Montauk All

PROIECTUL MONTAUK – EXPERIMENTE ÎN TIMP
CUVÂNT ÎNAINTE
Este foarte posibil ca, dintre toate misterele şi necunos-
cutele care au marcat istoria planetei şi a existenţei umane,
„PROIECTUL MONTAUK” să reprezinte cea mai uluitoare şi
totodată cea mai ocultată acţiune de anvergură a oamenilor.
Aspectele care sunt prezentate în această carte (şi în seria de
cărţi care va urma, vizând acelaşi subiect) sunt atât de
neobişnuite şi, practic, atât de uimitoare prin conţinutul şi
natura lor, încât ele pot fi încadrate cu uşurinţă la capitolul de
science-fiction. Scepticismul cititorilor poate fi alimentat, pe de
o parte, de ignoranţa lor în domeniu, iar pe de altă parte de
educaţia ştiinţifică formală şi materialistă cu care au fost
îndoctrinaţi încă din copilărie. Deja este o realitate şi un fapt
recunoscut că informaţiile ştiinţifice care sunt prezentate în
manualele şcolare sunt cu mult depăşite de concepţiile, studiile
şi descoperirile din ultimii ani în cercurile mai puţin ortodoxe
ale ştiinţei. Pe de altă parte, este relativ dificil să se ţină pasul
cu „explozia” invenţiilor, teoriilor şi ideilor ştiinţifice
inovatoare care apar, chiar dacă multe dintre acestea, fiind
„incomode” pentru interesele unor sfere de influenţă politică,
economică şi socială, sunt în mod deliberat ocultate, ignorate
sau chiar denigrate, astfel încât să nu ajungă la conştiinţa pu-
blicului larg.
Prin urmare, aproape că nu trebuie să ne mai mirăm că, în
plin progres tehnologic şi extindere a orizontului ştiinţific la
nivel mondial, cea mai mare parte a oamenilor sau a
reprezentanţilor unor mijloace de informare massmedia încă îşi
mai pun întrebări puerile cu privire la existenţa sau non-
existenţa civilizaţiilor extraterestre, încă mai consideră istoria
oficială ca fiind adevărată şi încă mai iau în derâdere, cu o
crasă ignoranţă, posibilitatea descoperirii şi utilizării
dispozitivelor care folosesc „energia liberă, infinită şi gratuită”
1
(free energy) din univers.

În contextul unei „minciuni dirijate” la nivel mondial şi al
unui extrem de complex sistem de control şi manipulare a
populaţiei Pământului (aspecte care au început să fie revelate şi
demonstrate în tot mai multe lucrări de către diverşi autori
occidentali şi chiar din ţara noastră), mintea omului obişnuit
este tentată de cele mai multe ori să ia minciuna drept adevăr şi
adevărul drept minciună. Omul simplu se bazează de cele mai
multe ori pe un aşa-zis „bun simţ” de concepţie, care îi este
inoculat în mod gradat încă din copilărie de sistemul cultural şi
social în care el trăieşte. DECONDIŢIONAREA de aceste
impresii subconştiente false (prin intermediul observaţiei
atente, a vigilenţei şi a refuzului de încadrare în aşa-zisele
„şabloane” de gândire şi comportament) este dificilă, dar
ESENŢIALA pentru a străpunge vălul iluziei şi al
automatismului în care „omul-mecanic” îşi duce existenţa.
Unul dintre cei mai importanţi factori în această direcţie îl
reprezintă accesul la INFORMAŢIA CORECTĂ, care de cele
mai multe ori este SECRETA şi OCULTATĂ. În general
vorbind, se consideră că cel mai înalt nivel de securitate (UTS -
ULTRA TOP SECRET) îl reprezintă imixtiunea diverselor
civilizaţii extraterestre în societatea umană şi relaţiile pe care
acestea le au cu anumite grupuri de influenţă ocultă care sunt
mai presus chiar decât forţa politică a guvernelor unor state
considerate Mari Puteri; în aceeaşi categorie (ULTRA TOP
SECRET) se încadrează şi „PROIECTUL MONTAUK”, care
printre altele a inclus şi tehnologia de a călători în timp. Multe
dintre aspectele pe care autorul (Preston Nichols) le prezintă în
carte sunt atât de neobişnuite pentru concepţia noastră uzuală,
încât ele pot să inducă foarte uşor ideea unei farse sau a unui
roman de ficţiune. Analiza atentă a dovezilor despre care se
vorbeşte în carte, utilizând elemente din diverse alte surse de
informare, ne poate conduce însă nu numai la convingerea că
experimentele de deplasare în timp care au fost efectuate în
cadrul „PROIECTULUI MONTAUK” sunt autentice, ci că
2
există chiar multe dovezi fizice care pot fi coroborate cu

afirmaţiile din carte.
Şansa a făcut să pot lua legătura cu Preston Nichols şi Peter
Moon şi astfel să aflu anumite aspecte pe care, însă, nu le pot
dezvălui deocamdată aici. Totuşi, trebuie să menţionez faptul
că domnului Nichols i-a fost refuzată în repetate rânduri
eliberarea unui paşaport internaţional de către autorităţile
americane. Prin urmare, Preston Nichols nu poate călători în
nici o ţară; mai mult, prezenţa lui este supravegheată mereu în
mod discret, fiind considerată o persoană implicată în acţiuni
specifice care sunt încadrate în categoria „Secretelor de Stat”.
Dacă într-adevăr totul este o minciună, atunci de ce toate aceste
precauţii?
Chiar dacă domnul Nichols nu are momentan posibilitatea
de a călători în România (unde ar fi fost de acord să susţină o
serie de conferinţe pe tema „PROIECTULUI MONTAUK”,
Peter Moon s-a declarat de acord să ne viziteze ţara şi să
împărtăşească celor interesaţi multe elemente inedite în ceea ce
priveşte uluitorul secret care învăluie acest proiect şi călătoriile
în timp. El ar putea fi însoţit, de asemenea, de fraţii Edward
(actualul Al Bielek) şi Duncan Cameron, adică de două dintre
fiinţele umane care au intrat în mod efectiv în vortexul
temporal de la Montauk şi s-au deplasat în diverse locaţii
spaţio-temporale ale istoriei omenirii.
DAN BOZARU
3
INTRODUCERE
În extremitatea estică a oraşului Long Island se află
Montauk Point, care este cunoscut majorităţii new yorkezilor
datorită farului şi a frumuseţii peisajelor sale. În zona de vest
din imediata apropiere a farului există o bază militară
misterioasă, părăsită, ce aparţine Forţelor Aeriene SUA, fiind
construită pe terenul mai vechiului Fort Hero. Deşi a fost în
mod oficial închisă şi abandonată de Forţele Aeriene SUA încă
din 1969, baza a fost ulterior redeschisă, continuându-şi
activitatea fără aprobarea Guvernului Statelor Unite.
Sursa finanţării bazei reprezintă, de asemenea, un mister.
Nu s-au descoperit dovezi că guvernul sau armata ar fi furnizat
fondurile necesare. Oficialii guvernului au căutat unele
răspunsuri, însă fără succes.
Secretul operaţiunii a dinamizat imaginaţia oamenilor care
au creat legende ce se puteau asculta la tot pasul prin Long
Island. Este totuşi improbabil ca vreunul din localnicii de la
Montauk sau cei care au lansat zvonurile să cunoască întreaga
poveste a celor petrecute acolo.
Un grup de persoane care au fost implicate în aceste
experimente consideră că „Proiectul Montauk” a fost, de fapt, o
continuare, reprezentând un punct culminant al cercetărilor
efectuate la bordul distrugătorului USS Eldridge, în 1943.
Fenomenul, cunoscut sub numele de „Experimentul
Philadelphia”, în care nava a dispărut literalmente din spectrul
vizual, s-a produs în timp ce Marina americană realiza
experimente în ceea ce priveşte obţinerea invizibilităţii navelor
la detectarea lor prin intermediul radarului.
Conform acestor relatări, au urmat trei decenii de cercetări
secrete şi tehnologie aplicată. Experimentele includeau
supravegherea electronică a minţii şi controlul anumitor
categorii de populaţie. Punctul culminant al acestor
4
experimente a fost atins la Montauk Point, în anul 1983 şi a

reprezentat momentul când „Proiectul Montauk” a reuşit
deschiderea unei porţi spaţio-temporale către 1943.
În mod cert, persoana cea mai pregătită să ne expună
întreaga poveste este Preston Nichols, inginer electronist şi
inventator care a studiat, vreme de mai bine de un deceniu,
„Proiectul Montauk”. Interesul său pentru acest studiu a fost
amplificat parţial de circumstanţe neobişnuite ce au avut loc în
propria sa viaţă. El a reuşit să achiziţioneze în mod legal o
parte din echipamentul folosit în cadrul proiectului.
Investigaţiile sale perseverente au revelat propriul său rol pe
care l-a avut în acest proiect, adică cel de director tehnic. În
ciuda repetatelor „spălări ale creierului” şi ameninţărilor pe
care el le-a suferit, Preston a supravieţuit şi a decis că este în
interesul tuturor să-şi spună povestea.
PETER MOON
5
GHID PENTRU CITITOR

