1

Hesiod/ Ἡσίοδος (aprox. 750-650 a. Chr.)

Intervalul cronologic dintre perioada de activitate literară a lui Hesiod și prezumtiva existență a
lui Homer nu a fost, cu siguranță, prea mare. Compunerea epopeilor homerice de către Homer s-ar
putea să fi avut loc între 850 și 750 a. Chr., iar Hesiod va fi aparținut, cel mai probabil, celei de a doua
jumătăți a secolului VIII a. Chr. și primei jumătăți a veacului următor (aprox. 750-650 a. Chr.).
În ceea ce privește limba și versificația, asemenea lui Homer, Hesiod este tributar aceleiași
tradiții a aezilor și a rapsozilor: utilizează hexametri epici, recurge la același stil formular și accesează
același fond de vocabular. Însă, trecând peste aceste asemănări, merită constatate și diferențele.
Homer a trăit în Ionia; Hesiod în inima Greciei continentale, în Beoția. Homer, din ceea ce știm,
a fost toată viața un poet, pe când Hesiod a dus viața grea și austeră a țăranului sărac care-și cultivă
ogorul cu mâinile sale, iar vocația poetică nu i-a schimbat cu nimic existența. Homer a cântat războiul
Troiei și pe nobilii săi eroi; Hesiod a luat ca temă esențială a cânturilor sale muncile și zilele țăranului
sau începuturile lumii și apariția zeilor, fiindcă de aceștia depindeau recoltele obținute.

Poemul Theogonia – o cosmogonie și o cosmologie

Unii învățați ai antichității, precum Aristarch din Samos/ Ἀρίσταρχος ὁ Σάμιος (310 – 230 a.
Chr.), au afirmat corect că pământul este un glob suspendat în spațiu, care orbitează în jurul soarelui.
Cu mult înainte însă ca astronomii antici să lanseze astfel de teorii fundamentate pe calcule matematice,
unii poeți greci, precum Hesiod (aprox. 750 a. Chr.), au oglindit în poemele lor o concepție mitică
asupra universului, bazată atât pe surse din Orientul apropiat, cât și pe observațiile vremii lor. La
Hesiod/ Ἡσίοδος, în Theogonia/ Θεογονία1, întâlnim versiunea cea mai veche - și cu cea mai mare
influență asupra autorilor ulteriori - a începuturilor lumii și a zeilor. În timp ce Homer se aplecase
asupra episoadelor eroice, mit-istorice, Hesiod preferă mitologia pură.
Poemul Theogonia/ Θεογονία începe cu o invocație adresată Muzelor Heliconului (munte în
Beoția, patria poetului2), asemănătoare celor întâlnite în Iliada și Odiseea:
„Cântul începem slăvind pe heliconidele Muze stăpâne
Peste înalt și divinul munte al Heliconului...
Ele-nvățară odată pe Hesiod minune de cântec
Când sub preasfântul Helicon mieii păștea, și acestea-s
Primele vorbe rostite de Muzele olimpiene,
Fiice ale lui Zeus ce poartă pe umeri zeiasca egidă:
«Tristă rușine a lumii, ciobani neciopliți, burți cu chipuri,
Știm noi să spunem minciuni leit semănând cu adevărul
Dar și atunci când voim, știm trâmbița adevărul.»
Astfel grăiră pe șleau fiicele mărețului Zeus
Și îmi dădură ca sceptru, din măslin înflorit o jordiță
Ruptă, frumoasă, insuflându-mi o clarvăzătoare cântare
Spre a slăvi toate cele ce au fost și câte-or să fie

1
Genealogia sau nașterea zeilor.
2
Ascra, satul lui Hesiod, se afla pe pantele acestui munte.
 2

Și-mi porunciră de-asemeni să cânt fericitul și eternul

Zeilor neam și pe ele, începând și sfârșind o cântare.”
Acest prolog vibrează de accentele unei adânci credințe religioase. Evident că pentru poet
Muzele nu sunt reci alegorii, ci zeițe puternice cărora le datorează inspirația și fără de care n-ar fi fost
altceva decât un păstor sau un țăran ca toți ceilalți.
Dispunerea ordonată, armonioasă, simetrică a cerului, a pământului și a regiunii subpământene
a fost numită de greci kosmos/ κόσμος. Poemul Theogonia reflectă, la nivel de conținut, atât o
cosmogonie, cât și o cosmologie, dacă prin acești termeni înțelegem, pe de o parte, o oglindire a
originii universului (κόσμος + γόνος/ origine) și, pe de altă parte, o expunere metafizică a naturii acestei
lumi și a sensului care îi este dat. După cum ne este indicat chiar din titlu, Theogonia (θεός + γόνος)
este, în primul rând, o creație literară de factură religioasă, o perspectivă poetică referitoare la nașterea
zeilor și la genealogia lor.
Universul lui Hesiod este politeist, fiind locuit de divinități aproape fără de număr. Punctul de
plecare al acestei lumi hesiodice este Haosul/ Χάος, abisul care începe să ființeze, cândva, într-un
trecut foarte îndepărtat. El a fost izvorul de viață al lumii. Spre diferență de Hesiod, Ovidiu ne
înfățișează, în Metamorfoze, o altă variantă a nașterii cosmos-ului, după cum vom vedea. Pentru
Hesiod, în afară de Haos, o altă entitate primară este Gaea/ Γαῖα3, care este atât pământul, cât și mama
primordială a tuturor lucrurilor. Născându-se, din Haos probabil, cu de la sine putere, Gaea dă viață la
tot ce trăiește pe suprafața sa. În aceeași manieră independentă, în adâncurile pământului, ia ființă și
Tartarul/ Τάρταρος, la fel de departe de întinderea pământului pe cât este cerul. De asemenea, tot în
același mod, apare Eros/ Ἔρως (contemporan Pâmântului-Mamă și Tartarului, după cum observăm;
potrivit altor versiuni mitologice, Eros este fiul Afroditei și al lui Hermes), forța iubirii care însuflețește
totul. „Domnia” lui Eros nu apune niciodată. El parcurge și domină toate generațiile de zei și ajunge să
se manifeste concomitent cu olimpienii. Cu toate acestea, nu a fost considerat niciodată un zeu suficient
de responsabil și de serios încât să fie trecut în rândul celor douăsprezece divinități ale Olimpului4.
Pentru vechii greci, Eros era un fel de Ker/ Κήρ, un spirit răutăcios și distructiv, asemenea Bătrâneței
sau Molimei, în sensul că pasiunea sexuală necontrolată poate dăuna colectivității5. Această forță
incontrolabilă și înșelătoare, cântată mereu de poeții greci sau latini, apare în creațiile literare precum
„un copil zburdalnic”, capricios și insensibil la suferințele cauzate. În funcție de toanele de moment,
Eros săgetează pe oricine, indiferent de rang, de vârstă, indiferent dacă e muritor sau nemuritor.
Săgețile sale fatale fie insuflă iubirea, fie provoacă dorința acerbă de respingere a avansurilor făcute de
persoana îndrăgostită. Deși Haosul, Gaea și unele divinități masculine nasc uneori progenituri fără a
avea un partener, existența lui Eros sugerează că înmulțirea ființelor se va face mai ales prin
reproducere.
Într-adevăr, Haosul a zămislit, fără de partener, Întunericul cel veșnic, Erebos/ Ἔρεβος, și
neagra Noapte, Nyx/ Νύξ. Apoi Noaptea și Erebos dau naștere Aether-ului (Αἰθήρ6), Lumina veșnică,
și Zilei luminoase, numită Hemera/ Ἡμέρα. De atunci începură noaptea și ziua să se succeadă
neîncetat:

3
O formă poetică a cuvântului γῆ, γῆς – pământ.
4
Robert Graves, Miturile Greciei antice, Iași, Editura Polirom, 2018, p. 52.
5
Ibidem, p. 51.
6
Aerul rar, pur, respirat de zei, spre diferență de aerul dens, gros, impur (ἀήρ), respirat de oameni.
 3

