Dupa moartea lui Dan I, dom al Tarii Romanesti a devenit Mircea cel Batran, care a domnit

intre 1386 si 1418. Atunci statul condus de el era independent din punct de vedere politic,
capabil sa stabileasca relatii cu alte state, in functie de nesecitati si de imprejurari. Faptul ca s-a
acceptat uneori suzeranitatea maghiara era de fapt similara cu instituirea unui protectorat, mai
ales ca situatia pe plan extern era complicata. In sud, turcii patrunsesera in Europa, ocupand
Peninsula Gallipoli pe 2 martie 1353, care au inaintat systematic si care au avut ca tinta zona
balcanica. Capitala lor a fost mutate de la Brusa la Adrianopol. Vechiul mare tarat sarbesc creat
de Stefan Uros era impartit in aproximativ 20 de statulete. Puterea bizantina se redusese,
pierzand treptat territorii, pastrand capital si cateva zone invecinate, precum Salonicul si Moreea.
In aceste circumstante, imparat bizantin Ioan V Paleologul s-a recunoscut vassal al sultanului
turc. Cneazul sarb Lazar a alcatuit o coalitie din cateva state sarbesti si a reusit sa reputeze mai
multe victorii. Ele n-au avut rezultatul scontat.

Pentru pedepsirea crestinilor, sultanul Murad I, a pornit o campanile in vara anului 1389, iar
lupta finala s-a dat la Kossovolje, pe 15 iunie. Unii istorici afirma ca Mircea cel Batran ar fi
trimis osti. Un sarb, Milos Obilici, l-a asasinat pe sultan, iar conducerea a fost preluata de
Baiazid Fulgerul. Murad nu era foarte priceput la arta razboiului. Cneazul sarb a fost ucis iar
Stefan Lazarevici a acceptat sa plateasca tribute. In acest context, Mircea cel Batran, si-a extins
stapanirea asupra Bugeacului, Dobrogei, Silistrei. Confruntat cu o situatie similara, tarul Sisman
de Tarnovo a platit turcilor tribute. Mircea a reluat controlul asupra Amlasului, Fagarasului si
Severinului. Pentru a avea un aliat puternic care sa contrabalanseze puterea ungurilor, Mircea a
incheiat un tratat cu Vladislav II al Poloniei, prin intermediul lui Petru Musat, domnul Moldovei.
De altfel, domnul muntean avea un tratat incheiat cu Petru Musat, inca din 1389. Tratatul
incheiat prin intermediul lui cu regele polon, era indreptat impotriva ungurilor. In cazul in care ei
ar fi pornit la razboi contra uneia din cele doua tari. Acest tratat incheiat in 1390, a fost reiinoit in
1403. Acest episode politic marcheaza cea dintai colaborare dintre Tara Romaneaca si Moldova.

In 1390 si 1393, in contextual luptelor de la Vidin, detasemente turcesti au patruns in Tara

Romaneasca. Mircea a raspuns pradand teritoriile din sud. In 1392, Skopje, condus de
Brancovici a cazut si a trebuit sa plateasca tribut. Pe 17 iunie 1392, a cazut si Taratul de
Tarnovo, iar tarul Sisman a fost luat in captivitate. In acest fel au disparut de pe harta politica
europeana cele doua tarate bulgaresti. Trecerea Dunarii de turci a devenit doar o chestiune de
timp. Nu există date despre armata lui Mircea cel Bătrân, iar frescele perioadei ar putea să inducă
în eroare cu privire la echipamentul soldaților valahi. Adânc încetățenită în cultura populară, ca
urmare a variantei oficiale predate în școală, este credința că armata Țărilor Române era formată
din țărani iubitori de patrie, care erau înarmați de către domn sau se înarmau singuri, pentru a
lupta cu piepturile goale, adânc pătrunși de cel mai înalt sentiment patriotic, împotriva
năvălitorilor.

Dragostea de patrie era mare atu în a obține victoria de multe ori. Lăsând la o parte
această interpretare politizată, trebuie spus de la început că armatele medievale, fie ele
occidentale sau estice, nu erau compuse din țărani, erau formate din trupe care cunoșteau bine
meșteșugul armelor, din soldați pregătiți, hrăniți, plătiți, înarmați și loiali. Țăranul era baza
producției statului medieval, el asigura hrana țării. Nici un domnitor nu-și putea permite să pună
în fața unor trupe călite în luptă, ca cele otomane, țărani care nu aveau pregătire militară, armuri,
arme, organizare și disciplina atât de necesară într-o luptă. Totdată, mitul înarmării țăranilor
români pălește în fața realității crude:domnii și boierii feudali nu îndrăzneau să-i înarmeze pe
țărani, aceștia putând în orice clipă să se întoarcă împotriva propriilor stăpâni, după cum ne-o
dovedesc astfel de episoade din istoria Europei medievale. Doar în cazul unor invazii de
amploare se apela și la ajutorul țărănimii libere, dar în proporție relativ restrânsă. Pe de altă
parte, Muntenia nu se baza neapărat pe infanterie, relieful în bună măsură plat al țării fiind
propice desfășurării cavaleriei.