Datorită faptului că subiectul acestei cărţi este destul de
controversat, dorim să oferim cititorului unele jaloane de
orientare.
Această carte este un exerciţiu pentru conştiinţă. Este o
invitaţie de a privi timpul într-o nouă manieră şi de a vă
redimensiona orizontul cunoaşterii universului. Timpul ne
dirijează soarta şi ne conduce spre moarte. Deşi ne ghidăm
după legile sale, sunt multe goluri în cunoştinţele noastre
despre timp şi despre modul său de relaţionare cu conştiinţa
noastră. Sperăm că aceste informaţii vor avea cel puţin un efect
de lărgire a orizonturilor cunoaşterii actuale.
Unele informaţii pe care le veţi citi aici pot fi considerate
„date probabile”. Aceasta nu înseamnă că ele nu sunt
adevărate, dar nu sunt însă susţinute de dovezi irefutabile.
„Datele concludente” sunt reprezentate de documentaţii sau de
dovezile fizice care pot autentifica un fapt.
Datorită naturii subiectului în discuţie şi a consideraţiilor de
securitate, datele concludente despre „Proiectul Montauk” au
fost greu de obţinut. Există o zonă de hotar între aceste două
tipuri de informaţii, care poate fi numită zona „datelor cenuşii”.
Acestea sunt foarte plauzibile, însă nu sunt la fel de uşor de
dovedit ca în cazul celor concludente.
Orice investigaţie asiduă va demonstra că „Proiectul
Montauk” a avut loc cu adevărat. Probabil că cei care vor
încerca aceasta vor putea găsi persoane care au luat parte la
aceste experimente într-un fel sau altul.
Cartea de faţă nu este o încercare de a dovedi ceva anume.
Scopul său este de a relata evenimentele petrecute, care sunt de
un interes esenţial pentru cercetătorii ştiinţifici, metafizicieni,
dar şi pentru toţi locuitorii planetei Pământ, în general. Este
povestea unui anumit individ şi a cercului său de contacte cu
6
fiinţe şi situaţii excepţionale. Sperăm astfel ca din ce în ce mai

multe persoane care au fost implicate în acele experimente să
iasă din anonimat şi că cercetătorii vor realiza investigaţii,
furnizând astfel mai multe informaţii.
Fenomenele şi evenimentele descrise în această carte nu
sunt fictive şi nu conţin informaţii false, după buna cunoaştere
a autorilor.
La sfârşitul cărţii este prezentat un glosar care conţine atât
termeni din electronică, cât şi din domeniul ezoteric, pentru a fi
de ajutor cititorilor în vederea unei cât mai bune înţelegeri a
lucrării. Oamenilor de ştiinţă care vor citi această carte le este
indicat să înţeleagă că definiţiile din acest glosar au fost oferite
pentru a înlesni cititorului (care nu este familiarizat cu acest
limbaj) lecturarea acestei cărţi. Prin urmare, ele nu corespund
celui mai nou limbaj tehnic. De asemenea, celorlalţi le propun
să înţeleagă că diagramele prezentate în carte au fost incluse
pentru sprijinul tehnicienilor. Dacă veţi fi interesaţi să
înţelegeţi în profunzime simbolurile şi termenii tehnici ce au
fost prezentaţi vă recomand să studiaţi Manualul Radio-ama-
torului sau o carte de natură asemănătoare.
PETER MOON
7
1
EXPERIMENTUL PHILADELPHIA
Originea „Proiectului Montauk” datează din anul 1943,
când s-au realizat cercetări cu privire la fenomenul de invi-
zibilitate la instalaţiile radar, operaţiune care s-a desfăşurat la
bordul distrugătorului USS Eldridge. Datorită staţionării lui
USS Eldridge în portul Navy Yard din Philadelphia, testele la
care nava a fost supusă au fost numite „Experimentul
Philadelphia”1. Deoarece a reprezentat deja subiectul multor
cărţi precum şi al unui film de lung metraj, vom oferi aici doar
o scurtă sinteză a evenimentelor.
Experimentul Philadelphia a fost cunoscut atât celor care
conduceau operaţiunile, cât şi celor direct implicaţi sub numele
de cod „Proiectul Rainbow”. Fusese gândit ca un proiect strict
secret, care ar fi ajutat la încheierea celui de-al doilea război
mondial. Premergător al tehnologiei stealth, „Proiectul
Rainbow” experimenta o tehnică ce făcea ca nava să devină
invizibilă la detectarea prin radar. Invizibilitatea se obţinea prin
crearea unui „scut” elctromagnetic care avea efect de
redirecţionare a undelor radar în jurul navei. Un „scut”
electromagnetic are rolul de a schimba întregul câmp
electromagnetic al zonei implicate în acest caz, cel din jurul
navei USS Eldridge.
Deşi obiectivul experimentului era de a face ca nava să fie
nedetectabilă prin intermediul radarului, el a avut un efect
secundar drastic şi total neaşteptat. Nava a devenit invizibilă
pentru ochiul liber şi a fost practic „extrasă” din continuumul
spaţio-temporal, pentru a reapărea brusc la Norfolk, în Virginia,
la sute de kilometri distanţă.
Din punct de vedere material, proiectul a fost un succes, dar
1
Mai multe informaţii despre Experimentul Philadelphia pot fi găsite în
Anexa E.
8
în ceea ce priveşte oamenii implicaţi (adică echipajul de pe

navă), el a însemnat o catastrofă. Cât timp USS Eldridge „a fost
transportat” la Norfolk şi înapoi, echipajul s-a aflat într-o stare
de completă dezorientare. În mod evident, acele fiinţe umane
părăsiseră universul fizic, precum şi tot ce era legat de acesta.
La întoarcerea navei în Philadelphia Navy Yard (Portul Marinei
Militare Philadelphia), unii membri ai echipajului erau
contopiţi cu pereţii navei. Cei care au supravieţuit se aflau într-
o stare mintală de dezorientare totală şi groază teribilă.
Ulterior, echipajul a fost disponibilizat, cu diagnosticul
„nepotriviţi din punct de vedere mintal”, după ce în prealabil
membrii lui au petrecut o perioadă de timp considerabilă pentru
a-şi reface sănătatea. Cu acest „statut”, relatările lor au fost
uşor de discreditat.
Această situaţie a adus „Proiectul Rainbow” într-un mare
impas.
Deşi se făcuse o descoperire majoră, nu era nici o siguranţă
că fiinţele umane puteau supravieţui continuării experimen-
tului. Era mult prea riscant. Dr. John von Neumann, cel care
conducea proiectul în acea perioadă, fusese convocat să lucreze
la „Proiectul Manhattan”. După cum se ştie, acesta implica
construirea bombei atomice care a încheiat, în cele din urmă,
cel de-al doilea război mondial. Deşi nu este foarte sigur,
vastele cercetări care începuseră la „Proiectul Rainbow” au fost
reluate spre sfârşitul anilor '40. Proiectul a continuat,
culminând cu deschiderea unei porţi în continuumul spaţio-
temporal la Montauk, în anul 1983. În cele ce urmează, vă voi
povesti cum eu, Preston Nichols, am ajuns să descopăr atât
existenţa acestui proiect, cât şi uimitoarea mea implicare în
cadrul său, ca director tehnic.
9
2
MONTAUK DESCOPERIT
În 1971 am început să lucrez la compania BJM 2, care era o
companie bine cunoscută în Long Island. De-a lungul timpului
am obţinut calificarea de inginer electronist şi apoi am devenit
specialist în fenomene electromagnetice. Pe atunci nu auzisem
încă de Experimentul Philadelphia şi nici de proiectele care
erau conexe cu acesta.
Deşi nu eram extraordinar de interesat de aspectele
paranormale la acea vreme, am obţinut aprobarea de a studia
telepatia şi de a determina dacă aceasta există sau nu. Am
căutat să dovedesc că nu există, dar am fost surprins să
descopăr contrariul.
Am început cercetările şi am descoperit faptul că trans-
misiile telepatice operează pe principii uimitor de similare cu
cele ale undelor radio. Astfel, am descoperit o undă care putea
fi numită „undă telepatică”. În unele privinţe, această undă se
comportă precum o undă radio. Aşadar, am urmărit să obţin
toate caracteristicile acestei „unde telepatice”, studiind
lungimea ei de undă şi alte aspecte corelate. Astfel am ajuns la
concluzia că, în vreme ce o undă telepatică se comportă
precum o undă radio, ea nu este, de fapt, o undă radio. Deşi se
propagă în mod similar undelor electromagnetice şi deţine
proprietăţi asemănătoare, nu toate trăsăturile undelor telepatice
se încadrau în caracteristicile normale ale unei unde radio.
Toate acestea mi se păreau deosebit de interesante.
Descoperisem o funcţie electromagnetică cu totul nouă, despre
care nu existau referinţe în nici o carte de specialitate. Doream
să aflu tot ce se putea şi am studiat toate activităţile care
foloseau acest tip de funcţie. Interesul meu în metafizică fusese
astfel trezit.
2
BJM este un nume fictiv al corporaţiei pentru care am lucrat.
10
Am continuat cercetările în timpul liber şi am colaborat cu

diferiţi mediumi pentru a testa şi monitoriza variatele lor
reacţii. În 1974 am observat un fenomen straniu, care era
comun tuturor mediumilor cu care lucram. În fiecare zi, la
aceeaşi oră, minţile lor erau bruiate. Aparent, în acel interval de
timp, ei nu mai puteau gândi. Suspectând faptul că interferenţa
era cauzată de un semnal electronic foarte puternic, mi-am
folosit echipamentul radio şi l-am acordat cu ceea ce venea pe
calea undelor în momentele când mediumii erau blocaţi. De
fiecare dată când apărea în eter un ciclu de 410-420 MHz, ei
deveneau ca paralizaţi. Când ciclul se oprea, mediumii îşi
puteau reîncepe activitatea după alte 20 de minute. Era clar că
acest semnal limita capacităţile lor.
Am hotărât să depistez locul de provenienţă al semnalului.
Am instalat o antenă improvizată pe capota maşinii, am luat un
receptor VHF şi l-am programat pentru căutarea sursei. Astfel
am ajuns la Montauk Point. Am descoperit că semnalul
provenea de la o antenă radar de culoare roşu cu alb, aflată pe
teritoriul bazei militare a Forţelor Aeriene.
La început am crezut că acest semnal era generat acci-
dental. Am cercetat zona şi am descoperit că baza era încă
operaţională. Din păcate, era foarte bine păzită, iar paznicii nu
mi-au oferit informaţii folositoare. Mi-au spus doar că radarul
era pentru un proiect realizat de către FAA. Nu puteam insista
mai mult, dar ceea ce au spus ei era un nonsens. Antena, de
fapt, era un sistem radar de apărare utilizat în cel de-al doilea
război mondial, cunoscut sub numele „Sage”. Era de-a dreptul
o antichitate şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru care
FAA ar fi avut nevoie de un asemenea sistem învechit. Nu i-am
crezut, dar eram intrigat. Din păcate ajunsesem într-un punct
mort.
Împreună cu echipa mea de mediumi am continuat
cercetările, dar nu ajunsesem nicăieri cu investigaţia despre
antena de la Montauk până în 1984, când m-a sunat un prieten.
Mi-a spus că locul este acum abandonat şi că ar trebui să merg
11
să verific. Când am ajuns acolo, am găsit moloz împrăştiat

