Cine au fost lobizii?

Această întrebare se repetă în mintea mea ca un laitmotiv ostil; o

purtam după-amic/ile pe străzile Frankfurtului, şi reveneam cu aceeaşi nerăbdare zilnică, la
Eschborn, ca să mă aplec din nou pe filele uşor îngălbenite, scrise cu ani în urmă de
Aurclian Theodor Tinculescu la Braşov şi la Bucureşti. Dosare de comunicări ale acestui
medium român îmi revelau zi de zi mistere înfrânte şi scoase la lumină de ghizi generoşi
din dimensiunea astrală. întrucât aveam textele sub ochi, nu-mi' rămânea decât să verific
autenticitatea informaţiei transmise din astral, în contextul istoric; cu alte cuvinte, urmăream
data comunicării şi, în continuare, validarea în timp a scadenţei; în absolut toate cazurile i se
comunicaseră, marelui medi-um român, cu referire la deceniile patru, cinci şi şase, apoi şapte
ale acestui secol evenimente şi informaţii ce aveau să apară cu precizie pe scena istorici,
mediumul având doar I uimitorul privilegiu de a le cunoaşte cu mulţi ani înainte, Aflasem
că unul din motivele ce i-au iscat dorinţa de al părăsi ţara, prin anii şaizeci, cu întreaga
familie, fusese şi î acela de a-şi salva Jurnalul său de comunicări cu lumea* astrală; o parte
din comunicări s-i'u pierdut, dar ne-a rămas I de la Aurclian Theodor Tinculescu o adevărată
comoară î mediumnică, pe care m-am angajat să o cercetez cu toata seriozitatea şi să o fac
cunoscută...
în acest capitol şi în următorul, voi folosi informaţii din astral ale sursei citate, deoarece
prin ele şi prin cele ce se vor înfăţişa mai departe putem desprinde semnificaţia probabilă a
luptei dintre Iad şi Rai, dintre benefic şi malefic, dintre Lumină şi întuneric. Aurelian Theodor
Tinculcs-cu a fost un medium nativ, a căpătat conştiinţa capacităţilor sale mediumnice la
maturitate, atunci când începuse să realizeze slranietatea legăturii sale neprovocate cu un
spirit din dimensiunea astrală. Nu-şi controla autoregresiile, nu cunoştea „metodologia" provocării
autohipnozei; dar se pomenea, în momente de relaxare şi nu numai, cu „vizita" unui spirit ce-i
folosea eficient memoria pentru a mărturisi, unui pământean viu, ceea ce scăpase pentru
totdeauna memoriei istorici.
în decembrie 1993, părăsind Germania şi pe gazdele melc din Eschborn, nu departe de
Frankfurt, m-am pomenit, de-a lungul a peste două mii de kilometri, plin de afecţiune faţă de
poporul lobid. îi purtam, de pe o autostradă pe alta, amintirea măreţiei lui necunoscute, a
aspiraţiilor spre perfecţiune, pe care lobizii le atinseseră cu multe zeci de milioane înainte de
apariţia culturilor primitive, a ritualurilor canibalice sau orgiace. încercam să-i localizez aria
geografică. Singura ipoteză ce s-ar putea apropia de adevăr ar fi să denumim aici întinsul
continent al Atlantidei. Dar nici o sursă, până la Aurelian Theodor Tinculescu, nu atestă
existenţa lobizilor pe continentul spulberat de ape. Şi, totuşi, cine au fost lobizii?

Un capitol special al comunicărilor mcdiumului român I se intitulează „Creaţiunea".

Vârsta Pământului este calculată aici prin întregi, termenul numind de fapt perioade de evoluţie
şi involuţie; un întreg echivalează cu un miliard de ani. Comunicarea ne
spune că vârsta Terrci este de 33 de întregi, adică 33 de miliarde ani. Fiecare întreg se
împarte în 500 de milioane de ani de evoluţie şi 500 milioane de ani de involuţie. Din
astral i se comunică mediumului român că lobizii au trăit în al cincisprezecelea întreg, fiind
un popor între alte popoare, care atinseseră însă un înalt grad de civilizaţie, superioară
civilizaţiei actuale. Lobizii dispar la sfârşitul celui de-al cincisprezecelea întreg. Să fi avut ei
şansa unei evoluţii de un miliard de ani? Vom reţine ilinerariul multimilenar al prezumtivei
evoluţii, de la primitivism şi atrocitate, la idealul moral şi social. Dar să vedem ce era Pământul
în acel răstimp.
Suprafaţa Terrci în întregul al cincisprezecelea, uscat şi apă, era de 500 milioane de
kilometri pătraţi. De menţionat că, după comunicările din astral, deducem factorul de
vulnerabilitate geologică şi geografică în contextul inegalităţii de întindere dintre uscat şi apă.
într-un întreg, apele erau mai întinse decât pământul, iar în alţi întregi configuraţia era inversă.
De pildă Oceanul Pacific de azi, care are cam 170 milioane kilometri pătraţi, în întregul al
cincisprezecelea măsura 136 milioane kilometri pătraţi, iar pământul din jur însuma 364
milioane kilometri pătraţi; existau, apoi, 10 milioane kilometri pătraţi de „pământ îndepărtat".
Aceasta este configuraţia geografică în care şi-au durat evoluţia lobizii.
Continuând să reţinem comunicările din astral de către un spirit a cărui memorie pare a fi însăşi
memoria Pământului, aflăm că lobizii numărau iniţial nu mai puţin de 216 milioane, cărora li
se ataşaseră ianzii, alt popor, care număra 309 milioane locuitori, anganii - 300 milioane, şi
farizii - 170 milioane. Toate aceste popoare totalizau aproape un miliard de pământeni la
sfârşitul întregului al cincisprezecelea. Sub conducerea lobizilor, acest miliard de fiinţe umane a
cunoscut o civilizaţie fără precedent în isto- ria planetei noastre. Lobizii posedau „oglinda" -
ceea ce, printre altele, semnifică relaţia cosmică cu un prototip spiritual, iar prin evoluţia lor în
milioane de ani atinseseră starea de puri. în această stare i-a prins sfârşitul apocaliptic al
continentului atestat de ştiinţă.
Pământul înghiţit de ape nu era iniţial locuit de oameni. A trebuit să treacă milioane de
ani pentru a-i primi din astral pe „incorporaţii păcătuilori" (altfel spus, oameni supuşi unei
coerente reîncarnări), cărora li s-au dăruit o climă blândă şi hrană din belşug. Iată transcrierea
exactă a comunicării din 31 ianuarie 1953:
„Deşteptarea în care s-a găsit primul «banc» (probabil lot, grup) de descălecaţi, în număr
de 33.000 egali fecioare şi feciori, iar ca date, 33 de ani, la poalele unei păduri, a fost
uluitoare. De Sus (din astral) fiecare îşi arhitcclurasc corpul, iar jos, acesta fiind materializat,
aştepta scânteia Divină pentru a-şi începe viaţa plătitoare, foarte puţini viaţa încercătoare."