Coroborând informațiile pe care le avem și din secolul al XV-lea și următoarele, putem

afirma că grosul armatei muntene era format din cavalerie, împărțită în cavalerie ușoară – arcași
călare, și cavalerie grea dotată cu armuri, cămăși de zale, coifuri, lănci, aceasta fiind formată din
boieri și probabil mercenari străini. Se știe că unii domni munteni au cumpărat armuri moderne
din țările occidentale, armele putând fi făurite în atelierele locale aparținând de domnie și
capturate de la numeroșii invadatori înfrânți. Cavaleri valahi sunt pomeniți cu ocazia marelui
turnir de la Buda, din 1412, deci este clar că măcar o parte a cavaleriei grele – boierii care aveau
mijloace financiare foarte solide sau membrii Curții domnești, echipați de domn-era dotată și
echipată ca oricare cavalerie occidentală a vremii.

În zonele montane existau trupe de țărani liberi care păzeau trecătorile, cunoscuți
ulterior în istorie sub numele de plăieși, iar cetățile erau dotate cu garnizoane. Defensiva țării era
asigurată de cetăți, precum Poenari, Orația, Turnu (Măgurele), Giurgiu, Silistra, Severin, Isaccea,
Enisala, mănăstiri fortificate, precum Cozia, Vodița, Cotmeana, Tismana, Snagov, Glavacioc,
sate fortificate și fortificații de pământ de refugiu în fața raidurilor de jaf otomane. Eforturi
diplomatice Încă de la preluarea domniei, Mircea a încercat să fie în bune relații cu vecinii săi
Moldova și Ungaria, făcând în timp alianțe cu ambele, devenind la un moment dat vasal al
regelui maghiar, de la care primește de-a lungul anilor feudele Amlaș, Făgăraș, Severin, Bologa,
Bran. Prin medierea domnului moldovean, Mircea încheie un tratat de alianță și cu Polonia, în
decembrie 1389, care prevedea ajutor mutual în cazul unui atac din partea Ungariei. Situația de
la sud de Dunăre a obligat Muntenia și Ungaria să colaboreze pe termen lung, chiar dacă vor
exista și momente tensionate între cele două țări. Karînovasî 1394 Probabil, primele confruntări
cu otomanii au avut loc în 1388, pentru stăpânirea Dobrogei, ceea ce a dus la o primă campanie
otomană la nord de Dunăre, câștigată de Mircea, o cronică bulgară scriind că vlahii i-au zdrobit
pe turci, aceștia înecându-se aproape toți în Dunăre. 

Conform cronicilor otomane, imediat după victoria de la Kosovo din iunie 1389 – la
care Mircea nu a participat cu trupele sale-o armată otomană, sub comanda lui Firuz Bei, după ce
a cucerit Vidinul, a trecut Dunărea și a jefuit Țara Românească, a distrus totul în calea ei și a
zdrobit toate trupele muntene întâlnite în cale, întorcându-se cu pradă foarte bogată și numeroși
robi. Țaratul bulgar de Târnovo este desființat și el în 1393, calea spre Dunăre fiind astfel în
posesia absolută a otomanilor, aceștia luând în stăpânire cetăţile Nicopole, Silistra, Ruse şi,
probabil, Turnu. Campaniile europene ale otomanilor au alternat cu cele asiatice, de aici distanța
dintre evenimente. Momentele în care sultanii se aflau în Anatolia cu întreaga armată erau
propice unor atacuri la sud de Dunăre, așa cum va fi și celebrul, dar ignoratul atac al lui Mircea
asupra bazei achingiilor de la Karînovasî, cel mai probabil actualul oraș Karnobat, la sud de
Munții Balcani. Este de presupus că Mircea avea spioni în Balcani, care i-au raportat că armata
rumeliotă este în campanie în Anatolia cu Baiazid.
 Raidul, al cărui traseu nu este cunoscut, a fost făcut, cu o mare armată, „mișcătoare ca
Nilul și acaparatoare ca torentul”, ”„înfricoșătoare ca norii” și „iute ca torentul”, după cum scrie
cronicarul otoman Kemal Pașa Zade în cronica sa. O dată trecută Dunărea, trupele valahe au
început să ardă și să distrugă toate localitățile aflate în cale, împărțite în mai multe cete, care se
îndreptau toate spre Karînovasî. Mircea a distrus și jefuit orașul și împrejurimile, ucigând mulți
musulmani și făcând foarte mulți prizonieri, pe care valahii i-au vândut ulterior ca robi. Fără a
întîlni opoziție serioasă, Mircea s-a întors în Muntenia. Conform altor cronicari otomani, atacul a
fost dat tocmai la îndemnul unor emiri anatolieni, pentru a ridica presiunea asupra statelor lor.
Strategema a funcționat, Baiazid întorcându-se de urgență în Rumelia, pentru a-l pedepsi pe
domnul valah, care atacase la o distanță foarte mică de capitala Edirne (între cele două orașe
sunt, în linie dreaptă, circa 200 km.