peste tot. Am văzut un stingător de foc printre multe hârtii
aruncate haotic. Poarta era deschisă, la fel uşile şi geamurile
clădirii. Nu acela era modul în care armata renunţă la o bază.
M-am plimbat prin zonă. Echipamentul de mare voltaj a
fost primul lucru care mi-a captat atenţia. Am devenit dintr-o
dată foarte interesat, căci acela reprezenta deliciul oricărui
inginer radio. Colecţionez echipamente radio şi voiam să-l
cumpăr. Mă gândeam că va fi ieftin, dacă făceam demersurile
necesare prin Surplus Disposal Agency din Michigan.
După examinarea echipamentului am contactat agenţia şi
am discutat cu o doamnă amabilă. I-am spus ce doream, iar ea
m-a asigurat că se va interesa despre aceasta. Echipamentul
părea a fi abandonat şi arăta precum un material de reciclare.
Dacă într-adevăr era aşa, atunci aş fi reuşit să obţin ce doream.
Nu am primit nici un răspuns, aşa că am sunat din nou, trei
săptămâni mai târziu. Mi s-a spus că agenţia nu reuşise să
descopere proprietarul acelui echipament. Atât armata, cât şi
GSA (General Service Administration - Serviciul General de
Admnistraţie) susţineau că nu ştiu nimic despre acest subiect.
Din fericire, agenţia mi-a comunicat că vor continua căutările.
După încă o săptămână sau două, am sunat din nou. Aceeaşi
doamnă mi-a spus că mă va pune în legătură cu un anume John
Smith (nume fictiv), care se afla la o bază militară maritimă din
Bayonne, New Jersey.
„Vorbiţi cu el şi vă va ajuta”, mi-a spus. „Întotdeauna dorim
să ne satisfacem clienţii.”
M-am întâlnit cu John Smith, căci nu a dorit să discutăm
nimic la telefon. Mi-a spus că, în mod oficial, nimeni nu
admitea că ar deţine echipamentul. Din punctul lor de vedere
echipamentul era abandonat, iar eu puteam să merg acolo să iau
tot ce doream. Mi-a dat un act care părea a fi oficial şi mi-a
spus să-l arăt oricui mi-ar fi pus întrebări despre prezenţa mea
în zonă. Nu era însă un document oficial şi nici nu fusese
înregistrat undeva, dar m-a asigurat că va ţine poliţia la
12
distanţă. De asemenea, m-a recomandat administratorului de la

baza Forţelor Aeriene din Montauk care urma să îmi prezinte
zona.
13
3
O VIZITA LA MONTAUK
În cursul aceleiaşi săptămâni eram deja la bază. Acolo l-am
întâlnit pe administrator, dl. Anderson. A fost foarte amabil.
Mi-a arătat cum erau aranjate lucrurile şi mi-a spus să fiu atent,
ca să nu cad prin podeaua şubredă. Mi-a mai spus că eram
binevenit să iau tot ce puteam, dar dacă mă mai vedea vreodată
pe acolo mă dădea afară. Sarcina lui, la urma urmei, era să-i
ţină pe eventualii vizitatori departe de zonă. Şi-a dat seama că
actul pe care îl aveam era, în cel mai bun caz, semi-oficial. A
fost totuşi suficient de amabil să-mi spună că în fiecare seara,
la ora 7, obişnuieşte să plece să bea ceva.
Călătoria la Montauk am făcut-o cu un prieten, Brian, un
medium care mă ajuta în cercetările mele. Analizând zona, am
luat-o fiecare în două direcţii diferite. Eu am intrat într-o
clădire şi am văzut o persoană care părea a fi fără adăpost. Mi-
a spus că locuise în clădire de când aceasta fusese abandonată.
Mi-a mai spus că în urmă cu un an avusese loc un experiment
important şi că totul căpătase o turnură bizară. Aparent, el încă
nu-şi revenise din acel şoc.
De fapt, această persoană m-a recunoscut, dar eu habar nu
aveam cine era sau despre ce vorbea. I-am ascultat însă cu
atenţie povestea. Spunea că fusese tehnician la această bază.
Părăsise proiectul chiar cu puţin timp înainte ca baza să fie
abandonată. Îmi vorbea despre un monstru uriaş care apăruse
speriindu-i pe toţi. A menţionat multe detalii tehnice despre
aparatură şi despre modul cum funcţiona. Mi-a mai mărturisit
ceva deosebit de straniu. Mi-a spus că îşi amintea destul de
bine de mine. De fapt, fusesem şeful lui în cadrul proiectului.
Bineînţeles, mi s-a părut un nonsens.
La acea vreme, nu ştiam cât adevăr exista în povestea
respectivă. Acesta avea să fie începutul descoperirii mele că
14
„Proiectul Montauk” era real.

Am plecat de lângă acest om şi l-am găsit pe Brian. Se
plângea că ceva nu era în regulă şi că simţea vibraţii stranii. L-
am rugat să efectueze o scanare mediumică a locului chiar în
acel moment. Ceea ce a văzut el era similar cu cele descrise de
persoana fără adăpost. Vorbea despre tipare meteorologice
neregulate, despre controlul minţii şi despre apariţia unui
monstru ciudat. Controlul minţii a fost principalul fenomen
„citit” de Brian.
Scanarea a fost interesantă, dar eram acolo să transportăm
echipamentul. Mare parte din el era deosebit de greu şi nu ni s-
a permis să aducem maşina aproape. Oricum, am reuşit să luăm
o mare parte din echipamentul abandonat ce fusese utilizat în
„Proiectul Montauk”.
Câteva săptămâni mai târziu, am fost uimit de vizita unei
persoane care a dat buzna în laboratorul meu. A venit direct la
laborator, care se afla în spatele casei, fără a suna la uşă.
Susţinea că mă cunoştea şi spunea că am fost şeful lui. A
continuat să-mi explice multe din detaliile tehnice din
„Proiectul Montauk”. Povestea lui se completa cu cele spuse de
medium şi de persoana fără adăpost. Nu l-am recunoscut, dar
am ascultat tot ce avea de spus.
Eram sigur că ceva se petrecuse la baza militară de la
Montauk, dar nu ştiam ce. Implicarea mea în acest proiect era
evidentă, dar nu o luam foarte serios în considerare.
Mărturisesc, însă, că eram destul de nedumerit de faptul că
diferite persoane îmi spuneau că mă recunosc. Trebuia să
investighez cu atenţie „Proiectul Montauk”. Aşa că am plecat şi
mi-am montat cortul pe plaja de la Montauk Point pentru vreo
săptămână. Am intrat prin diferite baruri, întrebând localnicii
despre ce se mai aude referitor la baza militară. Am vorbit cu
oameni pe plajă, pe stradă, oriunde îi găseam. I-am întrebat
despre toate activităţile dubioase despre care se presupune că
au avut loc în acea zonă.
Şase oameni diferiţi mi-au spus că ninsese în mijlocul lui
15
august. Au fost înregistrate vânturi de o forţă specifică

uraganelor, apărute de nicăieri. Furtuni puternice, tunete şi
fulgere au fost văzute în zonă apărând în circumstanţe
neobişnuite. Fenomenele se manifestau, deşi nu existau
informaţii meteorologice care să sugereze iminenţa declanşării
lor.
Au existat şi alte poveşti neobişnuite în afara celor despre
vreme. Acestea includeau povestiri despre animale care
apăreau în oraş în turme şi uneori chiar se izbeau de ferestre.
Venisem acolo împreună cu câţiva mediumi. Povestirile
localnicilor au confirmat ceea ce mediumii puteau simţi prin
propria lor receptivitate.
În sfârşit, mi-a venit ideea să vorbesc cu şeful poliţiei care,
de asemenea, m-a informat despre tot felul de întâmplări
bizare. De exemplu, el observase că cele mai multe infracţiuni
erau săvârşite într-o anumită perioadă a zilei, care ţinea cam
două ore. Apoi brusc, nimic. După linişte, urma o altă perioadă
de două ore în care se săvârşau alte infracţiuni. Mi-a relatat
despre tinerii din oraş care se adunau în grupuri timp de două
ore după care, în mod misterios, se despărţeau, ducându-se
fiecare în propria sa direcţie. Şeful poliţiei nu putea oferi
explicaţii, însă declaraţiile corespundeau perfect cu informaţiile
oferite de mediumi despre experimentele de control abuziv al
minţii altor oameni.
Am adunat o serie de informaţii destul de stranii, însă nu
deţineam prea multe răspunsuri. Devenisem, însă, foarte
intrigat de toate aceste aspecte. Mergeam deseori la târguri
unde se comercializau echipamente radio, iar acolo eram
recunoscut de mai multe persoane. Nu aveam nici cea mai vagă
idee despre cine erau acestea, dar mă obişnuisem să vorbesc cu
ele şi să le întreb despre Montauk. Cu timpul, mi-au parvenit
din ce în ce mai multe informaţii, dar totul era încă un mare
puzzle.
16
BAZA MILITARĂ MONTAUK AIR FORCE