(Distingem aici două tipuri de reîncarnări: primul îi desemnează pe cei vinovaţi, care, prin
„trimiterea jos", urmau să evolueze spiritual şi să-şi plătească păcatele pentru a se înscrie
ulterior într-o evoluţie spirituală consonantă cu legile Divine; al doilea este receptat de medium
prin sintagma „viaţa încercătoare", ceea ce semnifică existenţa sufletului într-un corp material,
cu tot ce decurge din această experienţă necesară evoluţiei după moarte, în dimensiunea
astrală.)
„în toţi întregii s-a procedat astfel, în afară de primul, când purii nu aveau «Crcaţiunca»,
erau imaculaţi şi fără păcate, fără suferinţe şi aveau legătura directă cu noi (spiritele
superioare de Sus) prin «oglindă», dar şi viată fără sfârşii..."
Descrierea de către spiritul din astral, pentru medium, a unei populaţii dintr-un neolitic
imemorial parc o peliculă de film, din vizionarea căreia rămânem cu următoarele imagini:
„Primii descălecaţi (încorporaţi) din acest întreg erau păroşi peste tot, cu excepţia feţei,
fără vorbire, emiteau însă nişte răgete înfiorătoare; aşa s-a început viaţa de jos de către
păcătuitorii veniţi pentru suferinţe, pentru a plăti astfel greşelile consumate într-o altă viaţă
pământească, pentru ca mai târziu, mult mai târziu, după sute de milioane de ani, către
sfârşitul acelui întreg, să construiască cea mai puternică şi mai sublimă civilizaţie pământeană,
civilizaţie care ar trebui să constituie o pildă şi pentru oamenii de azi."
Despre matusalemi ne vorbeşte Biblia; despre uriaşi ne vorbesc mai multe legende
străvechi; mitologiile iniţiale descriu chipuri guliverice de oameni, parametrii convenţionali ai
frumuseţii fiindu-le atribuiţi tuturor. Ceea ce îi comunică mediumului spiritul din astral
depăşeşte orice imaginaţie:
„Corpul lor excepţional de înalt şi masiv atingea până la 15 metri la bărbaţi şi 12 metri la
femei, iar puterea lor era deosebit de mare. Timpul fiind prielnic, călduros, făcea posibil belşugul
de fructe, iar pădurile erau bogate în sălbăticiuni, apele în peşti, astfel încât nu se cunoştea
foamea. O «ghieră» (oaia de azi - n.n.) cântărea atunci 400-500 kilograme. Neavând scule, fiind
profund ignoranţi, necesităţile vieţii i-au obligat să-şi folosească unghiile, dinţii, apoi să se
folosească de oasele vânatului, iar mai târziu de pietre şi lemne. Mergeau în cete Ia pescuit,
iar instrumentele lor de prindere a peştilor erau bolovanii mari; aşteptau la mal apariţia
peştilor, apoi cu o aruncătură dibace şi rapidă loveau, după care peştii erau traşi la mal cu
crengile. Se hrăneau cu fructe, peşte şi came de sălbăticiuni, toate le consumau crude, iar
sângele animalelor era sorbit cu o nesăţioasă poftă, mai ales sânge cald."
„Setea de sânge" a omului primitiv a fost cuprinsă de Mircca Eliade într-o axiomă
remarcabilă; cu referire însă la omul primitiv, şi nu la lobizi, Eliade spune:
„Relaţii existenţiale şi totodată religioase se stabileau, de o parte, între vânător şi
vânatul pe care trebuia să-1 gonească şi să-1 doboare, şi, de altă parte, cu «Stăpânii
Sălbăticiunilor», divinităţi care protejau în aceeaşi măsură şi pe vânător, şi vânatul. Din
aceste motive, fără îndoială, vânătorul primitiv acorda o marc importanţă religioasă osului,
scheletului, sângelui..."
 Cu atât mai exactă este intuiţia savantului român (în contextul în care facem asocierea!),
cu cât acelaşi adevăr îi este comunicat din astral mediumului român. Comunicarea din 31
ianuarie 1953 continuă astfel:
„La sute de kilometri depărtare se găsea alt «banc», cu acelaşi număr şi formă, mai
departe altul şi altul... La început se adăposteau de ploi sub copaci, pentru ca mai .
târziu să simtă nevoia unor adăposturi, pe care şi le-au construit din lemn, acopcrindu-
le cu frunze. Din pricina trândăviei şi a femeilor, au începui să apară certuri între ei,
simţindu-sc astfel nevoia unui conducător. Şi l-au ales pe cel mai voinic şi mai curajos
dintre ei. Copiii au apărut, morţii de asemenea, necazurile se înmulţeau, viaţa începea să
prindă alte contururi. Etatea unui locuitor de atunci depăşea 10.000 de ani pământeşti,
iar puterea bărbaţilor mergea până în ajunul plecării (mai exact, până în ajunul morţiii-
n.n.). Frica de necunoscut, teama de fenomenele naturii i-au făcut, în această fază de
început şi chiar mai târziu, să-şi caute ^«protectori». Neavând în acel stadiu un Dumnezeu
cunoscut, dar posedând intuiţia unor protectori nevăzuţi şi manifestaţi prin Soare, Lună şi
stele, dar şi prin animale, locuitorii acelui întreg au putut înfrâna sălbăticia lor prin supunere
şi mai târziu prin respectul datorat protectorului ălcs. Astfel s-a simţit nevoia unor conducători
spirituali, dar mult mai târziu au apărut aceştia. Abia în perioada de înflorire a civilizaţiei
lobide au apărut templele cu o arhitectură impresionantă. în acel stadiu primar, muncă se
efectua numai în măsura satisfacerii nevoilor existenţei. Protectorul lobizilor cel mai preţuit era
Soarele, căruia i se aduceau jertfe omeneşti. începe să se dezvolte casta preoţilor, devenind
foarte numeroasă şi puternică, uneori situându-se pcste\conducătorul de trib. Apar armele de
luptă: suliţe din lemn, lungi de 40 de metri şi ascuţite, cu piatră, în vârf, sau cu oase. Din
oasele sălbăticiunilor îşi confecţionau un fel de săbii. Lobizii erau neînfricaţi în lupte, şi
atacau triburile unde se afla strânsă hrană şi existau femei frumoase. Groaza ce-o inspirau lobizii
agresori a condus la coalizarea triburilor vecine, mult mai slabe, pentru a se putea apăra."
