Miracolul liricii argheziene

Arta incetase sa mai vindece bietele suflete tremurande la cumpana vremurilor; in aer plutea
miezul greu si criptic al metaforei, cavaleri apocaliptici veneau cu sabii de foc, dar cuvantul,
sigur Cuvantul nu se ivea. Atunci au inteles cu totii ca aveau nevoie de ceva prin care sa se-
nalte dincolo de timp si de spatiu, chiar incolo de ei insisi. Dintre cei multi, doar unul singur
cu ochii mari si fixati catre Demiurg a acceptat sa moara pentru a renaste intr-un paradis
astral: Tudor Arghezi, insingurat printre confrati, scriitor fara voie, dar impatimit al
.cuvantului, al cautatorilor de comori in abisul limbii

Pentru teoreticienii Welleck si Warren, poezia este un sistem unic si irepetabil de cuvinte, ale
carui semnificatii nu trebuie aratate, ci descoperite, intrucat 'a numi un lucru inseamna a
suprima trei sferturi din valoarea lui'(Mallarme). Astfel, obscuritatea, incertitudinea,
incifrarea, anormalitatea, toate devin trasaturi esentiale ale poeziei moderne a sec. al XX-lea.
Calauzit de cele trei minunate obsesii ale liricii sale: a scrisului(scrierea ca joc), a cuvantului
(creeaza magica relatie cu universul), a cartii (ca obiect sacru care sa exprime aidoma
Cartilor Kabalei, marile si micile mistere ale lumii) isi indeplineste misiunea transmutatiei
.(reconvertirea valentelor negative in arta benefica)

Imprimate cu elemente de inovatie sunt si poeziile programatice argheziene, 'ars poetica', ce

mediaza intre generatii pe calea inaltarii spirituale si prin pluralul solidaritatii, poetul se
include cu modestie in colectivitatea trecuta si prezenta: ’Sapa-n condei si brazda-n
calimara’(Testament). Aidoma lui Octavian Goga, Arghezi isi descopera in timp stramosi
indepartati, simboluri ale permanentei si temelia oricarei creatii, pe care ii reprezinta in
prezent. Poezia Testament este un elogiu exemplar al cartii, aproape fara egal in literatura
romana, poate numai Miron Costin, in arhaitatea lui inteleapta, cand vorbea de ’cetitul
cartilor’, se apropia, printr-o modernitate avant la lettre de o astfel de viziune, pentru el
cartea fiind ’iscusita oglinda a mintii omenesti’. Textul sau implica o decodare, ’jocul’
lexemelor ascunzand sensuri nebanuite, la fel ca in lirica lui Paul Valery care afirma ca
.’’versurile mele au sensul care li se da

Aidoma unui farmacist, unui vraci care din veninul serpilor, respectand cu strictete dozajul,
isi supune cuvintele unui ’laser lingvistic’, aidoma lui Nichita Stanescu, cristalizandu-le in
forme profunde si fabrica cu ajutorul lor un ’medicament’ destinat lectorilor ce doresc o
desavarsire spirituala prin intermediul lecturii: ’Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu
.am ivit cuvinte potrivite/ Si leagane urmasilor stapani’(Testament)

