IMPERIUL CAROLINGIAN

Dinastia Carolingiană (cunoscută şi sub numele

de Carlovingieni sau Karlingi) a fost o dinastie de conducători, care au pornit de
la stadiul de prefecţi şi au ajuns în cele din urmă regi ai francilor (751). Unul
dintre cele mai importante lucruri este faptul că această dinstie a reînviat ideea
unui împărat în Occident. Carolingienii i-au succedatDinastiei Merovingiene şi
s-au aflat la putere în unele regate până în 987. Numele carolingian vine de
la Carol Martel, care i-a învins pe mauri în bătălia de la Tours în 732. Cel mai
cunoscut membru al dinstiei este Carol cel Mare,
sau Charlemagne (în latină, Carolus Magnus), care a fost încoronat împărat
roman în 800. Ultimul împărat carolingian a murit în 899 înainte de a trece un
secol de la intrarea în familie a acestui titlu. Prăbuşirea dinstiei a fost mai rapidă
decât ridicarea ei.
Origini
Se crede că dinastia a fost fondată de Sfântul Arnulf din Metz, episcop al
acestui oraş la începutul secolului al VII-lea, care avea o putere enormă asupra
regatelor merovingiene. Fiul său Ansegisel s-a căsătorit cu Sfânta Begga, fiica
lui Pepin de Landen, iar fiul lor a fost Pepin de Herstal. De la bunicii lui Pepin
şi-a primit dinastia numele sale iniţiale (înainte de Carol Martel): arnulfigi sau
pippinizi. Rangul de majordom al regatului Austrasiei a intrat în familie odată
cu Ansegisel şi a continuat cu Pepin de Herstal.

Imperiul şi Tratatul de la Verdun

Pepin a cucerit Neustria după Bătălia de la Tertry din 687 şi a întins autoritatea
lui Arnulfing asupra tuturor francilor. Lui i-a urmat fiul său, Carol Martel, ca
majordom, care, la rândul său, era tatăl lui Pépin cel Scurt. În acea perioadă rois
fainéants merovingieni (regi-care-nu-fac-nimic) nu mai aveau putere, aceasta
rămânând în mâinile majordomilor, care o luaseră în secolul precedent, prin
minorităţi, regenţe şi războaie civile. Din cauza scăderii puterii centrale şi
proastei administrări, dinastia merovingiană va pierde puterea. În 751, Pépin,
fiul lui Carol Martel, îl înlătură de la putere pe regele Childéric al III-lea (743-
751), pe care îl trimite la mânăstire. Nimeni nu l-a susţinut pe monarhul
deposedat, astfel că, în noiembrie 751, Pépin se încoronează rege al francilor, la
Soissons, sub numele de Pépin al III-lea (751-768), însă în istorie el va rămâne
ca Pépin cel Scurt. Datorită contextului politic din peninsula italică, noua stare
de fapt transalpină este recunoscută de papă, conferindu-i noului rege
legitimitate. În 768, Pépin moare, regatul împărţindu-se între cei doi fii ai săi,
Carol şi Carloman. Doi ani mai târziu, Carloman moare astfel încât Carol
devine unic rege al francilor. Carol va deveni Charlemagne (768-814),
fondatorul imperiului franc, considerat la vremea respectivă ca fiind restaurarea
imperiului roman de apus, fiind încoronat de papa Leon al III-lea la Roma.