înainte de a reproduce o pildă supremă de cruzime, nu uit nici o clipă, citind şi recitind
comunicările, că mediumul Aurelian Theodor Tinculescu nu scrie istorie, el nu este un
cercetător al seminţiilor primitive, ci aşterne pe hârtie informaţii primite energetic, prin
inducţie mentală, de la un ghid din dimensiunea astrală. Ani la rând i s-a impus o evoluţie
spirituală într-un regim sever, până când spiritul din astral şi-a găsit în memoria
pământeanului-medium cutia de rezonanţă aptă să acumuleze, să stocheze informaţii despre
trecutul planetei noastre. Pe măsură ce i se furnizau informaţii, mediumul român le
transcria în nişte dosare, menţionând cu exactitate ziua, luna şi anul, ora. Cercetând textele,
mă încerca bănuiala că informaţiile aşternute pe hârtie ar fi putut fi dobândite în şedinţe de
spiritism; acest fapt ar fi pus sub semnul îndoielii autenticitatea lor, ştiut fiind că în astfel de
practici oculte nu de puţine ori intervine memoria participanţilor; comunicările în astfel de
şedinţe aduc uneori bagajul de cunoştinţe al practicianului, care îl prezintă drept informaţie
oferită de un spirit prezent. Mediumul român, care nc-a lăsat întreaga istorie a unui popor
dispărut pe un continent înghiţit de ape cu milioane de ani în urmă, nu practica spiritismul;
„tehnica" propriu-zisă, de autohipnoză, ne rămâne cunoscută doar teoretic, însă în mod practic
nu ştim cum şi-o folosea. Din unele relatări aflate în consemnările făcute de-a lungul a
decenii, Aurelian Theodor Tinculescu ne spune doar că „iarăşi a venit ghidul meu". După
perceperea prezenţei din astral, subiectului mediumnic nu-i rămânea decât să se lase condus
prin lumi şi spaţii, cu datoria subînţcleasă de a consemna totul. Să vedem, aşadar, ce înseamnă
pentru poporul lobizilor acea perioadă dintr-un întreg, care îl arată într-un stadiu primitiv,
stadiul iniţial, al cruzimii de neimaginat:
„Acum cunosc realitatea că crudul Bcrtimeg, în fruntea a 100.000 de lobizi, s-a năpustit
asupra celor 60 de tribun ce alcătuiau poporul grazilor şi, prin stratageme, forţă şi cruzime,
a putut să-i cucerească. Grazii dispreţuiau munca, se îndeletniceau mai mult cu vânatul,
păstoritul şi prea puţin cu agricultura. Folosindu-se de comoditatea lor (un popor sedcntar?-
n.n.), Bcrtimeg a comis cele mai mari atrocităţi în lumea aceea liniştită. 240.000 de cadavre au
împuţit pământul şi a fost nevoie de multă autoritate ca să se îngroape putreziciunile. Jaful a
fost de nedescris. Dorim să arătăm că şi femeile lor luau parte egală la expediţii. Cele 60 de
triburi aveau înainte de luptă 360.000 de suflete şi au rămas la sfârşitul luptelor doar 120.000.
 Lobizii agresori au pierdut 80.000 de oameni."
Reţinem o descriere a conducătorului, fără a uita că este portretul unui locuitor care a trăit cu
miliarde de ani în urmă pe planeta noastră.
„Bertirncg era înalt, purta barbă lungă şi lăsa impresia unui sfânt. Ochii însă îi trădau
viclenia. Prin pacificarea vecinilor el a putut să-şi întindă domnia lobizilor şi asupra altor triburi
de importantă mai mică. De un curaj deosebit şi un avânt nebănuk, a putut să-şi impună
voinţa asupra tuturor. Avea 4000 de ani când alegerea sa s-a făcut şi a condus din victorie în
victorie tribul său (poporul său -n.n.) timp de 5166' de ani, reuşind într-adevăr să înfăptu-
iască unitatea lobidă. Expediţiile înspăimântătoare pe care le-a organizat în timpul
provizoratului său de conducător, l-au situat ca cel mai crud în lumea aceea. Era neastâm-
părat şi mereu neliniştit. Şi a avut un sfârşit straniu, murind în luptă cu peştii, iar corpul său
nu a fost găsit."
Dintr-o comunicare datată 25 aprilie 1953, aflăm că atrocelui Bertirneg i-a urmat fiul său,
pe nume Filo (deşi pe atunci ereditatea nu exista la domnie). Fiul a reuşit să întindă o punte
de iubire către supuşii săi, respectând credinţa fiecăruia, abolind sclavia şi dând drepturi
egale tuturor supuşilor săi. Filo a fost un mare conducător, un mare înţelept, ctitorul de fapt al
civilizaţiei lobizilor.
Odată cu venirea lui Filo în fruntea lobizilor acest popor străvechi îşi începe marea
ascensiune spre progres. Sub domnia lui Filo, castele sociale se consacră astfel: 1.
Conducătorul şi preoţii, precum şi cei ce depăşeau 15 metri înălţime - clasa dominantă şi
privilegiată; 2. luptătorii, tineri şi tinere, până la 4000 de ani; 3. cei ce depăşeau 4000 de
ani, bărbaţi şi femei, precum şi cei liberi; 4. cei ce până la 3000 de ani nu atinseseră 10
metri înălţime, precum şi sclavii. între caste nu existau distincţii de avere. Casele erau aşezate în
apropierea codrilor şi erau construite din lemn, piatră şi acoperite cu pământ. Âşeză- rile
reflectau deosebirile dintre castele sociale.
în comunicările mediumului român n-am găsit informaţii despre sfârşitul domniei lui Filo,
însă pe data de 1 octombrie 1953, se consemnează apariţia în fruntea lobizilor a lui Hali,
acesta fiind numit promotorul altui ciclu de evoluţie lobidă şi de maturizare a misteriosului
popor. De data aceasta este consemnată o suită de informaţii dictate direct mediumului de
către Hali, din dimensiunea astrală:
„Conducerea am primit-o când aveam 6101 ani, după lupte nesfârşite, purtate cu un
vecin puternic şi curajos. Conducătorul ce-1 aveam a căzut în luptă. în momentul
acestei pierderi şi în dezordinea în care nc-am găsit, am luat conducerea luptătorilor
îmbărbătându-i. Astfel am devenit conducător. Tribul rival cu care luptasem era numit Bolii.
