EPOCA DE TRANZIŢIE DE LA NEOLITIC LA EPOCA BRONZULUI (3800-3500 a. Chr.

NOTIUNEA DE EPOCA DE TRANZITIE SI CRONOLOGIA EI

Prin epoca de tranziţie se înţelegea, până nu demult,  spaţiul cronologic cuprins între sfârşitul culturilor
eneolitice ( Cucuteni, Sălcuţa, Gumelniţa) şi începutul culturilor din bronzul timpuriu (Monteoru, Glina
Schneckenberg, Periam-Pecica), cu alte cuvinte o etapă care este altceva decât neoliticul, dar care nu poate fi
denumită încă epoca bronzului.  În anii '60, când a apărut tratatul de Istoria României, acestei epoci i se afecta
un spaţiu foarte îngust de doar 200 de ani, cuprins între 1900-1700.  La vremea cu pricina, datarea în ani
calendaristici se baza pe cronologie de contact, neexistând date C14 sau dendrocronologice. S-a ajuns la această
datare mai ales pe baza relaţiilor care puteau fi stabilite între spaţiul nostru şi succesiunea straturilor de la Troia,
incetatenindu-se ideea că începutul epocii ar coincide cu sfârşitul Troiei I, iar epoca  ar fi paralelă cu Troia I-
IV . Culturile care mobilau acest spaţiu erau complexul Horodişea-Folteşti-Cernavoda II (în Moldova, NE
Munteniei şi Dobrogea), cultura amforelor sferice (într-un spaţiu restrâns din Moldova), Cultura Baden (în
vestul României) şi cultura Coţofeni, cu o arie mai mare de răspândire (Oltenia, o parte din Muntenia, Banat,
Transilvania). Cu timpul, pe măsura înmulţirii cercetărilor de teren,  au fost definite ca aparţinând epocii de
tranziţie o serie de culturi şi grupuri noi, mult prea multe pentru acest interval cronologic, care a devenit mult
prea strâmt. În plus, pentru datarea culturilor, au început a fi folosite tot mai frecvent  metode moderne, fizico-
chimice. Aceste datări noi nu corespundeau deloc cu cele până atunci admise a fi corecte, fiind mult mai
timpurii. Iniţial ele au fost ignorate sau privite cu reticenţă, mai ales în condiţiile în care metodele nu erau 
înţelese sau nu erau încă foarte bine puse la punct, de multe ori existând erori de datare care erau adesea folosite
ca contraargumente de cei care erau neîncrezători în aceste metode.  (Vl. Milojćić, spre exemplu, si-a manifestt
totala neincredere in metoda de de dare 14 C). Totuşi, după un timp, s-a admis că epoca de tranziţie trebuie
extinsă şi s-a datat intr-o manieră de compromis între 2600/2500-2000. Această datare este şi azi adesea
folosită. In continuare, există în literatura arheologică discuţii  în contradictoriu cu privire la această epocă. În
esenţă se pune întrebarea dacă este necesară introducerea acestei epoci în schema de evoluţie preistorică. Într-un
articol din 1974, urmat apoi si de alte articole pe aceeasi tema, Alexandru Vulpe considera că noţiunea epocă de
tranziţie exprimă, de fapt, neputinţa arheologilor de a stabili o graniţă precisă între neolitic şi epoca bronzului,
ea este doar un compromis care încearcă să tempereze discuţiile în contradictoriu pe tema atribuirii unor culturi
neoliticului sau epocii bronzului. Având în vedere reacţia altor cercetători (Petre Roman, spre exemplu), acelaşi
autor, în 1979, admite utilizarea în continuare a acestei etape in desfasuratorul cronologic al preistoriei acestui
spatiu, dar crede că această epocă de tranziţie este o etapă la care se va renunţa pe măsura avansării cercetărilor.
Propunerea lui Al. Vulpe, susţinută şi în articole recente, este aceea de a se ralia cronologia românească la
cronologia egeeană, ceea ce ar însemna că epoca bronzului în spaţiul actual al Romăniei ar începe cam în
acelaşi timp cu helladicul timpuriu în Grecia, adică la o dată în jur de 3500 a. Chr. , dată   care, pentru spaţiul
nostru, înseamnă sfârşitul culturilor eneoltice. Petre Roman, cercetător al acestei epoci, consideră aventuroasă
această propunere şi consideră că ea nu rezolvă problemele de delimitare a neoliticului de epoca următoare. El
pune, spre exemplu, întrebarea, unde am încadra cultura Cernavoda I care este contemporană cu sfârşitul
culturilor Gumelniţa, Sălcuţa şi Cucuteni, dar are o cultură materială care este net diferită de cea tipică
eneoliticului. Sincronizarea începutului epocii bronzului cu începutul helladicului, spune el, nu se bazează pe
argumente solide. Cele mai recente articole ale lui Al. Vulpe pledează pentru ideea de a se considera începutul
epocii brozului momentul constituirii blocului Baden-Coţofeni, moment care s-ar plasa pe la 3500, ceea ce ar
presupune că acest grup trebuie eliminat din epoca de tranziţie în care fusese plasat anterior. Culturile anterioare
acestui bloc, adică Cernavoda I-III, Celei, Folteşti, Horodiştea, Gorodsk, Usatovo, Herculane II, Cheile Turzii,
ar rămâne culturi ale epocii de tranziţie, chiar dacă unele sunt paralele în timp cu culturile eneolitice. Al. Vulpe
nu precizează care este momentul cronologic în care începe această epocă de tranziţie, ci doar că ea se termină
la 3500.  Deci, în final, Al. Vulpe  păstrează această epocă intermediară, dar  extrage din ea culturile Baden şi
Coţofeni care sunt caracterizate de o cultură materială tipică epocii bronzului. Părerea profesorului Vulpe nu
este împărtăşită de toată lumea şi există diverse alte propuneri privind conţinutul epocii de tranziţie sau datarea

