Acum voi prezenta cateva informatii referitoare la perceptia timpului si a spatiului in

Evul Mediu. Mai intai, timpul si spatial reprezinta parametrii determinanti ai existentei
omului si doua elemente importante ale ipostazierii existentei. Acestea doua au o existent
obiectiva, dar sunt percepute si in mod subiectiv. Interpretarea lor depinde de civilizatie si
societate. De asemenea, de interpretarea lor depinde insasi conduita omului. In ceea ce
priveste durata, perceptia ei in societatile premoderne era diferita de cea de azi.d

Constiinta arhaica a timpului era integrative, care pune in acelasi cadru al unui raport de
simultaneitate, trecutul, prezentul, viitorul. Apoi, interpretaream este calitativa, adica timpul
este conceput nu ca o coordonata neutral, ci ca o forta puterica si misterioasa, guvernand
ipostazele bune si ostile. Timpul nu este omogen si nici continuu. Exista un timp profane, al
vietii cotidiene si al activitatilor obisnuite, dar si un timp sacru, ceremonial, al reactualizarii
permanente a originilor, trecerea de la unul la altul, este mijlocita de rituri. Societatile
medievale s-au caracterizat printr-un indiferenta fata de timp si prin absenta oricarei preciziei
mentale, ilustrata de masurarea lui imperfecta, confuzia unor sisteme de referinta. Potrivit
altor cercetari, oamenii de la tara erau mai putin interesati sa-si stie vârsta, sa numere anii, sa
determine o ora sau sa se conformeze unui orar précis.

Viata lor era marcata de traditie de traditie. Unele dintre aceste opinii nu mai au valoare
astazi. Admitand ca am putea observa o vasta indiferenta fata de timp, acest lucru ar fi valabil
doar in raport cu viziunea noastra contemporana despre durata. Ei nu erau indiferenti, ci doar
mai putin receptive la schimbare decât noi, dorind stabilitatea, traditia, repetitia. Astfel spus,
nu dimensiune timpului obiectiv nu era covarsitoare, ci aceea subiectiva. Timpul era subiect
de meditatie pentru elitele vremii. Societatea se afla sub frica unui sfarsit al lumii, permanent.
Imaginea timpului structurata de Biserica, se situa intr-o rupture radical cu timpul filozofic
Greco-roman. Timp al Eternei Renasteri, cum a mai fost numit si timpul arhaic in Evul
Mediu, precrestin, era un timp sacru. Asta pentru ca se reactualiza permanent originea
fondatoare.

Orice sarbatoare religioasa insemna iesirea din durata obisnuita si reintegrarea

timpului mitic primordial, prin repetarea unui eveniment capital, petrecut la inceputul
inceputurilor . Acest timp nu trecea, ci era unul care este permanent reversibil, fiind ca acest
timp nu adimite schimbarea. Iudaismul a introdus liniaritatea. Aici timpul nu este ciclic, ci
ireversibil. Crestinismul a formulat aceasta ipostaza mai articulate. Timpul crestin are are un
inceput, sfarsit, care este urmat de inviere, si vesnicie. Acest lucru explica interesul deosebit
aratat de crestinism pentru cronologie, asa cum o demonstreaza in Evul Mediu analele,
cronicile si altele, in care se scria tot ce se petrecea in lume, cu unicul scop de a verifica
implinirea treptata a profetiilor anuntate de Sfintele Scrieri. Ruptura duratei crestine cu
ciclicitatea arhaica a fost totala, in care aparitia unica a Fiului excludea orice repetare. Este
adevarat ca timpul crestin contine ssi un reziduu de sfericitate, dar se defineste printr-un
inceput si sfarsit, la care se adauga intoarcerea timpului in eternitate. Timpul sacru, este
permanent reconstituit. Conceptia unui timp care nu se mai intoarece este ezitanta totusi in
numai a define timpul, excluzand ciclicitatea. Esafonajul filozofic pe care s-a articulate in
Evul Mediu, imaginea savanta a duratei si subtilitatile doctrinaire ale acestei constructii erau
complet straine de reprezentarile subiective ale timpului, specifice celor patru nivele
culturale care structurau Societatea medieval, este vorbi de mediul rural, seniorial, cleric si
urban.

Pluralitatea la care ne referim se inscribe in ordinea firescului, prin natura ei.

