Ioan LILA

„în văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă”

Eu nu am plecat niciodată de la ideea că unii scriitori sînt mai valoroşi
decît alţii, mai talentaţi, mai rafinaţi în gîndire, pentru că, privind cărţile de
pe raftul unei biblioteci, observăm că scriitorii se sprijină unii de alţii, poate
că volumele lui Tolstoi, de exemplu, n-ar sta singure în picioare. Scriitorii
sînt, fără nici o diferenţiere, născuţi să fie truditori ai gîndirii metaforice,
pentru că ei înnobilează fiinţa umană, care, de-a lungul secolelor, dacă nu ar
fi fost însoţită de legende, basme, povestiri şi poezii, s-ar fi prăbuşit, fără
îndoială, în ţărîna gîndirii; pentru că pasul spre animalitate este mic, eforturi
uriaşe se depun pentru educarea individului, pentru sensibilizarea lui.
*
„Poemele bătrînului” / „Poemas del viejo” (Traducción del rumano:
Rosa Lentini şi Eugen Dorcescu), Editura on-line „Semănătorul”– noiembrie
2010.
*
Am avut onoarea să mai scriu despre scriitorul Eugen Dorcescu,
pentru că este un scriitor de o valoare certă, cu un stil rafinat de cultură
filosofică.
Nu am intenţia să vă povestesc poemele, vreau doar să detaliez
sunetul de harfă, pentru că, citindu-le, intri, vrei-nu vrei, într-o vibraţie
armonică cu ele:
„străbate un peisaj peste care / noaptea coboară definitiv / o singură
flăcăruie...” (poem 4). Aici este, cred eu, cheia acestui volum unitar şi de o
adîncime filosofică ce mi-a incendiat gîndirea cu o frumuseţe a mesajului
clar, tandru.
Efortul de distanţiere de sine însuşi, plăcerea meditaţiei, rafinamentul
cu care scrijeleşte cu migală fiecare trecere a materiei în propria ei
nonexistenţă, pentru a-i sublima substanţa miraculoasă, iată tehnica poetului,
care este inimitabilă şi de o mare profunzime, cum ziceam: „ar vrea, timid,
să / se smulgă din sine, / să fie liber, uşor, / să privească din văzduh
panorama / primăverii înflorite, / intens şi vast înflorite, / apoi, / să se
întoarcă în tărâmul secret, / la florile lui de / cenuşă”. (poem 7).
Sau: „şi-a şters / de pe pînza goală a zilei / statura, umbra şi urmele
- / atît înapoi, / cît şi înainte”. (poem 6).
 Acum, aici, trebuie să ne folosim de maestrul nostru, al tuturor,
Cehov! Pentru a fi credibili, nu trebuie să ne preumblăm prin livada lui cu
vişini, ci doar trebuie să ne (re)amintim de „Vanka”!
„După ce vecinii şi calfele plecară la utrenie (observaţi că personajele
sînt moral-liturghice), Vanka scoase din dulapul cizmarului un şip cu
cerneală şi un condei cu peniţa ruginită” (aici eu aş fi tradus „toc”, da’ nu
sînt traducător !) ...
Şi Vanka scrie: „Vino, bunule dragă (...) ia-mă de aici ! Îndură-te de
mine, orfanul, că toţi mă bat şi rabd de foame (...) mai zilele trecute stăpînul
m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap, de am căzut jos...”. Şi, pe plic,
Vanka scrie adresa: „Bunelului, în sat la noi” !
Scrierea lui Cehov are limpezimea dureroasă a unui lac umbrit de
sălciile plîngătoare (plîngăcioase – ar fi aici un adjectiv neadecvat!). Cehov
are genialitatea de a nu comenta – asta ar fi ca şi cum ne-ar fi făcut morală !
El îşi termină povestea la modul narativ-distant-dureros-exclamativ: „Peste o
oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus... În visul lui vedea un
cuptor. Pe cuptor stătea bunelul, cu picioarele goale atîrnate, şi le citea
bucătăreselor scrisoarea”.
Pînă aici este povestea un mare scriitor, dar de aici încolo este
amprenta unui scriitor genial, care trebuia să-şi sublimeze mesajul: „Iar,
lîngă cuptor, Viun se tot învîrtea şi dădea din coadă”.