Ne semăna în totul; dar femeile lor erau cele mai frumoase. Lupta lerminându-se prin
invadarea şi ocuparea ţinutului lor, am dispus cu blândeţe de cei ce-1 alcătuiau. Am luat
sclavi pe conducătorul lor Afghii cu toată familia lui, 600 femei şi fete şi 120 de nefericiţi
pentru sacrificare. Am alipit astfel tribul Boliilor, mărind întinderea noastră-şi numărul
sclavilor. Păcătuitori eram, dar şi iertători eram în cazuri diferite. Casele noastre construite
pentru a fi statornici indicau legătura cu pământul ce-1 munceam şi care ne aparţinea. Nu
mai eram nomazi. Din piatră cioplită se lucrau uneltele de care ne foloseam. Pământul
mănos, clima, apele bogate în peşte şi pădurile pline de slăbăticiuni şi lemn au contribuit la
aşezarea noastră statornică. O civilizaţie propriu zis nu aveam, dar eram mulţumiţi că aveam
hrană cu prisosinţă. Mai apoi nevoile au creat stările de înflorire şi civilizaţie în toţi
întregii. Fraţii ce vin jos (reîncarnaţi din astral, pe pământ! - n.n.) au pe graficul lor
«creaţiuni»: asta înseamnă că ci fac tot ce fac «inspiraţi» pentru bine". în consemnările
mediumului găsim informaţii deosebit de interesante despre femei. Dacă în privinţa anilor
trăiţi de lobizi, ar trebui să ne întrebăm care era pe atunci durata de rotaţie a Terrei în jurul
Soarelui, ce calendar foloseau lobizii, sau vârstele omeneşti, însumând mii de ani de viaţă,
la ce anume le raportează un spirit din astral, apoi în privinţa femeilor nu mai trebuie să ne
punem întrebări, ci să reţinem doar că, aşa cum s-a arătat, căsătoria nu era cunoscută, nefiind
„legalizată". Potrivit obiceiurilor din străbuni, pentru a întemeia o „familie" nu era nevoie
decât de voinţă - fata care îţi plăcea, o luai pur şi simplu. Nu era îngăduit să iei o sclavă sau
o străină de trib. Dacă cineva îndrăznea asta, sfârşea ca victimă de sacrificare. Scavele
rămâneau sclave, sau erau vândute, uneori schimbate pentru hrană. Ele erau întrebuinţate la
felurite munci, iar copiii rezultaţi din destrăbălarea lobizilor îşi urmau mama în orice
situaţie, fără ca bărbatul lobid să-şi oprească fiul pe lângă el. Treptat, femeia lobidă câştigă
tot mai mult respect. Ea nu se opunea atunci când bărbatul cu care trăia îşi lua o sclavă mai
frumoasă. Datorită acestor legături tolerate din principiu, populaţia tribului a sporit foarte mult.
Beţia sângelui cald era aşteptată cu multă nerăbdare de întregul trib. Cultul Soarelui o cerea.
Preoţii anunţau ziua hotărâtă pentru ceremonii, iar poporul se pregătea de sărbătoare, în aceste
ritualuri cumplite, se diferenţia însă atitudinea femeilor. Ele erau mâhnite, pentru că înţelegeau
inutilitatea sacrificiului.
Dar sacrificarea (de oameni şi animale) era la lobizi pedeapsa pentru „nelegiuirile capitale", şi
anume: 1. spurcarea căminului prin luarea sclavei în familie ca femeie, ceea ce atrăgea
sacrificarea ambilor făptuitori (aceasta în ciuda faptului că nu exista propriu-zis o „legalizare"
a căsătoriei!); 2 paricidul; 3. crima de rând şi 4. vinderea sclavilor la străini (înţelesul
libertăţii date, încă de Filo, sclavilor, se vede că era foarte relativ, ei fiind de fapt „eliberaţi" prin
legarea de un anumit stăpân). înainte de ziua ceremoniilor, vinovaţii erau expuşi mulţimilor în
faţa cărora urmau să fie sacrificaţi. Băutorii de sânge îşi preţălu-iau prada. Urletele de la
ceremonii erau rugi adresate protectorului lor, Soarele. Mulţimea îi mulţumea Soarelui că le
dăruise privilegiul de a bea sânge. Trupurile jertfite erau îngropate, căci nimeni nu avea voie să
se atingă de ele. îndeobşte, lobidul nu era răzbunător. Priveau cu resemnare hotărârea luată,
considerându-se „bun" de sacrificiu.
Cu timpul populaţia crescuse „pe măsura descălecărilor şi a creaţiunii pământeşti",
apărând necesitatea întemeierii de instituţii necesare oganizării sociale, bazate pe iubirea
aproapelui, ajutorare şi respect faţă de protector. Scrierea nu o cunoşteau şi le lipseau
învăţaţii. Cei foarte puţini înţelepţi pe care îi aveau cunoşteau numai astrele.
Dar iată că apar în prim plan grazii, poporul comod, alcătuit din 60 de triburi care
supravieţuiseră măcelului condus de Bertirneg. Grazii sunt primii care dau semne de înţelegere
a evoluţiei pământeşti, acum însă fiind lobidizaţi. Din rândul lor apar primii sculptori ai acelui
întreg. Mai întâi au realizat sculptura din pământ, după aceea au inventat literele compuse din
semne, la început 12, ajungând apoi la 24 de semne. Tot de la ei au rămas cifrele, prima
fiind 7 (semnificaţie cosmică), apoi 9 şi la urmă 10.
Mult mai târziu, pe măsura descălecărilor şi împlinirii graficelor (ambele evenimente trebuie
văzute ca emanând din astral; de la spirite coordonatoare!), s-a putut forma acea civilizaţie
lobidă care în timpul conducerii lui Fanfi (nume fără bibliografie în comunicarea mediumnică),
să fie desăvârşită către sfârşitul întregului. Apare marele înţelept şi marele reformator, pe
nume Fchet, care face demon-straţia că toate puterile cereşti se găsesc în mâna unui singur şi
fericit protector, numit Aul!
După doar 150 de ani de la acest moment, pentru cei 200 de milioane de lobizi şi pentru
supuşii lor rămâne un singur protector recunoscut şi respectat de toţi, Aul, căruia geniul
arhitectural al lobizilor îi dedică cel mai frumos templu cu o capacitate de 10.000 de
locuri. Ne aflăm aşadar în timpul domniei lui Fanfi.
Mediumul a primit informaţii de la un spirit din astral care, prin felul lui de a relata, este
evident că a trăit în acele vremuri, având însă şi capacitatea de a străbate până la noi cursul
unei întregi civilizaţii. Ascultăm de fapt relatarea lui Fanfi, consemnată de medium după
miliarde de ani:
,J^obizii au fost cel mai mare popor, mai puternic, mai cucernic şi mai civilizat din
întregul al XV-lea. Aveam 1280 de ani când am primit conducerea. Numele acestui popor
indică legătura cu Cerul. Am avut feric tea ca în timpul meu să fie şi Fehet, cel mai mare
filozof şi reformator, pe deasupra tuturor întregilor evolutivi. Statornicia sufletului plină de
dragoste pentru aproapele nu pregeta în nici o situaţie. Lipsă de acord nu exista. Atunci nimeni
nu trăia cu iluzii. Toţi erau practici. Lipsa de onoare sau neliniştea nu existau. Zeci de
milioane de fraţi, crescuţi şi căliţi în respectul dragostei de cămin, nu puteau strica buna
dispoziţie generală. Lobizii nu se puteau învrăjbi spre a-şi strica unitatea ce se sudase,
caracteristica lor fiind blândeţea şi cinstea. Fehet şi cu mine, cu întregul popor ne-am găsit într-
o perfectă unitate de gândire superioară. Prin aceasta am atins apogeul credinţei noastre."
