STUDENTĂ: IOANA ANA-MARIA

CONVERSIE PIPP , I
LITERATURA ROMÂNĂ

COMENTARIU LITERAR
TESTAMENT
de Tudor Arghezi
 TESTAMENT

de Tudor Arghezi

” E miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire

corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate
crea din cuvinte , din simboluri , toată natura din nou. ”
( Tudor Arghezi, Tablete de cronicar, 1960)

” Testament” - poezia care deschide volumul ” Cuvinte potrivite” din anul 1927 este
una dintre artele poetice argheziene, având o valoare programatică : ea explică, într-un limbaj
metaforic, miezul estetic al întregii creații a poetului.
Arghezi a dat naștere unei opere care impresionează după cum afirmă Pompiliu
Constantinescu, prin varietate și prin întâlniri neașteptate, căci ” poetica argheziană cunoaște
deopotrivă voluptatea smârcurilor și armoniile astrale.”( Constantinescu Pompiliu, Poeți
romîni moderni,p.67)
”S-au spus despre Arghezi toate acele lucruri superficiale și juste ce se observă din
capul locului: că exprima conflictul între real și ideal, că e baudelairian și eminescian, că e un
creator de limbă. Toate aceste aspecte s-ar putea afla la orice alt poet. Universul său
substanțial, sensul de explo-rație metafizică a viziunilor, intelectualitatea fără cadre raționale a
acestei lirice, iată chestiunile adevarate.”( C. Calinescu , Istoria literaturii romane de la
origini până în prezent, Editura Minerva, ed. a ll-a, Bucuresti, 1982, pp. 808-809, 814).
Poetul, în viziunea lui Arghezi este un făuritor , un șlefuitor de cuvinte, care filtreză
trăirile neamului său prin propria lui conștiință:”Mă lupt de-o viață întreagă cu cuvintele. Am
căutat să le supun și din materia lor plastică să modelez, după gând și simțire,un veșmânt nou
pentru o idee, pentru sentiment.” (Arghezi Tudor, Ars poetica-Scrisori unei fetițe, p.99)
Scrisă pe tema rolului poetului și al poeziei în universul spiritual, poezia are un titlu ce
poate fi interpretat în două direcții:cu sens propriu, testamentul este un act juridic prin care se
lasă moștenire bunuri materiale, iar cu sens conotativ, testament face trimitere la o moștenire
spirituală la cărțile Bibliei(Vechiul și Noul Testament).De altfel, poezia-carte constituie
motivul central al textului, simbolizând ideea de cunoaștere, de legătură spirituală între
generații, de istorie a neamului.

2
 Compozițional, poezia are cinci strofe grupate în trei secvențe poetice: legătura dintre
poet și cititorii urmași:”Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/Decât un nume adunat pe-o
carte” ; aceste versuri subliniază rolul etic, estetic și social al poeziei,dar și lupta asiduă a
poetului asupra cuvintelor.
Prima secvență poetică se deschide cu o adresare directă a eului către urmașii
săi,plasându-se în chip simbolic în ipostaza unui tată,mentor ce vorbește cu un fiu
spiritual.Adverbul de negație așezat în poziție inițială subliniază faptul că poetul nu lasă
moștenire bunuri materiale,averi acumulate de-a lungul vieții, ci bunuri spirituale,o
carte,opera sa,ce închide în paginile ei patimile neamului din care se trage.Celălalt adverb
”decât” sugerează ipostaza modestiei pe care o adoptă poetul intenționat.Autorul concret,omul
este un simplu nume adunat pe-o carte și își asumă destinul poetic,materialul se
pierde,spiritualul învinge timpul.Totodată,cei doi termeni( moarte-carte), care încheie primele
două versuri, reliefează această opoziție,în vreme ce ființa poetului se va întoarce în lut,opera
sa va dăinui mereu.Deoarece au această putere, poetul pledează pentru promovarea valorilor
spirituale.
Apelativul”fiule” desemnează cititorii virtuali, urmașii,plasând în sfera intimității
familiale relația autor-cititor,sfera pe care o proiectează înspre punctul de plecare al creației-
străbunii mei-bătrânii mei.Această așezare pe axa imaginară a timpului-străbunii mei-eu/tu
are la bază ideea de evoluție,momentul originar,al genezei.Evoluția este grea,aspră,treptele
timpului,istoriei sunt adeseori urcate pe bănci.Enumerația”râpi,gropi adânci/treaptă” situează
cartea pe o scară evolutivă progresivă.Termenii enumerației sunt metafore ale spațiului
cunoașterii și sugerează un parcurs dificil într-un mediu primitiv.
În opoziție, metafora cărții ca treaptă indică un spațiu unic,civilizat.
Cartea este o treaptă spre cunoaștere necesară tinerilor pentru a-și descoperi propria
identitate.
Cartea de poezie este valoarea spirituală în care a sublimat munca străbunilor robi,a
celor care au trăit în penumbra istoriei,într-o permanentă și chinuitoare răzvrătire,nedorind să
se lase învinși.
Așa cum reiese din prima secvență,poezia este o acumulare spirituală realizată în
timp,cu trudă asupra cuvintelor,deoarece numai astfel poate să sune potrivit,poetic,”graiul cu
îndemnuri pentru vite” al strămoșilor.
Schimbul instrumentelor de muncă,”sapa-n condei și brazda-n călimară” s-a făcut în
timp și cu efort, fiind dublat de o schimbare a limbajului.Instrumentele lumii țărănești,ale

