Sunteți pe pagina 1din 30

Cultura în

Orientul Antic
Simion David
Babaian Daniel
Ionescu Denis
Iordache Catalin Clasa a
9-a A
Orientul Antic
• Orientul Antic sau Orientul Apropiat Antic este termenul folosit pentru a descrie zona din Asia de Vest și Africa
de nord-est unde au apărut civilizații anterioare civilizației greco-romane clasice, iar acum se numește Orientul
Apropiat sau Orientul Mijlociu.
• Orientul nu este un termen al geografiei fizice, cum este, de asemenea valabil în cazul Orientului Apropiat, care
cuprinde aceeași regiune.
• Termenul de Orient Apropiat nu este utlizat pe scară largă astăzi. Acesta a supraviețuit datorită unui erudit din secolul
al XIX-lea când a fost folosit pentru a indica rămășițele Imperiului Otoman de pe Malul de est al Mării Mediterana .
Antichitatea a început odată cu inventarea celor dintâi sisteme de scriere și apariția primelor orașe-stat. Toate marile
civilizații ale lumii orientale (mesopotamiană, egipteană, indiană) au avut nevoie pentru a se naște, a se dezvolta și a
evolua de condiții geografice, climatice și umane deosebit de favorabile . Civilizația Egiptului Antic a influențat de
multe ori civilizația Orientului Antic. Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu reprezintă locul apariției roții, plugului,
a cărămizilor, a boltei în arhitectura și a multor altor descoperiri esențiale și astăzi pentru umanitate. India și China
au creat cultura orezului, țesăturile din bumbac, moara de apă, busola, praful de pușcă, etc.
Religia în Orientul Antic
• Religia în Orientul Antic este caracterizata de 4 forme de religie principale.
Mesopotaniană
Egipteană
Iudaismul
Persană
Religia Mesopotaniană
• Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Mesopotamienii credeau că
lumea este un disc plat, înconjurat de un spațiu uriaș, gol, și deasupra, raiul. Ei mai credeau
că apa se găsește peste tot, și că universul a apărut din această mare enormă. Religia
mesopotamiană era politeistă adică oamenii credeau în mai mulți zei. Deși credințele
descrise mai sus erau comune tuturor mesopotamienilor, au existat și variații regionale.
Cuvântul sumerian pentru univers este an-ki, care face referire la zeul An și la zeița Ki. Fiul
lor era Enlil, zeul aerului. Ei credeau că Enlil este cel mai puternic zeu. El era stăpânul zeilor
din panteon, similar cu Zeus de la greci, sau cu Jupiter al romanilor. Sumerienii își puneau de
asemenea întrebări filozofice, cum ar fi: Cine suntem?, Unde suntem?, Cum am ajuns aici?.
Ei răspundeau acestor întrebări cu explicații din sfera supranaturalului. Dacă cineva era
bolnav, ei se rugau la zei pentru însănătoșirea persoanei respective. Cum s-a menționat mai
sus, doctorii meopotamieni nu erau foarte avansați din punct de vedere medical, așa că
oamenii preferau să ceară ajutor de la zei.
Principalele zeități a religiei Mesopotaniene sunt:
An era zeul sumerian al cerului, cunoscut mai târziu sub numele de Anu. El era căsătorit cu Ki, însă în unele
credințe mesopotamiene, soția sa se numea Uraš.
Marduk era zeul principal al Babilonului. Oamenii îl preamăreau, pentru ca el să permită evoluția Babilonului
de la un mic stat la un mare imperiu.
Gula, numit și Ninișina, era zeița vindecării. Când cineva era bolnav, ea era una dintre zeițele la care se rugau.
Nanna (numit și Suen, Nanna-Suen sau Sin) era zeul lunii. El era unul dintre fiii lui Enlil.
Enlil era cel mai puternic zeu din religia mesopotamiană. Soția sa se numea Ninlil, iar copiii săi erau Inanna,
Iškur, Nanna-Suen, Nergal, Ninurta, Pabilsag, Nushu, Utu, Uraš Zababa și Ennugi.
