UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Înmormântarea la romani

Coordonator: As. Univ. Ovidiu Udrescu

Student: Călin Elisabeta

Istorie Anul I

1
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................................................3

I. Înmormântarea la romani........................................................................................................4

Bibliografie.................................................................................................................................7

2
 Introducere

Riturile funerare descrise în Eneida dezvăluie obiceiuri de îngropare sau de

incinerare a celor decedați, obiceiuri practicate de diferite neamuri – troieni, etrusci,
arcadieni, rutuli etc. Însă, sunt riturile funerare din Eneida doar o reprezentare poetică, o
convenție literară la care a aderat și poetul latin sau ele constituie transpunerea în poezie
a unei realități ce corespunde, în fapt, practicilor funerare înregistrate de arheologia
funerară.
Există o concordanță a celor mai vechi opere literare grecești, Iliada și
Odiseea, cu arta funerară greacă clasică, cu privire la credințele și riturile funerare
(concepții instituite deja până în sec. al VI-lea î. Hr.). Din ambele rezultă credința
grecilor că sufletele morţilor ajung în împărăţia lui Hades şi a soţiei sale, Persefona, sub
pământ (Iliada) sau departe în vest, la marginile oceanului (Odiseea), sub forma unor
umbre fade care păstrează, după moarte, înfăţişarea lor terestră. Palide, lipsite de sânge
și lipsite de orice consistență, umbrele dețin o minimă conştiinţă de sine, pentru
menținerea căreia însă, trebuie să aibă parte de ofrande din partea celor vii. La romani,
potrivit credințelor timpurii, sufletele celor decedați (lares, manes) ajungeau după
moarte, fie în mormânt – loc în care supravieţuiesc, sunt incolori și nediferențiați la
înfățișare, pot fi deopotrivă slabi şi puternici, înfricoșători şi favorabili celor vii, nu îşi
doresc decât să-şi regăsească vatra şi de aceea trebuie îmblânziţi prin ofrande şi
asiguraţi că au un loc în sufletele celor vii fie într-o regiune subterană, obscură,
stăpânită de zeul Orcus, posibil, o divinitate de origine etruscă. Acolo treceau într-o
anume stare de existență conștientă, asemănătoare celei de pe pământ.

3
 I. Înmormântarea la romani

Ideea existenței individuale după moarte este înregistrată de epigrafia funerară,

începând cu perioada augustană, când inscripțiile de pe morminte combină formula
tradițională D(is) M(anibus) cu numele personal al decedatului. Cu privire la sălașul
Manilor,se credea că aceștia sălășluiau sub pământ sau în preajma mormântului unde
aveau parte de ofrande. Împărăția aceasta a morților nu era însă izolată complet de
lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapă făcută în pământ (mundus) în
apropierea orașului sau a satului și era acoperită cu o piatră (lapis manalis). De trei ori
pe an, la 24 august, 5 octombrie și 8 noiembrie, se ridica această piatră pentru ca
sufletele să iasă și să se ducă să-și vadă rudele. Mai târziu, sunt înregistrate destule
dovezi despre necesitatea ca cei vii să mențină morții „în viață” oferindu-le mâncare și
ceva de băut – ulei sau chiar sânge; din aceleași, considerente, morții erau „luați” părtași
la mesele funerare date de rude,în preajma mormântului. Uneori, erau făcute găuri
înspre mormânt și introduse țevi prin care ofrandele erau trimise decedați. Se credea că
morții odihnesc în sânul mamei pământ1.
Reprezentarea Terra Mater în arta sepulcrală este motivată de această credință.
Rezultând tot de aici, formula din epitafe: S(it) T(ibi) T(erra) L(evis) și noţiunea
nemuririi prin unirea cu Mama Pământ: „cinis sum cinis terra est terra dea ergo ego
mortua non sum”.
O altă reprezentare a lumii de dincolo, aflată în strânsă legătură cu cea de
dinainte, constă în credința că mormântul însuși este locul în care cel decedat locuiește.
Așa se explică faptul că arhitectura unor mausolee și forma unor monumente sepulcrale
amintesc casele celor vii. De aici, încercarea de a-i face pe cei morți să se „simtă” acasă
în mormânt prin reprezentarea în fresce, mozaic, piatră sau stuc a obiectelor familiare:
articole de toaletă, veselă, mobilă, unelte, materiale de scris folosite odinioară 2.
În credința romană, regatul morţilor era stăpânit de Dis Pater sau Dispater, la
origine o divinitate hotoniană, ulterior subsumată lui Pluto/Hades. Acesta este introdus
la Roma în timpul primului război punic (264-241 î. Hr.), mai exact, în 249 î. Hr., când
Senatul Roman decide organizarea unor festivaluri în cinstea lui Dis Pater și a
Proserpinei.
În epoca clasică, Vergiliu este primul scriitor care, în cartea a VI-a a Eneidei, a
apelat la mitologia greacă pentru a reprezenta lumea de dincolo. Topografia vergiliană

