Merovingienii au fost o dinastie de regi franci care au domni peste o zona cu suprafata

variabila in Franta si Germania, in perioada secolelor V-VIII. Au fost cunoscuti si dupa o

porecla, anume regii cu parul lung. Prin traditie, seful de trib al francilor isi lasa parul lung.
Denumirea de Francia Merovingiana vine de la legendarul rege Merovech, sau poate
Merowig. Existau franci salieni, ripuarieni. Francii salieni capata importanta odata cu
victoriile fiului Childeric I, 457-481, impotriva vizigotilor, saxonilor si alemanilor. Fiul lui,
Clovis I, a unificat apoi o parte a Galiei de la nord de raul Loara in jurul anului 486, cand la
invins pe Syagrius, conducatorul regiunii Soissons. El a domnit intre 481-511. A castigat
batalia de la Talbiac, impotriva alemanilor, in 496, ocazie cu care a adoptat religia crestina a
sotiei sale, si a invins definitive regatul vizigot de la Toulose in batalia de la Volle din 507.
Regatul franc castiga sprijinul bisericii. Dupa moartea lui Clovis, regatul franc a fost impartit
intre fii sai, in conformitate cu obiceiurile france. In urmatorul secol, aceasta traditie va
continua. Regatul Franc, era vazut ca o singura entitate politica, guvernata de mai multi regi.
Arta conducerii la inceputurile dinastiei se baza pe descendenta mitica si protectia divinitatii,
exprimata prin succese militare.

Regatului Franc ii reveneau daunele de razboi. La moartea lui, propietatea era

impartita in mod egal intre mostenitori. Regatul era o forma de patrimoniu. Regii numeau
magnati care sa devina comiti, avand sarcini, de a organiza armata, administratia, si de a
media disputele. Acest lucru a fost necesar dupa prabusirea sistemului roman. Contii asigurau
inrobirea, si rasplata cu pamant pentru merite deosebite. Armatele lor erau la dispozitia
regelui. Sistemul a evoluat in feudalism, si a continuat pana la razboiul de 100 de ani.
Comertul a intrat intr-un declin odata cu prabusirea Imperiul Roman. Negustorii din Orientul
Mijlociu dominau legaturile comerciale ramase. Regii franci erau crestini. Legea
merovingiana nu era o lege universal bazata pe echitate rationala, aplicabila tuturor. Francii
ripuarieni aveau Lex Ribuaria, ceilalti Lex Salica. Din acest punct de vederea, francii se aflau
in urma burgunzilor si a vizigotilor. In perioada merovingiana, legea era memorata de
rachimburgs. Traditiile sale germanice nu ofereau nici ele vreun cod civil de legi necesare
unei societati urbanizate.

Cele cateva edicte ramase prevedeau impartirea propietatilor intre mostenitori. La

moartea lui Clovis, regatul era impartit astfel. Theodoric in nord-est. Regatul Merovingian,
care includea Galia, fara Burgudia, si care reunea toate triburile francilor, s-a aflat intr-o stare
continua de razboi civil. Fii lui Clovis si-au pastrat legaturile de rudenie in razboiele cu
burgunzii, dar au demonstrate dorinta nemasurata de marire la moartea fratilor lor.
Mostenitorii burgunzi au fost prinsi si executati, iar regatele anexate. In cele din urma, in 588,
Clotaire I, a unit toate tinuturile francilor sub un singur sceptru. A mai trait inca trei ani, dupa
care regaul a fost impartit din nou. Cea de a doua impartire a regatului nu a fost marcata de de
expeditiile aventuroase ca din prima. Razboaiele civile dintre factiunile Neustriei si
Austrasiei nu au incetat pana la reunirea ragatelui sub Clotarire II. Aceasta unificare a dus la
slabirea regatului, deoarece regele pentru a castiga sprijinul nobilimii, a trebuit sa faca
numeroase concesii. Puterea regilor merovingieni a continuat sa scada, trecand in mainile
prefectilor, care au ajuns la tron. Importanta Edictului de la Paris este mare. Mai intai,
judecatorii laici nu aveau voie sa condamne clerici fara stiinta episcopilor. Apoi, episcopii
urmau sa fie alesi de cel mai inalt mitropolit si de clerul din dioceza. Regele are drept de veto.

