Grupul Bilderberg – Guvernul Mondial Secret

Conferinţa anuală a Grupului Bilderberg este categoric cea mai importantă întâlnire din
lume, pentru că la ea participă în fiecare an mai mulţi lideri mondiali, mai mulţi
politicieni de vârf, mai multe personaje regale şi lideri ai afacerilor, decât la orice altă
întâlnire sau eveniment, de orice gen, de oriunde. Summitul G8 şi Forumurile economice
mondiale sunt simple evenimente de duzină prin comparaţie cu conferinţele Bilderberg.
Nu există nici o altă întâlnire la care să participe conducătorii tuturor instituţiilor
internaţionale majore, precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Naţiunile
Unite şi Uniunea Europeană.

Publicul larg ar trebui să creadă că grupul Bilderberg NU conduce lumea, dar categoric
membrii acestui grup sunt oamenii care conduc lumea. Fără îndoială, lumea este
controlată de un număr restrâns de oameni extrem de bogaţi, care au mai multă putere
decât orice guvern naţional, şi care nu sunt aleşi pe aceste poziţii. Biderberg pur şi simplu
oferă un cadru formal pentru ca toţi aceşti oameni să se întâlnească în fiecare an.

Grupul Bilderberg nu este democratic. Membrii săi nu sunt aleşi şi el nu dă socoteală

oamenilor de pe planetă; acelaşi lucru este valabil şi pentru Banca Mondială, Fondul
Monetar internaţional, Naţiunile Unite, sau cele mai puternice corporaţii sau bănci. Şi
totuşi, deciziile luate de aceste grupuri afectează fiecare fiinţă umană de pe Pământ, acum
şi pentru multă vreme de acum înainte. Iar ceea ce este cel mai înspăimântător este totalul
secret care înconjoară întâlnirile Bilderberg. Atunci când au loc, aceste superconferinţe
nici măcar nu sunt menţionate la ştiri. Dacă atât de multe personaje importante din lume
se reunesc pentru a pune la cale destinele planetei, este evident că ar trebui date nişte
explicaţii publicului larg. Dar nu ni se aruncă decât praf în ochi – că este un simplu forum
de discuţii!

Grupul Bilderberg a fost înfiinţat în 1954. Prima întâlnire a avut loc în Olanda, la
Osterbeek, în Hotelul Bilderberg, de unde grupul şi-a luat şi numele. Reuniunea a fost
organizată de prinţul Bernhard al Ţărilor de Jos, fost ofiţer SS, şi de David Rockfeller.
Grupul Bilderberg a devenit una din cele mai puternice reţele de influenţă, reunind
personalităţi din toate ţările, conducători politici, economici, din lumea finanţelor, a
mass-mediei, din armată sau serviciile secrete, ca şi câţiva oameni de ştiinţă şi profesori
universitari. Datorită influenţei acestui grup în domeniul economic, se afirmă că el
reprezintă de fapt un adevărat guvern mondial ocult.

Grupul Bilderberg este structurat pe trei niveluri:

1. „Cercul exterior” este foarte extins. Practic peste 80% din participanţii la reuniuni nu
cunosc decât o parte din strategiile şi scopurile reale ale organizaţiei, deci fac parte din
cercul exterior.

2. Comitetul director (Steering Comitee), al doilea nivel, este mult mai restrâns. Acest
nivel este alcătuit din aproximativ 35 de membri, exclusiv europeni şi americani. Ei
cunosc în proporţie de 90% obiectivele şi strategia grupului. Membrii americani ai
acestui nivel sunt de asemenea şi membri în CRE - Consiliul Relaţiilor Externe (în
engleză Council on Foreign Relations - CFR).

3. Comitetul Consultativ Bilderberg, al treilea nivel, este nucleul acestei grupări. El este
alcătuit din 12 membri, singurii care cunosc în totalitate strategiile şi scopurile reale ale
organizaţiei.

Astfel structurat, grupul Bilderberg este un veritabil guvern mondial ocult. În cursul
întâlnirilor care au loc o dată pe an, pentru patru zile, în hoteluri de lux sau castele
înconjurate de parcuri mari sau aflate în plină natură, se iau decizii strategice esenţiale
pentru toate ţările acestei planete. Pentru menţinerea secretului se iau măsuri extreme:
întâlnirile se desfăşoară de fiecare dată în altă parte. Grupul închiriază integral hotelul,
dar nu şi angajaţii hotelului, care primesc câteva zile liber. În locul acestora, este adus
integral personal, de la femei de serviciu la ospătari, de la recepţioneri la centraliste. De
obicei, poliţia locală este pusă aproape în întregime la dispoziţia grupului Bilderberg, şi
uneori este mobilizată şi armata pentru a păzi locaţia. În cadrul discuţiilor nu se fac
niciodată nici un fel de înregistrări, ci doar se fac nişte note foarte telegrafice privind
subiectele discutate, dar fără a se menţiona nici un nume. Îndrăzneţii care s-au aventurat
la aceste întâlniri pentru a afla ce se petrece acolo au sfârşit prin a fi răpiţi şi torturaţi.

Datorită existenţei unor astfel de grupări precum Bilderberg şi CRE - Consiliul Relaţiilor
Externe, este evident că deciziile cruciale care vizează toate ţările de pe glob nu sunt luate
în interiorul instituţiilor democratice abilitate în acest scop, ci sunt adoptate la aceste
întâlniri şi apoi implementate în teritoriile vizate. Direcţiile decise de grupul Bilderberg
pot viza începutul unui război, iniţierea unei crize economice sau o perioadă de creştere
economică, fluctuaţii monetare sau sociale, sau chiar gestionarea demografică a planetei.
Aceste direcţii vor influenţa şi condiţiona hotărârile instituţiilor subalterne cum ar fi G8
sau guvernele diferitelor ţări.

Printre evenimentele puse la cale la conferinţele Bilderberg se numără înfiinţarea Uniunii

Europene (discutată chiar la prima reuniune, în 1954), războiul din Iugoslavia, invazia
Irakului, creşterea impozitelor în diferite ţări. Grupul hotărăşte şi politica Naţiunilor
Unite, sau cine va câştiga alegerile în diferite state.

În final vom enumera câţiva din membrii grupului Bilderberg, pentru a ilustra implicarea
concretă a acestora în viaţa economică şi politică a diferitelor ţări, precum şi în mass-
media:
- Jose Manuel Baroso, preşedinte actual al Comisiei Europene, fost prim-ministru al
Portugaliei, membru al CRE-Consiliul Relaţiilor Externe.
- Tony Blair, primul ministru al Marii Britanii
- Frits Bolkestein, comisar european
- Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei Europene, prim-ministru italian
- Jacques Santer, fost preşedinte al Comisiei Europene, fost prim-ministru al
Luxemburgului
- Sir Leon Brittan, vice-preşedinte al Comisiei
- Edith Cresson, fostă membră a Comisiei, fostă prim-ministru al Franţei, fostă ministru
de comerţ, fostă membră a direcţiei Schneider
- Alexandre Adler, consilier editorial la Le Figaro
- Edward Balls, consilier al Trezoreriei în Marea Britanie
- Francisco Pinto Balsemo, fost prim ministru al Portugaliei
- Nicolas Beytout, redactor şef al Les echos
-John R. Bolton, sub-secretar de stat al USA, pentru controlul armamentului şi securitate
internaţională
- Michel Bon, fost preşedinte France-Telecom
- Willy Claes, ministru de stat, Belgia
- Bertrand Collomb, preşedinte Lafarge
- George A. David, preşedinte Coca-Cola, Grecia
- Etienne Davignon, preşedinte Societe Generale de Belgique, fondator al Mesei Rotunde
Europene
- Thomas L. Friedman, scriitor de editoriale în New York Times
- Svei Gjedrem, guvernator al Băncii Centrale a Norvegiei
-Richard N. Haas, preşedinte CRE - Consiliul Relaţiilor Externe şi director al planificării
în Departamentul de Stat USA
- Stephen Harper, şeful partidului conservator, Canada
- Mervzn A. King, guvernator adjunct al Bancii Angliei
- Anna Lindh, ministru al afacerilor externe, Suedia
- Paavo Lipponen, preşedinte al parlamentului, Finlanda
- Mogens Lykketoft, preşedintele partidului social democrat, Danemarca
- Thommaso Padoa-Schioppa, administrator al Băncii Centrale Europene
- Anders Fogh Rasmussen, prim ministru al Danemarcei
- Frack Riboud, preşedinte Danone, Franţa
- David Rockfeller, administrator J.P.Morgan International, USA
- Anthonz Ruis, preşedinte Heineken, Olanda
- Otto Schily, ministru al afacerilor interne, Germania
- Jean Claude Trichet, guvernatorul Băncii Franţei
- James D. Wolfensohn, preşedintele Băncii Mondiale, USA
- Robert Zoellick, reprezentantul USA pentru negocieri comerciale (AMI; AGCS; etc)

Dictatura financiară, soluţia dictată de grupul Bilderberg pentru rezolvarea crizei actuale
Cum se încearcă realizarea (cu banii noştri) a unei etape cheie de pe agenda Noii Ordini
Mondiale

Motto:„Vom vorbi acum succint despre programul nostru financiar pe care special l-am
păstrat pentru sfârşit, ca fiind punctul cel mai greu care totodată este culminant şi
hotărâtor al planurilor noastre de acaparare a puterii asupra întregului pământ. Crizele
economice au fost şi vor fi deseori provocate cu abilitate chiar de noi cu scopul de a
retrage (n.n. pentru noi) bani din circulaţie.” - Al XX-lea protocol secret francmasonic

Primul-ministru al Marii Britanii, preşedintele Franţei şi alţi înalţi oficiali internaţionali