„La început de începuturi fu Chaosul, iar după-aceea

Spătoasa Glie – trainic sprijin menit să poarte-n veci pe toți
Nemuritorii ce tronează asupra ninsului Olymp –,
Tartarul sumbru din străfundul pământului vârstat de drumuri,
De-asemeni Eros, cel mai chipeș din rândul zeilor eterni,
Descătușând pe fiecare – și oameni, și făpturi divine –
Și subjugând în piept simțirea și chibzuita hotărâre.
Din Chaos se-ntrupă Erebos și Noaptea, neagră-ntruchipare.
Ci Noaptea odrăsli la rându-i Eterul și Lumina zilei,
Pe care-i zămisli în urma unirii sale cu Erebos.”
(tr. I. A., pp. 7-8 7)
Gaea dă naștere apoi Cerului albastru, lui Uranos/ Οὐρανός, fiu al acesteia și ulterior soț:
„Iar cel dintâi copil al Gliei, croit chiar pe măsura ei,
Fu înstelatul Cer, în stare s-acopere întregu-i trup
Și să rămână trainic sprijin al zeilor preafericiți.”
(tr. I. A., p. 8)
Gaea odrăsli, fără soț de asemenea, Munții falnici/ Oὔρεα8 și Marea/ Πόντος, dar fără să
resimtă fiorii iubirii. Mai târziu, Gaea s-a însoțit cu plăcere cu Uranos și a dat naștere, mai întâi,
titanului Okeanos/ Ὠκεανός, care înconjură pământul aidoma unui râu fără maluri, apoi celorlalți
titani, în total șase fii și șase fiice. Hesiod mizează pe simetrie. Titanii sunt în număr de doisprezece ca
o contrapondere a celor doisprezece zei olimpieni. Numele titanilor zămisliți de Gaea și de Uranos
sunt:
1. Okeanos/ Ὠκεανός – zeul și personificarea apelor care înconjură pământul, iar mai târziu
personificarea Oceanului Atlantic, socotit hotarul vestic al lumii vechi; din unirea lui cu sora sa
Tethys s-au născut oceanidele, nimfe ale apelor (cea mai celebră este Clymene/ Κλυμένη9,
mama lui Prometheus/ Προμηθεύς); era socotit tatăl tuturor apelor curgătoare10.
2. Crios/ Κρεῖος – titan puțin individualizat; împreună cu Eurybia/ Εὐρυβία, fiica zeiței Gaea și a
lui Pontus, ar fi odrăslit, de exemplu, pe Astraeus/ Ἀστραῖος, tatăl vânturilor și al stelelor.
3. Coeus/ Κοῖος – din unirea lui cu titanida Phoebe/ Φοίβη s-a născut Leto/ Λητώ sau Latona, cea
care, împreună cu Zeus va da naștere lui Apollo/ Ἀπόλλων și surorii sale Artemis/ Ἄρτεμις.
4. Iapet/ Ἰαπετός – împreună cu oceanida Clymene are mai mulți copii: Atlas, Epimetheus,
Menoetius, Prometheus. Iapet a fost înfrânt în lupta titanilor cu olimpienii și aruncat în Tartar.
5. Hyperion/ Ὑπερίων – uneori identificat cu Soarele însuși; de cele mai multe ori, e considerat
tatăl lui Helios/ Ἥλιος (Soarele), al lui Eos/ Ἠώς (Aurora, la romani; era zeița dimineții, ea
vestea ivirea zorilor și a primelor raze de soare) și al lui Selene/ Σελήνη (Luna).

7
Fragmentele din Theogonia, de Hesiod, au fost extrase din: Hesiod – Orfeu, Poeme, tălmăcire, prefață, prezentări și note
de Ion Acsan, București, Editura Minerva, 1987. Am semnalat traducătorul prin prescurtarea „tr. I.A.”
8
Pluralul cuvântului Oὖρος – Munte.
9
Hesiod ne spune că nimfa Clymene este mama lui Prometeu, însă conform lucrării Bibliotheca, de Pseudo-Apollodorus,
mama titanului ar fi Ἀσία.
10
Pentru enumerarea însușirilor titanilor, am utilizat Anca Balaci, Mic dicționar mitologic greco-roman, București, Editura
Științifică, 1966.
 4

6. Theia/ Θεία – titanidă, consoartă a lui Hyperion și mama lui Helios, Eos, Selene; de la fiica ei,
Eos/ Ἠώς, și de la Astreos/ Ἀστραῖος derivă toate stelele și toate vânturile: Boreas/ Βορέας –
vântul vijelios de miazănoapte (nordic), Euros/ Εὖρος – vântul de răsărit (estic), Notos/ Νότος –
vântul umed de miazăzi (sudic) și Zephyros/ Ζέφυρος – vântul blând care bate dinspre apus și
aduce nori grei de ploaie (vestic).
7. Rheea sau Rhea/ Ῥέα – s-a căsătorit cu titanul Cronos și a avut șase copii: Hestia/ Ἑστία,
Demeter/ Δημήτηρ, Hera/ Ἥρα, Hades/ ᾍδης, Poseidon/ Ποσειδῶν și Zeus/ Ζεύς.
8. Mnemosyne/ Μνημοσύνη – personificarea Memoriei; din unirea ei cu Zeus s-au născut cele
nouă muze11.
9. Tethys/ Τηθύς – din unirea ei cu zeul Okeanos s-au născut toate marile ape ale lumii, precum și
oceanidele; în timpul luptei dintre Zeus și titani, Rhea a încredințat-o pe Hera, pe atunci copil,
lui Tethys, s-o crească; datorită acestui fapt, Hera i-a rămas întotdeauna recunoscătoare.
10. Themis/ Θέμις – a fost a doua soție a lui Zeus după Metis; era personificarea ordinii naturale
stabilite prin legea divină, precum și a dreptății divine; stăpânea, de asemenea, arta prorocirii;
era sfătuitoarea lui Zeus, alături de care locuia în Olymp.
11. Phoebe/ Φοίβη – consoarta titanului Coeus; din unirea lor, s-a născut, după cum am menționat,
Leto, mama zeiței Diana și a arcașului Apollo, care, descinzând din Phoebe, va purta și numele
de Phoebus.
12. Cronos/ Κρόνος – mezinul, cel mai tânăr dintre titani; cu ajutorul mamei sale, Gaea, și-a
mutilat tatăl și i-a luat locul, devenind stăpânul lumii; s-a căsătorit cu sora sa Rhea și, fiindcă i
se prezisese că va fi detronat de către unul dintre fiii săi, și-a devorat pe rând copiii de îndată ce
se nășteau; prin șiretlicul Rheei, numai Zeus a scăpat.

Pe lângă acești titani, Gaea, însoțită cu Uranos, a mai născut trei ciclopi uriași (sg. Κύκλωψ, pl.
Κύκλωπες), care aveau un singur ochi în frunte12, iar firea le era pătimașă, pe nume: Brontes/ Βρόντης,
Steropes/ Στερόπης și Arges/ Ἄργης. Brontes era Cel care tună, Steropes era Cel care fulgeră, iar
Arges era Cel care strălucește. Pe fiii acestor ciclopi i-a întâlnit Odiseu în Sicilia. Au rămas cunoscuți
drept constructori de ziduri uriașe, ciclopice, precum și ca meșteri fierari iscusiți: „Zeus mulțumită lor
trăsnește și fulgeru-i făcut de ei” (tr. I.A., p. 8). Apollo i-a ucis pentru a răzbuna moartea lui Asclepios/
Ἀσκληπιός (la romani, Aesculapius), fiul său. Totuși, sufletele lor au supraviețuit și sălășluiesc în
măruntaiele vulcanului Etna13.
Tot din Gaea și din Uranos s-au născut și Hecatonheirii/ Ἑκατόγχειρες (la romani, Centimanes),
monștri cu câte o sută de brațe fiecare. Cottos/ Κόττος, Briareus/ Βριάρεως și Gyes/ Γύης erau:
„odrasle de-o trufie oarbă;
Săltau o dată câte-o sută de hâde brațe răzvrătite,

11
Muzele sunt considerate divinități inspiratoare ale muzicii, ale dansului și ale poeziei, precum și patroane ale artelor în
general. Cele nouă muze sunt: Clio/ Κλειώ – muza istoriei, Melpomene/ Μελπομένη – muza tragediei, Terpsichore/
Τερψιχόρη – muza dansului, Thalia/ Θάλεια – muza comediei, Euterpe/ Eὐτέρπη – muza poeziei lirice, Erato/ Ἐρατώ –
muza poeziei erotice, Urania/ Οὐρανία – muza astronomiei, Polymnia/ Πολύμνια – muza poeziei sacre, a imnurilor sacre
și a retoricii și Calliope/ Καλλιόπη – muza poeziei epice și, alături de Polymnia, a elocvenței. La romani, muzele purtau
numele de Camene.
1212
Tracii, prin obiceiul de a-și tatua fruntea cu cercuri care simbolizau soarele, s-ar putea să fi determinat la greci apariția
acestor creaturi mitologice.
13
Robert Graves, op. cit., p. 29.
 5

Cincizeci de capete-nfrățite creșteau pe fiece pereche

De umeri așezați temeinic deasupra trunchiului vânjos,
Copleșitoarea lor statură având puteri neistovite.” (tr. I.A., p. 9)
Fiind atât de fioroase, odraslele Gaeei erau urâte de Uranos. De aceea, imediat ce se nășteau,
Cerul le închidea în străfundurile Pământului, în pântecele mamei lor. Mama copiilor suferea enorm, de
aceea îi chemă la ea pe titani și îi îndemnă să se răzvrătească împotriva tatălui. Toți se temeau să ridice
mâna asupra lui Uranos, numai mezinul, vicleanul titan Cronos/ Κρόνος îndrăzni să pună în aplicare
șiretlicul „dibaci și crud” al mamei lor:
„«Eu îți făgăduiesc, o, mamă, să duc la-ndeplinire fapta,
Deoarece deloc nu-mi pasă de tatăl nostru blestemat,
Căci el a fost întâiul care ne-a hotărât haina soartă!»
Așa grăi; întinsa Glie se bucură în sinea ei.
Îl puse-n loc ferit la pândă și, bine-ascuns, îi înmână
Custura strâmbă și zimțată, dezvăluind tot șiretlicul.
Iar vastul Cer sosi o dată cu noaptea și deasupra Gliei
Setos de dragoste se-ntinse, și-o năpădi în întregime.
Din ascunzișul său feciorul întinse iute mâna stângă
În vreme ce cu mâna dreaptă el înhăță custura strâmbă,
Nespus de lungă și zimțată și reteză numaidecât
Rușinea tatălui, zvârlind-o în urma lui, la întâmplare.” (tr. I.A., p. 10)
Acest act reprobabil prin care titanul Cronos uzurpă tronul tatălui său și perturbă ordinea
universală este sancționat de Nyx, zeița nopții. Fără a se uni cu nimeni, Noaptea dă naștere unei liste
întregi de zeități înfiorătoare. Apar Eris/ Ἔρις – discordia, Apate/ Απάτη – înșelăciunea, Ker/ Κήρ –
nimicirea, Nemesis/ Νέμεσις – întruchiparea răzbunării divine, Hypnos/ Ὕπνος – somnul aducător de
năluciri întunecate. Apar, de asemenea, Ursitele, Parcele/ gr. Μοῖραι/ lat. Parcae (supranumite
„torcătoarele”, erau în număr de trei: Clotho/ Κλωθώ, Lachesis/ Λάχεσις și Atropos/ Ἄτροπος14) și,
odată cu asprele Moire, se ivesc Bătrânețea/ Γῆρας și, putem presupune, Moartea, Thanatos/ Θάνατος.
Zeitățile acestea au semănat groaza, durerea, foametea, dezbinarea și măcelul războiului în lumea în
care Cronos se urcase pe tronul tatălui său.
Însă fapta titanului Cronos a avut și alte efecte. Nu doar Nyx a zămislit diverse zeități
înfricoșătoare, ci și Gaea atunci când picăturile de sânge ale lui Uranos au căzut pe pământ:
„Din mâna-i nu scăpară totuși, doar niște vane rămășițe,
Ci câte picături de sânge se-mprăștiară împrejur,
Le adună pe toate Glia ce-n anii următori din ele
Născu temutele Erinii, Giganții mari din cale-afară,
Încinși cu sclipitoare arme și-n mâini cu suliți uriașe,
Și nimfele ce pretutindeni sunt denumite Meliene.” (tr. I.A., p. 10)

