Pricop Florentina

Seminar Mitologie
Etnologie II

Făpturi din altă lume

Credinţa în căpcăuni,unicorni, zâne, spiriduși și făpturi din alte lumi a populat panteonul
mondial cu o varietate uluitoare de entităţi.
Puţine persoane au căutat tovărășia acestor entități miraculoase, majoritatea ferindu-se din calea
lor.
Uneori, făpturile acestea miraculoase pot fi auzite când trec pe lângă noi, dar nu pot fi văzute.
Ele călătoresc, adesea prin văzduh, pot fura orice doresc (de la alimente până la copiii oamenilor)
şi nu respectă o anumită religie. Muritorii care posedă o „a doua privire” (clarvăzătorii) sunt
singurii care le pot vedea, pentru ochii celorlalţi oameni ele fiind invizibile.
Dar pe măsură ce parcurgi vasta literatură în legătură cu tradiţiile şi folclorul despre
tărâmurile făpturilor miraculoase eşti tentat să crezi mai degrabă în caracterul labil al imaginaţiei
umane, decât în tainele lumii invizibile. În plus, dacă accepţi ideea lumii minunate a făpturilor
miraculoase, trebuie să admiţi şi posibilitatea existenţei pe temeiul unor „dovezi”, a zeilor,
sirenelor şi tritonilor, a uriaşilor, monştrilor care își pot schimba înfățișarea, a vârcolacilor,
vampirilor şi a altor creaţii folclorice. Bunul-simţ te îndeamnă să te opreşti mai devreme, decât
prea târziu.
În lucrarea de față vom încerca să prezentăm o parte din aceste făpturi mai mult sau mai
puțin imaginare: blajinii, spiridușii, gnomii, grifonii și vasiliscul.

Blajinii

Legenda blajinilor face parte dintr-un ansamblu al credințelor tradiționale românești.

Sunt mult mai bine cunoscute mitologiile altor popoare, a divinităților din Grecia și Roma antică
sau cele ale popoarelor nordice, mai nou, a celor orientale, în vreme ce legendele românești de
dinainte de creștinism sunt rămase, prăfuite, în marile biblioteci.
Conform legendelor populare românești, blajinii au luat parte la confruntări ce au zguduit
temeliile pământului la puțină vreme după facerea lumii, războaie sub formă de ciocniri dintre
bine și rău care au pecetluit soarta omenirii.
Credinţele despre blajini sunt multe şi contradictorii. Se spune că ar fi fost primii oameni de pe
pământ, susţinând de atunci stâlpii cerului şi ai pământului.
Aceştia mai sunt consideraţi urmaşii celor care, atunci când Moise a despărţit Marea Roşie să
treacă israeliţii după robia egipteană, nu au mai putut să iasă. Blajinii au rămas pe un ostrov,
unde trece apa Sâmbetei, într-un loc aproape de rai. Se mai zice că aceşti „blajini”, cunoscuți în
folclorul românesc şi sub denumirea de „rahmani”, „rocamni”, „rugmani”, „urici”, „oameni
roşii”, „rogmani”(Moldova), „ragmani”(Maramureş), „rugmani”(Năsăud), descind din Set, unul
din fii lui Adam. Totodată, se crede că ei umblă goi, sunt oameni scunzi, buni la suflet, paşnici,
înţelepţi şi foarte credincioşi, hrănindu-se numai cu fructe. Singurele lor preocupări sunt postul şi
rugăciunile pentru cei vii.
Alte credinţe spun că blajinii provin din copii nebotezaţi morţi imediat după naștere. Etimologic,
cuvântul „blajin” este explicat de Nicolae Băieşu, doctor în filologie şi etnograf, că provine din
slavonescul „blajenîi” care înseamnă „blând”, „bun”, „cuvios”, „fericit”. Şi într-adevăr, cei
răposaţi cu adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei au trecut în viaţa veşnică,„
unde nu este durere, nici întristare, nici suspin…”
Deoarece nu este rânduită strict canonic, în unele regiuni sărbătoarea este ţinută la date
diferite, începând cu luni după Duminica Tomei(8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. Ei
așteaptă să vadă coborând pe malul apei cojile de ouă roșii aruncate de oameni pentru a știi că
sunt Paștele.
De paştele Blajinilor se crede că sufletele morţilor sunt libere, de aceea în această zi se gătesc
multe şi alese bucate, împărţindu-se pe la vecini, cu credinţa că morţii numai în această zi sunt
liberi şi pot gusta din mâncărurile pregătite. Se crede că cine nu serbează şi nu le dă morţilor de
pomană vin morţii noaptea şi le cer. În unele ţinuturi ale ţării se împart doar ouă roşii şi cozonac
săracilor şi se face slujba de pomenire la biserică şi cimitir.

