Amintiri din copilărie

După Unirea Principatelor Române (1859) sporește sentimentul de mândrie națională

care se resimte în cultură, artă și literatură. Începe să se contureze epoca marilor clasici când apar
asociația Junimea și revista ei, Convorbiri literare, operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion
Luca Caragiale, critica lui Titu Maiorescu și C. Dobrogeanu –Gherea, revistele Literatorul și
Contemporanul etc.
Ion Creangă a intrat în literatura română cu un fond sufletesc și intelectual de origine
țărănească format, mai întâi, în satul Humulești și apoi într-un spațiu rural mai larg. Acest fond
va fi sursa operei sale care își va pune amprenta asupra individualității sale artistice, scriitorul
fiind apropiat de spiritul creației folclorice.
Socotit la început a un autor „poporal” , Ion Creangă s-a dovedit a fi un artist profund
original care a creat, pornind de la folclor, o operă cu elemente caracteristice de necondundat. O
particularitate a scriitorului este jovialitatea. Opera lui stârnește hazul, crează buna dispoziție,
propune o atitudine optimistă a vieții.
Romanul „Amintiri din copilărie” reprezintă opera de maturitate artistică a lui Ion
Creangă. Acțiunea este proiectată în spațiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul
secolului al XXIX-lea și prezintă viața specifică mediului, evocând satul tradițional în spiritul
obiceiurilor tărănești de atunci.
Eroul principal al romanului, Nică, reprezintă propria ipostază a autorului care are
capacitatea de a se obiectiva și de a vedea în sine pe copilul de pretutindeni și de oricând, cum
însuși declară: „așa ream eu l a vârsta cea mai fericită și asa cred că au fost toți copiii de când
lumea asta și pămânutul”. Intenția lui Creangă este de a înfățișa „copilăria veselă și nevinovată”
care stă sub semnul neastâmărului băiețesc, al spontaneității și al poznelor.
Izvoarele de inspirație sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva depărtată
a maturității fiind provocată de un impuls afectiv greu de dominat: nostalgia. Prin creație,
scriitorul se întoarce în treuct și se cufundă într-o lume preferată și cunoscută, reînviind-o într-un
lung și neobosit monolog în care el apare ca personaj și ca actor deopotrivă.
Subiectul se dezvoltă gradat și respectă, în linii mari, ordinea cronologică a evenientelor,
având un montaj narativ liber, cu multe digresiuni anecdotice. Creangă povestește istoria unei
copilării din mediul țărănesc, de la primii ani de școală până la despărțirea de vatra satului natal.
Nică este urmărit în amănuntele semnificative ale creșterii lui, evidențiindu-se acele momete
când eroul începe să ia cunoștință de sine. Întâmplările prin care trece sunt toate „evenimnte de
cunoaștere”, întrucât prin ele Nică își lărgește sfera de înțelegere, se maturizează sufletește, se
formează ca om. Copilăria lui nu este senzațională, ci obișnuită, chiar banală. Scriitorul nu
inventează peripeții nemaipomenite. Talentul lui Ion Creangă constă ăn capacitatea lui de a
sugera farmecul inefabil al vârstei. El nu are de spus despre copilărie mai mult decât alții, dar o
spune altfel: „chiotul lui este mai plin, sună cu o voce minunată distinsă într-o gloată”. (G.
Călinescu)
Numărul personajele prezentate în roman este relativ mare. Aproape toate sunt conturate
sumar prin caracterizare directă, prin acțiune sau prin limbaj. Creangă reușește să le schițeze o
individualitate printr-o tehnică a detaliului, observând elementul particular prin care firea omului
se diferențiază. În opera lui, dascălii, preoții, unchii, mătușele, copiii, părinții, bătrânii și tinerii se
prezintă în formele cele mai pitorești.
Multe personaje se rețin prin caracterizările lapidare, dar expresive pe care le face
autorul însuși: Smărăndița e o „zgâtie de fată”, bădița Vasile „harnic și rușinos ca o fată mare”,
dascălul Iordache „clămpănea de bătrân și avea darul suptului”, Nic-a lui Costache e înaintat la
învățătură „până la genunchiul broaștei”, Trăznea e „bucher de frunte și tâmp în felul său”./
Alte personaje seamănă cu eroii din basme: Nică Oșlobanu pare o variantă a lui Chircă
din „Povestea lui Stan Pățitul”, Mogorogea e certăreț ca Gerilă, iar dascălii care stau în gazdă la
Pavel Ciubotaru „dondănesc” ca și fabuloșii însoțitori ai lui Harap Alb.
Mai bine conturate sunt personajele părinților: Ștefan a Petrii e bărbat harnic și gospodar,
dar disprețuiește învățătura „Dacă ar fi să iasă toți învățați, n-ar mai ave cine să ne tragă
ciubotele”. Ca fire e moale, lipsit de ambiție, strunit adesea de soție, dar Creangă îl laudă pentru
plăcearea de a se juca cu cei mici și pentru abnegația cu care muncește pentru a-și întreține copiii
și a realiza proiectele Smarandei, chiar dacă uneori protestează.
