Din ciclul Florile Bosforului (1855) Și de frenci e lăudată ;

de Dimitrie Bolintineanu Are optsprezece ani !

Esmé
Ca Esmé mai dulce floare Cînd o vezi la preumblare
Cu dezmierdător parfum, Sub iașmac adus din Șam,
N-a mai strălucit sub soare Ca o stea prin nori, apare
De la Tunis la Batum ! Dulcea fiică-a lui Osman.

Sub privire-i s-aurește Feregeaua-i se-mlădie

Unda lină din Bosfor Pe kiahiul, bogat cerchez,
Și, văzînd-o, Gul roșește, Cu dalga de selemie,
În grădină la Nihor. Cu șalvari largi de geanfez.

Ca mărgăritarul albă Cînd ea lasă cu dulceață

Și cu părul de ebin, Vălul ei a flutura,
Ochi de foc și mînă dalbă, S-ai trei zile-aici în viață,
Gura, grațios rubin ; S-o vezi asfel, tu le-ai da !

Naltă, delicată, fină, Cînd Esmé umblă prin casă,

Dar cu brațul rotunzior, Coamele-i de talpe trec
Sînul ei, sîn de vergină Și-ntr-o mie cozi se lasă
Unde dulci mistere zbor. P-al ei sîrmali-elec.

