I Domeniul pragmaticii; gramatica, retorica, pragmatica

1.Termenul pragmatică provine din grecescul pragma „acțiune”. Este folosit pentru prima
dată de Charles Morris cu scopul de a desemna unul dintre subdomeniile semioticii, alături de sintaxă
(gramatică) și de semantică.
În procesul de semioză sunt implicate 3 elemente: semnul, obiectul la care se referă
(designatum) și interpreții, prin urmare procesul de semioză poate fi investigat din trei puncte de
vedere:
-al relației dintre semne și designata, iar acesta este domeniul de studiu al semanticii;
-al relației dintre semne în enunț, ceea ce constituie domeniul de studiu al sintaxei;
-al relației dintre semne și interpreți, reprezentând domeniul pragmaticii.
Aceasta este o primă delimitare a domeniului pragmaticii, însă, ulterior, au fost emise și alte
definiții.
2. Steven Levinson, un cercetător englez, publica în 1983 o lucrare fundamentală, cu titlul
Pragmatics. Acesta face o retrospectivă a definițiilor anterioare date acestei noi discipline și,
realizând o sinteză a ideilor predecesorilor, ajunge la o formulare succintă a domeniului de interes al
pragmaticii. Ceea ce apare nou, specific pragmaticii, este contextul luat în considerare în relație cu
limba. Pragmatica este semnificație minus înțeles semantic (meaning minus semantics).
Diferența între cele două rezultă din context.
De ex. 1. Aristotel a fost profesorul lui Alexandru.
2. Eu sunt profesorul lui Alexandru.
Semnificația primului enunț depinde de informația culturală pe care o posedă receptorul.
Semnificația celui de-al doilea enunț depinde de factori contextuali, de cine este „eu”, pe când
semnificația primului enunț nu necesită raportarea la factori contextuali.
Este necesară, deci, definirea contextului comunicativ. Acesta reprezintă un ansamblu de
factori care, dincolo de sensurile determinate de structura lingvistică a enunțului, afectează
semnificațiile acestora. Se definește prin următoarele componente:
- Datele situației de comunicare: identitatea, rolul și statutul social relativ al
interlocutorilor; locul și momentul comunicării – componenta sociologică
- Supoziții despre ceea ce interlocutorii știu sau consideră de la sine înțeles, despre opiniile
și intențiile lor în situația dată – componenta psihologică
- Locul unde se inserează enunțul considerat în ansamblul discursiv din care face parte –
componenta lingvistică.
Tipologia contextelor variază de la un autor la altul, unii limitând contextul doar la un nivel
lingvistic, alții extinzând conceptul.
De ex. 1. Vin înapoi într-o oră.
Înțelegerea acestui enunț este posibilă numai dacă există informații contextuale: cine este
„eu” și când este enunțat.
2. Ne întâlnim aici mâine la aceeași oră, fiecare cu câte o geantă cam atât de mare.
În acest enunț apar mai multe elemente deictice, elemente a căror înțelegere depinde de
context.
Așadar, pragmatica examinează efectele pe care le au diferitele componente ale contextului
asupra producerii și receptării enunțurilor, atât sub aspectul structurii lor, cât și sub aspectul
semnificației acestora.
3. O altă posibilă definiție a pragmaticii pornește de la conceptul de Emițător, persoana care
produce enunțul. Se poate stabili o distincție clară între semnificația și referința emițătorului, pe de o
parte, și semnificația lingvistică și referința semantică, pe de altă parte. Semnificația emițătorului și
referința emițătorului înseamnă ceea ce intenționează să spună emițătorul prin folosirea unei expresii.
Semnificația lingvistică și referința semantică se referă la ceea ce înseamnă o expresie în sine,
izolată. Semnificația și referința emițătorului țin de domeniul pragmaticii, celelalte de domeniul
semanticii.
De ex. A. Putem pune în evidență diferența dintre referința emițătorului și referința
semantică.
Contextul: o petrecere, la care participă Ion, Adrian, Corina și Pepe
Ion: Bărbatul care bea Martini nu o suportă pe Corina. (în același timp arată spre Pepe).
Pepe bea un lichid incolor într-un pahar de Martini. Aparent, ceea ce bea Pepe este Martini, dar, de
fapt, este apă. Adrian bea un lichid incolor cu cuburi de gheață dintr-un pahar înalt. Aparent, el bea
apă, însă, în realitate, este Martini.
Se poate rezuma, deci, că referința emițătorului este Pepe și referința semantică este Adrian.
Uneori, putem folosi expresii care nu corespund persoanelor sau situațiilor pe care le avem
noi în vedere, ci altora, în realitate. Dar sunt excluse confuziile, atâta vreme cât contextul ne ajută să
decodăm enunțurile receptate.
B. Diferența între semnificația emițătorului și semnificația lingvistică
El este un geniu! – uneori poate exista o discrepanță între ceea ce este enunțat și ceea ce este
implicat. Semnificația emițătorului este că „el este un prost”.
Aceste distincții nu sunt posibile atâta timp cât se face apel doar la semantică.
4. O altă definiție a pragmaticii este legată de conceptul de uz.
Pragmatica repezintă studiul limbii în acțiune, al uzului limbii, a ceea ce vorbitorii realizează
cu ajutorul limbii.
Pe de o parte, vorbitorii folosesc limba pentru a descrie realitatea, pentru a furniza informații
despre realitate (în enunțurile în care vorbitorii descriu lumea înconjurătoare, funcția principală a
limbii este cea referențială, denotativă).
Pe de altă parte, vorbitorii folosesc limba pentru a face o serie de acțiuni care nu pot fi
realizate altfel decât prin intermediul limbajului: salutul, cererea de scuze, blestemul, mințitul,
promisiunea, mulțumirea, implorarea, jurământul.
