EMINESCU SI BAUDELAIRE

O boala ciudata bantuie printre oamenii de cultura ai acestei tari. Simptomele ei: auto-
amagirea bazata pe complexe de inferioritate si practicata necontenit, cramponarea
incapatanata de idealizari mioape, impartirea simplista in bun-rau care baricadeaza in mod
nemilos drumul spre complexitatea contradictorie a acestei lumi, saracind astfel suflet si
minte. Consecinta: evaluarea naiva si amputatorie a autorilor si a operelor lor.
Eminescu este in acest context victima lor preferata. Gandirea si simtirea lui - ramase fara
stapan - sant degradate la rangul de bun obstesc: fiecare se serveste de aici dupa bunu-i plac.
Poeziile lui sunt aratate rand pe rand cu degetul, pentru ca apoi sa se traga concluzii asupra
adevaratei sale fiinte: aici Doina si nationalistul; acolo Imparat si proletar si aproape-
comunistul, dincolo Rugaciunea unui dac si ortodoxistul.

Atat de harnicii sai re-cenzori sunt insa de aceeasi parere, cand e vorba de a-l socoti pe
Eminescu drept intrupare a puritatii: o fiinta in mod exclusiv spirituala, eliberata de orice
urma de egoism si - mai ales - asexuala.
Spectrul lui Calinescu joaca in aceasta privinta un rol principal: Erotica lui Eminescu este -
dupa parerea acestuia - simpla, mecanica si sanatoasa, ea corespunzand nevinovatiei naturale
a fiintelor ce copuleaza neprefacut - candorii animale deci. De fapt ea ar fi taraneasca: Ea nu
e brutala ci doar o reprezentare a modului originar de apropiere sexuala. Femeia este - in
lumina acestui concept de dragoste taranesc - planturoasa, sanatoasa, molateca, galesa, bine
legata, cu toate atributele unei bune animalitati feminine...
Fata de atata pretinsa simplitate si nevinovatie, fata de atata presupusa normalitate, nu este de
mirare ca al nostru Calinescu - ca fiecare cetatean cuminte, de altfel - incearca cu infocare sa
bagatelizeze dupa putinta incomoda sfera (el nu se sfieste sa scrie ca Veronica nu exista
pentru poet decat ca un mit erotic ... !!). Dar, slava Domnului, el se inseala amarnic: Nu
numai ca sexualitatea omeneasca (taraneasca sau nu) nu poate fi comparata cu cea animala
(maimuta goala este - dupa cum se stie - si cea mai sexy, sexualitatea ei - din care raul nu
poate fi exclus - neurmarind nici pe departe numai teluri procreative); dar pentru Eminescu
insusi ea este orice altceva, numai mecanica inocent-secundara nu. Erotica, si cu ea -
feminitatea , dezvaluiesc (si) la el adancuri atavice: ele apartin acelui complex intunecat si
atragator al dionisiacului, in care placerea si spaima, imbinandu-se, tarasc constiinta in uitare
(George Bataille si Camille Paglia, de ex., au descris esenta eroticului in mod impresionant).

O paralelitate surprinzatoare - dar nu intamplatoare - apare in acest sens intre Eminescu si

Baudelaire. In poemele lor masculinul lupta disperat si zadarnic pentru a castiga favoarea
femininului. Femeia iubita - dar si urata, caci recunoscuta - este intruparea unei forte telurice.
Cu toate ca-i cunoaste adevarata fiinta, barbatul nu-i poate scapa: senzualitatea primejdioasa -
si de aceea cu atat mai atragatoare - ii este inerenta. Eminescu si Baudelaire o descriu amandoi
intr-un mod similar: cruda, contradictorie, rece, voluptoasa, capricioasa, demonica. Pentru
amandoi ea este, in aceslasi timp, atragatoare si respingatoare.