14
Erau născute de zeița Nyx, în versiunea hesiodică, sau din unirea lui Zeus cu Themis potrivit altor versiuni mitologice.
Clotho torcea, Lachesis depăna, iar cea de-a treia ursitoare, Atropos (Fără de întoarcere – o metaforă a morții) curma firul
vieții muritorilor.
 6

De asemenea, atunci când părțile genitale mutilate ale lui Uranos au ajuns în apele mării, în
jurul lor se strânse o spumă care a dat naștere unei fete deosebit de frumoase. E vorba de Afrodita/
Ἀφροδίτη (unde ἀφρός înseamnă spuma mării) sau de Venus:
„În schimb rușinea părintească cea retezată de custură
Și de pe-ntinsul țărm zvârlită în veșnic zbuciumate valuri,
Mai rătăci destulă vreme în largul mării, iar pe lângă
Divinul mădular se strânse o albă spumă și din ea
Crescu o fată ce plutit-a întâi pân’ la Cythera sfântă
Și după-aceea până-n Cyprul cu cingătoare de talazuri.
Slăvita, chipeșa zeiță aici urcă pe mal și iarba
Îi răsărea sub pașii sprinteni. Și ca atare Afroditei
«Din-spumă-întrupata-zee» și-ncoronata Cytheree
I-au zis și oamenii și zeii, căci ea s-a întrupat din spumă
Și deopotrivă Cythereea, căci a plutit înspre Cythera;
Cyprogenea că-i născută în Cypru-mpresurat de valuri
Sau Philomedeea fiindcă un mădular a odrăslit-o.
Au însoțit-o grabnic Eros și arătoasa Pasiune,
În primu-i drum când, nou-născută, spre neamul zeilor pornea.
Din ziua întrupării sale, de-aceeași cinste și menire
Ea are parte printre oameni și printre toți nemuritorii:
Pălăvrăgeli de fetișcane și zâmbete, și ștrengării,
Și drăgăstoasa desfătare, răsfățul dulce, gingășia.” (tr. I.A., pp.10-11)

Zeus/ Jupiter15

Cronos/ Κρόνος, gândindu-se la ceea ce îi făcuse tatălui său, domnea cu spaima tiranului care se
așteaptă mereu să fie detronat. El se temea de proprii copii, mai ales că temuta viitoare răzvrătire fusese
profețită de Gaea și de Uranos. De aceea, îi poruncește soției sale Rhea/ Ῥέα (titanidă și soră cu el) să-i
aducă pruncii, imediat ce se nășteau, pentru a-i înghiți. În cazul în care îl identificăm pe Cronos cu
„Timpul Tată”, cu Chronos (Χρόνος), atunci putem interpreta acest episod ca fiind momentul de
conștientizare al trecerii timpului, al istoricității, de către oameni, căci timpul „înghite” totul16. La nivel
mitologic, evenimentul mai are o semnificație: trecutul înghite viitorul, generațiile mai în vârstă nu
urmează calea firească și suprimă generațiile mai noi. Cronos, într-adevăr, îi înghiți pe primii săi cinci
copii: pe Hestia/ Ἑστία, Demeter/ Δημήτηρ, Hera/ Ἥρα sau Ἥρη, Hades/ ᾍδης și Poseidon/
Ποσειδῶν.

15
Aspectele referitoare la Zeus și la zeii olimpieni sunt înfățișate atât după Theogonia lui Hesiod, cât și după epopeile
homerice.
16
Însă Robert Graves ne atrage atenția că identificarea lui Cronos cu „Timpul Tată”, cu „Timpul atotdevorator”, cu
Chronos, s-a petrecut mai târziu: „Grecii de mai târziu l-au interpretat pe Cronos drept Chronos, „Timpul Tată”, cu secera
lui neobosită. Dar el este înfățișat în compania unui corb, ca și Apollo, Asclepios, Saturn și vechiul zeu britanic Bran; iar
cronos înseamnă probabil „corb”, precum latinescul cronix și grecescul corōne. Corbul era o pasăre oraculară, despre care
se presupunea că adăpostește sufletului unui rege sacru după sacrificarea lui (25.5 și 50.1).” (Robert Graves, op. cit., p. 34).
La romani, Saturn, un zeu străvechi, a fost identificat cu divinitatea Chronos.
 7

„Când Rheea s-a supus lui Cronos, i-a dat mlădițe strălucite:
Pe Hestia și pe Demeter, pe Hera cu-ncălțări de aur,
Pe Hades, regele puternic ce stă-n palatu-i de sub glie,
Fără-a cunoaște îndurare, pe zgomotosul Mișcă-țărmuri17
Și pe-nțeleptul Zeus, părinte al zeilor și-al omenirii
Ce zguduie întreg uscatul gemând sub trăsnetele lui.
Ci rând pe rând, semețul Cronos își înghițea de zor copiii
Iviți din sacrul sân al mamei și așezați în poala ei,
Ca nu cumva dintre semeții nepoți ai Cerului, vreunul
Regescul sceptru să-l obțină în lumea de făpturi eterne.
Aflase, datorită Gliei și-a Cerului cu mii de stele,
Cum că ursita-i hărăzește să fie-nvins de-un fiu al său –
De-ar fi el orișicât de tare – prin voia vrednicului Zeus18.
El nu-și păzea zadarnic soața ci, stând necontenit la pândă,
Își înghițea pe rând copiii.” (tr. I.A., p. 21)
Rhea nu mai suporta aceste acte abominabile. Urma să-l nască pe Zeus și nu dorea ca el să aibă
aceeași soartă. Îi roagă pe părinții săi să o ajute. Gaea și Uranos o sfătuiesc să plece în insula Creta și să
dea naștere, într-o peșteră ascunsă, micului Zeus. În locul pruncului, Rhea îi oferi lui Cronos un
bolovan înfășat:
„În scutece-nvelit-a Rheea o piatră mare și-a întins-o
Cerescului vlăstar puternic, întâiul rege peste zei.
Iar el a ridicat-o-n mână și lacom a trimis-o-n pântec
Deloc nebănuind, sărmanul, că pentru viitor își lasă,
În schimbul unei pietre, fiul nevătămat și neînfrânt,
Cel care-l va învinge grabnic cu brațul și puterea lui,
Îl va lipsi de tron și craiul nemuritorilor va fi.” (tr. I.A., p. 22)
În peștera ascunsă, Zeus creștea. Era îngrijit de nimfele Adrasteia/ Ἀδράστεια și Ida/ Ἴδη19,
care-l hrăneau cu laptele unei capre sacre sau a unei nimfe-capră20, numită Amaltheia/ Ἀμάλθεια. Zeus
le-a rămas recunoscător celor două nimfe și Amaltheei. Când a devenit cel mai mare dintre olimpieni, a
așezat imaginea caprei Amaltheia printre constelații, în chip de Capricorn. Mai mult de atât, unul din
coarnele caprei sacre, asemănător, mai degrabă, cu acela al unei vaci, a fost dăruit celor două nimfe
care l-au crescut. Acesta avea însușirea surprinzătoare de a dărui, la nesfârșit, mâncarea sau băutura
dorită21. A rămas cunoscut drept cornucopia sau cornu copiae – cornul abundenței. De asemenea,
albinele îi aduceau copilașului Zeus miere de pe povârnișurile muntelui Dicte/Δίκτη, iar la intrarea în