3
muncii fizice sunt înlocuite cu cele ale muncii intelectuale,marcându-se astfel trecerea de la
valorile materiale la cele spirituale.
Inovația cea mai notabilă din poezia lui Arghezi se află în sfera limbajului poetic.Aici,
poetul manifestă o inventivitate inepuizabilă,iar temele poetice dobândesc o profunzime
inconfundabilă.Magia limbajului și forța sa de sugestie se realizează prin schimburi esențiale
la nivel lexical și sintactic,Arghezi innobilează limbajul poetic introducând cuvinte din toate
sferele.”Din bube,mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi” își anunță poetul
crezul estetic într-o definitorie artă poetică a sa”Testament”,proclamând estetica urâtului,drept
una dintre cele mai șocante surse ale creației de frumos din literatura română.
Prin intermediul esteticii urâtului,poetul cultivă grotescul,trivialul,atrocele alături de
grațios,tonalitățile sumbre,tragice și optimismul, încrederea în capacitățile
umane:”Pretutindeni și în toate este poezie,ca și cum omul și-ar purta capul cuprins într-o
aureolă de icoană.Toate lucrurile naturii și ale omului și toate vietățile poartă țandăra lor de
aureolă,pe dinafară sau pe dinăuntru.”
Poetul,un adept al esteticii urâtului,consideră că toate categoriile urâtului(fizic și
moral) pot fi înnobilate și convertite în frumos.Această concepție este clar exprimată în
mărturisirea poetului
Limbajul șocant aduce neașteptate asocieri lexicale de termeni
argotici,religioși,arhaisme,neologisme,cuvinte banale care dobândesc valențe estetice.
Secvența a treia a poeziei evidențiază tehnica poetică argheziană.Poezia nu este doar
inspirație(”slavă de foc”),ci și meșteșug(”slova făurită”) ,nu numai talent,ci și un efort intens
și migălos,îngemănare a harului cu truda.
Apar,în această ultimă secvență,termeni cu valoare de simbol”Domnița-poezia”,
”Robul-creatorul de valori estetice”,”Domnul-cititorul”.Poetul exprimă suferința îndurată de
neamul său de-a lungul timpului,făcând-o cunoscută urmașilor.El se consideră un depozitar al
valorilor morale și al înțelepciunii celor de până la el.Poezia devine o modalitate de
cunoaștere.Poetul se plasează în ipostaza de rob,adică de truditor asupra cuvintelor,bunii mei
îi reprezintă pe strămoși, mânia este suferința îndelungată a poporului pe care îl reprezintă
poetul.
Efortul poetic presupune însă un timp îndelungat, necesar transfigurării artistice şi
trudei asupra cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică („Sudoarea muncii
sutelor de ani) şi aceea spirituală („frământate mii de săptămâni). în viziunea lui Arghezi, prin
artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa expresivă, idee exprimată prin

