Intrând în peisajul liricii româneşti la începutul secolului al XX-lea, Elena

Farago, a avut o contribuţie însemnată în afirmarea creaţiei originale româneşti. A

debutat sub auspicii sămănătoriste, dar s-a orientat apoi în mod natural spre
simbolism, prin structură şi sensibilitate; poetă şi prozatoare, a contribuit la
dezvoltarea şi consolidarea liricii feminine, atât de timid manifestată până la
apariţia ei. Confruntată de timpuriu cu greutăţile vieţii, a ajuns totuşi în
preajma unor mari personalităţi ale vieţii literare, ca I.L. Caragiale, Alexandru
Vlahuţă, G. Coşbuc, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga sau Eugen Lovinescu, care i-au
influenţat decisiv destinul creator.
Volumul de debut, ,,Versuri”, este primit cu interes şi admiraţie, iar
Nicolae Iorga îi face o prezentare elogioasă în ,,Sămănătorul” din 4 iunie
1906: ,,De mult nu scrie la noi o femeie cu idei, cu ştiinţă de vers, de iubire
pentru arta sa. Părăsind pentru totdeauna discuţiile cu sine însăşi, lăsând altor
tânguitori lungul vers de jălanie, vorbind naturii fără viaţă pe care o învie,
desluşind pe cei smeriţi din viaţa oamenilor şi din afară de dânsa, căutând să dea
de urma potrivirilor tainice ce se află între cele însufleţite şi cele fără de
suflet, d.na Farago îşi va însemna trainic numele în literatura noastră”.
Criticul G. Călinescu afirmă despre Elena Farago că a apărut ,,într-o
vreme când înfloreau semănătoriştii, Coşbuc, Iosif, Maria Cunţan, poezia Elenei
Farago se scaldă la început în acele ape. Dar mai cu seamă pare că asculţi un
Coşbuc mai volubil şi, uneori, prin el, chiar pe Eminescu”.
,,Gândăcelul", ,,Căţelusul şchiop", ,,Într-un cuib de
rândunică", ,,Pedeapsa mâţei”, ,,Doi fraţi cuminţi” şi multe altele sunt poezii
îndrăgite şi cunoscute de aproape toţi copiii. Poezia Elenei Farago este de o
factura deosebită, poate datorită faptului că de la anii adolescenţei a fost mamă
propriilor fraţi orfani şi datorită experienţei pe care a acumulat-o în anii în
care s-a aflat în preajma unor copii aflaţi în dificultate fiind inspectoare a
azilurilor pentru copii din Craiova. Ea dezvăluie o dragoste pentru copii, cărora
le descrie cu gingăşie, prospeţime si delicateţe lumea care îi înconjoară: gâze
minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,lăstuni, etc.), patrupedele
casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.). Creaţia Elenei Farago
este specială pentru că oferă copiilor mici posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege
corect şi profund situaţii delicate de viaţă şi militează pentru nonviolenţă,
ducând tema în lumea vietăţilor dragi.
Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere
monologul, înfăţişând adeseori „drame” „din lumea celor care nu cuvântă”. O
asemenea dramă este cea a căţeluşului şchiop din poezia, pe care o povesteşte
înduioşător, impresionant el însuşi: „are numai trei picioare” şi e poreclit în
derâdere „cuciu şchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a şchiopat.
Elena Farago a selectat pentru această poezie un personaj care face parte din lumea
gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte important. Construcţia poeziei are
la baza personificarea ca figura de stil, iar titlul este simplu, şi sintetizează
imaginea şi starea sufletească a personajului principal, al acţiunii lirice.
Începutul poeziei este o prezentare pe cât de scurtă pe atât de
edificatoare a principalului personaj şi are scopul de a capta atenţia copilului şi
a-l implica. Conţinutul poeziei este concis şi descrie drama sufletească a
căţelului: faptul că râd copiii de el, îl poreclesc, ,,cuţu şchiop”, stă singur
pentru că nu se poate juca:
,,Eu am numai trei picioare
Şi de-abia mă misc: ţop, ţop!
Râd când mă-ntâlnesc copiii
Şi mă cheamă "cuţu şchiop".”
Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta
nu-i îngăduie să ia parte la jocurile şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la
hârjonelile cu copiii. Drama căţeluşului este şi mai impresionantă prin contrastul
dintre realitatea tristă şi dorinţa firească a bucuriei jocului. El este conştient
că aşa va fi toată viaţa: ,,şchiop” şi trist. Versurile următoare sunt o
înduioşătoare redare a dorinţei micului căţel care îşi doreşte lucruri fireşti, dar
pe care el nu le poate face.
,,Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziua

Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gandesc ce bine

M-aş juca şi eu acum,
Şi-as lătra şi eu din poartă
La copii de pe drum!...”
El iubeşte copiii, pe copiii cuminţi, cu care i-ar plăcea să se joace şi
să-i asculte. Sunt însă şi copii răi la suflet, care chinuiesc animalele, cum este
cel care l-a ologit. Pe aceştia nu-i poate iubi. Căţeluşul este foarte mâhnit de
situaţia sa şi de chinurile prin care a trecut.
,,Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor...”
Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru
că acum vine şi-i dă zahăr căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l
pedepsească, să se răzbune muşcându-l de picior, cum îi trece uneori prin gând. Dar
„răzbunarea” sa este alta: îl lasă să înţeleagă că un biet căţel are un suflet mai
bun decât al său.
,,Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun
Şi-aş putea să-l musc odată
De picior, să mă răzbun.

Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.”
Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu
numai în ultima strofă (prin contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea
copilului) ci în întreaga poezie, îndemnând la grija faţă de micile vieţuitoare,
ele trebuie ocrotite cu grijă, pentru că adeseori o joacă inconştientă poate
provoca stâlcirea sau chiar moartea lor. Prin urmare, deşi se referă la lumea
animalelor, poezia vorbeşte despre dramă, despre situaţii dificile în viaţă, despre
nevoia de sprijin a celor aflaţi în dificultate, despre integrarea în
colectivitate, bunătate şi înţelegere.
Adresându-se copiilor, poeziile Elenei Farago au câteva caracteristici
specifice liricii pentru această vârstă. Ele se adresează afectivităţii copiilor,
creând imagini frumoase despre universul înconjurător, au o tematică variată
oferind informaţii despre comportamentul şi calităţile fiinţelor, plantelor,
lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de acţiune ce produc multă
plăcere prin rimă şi muzicalitate ce redau fapte, idei, tablori şi sentimente într-
o formă foarte concisă. Toate acestea au un mesaj bine construit, o concluzie uţor
de reţinut şi cu valenţe educative.
Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena
Paximade, a rămas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la
simpla observare a cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante prin
muzicalitatea lor şi prin puterea de adaptare la înţelegerea copilului.
Eugen Lovinescu, criticul literar, afirmă că poeziile ,,d.nei Farago n-
au contururi lămurite, simţirea e învăluită şi discretă, cuvintele, deşi sunt
simple, au înţelesuri îndepărtate…E un farmec.”, iar Lucian Blaga
precizează,,«Dragă Goethe, nu mai căta/ e o iluzie, lasă!»/ Olimpicul, astăzi de-ar
mai trăi, /fenomenul şi l-ar găsi,/la Doamna Farago în casă!"