17
E vorba de Poseidon.
18
Zeus este identificat cu destinul, binecunoscut de Gaea și de Uranos. Voința lui Zeus, predestinarea, funcționează chiar și
înainte de nașterea sa.
19
Cele două nimfe erau fiicele conducătorului cureților, Melisseos/ Μελισσέως – omul-albină.
20
V. Robert Graves, op. cit., p. 35.
21
Ibidem, pp. 35-36.
 8

peșteră războinicii cureți/ Κουρῆτες22 își loveau armele ca să acopere plânsetele lui Zeus și să nu fie
găsit de tatăl său23.
Pe urmă, aflăm că Zeus a crescut mare. Hesiod face aluzii la șiretlicul prin care Cronos a fost
obligat să-i scoată la lumină pe copiii înghițiți. Se pare că Gaea a pretins că-i oferă un vomitiv (sare și
un soi de muștar) pentru a-i ușura indispoziția creată de înghițirea pietroiului, însă în acest fel l-a silit
pe Cronos să-i verse pe cei cinci zei:
„O, cât de repede crescură și mădularele slăvite
Și vlaga tânărului rege! Se perindară ani și ani
Și păcălit de vicleșugul pe care-l plănuise Glia,
Semețul și vicleanul Cronos din pântece-și vărsă copiii,
Simțindu-se învins cu totul de fiul său dibaci și tare.
Zvârli întâi pe gură piatra înfulecată cea din urmă;” (tr. I.A., p. 22)
Piatra înghițită de Cronos, salvatoare pentru cel de-al șaselea copil al Rheei, a fost înfiptă de
Zeus la Delfi/ Δελφοί. Era denumită de greci ὀμφαλός – buric, iar locul respectiv era considerat centrul
pământului:
„Zeus o înfipse în pământul bătătorit de mii de drumuri,
Pe unde-i templul sfânt din Pytho, sub culmea muntelui Parnas,
Să fie monumentul veșnic ce va uimi toți muritorii.” (tr. I.A., p. 22)
După ce Zeus a ajuns mare, iar frații și surorile sale au fost eliberați, urmează descătușarea
ciclopilor și a hecatonheirilor, frați cu tatăl său și odrasle ale Gaeei și ale lui Uranos. Aceste divinități
fioroase zăceau în Tartar de când le zăvorâse Uranos acolo:
„Pe frații tatălui îi scoase din blestematele cătușe,
Cerești copii zvârliți în lanțuri de rătăcitul lor părinte.
Dar nici aceștia nu uitară să-i răsplătească fapta bună
Căci tunetul i-l dăruiră, atotmistuitorul trăsnet
Și fulgerul, pe-atunci ascunse în uriașul sân al Gliei,
Iar Zeus, încrezător în ele, domnește peste zei și oameni.” (tr. I.A., pp. 22-23)

22
Cureții, în număr de nouă, o celebrau pe Rhea, echivalentul cretan al divinității frigiene Cybele/ Κυβέλη. Frigienii o
vedeau pe Cybele ca pe o zeiță-mamă, de aceea și grecii au identificat-o cu Gaea sau cu Rhea (în versiunea cretană), uneori
cu Demeter, zeița mamă a recoltelor. La romani, Cybele era denumită Magna Mater. Sub influența oracolelor sibylline
(oracula Sibyllina), romanii au introdus cultul acestei zeități pentru a căpăta un aliat divin în timpul celui de-al doilea război
punic (218-202 a. Chr.). De asemenea, mitografii romani au transformat-o mai târziu într-o zeitate troiană. În felul acesta,
Cybele devenea o divinitate a străbunilor romanilor și căpăta o importanță sporită. Formele romanizate ale cultului ei s-au
răspândit pe întinsul întregului imperiu.
Mai întâlnim denumirea de cureți, cu sensul de tineri voinici, în cântul al XIX-lea al Iliadei, atunci când
Agamemnon îi spune lui Ulise să ia un grup de tineri soldați și să-i ducă daruri lui Ahile: „Ție din parte-mi îți dau o poruncă
și-o sarcin-alege-ți/ Din aheime o mână de tineri voinici și cu dânșii/ Adu-ne de la corabia mea câte eu lui Ahile/ Am juruit,
împreună s-aduci și femeile roabe.” (Hom., Il., XIX, 190-193 în Homer, Iliada, traducere de George Murnu, studiu
introductiv, note și glosar de Liviu Franga, București, Editura Univers, 1985, p. 422).
23
Nu toate aceste detalii, din perioada copilăriei lui Zeus, apar la Hesiod, ci la alți mitografi, cum ar fi Pseudo-Apollodor, în
Bibliotheca, I, 1, 5-7.
 9

Îndepărtarea omului de divinitate – mitul titanului Prometeu

Hesiod ne precizează originea titanului Prometeu: s-a născut din Iapet/ Ἰαπετός, care aparținea
primei generații de titani, și din Clymene/ Κλυμένη, din a doua generație de titani, fiica lui Okeanos/
Ὠκεανός și a titanidei Tethys/ Τηθύς. Sunt, de asemenea, oglindiți frații lui Prometeu:
„Iapet, luând-o de soție pe fata marelui Oceanus,
Clymena cu frumoase glezne, în pat de nuntă se urcară.
Zeița-i dărui pe Atlas, feciorul iute la mânie.
Din ea purces-au și vestitul Menoitios, și Prometeu,
Șiret și ager, iar la urmă Epimeteu cel fără minte,
Prin care pământenii meșteri de la-nceput au tras ponoase,
El, cel dintâi primind fecioara întruchipată chiar de Zeus.
Menoitios nesăbuitul ajunse tocmai în Erebos,
Lovit de Zeus prevăzătorul cu fulgeru-i pârjolitor,
Căci nu era întreg la minte și-avea puteri nemărginite.
Iar Atlas cel supus nevoii susține Cerul uriaș
Pe unde glia se sfârșește și sună cânt de Hesperide:
Tăria stă proptită-n creștet și-n brațele-i neobosite.
Îi hărăzi această soartă nespus de chibzuitul Zeus.” (tr. I.A., p. 23)
La Hesiod, Zeus este cel care instaurează ordinea într-un univers haotic, dominat de forțe crude
și distructive. Pedepsirea odraslelor lui Iapet și ale titanidei Clymene face parte din șirul de acțiuni
întreprinse de Zeus în vederea stabilirii legii și ordinii știute de noi astăzi. Atlas, cel mai mare dintre
frați, care stăpânea asupra Atlantidei24, regat de dincolo de coloanele lui Heracle, și care a participat
alături de fratele său, Menoitios, la revolta titanilor mai mari (Cronos, Iapet etc.) împotriva zeilor
olimpieni, este osândit să susțină veșnic pe umerii săi bolta cerească25. Menoitios „nesăbuitul”, probabil
un titan chiar mai primejdios decât Atlas – „căci nu era întreg la minte și-avea puteri nemărginite”, a
fost trăsnit de Zeus și aruncat în Tartar.
Observăm că soarta primilor doi frați a fost pecetluită pe vecie, drept răsplată pentru
îndrăzneala lor de a se răzvrăti contra noii ordini divine. Însă ceilalți doi frați, Prometeu și Epimeteu,
sunt mai prevăzători, mai prudenți și, dacă e vorba de Prometeu, mai șireți, încât vor avea, în cele din
urmă, o altă soartă:
„e. Fiind mai înțelept decât Atlas, Prometeu a prevăzut rezultatul revoltei contra lui Cronos și,
drept urmare, a preferat să lupte de partea lui Zeus, convingându-l și pe Epimeteu să facă la fel. El era,
într-adevăr, cel mai înțelept din rasa lui, iar Atena, la a cărei naștere din capul lui Zeus asistase, l-a
învățat arhitectură, astronomie, matematică, navigație, medicină, metalurgie și alte arte utile, pe care el
le-a transmis oamenilor. Dar Zeus, care decisese să stârpească întreaga rasă omenească și a cruțat-o
doar la rugămintea insistentă a lui Prometeu, s-a înfuriat din pricina puterilor și talentelor tot mai mari
ale oamenilor.26

24
Platon, Timaios, 6 și Critias, 9-10.
25
Robert Graves, op. cit., p. 124.
26
Eschil, Prometeu înlănțuit, 218, 252, 445 și urm., 478 și urm. și 228-236.
 10

f. Într-o zi, când la Sicion a avut loc o dispută cu privire la ce părți ale unui taur sacrificat
trebuiau oferite zeilor și care trebuia păstrate pentru oameni, Prometeu a fost invitat ca arbitru. Prin
urmare, el a jupuit și a tranșat taurul și i-a cusut pielea astfel încât ea să formeze doi saci cu gura
deschisă, pe care i-a umplut cu ce tăiase. Un sac conținea toată carnea, dar aceasta era ascunsă sub
stomac, partea cea mai puțin tentantă a oricărui animal, iar celălalt conținea oasele, ascunse sub un strat
gros de grăsime. Când i-a oferit lui Zeus să aleagă, acesta s-a păcălit, luând sacul care conținea oasele
și grăsimea (care continuă să fie partea divină); dar l-a pedepsit pe Prometeu, care a râs de el pe la
spate, luând omenirii focul. «N-au decât să-și mănânce carnea crudă!», a strigat el27.”28
Hesiod ne dezvăluie de la început caznele lui Prometeu, tratând ulterior episodul în care Zeus
este păcălit prin șiretlicul celor două grămezi de carne:
„Cătușe-n veci nedezlegate primi șiretul Prometeu
Și de-o coloană, pe la mijloc, îl țintuiră lanțuri grele,
Zeus îi trimise și un vultur cu aripi lungi: nemuritorul
Ficat i-l ciugulea și-acesta creștea la loc în orice noapte
Spre-a întregi ce-n timpul zilei mâncase cruda zburătoare.
Viteazul fiu adus pe lume de-Alcmena cu frumoase glezne,
Heracle-i cel care-o ucise, scăpând pe fiul lui Iapet
De pacostea neiertătoare și alinându-i chinul veșnic.
Zeus cu olympica lui slavă nu se împotrivi deloc
Pentru ca faima lui Heracle, născut la Teba să sporească
Și să cuprindă-ntreg pământul ce satură atâtea turme.
Făcu întocmai doar de dragul cinstirii unui fiu ales.
Deși tot mânios și-atuncea, uitat-a ura ce-o păstra
Acelui ce-nfruntase vrerea vijeliosului Cronide.” (tr. I.A., pp. 23-24)
De-abia după ce aflăm cumplitele cazne pe care le-a îndurat Prometeu, dar și modul în care a
fost eliberat de Heracle, cu îngăduința lui Zeus, întru sporirea renumelui fiului său, Hesiod ne dezvăluie
faptele care au cauzat pedepsirea titanului:
„Era pe vremea judecății de pricini între zei și oameni
La Mecona29. În părți egale tăind zelos un taur mare,
Îl puse Prometeu în fața lui Zeus, cu gândul să-l înșele.
De-o parte strânse-n piele cărnuri și măruntaie cu grăsime,
Acoperindu-le pe toate cu burta taurului însuși30.
De alta, plin de viclenie, îngrămădise oase albe
Și puse grijuliu deasupra doar seul ce-ți lua privirea.
Ci zise veșnicul părinte al zeilor și-al omenirii:
«O, fiu al lui Iapet și domnul cel mai vestit din lumea toată,
Cum de-ai făcut o împărțire așa nedreaptă, dragul meu?»
Zeflemitor grăi stăpânul deprins cu hotărâri eterne.