Imagine generală, privită dinspre nord. Centrul computerelor se află pe
partea dreaptă. În spatele acestuia se află o clădire de birouri. Clădirea
rotundă din stânga este o clădire pentru radar care a fost folosită ca depozit.
REFLECTORUL RADARULUI
Acesta este uriaşul reflector de radar care se află pe clădirea
transmiţătorului de la Baza Militară Montauk Air Force.
17
4
SOSEŞTE DUNCAN
În luna noiembrie a anului 1984, în uşa laboratorului meu
şi-a făcut apariţia o persoană pe care nu o cunoşteam. Numele
ei este Duncan Cameron. Avea un fragment de echipament
audio şi dorea să ştie dacă îl puteam ajuta. S-a adaptat rapid la
grupul de mediumi cu care lucram la acea vreme. Interesul său
în domeniul tehnic era o continuare a liniei mele iniţiale de
cercetări. Duncan avea aptitudini foarte bine dezvoltate pentru
aceste cercetări şi era deosebit de entuziast. Mă gândeam că
totul era prea frumos pentru a fi adevărat. Asistentul meu,
Brian, simţea la fel. Nu vedea cu ochi buni implicarea bruscă a
lui Duncan şi a decis să continue cercetările pe cont propriu.
La un moment dat, l-am surprins pe Duncan spunându-i lui
Brian că urma să-l duc într-un loc pentru a vedea dacă îl va
recunoaşte. L-am dus cu maşina la baza Forţelor Aeriene de la
Montauk. Nu numai că a recunoscut-o, dar mi-a spus care era
scopul deservit de fiecare dintre diferitele clădiri. Ştia cu
exactitate multe detalii. Evident, mai fusese acolo. Cunoştea
locul precum propriul său buzunar. Noile informaţii primite de
la Duncan se îmbinau de minune cu cele pe care deja le
deţineam.
Când Duncan a păşit în clădirea transmiţătorului, brusc a
intrat într-o formă de transă şi a început să divulge tot felul de
informaţii. A trebuit să-l scutur de câteva ori pentru a-l scoate
din acea stare. Când l-am readus pe Duncan în laborator, am
aplicat unele tehnici pe care le învăţasem pentru a-l ajuta să-şi
deblocheze amintirile. Multe dintre straturile de programări
mentale subconştiente erau acum verbalizate, iar o mare parte
dintre acestea conţineau informaţii despre „Proiectul
Montauk”.
Au fost astfel revelate multe informaţii valoroase, până
18
când Un aspect şocant a răzbit din profunzimile

subconştientului direct în mintea conştientă a lui Duncan. El a
spus că fusese programat să vină la mine acasă, să se
împrietenească cu mine şi apoi să mă ucidă şi să arunce
întregul laborator în aer. Toată munca mea ar fi fost astfel
distrusă. Duncan era mult mai îngrozit de toate acestea decât
eram eu însumi. A jurat că nu-i va mai ajuta pe cei care l-au
programat şi de atunci a lucrat cu mine.
Cercetările realizate împreună cu Duncan au scos la lumină
informaţii şi mai stranii. El fusese implicat în Experimentul
Philadelphia! Mi-a mărturisit că atât el, cât şi fratele său,
Edward, au fost membri ai echipajului de pe Eldridge3. Foarte
multe lucruri au ieşit mai apoi la suprafaţă, ca rezultat al
investigaţiilor realizate împreună cu Duncan. Eu începusem
deja să-mi amintesc de unele aspecte despre „Proiectul
Montauk” şi acum eram sigur că fusesem personal implicat în
realizarea acestuia. Doar că nu ştiam cum sau de ce. Puzzle-ul
se limpezea gradat. Am descoperit că Duncan era un medium
deosebit de sensibil şi, cu ajutorul lui, am reuşit să confirm noi
informaţii.
3
O descriere a rolului lui Duncan în Experimentul Philadelphia poate fi
citită în cartea Experimentul Philadelphia şi Alte Conspiraţii (The
Philadelphia Experiment & Other Conspiracies) scrisă de Brad Steiger, Al
Bielek şi Sherry Hanson Steiger.
19
5
O CONSPIRAŢIE DEMASCATA
De atunci, am vizitat oraşul Montauk de mai multe ori, de
obicei însoţit de diferite persoane care fuseseră implicate în
proiect. Un mic grup dintre noi ne-am dat seama că
descoperisem unul din proiectele ce beneficia de o confi-
denţialitate excepţională în SUA. Era deci imperios necesar să
facem ceva cu aceste informaţii. În caz contrar, ne-am fi putut
trezi pe lumea cealaltă.
Ne-am hotărât, deci, să acţionăm. Care era însă cel mai
indicat lucru de făcut în această direcţie? Să publicăm întreaga
poveste? Am dezbătut pe larg toate posibilităţile. În iulie 1986,
am decis cu toţii că ar trebui să merg la United States
Psychotronics Association, USPA (Asociaţia Americană de
Psihotronie) din Chicago şi să vorbesc despre cele descoperite.
M-am dus şi am reuşit să incit interesul conducerii de acolo.
Zvonul a ajuns cu repeziciune la cei care nu doreau dezvăluirea
„Proiectului Montauk”. Fiind la Chicago, am ţinut un curs
neprogramat despre acest subiect. Informaţia a ajuns astfel la
sute de oameni şi a contribuit considerabil la siguranţa noastră.
Nu puteam fi pur şi simplu anihilaţi fără să se stârnească o
furoare în masă. Chiar şi astăzi apreciez atitudinea deschisă şi
libertatea de exprimare oferită de USPA.
Ne-am hotărât apoi să transmitem informaţiile descoperite
guvernului federal. Unul din asociaţii mei îl cunoştea pe
nepotul unui senator (în zona de sud-vest). Nepotul, pe care îl
vom numi Lenny, lucra pentru senator. I-am furnizat
informaţiile lui Lenny, care le-a transmis unchiului său. Aceste
informaţii cuprindeau şi fotocopii ale ordinelor primite de
diferiţi militari din personalul proiectului, pe care noi le
găsisem împrăştiate la bază.
Senatorul a întreprins o anchetă personală şi a descoperit
20
că, într-adevăr, militarii tehnicieni fuseseră transferaţi la acea

bază. Senatorul mai aflase că baza militară de la Montauk
fusese închisă şi abandonată încă din anul 1969. Pentru că a
servit ţara în uniformă de general al Forţelor Aeriene
Americane, senatorul era interesat în mod deosebit să ştie de ce
personalul Forţelor Aeriene lucra într-o bază părăsită şi, mai
ales, de unde proveneau fondurile pentru redeschiderea şi
întreţinerea ei.
După ce a întreprins propria lui investigaţie şi după ce a
văzut fotografiile şi documentele pe care noi i le oferisem,
senatorul nu a mai avut nici o îndoială că baza fusese, într-
adevăr, activă. Astfel, s-a verificat şi s-a descoperit că bazele
militare Fort Hero (care este, de altfel, numele original al bazei
militare ce exista în timpul primului război mondial şi care
cuprinde şi actuala bază militară a Forţelor Aeriene) şi
Montauk erau într-adevăr abandonate şi figurau ca fiind în
proprietatea Serviciul General de Administraţie (General
Services Administration), încă din 1970.
Senatorul s-a implicat foarte mult în aceste cercetări şi a
călătorit la Long Island pentru a întreprinde cercetări despre
baza Forţelor Aeriene Americane de la Montauk. Nu a fost
întâmpinat cu cooperare entuziastă, în ciuda acreditărilor sale
impresionante. Oamenii relatează că l-au văzut privind de după
garduri, căutând să înţeleagă ce se petrece. M-a vizitat personal
şi m-a rugat să păstrez tăcerea, căci altfel îi periclitam ancheta.
Acesta este motivul pentru care am ţinut ascunse aceste
informaţii până acum.
Până la finalizarea investigaţiei, senatorul nu a reuşit să
descopere nici o urmă de finanţare guvernamentală, nici
aprobări oficiale, nici comisii de supraveghere şi nici înre-
gistrarea vreunei plăţi. După un timp, el a ieşit la pensie, dar
am fost informat de către Lenny că senatorul nu are nimic
împotrivă ca povestirea mea să fie publicată. Mi-a mai spus că
senatorul este încă „în scenă” şi că ancheta a fost redeschisă.
21
6
PROIECTUL MOONBEAM
În vreme ce senatorul investiga documente ce ar putea
revela secretele de la Montauk, am ştiut că el nu-mi va elucida
propriile neclarităţi. Eram recunoscut de oameni pe care eu
însumi nu îi cunoşteam şi era evident că mă confruntam cu
severe blocaje de memorie. Nu mă puteam resemna datorită
faptului că aveam un set complet de amintiri „normale”, care
îmi spuneau unde fusesem.
Memoria mea se îmbunătăţise de când lucram cu Duncan şi
la un moment dat am realizat că existasem în două dimensiuni
temporale distincte. Oricât de straniu ar putea să pară această
afirmaţie, ea era totuşi singura explicaţie rezonabilă în acele
circumstanţe. Datorită faptului că memoria mea era încă în
mare parte blocată, am identificat trei moduri de abordare a
problemei. Primul consta din a urmări să îmi amintesc de
celălalt mediu temporal prin regresie sau hipnoză. S-a dovedit a
fi însă foarte dificil în cazul meu, iar rezultatele au fost, practic,
nule. Al doilea mod presupunea căutarea de indicii şi sugestii
(în propriul nostru mediu temporal) că celălalt mediu temporal
exista cu adevărat. Al treilea mod consta din încercarea de a
găsi răspunsuri cu ajutorul tehnologiei. Acesta includea anu-
mite teorii ale modului în care exista celălalt mediu temporal şi
despre cum am ajuns eu acolo. Am apreciat că al treilea mod de
abordare era cel mai uşor. Mi s-a spus că multor oameni li se
poate părea situaţia ca fiind deosebit de stranie, dar eu eram
foarte familiarizat cu teoriile implicate în Experimentul
Philadelphia şi nu mă simţeam intimidat de fizică şi
electromagnetism. Mi se părea plauzibil. Al doilea mod de
abordare a situaţiei s-a dovedit a fi, de asemenea, de mare
ajutor, însă indiciile erau greu de depistat.
Eram în anul 1989. Am început să hoinăresc prin uzina
22
BJM, unde încă lucram. Obişnuiam să vorbesc cu diferite