Pentru a înțelege semnificația lingvistică în relație cu uzul lingvistic este necesară referirea la
filosoful și logicianul Ludwig Wittgenstein, care a introdus conceptul de joc lingvistic și care afirmă
că sensul unui cuvânt este un total al folosirilor sale posibile. În cercetările de filosofie a limbajului,
limba este considerată o unealtă, un instrument, iar sensul unui cuvânt este reprezentat de uzul acelui
cuvânt în limbă. Toate aceste uzuri, folosiri, întrebuințări, alcătuiesc jocuri lingvistice. Comunicând
verbal, oamenii se angajează în activități sociale asemănătoare altor jocuri.
De ex. Salutul reprezintă o parte a unei activități sociale.
Mulțumesc reprezintă o mișcare într-un joc, care presupune respectarea unor reguli.
Nu se poate înțelege semnificația unui cuvânt decât dacă vorbitorul ia parte la acest aspect al
vieții reprezentat de societate.
În concluzie, pragmatica are o problematică proprie și variată, reprezentând studiul
actelor de vorbire, implicitului conversațional (implicaturi și presupoziții), deixisului,
principiilor și strategiilor comunicative, referinței, analizei conversației, organizării
discursului. Este o disciplină al cărei obiect de studiu îl reprezintă limba privită nu ca sistem de
semne, ci ca acţiune şi interacţiune comunicativă. Pragmatica este o lingvistică a uzului, cu
multiple implicaţii interdisciplinare; ea examinează efectele diferitelor componente ale
contextului asupra producerii şi receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât şi al
semnificaţiilor acestora.
 II Teoria actelor de vorbire TAV
1. Produs al unei direcții noi conturate în filosofia limbajului, TAV a fost formulată de John
Longshaw Austin, filosof britanic; ulterior, TAV a fost dezvoltată și difuzată mai ales prin
intermediul sintezei critice realizate de John Searle, filosof american, a cărui contribuție la evoluția
ideilor de bază ale predecesorului său nu poate fi ignorată. Contextual dominant pe fondul căruia
filosoful englez și-a exprimat concepția este acela al semanticii logice, care se ocupa aproape
exclusive cu analiza expresiilor designative, definind semnificația unui enunț drept dependentă de
condițiile de adevăr.
Era o tradiție în semantică să se definească sensul în funcție de adevăr. Acestei tradiții a
semanticii logice i se opun concepții diferite. Ludwig Wittgenstein considera că sensul expresiilor
este, de fapt, valoarea de uz pe care ele o au. Grice susținea că sensul unei expresii este dat de
intenția de comunicare cu care emițătorul folosește expresia. Austin sintetizează aceste concepții și
ecouri ale lor se regăsesc în studiile lui, adunate postum într-un volum cu titlul How To Do Things
With Words, publicat în 1962 (trad. Cum să faci lucruri cu vorbe, Ed. Paralela 45, 2003). Teza
principală a lui Austin este aceea că, în mare măsură, vorbirea înseamnă acțiune, că limbajul este un
instrument prin care indivizii acționează cu scopul de a obține anumite rezultate. El a criticat opinia
conform căreia principalul scop al limbii este să descrie lumea.
2. Punctul de plecare al TAV îl constituie observațiile lui Austin cu privire la o serie de
enunțuri (ordine, întrebări) care nu pot fi raportate la o situație din realitate și pentru care nu se poate
stabili, așadar, valoarea de adevăr. Nu există împrejurări reale pre-existente acestor enunțuri cu care
să fie comparate, de aceea nu pot fi considerate nici adevărate, nici false. Aceste enunțuri au fost
numite performative, ele prezentându-se în opoziție cu cele constatative.
Enunțuri performative / constatative
De ex. Promit că voi fi acolo.
Pun pariu că nu o să vină.
Te avertizez că nu o să accept asta.
Obiectez la această propunere.
Te condamn la 10 ani de închisoare.
Vă declar căsătoriți.
Enunțurile de acest tip sunt numite performative pentru că nu descriu o stare de lucruri
preexistentă rostirii lor, ci creează o nouă realitate, realizează o acțiune.
De ex. Mă scuzați constituie actul de a te scuza, reprezintă o mișcare într-o activitate socială,
face ceva, realizează o acțiune.
Acest tip de enunțuri se află în opoziție cu cele constatative, care descriu o realitate
preexistentă emiterii lor.
De ex. Citesc o carte nu realizează o acțiune, nu constituie prin el însuși acțiunea de a citi, ci
descrie această acțiune.
Enunțurile performative transformă realitatea, creând situații care nu existau anterior, pe când
enunțurile constatative exprimă condițiile în care ele sunt adevărate, putând fi considerate adevărate
sau false.
Enunțurile performative se caracterizează prin reușită / nereușită, cele constatative prin
adevărat / fals, de aceea Austin propune pentru performative un analog al condițiilor de adevăr care
constituie sensul constatativelor. Acest analog este reprezentat de condițiile de reușită, dar acestea,
de fapt, pot fi aplicate numai pentru cazul particular al actelor convenționale, a căror performare
presupune un cadru instituțional. Austin delimita trei tipuri de condiții (engl. felicity conditions),
de acăror satisfacere depinde performarea cu succes și fără deficiențe a unui act convențional.
A. Condiții privind procedura convențională presupusă de performarea actului considerat,
care trebuie să aibă un anumit efect.
1. Procedura trebuie să includă rostirea anumitor cuvinte, de către o anumită persoană, în
anumite împrejurări.
2. Persoanele și circumstanțele trebuie să fie adecvate pentru invocarea procedurii.
B. Condiții privind executarea procedurii.
1. Procedura trebuie executată de către toți participanții corect.
2. Și complet
C. Condiții privind sinceritatea.
1. Invocând procedura, persoanele respective trebuie să aibă gândurile și sentimentele
implicate de acea procedură.
2. Participanții trebuie să se comporte ulterior în mod corespunzător celor implicate de
procedură.