cer instaurarea unei dictaturi financiare pentru a rezolva actuala criză economică. De data
aceasta, şi cei mai sceptici vor trebui să recunoască evidenţa: actuala criză financiară este
folosită de cei care urmăresc să conducă această planetă, pentru a instaura Noua Ordine
Mondială. Soluţia de creare a unei autorităţi financiar-bancare unice, la care s-a ajuns
chipurile după mai multe întâlniri ale liderilor mondiali, a fost de fapt decisă la întâlnirea
Bilderberg din iunie 2008. Scenariul prin care s-a ajuns aici nu este nici pe departe unul
nou: el a mai fost utilizat în 1815, în 1907, în 1929, în 1944 şi în 1971 sub acelaşi pretext:
asigurarea stabilităţii şi creşterii economice. De fiecare dată a urmat însă o nouă criză, şi
mai amplă, şi mai gravă, care a mărit tot mai mult puterea guvernului financiar din
umbră.
9 iunie 2008 – Timothy Geithner, preşedintele Băncii Federale din New York, cere
implementarea unui organism unic de control al băncilor de pe întreaga planetă
La întâlnirea Bilderberg de anul acesta au participat foarte multe persoane cheie din
sistemul bancar şi financiar: Timothy Geithner (preşedintele Băncii Federale din New
York), Ben Bernanke (preşedintele Federal Reserve), Henry Paulson (Secretarul
Trezoreriei SUA), Jean-Claude Trichet (preşedintele Băncii Centrale Europene), Robert
Zoellick (preşedintele Băncii Mondiale). Unii autori care au avut curajul să facă
dezvăluiri despre conspiraţia mondială au avertizat atunci (în iunie 2008) că scopul
întâlnirii Bilderberg de anul acesta este discutarea modalităţii de implementare a
guvernului unic mondial utilizând o criză financiară.
Nici nu se încheiase bine întâlnirea Bilderberg (desfăşurată la Washington între 5 şi 8
iunie 2008) că Timothy Geithner se plângea în Financial Times de gravele probleme
financiare create de actualul sistem. „Vina”, spunea el, „o poartă existenţa băncilor
centrale, iar problema se va rezolva doar prin instaurarea unui unic organism, care să
controleze întregul sistem bancar. Instituţiile care joacă un rol central pe pieţele monetare
şi de capital, incluzând aici principalele bănci active la nivel global, dar şi băncile de
investiţii, au nevoie să opereze sub tutela unui cadru unic, care să ofere o mai puternică
supraveghere consolidată. Pentru că principala sa responsabilitate este asigurarea
stabilităţii întregului (!) sistem financiar, Federal Reserve va trebui să joace un rol central
în stabilirea acestui cadru, colaborând strâns cu supervizorii din SUA şi alte ţări. Avem
nevoie de o mai bună capacitate de a răspunde la crize.”
Sistemul băncilor centrale sau naţionale a fost însă creat tot de cei care acum vor (numai
aparent) să îl distrugă (dar în realitate, vor să îl extindă). Prima din această serie a fost
Federal Reserve din SUA. O bancă centrală are puterea de a emite bani pentru o întreagă
naţiune şi, prin acest mecanism, controlează rata dobânzilor, rezervele de monedă şi
stabileşte, retrăgând sau lansând bani lichizi pe piaţă, valoarea monedei naţionale. O
bancă centrală poate da bani cu împrumut guvernului, însă evident că face aceasta în
schimbul unei dobânzi.
Federal Reserve, ca bancă centrală a SUA, este singurul organism care poate produce
dolari. Scriitorul Peter T. Whitte a avut curiozitatea să îl întrebe, într-un documentar
difuzat de National Geographic, pe un înalt oficial al Federal Reserve, de unde vin
dolarii. Iată ce a răspuns acesta „Păi, noi creăm dolarii. Sunt bani care nu au existat
înainte.” „Există vreo limită la asta?” l-a întrebat Whitte. „Nu, niciuna, doar judecata
sănătoasă şi conştiinţa celor din Federal Reserve.” Atunci când dă cu împrumut dolarii
produşi astfel, Federal Reserve cere o dobândă, care intră buzunarul celor care o conduc
şi determină o creştere a cantităţii de bani pe care aceştia o pot apoi din nou împrumuta. E
un cerc vicios fără sfârşit, iar la ora actuală nu există niciun alt mecanism mai ingenios şi
mai diabolic de îmbogăţire. În lăcomia şi inconştienţa lor, cei care l-au creat îşi doresc
acum să îl extindă la nivel planetar.
25 septembrie – Jeffrey Garten, membru CRE, cere crearea Autorităţii Monetare Globale
(Global Monetary Authority, GMA)
Jeffrey Garten, membru CRE (Consiliul Relaţiilor Externe, Council of Foreign Relations)
a participat şi el la întâlnirea Bilderberg şi îşi aduce aportul la punerea în aplicare a celor
decise de acest guvern mondial din umbră. Într-un articol din Financial Times având ca
titlu „Avem nevoie de o nouă Autoritate Monetară Globală” (We need a new Global
Monetary Authority) anunţă că omenirea se confruntă cu o criză globală, care cere soluţii
globale.
Iată ce scrie el în Financial Times: „Chiar dacă operaţiunea de pompare masivă de
fonduri din partea statului are succes, ea va trebui să fie urmată de o soluţie pe termen
lung: instaurarea unei Autorităţi Globale Monetare. Washingtonul recunoaşte că această
criză a devenit globală. Hank Paulson, secretarul Trezoriei americane solicită imperios
naţiunilor lumii să îşi stabilească propriile programe de salvare. Băncile centrale au
început deja să realizeze acţiuni sincronizate de injectare de fonduri în pieţele de capital
(n.n. la acel moment, ţările europene încă nu luaseră oficial această decizie, dar ordinul
fusese deja dat şi liderii europeni se vor conforma conştiincioşi la scurtă vreme). Aceasta
ar trebui să ducă la un răspuns internaţional coerent, menit nu doar să stingă focarele
create, ci şi să reconstruiască şi să menţină pieţele de capital pe termen lung.
Aparatul instituţional actual nu este capabil să facă previziuni. Sistemul financiar
evoluează. FMI este nerelevant în această criză, iar G7 nu are nicio legitimitate într-o
lume în care China, Brazilia şi alte ţări au devenit jucători importanţi. Federal Reserve
este mult prea solicitată ca să acţioneze ca o bancă centrală globală. Acest vid de
autoritate este periculos pentru toată lumea. America depinde de intrările masive de
capital străin (în valoare brută de 3 miliarde de dolari pe zi), iar acestea vor creşte în mod
sigur în anii ce vor urma. Wall Street şi Washington nu vor fi capabile să facă faţă, fără o
strânsă cooperare cu alte pieţe. Pe lângă aceasta, dimensiunile internaţionale ale
finanţelor sunt dincolo de orice imaginaţie. Activele globale au crescut de la 12.000 de
miliarde de dolari în 1980 la aproape 200.000 de miliarde de dolari în 2007. O cantitate în
continuă creştere din acest capital se află acum în Asia şi în zona Golfului, nu în SUA sau
în Europa.
Toate aceste considerente indică necesitatea unei noi Autorităţi Monetare Globale
(GMA). GMA va superviza la sânge activităţile autorităţilor naţionale, mai acerb decât
FMI-ul şi va controla implementarea unor reglementări globale. Va monitoriza riscurile
globale şi va instaura un sistem de avertizare mai eficient. Va acţiona ca o Curte de
judecată a falimentelor pentru companiile globale de o anumită mărime. Cele mai mari
companii financiare globale vor trebui să se înregistreze la GMA şi vor fi obligate să se
supună monitorizării acestuia. Dacă nu se vor conforma, vor fi trecute pe lista neagră.
Aici vor fi incluse băncile, companiile comerciale, fondurile de protecţie împotriva
riscurilor (hedge fonds), agenţiile de rating, dar şi fondurile naţionale de sănătate.
Comitetul de conducere al GMA va include bancheri din SUA, Marea Britanie, Uniunea
Europeană, Japonia, China, Arabia Saudită şi Brazilia. Va fi finanţat prin contribuţii
obligatorii de fiecare ţară care se va angaja la aceasta şi de prime de tip asigurare plătite
de companiile financiare globale, publice sau private.”
Ceea ce Jeffrey Garten descrie în articolul său este de fapt o dictatură financiară globală.
Şi nu este doar o teorie, ci un plan care începe să fie pus în aplicare.
13 octombrie – Gordon Brown, primul ministru al Marii Britanii cere „o nouă arhitectură
financiară mondială pentru o eră globală”
„Uneori este nevoie de o criză, pentru ca oamenii să accepte, că ceea ce era de mult
evident şi ar fi trebuit făcut încă de mulţi ani nu mai poate fi amânat acum,” spune
Gordon Brown într-un discurs. „Trebuie să creăm o nouă arhitectură financiară
internaţională pentru o eră globală. Trebuie să avem un nou sistem Bretton Woods, să
construim o nouă arhitectură financiară internaţională pentru anii ce vor urma.”
Acordul Bretton Woods a fost adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul
economic internaţional după al Doilea Război Mondial. El stabilea un sistem de
management monetar, dictând regulile pentru schimburile comerciale şi financiare între
ţările industrializate. Aşa au fost create Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială,
ca organisme menite „să garanteze stabilitatea financiară şi creşterea economică la nivel
internaţional” (adică exact acelaşi pretext care este servit şi astăzi).
„Fondatorii Bretton Woods au stabilit reguli pentru o lume în care circulaţia capitalului
era limitată,” continuă Gordon Brown. „Noi trebuie să stabilim noi reguli, pentru o lume
în care circulaţia capitalului este globală.”
În acelaşi discurs, Gordon Brown compară sarcina actualilor lideri mondiali cu acţiunile
lui Winston Churchill (premierul Marii Britanii) şi ale lui Franklin Delano Roosevelt
(preşedintele SUA) de la acea vreme. „Chiar şi în toiul bătăliei”, a spus el, „ei se gândeau
tot la cadrul general care va fi necesar după război. Cooperarea internaţională este singura
cale pentru ca în economia globală să nu se mai repete problemele pe care le-am văzut cu
toţii în timpul actualei crize.”
15 octombrie – Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei cere un „guvern financiar mondial”
Nicolas Sarkozy este un alt personaj cheie în acest joc. Instaurat în fruntea Franţei cu
sprijinul masoneriei şi al CIA-ului (este de notorietate faptul că în spatele său se află
Alain Bauer, fost Mare Maestru al Marelui Orient al Franţei şi agent CIA), Sarkozy
conduce acum grupul liderilor europeni. Deloc întâmplător, Franţa se află acum la
preşedenţia Comisiei Europene, exact în perioada deznodământului actualei crize
financiare. Nici nu se putea om mai potrivit pentru a aduce ţările Europei la linia trasată
de Bilderberg.
La ultima întâlnire care a avut loc pe 15 octombrie la Bruxelles cu liderii ţărilor membre
UE, Nicolas Sarkozy a vorbit de un guvern financiar mondial: „propun ca, la finalul
acestui Consiliu, să venim cu un mesaj unitar. În acest spirit am propus un summit
internaţional până la finalul acestui an, de preferinţă la New York, acolo unde a început
totul, pentru refondarea sistemului financiar internaţional. Doresc ca, în ceea ce priveşte
acest subiect, noi, europenii, să fim deplin uniţi. Criza actuală este criza prea-multului.
Trebuie să refondăm sistemul, iar această refundamentare trebuie să fie globală. Nicio
instituţie financiară nu trebuie să scape reglementării şi supravegherii.”
Sistemul nu trebuie refondat, ci trebuie pur şi simplu să se renunţe la el cu totul, întrucât
s-a dovedit deja că este păgubos pentru omenire şi ineficient în a asigura mult râvnita
stabilitate economică. Însă Sarkozy nu face decât să îşi joace rolul: el trebuie să
determine toate ţările aflate sub tutela UE să se conformeze la linia trasată de Bilderberg.
„Suntem încrezători că lucrând împreună vom depăşi provocările actuale şi vom
reinstaura stabilitatea economiilor noastre şi prosperitatea,” a fost primul mesaj al G8 la
începutul lui octombrie 2008. Prin grija lui Sarkozy, şefii de stat şi de guvern din cele 27
de state membre ale UE au cântat pe 15 octombrie, fără să cârtească, acelaşi refren şi au
subscris la ruşinoasa soluţie de a aloca miliarde de euro din banii statelor pe care îi
conduc pentru a „salva” băncile (în realitate pentru a finanţa noul guvern financiar
mondial).
Principalul consilier economic al preşedintelui Sarkozy, François Perol, a explicat presei
că „pentru a răspunde crizei financiare, cea mai gravă de după cea din anii ’30, trebuie să
lucrăm în trei direcţii. Acest nou Bretton Woods va implica în primul rând un sistem de
reglementare financiară bazat pe controlul tuturor agenţilor financiari, a fondurilor de
protecţie împotriva riscurilor (hedge fonds), a agenţiilor de rating şi a băncilor.” Acelaşi
lucru îl spunea şi Jeffrey Garten.
Al doilea punct propus de Franţa (ţinând cont de cele de mai sus, este evident că Franţa
nu face decât să reproducă papagaliceşte ideile trasate de Bilderberg) este „crearea unui
guvern economic mondial, care să nu fie redus la G8, pentru că din acesta nu fac parte
două dintre ţările cele mai populate din lume, China şi India, şi nici Brazilia, Mexic sau
vreo ţară africană.” Până aici nicio noutate. Şi al treilea punct: „Instituirea unui sistem de
cooperare monetară între marile state, pentru că unul dintre motivele actualei crize îl
constituie dereglările monetare din anii '90 şi de la începutul anilor 2000, care au
determinat Statele Unite, China şi Europa, fiecare pentru sine, să elaboreze o politică
diferită”.
Concluzia acestei mascarade? În urma summitului de la Bruxelles, liderii UE au făcut
presiuni asupra Washington-ului pentru ca acesta să reformeze rapid şi în profunzime
sistemul financiar actual. Iar Washington-ul a fost extrem de mulţumit să subscrie
planului care fusese lansat chiar de el, ca instrument docil al Bilderberg.
Istoria se repetă sub acelaşi slogan: „Ordo ab chao” (la ordine prin haos)
Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât repetarea pas cu pas a unei vechi strategii,
care a mai fost utilizată de câteva ori de-a lungul istoriei, cu aceleaşi consecinţe
dezastruoase pentru omenire. De fiecare dată scenariul a fost identic: s-a creat o situaţie
de criză, s-a oferit o soluţie, chipurile pentru a menţine stabilitatea şi apoi au fost
implementate măsuri care au creat un şi mai mare control din partea aşa-zisei elite
mondiale. Conspiraţioniştii numesc această strategie „dialectica hegeliană a tezei-
antitezei şi sintezei”. Masonii o numesc „Ordo ab chao” (la ordine prin haos sau mai bine
spus la Noua Ordine Mondială prin haos). Au instaurat-o chiar ca deviză a celui mai înalt
grad din Ritul Scoţian, gradul 33.
În 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocând o
cădere a bursei din Londra. În acel moment, Europa era sătulă de război, iar viitorul
întregului continent depindea de deznodământul bătăliei de la Waterloo. Dacă armata lui
Napoleon ieşea victorioasă, Imperiul francez urma să deţină puterea asupra Europei.
Dacă, din contră, câştiga armata coaliţiei anglo-pruso-olandeze, condusă de ducele de
Wellington, ajungea Anglia într-o poziţie de putere. Oricum Rothschild nu avea nimic de
pierdut, întrucât finanţase ambele tabere. După cum se ştie, bătălia de la Waterloo a avut
ca rezultat înfrângerea lui Napoleon.
Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic după
războaiele napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care el a împrumutat naţiunilor
Europei, îndatorându-le, au provenit dintr-o înşelăciune celebră. Utilizând reţeaua sa de
spioni, Nathan Rothschild a aflat înaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei
bătălii de la Waterloo. Le-a transmis agenţilor săi de la bursă să vândă puternic acţiuni,
lucru care i-a determinat pe ceilalţi să creadă că el ştie ceva şi că ducele de Wellington a
pierdut bătălia de la Waterloo. Toată lumea a intrat în panică, grăbindu-se să scape de
acţiunile britanice „fără valoare”, pentru a-şi salva măcar o parte din averi. După câteva
ore, bursa din Londra se prăbuşise total. Când a sosit ştirea oficială că Wellington
câştigase de fapt bătălia de la Waterloo, era deja prea târziu. Rothschild cumpărase cea
mai mare parte din piaţă pe o sumă de nimic. În câteva secunde, acţiunile britanice au
crescut peste valoarea lor iniţială şi iată cum peste noapte, averea deja fabuloasă a lui
Rothschild s-a multiplicat de 20 de ori. Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi
împrumuturi (evident cu dobânzile de rigoare) ţărilor europene, atât de dornice să se
refacă după lunga perioadă de război (finanţată tot de Rothschild) şi să ajungă la...
stabilitate economică.
Tot stabilitatea economică a fost invocată şi pentru a justifica crearea Federal Reserve.
Prima bancă supranaţională din lume a apărut în urma unei false crize financiare,
declanşate de un alt membru al elitei, bancherul J. P. Morgan. În 1907, J. P. Morgan a
început să răspândească zvonul că băncile au dificultăţi şi nu vor mai putea face
rambursări. Ca şi în exemplul anterior cu Nathan Rothschild, acest zvon a căpătat
credibilitate pentru că venea de la o persoană despre care se presupunea că ştie ce spune.
S-a creat panică, toată lumea s-a înghesuit să îşi retragă depozitele din bănci, lucru ce a
dus la falimente în lanţ (aproape 5400 de bănci au dispărut atunci). Apoi Congresul
american a demarat o anchetă pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi cum
poate fi el evitat. Comisia însărcinată cu această misiune era condusă de senatorul Nelson
Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar şi trezorier al lojii
masonice din Rhode Island şi omul bancherilor (de altfel avea să devină membru al
clanului Rockeffeler, fiica sa Abby Greene Aldrich căsătorindu-se cu John D. Rockefeller
Jr.). Aldrich a propus ca soluţie „salvatoare” crearea unei Bănci Centrale care să vegheze
pentru ca dezastrul din 1907 să nu se mai repete niciodată. Istoria a arătat că el s-a mai
repetat de atunci de mai multe ori.
În 1910, Federal Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani aşa cum
era firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întâlniri secrete, organizate în casa lui J.P.
Morgan din Jekyll Island. Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich care l-a prezentat
Congresului. Iniţial nu a avut sorţi de izbândă, dar în 1913, când Woodrow Wilson a
devenit preşedinte al SUA, a fost aprobat. În schimbul susţinerii financiare şi politice în
alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns preşedinte, va aproba fără să
clipească constituirea Federal Reserve. Cu două zile înainte de Crăciun, când o mare
parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve Act a fost
transformat în lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA.
După mulţi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: „Naţiunea americană este controlată de
sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creşterea naţiunii şi toate
activităţile noastre sunt în mâinile a doar câţiva oameni, care nu fac altceva decât să
controleze şi să distrugă libertatea economică. Am ajuns să fim una din cele mai prost
guvernate, cele mai complet controlate şi mai dominate guverne din lumea civilizată. Nu
avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit
opiniei şi supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează.”
Senatorul Louis McFadden spunea în 1932 în Congresul american: „Prin constituirea
Federal Reserve a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de
bancherii internaţionali care acţionează împreună pentru a transforma lumea în sclavul
lor. Federal Reserve a uzurpat guvernul. ”
Publicului i s-a spus atunci că Federal Reserve este soluţia ideală şi unică pentru a
menţine stabilitatea economică. (Sună cunoscut, nu-i aşa?) Străzile şi ziarele erau pline de
afişe în care americanilor li se arăta cum inflaţia, şomajul şi criza economică sunt de
acum de domeniul trecutului, datorită apariţiei Federal Reserve. A urmat însă marea criză
economică din 1929 (The great depression), care a predat SUA cu totul în mâinile
bancherilor. În 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili
economia după al Doilea Război Mondial (o altă criză generată cu finanţarea aceloraşi
bancheri). Cu acest prilej au apărut alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar
pe scară mai extinsă: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. În 1971, Federal
Reserve a oprit convertibilitatea dolarului în aur, producând o nouă criză pe piaţă, care a
transformat dolarul american în principala monedă de schimb (mai ales pentru comerţul
cu petrol) a planetei. De fiecare dată s-a invocat nevoia de stabilitate economică.
Lista utilizării acestui scenariu este lungă şi se încheie (sperăm) cu actuala criză
financiară, orchestrată de aceeaşi bancheri din umbră prin intermediul organizaţiilor lor:
Federal Reserve, Banca Mondială, FMI şi băncile centrale (naţionale) ale celor mai mari
puteri ale lumii. Aplicând cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum
panica necesară acceptării unei noi autorităţi financiare, unice la nivel mondial, conduse
de acelaşi grup restrâns care vrea să domine întreaga planetă.

Guvernanţii din umbră construiesc Banca Unică Globală cu banii noştri

Contribuabil = termen generic (din seria consumator, cap de locuitor etc.) utilizat pentru a
desemna fiinţa umană plătitoare de taxe şi impozite. Termenul se opune celui de franc-
mason (franc=liber, utilizat de-a lungul istoriei pentru a-i desemna pe cei care erau scutiţi
de taxe, impozite, dări).
Liderii celor mai bogate ţări ale lumii au anunţat de curând că unica rezolvare a crizei
financiare actuale este să pompeze bani publici în instituţiile aflate în pericol de faliment.
Banii publici sunt după cum se ştie, banii colectaţi de la contribuabili prin sistemul de
impozite şi taxe, pentru a susţine instituţiile de stat, menite să le ofere cetăţenilor servicii
publice şi să vegheze la respectarea intereselor lor.
Pe 14 octombrie, premierul britanic Gordon Brown a ţinut poporului englez un discurs
atât de patetic şi hilar, pentru a justifica această ruşinoasă decizie, încât merită să fie
reprodus:
„După cum ştiţi, Marea Britanie are o puternică tradiţie financiară. Am fost pionierii
sistemului bancar de azi care este construit pe încredere. Nu este nevoie să spun nimănui
de aici că sistemul nostru bancar joacă un rol central în tot ceea ce facem ca naţiune. Ştiţi
mai bine decât oricine altcineva că băncile nu sunt doar entităţi economice, ele se
împletesc intim chiar cu vieţile noastre, sunt vitale pentru cei ce vor să facă economii,
pentru cei care au credite ipotecare, pentru afaceri şi pentru familii. Ceea ce spun acum
nu este ceva abstract. Este vorba despre ceea ce vor discuta mamele şi taţii în seara
aceasta, stând pe canapea în sufragerie, imediat ce copiii s-au dus la culcare. Pentru că
dacă problemele din America îi fac pe oameni să se întrebe dacă mai pot obţine vreun
credit ipotecar, ştim că trăim vremuri de excepţie. În astfel de vremuri, pieţele normale
încetează să mai lucreze. Nu putem să îi lăsăm pe oameni fără apărare, pe cont propriu.
Să lăsăm lucrurile la voia întâmplării ar fi o negare a responsabilităţii. Este exact unul
dintre acele momente în care oamenii privesc spre guvernele lor pentru ca ele să le dea o
direcţie. Şi după cum am spus acum câteva zile, noi nu vom fugi de responsabilitate.”
„Guvernul nostru unic şi absolut nu va uita atunci să pozeze cu multă abilitate în rolul său
de părinte şi apărător,” spune cel de-al XX-lea protocol masonic. Ce au făcut deci aceşti
apărători atât de vajnici ai intereselor cetăţenilor şi famililor? Au decis să aloce din
fonduri publice miliarde de euro care ajung direct în buzunarele bancherilor
internaţionali. Germania a aprobat deja 470 de miliarde de euro, Franţa vorbeşte de 300
de miliarde de euro, Anglia de 500 de miliarde de lire sterline (echivalentul a 636
miliarde de euro), SUA de 700 de miliarde de dolari.
Cel puţin, după întâlnirea G7, comunicatul de presă dat către poporul american nu a fost
atât de ipocrit ca discursul premierului britanic Gordon Brown. Americanii au spus pe
şleau că miliardele pompate în mega-corporaţiile financiare au ca scop „să redea
încrederea în bănci pentru ca acestea să poată acorda în continuare împrumuturi
populaţiei şi societăţilor comerciale”. „Ne angajăm să continuăm să conlucrăm pentru a
stabiliza pieţele financiare şi pentru a restabili fluxul de creditare, ca să fie susţinută
creşterea economică mondială,” se arată în comunicatul Trezoreriei americane dat în
numele G7. Tot mai mulţi analişti economici au dezvăluit însă că de fapt creşterea
economică din ultimele decenii este o mare păcăleală. Realitatea este că atât indivizii, cât
şi ţările sunt datori vânduţi băncilor internaţionale.
Auzind concluziile G7, americanii au fost în culmea fericirii că îşi vor putea plăti
creditele pe care le au deja şi că pot face în continuare altele. Tristă imagine a stadiului în
care au fost aduse fiinţele umane! Ce om cu capul pe umeri ar accepta să dea cuiva bani,
dacă ar ştii că acela va utiliza banii săi pentru a-l împrumuta tot pe el, cerându-i în plus o
grasă dobândă şi făcându-l dator pe viaţă?
Epilog
Este posibil ca toate aceste detalii financiare să-i obosească pe unii cititori. Din păcate,
guvernul mondial ne-a obişnuit să lăsăm chestiunile economice şi financiare, atât de
complicate, pe seama „experţilor” (care sunt instruiţi să gândească şi să acţioneze numai
în interesul „elitei” mondiale, fiind nişte instrumente ale guvernului din umbră). Pentru
cei pe care detaliile îi ostenesc (mai ales pentru a-i convinge de importanţa acestora) vă
oferim următoarea povestioară cu tâlc (culeasă de pe Internet), care rezumă pe înţelesul
tuturor ce este în neregulă cu actuala criză financiară, cum a fost ea creată de guvernul
din umbră şi cum singurii care au de pierdut de pe urma ei nu sunt nici instituţiile
financiare aflate în aşa-zis faliment, nici Banca Mondială, nici preşedinţii şi miniştrii care
fac jocurile lor, ci fiecare dintre noi.
Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor însoţit de secretarul lui. A bătut la prima
poartă întâlnită în cale şi i-a spus proprietarului: „Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe
(verzi!). Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede la
balta din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului şi a încasat cei 10 euro.
Apoi le-a povestit vecinilor ce afacere bună a făcut el. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la
investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.
După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: „Văd că afacerea merge. De azi, pentru
fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro.”
Ţăranii, bucuroşi nevoie mare, au dat fuga la baltă, au cules câte broscuţe au putut şi i le-
au predat investitorului, primind fiecare câte 20 de euro pe bucată. După alte câteva zile,
acesta s-a întors acasă la el şi l-a lăsat pe secretarul său să mai adune broscuţe încă două
săptămâni. Înainte de a pleca, le-a spus: „Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent la
mine acasă ca să mă ocup de afaceri. Vă promit însă că la întoarcere, am să cumpăr de la
voi broscuţele cu 60 de euro bucata.” Şi a plecat, în uralele sătenilor.
A doua zi, secretarul investitorului i-a adunat pe sătenii şi le-a ţinut următorul discurs:
„Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două
săptămâni şi vă va plăti câte 60 pe euro de broscuţă. Daca vreţi, eu vă pot vinde înapoi
broscuţele pe care mi le-aţi dat, pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60 şi
veţi câştiga astfel câte 25 de euro. Profitul vostru va fi frumuşel şi fără niciun efort. Ce
spuneţi?”
Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei curând. Au pus
mână de la mână, s-au împrumutat care pe unde a putut şi au cumpărat broscuţele înapoi
cu 35 de euro bucata. Secretarul investitorului a luat banii şi s-a făcut nevăzut. Iar sătenii
au rămas cu broscuţele, cu banii daţi şi cu datorii la creditori.

Bilderberg 2007 – Ne îndreptăm către Imperiul Mondial?