Nabu era zeul mesopotamian al scrisului. Era foarte înțelept, și foarte lăudat pentru abilitatea sa de a scrie. În
unele locuri se credea că el controlează raiul și pământul.
Iškur (sau Adad) era zeul furtunilor.
Inanna, zeița sumeriană a războiului, era și soția lui Ninurta.
Pazazu, numit și Zu, era o zeitate malefică, ce a furat tabletele destinului lui Enlil, și a fost omorât din acest
motiv. Tot el a adus și bolile nevindecabile.
Arheologii au descoperit sute de morminte în unele părți ale Mesopotamiei. Aceste morminte relevă multe
informații legate de ritualurile funerare mesopotamiene. În orașul Ur, majoritatea oamenilor erau îngropați în
morminte familiale sub casă. Copiii erau puși în recipiente mari, și duși la capela familiei. Alții erau pur și
simplu îngropați în cimitirele orașului. Unii erau înfășurați în covoare și giulgiuri. În majoritatea cazurilor,
unele lucruri ale oamenilor îngropați se aflau în morminte. Au fost de asemenea descoperite 17 morminte cu
obiecte foarte valoroase, și deci se presupune că aparțineau unor persoane de rang înalt, posibil regi.
Religia Egipteană
• Religia egipteană era una politestă caracterizată de o mulțime de zeități. Zeii egiptenilor antici au fost
numeroși, numărul exact n-a fost încă determinat. Mulți dintre zei erau proslăviți doar într-o anumită zonă
sau într-un anumit oraș.Conform credinței, zeii fuseseră creați de către Demiurg, primul zeu. Paradoxal, se
credea că fiecare zeu a fost plăsmuit după chipul omului. Mitologia egipteană a conceput o teorie complexă a
componenței ființelor, fie că sunt ele oameni sau zei. Există trei elemente care îi compun: ankh, ka și ba.
Ankh-ul este forța divină, spiritul lui Ra, expresia deplină a luminii.La origine numai zeii puteau să aibă akh-
ul, însă, ulterior, și muritorii puteau să o dobândească. Ka-ul este născut din răsuflarea creatorului și
reprezintă caracterul, personalitatea individului, chiar un alter-ego al acestuia. Într-un fel, acesta reprezintă
rezervorul forțelor sale vitale. Ka-ul nu dispare în momentul morții, având o existență independentă de trup.
El supraviețuiește mereu într-un suport terestru precum o statuie, o pictură sau cadavrul mumificat. Un alt
principiu spiritual este ba care semnifică energia deplasării, o forță invizibilă ce trăiește independent în corp și
poate călători în alte lumi. Datorită sa-ului, morții își îndeplinesc transformarea în lumea de dincolo.
Unele zeități se bucurau totuși de o înaltă considerație în întreg Egiptul: Ptah, zeul creator, Ra, zeul Soarelui, Shu,
zeul aerului, Nut, zeița cerului, Geb, zeul Pământului, Hathor, zeița iubirii și a muzicii, Min, zeul fertilității, Isis,
soția și mama care se îngrijește cu credință, Montu, zeul victoriei, Thot, zeul științei și al înțelepciunii, Horus,
stăpânul cerului și zeu al monarhiei, Amon-Ra, zeul originar, sau Osiris, stăpânul imperiului subpământean.
Amon-Ra este cea mai renumită zeitate din pleiada de zei a Egiptului. La început zeu al aerului, al vântului și al
luntrașilor, Amon devine zeu de stat la Teba și este asimilat cu Ra, zeul Soarelui la Heliopolis. Amon este zeul
local al Tebei, considerat divinitate a aerului sau a fecundității.

