ION GHEORGHE

Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica, Buzău)

este un poet român, reprezentant al generației
resurecționale și a paradoxismului. Provine dintr-o familie
de tarani; tatal, Anton Gheorghe, are radacini ardelene;
mama - Filofteia (n. Marin).

Studii primare in satul natal, urmate de Scoala Normala "Spini Haret" (1947-1948) si
Scoala Pedagogica din Buzau (1950-1952). Absolvent al Scolii de Literatura "M. Eminescu"
din Bucuresti (1952-1954). Licentiat in filologie al Univ. din Bucuresti (1970). Redactor, cu
intermitente, la rev. Albina si Drumul belsugului (1954-1957), apoi la Gazeta literara si (din
1963) la Luceafarul. A debutat cu versuri in rev. Tanarul scriitor (1953), editorial cu romanul
in versuri Paine si sare (1957). Poet de substanta "traditionalista", GHEORGHE
incorporeaza, intr-o opera ampla si inegala valoric, variile dimensiuni ale spiritualitatii
rurale, exploatand miturile, legendele, ritualurile populare, proiectate frecvent asupra
realitatii imediate; evenimentul actual comunica astfel cu arhetipalul, mentalitatea
traditionala se confrunta dramatic cu istoria care ramane obsesia fundamentala a poetului (v.
indeosebi „Nopti cu luna pe Oceanul Atlantic”, 1966;

Zoosophia, 1967;

Vine iarba, 1968,

Cavalerul trac, 1969;

Mai mult ca plansul, 1970;

Megalitice, 1972;

Dacia Feniks, 1978;

Elegii politice, 1980;

Cenusile, 1980;

Scripturile, 1983;

Condica in versuri, 1987 ;

Zalmoksiile, 1988).

Reflectii asupra miturilor autohtone in Cultul Zburatorului (1974).

Versuri pentru copii: Tara randunelelor (1963).

Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1966;

Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1976).

Dupa o incercare epica neizbutita, cu romanul in versuri Paine si sare (1957), prea
subordonat schematismului si cliseelor epocii, poemele confesive din Caile pamantului
(1960) incearca, doar cu partiale reusite, conturarea unui autoportret liric trasat in linii
energice: poetul se vrea un exponent al colectivitatii, cantaret al "patimei taranii" si "nelinistii
taranesti", menit sa repare nedreptatile istoriei, indarjirea argheziana din Testament si noua
intransigenta etica a "generatiei Labis" se conjuga aici, anuntand ceva din tensiunea
dramatica a operei viitoare. La randul lor, baladele din Cariatida (1964) pregatesc marile
desfasurari epico-lirice de mai tarziu. Voindu-se niste replici la tematismul idilizam din
deceniul al saselea, ele vizeaza redimensionarea, sub semnul tragicului, a catorva dintre
realitatile reprezentative ale timpului, intr-un limbaj ce se vrea antiretoric, mizand pe notatia
bruta, de "reportaj". Sub urnirea greoaie, magmatica, a versurilor insuficient epurate de
aluviunile unui vocabular cu destule straturi amorfe, se poate ghici insa forta unui constructor
ce se exerseaza in monumental, cu o particulara capacitate de a surprinde concretul material
si de a modela mitic faptul cotidian. Ciclul "scrisorilor esentiale" din voi. Nopti cu luna pe
Oceanul Atlantic (1966) atesta aceasta specifica osmoza dintre mit si evenimentul de fiecare
zi, transcris la modul reportericesc. Miscarea epopeica a discursului liric antreneaza
deopotriva zeitati si oameni, fiinte si lucruri mobilizate de nebanuite si nelinistitoare
impulsuri vitale. Un aer tul-bure-oniric patrunde adesea in pateticele rostiri whit-maniene,
"bolile adormite de mult" ale fiintei, trezite in confruntarea cu stihiile, transpar in expresiva
deformare a imaginii, amintind de viziunile suprarealiste ori de stilizatele cosmaruri ale
basmului. Un univers virtual mitic, construit cu o tehnica similara, propune si volumul „Vine
iarba (1968”). Mult concentrate fata de "scrisorile esentiale" si cu o culoare mai puternica,
specifica ambiantei rurale evocate, aceste poeme ilustreaza acelasi realitatii imediate;
evenimentul actual comunica astfel cu arhetipalul, mentalitatea traditionala se confrunta
dramatic cu istoria care ramane obsesia fundamentala a poetului (v. indeosebi Nopti cu luna
pe Oceanul Atlantic, 1966; Zoosophia, 1967; Vine iarba, 1968, Cavalerul trac, 1969; Mai
mult ca plansul, 1970; Megalitice, 1972; Noimele, 1976; Dacia Feniks, 1978; Elegii politice,
1980; Cenusile, 1980; Scripturile, 1983; Condica in versuri, 1987 ; Zalmoksiile, 1988).
Reflectii asupra miturilor autohtone in Cultul Zburatorului (1974). Versuri pentru copii:
Tara randunelelor (1963). Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1966; Premiul Asoc. Scriitorilor
din Bucuresti (1976).