Încălcarea acestor condiții determină un anumit tip de nereușită a actului. Deficiențele de
procedură sau de executare sunt considerate rateuri, care fac ca actul să fie vid, fie pentru că nu este
recunoscut de participanți (încălcarea condițiilor de la A), fie pentru că este viciat (încălcarea
condițiilor de la B). Actul este fals dacă se încalcă condițiile de sinceritate (C).
De ex. Vă ordon să încetați focul! – un ordin dat de un usperior recunoscut ca atare.
Vă numesc ambasador al României.
Vă declar soț și soție.
Te felicit!
Austin a observat că nu toate enunțurile performative sunt la fel din punctul de vedere al
mărcilor lingvistice de performativitate.
De ex. Pleacă imediat!
Îți cer să pleci imediat.

Te voi ajuta!
Îți promit că te voi ajuta.
În primele enunțuri din aceste două perechi lipsesc verbele a cere, respectiv a promite, dar
ele se subînțeleg. Prin primul se realizează o cerere, prin al doilea o promisiune, deși verbele a cere
și a promite nu sunt prezente în enunț. Se face, deci, o distincție între: 1. Enunțuri performative
explicite și 2. Enunțuri performative implicite (primare).
1. Conțin un verb care indică performativitatea, numit verb performativ. Acesta se definește
drept verb care, folosit la persoana I sg., indicativ prezent, diateza activă, realizează
concomitent cu enunțarea acțiunea pe care o desemnează. Numai această formă a verbului
are valoare performativă, toate celelalte forme din paradigmă au valoare descriptivă.
De ex. A afirma, a ordona, a porunci, a se scuza, a invita, a promite, a mulțumi, a
felicita, a declara, a concedia, a jura, a cere, a interzice, a implora, a respinge, a sugera,
a comanda, a întreba, a excomunica, a acuza, a admite, a permite.
Deosebirea performativ – constatativ nu este, însă, consubstanțială cu deosebirea
persoana I – persoana a III-a pentru toate verbele. În cazul multor verbe, variația de
persoană menține natura constatativă a verbului.
De ex. Îți aduc cărțile acum.
Îți aduce cărțile acum.

Îți mulțumesc. – performativ

Îți mulțumește. – constatativ
 2. Performativele implicite nu conțin un astfel de verb, el este subînțeles, ci indică în mod
implicit performativitatea, prin alte mărci lingvistice, cum ar fi:
a. Prin modul imperativ: Ajută-mă!
b. Prin forma interogativă: A plecat?; reprezintă o întrebare, adică o cerere de
informație, deși verbul performativ lipsește, el poate fi introdus: Te întreb dacă a
plecat.
c. Timpul viitor: Vei rămâne aici! - un ordin; Voi veni mâine! – o promisiune.
d. Verb de modalitate: Trebuie să înțelegi!
3.Distincția constatativ / performativ este reconsiderată ulterior chiar de Austin. Acesta
afirmase că enunțurile care descriu lumea sunt constatative, iar cele care realizează o acțiune sunt
performative. Realitatea se presupune că există independent de orice enunț, considerând că realitatea
și cuvintele sunt două niveluri independente. Relația dintre limbaj și lume este diferită în cazul
performativelor și în cazul constatativelor. Pentru constatative, realitatea preexistă și cuvintele nu
schimbă nimic din realitate. Pentru performative, o anumită situație din realitate ia naștere în
momentul în care sunt rostite cuvintele. Dar:
De ex. 1. Jur că nu știu nimic. – performativ
2.Nu știu nimic.- constatativ <=> Afirm că nu știu nimic.
Totuși, se produce o acțiune, aceea de a afirma.
Enunțurile constatative se transformă în enunțuri performative primare (implicite). Austin
însuși se referea la faptul că toate enunțurile sunt produse de indivizi, de aceea chiar enunțurile
constatative nu pot fi obiective, ele fiind rezultatul unei perspective subiective. O persoană poate face
o afirmație sau o propunere, poate exprima ceva despre anumite aspecte ale realității numai din
propria sa perspectivă. Astfel, forma clasică a enunțurilor performative, și anume Eu + verb
performativ + (propoziție) se dovedește a fi aplicanilă și enunțurilor constatative, în care verbul
performativ este a afirma, a declara. Constatativele nu sunt descrieri obiective ale unor stări de fapt.
Ele doar încearcă să descrie realitatea, în speranța că ceea ce se afirmă este adevărat, corect. Este
posibil ca în viitor afirmațiile noastre să fie înlocuite de altele, de alte adevăruri. Ceea ce facem , în
realitate, atunci când descriem o stare de fapt, este să afirmăm ceea ce considerăm a fi adevărat dintr-
o perspectivă inerent subiectivă.
În aceste condiții, Austin propune o nouă distincție pornind de la ideea că toate enunțurile pe
care le producem au și o dimensiune constatativă, și una performativă. Rostind un anumit enunț,
vorbitorul emite anumite combinații de sunete, organizate sub forma unor secvențe de structuri
morfo-sintactice, care transmit anumite semnificații lexicale și gramaticale (act locuționar), dar, în
același timp, exprimă o anumită intenție comunicativă (act ilocuționar) și urmărește realizarea unui
anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuționar).
De ex. Deschide fereastra! – act de vorbire
- Componenta locuționară: structura morfo-sintactică a enunțului și sensul său lingvistic
- Componenta ilocuționară: solicitarea efectuării unei acțiuni de către interlocutor
- Componenta perlocuționară: efectul asupra interlocutorului.
Actul locuționar din cadrul oricărui act de vorbire reprezintă obiectul de studiu al gramaticii
și semanticii.
Actul ilocuționar face obiectul pragmaticii.
Actul perlocuționar este exterior enunțului propriu-zis, nu poate fi obiect de studiu al
lingvisticii.