Insa ideea, cum ca acestei paralelitati ii precede influentarea lui Eminescu prin Baudelaire, mi
se pare absolut gresita. Critici mult prea învatati (printre ei si Calinescu) vorbesc despre faptul
ca Eminescu l-ar fi cunoscut pe Baudelaire si cred ca astfel au gasit explicatia acestei
asemanari. Din pacate ei nesocotesc esentialul.
In primul rand interioritatea creatiei, faptul ca ea provine in mod exclusiv din traire proprie.
Ei, insa, o reduc la imitarea mai mult sau mai putin constienta a unui ideal. Exprimarea
experientei interioare - capacitatea creatoare deci - se transforma in mintea acestor foarte
onorabili domni intr-un proces exterior si voit (quasi dupa motto-ul: asta-mi place, hai sa fac
si eu asa !). Ca gestul creatiei nu izvoraste niciodata din intentie constienta, ci intotdeauna din
necesitate interioara, la care se adauga si o binecuvantata inzestrare, si anume aceea a lucid-
sensibilului (M. Barnaure) - (si) acestui adevar cei (altfel) atat de invatati i-au pierdut urma
(fapt nu prea surprinzator, viata lor consumandu-se in vidurile universitare).
În al doilea rind, faptul ca Baudelaire si Eminescu au o structura sufleteasca asemanatoare:
supra-sensibili, senzuali si clarvazatori, ei poarta amindoi caracteristicile contradictorii ale
dionisiacului si ale apolinicului in sine. Ei sunt - in adevaratul sens al cuvintului - geniali.
De aici trasaturile asemanatoare ale vietii lor intense, traite pina la epuizare; de aici atractia
catre acel tip erotic de femeie (inrudite prin frumusetea lor senzuala, prin narcisismul si prin
prostia lor - in sensul de inchistare spiritual-sufleteasca - Jeanne Duval si Veronica Micle
domnesc peste viata si opera celor doi poeti ca doua amenintatoare zeitati ale dionisiacului);
de aici paralelele in opera lor (amandoi recunosc legi ale naturii si ating datorita inzestrarii lor
esentialul).
Si - în sfirsit - in al treilea rind, faptul ca amindoi descriu acelasi fenomen, care ii poseda: si
anume femininul.
De o influentare a lui Eminescu prin Baudelaire nu poate fi deci vorba (chiar daca el l-ar fi
cunoscut), de un paralelism in gindire si simtire insa cu atat mai mult. Practica filologului,
acea cautare incrancenata a cazului precedent, pe care el il denumeste - cum spune Ortega y
Gasset - cu dragalasul cuvant din poezia pastorala 'izvor', este oricum inadmisibila: caci -
inca o data - creatia nu are nimic de-a face cu gindirea obiectiva. Poetul/artistul adevarat nu-si
cauta niscaiva idoli cu intentia de a-i imita (la fel de putin isi alege in mod constient motive
sau teme cu intentia de a le prelucra precum meseriasul). Si daca il atrag anumite lucrari, asta
pentru ca ii ating si ii exprima fiinta. Este, deci, vorba de inrudire sufleteasca - ea duce la
identitatea simtamantului si a expresiei.
In ceea ce-l priveste pe Eminescu: este aberant de a vorbi de influenta lui Baudelaire, a lui
Schopenhauer sau a filozofiei indiene asupra-i. In mod corect ar trebui sa se spuna ca toate
acestea il atrageau pentru ca atingeau ceva, ce deja exista in el.

Eminescu opune deseori felului real de a fi al femeii idealul sau despre ea - de aici alternanta
intre luciditate si auto-amagire mai mult sau mai putin constienta in poeziile sale (ex.:
Scrisoarea V, Pierduta pentru mine ..., Venere si Madona, Femeia ? ... Mar de cearta, Cind
te-am vazut, Verena, M-ai chinuit atata cu vorbe de iubire, Ghazel). Iubita ii apare mai intai
drept faptura nevinovata si ingereasca - o intrupare a puritatii datatoare de noroc: timida,
suava ca un copil, calda, gingasa si dulce. Ea ar putea - si ar trebui - sa fie izvorul clarviziunii:
in armonia iubirii lor, el, cel chinuit de demonul adevarului, ar intrezari ultimele mistere ale