La întâlnirile grupului Bilderberg din 2007 s-a discutat despre preşedenţia Băncii
Mondiale, despre cererile Rusiei în legătură cu problemele energetice, precum şi despre
eşecul forţelor NATO conduse de SUA în Afghanistan.
Întâlnirea Bilderberg din Istanbul, Turcia s-a încheiat. După un prânz somptuos,
majoritatea participanţilor s-au reîntors în ţările lor, înarmaţi cu instrucţiunile precise ale
Comitetului Steering şi hotărâţi să continue pe ascuns extinderea puterii Unicului Guvern
Mondial. Printre „iluminaţii” care au participat la această întâlnire se numără: Henry
Kissinger (fost secretar de stat al SUA), multimiliardarul Henry Kravis (cofondator şi
preşedinte al companiei financiare Kohlberg, Kravis Roberts & Co din New York),
Marie-Josee Kravis (soţia lui Henry Kravis, preşedinte al Muzeului de Artă Modernă din
New York, consilier la Institutul Hudson), Vernon Jordan (prieten şi consilier al fostului
preşedinte american Bill Clinton), Etienne Davignon (preşedintele Grupul Bilderberg,
fost vicepreşedinte al Comisiei Europene, fost preşedinte al băncii Société Générale în
Belgia), Regina Beatrix şi Prinţul Bernhard al Olandei, Regele Juan Carlos şi Regina
Sofia a Spaniei.
Întrebare retorică: Poate cineva să explice cum este posibil ca democraţi şi liberali
progresivi precum John Edwards (care a candidat la preşedenţia SUA în 2004) şi Hillary
Clinton, alături de umanişti precum David Rokefeller şi membrii ai caselor regale din
Europa să participe mereu şi mereu la aceste întâlniri, când ei ştiu foarte bine că scopul
acestora este crearea Imperiului Mondial? Cum este posibil să se orchestreze aşa ceva?
Mecanismul este simplu: fiecărei ţări i se dă o organizare politică şi o structură
economică, menite să atingă următoarele obiective:
1. plasarea puterii politice doar în mâinile anumitor persoane şi eliminarea oricăror
intermediari,
2. o maximă concentrare a industriilor şi eliminarea competiţiei nedorite,
3. controlul absolut asupra preţurilor bunurilor şi materialelor neprelucrate (Grupul
Bilderberg poate face aceasta, datorită faptului că deţine controlul asupra Băncii
Mondiale şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului),
4. crearea de instituţii judiciare şi sociale care să prevină orice acţiuni nedorite.
Nu în particular, ci în secret

Şedinţele Bilderberg urmează un protocol tradiţional, iniţiat în 1919, la deschiderea

Conferinţei pentru pace de la Versailles de către Institutul Regal pentru Afacerile Externe
(RIIA). RIIA are reşedinţa la Chatham House în Londra. În timp ce numele Chatham
House este folosit pentru a face referire la Institut, RIIA este de fapt principala armă a
politicii externe a Monarhiei britanice.
Conform procedurilor RIIA preluate în dreptul internaţional, „atunci când o întâlnire sau
o parte a unei întâlniri se ţine sub Legea Chatham House, participanţii sunt liberi să
folosească informaţiile primite, dar identitatea şi legăturile dintre participanţi nu pot fi
dezvăluite. Această lege interzice şi să se menţioneze că informaţia a fost primită la una
dintre întâlnirile Institutului.”
Toţi participanţii spun că participă la întrunirile anuale ale grupului Bilderberg în calitate
de persoane particulare, şi nu în calitatea lor de oficiali. Ori, în SUA există o lege, numită
Logan Act, care interzice oficialilor să se întâlnească în particular cu oameni de afaceri
influenţi, pentru a dezbate şi a hotărî politica publică. Încălcarea acestei legi este
pedepsită cu închisoare de până la trei ani.
Printre cei care au participat la întrunirile Bilderberg de-a lungul anilor şi care au încălcat
legea Logan se numără:
Allen Dulles (CIA), William J. Fulbright (din Arkansas, bursier Rhodes), Dean Acheson
(secretar de stat în administraţia Truman), Nelson Rokefeller şi Laurence Rokefeller,
fostul preşedinte al SUA Gerald Ford, Henry J. Heinz II (fost preşedinte al H. J.
Heinz&Co.), Thomas L. Hughes (fost preşedinte al Organizaţiei Carnegie pentru Pacea
Internaţională), Robert McNamara (secretar al Apărării Naţionale în administraţia
Kennedy şi fost preşedinte al Băncii Mondiale), William P. Bundy (fost preşedinte al
Fundaţiei Ford şi fost editor al publicaţiei Consiliului Relaţiilor Externe – CRE), John J.
McCloy (fost preşedinte al Băncii Chase din Manhattan) George F. Kennan (fost
ambasador al SUA în Uniunea Sovietică), Paul H. Nitze (fost reprezentant al Băncii
Schroeder, Nitze a jucat un rol foarte important în negocierile purtate de SUA pentru
controlul armelor, care au avut mereu loc sub patronajul RIIA), Robert O. Anderson (fost
director al Atlantic Richfield&Co şi director al Institutului Aspen pentru Studii
Umanistice), John D. Rockefeller (fost guvernator al Virginiei de Vest, senator SUA),
Cyrus Vance (Secretar de Stat sub conducerea preşedintelui Carter), Eugene Black (fost
preşedinte al Băncii Mondiale), Joseph Johnson (fost director al Organizaţiei Carnegie
pentru Pacea Internaţională), generalul Andrew J. Goodpaster (fost comandant suprem al
forţelor NATO în Europa şi apoi supraveghetor al Academiei Westpoint), Zbigniew
Brzezinski (consilier pentru securitate naţională în administraţia Carter, cofondator al
Comisiei Trilaterale), generalul Alexander Haig (fost comandat european al NATO, fost
asistent al lui Henry Kissinger şi Secretar de Stat în administraţia Reagan), James S.
Rokefeller (fost preşedinte al Primei Bănci Naţionale City Bank, actuala Citibank).
Concluziile întâlnirii Bilderberg din 2007

Datorită surselor noastre care au participat la conferinţă, am reuşit să creionăm

concluziile întâlnirii Bilderberg din 2007. Printre subiectele abordate au fost: încălzirea
globală şi schimbarea climatului, rolul Turciei în Uniunea Europeană, reformele Băncii
Mondiale, geopolitica Orientului Mijlociu, conflictul din Irak, potenţiala ameninţare
nucleară a Iranului precum şi viitorul democraţiei şi al populismului (curent politic
filozofic care susţine poporul în confruntarea cu elita).
Robert Zoellick şi Banca Mondială
Delegaţia SUA susţine în unanimitate candidatura lui Robert Zoellick la preşedenţia
Băncii Mondiale. Zoellick are 53 de ani, o vastă experienţă ca director executiv pe Wall
Street şi este un susţinător înrăit al pieţei libere. El a ocupat poziţii oficiale în ambele
administraţii Bush.
În timpul întâlnirii, Robert Zoellick a promis că „va face toate demersurile pentru a reda
încrederea oamenilor în Banca Mondială. Este necesar să lăsăm diferenţele la o parte şi să
ne concentrăm asupra viitorului nostru comun. Sunt de părere că vor urma cele mai bune
zile ale Băncii Mondiale.” Având susţinerea Bilderberg, şansele ca Zoellick să nu devină
următorul preşedinte al Băncii Mondiale erau nule.
Între SUA şi Europa există o înţelegere tacită privind faptul că preşedintele Băncii
Mondiale trebuie să fie un american, în timp ce instituţia soră, Fondul Monetar
Internaţional (FMI) trebuie să fie mereu condusă de un european. Totuşi, conform
surselor noastre de la conferinţă, europenii din grupul Bilderberg nu sunt deloc mulţumiţi
de acest sistem. Un belgian din grupul Bilderberg a propus „o selecţie pe baza meritelor,
nu a naţionalităţii”. Aşa ceva bineînţeles că nu va fi luat niciodată în seamă de către
administraţia Bush. Este de remarcat faptul că în mai multe ocazii, membri europeni ai
grupului Bilderberg au respins pe faţă modelul actual, afirmând că „acest sistem de
nominalizare miroase a înşelătorie”, mai ales că SUA şi Banca Mondială promit
transparenţă ţărilor în curs de dezvoltare, principalii clienţi ai Băncii.
Dar cu FMI-ul condus de un spaniol, Rodrigo Rato, şi cu Banca Centrală Europeană
condusă de un francez, Jean Claude Trichet, este dificil de imaginat ca SUA ar putea
renunţa la controlul Băncii Mondiale, deoarece atunci numai Rezerva Federală ar mai
rămâne în mâinile americanilor.
„Înlocuirea unui reprezentant al lui Bush cu un altul nu va rezolva problemele de
guvernare ale Băncii Mondiale” a spus un scandinav. „Guvernele membre ar trebui să
refuze o înţelegere făcută în culise şi ar trebui să aleagă un proces de selecţie deschis şi
bazat pe merite.”
Numele lui Zoelick a stârnit dezaprobare şi în rândul membrilor Bilderberg proveniţi din
ţările în curs de dezvoltare, mai ales din cauza legăturilor sale cu marile corporaţii. Unul
dintre participanţi l-a întrebat pe Zoellick cum plănuieşte să întărească relaţiile cu
naţiunile lumilor a treia şi a patra, din moment ce este cunoscut faptul că în timp ce ocupa
funcţia de reprezentant al SUA, înşela guvernele acestor ţări, convingându-le să adopte
legile SUA care erau în defavoarea lor.
Totuşi, ceea ce i-a exasperat cel mai mult, atât pe delegaţii americani cât şi pe cei
europeni, a fost faptul că rufele murdare ale Băncii Mondiale au ajuns să fie spălate în
public. Aceasta se datorează în cea mai mare măsură ineficienţei lui Paul Wolfowitz.
Conform celor stabilite la întâlnirea Bilderberg şi nu deciziei Comitetului executiv al
Băncii Mondiale, la 25 iunie 2007, Robert Zoellick a fost ales în mod unanim, preşedinte
al Băncii Mondiale. El a preluat pe 1 iulie conducerea de la Paul Wolfowitz, pentru cinci
ani. Într-o declaraţie postată pe site-ul oficial al instituţiei, el a afirmat: „Imediat ce voi
începe să conduc Banca Mondială, doresc să mă întâlnesc cu cei care se ocupă de
programele pentru înlăturarea sărăciei. Îmi voi orienta atenţia în mod special asupra
Africii, impulsionând dezvoltarea socială şi economică, investind pentru a mări nivelul de
trai, încurajând speranţa, oportunităţile şi demnitatea.”
Relaţiile cu Rusia
O altă mare grijă a membrilor Bilderberg este poziţia de putere a Rusiei în ceea ce
priveşte energia. Controversa asupra licenţei THK-BP (una din cele mai mari companii
petroliere din Rusia) este doar unul din multele motive care au trezit mânia elitelor
globale.
Întâlnirea Bilderberg 2007 a fost folosită drept exerciţiu de punere în acord a membrilor
Bilderberg, în vederea adoptării unei strategii comune pentru a putea face faţă revenirii
Rusiei.
La începutul anilor ’90, când bazele regimului Yeltsin abia fuseseră puse, s-a încercat
prădarea Rusiei de resursele sale energetice, prin terapii de şoc cum ar fi „împrumuturile
pentru acţionari”. Aceste planuri mârşave au fost concepute de către teoreticienii
socialişti şcoliţi la Harvard, cum ar fi: Jeffrey Sachs, Andrei Aschliefer, David Lipton şi
Jonathan Hay. În acest mod Rusia a fost târâtă spre zorii economiei capitaliste a secolului
XXI. A rezultat o alunecare în anarhie a ţării, deoarece populaţia ajunsese la disperare.
Capacitatea Rusiei de a susţine instaurarea unui regim militar de talie mondială a fost
spulberată inevitabil, acest fapt conducând la atitudini colonialiste. Adică exact ceea ce
propusese George Ball, la întâlnirea Bilderberg din 1968, din Canada.
Termenul „terapie de şoc” se referă la următoarea manevră: liberalizarea bruscă a
preţurilor şi monedei, simultan cu retragerea subvenţiilor de la stat şi liberalizarea
comerţului intern – acestea sunt de fapt ingredientele necesare pentru a sărăci o ţară şi au
fost aplicate în Rusia şi alte state est europene.
În cartea Marea tablă de şah, scrisă de Zbigniew Brzezinski în 1997, sunt menţionate
adesea „Rusia” şi „rezervele de energie vitală”. Brzezinski este fostul secretar de stat al
preşedintelui Carter, unul dintre cofondatorii Comisiei Trilaterale, membru al Consiliului
pentru Relaţii Externe, al Clubului Bilderberg şi un asociat apropiat al lui David
Rokefeller şi Henry Kissinger. El este proverbiala „sursă din interiorul sursei”. Potrivit
lui Brzezinski, Statele Unite mondiale şi implicit hegemonia Bilderberg, depind de
controlul complet asupra rezervelor de energie vitală ale Rusiei din Asia Centrală. Atât
timp cât Rusia este puternică, ea constituie o ameninţare şi un posibil obstacol în calea
instaurării complete a monopolului economic şi militar al grupului Bilderberg.
Urgenţele energetice şi controlul geopolitic ale grupului Bilderberg sunt din nou pe cale
să joace un rol cheie în vieţile a sute de milioane de oameni, care nu suspectează nimic.
Brzezinski a scris în Marea tablă de şah şi despre presanta problemă a energiei, care
conduce la ora actuală politica americană. „Puterea care domină Eurasia controlează două
dintre cele trei regiuni, care sunt cele mai avansate şi productive din punct de vedere
energetic. O simplă privire asupra hărţii arată că un control asupra Eurasiei ar aduce
aproape automat la o necesitate a subordonării Africii. Aceasta ar muta, din punct de
vedere geopolitic, întreaga Emisferă Nordică împreună cu Oceania la periferia
continentului central al lumii. Aproximativ 75% din populaţia lumii trăieşte în Eurasia;
tot aici se regăseşte cea mai mare parte din averea materială a lumii, atât în cadrul
întreprinderilor, cât şi sub formă de resurse minerale. Eurasia oferă 60% din GNP-ul
lumii (echivalentul Produsului Naţional Brut, dar la nivel mondial) şi aproximativ 75%
din resursele de energie mondiale cunoscute la ora actuală.”
Istoria omenirii a arătat că dominaţia asupra centrului Eurasiei este cheia controlului
asupra lumii. Un caz foarte important este cel al Azerbaijanului care are pe teritoriul lui
bogăţiile bazinului Mării Caspice şi ale Asiei Centrale. Din perspectiva SUA,
independenţa tuturor statelor din Centrul Asiei nu are nicio valoare dacă Azerbaijanul
rămâne total subordonat Moscovei. Pentru cei care fac parte din Grupul Bilderberg,
problemele urgente cu privire la energie sunt jocul final.
Acest subiect al energiei a apărut în cartea lui Brzezinski cu patru ani înainte de 11
septembrie: „Consumul de energie pe plan mondial se va mări drastic în următoarele
două sau trei decade. Estimările Departamentului de Energie al SUA indică o creştere a
cererii globale cu peste 50% între anii 1993 şi 2015, cea mai semnificativă mărire a
consumului energetic având loc în Extremul Orient. Avântul dezvoltării economice a
Asiei generează deja presiuni masive pentru explorarea şi exploatarea noilor surse
energetice.”
În mod cert pentru cei din Grupul Bilderberg, Rusia a constituit începutul jocului final. Pe
parcursul unei prezentări intitulate „Internaţionalizarea afacerilor” la întâlnirea Bilderberg
din 1968, Canada, George Ball a creionat o imagine fidelă a orientării economice a
Grupului. Ball era Subsecretar de Stat pentru Afaceri Economice în administraţia
Kennedy, membru al Comitetului Steering din cadrul Grupului Bilderberg, precum şi
director senior pentru compania Lehman&Kuhn Loeb Inc. George Ball a definit noua
politică de globalizare şi cum aceasta va forma Noua Ordine Mondială.
Pierre Beaudry a menţionat în lucrarea Sinarhia Imperiului (termenul sinarhie se referă la
guvernare simultană a mai multor lideri, care conduc fiecare câte o parte a unui stat):
„Ball a schiţat avantajele instaurării ordinului economic al noii lumi coloniale, bazat pe
conceptul de «companie mondială». El a descris obstacolele care ar trebui eliminate
pentru atingerea succesului. Din punctul său de vedere, primul şi cel mai important lucru
care trebuia să fie eliminat era «structura arhaică a politicii statului naţional». Cu alte
cuvinte, Ball chema la o reîntoarcere către vechiul sistem colonialist dar de data aceasta
bazat pe conceptul unei «companii mondiale».”
Ball a scris: „pentru a fi productiv, este necesar să recunoaştem că există o defazare între
dezvoltarea companiei mondiale – un concept care răspunde nevoilor moderne – şi
structurile arhaice ale statelor naţionale mici şi mijlocii. Aceste structuri politice arhaice
evoluează în ritmul „topirii unui gheţar”, ca răspuns la cererile de mărire ale noii lumi.”
Beaudry concluzionează: „Era clar pentru Ball că structura esenţială a statului naţional şi
ideea pieţei comune, grupului de state sau a unui bine general al poporului reprezentau
principalul obstacol împotriva oricărei încercări de a prăda în mod liber planeta, în
special naţiunile slabe şi sărace ale lumii. Toate acestea reprezentau un impediment serios
în crearea unui nou imperiu colonial mondial. Prioritatea unei companii mondiale este
judecată după standardele britanice de profit, conform cărora trebuie să cumperi ieftin şi
să vinzi scump. Problema este că guvernele naţionale au priorităţi care sunt diferite şi
contrare acelora care ar aparţine unei companii puse pe prădat.”
La pagina 39 a proceselor verbale ale întâlnirii Bilderberg din 1968, Ball a afirmat cu
tărie următoarele: „unde ar putea găsi cineva o motiv legal care să justifice influenţa
corporaţiilor, asupra deciziilor care pot afecta profund viaţa economică a naţiunilor?” Cu
alte cuvinte, domnilor Rokefeller şi Davignon, ceea ce ar dori să ştie Ball sunt
următoarele: Cum poate cineva să facă o companie mondială de tip Halliburton să
depăşească cu mult în autoritate orice guvern de pe planetă? Nu chiar de aceasta ar trebui
să se ocupe „compania mondială”, aflată sub conducerea „clasei superioare”?
În cadrul unui interviu, acordat în 2005 postului BBC, multimilionarul belgian Etienne
Davignon, preşedintele Bilderberg a afirmat: „Nu consider că există o clasă superioară
care conduce lumea. Este de bun simţ că afacerile şi politica influenţează societatea.
Afacerile nu contestă dreptul de a conduce al liderilor aleşi în mod democratic.” Să fie
adevărat ceea ce afirmaţi domnule Davignon? La ora actuală aşa-zisa democraţie
parlamentară funcţionează pe baza unui şef de stat „ales” şi a unui parlament care poate fi
înlăturat oricând. Se decide orchestrarea unei crize pentru a pune o a treia ramură a
guvernului să se ocupe de sistemul său financiar sub numele de „sistem bancar
independent”.
În SUA, acest „sistem bancar independent” este cunoscut drept Rezerva Federală, bancă
privată având legături cu Grupul Bilderberg. În Europa, sistemul bancar independent este
Banca Centrală Europeană, ale cărei politici monetare sunt hotărâte tot de conducerea
Bilderberg, cum ar fi spre exemplu Jean Claude Trichet. În Marea Britanie acest sistem
este condus de Banca Angliei, ai cărei membrii fac parte din cercul interior al Grupului
Bilderberg. Sistemul bancar central independent controlează emiterea monedei, creditul
naţional, dobânzile şi de fiecare dată când nu îi convine ceva îşi foloseşte puterea pentru a
orchestra înlăturarea acelui obstacol. Fostul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, a
fost înlăturat deoarece s-a opus preluării conducerii Marii Britanii de către compania
globală suprastatală formată de către cei din Bilderberg. Întreaga politică de regularizare
a industriilor şi băncilor Statelor Unite a fost făcută intenţionat ca un răspuns la acest
scenariu, de a crea corporaţii gigantice, pentru un nou imperiu, ale cărui intenţii nu sunt
departe de un război perpetuu.
Ar putea fi oare eventuala dezmembrare şi slăbire a Rusiei – până la punctul în care nu va
putea să se opună operaţiilor militare ale SUA, care deţin deja o parte din controlul
asupra rezervelor de petrol şi gaz din Asia Centrală – o parte dintr-un plan de dominaţie
mondială extins pe zeci de ani? Unii dintre cei mai credibili analişti arată exact acest
lucru.
La simpozionul din 1997 susţinut la Bonn, Germania, Dr. Sergei Glazyev, Preşedintele
Comitetului de Politică Economică din Federaţia Rusă, a explicat: „Colonizarea ascunsă
în spatele reformelor a distrus instituţiile de bază ale societăţii ruse parcurgând
următoarele puncte:
(1) distrugerea sistemului financiar al statului, prin intermediul întreţinerii continue a
piramidei de datorii, micşorării taxelor, aprofundării crizei datoriilor şi dezorganizării
sistemului monetar.
(2) distrugerea potenţialului ştiinţific şi tehnologic al ţării prin reducerea repetată a
finanţării, colapsul cooperării tehnologice şi al producţiei ştiinţifice, integrarea acestora în
fluxul privatizărilor în masă şi refuzul guvernului de a avea orice tip de politică
ştiinţifică, tehnică, industrială sau structurală.
(3) vinderea pachetelor majoritare de acţiuni ale celor mai valoroase companii ruseşti din
industrie, energie electrică, telecomunicaţii unor companiilor străine.
(4) transferul dreptului de a exploata cele mai preţioase zăcăminte de minereuri
neprelucrate din Rusia către corporaţiile transnaţionale;
(5) instituirea controlului străin asupra stocului de valută rusesc;
(6) instituirea controlului străin direct asupra structurării politicilor economice interne şi
externe ale Rusiei.”
Concluziile Bilderberg uimesc prin sinceritatea lor: „Statele Unite nu mai pot continua să
îşi bată joc, să se comporte ca nişte bestii, să ignore Rusia care este pe cale să îşi revină,
China sau regimurile mondiale care asigură petrolul pentru economia SUA. Trebuie
acţionat urgent împotriva Rusiei. Deteriorarea relaţiilor strategice dintre Statele Unite şi
Rusia este un rezultat al acestei lupte geopolitice pentru supremaţie energetică.”
Un delegat al Finlandei a afirmat că: „nu prevăd vreo confruntare militară între Statele
Unite şi Rusia, oricât de tensionate ar deveni lucrurile”. Această afirmaţie devine din ce
în ce mai nesigură, din moment ce SUA devine din ce în ce mai disperată şi face presiuni
tot mai mari asupra unei Rusii care este mult mai agresivă decât în trecut.
Henry Kissinger a adăugat: „politica externă unilaterală, agresivă a Statelor Unite a forţat
statele de pe «axa răului» să-şi dorească arme nucleare, pentru a se putea apăra în cazul
unor atacuri militare ale Statelor Unite.”
Richard Perle a subliniat că, din cauza tacticilor agresive ale Statelor Unite, Rusia a
efectuat paşi asimetrici pentru a submina abilitatea Statelor Unite de a-şi amplasa puterea
militară în vecinătatea ei sau pe teritoriul aliaţilor ei.
Atunci când un american din Bilderberg a încercat să obiecteze, delegaţii europeni au
adus în discuţie recentul răspuns al Chinei referitor la dorinţa Statelor Unite de a trimite
arme în spaţiu: o simplă şi relativ ieftină demonstraţie de distrugere a sateliţilor săi.
Afganistan şi preţul trădării