Gnomii

Un gnom este o creatură mitică de statură mică și adeptul vieții subterane. Gnomii sunt cele
mai importante ființe care întrupează caracteristicile elementului pământ. Ei se mișcă cu ușurință
prin pământ așa cum oamenii merg pe el. Se spune că razele soarelui îi transformă în piatră.
După unele tradiții, gnomii sunt niște mici creaturi buclucașe sau niște goblini. Câteva surse
spun că de fapt gnomii devin broaște când răsare soarele, în loc să se transforme în piatră.
Gnomii apar des în basmele germane, în special în cele ale Fraților Grimm dar și în mitologia
nordică. În basme, ei sunt înfățișați ca niște oameni bătrâni și pitici, care trăiesc în adâncul
pământului și păzesc comori îngropate.
În perioada Evului Mediu (şi chiar şi mai înainte) au început să fie semnalate o serie de cazuri
deosebite, cele ale piticilor subpământeni, atât în Europa cât şi în celelalte colţuri ale lumii.
Tradiţiile multor popoare – din care menţionăm legendarele triburi indiene din cele două
Americi, legendele scandinave, mitologia saxonă, scoţiană, dar mai ales cea irlandeză
au afirmat în mod repetat existenţa acestor fiinţe (numite gnomi) cu o talie foarte mică (cuprinsă
între 30 şi 65 cm), humanoide, care trăiesc sub pământ. Trăsăturile lor caracteristice erau hărnicia
şi priceperea extraordinară în prelucrarea metalelor, ei stăpânind procedee foarte avansate ce
conferă proprietăţi aproape magice obiectelor făurite.
Totuşi, se poate spune că ele au mai mult sau mai puţin, aspect uman, deși uneori sunt mai mari
de statură, alteori mai scunzi (dar niciodată cu aripi), iar comportamentul lor în general se
aseamănă cu a omului. Ele au guverne, pături sociale şi diviziune a muncii, artă, muzică, ba chiar
şi conflicte. Aceste creaturi se căsătoresc, fac copii, poartă războaie si mor. Totodată, ele posedă
puteri supranaturale, care, în caz fericit, îi fac să fie imprevizibile şi în cazul cel mai rău,
periculoase.
Legendari şi totuşi atât de reali, ei se află în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru oameni,
ca să le împărtăşească minunatele lor secrete metalurgice…

Vasiliscul

Numele său provine din grecescul basileus ceea ce înseamnă rege. Vasiliscul, regele
șerpilor era si cea mai otrăvitoare ființă de pe pamant. Legendele spun că era suficient să o
privești și mureai instantaneu. Cea mai bună reprezentare a vasiliscului se găsește pe blazoane
unde acesta are capul și picioarele unui cocoș, o coadă de șarpe și corpul unei păsări.
În funcție de legendele rurale care circulau despre aceasta creatură cu o respirație
ucigatoare,vasiliștii se împart în trei categorii:
-vasiliscul auriu, otravea prin privirea sa;
-vasiliscul cu un ochi, teroriz și ucidea cu cel de-al treilea ochi plasat pe capul său auriu;
-vasiliscul fără sange a cărui înțepătură făcea ca pielea victimelor sale să se desprindă de pe os.
Împărat al târâtoarelor (basiliskos = mic rege), vasiliscul era înfățișat ca o reptilă ce nu se târa
precum șerpii, ci înainta cu capul în sus. Purta coroană și provoca moartea atât prin privire, cât și
prin respirație și trăia într-un deșert, fiindcă totul în jur era otrăvit. Modelul acestui monstru cu
privire ucigașă e posibil să fi fost ori vipera cu coarne din Egipt (cornițele par de la distanță
zimții unei coroane), ori zeița cobra Uraeus, care personifica ochiul arzător al lui Ra, și
împodobea fruntea faraonilor căci conținea esența proprietăților Soarelui, fertilizant și în același
timp capabil să usuce și să ardă. Faptul că ucidea cu privirea pe oricine se apropia, fără să-l bage
de seamă și fără să-l privească el cel dintâi, l-a făcut să simbolizeze puterea regala care îi fulgera
pe cei ce nu-i acordă respectul cuvenit, dar și, în sens mai larg, primejdiile mortale ce pândesc
existența umană dacă nu sunt „zărite” din vreme.
Se credea că monstrul era pus pe fugă de cântatul unui cocoș, fapt care în credințele populare
românești și nu numai, alungă spiritele rele, cântecul cocoșului fiind simbol al luminii și al
soarelui ce răsare, iar nevăstuica era singura care putea lupta cu el, de aceea călătorii erau sfătuiți
să poarte cu ei cuști cu cocoși și nevăstuici.
 Vasiliscul nu putea fi ucis decât punându-i-se în față o oglindă în care să-și reflecte privirea
ucigătoare.