Egal cu zeul Amon-Ra, este zeul Osiris. Odată cu trecerea timpului, Osiris devine mult mai iubit și mai venerat de
către supușii egipteni, punându-l într-un con de umbră pe Amon-Ra. Osiris este zeul lumii de apoi, al tărâmului
morților, dar este și zeul vegetației. Mai presus de toate acestea, Osiris este zeul egiptean suprem, zeul zeilor, cel
care impune toate obiceiurile și legile de pe pământ, dar și în lumea de apoi. Îi are ca părinți pe zeița Nut(Cerul) și
pe zeul Geb (Pământul), iar ca frați pe Isis, Neftis, Seth si Horus.
Toți acești zei apăreau în diferite ipostaze: de om, de animal sau ca o plăsmuire cu trup de om și cap de animal, ei
erau recunoscuți și în ființele și obiectele acestei lumi. Astfel, Amon se înfățișa și sub forma unui berbec sau a unei
gâște, Horus ca șoim, Thot ca ibis, Montu ca taur, Hathor ca vacă sau ca pom, Nut ca boltă cerească sau Ra ca
soare. Animalele care îi reprezentau pe zei deveneau și ele divine, într-un anume fel. De aceea erau și acestea
venerate, mumificate și îngropate în cimitirele pentru animale, cu tot ceremonialul. Adorarea animalelor sacre a
sporit tot mai mult în decursul vremii.

Apis reprezintă unul dintre numeroasele animale venerate în Egiptul Antic. Apis este taurul sacru al egiptenilor. Este
zeul forței și al fecundității și apare sub forma unui taur căruia i se acordă onoruri divine.

Și pisicile erau considerate animale sacre de către egipteni. Zeița cu cap de pisică a egiptenilor era Bastet. Mai era
supranumită și ochiul lui Ra, fiind considerată zeița muncii, a bucuriei, stăpâna căminului și protectoarea nașterilor.
Zeița întruchipează feminitatea, manifestând blândețe, seninătate, dar, ca orice pisică, aceasta poate să fie și vicleană
și combativă, transformându-se într-o adevărată leoaică în fața dușmanilor săi.

Egiptenii antici venerau deci o mulțime de zeități, dar și un zeu atotputernic, unic. Zeii mai puțin importanți erau
reprezentați și venerați în tot Egiptul, dar zeul unic era invocat în mod special în rugăciunile lor.
Iudaismul
• Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică: ,‫יהודה‬Yehudah, „Iuda”; în ebraică:
,‫ ַיהֲדּות‬Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele de religie mozaică
(după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la
baza religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are originea în numele regatului
Iuda, țara tribului Iuda—descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (secolul XVIII -
finele secolului XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu. Istoria iudaismului este
împărțită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada
rabinică (din secolul al VI-lea până în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza
mișcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.
Cartea fundamentală a religiei iudaice este Tora, adică primele cinci scrieri (Pentateuh) din Vechiul Testament (Biblia
ebraică). Scrisă într-un limbaj arhaic, în urmă cu circa 3 000 de ani și fără vocalizare și punctuație, Tora este un subiect
de studiu esențial al iudaismului. În decursul veacurilor, Tora a fost interpretată într-un număr imens de modalități.
Interpretări bazate pe traducerea unui cuvânt sau pe punctuații diferite au dus la dispute interminabile între înțelepții
evrei. Studiul Torei are o importanță capitală în iudaism, fiind preocuparea esențială a omului. În ierarhia interioară a
învățăceilor de Tora, "rabinul" este "autoritatea doctrinară" recunoscută. În lumea iudaismului, există diferite curente
și instituții de studiu rabinice. Iudaismul a accentuat importanța executării poruncilor mai mult decât afișarea unor
convingeri dogmatice. Astfel, nu există un canon de rugăciune, ci o varietate de cărți de rugăciune, care, totuși, au un
număr mare de rugăciuni unificate, deseori în versiunea din Scripturi sau din poezia religioasă medievală. Profetul
Ezra a fost acela care a stabilit formulări fixe ale rugăciunii și includerea cântecelor în serviciul divin. Ulterior, după
distrugerea celui de al II-lea Templu din Ierusalim, rugăciunea, conform tradiției rabinice, va înlocui jertfele din
Templu.Evreii se roagă de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. La rugăciunea de dimineață bărbații se înfășoară
în patrafir (Talith, un șal cu ciucuri în cele patru colțuri), simbol al prezenței divine, ei recitând cu această ocazie o
serie de binecuvântări, printre care și baruh șelo asani ișa („Binecuvântat e Dumnezeu că nu m-a făcut femeie”);
evreii religioși poartă patrafirul (un fel de «poncio» mic, cu ciucuri la cele patru colțuri) toată ziua.