Episcopii trebuiau sa reside in dioceza in care erau alesi. Regele promitea ca nu va

impune lor taxe. Erau confirmate privilegiile si domeniile primate anterior. Se surprinde a
noua realitate. Prevederea legata de taxe, era menita sa diminueze puterea regala. Regele
Dragobert supune regii din Bretania, inclusive si pe slavii cu care s-a confruntat. A practicat
danii. Dupa domnia lui, in 639, fiind un rege care si-a petrecut o parte a vietii atacand teritorii
straine, cum ar fi Spania si zonele slave din est, restul regilor au fost cunoscuti ca, regii care
nu fac nimic. Acestia urcau la tron la o vârsta frageda, si mureau in floarea varstei, in timp ce
prefectii se luptau pentru suprematie. Austrasienii condusi de Pepin cel Mijlociu au iesit
triumfatori in urma bataliei de la Tertry. Fiul lui, Carol Martel a condus fara sa isi assume
titlul de rege, cativa ani. Pepin cel Scurt, a capatat sprijinul nobilimii pentru a schimba
dinastia. Cand papa i-a cerut ajutor contra longobarzilor, Pepin a cerut ca in schimb biserica
sa-l recunoasca ca rege.

In 751, Childeric III, ultimul rege Merovingian, a fost indepartat de la conducere. Ii s-a
crutat viata, dar parul lung i-a fost taiat, fiind trimis la o manastire. In fruntea regatului era
regele, care nu si-a asumat acest titlu, ci l-a preferat pe cel princeps. Rex Franchorum apare in
526. Alte caracteristici sunt iteranta, facerea judecatilor, conceptia de stapanire a regatului ca
bun propiu. Era un sir de dragatorii care trebuiau sa-l slujeasca pe rege. Majordomul era sef al
palatului, comis palatium, al doilea in ierarhie dupa rege. Banii erau depusi intr-o camara.
Senesalul era conducatorul servitorului. Se bate moneda de aur. Vechile orase romane decad.
Intre functionar apar Membrii din fostul ordin senatorial. Monedele merovingiene sunt
expuse la Monnaie de Paris.

Perioada ce cuprinde a doua parte a secolului VII si prima jumatate a celui care
urmeaza, cuprinde finalul regatului franc Merovingian, si este cea mai putin cunoscuta
perioada. Motivul este reprezentat de lipsa izvoarelor. Singura sursa de incredere este Liber
Historiae Franchorum. O alta sursa importanta este Annales Mettenses Priares, menita sa-i
glorifice pe Carolingieni. Alte cronici referitoare la aceasta perioada s-au pierdut.
Carolingienii au exercitat la adresa predecesorilor lor o adevarata damnation memoriae,
incercand sa rescrie istoria pentru a demonstra legitimitatea venirii lor la putere. Starea
precara a izvoarelor i-a determinat pe unii istorici sa avertizeze asupra pericolelor ce pandesc
in legatura cu izvoarele din aceasta perioada. Cum toate sursele pe care le avem provin de la
curte, ele pot avea interpretari eronate, adica este vorbi despre o subtila propaganda, care
trebuia sa arate gloria succeselor france Carolingiene. Lipsa unor surse alternative ne
determina sa pastram niste precautii in legatura cu veridicitatea lor. Originea familiei
Carolingiene o gasim in rândul marilor familii aristocratice din regatul franc Merovingian.

Dinastia Carolingiana a fost una de buni conducatori, care au pornit de la stadiul de

prefecti, si apoi au reusit sa devina regi. Unul dintre cele mai importante lucruri este ca
dinastia a reinviat idea existentei unui imparat in Occident. Carolingienii s-au succedat
Merovingienilor, si s-au aflat la putere in unele regate pana in 987. Numele, Carolingian,
vine de la Carol Martel, care i-a invins pe mauri in batalia de la Tours in 732. Cel mai
cunoscut membru al dinastiei a fost Carol cel Mare.