persoane, urmărind să obţin orice informaţie se putea fără să
par prea interesat. Mă plimbam adeseori prin uzină, focalizat
fiind asupra diferitelor reacţii emoţionale care îmi erau
dinamizate de locurile prin care ajungeam. Am observat că, de
fiecare dată când mă aflam în dreptul unei anumite camere,
deveneam foarte iritat. Stomacul meu pur şi simplu vibra. Am
simţit foarte clar că în acea cameră se găsea ceva ce mă
deranja. Am sunat la acea uşă şi mi s-a spus că nu aveam
permisiunea să intru. Era o zonă de maximă securitate. Se
spunea că doar zece oameni din uzină aveau dreptul să intre în
acea cameră. Am descoperit apoi că, practic, nimeni nu ştia
care era utilitatea acelei camere. În sfârşit, descoperisem două
persoane care fuseseră înăuntru, dar care au spus că nu pot
vorbi despre aceasta. Probabil una dintre cele două persoane m-
a denunţat, căci la scurt timp am primit vizita personalului de
pază şi securitate. Era timpul să mă opresc pentru o vreme.
La un an de zile de la zadarnica mea investigaţie, camera a
fost în întregime dezafectată. Uşile erau larg deschise şi oricine
putea intra. Era evident că înăuntru fuseseră depozitate şi
întrebuinţate tot felul de echipamente. Semne de praf arătau că
în cameră existaseră patru obiecte rotunde. Am presupus că era
vorba de bobine. Era foarte clar că acolo fusese instalată o
consolă. Mai exista şi un cablu de înaltă tensiune. Acest loc îmi
dădea fiori, dar eram hotărât să aflu tot ce se putea.
În spatele camerei am descoperit un lift. Am intrat înăuntru
şi am văzut cu uimire că nu erau decât două butoane: parter şi
subsol. Mai exista şi o mică tastatură cu cifre. Am apăsat pe
butonul subsol încercând să cobor, dar liftul nu s-a pornit. Am
auzit o voce care îmi spunea să introduc codul numeric la acea
tastatură. Nu ştiam codul şi, drept urmare, s-a declanşat un
semnal sonor care a durat 30 de secunde. Securitatea fusese
alertată. Intrasem din nou pe un drum mort.
Nu prea înscriam în favoarea mea, spre deosebire de
serviciul de securitate, şi a trebuit să ies din cadru din nou
23
pentru o vreme. Începusem să mă gândesc cum aş putea

demonstra că ceva neobişnuit se petrecea acolo.
De asemenea, îmi aminteam de anumite experienţe stranii
anterioare, care au avut loc în vreme ce lucram la BJM. Astfel,
a existat o perioadă când, brusc, un plasture de prim ajutor
apărea pe mâna mea. Eram sigur că nu fusese acolo cu 15
minute înainte! Nu-mi aminteam să-l fi pus eu. Şi acest
fenomen straniu s-a petrecut de mai multe ori la rând. La un
moment dat, în timp ce lucram la birou, am simţit brusc cum
mâna începe să mă doară. Pe mână aveam o rană şi peste ea se
afla un plasture. Eram absolut sigur că nici eu, nici altcineva
nu-mi lipise acel plasture. Am devenit foarte suspicios. M-am
ridicat de la birou şi m-am dus la infirmieră. I-am spus: „S-ar
putea să-ţi pară ciudat, dar spune-mi, te rog, am fost eu aici
pentru a-mi pune un plasture?”.
„Nu, nu aţi fost”, mi-a răspuns ea.
Am întrebat-o de unde l-aş fi putut lua şi mi-a spus:
„Probabil l-aţi luat din trusele de prim ajutor. Nu vă amintiţi?”.
„Încerc să înţeleg”, i-am spus, după care am plecat.
Mă gândeam că singurul loc unde aş putea găsi un plasture
la BJM este infirmieria. Aveam nevoie de orice dovadă, aşa că
mi-am promis să nu mai folosesc vreodată o trusă de prim
ajutor.
În final mi-am amintit de ce suferisem atâtea răni la mâini.
În cealaltă realitate (în realitatea alternativă) eram deseori
nevoit să mut diferite elemente de echipament. Eram cam
singurul care putea face aceasta, căci oricine se apropia de acel
echipament avea probleme. Dintr-un anumit motiv, pe mine nu
părea să mă afecteze, însă obiectele erau foarte masive şi greu
de manevrat. Neavând pe nimeni dispus să mă ajute, rănile de
la mâini şi plasturii de prim ajutor deveniseră un fapt curent.
Îmi ţinusem promisiunea de a nu folosi truse de prim ajutor. De
fiecare dată când apăreau, verificam dacă fusesem la
infirmerie, iar fişele arătau clar că nu fusesem acolo. Pentru că
era un fapt destul de straniu, probabil că infirmiera m-a raportat
24
la serviciul de securitate. Aceştia m-au vizitat şi mi-au spus:

„De ce întrebaţi de plasturi de prim ajutor, d-le. Nichols?”.
Ştiam încă o dată că nu trebuie să mai continui.
Rememorarea acestor experienţe legate de plasturii de prim
ajutor m-a ajutat să-mi împing amintirile până în 1978. Îmi
aminteam de o zi când mă aflam la masa mea de lucru. Brusc,
am simţit un miros puternic de transformatoare încinse. Apărea
şi dispărea foarte repede. Era extrem de înţepător, precum
mirosul de smoală arzândă. Aceasta s-a produs la ora 9
dimineaţa. Restul zilei a continuat normal până la ora 4 după-
amiaza, când întreaga uzină a început să miroasă a fum
irespirabil de la transformatoare încinse. M-am gândit: „Este
exact acelaşi miros pe care l-am simţit la ora 9 dimineaţa!”.
Dar mi-a trecut prin minte că probabil evenimentul nu s-a
produs când credeam eu. Nu poţi să dai foc unui transformator
şi să faci fumul să dispară aşa de repede cum am simţit eu în
acea dimineaţă.
S-au mai petrecut multe evenimente de o asemenea natură.
Fiecare piesă din puzzle dădea o notă de confuzie subiectului
principal. O mulţime de oameni au continuat să mă recunoască.
Ara început să primesc genul de corespondenţă pe care îl
primeşte în mod normal o persoană care ocupă funcţia de
vicepreşedinte într-o companie. De exemplu, am fost invitat să
particip la o conferinţă despre patente şi brevete. Nu ştiam
despre ce vorbeau. Am mai fost invitat la întâlniri cu un anumit
director. De fiecare dată când vorbeam cu el, părea foarte agitat
şi neliniştit.
Cele mai multe întrebări pe care le primeam de la aceste
persoane erau despre „Proiectul Moonbeam”. Nu ştiam ce era.
Dar într-o zi am avut un îndemn intuitiv. Subsolul clădirii de la
BJM din Melville avea o zonă de maximă securitate. Deşi
conştient că nu am aprobarea de a merge acolo, m-am dus. În
mod normal, când treci dintr-o zonă de securitate în alta,
trebuie să predai gardianului de serviciu ecusonul tău, iar el îţi
înmânează altul (cu un aspect diferit). Aceasta îţi permite apoi
25
să intri în zona respectivă de securitate. M-am dus pur şi

simplu şi am predat ecusonul meu, care era caracteristic unei
zone de o mai mică securitate. Şi ce credeţi? Mi-a înmânat un
alt ecuson cu numele meu pe el. Avusesem o presimţire şi a
funcţionat. Am mers prin acea zonă şi mi-am lăsat intuiţia să
mă ghideze. M-am îndreptat către o încăpere îmbrăcată elegant
în lemn de mahon. Înăuntru am găsit un birou mare pe care se
afla o plăcuţă ce avea inscripţionate următoarele: „Preston B.
Nichols, Assistant Project Director” (Asistentul Directorului de
Proiect). Aceasta a fost prima dovadă fizică tangibilă pe care o
aveam că, în mod clar, se petrecea ceva cu totul ieşit din
comun. M-am aşezat la birou şi am început să răsfoiesc diferite
dosare. Era imposibil să ies cu vreun document din birou, căci
ştiam că la ieşirea din zona de înaltă securitate voi fi
percheziţionat. Aşa că am încredinţat tot ce vedeam memoriei
mele. Am avut o a doua carieră aici despre care nu ştiam
aproape nimic! Nici măcar nu pot vorbi despre aceasta,
deoarece sunt informaţii strict confidenţiale. Sunt obligat să nu
dezvălui nimic din aceste informaţii pe parcursul a 30 de ani în
urma unei înţelegeri pe care am semnat-o cu BJM. Totuşi nu
am semnat nimic cu privire la activităţile din cadrul
„Proiectului Montauk”. Am petrecut în jur de şase ore în biroul
meu nou descoperit, cercetând cu multă atenţie diferite
documente. Apoi am decis să mă întorc la slujba mea obişnuită,
înainte ca ziua să se fi terminat. Am predat ecusonul şi am
plecat. Au trecut cam două zile până când m-am decis că a sosit
timpul să mă întorc şi să verific din nou situaţia. Am predat
încă o dată ecusonul gardianului dar, de data aceasta, nu mi-a
dat nimic în schimb. Mi-a spus: „Apropo, dl. Roberts (nume
fictiv) doreşte să vă vorbească”.
Un bărbat, dl. Roberts se pare, a ieşit dintr-un birou pe uşa
căruia scria „Project Director” (Director de Proiect). M-a privit
şi m-a întrebat: „De ce vreţi să intraţi aici, domnule?”.
„Să ajung la celălalt birou al meu”, am răspuns eu.
Mi-a spus: „Nu aveţi nici un alt birou aici”.
26
Am indicat camera unde ştiam că se află biroul meu. Dar,

