TESTAMENT (T.

ARGHEZI)

Asemenea lui Lucian Blaga şi Ion Barbu, Tudor Arghezi este un poet
modernist care aparţine perioadei interbelice a literaturii. El revoluţionează
limbajul poetic al vremii sale în raport cu mijloacele de expresie tradiţionale: se
remarcă limbajul şocant, asocierile lexicale neaşteptate de termeni argotici, religioşi
arhaisme, neologisme, cuvinte şi expresii din registrul popular sau colocvial, cuvinte
nepoetice care dobândesc valenţe estetice.
Un element de noutate îl constituie şi faptul că poezia argheziană
ilustrează aspecte ale realităţii altădată respinse. Arghezi impune în literatura
română, sub influenţa scriitorului francez Charles Baudelaire, estetica urâtului,
cultivând grotescul, trivialul, monstruosul alături de graţios, optimism, încrederea în
capacităţile umane. Poeziile volumului „Flori de mucigai” dezvăluie lumea marginală
a puşcăriaşilor, a hoţilor, a criminalilor, însă poetul transmite un mesaj optimist,
considerând că şi aici există un fond de umanitate care trebuie încurajat.
Se remarcă încălcarea convenţiilor, a regulilor şi la nivelul compoziţiei
(poeziile cuprind adesea strofe cu un număr inegal de versuri) sau al versificaţiei.
Principalele volume de versuri argheziene sunt: „Cuvinte potrivite”, „Flori de
mucigai”, „Versuri de seară”, „Hore”, „Una sută una poeme”, „1907 – Peizaje”,
„Cântarea omului”. Temele predilecte sunt: poezia programatică, poezia filosofică,
poezia socială, poezia de dragoste, poezia sociogonică, poezia ludică, „a boabei şi a
fărâmei”.
Poezia „Testament” deschide volumul de debut „Cuvinte potrivite”,
publicat în anul 1927 şi aparţine perioadei interbelice.
Textul poetic se înscrie în lirismul subiectiv: este o confesiune lirică,
subiectivismul fiind evidenţiat de mărcile eului liric (persoana I a verbelor,
pronumelor şi adjectivelor pronominale posesive [„nu voi lăsa”, „am ivit”, „am
prefăcut”, „făcui” etc; „eu”, „mine”; „(străbunii) mei”, „(bătrânii) mei”].
La nivel tematic, poezia exprimă concepţia poetului despre artă şi despre
menirea artistului, fiind o artă poetică, un manifest literar realizat cu mijloace
artistice.
„Testamentul” arghezian expune o triplă problematică: transfigurarea
socialului în estetic (realităţile sociale devin sursă de inspiraţie pentru poet); estetica
urâtului (presupune transforamrea urâtului în frumos, prin intermediul artei, al
poeziei); raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică (în viziunea lui Arghezi, poezia
implică inspiraţia, harul, talentul, dar şi efortul, migala).
Titlul este sugestiv: în sens denotativ, testamentul este un act juridic prin care
cineva lasă moştenire bunurile materiale; în sens conotativ, creaţia argheziană devine
o moştenire spirituală adresată urmaşilor – cititorilor sau viitorilor truditori ai
condeiului.
La nivel compoziţional, poezia nu se înscrie în tiparul clasic, fiind alcătuită
din unităţi strofice inegale. Discursul liric este organizat sub forma unui molog
adresat de tată (poetul) unui „fiu” spiritual (cititorilor).
Textul poetic nu respectă nici convenţiile tradiţionale de prozodie: metrica
(măsura versurilor de 9 – 11 silabe) şi ritmul sunt variabile, dar măsura se menţine
împerecheată.
Poezia debutează cu o formulă specific testamentară prin care poetul
(asumându-şi simbolic rolul de tată, de mentor al generaţiilor viitoare) îi lasă „fiului”
(cititorilor) o moştenire spirituală (creaţia sa literară): „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri,
după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”.