Religia Persană
• Personajele din mitologia persană se împart aproape mereu în două tabere diferite. Ele sunt fie benefice fie
malefice. Rezultatul permanentei lupte între bine și rău se bazează pe o concepție din Zoroastrism, cea a
dublei creații a lumii. Ahura Mazda (Avestan sau Ohrmazd) și Amesha Spentas sunt sursele energiei
constructive, pozitive, în timp ce Angra Mainyu și Daevas sunt sursele întunericului, distrugerii, sterilității și
morții.Aflat foarte des în limba persană "daeva" înseamnă "celest" sau "strălucitor"'. Aceste divinități erau
venerate în religia mazdeismului înaintea zoroastismului, și erau ființe sacre. După reforma religioasă a lui
Zarathustra termenul "daeva" a început, dimpotrivă, să fie asociat cu "demon" . Chiar și pe vremea aceea
persanii care trăiau la sud de Marea Caspică au continuat să creadă în daeva și au rezistat presiunii de-a
accepta Zoroastrianismul, iar legendele despre daeva au reușit să supraviețuiască până în ziua de azi. De
exmplu, aceea legendă despre Div-e Sepid (daeva albă) de MazandaranChiar mai mult de atât, Angra Mainyu
în persană Ahriman, cândva un epitom Zoroastrian al răului, care in literatura Persană de mai târziu si-a
pierdut sensul său original ajungând să fie descris ca div. Descrierea religioasă a lui Ahriman în era ce a urmat
invaziei Islamice îl înfățișează pe acesta ca fiind un bărbat uriaș cu pilea foarte aspră si care are două coarne.
Zoroastrismul, vechea religie a Iranului, recunoştea o multitudine de zei şi era probabil înrudit cu religia vedică
din India antică. Cultul era dominat de ritualurile magilor, o castă ereditară de preoţi. Numele lor este preluat de
la „magoi“, un trib de mezi cunoscut pentru practicile lor spirituale. Profetul Zarathustra (sau Zoroastru în
limba greacă) s-a ridicat în jurul anului 600 î.Hr., probabil din rândul magilor, pentru a predica învăţăturile
zeului Ahura Mazda. Zarathustra îi critica pe magi printre altele şi pentru jertfele lor sângeroase de animale,
atrăgându-şi astfel duşmănia acestora. Regele Darius I a devenit un adept al învăţăturilor lui Zarathustra după ce
a dejucat tentativa de uzurpare a magului Gaumata. Cu trecerea timpului, magii au adoptat şi ei zoroastrismul
pentru a putea să controleze în continuare practicile religioase.

Potrivit lui Zarathustra, Ahura Mazda era atotputernicul creator al Universului şi judecătorul de la sfârşitul
veacurilor. El reprezenta ordinea bună şi dreaptă de la începutul lumii şi era identificat cu „spiritul bun“, care se
opunea „spiritului rău”. Fiinţa umană este liberă să aleagă între bine şi rău, dar va da socoteală pentru faptele ei
la Judecata de apoi.

Zoroastrismul este aşadar caracterizat de acest sistem etic dual şi de puritatea strictă a ritualului. Preoţii se
puteau apropia de focul veşnic care ardea în temple în cinstea zeilor doar cu gurile acoperite, ca să nu îl
profaneze cu respiraţia lor. Focul, pământul şi apa erau considerate elemente sacre.