Diversitatea si varietatea medievalitatii, corelata cu incapacitatea polilor de putere ai vremii
de a-si impune in mod unilateral hegemonia, iar prin ea, regula conformitatii, au ingaduit si
perceperea diferita a timpului, ceea ce simbolizeaza, in acel grad, cu mult plurarism
characteristic epocii. Daca mai adaugam si faptul ca timpul medieval nu era numai lipsit de
unitatea sociala, dar si una de tip territorial, avand in functie de regiune, o valoare diferita,
intelegem mai bine natura profund subiectiva a duratei, care a dominat Europa pana in Epoca
Moderna. Cea mai densa dintre temporalitatile acelei epoci era naturala sau rurala. Specifica
oamenilor care nu stapaneau natura dar se supuneau ritmului ei. Durata perceputa de taranul
medieval era un timp de asteptari si de rabdare, de permanente si necontenite schimbare,
ritmat de alternanta dintre intuneric si lumina, de munci agricole sezoniere, anotimpuri,
sarbatori religioase.

Conceperea timpului prin prisma marilor cicluri natural a influentat in mod decisive
structurile de constiinta ale oamenilor medievali, facandu-I sa privilegieze repetitiile,
perpetua reintoarcere, adica traditia investita cu valoarea unui model absolute. Nu inovatiile
erau determinante pentru conduit societatilor rurale, ci ceea ce era consacrat de trecut si putea
fi reiterat cu regularitate. Comportamentul trtaditional era considerat a avea o forta morala,
viata oamenilor capatand sens numai prin repetarea actelor effectuate de inaintasi. Aceasta
atitudine fata de timp era departe de indiferenta atribuita de o prejudecata comuna perceptiei
arhaice a duratei. Nu de indiferenta este vorba, ci de un alt timp de intelegere. Preocuparea
pentru durata nu era cu totul apseta la tarani Evului Mediu.

O intrebuintau in functie de activitatile lor. Imprecizia masurarii timpului era dublata

si de abenta notiunii de program, fapt care imprima muncilor un caracter relaxat, lipsit de
tirania psihica produsa de exactitate. Depasind cu mult, prin semnificatii, timpul seniorial si
clerical era cel mai vizibil, gratie nu numai influentei culturale si mentale a Bisericii, si
exactitatii sporite. Numararea conventionalaa orelor era conforma cu vechiul model roman,
adica 12 ore de lumina si 12 de intuneric. Fiecare dintre cele doua era impartita in patru
perioade de 3 ore. Perceperea depinde in mod fundamental de alternant alumina-intuneric.
Minutul era necunoscut pana la iventarea ceasului. Principalele instrumente de masura erau
cadranele solare si clepsidrele. Alte modalitati de masurare a timpului se bazau pe arderea
lumanarilor. In secolele XII-XIII, in cadrul timpului liturgic se schiteaza un nou timp, al
Purgatoriului, ca expresie a unei perceptii complexe a duratei, cu un efort continuu de
rationalizare a credintei, a vechii obsesii despre iminenta sfarsitului, si a Judecatii de Apoi.

Noul timp Purgatoriu se caracterizeaza prin invidualitatea sa, depinzand de greselile,

virtutile si viciile oamenilor. Apoi, el era variabl. Timpul putea dura mai mult sau mai putin,
in functie de gravitatea greselilor facuta. Din acest punct de vederea, prin inchipuirea ssa ca
durata segmentara, masurabila, manipulabila, in raport cu istoria personala a decedatului.
Timpul Purgatoriu prefigureaza aproape timpul modern. Timpul ceasului s-a impus in
secolele XII-XIV. Trecerea de la timpul teologic la cel tehnologic, a fost in parte prefigurata,
concomitenta cu un effort sporit de preciziei, present la nivelul elitelor in secolele XII-XIII.

Semnele acestei cereri de preciziei cronologica sunt omniprezente. Timpul care

trece, organizeaza evenimentele dupa o noua structura, in ordinea producerii lor. Activitatile
urbane sporesc nevoia pentru exactite, simultan cu acreditarea, idei ca timpul este un bun
pretios. Credinta ca Dumnezeu contabilizeaza cu grija timpul pierdut. Timpul este atat de
pretios, incat intr-unul scurt din durata sa, omul isi poate obtine iertarea si motivatia
vesnica. Utilizarea ceasului a fost un fenomen izolat la inceput. Pana la Renastere societatile
occidentale au aratat o pretuire identica fata de trecut. Lumea imbatraneste, era o tema
importanta a epocii. Trecutul si-a conservat in Evul Mediu intact demnitatea. Oamenii de
atunci traiau intr-un continuu temporabil, care facea imposibila orice notiune de specificitate.

Constiinta succesiuni generatiilor era puternica. Trecutul reincepea mereu de la cel

care si-a insusit actiunile inaintasului. Prestigiul trecutului in Evul Mediu nu se reducea la
formalitate, ci si presupunerea, pastrarea sa intact, si contoprea cu mostenirea. Este de la sine
inteles ca atractia ineditului nu gaseau, nici un ecou in Societatea medieval. Pentru a trai
normal, oamenii trebuiau sa se conformeze strictetile noilor modele stabilite, sa respecte un
cod de valori, sa traiasca aidoma inaintasilor . Inutil de mai preciza ca intr-un asemenea
context, de puternica ritualizare a tuturor aspectelor vietii sociale, legea care juca un rol
important. Noutatea si inovatia nu lipseau.