Din punct de vedere pragmatic interesează enunțul ca mișcare într-un joc de limbaj, deoarece
orice enunț este rostit cu o anumită intenție, urmărind un anumit scop. Această intenție a
vorbitorului, contextualizată, poartă numele de forță ilocuționară. Forța ilocuționară reprezintă felul
în care este considerat, înțeles un anumit enunț de către participanții la schimbul verbal, la jocul de
limbaj.
 III Teoria actelor de vorbire – clasificarea actelor de vorbire; condiții de reușită
Teoria actelor de vorbire este, de fapt, teoria actelor ilocuționare, care asociază conținutului
propozițional al unui enunț o forță convențională specifică, determinată de intențiile communicative
ale emițătorului. Dintre clasificările variate ale actelor ilocuționare, cea mai cunoscută este cea
propusă de John Searle, care identifică cinci clase de bază.
1. Acte reprezentative – exprimă angajarea emițătorului față de adevărul propoziției
asertate. E prezintă o stare de fapt fără a se implica afectiv în enunț, este o comunicare obiectivă,
textul este impersonalizat.
Ex. E frumos afară.
2. Acte directive – exprimă încercarea E de a-l determina pe R să facă o anumită acțiune.
Ex. Închide fereastra!
3. Acte comisive – exprimă angajarea E de a face o anumită acțiune.
Ex. O să vin mâine!
4. Acte expresive – exprimă o anumită stare psihologică sau o atitudine, determinate de o
proprietate sau de o acțiune a E sau a R.
Ex. Îți mulțumesc pentru carte!; Felicitări!
5. Declarații – acte prin intermediul cărora se realizează o anumită stare de fapt și a căror
performare necesită un cadru instituțional.
Ex. Vă declar căsătoriți.; Numesc acest vas „Sfânta Maria”.
Ceea ce determină specificul unui act este forța ilocuționară. Aceasta reprezintă o forță
convențională specifică, asociată conținutului propozițional al unui enunț, exprimând felul în care
este considerat enunțul de către participanții la schimbul verbal. De ex. aserțiune, solicitare,
promisiune, scuză, declarație etc.
În general, un act de vorbire are o formulă logică de tipul AV=F(p). F este indicatorul forței
ilocuționare, p este conținutul propozițional exprimat.
De ex. Ion nu fumează.
Ion nu fumează?
Ion , nu fuma!
Cât mi-aș dori ca Ion să nu fumeze!
Conținutul propozițional este același pentru toate aceste enunțuri, dar F este diferit: aserțiune,
întrebare, ordin (cerere), dorință. Așadar, F arată ce act ilocuționar a fost performat de către E. Foța
ilocuționară este dependentă de contextul comunicativ, unul și același conținut propozițional poate fi
asociat cu forțe ilocuționare diferențiate situațional. De exemplu, în funcție de împrejurările în care
este rostit, enunțul Am să vin mâine pe la voi poate avea valoarea unei aserțiuni, a unei promisiuni, a
unei amenințări.
Forța ilocuționară poate fi exprimată direct sau indirect. Exprimarea directă a forței
ilocuționare se realizează prin intermediul următoarelor:
a. verbe performative – a afirma, a porunci, a ordona, a promite, a mulțumi, a se scuza, a
declara.
De asemenea, indicatori polifuncționali nespecifici, precum:
b. intonația – pentru actele directive, expresive.
Vino!; Ajută-mă! – pot fi înțelese ca poruncă sau rugăminte, după intonație.
Am să mă ocup eu de asta. – poate fi o promisiune sau o amenințare.
c. modurile verbale – imperativ pentru actele directive.
d. adverbe și locuțiuni adverbiale de mod: sigur, precis, negreșit, fără îndoială, cu
siguranță, de bună seamă, poate, probabil, posibil etc.
 Te voi ajuta, fără îndoială. – devine o promisiune clară.
Probabil că au ales apartamentul mai mare. Prezența adverbului modifică sensul enunțului,
transformându-l într-o ipoteză, slăbește sensul enunțului.
Celelalte adverbe întăresc sensul enunțului.
e. negația – pentru refuz.
f. verbe și locuțiuni verbale de modalitate
Nu ai voie să ucizi – este un ordin, o poruncă.
Trebuie să vii!
Exprimarea indirectă a forței ilocuționare este o strategie utilizată mai ales în performarea
actelor cu un potențial agresiv intrinsec mai ridicat (de exemplu actele directive). Prin exprimarea
indirectă apare posibilitatea negocierii sensurilor, în felul acesta fiind atenuat impactul AV asupra R.
Performarea indirectă a unui act ilocuționar presupune utilizarea indicilor asociați, de obicei, cu un
alt tip de act ilocuționar. Unele procedee de acest fel sunt convenționalizate prin uz (performarea
solicitărilor nu prin enunțuri imperative, ci interogative, însoțite adesea și de verbe modale: Poți să
vii mâine? Vrei să mă ajuți?). De asemenea, de la modul imperativ se poate trece la modul
condițional-optativ: Ai vrea să mă ajuți?. Alte procedee țin însă de abilitatea individuală a E; refuzul
se ppoate exprima printr-o aserțiune care nu conține niciun element de negație, de exemplu Vrei să
mergem la plimbare? – Cred că mâine o să plouă, după cum s-a anunțat la Meteo.
Ai putea să îmi împrumuți cartea pentru o săptămână? – Da, dar tocmai acum am și eu
nevoie de ea.
Sub aspect locuționar, un act verbal poate fi gramatical, dar sub aspect ilocuționar poate fi
reușit sau nereușit, după cum R identifică sau nu în mod corect FI a enunțului prin care se
concretizează. Pentru performarea cu succes și fără deficiențe a unui act ilocuționar anumit trebuie
satisfăcute condițiile de reușită, despre care vorbea Austin, având în vedere cazul particular al actelor
convenționale. J. Searle leagă condițiile de reuțită de modul de exprimare a unui enunț, avansând un
punct de vedere original asupra semnificației, văzută în legătură cu regulile constitutive. Se face o
distincție între două tipuri de reguli:
A. reguli constitutive, prin care ia naștere o anumită activitate;
B. reguli reglementative, prin care se organizează o activitate preexistentă (de exemplu, regulile
de circulație).
