UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE ISTORIE

Arta funerară romană

Gămănuț Casian

H112

2014

1
 Încă din cele mai vechi timpuri, persoanele decedate au fost tratate în două tipuri: fie au
fost incinerate, fie au fost înmormântate. Romanii, firește, nu fac excepție. În spațiul
mediteraneean, cele două metode au fost uneori practicate simultan, dar au existat și perioade în
care una din cele două marcau un obicei general acceptat într-o anumită societate sau cultură. În
primul caz, alegerea unei din cele două ținea de aspecte particulare precum tradiția, familia,
categoria socială sau starea materială1.

Firește, scopul monumentului funerar este de a păstra rămășițele defunctului. De

asemenea, cel puțin în lumea romană, monumentul funerar slujește și la păstrarea vie a memoriei
acestei persoane, atât din perspectiva catacteristicilor și trăsăturilor sale fizice și morale, dar și,
mai ales, prin prisma contribuției pe care acesta a avut-o la dezvoltarea societății și la binele adus
comunității2. Firește, în cercetarea arheologică a existat mereu o grijă și o preocupare sporită față
de delimitarea cât mai clară a mormintelor și monumetelor funerare romane față de cele
indigene, din cadrul provinciilor Imperiului sau chiar din teritoriile aflate în componența
Republicii. Unul din principalele criterii pentru această delimitare este cel al ,,bunurilor
funerare”. De exemplu, bunuri precum opaițe, monede sau recipiente cu unguiente au fost
încadrate în prima categorie, pe când podoabele metalice pentru vestimentație au intrat în
categoria bunurilor funerare indigene. Chiar și așa, nu poate fi spus că există un standard complet
pentru identificarea obiceiurilor funerare romane din cadrul provinciilor3.

Pe lângă păstrarea rămășițelor defunctului și comemorarea acestuia, monumentul funerar

roman mai avea și o a treia conotație: cea a creării unei conexiuni între cei rămași în viață și
lumea de dincolo de moarte. Mobilul principal al acestei conexiuni era, însă, cuvântul. Atât
cuvântul rostit, prin rugăciuni sau anumite componente ale ritului funerar, dar și cel scris sau
bine zis inscripționat în interiorul sau în exteriorul monumentului, sub forma epitafelor.
Dezvoltarea acestui obicei a creat o cultură în cadrul căreia era existentă credința că memoria
defunctului va persista cel puțin atât timp cât va exista respectiva inscripție4.

1
McCann, Marguerite Anna, Roman Sarcophagi in The Metropolitan Museum of Art, The Stinehour Press, 1978, p.
15.
2
Brillian, Richard, Arta romană de la Republică la Constantin, Editura Meridiane, București, 1979, p. 89.
3
Pearce, John, Burial, society and context in the provincil Roman world, în J. Pearce, M. Millett and M. Struck,
Burial, Society and Context in the Roman world, Oxbow books, Oxford, 2015, p. 3.

2
 Urmărind evoluția artei funerare romane în sens cronologic, este necesară punctarea unor
anumite aspecte în legătură cu influențele venite din partea popoarelor care stăpâneau Peninsula
Italică înaintea expansiunii Romei. Cele două popoare sunt campanii (în sens oarecum impropriu
și generalizant) și, mai ales, etruscii. În ceea ce privește arta mortuară a campanilor, aceasta este
rezumată, în mod deosebit, la vasele funerare. Campanii, popor renumit pentru vitalitate, au creat
anumită formă statală ce a fost inclusă în cadrul stăpânirii etrusce, păstrând însă o independență
considerabilă. Regiunea s-a aflat și sub o puternică influență greacă la un moment dat, fapt
dovedit de prezența unor monede. Aceste vase funerare sunt denumite campaniene, însă nu poate
fi negată o anumită tipologie etruscă, precum și prezența unor anumite motive ale stăpânilor
Italiei de dinainte de romani. Majoritatea acestor vase au fost găsite în localitatea Nola 5, aflată la
momentul descoperirii în regatul Neapolelui. Acestea aveau ca scop fie păstrarea rămășițelor
incinerate ale persoanei decedate, fie ale acelor ,,bunuri funerare” menționate mai sus.
Majoritatea acestora nu au fost găsite în localități grecești, ci în morminte italice. Imagistica de
pe aceste vase marchează funcția acestora, picturile reprezentând de obicei un monument funerar
flancat de femei sau de tineri complet goi, aducând o varietate de ofrande, precum cărnuri,
veselă, parfumuri, podoabe sau oglinzi. Monumentul funerar reprezentat era rareori o statuie, de
obicei acesta fiind fie o simplă stelă, fie mici altare6.