Conotatia lor, mai ales intr-o serie de variante, cum ar fi nasterea, inceputul, puritatea si
celelalte. Alteori, in variant pozitiva sau superlative, noutatea putea capata si sensul de
actualitate si de sfarsit al lumii. Noutatea nu se putea capata si sensul de actualitate si de
sfarsit al lumii. Noutatea nu se putea legitima decât in forma reintoarcerii spre trecut, ca
restaurare a unei situatii ideale. Se repetau ideile predecesorilor fara sa fie dezvoltate. Nimic
nu este mai revelator pentru aceasta pondere extraordinara exercitata de trecut asupra
constiintelor pentru mecanismul de legitimare a noului prin actualizarea retrospectiva.
Oamenii batrani erau considerati depozitari traditiei.

Accentul disproportionat pus de Evul Mediu pe trecut nu constituia un semn de dispret

fata de viitor. Doar ca, in masura in care acest viitor echivala cu un sfarsit, trecutul ramanea
cel mai important pentru oameni, orientandu-le in mod hotarator o existent imposibil de
schimbat, dar perfectibila. Tipic pentru o Societatea determinate din afara, viitorul
escatologic era, asadar, foarte departe de viitorul nostrum modern. Odata cu nasterea timpului
un urban in secolele XIII-XIV, al orologiului, prezentul se insinueaza, la rândul lui, din ce in
ce mai mult viata oamenilor.

In ceea ce priveste notiunea de spatiu, el intruchipa o trasatura principal in mentalul

medieval. Spatiul nu era conceput ca un mediu neutru, ci ca o forta, care a determinat
insasi viata. Spre deosebire de timp, caracterul sau era unul intens personalizat filtrate
subiectiv. Astfel incat, el nu constituia un subiect stabil de reflective, ci rezulta din
puncte de vederea particulare, din imaginea pe care oamenii si-o facuse despre el.
Pentru mult timp, spatial nu a fost perceput ca atare. Intr-o epoca in care interpretarea
naturii era precumpanitoare in raport cu observarea calitativa si subiectiva.
 Nu privirea, in sensul optic al cuvantului, era aceea care constituia un mijloc de luare
in spanire a spatiului. Predomina imaginea spatiului imprecise, nediferentiat, de cel mult
cateva repere stereotipe cum ar podul, padurea, portile orasului. Nici scrierile din calatorii nu
sunt precise. In Ghidul pelernajului de la Sfatul Iacob din Compostella, reperele geografice
unt cvasi-insignificante. Aceeasi imprecizie se observa si din hartile mapamondului si
portulanele epocii. Ele nu descriu lumea propiu-zisa, ci conceptia dominant despre ea,
trasatura comuna si hartilor arabe. Tocmai aceasta particularitate a spatiului fizic si mai putin
tehnologizat, explica de ce distantele in Evul Mediu erau greu de masurat cu preciziei, sau nu
foarte riguroase ca azi. Ele nu reprezentau o notiune cantitativa, cat, aidoma, perceperii
intregului spatiu, mai ales calitativa, fiind masurate in termini de apartenenta, prin rapoarte la
figurile de identitare pe care si le forma comunitatea.

Pentru a masura spatiul, oamenii foloseau reperede ordin corporal, variabile in functie
de regiune. Orice masurare medieval era concreta, implicand o descriere amanuntita a locului
respective si identificarea celor care il stapaneau si foloseau. In regiunile de deal si de munte
implica exista notiunile de urcare si coborare, vocabular care sugereaza conditiile de relief
ale traselui. Nu erau cunoscute denumirile punctelor cardinal. Specificul personalizat al
spatiului in Evul Mediu avea si un reflex lingvistic. Oamenii epocii nu cunosteau cuvantul
spatiu, folosind termenul de locus. Dimensiunea paradigmica a timpului reiese si din faptul ca
ii se atribuie un nume. A numi un loc insemna luarea lui in stapanire. Aceeasi dimensiune
rezulta si din stransa asociere a locului cu spatial de manifestare al sacrului. Evocand
personalitatea spatiului, locul medieval era, intr-o maniera inca si mai concreta, casa, satul,
tinutul, pamantul. Identitatea lingvistica, prezenta in limbile romanic, dintre pamant, teritoriu
si tara sugereaza atasamentul, legatura organica, dintre om si locul unde traia.