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă

centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia
la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște. Economia țării este
întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități
suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările
vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma
deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele
pentru strângerea dărilor. Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din
țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste
asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii
anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele
strategice ale țării. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care
vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin
crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării
Românești primește titlul de exarh al plaiurilor, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor
din Ardeal.
Pe plan extern, in timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări
șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg,
regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.
Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude
ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și
cetatea Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre,
aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele două țări,
încheiat la Brașov în 1395. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund
la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda
Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat, în Arhiva
Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund, a arătat față de noi osebita bunăvoință a
maiestății sale, de când ne-am cunoscut, precum și prielnicul și prietenescul său sprijin.
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă
din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu
regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg,
în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost
înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care
regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo, Chilia Veche,  relațiile dintre
Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a
regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia. În 1400 Mircea l-a
îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul
lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor
rămâne cordiale. Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul
Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în
zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.
Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu
orașul Brașov. Cel mai important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați să-l urmeze,
făcea legătura între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea
Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor. Ei mai puteau opta ca destinație finală
pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în special arme, și
erau aduși meșteri specializați, arhitecți, zidari, meșteri de sulinare și heleștee. În schimb Țara
Românească exporta mai mult produse agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în
cazul mărfurilor exportate, adică cele cu care plecau în Ardeal. Acestea erau la Bran în cazul
Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce brașovenii
aveau voie să-și desfacă produsele în partea răsăriteană a țării, sibienilor le revenea apus.
În contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor comerciale amănunțite.
Acestea stabileau vămile și cuantumul lor pentru diverse categorii de produse, drepturile și
îndatoririle negustorilor, precum și eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii
comerciale privind Ardealul sunt, privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni, 1395,
privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni, 1412, privilegiul lui Mircea pentru
brașoveni, 1413, redactat în două exemplare, slavon, 6 august, și latin, 25 august, care mai
conținea alte prevederi suplimentare.
Mircea inițiază în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i atrage pe
negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă, cu excepția celei
din Târgoviște, urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii
lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă orice marfă oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca
domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin
privilegiul comercial din 1403. În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu, prin care condițiile se
schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar și de la
negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din acest oraș este precizată, tricesima,
adică una din treizeci, sunt menționate mărfurile aduse și se interzice exportul argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre, precum și cu
statele italiene, mai ales Genova și Veneția, ale căror negustori își ancorau vasele în portul
Licostomo. De la aceștia din urmă Țara Românească importa mărfurile orientale, stofe scumpe,
mirodenii, parfumuri, și exporta ceară, miere, blănuri. Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul
Lopatna, lângă Brăila, Orașul de Floci, Dârstor, Giurgiu, Șiștova, Nicopole, Țimbru și Calafat-
Vidin, punct esențial în comerțul cu Raguza. În toate aceste puncte se aflau schele pe ambele
maluri ale fluviului. Comerțul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către
turci. Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate despăgubiri
de la compatrioții negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu.
 Din păcate, nu a supraviețuit nici o cronică munteană din secolele XIV-XV, pentru a
avea informații locale asupra acțiunilor militare ale lui Mircea. De aceea, pentru a reconstitui mai
ales luptele voievodului valah, trebuie să ne bazăm pe cronicile bizantine, otomane, maghiare,
sârbești și bulgare și pe unele documente, multe din aceste surse fiind cu mult posterioare
evenimentelor descrise, fiind așadar nevoie de o privire critică asupra lor. Mircea cel Bătrân a
rămas arhicunoscut în istoria românească și cea universală prin bătălia de la Rovine, și mai ales
prin faptul că această bătălie este reconstituită literar, în cel mai pur stil romantic, de către Mihai
Eminescu în Scrisoarea III. Dacă pentru literatură, bătălia este clară din punct de vedere estetic,
pentru istorici este o adevărată provocare de a-i stabili coordonatele reale. Adunate laolaltă,
sursele despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în
condiții aproape diferite. Coroborarea lor și analizarea conform tacticilor vremii dau însă o
imagine comprehensivă și logică asupra unei mari bătălii a evului mediu românesc.

Cert este că această campanie este prima organizată de otomani la nord de Dunăre sub
comanda unui sultan, însuși Baiazid I Fulgerul. Din toamna anului 1394 se știa că otomanii vor
ataca Muntenia. Baiazid a trecut cu armata în Rumelia, adunând trupe din ambele jumătăți ale
Imperiului, inclusiv vasalii sârbi – Ștefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cneazul executat ce
același Baiazid la Kosovo în 1389, Constantin Dejanovici, cneazul de la Velbujd și Marko
Kralevici, cneazul de la Prilep. Ultimii doi vor muri în bătălia care va urma. Pentru a băga frica
în valahi, a ordonat achingiilor să atace Muntenia prin mai multe locuri și să prade tot ce găsesc
în cale.