În ceea ce privește arta etruscă propriu zisă, aceasta a avut un impact foarte puternic
asupra celei romane. Mormintele etrusce erau deosebite pentru acel spațiu și acea perioadă, ele
fiind mult mai spațioase și mai complexe decât cele ale altor popoare. Astfel, mare parte din
mormintele etrusce erau pictate cu diverse scene din istoria poporului, precum și reprezentarea
unor personaje a căror veridicitate istorică este pusă la îndoială.

O parte din aceste morminte conțin reprezentări ce pot fi tratate ca surse istorice relevante
pentru istoria timpurie a Romei, mai precis din timpul regalității etrusce sau a ultimilor regi ai
Romei (dintre care trei sunt cunoscuți și acceptați în mod tradițional, anume Tarquinius Priscus,
Servius Tullius și Tarquinius Superbus; numărul acestora, însă, este neîndoielnic mai mare). Un

4
Chioffi, Laura, Death and burial, în Ch. Bruun, J. Edmondson, The Oxford Handbook of Roman Epigraphy,
Oxford University Press, Oxford, 2015, p. 627.
5
Winckelmann, Johann Joachim, Istoria artei antice, vol. I, Editura Meridiane, București, 1985, p.
6
Heuer, Kelly, Funerary Vases in Southern Italy and Sicily, 2010,
http://www.metmuseum.org/toah/hd/fune/hd_fune.htm , accesat la 15.01.2017, 21:02

3
astfel de exemplu este cel numit ,, Mormântul Francois” de la Vulci. Reprezentările din interiorul
acestuia au adus mărturii importante și în același timp revoluționare pentru ceea ce înseamnă
perioada din timpul domniei lui Servius Tullius (a cărui nume real, etrusc, se presupune a fi
,,Mastarna”). Picturile narează evenimente precum conflictele dintre romani și etrusci, eliberarea
lui Caelius Vipenna, un uzurpator, precum și pe acest Mastarna. Descoperirea mormântului a
venit în sprijinul neașteptat al ,,studiilor” împăratului Claudius, care îl numea pe Servius Tullius
nu altfel decât Mastarna7.

Pe de altă parte, etruscii vor influența obiceiurile funerare romane prin introducerea
sarcofagelor, în ciuda faptului că acestea vor lua amploare în secolul II după Hristos. Astfel, este
cunoscut faptul că etruscii foloseau sarcofage cu cel puțin cinci sute de ani înainte ca acestea să
devină populare în Imperiul Roman. Mai mult decât atât, sarcofagele etrusce erau la rândul lor
impresionante, având diverse forme și decorații a căror valoare artistică este indubitabilă. Oferim
în acest sens ca exemplu ,,Sarcofagul Soților”, din teracotă, datat la anul 520 înainte de Hristos și
descoperit în necropola de la Bandittacia8.

Înaintea trecererii la analiza monumentelor funerare clasice, trebuie punctată răspândirea

la scară largă a columbaria (columbarium, la singular). Acestea erau la rândul lor monumente
impresionante, mult mai impozante decât am crede la prima vedere, ce reprezentau principalele
clădiri unde erau păstrate rămășițele defuncților. Acestea dețineau un număr impresionant de
urne care conțineau cenușa rezultată în urma incinerării unei persoane. Acestea au rezistat ca
,,normă funerară” până în secolul al II-lea după Hristos, avându-și apogeul în timpul lui
Augustus. Totuși, tot în timpul domniei acestuia acest obicei a început să piardă teren, odată cu
ridicarea însuși a mausoleului împăratului9. Columbaria reprezintă însă un exemplu cert de
originalitate. Fiecare urnă avea, în spațiul destinat acesteia, cel puțin o plăcuță pe care era
inscripționat numele defunctului, precum și profesia sa din timpul vieții. Nu este mic, în schimb,
numărul celor care aveau și un bust sculptat în piatră, executat în așa fel încât să redea cât mai
fidel atât chipul respectivei persoane, cât și anumite trăsături morale. Mai mult decât atât, acestea