1
Mary Beard, SPQR. O istorie a Romei antice, trad. de Mihnea Gafița. București, Editura Trei, 2017, pp. 381-
382
2
Eugen Cizek, Istoria Romei, București, Ediura Paideia, 2002, p. 65
4
 este elaborată și are o diviziune tripartită: Limbo – regiunea din marginea Hadesului în
care sunt „găzduiți” copiii și cei care au murit înainte de vreme.
Deși numeroși scriitori latini s-au folosit de viziunea asupra vieţii de dincolo
moştenită de la greci, această reprezentare este o convenție poetică, neconformă cu cea
a romanului de rând. Epitafele și arta funerară ignoră această viziune aproape în
întregime.
Acestea și riturile practicate la mormânt sugerează că mulțimea de oameni care
alcătuia societatea romană avea altă viziune despre viața de dincolo, una destul de
diferită de cea „promovată” de literatură. Mai mult, este manifest un real scepticism
lizibil în epitafuri funerare de genul celui de pe mormântul Cerelliei Fortunata 3.
Când o persoană murea, era spălată și așezată pe o canapea, îmbrăcată în cele
mai frumoase haine și încoronată, dacă ar fi câștigat una în viață. O monedă îi era pusă
în gură, sub limbă sau pe ochi, astfel încât el să-l poată plăti pe fericitorul Charon să-l
vâslească în țara morților. După ce a fost arestat timp de 8 zile, va fi scos pentru
înmormântare.Înmormântările puteau fi scumpe, așa că romanii săraci, dar nu indigeni,
inclusiv oamenii înrobiți, au contribuit la o societate de înmormântare care a garantat
înmormântarea adecvată în columbaria, care seamănă cu porumbeii și a permis mulți să
fie îngropați împreună într-un spațiu mic, mai degrabă decât să arunce în gropi ) unde
rămășițele lor putrezeau.În primii ani, procesiunea până la locul înmormântării avea loc
noaptea, deși în perioadele ulterioare, atunci doar săracii erau îngropați. Într-o
procesiune scumpă, exista un șef al procesiunii numit designator sau dominus funeri cu
lictori, urmat de muzicieni și femei în doliu. Urmau alți artiști interpreți și apoi veneau
oameni în trecut înrobiți care au fost nou eliberați ( liberți ). În fața cadavrului,
reprezentanții strămoșilor defunctului mergeau îmbrăcați cu măști de la asemănările
strămoșilor4.
Dacă decedatul era deosebit de ilustru, în timpul procesiunii din forum se făcea
o rugăciune funerarăîn fața rostrelor. Această cuvântare funerară sau laudatio putea fi
făcută pentru un bărbat sau o femeie.Aproape toată lumea era îngropată dincolo de
limitele orașului sau pomoerium, despre care se crede că a fost o practică de reducere a
bolii încă din primele zile când înmormântarea a fost mai frecventă decât
incinerarea. Campus Martius, deși o parte importantă a Romei, a fost dincolo de
pomerium în timpul Republicii și pentru o parte a Imperiului. A fost, printre altele, un
loc pentru înmormântarea ilustrului pe cheltuială publică. Puncte de înmormântare
3
Mary Beard, op. cit., p. 384
4
Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, trad. de Dan Hurmuzescu, București,
Editura Humanitas, 2018, p. 59
5
 private erau de-a lungul drumurilor care duceau spre Roma, în special Calea
Appiană (Via Appia). Mormintele puteau conține oase și cenușă și au fost monumente
ale morților, adesea cu inscripții formulate începând cu inițiale DM„la umbrele
morților”. Utilizarea lor era pentru indivizi sau familii. Erau și columbaria, care erau
morminte cu nișe pentru urnele de cenușă. În timpul Republicii, jelitorii purtau culori
închise, fără ornamente și nu își tăiau părul sau barba. Perioada de doliu pentru bărbați a
fost de câteva zile, dar pentru femei a fost un an pentru soț sau părinte.Rudele
decedatului făceau vizite periodice la morminte după înmormântare pentru a oferi
cadouri. Morții au ajuns să fie venerați ca zei și li s-au oferit daruri5.
Indiferent dacă a fost sau nu în legătură cu creștinismul, incinerarea este
atestată în cadrul unei înmormântări în timpul domniei lui Hadrian în perioada
imperială.Dacă corpul urma să fie ars, era pus pe un foc funerar și atunci când flăcările
se ridicau, parfumurile erau aruncate în foc. Alte obiecte care puteau fi folositoare
morților în viața de apoi au fost, de asemenea, aruncate. Când grămada ardea, vinul era
folosit pentru a stinge jarul, astfel încât cenușa să poată fi adunată și plasată în urne
funerare.Potrivit lui Cicero, înhumarea, nu incinerarea, a constituit modul de
înmormântare cel mai vechi, la romani. Aceeași idee este prezentă și la Plinius cel
Bătrân. Tot Plinius spune că multe familii romane au păstrat obiceiul înhumării, cea mai
celebra fiind Ginta Cornelia din care Sylla a fost primul membru care a fost incinerat.
Cât privește practica înhumării, comentatorii operei vergiliene au dezbătut în
numeroase studii, ipoteza cunoaşterii/ignorării de către Vergiliu a obiceiurilor funerare
practicate pe teritoriul italic în vremurile arhaice. Nu se ştie sigur dacă poetul latin
cunoştea vechile morminte etrusce situate în apropierea Romei şi ca urmare a acestui
fapt aflase despre obiceiurile nobilului neam etrusc de a-şi îngropa morţii. În poemul
vergilian, urmaşii etruscilor, rutulii conduşi de Turnus şi volscii, practicau înhumarea.
Rândurile următoare cuprind secvenţe din riturile de îngropare a morţilor care confirmă
ideea că Vergiliu cunoștea bine obiceiul înhumării practicat de vechile seminţii italice 6.

5
Eugen Cizek, op. cit., p. 366
6
Ibidem, p. 368
6
Bibliografie

BEARD, Mary, SPQR. O istorie a Romei antice, trad. de Mihnea Gafița.

București, Editura Trei, 2017
CIZEK, Eugen, Istoria Romei, București, Ediura Paideia, 2002
GIBBON, Edward, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, trad. de
Dan Hurmuzescu, București, Editura Humanitas, 2018