Un alt subiect abordat a fost cel cu privire la Afghanistan. Toţi cei prezenţi au fost de
acord că alianţa NATO condusă de către Statele Unite se află în dificultate şi că „situaţia
în ţară se înrăutăţeşte”.
Problema poate fi definită prin cuvintele unui britanic, membru Bilderberg, ca fiind „una
dintre aşteptările iluzorii”. Acesta a continuat că „publicitatea făcută reformei
democratice, combinată cu sprijinirea lorzilor războiului a reuşit să discrediteze, în ochii
multor afgani, marea majoritate a argumentelor pe care ne bazăm.”
Totuşi, membrii Bilderberg nu sunt singurii care se întreabă în ce mod guvernele
occidentale şi partenerii lor afgani, aleşi cu grijă de acestea, au reuşit să cheltuiască
miliarde de dolari sub pretextul dezvoltării asistenţei umanitare. Istoria arată cum
catastrofele sunt profitabile pentru afaceri – întotdeauna a fost aşa. Fără suferinţă nu ar
exista ajutoare umanitare. Fără ajutoare umanitare, în spatele cui s-ar mai ascunde
operaţiunile serviciilor secrete, de primă importanţă pentru stabilirea controlului
geopolitic.
În timp ce poporul american îşi primea porţia zilnică de imagini cu represalii, cu femei
afgane suferinde, teleportate prin intermediul televiziunii în fiecare sufragerie din
America, o campanie de propagandă a fost lansată pe furiş şi în paginile ziarelor. Printre
reclamele la bijuterii, apăreau mesaje care instigau „să se facă ceva cu Afganistanul”.
Teroarea, oroarea deveniseră precum bijuteriile scumpe, simple mărfuri.
În ziua de azi, Afghanistanul şi rudele sale africane: Sudanul, Etiopia, Congo, Ruanda,
care au primit ajutoare umanitare sunt toate distruse şi se află la mila Statelor Unite.
Membrii Bilderberg par a se întreba: cum se poate ca aceste misiuni umanitare făcute la
scară uriaşă să dea greş atât de mult? Or fi eşuat ele din cauza corupţiei, lăcomiei sau
lipsei de supraveghere? Sau este vorba despre dezmembrarea fără milă a cât mai multe
pământuri şi culturi străine, dezmembrare exercitată prin intermediul agenţiilor umanitare
de ajutorare, aflate în strânse relaţii cu guvernul?
Sprijinul acordat de către guvernul Statelor Unite lorzilor afgani ai drogurilor adaugă o
nouă piesă acestui puzzle. Câştigul generat anual de comerţul cu droguri, conform
informaţiilor furnizate de Naţiunile Unite se situează undeva în jurul cifrei de 700 de
miliarde de dolari, neimpozabili. 700 de miliarde anual sunt prea mulţi bani ca să îi poţi
ascunde într-o şosetă. Este necesară multă îndemânare pentru a putea dirija asemenea
fonduri. Se mai îndoieşte cineva că Afganistanul este implicat în traficul cu droguri? Se
mai îndoieşte cineva că CIA dirijează acest proces?
CIA a finanţat Frăţia Musulmană în 1977 şi i-a antrenat pe mujahedini. Rădăcinile
conflictului afghan le putem regăsi la moscheea Al-Azhar din Cairo, centrul activităţii
Frăţiei Musulmane. Imediat după atacurile din 11 septembrie, presupusul terorist care a
sabotat companiile aeriene a fost identificat ca făcând parte din Frăţia Musulmană. Alţi
membri ai Frăţiei musulmane implicaţi au fost Khalid Sheik Mohammed şi Ramzi
Yousef, „inginerul” bombardamentelor de la World Trade Center din 1993. Mâna
dreaptă a lui Osama Bin Laden; un egiptean pe nume Ayman al-Zawahiri, este de
asemenea membru pe viaţă al Frăţiei Musulmane.
Robert Dreyfuss, în cartea sa extrem de importantă Jocul Diavolului, a explicat în felul
următor situaţia: „S-au întors în Afganistan şi au format o ramură a Fraţilor, Societatea
Islamică. Mai târziu, aceieaşi „profesori”, au format „şira spinării” a mujahedinilor, cei
care au purtat timp de o decadă un război sprijinit de către Statele Unite împotriva
ocupaţiei sovietice. Cei trei care au orchestrat totul erau: Abdul Rasul Sayyaf,
Burhanuddin Rabbani şi Gulbuddin Hekmatyar.” Sayyaf şi Hekmatayar, doi mari
traficanţi de droguri Pashtun, aparţinând CIA, erau susţinuţi de către Serviciul de
Inteligenţă Pakistanez împreună cu ramura pakistaneză a Frăţiei, fondată cu sprijin
financiar din Arabia Saudită.
Mai există o legătură între Frăţie şi grupul Bilderberg. La începutul anilor ‘80, membrul
Bilderberg, Michael Ledeen, de la Institutul American Enterprise Ultraconservativ şi
membrul Bilderberg, Richard Perle, l-au folosit pe Hekmatyar drept mascotă a mişcării
de rezistenţă antisovietice, în perioada în care acesta conlucra cu teroriştii Hezb-i-Islami
pentru a submina influenţa americană în Afghanistan. Se mai îndoieşte cineva de faptul
că toate acestea nu sunt doar nişte coincidenţe?
La început a apărut „ajutorul umanitar” prin organizaţiile non-guvernamentale. Imediat
acestora le-au urmat forţele militare ale Statelor Unite care au sosit în „ajutor”, din
motive „pur umanitare”. O dată ajunse, au început să participe, cu mijloacele lor
specifice, la „construirea naţiunii”. Totul s-a sfârşit cu vânătoarea unui dictator terorist.
La începutul asediului forţelor americane asupra Tora Bora, în decembrie 2001,
comandantul general, Tommy Franks, a afirmat că nu era în intenţia sa „să se încurce
într-un angajament pe termen lung, aşa cum s-a petrecut în 1980”. La ora actuală,
americanii din Bilderberg fac presiuni asupra aliaţilor NATO pentru a face rost de mai
multe fonduri pentru trupele lor.
Henry Kissinger a insistat că „de-abia acum începem să ne recunoaştem propriile limite”.
„Alegerile pe care trebuie să le facem sunt foarte dificile”, a spus un membru al regalităţii
europene, aprobând afirmaţia lui Kissinger privind lipsa de angajament şi voinţă. Un
reprezentat al NATO a afirmat în mod categoric că Occidentul nu are nici inteligenţa
politică şi nici înţelegerea necesară, pentru a duce o campanie prelungită în Afghanistan
şi contracarată în permanenţă de insurgenţe.

Se doreşte un sfârşit?

Grupul Bilderberg nu este scopul, ci mijlocul prin care se va instaura Unicul Guvern
Mondial. Această organizaţie s-a mărit atât de mult, încât a ajuns un fel de guvern
virtual, care decide din umbră – păstrând un secret total – la întâlnirile sale anuale în ce
mod îşi va împlini scopurile.
Supremul ţel al acestui viitor de coşmar este acela de a transforma planeta Pământ într-o
planetă închisoare, prin crearea unei singure pieţe de desfacere mondiale, controlate de un
unic guvern mondial, a cărei forţă poliţienească să fie o unică armată mondială şi a cărei
finanţare să fie asigurată de către o unică bancă mondială. Populaţia acestei planete va
trebui să poarte, fără excepţie microcipuri, iar nevoile oamenilor vor fi direcţionate strict
către materialism şi instinctul de supravieţuire: a munci, a cumpăra şi a dormi. Totul va fi
conectat la un calculator mondial, care va monitoriza fiecare mişcare pe care o vom face.
Toate acestea devin tot mai uşor de împlinit din cauza dezvoltării tehnologiei şi
telecomunicaţiilor, simultan cu cercetările şi cunoştinţele actuale asupra manipulării
comportamentului fiinţelor umane.
Ceea ce în epocile trecute era privit drept intenţii rele este pe punctul de a se transforma
acum într-o nouă realitate. Fiecare nouă măsură luată, dacă este privită singular, pare a fi
o aberaţie, dar cu cât apar mai multe astfel de schimbări se poate observa marea trecere
către sclavia totală.
Există speranţă totuşi. Peste tot pe acest pământ apar puncte sensibile, iar oamenii încep
să ia atitudine. Există o trezire generală care are loc, deoarece oamenii încep să vadă toate
lucrurile iraţionale care le sunt impuse. Această trezire oferă colectivităţii noastre forţa de
a învăţa şi a înţelege. Am fost învăţaţi că evenimentele mondiale sunt prea dificile ca să
poată fi înţelese de către o persoană de rând. Am fost minţiţi! Am fost învăţaţi că
secretele naţionale trebuiesc păstrate cu orice preţ. Într-adevăr aşa ar trebui! Niciun
guvern nu vrea ca cetăţenii săi să descopere că aceia care au cea mai multă putere în stat
participă într-un complot masiv, conspirativ şi hoţesc împotriva planetei.
Ne aflăm la o răscruce. Calea pe care o alegem de acum înainte va determina însuşi
viitorul umanităţii – dacă planeta va deveni un unic stat electronic global poliţienesc sau
vom fi fiinţe libere. Depinde de noi să ieşim din această „Nouă Epocă Neagră” care ne
aşteaptă. Cei care sunt preveniţi se pot pregăti. Nu vom afla niciodată răspunsurile
corecte, dacă nu vom pune întrebările corecte.
Propaganda Due (P2): O lojă francmasonică ilegală conduce Italia din umbră

Printre mijloacele preferate de acţiune sunt asasinatele politice

Propaganda Due este numele complet al “fostei” Loji Masonice secrete P2 din Italia.
Scandalul Propaganda Due poartă amprenta unei conspiraţii clasice masonice: masonii,
mafioţii, Vaticanul, CIA-ul, traficul international de droguri şi politicieni cunoscuţi au
fost toţi implicaţi. Se presupune că tot ei au fost în spatele asasinatelor primului ministru
al Italiei Aldo Moro şi al premierului suedez Olof Palme. Autorităţile masonice italiene
au fost forţate să scoată în afara legii loja masonică P2 în 1976 din cauza implicării ei
evidente în acte criminale. De atunci, activitatea P2 se desfăşoară în secret. Atât
premierul Silvio Berlusconi cât şi capii serviciilor secrete italiene sunt membri P2. O
comisie independentă italiană a descris P2 ca fiind „guvernul din interiorul guvernului”, o
mişcare subversivă şi o lovitură militară care aşteaptă să „lovească”.

Înfiinţarea

Propaganda Due a fost fondată – sau “consacrată”, în jargonul care se vehiculează în

cercurile masonice – în 1895. Se cunoaşte faptul că mulţi politicieni puternici ai Italiei au
făcut parte din P2, inclusiv diverşi membri ai guvernului, iar din anii ’50 loja a fost
infiltrată de mafie.

Se presupune că la mijlocul anului 1960 loja avea un număr foarte redus de membri –
doar 14, conform unor surse – dar după ce Licio Gelli a preluat conducerea lojei, la
sfârşitul anului 1960 şi începutul anului 1970, el a extins rapid numărul membrilor,
aceştia ajungând să numere peste 1000, din care majoritatea făceau parte din elita Italiei.

Licio Gelli, marele maestru al lojei P2

Generalul Giordano Gamberini, Marele Maestru al Marelui Orient din Italia, i-a
încredinţat lui Licio Gelli sarcina de a strânge într-o unică organizaţie elita politică şi
economică din Italia.

Licio Gelli, fost susţinător şi înalt demnitar al regimului Musollini, emigrase la sfârşitul
războiului în Argentina după ce reuşise să delapideze, printr-un hold-up organizat de
serviciile secrete ale Republicii de la Salo (Republica Socialistă instaurată de Mussolini
în Italia), Banca Naţională a Iugoslaviei. 60 de tone lingouri de aur şi 20 de tone monede
antice din aur au fost încărcate în 53 de camioane, cuprinzând 1300 cutii de tezaur
expediate apoi prin Cattaro, un mic port muntenegrean la Adriatică.

Devenit prieten apropiat al preşedintelui argentinian Juan Peron, Gelli a fost recrutat de
KGB în Argentina, prin şantaj, în schimbul ascunderii trecutului său fascist. Revenit în
Italia (1955), Gelli face avere în domeniul textilelor şi stabileşte relaţii înalte în Italia,
unde politicieni, editori, bancheri, înalte feţe bisericeşti îi vor deveni colaboratori
apropiaţi.

Momentul cheie al carierei lui Gelli este legat de capturarea "arhivei SIFAR”, adică a
celor 157.000 de dosare compromiţătoare privind lumea politică, financiară şi militară a
Italiei. Dosarele alcătuite de poliţia secretă (SIFAR) ar fi trebuit să fie distruse, potrivit
unei decizii a Parlamentului italian. Prin generalul DeLorenzo, apoi prin generalul
Alvena (şeful serviciilor secrete militare), copiile dosarelor compromiţătoare au intrat în
posesia lui Gelli şi, prin el, a KGB-ului, permiţându-i lui Gelli să influenţeze decisiv viaţa
politică italiană timp de aproximativ 15 ani.

Prin preluarea şi extinderea lojii Propaganda Due, Gelli a urmărit câteva ţeluri globale şi
anume dezbinarea Occidentului şi dezmembrarea NATO; penetrarea de către KGB a
structurilor francmasonice clasice, în scop de manipulare politică; orchestrarea acţiunilor
teroriste internaţionale, fiind considerată astăzi drept cea mai spectaculoasă acţiune
subversivă din întreg secolul XX, iniţiată de KGB. Deoarece Gelli era şi agent CIA,
putem presupune la fel de bine că această lojă a servit interesele CIA în Europa.

Declinul

Conexiunile mafiote evidente şi dezvălurile scandaloase privind afacerile în care erau

implicaţi membri ai lojei P2 au făcut ca aceasta să fie oficial desfiinţată, chiar prin
acţiunea „fraţilor” masoni din alte loji (în special Loja Marelui Orient al Italiei), deoarece
dezvăluirile despre P2 erau incompatibile cu imaginea de organizaţie filantropică pe care
francmasoneria se străduie din greu să şi-o construiască. Mai întâi, în 1976, autorităţile
masonice declară închisă loja P2 şi oficial în expulsează pe Gelli din masonerie. Totuşi,
se ştie că loja a continuat să funcţioneze ca şi până atunci, avându-l pe Gelli la conducere
ca Mare Maestru, până în 1981.

După ce a fost ales preşedinte al Organizaţiei internaţionale a lojilor masonice, Licio

Gelli a făcut în public afirmaţia că «masoneria din Italia este ca o marionetă în mâinile
lui». Pentru a sancţiona această sfidare, un tribunal masonic l-a judecat şi a hotărât în
1981 să-l excludă din masonerie şi să închidă Loja Propaganda Due, care teoretic nu mai
exista.

Un mesaj foarte clar privind sursa căderii sale i-a fost trimis lui Gelli în momentul în care
Poliţia a făcut descinderi în reşedinţa sa exact pe 18 martie, o dată cu semnificaţie aparte
pentru masoni. Cum Licio Gelli se simţea perfect protejat, ştiind că se bucura de susţinere
masonică, s-au găsit în locuinţa sa multe documente compromiţătoare.

În urma percheziţiei realizate în 1981 la reşedinţa lui Gelli, s-au găsit registrele lojii, care
enumerau peste 900 de membri. S-a putut afla atunci că 30 de generali, 38 de
parlamentari, 4 miniştri, 19 judecători şi 58 de profesori universitari, precum şi diverşi
editori de presă, directori de televiziune, oameni de afaceri, bancheri, foşti prim miniştri
erau membri ai lojii Propaganda Due. Nu toţi erau italieni. Printre aceştia se numărau, de
exemplu, fostul şef al Securităţii Române şi Secretarul de Stat al lui Nicolae Ceauşescu,
care au confirmat implicarea lui Nicolae Ceauşescu în masonerie şi, mai exact, în
Propaganda Due.

Ancheta scoate la iveală dezvăluri şocante

Conexiunile externe, puse în evidenţă după descoperirea registrelor lojii de către poliţie,
scot în relief legături dintre cele mai înalte ale lui P2, atât în Occident cât şi în ţările
comuniste.

Printre membrii externi ai lui P2 s-au numărat: Juan Peron, preşedintele Argentinei şi
Lopez Rega, mâna dreaptă a Isabelei Peron (soţia lui Juan Peron şi totodată “modelul”
care a inspirat-o politic pe Elena Ceauşescu), cât şi un mare număr de conducători din
Brazilia, Uruguay, Bolivia şi Paraguay. Diverşi politicieni francezi, printre care Charles
Pasqua, ministru francez ce a fost implicat în mai multe scandaluri în special privind
traficul de arme, au fost prieteni intimi ai lui Gelli.

Un alt document ce a fost găsit în urma percheziţiei a fost “Piano di Rinascita

Democratica” (Planul Renaşterii Democratice) ce dezvăluia intenţiile lojei şi scopul lui
Gelli de a forma o nouă elită politică şi economică pentru a îndrepta Italia spre o nouă
formă de democraţie, chiar şi mai autoritară. Dezvăluirea acestor lucruri a generat un
imens scandal - nu numai în Italia, ci în întreaga lume democratică.

În urma percheziţiilor ce au scos la iveală multe informaţii despre membrii şi planurile

lojei, s-a constituit o comisie parlamentară specială, condusă de Tina Anselmi (din
Partidul Democrat Creştin) care a investigat activitatea acesteia. Concluzia a fost că P2
este o organizaţie secretă internaţională implicată în afaceri dubioase şi ilegale. O mare
parte din legăturile descoperite ale P2 cu Argentina (Gelli a repetat de mai multe ori că
este un prieten apropiat al preşedintelui argentinian Juan Peron) şi cu CIA au fost
confirmate. S-a declarat însă că nu s-au găsit dovezi clare ale asasinatelor în care a fost
implicată loja.