1
ei. În literatură adesea pot fi întâlnite estimări între 2600-2000 pentru epoca de tranziţie. Dacă acceptăm opinia
lui Al. Vulpe, începutul epocii ar trebui plasat, cel mai probabil, pe la 3800 a. Chr.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE EPOCII DE TRANZITIE

Epoca de tranziţie este considerată a fi fost o epocă de instabilitate, caracterizată prin pătrunderi de valuri
succesive de populaţii,  majoritatea de sorginte estică, venite din spaţiul de stepă  aflat la nord de Marea Caspică
şi de Marea Neagră, de pe cursurile inferioare ale Volgăi, Donului, Niprului şi Nistrului. Unii cercetători cred că
aceste populaţii pot fi identificate cu indo-europenii. Problema  indo-europenilor este vastă şi cei 200 de ani
care s-au scurs de când antropologi, lingvişti, arheologi si etnografi încearcă să o rezolve, fără a se ajunge la un
consens, ne obligă la maximă prudenţă. Problema este în primul rând una de esenţă lingvistică. S-a constatat că
pe un teritoriu vast, cuprins între India şi Atlantic, se vorbeau limbi înrudite între ele, drept pentru care a fost
emisă ipoteza că a existat un popor străvechi (aşa numit indo-european) care vorbea o limbă străveche, din care
apoi au evoluat celelalte limbi atât de înrudite între ele. Odata emisa aceasta ipoteza, următorul pas a fost
identificarea patriei de origine a acestui popor, care trebuia să fi fost şi expansiv în spaţiu. S-au emis foarte
multe ipoteze, fără ca vreouna să fi fost solid argumentată. Patria de origine a fost identificată a fi fost în Pen.
Scandinavă, în zona Europei Centrale, zona pontică sau dunăreană, Armenia, Asia Centrală, Pamir.  Deci nu se
ştie, nici pănă azi, unde ar putea fi plasata. În acestă situaţie, identificarea populaţiilor estice pătrunse în spaţiul
nostru acum, in epoca de tranzitie, cu indo-europenii, care nu ştim dacă  au existat ca nucleu iniţial, nu ştim de
unde şi încotro au plecat, este aventuroasă, mai ales în condiţiile în care, chiar dacă ar fi fost vorba de o o
deplasare a acestora, trebuie să admitem că ei au întâlnit în calea lor o serie de populaţii pe care ori le-au
asimilat şi influenţat, ori le-au împins spre alte zone, antrenându-le în migraţie, sau de la  care au  împrumutat
elemente de civilizaţie materială. Oricum, arheologia, în lipsa unor izvoare scrise, nu are capacitatea de-a
surprinde diferenţe lingvistice, ci doar diferenţe de civilizaţie materială, de obiceiuri funerare, de exteriorizare
în plan material a credinţelor religioase. Ori diferenţele în aceste planuri nu presupun nicidecum în mod
obligatoriu diferenţe etnice sau lingvistice.

