POVESTIRI SI SCHITE DESPRE COPILARIE

Povestirea „Bunica”, Barbu Stefanescu Delavrancea

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a

contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca si alti scriitori, în perioada de trecere de la marii
clasici la literatura interbelica.

Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin
scrieri în proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc.,
"Delavrancea a adus în literatura româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta
viata si, în scrisul românesc, limba vie a celor care traiesc în contact cu pamântul". (G.
Ibraileanu).

Opera literara "Bunica", în ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret în proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.

La început, scriitorul sugereaza prin descriere câteva însusiri ale bunicii, asa cum s-au
întiparit în mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era:
nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata
în dinti de pieptene, de la nas în jos".

Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta îi saream înainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sânul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce
ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii în lumea basmului, pe
care niciodata bunica nu-l ispravea.

In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada
o ploaie albastra", ea, torcând, îsi începea basmul, iar copilul visa înainte.

El asculta — pentru a câta oara? — basmul cu împaratul care n-avea copii si pe care un
batrân mic, barbos si cocosat îl înstiinteaza ca va dobândi "un cucon cu totul si cu totul de
aur" numai atunci când cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea împaratului este
zadarnica, pentru ca merii înfloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.

Intr-o zi vine la împarat "o baba batrâna, sbârcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de
la zâna florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumându-si însa riscul
de a fi prefacut "în buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".

Ascultând sfatul, împaratul porneste la drum si ajungând într-o padure mare si întunecoasa,
pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".

Adoarme si nepotelul care se trezeste când bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
 In final, scriitorul îsi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm întreg, stând cu
capul în poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe
nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei".

Povestirea bunicii este întrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului în mintea

caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—
Cât de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cât era de mic?", " — De ce nu
legasera rod, bunico?" etc.

Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor al inocentei" (Al. Sandulescu), când
copilul concluzioneaza raportând totul la propria persoana:

"—Bunico, e rau sa nu ai copii?

— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.

— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau

"— Cât era de mic?

— Poate sa fi fost ca tine.

— Va sa zica nu era mic de tot..."

Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de

veghe la cea de somn prin "acea placuta îngânare a vorbelor ce se pierd ca într-un abia soptit
descrescendo". (Al. Sandulescu):

"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...

— ...si-aplecat...

— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...

— ...s-adus... s-a dus..." etc.

Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului
inocentei, dar are, în prima parte a scrierii, si ceva încântator, acaparator, prin curgerea lui
rapida, sacadata:

"—Ghici...

— Alune! -Nu.

— Stafide! -Nu!

— Naut!"etc.

Dialogul se împleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si însusirile bunicii.

 In afara de cele câteva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (înalta, uscativa, cu
parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza
prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reantâlnirii cu
nepotul, este generoasa, ("totdeauna sânul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea îmi da
parul în sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, având harul povestirii, cu glasul ei dulce si
slab îl transpune pe nepot în lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam;
ea începea sa spuie si eu visam înainte"). Blânda si întelegatoare, bunica accepta curiozitatea
copilului izvorâta din candoarea vârstei si îsi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa
fusul, râdea, îmi desfacea parul cârliontat, în doua parti, si ma saruta în crestetul capului".

Bunica apare în mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie
teribila asupra lui, si de aceea poala ei îi parea fermecata, iar glasul si fusul îl furau pe
nesimtite si adormea fericit, mângâiat de privirile si zâmbetul ei blând si îngaduitor.

Povestirea „Bunicul”,de Barbu Stefanescu Delavrancea

De-a lungul anilor , marii nostri scriitori au creat opere ramase in patrimoniul literaturii
pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca :
"Palatul de clestar" , "Poveste" , "Neghinita" , "Bunica", "Bunicul" etc. El creeaza opere de
profunda originalitate in care propune , cu o deosebita maiestrie , modele morale de neuitat .

Din punct de vedere al speciei literare , "Bunicul" este o povestire epica , una dintre cele
mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstel e . Autorul isi prezinta ideile si isi
exprima sentimentele prin intermediul personajelor .

Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici ( Tudor si Musa Albu ) sunt o
marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana .
Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o
duiosie unica in literatura noastra . Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume
, care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu .
"Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe ; sprancenele , mustatile , barba
peste toate au nins anii multi si grei . Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara : blanzi si
mangaietori".