In etapa de inceput se remarca Pepin de Harstal. Unirea a doua neamuri din Austrasia a
pus bazele. Pepin de Herstal este fiul lui Ansegiesel si al Baggai. Pepin de Landen incearca sa
asigura luarea tronului, actiune esuata, datorita opozitiei nobilimii din Neustria si prin
nepotrivirea cu propaganda lui Carol, care zicea ca ascensiunea familiei sale se bazeaza pe
ajutor divin. Primele semen al activitatii politice ale activitatii politice a lui Pepin de Herstal
le intalnim in timpul domniei regelui Dagobert al II-lea, 676-679. Impreuna cu fratele sau
Martin, s-a implicat in luptele dintre majordomul Neustriei si gruparile aristocratice din
Burgundia si Austrasia. Sfarsitul violent al lui Leadegar, in 687 sau 689, Martin si Ebroin,
680, l-a propulsat pe Pepin ca lider al majoritatii aristocratice din Austrasia, unde devine
majordom. Ascensiunea sa atinge apogeul odata cu victoria de la Terty, din 687, in fata
majordomului Neustriei, Berchar. Urmeaza sa vedem acum baza puterii.

Ea ramane in Austrasia, unde familia lui avea mai multe domenii de la parinti. El
mosteneste si domenii in regiunile Metz, Fasses si Namur. Desi a preluat initial si conducerea
palatului din Neustria, Pepin a preferat ca aici sa conduca prin intermediul unor oameni de
incredere, numiti de el, pentru ca apoi sap una pe fiul sau, Grimoald cel Tanar, celalalt fiu,,
Drago al Champagne, a devenit duce in Champagne. Pepin a respectat regalitatea
merovingiana, nedorind sa schimbe esafonajul politic ce se constituie in ultimele decenii din
secolul VII. Se adauga zestrea sotiei lui Pepin de Trier, Echternorch. Pepin a respectat
regalitatea maghiara, iar regele continua sa prezideze adunarea generala a nobililor si
episcopilor din regat. Pepin nu avea control deplin. Regatul va trece 20 de ani printr-o
perioada de pace si dezvoltare. Se aduceau darile si se decide data strangerii ostilor. Spre
sfarsitul vietii, in 709, Pepin a inceput un lung process de readucere sub controlul franc, a
triburilor germanicilor de dincolo de Rin, process care se va inchea in vremea lui Carol cel
Mare.

El a murit in 714, dar nu a avut urmasi directi. Moartea lui a dat prilejul unor revolte in
approape toate provinciile. Carol Martel a fost un fiu nelegitim al lui Pepin de Herstal. El a
preluat conducerea unei factiuni a nobilimii. Cu ajutor, Carol i-a infrant pe opozantii din
Neustria in 716, 717, 720. A respins atacurile saxonilor si s-a instalat la conducerea celor
doua provincii. In 721, a pus pe tron pe Theuderic IV, care a condus pana in 737.
Interpretarile legate de originea numele Martel, sunt diverse. O parte din istorici considera ca
Martel se explica prin analogia facuta de cronicarii vremii, intre actiunile lui Carol si cele ale
lui Ioshua, din vechiul testament. Alte cronici, au dat acest nume pe seama victoriei de la
Poiters contra arabilor. Altii, spun de fapt, Martel ar fi al doilea nume de botez al lui Carol,
dat in cinstea Sfantului Martel. Altii pun seama numelui pe cucerirea Avignonului, cronica
lui Fredeegorius, cronica de la Sf. Denis, s-au bazat pe tezaurul de la Plectrude. Pe parcursul
lungii sale domnii, s-a luptat de mai multe ori cu saxonii, alamanii si bavarezii. El s-a
confruntat cu opozitia unor duci, care au vrut sa fie independenti in Gasconia, Aquitania,
Provence. Pentru a controla regatul, Carol a numit in fruntea comitatelor, episcopiilor, si
abatiilor, oamenii loiali politicii sale. Acest lucru nu a fost suficient, Carol fiind nevoit sa se
foloseasca de legatura de fidelitate incepea sa se impuna in apusul Europei ca element de
baza a societatii, din domeniile ecleziastice si le cedeaza fidelilor.