Iată o mărturisire şocantă, prin care se revelă faptul că în dimensiunea astrală „ideea de
timp" nu există, iar spiritele evoluate, care populează astralul, au memoria completă a
întregii evoluţii pământene de-a lungul a miliarde de ani. Aşadar, Fanfi îi spune
mediumului:
„Noi nu am avut un exemplu, cum îl aveţi voi pe Domnul Iisus, şi totuşi am reuşit prin
Fehet să-1 apropiem pe Aul, care plin de generozitate nc-a arătat sfârşitul, care nu era atât
de departe - 1500 de anii"

După milioane de ani de evoluţie, de la stadiul primitiv la civilizaţie, conducătorii

lobizilor ajung deci să cunoască prin conducătorul lor spiritual, Fehet, momentul propriei lor
dispariţii de pe pământ! Să vedem în continuare un „proiect juridic şi justiţiar", specific
civilizaţiei
lobide:
„Dislributca dreptăţii era făcută cu demnitate, iar scutire de la regulă nu se tolera, chiar
dacă înclinaţii spre tăgadă nu se profilau. Din moment ce Aul vedea totul, nimeni nu
îndrăznea să-şi atragă mânia lui. Legile noastre erau simple, ele rezumau îndatoririle fiecăruia,
impuse de necesităţile reale şi de aparenţe. Faptul de a deosebi supus de supus nu era
operatoriu. Toţi erau egali, iar titluri pompoase nu se acordau. Vederea limpede a oricărei
situaţii scutea de arbitraj. Buna ordine menţinută de fiecare dădea fericirea la care aveau
dreptul toţi vremelnicii din viaţa de jos (viaţa pământească-n.n.). Falsitatea, pizma, iubirea de
sine, adulterul, dezbinarea nu ne erau cunoscute."
Toate acestea, să nu uităm, aparţin unei civilizaţii care a existat pe planeta noastră cu
miliarde de ani în urmă! Să urmărim mai departe confesiunile din astral ale unui spirit care cu
miliarde de ani în urmă a fost om!:
,^Vu pot spune că lumea de atunci, prin comparaţie cu «Viaţa de Sus», ar ti fost ideală. însă
vreau să arăt că o e-ducaţie corectă înrâureşte fundamental pe cei ce descăleca (vin ca suflete
pe planeta noastră, ocupând un corp ma- terial - n.n.) şi deschid ochii celor ce vor înţelege
şi trăi la un loc."
Există referiri suficient de concludente cu privire la cultură, la artă, la arhitectură. Dar şi
la „stilul" de viaţă, din care deducem, cu o uriaşă surprindere, elemente specifice abia
civilizaţiei noastre:
„în ceea ce priveşte domeniul artelor, voi începe cu arhitectura. Arhitectura lobidă
atinsese punctul ei culminant. Casele erau construite din sticlă, amenajate cu un rafinament
demn de lobi/.i, îngăduind locatarilor confortul absolut, nevisat de voi, care trăiţi acum pe
pământ. Apa caldă sau rece, lumina, căldura şi aerul erau captate prin pereţii zidului ăe
sticlă şi prin izolatorul de nisip special introdus pentru a separa intimitatea căminului de
privirile din afară. Totul se lucra pe butoane! (s.n.) Plafonul se închidea sau se deschidea după
voie. Nu era casă fără flori, fără grădină. Noi îl cinsteam pe Aul şi în acest scop cei mai
plăcut mirositori trandafiri albi înconjurau casele, pentru ca parfumul lor să se împrăştie
şi Aul când poposea în casele noastre să cunoască dragostea cu care era întâmpinat. (Iată o
identitate sacră, care coboară printre oameni! De aici se pot deschide multiple ipoteze şi
speculaţii. Printre altele, nu este exclusă nici aceea că avem de-a face cu fiinţe de pe alte
planete, care desigur au influenţat civilizaţia lobidă, accelcrându-i evoluţia...-n.n.)
Grădinile publice, sălile de concerte!! (s.n.) teatrele erau construite cu artă atât de rafinată
încât noi înşine, obişnuiţi cu ele, rămâneam entuziasmaţi odată cu terminarea unui nou
edificiu.
Templul clădit în cinstea lui Aul a fost atât de bine aşezat, încât la el veneau cu drag
lobizii, în pelerinaj zilnic, aducându-i prinos de dragoste şi recunoştinţă. O singură icoană
de mărime uriaşă îl înfăţişa pe Aul închipuit de înţelepţi ca un bătrân mai bătrân decât
bătrânii, puter- nic, enorm. Pictura era o meserie a bărbaţilor, dar se îndeletniceau cu ea şi
femeile. Cel mai renumit pictor, pe nume Salcr, ne-a dat chipul lui Aul în 100 de exemplare,
toate identice, şi fiecare vorbea!"
Un alt compartiment al incredibilei civilizaţii îl reprezenta medicina. Vom întâlni aici
cel puţin un element de o noutate stranie.
 „Regulile ei (ale medicinii - n.n.) erau pozitive, iar medicul nu făcea decât să distingă
bolile după simptomcle pe care singur le controla, şi supraveghea substanţele pe care le
prescria şi care ajutau sigur (s.n.) la vindecarea bolnavului, în cazuri grave, în afară de
intervenţia chirugicală, aveam în ajutor şi atomii! (s.n.).
Aşa să vă explicaţi nesfârşitul unei vieţi concediate în timpul nostru. Nu toţi trăiau o viaţă
atât de lungă (durata era înscrisul fiecăruia!), însă morţile erau mult mai reduse faţă de
marele număr al fraţilor noştri."
Fericitul popor lobid, peste care de vreme lungă apasă apele Pacificului, probabil ascunzând
urmele civilizaţiei lui ca pe un secret de care doar tăcerea eternă se mai poate atinge, avea şi
o viaţă politică optimizată, gestionată de un sfat al înţelepţilor care, în număr de 70, ajutau
conducerea statului; din cei 70 nici unul nu era mai tânăr de 9000 de ani (!). O singură frază
rezumă un spirit politic: „Discuţiile erau vioaie şi ele purtau numai măsuri pentru fericirea
supuşilor. Sfatul înţelepţilor a adus destulă stabilitate dreptului de conducere."
„Principiile ce au stat la baza societăţii lobide în timpul conducerii lui Fanfi, propuse de
marele reformator Fehet şi aprobate de sfatul celor 70 de înţelepţi, au fost: 1. libertate; 2.
respect pentru orişicine; 3. egalitate cu o singură clasă socială; 4. ajutorare fără excepţii, şi; 5.
dreptate fără imixtiuni. O singură clasă socială, egalitate între oameni, noi, de Sus,
ştim că este absurd, este o nebunie!
Şi lotuşi aşa a fost la noi. Ea era pivotată de iubirea nepre
cupeţită, de respect reciproc desăvârşit şi de înţclcgcn
totală, bazate pe legea dragostei Divine - pentru Aul
între toţi supuşii." .
Cel care comunică mcdiumului aceste informaţii nu-ii altul decât conducătorul Fanfi!