Dupa o incercare epica neizbutita, cu romanul in versuri Paine si sare (1957), prea
subordonat schematismului si cliseelor epocii, poemele confesive din Caile pamantului
(1960) incearca, doar cu partiale reusite, conturarea unui autoportret liric trasat in linii
energice: poetul se vrea un exponent al colectivitatii, cantaret al "patimei taranii" si "nelinistii
taranesti", menit sa repare nedreptatile istoriei, indarjirea argheziana din Testament si noua
intransigenta etica a "generatiei Labis" se conjuga aici, anuntand ceva din tensiunea
dramatica a operei viitoare. La randul lor, baladele din Cariatida (1964) pregatesc marile
desfasurari epico-lirice de mai tarziu. Voindu-se niste replici la tematismul idilizam din
deceniul al saselea, ele vizeaza redimensionarea, sub semnul tragicului, a catorva dintre
realitatile reprezentative ale timpului, intr-un limbaj ce se vrea antiretoric, mizand pe notatia
bruta, de "reportaj". Sub urnirea greoaie, magmatica, a versurilor insuficient epurate de
aluviunile unui vocabular cu destule straturi amorfe, se poate ghici insa forta unui constructor
ce se exerseaza in monumental, cu o particulara capacitate de a surprinde concretul material
si de a modela mitic faptul cotidian. Ciclul "scrisorilor esentiale" din voi. Nopti cu luna pe
Oceanul Atlantic (1966) atesta aceasta specifica osmoza dintre mit si evenimentul de fiecare
zi, transcris la modul reportericesc. Miscarea epopeica a discursului liric antreneaza
deopotriva zeitati si oameni, fiinte si lucruri mobilizate de nebanuite si nelinistitoare
impulsuri vitale. Un aer tul-bure-oniric patrunde adesea in pateticele rostiri whit-maniene,
"bolile adormite de mult" ale fiintei, trezite in confruntarea cu stihiile, transpar in expresiva
deformare a imaginii, amintind de viziunile suprarealiste ori de stilizatele cosmaruri ale
basmului. Un univers virtual mitic, construit cu o tehnica similara, propune si volumul Vine
iarba (1968). Mult concentrate fata de "scrisorile esentiale" si cu o culoare mai puternica,
specifica ambiantei rurale evocate, aceste poeme ilustreaza acelasi lirism al experientei
imediate ("Vorbesc despre lucruri pe care le cunosc"), crescuta insa pe substraturi arhaice.
Existenta se ritualizeaza, regasindu-se in tipare stravechi, viata misterioasa a lucrurilor e
necontenit provocata si infruntata cu o mare incordare de energii. in mijlocul celei mai dens-
concrete realitati izbucneste viata uitata a materiei, obiectele se anima de un suflet
necunoscut, fapturi fantastice coabiteaza in deplina familiaritate cu lumea rational-
inteligibila: clopotul bisericii din sat se da, ca-n basme, de trei ori peste cap si e omorat cu
furcile de catre tarani; la vaslele lotcilor, primavara, "dorm grifonii si caprele cu iezi", "capul
de sarpe" al unui izvor se ridica peste picioarele femeii ce spala camasile barbatului la
fantana, "unui fluier adormit pe pasarela / i-au crescut, cu doua mari belciuge, narile",
camioanele fug spre tipografie "batute de biciul zmeului", "pe malul Sty-xului spala mama si
plange" etc. "Obsesia modelatoare" a acestor poeme este cea a germinatiei colosale, a
genezei la scara cosmica; lumea e, pentru G., si in volumele urmatoare, indeosebi in
Megalitice (1972) si Noimele (1976) un imens rezervor de energii elementare, stihiale, cu
care omul, vazut si el sub semnul elementaritatii geologice, se afla in permanent contact;
actele cele mai obisnuite capata o infatisare de ritual magic. Cosmogonica sau apocaliptica,
viziunea se coaguleaza cu precadere pe temeiul vitalitatii primare, al marilor structurari sau
dislocari ale materiei. In acest context se inscrie si poezia aspra, dramatica, a dezagregarii
civilizatiei taranesti traditionale, dominanta in aceste carti (la un nivel estetic mai scazut,
tema va reveni in Elegii politice, 1980, unde poemele cu "teza", subliniat traditionaliste, si cu
infatisari de "reportaj" alterneaza cu texte de un puternic relief plastic-vizionar, comparabile
cu cele mai expresive pagini din Vine iarba sau Megalitice). Semnificative sunt, in creatia
poetului, si experimentele de "iconograf liric din Zoosophia (1967) si Mai mult ca plansul
(1970), intre care se situeaza, cronologic, incercarea de mitologie autohtona si lirica
"initiatica" din Cavalerul trac (1969). Pornind de la traditiile folclorice (descantece, balade,
legende, jocuri de copii) si surse vechi-car-turaresti (Cantemir, Anton Pann, cartile populare
etc.) si inventand in sensul lor, poetul construieste, in Zoosophia, un mare spectacol
lingvistic, pitoresc, naiv-iconografic. Expresia solemna sta aici alaturi de bufonerie,
calamburul langa invocatia oraculara, imaginea hieratica si austera, langa caricatura. Suita de
spectaculoase exercitii de stil, cartea sufera insa de excesele unei imaginatii baroce
insuficient controlate. Mai muh ca plansul lui GHEORGHE mimeaza stilul picturii taranesti
naive, cu stangaciile si libertatile sale in tratarea temelor sacre.

