ION MUREŞAN
Poemul care nu poate fi înţeles
Eu lucrez la poemul care nu poate fi înţeles.
El este o piatră neagră şi lucioasă
din care brusc începe să crească părul aspru
a treizeci şi trei de sălbăticiuni;
El este mlaştină verde ce se întinde în piaţa oraşului -
din trestiile ei latră moale, linguşitor o vulpe
singuratică;
El este mireasa de lemn (o, minunată mireasă
de lemn!) – rochia vînătă,
gura de ierburi,
scîncetul acoperind ca un muşchi alb fereastra;
El este văgăuna din cer şi norul de sînge ce mîrîie
în văgăuna din cer;
El este stolul de ciori ce se roteşte cu voioşie
în jurul frunţii,
bruma neagră a frunţii mele: limba în gură e rece
ca gheaţa şi aproape casantă,
ca o decoraţie acordată de Dumnezeu
profeţilor;
El este vinul care nisip se face în gura ta.
. mă aşez la rînd, după sute şi sute de oameni,
O, vremuri pe cînd casa noastră înflorea pe ţărmul
unui limbaj lunecos!
Pe cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare,
Pe cînd cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare,
asemeni melcilor urcau pe ziduri…
Apoi, blîndele, prăfoasele arhive ale ospiciilor
unde am cercetat semnele inventate de nebuni,
unde am întocmit o mare istorie a lor,
.
pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate
nici eu vreodată nu am putut-o citi.
De aceea am cuprins-o în poemul care
nu poate fi înţeles.
Văd capul rotund ca un balon de aur
îndepărtîndu-se peste înaltele rafturi.
.
Aud valurile mării lovindu-se de zidurile unui
înalt şi galben depozit
şi aproape bătrîn, aproape gîrbov,
cu aureola împăturită sub braţ,
să pot vedea şi eu, măcar spre sfîrşitul zilelor mele,
poemul tămăduitor,
poemul care nu poate fi înţeles.