Comunicarea a avut loc pci data de 4 mai a aceluiaşi an 1953, şi este interesant să reţinem în
acest moment al consemnării câteva amănunte care vizează exclusiv dimensiunea astrală,
unde trăiesc spiritele eterne:
„Este drept că Sus sunt 13 clase, însă sunt atâtea din cauza păcătuitorilor şi
neînţelegătorilor ce atât de mult se căiesc. Va veni timpul când şi numărul acesta de clase de
Sus va dispărea. Căci toţi vor redeveni puri ca la prima concepţiune şi când o singură şi totală
fericire eternă va flutura peste tot Sus!"
Luând drept adevăr esenţial această comunicare din astral, putem deduce că lupta dintre
Bine şi Rău, dintre Iad şi Rai nu este o „particularitate" sesizabilă doar la nivelul vieţii noastre
pământeşti; spiritele din astral, după propriul stadiu de evoluţie şi maturizare în vederea
absorbţiei, prin înalte vibraţii, spre Absolut, îşi perpetuează dihotomic evoluţia spre puritate,
condiţie fără de care nu se poate atinge nivelul de Lumină şi Perfecţiune cerut de Creatorul
tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Să continuăm însă cu ceea ce în limbajul actual se numeşte
„viata economică" şi, după cum vom vedea, chiar industrială a civilizaţiei lobi-zilor ajunsă
la strălucire şi apogeu:
„S-a introdus lumina în noapte, captată din razele solare, precum şi forţa motrică! Aveam
cei mai buni educatori şi tehnicieni. Bogăţiile naturale ale solului şi subsolului ca: fier,
petrol, lemn, metale preţioase şi multe altele, erau proprietate privată, precum şi metalele
lucrate, maşini de tot felul, chimicale, vasele de apă (probabil vapoarele!),
spintecătoarele (?), aparatele de mers aeriene (desigur, avioane!) de mai multe feluri,
instrumentele de mare precizie... iar proprietarii lor purtau toate cheltuielile administraţiei
centrale, locale şi ale ţinutului! Recensământul de evaluare a averilor şi veniturilor se făcea
din 10 în 10 ani; evaluările erau făcute de proprietari într-o deplină corectitudine şi cinste.
Aparatul administrativ era minim. Hoteluri şi restaurante nu erau, dar aveam din
abundenţă «cofetării». Când venea cineva din provincie, era găzduit acolo unde lui îi
plăcea, primit cu o sinceră ospitalitate. Sanatoriile, spitalele, casele de odihnă, de ajutor
în orice direcţie erau la dispoziţia oricui. învăţământul obligatoriu pretindea, fără excepţie,
cetăţeanului o cultură suficientă pentru a fi apt pe post, orice post; nu exista diferenţiere de
etate. Drumul-de-fier nu era cunoscut de lobizi, dar transporturile de persoane şi mărfuri se
făceau cu «văzduhurile cu magazii purtate, cu bolidurile», care străbăteau căile de
comunicaţie aeriană şi terestre; transporturile erau efectuate de «spintecătoarele» ce aduseseră
atâta faimă lobizilor.
Printre alte împliniri ale civilizaţiei lobide amintim «trotuarul purtat», alimentat de
puterea solară captată şi. distribuită aproape în toate compartimentele ce necesitau forţă
motrică. Străzile erau lungi şi largi, betonate, cu un beton de o altă compoziţie decât aceea
cunoscută de voi pe pământ. Trotuarele turnante pe sănii aveau partea accesibilă trecătorilor
mobilă, permiţând mişcarea pe întregul traseu. Viteza nu depăşea mersul normal, în circuit
închis." O civilizaţie atât de industrializată, dar care, în comunicările din astral, refuză orice
detaliu tehnic, tehnologic sau ştiinţific - probabil pentru a nu forţa evoluţia actuală a
civilizaţiei -, se ocupa şi-cu agricultura. „Pământul se lucra altfel, nu în devălmăşie, căci atâ
plugul tras de cai sau boi, dar şi tractorul, pe care voi h folosiţi, erau de mult perimate. Lobi/Ăi
lucrau pământul cti maşini foarte perfecţionate, acţionate de asemenea de puterea solară.
Irigaţia era mult folosită şi prin ca se obţinea un maxim de randament."
Despre îmbrăcăminte, aflăm că lobizii foloseau „cisul"j pe care îl cultivau masiv. Cisul
erau un fel de in, însă mătăsos şi subţire ca mătasea noastră, şi mult mai trainic. O
singură tulpină dădea 3 kilograme de-ale lobizilorj respectiv 36 kilograme de azi.
Femeia era foarte bine aju-j tată la gospodărie. Vasele, rufele se spălau, se curăţau
automat, cum însuşi spiritul o spune, „la buton". Piaţă însăj nu exista. în fiecare gospodărie
femeia depunea, o dată la 188 de ore în cutia de comenzi, lista cu cele trebuitoare I zilnic.
Agenţii societăţii de distribuire şi alimentaţie ridicau comenzile şi astfel în fiecare
dimineaţă gospodina îşi j primea alimentele sau lucrurile cerute. Plata se făcea la tre- f cerea
celor 188 de ore, adică la a doua comandă. Banul nu ] avea importanţa de acum, în sensul că
„adevăratele valori, deasupra banului, erau dragostea, cinstea şi omenia".
Iată o comunicare din care cu uimire putem deduce că lobizii foloseau computerele ca pe
orice alt obiect casnic:
„Fiecare casă îşi avea instalată o «centrală vibratorie» marcată cu un număr. Şe forma
numărul şi vibraţia apela la cel dorit. Dar aceste aparate nu erau cum e telefonul la voi; erau
conduse tot prin puterea solară la care se adăugau gaze luate din atmosferă. Maşinile de scris
automate erau nelipsite din casele lobizilor, din fiecare birou, ca şi din avionetc. Aceste maşini
erau obligatorii, pentru că ordinele, înştiinţările, dispoziţiile erau dale pe «oglindă» (ceea ce
deducem că ar fi fost ecranul unui televizor - n.n.). Totul trebuia transmis în «forma
exactă». întreg conţinutul era iişal pe loc, iar manipulatorul nu făcea decât să apese pe
buton. O astfel de maşină putea opera cu 100.000 de cuvinte pe minut!"
Şi ajungem, în sfârşit, la lobidul cu o conştiinţă cosmică deosebit de puternică şi perfect
dezvoltată. Asta pentru că una din ştiinţele care atinseseră un înalt nivel de cunoaştere era
astrologia. în comunicarea din 7 februarie 1953, conducătorul Fanfi îi „relatează" mcdiumului
român: „Cititul astrelor era de mult cunoscut lobizilor. Această cunoaştere arăta cu precizie
adevărul. Controlul ce-1 făceau învăţaţii noştri prin poziţia aştrilor nu da greş. Este desigur
necesar să cunoaşteţi realitatea.