4
oximoronul din versurile: „ Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă
dulcea lui putere".
Poezia poate fi considerată un testament liric, în care autorul își exprimă concepția
despre procesul artistic,despre rolul poeziei și despre menirea poetului în lume.
Arghezi dorește să-și împlinească datoria de onoare pe care simte c-o are, asemenea
lui Ienăchiță Văcărescu-”Urmașilor mei Văcărești/las vouă moștenire/Creșterea limbii
române/Și-a patriei cinstire.
Arghezi, un maestru al cuvântului ”realizează o adevărată reformă în lirica
românească, mai ales în ceea ce privește limbajul poetic.”( Balotă Nicolae, Opera lui Tudor
Arghezi, p.58)
La nivelul lexico-semantic remarcăm acumularea de cuvinte nepoetice, care
dobândesc valenţe estetice (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi, „ciorchin de neg”). Sunt
valorificate diferite straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme
(grămădii), cuvinte şi expresii populare (gropi, răpi, pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe), termeni
religioşi (cu credinţă, icoane, Dumnezeu, izbăveşte), neologisme (obscur). Prezența seriilor
antonimice: „când să-mbie, când să-njure" sugerează diversele tonalităţi ale creaţiei poetice
argheziene. „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane" exprimă ideea transfigurării artistice a unor
aspecte ale realităţii degradate sau efectul expresiv al cuvintelor triviale (ambiguitatea
expresiei poetice); obiecte ale existenţei ţărăneşti arhaice conferă tonului solemnitate: hrisov,
sarici, oseminte. Sunt amintite de asemenea instrumentele de muncă/ viaţa rurală: sapa,
brazda, plăvani, vite, dar și cele ale poetului/ viaţa spirituală: condei, călimară.
Metaforele asociate termenului poezie: cuvinte potrivite, leagăne, versuri şi icoane,
muguri şi coroane, miere, cenuşa morţilor din vatră, hotar înalt, o singură vioară, biciul
răbdat, ciorchin de negi, slova de foc şi slova făurită denotă măreția artei argheziene.
Nivelul morfosintactic mizează pe dislocarea topică şi sintactică: „Şi dând în vârf, ca
un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi”.Jocul timpurilor verbale este o
caracteristică a nivelului morfosintactic din poezia argheziană:un singur verb la viitor, formă
negativă: „nu-ţi voi lăsa", plasat în poziţie iniţială în poezie (incipitul) susţine caracterul
testamentar (programatic) al poeziei. Negaţia are sens afirmativ; verbele la persoana I
singular alternează cu persoana I plural, ceea ce redă relaţia poetului cu strămoşii,
responsabilitatea creatorului faţă de poporul al cărui reprezentant este (să schimbăm - eu am
ivit).
Concreteţea sensului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent şi
plasticizează sensul abstract al actului creator în plan spiritual. Determinantele verbale

5
(pronume, substantive) sunt în general la genul feminin, desemnând produsul: poezia
(domniţa) şi cartea.
Verbele la prezent înfăţişează efectele şi esenţa poeziei.
Mergând mai departe spre nivelul stilistic, remarcăm materialitatea imaginilor
artistice, conferind forţa de sugestie a ideii, ce se realizează prin fantezia metaforică.
Asocierile semantice sunt inedite.Sunt evidențiate înnoirea metaforei, comparaţia inedită
(„împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"), epitetul rar („seara
răzvrătită", „dulcea lui putere", „torcând uşure", „Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă şi
amară"), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui
putere").
Enumeraţia ca figură de stil (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi) şi principiul
enumerativ este o modalitate de juxtapunere a succesivelor definiţii poetice ale actului de
creaţie sau al surselor de inspiraţie.
Nivelul fonetic pune accent pe elementele de prozodie. Descoperim în”Testament”
sonorităţi dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării.
Versificaţia (între tradiţie şi modernitate) se evidențiază prin strofe inegale ca număr de
versuri, cu metrica şi ritmul variabile, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile
exprimate, dar se conservă rima împerecheată.
Exigența față de sine și rspectul pentru cititor au fost literă de lege pentru poet.La un
moment dat mărturisește:”Crezul meu de căpetenie este exigența aspră pe care mi-o aplic mie
însumi cu cruzime și vreau să fiu iertat,mi-aș permite să o cer colegilor de literatură care
adeseori și mai ades decât trebuie, preferă lucrul ușor,plăcerea extatică,pentru care arta în
general e o mare plăcere,fără îndoială,dar și o adevărată asceză.”(Tudor Arghezi, Arte poetice,
p.XV.)

Bibliografie:

1.Arghezi Tudor, Ars poetica-Scrisori unei fetițe, Cluj, Editura Dacia, 1974, pp.99-102.
2.Arghezi Tudor, Arte poetice, Versuri, Tabel cronologic,prefață, note,bibliografie de
G.I.Tohăneanu și Livius Petru Bercea, București, Editura Albatros, 1987,p.XV.
3.Balotă Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, București, Editura Eminescu, 1979, p.58.

6
4.C. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, Editura Minerva, ed. a
ll-a, București, 1982, pp. 808-809, 814.
5.Constantinescu Pompiliu, Poeți romîni moderni, București, Editura Minerva, 1974.
6.Micu Dumitru, Tudor Arghezi, București, Editura Institului Central Român, 2004, p.87.
7.Ralea Mihai, Tudor Arghezi-studiu despre poet în Viața românească XIX, 6-7, 1927,pp.426-
440.