după ce am intrat în cameră împreună cu directorul de proiect,
am descoperit că totul dispăruse. În cele câteva zile cât nu mai
fusesem acolo, ei şterseseră orice urmă de-a mea din acea
cameră.
Probabil cineva realizase că-mi vizitasem biroul când nu
trebuia. Intrasem într-o stare normală a minţii, care nu era pe
placul lor. Se pare că ei nu lansaseră programul (prin care eram
transferat în realitatea alternativă) pentru acea zi şi sunt
convins că se întrebau de ce venisem. Probabil ei
concluzionaseră că procesul avea fisuri şi că eram oarecum
capabil să-mi amintesc de existenţa alternativă. Drept rezultat,
ei au hotărât să oprească totul. Am fost escortat afară şi mi s-a
spus că, dacă scoteam vreun cuvânt despre ceea ce credeam că
văzusem, voi fi trimis în închisoare, iar „cheia va fi aruncată”.
Am încercat să mă gândesc la alte incidente bizare care
avuseseră loc. Mi-am păstrat o atitudine suspicioasă şi am făcut
investigaţii ani la rând. Eram acum sigur că experimentasem
două existenţe separate. Cum se face că mă aflam la Montauk
şi lucram la BJM, aparent în aceeaşi perioadă de timp? Deja
ajunsesem la concluzia că trebuie să fi avut două slujbe
simultan, pentru că a existat o perioadă când mă întorceam
acasă epuizat.
Ajuns în acest punct, tot ceea ce aţi citit forma un haos
imens în mintea mea. Ştiam că lucrasem în două dimensiuni
temporale diferite sau poate chiar în mai multe. De fapt,
descoperisem multe lucruri, dar totul îmi era mai degrabă
confuz, decât limpede. În 1990, am reuşit să fac, totuşi, o
descoperire majoră în cercetările mele. Începusem să
construiesc o antenă Delta T4 pe acoperişul laboratorului meu.
4
O antenă Delta T este o antenă în formă de octaedru care are un efect de
transpunere în alte domenii (realităţi) temporale. Este menită să curbeze
timpul. Delta T = Delta Timp. În ştiinţă, Delta este folosit pentru a sublinia
schimbarea, iar „Delta T" se referă la o schimbare temporală. Mai multe
informaţii despre natura acestei antene vor fi oferite în paginile următoare.
27
Într-o zi, mă aflam pe acoperişul laboratorului şi lipeam inelele

antenei în cutiile releului (care transmite semnale de la antenă
în laborator). Se pare că, în vreme ce ţineam firele să le lipesc,
funcţiile timpului îmi făceau mintea să se transpună în altă
realitate. Cu cât sudam mai mult firele între ele, cu atât mai
mult reuşeam să devin mai conştient de acest proces. Apoi,
brusc, într-o zi, întreaga memorie mi-a revenit! Ceea ce puteam
înţelege era că antena Delta T unea fluxurile de unde temporale
în momentul în care eu conectam firele între ele. Pur şi simplu
îmi modifica gradat percepţia minţii cu privire la timp. Antena
accentua timpul (curbându-l) şi astfel se producea o curbare
suficientă pentru ca eu să mă aflu la modul subconştient în
două linii temporale. Aceasta a fost reuşita memoriei mele.
Oricare ar fi fost explicaţia, eu eram bucuros că
recâştigasem o mare parte din memoria mea. Cred, de
asemenea, că teoria mea despre antena Delta T este corectă,
deoarece, cu cât petreceam mai mult timp lucrând la antenă, cu
atât îmi reveneau mai multe amintiri. Până în iunie 1990, îmi
recăpătasem toate amintirile mele importante.
În iulie am fost concediat. După acel moment toate relaţiile
mele apropiate au fost, de asemenea, înlăturate. După ce
lucrasem la BJM mai bine de două decenii, acum nu mai
aveam prieteni şi nici alte legături cu compania. Sursele mele
de informaţii au fost sever reduse.
Aveţi acum o panoramă generală a circumstanţelor în care
am reuşit să-mi recâştig memoria. Următoarea parte a cărţii
conţine prezentarea „Proiectului Montauk”, ce include o
descriere generală a tehnologiei implicate. Istorisirea se
bazează pe propriile mele amintiri şi pe informaţiile care mi-au
fost împărtăşite de diferiţi colegi implicaţi, la rândul lor, în
acest proiect de amploare.
28
7
WILHELM REICH ŞI PROIECTUL
PHOENIX
Guvernul Statelor Unite începuse, spre finalul anilor '40,
proiectul pentru controlul vremii ce purta numele de cod
„Phoenix”. Informaţiile şi tehnologia pentru acest proiect
proveneau de la dr. Wilhelm Reich, un om de ştiinţă austriac
care studiase împreună cu Freud şi Carl Jung.
Reich era un om genial, dar foarte controversat. Deşi a
întreprins vaste experimente şi a scris multe volume de spe-
cialitate, puţini din criticii săi i-au privit cu bunăvoinţă
cercetările, iar multe dintre acestea nu ne sunt disponibile. O
parte din vină poate fi atribuită şi organizaţiei „Food And Drug
Administration” (FDA, autoritatea americană care are un
cuvânt greu de spus în privinţa protecţiei consumatorilor) , care
a supravegheat arderea masivă a tuturor materialelor sale
disponibile şi a distrus mare parte din echipamentul său de
laborator.
Reich este cunoscut şi ca descoperitorul energiei orgonice,
numită, de altfel, şi energia orgasmică sau energia vieţii.
Experimentele sale au revelat că energia orgonică este în mod
distinct diferită de cea electromagnetică obişnuită. Reich era
capabil să demonstreze în laborator existenţa acestei energii.
Descoperirile sale au fost consemnate în diferite jurnale
medicale şi de psihiatrie ale vremii. Nu atât descoperirea în
sine a energiei orgonice a făcut din Reich un personaj celebru,
dar controversat, ci mai ales faptul că el a declarat, în faţa
autorităţilor, că a reuşit să vindece cancerul cu ajutorul teoriilor
sale. El asocia, de asemenea, energia „orgonică” cu „energia
cosmică” şi cu conceptul newtonian de „eter”. Nici una din
viziunile sale nu i-au câştigat susţinerea din partea oamenilor
de ştiinţă convenţionali ai anilor '40.
29
La începutul secolului trecut (1900), oamenii de ştiinţă

îmbrăţişaseră noţiunea newtoniană de „eter”. Aceasta se referea
la o ipotetică substanţă invizibilă despre care se postula că
umple tot spaţiul şi serveşte drept mediu de manifestare a
energiei radiante şi a luminii. Einstein, care a acceptat teoria în
anii de început ai studiilor sale, a concluzionat în final că nu
putea exista o mare calmă de eter prin care materia se mişcă.
Nu toţi fizicienii i-au acceptat însă opinia, iar Reich a fost unul
dintre aceştia. El a arătat că Einstein a argumentat greşit
conceptul de eter static. Reich considera că eterul se manifestă
sub forma undelor în natură şi nicidecum static.
De atunci savanţii convenţionali au recunoscut existenţa
fenomenului care reprezintă o încrucişare între particule şi
unde. Uneori s-au făcut referiri asupra acestora cu numele de
„wavecles” (wave + particles). Cercetări obişnuite au
demonstrat că vidul conţine, de asemenea proprietăţi complexe
care sunt de natură dinamică.
Deşi nu este scopul meu să preiau cazul lui Reich, con-
ceptul său asupra eterului s-a dovedit a fi funcţional în cadrul
cercetărilor mele. Nu contează dacă ne referim, de fapt, la
„wavecles” sau la fenomene mult mai ezoterice când vorbim
despre eter. Acesta este cuvântul pe care Reich l-a folosit şi este
mai uşor pentru mine să descriu astfel diferitele aspecte pentru
publicul larg. Cititorul este invitat să lectureze lucrările lui
Reich, căci opera sa este vastă şi cuprinde mult mai multe
elemente decât pot fi reproduse în cadrul acestei cărţi.
De exemplu, Reich a descoperit întrebuinţări practice ale
teoriilor sale, cum ar fi cele care ţin de modificarea vremii. El a
descoperit că furtunile violente acumulează „energie orgonică
moartă” pe care a numit-o DOR. Energia orgonică moartă se
referă la acumulările de energie care se află pe o spirală
descendentă. Despre energia orgonică şi cea DOR s-a
descoperit că ele sunt prezente nu numai în organisme
biologice, dar şi în regiuni libere ale mediului înconjurător. Un
om energic, activ şi entuziast este considerat a avea o mare
30
energie orgonică, în vreme ce un ipohondru plângăcios are o