Din începuturile întregului (reamintim că un întreg înseamnă un miliard de ani - mn.),
partea evolutivă, adică incorporaţii, mai ales noaptea pelrccându-şi-o într-o contemplaţie mută,
priveau cerul, luna şi stelele. Viaţa lungă ce le fusese dată i-a făcut să observe fenomenele
cereşti. S-a ajuns la cunoaşterea şi citirea astrelor. Când descăleca un copil (sensul este: când
se năştea - n.n.), învăţatul versat în mişcarea aştrilor indica: evenimente pe dale exacte,
caracterul, necazurile, precum şi sfârşitul vieţii. Această ştiiiiţă căuta configuraţia ca să
determine legile de mişcare ale aştrilor.
Astronomul desăvârşit, marele Rinsi, nc-a lăsat cea mai bună lucrare a întregului sistem
planetar. Soarele este lumina, este viaţa, spunea Rinsi. El este acela ce însufleţeşte totul şi care
a fixat matematic şi milimetric mişcarea pământului în jurul său, ca şi planetele în jurul axei de
rotaţie. Adunarea corpurilor cereşti formează sistemul solar, iar prin mişcările lor se obţine
legea gravitaţiei universale. Ne vom întreţine acum şi cu măsura exactă a timpului meu,
necesară rotaţiei pământului în jurul Soarelui. Această rotire a format un plin, pe care şi Rinsi
1-a menţinut lot pe un «trie», adică un an de acum. Tabloul împărţirii anului nu avea, cum
aveţi voi astăzi, calendarul. în schimb tabloul de împărţire a tricului (anului) era
ceasornicul nostru cu repetiţie şi de o precizie constantă, care ne indica timpul vieţii
noastre concedialc (date de Sus, pe pământ). Când un copil (frate) se anunţa viabil, la
patru luni şi jumătate, tatăl pământesc îi comanda ceasornicul, care în j secunda
încorporării îi marca începutul vieţii. Tot atunci \ unul din învăţaţii noştri, chemat,
începea să examineze astrcle pentru a-i arăta fericitului încorporat adevărul prezis prin
controlul lor, ca evenimente ce se succedau, pentru ca acestea să-i fie cunoscute din timp.
Această înştiinţare era scrisă de înţelept şi purtată de către frate. Aul, care ne pur- \ ta de
grijă, ne avertiza asupra viitorului. Prezicerile erau atât de exacte, încât nu sufereau
greşeli."
Un model de „fişă" astrologică, de data asta vizându-1 în-'viaţa pământească pe însuşi
Fanfi, îi este descris mediu-mului român astfel:
„La venirea mea pe lume, tatăl meu 1-a chemat pe învăţatul Mirg care mi-a scris pe
carte evenimentele,' lot ce mi se putea întâmpla în mersul vieţii mele. Sfârşitul vieţii era
astfel redat: Cu 1500 de rotaţii ale pământului, înainte de sfârşitul vieţii sale, va fi anunţat
de mai marii lui, cum i se va sfârşi viaţa pământească. După Rinsi, pământul avea nevoie
de 8766 ore, 21 minute şi 6 secunde ca să facă rotaţia în jurul Soarelui. Ceasornicul nostru
de dimensiuni mari era fixat, ca să puteţi înţelege, la o stradă de 3 kilometri de-ai noştri, adică
36 kilometri lungime, după calculele voastre; erau 120 asemenea ceasuri. Noaptea erau
luminate complet şi se putea vedea lumina lor de la mari depărtări.
în tot cuprinsul aşezărilor noastre erau fixate globuri ale pământului sub care erau aşternute
(consemnate) eveni mcnlelc, ca şi timpul în devenire al celor 8766 de ore, 21 minute şi 6
secunde. Noi ştiam ce va fi, ce va veni cu mii de ani înainte. La sfârşitul de an, la
terminarea rotaţiei pământului în jurul Soarelui, citind desfăşurarea evenimentelor la
începutul unei noi rotaţii, învăţaţii noştri încheiau nişte studii, care suprapuse cu cele
cunoscute cu mult timp înainte, ne dădeau cu precizie acelaşi rezultat. în aceste calcule
trebuie să spun că nu s-a găsit niciodată, nici o nepotrivire. Perfecţiunea în care nc-am
găsit o vor avea şi fraţii din acest ultim întreg"! (Ultima precizare ne dă oare o informaţie
extraordinară, aceea că civilizaţia actuală ar fi înscrisă în destinul Terrei într-un ultim
întregi Deci ne aflăm acum, din cei 33 miliarde de ani, adică 33 de întregi, în ultimul, după
care nu mai urmează nimic? Important este de ştiut când a început „întregul" nostru şi
când se va
sfârşi el.)
în comunicarea mediumului român, din 28 aprilie 1953, întâlnim o scamă de
consideraţi uni humerologice deosebit de interesante şi de inedite; criteriile, receptate cu
logica actuală, par să nu fie lipsite de o „logică matematică", aparţinând mai curând unor
determinări pe cât de stranii, pe atât de ireproşabile:
„înălţimea femeii noastre a fost punctul de plecare al măsurătorilor în general. Ea având 12
metri înălţime, s-a luat drept bază această cifră, şi s-au numărat zilele necesare rotaţiei
pământului şi s-a constatat că împreună cu nopţile, dau 365 de zile, 6 ore, 21 minute şi 6
secunde. Mai târziu, când lobizii au cunoscut atmosfera cu aparatele aeriene şi au înconjurat
pământul, au observai că el este turtit în două părţi, de unde au dedus împiedicarea lui în
procesul rotaţiei, din această cauză rezultând 367 de zile întregi. Baza era 12 metri ca unitate
de măsură, 12 kilograme ca unitate de greutate, 12 orc ziua, 12 orc noaptea - deşi nu
întotdeauna egale, 12 semne ale zodiacului care avea o totală descifrare în cărţile noastre."
întâlnim într-o altă comunicare din astral câteva amănunte surprinzătoare, care ne sugerează
o secvenţă de pa-leoastronautică şi în principal un contact clar al lobizilor cu fiinţe de pe alte
planete, aclimatizate pe Terra şi devotân-du-se oamenilor timpului, trimişi prin reîncarnare să
absolve „şcoala pământească". Acest fragment de comunicare îl considerăm deosebit de
important şi de concludent pentru postulatele actuale, care susţin ipoteza popularii planetei
noastre cu fiinţe superdotate, venite din spaţiul cosmic. Totul porneşte de la preoţi, precum
urmează:
„Preoţii noştri neavând trepte ierarhice, toţi erau,egali, însă vârsta le dădea întâietate - nu
în felul «şefiei» (pământene, adăugăm noi!) sau al remuneraţiei, ci în cele duhovniceşti. Toţi
fiind respectaţi, se menţineau la acel nivel înalt şi nealterat!
