Descoperirea electronului

Numele de electron provine de la cuvântul grecesc „chihlimbar”. Acest

material a jucat un rol esențial în descoperirea fenomenelor electrice. Grecii antici
știau, de exemplu, că dacă o bucată de chihlimbar este frecată cu o bucată de
blană, provoacă o sarcină electrică pe suprafața acestuia, care apoi poate crea o
scânteie când este adus aproape de un obiect legat la sol. Împreună cu fulgerele,
acest fenomen este una dintre cele mai vechi experiențe înregistrate de omenire
în domeniul energiei electrice.

Michael Faraday a observat că la trecerea curentului electric prin soluții

conductoare, la electrozi se separă anumite substanțe, în funcție de natura
substanței dizolvate în soluție. În urma determinărilor făcute a stabilit că masa
substanței separate la electrozi este proporțională cu sarcina electrică
transportată în același interval de timp prin soluție. Faraday a stabiulit că sarcina
electrică cea mai mică existentă este sarcina electrică elementară. Ea este egală
cu sarcina electrică a particulei care a fost ulterior numită electron.

Michael Faraday

Pentru a obține informații referitoare la ioni, cercetătorii au efectuat o serie

de descărcări electrice în gaze rarefiate. Într-un tub de sticlă care conține un gaz la
presiune joasă și doi electrozi conectați la o sursă de curent continuu apare o
descărcare electrică luminiscentă. Practicând orificii în catod, s-a observat că în
spatele lui apar fascicule de radiații, numite raze catodice și raze canal.
Experimentul lui Millikan
Experimentul cu picăturile de ulei a fost realizat de Robert A. Millikan și
Harvey Fletcher în 1909 pentru a măsura sarcina electrică elementară (sarcina
electronului). Millikan a primit premiul Nobel pentru fizică în 1923.
Experimentul a presupus observarea unor picături mici de ulei încărcate
electric, situate între două suprafețe metalice paralele, formând plăcile unui
condensator. Plăcile erau orientate orizontal, cu o placă deasupra celeilalte. O
ceață de picături de ulei atomizat a fost introdusă printr-o gaură mică în placa
superioară și a fost ionizată de raze X, încărcându-le negativ. În prima etapă, cu
câmpul electric aplicat zero, a fost măsurată viteza unei picături în cădere. La
viteza maximă, forța de tracțiune este egală cu forța gravitațională. Deoarece
ambele forțe depind de raza sa în moduri diferite, raza picăturii și, prin urmare,
masa și forța gravitațională, ar putea fi determinată folosind densitatea cunoscută
a uleiului. Apoi, o tensiune care induce un câmp electric a fost aplicată între plăci
și ajustată până când picăturile au fost suspendate în echilibru mecanic, indicând
că forța electrică și forța gravitațională erau în echilibru. Folosind câmpul electric
cunoscut, Millikan și Fletcher au putut determina sarcina pe picătura de ulei.
Repetând experimentul pentru mai multe picături, au confirmat că sarcinile erau
multipli mici întregi ai unei anumite valori de bază, care s-a dovedit a fi 1,5924
(17) × 10−19 C. Au propus că aceasta este mărimea sarcinii negative a unui singur
electron.

Robert Andrews Millikan Aparat pentru experimentul picăturilor de ulei

Schema simplificată a experimentului picăturii de ulei al lui Millikan