Opera de virtuozitate, ca si„ Zoozophia”, ea imbina in mod fericit desenul hieratic, de

maxima stilizare, cu o figuratie tratata in culori tari, adesea violente, exprimand o atitudine
demitizanta. Sub aparentele gratuit-spectacu-lare, majoritatea poemelor sugereaza un mai
profund sentiment al lumii, nu lipsit de accente tragice. incercarea de a realiza un fel de
sinteza lirica a sensibilitatii arhaice romanesti, care s-a soldat in atatea randuri cu creatii
remarcabile, capata insa, cu vremea, infatisari de un manierism extrem, sufocant pentru
poezie. Este cazul prozaicului si stufosului "poem didactic" Dacia Feniks (1978), care
fusese, oarecum, anuntat de "opiniile poetului despre lumea miturilor autohtone" din Cultul
Zburatorului (1974), unde, in comentarea unor presupuse sculpturi arhaice, "opinia
calificata" a arheologului e inlocuita cu interpretari fanteziste, prezentate totusi cu un aer
pedant. Serios subminata de manierism este si Zicere la zicere (1982), carte controversata, in
care principii taoiste din Lao-tse sunt fortat anexate spiritualitatii dacice. Mai echilibrata, desi
cu multe suprafete prozaice, e poezia din Cenusile (1980) - suita de comentarii lirice ale unor
"Inventarii de morminte geto-dacice si carpice". Un fel de "ziceri", modelate in chip foarte
liber dupa tipare folclorice (poezia cimiliturilor, a magiei verbale) propun si volumele de
versuri Joaca jocului (1984) si Si mai joaca jocului (1985). De o remarcabila, pe alocuri,
inventivitate in ordinea ludicului lingvistic, poemele sufera de diluare si artificiozitate. Pe
linia exploatarii si explorarii fondului arhaic al spiritualitatii romanesti se situeaza si
Scripturile (1983), rod al "lecturii" sui-gene-ris a unor imagini de pe monede antice, poetul
fiind convins ca "ne aflam, cu banii geto-daci, in chiar incinta sacra a mentalitatii ideomatice
(sic!), la tiparul mental al graiului parintesc". Vazute ca niste ideograme, respectivele imagini
genereaza interpretari fortate, ce se traduc intr-un discurs greoi, cu pretentii mitic-initiatice,
rareori cu adevarat expresiv, insotit si de un aparat de note "filologice" deconcertant prin
asocierea diletantismului cu morga "savanta". Intre sondarea in adancime a vocabulelor si
expresiilor (a scripturilor), legarea lor de o origine, rotirea si rostirea logosului in jurul mai