2
lumii. Ea i-ar darui astfel o lume-ntreaga, luminandu-i cu luceferi adancurile intunecate ale
sufletului.
Eminescu isi doreste - asa s-ar parea - o iubire de suflet si de aceea vrea sa-si stie iubita
nesupusa legilor muritorilor, feciorelnica, ba mai mult - fara urma de senzualitate, eliberata
deci de tot ce apartine naturii si vremelniciei (...Ca gura i-i fecioara, ca ochiu-i e virgin/ .../
Ca setea de iubire pe ea n-o au atins...) - simbol deci al unei alte lumi, spirituale. Insa
dorintelor lui le lipseste baza obiectiva, ele sunt intemeiate pe voita auto-amagire sau mai bine
zis pe acea neintelegere fatala sub care se ascunde de obicei lipsa de compatibilitate originara
dintre feminin si masculin. Aceasta neintelegere este placerea. Barbatul striga: 'Oh, ingerul
meu !' Femeia gangureste: 'Mama! Mama!', spune Baudelaire. Si Eminescu este, bineinteles,
constient de toate acestea: Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara / Care-n tine se petrece
... Ia intreab-o bunaoara - / O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode, / Pe cand inima
ta bate ritmul sfînt al unei ode… Ingerescul este numai masca ce ascunde adevaratul chip al
iubitei: chipul demonului. Primejdioasa ca Dalila, narcisista, sadica si desfranata - asa este ea
de fapt. Insetata, cum este, de admiratie, ea nu poate iubi nici curat, nici exclusiv (Poate ca-i
convin tuspatru craii cartilor de joc / Si-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc ...).
Dionisiaca prin insasi natura-i - e femeie - ea nu numai ca cedeaza senzualitatii, ci se si
dovedeste a fi incapabila de a pretui - si cu atat mai putin de a iubi - apolinicul intrupat in
poet. Ea stie, ce-i drept, sa-si ascunda josnicia sufleteasca prin prefacatorie (Caci cu dorul tau
demonic va vorbi calugareste ...), in cele din urma insa preferintele o dau de gol: nu poetul -
superior -, ci ofiterasul frumusel, guraliv si mediocru este alesul ei.Aceasta re-cunoastere -
inevitabila pentru cel lucid-sensibil -, acesta dezvaluire a neintelegerii initiale transforma
dragostea si laudele in mod inevitabil in ironie si amaraciune: Eu facut-am zeitate dintr-o
palida femeie / cu inima stearpa, rece si cu suflet de venin.
Aceasta fiinta, de fapt detestabila, indeplineste totusi o functie voita de natura: perpetuarea
speciei prin procreare. Caracteristicile excitante ale femeii, raceala si capriciozitatea ei,
entuziasmul iubirii produs de ele in barbat, nu slujesc decat acestui unic scop: In van creati la
vorbe si le-azvarliti in vant: / Plodirea este rolul femeii pe pamant... Deci - femeia ca mediu:
prin ea se manifesta vointa neinduplecata a naturii - si anume nu a aceleia transfigurate,
nevinovat-sanatoase, ci a acesteia reale, crude si oarbe. Eminescu o percepe drept agitatie
absurda, sortita pieirii, drept ciclu nemilos al procreatiei si al mortii eterne: O lupta e viata si
toata firea-i lupta / Milioane de fiinte cu ziua intrerupta / Sustin prin a lor moarte, hranesc
prin putrezire, / Acea frumoasa haina ce-acopere pe fire. Femeia este oglinda naturii.
Intocmai precum in spatele vietii se ascunde moartea, asa se ascunde si sub frumusetea ei
infricosatorul: Hidoasa capatana de paru-i despoiata,/ Din flegma si din sange scarbos e
inchegata. Poetul lucid-sensibil insa, atras de frumoasa si senzuala masca - acest izvor al
iluziilor, recunoscut si de Baudelaire ca atare - ca de un magnet, se preda femeii - si deci si
naturii: el devine un sclav procreaor: Si redevii un Sisif - sacrifici pentru viermi: / Sa le
compui in lume o haina-n generatii - / Sacrifici si mandrie, si minte, s-aspiratii.
Schimba aceasta cunoastere, care demasca biologia, ceva ? Atinge lucid-sensibilul acea
multvisata indiferenta fata de natura, care este feminina ? Nu, ne striga Eminescu, absolut
nimic nu se schimba: Spuneti de ea tot raul de vreti sa-nnebunesc: / Ca-i hetera, un monstru,
ca-i Satan - o iubesc. Veninul sarutului paganei zane Vineri triumfa - in ciuda tuturor
incercarilor disperate ale apolinicului de a i se sustrage. Nazuinta plina de dor catre acea
femeie eterica, duioasa si blanda ca o madona este inlocuita in dureroas(a) betie de caderea
plina de patima in ctonic. In acest delir turbat apar elemente brutale, sadice (ce zic oare
apologetii puritatii eminescine despre ele ?): pofte de profanare (sa devastez frumusetea ta
dulce fara mila), de cruzime sufleteasca (Cum imi placea in suflet ca sa te fac sa plangi) si
fizica (Eu idolului mindru scot ochii blanzi de serpe ... De carnurile albe eu falcile-ti
dezbrac).