Sub dominaţia persană, evreii au venit în contact cu diverse concepte, cum ar fi cele de rai, iad şi „judecata de
apoi“, care vor deveni esenţiale în iudaism, iar mai apoi în creştinism şi islamism. Maniheismul a apărut în urma
îmbinării zoroastrismului cu precepte creştine şi budiste, şi a rivalizat puternic o anumită vreme cu creştinismul.

Zoroastrismul a cunoscut un reviriment ca religie de stat în Imperiul Sasanid, între sec. III-VII, dar a dispărut
aproape în întregime în Iran după invazia arabă şi instaurarea islamismului. Mulţi adepţi ai învăţăturilor lui
Zarathustra s-au refugiat în India, unde li s-a spus „parsi“, după ţara lor de origine, Persia. Astăzi mai există circa
2oo ooo de parsi, dintre care aproximativ jumătate locuiesc în India.
Știința în Orientul Antic
• De timpuriu filosofii şi-au pus o serie de întrebări fundamentale pentru cunoaşterea lumii: Cum a
apărut lumea? Căror legi li se supun pămîntul şi astrele? Care este originea omului? Ce se întîmplă cu
oamenii după moarte? Gînditorii greci din secolul al VI-lea î.Hr. au pus bazele materialismului
considerînd că la originea universului se află elementele în continuă mişcare şi schimbare: apa, aerul,
focul sau atomii (particule indivizibile).Thales (624 – 547 î.Hr.), fandatorul şcolii filosofice din Milet,
considera că la originea cosmosului şi tuturor lucrurilor se află apa din care iau naştere celelalte
elemente. Anaximandru (610 – 546 î.Hr.) considera că la originea cosmosului s-ar fi afla apeironul
(infinitul). El a fost preocupat şi de problema originii vieţii, a apariţiei omului şi animalelor. Ideea de
evoluţie (cu mult înainte de Darwin) îi aparţine lui Anaximandru. Anaximene (585 - 525 î.Hr.),
discipolul lui Anaximandru, considera că la originea lumii materiale se găseşte aerul care este sursa
vieţii. Pentru Heraclit (520 – 460 î.Hr.) elementul primordial al cosmosului era focul, deoarece natura
se află într-un permanent proces de schimbare, iar focul este cel mai mobil.
Filosofia lui Pitagora a fost influenţată de preocupările lui pentru aritmetică şi geometrie. După părerea lui,
numărul reprezintă însăşi substanţa lucrurilor şi determină armonia în Univers. Cercetările pitagorienilor în
domeniul acusticii i-au adus la descoperirea intervalelor muzicale şi la elaborarea unei teorii a naturii sunetelor.
Socrate (470 – 399 î.Hr.) a avut un rol important în apariţia şi dezvoltarea filosofiei clasice orientînd gîndirea de la
studiu naturii spre studiul valorilor morale care trebuie să conducă societatea. Prin dialogurile purtate cu atenienii,
Socrate afirma valoarea adevărului, milei, justiţiei, frumuseţii, nemuririi sufletului ş.a.
Platon (427 – 347 î.Hr.), elevul lui Socrate, considera că lumea în care trăim nu este reală, ci doar o reflectare
palidă a lumii ideilor, care este primordială şi nu are caracter material. În dialogurile sale Platon a înaintat teorie
statului ideal şi a necesităţii elaborării legilor. Platon fondează propria şcoală filosofică – Academia, care a
influenţat esenţial dezvoltarea filosofiei greceşti. Discipolul lui Platon – Aristotel (384 – 322 î.Hr.), a influenţat
toate domeniile cunoaşterii, ştiinţele naturii, logica, politica, etica, literatura, operele lui avînd un caracter
enciclopedic. Timp de patru ani Aristotel a fost învăţătorul lui Alexandru cel Mare.