7
Grummond Thompson, Nancy, Etruscan Myth, Sacred History and Legend, University of Pennysilvania Press,
Philadelphia, 2006, p. 209.
8
Becker, Jeffrey, Sarcophagus of the Spouses, https://www.khanacademy.org/humanities/ancient-art-
civilizations/etruscan/a/sarcophagus-of-the-spouses-rome, accesat la 15.01.2017, 22:35.
9
Borbonus, Dorian, Columbarium Tombs and Collective Identity in Augustan Rome, Cambrridge University Press,
New York, 2014, p. 2.

4
reprezentau o combatere a individualismului manifestat de către oamenii politici ai Romei, care
acordau mare importanță mormintelor lor. Acest lucru se datorează faptului că un columbarium
reprezintă o întreagă comunitate, întrucât într-un asemenea monument se aflau rămășițele
incinerate ale mai multor persoane din aceeași categorie socială, având uneori și aceeași
profesie10. Pot fi numite, drept exemplu, Columbarium-ul II din Via Codini, cel din Pompei sau
Columbarium-ul liberților din aceeași Via Codini. Urnele funerare erau la rândul lor variate,
unele dintre ele fiind remarcabile din punct de vedere artistic, având gravate diverse motive, de
la cele arhitecturale (coloane, în mod special) până la cele florare11.

În paralel cu Columbaria existau în Republica romană și în Imperiul timpuriu un număr

considerabil de monumente individuale. Acestea erau, firește, ale unor persoane înstărite sau cel
puțin cu venituri considerabil mai mari decât ale celor ale căror vase funerare se aflau în
Columbaria. Dacă în timpul Imperiului acestea erau construite și ,,decorate” în așa fel încât să
existe cât mai multe trimiteri la viața de după moarte, în această perioadă acestea se concentrau
pe viața defunctului și, cum am mai precizat, pe rolul său în comunitate. În Roma exista o așa
zisă graniță numită pomerium, care delimita spațiul în care puteau fi ridicate monumente
funerare. Unul din cele mai concludente și mai timpurii exemple de monumente funerare de
dinainte de perioada Imperiului clasic și târziu este mormântul brutarului Eurysaces, cel care a
fost cunoscut ca furnizor de pâine pentru armatele lui Iulius Caesar, de pe Via Casilina, ridicat
imediat după pomerium. Acesta sugerează, atât prin poziție, cât și prin aspectul său, faptul că
brutarul a fost respectat în comunitate iar memoria sa trebuie păstrată pentru o perioadă cât mai
mare de timp. Însuși mormântul era construit sub forma unui cuptor, iar de jur împrejurul
acestuia este sculptat în relief un fir narativ al operațiilor de preparare a pâinii 12. Firește, brutarul
însuși este înfățișat, alături de soția sa. Reliefarea vieții decedatului continuă un obicei etrusc, iar
amplasarea la limita pomerium-ului are rădăcini grecești și italice13.

Totuși, mormintele erau cât se poate de variate, în special înaintea stabilirii unui nou
standard de către Augustus, prin mausoleul său de la Roma. Ele difereau în funcție de statutul
defunctului, de posibilitățile financiare sau de profesie, precum și de ritul inhumației sau
incinerării. Firește, cu excepția celor menționate mai sus, există numeroase morminte ale celor
10
Ibidem, p. 3.
11
Koch, Guntram, Roman Funerary Sculpture Catalogue of the Collections, Mondo Typo Press, Malibu, 1988, p. 5.
12
Brillian, Richard, op.cit., p. 89.
13
Ibidem, p. 90.

5
care nu se aflau nici măcar într-un Columbarium, cu atât mai puțin într-un mormânt ca cel al lui
Eurysaces. Aceștia aveau deseori simple stele de piatră sau cutii de beton14.