3
Paralelitatea cu Baudelaire nu poate fi mai clara.

Acesta insa, mai categoric in (auto-)demascare, porneste dintr-un alt punct: el re-cunoaste,
intr-un mod foarte clar, tensiunea sufletului omenesc care se zbate in fiecare clipa intre doi
poli opusi: spiritualul si animalicul. Pornirea spre femeie el o atribuie în mod natural acestui
al doilea complex – cel al dionisiacului. Baudelaire nu-si face, deci, nici un fel de iluzii: el stie
ca este atras de josnicia (adica: de animalitatea) femeii, ca asta cauta, si de aceea el se fereste
sa o ridice in sferele apolinicului sau sa faca chiar din ea un simbol al acestuia. Din contra:
Iubirea pentru o femeie inteligenta este o placere de pederast, scrie el cu sarcasm in Mon
coeur mis à nu, desvaluindu-si astfel predilectia - lui si a barbatului spiritual in general -
pentru femeile de strada. Lucid si fara mila el constata ca femininul, naturalul si oribilul isi
corespund: Femeia este naturala, adica oribila, ea este simplista, ca animalele. Din aceasta
cunoastere el intelege ca spiritualitatea este si trebuie sa fie inaccesibil femeii, puterea ei de
atractie actionand tocmai in masura in care ea reprezinta dionisiacul: Et je t'aime d'autant
plus, belle, que tu me fuis, / Et que tu me parais, ornement de mes nuits, / Plus ironiquement
accumuler les lieus / Qui séparent mes bras des immensités bleues.
Bineinteles insa ca femeile nu poarta toate in aceeasi masura atributele pasional-dionisiace in
sine. Descrierile lui Baudelaire, amare si clarvazatoare, se rotesc astfel in jurul acelui tip
feminin, care întruchipeaza dionisiacul in forma lui cea mai pura (exemplul viu fiind Jeanne
Duval): femeia cu senzualitate masculina, desfranata si deci fatala, iubita infidela si cruda (M.
Barnaure).
Enigmatica, supra-senzuala, de o cruzime nevinovata (caci in-constienta) ea, femeia coapta,
experimentata in ale iubirii, fructul tomnatec, este simbolul naturii impenetrabile si
indiferente. Atractia si primejdia o caracterizeaza in aceeasi masura: faptura mareata si
molateca, cu coama grea si parfumata, cu pasul leganat si majestos, lasciva, plictisita si
nepasatoare, indolenta si nerusinata, ea seamana cu o zeitate intunecata, cu un tigru îmblînzit.
Sufletul ei imprevizibil este crud si surd; ea se lasa adorata, insa din lumea ei, ea nu poate fi
ademenita; veneratiei, care i se aduce drept ofranda, ii raspunde cu indiferenta. Ochii ei
stralucitori (frumoase scrinuri fara de comoara) nu oglindesc decat abisul golului ei interior:
simtirea ii este ei, celei naturale, la fel de straina ca si gandirea/spiritualitatea. Insa tocmai in
aceasta insensibilitate neomeneasca, care o face atat de inaccesibila si deci inexpugnabila,
consta fascinatia ei: Blazare, plictiseala, frivolitate, nerusinare, raceala, ingandurare, sete de
putere, vointa, rautate, stare bolnavicioasa, comportament felin, amestec din copilarie,
nonsalanta si ironie - acestea sunt, dupa Baudelaire, cele mai fermecatoare aere ale femeii,
acelea care ii determina frumusetea. In femeia cu senzualitate masculina ele isi gasesc
intruparea perfecta, marcand impreuna cu androginitatea specificul bizarei ei frumuseti.
Ca si Eminescu (dorul acestuia se indreapta - in mod in-constient - catre aceeasi femeie
masculina), Baudelaire nu o considera drept aparitie intamplatoare, ci re-cunoaste legea naturii
care actioneaza in ea: ea este un salutaire instrument, nécessaire à la marche du monde. Insa,
altfel decat Eminescu, care, fara a diferentia, ii atribuie, in calitate de femeie, functia generala
a conservarii speciei, rolul biologic al acestui tip sterp de femeie (femeie sterila, fecioara
infeconda) este legat - la Baudelaire - de crearea poeticului: ea este mediul prin care se
formeaza geniul. Prin intermediul ei poetul recunoaste natura/universul in totalitatea lor.
Constiinta straveche - care il caracterizeaza pe el - se topeste in patul ei, sarutarile ei daruiesc
- ca si Lethe, raul Hadesului - uitare dulce, astfel incat, inlantuit in bratele ei, el se reintoarce
in voluptatea omogenitatii: Senzualitatea ei pacatoasa ii dezvaluie reversul apolinicului
spiritual si desavarsit in forma - adica dionisiacul.
De aceea aceasta regina a pacatului este inconjurata fara doar si poate de suflarea mortii.
Baudelaire o denumeste vas funebru si ii atribuie o atractie morbida. Dealtfel, in poeziile lui
descrierile descompunerii sunt deseori legate in mod nemijlocit de descrierile iubitei (ex: Je