La popoarele antice cunoştinţele ştiinţifice s-au dezvoltat în funcţie de necesităţile practice (construirea digurilor,
a templelor, a cavourilor monumentale). Primele biblioteci şi arhive au apărut în Mesopotamia, cea mai
remarcabilă fiind biblioteca regelui asirian Aşurbanipal (669 – 635 î.Hr.), adunată la Ninive. Aici se păstrau
analele regale, cronicile istorice, culegerile de legi, operele literare şi ştiinţifice, peste 30 000 de tăbliţe de lut
aranjate în mod sistematic.
La Alexandria a fost fondat un vestit Muzeu, consacrat muzelor, protectoare ale ştiinţei şi artelor. Biblioteca
Muzeului număra în secolul al II-lea î.Hr. nu mai puţin de 700 000 de volume. Tot aici a fost întemeiată o grădină
zoologică şi una botanică, un observator astronomic şi săli de studiu pentru viitorii medici.
Matematica, geometria şi astronomia au apărut şi s-au dezvoltat la toate popoarele antice din necesităţile practice
de a măsura ogoarele, a construi temple şi a calcula timpul. Egiptenii au înregistrat un nivel înalt al cunoştinţelor
ştiinţifice în matematică, astronomie şi medicină. Ei foloseau sistemul zecimal pentru calcule, alcătuit un calendar
destul de precis, au alcătuit harta cerului înstelat, au unit stelele în constelaţii. Babilonienii au elaborat sistemul de
determinare a fazelor Lunii, au stabilit durata anului solar egală cu 365 de zile, cunoşteau regulile de extragere a
rădăcinii pătrate şi cubice. Indienilor le datorăm aşa-numitele cifre arabe, deoarece, au fost cunoscute de europeni
prin intermediul arabilor. Chinezii au înregistrat mari succese în domeniul astronomiei studiind Soarele, Luna şi
inventînd instrumente de control al timpului – ceasul de apă şi cadranul solar.
Prin contactele permanente cu civilizaţiile Orientului, grecii au preluat descoperirile acestora din domeniul
matematicii, geometriei şi astronomiei, dezvoltîndu-le. În secolul al III-lea î.Hr. Euclid a elaborat principiile
geometriei plane, iar Arhimede pune bazele mecanicii şi ale hidraulicii, inventează roata dinţată şi angrenajul.
Platon Archimedes
Arta în Orientul Antic
• Arta Orientului Antic nu a influenţat în mod hotărâtor evoluţia artistică a
civilizaţiilor ce au urmat. Odată cu prăbuşirea culturilor din Asia Mică şi din Egipt,
epoca marii creaţii egiptene, chaldeene şi assiriene s-a terminat odată pentru
totdeauna fără să deschidă drumul pentru alte direcţii de creaţie artistică.”Arta
popoarelor orientale are numai interes istoric având în vedere faptul că nici în
arhitectură, nici în portretistică nu au creat opere care să merite a fi copiate. Cu
creaţii eterne ca valoare umană, de o frumuseţe perfectă ne întâlnim pentru prima
oară în arta greacă. Poporul care prin istoria şi-a adus contribuţia la dezvoltarea
ulterioară a Europei ne-a lăsat o moştenire o artă ce constituie un veşnic model
pentru generaţiile următoare” Şi, totuşi aşa cum afirma şi Elie Faure ”Grecia
primitivă care nu intră în lume decât câteva secole după Egipt, Chaldeea, se
îndepărtează mult mai mult în imaginaţie, până în zorii istoriei”.
Arta Egiptului Antic
• Arta Egiptului antic cuprinde pictura, sculptura și arhitectura dezvoltate de
civilizația din valea Nilului din timpurile preistorice (c. 5.000 î.Hr.) până în
momentul cuceririi romane (31 î.Hr.).Egiptul antic a cunoscut continuitatea
istorică cea mai durabila dintre toate civilizațiile mediteraneene ale
antichității. Condiția geografică (regiune izolată datorită zonei deșerturilor și
unificată prin intermediul Nilului), opacitatea față de influențele culturale
exterioare, toate acestea au dat naștere unui stil artistic specific, caracterizat
prin continuitate.