Mausoleul lui Augustus, însă, introduce cilindrul, la nivel arhitectural, ca normă pentru
monumentele funerare. El este, însă, cu mult mai vechi, având rădăcini în perioada etruscă și în
tumulii acestora. Mausoleul a avut, însă, și un impact deosebit, întrucât el a avut și un scop
,,politic”. Fiind construit pe Campus Martius, el a contribuit la consacrarea lui Octavian ca unicul
stăpân al Romei, având indubitabil și un rol anti-Antonian 15. Dar chiar și înainte de Augustus,
putem vorbi de un rol politic al monumentelor funerare. Încă din timpul Republicii, competiția
dintre cele mai importante familii se purta și pe acest plan, întrucât un asemenea monument
putea transmite la rândul său un anumit mesaj. Un asemenea exemplu este mormântul familiei
Cornelii Scipiones16.

Tipul monumentului cilindric a fost adoptat în secolele I-II în diverse tipuri și pe o arie
răspândită în cadrul Imperiului, în special în partea de Vest a acestuia. Totuși, există și asemenea
exemple în partea răsăriteană, iar cel mai concludent este monumentul de la Adamclisi, de pe
teritoriul actual al României, ridicat în urma victoriei asupra dacilor la Tapae. Apare, de
asemenea, ,,moda” mormântului cu două etaje, fiind o combinație între cilindru și cub. Cel mai
concludent și mai opulent exemplu este monumentul conscut sub numele de ,,La Conocchia”,
aflat lângă Capua, pe Via Appia.

Există, de asemenea, monumentul format dintr-un cilindru alungit și o bază cubică.

Primul asemenea exemplu este monumentul lui Augustus de la La Turbie 17. Însă cel mai
concludent asemenea exemplu este, fără îndoială, Coloana lui Traian, având statuia împăratului
în vârf și rămășițele sale incinerate la bază. Monumentul nu a fost contestat doar pentru
amplasarea sa neconvențională în interiorul pomerium-ului, ci și pentru rolul său în interiorul
forum-ului. Totuși, acest fapt era ,,scuzat” plecând de la ideea că Traian atinsese statutul de
divus. Atât amplasarea rămășițelor împăratului, cât și reprezentarea în basorelief a războaielor cu
dacii sunt, cel mai probabil, inițiative ale împăratului Hadrian18.

14
Ibidem, p. 91.
15
Toynbee, J.M.C., Death and Burial in the Roman World, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1996, p.203.
16
Chioffi, Laura, op.cit., p. 628.
17
Brillian, Richard, op.cit., p. 91.
18
Toynbee, J.M.C, op.cit., p. 185.

6
 Monumentul lui Hadrian, la rândul său, se încadrează în categoria monumentelor
cilindrice, precum și monumentele târzii ale împăraților Gordianus, Galerius și Romulus. Face
excepție, în schimb, monumentul lui Diocletian de la Split, construit în formă poligonală. Toate
aceste monumente somptuase erau, însă, prea costisitoare pentru a se răspândi la scară largă în
Imperiu. Totuși, importanța lor artistică rămâne incontestabilă, precum și influența acestora
asupra dezvoltării arhitecturii europene din secolele următoare19.

Totuși, dintre toate tipurile de monumente funerare romane, turnul sau cenotaful rămâne
cel mai răspândit, cel mai vizibil și cel mai la îndemână. Dezvoltarea acestuia pe înălțime oferea
impresia somptuozității, îmbinând în același timp arhitectura cu sculptura. Modelul cel mai
probabil al acestora a fost Mausoleul din Halicarnassus. Valoarea artistică a acestor monumente
este, însă, inferioră celor cilindrice. Reprezentările din cadrul acestor morminte erau aflate atât la
exterior, destinate publicului larg și conținând portretele funerare și stelele de mormânt, cât și la
interior, destinate apropiaților defunctului20.

Stelele și lespezile de mormânt erau foarte populare în Peninsula Balcanică, dar și în

Britannia sau pe Rin. Acestea erau, de asemenea, foarte variate, putând fi atât într-o formă
simplă, verticală și sculptată în basorelief, dar și blocuri de marmură sau calcar înfățișând o
întreagă galerie a unor familii. Unele erau, de asemenea, doar pictate. Temele iconografice aveau
o inspirație greacă evidentă, ea căpătând de asemenea diverse forme și motive: persoanele erau
repreentate atât în întregime (fie în picioare, așezate sau culcate), cât și doar sub forma unui bust.
S-au dezvoltat și o serie de identități consacrate: soția virtuoasă, soldatul triumfător, eroul,
cetățeanul sau magistratul.