In cele din urma omul si, implicit, poetul, este parasit de semeni si de Dumnezeu, abandonat
propriilor demoni si gravand aceste versuri pe peretele firidei, condeiul sau se abate pana la
ruptura, de la scriitura 'inspirata' a Cuvintelor potrivite: 'Cand mi s-a tocit unghia
ingereasca/Am lasat-o sa creasca/Si nu a mai crescut/Sau nu o mai am cunoscut'(Flori de
mucigai). Obosind sa tot alerge dupa absolut, poetul se retrage in caverna, la realitatea
conditiei de muritor, ramanand sub mantia framantarilor cotidiene, penduland constant intre
zadarnicie si perseverenta, credinta si deznadejde. 'Sufletul ca un burete' mijloceste intre cer
si pamant, primind in oglinda eului profund semne ale sacrului: 'Imi atarna la fereastra/Iarba
cerului albastra' ,Dumnezeu devenind egalul sau: 'Genele lui Dumnezeu/Cad in calimarul
.meu'(Incertitudine)
Filosofia ne indeamna sa aruncam asupra lumii o plasa cu ochiuri stranse (un ’Netz’) si sa
privim spre divinitatea a carei creatie este insasi lumea umana, interpretata ca o imensa scena
unde omul devine ’actor’, iar Dumnezeu, demiurgul, ’regizor’ (’All the world’s a stage and
all the men and women merely players’='Lumea-i o imensa scena si toti barbatii si femeile
doar niste actori'). Intoarcerea fiintei efemere catre divinitate, afirmarea sa in ipostaza de
’homo religiosus’ a fost exprimata si ilustrata in literatura prin intermediul psalmilor,
exempli gratia cei din ciclul Cuvinte potrivite al lui Tudor Arghezi, ’scrisul, nascocit de
oameni ca o zamislire din nou a lumii, avand o putere egala cu aceea exprimata in Geneza’,
dezvaluind latura gnoseologica a lirismului sau. Este pusa in lumina, mai ales sub sumbra
prevestire a lui Nietzsche din Asa grait-a Zarathustra:’Dumnezeu a murit!’, o drama a
constiintei moderne(evanescenta unei superioritati umane posibila doar in planul divin),
zdruncinate in fundamentele ei morale si ontologice traita de Arghezi in psalmi, de alti
.scriitori si extrapoland, de intreaga umanitate

Zilele omului comparate cu fumul se risipesc pe masura ce caierul lui Cronos se roteste fara
oprire. In atitudinea lui Arghezi asemanata cu cea a lui Baudelaire, regasim ipostaza de om
damnat sa oscileze mereu intre Dumenezu si Demonul lui William Blake. Singuratea lui este
ilustrata pe un ton de lamento,in psalmul arghezian Tare sunt singur, Doamne, si piezis!.
Dorul eului liric, precum si cel al fiecarei fiinte umane in parte, este indreptat spre o cat de
mica atingere a divinitatii: ’Tanjesc ca pasarea ciripitoare/ Sa se opreasca-n drum/ Sa cante-n
mine si sa zboare’. Acest sentiment se contopeste cu dorinta de a materializa divinitatea din
psalmul Te dramuiesc in zgomot si-n tacere, ca in mitologia vechilor greci, ’vreau sa te pipai
si sa urlu: <<Este!>>’. Insa conceptia antropomorfica va fi vehement contestata pentru ca
acest mit ii ancoreaza pe zei si respectiv, pe plan crestin ortodox, pe Dumnezeu in realitatea
.pagana

Din fire, oamenii sunt cerebrali, efemeri, insa credinta este o oaza in inima, la care nu poate
ajunge caravana gandirii, crestinitatea dezvoltand cu precadere eternitatea sufletului, legatura
cu Dumnezeu care transforma oamenii(nori intunecati) in ’supraoameni’(Ubermensch,
fulgerele norilor intunecati). Astfel, si eul liric arghezian traieste drama unei constiinte ce
nazuieste sa cunoasca pe masura atotcunoasterii divine: 'Cercasem eu, cu arcul meu,/Sa te
rastorn pe tine, Dumnezeu!' (Sunt vinovat ca am ravnit). Psalmistul Arghezi nu este misticul
.supus, ci un individ preauman, e acel 'talhar de ceruri' care violenteaza cerul metafizic

Punand la baza celebrul mit al lui Pygmalion, ca model de structurare a imaginarului erotic
arghezian, poetul creeaza prin niste versuri mai vechi, simbolul feminitatii, cautand cu
fervoare sa dea concretete abstractiunii:'Dar azi, cand dorul ma usuca/ Sunt osandit sa nu mai
plang/Nu pot la piept sa te mai strang/ Fiind iubire-ai fost naluca'(Iubitei mele). Artistul
prefera in locul duritatii materiei amorfe, supletea substantei primordiale, femeia aparand ca
o divinitate telurica, ca intrupare a 'pamantului fagaduintei' (Pamant fagaduit de ceruri/cu
turme, umbra si bucate', Psalmul de taina) sau a 'gradinii', micului paradis domestic(Vrei tu
sa fii pamantul meu/Cu semanaturi, cu vii, cu helesteu/Cu padure, cu izvoare, cu jivini? Vrei
.tu sa fii gradina mea/De iarba mare si de catifea?' Logodna)