"Bunicul" este un text despre copil si copilarie , despre inocenta , curiozitate ,

neastampar . Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii . Se fac precizari
asupra elementelor de timp si de spatiu . E primavara . "Se scutura din salcami o ploaie de
miresme" . "Bunicul sta pe prispa" . Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor , intra in jocul lor
si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare . Traieste prin prezenta
nepotilor si in acelasi timp se teme ca , cei mari sa nu-i indeparteze de el . Asemenea Lui Iisus
repeta catre fiica sa : "Lasati pe copii sa vie la mine !" . Nici suferinta fizica nu stirbeste
dragostea bunicului pentru nepotii sai . Are obrajii inrositi de palmele primite , dar surade
linistit .
 Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului .
Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se
comporta . Este bland , bun , intelegator , rabdator si credincios .

Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor : lumea reala . Trecerea din lumea
reala spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului . "- Tata-mosule , as vrea sa
imi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot , pana in slava cerului , zise baiatul netezindu-i
barba" . De asemenea , dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil ,
plin de curiozitate.

Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale , iar fiica batranului apare sporadic , ca
personaj secundar .

Opera literara "Bunicul" , in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului , ci si un poem al inocentei , al candorii infantile .

Dl Goe,de I.L.Caragiale

I.L.Caragiale, unul dintre marii clasici ai literature noastre, a creat prin intreaga sa opera o
adevarata ”comedie umana”.

Prin schitele, nuvelele, povestirile si piesele de teatru ironizeaza societatea burgheza de la

sfarsitul sec. al-XIX-lea si inceputul sec al-XX-lea.

Schitele ocupa un loc important in ansamblul creatiei sale, ramanand nemuritoare in sufletul
cititorilor.

Una ditre cele mai cunoscute schite ale sale este ”D-l Goe” inclusa in volumul ”Momente si
schite” in 1901.

Schita este o creatie epica de dimensiuni reduse,cu o actiune simpla,limitata in timp si

spatiu si care surprinde un moment semnificativ din viata unui personaj.

Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect,prin intermediul faptelor si al

personajelor,deoarece schita este o opera epica in care apar ca elemente definitorii
actiunea,personajele si naratorul.

Caragiale nareaza faptele determinate de un singur moment semnificativ din viata

personajului principal si anume calatoria cu trenul pana la Bucuresti,in compania celor trei
doamne:mam’mare,mamita si tanti Mita.

Naratiunea fixeaza spatiul(trenul care merge de la gara din urbea X spre Bucuresti) si
timpul(durata calatoriei).Actiunea este simpla si liniara.Intamplarile narate se constituie in
momente ale subiectului literar.
 In expozitiune cunoastem pe tanarul Goe,care impreuna cu cele trei dame asteapta cu
nerabdare pe peronul din urbea X trenul accelerat care trebuie sa-l duca la
Bucuresti.Personajul este imbracat intr-un frumos costum de marinar.Are loc o discutie despre
forma corecta a cuvantului “marinar”.Mam’mare zice ca se spune “marinel”,mamita
“marinal”,iar Goe concluzioneaza,facandu-le proaste pe amandoua,ca se spune”mariner”.

Sosirea trenului si urcarea celor patru ”distinsi” pasageri constituie intriga actiunii.Cativa
tineri politicosi le ofera locurile,dar Goe ramane pe coridor cu barbatii.

Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei.Goe nu asculta de

tanarul binevoitor care-l sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra si-i zboara palaria cu biletul
de calatorie.Soseste conductorul,cucoanele arata biletele si explica de ce nu poate D-l Goe sa
faca acelasi lucru.Conductorul nu intelege si cele trei doamne sunt nevoite sa plateasca inca
un billet puisorului si o amenda pe deasupra.Mamita il cearta pe Goe,mam’mare ii ia apararea
si odorul tras de mana isi pierde echilibrul si se loveste de clanta usii de la cupeu incepand sa
urle.

Bunica,prevazatoare,a luat si un beret pe care il ofera lui Goe in locul palariei.Mamita,dupa ce

se preface ca este suparata, ii da o ”ciucalata” si-l pupa.

In timp ce cucoanele stau de vorba, Goe dispare de pe coridor. ”Damele” sunt disperate pana
ce aud bubuituri in cabina de toaleta.Personajul este eliberat cu ajutorul conductorului.