Odată cu stabilizarea inhumării ca rit funerar, se dezvoltă din ce în ce mai puternic arta
sarcofagelor. Producerea și utilizarea acestora devine o adevărată normă în perioada clasică a
Imperiului, cel puțin pentru cei care își permiteau un asemenea mormânt. Alcătuit din marmură,
acesta putea avea diverse teme imagistice, a căror varietate este impresionantă. Totuși, acestea
erau produse într-o scară mai redusă decât stelele funerare, din motive evidente. Atelierele care
produceau sarcofage se aflau fie în centre urbane mari, precum Atena sau Ostia-Roma, fie în
apropierea unor cariere de piatră. Deseori, acestea erau trimise în anumite orașe în stare brută sau

19
Brillian, Richard, op.cit., p. 92.
20
Ibidem, p. 93.

7
nefinisată, pentru a fi sculptate la fața locului, potrivit preferințelor cumpărătorului. Putem vorbi,
astfel, de un comerț solid de sarcofage21.

Sarcofagul, din punct de vedere etimologic, povine din limba greacă și înseamnă
,,mâncător de carne”. Chiar dacă cele mai cunoscute sunt de marmură, ele fiind și cele mai
impresionante, acestea puteau fi construite și din alt etipuri de piatră, precum și din lemn. Din
punct de vedere geografic, acestea pot fi împărțite în trei categorii: sarcofage romane
metropolitane, attice și asiatice. Forma standard a unui sarcofag este cea rectangulară joasă 22.
Acesta e compus din două părți: cutia paralelipipedică și capacul, ambele putând fi sculptate în
mod impresionant. În ciuda tipului originar, cel egiptean clasic și bine cunoscut, sarcofagul
roman s-a diversificat în mod remarcabil, uneori chiar pe coordonate geografice23.

Roma era principalul centru vestic al producției de sarcofage. Sunt asemănătoare cu cele
etrusce, ele fiind așezate de obicei în cadrul unui mausoleum, cu fața spre zid. Saucofagele attice
erau majoritatea produse la Atena, iar marmura era preluată din Muntele Pentelicus, aflat în
apropiere. Majoritatea erau, însă, produse pentru livrarea lor în alte părți ale Imperiului. Acestea
erau decorate de obicei pe toate cele patru părți ale sale. În ceea ce privește sarcofagele din Asia
Mică, acestea se încadreaă într-o tradiție mai veche. Cel mai important atelier era cel de la
Dokimeion, din Frigia, acolo unde erau produse sarcofage de dimensiuni mari. Mai exista și un
tip de sarcofag mai original, prezent în Egipt. Acesta era o fuzionare a sarcofagului clasic din
perioada egipteană veche și cel roman, având forma unei mumii și era decorat pe panouri de
lemn în lateral24.

Sarcofagele sunt și ele adevărate mobile ale comemorării defunctului. În plus, acestea
prezintă și o predilecție pentru viața și lumea de dincolo de moarte. Păstrarea amintirii trecutului
este făcută și la un nivel aflat dincolo de realitate, întrucât defunctul sau familia supraviețuitoare
a acestuia poate ,,decide” cum să fie amintită respectiva persoană, creând, astfel, un mic mit.
Portretistica îi permite defunctului să ,,comunice” de dincolo de moarte cu lumea terestră, creând
o nostalgie care face legătura dintre trecut și prezent și dintre mit și realitate. Este perpetuată
astfel o credință antică bine consacrată, anume aceea a ideii că cei morți și cei vii se pot influența

21
Ibidem, p.94.
22
Awan, Heather, 2007, http://www.metmuseum.org/toah/hd/rsar/hd_rsar.htm, accesat la 1:11, 16.01.2017.
23
Brillian, Richard, op.cit., p. 96.
24
Awan, Heather, op.cit., accesat la 2:39, 16.01.2017.

8
reciproc, barierele dintre viață și moarte fiind mult mai reduse și mai blânde decât vor deveni în
lumea creștină25.