Scandalul Ambrosiano

Una dintre cele mai cunoscute afaceri dubioase asociate cu loja P2 este aşa-numitul
“scandal Ambrosiano”: colapsul băncii Ambrosiano (una dintre principalele bănci
milaneze, care aparţinea băncii Vaticanului) şi moartea suspectă a preşedintelui acesteia,
Roberto Calvi, membru P2 în 1982. Calvi a furat din propria bancă o sumă estimată la un
miliard trei sute de milioane de dolari, şi se crede că aceşti bani au fost daţi lojei P2.

Când a fost găsit spânzurat de podul Blackfriars din Londra, Calvi era legat cu mâinile la
spate şi avea în buzunare cărămizi cântărind peste 6 kg. Şi totuşi autorităţile londoneze au
declarat în mod bizar că acesta s-a sinucis! Corpul lui a fost găsit în interiorul pieţei
Square Mile din Londra, sub un pod, aproape de fosta mănăstire Black Friars - toate
acestea constituind simboluri masonice, ceea ce a dus la concluzia că Roberto Calvi a fost
supus unei execuţii rituale masonice. În 1998, corpul lui a fost exhumat la insistenţele
familei. Testele de laborator au demonstrat că el nu s-a sinucis, ci a fost asasinat.

Asasinarea lui Aldo Moro

Asasinarea primului ministru italian Aldo Moro (1978) iese din tipar prin faptul că a fost
răpit şi ţinut ostatec timp de 55 de zile înainte de a fi omorât. Aldo Moro, liderul italian al
Partidului Creştin Democrat a fost la putere timp de mai mult de şase ani. Moro a fost
apreciat ca intelectual şi ca un iscusit mediator care ar fi fost dispus să facă un compromis
cu puternicul Partid Comunist Italian. În mod „ironic”, el a fost răpit şi ucis de către
teroriştii grupării Brigăzile Roşii, o grupare radicală ce s-a format la Milano şi Torino,
numărând nu mai mult de 50 de oameni, majoritatea fiind muncitori şi studenţi.

Viaţa lui Moro ar fi fost salvată dacă un număr de terorişti ar fi fost eliberaţi, conform
cerinţelor teroriştilor. Acesta a fost începutul celor 55 de zile teroare. Moro a scris mai
multe scrisori Papei, în care spunea că principalul obiectiv al statului ar trebui să fie
salvarea vieţilor omeneşti, cerând guvernului să îndeplinească cerinţele teroriştilor. În
ciuda rugăminţilor familiei lui Moro, politicienii au refuzat să trateze cu teroriştii, iar
Papa Paul al VI-lea s-a adresat direct teroriştilor cerând eliberarea lui Moro fără nici o
condiţie. Pe 9 mai, la 55 de zile de la răpire, Moro a fost omorât în apropierea Romei.
Corpul lui a fost găsit în aceeaşi zi în portbagajul unei maşini parcate, în ciuda raidurilor
poliţiei, aproape de cartierul general al Partidului Democrat şi al celui Comunist.

Moartea premierului rămâne învăluită de mister, mulţi întrebându-se de ce Brigăzile

Roşii l-ar fi omorât pe Moro, un om ce a făcut atât de multe ca să includă Partidul
Comunist în coaliţie. O explicaţie mai plauzibilă ar fi orchestrarea răpirii premierului de
către loja masonică P2, cu ajutorul CIA-ului, având ca scop precis asasinarea lui.

Asasinarea primului ministru suedez Olof Palme

Cel mai recent asasinat al unei persoane publice suedeze, înaintea premierului Olof
Palme, a avut loc în 1792, când a fost ucis regele Gustav al 3-lea. Olof Palme a fost un
politician controversat deoarece s-a implicat în multe subiecte „delicate” ale politicii
internaţionale. A criticat Statele Unite pentru implicarea în războiul din Vietnam şi
URSS-ul pentru invadarea Afganistanului. A luptat împotriva proliferării armelor
nucleare şi a condamnat politica apartheid din Africa de Sud.

Asasinarea primului ministru suedez în 1986 a rămas neelucidată, dar a generat mai multe
teorii care dau vina pe toată lumea, începând cu militanţii kurzi, până la ofiţerii de poliţie
suedezi de mâna stângă. Datorită puternicelor critici pe care le-a făcut Palme privind mai
multe situaţii internaţionale, devine dificil de localizat un singur duşman politic. Oricare
ar fi ipotezele privind asasinarea premierului suedez Olof Palme, sunt greu de dovedit.
Totuşi, un fost agent CIA a declarat pe un post TV că organizaţia (CIA) a plătit P2-ul
pentru această crimă.

Nicolae Ceauşescu, P2 şi conturile din străinătate

Celebra lojă masonică italiană Propaganda Due a fost principalul motor al promovării
imaginii occidentale a lui Ceauşescu, prin intermediul căruia dictatorul român a intrat în
contact cu marii conducători ai lumii, incluzând şi mafia. Loja P2, prin filierele sale, l-a
acreditat ca mare personalitate politică şi ca mediator în multe chestiuni internaţionale.
Marele secret al dictatorului Ceauşescu este de fapt apartenenţa sa secretă la P2 şi
implicarea în comploturile de anvergură ale acesteia.

Potrivit istoricului francez Yves Stavrides, autorul lucrării „Francmacons: “La Conquette
de l’Est“ (Francmasonii: Cucerirea răsăritului), Nicolae Ceauşescu a fost iniţiat încă din
1966, devenind apoi unul dintre pionii cei mai importanţi ai operaţiunilor lui P2 pe plan
internaţional. Apartenenţa lui Nicolae Ceauşescu la P2 este susţinută şi de Pierre Carpit,
care, în cartea sa „Il caso Gelli“, apărută la o editură din Bologna, afirma că dictatorul
român a fost unul din liderii lojii P2. Ceauşescu urma să fie implicat în mai multe
proiecte, iar pentru acest lucru P2 a lucrat intens la conferirea unei imagini externe de
lider important, capabil să medieze negocierile dintre marile blocuri militare.

Prima referire la contul secret/personal al lui Nicolae Ceauşescu s-a făcut pe 25

decembrie 1989 în cadrul simulacrului de proces în care au fost judecaţi soţii Ceauşescu.
Atunci, procurorul şi judecătorul i-au întrebat pe inculpaţi de conturile lor în valoare de
400 de milioane de dolari aflate în Elveţia. Cei doi au negat în permanenţă că ar fi avut
vreun cont.

O primă confirmare externă a existenţei conturilor a venit în 1990 din partea lui Licio
Gelli, care a declarat presei că românii nu sunt pregătiţi să recupereze conturile lui
Ceauşescu. Deşi nu s-a aflat niciodată suma exactă din aceste conturi, ea se estimează a fi
cuprinsă între cinci milioane şi cinci miliarde de dolari.

Sucesorul lui Gelli pe poziţia de Mare Maestru al Lojii P2 a declarat referitor la

dedesubturile "procesului Ceauşescu", imediat după execuţia de la Târgovişte: "Nu cred
că poporul român şi-a răsturnat conducătorul. Cred că a fost o lovitură de stat, deoarece
românii nu erau suficient de pregătiţi. Chiar judecătorii care l-au condamnat pe
Ceauşescu la moarte nu erau pregatiţi. Ei n-au fost în stare să-i pună în faţă PROBELE
NECESARE, pe care nu pot să vi le dezvălui, este secret.”
Moartea soţilor Ceauşescu a fost şi ea o execuţie masonică tipică, atribuită faptului că nu
au respectat instrucţiunile masonice, mai ales prin achitarea integrală a datoriilor externe
ale României.

„Afacerile” în care a fost implicată loja masonică italiană P2

- Finanţarea revenirii lui Peron la putere în Argentina, pe banii lui Ceauşescu şi ai

serviciilor secrete române, revenire cu anumite ţeluri geopolitice.

- Afacerea MORO (Brigăzile Roşii erau conduse de Giovanni Semzani, care anterior
fazei de "terorism roşu", fusese un criminalist care lucrase ani de zile în această calitate
pentru Ministerul Justiţiei Italiene).
- „Pista bulgară” (atentatul contra Papei Ioan Paul al II-lea, din 13 mai 1981, care-l
implică pe turcul Mehmet Ali Acca şi doi ofiţeri din serviciul secret bulgar). Potrivit însă
lui Alexandre de Morenche, fost şef al serviciilor secrete franceze, acesta fusese înştiinţat
de Ceauşescu cu 6 luni înainte de pregătirea atentatului, care avertizase Vaticanul şi
serviciul secret italian, dar informaţia fusese ignorată.

- Crahul Băncii Ambrosiano (1,3 miliarde dolari) din care 41 milioane de dolari vărsaţi
de fapt în contul lui Bettino Craxi şi PSI, în vederea alegerilor.

- Traficul de arme sovietice sustrase de Oliver Morth în Polonia şi expediate apoi prin
Stettin în Nicaragua.

- Sustragerea de către Pentagon a unor arme sofisticate sovietice, operaţiune în care au

fost implicaţi atât fraţii Ceauşescu, cât şi generalul Jaruzelski, fapt pentru care ultimului i
s-au redus datoriile externe şi nu i s-a mai făcut proces pentru instaurarea legii marţiale în
Polonia.

- Promovarea lui Gorbaciov la conducerea URSS. P2 i-a construit lui Gorbaciov o

luxoasă vilă în Italia, asigurându-i, în detrimentul lui Ceauşescu, din 1985, o presă
fantastică de vest, exact aşa cum procedase cu liderul român cu 20 de ani mai devreme.

- Cazul Nixon. Preşedintele american a fost, la sfatul lui Gelli, unul dintre susţinătorii lui
Ceauşescu, introducând cu H. Kissinger linia politică a aşa-zisei "diferenţieri" în
raporturile cu ţările comuniste. De altfel, vizita lui Nixon la Bucureşti, din 1969, este
"opera" lui Gelli, ajutat de Frank Gigliotti, important şef al CIA şi membru în P2,
artizanul celor câteva comploturi contra lui Kennedy, între 1960-1963, nume esenţial în
dezlegarea afacerii Oswald şi a conexiunii CIA - Gelli - KGB, de aceea evitat cu
regularitate în anchete şi rapoarte.

- Cazul dizidentului M. Botez, membru din 1966 al P2, iniţierea fiindu-i făcută la Hotelul
Excelsior din Roma, alături de câţiva români (Botez a decedat subit după o cină la
Restaurantul "La Premiera" din Bucureşti, la puţin timp după apariţia în presă a ştirii că
ar putea candida la preşedenţia României).

- P2 a fost implicată în delapidarea fondurilor Vaticanului, prin intermediul

Arhiepiscopului Marcinkus. Acesta nu a putut părăsi Vaticanul, datorită arestului automat
care ar fi survenit în urma ieşirii de sub protecţia Statului. Legăturile lui cu cei doi primi
miniştri italieni Giulio Andreotti şi Bettino Craxi, amândoi având legături cu mafia, au
fost dovedite. Aceştia doi au fost condamnaţi pentru corupţie.

Bibliografie:
1. Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997
2. Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books,
2005
3. Yves Stavrides, „Francmacons: “La Conquet de l’ Est“
4. Pierre Carpit, „Il caso Gelli“
5. BBC. "On this day. 26 May 1981. Italy in crisis as cabinet resigns."
6. Jones, Tobias. The Dark Heart of Italy. New York: North Point Press, 2003.
7. Unger, Craig. "The war they wanted, the lies they needed." Vanity Fair. July 2006
8. Philip Willan, The Last Supper: the Mafia, the Masons and the Killing of Roberto
Calvi, Constable & Robinson, 2007

Conspiraţia internaţională în Europa de Est

După datele de care dispunem, ultimele detalii ale planului francmasonic de subjugare
completă a Europei au fost puse la punct la data de 4 decembrie 1989, cu ocazia întâlnirii
secrete de la Malta dintre statele aliate: Rusia (reprezentată prin Gorbaciov), Statele Unite
ale Americii (reprezentate prin Bush senior), Anglia şi altele.

Această întâlnire a vizat toate ţările foste comuniste din sfera de influenţă sovietică şi a
urmărit aceleaşi scopuri pentru fiecare dintre ele:

1 – Restructurarea pe modelul « perestroika » aplicat de Gorbaciov în Uniunea Sovietică,

adică înlocuirea cetăţenilor sovietici îmbătrâniţi din instituţiile statelor respective cu alţi
cetăţeni sovietici-ruşi (şi pe cât posibil şi de alte naţionalităţi) mai tineri şi mai receptivi
la schimbările ce vizează impunerea noii ordini mondiale şi a globalizării.

2 - Arestarea, judecarea şi eventual suprimarea, în cazul rezistenţei, a foştilor conducători

din ţările comuniste, respectiv Ceauşescu, Miloşevici şi alţii.

Amintim aici că SUA au invadat Republica Panama, deoarece preşedintele Republicii

Panama, Manuel Noriega, impusese noi taxe pentru navele care treceau prin canalul
Panama. Noriega a fost capturat şi dus în SUA, iar apoi, tot acolo, a fost judecat şi închis
sub pretextul traficului de droguri şi arme. Însă americanii sunt cei mai mari traficanţi de
arme şi droguri din lume, dar şi consumatori de droguri. Mai întâi SUA s-au folosit de
Noriega, pentru ca apoi, când acesta a schiţat un gest de independenţă, să se
descotorosească imediat de el.
De asemeni, cântăreţul John Lennon voia să facă public faptul că, la toate concertele sale,
agenţii CIA vindeau droguri tinerilor care participau la spectacol, după care alţi agenţi
CIA veneau şi îi arestau pentru trafic de droguri. John Lennon a fost apoi asasinat la
comanda CIA.

La fel, cu câtva timp în urmă, a „transpirat“ ştirea că CIA a vândut droguri din depozitele
sale cetăţenilor din Los Angeles, oraş cu o populaţie de câteva zeci de milioane de
locuitori. După aceea, în acest oraş a început un adevărat război civil, pentru care a fost
necesară intervenţia armatei. Acţiunea CIA s-a soldat cu mii de morţi, răniţi şi arestaţi.

Aceste acţiuni constituie o altă faţetă a planului de exterminare a fiinţei umane pus la cale
de secta satanică a francmasoneriei mondiale.

3 - Destrămarea Yugoslaviei şi a Cehoslovaciei.

La destrămarea Yugoslaviei a contribuit, printre alţii, până şi Vaticanul, prin Papa Ioan
Paul al II-lea, susţine ziaristul Jaques Merlino, în cartea „Les verités Jougoslaves ne sont
pas toutes bonnes à dire“, apărută la editura Albin Michel, Paris, 1993. În această carte, la
pagina 84, el afirmă:

„Banca Vaticanului a vărsat 1.988.300 dolari, prin intermediul Institutului pentru

răspândirea religiei, pentru cumpărarea de arme din Beirut şi oferirea acestora Croaţiei.“

La vremea scrierii cărţii, ziaristul Jaques Merlino era redactor şef adjunct al Televiziunii
naţionale franceze pentru canalul France 2, post pe care l-a pierdut după publicarea cărţii,
iar lucrarea sa este prefaţată de generalul M. Gallois, un personaj credibil şi bine
informat.

Ca o paranteză, o dată cu intrarea în vigoare a Constituţiei române din 2003, în

conformitate cu care cetăţenii străini din întreaga lume care au suficienţi bani pot
cumpăra păduri, terenuri şi case în România, după ce acestea au fost, oricum, confiscate
cetăţenilor români de serviciile secrete (SIE - Serviciul de Informaţii Externe, SRI –
Serviciul Român de Informaţii, subordonat KGB-ului sovietic, DIA – Direcţia de
Informaţii a Armatei) şi clasa politică în ultimii 15 ani de zile. Aceasta înseamnă, în
realitate, destrămarea României, prin deposedarea cetăţenilor ei, sărăciţi, jefuiţi şi minţiţi
sistematic de toate regimurile care s-au perindat la conducerea ţării.

4 - Pulverizarea şi distrugerea industriei şi economiei acestor ţări şi înfiinţarea altei

industrii şi economii, în care agenţii secreţi autohtoni şi străini să profite şi să conducă,
iar cetăţenii popoarelor respective să fie sclavii şi balastul lor, prin restructurări aberante,
privatizări trunchiate şi ilegale şi prin disponibilizări abuzive.
Trebuie făcută precizarea că România, cu industria şi economia de dinainte de decembrie
1989, a fost capabilă să-şi plătească datoriile la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi la
Banca Mondială, iar în România nu existau şomeri.

5 - Confiscarea resurselor naturale ale solului şi subsolului de către grupuri de interese

controlate de FRANCMASONERIA mondială.

6 - Transformarea ţărilor comuniste, mai sărace, în pieţe de desfacere pentru produsele de

proastă calitate din Occident.

7 - Obţinerea de spaţii pentru deversarea deşeurilor chimice, bacteriologice şi nucleare,

lucru care deja s-a realizat în multe din câmpiile, pădurile şi apele României.

O cisternă plină cu deşeuri chimice sau bacteriologice aruncată în România se plăteşte cu

un milion de dolari.

8 - Epurarea etnică a populaţiei autohtone din aceste ţări cu ajutorul poliţiei, justiţiei şi a
parchetului, desfiinţarea locurilor de muncă, lipsa salariilor, a pensiilor şi a
medicamentelor.

Aici intră de asemenea înfiinţarea jocurilor de tip mafiot-FRANCMASONIC, cum ar fi la

noi Caritasul, apoi „ţepele“ de tipul SAFI (în care au fost implicaţi Adriean Videanu,
Viorel Cataramă, şi alţii), FNI, GELSOR, SOVINVEST şi altele. Îl putem aminti tot aici
şi pe Sorin Ovidiu Vântu, unul dintre personajele-cheie aflate în spatele acestor afaceri
oneroase, care s-a îmbogăţit pe spinarea a sute de mii de români care şi-au pierdut
agoniseala de o viaţă la FNI sau Caritas.

În data de 9 mai 2005, la Moscova, au avut loc manifestaţii internaţionale cu ocazia

împlinirii a 60 de ani de la victoria aliaţilor - Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea
Britanie şi altele - împotriva nazismului german.

După cel de-al doilea Război mondial, Uniunea Sovietică, Statele Unite, Israelul şi altele,
au participat la deportarea cetăţenilor români, unguri, polonezi şi alţii, în Siberia
sovietică-rusă, evreii afirmând însă, după Lovitura de Stat din Decembrie 1989, că şi
România a participat la Holocaust.

Arestările, torturile şi crimele din perioada comunistă au fost opera aliaţilor, altfel spus a
ruşilor, a americanilor, etc., iar astăzi aliaţii practică aceleaşi atrocităţi ca în perioada
comunistă cu cetăţenii din Cecenia, Afganistan, Irak şi din alte colţuri ale lumii.

Pe 5 iunie 2005, organizaţia Amnesty International (AI), prin directorul său executiv
William Schulz, acuză SUA că a format un arhipelag de închisori secrete în toată lumea,
în care se comit acte de tortură.
Astfel, într-un interviu acordat postului american de televiziune Fox News, William
Schulz afirmă că:
„Oamenii dispar pur şi simplu, sunt deţinuţi pe o perioadă nedeterminată, în mod secret,
fără a avea acces la un avocat, la sistemul juridic şi fără a putea lua legătura cu familia.“

Aceşti aliaţi de ieri şi de azi sunt:

1. Rusia sovietică bolşevică şi teroristă, prin preşedintele Vladimir Putin;
2. America imperialistă, prin George W. Bush; şi
3. Israelul finanţator, prin Moshe Katsav.

Israelul prin intermediul conducătorilor săi corupţi este de asemenea vinovatul principal
pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, prin promovarea corupţiei
internaţionale, altfel spus a jefuirii instituţiilor statelor; a comisioanelor, altfel spus a
mitei; a scumpirilor, adică a speculei de stat; a societăţilor comerciale private pe acţiuni, a
bursei de valori, etc., prin care au sărăcit statele şi popoarele Europei.