Trecerea armatei otomane a vut loc la Nicopole, cu ajutorul flotei, pe un pod de vase, din
câte se înțelege din cronicile otomane. Cu siguranță, armata a fost împărțită pe, cel puțin, două
mari direcții de marș, una, cu sultanul în frunte, probabil de-a lungul Oltului, înspre Curtea de
Argeș, iar a doua înspre Târgoviște, care, după cum arată și descoperirile arheologice, a fost arsă
și distrusă în această perioadă. Turcii au luat robi și au devastat tot ce au mai găsit în cale, ce nu
distruseseră deja valahii în retragere.  Mircea retrăsese populația civilă in munti, după cum scrie
cronicarul bizantin Chalcocondil. Și-a adunat armata și a trimis unități prin pădurile țării,
numeroase pe acea vreme, pentru a hărțui permanent unitățile otomane aflate în marș și trupele
pornite după jaf sau provizii, cauzând otomanilor pierderi mari încă înainte de bătălie, săvârșea
fapte vrednice de amintit, după cum scrie un cronicar otoman. O altă cronică otomană scrie că
Mircea s-a retras în zona montană, într-un loc strâmt, probabil o trecătoare, înspre cetatea
Poenari, unde a făcut fortificații și șanțuri, termenul de Rovine nu este numele unui loc, ci
înseamnă, pur și simplu, ruină, șanț, mlaștină, și aștepta cu armata sa ajutorul unor regi și alți
comandanți, cu siguranță, din Regatul Maghiar. Cu toate că armata otomană era superioară
numeric și ca experiență, domnul valah nu a plecat capul, ci, așa cum foarte poetic și admirativ
scrie cronicarul otoman Ibn Kemal, Mircea „nu s-a încovoiat într-o parte precum șarpele, nu a
dat înapoi precum racul, ci s-a strecurat înainte, precum leopardul, precum crocodilul armoniei.
Ascuțind gheara luptei, a întins-o și asupra dușmanului a îndreptat-o.

În acest loc neidentificat pe hartă s-a dat marea bătălie,  in toamna anului 1394, descrisă
apocaliptic de o cronică bulgară, care scrie că, la Rovine, a curs foarte mult sânge, iar cerul nu se
vedea de mulțimea săgeților aruncate de ambele tabere. Lupta a durat toată ziua, fără ca vreuna
dintre armate să dea înapoi. Valahii s-au retras seara, otomanii rămânând astfel stăpâni pe
câmpul de bătălie. Se pare că pierderile otomane au fost foarte mari, tipice unui atac care a vizat
fortificații medievale liniare. Cu doi cneji sârbi uciși, este foarte posibil ca și trupele acestora să
fi suferit pirederi grele și să refuze să mai lupte, comandanții lor fiind morți. La îndemnul
comandanților, Baiazid a ordonat construirea rapid a unei tabere fortificate, ceea ce denotă faptul
că se aștepta la un atac, iar sorții erau nesiguri. Călăreții au stat toată noaptea veghind pe cai,
pentru a da alarma în cazul unui atac surpriză. Otomanii au recurs la un tertip, au aruncat
cadavrele soldaților musulmani în apă;a doua zi valahii, reveniți pentru o nouă luptă, au văzut
doar cadavrele camarazilor lor pe câmp.  În prima fază, valahii s-au retras, contrariați, iar
otomanii au început retragerea înspre Dunăre. Retragerea a căpătat proporțiile unei fugi,
otomanii fiind hărțuiți permanent de valahi, care și-au dat seama că au fost păcăliți în prima fază

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei.

Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului
de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra. După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul
Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost
aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă,
Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul
însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit, de asemenea, ne sunt date
și niște informații mai concrete despre bătălie. Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe
turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras
salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate
atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și
cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.

Controversa inițială privind localizarea bătăliei de la Rovine, la Craiova sau prin

părțile Argeșului, se datorează unei cronici românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care
încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrăn în cea de-a doua bătălie, cea de
pe râul Argeș. În această campanie n-a existat doar o singură bătălie, Rovine a fost doar locul
celei mai importante lupte. Au fost două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială.
Cronicile vechi sîrbești, Krajevo, și raguzane, Sotta la citta di Chraglievo, pomenesc clar
localizarea luptei la Craiova, iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate
de istorici, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la Rovine pe raza Craiovei.

Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei,

însoțit și de mulți principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor, care,
potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și văr bun cu Mircea cel Bătrân.
Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova unde
stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot
cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine.
Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul
prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt. Tot după tradiția populară
printre românii din Timoc, una din bătălii s-a dat la sud de Dunăre, lângă Negotin, unde se
menționează și construirea unei biserici în stil bizantin de către Mircea la Coroglași, azi
Miloșevo, spre cinstirea creștinilor uciși și a lui Marko Kralevici.  Teritoriul de la vest de râul
Timoc unde a fost ridicată mănăstirea Coroglași a fost condus de principele bulgar Ivan Strațimir
aliat temporar cu Mircea și apoi de alți principi bulgari, ajunși supuși ai sultanului.