Este remarcabil faptul că pentru antici amintirile aveau același rol pe care îl aveau și
visele, de pildă, anume cel de a conecta trecutul și prezentul în mod mult mai strâns decât am
putea crede astăzi. Amintirile aveau, astfel, puterea de a aduce trecutul în prezent. Și întrucât
văzul era un simț ,,privilegiat”, imaginile de pe sarcofage, de exemplu, puteau face ca prezența
defunctului să fie reîmprospătată. Aceeași putere a aveau și visele în care apăreau cei de dincolo
de moarte26. S-a dezvoltat, astfel, o adevărată artă la nivelul a tot ceea ce înseamnă amintiri- ars
memorativa, aspect specific exclusiv lumii antice. Chiar dacă dezvoltarea acestei arte (ale cărei
implicații erau observate, în mod special, în oratorie) nu au avut legătură directă cu elaborarea
sarcofagelor și apariția diverselor tematici memorative de pe acestea, acest mod de gândire a
avut cu siguranță de a face cu crearea indirectă a unei predilecții pentru abordarea într-un anumit
mod a ilustrării vieții defunctului pe pereții și pe capacul sarcofagului27.

Există, firește, o clasificare tematică a sarcofagelor, aceasta acoperind mai multe stiluri și
surprinzând o diversitate mai pronunțată decât urmărirea acestora din punct de vedere stilistic
sau regional. Inițiativa pentru o asemenea clasfificare a aparținut lui Carl Robert, unde la
începutul secolului al XX-lea. De semenea, abordarea problemei din această perspectivă oferă și
un suport pentru observarea modificărilor de percepție vis-a-vis de lumea de apoi, precum și
urmărirea predilecțiilor pentru anumite subiecte religioase, mitologice sau istorice28.

Putem vorbi, astfel, în primul rând, despre sarcofagele care abordează teme mitologice,
acestea fiind extrem de populare în lumea romană. Acestea pot fi împărțite la rândul lor în
diverse subcategorii. Putem discuta despre sarcofage care tratează diverse aventuri amoroase ale
zeilor, precum cele ale lui Marte cu Venus sau cele ale zeiței Cybele, precum și relatând relația
dintre Marte și Rhea Silva. Un asemenea fragment de sarcofag a fost descoperit la Roma de către
arheologul John Marshall, ale cărui rămășițe sunt îndeajuns de mari încât să expună la o calitate
foarte bună reprezentarea zeului și a Fecioarei Vestale, a căror unire a dat naștere gemenilor

25
Koortbojian, Michael, Myth, Meaning, and Memory on Roman Sarcophagi, University of California Press, Los
Angeles, 1993, p. 175.
26
Ibidem, p. 176.
27
Ibidem, p. 177.
28
Brillian, Richard, op.cit., p. 98.

9
Romulus și Remus29. O altă subcategorie conține temele care fac referire la intervenția zeilor în
viața muritorilor și a efectelor acestor intervenții, inclusiv a celor care influențează destinul unor
eroi. Unele dintre cele mai populare asemenea teme vizau contactele dintre zei și Oreste,
Meleagru sau Ahille. Exemplificăm, în acest caz, printr-un sarcofag descoperit de același John
Marshall în Roma și aflat în acest moment la Galleria Doria Pamphilli, din același oraș. Acest
sarcofag îl înfățișează pe Meleagru murind în prezența unei mulțimi și a zeiței Artemis.
Importanța acestui tip de sarcofag este una accentuată, întrucât influențele sale se întind până în
Evul Mediu târziu. Astfel, reprezentările cu Hristos mort sunt foarte asemănătoare cu cele ale lui
Meleagru în aceeași ipostază. Însuși Tiziano a pictat scena înmormântării lui Hristos într-un mod
foarte asemănător cu scena înfățișată pe acest sarcofag 30. Un alt sarcofag important de
exemplificat este cel de la Luvru, din secolul al II-lea, înfățișându-i pe Diana și pe Acteon31.