mare energie DOR.
De exemplu, Reich a descoperit că gradul de intensitate al
furtunii este direct proporţional cu cantitatea de energie DOR,
astfel că, cu cât există mai multă energie DOR într-o furtună,
cu atât furtuna va fi mai violentă. A experimentat multe
modalităţi de a dispersa energia DOR şi a inventat o metodă
electromagnetică simplă de a reduce violenţa furtunilor. Spre
finalul anilor '40, Reich a contactat guvernul SUA şi le-a spus
membrilor acestuia că a creat o tehnologie care poate reduce
intensitatea furtunilor. În ciuda oricăror informaţii false pe care
le-aţi putea auzi, guvernul american ştia deja ce poate face
Reich şi îi recunoştea meritul de geniu. Guvernul i-a solicitat
prototipurile, iar el a fost încântat să colaboreze, căci nu era
interesat de progresul mecanic, ci doar de cercetare.
Astfel, echipa tehnologică a guvernului a folosit infor-
maţiile obţinute de la Reich împreună cu modalităţile
tehnologice descoperite de ei în vederea monitorizării meteo si
astfel au dat naştere la ceea ce a devenit cunoscut sub numele
de „radiosondă”. Contribuţia guvernului la crearea radiosondei
datează din 1920, o dată cu realizarea dispozitivului numit
„metrograf aeropurtat”5. Acesta era un dispozitiv mecanic care
înregistra temperatura, umiditatea şi presiunea atmosferică. Era
lansat într-un balon dotat cu paraşută şi înregistra informaţiile
pe un sul de hârtie. Balonul era proiectat astfel încât la un
moment dat se spărgea, urmând ca paraşuta să ducă
metrograful la pământ în bune condiţii. Publicul era încurajat
să le recupereze, primind câte 5 dolari pentru fiecare dispozitiv
predat, sumă ce era considerabil mai valoroasă decât în
prezent. Acesta era modul în care guvernul obţinea informaţii
meteorologice exacte.
Pentru că aceste dispozitive erau trimise prin poştă, timpul
care trecea până când informaţiile puteau fi studiate şi analizate
5
Cuvântul „metrograf este mai uşor de înţeles ştiind că de fapt „metro" se
referă la un dispozitiv meteorologic şi „graf semnifică reprezentare grafică.
31
era mult prea îndelungat.

Spre sfârşitul anilor '30, a fost proiectat un nou dispozitiv ce
purta numele de „metrograf radio”. Acesta era similar
metrografului aeropurtat, cu excepţia că noul dispozitiv era
dotat cu senzori electrici, conectaţi la un transmiţător care
trimitea informaţia la un receptor aflat pe pământ.
Când Wilhelm Reich a contactat guvernul SUA, spre
sfârşitul anilor '40, cel mai bun dispozitiv meteo era pe atunci
metrograful radio. El le-a prezentat un mic pachet din lemn de
plută care putea fi trimis în aer cu un balon. Conform
declaraţiilor martorilor, în apropierea furtunilor cu descărcare
electrică, pachetul de plută se desfăcea şi se declanşa automat
procesul de cercetare a zonei.
Guvernul a combinat tehnologia metrografului radio cu
dispozitivul de disipare a energiei DOR al lui Reich şi au
realizat un aparat relativ simplu, pe care l-au numit
„radiosondă”. Acesta a fost perfecţionat până când s-a reuşit
obţinerea unor efecte considerabile asupra aspectelor meteo ce
puteau fi reproduse.
În anii '50 erau trimise în aer aproximativ două sute de
radiosonde pe zi. Din moment ce aceste dispozitive erau
trimise în aer cu ajutorul baloanelor, ele nu aterizau suficient de
brusc pentru a se autodistruge în urma impactului. Publicul le
găsea şi era aproape imposibil să păstreze dispozitiul suficient
de secret fără să atragă suspiciuni. Guvernul a dat publicităţii
aparentul scop al înregistrării informaţiilor meteo, fapt care ar
fi ajutat cercetările a căror reală natură nu fusese divulgată,
dezinformând astfel populaţia. Adevăratul scop nu este foarte
evident. Dacă cineva s-ar fi acordat pe frecvenţa dispozitivului
dintr-un asemenea montaj, utilizând echipament radio normal,
semnalul nu ar fi părut deloc neobişnuit. Până aici toate bune!
Ei au arătat publicului o staţie de recepţie a informaţiilor;
era programată să primească datele inexacte şi nefolositoare.
Acest echipament de recepţie a fost produs în serie redusă.
Zilnic în aer pluteau sute de astfel de radiosonde. Având o
32
rază radio limitată la 160 de kilometri, ar fi trebuit să existe o

„mulţime” de receptoare pentru radiosonde şi ar fi trebuit să fie
foarte comune. Deoarece sunt un pasionat colecţionar de
echipamente radio, este foarte straniu că nu am văzut niciodată
vreun receptor pentru radiosonde şi nici echipamentul care ar
trebui să o însoţească. Este foarte neobişnuit ca radiosondă să
deţină un transmiţător fără vreun receptor care să preia
informaţiile. De aceea îmi este foarte clar că guvernul nu a
folosit, de fapt, receptoarele.
Următoarea mea idee a fost să cercetez descrierea tehnică a
lămpii radio din compunerea radiosondei care, în mod
categoric, afirmă că durata de viaţa a acesteia este doar de
câteva ore. În ciuda acestor afirmaţii, eu am ţinut o astfel de
lampă radio în funcţiune vreme de peste 2000 de ore şi în
prezent am construit peste 20 astfel de unităţi având un singur
eşec (este o rată industrială foarte bună de eşec, dar în acelaşi
timp reprezintă un semn de avertizare). Singura mea explicaţie
este că, dacă un radio amator găseşte sau cumpără o
radiosondă, el, citind datele, va fi indus în eroare şi nu se va
obosi să creeze un montaj care să dureze „doar câteva ore”. Va
folosi fără îndoială o altă lampă radio.
Se pare că guvernul nu doreşte ca publicul să folosească
aceste lămpi radio, pentru a nu descoperi ceva neobişnuit ce le-
ar putea astfel spulbera secretul. De aceea, informaţiile greşite
din descrierea tehnică au ca scop menţinerea secretului. De fapt
ei nu mint, pentru că au proiectat bateria astfel încât lampa
radio să ardă în aproximativ 3 ore. Aceasta este cauzată de
bombardarea catodului, care se va răci gradat şi apoi se va
autodistruge.
Radiosondele erau deja distruse înainte de a atinge
pământul. În acest mod, publicul, care era încurajat să le
recupereze şi să le returneze, nu avea cum să culeagă vreun
dispozitiv în funcţiune. Dacă nu a fost nici un secret la mijloc,
atunci de ce guvernul a proiectat o baterie care să ardă o lampă
radio costisitoare ce trebuia înlocuită după o scurtă
33
întrebuinţare? Pentru a fi siguri că secretul lor nu va fi

descoperit, ei împachetau senzorii în fiole sigilate, ceea ce
însemna că, după expunerea lor în aer, senzorii aveau o viaţă
scurtă. Datorită acestor precauţii, secretul a fost menţinut
vreme de patruzeci de ani. La o examinare mai atentă a
radiosondei şi a schemei sale electrice de montaj, am
descoperit că contoarele de umiditate şi temperatură din
interior nu funcţionau. Nici măcar unul!
Senzorul de temperatură nu era capabil să înregistreze
temperatura, însă avea totuşi o funcţie.6 Se comporta precum o
antenă pentru energia DOR, în vreme ce senzorul de umiditate
se comporta precum o antenă orgonică. Dacă antena sesiza
prezenţa energiei DOR, transmiţatorul urma să emită defazat
disipând astfel energia DOR şi extrăgând violenţa dintr-o
furtună. În mod opus, emisia sinfazică genera amplificarea în
mediu a energiei DOR.
Senzorul de umiditate avea acelaşi efect, însă pentru
energia orgonică. Emisia sinfazică amplifica energia orgonică,
iar emisia defazată o reducea.
Radiosonda mai conţinea un element de presiune care se
comporta precum un semnal de comutare şi menţinea energia
DOR sau cea orgonică. Acesta este modul în care ei amplificau
energia orgonică.
Transmiţatorul conţinea două oscilatoare. Unul era un
oscilator purtător şi funcţiona la 403 MHz. Celălalt funcţiona la
7 MHz şi era un oscilator de pauză. Acesta pulsa pe deschis şi
închis în funcţie de elementele ce apăreau şi monitoriza funcţia
eterică a radiosondei. Nu am descoperit tot ce se putea despre
radiosonde, dar am realizat o analiză ştiinţifică a acestora pe
care am inclus-o în anexă (vezi anexa A) pentru cei interesaţi.
6
Pentru cei cu înclinaţii tehnice, senzorul de temperatură este un termistor;
dar în loc să fie pe bază de carbon el conţine metale nobile şi elemente
exotice. Este un senzor de temperatură foarte prost pentru că în vreme ce
temperatura il face să oscileze, curba rezistenţei se schimbă şi nu-şi menţine
calibrarea. Senzorul de umiditate suferă de aceeaşi problemă.
34
Ceea ce v-am prezentat despre radiosonde reprezintă dovezi