Carol cel Mare, Împărat al Occidentului

Lunga domnie a lui Charlemagne a fost bogată în evenimente, relevante pentru

evoluţia dreptului feudal european. Trebuie precizat încă de la început că acest
imperiu, multietnic, nu putea să îi supravieţuiască mult timp creatorului său.
Deci elementul de coeziune al acestui conglomerat a fost însăşi personalitatea
extraordinară a împăratului. În timpul lui Charlemagne, francii au întreprins
prima campanie în Italia, anexând Lombardia, precedent ce-i va face pe mulţi
regi ai Franţei să considere că Italia reprezintă o provincie istorică a Franţei, a
cărei anexare este o datorie istorică pentru orice monarh francez, punând astfel
bazele vitorului contencios franco-spaniol, apoi franco-austriac.
Charlemagne a păstrat regatele cucerite, încadrându-le doar în imperiu, ca fiind
cele mai mari unităţi administrativ-teritoriale, împărţite în comitate. Pentru
conducerea comitatelor, colaborau comiţii, cu atribuţii financiare, militare,
judiciare (convocau adunările oamenilor liberi- les plaids – care reglau litigiile)
şi episcopii, numiţi de împărat (care îi considera simpli funcţionari), cu atribuţii
religioase, dar şi de supraveghere a comiţilor, pe care îi înlocuiau în caz de
absenţă şi cărora le transmiteau ordinele imperiale.
În timpul lui Charlemagne începe practic ascensiunea aristocraţiei, care,
acaparând din ce în ce mai multe pământuri şi asigurându-le ţăranilor protecţie,
îşi consolidează poziţia în stat; pe cale de consecinţă s-au întărit relaţiile
feudale, ţăranii devenind treptat dependenţi; relaţiile de vasalitate îşi au originea
tot aici. Obligaţiile ţăranilor faţă de nobil erau de trei feluri: „la corvée” -
obligaţie în muncă, „le prélèvement seigneurial” - predarea unei părţi însemnate
din recoltă seniorului şi la „dîme” - reprezentând 1/10 din recoltă, ce era
datorată Bisericii, care dacă nu era plătită se solda cu excomunicarea.

Carol cel Mare şi fiul său, Ludovic cel Pios

La moartea lui Charlemagne, în 814, imperiul revine singurului său fiu legitim
supravieţuitor, Ludovic I cel Pios (814-840), deci succesiunea se face natural,
fără a se împărţi imperiul. Interesantă este însă succesiunea lui Ludovic I, care a
avut 3 fii din prima căsătorie: Lothar, Ludovic şi Pépin, şi, luând decizia de a-l
numi pe primul său născut, Lothaire, ca unic moştenitor al imperiului
carolingian, ceilalţi doi urmau să primească doar conducerea unor regate sub
autoritatea imperială. Acest lucru era contrar cutumei succesorale a francilor
care stipula că teritoriul trebuia împărţit în mod egal între fii la moartea tatălui.
Situaţia se comlică şi mai mult atunci când, în urma unei a doua căsătorii a lui
Ludovic cel Pios, se naşte Carol, căruia tatăl său vroia să-i lase un regat, practic
micşorând moştenirea celorlalţi trei. Aceasta declanşează un război între cei trei
fii şi Ludovic, care este învins şi deposedat, Lothaire devenind noul împărat. În
fine, datorită puternicelor conflicte dintre cei patru fraţi, care căutau să-şi
impună fiecare dominaţia asupra celorlalţi, se ajunge în fine la un compromis:
împărţirea imperiului. Tratatul de la Verdun (842) stipula împărţirea imperiului
în trei părţi, celor trei fii supravieţuitori, conform legii francilor. Astfel, partea
centrală revine primului născut, Lothar, care pierde titlul imperial, dar păstrează
cele mai importante oraşe, Aix-la-Chapelle şi Roma; partea estică a imperiului
revine lui Ludovic Germanicul, al doilea născut, iar regatul vestic îi revine lui
Carol cel Pleşuv, cel mai mic dintre fiii legitimi ai lui Ludovic cel Pios. După
împărţirea imperiului între cei trei nepoţi ai lui Carol cel Mare prin Tratatul de
la Verdun în 843, Carolingienii au continuat să rămână la tron în toate cele trei
state create: Francia Occidentală, Francia de Mijloc, şi Francia Răsăriteană.
Urmări
O consecinţă foarte importantă a acestor războie de succesiune este întărirea
fără precedent a marii nobilimi feudale, care, în schimbul serviciilor militare
pentru unul sau altul dintre combatanţi, primeşte domenii întinse şi privilegii.
Dinastia carolingiană va rămâne pe tron până în anul 987, impunând forme
originale de conducere cum ar fi coabitarea a doi regi pentru a nu diviza regatul,
forme care însă nu se vor păstra în tradiţia succesorală franceză.

 În occident, nucleul Franţei moderne, au continuat să se afle pe tron până

la venirea Dinastiei Capeţiene în 987.
 În Francia de Mijloc, cu un titlu de împărat liber şi ceea ce va deveni
regatul Lotharingiei şi Provenţei, precum şi Coroana de Fier a
Lombardiei (Italia), ramura principală a familiei a condus până în875, însă
au avut loc alte diviziuni prin Tratatul de la Meersen din 870.
 În Răsărit, leagănul Germaniei de astăzi, carolingienii au condus până
în 911, la moartea lui Ludovic Copilul.