Regulile constitutive stau la baza comunicării verbale, ca și la baza unor activități sportive
(fotbal, șah), iar semnificația trebuie privită în legătură cu aceste reguli care guvernează
comportamentul verbal. Aceste reguli pun în relație diversele mărci ale forței ilocuționare cu actele
ilocuționare corespunătoare. Condițiile de reușită permit stabilirea unui set de reguli de utilizare a
acestor mărci. Searle propune patru tipuri de condiții (reguli):
1. Condiția esențială impune o anumită structurare a enunțului pentru că arată drept ce
contează un act, ce exprimă acesta.
De exemplu, solicitarea contează drept încercare a emițătorului de a-l determina pe
receptor să efectueze o anumită acțiune.
2. Condițiile preliminare definesc o serie de premise situaționale generale pentru
performarea unui act.
De exemplu, pentru performarea solicitării este necesar ca receptorul să poată realiza
acțiunea solicitată, iar emițătorul să creadă că receptorul este capabil să o realizeze și că
nu o va realiza din proprie inițiativă.
3. Condițiile de sinceritate definesc acele cerințe privind convingerile, sentimentele,
intențiile emițătorului, care sunt considerate adecvate pentru actul respectiv.
De exemplu, pentru solicitare emițătorul trebuie să dorească în mod real îndeplinirea de
către receptor a acțiunii solicitate.
 4. Condiția de conținut propozițional formulează restricții asupra acestei componente a
actului comunicativ.
De exemplu, pentru solicitare, enunțul trebuie să exprime o acțiune viitoare a
receptorului.
Condițiile de reușită pentru promisiune
1. Promisiunea contează drept angajare a emițătorului de a face o anumită acțiune.
2. Pentru performarea promisiunii este necesar ca receptorul să fie pozitiv orientat către
acțiunea exprimată, adică să prefere ca emițătorul să facă acțiunea și este necesar ca
receptorul să nu fie convins dinainte de performarea actului respectiv că emițătorul va
face această acțiune.
3. Pentru promisiune, emițătorul trebuie să intenționeze să facă acțiunea exprimată.
4. Enunțul trebuie să exprime o acțiune viitoare a emițătorului.
 IV Principiile care guvernează comunicarea verbală
Recunoaşterea de către receptor a sensurilor pe care emiţătorul le atribuie enunţului în diverse
situaţii de comunicare dovedeşte existenţa unui sistem de principii care guvernează interacţiunea
verbală. Două principii sunt fundamentale şi complementare. Ele permit funcţionarea satisfăcătoare a
oricărei activităţi bazate pe colaborare, inclusiv utilizarea concretă a limbii.
A. Principiul cooperativ
B. Principiul politeţii
A. Principiul cooperativ sau principiul cooperării asigură coerenţa şi continuitatea discursivă
pentru că presupune formularea intervenţiilor fiecărui participant la schimbul verbal în
concordanţă cu obiectivul/direcţia activităţii comunicative respective. Acest principiu se
concretizeată în patru maxime, formulate de Herbert Paul Grice, care descriu mijloacele
raţionale de desfăşurare a unor schimburi cooperative.
1. Maxima cantităţii reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare participant
la un schimb verbal. Intervenţia la schimbul verbal nu trebuie să fie nici excesivă, nici
insuficientă. Contribuţia fiecăruia trebuie să furnizeze întreaga cantitate de informaţie
necesară şi nu trebuie să furnizeze mai multă informaţie decât este necesar.
Ex. „Ai citit romanul?”, „Am fost foarte ocupat în ultima vreme.”
2. Maxima calităţii cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat.
Aceasta exclude furnizarea de informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi
adecvate.
Ex. „Cât este ceasul?”, „Este 5”
3. Maxima relevanţei cere ca orice intervenţie în schimbul verbal să se coreleze cu celelalte
şi să fie strict legată de tema în discuţie.
Ex. „Am văzut un film interesant.”, „Ştii că a murit vărul bunicului meu?”
4. Maxima manierei se referă la modul în care trebuie formulate intervenţiile în cadrul unui
schimb verbal, reclamând claritate şi structurarea logică a enunţului. Claritatea stilului
este echivalentă cu evitarea obscurităţii expresiei, cu evitarea ambiguităţii şi a prolixităţii.
Respectarea întocmai a acestor maxime conduce la o conversaţie extrem de plictisitoare.
Grice insistă asupra importanţei lor nu atât în procesul de emitere, cât în cel de receptare. Receptorul
interpretează întotdeauna enunţurile colocutorilor drept conformându+se maximelor la un anumit
nivel de profunzime. Orice abatere declanşează deducţii ale receptorului, care, considerând ca o
axiomă atitudinea cooperativă a partenerilor, încearcă să găsească o cale logică de a integra tot ceea
ce înregistrează în universul discursiv conturat de replicile precedente.
Astfel, se definesc deducţiile pragmatice, adică implicaturi şi presupoziţii.
Implicatura este un tip de deducţie pragmatică introdusă de Grice, care face distincţie între:
- implicaturi convenţionale – grup de presupoziţii asociate local, prin convenţie, cu uzul
anumitor forme lingvistice (ex. de aceea implică cauzalitatea prin convenţie, nu ca
elementele conjuncţionale fiindcă, pentru că, ce asertează cauzalitatea).
- Implicaturi conversaţionale – se întemeiază pe presupunerea esenţială a naturii cooperative a
schimburilor verbale. Ele reprezintă o strategie conversaţională curentă, folosită pentru a
transmite mai mult sau altceva decât ce este exprimat literal prin enunţ. La rândul lor,
implicaturile conversaţionale pot fi:
- standard- acelea care se bazează pe capacitatea receptorului de a amplifica ceea ce se
spune;
 - generalizate - cele care, în condiţii normale, sunt regulat asociate cu o
anumită expresie lingvistică („O maşină a lovit un copil.”)