Mam’mare se hotaraste sa stea cu ”puisorul” pe coridor si sa-l pazeasca.Actiunea atinge

punctual culminant deoarece Goe trage semnalul de alarma.Trenul se opreste,lumea se
alarmeaza,personalul umbla forfota,dar nimeni nu stie cine a tras semnalul de alarma
deoarece,desi ata e rupta si manivela rasturnata in vagonul de unde zburase palaria de
marinar,mam’mare doarme cu puisorul in brate.

Urmeaza deznodamantul actiunii,caci dupa ce tenul porneste,in scurt timp,pasagerii ajung

la Bucuresti,cucoanele se suie cu tanarul Goe in trasura si pornesc in oras.Schita are un numar
redus de personaje (Goe,mam’mare,mamita,tanti Mita,”uratul”,conductorul).

Titlul este numele personajului principal caruia autorul i-a dat apelativul “domnul”prin
care anticipeaza intentiile sale satirice, deoarece Goe nu este decat un copil certat cu
invatatura si rasfatat.

Este obraznic,needucat,obisnuit de familie sa fie recompensat si atunci cand nu e cazul,sa

primeasca totul la comanda.Insusirile lui sunt evidentiate prin fapte,dar mai ales prin felul de
a vorbi.La aceste modalitati se adauga relatiile cu celelalte personaje,fie ca sunt din familie,fie
ca sunt personae straine si caracterizarea directa realizata prin parerile deosebit de favorabile
ale membrilor clanului.

Ca moduri de expunere utilizate,naratiunea se impleteste cu descrierea si dialogul.Cu ajutorul

descrierii se face portretul exterior al personajelor,este descrisa atmosfera din tren si sunt
prezentate personajele episodice.Modul de expunere cel mai folosit este dialogul din care
rezulta,in mod direct,trasaturile de caracter ale personajelor,moravurile,educatia lor.
Ridicolul personajelor si umorul shitei izvorasc din contrastul dintre ceea ce vrea sa para
aceasta familie si ceea ce este in realitete.

Schita poate fi transformata usor intr-o sceneta,caci partile narative si precizarile autorului
referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie.

Limbajul viu, colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor, finetea cu care sunt creionate
personajele fac din aceasta schita un adevarat “monument” de arta literara.

Vizita,de I.L. Caragiale

În opera literară Vizită..., care este o schiţă, I.L. Caragiale evidenţiază efectele nocive
(dăunătoare) pe care educaţia greşită din familie le are asupra comportamentului copilului.

Titlul precizează împrejurarea în care povestitorul se întâlneşte cu Ionel şi constată

urmările „educaţiei” despre care vorbea cu mândrie mama copilului. Ca orice personaj realist,
Ionel devine tipul reprezentativ pentru copiii răsfăţaţi şi prost crescuţi, care dispreţuiesc bunul
simţ.

Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile şi sentimentele prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările sunt povestite de către narator, care, în
această operă literară, este şi personaj-martor, deoarece asistă la acţiune. Statutul de personaj-
narator justifică povestirea la persoana I.

Construcţia şi momentele subiectului

Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul,
care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale personajelor caracterizate
indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe momentele subiectului.

Intriga

Prima frază a schiţei atestă naraţiunea la persoana I şi personajul-narator, constituind

intriga acţiunii: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină,
ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu...”.

Expoziţiunea

După ce precizează motivul vizitei, în expoziţiune autorul îl caracterizează direct pe Ionel,

„un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori”, „îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă de
mare ţinută”. Musafirul îi aduce în dar sărbătoritului o minge „foarte mare de cauciuc şi foarte
elastică”, ceea ce face plăcere atât doamnei Popescu, cât şi fiului ei. După ce conversează
despre agricultură şi despre vreme, oaspetele remarcă faptul că, în ultimul timp, doamna nu
mai fusese văzută la plimbare, la teatru sau la petreceri. Ea se scuză cu distincţie şi se justifică
aluziv că se ocupă de educaţia copilului şi acest lucru îi ocupă foarte mult timp, mai ales că ea
„nu vrea să-l lase fără educaţie”.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii profilează urmările pe care educaţia nocivă le are asupra

comportamentului băiatului. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera
alăturată se aude vocea „răguşită de femeie bătrână” a servitoarei, care-i reclamă doamnei că
Ionel „nu s-astâmpără” şi e gata să răstoarne maşina de făcut cafea. Expresia mamei este plină
de încântare faţă de ştrengăriile copilului şi se minunează cu admiraţie cât este de „deştept”.
Ea se îndreaptă spre uşă, dar „micul maior”, îi opreşte trecerea, „luând o poză foarte
marţială”. Mama-l sărută şi îl scuipă să nu-l deoache, apoi, rugându-l să nu se mai apropie de
„maşină”, îşi continuă conversaţia cu musafirul.