Mişcărilor de populaţii care au afectat spaţiul nostru sau cel SE European li s-au consacrat mai multe studii. Am
remarca din literatură doi autori care au în vedere toată această perioadă: P. Roman (un studiu din 1981, din 
revista SCIVA) şi Maria Gimbutas, cercetătoare din SUA, care a scris mai multe articole pe această temă , care
au fost traduse şi adunate într-un volum nmit Civilizaţie şi cultură, apărut în 1989. Cei doi autori prezintă un
adevărat scenariu al acestor pătrunderi, amândoi considerând că noii veniţi sunt indo-europenii, care au afectat
în valuri succesive spaţiul de SE al Europei. M. Gimbutas foloseşte termenul de populaţii kurganice. P. Roman
plasează aceste mişcări de populaţii între 3500-2000 a. Chr., în timp ce M. Gimbutas consideră că începutul lor
este de plasat pe la 4200 a. Chr., dată mult mai credibilă dacă avem în vedere datele 14C , tot mai numeroase in
ultimul timp.

Primul val (cel de la 4200 a. Chr. dupa  la M. Gimbutas, respectiv 3500 la P. Roman) ar fi afectat zona noastră
într-un moment în care în Moldova se apropia de sfărşit faza A 4 a culturii Cucuteni, în Muntenia se încheia
faza A 2 a culturii Gumelniţa, în Oltenia cultura Sălcuţa se afla în faza a IV-a, iar în Transilvania evoluau
culturile Tiszapolgár (Româneşti) şi Petreşti. M. Gimbutas crede că noii veniţi sunt populaţii Srednîi Stog II,
plecate de pe Niprul Inferior. Venirea lor se face simţită arheologic prin apariţia unei specii ceramice noi
(denumita Cucuteni C) proastă calitativ, care foloseşte ca degresant cochiliile de scoici şi melci pisate sau
calcarul mărunţit. În plus, apar nişte sceptre din serpentin sau diorit, şlefuite, care au forma unor capete de
animale, cel mai adesea de cai. Ele sunt atestate la Fitioneşti, Casimcea, Sălcuţa, Fedeleşeni, în România, dar şi
în fosta Jugoslavie si Bulgaria. Patria lor de origine este undeva pe Volga inferioară. P. Roman consideră că
această primă penetraţie nu a fost foarte puternică, dar avut unele repercursiuni asupra culturilor locale, diferite
de la o zonă la alta. Cultura Cucuteni pare a fi fost foarte puţin afectată, de altfel populaţia pare a fi fost destul
de numeroasă, iar aşezările erau bine fortificate. Se crede că intruşii au fost toleraţi, iar cultura Cucuteni a