27
Hes., Theog., 521-564; Dialogurile zeilor I și Prometeu sau Caucazul 3.
28
Robert Graves, op. cit., pp. 124-125.
29
Denumirea străveche a localității Sicion, din Pelopones.
30
Burta unui animal nu era apreciată de greci.
 11

Vicleanul Prometeu la rându-i răspunse c-un surâs ascuns,

Căci nu uitase să vădească ce multe șiretlicuri știe:
«Vestite Zeus, tu, cel mai mare din ceata veșnicilor zei,
Oprește-te acum la partea spre care inima te-ndeamnă!»
Așa grăi uneltitorul. Deprins cu hotărâri eterne,
Zeus pricepu înșelăciunea31. Dar mintea lui urzea de mult
Prăpădul omenirii care urma curând să se întâmple.
Cu mâinile-amândouă, totuși, el ridică grăsimea albă.
Simțirea lui se-aprinse iute și furia-i cuprinse pieptul
Văzând că-s numai oase goale cu dibăcie îndosite.
În cinstea zeilor de-atuncea toți oamenii de pe pământ
Ard totdeauna oase goale pe-altare pline de miresme.
Ci mânios din cale-afară, Zeus, craiul norilor, grăi:
«O, fiu al lui Iapet și zeul atât de priceput în toate,
Nici gând să te dezbari odată de șiretlicurile tale!»
Așa vorbi Zeus mâniosul, deprins cu hotărâri eterne.
De-atunci nemaiputând să uite că viclenit a fost cândva,
Nu mai aprinse-n crengi de frasin mistuitorul foc puternic,
Ca nu cumva locuitorii pământului să-l folosească.” (tr. I.A., pp. 24-25)
Însă Prometeu nesocotește din nou vrerea stăpânului zeilor și al oamenilor și recurge la un nou
vicleșug. Pătrunde în Olimp pe ușa din spate, cu ajutorul Atenei, și aprinde o torță de la caii de foc ai
Soarelui. Extrage apoi un cărbune din făclia arsă și îl ascunde în tulpina scobită a unui narthex, a unui
fenicul. Pleacă pe furiș și dăruiește din nou focul oamenilor32. Unele detalii le aflăm din alte surse
mitologice. Hesiod ne spune doar atât:
„Din nou îl păcăli pe dânsul alesul fiu al lui Iapet
Dosind vădita strălucire a focului nedomolit
În trestia scobită33.” (tr. I.A., p. 25)
Mânia lui Zeus nu cunoaște margini. Ca să-i pedepsească pe oameni, el ticluiește un rău
cumplit:
„Zeul ce tună-n slavă a simțit
Cum furia-i mușca din cuget, iar inima-i s-a mâniat
Văzând că printre oameni focul purta vădita-i strălucire.
În schimbul focului urzit-a un rău, ca să lovească-n oameni.” (tr. I.A., p. 25)

31
Notă I. A.: „Atotștiitorul Zeus nu putea ignora capcana în care va fi atras de șiretul Prometeu, dar intră în ea cu
premeditare, spre a avea un pretext pentru viitoarele represalii care vor afecta curând omenirea.”
32
V. Robert Graves, op. cit., p. 125.
33
Notă I. A.: „Deoarece Zeus n-a mai vrut să aprindă frasinii prin intermediul fulgerelor sale, binefăcătorul oamenilor a fost
silit să fure din cer prețiosul dar divin. S-a folosit de narthex (Ferula communis), plantă ombeliferă cu o măduvă fibrinoasă,
care se aprinde ușor, consumându-se lent în interiorul tulpinei, fără să ardă însă scoarța. Arhaicul sistem de transportare a
focului, atribuit lui Prometeu, a dăinuit în insulele Mării Egee, unde planta era răspândită, până prin secolul al XVIII-lea,
după cum reiese din relatările unor călători pe aceste meleaguri.”
 12

Așadar, pentru a contrabalansa beneficiile aduse de foc omenirii, Zeus „urzit-a un rău”. Hesiod
introduce, în felul acesta, mitul Pandorei și oferă o explicație existenței răului în lume. Episodul
mitologic în cauză este reflectat de Hesiod atât în Theogonia, cât și în poemul Munci și zile. Aflăm cum
Pandora a deschis capacul unui pithos, al unui vas mare (πίθος)34, dând drumul astfel tuturor relelor
care apasă omenirea. Versiunea hesiodică a mitului Pandorei, privită adesea ca fiind punctul de plecare
al misoginismului grec35, a influențat perspectivele teologice iudaice și creștine și a perpetuat proasta
reputație a femeii originare în Renaștere. Cu toate acestea, motivele invocate de Hesiod împotriva
femeilor sunt ușor de demontat36.
Prima dată întâlnim mitul Pandorei în poemul Theogonia (versurile 560-612). Hesiod încă nu ne
precizează numele femeii primordiale, ci ne spune doar că Hephaistos/ Ἥφαιστος, faurul zeilor, a
plămădit o „fecioară fără de prihană, întocmai cum vroia Cronide.” Ulterior, Atena o înveșmântează și
o împodobește. Așadar, în această primă versiune hesiodică a mitului, Zeus este cel care ordonă
plăsmuirea Pandorei, Hephaistos este cel care execută, Atena este cea care o îmbracă și o gătește:
„Vestitul Meșter șchiop atuncea din lut a plăsmuit aievea
Fecioară fără de prihană, întocmai cum vroia Cronide.
Cea cu ochi verzi-albaștri Atena i-a prins la mijloc cingătoare,
C-un alb vestmânt împodobind-o; îi așeză apoi pe creștet
Un văl brodat cu măiestrie, minune ce-ncânta privirea.
În jurul frunții sale Pallas Atena-i puse cununițe,
Înmiresmată-mpletitură din proaspetele flori de câmp.
Împodobi de-asemeni capul cu o coroană daurită
Pe care-o făurise însuși atotvestitul Meșter șchiop,
Cu mâinile-i neîntrecute, spre-a mulțumi pe tatăl Zeus.
Pe ea erau gravate multe, măiestre chipuri uimitoare,
Zeci de sălbăticiuni crescute de-ntinsa glie și noian;
S-au strâns atâtea pe coroană spre-a străluci cu mare farmec,
Minunății părând asemeni făpturilor însuflețite.
Făcând în schimbul unui bine această pacoste frumoasă,
Zeus o aduse-acolo unde și zei și oameni se aflau.
Copila tatălui puternic – ochi verzi-albaștri – o gătise.
Se minunau și zeii veșnici ca și vremelnicii bărbați,
Văzând adânca și vicleana capcană-ntinsă oamenilor.
Căci din această făcătură se trage femeiasca spiță,
Provine păguboasa stirpe și seminția muierească,
Nenorocire grea ce-n preajma bărbaților s-a cuibărit.
Cu sărăcia neagră nu e tovarășe, ci cu belșugul.
Așa cum roiuri de albine, în stupii-acoperiți cu grijă,

34
Tradus greșit prin termenul de „cutie” și ajungându-se astfel la expresia „cutia Pandorei”. Această traducere inadecvată i
se atribuie, în general, învățatului umanist Erasmus din Rotterdam care, în translarea în latină a versiunii hesiodice, a
echivalat cuvântul grecesc πίθος prin latinescul pyxis, - idis f. = cutie, cutioară.
35
Hesiod, Theogony and Works and Days, traducere și studiu introductiv de Catherine M. Schlegel și Henry Weinfield,
Michigan, The University of Michigan Press Ann Arbor, 2009, p. 6 și urm.
36
Ibidem, p. 6.
 13

Dau hrană trântorilor care sunt puși mereu pe fapte rele

În timp ce ele, fără tihnă, până ce soarele-asfințește,
Trudesc întreaga zi de-a valma să făurească faguri albi,
Iar ei adastă înăuntru, în stupii-acoperiți cu grijă,
Își umple burțile cu rodul de alții-agonisit prin muncă;
La fel și Zeus, tunând în slavă, a dat bărbaților vremelnici,
Doar spre năpasta lor, femeia, o urzitoare de cumplite
Necazuri: ce nenorocire adusă-n schimbul unui bine!
Cel ce, ferindu-se de nuntă, și de-al femeii trist bucluc,
Nu vrea s-aleagă o nevastă, când vârstnicia greu l-apasă,
La bătrânețe n-are sprijin. El, cât e viu, nu duce lipsă
De hrană, totuși, după moarte, averea lui se-mparte între
Îndepărtate rude. Omul menit de soartă să se-nsoare,
Având chiar parte de-o soție destoinică și chibzuită,
În viața lui mereu plăti-va prin rău tot binele primit.
Cel care o să nimerească peste-o femeie fără minte,
Cât va trăi, în piept păstra-va neostoita suferință,
Închis în inimă și-n cuget, necazul său e fără leac.
Să-nșeli, să ocolești voința lui Zeus nu este cu putință.
Nici Prometeu mărinimosul, feciorul lui Iapet, el însuși
Cruțat de apriga-i mânie n-a fost, de vreme ce ursita,
Cât de dibaci ar fi titanul, îl ține-ncătușat în lanțuri.37” (tr. I.A., pp. 25-26)