Lui Carol Martel ii s-a imputat o politica de secularizare a domeniilor bisericesti. In

realitate, nu exista sprijin pentru aceasta teorie, in izvoarele vremii. Carol a urmarit reducerea
independentei acestor abati si episcopi militari, indepartarea lor din locurile unde rezidau,
confiscarea resurselor pe care le detineau si inlocuirea lor cu oamenii de incredere. In
victoriile sale, Carol Martel, s-a bazat pe faptul ca a controlat de timpuriu tezaurul strans de
tatal sau. De asemenea, a profitat de transformarile din modul de lupta al francilor. Sistemul
chemarii la oaste inca presupunea obligatia participarii oamenilor liberi. Cu toate acestea,
cavaleria începe sa aiba o pozitie tot mai importanta in cadrul acestei osti, dar si a luptei.
Acest lucru este favorizat de evolutia tehnicii de lupta, obersavata in numarul mare de
campanii militare. Prestigiul lui a crescut semnificativ in urma victoriei contra arabilor.
Acestia, dupa ce au ocupat o mare parte din Spania, au trecut Pirineii, cucerind in 718-719,
posesiuni din sudul Galiei. In 721, au atacat Toulose, apoi au patruns prin Valea Rhonului, in
Burgundia. Pana in 732, lipsa de coeziune dintre francii de nord si cei de sud, a permis
musulmanilor sa atace in voie sudul Galiei.

I-a invins pe arabi comitele Aquitaniei, Carol Martel, la Poiters, in octombrie 732. Dupa
moartea lui Carol, in 741, primi sai doi fii, Pepin si Carloman, au preluat stapanirea tatalui
lor, impartind-o dupa cum tatal hotarase in timpul vietii. Acum, urmeaza sa prezint domnia
lui Pepin cel Scund, care a domnit intre 741-768, numit astfel din cauza inaltimii sale mici. El
descindea din Pepin de Landen, fiind fiul unui cadet al lui Carol Martel. In calitate de
majordom al Neustriei, Burgundiei si al Provence, Pepin a reusit sa se impuna drept
conducator de facto al francilor in 747, dupa ce Carloman s-a calugarit. Fata de predecesorii
sai care s-au multumit doar cu functia de majordom, Pepin s-a inscaunat rege al francilor in
751, cu sprijinul papalitatii, dupa ce, in prealabil, prin intermediul lui Fulrad. El a fost primul
rege uns, mai intai de catre episcopul Bonifaciu in noiembrie 751, la Soissons, apoi de catre
papa Stefan II, in vara anului 754. Un rival, Grifo, a reusit sa fuga in Bavaria, unde s-a impus
la conducerea ducatului, profitand de moartea liderului local.

Cu ajutorul lui Pepin, Tassilo, este pus la conducerea Bavariei, in timp ce Grifo se
refugiaza in Aquitania, de unde pleaca spre Italia. Sfarseste ucis pe drum de un grup de nobili
franci, iar in aceste conditii, Pepin isi consolideaza pozitia si mai mult, pentru a nu mai fii
contestat de nobili. Pentru a-si creste si mai mult autoritatea, Pepin a urmarit obinerea oficiala
a puterii regale. Pentru a ajunge aici, el s-a folosit de un grup de nobili fideli. Dintre ei s-au
remarcat comitii Rothard si Warin, trimisi sa supravegheze Alemania si alte regiuni. La palat,
prin intermediul unchiului lui Pepin, Childebrand si a comitelui Nibelung, au circulat legend
care aratau meritele divine ale lui Arnulf, stramosul lui Carol Martel. Propaganda discrediata
pe ultimii merovingieni si crestea prestigiul lui Pepin. In aceste conditii, izvoarele arata ca
Pepin a trimis in 750, la papa pe Fulbrad si pe Buchard pentru a-I cere sfatul. Papa le-a
raspuns acelor soli ca ar fi mai bine ca cel care are in realitate puterea sa fie regele. Cu
binecuvantarea papala, izvoarele zic ca in 751, Pepin a convocat la Soissons o adunare a
francilor, care prin alegerea lor l-au proclamat rege.Clousulo/a zice ca episcopii galilor l-au
unscu mir sfant, in timp ce cronica de la curte, Analele Francilor, il nominalizeaza pe
Bonifaciu, ca fiind cel care l-a uns pe Pepin.