Arhitectura Egiptului Antic
• Forturile de apărare, palatele, templele și casele particulare erau construite din piatră
sau din cărămizi uscate la soare. Executarea construcțiilor era planificată de arhitecți.
Nu se folosea mortar, de aceea pietrele trebuiau să se potrivească bine între ele. Cu
toate acestea, marile construcții monumentale egiptene au supraviețuit mai multor
milenii de istorie.

• Exemple: Piramidele lui Keops, Kefren și Mikerinos (ansamblul de la Giseh),


mastabalele din Abydos, Piramida romboidală de la Dahshur, templul reginei
Hatșepsut de la Deir el-Bahri, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel,
templul funerar al lui Tutankamon din valea Regilor
Piramidele sunt construcții monumentale, destinate faraonilor și familiilor lor, construite din blocuri enorme de
piatră, la început neșlefuite, urmând ca mai târziu piramidele să fie construite din blocuri de piatră netezite.
Reprezintă mormintele faraonilor, pe care aceștia și le ridicau încă din timpul vieții, atât pentru a-și demonstra
forța și bogăția, dar și pentru a asigura legătura cu zeii protectori. Prima piramidă construită a fost cea în trepte a
faraonului Djeser (Zoser) de la Saqqara (Sakkarah), apoi cea de formă romboidală, ajungându-se la forma de
piramidă propriu-zisă.
Temple de cult existau în toate orașele, fiecare astfel de templu fiind dedicat unui singur zeu (sau faraon). În
interior se afla statuia zeului, care reprezenta locul de oficiere a ritualurilor de cult de către preoți.
Templele sunt construite în plan rectangular și compuse din mai multe spații. Intrarea era flancată de doi piloni în
forma de trunchi de piramidă, care conțineau reprezentări statuare ale divinităților. La intrarea în curtea interioară
se afla un obelisc, pe care, prin hieroglife, era înscrisă viața zeului respectiv. Această curte este singurul loc unde
puteau pătrunde credincioșii; aici se aflau altare de rugăciune unde se puteau depune ofrande adresate zeilor.
Sala hipostilă a templului, conținea o mulțime de coloane uriașe, decorate cu picturi sau hieroglife. Sanctuarul era
alcătuit din mai multe încăperi și coridoare secrete. În cea mai întunecoasă și îndepărtată încăpere se afla statuia
zeului. Aceasta era scoasă din templu în timpul procesiunilor și sărbătorilor.
Cele mai cunoscute temple sunt:Templul din Luxor: aici a existat cel mai vechi oraș egiptean, Theba. Templul a fost
ridicat în cinstea zeului Amon-Ra. Lucrările au fost începute de faraonul Amenhotep al III-lea și încheiate de
Ramses al II-lea.Templul din Karnak, dedicat aceleiași divinități și construit de Ramses al II-lea, are dimensiuni
impresionante și este situat în incinta unui vast complex arhitectonic.
Templele funerareAcestea erau construcții complexe, de mari dimensiuni, destinate faraonilor și membrilor
familiei regale, care îndeplineau și funcția de templu de cult și pe cea de mormânt.
În secolul al XX-lea, s-au descoperit multe morminte ale faraonilor din Valea Regilor, dar nu s-a găsit mormântul lui
Tutankamon. Un bogat englez, lordul Carnavon a continuat săpăturile până a găsit acest mormânt în care s-a
descoperit un tezaur deosebit. Mai multe cazuri de moarte nelămurită, a celor ce au intrat în contact cu mormântul,
publicate în ziarele din 1923, au îndreptățit pe oameni să creadă într-un blestem al faraonului.
