Miturile antice ale creatiei arata viziunea popoarelor despre crearea lumii si ordonarea

universului cunoscut. Aceste povesti vorbesc despre formarea pamantului si nasterea

omenirii. Trezirea din haos, supa primordiala, oul universal sau alte mituri ale creatiei sunt
esentiale pentru a intelege gandirea si viziunea stramosilor nostri asupra lumii
inconjuratoare.Pana la urma, chiar si astazi, in vremurile moderne ale tehnologiei, unii
crestini sau alte religii isi imagineaza crearea pamantului de catre o divinitate. Creationism,
evolutionism si multe alte concepte sunt prezente in lumea noastra si modeleaza calea pe care
o urmam.
Arhetipuri în mitul genezei

Zeul creator reprezintă entitatea responsabilă pentru creația întregii lumi materiale și
spirituale, în unele cazuri, sau doar a lumii materiale. De obicei, zeul creator este și cel care a
dat viață primilor oameni.El este uneori zeul suprem, ca în cazul lui Odin, din mitologia
nordică, a lui Atum din cea egipteană sau a lui Marduk din cea mesopotamică. Cu toate
acestea religiile gnostice disprețuiesc zeul creator precum și materia creată de acesta și îl
consideră un demon sau o divinitate inferioară care a încercat să imite prin creație Paradisul.

Zeul Haosului
Înainte de săvârșirea actului creator, lumea era stăpânită de întuneric și dezordine, sau pe
scurt de haos primordial. Acest termen abstract definește un spațiu gol, infinit și indefinit. În
multe mitologii lumea a fost creată din haos, ceea ce amplifică puterea zeului demiurg. Există
însă și mituri în care geneza lumii se desăvârșește prin sacrificarea unui monstru, unui gigant
sau a unui zeu care personifică haosul primordial.De exemplu, în mitologia nordică,
Universul a fost făcut din trupul uriașului Ymir, iar în mitologia mesopotamică, Marduk a
sacrificat-o pe zeița-dragon Tiamat, formând cu trupul enorm cerul și pământul.
Zeița mamă este în mitologie un simbol al fertilității, al bogăției și al pământului. Ea este
asociată adeseori cu mitul genezei, și chiar dacă nu este creatoarea lumii, are un rol decisiv în
acest proces. În mitologia greacă și cea egipteană, zeița mamă are nevoie de o jumătate, de o
zeitate opusă, masculină. Astfel în aceste mitologii, geneza este văzută ca un ritual al iubirii,
ca o împreunare între cele două elemente antagonice ale naturii: pământ-cer și masculin-
feminin. Dacă în mitologia greacă, zeița Gaia este pământul, iar zeul Uranus este cerul, în
religia vechilor egipteni, locurile sunt inversate, zeița Nut fiind cerul, iar zeul Geb pământul.

Zeul șarlatan este zeul care intervine în creația demiurgului, de obicei cu intenții malefice, din
cauza invidiei, urii, răutății lui înnăscute sau din naivitate și lipsa conștiinței că ar putea
provoca rău. Fiindcă lumea la începuturile ei se caracterizează prin puritate primordială și
perfecțiune, acest zeu este responsabil pentru aducerea relelor, suferințelor și a morții.
Exemplu pentru acest tip de zeu este Ahriman (mitologia persană) sau Sulmus (mitologia
mongolă).

În mitologia chineză, la începuturile lumii, Cerul și Pământul formau un haos asemănător

unui ou. Din acest haos se naște Pan ku (Pangu), un antropomorf primordial, care spărgând
oul în două jumătăți formează cerul și pământul. Cu cât Pan ku creștea mai înalt cu atât cele
două jumătăți ale lumii erau tot mai mult îndepărtate. După moartea sa, trupul lui formează
lumea: capul lui devine un munte sfânt, din ochii lui se nasc Soarele și Luna, din grăsimea lui
apar mările și fluviile, iar părul lui ia forma arborilor și a vegetalelor.

În mitologia egipteană, la începuturile lumii exista doar o mare întunecată care plutea peste
tot. Ea era cufundată în tăcere, era lipsită de orice sunet și se spune că era corpul zeului
primordial , zeul oceanului. Într-o zi însă, din adâncimile acvatice s-a ridicat un munte la
suprafață, iar pe vârful lui s-a născut zeul soare,care a creat zeii gemeni,aceștia aducând pe
lume pe zeița cerului și zeul pământului.

În textele aparținând mitologiei hinduse, Zeul Suprem plutește pe suprafața Oceanului

Cosmic, iar din porii pielii lui se emană un număr imens de universuri. Apoi, aceste
universuri sunt inhalate de zeu și sunt readuse în corpul lui, încetându-și funcționarea, pentru
ca apoi să iasă din nou, să renască, la următoarea expirație a lui. Fiecare moment al respirației
(inspirație sau expirație) este echivalent cu câteva miliarde de ani. El îndeplinește astfel rolul
zeului creator, dar și destructiv, care influențează evoluția lumii și îi menține ordinea.