Noul rege devenea primul monarh uns al francilor. Ceremonia ungerii avea o
semnificatie deosebita, pentru ca el devenea si alesul lui Dumnezeu, care trebuia sa isi
indrume poporul spre mantuire. Se intarea dimensiunea religioasa a puterii regale. Franci
aveeau ca model pe vizigoti, caci la sud de Pirinei, cel putin 672, regii erau unsi. Insa, cea
mai importanta sursa de inspiratie era Vechiul Testament, unde era prezentat modelul regilor
israeliti, David si Sa/oul, pe care ungerea i-a investit cu gratie divina. Recent, cateva
specialist au pus sub semnul intrebarii veridicitatea acestor evenimente. Rosamond Mckitt isi
bazeaza indoielile pe faptul ca propaganda pro-carolingiana ulterioara a creat o constructie
ideological ce se adresa contemporanilor, pe care incerca sa-i convinga de sprijinul si
autoritatea detinuta de Carolingieni, si de inevitabilitatea accederii acestora la putere. Pe baza
unor izvoare. la care se adauga cronica oficiala a papalitatii, Liber Pontificalis, autoarea
considera ca transferul puterii regale era in mainile lui Pepin, nu s-a petrecut in 751.

Principalele contra-argumente vin din faptul ca papa Zaharia a avut potrivit cronicii
amintite mai sus, relatii bune cu longobarzi, in timp ce Bonifaciu nu a fost in raporturi
cordiale cu Pepin. Liber Pontificalis nu zice nimic de anul 751. Ultimul rege Merovingian,
Childeric III, a fost tuns si trimis intr-o manastire, unde a murit in 753 sau 755. Nu este
exclus ca in aceasta perioada Pepin sa fii rezolvat problema opozitiei interne fata de luarea
oficiala a tronului, de vreme ce, cu exceptia anului 751, izvoarele trec sub tacere anii 749-
754, pentru a devein mai generoase dupa 757. Totusi, pozitiile papei in direcția franca au
cunoscut o transformare in jumatatea secolului VIII. Modificarea de atitudine s-a datorat
schimbarii situatiei in Italia unde Roma era amenintata de cresterea puterii longobarzilor, care
cucerisera si ultima parte din posesiunile exarhatului de la Ravenna, prin 751-752. In aceste
conditii, papa a preferat sa se adreseze pentru ajutor lui Pepin si nu Bizantului, din cauza
unor tensiuni.

Taxele mari pe care imparatul le cerea din Italia si de pe posesiunile papei. In schimb,
misionarii anglo-saxoni ce au activat pe continent, in special Bonifaciu, au contribuit la o
apropiere intre papa si Carol Martel, apoi Carloman, si Pepin. Acesta din urma reprezenta un
pol de putere in ascensiune, si faptul ce l-a determinat pe papa sa ii se adreseze. Insa, nu
Zaharia, ci noul papa Stefan II, a facut apel la regele franc, ajutandu-l sa-si legitimeze accesul
la puterea regala. In 753-754, papa Stefan a intreprins o vizita in regatul franc, reusind sa-l
induplece la Pathion pe Pepin de necesitatea interventiei impotriva longobarzilor, care a cerut
ajutor pentru apararea, Republicii Romane. Un moment important al vizitei la Pepin il
reprezinta ungerea facuta acestuia si a reginei Bertrada la Saint Denis. Pepin a format astfel o
relatie spiritual speciala cu papa si Sfantul Petru, legatura ce va deveni o parte fundamentala a
ideologiei politice carolingiene. El devenea primul rege crestin . Cu aceasta ocazie, Pepin s-a
angajat sa restituie celui ce se considera trimisul Sf. Petru intregul exarhat al Ravennei, asa
numita donatie a lui Pepin. Istoriografia recenta nu s-a pus de acord daca asa-zisa Donatie a
lui Constantin, unul dintre cele mai mari falsuri din istorie, potrivit caruia primul imparat
crestin, daruise papei Silvestru, suveranitatea asupra Romei, si a intregului Occident, ar fi
figurat printre probele aduse de papa Stefan pentru a-l convinge pe Pepin. Mai nou, se crede
ca acest fals a fost elaborate in cancelaria de la Lateran putin mai tarziu, in 756, sau dupa, dar
ideologia pontifical care i-a dat nastere, era mai bine elaborate in 754.