- particularizate – cele care nu sunt propriu-zis dependente de structura
lingvistică a unui enunţ, ci de contextul comunicativ în care este emis enunţul („Unde o fi
Mihai?”, „Uite o maşină roşie în faţa casei Ioanei.”)
- nonstandard – constau în figuri de stil, bazate pe încălcarea sau exploatarea evidentă
a unor maxime conversaţionale- ironie, metaforă, tautologie.. („Ce măgar!”).
Presupoziţia are o definiție controversată încă. În esență, presupozițiile sunt acele ipoteze în
afara cărora un enunț nu apare ca rațional. Se pot delimita definiții semantice și pragmatice.
În semantica logică, presupoziția este considerată o relație de sens între propoziții, fiind
asemănătoare cu implicația, dar cu unele particularități.
Din perspectivă pragmatică, presupozițiile nu sunt inerente enunțului, ele țin de emițător. Au
fost definite fie în raport cu ideea existenței unui fond de informații comun interlocutorilor sau a unui
context cognitiv mutual (considerat un subansamblu situațional al acestui fond), fie în raport cu un
ansamblu de condiții de coerență discursivă. Primul tip de definiții menține condiționarea
presupoziției în sfera epistemicului.
Al doilea tip de definiții pragmatice ale presupozițiilor le conferă funcția de fixare a cadrului
discursiv, a cărui acceptare este implicată în comunicarea verbală. Respingerea de către receptor a
setului de presupoziții propus de emițător poate să însemne refuzul comunicării sau poate conduce la
polemică. Forma de introducere a presupozițiilor depinde de emițător, de strategiile pe care el le
posedă și le aplică. Distincția dintre conținutul asertat și cel presupus al enunțurilor explică
funcționarea relației dintre condiția de progres și cea de coerență a unui discurs.
Și presupozițiile, și implicaturile sunt deducții pragmatice, dar presupozițiile se deosebesc de
implicaturi prin dependența mult mai activă față de forma de expresie lingvistică. O serie de cuvinte
sau structuri gramaticale funcționează ca declanșatori de presupoziții; aceștia pot fi: nume proprii sau
nume însoțite de articol definit sau determinări restrictive, verbe sau predicate factive, care exprimă
atitudini (regret, mă bucur, îmi pare rău/bine etc), verbe și predicate implicative (am reușit, am uitat,
am evitat etc.), verbe incoative (a începe, a porni, a continua, a termina etc.), cuvinte sau locuțiuni
care exprimă iterația (din nou, iar, de trei ori, a reveni etc.), verbe de opinie (a acuza, a critica, a
aprecia etc.), subordonate temporale, construcții comparative, condiționale ireale, construcții
interogative etc.
B. Comunicarea verbală este o formă importantă de manifestare a relațiilor sociale.
Desfășurarea normală a schimburilor verbale prin menținerea unor relații de bunăvoință între
participanți și a unei stări de echilibru social este reglementată de principiul politeții. Politețea este
o componentă esențială a comportamentului comunicativ care are, în pragmatică, o semnificație mai
largă și mai profundă decât în limbajul curent.
Astfel, politețea este o componentă esențială a comportamentului comunicativ al vorbitorilor
determinată de obiectivele sociale implicate de orice activitate de natură cooperativă. Ea este
înțeleasă fie ca una dintre maximele conversaționale (R. Lakoff, G. Leech), fie ca rezultat al
preocupărilor participanților la un act comunicativ de a nu aduce prejudicii imaginii lor publice (P.
Brown, St. Levinson).
Conceptul de imagine publică a individului (engl. face) stă la baza acestei teorii și este
preluat din sociologie (Erwin Goffman).
Dorința de a se bucura de apreciere și de acord din partea grupului constituie fața pozitivă a
individului (engl. positive face), care se află în relație de complementaritate cu dorința de a acționa
conform propriilor idei și intenții, materializată în fața negativă (engl. negative face).
Actele de limbaj au un potențial agresiv variabil și pot pune în pericol imaginea individuală
reciprocă a colocutorilor, astfel afectând relațiile dintre ei. Efectele nedorite pot fi evitate prin
alegerea strategică a mijloacelor și formelor de comunicare. Agresivitatea unui act de vorbire este
dată de trei variabile exttralingvistice: distanța socială, puterea, gradul de interferență a actului
respectiv în raport cu dorința de autonomie sau de aprobare a interlocutorului. Însumarea valorilor
acestor variabile permite emițătorului să decidă asupra nivelului optim de politețe pentru performarea
unui act de vorbire și să aleagă strategia adecvată situației de comunicare.
Politețea negativă este o atitudine de menținere a distanțelor, a prezervării teritoriului, a feței
negative.
Politețea pozitivă constă în atitudinea de accelerare a relațiilor sociale, a integrării, a
valorizării feței pozitive a interlocutorului.
Dacă politețea negativă reprezintă nucleul comportamentului deferent, politețea pozitivă
reprezintă nucleul comportamentului familiar, prietenos.
Fiecărui tip îi corespund o serie de maxime și strategii.
Așa cum principiul cooperării se concretizează în maxime sau reguli de comportament
verbal, și principiul politeții se manifestă prin:
1. Maxima tactului
2. Maxima aprobării
3. Maxima generozității
4. Maxima modestiei
5. Maxima acordului
6. Maxima simpatiei
Dintre acestea, primele două sunt centrate asupra celorlalți, următoarele două sunt
centrate pe emițător și ultimele două pe receptor.
B1. Strategii ale politeții pozitive
1. Observații care atestă interesul și atenția emițătorului față de persoana receptorului.
De ex. De unde ți-ai cumpărat sandalele?