2
continuat să existe pe parcursul fazelor A-B, B1 şi B 2. În restul României se produc, totuşi, unele
transformări. Populaţiile Gumelniţa îşi modifică arealul de locuire, abandonează Dobrogea şi zonele joase din
Câmpia Munteniei, refugiindu-se pe doua direcţii: spre N, către zona colinară sau spre V, afectând spaţiul de
locuire Sălcuţa. Are loc o reacţie în lanţ: populaţiile Sălcuţa se refugiază pe ostroavele de pe Dunăre, coboară pe
Morava spre Macedonia şi Albania sau se îndreaptă spre Transilvania; purtătorii culturii Lengyel, din Ungaria,
se refugiază pe Dunăre în sus, spre Polonia şi Germania. Spaţiul abandonat de populaţiile Gumelniţa este ocupat
de noii veniţi care pun bazele unei culturi numită Cernavoda I. În Transilvania, se constată dispariţia unor
culturi precum Petreşti şi Tiszapolgár şi formarea unei sinteze culturale- Salcuta IV-Herculane II-III-Cheile
Turzii-, care ar putea fi expresia unui proces de unificare culturală. Ceramica pictată decade, se mai practică
pictura doar după ardere (pictura cruda). Tot în Transilvania apare un grup cultural nou, care, judecând după
inventarele funerare, este intrusiv-grupul Decea Mureşului-, care are un pandant şi în Ungaria, în Campia Tisei -
grupul Csongrád. Grupul este posibil să fi fost de nomazi sau seminomazi căci nu i se cunosc aşezările, ci doar
mormintele. Ele sunt plane, de inhumaţie, în poziţie întinsa  pe spate si au un inventar neobişnuit pentru această
zonă: depuneri de ocru, obiecte mărunte din cupru, podoabe din scoici unio, măciuci din piatră, lame din silex.
Interesant este că ceramica depusă în morminte este de factură locală. În concluzie, în urma primului val se
formează în sudul Romaniei o cultură nouă, intrusivă, Cernavodă I, care, cronologic vorbind, aparţine
eneoliticului, dar care, prin cultura materială, prezintă afinităţi cu culturile epocii de tranziţie. Ca urmare a
contactului cu populaţia locală, această cultură, spre finele ei, va avea deja o coloratură locală. Nu este clar locul
de origine al acestei populaţii. Unii cred că este vorba de o populaţie paşnică şi sedentară de la periferia sud-
estica a culturii Cucuteni, care a fost forţată să se deplaseze de presiunile nomazilor, M. Gimbutas crede că sunt
nomazi. Nu se ştie dacă acest prim val aduce, pe langă sceptrele din piatră în formă de cal, şi calul sau el este
adus doar de valul al doilea.

Un al doilea val de migratori are un impact mai mare şi afectează în temelii civilizaţia neolitică, ducând la
dispariţia ei. Acest val este datat de M. Gimbutas pe la 3400/3200, iar de P. Roman în jur de 2700/2600.
Amândoi sunt de acord că spaţiul actual al României a fost invadat pe doua direcţii, dinspre N şi dinspre E. În
timp ce M. Gimbutas crede că acum începe epoca bronzului, P. Roman consideră că acum începe epoca de
tanziţie.  Dinspre nord, primele populaţii care pătrund sunt cele cu amfore sferice, venite din Podolia, fiind şi ele
împinse, la rândul lor de la spate de populaţiile de sorginte estică numite Gorodsk. Populaţiile cu amfore sferice
ocupă o zonă restrânsă din NV Moldovei, situată între Carpatii Orientali, Valea Siretului şi Tazlău.  Ulterior,
apar şi populaţiile Gorodsk care ocupă ce mai rămăsese neocupat din Moldova, suprapunându-se peste
populaţiile Cucuteni. Din contopirea esticilor cu autohtonii va apărea cultura Horodiştea-Erbiceni. Alte
popualaţii estice, Usatovo, penetrează prin zona gurilor Dunării şi afectează Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Din
mixtarea cu localinicii şi cu populaţiile Cernavoda I apare cultura Cernavoda III, care ocupă toată zona de
câmpie limitrofă Dunării, Banatul şi Crişana. Mai târziu şi treptat înaintează pe Dunăre spre centrul Europei.
Este afectat şi NE Bulgariei, unde apare cultura Ezero. M. Gimbutas crede că a fost afectat chiar sudul Pen.
Balcanice, considerând că 33 de morminte tumulare descoperite în Insula Leukas sunt o davadă, mai ales că în
inventare apar pumnale şi sunt atestate şi sacrificii umane. Un val de întârziaţi estici vor ocupa ceva ma târziu 
Dobrogea, în detrimentul populaţiilor Cernavoda III, punând bazele culturii Cernavoda II. Se crede că acest al
doilea val, cel usatovian, a adus cu siguranţă calul, bronzurile arsenizate, noi tipuri de construcţii funerare, carul
(cunoscut de la Storojevaja Mogila, pe Nipru Inferior), noi zei. Cel de-al treilea val, dupa M. Gimbutas, este cel
al mormintelor tumulare- Yamna (înseamnă groapă)-, care în literatura arheologică din Romănia este încadrat
deja în bronzul timpuriu.