Smaranda este o figură aparte în roman. Fiică de vornic și având frați cu învățătură, ea se
ține de neam bun, iar după felul în care se adresaeză soțului, se socotește superioară acestuia ca
putere de înțelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se înscrie în portretul clasic al mamei, ca o ființă
autoritară, mânuind cu abilitate răsplata și pedeapsa. Absența portretului fizic concentrează
atenția spre cel caracterologic. Creangă o evocă, mai întâi, ca pe o ființă cu daruri fantastice,
făcând „năzdrăvănii” și stăpânind forțele răului: „… cu adevărat că știa a face multe și mari
minunății: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți,
înfingând toporul în pământ în afară, dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă,
de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau părătele sau vreun lemn, de care mă păleam
la cap, la mână sau la picior zicând: „Na, na!” și îndată îmi trecea durerea…”. Apoi e văzută prin
modul în care își manifestă grija față de casă și de viitorul copiilor. Este în stare să facă eforturi
mari pentru ai săi, să învețe alături de Nică sau să se certe cu soțul ei pentru a-și realiza idealul.
Tenacitatea ei se manifestă în discuțiile cu Ștefan a Petrei pe care vrea să-l facă să îi
împărtășească punctul de vedere: „ Sărmane omule! Dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă
înțelegi? Când tragi socrocoveții la musteață, de ce nu te olicărești atâta?” Dragostea de mamă se
manifestă prin duioșii, zbenguieli și îngăduințe. Smaranda este o fire aspră, cu o voință neclintită,
care-și iubește copiii fără sentimentalisme, dar cu devotament nemărginit.
În ceea ce privește, arta narativă, Ion Creangă este un povestitor care impresionează prin
modul în care „spune”, fiind ușor de recunoscut prin elementele specifice. El povestește cu
vervă, neobosit, ca un mare actor în fața unei săli fascinate. De aici trăsătura principală a
narațiunii sale, tendința scenică, tehnica orală a spunerii. El scrie ca și cum ar trebui să-și
interpreteze textul, îi place să imite, să prodieze, să exagereze, să treacă de la monolog la dialog,
să intre în pielea fiecărui personaj. Nu își uită interlocutorii imaginari cărora li se adresează de
multe ori direct: „Și, după cum am cinstea să vă spun” sau ”mi-aduc aminte ca acum”, „acum vă
mai spun”, „vă puteți imagina ce vrea să zică a te scălda în Bistrița” etc. La fel pare să procedeze
și când pare a pierde firul povestirii prin digresiuni sau explicații suplimentare, dar se reîntoarce
solicitând îngăduința asculătorului: „Însă ce mă privește? Mai bine să ne căutăm de ale noastre”,
„Și să nu-mi uit cuvântul”, „Dar ce-mi bat eu capul cu caraii și cu împărații și nu-mi caut
copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele?” etc.
O altă trăsătură a romanului „Amintiri din copilărie” este dinamismul anecdotic,
rapiditatea cu care se derulează întâmplările între care nu există întotdeauna legături de fond,
trecerea realizându-se prin anumite formule specifice cum ar fi: „d-apoi cu smântânitul oalelor,
ce calamandros a fost”, „d-apoi cu moș Chiorpec, ciubotarul, megieșul nostru, ce năcaz aveam”,
„întocmai după cea cu cireșele, vine alta la rând”, „o dată venise lui Oșlobanu rândul să cumpere
lemne”, „d-apoi lui Trăsnea, săracul. Ce-i pățea sufletul cu gramatica” etc. Prin astfel de
sintagme, narațiunea lui Creangă își păstrează coerența și unitatea.
 Când începe să nareze, exprimarea lui Creangă este vie, autentică, fraza, bogată în verbe,
devine puternic evocatoare, iar întâmplările și oamenii prind viață și se întipăresc în mintea
cititorului.
Ca și în povești, Creangă își păstrează în „Amintiri din copilărie” plăcerea de a glumi.
Firea lui voioasă, optimistă, conferă evocării o tonalitate degajată. Naratorul provoacă râsul
permanent, cu rare momente de seriozitate nostalgică, privind totul dintr-o perspectivă care
amuză, zeflemisind, autoironizându-se.
Umorul lui se vădește în exprimarea poznașă, mucalită, într-o șiretenie a frazei. În
capitolul al doilea, el se descrie astfel: „și să nu credeți că mi-am ținut cuvântul de joi până mai
de apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic la vorbă în feliul meu; și nu mă laud, că
lauda-i față: prin somn nu ceream mâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi dea alții; și
când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă” sau ”Ia, am fost și eu, în lumea asta, un
boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani,
nici cuminte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci n-am fost. Dar și sărac așa ca în anul
acest, ca în anul trecut, și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”
Alteori cuvintele capătă forme neașteptate sau sunt așezate în combinații surprinzătoare.