Când am primit conducerea (este vorba în continuare de Fanfi), cel mai bătrân preot, pe
nume Versil, avea 10.165 de ani, iar eu - 1280. Mi-am îndeplinit această sarcină timp de
8723 de ani, până la cataclism (să fie vorba de scufundarea Atlantidei?), iar preotul Versil era
mereu în fruntea preoţilor. A trăit, ca să dispară odată cu noi, 18.868 de ani ! (Observăm că
spiritul din astral comunică neafectiv aceste informaţii, pentru el cursul multimilenar al vieţii şi
momentul cataclismului care va spulbera civilizaţia lobizilor au aceeaşi expresie, lineară,
informativă pur şi simplu.) Timp de 7700 de ani Versil a slujit altarul protectorului Soare şi
8300 de ani pe cel al lui Aul, în total 16.000 de ani. Fericirea i se citea întotdeauna în ochi,
pe faţă şi, ca un modest ce era, nu şi-a permis o singură dală să-şi apropie cuvinte rele.
Atunci când Fchet (înţeleptul necontestat) ni 1-a dat pe Aul, Versil a fost acela care şi el
înţelesese adevărul şi se pronunţase astfel : (aici vom întâlni clară informaţia tulburătoare)
«Fehct este un om din altă lume, acuma văd şi eu că el are dreptate şi în cărţile noastre se
vorbeşte, nu însă clar... înţeleg de ce Aul nu a vrut să apară până acum, este prea mare, este
Tatăl. Eu sunt cel dintâi care mă plec înaintea Lui şi cu mine toţi!»"
Din comunicarea datată 10 octombrie 1953, mediumul român Aurelian Theodor Tinculescu
notează cuvântul spiritului emiţător cu referire la civlizaţia pământeană actuală, între altele,
putem distinge că Dumnezeu, cunoscut lobizilor sub numele de Aul, veghează cu iubire
propria-I Creaţie dincolo de timp, de milenii şi de succesiune multimilenară a civilizaţiilor
făurite de oameni. Ceea ce urmează poate constitui un fel de iluminare, sau cel puţin un
subiect de meditaţie gravă:
„Noi (cei din astral) nu facem altceva decât să redăm starea de fapt, care pentru cei de
azi (contemporanii în viaţă ai mediumului!) să le fie îndreptar. Civilizaţia noastră nu se zbătea
în dureroasa agonic, ca acum, în acest întreg. La noi credinţa fermă în Aul (Dumnezeu?) nu era
absurdă, pentru că nu exista materialism (altfel spus, zicem noi, o atitudine materialistă asupra
vieţii şi perspectivei). La noi credinţa şi ştiinţa au fost surori ce au împăcat descoperirile
ştiinţifice, dovedind astfel starea de fapt a existenţei Lui. Prin aceasta marele Aul a putut să
însufleţească universul, recunoscându-se în totul legile Sale ce guvernau lumea. Coeziunea a
sporit şi mai mult, când marele Fehct ni 1-a dat pe Aul în toată splendoarea Lui, din care
cauză s-a putut respira şi gusta în plăcere o adâncă rugă pentru El. Sub influenţa
covârşitoare a lui Aul, s-au definitivat existenţa spiritului în corp şi supravieţuirea spiritului
după plecarea din corp." Legate de acelaşi context, reţinem câteva principii morale evident
sacralizate, şi pe care le regăsim limpezi în tot ce înseamnă pentru noi, de două mii de ani
încoace, învăţăturile Mântuitorului:
„Conştiinţa interioară a lobidului a păstrat mereu sentimentul întreg al nemuririi sufletului.
Viata noastră socială era legată de un singur şi marc principiu: Iubirea între oameni, iubirea
între noi! Prin aceasta am putut ajunge la o evoluţie totală, la o purificare generală, la ceea ce
fuseserăm înainte de prima descălecare, adică puri! Legea cugetării noastre s-a împotrivit
continuu răului, din care cauză şi războaiele au fost oprite. Tot ce putea să ne producă cel mai
mic neajuns (moral, spiritual, desigur), noi am înlăturat. Ajunsesem până acolo încât prin
înţelepţii noştri, fără strădanie, să cunoaştem legile universale în care trăiam, din care cauză
inteligenta ne era călăuzită spre înţelepciune şi fericire, atât jos cât şi în casa lui Aul, când
trebuia să intrăm" (evident, prin moarte).
Rezumând consemnările de până acum, care constituie comunicări mediumnice cu
dimensiunea astrală, trebuie să ne întrebăm, reprimându-nc starea de şoc, dacă umanitatea îşi
cunoaşte corect trecutul şi evoluţiile pe Terra. Din cele conturate mai sus, deducem că atestările
ştiinţifice de care dispunem astăzi nu reuşesc să ne cuprindă, ca fiinţe inteligente nici măcar într-
un singur întreg, acesta în care ne a-flăm. Cât adevăr conţin aceste comunicări? Oricum, vor-
bim de adevăr, pentru că mediumul, aşa cum am reuşit să-1 cunosc din relatările fiicelor
sale, de la Frankfurt, nu era o natură imaginară sau marcată de vreo disfuncţie psihică. Era un
om de mare bunătate, un contemplativ, un om de o logică consecventă structurii sale sănătoase
în trup şi minte, ducându-şi viaţa obişnuit, ca orice murilor din acest mileniu. Fără îndoială că,
dincolo de acest capitol şi de
următorul, mă simt dator să fac cunoscute publicului larg din România experienţele
mediumnice ale unuia dintre cei mai profunzi şi mai autentici mediumni din câţi a cunoscut
lumea până azi. în treacăt voi reţine că Aurelian Theodor Tinculescu, stins din viaţă departe de
ţară, şi-a anunţat din timp, pentru a fi cunoscut în familie, momentul morţii sale, ziua şi ora! El
ştia că ar mai fi putut să rămână în viaţă încă un timp; însă în urma comunicării cu
spiritele din astral, a convenit că sosise momentul plecării şi nu-i rămăsese decât să-şi
avertizeze pe cei dragi despre când şi cum se va întâmpla asta. Dacă un Edgar Cayce a avut
norocul să-şi facă revelaţiile cunoscute din timpul vieţii sale, la începutul acestui secol,
devenind pentru America un miracol uman, mediumul român nu a avut acest noroc, şi au
trebuii să treacă vreo câteva decenii până când, printr-un complex de împrejurări, mi-a fost dat
să cunosc această personalitate mediumnică fără pereche.
Pe scurt, se cuvine să reţinem o „temă" mult disputată şi îndelung controversată şi ieri şi
azi şi, probabil, şi "în viitor: este vorba de fenomenul (sau realitatea) reîncarnării. S-au scris pe
această temă mii şi mii de cărţi. Se cunosc poziţii şi atitudini complet diferite, fie de
confirmare prin unele experimente efectuate pe mediumni, fie de atestare din surse intuitive,
aparţinătoare ştiinţelor spirituale, dar mai ales din textele tibetane şi ale Orientului îndepărtat,
în general, care atestă fenomenul. Pe de altă parte, ştim că Biserica ortodoxă este circumspectă
faţă de acest fenomen, fiind consecventă în credinţa în învierea identităţilor omeneşti direct
conexate la Duhul Divin Tutelar