 Venirea populaţiilor noi are urmari de natura economica caci  schimbă raportul dintre cultivare şi creşterea
vitelor, în detrimentul cultivării. Se manifestă o preferinţă pentru ovi-caprine şi bovine. Cel mai probabil, al
doilea val aduce şi calul şi carul. Se constată dispariţa aşezărilor de tip tell, caracteristice zonei de câmpie în
eneolitic. Cu mici excepţii, aşezările au straturi subţiri de cultură, sunt de dimensiuni reduse, cu doar câteva
colibe, sunt de scurtă durată, de multe ori de tip sălaş/cenusar (zolniki). Treptat, dispare ceramica pictată. Dacă

3
iniţial se mai păstrează pictura tricromă, ulterior ea devine monocromă, iar apoi dispare cu totul. În primele faze
ale culturilor Horodişea-Erbiceni şi Folteşti se mai practică pictura tricromă. Ceramica are ca degresant tipic
scoica pisată sau calcarul, este prost modelată, cu multe asimetrii si stangacii, nedecorată sau, eventual, decorată
cu şurul sau cu caneluri, este prost arsă.  Decade in mod vizibil plastica antropomorfă, treptat idolii feminini
sunt înlocuiţi cu cei masculini, poate zei ai soarelui, tunetului şi cerului, adesea reprezentaţi ca zei războinici,
agresivi, înarmaţi cu pumnale. Plastica sufera si din punct de vedere artistic o evidenta decadere. Dispar
canoanele de modelare, simboluri ale unităţii de credinţă religioasă. Piesele masive din cupru, precum topoarele
ciocan, topoarele plate, târnăcoapele, topoarele cu braţe în cruce, dispar fara urma. Locul lor este luat de piese
mărunte din cupru sau bronzuri arsenizate, cele mai multe fiind podoabe. Cea mai importantă dintre piesele noi
este pumnalul, prima armă în adevăratul sens al cuvântului, care apare încă din epoca eneolitică, poate ca
urmare a celor dintâi pătrunderi de populaţii intrusive. Ea deschide seria dezvoltării fără precedent a armelor în
epoca următoare, semn că apar frecvente conflicte intercomunitare. Aceste piese sunt aduse din zona caucaziană
(nu sunt produse locale) unde sunt atestate primele bronzuri arsenizate. Ele se vor continua tipologic în epoca
bronzului. Carul (cea mai veche descoperire este carul miniatural din necropola  de la Budakalász, din aria
culturii Baden, dar există  roţi miniaturale mai timpurii) ca şi calul domestic constituie premisele cele mai
importante pentru abandonarea autarhiei neolitice, pentru creşterea mobilităţii în spaţiu şi dezvoltarea
schimburilor coerente la mare distanţă. Apar obiceiuri de înmormântare noi. Începând cu al doilea val, sunt
atestate mormintele tumulare. Tot ca elemente de noutate pot fi amintite ringurile din piatră din jurul
mormintelor, menhirii (la Casimcea), mormintele în cistă. Inventarele funerare sunt mai bogate, mai ales
în cazul defuncţilor bărbaţi, care este clar că sunt războinici, fapt dovedit de maciuci, topoare de luptă
sau pumnalele depuse în morminte. Practica presărării cu ocru a cadavrului este mai frecventă. Nu sunt
de trecut cu vederea nici sacrificiile funerare de neveste, copii sau servitori, atestate atât la populaţiile cu
amfore sferice, cât şi la cele estice.   Asa cum arată înmormântările, noua societate este marcată de
puterea bărbatului într-o măsură mult mai mare decât înainte. Este posibil ca aristocraţia războinică să
deţină rolul conducător. Apar diferenţe majore între membri grupurilor umane, evidenţiate de
frecventele sacrificii (fără îndoială că nici eneoliticul nu a fost pe deplin o societate egalitară, căci trebuie
că existau sacerdoţi sau meşteşugari specializaţi, cu un statut aparte în cadrul comunităţii). Cei sacrificaţi
nu pot fi decât prizonieri de război sau robi. Adesea li se depune doar capul. Sceptrul în formă de cap de cal
pare a fi simbolul autorităţii. Au loc schimbări notabile în sfera credinţelor religioase, altfel nu se poate explica
împuţinarea statuetelor antropomorfe feminine şi înlocuirea lor cu cele masculine. Zeiţele par a fi înlocuite cu
zei cu atribute războinice, la fel ca şi populaţiile care-i adoră. Se crede despre ei că sunt zei uranieni: ai cerului,
soarelui, tunetului.