Grifonul

Grifonul este una dintre puţinele fiinţe mitologice care depăşeşte orizontul lumii antice (pe
care l-a dominat, alături de harpie, sirenă, centaur, hipogrif, minotaur, hidră, inorog, gorgonă,
dragon) şi pătrunde în creştinismul întunecat al Evului Mediu, devenind în anumite cazuri
emblematic pentru soldaţii lui Christos (în unele biserici europene găsindu-se încă sculpturi şi
picturi care îl reprezintă).
Denumirea sa este un derivat al cuvântului grecesc “gryphos”, care are înţelesul de leul
vultur. În antichitatea greacă, leul era considerat regele tuturor animalelor; în combinaţie cu
vulturul, considerat regele văzduhului, a rezultat grifonul, un stăpân absolut al celor două medii
de viaţă mai sus amintite.
Arealul său de viaţă se întindea pe o mare parte din suprafaţa Pământului, în antichitatea
europeană. Mituri despre grifon se întâlneau în India, în Siberia (păzitorii de aur),în imperiul
persan şi în cel asirian și în întreg spaţiul lumii greco-romane, care se dovedeşte atât de
impresionată de el, încât îl acceptă ca element heraldic. O ipoteză îndrăzneaţă propune chiar ca
tărâm primordial al grifonilor misterioasa Atlantida, de unde aceştia s-ar fi răspândit în toată
lumea, după scufundarea insulei continent.
Există mai multe versiuni, în diferite epoci,ale portretului său: într-una din ele, grifonul are
patru labe de leu, aripi şi cioc de vultur, precum şi urechi de cal; în alta, picioarele din faţă sunt,
de fapt, gheare de vultur; în fine, în cea de-a treia, animalul fabulos apare cu o coadă ca de şarpe.
Pentru că, în toate versiunile, are aripi şi zboară, grifonul se comportă asemenea unei păsări, îşi
construieşte cuib pe direct pe sol şi chiar cloceşte, dar nu un ou ci o agată(un fel de piatră
semiprețioasă). Grifonul este un animal înzestrat cu o viteză fantastică în alergare, cu o rezistenţă
de neegalat la zbor şi cu o vedere foarte ageră.
Se consideră că grifonul era un animal cu un comportament foarte războinic, în relaţia sa cu alte
animale, unele dintre ele considerate duşmanii săi naturali, cum ar fi, spre exemplu, calul, şarpele
şi baziliscul trăind, de regulă, în sălbăticie.
Singura referire despre comportamentul grifonului în interiorul propriei specii o face un obscur
autor irlandez din secolul al IX-lea, care scrie despre el că este o creatură monogamă, perechile
fiind pe viaţă, iar dacă partenerul murea, celălalt îşi petrecea restul zilelor în singurătate.
Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt prea multe, dar faptul că însoţeşte constant istoria
umană, de-a lungul mileniilor şi că i-a influenţat suficient de mult pe oameni, încât să-i
determine să-l adopte drept simbol şi să-l introducă în diverse religii, constituie în sine o
evidenţă, de care este greu să nu ţii seama (în antichitate, grifonul era simbolul paznicului
desăvârşit, fie că păzea comori, fie că stătea de strajă la uşa lui Zeus; el apare, în dese rânduri, ca
însoţitor credincios al zeului Apollo; în creştinismul medieval, el este strâns asociat cu imaginea
lui Isus).
Cea mai cunoscută poveste antică despre grifoni este aceea legată de Alexandru Macedon.
Împătimit vânător, acesta a reuşit să captureze o pereche de grifoni, cu ajutorul capcanelor. I-a
legat cu lanţuri de tronul său şi i-a înfometat timp de trei zile, după care a pus să fie înfipte bucăţi
de carne în vârful unor suliţe, şi le-a ţinut înaintea acestora, la o distanţă pe care lanţurile nu le
permiteau să o străbată. În încercarea de a ajunge la ele, grifonii au ridicat tronul în zbor, cu
Alexandru cel Mare cu tot, şi au zburat prin lume timp de şapte zile, neîntrerupt. Să fie
Alexandru Macedon cel de-al doilea om al Antichităţii, după Icar, care a reuşit să zboare?