Locul in Societatea medieval era spatial construit, contrapus spatiului gol. Greutatea
simbolica a spatiului poate dedusa si din reprezentarile medieval, rurale. Organizarea unui
spatiu reitera lucrarea inaintasilor. Locul gol avea semnificatii negative, simbolizat prin spatii
aride lipsite de viata. El adapostea cele mai malefice forte, fiind spatial predilect de contact
cu diabolicul, avanpostbal Infernului. Trecerea prin el este o dovada de curaj. Opozitia dintre
teritoriul locuit si necunoscut nu este specifica doar Evului Mediu. Era aproape inevitabil ca
insurile spatiului evocate mai sus sa imprime calatoriei o conotatie negative. Deplasarea a
fost conceputa ca o rupture de locul netal. Corespondent devalorizat al spatiului, locuit,
negativismul asociat calatoriei nu se datora doar acestei comparatii.

O astfel de observatie poate fi realizata in legatura cu revalorizarea comertului si

treptata reabilitate sociala a negustorului, ambele procese fiind intr-un fel epitomatice.
Aceasta reconsiderare nu a fost liniara sau continua. Un prelat anglo-saxon scrie la inceputul
secolului XI, si manifesta o atitudine pozitiva fata de comert. Pe parcursul secolului XIII,
schemele sociale globale fac un loc crescand diversitatii profesionale. Pentru un Dominican
comerciant, cei italieni si alti erau nevoiti sa infrunte greutati si pericole. Regulile de conduit
ale acestei meserii se inmultesc in secolul XIII. Un speculum regale cere unui negustor sa
aiba circumspectie, sa stie italiana, franceza, sa aiba spiritul treaz.
 Aceste particularităţi îngreunau considerabil contactele umane, conferind relaţiilor
dintre grupuri un caracter adesea conflictual. Pentru a măsura, totuşi, spaţiul, oamenii
foloseau repere de ordin corporal, si care erau fie piciorul sau cotul. Orice măsură agrară
medievală era, foarte concretă, si implica descriere amănunţită a locului respectiv şi
identificarea celor ce-l stăpîneau şi lucrau. Prezent în toate limbile romanice, ”locul” era un
termen deosebit de “greu” prin semnificaţii. Sinonim cu însăşi matricea omului,
determinîndu-i valoarea, calităţile sau defectele, el era element caracterial al fiinţei umane,
numele său însoţind întotdeauna numele omului. Locul unei fiinţe, ca şi acela al unui obiect,
erau percepute ca o calitate proprie a obiectului sau fiinţei respective, identitatea sinelui
neputînd fi separată de amplasarea sa. În condiţiile în care locul îl fixa pe om definindu-l, el
însemna şi tradiţie, respectul cutumelor, al obiceiurilor etc., pe scurt, tot ceea ce excludea –
cum am văzut, propensiunea spre schimbare.

Dimensiunea paradigmatică a locului reiese şi din faptul că i se atribuia un nume, care îi

epitomiza însuşirile şi semnificaţia. Aceeaşi dimensiune rezultă şi din stransa asociere a
locului, în ipostaza sa centru, cu spaţiul de manifestare a sacrului. El este acea deschidere
care îngăduie trecerea de la o regiune cosmică la alta, din lumea profană în cea divină.
Locul medieval era, casa, satul, unde isi ducea traiul omul. Identitatea lingvistica din limbile
latine arata ataşamentul, legătura organică, vitală, dintre om şi locul în care el trăia. Mai
mult, locul, este un amestec complex de relaţii de exploatare, de putere
politică, de dependenţă, de tradiţie şi obiceiuri, de emoţie, de protecţie,
spaţiul construit.

Mai era distant mare, si multul timp pentru strabarea unui teritoriu. De exemplu, o
săptămană întreagă era necesara pentru traversare bazinului parizian, un mesager care
călătorea de la Roma spre centrul Germaniei avea nevoie de 25 de zile pentru a străbate
întreaga distanţă. A călători însemna expunerea la riscuri. Călătoria avea şi o valenţă
pozitivă, atunci cînd era înţeleasă ca un parcurs de sfinţenie, cum ar pelerinajele sau un mod
de cunoaştere spirituală. În secolul XIII ordinele misionare vor mai potoli perceptia negative
despre calatorie.

Pratica della Mercatura este un text important prin preciziada telor referitoare la
centrele comerciale mediteraneene şi occidentale, la drumurile de legătură
dintre ele, la distanţele şi sistemele de măsură aflate în vigoare pe traseele respective, la
greutăţi, preţuri, monede şi taxe, pe scurt, la toate elementele necesare susţinerii fluxului
neîntrerupt al afacerilor. Chiar dacă aici spaţiul este foarte putin prezent, noua sa imagine
transpare limpede din detalierea cu care sînt înregistrate majoritatea
structurilor sale componente. Mult timp izolate în propriile lor orizonturi de referinţă,
societăţile vest-europene, tindeau să-şi depăşească tot mai mult hotarele tradiţionale,
spre o unitate devenită devenita posibilă ca urmare a unei imblanziri a spatiului.