CULTURILE EPOCII DE TRANZITIE

CULTURA CERNAVODA I

Această cultură se formează după prima penetraţie de populaţii estice, prin dizlocarea populaţiilor Gumelniţa
din Dobrogea, E Munteniei, S Moldovei şi NE Bulgariei, care sunt împinse spre nord şi vest. Noii veniţi sunt
crescători de animale (ovi-caprine şi bovine, mai rar cai), dar trăiesc şi din vânătoare, pescuit şi cultivarea
plantelor.  Unii cercetatori cred că ar fi fost, initial, o populaţie stabilă, dar că ar fi fost dizlocata si obligata sa
migreze de populaţii nomade, de crescători de animale. Această cultură evoluează în paralel cu Cucuteni A4, A-
B şi B, este contemporană cu Troia I şi asimilează elemente de civilizaţie locală, drept pentru care primeşte o
coloratură locală. În staţiunea eponimă, cea de la Cernavoda- Dealul Sofia, au fost identificate trei straturi, pe
care se bazează periodizarea culturii în trei etape. Aşezarea era apărată de Dunăre şi de viroage naturale. Pentru
a putea fi locuit, dealul a fost terasat. În  prima şi ultima fază aşezarea a fost fortificată. Alte situri se cunosc de
la Cascioarele, Olteniţa şi Ulmeni.

4
Aşezările sunt plasate în locuri cu apărare naturală. Au atat locuinţde suprafaţă durabile şi de mari dimensiuni,
cât şi colibe. Ceramica are ca degresant scoicile pisate şi este decorată cu şnurul. Printre formele ceramice se
pot observa şi unele de tradiţie Gumelniţa. Purtatorii culturii au foarte puţine obiecte din cupru şi arme, fapt
destul de ciudat pentru nişte cuceritori.

CULTURA CERNAVODA III-BOLERÁZ

Ocupă spaţii foarte largi : din Romania, sectorul de campie ce se află de-a lungul Dunării, Câmpia Banatului şi
Crişana. Ea este atestată de-a lungul Dunării şi în Serbia, Ungaria, Slovacia  şi chiar în Polonia de sud. Petre
Roman spune că cultura nu este omogenă şi că reprezintă un conglomerat etnic, datorită faptului că noii veniţi,
populaţiile Usatovo se suprapun peste grupe etnice diferite.  Afirmaţia este discutabilă. Dacă nu are omogenitate
se pune intrebarea de ce a fost definită ca fiind o cultură? Grupele etnice diferite nu pot fi probate pe cale
arheologică, ca urmare afirmaţia nu se bazează pe nici un argument.