Din păcate, nu a supraviețuit nici o cronică munteană din secolele XIV-XV, pentru a
avea informații locale asupra acțiunilor militare ale lui Mircea. De aceea, pentru a reconstitui mai
ales luptele voievodului valah, trebuie să ne bazăm pe cronicile bizantine, otomane, maghiare,
sârbești și bulgare și pe unele documente, multe din aceste surse fiind cu mult posterioare
evenimentelor descrise, fiind așadar nevoie de o privire critică asupra lor. Mircea cel Bătrân a
rămas arhicunoscut în istoria românească și cea universală prin bătălia de la Rovine, și mai ales
prin faptul că această bătălie este reconstituită literar, în cel mai pur stil romantic, de către Mihai
Eminescu în Scrisoarea III. Dacă pentru literatură, bătălia este clară din punct de vedere estetic,
pentru istorici este o adevărată provocare de a-i stabili coordonatele reale. Adunate laolaltă,
sursele despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în
condiții aproape diferite.

Coroborarea lor și analizarea conform tacticilor vremii dau însă o imagine

comprehensivă și logică asupra unei mari bătălii a evului mediu românesc. Cert este că această
campanie este prima organizată de otomani la nord de Dunăre sub comanda unui sultan, însuși
Baiazid I Fulgerul. Din primăvara anului 1395 se știa că otomanii vor ataca Muntenia. Astfel,
Mircea va încheia un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, în 7 martie 1395, la Brașov.
Cu toate că regele ungar tocmai fusese înfrânt în campania din Moldova, se pare că Sigismund a
trimis totuși în ajutor un corp de 400 de oameni, zdrobiți de turci într-o luptă, inclusiv
comandantul ungar fiind ucis. Baiazid a trecut cu armata în Rumelia, adunând trupe din ambele
jumătăți ale Imperiului, inclusiv vasalii sârbi, Ștefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cneazul
executat ce același Baiazid la Kosovo în 1389, Constantin Dejanovici, cneazul de la Velbujd și
Marko Kralevici, cneazul de la Prilep.

Ultimii doi vor muri în bătălia care va urma. Pentru a băga frica în valahi, a ordonat
achingiilor să atace Muntenia prin mai multe locuri și să prade tot ce găsesc în cale. Trecerea
armatei otomane a vut loc la Nicopole, cu ajutorul flotei, pe un pod de vase, din câte se înțelege
din cronicile otomane. Cu siguranță, armata a fost împărțită pe, cel puțin, două mari direcții e
marș una, cu sultanul în frunte, probabil de-a lungul Oltului, înspre Curtea de Argeș, iar a doua
înspre Târgoviște, care, după cum arată și descoperirile arheologice, a fost arsă și distrusă în
această perioadă. Turcii au luat robi și au devastat tot ce au mai găsit în cale, ce nu distruseseră
deja valahii în retragere. Mircea retrăsese populația civilă in munti, după cum scrie cronicarul
bizantin Chalcocondil. Și-a adunat armata și a trimis unități prin pădurile țării, numeroase pe
acea vreme, pentru a hărțui permanent unitățile otomane aflate în marș și trupele pornite după jaf
sau provizii, cauzând otomanilor pierderi mari încă înainte de bătălie, săvârșea fapte vrednice de
amintit, după cum scrie un cronicar otoman.

O altă cronică otomană scrie că Mircea s-a retras în zona montană, într-un loc strâmt,
probabil o trecătoare, înspre cetatea Poenari, unde a făcut fortificații și șanțuri, termenul de
Rovine nu este numele unui loc, ci înseamnă, pur și simplu, ruină, șanț, mlaștină, și aștepta cu
armata sa ajutorul unor regi și alți comandanți, cu siguranță, din Regatul Maghiar. Cu toate că
armata otomană era superioară numeric și ca experiență, domnul valah nu a plecat capul, ci așa
cum foarte poetic și admirativ scrie cronicarul otoman Ibn Kemal, Mircea „nu s-a încovoiat într-
o parte precum șarpele, nu a dat înapoi precum racul, ci s-a strecurat înainte, precum leopardul,
precum crocodilul armoniei. Ascuțind gheara luptei, a întins-o și asupra dușmanului a îndreptat-
o”. În acest loc neidentificat pe hartă s-a dat marea bătălie, la toamna lui 1394, descrisă
apocaliptic de o cronică bulgară, care scrie că, la Rovine, a curs foarte mult sânge, iar cerul nu se
vedea de mulțimea săgeților aruncate de ambele tabere. Lupta a durat toată ziua, fără ca vreuna
dintre armate să dea înapoi.