Mormintele exprimă importanța pe care egiptenii o acordă vieții de după moarte. Acestea sunt locuințe pentru
eternitate, care să le servească drept adăpost în viața veșnică. Dacă mormintele faraonilor erau piramidele, ceilalți
oameni bogați își construiau mastabale. Acestea erau niște construcții rectangulare masive din cărămidă sau din
piatră ridicată deasupra unui mormânt și care se compuneau din:
camera ofrandelor: aici se oficiau ritualurile de cult;
serdapul: aici se afla statuia defunctului. Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau
sarcofagele celor decedați și coridoare de acces. Pereții erau decorați cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse
activități din viața defunctului.
Mormintele exprimă importanța pe care egiptenii o acordă vieții de după moarte. Acestea sunt locuințe pentru
eternitate, care să le servească drept adăpost în viața veșnică. Dacă mormintele faraonilor erau piramidele, ceilalți
oameni bogați își construiau mastabale. Acestea erau niște construcții rectangulare masive din cărămidă sau din
piatră ridicată deasupra unui mormânt și care se compuneau din:
camera ofrandelor: aici se oficiau ritualurile de cult;
serdapul: aici se afla statuia defunctului.
Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau sarcofagele celor decedați și coridoare de
acces. Pereții erau decorați cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse activități din viața defunctului.
Pictura în Egiptul Antic
Pictura
Relieful care decorează pereții mormintelor, templelor sau coloanelor este înlocuit treptat de pictura murală. Se
practică tehnica frescei, iar scenele sunt așezate în frize pe toată suprafața peretelui, de la sol la tavan. Tematica
este foarte bogată, de la scene din viața cotidiană (petreceri, dansuri, întreceri sportive) până la ritualuri de cult
sau de înmormântare.Personajele sunt statice sau surprinse în diferite mișcări în funcție de acțiunea desfășurată.
Se încearcă o încadrare în peisaj și chiar o așezare pe etaje a personajelor (perspectivă etajată) pentru a sugera
adâncimea. Linia neagră conturează accentuat formele, culorile sunt așezate în pete uniforme, fără nuanțări care
să dea impresia de volum.În perioada Regatului de Mijloc se observă apariția unor elemente simbolice sau
magice și diversificarea paletei cromatice, folosindu-se, pe lângă culorile primare, complementarele, contrastele
de închis-deschis și griurile colorate. În perioada Regatului Nou, când fresca ocupă locul dominant în decorarea
templelor, mormintelor și palatelor, se observă o modificare a culorilor care devin mai transparente, chiar
nuanțate, ceea ce conferă o picturalitate nemaiîntâlnită până acum.Exemple: Gâștele de la Meidum, Pisica la
pândă, Muziciene și dansatoare, Frescele de la Beni-Hassan, Vânătoare în Deltă, Harfistul orb, Principesele pe
plajă etc.
Sculptura în Egiptul Antic
Sculptura
Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului și a statuilor. Canoanele impuse de religie și de
cultul morților erau:Hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor și reprezentarea statică a trupurilor.
Personajele au bărbia ușor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriți și privirea îndreptată la infinit.
Acest calm, liniște și lipsă de expresivitate simbolizează detașarea personajelor de viața pământeană și așteptarea
judecății zeilor care să le confere dreptul la nemurire după cântărirea faptelor bune și rele.frontalismul: vederea
din față, frontală, a personajelor, care sunt reprezentate simetric.Supradimensionarea: zeii și faraonii sunt redați
supradimensionați față de celelalte personaje, pentru a se sublinia puterea și caracterul lor sacru.Nu numai
zeitățile, ci și faraonii aveau reprezentări statuare. Astfel de statui erau cât mai masive, monumentale, deoarece se
considera că aduc viață veșnică faraonilor reprezentați și permit supușilor să îi vadă în formă fizică.Printre
capodoperele sculpturii egiptene se numără: marele Sfinx de la Gizeh (capul faraonului Kefren), statuia lui
Kefren, prințul Rahotep și soția sa, scribul, statuile faraonului Ramses al II-lea, masca de aur a lui Tutankamon
și cele patru statui gigantice (20 m) din fața templului de la Abu Simbel.