Aşezările sunt nefortificate, locuinţele nu sunt prea solide. Ceramica se caracterizează mai ales prin forme
globulare şi decor canelat. Se cunosc reprezentări plastice atat feminine, cat şi masculine.  O statuetă masculină
de la Cernavodă are reprezentat un pumnal incizat pe piept. Morţii sunt îngropaţi în aşezări, chirciţi, adesea
presăraţi cu ocru. Petre Roman afirmă că purtătorii acestei culturi au controlat principalele căi de comunicaţii
din SE Europei: Dunărea, culoarul Vardar-Morava, care făcea legătura cu Grecia şi Troia. Se presupune, in
consecinta, si un monopol al drumurilor comerciale si comertului. În Oltenia şi Banat, cultura a fost urmată de
culturile Coţofeni şi Baden, dar nu se ştie ce s-a petrecut cu ea în Muntenia. Pentru Oltenia au mai fost
definite doua  grupuri culturale post Cernavoda III, care au fost plasate tot în perioada de tranziţie: Celei şi
Orlea- Sadovec. Grupul Celei este atestat doar la Celei şi Siliştioara în Romania, iar în Bulgaria la Nova Zagora
şi în Peştera Devetaki . La Celei au fost surprinse 6 nivele de construcţie si au fost dezvelite cateva locuinţe de
suprafaţă. Printre formele ceramice se remarcă vasele de tip askos şi castroanele cu buza teşită oblic. Nu este
exclusă posibilitatea ca unele morminte din necropola timpurie de la Zimnicea să aparţină acestui grup. De la
Celei se cunosc şi podoabe de aur. Grupul Orlea-Sadovec este atestat şi în Bulgaria şi este considerat a fi de
origine sudică, la formarea căruia şi-a adus contribuţia cultura Ezero din Bulgaria. Azi nu este nicidecum
lămurită problema acestor două grupuri cu arii de raspandire mult prea mici. Este posibil ca, de fapt, să fie
vorba de un singur grup sau să reprezinte o etapă incipientă a culturii Coţofeni.

CULTURA AMFORELOR SFERICE

Această cultură s-a dezvoltat pe un spaţiu foarte larg care cuprinde Polonia, partea estică a Germaniei, Slovacia,
Ucraina, zone în care este atestată mai ales prin morminte megalitice. Pe teritoriul nostru,  purtătorii acestei
culturi pătrund din Podolia, cultura fiind deja într-o fază finală. Cultura a fost identificată prin săpături în anii
'50 de către Dinu Marin. Este ocupată mai ales zona de NV a Moldovei, cuprinsă între Carpaţii Orientali, Siret
şi Tazlău. De pe urma acestor populaţii au rămas mai ales morminte, precum cele de la Dolheştii Mari,
Grăniceşti şi Preuteşti. Mormintele sunt în gropi căptuşite şi acoperite cu dale din piatră (ciste). De obicei,
cistele conţin mai multe schelete chircite (1-7 la noi, 3-10, în spaţiul de origine). De cele mai multe ori este
vorba de înmormântări simultane, dovadă că se practicau sacrificiile umane (soţie, copii, servitori). Inventarul
funerar, mai ales al defunctului bărbat, este foarte bogat: topoare din silex lustruite, lame de silex, aplici, brăţări
şi catarame din os ajurate şi incizate. Tipice culturii sunt amforele globulare cu 4 torţi sub buză, decorate cu
şnurul. Economia se baza în principal pe creşterea transhumantă a animalelor, dar este practicată şi agricultura.
Nu se şie cum a dispărut această cultură. Spaţiul ocupat de ea este ulterior locuit de populaţiile Horodiştea-
Erbiceni II. Probabil purtătorii ei au dispărut treptat, covârşiţi numeric de populaţiile vecine. Este posibil ca
aceast cultura să fi avut contribuţii genetice la formarea culturii Schneckenberg din Transilvania de SE, în a
cărei arie sunt documentate, de adsemenea,  morminte în cistă.