De un an e măritată. La plimbare cînd ea iese,

De ghiauri, de musulmani, 'Noadă păru-i, elegant,

1
Peste cap, în valuri dese
Cu un ac de diamant.
Oh ! amar cui o privește
Un minut făr' de iașmac !
Mai amar cui o iubește !
Dorurile nu-i mai tac !
De la frunte la picioare
E un fermec grațios !
Sufletul ei e un soare,
Corpul ei un crin frumos !
A sa inimă se duce
În secret dup-un ghiaur,
Patimile, strînse dulce
În arzîndu-i sîn, murmur.
Mehrubé
Ăsta e Bosforul d-unde s’aripează,
P-al lor car de roze fragedele zori,
Din a cărui undă și-a făcut mirază
Bolta azurată, aurind de flori.
Ale sale fiice sunt strălucitoare
Ca stelele d-aur rătăcind prin nori ;
Dulcea frumusețe este fugătoare,
Piere ca o rouă dupe dalbe flori.
Pe aici domnește blinda poezie
Ce din cupa-i d-aur varsă drăgălaș
Un prefum de roze și de ambrozie
Care-mbată dulce sufletul gingaș.
E-ora cînd tresare lina Propontide
Sub al aurelii tinerel sărut,
Scînteind la focul stelelor splendide
Semănate-n fundul cerului plăcut.
Colo se arată niște insolițe,
Strălucind la raza stelii lui Lial,
Asfel ca un negru cuib de alunițe
Care încunună sînul virginal.
Muntele Olimpul cu a lui cunună
De ninsori eterne se zărește-n fund ;
Albele-i cosițe strălucesc la lună,
Se răsfrîng pe sînul golfului profund.
Însă cadrul dulce, care ne răpește
Peste Propontide, se schimba-n Bosfor,
Arta cu natura acolo s-unește
Să formeze cadrul cel mai răpitor,
Căci Selim sultanul merge de primește
La giamia mare de la Top-hane
O fecioară jună ce îi dăruiește
Pe tot anul încă vechea valide.
Orișice lumină ce-n Bosfor se frînge
Își alungă forma ca un plop de foc ;
Iar cînd vîntul serii marea o restrînge,
Acești plopi de flacări se zdrobesc, se joc.
2
Peste fața mării, dalbe caicele,
C-odalisci cu văluri, trec și se deșir,
Ca acele vise dulci și tinerele
Ce lucesc în fundul unui suvenir.
Aerul răsună de strigări voioase.
Augusta mireasă trece... Vă-nclinați !
Ochii să nu vază grațiile frumoase !
Și să nu profane farmecii curați !
Soarele apune peste Propontide ;
Însă la suflarea valului cel lin,
Pare că se leagăn bolțile splendide,
Dulce poleite d-aur și rubin.
Unda, încrețită d-aurele line,
Scînteie sub brîul stelii purpurat,
Cu colori suave, magice, divine,
Ce încîntă ochii, inima îmbat.
Dar Selim se uită, din serai, pe mare
Unde-aruncă boabe de mărgăritar,
Ce, picînd, formează fără încetare
Mii de grațioase cercuri ce dispar.
Lîngă el se vede favorita nouă :
Capul ei pe mînă cade gînditor,
Ochii săi de flacări-noată-n dulce rouă ;
Un surîs aură chipu-i răpitor.
—"Șterge aste lacrămi, răsfățată floare
Ce-am cules din munții vechilor Carpați !”
La aceste vorbe alba plîngătoare
Către el înturnă ochii lăcrămați.
—"Strălucite doamne, lacrimile mele
Cură pentru țara d-unde m-ai răpit !..."
—"Dacă pentru asta rîurează ele,
Șterge-le îndată, fermec înflorit !
Mehrubé ! Aruncă dulcea ta privire
P-al acestor unde fraged legiver !
Numai focul tînăr din a ta privire
Poate fi mai magic pe pămînt și-n cer !
Uită țara voastră unde nu-nflorește
Sicomorul verde ! Unde nu vedem
Alcovanul tînăr care răspîndește
În havuzu-mi d-aur apa care bem !"
—"Colo unde raza unui dulce soare
Peste stînci uscate nu s-a spulberat,
Unde ca fecioara într-o sărbătoare
Cu flori dulci de aur cîmpul s-a-mbrăcat ;
Unde limba dragă, tînără-amoroasă,
Sună ca suspinul vîntului ușor,
Prin dumbrava verde, fragedă, umbroasă,
Printre flori rîzînde, eu aș vrea să zbor !"
—"Dar sub ceru-ți rece, omul nu iubește,
Inima îngheață de al iernii vînt.
Dalba-ți frumusețe, care ne răpește,
Trece ca o floare lîngă un mormînt.
Împărțește-amoru-mi ! El e o comoară
Ce tot Răsăritul s-aibă ar voi !
Ai tu vro dorință ? Cine vei să moară ?
Cine să trăiască ? spune, și va fi !"
—"Colo unde limba dulce și-amoroasă
Sună ca suspinul vîntului ușor,
Prin dumbrava verde, fragedă, umbroasă,
Inima mea zboară la un alt amor !"
3
 —"Dacă numai astă perlă albioară
Face-atîtea cercuri pe acest Bosfor,
Cîte nu ar face tînăra fecioară,
Ce în altă țară are alt amor !"