Tot în această categorie putem încadra sarcofagele cu episoade din viața lui Ahille, pe de
o parte, și pe cele cu Hercule sau,mai precis, cu muncile acestuia. Nu putem ignora, de
asemenea, pe cele care înfățișează amazonomahia, centauromahia sau luptele dintre greci și
barbari. Există o serie de exemple care combină amazonomahia cu relația dintre Ahille și regina
Pentesileea32. Un fragment de sarcofag aflat la Palazzo Camuccini din Roma înfățișează
întâlnirea dintre Ahille și Odysseu pe insula Skyros 33. În ceea ce privește sarcofagele
reprezentându-l pe Hercule, acestea sunt concentrate în principiu pe cele doisprezece munci ale
acestuia. Un asemenea exemplu este cel de la Mantova, datat la începutul secolului III, având
friză continuă. Un exemplu de sarcofag cu friză fragmentată cu aceeași temă poate fi găsit la Vila
Borghese de la Roma34. Un alt asemenea sarcofag, aflat la Ufizzi, în Florența, îl înfățișează pe
Hercule conducându-l pe Cerber în afara Infernului35. Tot în categoria temelor mitologice sunt
încadrate și cele reprezentând muze în diverse ipostaze. Asemenea sarcofage pot fi găsite în
muzeul Paul Getty din Malibu, California, Statele Unite ale Americii. Unul dintre acestea este
incomplet și le înfățișează pe Polyhymnia, Urania, Terpsichore și Thalia stând în poziție verticală

29
McCann, Marguerite Anna, op.cit., p.75.
30
Ibidem, p. 65.
31
Brillian, Richard, op.cit., p. 99
32
Ibidem, p. 100.
33
McCann, Marguerite Anna, op.cit p. 67
34
Brillian, Richard, op.cit., p. 100.
35
McCann, Marguerite Anna, op.cit p. 71.

10
în fața unei cortine36. Într-un alt asemenea sarcofag, regăsit tot la acest muzeu, este reprezentată
muza Melpomene, având o mască tragică cu o piele de leu, amintind de Hercule37.

O subcategorie deosebită a sarcofagelor cu teme religioase o reprezintă cea cu ființe

marine, care de cele mai multe ori îmbină ființe reale, precum delfinii, cu cele imaginare.
Specialistul pe acest domeniu, A. Rumpf, a creat un catalog al numeroaselor asemenea sarcofage
descoperite la Roma, dar care încă mai poate fi extins. Muzeul din Malibu găzduiește și un
asemenea exemplu, el înfățișând un doi tritoni, unul tânăr și unul mai ,,în vârstă”, o nereidă și un
presupus cap al lui Oceanus38. Un sarcofag cu adevărat deosebit, fiind singurul existent care
tratează această temă, este cel achiziționat și ,,promovat” de către John Marshall, el fiind anterior
găsit în Florența. Acesta surprinde concursul muzical dintre muze și sirene și datează din
perioada târzie a Severilor39.

Un alt grup de sarcofage cu o tematică diferită de cele pur mitologice enunțate mai sus
este cel cu tematică dionisiacă. Rolul lui Dyonisos în mitologia greco-romană era extrem de
important, întrucât el era văzut printre pământeni ca un adevărat salvator din suferințele terestre.
Acesta era un adevărat ghid spre paradis, un furnizor al desfătărilor și al plăcerilor trupești.
Aceste aspecte sunt deseori surprinse în sarcofagele romane din secolele II-III. Extazul dionisiac
este simbolizat de obicei prin figura Menadei aflată sub efectul vinului40.

Triumful indian al lui Dyonisos este splendid reprezentat pe o serie de sarcofage, acest
episod reprezentând un adevărat simbol sau punct culminant al eliberării din lanțurile suferinței.
Aceasta demonstrează, de asemenea, universalitatea puterii zeului. Un asemenea sarcofag este
regăsit la Walters Art Gallery, în Baltimore, iar un altul, având reprezentate și ființe mitologice
precum centaurii, este prezent la Lateran41. Firește, sarcofagele cu această temă ne oferă
informații importante în legătură cu anumite aspecte din cadrul cultelor misterelor răspândite în
Imperiul Roman. În legătură directă cu tematica dionisiacă se află sarcofagele cu anotimpuri 42 și
cele cu ghirlande, care tratează deseori culesul viei.

36
Koch, Guntram, op.cit., p. 46.
37
Ibidem, p. 50.
38
Ibidem, p. 22.
39
McCann, Marguerite Anna, op.cit p. 46.
40
Brillian, Richard, op.cit., p. 100.
41
McCann, Marguerite Anna, op.cit p. 91.
42
Brillian, Richard, op.cit., p. 101.