2. Exagerarea expresiei aprobării, a admirației, simpatiei față de receptor.
De ex. Ai o memorie extraordinară!2
3. Preocuparea de a spori interesul propriei contribuții la dialog, ca expresie a atenției acordate
receptorului și exigențelor acestuia.
De ex. în intervențiile mai ample se poate alterna vorbirea directă cu cea indirectă, se alternează
timpurile verbale ale trecutului cu prezentul.
4. Folosirea unor mărci de identitate care subliniază apartenența colocutorilor la același grup.
De ex. Se face apel la persoana a II-a sg. în loc de persoana a II-a pl., la forme familiare de
adresare.
5. Căutarea acordului cu receptorul prin abordarea unor subiecte de discuție „sigure” (conversația
fatică) sau prin reluarea, integral sau parțial, a replicilor acestuia.
6. Evitarea exprimării directe a dezacordului prin forme diverse ca de exemplu înlocuirea lui nu în
răspunsuri cu o construcție adversativă de tipul da, dar...
7. Afirmarea existenței unui teritoriu comun între colocutori, de obicei fiind un mod de a pregăti
terenul pentru formularea unor solicitări, adesea prin manipularea presupozițiilor. Emițătorul
poate avansa presupoziții privind dorințele sau opiniile receptorului, de ex. Nu vrei o cafea?.
De asemenea, poate presupune că receptorul cunoaște persoanele sau întâmplările despre care
vrea să relateze: Știi ce i s-a întâmplat lui X.
8. Gluma, ca formă de a evita posibila stânjeneală a receptorului, în condițiile în care acesta nu
este un interlocutor obișnuit pentru emițător sau când mișcarea conversațională performată este
inadecvată.
9. Exprimarea optimismului în legătură cu rezolvarea problemei în discuție.
De ex. Sunt sigură că mă vei ajuta,
10. Includerea emițătorului și a receptorului în realizarea acțiunii pe care o exprimă enunțul
considerat, deși aceasta îl privește numai pe emițător sau numai pe receptor.
 11. Furnizarea de motive pentru efectuarea unei acțiuni dorite, de fapt, numai de emițător.

B2. Strategii ale politeții negative

1. Exprimarea indirectă a forței ilocuționare.
De ex. Ești amabil să închizi ușa?
2. Reducerea la minimum a presupunerilor privind dorința receptorului de a realiza o anumită
acțiune, prin prefațarea enunțului cu elemente care au rolul unor scuze.
De ex. Dacă nu te superi,...
3. Adoptarea unei atitudini pesimiste cu privire la dorința receptorului sau la posibilitatea
acestuia de a efectua o anumită acțiune.
De ex. Ai putea să...?
4. Reducerea gradului de interferență prin apelul la elemente sau construcții restrictive sau la
litotă, care constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se înțeleagă mai mult decât
se spune.
De ex. Vă deranjez numai o secundă...
5. Exprimarea deferenței prin diminuarea propriei personalități în contrast cu valoarea
receptorului.
De ex. Nu sunt în stare să fac asta, dar pentru dvs. este foarte ușor.
6. Formularea de scuze direct sau admițând că deranjezi.
De ex. Vă rog să mă scuzați. Vă deranjez pentru...
7. Impersonalizarea enunțurilor prin evitarea folosirii persoanei I sau a persoanei a II-a.
De ex. Nu se poate face acest lucru.
8. Formularea enunțurilor ca și cum emițătorul ar contracta o datorie față de receptor.
De ex. Ți-aș fi recunoscător dacă...
 V. Operatori, conectori, deictice în limba română
Operator este un concept care are mai multe definiții, în primul rând pentru că în pragmatică
provine din sfera logicii. Este un termen care aparține limbajului logicii formale, unde circulă cu mai
multe accepții.
1. Ca sinonim perfect al lui conector, având funcția de operator de conjuncție, de disjuncție,
de implicație, de echivalență și de negație.
2. Parțial sinonim cu conector, utilizat pentru a desemna conectorul monadic de negație.
3. Utilizat în legătură cu sistemul de modalitate, unde se vorbește despre doi operatori
modali: de necesitate și de posibilitate.
Devine astfel sinonim cu modalizator, care desemnează totalitatea cuvintelor și
construcțiilor care introduc semnificațiile de modalitate.
Modalitatea exprimă cum este adevărată sau falsă o propoziție, în logică, adică dacă este
adevărată/falsă în mod necesar sau în mod posibil.
Necesitatea și posibilitatea sunt cele două valori ale modalității clasice. Ele pot fi privite în
mod absolut, în raport cu toate lumile posibile (modalitatea alethică) sau prin raportare la ceea ce
este cunoscut sau crezut de vorbitor, în raport cu experiența și cu adevărul empiric al vorbitorului și
al momentului istoric în care se face comunicarea (modalitatea ne-alethică).
A. Modalitatea poate fi înțeleasă ca implicare a vorbitorului în enunț, exprimând atitudinea,
opinia, aprecierea lui subiectivă în legătură cu latura descriptivă a enunțului. Modalitatea
apreciativă se poate concretiza în construcții aparent impersonale, cum ar fi e sănătos să,
e util să sau în construcții care conțin marcarea expresă a persoanei vorbitorului, precum
mă supără că, consider util să.
Modalitatea apreciativă nu are valoare de adevăr, ci înregistrează modul în care cele
enunțate se reflectă în conștiința vorbitorului. În apreciere intervin punctul de vedere al
vorbitorului, starea sa emoțională, standardul epocii și alți factori care determină un grad
mare de subiectivitate în modul în care este făcută.
De ex. – evaluări din registrul nefavorabil: e rău/ urât/ rușinos/nesănătos să;
-evaluări din registrul favorabil: e frumos/ bine/ sănătos/ demn să;
Modalizatorii apreciativi sunt cuvinte și construcții care, legate de un predicat adjectival
sau adverbial sau de o propoziție, introduc aprecierea vorbitorului, lexicalizând
modalitățile apreciative.