Vom face aici observaţia că sistemul acţiunilor fără acoperire, care sunt emise de unele
societăţi comerciale, constituie de fapt un jaf naţional şi o prostire pe faţă, prin
intermediul căruia ne furăm căciula unii de la alţii. Anumitor societăţi le cresc acţiunile la
Bursa de Valori pe vorbe. Nu există nimic real. Să dăm un exemplu care lămureşte
mecanismul ascuns al unei astfel de „inginerii“.

În cazul Rompetrol, Dinu Patriciu vinde acţiuni la Bursa de Valori la un preţ foarte mic.
Vine fiica lui Dan Voiculescu şi cumpără acţiuni în valoare de 1.200.000 (un milion
două sute de mii) de dolari, însă nu face decât să arate un document bancar care
„probează“ că ea poate plăti această sumă (truc folosit de numeroşi participanţi la Bursa
de Valori). Nu plăteşte această sumă, dar spune că poate plăti în trei zile, urmând să
piardă acţiunile dacă nu plăteşte.

În câteva ore, valoarea acţiunilor Rompetrol la Bursa de Valori creşte de 10 ori.

Acţiunile fiicei lui Dan Voiculescu valorează acum 12.000.000 (doisprezece milioane)
dolari. Ea vinde acţiunile imediat şi primeşte 12.000.000 (doisprezece milioane) dolari.
Peste trei zile, plăteşte suma de 1.200.000 (un milion două sute de mii) dolari şi rămâne
cu 10.800.000 (zece milioane opt sute de mii) dolari în numai câteva ore.

Prin urmare, se poate constata cu uşurinţă că aceste escrocherii, aceste şmecherii, aceste
găinării financiare FRANCMASONICE de mari proporţii l-au îmbogăţit pe Dan
Voiculescu, odată cu gaşca lui din Comerţul Exterior, SIE şi SRI-KGB, DIA şi altele.
Pentru asta l-au înlăturat pe Ceauşescu şi au ucis zeci de mii de cetăţeni ai României în
decembrie 1989.

Cum cresc acţiunile la Petrom? Prin scumpirea petrolului la staţiile Peco, indiferent dacă
preţul petrolului pe piaţa mondială creşte sau scade.
Partea cea mai interesantă, dar şi mai ordinară, este faptul că Petrom nu plăteşte taxe şi
impozite la stat, întrucât, de 15 ani de zile, statul este format chiar din membrii conducerii
Petrom şi din alţi profitori din toată clasa politică, iar cetăţenii României, după lovitura de
stat din decembrie 1989, au devenit sclavii şi supuşii lor, având salarii şi pensii de
mizerie şi fiind lipsiţi de medicamente.

Această jefuire şi prostire naţională prin Bursa de Valori este la noi doar în faza de
început, însă în SUA, de exemplu, un salariat „avizat“ al Bursei de Valori poate câştiga
într o singură secundă 400.000.000 dolari.

La festivităţile de la Moscova din mai 2005 a fost invitat şi regele Mihai, cel care a trădat
România în anul 1944, după ce a dat ordin armatei române să întoarcă armele împotriva
soldaţilor germani şi a lăsat poporul şi statul român pe mâinile ruşilor-bolşevici criminali
şi ale aliaţilor lor, americanii, care au participat la deportarea cetăţenilor români din
România şi Moldova în Siberia sovietică. Aliaţii i-au umplut regelui Mihai garnituri de
trenuri cu aur, bijuterii, tablouri şi alte bunuri pentru a-l determina să abandoneze
România şi poporul român.

Acum, după reinstaurarea KGB-ului sovietic rus în România, după Lovitura de Stat din
decembrie 1989, regele Mihai este alături tot de ruşi şi de aliaţii lor. Înainte de decembrie
1989, regele Mihai transmitea mesaje poporului român de la postul de radio Europa
Liberă în care instiga poporul român la revoltă împotriva lui Ceauşescu şi a
comunismului sovietic.

George Bush junior, preşedintele SUA, se lăuda în 2005 că a „organizat Revoluţiile [n.a.
loviturile de stat] din întreaga lume.“ La fel a făcut şi comunistul stalinist şi sinistrul
francmason Silviu Brucan care declara în 1993 că a „organizat Revoluţia [n.a de fapt
lovitura de stat] din decembrie 1989“. Iar la Summitul ţărilor baltice din 2005 Bush
junior susţinea că „Revoluţiile [n.a. loviturile de stat] reprezintă politica de stat a
Americii.“

Aceste lovituri de stat internaţionale, planificate de FRANCMASONERIA mondială şi

îndreptate împotriva statelor şi popoarelor foste comuniste din sfera de influenţă
sovietică, vizau mai cu seamă ţările care nu mai aveau datorii la FMI şi la Banca
Mondială, precum România, care astfel nu mai putea fi controlată şi jefuită prin sistemul
oneros de dobânzi şi prin impunerea unor măsuri economice străine de interesele
locuitorilor săi.

Bush junior este şi el membrul sectei satanice a francmasoneriei, ceea ce îl face un

criminal internaţional. El spune adevărul pe jumătate în ceea ce priveşte Revoluţiile de
care vorbeşte. Acestea au fost în realitate lovituri de stat internaţionale, ale grupărilor
mondialiste, în care au murit zeci de milioane de oameni nevinovaţi, şi nu au fost
organizate de Bush junior ci de către o clică masonică, din care face parte şi tatăl său,
George Bush senior (cel care a declanşat Războiul din Golf), şi asta cu mult înainte de a
ajunge Bush junior preşedintele SUA.

Loviturile de stat internaţionale sunt realizate prin intermediul politicienilor aserviţi

aliaţilor - americani, ruşi, etc. - dar sunt finanţate de fapt de FRANCMASONERIA
mondială, care dispune de fonduri imense.

În această direcţie, trebuie făcută precizarea că neamul Bush este demult implicat în
finanţări criminale, care au fost efectuate inclusiv în timpul celui de-al doilea război
mondial. Prescott Bush, tatăl lui George Bush senior şi bunicul lui Bush junior, făcea
parte din consiliul de administraţie al băncii Brown Bos Harriman Bank, aparţinând
fraţilor FRANCMASONI - unii dintre ei de origine evreiască - cum ar fi Averell şi
Roland Harriman, care, plini de viclenie, au finanţat atunci, prin Union Bank, Germania,
iar prin Brown Bos Harriman Bank i-au finanţat pe sovietici.

Este revelator pentru modul demoniac de a acţiona al masonilor maniera în care s-a
procedat cu Irakul. Înainte de declanşarea războiului din Golf, a avut loc la un moment
dat o discuţie între Saddam Hussein şi ambasadoarea SUA acreditată la Bagdad - Statele
Unite şi Irakul fiind aliaţi în războiul dintre Irak şi Iran - în care Saddam i-a spus
ambasadoarei că guvernul din Kuweit are să-i plătească o datorie imensă, de miliarde de
dolari, pe care nu vor să o restituie.

Ambasadoarea l-a sfătuit atunci pe Saddam să atace Kuweitul pentru a recupera datoria.
Saddam a invadat Kuweit-ul, ambasadoarea americană a fugit în SUA, iar Bush senior şi
aliaţii au avut astfel un pretext să atace Irakul şi să-i confişte petrolul.

Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele

Dizidentul sovietic Vladimir Bukovski afirma în anul 1990 că: „Niciodată rolul KGB-
ului în interiorul ţării [URSS] şi în străinătate nu a fost atât de important. Serviciile
secrete sovietice sunt printre cele care au vegheat la răsturnarea lui Ceauşescu în
România, au lansat „revoluţia de catifea“ în Cehoslovacia, au luat măsuri pentru
răsturnarea lui Erich Honecker în Germania Răsăriteană, producând îndeosebi
circumstanţele favorabile distrugerii zidului Berlinului.“ (L'Empire du moindre mal,
Libre Journal, Paris, no. 1, sept-oct, 1990, p.30).
Loviturile de stat din toate ţările foste comuniste din blocul sovietic au fost puse la cale
încă din 1984, de Andropov şi KGB (Directoratul nr. 1 - PGU) şi aveau un scop strategic,
care a fost definit de contele Alexandre de Maranches (fostul şef al SDECE-ului,
serviciul de informaţii externe francez), citându-l pe unul dintre apropiaţii lui Gorbaciov,
Gheorghi Arbatov:
„U.R.S.S. va face cel mai rău lucru cu putinţă: vă va lipsi de duşmanul vostru.“ (Le
Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990) Alfel spus, Rusia sovietică bolşevică nu va mai fi aliatul
lor din umbră, ci aliatul lor pe faţă la noua împărţire a lumii.
Jean-François Deniau, membru al Consiliului Europei, expune mai limpede această
strategie sovietică, ce a fost iniţiată de Andropov şi pusă în practică de Gorbaciov,
precizând că:
„Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de a pleca pentru a rămâne“ („Les
marches lointaines de l'Empire: partir pour rester“, în Jean Marie Benoist, Après
Gorbatchev, Paris, 1990, p.137).
Lev Nevrozov explică acest plan în „The Kremlin and the Western Politico-Cultural
Establishment“, Midstream, pag. 1, în care scrie: „În partida de şah pentru dominaţia
mondială, Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea Europei de Est, efectuând un schimb de
piese, pentru a-şi asigura o mai bună penetrare a economiei şi tehnologiei Europei
Occidentale.“
De fapt, acesta este chiar planul de restructurare (perestroika în stilul lui Gorbaciov) care
face parte din conspiraţia mondializării, prin care cetăţenii sovietici-ruşi îmbătrâniţi sunt
înlocuiţi cu alţi cetăţeni sovietici-ruşi mai tineri. Aceştia sunt aduşi la studii gratuite în
toate ţările foste comuniste din sfera de influenţă sovietică, iar după terminarea studiilor
sunt infiltraţi prin susţinere francmasonică în toate instituţiile acestor state şi de aici
controlează industria, agricultura şi comerţul. Ei susţin din aceste posturi cheie interesele
Moscovei şi ale aliaţilor şi nu pe ale popoarelor respective, în vreme ce oamenilor le sunt
confiscate casele, terenurile şi pădurile de către agenţii sovietici-ruşi şi internaţionali -
altfel spus de către francmasonii mondialişti - care au participat la conspiraţia
internaţională din anul 1989.
Un alt aspect este acela că URSS avea o tehnologie depăşită, în acea perioadă, faţă de
Occident şi Statele Unite. De exemplu în ceea ce priveşte industria de calculatoare, URSS
era depăşită din toate punctele de vedere. Aşa încât se poate spune că industria de
calculatoare este cea care a impus participarea URSS la noua împărţire a lumii.
„RESTRUCTURAREA“ COMUNISMULUI GERMAN

La 21 noiembrie 1990, în Germania, Erik Honecker, stăpânul STASI (serviciile secrete

est-germane), dezvăluia într un interviu acordat ziarului Berliner Wochenpost, că:
„Destituirea mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unei manevre de
anvergură, ai cărei instigatori continuă să rămână în umbră. Cei care astăzi se laudă cu
această acţiune nu sunt altceva decât plevuşca. Ne aflăm în prezenţa unor schimbări
extrem de importante, care nu au apărut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multă
vreme, la scară europeană şi chiar mondială.“
Evenimentele de după anul 1990 au confirmat această conspiraţie masonică
internaţională: a se vedea în această direcţie eliminarea lui Mobutu Seseseko în Africa şi
a lui Suharto în Asia, precum şi declanşarea războiului din Yugoslavia din 1991. Există şi
alte evenimente care indică un proces continuu la scară mondială, de exemplu războaiele
din Afganistan, Irak şi Cecenia, sau transformările care au loc în Georgia şi în toate ţările
Baltice.
Au urmat apoi tratativele dintre Mihail Gorbaciov (preşedintele URSS) şi Helmut Kohl
(cancelarul vest-german), privind condiţiile reunificării Germaniei, care s-au materializat
prin pactul Kohl-Gorbaciov de la Geneva, din septembrie 1990, unde s-au stabilit şi noile
sfere de influenţă din Europa de Est şi Balcanică.
Gyula Horn, pe atunci ministru de externe al Ungariei – şi membru al serviciului secret
maghiar AVO – a deschis graniţa pentru miile de refugiaţi est germani aflaţi la frontiera
cu Austria, iar Zidul Berlinului a căzut în urma unui aşa-zis „accident“, care de fapt a fost
planificat cu grijă dinainte.
Realitatea este că la mijiocul anilor 1980, KGB-ul a creat la Berlin o unitate de rezistenţă
ultasecretă, codificată Luci (Fulgerul), care acţiona independent de sediul est-german al
KGB-ului, de la Kalhorst, care nu avea contact cu STASI. Existenţa acestei unităţi de
rezistenţă ultrasecretă nu era cunoscută decât de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului şi de
câţiva dintre membrii statului său major de la Moscova, printre care generalul Anatoli
Novikov. Misiunea grupului Luci era „restructurarea peisajului politic est-german,
conform strategiei Kremlinului, ca pregătire în vederea reunificării Germaniei“ (Raif
Georg Reuth, Andrea Bonte, „Das Komplott“, München, 1993, p. 210).
Grupul Luci a organizat manifestaţii de stradă - unele însumând câte 100.000 de oameni -
cu caracter anticomunist şi chiar antisovietic, aceste acţiuni anticomuniste şi antisovietice
având de fapt ca scop eliminarea din viaţa politică a liderului interimar Hans Modrow.
Demolarea Zidului Berlinului a fost o altă sarcină a grupului Luci, în cadrul modelării
peisajului est-german în vederea reunificării Germaniei.

„REVOLUŢIA PAŞNICĂ“ DIN CEHOSLOVACIA

De asemeni, preşedintele ceh Vaclav Havel afirmă că „revoluţia de catifea“ de la Praga,

din 17 noiembrie 1989, a fost declanşată de KGB pentru abolirea regimului comunist
condus de brejnevistul Gustav Husak.

Generalul Viktor Gruşko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov - preşedintele KGB-ului, a

sosit în ajunul revoluţiei la Praga, împreună cu un grup de visautniki, ofiţeri spetznaz
(seviciu secret rus de operaţiuni speciale), care acţionează de regulă în civil.
Generalul Gruşko, generalul Teslenko (însărcinatul la Praga al KGB-ului) şi cehul Alois
Lorenc (şeful STB, Securitatea Cehoslovacă, care vizitase anterior Moscova) au condus
întreaga desfăşurare a „revoluţiei de catifea“ dintr-un apartament conspirativ din Praga.
Evenimentele de la Praga au fost provocate de locotenentul STB Ruzicka, cel care a
transformat, cu ajutorul ofiţerilor spetznaz, manifestaţia de comemorare a unei victime a
miliţienilor praghezi într-una de protest. Ofiţerii spetznaz, sosiţi la aeroportul Ruzine, s-
au împrăştiat în toată Praga, conform unui plan stabilit dinainte, menţinând permanent
legătura cu Moscova, prin intermediul gen. Gruşko, privitor la mersul revoluţiei cehe.
Corespondenţii străini au sesizat un fenomen straniu: „Miliţienii praghezi, care s-au
manifestat iniţial extrem de violent faţă de manifestanţi, au dispărut apoi pur şi simplu,
lăsând bulevardele în mâna manifestanţilor.“
Violenţa iniţială neobişnuită manifestată de miliţia pragheză împotriva protestatarilor a
avut un caracter provocator deliberat, după care miliţienii au dispărut. În noaptea
aceleiaşi zile de 17 noiembrie 1989, gen. Gruşko şi ofiţerii spetznaz au părăsit Praga, la
fel de discret precum apăruseră. Revoluţia de catifea se încheiase.
„REVOLUŢIA“ ROMÂNĂ

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în dimineaţa de 22 decembrie 1989 la Bucureşti, când armata
a dispărut instantaneu. Cum spunea un participant la lovitura de stat: „Armata a intrat în
pământ.“ Sediile instituţiilor de stat au fost lăsate, temporar, în mâna manifestanţilor.
În realitate, din dispoziţia lui Victor Atanasie Stănculescu şi până la noi ordine, unităţile
speciale ale Securităţii se retrăseseră în tunelurile şi galeriile subterane ale Bucureştiului,
iar unităţile motorizate în cazărmi.
După cum afirmă Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Gorbaciov,
„Iliescu avea în vremea aceea legături destul de strânse cu PCUS şi era desemnat drept
candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Ceauşescu.“
Şi tot el adaugă: „Pentru a începe operaţiunea propriu-zisă, noi am ales momentul când
Ceauşescu se afla la Teheran, deoarece altminteri acţiunea ar fi prezentat dificultăţi.“
Mark Almond, profesor de istorie modernă la Oxford University, în cartea „Gorbacev and
the Est-European Revolutions“ (Gorbaciov şi revoluţiile est-europene), publicată la
Londra în 1990, spune că:
„Moscova şi KGB-ul sunt cele care au armat pistolul cu care s-a dat startul
transformărilor din Europa răsăriteană şi centrală, iar aceste transformări s-au săvârşit cu
cea mai mare uşurinţă, deoarece a fost suficient să fie activate structurile [securităţii
sovietice-ruse] care existau deja.“

ATACUL CRIMINAL ÎMPOTRIVA IRAKULUI

În ceea ce priveşte atentatul din 11 septembrie 2001 împotriva statului şi poporului

american, acesta a fost în realitate un auto-atentat organizat de către CIA, pentru ca
Statele Unite să aibă un pretext pentru a ataca Irakul şi a intra cu forţa în posesia
petrolului irakian.
Petrolul este necesar pentru asigurarea consumului de energie al Statelor Unite şi pentru
dezvoltarea programelor militare şi spaţiale, în vederea manipulării şi controlului de către
FRANCMASONERIE a tuturor fiinţelor umane de pe suprafaţa globului. Astfel, după 11
septembrie 2001, americanii au ajuns să aibă baze militare chiar şi în Rusia.
Atacul SUA împotriva Irakului a fost plănuit cu mult timp înainte, lucru precizat de
agentul William Cooper din cadrul serviciului de informaţii al marinei americane, Naval
Intelligence of Navy, în cartea „Behold a Pale Horse“. În această carte, el dezvăluie
documente ale unui plan de operaţiuni împotriva ţărilor arabe, care preconiza folosirea
trucului lui Roosvelt cu Pearl Harbour sau al lui Churchill cu oraşul Coventry (din al
doilea război mondial), amândoi cunoscând ziua şi ora atacului japonez, respectiv
german. Din aceste documente reiese că într-unul dintre marile oraşe ale Statelor Unite
urma să fie declanşată o explozie puternică, un auto atentat care să fie pus pe seama
fundamentaliştilor iranieni, irakieni sau libieni şi să constituie un pretext pentru
dezlănţuirea unui război de coaliţie, care să primească girul Consiliului de Securitate şi al
ONU.
Blocurile-turn gemene ale lui World Trade Center au fost, în realitate, demolate prin
implozie cu dinamită, plasată de experţii CIA în punctele cheie ale structurii clădirilor, iar
Pentagonul a fost lovit de un avion uşor doar într-o aripă dezafectată, aflată în curs de
reamenajare, care nu adăpostea personal, birouri şi calculatoare. Ambele acţiuni au fost
puse la cale de CIA în cârdăşie cu preşedintele mason George Bush.
În aprilie 2005, USAF (US Air Force, Forţele Aeriene ale SUA) a lansat un microsatelit
XSS-11, care are capacitatea de a bruia sateliţii de recunoaştere şi comunicaţii ai altor
naţiuni.
În prezent, Statele Unite dispun de un program militar spaţial, numit „Rods from God“
(într-o traducere aproximativă Urgia lui Dumnezeu, „rod“ însemnând, la propriu, bâtă,
ciomag), care urmăreşte lansarea, de la limita dintre spaţiul cosmic şi atmosferă, a unor
cilindri din tungsten, titaniu sau uraniu, care să distrugă ţinte la sol, lovindu-le cu o viteză
de 11.600 de km/h, impactul având forţa unei mini bombe atomice.
De asemenea, se află în stadiu de experiment folosirea unor sateliţi care pot lovi cu raze
laser bazele sau rachetele inamice.
Aici trebuie subliniat faptul că Statele Unite au un consum imens de petrol şi că, fără
petrolul din Afganistan şi Irak, puterea lor va ajunge în doi, trei ani să se destrame. În
curând, SUA nu vor mai avea mercenari, aliaţi şi petrol şi s-ar putea să plece din toate
ţările planetei cu coada între picioare, odată cu aliaţii lor ruşi, deoarece s-a văzut cine
sunt americanii şi aliaţii lor. Consiliul de Securitate şi ONU, care sprijină acţiunile
imperialiste ale americanilor şi ale aliaţilor împotriva fiinţei umane, se vor destrăma de la
sine.
ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, este o organizaţie mafiotă, teroristă şi imperialistă
FRANCMASONICĂ în care corupţia este un sport general şi planetar.
Trebuie menţionat faptul că America a intrat deja în faza de distrugere şi destrămare prin
vânzările de arme de mare calibru. Aceste vânzări de armament greu au fost aprobate de
fratele lui Bush, SUA fiind conduse după bunul plac al acestei familii de mafioţi.
Mai mult, în 2004, secretarul de stat american Colin Powell, un alt mincinos ordinar şi
criminal internaţional, a recunoscut că: „O serie de dovezi-cheie prezentate ca argument
pentru intervenţia militară americană în Irak sunt false.“
Colin Powell a mai afirmat ulterior că: „Cea mai importantă parte a prezentării sale din
februarie 2003, făcută în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, potrivit căreia Irakul ar
fi avut laboratoare mobile pentru fabricarea armelor biologice, s-a bazat pe declaraţii
false.“
Americanii au invadat rapid Irakul sperând să mai găsească armamentul chimic şi
bacteriologic livrat tot de ei irakienilor în timpul războiului dintre Irak şi Iran, şi să
producă astfel dovada incriminatoare că Saddam dispunea de arme de distrugere în masă.
Acum, după trei ani de zile de distrugere a Irakului şi de terorizare şi masacrare a
populaţiei civile, americanii şi aliaţii recunosc cu criminală seninătate că nu au avut în
realitate nici o dovadă că Irakul ar fi dispus de arme de distrugere în masă.