Arghezi concepe optimist omenirea ca pe o scară, simbol al ascensiunii, fiecare
generaţie contribuind la progres. Poetul este conştient că opera sa este produsul
experienţei acumulate de la „străbuni”, din „seara răzvrătită” (metaforă ce
simbolizează trecutul zbuciumat al înaintaşilor, problemele sociale cu care aceştia s-
au confruntat), experienţă dobândită prin sacrificiu şi trudă: „În seara răzvrătită care
vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii
mei pe brânci”.
Experienţa spirituală moştenită de la generaţiile anterioare va fi oferită
urmaşilor ca un posibil model de urmat, poetul reprezentând o verigă între trecut şi
viitor. Apreciază că opera sa constituie o „treaptă” urcată pe drumul cunoaşterii,
datoria morală a urmaşilor fiind aceea de a continua urcuşul: „Şi care, tânăr, să le urci
te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
Orice început este anevoios, dar, odată ce primele trepte ale evoluţiei sunt
parcurse, drumul este netezit, iar „tânărul” înaintează cu mai multă uşurinţă.
Adresarea directă prin vocativul „fiule” dă poeziei un ton intim, familiar,
apropiind generaţiile.
Strofa a doua se constituie ca un îndemn: „cartea” argheziană, comparată cu
un „hrisov” (arhaism ce desemnează un act domnesc din trecut care atestă celor care
îl posedă anumite drepturi de proprietate sau titluri nobiliare), trebuie aşezată „cu
credinţă căpătâi”. Ea este, ca şi Biblia, o scriere sfântă, care înnobilează sufletul
urmaşilor, sintetizând experienţele şi suferinţa de veacuri a înaintaşilor: „Aşeaz-o cu
credinţă căpătâi. / Ea e hrisovul vostru cel dintâi, / Al robilor cu saricile pline / De
osemintele vărsate-n mine.”.
A treia strofă debutează cu ideea că progresul (transformarea simbolică a
sapei în condei şi a brazdei în călimară, adică trecerea de la munca fizică la cea
intelectuală) s-a realizat cu mult efort: „Ca să schimbăm, acuma întâia oară, / Sapa-n
condei şi brazda-n călimară, / Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii
sutelor de ani.”.
Poetul mărturiseşte că în graiul firesc, rudimentar, dar sincer al ţăranului
român, a găsit „cuvintele potrivite” (sintagmă care dă şi titlul volumului), ce au
alcătuit universul său poetic: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit
cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni.”.
Efortul poetic a fost de durată, deoarece cuvintele au căpătat înţelesuri noi,
semnificaţii deosebite, numai după ce au fost „frământate mii de săptămâni”. Munca
poetului este la fel de istovitoare ca a străbunilor. Cu trudă, artistul transformă
„zdrenţele” (forme de manifestare a urâtului) în „versuri”, „icoane” (simbol al
purificării), „muguri” (nucleul vieţii) şi „coroane” (simbol al perfecţiunii): „Şi,
frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,/ Făcui din
zdrenţe muguri şi coroane.”.
Aşadar, menirea artistului este de a transfigura urâtul, banalul în manifestări
artistice ale frumosului. Verbul „am ivit” sugerează spontaneitatea creaţiei, iar
perfectul simplu „făcui” indică originea populară a limbajului poetic arghezian.
Următoarele versuri reprezintă o confesiune lirică: „Veninul strâns l-am
preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, şi torcând
uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”.
În viziunea argheziană, prin artă cuvintele împrumutate din graiul oamenilor
simpli se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa expresivă. Cuvântul arghezian este
omnipotent, poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau să ocărască. Poetul
poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din
jur, arta având funcţie purificatoare şi moralizatoare.
Fiind evocat în poezie, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral. Poetul
manifestă respect faţă de cei morţi, făcând din amintirea fiinţelor sacrificate o
expresie a divinităţii de neclintit: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o
Dumnezeu de piatră”.
 În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, poetul
considerând că are datoria de a ilustra în poezia sa, simbolizată prin „vioară”, durerile
neamului, cu care se identifică: „Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o
singură vioară”.
Apare imaginea grotescă a „stăpânului” (a asupritorilor), jucând „ca un ţap
înjunghiat” şi ideea că biciul răbdat de cei mulţi s-a întors în cuvinte pentru a-i
pedepsi pe cei care au provocat suferinţa. Aşadar, în viziunea lui Arghezi, poezia
capătă valoare justiţiară, reprezentând un mijloc de răzbunare a suferinţei
înaintaşilor: „Pe care ascultând-o a jucat / Stăpnul ca un ţap înjunghiat. / […] Biciul
răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei
tuturor.”.
Întemeietorul esteticii urâtului în literatura română, Arghezi consideră că prin
intermediul artei, urâtul (cuvintele urâte preluate din limbajul rudimentar, realitatea
urâtă evocată în volumul „Flori de mucigai” sau în poezia socială) poate fi
transformat în frumos: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri
noi.”.
În ultima strofă a poeziei, „domniţa” (ca şi „stăpânul”) ar putea simboliza
asupritorii care trăiesc în huzur şi nu înţeleg durerile celor asupriţi, creaţia poetului
îndreptându-se împotriva lor,dar şi muza: „Întinsă leneşă pe canapea, / Domniţa
suferă în cartea mea.”.,,Testament ” este un text amplu, alcatuit din secvenţe
inegale,dar şi discontinue,în care expresia limpede alternează cu zone obscure.
În creaţia argheziană au fost armonizate „slova de foc” (inspiraţia, harul) şi
„slova făurită” (truda, efortul artizanului). Deplina lor armonizare este sugerată de
comparaţia cu „fierul cald îmbrăţişat în cleşte”: „Slova de foc şi slova făurită /
Împărecheate-n carte se mărită,/Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.
Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
Artistul este un „rob”, un truditor al condeiului şi se află în slujba „Domnului”, adică
a cititorului pe care îl respectă, fapt sugerat şi prin scrierea cu majusculă a
substantivului.
La fiecare nivel al textului pot fi identificate elemente înnoitoare ale limbajului
poetic, ruperea de tradiţie, înnoirea discursului liric fiind o particularitate a
modernismului.
La nivel lexico-semantic se observă o serie de cuvinte nepoetice care
dobândesc valenţe estetice: „bube, mucegaiuri şi noroi”, „ciorchin de negi”.
Surprinde şi valorificarea diverselor elemente lexicale în asocieri surprinzătoare:
arhaisme („hrisov”), regionalisme, cuvinte şi expresii populare („grămădii” , râpi”,
„pe brănci”), termeni religioşi („icoane”, „Dumnezeu”), neologisme („obscur”). Apar
serii antonimice care creează relaţii de opoziţie: „veninul” / „mierea”; „bube”,
mucegaiuri şi noroi” / „frumuseţi şi preţuri noi”; „când să-mbie” / „când să-njure”
etc.
La nivel morfosintactic se remarcă: dislocările topice şi sintactice („Şi dând în
vârf ca un ciorchin de negi / Rodul durerii de vecii întregi”); jocul timpurilor verbale
devine sugestiv, alternanţa persoanei I singular cu persoana I plural („ca să
schimbăm” , „durerea noastră”) marchează relaţia poetului cu strămoşii; timpul trecut
al verbelor alternează perfectul compus cu perfectul simplu, dar apare şi prezentul
gnomic.
La nivel stilistic, expresivitatea şi sugestia limbajului sunt determinate de:
înnoirea metaforei („Sudoarea muncii sutelor de ani”, „cenuşa morţilor din vatră”,
„slova de foc”, „slova făurită”, „cartea” – metafora centrală / metonimie, laitmotiv al
poeziei, element de recurenţă); epitetul rar („seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”,
„Dumnezeu de piatră”, „durerea ... surdă şi amară”); enumeraţia („bube, mucegaiuri
şi noroi”).
Poezia „Testament” se înscrie în modernism prin: încălcarea convenţiilor şi a
regulilor, înnoirile la nivelul compoziţiei (strofe inegale ca număr de versuri), al
prozodiei (măsura şi ritmul variază, dar se conservă rima împerecheată), al limbajului
poetic (diversitatea elementelor lexicale, asocieri inedite de cuvinte, fantezia
metaforică),originalitatea viziunii despre arta şi despre menirea artistului, estetica
urâtului.