Obtinand acordul nobililor, Pepin intreprinde doua campanii impotriva longobarzilor,

754-755-756, silindu-i sa cedeze papei Ravenna si 22 de orase, teritoriu ce va pune bazele
stratului papal. Imparatul de la Constantinopol a protestat, dar fara rezultat. Prin politica de
alianta cu noua regalitate franca, papa s-a indepartat tot mai mult de puterea bizantina, care
isi vedea amenintate ultimele posesiuni din Italia. Cu ungerea lui Pepin, episcopul Romei
obtinea sprijin in Italia sa isi asigure sprijinul neconditionat al Carolingienilor pentru
activitatea misionara in Germania si reforma bisericii. Dupa ce a luat tronul regatului
francilor si dupa ce a reglementat situatia din Italia, Pepin s-a orientat spre asigurarea
hotarelor Franciei sis pre reunirea întregii Galii sub conducerea sa.

Inca din 753, i-a invins pe saxonii ce erau supusi nominal puterii france si i-a obligat
sa permita Intrarea misionarilor crestini in tinuturile lor sis a dea annual un tribute de 300 de
cai. Si-a indreptat apoi atentia spre sud, spre fosta Septimanie si spre Aquitania, prima afla
sub controlul musulmanilor, a doua intr-o stare de semi-independenta. In Septimania, Pepin
s-a impus cu usurinta datorita ajutorului dat de urmasii de aici ai vizigotilor, care nu tolerau
stapanirea arabilor si carora li s-a promis ca vor continua sa traiasca conform legii vizigote. In
759, Norbanne, cheia regiunii, cade in mainile francilor. Aquitania a fost mai greu de supus.
Incepand cu 761, Pepin a efectuat aici expeditia timp de opt ani succesiv, regiunea a fost
cucerita complet in anul 768, in pragul mortii lui.

Bolnav, Pepin s-a retras la Sainte, de unde a numit comiti franci in toate orasele supuse.
Totodata, a promulgat un capitular, prin care asigura fiecarui locuitor al provinciei
mentionarea legii sale, dar si dreptul de a face apel la rege. Pe langa actiunile politice sau
militare, Pepin cel Scund a urmarit sa asigure si o mai buna organizare a statului. In
momentul preluarii conducerii, din punct de vederea monetar, situatia era dezastruasa.
Comitii, episcopii si abatii, asupra carora ultimii regi merovingieni nu mai exercitau niciun
control, bateau moneda cu concentratie de metal pretios foarte diferita.

Pe fondul lipsei de aur si pentru a pune capat dezordinii si din dorinta de a reafirma
monopolul regal in ceea ce priveste baterea monedei, Pepin a introdus a noua moneda,
denarul de argint. Controlul regal asupra emisiunilor si circulatiei monetare a fost facilitate de
fermitatea cu care Pepin a controla Administratia locala, lasate in grija unor comiti fideli.
Palatul a ramas o instituie fara sediu précis periferia oraselor. Institutia majordomilor
palatului a fost eliminate si funtiile lor au fost preluate de comes palatii si de comerarius.
Majoritatea celorlalte mari dregatorii provenite din palatal Merovingian au fost mentinute. O
noutate reprezinta trecerea cancelariei in sarcina clericilor capelani. Toate aceste masuri fac
din Pepin un mare rege, politica sa pregatind terenul pentru opera de unificare si crestinare a
intregului Apus, realizata de Carol.

Acum urmeaza sa spun despre domnia lui Carol cel Mare, in 768-814. Lui Pepin cel
Scund, i-au urmat la conducere cei doi fii ai sai, Carol, cel supranumit si Cel Mare, si fratele
sau, Carloman. Ca si tatal sau, Pepin a hotarat impartirea stapanilor pe care le detinea in
favoarea fiilor sai inca din timpul vietii. Lui Carloman, pe atunci in vârsta de 17 ani, i-au
revenit mai multe victorii, apparent compacte, in realitate eterogene incluzand Provence,
partea rasariteana a Aquitaniei, Burgundiei, si sudul Austrasiei. Carol, care avea 21 de ani, a
primit un intins teritoriu, ce inconjura ca un arc de cerc partile fratelui sau. Prin aceasta
impartire, care dadea fiecarui fiu câte o parte din Neustria si Austrasia. Pepin a incercat sa
exprime unitatea regatului franc. Cei doi frati nu s-au inteles. La scurt timp, in 771, Carloman
si-a pierdut viata in imprejurari dubioase, iar mostenirea a fost preluata de Carol cel Mare.
Domnia lui Carol cel Mare se caracterizeaza in primul rand printr-o activitatea militara
impresionanta. Carol continuat politica tatalui sau de extindere a hotarelor regatului franc, a
carui sfera de influenta a ajuns inca dinainte de 800 in crestere. Dupa moartea lui Carloman,
Carol a adus aproape membrii apropiati fratelui sau. Fiul lui Carloman se refugiase la
longobarzi, care i-au sustinut pretentiile pentru mostenire. Desiderius a ocupat orase cedate
de Pepin. Papa Hadrian a cerut ajutorul lui Carol, care a efectuat o expeditie in primavera
anului 773 in Italia. A cucerit Verona si a inceput un lung asediu al Paviei, resedinta
conducatorilor longobarzi, in primavera anului 774. Pe cand asediul era in desfasurare, Carol
a plecat la Roma, unde a fost primit cu onoruri. Intors la Pavia, Carol cucereste cetatea, il
trimite pe Desiderius la manastire si imparte prada obtinuta cu armatei sale.

Regele franc a mai intervenit in Italia in 776, pentru a suprima o revolta in Friuli. Initial,
Carol, ce a luat titlul de Rex Longobardorum, a pastra institutiile regatului longobard, insa
dupa revoltele unor duci longobarzi a fost nevoit sa trimita oamenii de ai sai care sa vegheze
la apararea intereselor sale. Inainte de interventia din Italia, Carol a inceput un lung sir de
conflicte, care a avut ca finalitate supunerea si crestinarea saxonilor, o adevarata piatra de
incercare pentru politica sa. Problema saxonilor, ce atacau si jefuiau periodic tinuturile de
nord-est ale regatului franc, nu era noua. Mai intai, a efectuat incursiuni de represalii, dar,
curand,, a inteeles ca pacificarea saxonilor nu se poate face fara crestinare. Carol, s-a straduit
sa le inlature simbolurile credintei. La fiecare campanile francaa, saxonii efectuau expeditii
de jaf. Pana in 777, Carol a ocupat bastioanele saxone de la Eresburg si Buroburg, si a
organizate o marca de protective de-a lungul vailor raurilor Ruhr si Lippe. El a realizat ca nu
va aveaatat timpp, cat vor mai exista mici formatiuni saxone. Pintr-o politica de divide et
impera, le-a ocupat. A organizat aproape permanent expeditii intre 772-799. Totusi, chiar si
sub ocupatia franca, saxonii s-au revoltat in continuare.

In 782, Widukind, un lider local, a ridicat la rascoala multi saxoni, contra lui Carol.
Izvoarele spun ca numai putin de 4.500 de saxoni au fost executati la Verdun, in 782. Liderul
a cedat abia dupa 3 ani mai tarziu. Se introduce pedeapsa cu moartea pentru cei care practica
credinta pagana sic elor care nu sunt fideli. Regiunile din nord, invecinate cu Frisia, au intrat
contra Cordoba. Ajuns in Spania, in 778, oastea sa a esuat in fata Saragossei, unde aliatii
umaizi nu s-au prezentat. Pe drumul de intoarcere a cazut intr-o capcana intinsa de basici.

Printre victime s-au aflat senesalul Eggihard si comitele palatului Anselme.

Evenimentele a starnit neliniste in special printre crestinii goti din Spania, dintre care au mai
trecut la nord de Pirinei. Carol s-a multumit sa creeze o marca de aparare, Marca Spaniei.
Abia dupa 797, francii condusi de fiul lui Carol, Ludovic, a ocupat pozitii in Spania, de unde
a ocupat mai bine Barcelona. La hotarul de rasarit, teritoriile tributare ale regatului franc
sufereau de pe urma expeditiilor de jaf ale averilor. Acest neam, era din steeple Asiei, s-au
stabilit in Panonia.