Valahii s-au retras seara, otomanii rămânând astfel stăpâni pe câmpul de bătălie. Se pare
că pierderile otomane au fost foarte mari, tipice unui atac care a vizat fortificații medievale
liniare. Cu doi cneji sârbi uciși, este foarte posibil ca și trupele acestora să fi suferit pirederi grele
și să refuze să mai lupte, comandanții lor fiind morți. La îndemnul comandanților, Baiazid a
ordonat construirea rapid a unei tabere fortificate, ceea ce denotă faptul că se aștepta la un atac,
iar sorții erau nesiguri. Călăreții au stat toată noaptea veghind pe cai, pentru a da alarma în cazul
unui atac surpriză. Otomanii au recurs la un tertip, au aruncat cadavrele soldaților musulmani în
apă;a doua zi valahii, reveniți pentru o nouă luptă, au văzut doar cadavrele camarazilor lor pe
câmp. În prima fază, valahii s-au retras, contrariați, iar otomanii au început retragerea înspre
Dunăre. Retragerea a căpătat proporțiile unei fugi, otomanii fiind hărțuiți permanent de valahi,
care și-au dat seama că au fost păcăliți în prima fază

Profitând de absența lui Mircea, Vlad Uzurpatorul îi ia tronul cu ajutorul unor boieri

trădători. Baiazid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și
regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești. Se
repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care, se pare, dăduse drumul la casele lor unei
părți din oaste, se trezește amenințat, din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid.
Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Cu
soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe
Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.

În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri

împărţite deoarece izvoarele existente, cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine, menţionează două
date la care ar fi putut avea loc bătălia pe 10 octombrie 1394, pe baza cronicilor sârbeşti,
respectiv, 17 mai 1395, izvoare bizantine, şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu.
Unii istorici nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite pe Arges. Istoricii care
plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii
„Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre
capitala ţării trecea peste acest râu. O localizare probabilă ar fi Ţuţuleşti, judeţul Argeş, pe Valea
Gligănelului, unde există o pădure numită Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii
populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sf. Parascheva, 14
octombrie. Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din amândouă
părţile au murit mulţi oameni” şi că, la sfârşit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul
lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu
se putea vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Bayezid „s-a
spăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor
căzute”. Cronicarul bizantin Moxa nota şi el că „fu război mare, cât se întuneca văzduhul de
mulţimea săgeţilor, aşa de mult sânge se vărsa, cât erau văile crunte şi mai pierdu Bayezid oastea
lui cu totul”. Mircea nu a putut beneficia cum se cuvine de rezultatul victoriei, tronul său fiind
pus în discuţie de un nepot sau văr de-al său, Vlad.

Tot sursele bizantine arata ca Mircea i-a asteptat pe turci pregatit. Sultanul era insotit de si
de cneazul sarb Marlo Kraljevic, iar cronicile sarbesti spun ca el ar fi plans in drumul spre locul
bataliei. Traditia populara spune ca ar fi fost ucis de Mircea pentru tradare. O cronica bulgara
spune ca numeroase lanci si sageti s-au aruncat, incat cerul nu se mai vedea de desimea lor.
Prima parte a bataliei s-a a bataliei s-a incheiat spre seara, iar romanii au suferit mici pierderi.
Ignorant de situatia armatei sale, Baiazid a pus pe turci sa faca o tabara ca sa o inconjoare cu
palisade de lemn. La intuneric, sultanul a trimis cavaleria ca s ail ataca pe Mircea pe la spate. In
noapte, romani au atacat tabara cu torte, iar turcii au fost cuprinsi de panica. Dimineata, Baiazid
scapa de incercuire, acolo ramand cea mai mare parte a ostirii sale.
 Ulterior, in timpul altei interventii turcesti, Mircea incearca sa o opreasca pe Arges, dar
este infrant. Cu ostenii ramasi se refugiaza in Transilvania. Mircea preia conducerea cu ajutorul
voievodului din Transilvania, Stibor. Ulterior, la data de 7 martie 1395, la Brasov se incheie
primul tratat de alianta anti otomana din sud estul Europei. Aici, Mircea si regele maghiar
Sigismund, isi fagaduiau sprijin reciproc impotriva dusmanilor cumpliti si pagani, vicleni si
neimpacati dusmani ai crestinatatii. Tratatul mai stabilea o strategie comuna impotriva
otomanilor. Ori de câte ori ar fi atacat turcii una dintre cele doua tari, sau atunci cand una dintre
ele dorea initierea unei campanii anti otomane, atunci liderii celor doua state se obligau sa isi
puna la inaintare toate efectivele impotriva dusmanului. Mircea se angaja sa asigura libera
trecere prin Tara Romaneasca a Ungurilor, precum si hrana, dar care era platita de insusi regele
lor. Sigismund se oblige sa-l apere Mircea cel Batran, oricand era atacat. O alta prevedere
importanta era aceea ca lui Mircea, ii se recunoastea stapnirea asupra Amlasului, Fagarasului si
Severinului. Actul este intarit cu pecetea cea mica. Drept urmare, in baza tratatului, pe 6 aprilie,
armata lui Sigismund si Mircea au pornit spre Tara Romaneasca. Luptele efective s-au dat in
mai, atunci cand s-a recuperat Cetatea Turnu de la turci. Vlad Uzurpatorul nu a fost gonit, ci
chiar a incercat sa ii atace in munti pe maghiari. Mircea ramanea sa stapaneasca vestul Tarii
Romaneasti.