4
t'adore á l'égal..., Remords posthume, Une charogne, Les Métamorphoses du vampire, Le
Monstre etc.) - referire clara, deci, la caracterul inspaimantator al femininului: el reprezinta
natura, adica desertaciunea, distrugerea, moartea.
Poate sa-si recunoasca aceasta femeie fatala fiinta-i launtrica, stie ea cine si de ce este ?
Bineinteles ca nu, caci introspectia, o capacitate apolinica, ii este la fel de putin accesibila ca
si orice alta forma de intelegere si re-cunoastere. Existenta ca atare o umple intru totul. Astfel,
incapabila de a recunoaste legea (naturii) care, dominand-o, ii da putere, ea este si ramane o
masina oarba si surda care - nepasatoare fata de maretia raului, in care esti savanta -
implineste destinul.
Poetul insa ii cunoaste adevarata fiinta. Josnic animal, femeie impura, monstru cu aere
indolente sunt "dezmierdarile” - acuzatoare dar pline de iubire - pe care el i le arunca in fata.
El vede prostia (sentimentala, spirituala) care o domina. Si totusi: el nu poate/nu vrea sa i se
sustraga. Caci el nu s-a lasat subjugat pentru a avea o insotitoare pe drumurile spiritului, ci
pentru a gusta - prin ea - otrava compensatorie a dizolvarii (M. Barnaure). Prostia nu este
astfel decat apanajul frumusetii ei pe cat de impenetrabile, pe atat de atragatoare.: Prostia este
deseori podoaba frumusetii, ea da ochilor acea limpezime posomorata a lacurilor intunecate
si acel calm uleios al marilor tropicale, scrie Baudelaire. Si tocmai aceasta frumusete, acest
val apolinic sub care se ascunde dionisiacul, este obiectul dorintei lui nepotolite: Qu'importe
ta bêtise ou ton indifférence ? / Masque ou décor, salut ! J'adore ta beauté.

Destinul poetului este deci tragic. Aflat in mod mai mult sau mai putin constient - ca
Baudelaire sau ca Eminescu - in cautarea ctonicului pentru a-si ineca acolo luciditatea
apolinica, el se lasa prins in capcana pe care o reprezinta femeia masculina. Si viata ii devine
durere. La Eminescu: pentru ca vede cum este femeia si crede ca ea ar trebui sa fie altfel; la
Baudelaire: pentru ca o vrea asa cum este. Iubirea pentru femeia fatala nu poate fi deci altfel
decat fatala: in ciuda cunoasterii - poetul nu se poate elibera.
Nimic nu este mai gresit, decat de a considera existenta acestiu tip de femeie drept fantasma
poetica sau de a interpreta cunoasterea amara a poetului drept misoginism. Caci el re-cunoaste
prin durere esentialul - al femeii, al omului, al naturii in general. Iar aceasta cunoastere a
structurii lumii este cu mult mai pretioasa decat orice rezultat stiintific: ea nu este consecinta
studiului în biblioteci, pe care il visa Eliade, a ideilor abstracte sau a distantarii numai in
aparenta atat de nobile fata de tot ce este lumesc. Dimpotriva: ea izvoraste din lupta corp la
corp cu taurul, despre care scria Benn - vietii suferite pe propia piele si traite în toata
complexitatea ei. De aici adancimea si adevarul cunoasterii poetice: nascuta din confruntarea
cu realitatea ea poarta in sine samburele a ceea ce este.