Spiridușii

Deși în actualitate suntem familiarizați cu spiridușii lui Moș Crăciun, omuleți buni care
dăruiesc și ajută, în mitologie,spiridușul apare ca spirit protector în mitologia romană, întâlnim
piticii Elf și Kobold în mitologia popoarelor nordice, omulețul Brownie în poveștile scoțiene sau
duhul Domovoi în mitologia slavă.
În folclorul irlandez,unde sunt foarte des menționați, Leprechaun, sunt de obicei barbati de
statură mică ce poartă după ei ceaune cu bani de aur. Spiridusilor le place să se distreze și să
aducă nenorociri oamenilor, purtând mai mereu haine de culoare verde și sunt profesioniști în
minerit sau facerea de pantofi. Potrivit legendelor, spiridușii s-au născut din spirite rele sau
zânuțe și nu sunt nici răi nici buni. Ei au o comoară pe care o ascund în vremuri de război, iar
dacă un om o găsește, spiridusul căruia îi aparține comoara îi va îndeplini norocosului o
dorință.Se spune că spiridușilor le place să strângă aur, pe care îl păstrează într-o oală și îl ascund
la capătul curcubeului.
În mitologia și folclorul românesc însă este asociat cu spiritele rele. Spiridușul este un
drăcușor sau vietate văzută sau nevăzută, dat de Diavol unui om care a făcut legământ cu
Necuratul pentru o perioadă, în schimbul unei închinări sau dăruiri de sine după moarte. Fiind
mic cât un degetar, se poate întruchipa într-un pui sau șarpe, iar vrăjitorii care se ocupă de
vinderea lor îi leagă într-o batistă nouă, o pune în buzunar lăsând colțul afară iar cine vrea să
cumpere trage batista afară și aruncă 2 bani pe jos. Se zice că spiridușii se mai pot obține și
dintr-un ou părăsit de la o găină neagră pe care îl va cloci un om, ținându-l subsioară 6 săptămâni
, iar după ce iese trebuie pus în vas de lut și alimentat cu pâine și nucă.
Vrajitoarele fac farmecele cu ajutorul lor, aceștia făcând tot ce li se cere. Spiridușul știe și vede
tot și provoacă răul care duce la pierderea sufletului, leagă și dezleagă îndrăgostiții, aduce boală,
suferință, moarte.
Prin unele locuri se mai crede şi în banul norocos, adică în cel pe care oricui i l-ai da se întoarce
înapoi în punga ta şi mai aduce şi alţii după el. În Bucovina, acest ban se numeşte ancluz, cu
siguranţă de la verbul tracic colossae ”a se înmulţi”.
Ancluzul are spiriduş sau este chiar el spiriduş şi nu se poate obţine decât de la vrăjitoare. Ele
bagă un ban obişnuit în apă neîncepută, adunată de la fântâni, şi-l descântă astfel: ”Iată, te dau
după Necurat, dimpreună cu leul acesta al lui N., să-i fie de noroc. Unde se va schimba leul, să-l
aduci înapoi!” Apoi omul trebuie să-l poarte nouă zile sub călcâi, în cizmă, şi nu trebuie nici să
se spele, nici să se închine şi nici să vorbească cu cineva. Pe urmă, oriunde şi oricui i-ar da banul
vrăjit, acesta se va întoarce înapoi. Cei curaţi pot scăpa de spiriduş doar cu descântece.
Înrudite cu spiriduşii ar mai fi, în mitofolclorul nostru, Brehnele, care se ţin numai de drăcii,
speriindu-i pe cei proşti şi fricoşi. Locuiesc în scorburi sau în tufişuri şi nu fac niciun rău
nimănui. Ele sunt urâte, pocite, croite din mădularele amestecate între ele ale dobitoacelor,
păsărilor şi insectelor. Unele au cap de broască, trup de pasăre şi gheare de şopârlă, încât
provoacă spaimă sau greaţă celor ce le zăresc.
Omul care are spiriduș nu se poate apropia de biserică sau locuri sfinte, dar spre bătrânețe,
înainte de moarte, aceștia îl vând sau îl alungă prin mărturisire la preot și prin acte de binefacere,
pentru a nu ajunge în iad după moarte.