TERORISM ŞI ATENTATE
În ceea ce priveşte atentatele, acestea sunt o malefică invenţie a sovieticilor-ruşi din
perioada celui de-al doilea război mondial şi erau comise de partizani ruşi, care ucideau
numeroşi copii şi cetăţeni sovietici, dând apoi, cu perfidie, vina pe germani, pentru ca
astfel să atragă compasiunea opiniei publice internaţionale şi să primească sprijin de la
statele occidentale - hrană şi, mai ales, armament - dar şi pentru a atrage aliaţi împotriva
Germaniei.

ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI

În Palestina lui Yasser Arafat, KGB-ul sovietic-rus a impus ca serviciul de securitate

palestinian să aibă o structură dublă, respectiv Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi
Hamas.

După cum afirmă Christopher Story, analist american în domeniul serviciilor secrete:
„Hamas şi unităţile sale sunt şi au fost dintotdeauna o componentă operaţională aflată sub
umbrela organizaţiei cunoscută sub numele de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.“
La mijlocul secolului al XIX-lea, anarhiştii ruşi - care în realitate erau membri ai unor
grupuri masonice ce urmăreau înlăturarea ţarului şi preluarea puterii - au teoretizat dubla
structurare, politică şi teroristă, a unei grupări subversive.
La „suprafaţă“ se află Organizaţia, o grupare care are un rol politic, respinge formal
violenţa şi practică discursul ideologizat, în vreme ce la „subsol“ se află Infernul, grupul
militar secret al grupării, care este însărcinat cu asasinate, răpiri, jefuirea băncilor, traficul
de arme, de droguri şi altele.
Începând din perioada Internaţionalelor, toate partidele comuniste din întreaga lume, -
care sunt susţinute de Moscova - au avut această dublă structură în lupta clandestină
pentru acapararea puterii. Grupările teroriste contemporane, precum Brigăzile Roşii,
Potere Operaio, Septembrie Negru, Sendero Luminoso etc. au procedat la fel.
Renumitul analist Steven Emerson subliniază, într-un articol apărut în Wall Street
Journal, că: „Forţele de securitate ale lui Arafat, sub pretextul cooperării pe linie de
securitate în regiunile ocupate, au ucis, torturat, răpit şi terorizat mii de palestinieni.“
Ca o paranteză, Yasser Arafat, cu ocazia participării la Forumul „Crans Montana“ din
aprilie 1994, forum sponsorizat de Zaher Iskandarani şi Kamel El Kader, la care a
participat şi Ion Iliescu, şi-a amintit cu nostalgie de anii de studenţie, de serile moscovite
şi de Ion Iliescu, colegul său de studenţie: „Am fost colegi la Moscova [n.a. este vorba
despre studiile la GRU - serviciul secret militar sovietic], numai că Iliescu, spre deosebire
de mine, era şef mare.“

ÎNSCENĂRILE LUI PUTIN

Omul de afaceri rus Boris Berezovski a afirmat într-o conferinţă de presă ţinută la Londra
că: „În spatele atentatelor care au făcut aproape 300 de morţi în Rusia, în august şi
septembrie 1999, s-a aflat FSB [ex-KGB], iar Vladimir Putin ştia prea bine despre acest
auto atentat.“

Înscenarea auto-atentatului a avut, după Berezovski, un dublu scop: crearea unui pretext
pentru atacarea Ceceniei şi creşterea popularităţii lui Putin: „Autorităţile ruse i-au acuzat
mereu, fără a furniza probe, pe separatiştii ceceni de organizarea atentatelor care au dus la
intervenţia armatei ruse în Cecenia. Cei din FSB erau de părere că Putin nu poate să
acceadă la putere pe cale cinstită, democratică şi că o campanie teroristă, urmată de un
război în Cecenia, ar crea contextul psihologic favorabil alegerilor.“
Să luăm aminte că renumitul luptător cecen Dudaev a fost ucis în timp ce vorbea la
telefonul mobil. Racheta care l-a ucis pe Dudaev a fost direcţionată cu precizie către
locaţia acelui telefon, prin satelit. Operaţiunea a fost pusă la cale de ruşi şi americani, iar
tehnologia folosită a fost americană.

COLABORAREA TERORISTĂ SUA-URSS

La vârful structurilor de conducere, infiltrate masonic, americanii şi ruşii au fost de fapt

aliaţi şi atunci când iranienii au arestat şi au capturat membrii ambasadei Statelor Unite
din Teheran, în anul 1987.

În realitate, americanii şi ruşii organizaseră o lovitură de stat împotriva conducerii de la

Teheran. Avionul care transporta militarii americani şi tehnica militară pentru instalarea
centrului de comandă în apropierea capitalei iraniene, Teheran, a fost dirijat de ruşii din
staţia spaţială sovietică-rusă MIR. Avionul a aterizat cu bine. La scurt timp, şase
elicoptere americane, burduşite cu militari americani, au pornit spre Iran. Destinaţia era
avionul deja aterizat. Elicopterele americane, dirijate de ruşii de pe staţia spaţială MIR, s-
au deplasat în timpul unei furtuni de nisip, pentru a nu fi detectate de radarele armatei
iraniene. La aterizare, un elicopter a lovit avionul şi amândouă navele au explodat şi au
luat foc.
Zgomotul produs de explozia avionului şi a elicopterului, care erau pline amândouă cu
muniţie şi armament, precum şi incendiul produs chiar în apropierea oraşului Teheran,
au atras trupele militare iraniene, care i-au arestat pe toţi atentatorii rămaşi în viaţă.
La nivelele inferioare ale serviciilor de informaţii ale armatei americane şi ruse au existat,
totuşi, şi unele neînţelegeri.
Vom aminti aici faptul că submarinul nuclear american Scorpion a fost torpilat de
submarinele sovietice, pentru că se apropia prea mult de acestea. Cei de pe Scorpion au
fost atenţionaţi de ruşi să înceteze aceste acţiuni provocatoare, dar ei nu s-au oprit şi
atunci ruşii l-au torpilat. La nivelul superior al serviciilor de informaţii şi al conducerii
politice a americanilor şi ruşilor s-a muşamalizat acest incident, pentru a nu se crea o
psihoză anti-sovietică, deoarece în toate instituţiile statului american sunt infiltraţi, cu
cunoştinţa superiorilor şi pe filieră masonică, agenţi ruşi.
Un agent sovietic, Aleksei Voronin, redactor la agenţia de presă rusă Novosti din
Bucureşti, a afirmat, referitor la incidentul pomenit mai sus, că: „Americanii s-au jucat în
fundul gol pe lângă... organul erect.“
Noua Ordine Mondială – Lumea încotro?

Motto: „Tot ce avem nevoie este o criză majoră, iar naţiunile vor accepta Noua Ordine
Mondială.”
– David Rockefeller, într-un discurs din 23 septembrie 1994
la un dineu al ambasadorilor ONU

Conducătorii lumii încearcă să convingă întreaga umanitate că singura soluţie în

stabilirea şi menţinerea „păcii mondiale” este crearea Noii Ordini Mondiale, prin
unificarea tuturor superputerilor lumii. În realitate, Noua Ordine Mondială înseamnă
planuri masive de reducere a populaţiei, sfârşitul democraţiei şi distrugerea suveranităţii
naţiunilor.

Dacă aceste schimbări ar fi anunţate deschis, ar genera aproape sigur proteste masive şi
violente la scară mondială. De aceea, planurile conducătorilor din umbră sunt păstrate
secrete şi implementate gradat. Populaţia este masiv dezinformată prin mass-media.
Utilizarea puternicelor grupuri de presiune şi a avantajelor financiare pentru coruperea
politicienilor, folosirea unei reţele de activişti poziţionaţi strategic şi utilizarea
mijloacelor de informare corporatiste pentru muşamalizarea adevărului şi răspândirea
propagandei, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operaţiune au necesitat mult timp şi
planificare. Lipsa opoziţiei substanţiale în interiorul sistemului dovedeşte, de asemenea,
prezenţa unei reţele de colaboratori benevoli care au infiltrat sistemul şi prestează „munca
murdară” pentru aşa-zisă Elită mondială. Deseori este greu de crezut că elitele au reuşit
să-şi extindă puterea peste atât de multe posturi de control, peste spectrul combinat al
economicului, politicului şi vieţii sociale. Poate aici îşi au originile scepticismul şi
sintagma „teoria conspiraţiei”. Din nefericire, faptul că toate schimbările se îndreaptă
într-o singură direcţie exclude posibilitatea unei coincidenţe. Oportunismul şi
conformismul sunt larg răspândite într-o societate care continuă să se elibereze de orice
restricţie, inclusiv de valorile morale.
Noua Ordine Mondială nu mai este astăzi un concept vag formulat. În plină criză
economică, Noua Ordine Mondială devine sub ochii noştri o realitate care, treptat, prinde
contur.

Vă prezentăm în acest articol fapte confirmate istoric, declaraţii publice. Poate că în urmă
cu 10 ani o minte sceptică ar mai fi putut categorisi aceste adevăruri drept „teorii ale
conspiraţiei”. Dar astăzi, când liderii mondiali vorbesc pe faţă despre moneda unică,
guvernul mondial, statul unic supranaţional, armata unică mondială, nu putem decât să ne
plecăm în faţa evidenţei: planul conducătorilor francmasoni din umbră este instaurarea
Noii Ordini Mondiale.

Obiectivul nostru – o nouă ordine mondială

Mihail Gorbaciov a fost primul lider mondial care a vorbit în mod public despre „o nouă
ordine mondială”. În discursul rostit în faţa Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor
Unite (ONU) în 7 decembrie 1988, preşedintele Uniunii Sovietice a făcut această
declaraţie profetică: „Continuarea progresului global este posibilă numai printr-o
ajungere la un consens universal în acţiunile întreprinse în vederea constituirii Noii
Ordini Mondiale.” În acelaşi discurs, Gorbaciov dădea glas idealului masonic pe care îl
slujea: „Idealul nostru este o comunitate mondială de state, bazate pe domnia legii, state
care să-şi subordoneze activităţile de politică externă legii internaţionale.”

George Bush Senior (foto) a demonstrat că este un servitor dedicat al acestei „frăţii”, el
fiind primul care a făcut din acest plan al Noii Ordini Mondiale principalul său obiectiv.
În discursul din 11 septembrie 1990, susţinut într-o sesiune a Congresului american,
George Bush rostea profetic: „Din mijlocul acestor timpuri tulburi, obiectivul nostru – o
nouă ordine mondială – poate sa apară... Astăzi acea lume nouă se chiuie să se nască, o
lume mult diferită de cea pe care o cunoaştem.” Tot atunci, înainte de plecarea sa la
Helsinki pentru a discuta despre criza Golfului Persic cu preşedintele sovietic Gorbaciov,
preşedintele George Bush şi-a exprimat speranţa ca „bazele creării unei noi ordini
mondiale să fie puse la Helsinki” sub patronajul Naţiunilor Unite. La conferinţa de presă
ce a urmat întâlnirii celor doi, preşedintele Bush a declarat optimist: „dacă naţiunile lumii
continuă să colaboreze, vom aşeza piatra de temelie a unei ordini internaţionale care va
aduce mai multă pace decât am cunoscut până acum”. Într-un alt discurs din 16 ianuarie
1991, fostul preşedinte american se referea la o Nouă Ordine Mondială în care „domnia
legii să guverneze naţiunile”, iar „Organizaţia Naţiunilor Unite, devenită credibilă, să-şi
folosească rolul său de menţinere a păcii cu scopul de a împlini promisiunea şi viziunea
fondatorilor Naţiunilor Unite”. Boutros Boutros-Ghali, Secretar General al ONU între
1992 şi 1996, în raportul său „O agendă pentru pace” (iunie 1992) afirma fără niciun
echivoc: „Timpul suveranităţii absolute şi exclusive a trecut.” Aceasta deşi articolul 2,
Secţia 7 a Cartei Naţiunilor Unite interzice intervenţia ONU în „chestiuni care ţin în mod
esenţial de jurisdicţia internă a fiecărui stat”.
Consens sau cucerire?

De-a lungul timpului multe personalităţi politice, care au jucat roluri cheie în istorie, au
făcut declaraţii despre Noua Ordine Mondială.
Edward Mandell House (1858-1938), cunoscut drept Colonelul House, unul dintre cei
mai puternici oameni ai politicii americane, susţine într-un discurs din 15 decembrie 1922
ideea unui guvern mondial, idee pe care o actualizează în revista Foreign Affairs:
„adevărata problemă este astăzi cea a unui guvern mondial”. Edward Mandell House a
fost consilierul personal al preşedinţilor Woodrow Wilson şi Franklin D. Roosevelt,
apropiat al dinastiei bancare Morgan şi al puternicelor familii financiare europene. Se
credea despre el că este reprezentat al consorţiul Rothschild. Sub influenţa sa,
preşedintele Wilson a acceptat proiectele de introducere a taxei pe venit, precum şi
crearea Rezervei Federale. Edward Mandell House este cel care reorganizează Institutul
de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE) –
Council of Foreign Relations (CFR).

O altă figură cheie în ofensiva Noii Ordini Mondiale este James Paul Warburg, membru
al Clubului Bilderberg, consilier al lui Roosevelt, fiul lui Paul Warburg – autor al Federal
Reserve Act – şi nepot al lui Max Warburg – finanţatorul lui Hitler. În 17 februarie 1949,
acesta declara: „marea problemă a timpului nostru nu este dacă putem crea o lume
unitară, ci dacă această lume poate fi creată prin mijloace paşnice. Vom avea un guvern
mondial, indiferent că vrem sau nu. Problema este doar dacă acest guvern va fi instaurat
prin consens sau prin cucerire”.

Clanul Rockefeller

În filele istoriei Americii, numele familiei Rockefeller este omniprezent. Rockefeller

activează în domeniul petrolului (Standard Oil Company, astăzi Exxon Mobil, a avut
multă vreme monopol asupra acestei pieţe), în cel bancar, dar are şi numeroase fundaţii,
deţine uriaşe clădiri în New York şi chiar o universitate. John D. Rockefeller (1839-
1937), fost guvernator al Virginiei de Vest, senator SUA, este considerat a fi cel mai
bogat om al tuturor timpurilor. Acesta a donat importante sume de bani pentru
constituirea Consiliului Relaţiilor Externe (CRE). Urmaşul său, David Rockefeller (foto),
a devenit în 1949 cel mai tânăr director pe care l-a avut vreodată CRE şi a ajuns apoi, la
scurtă vreme, preşedinte al acestei organizaţii globaliste. În prezent este preşedinte
onorific. Chester Ward, amiral şi fost judecător în Marina Militară SUA, membru în CRE
timp de 15 ani afirma: „scopul principal al CRE este slăbirea suveranităţii SUA şi a
independenţei naţionale şi supunerea ei unui guvern unic mondial”.
Nelson Rockefeller (1908-1979) a fost guvernator al statului New York (1959-1973) şi
apoi cel de al 41-lea vicepreşedinte al SUA (1974-1977), în timpul mandatului
preşedintelui Gerald Ford. Într-un articol intitulat „O chemare la construirea unei Noi
Ordini Mondiale”, publicat în New York Times în februarie 1962, acesta afirma:
„Naţiunile Unite nu au fost şi nu sunt capabile să aducă o Nouă Ordine Mondială, cerută
de evenimentele actuale. Este necesar ca SUA să preia conducerea tuturor popoarelor şi
să pună în practică conceptele şi aspiraţiile de suveranitate naţională printr-o viziune
federală.” În acelaşi an, în articolul „Viitorul federalismului”, Nelson Rockefeller
subliniază că evenimentele curente cer instalarea Noii Ordini Mondiale. Cităm: „Există o
febră a naţionalismului... însă statul-naţiune este tot mai puţin capabil să-şi îndeplinească
sarcinile politice internaţionale.” În timpul campaniei electorale prezidenţiale din 1968,
Nelson Rockefeller pledează: „ca preşedinte aş face toate eforturile pentru instaurarea
Noii Ordini Mondiale”. În 1974, conform unui raport Associated Press, acesta reafirmă
că va lupta pentru crearea unei Noi Ordini Mondiale.

Lumea se teme de necunoscut

Nelson Rockefeller a fost susţinut şi consiliat de un alt personaj cheie: masonul Henry
Alfred Kissinger, participant la ritualurile satanice de la Bohemian Grove, membru
Shriner. În prezent acesta este membru în conducerea celor trei mari organizaţii globaliste
care reprezintă Noua Ordine Mondială: Consiliul pentru Relaţii Externe, Grupul
Bilderberg şi Comisia Trilaterală. Kissinger a fost secretar de stat al SUA în timpul lui
Richard Nixon şi al lui Gerald Ford, consilier pe probleme de securitate naţională,
implicat în războiul din Vietnam şi în bombardarea Cambogiei de către SUA. El a condus
toate acţiunile militare americane şi ale CIA în întreaga lume în perioada 1969-1977.
Henry Kissinger (foto) declara la conferinţa grupului Bilderberg din Evian, Franţa, în
1991: „Azi, America ar fi scandalizată dacă trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a
restabili ordinea (referindu-se la protestele din 1991). Mâine – ea ne va mulţumi! Asta
este cu atât mai evident dacă li s-ar spune că există o ameninţare externă, o invazie
extraterestră sau de ordin terorist, fie ea reală sau doar declarată, care ar ameninţa
existenţa Americii. În acest fel, toate popoarele lumii ne vor ruga să îi scăpam de această
nenorocire. Toate lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest
scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunăvoie în favoarea garantării bunăstării şi a
siguranţei de către Guvernul Mondial.” În iulie 1993, Henry Kissinger scria în Los
Angeles Times despre NAFTA (Tratatul de Comerţ Liber din America de Nord): „Ceea
ce Congresul va avea în faţă nu va fi doar o convenţională înţelegere comercială, ci chiar
arhitectura unui nou sistem internaţional, primul pas în instaurarea Noii Ordini
Mondiale.”
În 1985, în săptămânalul Human Events din Washington, Norman Cousins, preşedinte de
onoare al Grupului Bilderberg, spunea: „Guvernul mondial apare. Este inevitabil. Niciun
argument favorabil sau nefavorabil nu poate schimba acest fapt.”