Acum voi spune câte ceva despre batalia de la Nicopole si contextual istoric. În 1394,
Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor, deşi în
acel moment schisma occidentală împărţise papalitatea în două între scaunele papale de la
Avignon respectiv Roma, iar vremurile în care Sfântul Părinte avea o autoritate de necontestat
erau de mult apuse. În acele timpuri, Anglia şi Franţa se aflau într-o perioadă de acalmie a
războiului de 100 de ani, iar regii Frantei si Angliei, şi-au manifestat interesul pentru finanţarea
în comun a unei noi cruciade. Francezii au purtat negocieri încă din 1393 cu Sigismund, pentru
declanşarea unei cruciade commune Planul cerea ca John de Gaunt, Louis de Orleans şi Filip de
Burgundia să plece încă din 1395, iar ca regii Charles şi Richard să-i urmeze un an mai târziu. La
începutul anului 1396, acest plan a fost abandonat. În schimb, Ioan de Nevers a organizat şi
condus o forţă de aporximativ 10.000 de burgunzi, în special cavalerişti, şi 1.000 de englezi.

Lor li s-au mai adăugat cam 6.000 de oameni din Palatinat, Bavaria şi Nürnberg.
Sigismund comanda o forţă mult mai mare de aproximativ 60.000 de oameni. Francezii au plecat
din Montbéliard în aprilie 1396 şi au ajuns la Viena în cursul lunilor mai şi iunie, iar la Buda în
iulie. Deşi era ortodox, domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân, s-a alăturat de asemenea cu
un corp de oaste la expediţia cruciată. La fel ca şi în cazul Ungariei, Ţara Românească se afla în
acel moment la graniţa dintre creştinism şi islamism. Mircea cel Bătrân şi soldaţii săi erau
familiarizaţi deja cu stratagemele otomanilor, muntenii reuşind să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I
în bătăliile de pe râul Argeş, de la Rovine şi în cele pentru controlul Ţării Cărvunei. Johann
Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale
bătălia. El aminteşte de neînţelegerile ivite între conducătorii cruciaţilor cu privire la tactica de
urmat: cea occidentală a cruciaţilor, cu grosul trupelor format din soldaţi ai cavaleriei grele, şi
cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute
o misiune de recunoaştere pentru evaluarea poziţiilor otomane şi pentru alegerea tacticii
potrivite. Sigismund a fost de acord cu domnul valah, iar după ce cavaleria uşoară munteană şi-a
îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrâna cerut să i se dea comanda asupra întregii aripi drepte
cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei.

Sigismund a fost imediat de acord, dar propunearea lui Mircea a fost respinsă vehement
de Jean de Nevers şi alţi cavaleri occidentali, care nua u fost de acord cu vreo schimbare a
tacticilor tradiţionale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să ii se acorde onoarea
primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare şi în plus cheltuise mulţi bani
pentru această expediţie. Jean de Nevers a preluat comanda forţelor reunite, in jur 100.000 de
luptători, şi a pornit în marş spre Nicopole. Regiunea străbătută de armata cruciată a fost prădată,
iar oraşul Rahova a fost luat cu asalt şi jefuit, iar locuitorii săi ucişi sau luaţi prizonieri. Asediul
Nicopolelui Nicopole era un oraş bine fortificat şi bine aprovizionat, iar cruciaţii nu aduseseră cu
ei maşini de asediu pentru a cuceri cetatea. Cruciaţii au rămas în zonă, aşteptând forţele otomane
trimise pentru despresurarea Nicopolelui. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea
Constantinopolului, dar şi-a mobilizat armatele şi a mărşăluit spre Nicopole.

Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum suzeranului
său şi, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104.000 de soldaţi ai sultanului au ajuns în faţa
Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod
sigur erau aproximativ egale. Baiazid avea avantajul de a avea informaţii despre mişcările
trupelor cruciate. Mircea dorea comanda unor trupe pentru ca el cunostea foarte bine tacticile de
lupta ale turcilor. Occidentali purrtau armuri grele. În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au
pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luaţi de cruciaţi la Rahova au fost executaţi
de francezi dintr-un motiv necunoscut. Fancezii şi englezii formau avangarda, iar Sigismund şi
împărţit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii
conduşi de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid şi-a dispus liniile cu avangarda
cavaleriei protejată de o zonă de ţepuşe, urmată de unităţile principale de arcaşi şi de ieniceri, iar
corpul principal de oaste otoman şi sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanţă de
prima linie. Cavaleriştii francezi îmbrăcaţi în armuri grele au atacat spre primele linii otomane,
dar au fost nevoiţi să descalece în faţa liniei de ţepuşe. Aici au început să smulgă ţepuşele din
pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcaşilor turci.
.
După ce au fost îndepărtate ţepuşele, cavalerii descălecaţi au trebuit să facă faţă atacului
infanteriei de elită otomană, formata din ieniceri. Francezii, superiori la capitolul armuri, au
respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10.000 de oameni.
Francezii au atacat şi cavaleria turcă şi au avut din nou succes, ucigând cam 5.000 de turci. Deşi
nu erau călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal. În
momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiţi au descoperit grosul armatelor
otomane, care aşteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânţi clar.
Amiralul Franţei Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în
care a apărat stindardul de luptă al francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy
şi mareşalul Jean Le Maingre, au fost luaţi prizonieri. Între timp, caii fără călăreţi s-au reîntors în
tabăra cruciată. Sigismund a atacat ca să-i sprijine pe cavalerii francezi şi a dat piept cu forţele
principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Rezultatul luptei a fost indecis până în momentul în
care au sosit trupele sârbeşti. Sigismund a fost convins de apropiaţii săi să se retragă. Armata lui
Hermann II of Cilli i-a ajutat pe Sigismund şi cei din preajma sa să ajungă pe o corabie
veneţiană. Sigismund a spus despre francezi: "Dacă m-ar fi ascultat!

