Un gând despre Eminescu şi Cioran

Multe lucruri i se pot reproşa lui Eminescu. Constantin Noica spunea chiar, la
un moment dat, că i-ar părea bine să apară cineva care să reuşească să
demonstreze că Eminescu n-a fost un mare gânditor, că ideile sale în materie
de economie, politică şi filosofie sunt banalităţi, sau că încercările sale din
domeniul ştiinţelor exacte sunt operă de diletant. Un singur lucru nu-i putem
reproşa lui Eminescu: că n-ar fi avut un impact de prim ordin asupra culturii
româneşti. În această privinţă, influenţa lui Eminescu este atât de decisivă, că
aproape nu există vreo direcţie a culturii româneşti care să nu-i fie îndatorată.
Nu direct, bineînţeles, ci prin iradierea spiritului eminescian în întreg spaţiul
cultural românesc.

Iată, spre exemplu: ce legătură ar putea fi între doi scriitori aparent atât de
diferiţi ca Eminescu şi Emil Cioran? Ei bine, dacă cercetăm lucrurile cu
atenţie, s-ar putea să descoperim că legătura este mult mai profundă decât ne-
am putea imagina la prima vedere. Argumentele ni le oferă Cioran însuşi, care
recunoaşte nu o dată că, pentru el, Eminescu înseamnă mult mai mult decât
un geniu tutelar: e de-a dreptul un alter ego. Căci cum altfel am putea să
interpretăm cuvinte ca acestea: “… viziunea lui despre lume îmi este foarte
apropiată. Tot ce este negativ în el, tot ceea ce este spaimă de lume eu în el o
regăsesc.” Cioran declară chiar, în sensul celor afirmate mai sus, că nu
cunoaşte decât două versuri pe dinafară: “Unde-s şirurile clare din viaţa-mi
să le spun / Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”
Referirile la opera eminesciană şi la Eminescu însuşi sunt extrem de rare la
Cioran. Şi aceasta în ciuda faptului că, deşi a fost foarte zgârcit în a-şi exprima
admiraţia faţă de alţii (a se vedea volumul Exerciţii de admiraţie, unde
numele pomenite se pot număra pe degete), în faţa spiritului eminescian
Cioran îşi scoate fără rezerve pălăria. Câtă vreme în privinţa celorlalţi, puţini,
cărora le aduce laude, are şi critici de formulat, uneori deloc neînsemnate, în
faţa lui Eminescu admiraţia sa este fără rezerve: “L-am idolatrizat întotdeauna
pe Eminescu şi dacă n-am comentat niciodată opera lui este pentru că
viziunea lui despre lume îmi este foarte apropiată.” Cât de apropiată? O spune
Cioran însuşi, atunci când într-o scrisoare adresată fratelui său mărturiseşte:
“într-un anume sens, eu descind direct din Rugăciunea unui dac…”.
Referirea la cunoscuta poezie a lui Eminescu nu este deloc accidentală. Într-o
altă scrisoare, de astă dată către Constantin Noica, Cioran spune următoarele:
“Nu ştiam că Rugăciunea unui dac are ca variantă de titlu Nirwana (scris ca în
germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant, care nu e
unic, căci Nirvana înseamnă şi vid şi extaz, este una din obsesiile mele
constante şi că la apariţia primei mele cărţi în franceză (acel biet Précis de
décomposition) un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat:
«Toate astea au ieşit din Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult
mi-a marcat adolescenţa poemul acesta.”
Într-alt loc, Cioran face el însuşi trimitere la pomenitul Tratat de
descompunere, mai precis la ultima pagină a cărţii: “Poate nu este inutil să
semnalez aici că ultima pagină dinTratat de descompunere, prima mea carte
scrisă în franceză, este, prin ton şi violenţă, foarte aproape de
excesele Dacului.” O adevărată obsesie, cum sunt mai toate problemele care îl
preocupă cu adevărat pe Cioran. Dar ceea ce este într-adevăr uimitor, e faptul
că poemul eminescian este considerat drept o expresie ultimă, abisală, a
neamului românesc, spirit cu care exilatul de la Paris se identifică, în ciuda
atâtor renegări. Să-l cităm din nou pe Cioran: “Rugăciunea unui dac este
expresia exasperată, extremă, a neantului valah, un blestem fără precedent,
lovind un colţ de lume sabotat de zei.” Iar dacă avem curiozitatea să
deschidem Tratatul de descompunere la pagina invocată de autor, iată ce
găsim, sub titlul Quousque tandem (“Până când astfel”): “Blestemată fie în
veci steaua sub care m-am născut, nici un cer să n-o ocrotească, răspândească-
se-n spaţiu ca o pulbere nevrednică! Iar clipa trădătoare ce m-a aruncat
printre făpturi fie pentru totdeauna ştearsă din listele Timpului!” E inutil să
mai spunem că ambele texte sunt pătrunse de acelaşi refuz al lumii şi sete de
stingere.
Desigur, argumente în favoarea firelor mai mult sau mai puţin invizibile care îl
leagă pe Cioran de Eminescu s-ar putea aduce cu duiumul. Nu ştiu să fi făcut
cineva vreun studiu comparatist în acest sens; pentru moment, e suficient să
constatăm, drept încheiere, o asemănare la care poate nu ne-am fi gândit de la
bun început: Cioran, deşi scrie, aşa-zis, proză, este în fond poet. Poet al limbii,
pe care a divinizat-o cum puţini alţii – de fapt, aidoma lui Eminescu; poet în
fiinţa sa profundă, aşa cum puţini alţii au fost pe aceste meleaguri. Şi, citind
cu atenţie rândurile lui Cioran despre Rugăciunea unui dac, s-ar putea să mai
constatăm – dar poate că mai trebuie să se scurgă ani mulţi peste noi – că
spiritele tutelare ale simţirii şi firii româneşti nu sunt, aşa cum susţin unii,
Eminescu şi Caragiale, ci tocmai Eminescu şi Cioran.