Atașate predicatelor verbale (deci propozițiilor):
-verb copulativ+ adverb+ conjuncție: e bine/ rău/ frumos/ cuminte/ extraordinar că/ să;
-adverb/ locuțiune adverbială propozițională: important/ din păcate/ din nefericire;
-verbe inerent subiective: mă dezgustă/ mă miră/ mă surprinde că.
Atașate predicatelor adverbiale și adjectivale: modalizatorul apreciativ se lexicalizează
prin adverbe și locuțiuni adverbiale: lucrare supărător de superficială.
B. În lingvistica franceză, modalitatea este legată de teoria enunțării, exprimând poziția
locutorului în actul enunțării. Această poziție este raportată la interlocutor, la sine însuși
și la cele enunțate, deci există trei poziții ale vorbitorului, constituind cele trei modalități
distincte.
a. Modalități alocutive, orientate spre interlocutor, locutorul transmițând
interlocutorului opinia, poziția sa;
b. Modalități elocutive, orientate spre locutor, acesta exprimând propria poziție în
legătură cu cele enunțate;
 c. Modalități delocutive, orientate spre mesaj.
Aceste modalități sunt exprimate prin modalizatori sau operatori modali. Reprezintă o clasă
funcțională de mărci lingvistice:
- Mărci gramaticale: categoria modului;
- Mărci lexico-gramaticale: verbele modale;
- Mărci lexicale: de tip derivativ, de ex. sufixul de mod –bil; de tip lexematic și frazeologic, de
ex. adverbe și locuțiuni adverbiale propoziționale, verbe de atitudine propozițională.
C. Modalitatea epistemică
Necesarul și posibilul sunt privite din perspectiva cunoașterii, adică a ceea ce este știut /
crezut în raport cu opiniile, cunoștințele vorbitorului sau ale colectivității și epocii din
care face parte. Modalizatorii epistemici de bază sunt: se știe că, se crede că.
Se știe că prezintă în limba română o serie de sinonime: (de)sigur (că), negreșit că, de
bună seamă că, fără îndoială, neapărat, nu încape nicio îndoială că...
Se crede că are și el, la rândul său sinonime: poate, posibil...
Modalitatea deontică se referă la logica obligației și a permisiunii, a directivelor.
Corespunde modalității alocutive, care se orientează spre interlocutor, căruia locutorul îi
adresează o comandă, cerere, interzicere, dispoziție. Enunțurile deontice se formulează în
raport cu stări de fapt viitoare, deci nu sunt nici adevărate, nici false, fiind de tip
prescriptiv, și nu asertiv.
Enunțurile deontice au frecvent formă impersonală: trebuie să, se impune să.
Există doi operatori modali deontici de bază: e obligatoriu / neobligatoriu să, e permis /
interzis să.
Aceștia cunosc numeroase lexicalizări, căpătând valori modale cu grade diferite de
permisiune sau de interzicere.
De ex. este demn / nedemn să, moral / imoral să, recomandabil / nerecomandabil să, just
/ injust să...

Conector este un termen care desemnează un cuvânt sau un grup de cuvinte din clasa
adverbului sau a conjuncției, a cărui funcție este să asigure legătura formală și semantică dintre
segmentele unui discurs, constituind unul dintre mijloacele importante de realizare a coeziunii
textului.
De ex. conjuncții: deci, or, așadar; adverbe și grupuri adverbiale: totuși, dimpotrivă, de altfel,
de altminteri, de asemenea, pe de altă parte...
Conectorii realizează coeziunea textuală, care reprezintă un ansamblu de trăsături ce asigură
unitatea sintactică a textului, marcând legătura în secvența de unități lingvistice.
Factorii de continuitate care asigură coeziunea sintactică sunt, de exemplu:
-repetarea elementelor lexicale în propoziții diferite ale aceleiași secvențe: Am văzut un film.
Filmul era nou.
-conjuncțiile, demonstrativele: și /iar, de aceea, deci...

Deicticele reprezintă o clasă de cuvinte și forme gramaticale, reunind totalitatea mărcilor

deixisului. Ele se caracterizează prin lipsa referinței proprii.
Deixisul este unul dintre aspectele fundamentale ale organizării pragmatice a discursului,
desemnând faptul că referința anumitor componente ale unui enunț nu poate fi determinată decât prin
raportare la datele concrete ale situației de comunicare.
Clasificarea elementelor deictice se poate face, așadar, în primul rând, în funcție de factorii
care alcătuiesc situația de comunicare. Astfel, se conturează 5 tipuri de deixis:
- Deixis personal- codează rolurile participanților la schimbul verbal (emițător, receptor); de
ex. eu, tu, al meu..
- Deixis spațial –codează coordonatele spațiale ale situației de comunicare; de ex. adverbe de
loc (aici, acolo), pronume demonstrative.
- Deixis temporal – codează ordonarea intervalelor temporale în raport cu momentul enunțării;
de ex. formele temporale ale verbelor, adverbe, locuțiuni / construcții adverbiale: imediat,
recent, ieri, poimâine, la anul.
- Deixis social – codează caracteristicile privind identitatea și relațiile sociale dintre
participanții la un schimb verbal; de ex. pronumele de politețe, titluri de adresare,
particularități ale acordului între subiect și predicat.
- Deixis textual (discursiv) – dă indicații asupra locului ocupat de un anumit enunț în
ansamblul discursiv din care face parte; de ex. adverbe sau locuțiuni adverbiale: oricum, în
tot cazul, totuși, cu toate acestea, de aceea, atunci, apoi.
Din punct de vedere gramatical, deicticele sunt:
- Afixe gramaticale: afixe temporale și ale articulării;
- Forme gramaticale: de vocativ și pronume de persoana I și a II-a;
- Clasa pronumelor și adjectivelor demonstrative;
- Clasa adverbelor temporale;
- Pronume de politețe;
- Forma de persoana I și a II-a a verbului predicat;
- Unele interjecții: mă, fă, bre.