Întâlnim versiunea extinsă a mitului Pandorei în poemul Munci și zile/ Ἔργα καὶ Ἡμέραι
(versurile 60-105). Tot Zeus este cel care dă ordinul, iar Hephaistos este cel care îl îndeplinește, însă de
data aceasta mai multe divinități participă la înfricoșătoarea și înșelătoarea înzestrare a Pandorei
(versurile 63-82). Atena o învață „cum să țeasă pânza cu măiestrie-mpodobită” (v. 64), o încinge și o
gătește (v. 72), Afrodita îi revarsă pe creștet puterea de seducție, „cumplitul dor și năzuința ce-ți lasă
trupul fără vlagă” (v. 65-66), „zeele Charite38 și preamărita Consimțire39/ Îi puseră colane de-aur” (v.
72-74), iar Horele40 „o-ncununară cu ghirlanda primăvăraticelor flori” (v. 75). De asemenea, Hermes „a
primit porunca/ Să-i dea o inimă câinoasă și-o fire veșnic prefăcută” (v. 67-68), după care mesagerul
zeilor „i-a sădit în cuget/ Minciuni, înșelătoare vorbe și-o fire veșnic prefăcută [...],/ Cu glas de om a
înzestrat-o și a numit pe-acea femeie Pandora.” (v. 77-81):
„Nemuritorii țin ascunsă merindea pământenilor,
Căci altfel, fără multă trudă, s-ar cuveni, muncind o zi,
S-agonisești atâta hrană încât poți sta și-un an degeaba;
În horn ai prinde iute cârma corabiei, să se afume,

37
Notă I. A., p. 26: „Indiferent de eliberarea lui de către Heracle, menționată anterior, Prometeu rămâne eternul damnat care
a cutezat să se împotrivească voinței divine.”
38
Χάριτες sau, în lat., Gratiae erau cele trei Grații.
39
Notă I. A., p. 44: „În original Peitho, personificarea Înduplecării. Fiica Orbirii (Ate) smulgea consimțământul celor ce se
împotriveau iubirii.”
40
Ὧραι – anotimpurile.
 14

Scutind de roboteală boii și răbdătorii tăi asini.

Dar Zeus ne-ascunse hrana fiindcă, înfuriat din cale-afară,
Fusese păcălit pe vremuri41 de iscusitul Prometeu.
El unelti să cășuneze amare chinuri omenirii
Și focul i-l dosi. Dar iarăși vestitul fiu al lui Iapet
Știu să-l fure pentru oameni de la-nțeleptul Zeus și-l puse-n
Scobita trestie, să-nșele pe Zeus ce fulgeră din slavă.
Cuprins atunci de-o grea mânie, îi spuse Zeus ce-adună norii:
«Odrasla lui Iapet ce-ntrece pe toți prin faptele-i dibace,
Te bucuri că furat-ai focul și cugetul mi-ai amăgit,
Spre marea ta nenorocire și-a oamenilor ce vor fi!
În schimbul focului le dărui o pacoste pe care toți,
Cu dragă inimă primind-o, spre răul lor s-o-mbrățișeze!”
Grăind astfel, a râs divinul zămislitor de zei și oameni
Și-a dat vestitului Hefaistos porunca neîntârziată
S-amestece cu apă lutul, sădind în el glas și putere
De om și-apoi să modeleze, cu chip de veșnică zeiță,
Un preafrumos boi de fecioară fermecătoare, iar Atenei
S-o-nvețe cum să țeasă pânza cu măiestrie-mpodobită.
Reverse Afrodita de-aur, pe creștetu-i, tot harul ei –
Cumplitul dor și năzuința ce-ți lasă trupul fără vlagă –
Iar crainicul Hermes, călăul-lui-Argus, a primit porunca
Să-i dea o inimă câinoasă și-o fire veșnic prefăcută.
Așa grăi; toți ascultară de craiul Zeus, descins din Cronos.
Vestitul Meșter șchiop degrabă a modelat din lut un trup:
Părea sfielnică fecioară, întocmai cum vroia Cronidul.
O-ncinse și-o găti zeița cu verzi-albaștri ochi, Atena;
Pe sânu-i zeele Charite și preamărita Consimțire
Îi puseră colane de-aur, iar Horele cu mândre plete
O-ncununară cu ghirlanda primăvăraticelor flori.
Divinul crainic și călăul lui Argus i-a sădit în cuget
Minciuni, înșelătoare vorbe și-o fire veșnic prefăcută,
Cum vrut-a Zeus ce tună-n slavă; de-asemenea zeiescul sol
Cu glas de om a înzestrat-o și a numit pe-acea femeie
Pandora42, întrucât toți zeii ce-și au lăcașul în Olymp
Îi hărăziră daruri întru prăpădul oamenilor ageri.
Și pregătind divinul tată cumplita-i cursă ce nu iartă,
Cu darul zeilor trimise pân-la Epimeteu pe solul
Ce-ajunge iute și-i călăul lui Argus, însă sfatul dat
De Prometeu îl și uitase Epimeteu: să nu primească

41
Cu prilejul jertfei de la Mecona, oglindită în poemul Teogonia.
42
Πανδώρα/ Darul tuturora (de la πᾶν - tot și δῶρον – dar).
 15

Dar de la Zeus olympianul, ci să-l trimită înapoi,

Ca să ferească muritorii de vreo năpastă fără leac.
Primind el darul, și-a dat seama abia când l-a lovit năpasta.
Căci pe pământ odinioară ducea tot neamul omenesc
Un trai scutit de orice rele, ferit de munci istovitoare
Și de chinuitoare molimi ce hărăzesc pe oameni morții.
Prinzând în mâini capacul mare de pe butoi, Pandora-l saltă:
De-mprăștiate griji amare sunt năpădiți toți pământenii.
Ci n-a rămas decât Speranța în trainicul ei adăpost,
Acolo s-a oprit, aproape de buza vasului și-afară
Ea n-a zburat: din timp Pandora a pus capacul pe butoi.
Așa vru Zeus ce-adună norii și poartă-n brațul său egida.
De-atunci puzderii de necazuri s-abat întruna peste oameni –
Pământul este plin de ele și plină-i deopotrivă marea!
Ci printre oameni zi și noapte tot bântuie atâtea boli
Venite din senin, s-aducă năpastă peste muritori:
Sunt mute, căci Zeus înțeleptul le-a fost lăsat fără de grai.
Nu afli așadar scăpare de hotărârile lui Zeus.” (tr. I.A., pp. 43-45)

Motivul dual al schimbării dinamice și al conflictului neîntrerupt care străbate, la Hesiod,

episodul creației domină, de asemenea, perspectiva sa asupra istoriei umanității. În timp ce îl laudă pe
Zeus pentru impunerea unei ordini legitime într-un univers până atunci haotic, Hesiod deplânge
simultan cruda realitate care arată că ființele umane stau acum mult mai rău decât sub conducerea lui
Cronos. Deteriorarea statutului societății umane, ne spune Hesiod, este o consecință a conflictului
personal al lui Zeus cu Prometeu, titanul extrem de viclean care l-a făcut pe Zeus să accepte, printr-o
înșelăciune bine ticluită, partea inferioară a sacrificiilor animale.

Îndepărtarea omului de zei: Prometeu, focul și Pandora

Zeus, deja iritat de vicleșugul lui Prometeu, reacționează violent atunci când titanul fură focul
din cer pentru a-l dărui omenirii și a le oferi muritorilor o modalitate de a stăpâni natura. Din răzbunare,
noul rege al cerului îl înlănțuie pe o stâncă pe Prometeu, unde în fiecare dimineață sosește un vultur –
„câinele înaripat” al lui Zeus – pentru a-i sfârteca trupul și a se înfrupta din ficatul său, care se
regenerează în cursul fiecărei nopți numai pentru a fi devorat din nou a doua zi.
Ca să-i pedepsească pe beneficiarii umani ai furtului lui Prometeu, Zeus îi ordonă lui
Hephaestus să plăsmuiască din lut și din apă prima femeie, o făptură a cărei influență distrugătoare va
contracara avantajele focului. Pandora, o zămislire și un element al pământului, este astfel opusul
darului lui Prometeu, flacăra cerească care aprinde scânteia civilizației și micșorează, în continuare,
diferența dintre zei și oameni. Într-adevăr, Hesiod afirmă că, înainte ca Zeus să dea naștere acestui „rău
seducător”, oamenii deja „trăiau ca niște zei” și petreceau alături de olimpieni la ospețele lor
 16