În acest timp, Ionel merge într-un colţ al salonului unde „pe două mese, pe canapea, pe
foteluri şi pe jos stau grămădite fel de fel de jucării”. Copilul îşi alege o trâmbiţă şi o tobă, cu
care, în timp ce se leagănă pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulţi nu
se mai înţeleg. Observaţia mamei „că nu e frumos când sunt musafiri” şi mai ales precizarea
oaspetelui că „la cavalerie nu e tobă şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa” schimbă jocul copilului,
care scoate sabia şi începe să atace tot ce-i iese în cale.

Prima victimă este ,jupâneasa cea răguşită”, care intră pentru a aduce cafea şi dulceaţă.
Ea este salvată în ultimul moment de mama ce-i sare în ajutor şi care-şi plăteşte cutezanţa,
deoarece se alege cu o „puternică lovitură de spadă”, sub ochiul drept. Incidentul nu o supără
pe doamna Popescu şi vrea drept răsplată de la copil o sărutare, pentru a-l ierta. Oaspetele
cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, după ce-i precizează că la ei se fumează, îi
spune surâzând aluziv că şi „maiorului” „îi cam place”. Surprins, musafirul îi atrage atenţia că
tutunul este o „otravă”, însă copilul, care lucra „cu lingura în cheseaua de dulceaţă”, întreabă
obraznic: „Da’ tu de ce tragi?”.

Mama consideră că băiatul a mâncat prea multă dulceaţă, dar el mai ia câteva linguriţe şi
dispare în „vestibul”, de unde se întoarce cu cheseaua goală. Se apropie apoi de musafir, ia
din tabacheră o ţigară, pe care o pune în gură şi, salutând milităreşte, cere un foc. La îndemnul
mamei amuzate, oaspetele îi aprinde ţigara, pe care copilul o fumează până la carton, apoi
începe să se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, după ce „tulbură
grozav liniştea ciucurilor de cristal” ai candelabrului, îi zboară musafirului ceaşca, opărindu-l
cu cafea. Şi de această dată intervenţia mamei este formală, ea îşi consolează oaspetele,
spunându-i că pata de pe pantalon „iese cu niţică apă caldă”.

Punctul culminant

În momentul următor, care este şi punctul culminant al acţiunii, copilul leşină din cauza
tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este „disperată”, îl stropeşte cu apă rece, până îşi
revine.

Deznodământul
 Deznodământul schiţei include plecarea oaspetelui care abia acasă îşi dă seama din ce
cauză dispăruse Ionel în vestibul luând cheseaua cu el: ca să toarne dulceaţă în şoşonii
musafirului. Întâmplarea povestită - vizita făcută doamnei Maria Popescu, care se poate
concentra în câteva momente (idei principale): discuţia cu doamna Popescu, conflictul cu
slujnica, joaca turbulentă cu trâmbiţa şi toba, atacul, fumatul, trântirea mingii şi leşinul îi
oferă autorului prilejul de a reliefa personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul.

Faptele lui Ionel stârnesc, aşadar admiraţia şi râsul mamei, care se dovedeşte incapabilă de a-i
face educaţie. Indulgenţa faţă de năzbâtiile lui Ionel şi mai ales maimuţăreala sentimentală a
doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a corespunde unei educaţii solide, cum
pretindea la începutul schiţei. Naratorul-personaj este aparent detaşat de întâmplările
povestite, dar, prin ironia care însoţeşte relatarea faptelor, sugerează poziţia sa critică.

Concluzie

Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident şi în schiţa Vizită… El îmbină, în

principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia
trăsăturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj. Cel de-al treilea
mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schiţa de portret făcută lui Ionel şi în
prezentarea interiorului casei doamnei Popescu.

Deoarece este o operă literară epică în proză, de mici dimensiuni, cu un număr redus de
personaje, în care se povesteşte o singură întâmplare - vizita făcută de narator doamnei
Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului său - prin care se evidenţiază câte o
trăsătură caracteristică a personajelor - proasta creştere a lui Ionel şi incapacitatea doamnei
Popescu de a-şi educa fiul - iar ţinutul şi spaţiul acţiunii sunt restrânse, naraţiunea Vizită...
este o schiţă.