In mod firesc, imaginea fitomorfa a iubitei din poezia Jignire, trimite la cultul Marii Mame,
la Demeter sau la Cibele: 'Zmaltandu-ti ochii, luai tipar verbena, /Drept pleoape, foi adanci
de trandafiri,/ Pentru sprincene firele subtiri/De iarba noua ce-a-ntepat lumina'. Sufletul eului
liric este asaltat si in Morgenstimuung de sentimentul insidios al dragostei, travestit in
cantec, 'ca o lavanda sonora' si este transfigurat printr-o metafora-simbol, 'manastirea',
ramasa 'descuiata' intr-un moment 'cand /Fereastra sufletului zavorata bine/Se deschisese-n
vant/Fara sa stiu ca te aud cantand', versuri ce ne amintesc de fericirea eului liric din poezia
Cantec, de Nichita Stanescu, provocata de 'minunea' descoperirii –intamplatoare- a iubirii: 'E
o intamplare a finite mele:/ si-atunci, fericirea dinlauntrul meu/e mai puternica decat mine,
decat oasele mele, /pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare/ mereu dureroasa, minunata
.'mereu

Ca intreaga poezie moderna, de la Baudelaire la suprarealism, lirica argheziana se aseaza sub

semnul categoriilor negative:'estetica uratului', bizarul, banalul: 'Le-am scris cu unghia in
tencuiala/ Pe un perete de firida goala'(Flori de mucigai), arta manierista fiind inlocuita cu
arta insolita, purtand pecetea raului sau cu arta naiva a omului preistoric. Principiile negative
ale lumii sunt transformate in principii pozitive, uratul in frumos, veninul in miere, raul e
anihilat prin bine. La Arghezi, limbajul bland ascunde capcane, simboluri, cuvantul sau
capatand greutate si valoare ca si la Bachelard:'Nimic nu sta de sine in sus, nerazimat/Se
sprijina cuvantul taras, pe alt cuvant', iar Nichita Stanescu spune: 'Din nou ma sprijin numai
.'de cuvinte/ Numai cuvintele, numai ele, prea putin doritele

Jocul a aparut din cele mai vechi timpuri, nefiind inventat de om; este un amestec fin si
totodata concentrat intre libertate, pasiune, limitare spatiala si temporala. Ca temelie a
creatiei,’jocul este un simbol al luptei cu sirenele’( Homo ludens- Huizinga). Concept pe
care Arghezi il foloseste in cladirea unei baze solide a liricii moderne, creand chiar o zona a
creatiei sale intitulata 'poezie ludica' sau poezia ’boabei si a faramei’. Exempli gratia, in
Prefata volumului Tara piticilor, poetul elogiaza jocul, recomandandu-l tuturor, lauda
copilaria ca varsta a candorii si a lipsei de griji:’Asta Domnule Confrate,/Da alean si
.’sanatate/ Eu, cum vezi, incet incet/ M-am facut analfabet

Parafrazandu-l pe Mircea Scarlat, identificam in Tudor Arghezi un Dante care aduce in rai
culori infernale si care coboara in iad nuante paradisiace pentru a face chinurile cat mai vii,
cat mai puternice. 'Sinteza intre traditie si modernitate'(Eugen Lovinescu), poezia argheziana
potriveste cuvintele ce stau sub semnul unei 'fantezii dictatoriale' intr-o ars combinatorial ce
inoveaza complet si devine un raspuns elocvent si pozitiv la intrebarea ironica la adresa
.'creatorilor vremii pusa de Holderlin 'La ce bun poetii pe vremuri pagane?Paine si vin

Sufletul zboara uneori sus, de nu-l mai vezi, in albastrul celest, iar cand se intoarce miroase a
praf si a stele' definea Tudor Arghezi experienta poetica si tot astfel ni s-a relevant si noua cu
ocazia lecturilor avizate sau mai putin avizate. Se zice ca sufletul este infinit s ca poarta in
sine samanta prima a divinului, dupa cum norii au intr-insii ploaia si gratia celesta. Tot astfel
Arghezi, incomensurabil spirit novator al poeziei romanesti moderne, a devenit constient de
.menirea sa si s-a abandonat cu umilinta pentru a re-fauri destinul liricii