Preşedinţii americani ai Noii Ordini Mondiale

Robert Kennedy şi Richard Nixon nu ies din tiparul Noii Ordini Mondiale. „Cu toţii vom
fi judecaţi după măsura efortului de a contribui la construirea Noii Ordini Mondiale,”
susţinea Robert Kennedy în 1967. „Dezvoltarea unei gândiri coerente a regiunii Asiei
este reflectată în dispoziţia de a considera problemele în termeni regionali şi de a trece
apoi la necesităţile de dezvoltare a unei Noi Ordini Mondiale,” declara Richard Nixon, în
octombrie 1967. În 1972, în timpul unei vizite în China a preşedintelui Nixon şi a
întâlnirii cu premierul chinez Chou En-lai, Nixton închină un toast pentru „speranţa pe
care fiecare dintre noi o nutreşte de a construi o Nouă Ordine Mondială”.
În 1968, Richard Gardner, fost asistent delegat al Secretariatului de Stat spune: „Sfârşitul
dă târcoale suveranităţii naţionale, erodând-o fărâmă cu fărâmă, provocându-ne mai
puternic să făurim o ordine mondială.” În articolul „Greul drum spre Ordinea Mondială”,
apărut în 1974 în Foreign Affairs, Gardner a declarat: „Pe scurt, casa ordinii mondiale va
trebui construită de la temelie spre vârf şi nu invers. Va părea asemeni unei mari,
explozive, zgomotoase confuzii, pentru a folosi faimoasa descriere a realităţii, exprimată
de William James, dar un ocol dat suveranităţii naţionale, erodând-o bucată cu bucată, va
realiza mult mai mult decât învechitul asalt frontal.” În acelaşi registru se înscriu şi
declaraţiile lui George Soroş făcute la Forumul Economic de la Davos, Elveţia, din 27
ianuarie 1995: „Lumea are nevoie de o Nouă Ordine Mondială şi vă avertizez că urmează
o perioadă de puternică dezordine în întreaga lume.” „Până în 2020 va exista un guvern
mondial unic”, susţine Ray Kurywell, în 1999.

Richard Gardner era un apropiat al lui Zbigniew Brzezinski (foto), cel care împreună cu
David Rockefeller a fondat Comisia Trilaterală, împlinind astfel directiva stabilită în
cadrul întâlnirii Grupului Bilderberg din 1972. Brzezinski, un „profet” sclipitor al
idealismului unei lumi unite, a fost profesor la Universitatea Columbia şi este autor al
câtorva cărţi ce au servit drept „ghiduri în materie de politică” pentru Comisia Trilaterală.
Brzezinski a ocupat funcţia de prim director executiv al Comisiei, din momentul
debutului acesteia în 1973 până la sfârşitul anului 1976, când a fost numit asistent
prezidenţial în probleme de Securitate Naţională de către preşedintele Jimmy Carter.
În ianuarie 1977, Comisia Trilaterală a avut întâlnirea plenară anuală în Tokyo, Japonia.
Carter şi Brzezinski nu au putut participa, fiind ocupaţi cu procesul de reorganizare la
Casa Albă. Cu toate acestea au trimis scrisori personale adunării, scrisori ce au fost
republicate de Trialogue, revista oficială a Comisiei. Iată un fragment din scrisoarea lui
Carter: “Împărtăşim nelinişti comune în ceea ce priveşte economia, politica şi securitatea,
îngrijorări ce fac logică urmărirea unei crescânde cooperări şi înţelegeri. Şi această
cooperare este esenţială, nu numai celor trei regiuni ale noastre, ci şi în procesul global de
obţinere a unei mult mai juste şi echitabile ordini mondiale.” Aceeaşi idee o subliniază şi
Brzezinski: „Rămân convins că, în chestiunile arhitecturale impresionante de astăzi,
colaborarea regiunilor noastre este de o necesitate extremă. Această colaborare trebuie să
fie dedicată şlefuirii unei mult mai juste şi echitabile ordini mondiale. Aceasta va necesita
un proces prelungit, dar cred că putem privi înainte cu încredere şi putem fi mândri de
contribuţia pe care Comisia o aduce.” Într-o declaraţie mai recentă, Brzezinski afirmă:
„regionalizarea se desfăşoară conform planului Comisiei Trilaterale, având ca scop
convergenţa gradată a Estului şi Vestului către un Guvern Unic Mondial. Suveranitatea
naţională nu mai este un concept viabil”.
Comisia Trilaterală, care reuneşte lideri din Europa occidentală, America de Nord şi
Japonia se vrea o „agenţie particulară” cu scopul declarat la înfiinţare, în 1973, de a
realiza o cooperare între cele trei regiuni „în cadrul unei noi ordini mondiale”.

Despre globalism
În 15 decembrie 1987, senatorul american Jesse Helms, unul dintre cei mai cunoscuţi
politicieni de dreapta din Statele Unite, care a făcut parte din Senatul SUA timp de 30 de
ani, a tras un semnal de alarmă. Cele afirmate de el în discursul său au fost probate în
scurt timp: „O examinare atentă a ceea ce se petrece în spatele uşilor închise arată că
grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile
centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii
non-profit, acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc
Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Consiliul pentru Relaţii Externe,
Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg, etc. sunt puse să răspândească şi să coordoneze
planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale [...] Astăzi ideologia
acestor grupuri se numeşte globalism [...] Din punctul de vedere globalist, statele şi
graniţele naţionale nu mai contează. Filozofiile şi principiile politice par să devină o
chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii.
Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie
orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se
va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru
care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime,
profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem
bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este
capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi
spre sclavie politică”.

Ideologie

Născut la mijlocul secolului trecut, capitalismul financiar internaţional a fost

dintotdeauna dedicat conceptului de „economie globală”, controlată din marile centre
financiare. Într-o monumentală „Istorie a lumii din timpurile noastre”, de peste 1300 de
pagini, intitulată „Tragedie şi speranţă”, apărută în 1966 – Carroll Quigley, profesor la
Universitatea din Georgetown, analizează modul şi mijloacele prin care „confreria
financiara internaţională” şi-a propus încă din 1914 „nici mai mult nici mai puţin decât să
creeze un sistem mondial de control financiar în mâini private, în stare să domine
sistemul politic al fiecărei ţări şi întreaga economie mondială”. Mărturiile lui Carroll
Quigley, care a fost profesorul preşedintelui american Bill Clinton la Universitatea
Georgetown, devenind mentorul său, sunt cu atât mai importante, cu cât Quigley afirmă
că el însuşi face parte din cercurile de putere care controlează finanţele mondiale:
„Cunosc operaţiunile acestei reţele, deoarece am studiat-o timp de 20 de ani şi chiar mi-a
fost permis timp de doi ani, la începutul anilor 60, să îi studiez documentele şi
înregistrările secrete. Sunt de acord cu marea majoritate a scopurilor sale şi am fost, pe
parcursul vieţii mele, un apropiat al acesteia precum şi al instrumentelor sale de acţiune.”
Iată câteva dintre afirmaţiile sale: „Puterea capitalismului financiar va avea un rol
transcedental, care este nici mai mult, nici mai puţin decât crearea unui sistem de control
financiar mondial în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al fiecărei ţări
şi economia lumii, ca pe un întreg”. Marile familii de bancheri americani şi europeni,
precum Rothschild, Morgan, Warburg joacă de asemenea un important rol în planul Noii
Ordini Mondiale. După Carroll Quigley aceştia au creat „un singur sistem financiar la
scară mondială care manipulează cantitatea şi fluxurile de capital aşa încât sunt capabili
să influenţeze, sau chiar să controleze guvernele, pe de o parte, şi industriile, pe de altă
parte.”
Într-o carte despre Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite, „Creatura din Insula
Jekyll”, autorul american Edward Griffin afirmă: „Expresii cum ar fi mecanisme de
coordonare monetară, ordinea economică mondială modernă, convergenţa valorilor
politice, sau noua ordine mondială nu au un înţeles foarte concret. Ele îi sună plăcut şi
nevinovat omului de rând. Totuşi, pentru cei care cunosc dedesubturile, ele sunt expresii
codificate, care au un înţeles specific: înlăturarea suveranităţii naţionale şi crearea
guvernului mondial.” Aceeaşi idee o regăsim şi la H. G. Wells, socialist fabian, care
afirmă în cartea sa „Conspiraţia la vedere”: „Lumea politică trebuie să slăbească, să
încorporeze sau să înlăture guvernele existente. Va fi o religie mondială, întreaga
populaţie a lumii va deveni o nouă comunitate umană.”

Primul proiect modern al unei federaţii mondiale apare în timpul perioadei de declin a
imperialismului colonial european (1884-1914). El aparţine lui Cecil Rhodes, unul dintre
cei mai bogaţi şi influenţi oameni politici ai Imperiului Britanic din acea perioadă.
Rhodes şi un grup de prieteni au pus bazele unei societăţi secrete, care îşi propunea
extinderea Imperiului Britanic şi organizarea lui într-un sistem federal mondial, garant al
păcii lumii. Membrii grupului sperau să atragă Statele Unite în viitoarea ordine mondială,
ba chiar să transforme Washingtonul în capitala plănuitei federaţii imperiale. Societatea
secretă a lui Cecil Rhodes a fost treptat internaţionalizată, ieşind „la lumină” printr-o
reţea de influente „Grupuri ale Mesei Rotunde”. În 1919, grupul din Anglia a înfiinţat
Royal Institute of International Affairs (RIIA), a cărei ramură americană a fost şi este
CRE. „Pe această bază” – precizează Carroll Quigley – „s-a dezvoltat în secolul XX o
structură de putere între Londra şi New York a cărei influenţă s-a răsfrânt puternic în
viata universitară, presa şi politica externă.” Carroll Quigley, vorbind despre puterea
colosală a unui anumit grup de bancheri, afirma: „Scopul acestui grup de bancheri este
acela de a crea un sistem mondial care să depună controlul financiar al acestei lumi în
care trăim, în mâna câtorva indivizi. Ei doresc de asemenea să domine economia
mondială şi sistemul politic al fiecărei ţări. Această Nouă Ordine se doreşte a fi
controlată în manieră feudală, prin intermediul băncilor centrale ale lumii şi prin tratate
secrete. Această reţea care este una cu Grupurile Mesei Rotunde, nu are nicio aversiune
de a colabora destul de des cu diferite grupuri, chiar comuniste.”

Liga Naţiunilor, FMI, Banca Mondială, ONU

Un alt proiect de guvernare mondială a fost introdus sub paravanul Ligii Naţiunii,
înfiinţată la Paris, pe data de 28 aprilie 1919. Preşedintele american Woodrow Wilson,
promotorul entuziast al Ligii, n-a putut însă convinge Senatul american de multiplele aşa-
zise avantaje pe care le prezenta chipurile pentru Statele Unite un organism suprastatal
internaţional. Spre dezamăgirea lui Wilson şi a cercurilor mondialiste (în special cele
finanţate de Andrew Carnegie), Statele Unite nu s-au alăturat Ligii, ceea ce a transformat-
o într-o organizaţie „de mucava”. Cel ce îi va succeda lui Wilson la preşedinţia Americii,
republicanul Warren G. Harding va pune punctul pe i: „un superguvern mondial este
împotriva a tot ceea ce noi consideram demn de admirat, el nu poate primi încuviinţarea
Republicii noastre”. „Anihilarea” Ligii Naţiunilor de către Senatul american i-a adus pe
promotorii guvernului mondial cu picioarele pe pământ. Ei au înţeles că omenirea nu era
pregătită să accepte dintr-o dată o confederaţie mondială. Pentru atingerea obiectivului
final nu putea fi urmată decât o strategie graduală a „micilor paşi” – simbolul socialiştilor
fabiani este broasca ţestoasă. Încă din 1939, unii dintre arhitecţii americani ai viitoarei
Organizaţii a Naţiunilor Unite (mulţi dintre ei membri CRE), reuniţi în influenta Comisie
de Studiu a Organizării Păcii (CSOP), propuneau stabilirea unui număr de sisteme
regionale – Statele Unite ale Europei, un Sistem asiatic, şi o Uniune Pan Americană,
reunite într-o confederaţie mondială. „Este necesar – apreciau membrii comisiei – să
recunoaştem inadecvarea statului naţional în actualele condiţii de interdependenţă
economică şi culturală; în consecinţă, lumea este pusă în faţa a două alternative: un
imperiu a la Hitler sau o federaţie mondială, singura compatibilă cu democraţia.”

Încă un pas în direcţia implementării Noii Ordini Mondiale a fost acordul Bretton Woods,
adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic internaţional după al Doilea
Război Mondial. El stabilea un sistem de management monetar, dictând regulile pentru
schimburile comerciale şi financiare între ţările industrializate. Aşa au fost create Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ca organisme menite „să garanteze stabilitatea
financiară şi creşterea economică la nivel internaţional”. „Părinţii lor fondatori” sunt John
Maynard Keynes, un proeminent economist englez, adept al ideilor socialiste fabiane, şi
americanul Harry Dexter White, care era secretar adjunct al Trezoreriei americane, dar
care s-a dovedit ulterior a fi spion sovietic. De la bun început, cele două instituţii au
stârnit reacţii critice. S-a invocat argumentul că, pe lângă obiectivul oficial, cele două
organizaţii aveau şi o misiune „internaţionalistă”: „Existau, fără îndoială, şi alte raţiuni
pentru care comuniştii au primit cu entuziasm înfiinţarea FMI şi a Băncii Mondiale” –
afirmă Edward Griffin în „Creatura din Jekyll Island” – „în ciuda faptului că Uniunea
Sovietică nu s-a alăturat organizaţiilor. Scopul lor era să creeze o monedă mondială, o
bancă centrală mondială şi un mecanism de control al economiilor tuturor naţiunilor. În
acest scop, Statele Unite urmau să cedeze, în mod necesar, poziţia lor dominantă. De fapt,
ar fi trebuit reduse doar la o parte din întregul colectiv. O situaţie care se potrivea de
minune cu planul sovietic.” Aranjamentul de la Bretton Woods mulţumea atât marile
carteluri bancare, cât şi pe politicieni, întrucât urma să anuleze folosirea aurului ca baza a
schimburilor valutare internaţionale.
În joc intră, din 1945, Organizaţia Naţiunilor Unite. Semnificativ este faptul că sediul
ONU din New York a fost construit pe un teren donat de David Rockefeller. Despre
ONU am mai vorbit în acest articol, în contextul declaraţiilor făcute de Bush, Gorbaciov
şi Boutros Boutros-Ghali.

Bill Clinton şi Noua Ordine Mondială

În 1993, Noua Ordine Mondială a fost recunoscută public drept un principal obiectiv
naţional de către social-democratul Bill Clinton. Preşedintele Clinton a fost bursier
Rhodes; este francmason, membru al Comisiei Trilaterale şi membru al CRE. De
asemenea, a participat la întâlnirile grupului francmasonic Bilderberg, care au loc în
fiecare an, când într-o ţară, când în alta.
Ce înseamnă că Bill Clinton a fost bursier Rhodes? Cecil Rhodes, finanţat de bancherii
Rothschild, a stors o avere din minele de aur şi diamante din Africa de Sud. A avut toată
viaţa două dorinţe: să-şi mărească averea şi să subjuge toate naţiunile lumii într-o singură
mare colonie a vorbitorilor limbii engleze. Prin testament, el a înfiinţat o bursă pentru
tinerii vorbitori de limba engleză, care să se dedice realizării dorinţei lui. Un bursier
Rhodes este un ostaş care luptă pentru realizarea guvernului francmasonic mondial.
„Dintre cei 1372 de bursieri Rhodes americani până în 1953”, scrie Rene Wurmser, „431
au ocupat posturi înalte în învăţământ (31 dintre ei au fost preşedinţi la diverse
universităţi), 113 au ocupat posturi în guvern; 70 au ocupat posturi în presă şi la radio şi
14 au fost şefii altor fundaţii.”

Atât George Bush, cât şi Bill Clinton, aparţin aceluiaşi ordin secret masonic şi astfel
probabil că au manipulat schimbarea preşedintelui. Bush participa de fapt la o campanie
politică în vederea pierderii preşedinţiei.
Globaliştii au considerat că este perioada cea mai favorabilă democraţiei: prin
manipulare, sistemul democratic a instalat un lider mondial, socialist New Age, care mai
deţinea şi o putere charismatică în genul lui John F. Kennedy şi care era cu totul la
dispoziţia lor.
În timpul guvernării lui Bill Clinton, socialiştii Noii Ordini Mondiale au ieşit din
anonimat, intrând în lumina reflectoarelor în parlamentul Statelor Unite. „Practic ne
redefinim ideile neschimbate după care ne-am ghidat de la început,” declara preşedintele
Bill Clinton. Trebuie doar să ne uităm la metodele politice ale lui Clinton cu privire la
strategia economică a cheltuielilor şi taxelor, pentru a realiza că libertatea şi independenţa
erau obiectivele care se doreau a fi minimalizate, dacă nu chiar distruse.
În cei mai simpli termeni, administraţia Clinton se reducea la transferul – de inspiraţie
socialistă – de avere precum şi la un guvern federal care controla afacerile americane,
sănătatea, educaţia. Pentru acest guvern federal, „familia americană” era o afacere ca
oricare alta pe care dorea să o controleze. Acţiunile lui Clinton demonstrează că el a
intenţionat mai mult decât o reînnoire sau o reformă: el a dorit de fapt să creeze o nouă
societate controlată de un guvern socialist mare. Administraţia Bush continuă cu sârg
munca de implementare a Noii Ordini Mondiale.

Doar frunzărind ziarele de azi remarcăm folosirea intensă a sintagmei „Noua Ordine
Mondială”. Criza economică este fundalul pe care importanţi oameni politici, ce se află în
poziţii strategice, ies la rampă cu declaraţii despre planurile elitei: Timothy Geithner,
preşedintele Băncii Federale din New York, cere implementarea unui organism unic de
control al băncilor de pe întreaga planetă. Jeffrey Garten, membru CRE, solicită crearea
Autorităţii Monetare Globale, de fapt o dictatură financiară globală. Nicolas Sarkozy,
preşedintele Franţei cere un „guvern financiar mondial”.
Subiectul este extrem de vast şi acest articol este departe de a fi exhaustiv. Internetul
oferă sute de mii de pagini de informaţii despre planurile elitei, despre francmasonerie şi
Noua Ordine Mondială. Tot mai multe filme, realizate de oameni curajoşi, demască
planurile diabolice ale celor care ne conduc din umbră. (Vă recomandăm călduros să
vizionaţi, dacă nu aţi făcut-o deja, documentarul lui Alex Jones, Joc Final)
Noua Ordine Mondială nu este o povestire fantastică, futuristă, speculativă, profetică, ci o
realitate a lumii în care trăim. Mecanismele şi pârghiile istoriei au fost modificate şi iată
că un joc Monopolly la scară foarte mare a fost jucat: cu bani reali, cu schimburi de
proprietăţi reale, iar învingătorii şi învinşii sunt la fel de reali.