pământești. După apariția Pandorei, înalții zei se distanțează de muritori, retrăgându-se permanent în
Olymp.”43
„[…] Epimeteu s-a grăbit să se căsătorească cu Pandora, pe care Zeus o făcuse pe cât de
frumoasă, pe atât de nesăbuită, răuvoitoare și leneșă, prima dintr-un lung șir de femei asemenea. Ea a
deschis imediat un vas, pe care Prometeu îl avertizase pe Epimeteu să îl țină închis, în care el se
străduise să adune toate relele care ar fi putut năpăstui omenirea, cum ar fi: Bătrânețea, Truda, Boala,
Nebunia, Viciul și Pasiunea. Acestea au zburat afară ca un nor, înțepându-i pe Epimeteu și Pandora pe
tot trupul, apoi au atacat rasa muritorilor. Amăgitoarea Speranță însă, pe care Prometeu o pusese și pe
ea în vas, prin minciunile ei i-a făcut să renunțe la a se sinucide cu toții.44”45
„Pandora nu este un mit autentic, ci o fabulă antifeministă, probabil inventată de el însuși, chiar
dacă se bazează pe povestea lui Demofon și Filis (*169.j). Pandora („atotdăruitoare”) era Zeița-Pământ
Rhea, venerată sub acest nume în Atena și aiurea (Aristofan, Păsările 971; Filostrat, Viața lui
Apollonios din Tyana VI.39), pe care pesimistul Hesiod o învinovățește pentru a-l fi făcut pe om
muritor și pentru toate relele vieții lui, ca și pentru comportamentul frivol și necuviincios al soțiilor.
Povestea lui despre împărțirea taurului nu este un mit, ci o anecdotă inventată pentru a explica
pedepsirea lui Prometeu și anomalia de a li se oferi zeilor din animalul sacrificial doar oasele coapselor
și grăsimea.”46
După „cădere”, existența oamenilor va fi grea și apăsătoare:
„O veche legendă spune că regele Midas a urmărit multă vreme în pădure pe înțeleptul Silen,
însoțitorul lui Dionysos, fără a-l putea prinde. Când în sfârșit Silen i-a căzut în mâini, regele l-a întrebat
care este pentru oameni lucrul cel mai bun și cel mai prielnic. Demonul a tăcut, rigid și nemișcat; până
la urmă, constrâns de rege, a spus următoarele, izbucnind într-un râs strident: «Neam netrebnic și
muritor, fiu al hazardului și al trudei, de ce mă silești să-ți spun ceea ce nu e bine pentru tine să auzi?
Ceea ce e binele suprem, îți este inaccesibil: a nu te fi născut, a nu fi, a fi nimic. Binele imediat următor
ar fi pentru tine... să mori curând!»”47
Mitul pandoric vrea să arate că omul trebuie să lucreze fără încetare pentru a-și îmbunătăți pe
cât posibil condiția tristă pe care i-au destinat-o zeii. Speranța a rămas singură în cutie (de fapt, un vas),
ca rezervă la dispoziția muritorilor. Într-adevăr, omul n-ar mai continua să lucreze, dacă n-ar avea
speranța sau iluzia de a scăpa astfel de mizerie. Speranța, acest unic bine lăsat oamenilor, între atâtea
alte rele, nu este decât o ademenire înșelătoare. Nici o concepție asupra condiției umane nu poate fi mai
pesimistă decât cea a lui Hesiod.

Mitul vârstelor

În poemul Theogonia, Hesiod oglindise, în principal, obârșia zeilor, sugerată chiar din titlu,
intercalând printre minuțioasele genealogii două teomahii: (1.) războiul dintre Uranizi și Cronizi
(titanomahia), terminat cu victoria celor mai tineri; (2.) dramatica înfruntare dintre Zeus și Typheu,

43
Stephen L. Harris; Gloria Platzner, Classical Mythology. Images and Insights, Mountain View, Mayfield Publishing
Company, 1995, pp. 78-80.
44
Hesiod, Munci și zile, 42-105 și Teogonia, 565-619; Scolie la Apollonios din Rodos, II. 1249.
45
Robert Graves, op. cit., p. 125.
46
Ibidem, p. 128.
47
Friedrich Nietzsche, Nașterea Tragediei...
 17

monstru care purta pe umeri capetele a o sută de șerpi și balauri, fiind personificarea uraganului
pustiitor, terminată cu victoria stăpânului Olympului. În Munci și zile, poetul grec compensează
omisiunea antropogoniei din poemul anterior prin mitul celor cinci seminții sau vârste omenești (de
aur, de argint, de aramă, eroică și de fier), alăturat mitului Pandorei:
„De vrei, acuma depăna-voi, pe scurt, și-o altă povestire
Plăcută, plină de povețe, în cuget să ți-o răsădești.
Prin zămislire, sunt aceeași eternii zei și muritorii.
(1.) Întâia seminție de-oameni cuvântători a fost de aur
Creată de nemuritorii având palatele-n Olymp.
Era-n acel răstimp când Cronos asupra cerului domnea.
Ei viețuiau la fel ca zeii, cu inimi mai presus de griji,
Feriți de chinuri și necazuri: neputincioasa bătrânețe
N-o cunoșteau, ci cu picioare și brațe pururi sănătoase
Hălăduiau doar în ospețe, de orice rele ocoliți.
Murind, părea că-i fură somnul adânc; tot felul de-avuții
Aveau și roditoarea glie le dăruia de bunăvoie
Recolte mari și-mbelșugate; de-aceea, plini de mulțumire,
Conviețuiau în armonie, înconjurați de-averi destule
Și pomi împovărați de fructe, dragi zeilor preafericiți.
Dar când această seminție fu înghițită de țărână,
Toți deveniră, după vrerea lui Zeus măritul, duhuri bune48;
Cutreierând întreg pământul, spre-a ocroti pe muritori,
Asupra faptelor veghează, cât sunt de drepte sau de strâmbe;
Învestmântați în strai de neguri, pe lume-i afli pretutindeni,
Împărțitori de-averi: aceasta-i regeasca cinste dobândită.
(2.) Mai necăjită seminție veni pe urmă, cea de-argint,
Creată de nemuritorii având palatele-n Olymp.
Nici la statură, nici la minte nu semănau cu neamul de-aur.
Pe lângă vrednica lui mamă, orice copil vreme de-un veac
Creștea zburdând, necopt la minte, în pragul casei părintești.
Dar când hotarul tinereții, ajuns flăcău, îl depășea,
Ei viețuiau puțină vreme, prin nebunia lor stârnind
Dureri, căci nu erau în stare să se abțină între ei
De la nesăbuiri. Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire
Și nici pe sfinte-altare jertfe Preafericiților să-nchine,
Cum este-ndătinata lege la oameni. Mai apoi pe-aceia
Cronidul Zeus, plin de mânie, îi îngropă, căci n-aduceau
Prinos făpturilor ferice, având palatele-n Olymp.
(3.) A treia seminție de-oameni cuvântători, creată-apoi
De tatăl Zeus a fost de-aramă, mai altfel decât cea de-argint;

48
În original, daimoni, genii bune, nu spirite rele.
 18

Din frasini făuriți, năprasnici, vânjoși, ei se-ndeletniceau

Cu jalnica, nechibzuita trudă-a lui Ares. Nici cu pâine
Nu se hrăneau, purtând în piepturi o inimă nespus de tare.
Bărbați cumpliți, cu mare vlagă în brațele nebiruite
Ce li se-nfiripau din umeri, pe trunchiurile lor vânjoase,
Aveau doar arme de aramă, ba chiar și case de aramă;
Tot ce făceau, era de-aramă, căci fierul negru nu-l știau.
Din vina propriilor brațe întotdeauna nestrunite
Plecară-n mucedele case, la înspăimântătorul Hades,
În chip sărman, căci sumbra moarte, oricât de crunți la-nfățișare,
I-a dus cu ei și părăsiră a soarelui lumină vie.
(4.) Când și această seminție fu astupată de țărână,
Atuncea iarăși Zeus Cronidul, pe glia darnică-n bucate
A făurit-o și pe-a patra, cu mult mai dreaptă și mai bună,
Divină seminție de-oameni-eroi, numiți și semizei,
Din vârsta care pe întinsul pământ trăi-naintea noastră.
Pieriră în războiul crâncen și-n bătălia-nverșunată,
O bună parte-n fața Tebei cu șapte porți, pământ cadmeic.
Când pentru turme stăpânite de-Oedip se încleștară-n luptă,
Duși de corăbii peste-ntinsa genune a mării: altă parte
La Troia poposit-a pentru Elena cu frumoase plete
Și-acolo moartea cu obștescul sfârșit, pe rând, i-a-nvăluit.
Lor însă, osebit de oameni, le-a dat și viață și lăcaș
Cronidul tată Zeus, ducându-i la capătul pământului.
Ei dăinuiesc în locu-acela cu suflet ocolit de griji;
Au insule Preafericiții pe lângă-Oceanul cu vârtejuri,
Eroii norocoși pe care fertila glie-i răsplătește
Cu dulci recolte-mbelșugate de trei ori în același an.
Nemuritorii nu-s pe-aproape și Cronos cârmuiește-acolo,
Scoțându-i lanțurile sale, părintele de zei și oameni
A dat și glorie și cinste eroilor feriți de lume.
O seminție înzestrată cu-atâta faimă de Zeus însuși
Nu se mai află-ntre bărbații iviți pe roditoarea glie.
(5.) Ah, de n-aș fi trăit odată cu oamenii din vârsta-a cincea!
Să fi murit mult mai devreme, născându-mă mult mai târziu.
Căci asta iată-i seminția de fier. Ei nu vor conteni
Să-ndure trude și necazuri nu numai ziua ci și noaptea;
Sleiți de griji apăsătoare pe care zeii le trimit,
De-ar fi amestecate barem și lucruri bune printre rele!
Zeus va distruge chiar și-această cuvântătoare seminție
De oameni care din născare vor fi cu tâmple-ncărunțite.
Nici tații nu vor fi ca fiii, nici fiii-asemenea cu tații;
 19

Nu va fi bun c-un oaspe gazda, prietenul cu-al său prieten;

