POEZIA DESPRE NATURĂ ȘI VIEȚUITOARE

Elena Farago (1878-1954): Căţeluşul şchiop, Gândăcelul

Elena Farago este una din cele mai îndrăgite scriitoare din literatura română pentru copii.
Poezia ei are un caracter didactic, în sensul bun al cuvântului, pentru că adeseori, sub forma
fabulei transmite norme de viață, un îndreptar de comportament mai ales pentru copii.

Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul, înfățișând
adeseori „drame” „din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea a cățelușului
șchiop din poezia, pe care o povestește înduioșător, impresionant el însuși: „are numai trei
picioare” și e poreclit în derâdere „cuciu șchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a
șchiopat.

Drama micului cățel este înduioșătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie să ia
parte la jocurile și bucuriile fraților săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Pentru că el iubește
copiii, pe copiii cuminți, cu care i-ar plăcea să se joace și să-i asculte. Sunt însă și copii răi la
suflet, care chinuiesc animalele, cum este cel care l-a ologit. Pe aceștia nu-i poate iubi. Drama
cățelușului este și mai impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă și dorința firească a
bucuriei jocului: „Și stau singur toată ziua/ Și plâng mult când mă gândesc/ Că tot șchiop voi fi
de-acuma/ Și tot trist am să trăiesc/ Și când mă gândesc ce bine/ M-aș juca și eu acum/ Și-aș lătra
și eu din poartă/ La copiii de pe drum.” Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de
remușcare, pentru că acum vine și-i dă zahăr cățelului, vrând să fie bun. Cățelușul ar putea să-l
pedepsească, să se răzbune mușcându-l de picior, cum îi trece uneori prin gând. Dar
„răzbunarea” sa este alta: îi lasă să înțeleagă că un biet cățel are un suflet mai bun decât al său.

Poezia Cățelușul șchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima
strofă (prin contrastul dintre bunătatea cățelului și răitatea copilului) ci în întreaga poezie,
îndemnând la grija față de micile viețuitoare.

Elena Farago-Gândăcelul

Este o poezie asemănătoare cu Cățelușul șchiop. Cuprinde două părți: prima parte
înfățișează drama unui gândăcel strivit în pumn de inconștiența unui copil. Reproșul său
îndurerat este atât de uman, prin asemănările dintre copil și gândăcel: plăcerea jocului, durerea și
jalea părinților și a surorilor la moartea lui: „Copil ca tine sunt și eu,/ Și-mi place să mă joc și
mie/ Și milă trebuie să-ți fie/ De spaima și de plânsul meu./ Și de ce vrei să mă omori?/ Că am și
eu părinți ca tine/ Și-ar plânge mama după mine/ Și-ar plânge bietele surori.” În această primă
parte, drama gândăcelului este înfățișată ca în Cățelușul șchiop prin monolog. Spre deosebire
însă de această poezie care este în întrăgime constituită din monolog, Gândăcelul alternează
monologul cu povestirea autoarei: în felul acesta plângea un gândăcel chinuit de un copil, care-l
eliberează prea târziu din strânsoarea pumnului. Și acest copil are, ca și cel din Cățelușul șchiop
regrete tardive, încercând să-l reînvie: „A încercat să-l mai învie/ Suflându-i aripile-n vânt;/ Dar
a căzut în țărnă frânt/ Și-nțepenit pentru vecie”.

Ultima parte a poeziei, cuprinde tot vocea autoarei, de data aceasta un îndemn stăruitor la
o schimbare de comportament față de animale, ocrotind cu bunătate aceste mici viețuitoare. Dacă
regretele sunt tardive și inutile, el, copilul care a ucis fără voia lui un nevinovat gândăcel trebuie
să-și mărturisească fapta părinților făcând legământ să ocrotească „cu bunătate/ În cale-ți orice
vietate/ Oricât de făr-de-nsemnătate/ Și-oricât de mică ar fi ea!”

Micul cititor sau preșcolarul înțelege că „legământul” copilului trebuie să fie al său, iar
învățătura ce se desprinde este asemănătoare cu cea din Cățelușul șchiop: micile viețuitoare
trebuie ocrotite cu grijă, pentru că adeseori o joacă inconștientă poate provoca stâlcirea sau chiar
moartea lor.