Aveam destui oameni să luptăm cu duşmanii noştri." În aceiaşi după-amiază târziu,

Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane şi a încercuit trupele lui Sigismund
rămase fără apărare. Târziu, în aceiaşi seară, s-a ajuns la o înţelegere şi armata lui Sigismund s-a
predat. Mai tarziu, s-a ajuns la o intelegere, iar trupele lui Sigismund s-au predat. Apoi, pe 26
septembrie, Baiazid a ordonat ca 3.000 de prizonieri şă fie ucişi drept represalii pentru uciderea
prizonierilor turci din Rahova de către cruciaţii francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios
pentru că pierduse cam 35.000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei. Cruciaţii care au
reuşit să scape s-au reîntros acasă, mulţi dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reuşit să scape
cu un număr de colaboratori apropiaţi fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee
şi Marea Mediterană. Sigismund l-a suspectat pe munteni de trădare. Charles al VI-lea a fost
informat în ziua de Crăciun de înfrângerea suferită de cruciaţi. Cavalerii din Europa Occidentală
şi-au pierdut în scurtă vreme intereseul pentru cruciade. Luptele aveau să mai continue în Spania
şi în Marea Mediterană, împotriva păgânilor din Europa de Nord, dar Occidentul nu a mai lansat
alte expediţii militare de amploare după această înfrângere. Anglia şi Franţa au reluat după
puţină vreme luptele lor. Ţara Românească a continuat lupta antiotomană, reuşind să oprească
expediţia turcilor de anul următor.

Urmarind succesiunea evenimentelor, s-ar putea spune ca la intoarcerea de la

Nicopole, voievodul din Transilvania, Stibor, ar fi ajuns la cetatea Dambovita, de unde fusese
alungat Vlad Uzurpatorul. Asediind cetatea, si ulterior cucerind-o, Vlad si cu toate familia sa au
fost dusi in captivitate in Ungaria, iar Mircea cel Batran si-a putut recupera astfel tronul in
siguranta. In 1398, a cazut sub turci si orasul Vidin, iar Tara Romaneasca, a avut granite intinsa
cu turcii pana in anul 1877. In 1402, hanul mongol, Timur Lenk, l-a invins pe Baiazid la Ankara,
si luat prizonier, fiind probabil transportat intr-o cusca. Succesiunea la tron avea sa fie disputata
de mai multi fii ai sai. Intr-o prima etapa este vorba de Soliman si Musa. Sprijinindul pe
Soliman, Mircea cel Batran, l-au invins impreuna pe Musa, care a luat pentru scurta vreme
tronul. In ceea ce priveste a doua interventie a luptelor pentru tron, Mircea a adapostit in tara lui
pe fiul Mustafa, care este infrant mai apoi de Mohamed.

Ulterior, perioada dintre anii 1413 si 1421, perioada domniei lui Mehmed I, i-a oferit lui
Mircea prilejul de a se reorienta pe plan extern. Tocmai de aceea, a reinnoit tratatul cu Polonia in
1403. Totusi interventiile repetate ale lui Mircea in lupta pentru tron, a dus la o riposte din partea
lui Mehmed Sultan. La inceputul anului 1417, turcii au atacat Tara Romaneasca, si au ocupat
Dobrogea. Dupa parerea unor istorici, Mircea, ar fi acceptat si plata unui tribute, ceea ce
inseamna consfiintirea unui armititiu, cu obligatii colaterale, si incetarea starii de razboi. Altii au
plasat plata tributului dupa moartea voievodului. El a murit pe 31 ianuarie 1418, fiind
inmormantat la Manastirea Cozia, ctitoria sa, fiind o alta locatie, decât traditional necropola
domneasca de la Arges. Leon Flavius, pe la sfarsitul secolului XVI, a facut lui Mircea un portret,
anume a spus ca intre crestini, este barbatul cel mai viteaz si mai ager. Panaitescu, care a
elaborate cea mai buna monografie a lui Mircea cel Batran, la caracterizat ca fiind un luptator si
chipzuitor. Intr-adevar, toate structurile din aparatul de stat, care erau in dezvoltare, s-au
definitivat in vremea lui Mircea cel Batran, fiind stabilite si unele acte de cancelarie. El a batut
moneda, a acordat privilegii comerciale catre negustorii sasi si brasoveni, dasr si polonezilor din
Lvov.