La fel îşi construieşte maestrul Eugen Dorcescu liturghia poetică:

„imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării, durerii, luminii, / o sărbătoare
ce / începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine, / fiinţă tragică, nenorocită ce eşti, /
o sărbătoare în urma căreia, / însă, / tot duală rămâi: / în văzduh – flacără, /
jos, pe pământ – cenuşă” (poem 10).
Auzi versuri geniale: „în văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă”.
(poem 10). Arderea gîndirii, de sine şi îndesine, epifania dusă pînă la
neantizarea gîndirii lipsită de gîndirea realului, subordonată însă
contemplaţiei. Parcă am parcurge împreună o etapă a emoţiei veşnice
iluminată nu de stilul diluat şi fălos al rococoului, ci de terifianta învolburare
a barocului, cel înviorat de Renaşterea ce a incendiat gîndirea Europei de
Vest... pentru că, în est, beizadelele se adînceau într-o vulgară promiscuitate
(i)morală.
Dar, să continuăm, pentru că mie îmi repugnă afirmaţiile nesprijinite
de citate viguroase: „bătrânul / îi iubeşte pe ceilalţi, şi / se urăşte
pe sine, / îşi urăşte prezenţa în / promiscuitatea oraşului, / în
amalgamul de beţivi / câini / cerşetori / şi investitori
strategici, / îşi urăşte absenţa dintr-un / alt secol, dintr-o / altă
lume”.
Aici nu este realul imaginativ. Poetul este ferm
încredinţat că speranţa nu este o iluzie, pentru că „bătrînul”
– personaj metaforic, aici cu sensul de „umanitate” – are şi o
luciditate a suferinţei propriei sale edificări în spaţiul moral al
fiinţei: „dar, nici un moment, n-a / părăsit masa de ceaţă şi fum / a
lui Thanatos,/ prin umbrele ei îşi privea / convivii,/ în negura ei îşi
devora / plictisul, greaţa, / lehamitea, / la acest ospăţ se află /
şi-acum, / când primăvara nu-i altceva/ decât o / invazie subterană
de/ viermi/ şi-o explozie celestă / de cenuşă”.
De ce să nu fie moartea (şi pot face trimitere la Ion
Biberi) o predestinare a vieţii ? Venim de undeva, deschidem
o poartă, pătrundem, plîngînd, neînţelegînd ce ni se întîmplă,
în viaţa asta materială, apoi străbatem drumul vieţii şi
deschidem iar o poartă şi ne risipim în neantul prăbuşit într-
un univers-vers-eres...: ” la capătul acestui periplu, / mai
zimţat decât orice tortură, / o singură sărbătoare, un / cântec
ce leagă trup, / suflet şi cosmos, un / imn adresat solidarităţii
astrale, / eliberării, durerii, luminii, / o sărbătoare ce începe
cu / tine şi se-ncheie cu / tine,/ fiinţă tragică, nenorocită ce
eşti”.
Să mai cităm la întîmplare, pentru că nu am urmat un
model al demonstraţiei şi pot cita de oriunde: „După-
amiezele bătrânului au / o frumuseţe sfâşietoare, / pe care el
o refuză, o / neagă, nu fiindcă şi-ar / fi propus aceasta, ci / fiindcă
frumuseţea nu mai ajunge la sufletul lui, / mult prea încărcat
de / otrava faptelor moarte, mult / prea strivit de osemintele / atâtor / şi-
atâtor după-amieze / defuncte. / Din fericire, / moartea însăşi
simplifică / totul, / clarifică, elimină, şterge, / dezleagă, / cu
dinţii ei galbeni, / ghemul insuportabil al vieţii”. (poem 12).
Şi, ultimul vers – extaz al gîndirii: „vâltoarea, zborul, / extazul – încă
incert – al/ acelei / cognitio Dei / experimentalis”.

Este uluitor să poţi avea un loc (un colţ) numai al tău, în

care să te poţi zbengui ca un zurliu, să te poţi face de rîs şi
de plîns, să te laşi atacat de cîinii turbaţi ai nopţilor
insomniace, să te ridici pînă la acoperişul lumii şi de acolo să
numeri cocorii.
Decembrie 2010