Moș Chiorpec îl întâmpină pe Nică strigând: „ He, he! Bine ai venit, nepurcele!”; răposatul popă
Buliga, zis Ciucălău, este pomenit cu „Dumnezeu să-l iepure!”; când se întinde în pat, lui
Oșlobanu îi cad din sân toate câte „furluase” de pe unde a fost; boala de care suferă Nică în 1848
este o „cinstită de holeră”; școlarul Nică este „slăvit de leneș”, încăierarea de la Pavel ciubotarul
este o „clăcușoară”, culcatul cânepii devine „trebușoara asta”.
Umorul este stârnit și de prezența termenilor familiari a căror menire este să îngroașe, să
exagereze, să caricaturizeze. De exemplu, fetele sunt drăcoase, iar băieții sunt mangosiți, farasiți,
gligani, meliani, coblizani, hojmalăi, handralăi, prostălăi, ghiavoli.
Voia bună este întreținută și de plăcerea scriitorului de a-și presăra narațiunea cu zicale,
cu expresii populare și vorbe de duh prin care se caracterizează o situație, se îngroașă o trăsătură,
se face ao aluzie ironică sau, pur și simplu, se provoacă râsul: „Vorba ceea: un nebun aruncă o
piatră în baltă și zece cuminți n-o pot scoate”, „ dacă-i copil să se joace, dacă-i cal, să tragă și
dacă-i popă să cetească”, „tot pățitu-i priceput”, „golătatea înconjoară, iar foamea dă de-a
dreptul”, „ursul nu joacă de bună voie”etc.
Umorul este stârnit prin caracterizare ironică: fata Irinucăi era „balcâză și lălâie, de-ți era
frică să înnoptezi cu dânsa în casă”, prin nume sau porecle comice: Torcălăul, Trăsnea, Ciucălău,
Gâtlan, Chorpec, Duhu, Bodrângă etc, prin autopersiflare: „și unde nu s-au adunat o mulțime de
băieți doriți de învățătură, între care eram și eu, cel mai bun de hârjoană și slăvit de leneș”, prin
prezentarea unor oameni și scene care stârnesc hazul, ca aceea cu dascălii de la Fălticeni care
„dondăniau ca nebunii” învățând gramatica lui Măcărescu.
Creangă este inconfundabil prin limbaj. Specificul termenilor săi, modul exprimării,
oralitatea stilului îl individualizează între scriitorii români.
Originalitatea verbală se evidențiază prin vocabularul specific, limbajul afectiv, economia
de mijloace, oralitatea stiluilui.
Cuvintele cele mai numeroase din roman sunt de origine populară, unele au aspect fonetic
moldovenesc, multe sunt regionalisme, lipsesc neologismele.
Limbajul afectiv este marcat de prezența interjecțiilor, a exclamațiilor, a dativului etic
etc.: „ș-apoi gândiți că Trăznea citea întrebarea și răspunsul fieare pe rând, rar și lămurit ca să se
poată înțelege ceva? Nu așa, necredincioșilor, ci tată cum”.
 Creangă nu povestește rece, indiferent. El se implică, participă sufletește, apreciază,
solicită interlocutorii, limbajul său primind astfel puternice accente afective.
Scrisul lui Creangă este lipsit de metafore, scriitorul moldovean fiind „unicul porzator
român al cărui stil are particularitatea asta” (Gabaret Ibrăileanu). Expresivitatea limbii sale
provine din comparații și din prezența altr tropi, figuri de stil generalizate: „plângea ca o
mireasă”, „nu-i era a învăța cum nu îi e câinelui a linge sare”.
Oralitatea stilului este obținută prin abundența expresiilor onomatopeice, a interjecțiilor și
a verbelor imitative: zbrr!, haț!, zvârr!, țuști!, alelei!, hârști!, huștiuluc!, huța, trosc-pleosc, a
bocăni, a horăi, a bâzâi, a clămpăni, a molfăi, a scânci, a foșgăi, a găbui, a vânjoli etc.
Senzația de oralitate e provocată și de mulțimea zicerilor tipice: toate ca toate, de voie,
de nevoie, a expresiilor specifice limbii vorbite: vorba ceea, hăt bine, și pace bună, a întrebărilor
și exclamărilor: ori mai știi păcatul!, „grozav s-a spăriet!”, „ce-i de făcut?”.
Alteori în text apar versuri populare sau fraze rimate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are,
că mai bine-mi pare”.
Orală este și sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înșire după o ordine a vorbirii, nu
a scrisului, unde topica e mai controlată: „… și hărsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în
ruptul capului; cât pe ce să puie mâna pe mine! Și eu fuga, și ea fuga, și ea fuga, până ce dăm
cânepa toată palancă la pământ.”
Creangă folosește limba moldovenească veche utilizând termeni regionali expresii
dialectale, ziceri tipice, comparații și alte figuri de stil specifice.
Romanul „Amintiri din copilărie” reprezintă o operă unică în literatura română prin forța
cu care a reușit să prezinte vârsta copilăriei prin farmecul neegalat al limbajului și prin umor.