Dupa ce a aflat de o integer secreta, pe care o incheiase ducele Bavariei, Tasilo si

khagan-ul avar prin 787-788, Carol a decis sa reglementeze si problemele de aici. Dupa a
aflat de alianta cu avarii, Carol la acuzat pe liderul bavarez de tradare si l-a inchis intr-o
manastire. Pentru a linisti aristocratia locala, Carol i-a confirmat domeniile, a permis
pastrarea legii bavareze. Apoi, in 791 si 796, pornind din Ratisbona, fosta resedinta a ducilor
Bavariei, a initiat 3 expeditii impotriva avarilor, una condusa de el, celelalte doua de
marchizul Eric si Pepin. In ultima a fost distrusa resedinta khagan-ului, de la confluent
Dunarii cu Tisa. Teritoriul ocupat a fost organizate intr-o marca. Carol urmarea sa-si extinda
autoritatea asupra întregii Italii. Pe langa regatul longobard, a mai controlat si pe cel de
Spoleto. In schimb, ducatul de Benevento, evita recunoasterea autoritatii france, asta pentru
ca avea relatii apropiate cu Bizantul.

In 787, a organizat o singura expeditie la sud de Roma, Carol. Manastirea Monte Casino
– San Vicenzo, au urmarit sa intareasca autoritate, care a aceeptat protectoratul franc in 788.
Cucerirea posesiunilor longobarde l-a adus pe Carol in contact si potential conflict cu
bizantinii. Pe tron, se afla Constantin VI, insa puterea o detinea imparateasa Trina. Raceala
dintre cele doua parti a fost evident in 787. Carol a reactionat prin ocuparea Istriei, unde a pus
in 792, un duce franc. In 797, Irina l-a destituit pe fiul sau, punand sa ii se scoata ochii, si i-a
luat titlu, rar lucru facut de o femeie, de basileus, pentru a-si legitima puterea in fata
Apusului. Ea a fost dispusa la negocieri, acceptand pierderea Istriei cu conditia ca Beventul
sa ramana sub influenta bizantina. Intre timp, in Italia fusese pus un nou papa, Leon III, un
cleric provenit Lateran. Acesta a intrat repede in conflict cu reprezentantii aristocratiei
romane, care il acuzau de imoralitate. In primavera anului 779, adversarii sai au vrut sa-l
inlature prin forta, actiune ce a esuat datorita interventiei a doi trimisi franci. Leon Pope, a
fugit din Roma si s-a refugiat la Carol, cu care s-a intalnit la Paderborn, in vara anului 799.
Sfetnicii lui Carol, Alcuin mai ales, au facut imediat cunoscut ca autoritatea regelui francilor,
acum considerat rege al unui neam binecuvantat de Domnezeu, el era din acel moment
superior functiei pontificale si imperial.

In toamna anului 800, Carol s-a indreptat spre Italia, fiind primit de papa la 12 mile
distant de Roma, la 23 noiembrie, dupa ritualul prevazut pentru intarirea functiei imperiale.
La 1 decembrie, Carol a prezidat in basilica Sf. Petru, un conciliu ce reunea preotimea franca
si cea din Roma. Dar, si cativa laici mai erau, care a decis ca papa sa se poata apara in public
de acuzatiile aduse printr-un juramant purificat, fapt petrecut la 23 decembrie, in fata
aceleiasi adunari. Potrivit Analelor de la Lorsch,, reuniunea inaltilor prelate ar fi hotarat
acordarea titlului de impacat lui Carol, justificarea fiind in vremea aceea, in tara grecilor,
numele de imparat nu mai era purtat, si o femeie era la conducerea Imperiului. Aceste
afirmatii sunt contrazise de cele scrise de Eginhard, biograful marelui imparat care a fost
preocupat sa elimine orice suspiciune legata de vreo posibila uzurpare venita din partea lui
Carol. Din perspectiva lui Eginhard, la doua zile de dupa Adunarea din 23 decembrie, in
dimineata zilei de Craciun, Carol ar fi intrat in biserica Sf. Petru, unde, a fost incoronat ca
imparat, fiind aclamat de multime. Leon ar fi vrut sa demonstreze ca el era acela care-l facea
pe Carol imparat, ci nu poporul.