multor "axe hermeneutice" (M. Mincu) si evidentierea unui "duh romantic vetust, anarhic,
potopitor", ce provoaca sufocarea izvoarelor lirismului sub "crusta doctrinara" (Gh.
Grigurcu), adevarul evaluarii inclina spre ultimele aprecieri. Un reviriment al creatiei lui
GHEORGHE il marcheaza Condica in versuri (1987), unde, pornind de la date ale realitatii
imediate (impresii din calatorii efectuate indeosebi prin Bucovina si Maramures), poetul
realizeaza, cu o prospetime regasita adesea, proiectii vizionare ce confera faptului cotidian si
intalnirilor cu vestigiile civilizatiei romanesti traditionale dimensiuni fabuloase si o
tulburatoare nota de ritualitate. Zalmoksi-ile (1988), reluand tematica geto-daca, propune
intr-o formula mai echilibrata decat celelalte volume din aceeasi arie a inspiratiei, o suita de
ofrande lirice inchinate zeu-lui-parinte, "domnul celora ce sunt", intr-un stil usor arhaizant si
ceremonios; timpul si spatiul evocate sunt ale unei Dacii mitice, cu "obiceie sfinte si datine",
cu "regi tarabostes" si "intemeietori calareti" si "bacite bacante". Consecvent cu sine,
GHEORGHE se defineste astfel inca o data drept "ctitor si argat al unui nou eres".

REFERINTE CRITICE

St. Aug. Doinas, Lampa lui Diogene, 1970; C. Stanescu, Poeti si critici, 1972; P. Poanta,
Modalitati; I. Pop, Poezia; Al. Piru, Poezia, I; E. Barbu, O istorie; M. Mincu, Poezie si
generatie, 1975; Alex. Stefanescu, Preludiu, 1977; E. Simion, Scriitori, I; M. Nitescu, Poeti
contemporani, 1978; P. Poanta, Radiografii, I, 1978; Gh. Grigurcu, Poeti romani de azi,
1979; Al. Dobrescu, Foiletoane, II, 1981; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 34, 1982; Marian
Popa, Competenta si performanta, 1982; A. Martin, in Contemporanul nr. 44, 1982; N.
Manolescu, in Romania literara, 38; 45, 1982; Cristian Moraru, in Luceafarul, nr. 1, 1983; M.
Nitescu, Atitudini, 1983; M. Mincu, in Luceafarul, nr. 39, 1983; L. Ulici, in Astra, nr. 4,
1984; Val Condurache, Portret al criticului in tinerete, 1984; I. D. Balan, Pietre pentru
templul lor, 1985; Sultana Craia, Orizontul rustic in literatura romana, 1985; Al. Cistele-can,
in Familia, nr. 3, 1985; I. Pop, Jocul; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986; D. Micu,
Limbaje moderne; C. Regman, De la imperfect; Alex. Stefanescu, Prim-plan, 1987; C.
Stanescu, Jurnal de lectura, III, 1988; C. Tuchila, Privirea si cadrul, 1988.