Nici fratele n-o să se-mpace cu fratele, ca mai nainte.
Cu mult dispreț o să-și privească părinții-mbătrâniți degrabă,
Îi vor bruftului întruna, rostind cuvinte de ocară,
Mișei ce nu cunosc mânia divină, nici nu vor să dea,
Precum li se cuvine, hrană părinților îmbătrâniți.
Dreptatea stând în braț, cetatea prăda-va unul celuilalt.
Nerespectându-și jurământul, nici ceea ce e drept și sfânt,
Vor prețui doar pe bărbatul ce săvârșește fapte rele
Și infamii: dreptatea fi-va în mâna lor și va dispare
Rușinea; lașul va să-nfunde și pe bărbatul cel mai vrednic,
Rostind întortocheate vorbe cu jurământ strâmb întărite.
Pe toți nefericiții oameni o să-i urmeze, nevăzută,
Invidia cea bârfitoare și bucuroasă doar de rele.
Pământului vărgat de drumuri atunci Olympul preferându-l,
Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nvestmântate,
La zeii veșnici se vor duce și părăsi-vor omenirea
Smerenia și Osândirea49; ci vor rămâne bieții oameni
Să-ndure suferințe grele și răul n-o să aibă leac.” (tr. I.A., pp. 45-48)
Vârsta de aur datează, după cum am văzut, din vremea legendară pe când în cer domnea
Cronos, părintele lui Zeus, Saturn al latinilor. Când această seminție de oameni, cea mai fericită dintre
toate, a dispărut, ea a fost înlocuită pe pământ de o seminție de argint, care îi era inferioară și căreia i-a
urmat, printr-o nouă scădere, seminția de bronz. După aceasta a urmat seminția eroilor, singura căreia
nu i s-a dat numele unui metal: ei au pierit sub zidurile Tebei sau în fața Troiei „unde-i mână pe corăbii
războiul, pentru Elena cu plete frumoase.” În cele din urmă vine seminția de fier, căreia poetul se
plânge că-i aparține.
Mitul reține deci cel puțin două din aspectele reale ale evoluției istorice: amintirea vârstei
eroilor și aceea a trecerii de la epoca de bronz la epoca fierului. Despre aceasta din urmă, după cum am
observat, poetul spunea:
„Ah, de n-aș fi trăit odată cu oamenii din vârsta-a cincea!
Să fi murit mult mai devreme, născându-mă mult mai târziu.
Căci asta iată-i seminția de fier.”
Vedem dar că istoria umanității este concepută de către Hesiod, înainte și după el, drept o
cădere continuă și iremediabilă, vrută de altfel de către zeii cei aspri, mult mai severi față de oameni
decât zeitățile lui Homer.
Pentru o înțelegere mai bună a mitului vârstelor omenirii, e util să ne îndreptăm atenția către
poemul mitologic ovidian Metamorphoses.

49
Notă I. A., p. 48: „În original Aidos și Nemesis, abstracțiuni zeificate. Prima personifică însăși conștiința individuală, a
doua pe cea colectivă, opinia publică. Doar Nemesis este menționată și în Teogonia ca fiică a Nopții.”
 20

Mitul vârstelor la Ovidiu

Regăsim mitul vârstelor nu numai la Hesiod, ci și la Ovidiu, în Metamorphoses. Poetul latin

reliefează elemente romane, specifice vremii sale, însă inexistente și inutile în timpul vârstei de aur a
omenirii: judecători, legi și pedepse; nave, soldați și arme; violență și neliniște. În opoziție cu mitica
epocă de aur, Ovidiu parcă ar oglindi vârsta de fier a omenirii prin intermediul realităților romane din
perioada Principatului lui Augustus. Fragmentul ascunde nostalgia romanilor după un timp mitic,
paradisiac, și după începuturile perioadei republicane:
„(1.) Cea dintâi s-a născut vârsta de aur, care de la sine, fără vreo judecată şi fără vreo lege,
respecta dreptatea şi încrederea. Teama de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table
de bronz, nici mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă fără
judecată. Tăiat din munţii săi, ca să vadă ţinuturi străine, nu se coborâse încă pinul pe undele limpezi şi
muritorii nu cunoşteau alte ţinuturi, în afară de ale lor. Oraşele nu erau încă încinse cu şanţuri adânci.
Nu exista nici lungul bucium, nici încovoiatul corn de aramă, nici coifuri, nici săbii; fără îndatorirea
armelor, seminţiile trăiau liniştite într-o odihnă plăcută. Pământul însuşi, slobod şi neatins de greblă sau
de vreun fier de plug, producea totul de la sine. Iar oamenii, mulţumiţi cu hrana ce se făcea fără
osteneala cuiva, culegeau fructe de arbuzier şi fragi de munte şi coarne şi mure agăţate de tufişurile
mărăcinoase şi ghinde care cădeau din rotatul arbore al lui Jupiter. Era o veşnică primăvară şi zefiri
liniştiţi mângâiau cu adieri călduţe florile născute fără sămânţă. Pământul nemuncit dădea roade şi
ogorul fără ani de odihnă unduia galben de spice grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din
stejarul verde picura galbenă, mierea.
(2.) Dar, după ce Jupiter a aruncat pe Saturn în întunericul Tartarului şi a luat lumea sub
stăpânirea sa, a urmat vârsta de argint, mai rea decât cea de aur, dar mai preţioasă decât cea a roşcatei
arame. Jupiter a pus capăt primăverii de odinioară şi prin ierni, veri, toamne neegale şi primăveri scurte
a împărţit anul în patru anotimpuri. Atunci, pentru întâia oară, s-a încins aerul încălzit de arşiţe uscate şi
gheaţa a făcut punte întărită de vânturi. Atunci, pentru întâia oară, au intrat oamenii în case: casele erau
peşteri şi desişuri de tufe şi împletituri de crengi legate cu curmei de tei. Atunci, pentru întâia oară, au
fost împrăştiate pe lungile brazde seminţe de cereale şi juncanii au gemut sub apăsarea jugului.
(3.) După aceasta a urmat a treia vârstă, cea de aramă, cu oameni mai sălbatici şi mai porniţi pe
groaznice războaie, totuşi nu criminală.
(4.) Ultima vârstă este din fierul cel tare. Îndată au izbucnit în această epocă de metal inferior
toate nelegiuirile. Ruşinea, adevărul şi credinţa au dispărut şi în locul lor au apărut înşelăciunea,
minciuna, şiretlicul, violenţa şi pofta criminală de înavuţire. Corăbierul a întins pânzele în bătaia
vânturilor pe care până acum nu le cunoştea bine, iar piepturile de corabie, care stătuseră multă vreme
în munţii cei înalţi, au săltat pe valuri necunoscute. Cu chibzuinţă, măsurătorul a însemnat cu lungi
hotare ogorul ce mai înainte era comun, ca aerul şi lumina soarelui. Şi n-a fost de-ajuns ca pământului
bogat să i se ceară doar roadele şi hrana trebuincioasă, ci s-a pătruns în măruntaiele lui, de unde s-au
scos bogăţiile, aceste aţâţătoare la rău, ce stăteau ascunse în umbrele Styxului. Acum a ieşit la iveală
fierul şi aurul mai vinovat decât fierul. A apărut războiul, care se foloseşte de ambele metale, şi cu
mâini însângerate a ridicat armele zăngănitoare. Acum se trăieşte din jaf. Nu e sigură gazda de oaspe,
nici socrul de ginere. Până şi dragostea între fraţi e rară. Soţul pândeşte moartea soţiei, iar aceasta pe a
soţului, Mamele vitrege pregătesc otrăvuri ucigaşe, fiul vrea să ştie din vreme anii ce-i mai are de trăit
 21

tatăl. Pietatea zace răpusă, iar fecioara Astreea50, ultima dintre divinităţi, părăseşte pământul mânjit de
crime.” (tr. D.P., pp. 6-8)

Revenind la poemul Munci și zile, ar mai fi de amintit că Hesiod a dedicat acest poem fratelui
său, Perses. Moștenirea tatălui a fost împărțită între cei doi fii, dar Perses, nemulțumit de partea lui, a
intentat un proces lui Hesiod, iar notabilitățile și judecării regiunii i-au dat dreptate. Hesiod, convins de
dreptatea sa, a tras concluzia că aceștia au fost cumpărați de Perses. Fratele ingrat, din pricina lenii,
cade însă în mizerie, venind când să-și implore fratele, când să-l amenințe cu un nou proces. Hesiod îi
răspunde prin acest poem, elaborat pentru a-i insufla dragostea de lucru și respectul față de adevărata
dreptate, care nu este întotdeauna cea pe care o împart tribunalele omenești.
După ce poetul tratează, după cum am văzut mai sus, cele două mituri celebre (mitul Pandorei și
mitul vârstelor), Hesiod dezvoltă, în continuare, cele două teme majore ale poemului: dreptatea și
munca, apoi devine încă și mai didactic, atunci când încearcă să arate cum se gospodărește bine o
fermă și cum se fac muncile câmpului, fiecare în anotimpul prielnic. Descrie în detaliu confecționarea
unui plug și a altor instrumente agricole, căci țăranul acestor timpuri nu putea conta decât pe el însuși și
pe propria sa hărnicie.
Apoi urmează sfaturile pline de prudență asupra navigației și comerțului maritim. În fine,
poemul Muncilor se sfârșește cu Zilele, cu alte cuvinte calendarul minuțios al zilelor lunii, care sunt
faste sau nefaste pentru o ocupație sau alta. Citind aceste curioase sfaturi, pline toate de superstiții
ancestrale, gândul ne duce la proverbele țărănești. Totodată, ne putem gândi și la listele cu valoare
religioasă de la începuturile Romei antice, precum sunt Calendarul și lista zilelor faste (când se putea
împărți dreptatea).
Cel ce dorește să-și reprezinte viața de țară din Grecia veche (ea nu se va schimba decât foarte
încet în epocile următoare) are în Munci și zile un excepțional document. Dar nu acesta este motivul
pentru care Hesiod a devenit, alături de Homer, dar ceva mai jos decât el, unul din poeții clasici ale
căror opere hrăneau încă de pe băncile școlii sufletul tinerimii grecești; mai înainte de toate faptul se
datorează efectiv darului primit de țăranul din Ascra din partea Muzelor, de a cânta cu demnitate
strădania oamenilor prinși în muncile pașnice, așa cum Homer a știut să cânte suferințele aduse de
război și de călătoriile îndepărtate.

50
Zeița dreptății.