Moș Martin
Ursul Stră Moș Martin

Apare în folclorul românesc ca o personificare a Ursului, prăznuit în calendarul popular în 3

etape diferite din ciclul anual, la Macavei (1 august), la Martinii de toamnă(12 noiembrie) , ziua
Ursului(2 februarie) și Sâmbăta ursului cu o săptămână înainte de Florii. Sunt zile festive, în care
țăranii au interdicția de a-i pronunța numele pentru a nu-l invoca. Îi spun „Moş Martin”,
integrându-l astfel în rândul moșilor de neam, al strămoșilor totemici: „Ursu’ ce îmblă pe la noi îi
zâceau Moșu’ Martinu’ și Urieșu’… că vezi… fără păr îi ca uomu… fuge după tine pe picioare șî
de pune laba îți cântă popa; … o fost zâle când moșeam câte un băiat… de iera așe zdravăn îi
dădeam poreclă Ursu”.(Marcel Lapteș, Timpul și sărbătorile țăranului român).
O altă practică (similară și în cazul lupului) constă în rebotezarea unui copil bolnăvicios cu
numele de Urs, Ursu (Lup, Lupu), cu scopul de a se realiza un transfer magic de proprietăți
(putere, rezistență, inteligență, agilitate) dinspre animalul totem înspre prunc. Se mai spune că
ursul alungă duhurile rele și bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a
schimba în bine destinul noului născut, că ajută sufletul morților să nu rătăcească drumul…
Animal oracular, de prevedere şi orientare în timp, cu o marcată sacralitate bivalentă, Ursul este
venerat dar și temut iar prin ritmul hibernării sale împarte anul în două părți egale. Există de
mulţi ani în credinţa românilor ideea că la începutul lunii lui Făurar, după două luni de
hibernare, Moş Martin iese pentru scurt timp din bârlog. În funcţie de comportamentul său pe 2
februarie, superstiţia populară indică dacă vine mai repede primăvara sau dacă întârzie.
În multe zone obiceiurile de final de an aduc măştile de Urs, singurele care nu au nici un fel
de accesoriu. Animal sacru al dacilor, Ursul ne amintește de comunitățile vânătorești dacice în
care se presupune că ar fi existat o „confrerie a Ursinilor” în Munții Carpați. Această ipoteză
avansată de Romulus Vulcănescu (bazată, printre altele pe faptul că însuși numele de Zalmoxis
ar însemna „piele de urs”: zalmo=piele; olxis=urs) este un argument suficient pentru a putea
spune că avem de-a face cu un animal totemic, prezent în legendele, riturile și obiceiurile
țăranului român. Faptul că de ziua lui oamenii nu-i rostesc numele ci îi spun Moș Martin, îl
situează în galeria moșilor de neam.
Masca de urs, folosită de vechii daci, se regăsește în obiceiurile actuale legate de priveghi, fie că
este vorba despre moarte unei persoane, fie de moartea simbolică a anului. Sunt relicve ale
vremurilor în care se credea că spiritul animalelor sacre veghează asupra oamenilor precum
îngerii păzitori.
Chiar dacă poveștile sunt extraordinare, iar unele de-a dreptul incredibile despre existenţa
unor asemenea ființe,misterele dăinuie, știința și tehnologia actuală nu au răspunsuri. Lumea
vede, ori are impresia că vede tot felul de lucruri ciudate şi între aceste lucruri ciudate pe care
oamenii cred că le-au văzut și făpturile enumerate mai sus. Unele dintre aceste „apariţii”
continuă chiar dacă ele nu sunt însoţite de credinţa în existenţa lor și nu se pot furniza date
concrete.
În societatea tradiţională lumea credea,mărturie stau legendele și poveștile pe care
folcloriștii le-au cules de pe teren sau le-au descoperit în surse arhaice.

Bibliografie:
Oișteanu Andrei, Grădina de dincolo, Zoosophia.
www.enigmatica.ro.
Marcel Olinescu, Mitologie Românească.
Ion Ghinoiu, Dicționar Mitologie Română.
www.wikipedia.com.
https://iuliagorneanu.ro
Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești.