Tema si viziunea despre lume in

romanul aubiografic “Amintiri din

copilarie” de Ion Creanga

Romanul "Amintiri din copilărie" este un roman cu caracter autobiografic ,

publicat in “Convorbiri literare”.Primele doua parti au aparut la 1 ianuarie si ,
respectiv , la 1 aprilie 1881; partea a treia a aparut intre 1882-1883 , iar partea a
patra,postum, in 1892.
Titlul se gaseste intr-o stransa legatura cu tema fundamentala a operei,
concentrand mesajul cu elementele spatio-temporale.Grupul de cuvinte “Amintiri
din copilarie” determina o intrare in lumea creata de autor, formata din amintiri
din copilaria acestuia.

Tema romanului este copilaria, fiind reprezentata in opera viata unui copil in
secolul al 19-lea din perspectiva acestuia.Ea este bine concentrata de motive cum
ar fii : traditiile, familia, prietenia etc. .
Viziunea naratorului este din perspectiva copilului Nica , cu putine remarci mai
mature.Copilaria reprezinta pentru el cea mai frumoasa perioada a vietii , bogata
in amintiri de neuitat , lipsita de griji . Acea perioada a insemnat un refugiu plin de
bucurii , jocuri copilaresti si prietenii insemnate. Nostalgia si
regretul evocarii din perspectiva omului matur se impleteste
cu bucuria retrairii poznelor nevinovate ca insasi varsta evocata.
Omul matur se identifica pana la un punct cu mentalitatea varstei
de aur, pe care o priveste cu simpatie si umor.

Folosind tehnica povestirii in povestire, Creanga evoca

peripetiile lui Nica in stransa legatura cu meleagurile natale. El
insusi marturiseste : 'Vreau sa-mi dau seama despre satul
nostru , despre copilaria petrecuta in el si-atata-i tot'. De
aceea evocarea Humulestiului se interpatrunde cu
evocarea varstei de aur, satul, oamenii si locurile traind cu
aceeasi intensitate in in amintirile povestitorului, ca si
icoana de aur a copilariei.

Opera lui Creanga este inconfundabila - intre altele - si datorita

limbii folosite de scriitor. Este o limba autentica, ce creeaza
atmosfera si caracterizeaza personajele. Acestea traiesc prin ceea
ce spun si cum spun. Tot de provenienta populara sunt zicerile,
expresiile, proverbele si zicatorile prin care scriitorul
caracterizeaza un personaj sau concretizeaza o situatie.

Viziunea scriitorului asupra lumii surprinde concepția lui Creangă despre copilărie,
din perspectiva copilului Nică, dar și din perspectiva omului matur. Copilăria este pentru
Nică vârsta de aur, cea a lipsei de griji, un timp al bucuriei depline și al jocurilor fără
sfârșit, trăite din plin de copilul de atunci: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci
ea singură este veselă și nevinovată”. Creangă nu reînvie anii copilăriei, ci copilăria în
sine. Privite prin ceața amintirii, întîmplările de demult capătă un farmec nespus,  scriitorul
însuși mărturisind: „ Așa eram eu la vârsta aceea fericită și așa cred că au fost toți copiii,
de când e lumea asta și pământul”.      Întâmplări precum:  „La scăldat”, „La cireșe”,
„Pupăza din tei”, „Smântânitul oalelor”, „Calul Bălan” sau cele de la Școala catihetică din
Fălticeni, sunt credibile, fiind ca o oglindă a copilăriei.   
Romanul autobiografic  recompune piesă cu piesă o întreagă lume, cu oameni,
obiceiuri și credințe, o lume a satului moldovenesc, Humulești. 
Evocarea Humuleștiului revine ca un laimotiv la începutul fiecărei părți a
romanului. Humuleștiul este prezentat în prima parte ca  fiind un „sat vechi,  răzeșesc, cu
gospodari tot unul și unul , cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti hora dar și
suveica....cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli  și poporani de aceia, de făceau
mare cinste satului lor”.  Într-un astfel de loc , oamenii au o înaltă ținută morală,
caracterizată prin candoare, cuviință și pudoare. Universul humuleștean revine la începutul
părții a doua , dar accentul cade asupra casei părintești, simbol al vârstei fericite, văzute
din perspectiva copilului care reține în special locurile de joacă:„stâlpul hornului unde
lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei”,  „prichiciul
vetrei cei humuit”,  „ cuptorul pe care mă ascundeam”. La începutul părții a treia,
scriitorul notează cu mândrie că Humuleștiul este un sat înconjurat de „locuri vrednice de
amintire”, ca cetatea Neamțului, sau mănăstirile Agapia și Văratec. Însă pe măsură ce
înaintează în vârstă și calitatea oamenilor se degradează, popa Duhu și
popa Oșlobanu fiind net inferiori părintelui Ioan, iar locul horelor și petrecerilor fără
sfârșit îl ia acum învățătura tâmpă de la școala de catiheți de la Fălticeni. Sentimentul
solidarității cu vatra humuleșteană este reluat la începutul părții a patra , când Nică este
obligat să plece la Seminarul de la Socola. Scriitorul conturează reperele geografice
ale Humuleștiului „cu Ozana cea curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindea cu
mâhnire Cetatea Neamțului”. Satul este pentru Creangă locul unde s-a născut, unde trăiesc
oamenii cei mai apropiați lui, locul primelor iubiri, unde șezătorile, horele și clăcile se
țineau lanț. Imaginea panoramică a peisajului de munte, cu „urieșii munți” ai Neamțului
este ultima pe care o vede înainte de a pierde din ochi acest univers fericit. Popasul de
noapte la Blăgești, unde i-au năpădit țânțarii, este un alt prilej de evocare
a Humuleștiului cu ape dulci și reci ca gheața, lemne de ajuns, „vara, umbră și răcoare” ,
cu  oamenii „mai sănătoși, mai puternici și mai voioși” ca cei de la câmp. 
Creangă reînvie chipuri de săteni ca mătușa Mărioara, moș Vasile, fratele tatei cel
mic, ciubotarul Chiorpec, popa Oșlobanu, dar și figura mamei, a tatălui și a bunicului
David Creangă din Pipirig. 
Între toate personajele din „Amintiri”, un loc aparte îl ocupă chipul mamei, evocat
cu dragoste, recunoștință și respect . Fiica lui David Creangă era o femeie harnică,
bucuroasă de oaspeți, darnică, dar și autoritară, căci nu-și manifestă dragostea prin
sentimentalisme. Receptivă la nou, mama își dorește cel mai mult ca Nică, preferatul ei să
devină popă, de aceea, foarte tenace, o descoperim purtând discuții îndârjite cu soțul ei.
Mai mult, rămâne neînduplecată când Nică trebuie să plece la Socola.  
Smaranda Creangă este întruchipare a țărăncii noastre cu credință în Dumnezeu și
respect neabătut pentru credințe și obiceiuri, mamă și soție iubitoare, gospodină harnică și
pricepută, manifestând un adevărat cult pentru muncă, în spiritul căreia îi crește și pe
copii.  
Limbajul- Ca tehnică narativă, în ambele opere narațiunea se îmbină cu descrierea
și dialogul. Creangă este deopotrivă actor ce mimează, gesticulează, trece de la monolog la
dialog, jucând pe rând rolul personajelor, dar în special propriul său rol de erou principal și
de povestitor . De aceea putem spune că arta narativă a scriitorului humuleștean constă în
primul rând în oralitate,oralitate, adică în impresia de zicere a textului scris. Oralitatea se
realizează  prin adresarea directă:„Acum vă mai spun”, „căci nu vă pară lucru de
șagă”( Amintiri), prin formule specifice limbii vorbite:„vorba aceea”, „toate ca toate”,
prin prezența versurilor populare sau a frazelor ritmate „ Hai fiecare pe la casa cui ne are,
că mai bine-i pare” (Amintiri), „De-ar ști omul ce-ar păți/ Dinainte s-ar feri” prin
prezența exclamațiilor, interogațiilor sau a interjecțiilor : „mai știi păcatul!”, „ce-i de
făcut?”, „Că alta ce pot să zic?”, zbrr, haț, teleap-teleap-teleap. 
Umorul inconfundabil, care trădează plăcerea zicerii, verva, jovialitatea și
înglobează diferite forme de manifestare, de la tratarea comică a situațiilor dramatice până
la ironie. Umorul se realizează prin exprimarea mucalită: „Să nu credeți că nu mi-am ținut
cuvântul de joi până mai apoi” ”( Amintiri),, prin folosirea unor porecle și apelative
amuzante: Gâtlan, Trăsnea,  prin realizarea unor caracterizări pitorești -portretul 
călugărilor „ berbecii lui Dumnezeu”, al fetele  „drăcoase” sau al  băieților „prostălăi”,
„ghiavoli”, prin prezența unor scene comice  „smăntânitul oalelor”, la scăldat, pupăza din
tei,  prin folosirea unor proverbe și  expresii populare „Paza bună trece primejdia
rea”(Amintiri).  
Ironia – de situație, autoironia, ironia verbală 
Ironia verbală, realizată prin procedeul exagerării conștiente sau prin subestimare
și diminutivarea intenționată. Procedeul exagerării conștiente pune în evidență la Creangă
aspecte negative. În „Amintiri”, Oșlobanu este descris ca fiind cel „care mânca cât
șaptesprezece” sau care blestema „de-i curgea foc din gură”. Când se puneau la joc
catiheții „ asudau podelele și le săreau talpele de la ciubote cu călcâie cu tot”, aveau niște
„târsoage de barbe cât badanalele de mari”. 
Diminutivarea verbală presupune folosirea diminutivelor cu sens augmentativ.  În
„Amintiri” , Moș Luca  este „însurățel de-al doilea, a cărui tânără nevastă avusese grijă
să-l trezească la timp”, bătaia dintre Pavăl și Mogorogea este „o clăcușoară” 
„Geniul humuleșteanului este această capacitate de a-și lua în serios eroii (fabuloși
sau nu, oameni sau animale) , de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare
propriile lui aspirații neobosite, slăbiciuni, vicii, tulburări și uimiri, adică de a crea viața.
El este creatorul unui „comedii” umane tot așa de profundă și universală în tipicitatea ei
precum aceea a lui Sadoveanu”, afirma N. Manolescu. Așadar, pentru critic , meritul
scriitorului rezidă din maniera în care știe să creeze viața în operă, să se transpună în pielea
eroilor săi și să transmită prin intermediul acestora gânduri și sentimente proprii,
anticipându-l pe Sadoveanu.