Unda se despică, geme cu turbare ;
Valurile albe cresc și se topesc ;
Niște late cercuri se răsfrîng pe mare
Și la focul lunii grațios lucesc.
Din poemul Conrad (1868)
Era cînd farul lumii, în mare apuind,
Poleie rochia nopții cu stele de argint,
Și-n calea sa umbroasă, sub negrele-i picioare,
Așterne valuri albe, suflate de dulci boare,
Munți, plaiuri, văi rîzînde și fragede grădini,
Ce-noată în oceane de umbre și lumini.
Cotind pe Cornul d-aur, ieșea în Propontide
Un vas, spărgînd cu pieptul tărîmele lichide.
Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat?
E trist sau este mîndru? mai mulți au întrebat.
Un servitor răspunde cu oarece sfială
Că Țara Românească e țara sa natală;
Conrad e al său nume; că este exilat,
El pentru libertate poporu-a rădicat.
Proscris din a sa țară, el fără țel se duce
Oriunde îi surîde un cer senin și dulce;
Dar cugetele sale se-nturnă nencetat
Spre patria iubită ce-n doliu a lăsat...
Credea în viitorul promis umanității,
Precum și în triumful justițiii, verității,
Deși avea momente cînd sufletu-i coprins
De cugetile sceptici parcă zdrobit și stins. (p. 125 – Cântul I)
(...)
Luci pe fața mării un fulger șerpuind
Urmat de-un tare trăsnet, făcând să tacă-ndată
Și Notus cel sălbatic, și marea-nfuriată.
O navă-n depărtare, mergând la ținta sa,
Cu pânzele ei strânse, la valuri se lăsa
Imagine fidelă aicea jos în lume
A omului ce luptă cu valul său de spume,
Amara suferință s-ajungă către-un țel.
Și care este țelul la care merge el?
Mormântul unde trece, mormântul ce-l așteaptă
Din care nicio voce mai mult nu-l mai deșteaptă.
Pe vechile ruine, șacalul cobitor
Unea cu vijelia un gemet plin de dor. (p. 146 – Cântul I)
(...)
Dar vasul naintează; la Rod ancora cade;
În aste ape limpezi mai multe ore șade.
Aicea marea este un fermec răpitor.
Cer, valuri rivaliză, în sântul lor amor,
Cu insola frumoasă, locaș de tinerețe
Să merite cununa prin rară frumusețe.
O, muritor ce soarta gonește-aicea jos,
Ce ura omenească urmează furios,
Tu care clima rece ca cruda tiranie
Și cerul fără soare ca viața sub robie,
Un aer fără balsam, un sol ce n-are flori,
4
Apasă viața tristă, copil de muritori,
În țări nepriincioase civilizațiunii,
Lăsate tiraniei, lăsate-amărăciunii,
Vin ca să schimbi pământul în care ai născut !
Vin, vin cu fericire sub cerul cel plăcut ! (...)
Trăiește scurta viață ce Dumnezeu ți-a dat
În clime fericite, sub aerul curat
Sub soarele cel splendid sub cerul ce străluce.
Căci locul țării este oriunde-i soare dulce.
Regreți un cer d-aramă și soarele de fer
Sub care vezi în lacrimi cum anii trec și per?
Numești tu a ta țară acolo unde chinul
Și jugul, și durerea ți-apasă viața, sânul? (p. 161-162 – Cântul
I)
(...)
Mugește mândră marea! Rădică valul lin!
Mă leagănă tu încă pe sânul tău divin!
Pe el eu sunt ferice; sunt liber prin gândire.
Uit chinurile mele, uit cruda omenire.
În tine, mândră mare, în tine, ochiul meu
Citește totd‘auna p-un mare Dumnezeu,
Neperitoare carte cu rară frumusețe,
Cu litere de valuri gigantice, mărețe!
Pe tine cer și soare ferice te aur,
IV)
Te-mpodobesc, o, dulce, frumos locaș d-azur!
De ce, frumoasă mare, nu sorbi tu trista-mi viață?
În sânul tău, mormântul n-ar fi făr‘ de dulceață. (p. 263 –
Cântul III)
(...)
Pe când vorbește astfel amanta sa divină,
Conrad pe sânu-i dulce răcita frunte-nclină
Și ea îl strânge fraged și mâna sa de nea
Se joacă lin în părul acelui ce murea.
Plutește dulce vasul și boarea suflă-n vele ;
Scânteie-albastra mare sub ploaia sa de stele.
Și luncil-eterate cu florile de foc
Plutesc strălucitoare, strein și magic joc!
Vezuvul varsă focuri în aria senină
Și unda ce primește văpaia de lumină
Răspunde printr-o ploaie de spumă și fosfor
Pe urma care trage pe mare-un vas ușor.
Îmbată-al nostru suflet cu magică dulceață,
Îl scaldă-n universul ce-n raze s-a aprins,
dar este-o tristă viață, ce flacăra și-a stins.
Colo ajunge barca la frageda Capree,
Și oamenii dezbarcă un om mort și-o femee. (p. 336 – Cântul