11
 O altă categorie tematică este cea a bătăliilor istorice. Acestea își au orignile în
sarcofagele grecești, atunci când principala temă era cea a bătăliilor lui Alexandru Macedon.
Apărute la sfârșitul dinastiei Antoninilor, acestea sunt inspirate nu doar din bătălii istorice, ci și
din bătălii semi-mitologice între greci și barbari. Acestea capătă amploare într-o perioadă în care
romanii revin la obiceiurile războinice pierdute sau reduse începând cu Augustus. Victoriile în
bătălii aveau un alt ecou acum, generalul triumfător căpăta un renume mult mai puternic decât
înainte, asta în condițiile în care nici înfrângerile în războaie nu erau tocmai rare, în special în
Orient și pe Rin. Așadar, predilecția iconografică pentru bătălii devine foarte populară. În 1926 a
fost descoperit la Roma, lângă necropola de lângă Via Portuense un sarcofag care înfățișa o luptă
între gali și romani. Acesta poate fi găsit astăzi la Museo Novo din Roma43.

Pe lângă cele menționate mai sus, mai trebuie trecute în revistă două categorii de
sarcofage destul de des întâlnite în lumea romană. Este vorba despre cele cu tematică a vânătorii
și despre sarcofagele cu filosofi. Dacă primele nu au o semnificație ieșită din comun, tematica
fiind una destul de clară, cele din urmă, concentrate în general pe filosofi greci, precum Platon
sau Plotin, au ,,evoluat” apoi în sarcofage cu evangheliști. 44

Putem concluziona, astfel, observând complexitatea artistică a riturilor funerare romane și

profunzimea lor la nivel ideologic, precum și legăturile evidente dintre toate aspectele materiale
ale atitudinii față de cei decedați și latura conceptuală și ideologică cu privire la moarte.
Modificările generate de predilecția romanilor fie pentru incinerare, fie pentru inhumare s-au
reflectat în evoluția monumentelor funerare, monumente care reflectau la rândul lor anumite
aspecte ale mentalității și ale evoluției sociale, dar și anumite aspecte politice sau chiar militare.
De la impresionantele și opulentele mausolee imperiale și până la minuțioasele și fascinantele
sarcofage, romanii și-au pus în aplicare originalitatea și genial lor unic în istorie pentru a crea o
latură inedită a civilizației lor.

BIBLIOGRAFIE
43
McCann, Marguerite Anna, op.cit p. 107.
44
Brillian, Richard, op.cit., p. 102.

12
 Awan, Heather, 2007, http://www.metmuseum.org/toah/hd/rsar/hd_rsar.htm

Becker, Jeffrey, Sarcophagus of the Spouses,

https://www.khanacademy.org/humanities/ancient-art-civilizations/etruscan/a/sarcophagus-of-
the-spouses-rome

Borbonus, Dorian, Columbarium Tombs and Collective Identity in Augustan Rome,

Cambrridge University Press, New York, 2014

Brillian, Richard, Arta romană de la Republică la Constantin, Editura Meridiane,

București, 1979

Chioffi, Laura, Death and burial, în Ch. Bruun, J. Edmondson, The Oxford Handbook of
Roman Epigraphy, Oxford University Press, Oxford, 2015

Grummond Thompson, Nancy, Etruscan Myth, Sacred History and Legend, University of
Pennysilvania Press, Philadelphia, 2006

Heuer, Kelly, Funerary Vases in Southern Italy and Sicily, 2010,

http://www.metmuseum.org/toah/hd/fune/hd_fune

Koch, Guntram, Roman Funerary Sculpture Catalogue of the Collections, Mondo Typo
Press, Malibu, 1988

Koortbojian, Michael, Myth, Meaning, and Memory on Roman Sarcophagi, University of

California Press, Los Angeles, 1993

McCann, Marguerite Anna, Roman Sarcophagi in The Metropolitan Museum of Art, The
Stinehour Press, 1978

13
 Pearce, John, Burial, society and context in the provincil Roman world, în J. Pearce, M.
Millett and M. Struck, Burial, Society and Context in the Roman world, Oxbow books, Oxford,
2015

Toynbee, J.M.C., Death and Burial in the Roman World, Johns Hopkins University
Press, Baltimore, 1996

Winckelmann, Johann Joachim, Istoria artei antice, vol. I, Editura Meridiane, București,
1985,

14