5
COMPLEXUL CULTURAL HORODIŞTEA- ERBICENI- FOLTEŞTI

Unii cercetători despart cultura Horodiştea -Erbiceni din Moldova de cultura Folteşti din NE Munteniei, alţii
vorbesc despre un singur complex, cele două culturi fiind foarte asemănătoare ca cultură materială. Horodiştea
şi Erbiceni sunt aşezări din jud. Botoşani, respectiv Iaşi. Iniţial cultura a fost atestată doar la est de Siret,
ulterior, în faza a II-a, a ocupat şi zona de la vest de Siret, adică fostul spaţiu locuit de populaţiile cu amfore
sferice. Sunt documentate trei faze (Horodistea II=Erbiceni I).

Aşezările (Horodiştea) sunt fortificate de multe ori sau ocupă poziţii dominante.  Locuinţele au, uneori, podea
din dale de piatră. Se cunosc şi colibe. Inventarul aşezărilor se caracterizează prin multe oase de animale: ovi-
caprine, bovine, porci, foarte rar cai, dovadă că sunt crescători de animale. Atât ceramica, cât şi plastica
antropomorfă sunt, mai ales în prima fază, de tradiţie cucuteniană. Pictura este  insa,  monocromă. Degresantii
obişnuiti sunt cochiliile de scoici şi melci ca şi calcarul, toate pisate. Se foloseşte şi decorul prin impresiune cu
şnurul. Mormintele sunt plane, de inhumaţie. Nu se ştie ce a dus la dispariţia acestei culturi. Se  bănuieşte că
pătrunderea populaţiilor tumulare Yamna ar fi fost cauza. Alţii cred că a continuat să existe discret şi la
începutul epocii bronzului, dar si-a schimbat obiceiul de inmormantare,  practicand inhumatia sub tumuli.

Cultura Folteşti are aceleaşi caracteristici. Siturile mai importante sunt aşezările de la Folteşi şi Stoicani. Se
crede că unele morminte de la Brăiliţa i-ar putea aparţine.

CULTURA CERNAVODA II

Începe ceva mai târziu decât Cernavoda III, dar cele doua culturi au si momente de contemporaneitate. Se
presupune chiar ca ar fi exisitat conflicte între cele două pentru ocuparea sectorului dunărean cuprins între
Olteniţa şi Hârşova. Este atestată în E Munteniei, Dobrogea şi pe litoralul nordic al Bulgariei, până la Burgas.
Se formează pe un fond Cernavoda I, peste care se suprapun populaţii Usatovo. La Varna sunt atestate locuinţe
lacustre. Purtătorii acestei culturi sunt foarte preocupaţi de asigurarea subzistenţei, fapt pentru care pescuiesc,
culeg scoici, vânează cervide. Cresc ovicaprine şi bovine. Au atât morminte de inhumaţie plane, cât şi tumulare.

BIBLIOGRAFIE:

Petre Roman- Forme de manifestare cultural din eneoliticul tarziu si perioada de tranzitie
spre epoca bronzului, SCIVA 32, 1981, 1, p.21-42. 
Marija Gimbutas, Civilizatie si cultura. Vestigii preistorice in sud-estul european, Bucuresti,
1989. 
Alexandru Vulpe, Spatiul egeo-anatolian si Europa sud-estica in lumina unei revizuri a
cronologei epocii bronzului, in Memoriile Academiei Romane, Sectia stiinte istorce si
arheologie, Ser.IV 21, 1996 91997), p. 33-47. 
Aexandru Vulpe, Consderatii privind inceputul si definirea perioadei timpurii a epocii
bronzului in Romania, in Vlad Nistor, Daniela Zaharia (coord.), Timpul istoriei. Memorie si
patrimoniu I, in honorem emeritae Ligiae Barzu, Bucuresti, 1997, p. 37-49.