solide care pot înfrunta cu succes orice cercetare. Ele stau la
baza credinţei mele că în cadrul proiectului de control meteo a
existat un alt proiect secret. Nu putem şti exact dacă
radiosondele aveau doar rolul de a disipa furtunile violente,
pentru că exista şi posibilitatea de a le crea şi amplifica. În
final, guvernul a abandonat proiectul de control meteorologic.
Manipularea vremii putea conduce la procese în instanţă, dacă
putea fi dovedită în tribunal.
Un aspect mai revoltător decât cel privind controlul
meteorologic îl reprezintă potenţialitatea negativă a energiilor
DOR şi orgonică. Teoretic, aceasta înseamnă că guvernul îşi
putea lua drept ţinte comunităţi, clădiri sau populaţii întregi
pentru a transmite energie orgonică sau DOR. Astfel de
activităţi au fost raportate în Rusia. Deşi acestor situaţii nu li s-
au acordat spaţii prea importante în presă, subiectul nu a rămas
nedezbătut. Dacă aceste energii au fost folosite cu un scop
malefic sau în cadrul unui război nu pot răspunde, însă
posibilitatea există. Patruzeci de ani de cercetări ar fi putut, de
asemenea, transforma acest dispozitiv într-unui foarte avansat.
Pentru informaţii suplimentare despre Wilhelm Reich puteţi
studia anexa B.
35
8
„PROIECTUL PHOENIX”
ABSOARBE „PROIECTUL RAINBOW”
În vreme ce „Proiectul Phoenix” investiga aspectele
meteorologice şi utilizarea radiosondelor, „Proiectul Rainbow”
(care era numele de cod pentru operaţiunile ce au dat naştere
Experimentului Philadelphia) a ieşit din nou la suprafaţă spre
sfârşitul anilor '40. Acest proiect trebuia să continue cercetările
începute la bordul distrugătorului USS Eldridge. În cadrul
proiectului a fost folosită tehnologia „recipient
electromagnetic” care, în cele din urmă, a rezultat în ceea ce
astăzi cunoaştem sub numele de „avion militar invizibil”
(stealth fighter).
Cam în aceeaşi perioadă de timp, dr. John von Neumann şi
echipa sa de cercetare au fost din nou solicitaţi de guvernul
SUA. Ei lucraseră iniţial la „Proiectul Rainbow”, dar mai apoi
s-au transferat la un nou proiect. Acesta era similar
Experimentului Philadelphia, însă avea un alt scop. Ei trebuiau
să afle ce a mers prost în cazul „factorului uman” din acel
experiment dramatic şi de ce el s-a încheiat cu un eşec total.
La începutul anilor 1950, s-a luat hotărârea ca „Proiectul
Rainbow”, precum şi proiectul cu radiosonde să fie incluse sub
acelaşi pavilion cu studiul factorului uman. După aceea,
numele „Proiectul Phoenix” a fost folosit pentru referiri asupra
tuturor acestor activităţi.
Cartierul general al proiectului era la Brookhaven Labs
(Laboratoarele Brookhaven) din Long Island şi primul ordin a
fost acela de a-l numi pe dr. von Neumann director şi
responsabil al întregului proiect.
Dr. John von Neumann era un matematician venit în Statele
Unite din Germania. El era un bun teoretician în domeniul
fizicii şi a fost remarcat pentru conceptele sale avansate despre
36
spaţiu şi timp. Este inventatorul calculatorului şi a construit

primul calculator cu lămpi de vid la Universitatea Princeton, în
cadrul căreia a ocupat funcţia de director la Institute for
Advanced Study (Institutul pentru Studii Avansate).
Dr. von Neumann avea ceea ce ar putea fi numit „un bun
simţ tehnic”. El avea capacitatea de a transpune teorii avansate
în tehnologie, adică în practică. De asemenea, rezultatele
excepţionale ale studiilor sale, pe care le obţinuse în domeniul
matematicii, i-au dat posibilitatea să comunice cu succes cu
însuşi Einstein.
Când a început să lucreze la „Proiectul Phoenix”, von
Neumann a înţeles rapid că trebuia să studieze şi metafizica.
Era necesar să înţeleagă şi latura metafizică, spirituală a fiinţei
umane. Experimentul Philadelphia „disipase” pur şi simplu
structura fizică şi biologică a fiinţei umane. Unii membri ai
echipajului au fost găsiţi încastraţi în oţelul pereţilor navei, iar
alţii erau atât de schimbaţi, încât deveniseră greu de
recunoscut. Ceea ce s-a remarcat însă în primul rând, a fost
faptul că funcţiile mentale şi psihice ale celor de pe navă
fuseseră puternic afectate.
Von Neumann şi echipa sa au petrecut aproximativ zece ani
urmărind să înţeleagă de ce fiinţele umane au fost atât de
afectate de intensitatea câmpurilor electromagnetice care i-au
„transportat” prin diferite locuri şi timpuri. În cele din urmă, ci
şi-au dat seama că fiinţele umane se nasc cu ceea este cunoscut
sub numele de „punct de referinţă temporală”. La concepere,
fiinţa umană care urmează să se nască este ataşată unei anumite
linii temporale, iar viaţa ei porneşte, practic, din acel punct.
Pentru a înţelege aceasta este necesar să privim „fiinţa de
energie” sau sufletul cât mai distinct de corpul fizic al
persoanei respective. Întregul nostru punct de referinţă ca fiinţe
fizice şi metafizice se naşte din acel punct de referinţă
temporală care, de fapt, se află în mediul electromagnetic al
planetei noastre. Acest punct de referinţă temporală este
punctul fundamental de orientare al planetei noastre. Vă puteţi
37
imagina cum v-aţi simţi dacă acele ceasului ar începe brusc să

se rotească în sens invers - la fel şi timpul. Acest punct de
referinţă temporală este cel care a fost, de fapt, dezechilibrat în
cazul fiecărui individ din echipajul navei USS Eldridge,
cauzându-i traume foarte mari.
Tehnologia implicată în „Proiectul Rainbow” dinamizează
şi creează ceea ce poate fi numit „realitate alternativă sau
artificială”. Ea creează un efect stealth (invizibilitate la radar),
izolând nu doar nava, ci şi fiinţele individuale în cadrul
„efectului de recipient”. În cazul Experimentului Philadelphia,
membrii echipajului de pe navă au fost pur şi simplu extraşi din
spaţiul şi din universul nostru aşa cum îl cunoaştem. Acest
fenomen stă la baza invizibilităţii navei şi a echipajului.
Realitatea alternativă astfel creată nu are referinţe temporale,
pentru că nu face parte din fluxul normal al timpului; ea este în
întregime în afara timpului. A exista într-o realitate alternativă
ar fi ca şi cum v-aţi trezi şi nu aţi avea nici cea mai vagă idee
unde vă aflaţi. Cu siguranţă, toate acestea ar fi foarte
tulburătoare.
„Proiectul Phoenix” trebuia să rezolve problema de a-i
aduce pe oameni din „recipient” (adică, înapoi) şi, în acelaşi
timp, de a-i conecta la punctul lor normal de referinţă
temporală (pe care ei îl vor percepe ca fiind planeta Pământ
etc.). Aceasta însemna că, în timp ce se aflau în realitatea
alternativă sau în „recipient”, trebuia să li se ofere ceva care să
le asigure o referinţă temporală. Ei au rezolvat problema
introducând în „recipient” toate fundalurile naturale de pe
planeta Pământ - sau cel puţin atâtea câte au considerat ei că
erau suficiente pentru a-i convinge de existenţa unui flux
continuu de referinţă temporală. Altfel, era foarte probabil să
creeze celor din „recipient” puternice tulburări
transdimensionale, precum şi alte probleme de acest tip. De
aceea era necesară instalarea unei scene false, pentru că cei
implicaţi ar fi putut simţi astfel un anumit grad de normalitate.
Dr. von Neumann era candidatul ideal pentru postul de
38
director de proiect, deoarece avea vaste cunoştinţe de

programare computerizată. Dacă ei urmau să calculeze
referinţele temporale în cazul fiecărui individ şi apoi să le
reproducă (în timp ce oamenii treceau prin „recipientul
electromagnetic” sau realitatea alternativă), atunci era necesar
să se folosească de calculator. Oamenii din interiorul
„recipientului” urmau să treacă printr-un moment temporal
zero şi în mod esenţial printr-o „irealitate” sau, în cel mai bun
caz, printr-o realitate confuză. Computerul trebuia să genereze
un fundal electromagnetic (adică, o scenă falsă) cu care fiinţa
fizică s-ar fi sincronizat. Dacă nu se făcea aceasta, sufletul şi
corpul fizic s-ar fi dezaliniat, rezultând astfel nebunia. Sunt
două elemente care trebuie subliniate aici: fiinţa fizică (corpul
fizic) şi fiinţa spirituală (sufletul). Referinţa temporală
„încătuşa” sufletul, iar fundalul electromagnetic „încătuşa”
corpul fizic. Acest proiect a început în 1948 şi a fost finalizat în
1967. O dată cu încheierea sa, a fost scris un raport complet, pe
care l-au trimis Congresului. Congresul finanţase acest proiect
până în faza ultimă şi a urmărit în mod permanent rezultatele.
În raport se spunea despre conştiinţa omului că poate fi în mod
cert afectată de electromagnetism; în completare, se menţiona
că poate fi dezvoltat un echipament care ar putea efectiv
schimba modul în care o persoană gândeşte.
Deloc surprinzător, Congresul a refuzat continuarea
finanţărilor. Membrii lui erau îngrijoraţi că, în cazul în care
această tehnologie ar fi ajuns în posesia unei persoane
nepotrivite, ei înşişi (congresmenii) ar putea fi victime,
manipulându-li-se propriile lor gânduri. Era o îngrijorare
întemeiată şi astfel s-a ordonat ca până în 1969 să se aban-
doneze întregul proiect.
39
9
PROIECTUL MONTAUK
Nu mai este nici un secret faptul că în SUA Congresul a
făcut mari presiuni asupra CIA-ului pentru a descoperi tot ce se
petrece în cercurile de spionaj. Astfel, li s-au redus din fonduri
şi li s-au limitat puterile legale. Totuşi, în contextul pe care-l
discutăm aici, chiar dacă CIA-ul a fost implicat într-o anumită
măsură în „Proiectul Montauk”, nu ei au beneficiat de
rezultate.
Când Congresul a sistat „Proiectul Phoenix”, grupul de la
Brookhaven construise deja un întreg angrenaj în jurul acestui
proiect. Deţineau tehnologie „reich-iană” şi tehnologie stealth
care, în mod cert, puteau afecta mintea umană.
Grupul Brookhaven a contactat Pentagonul, informând
conducătorii acestuia despre tehnologia excepţională la care
lucrau. Ei au expus Pentagonului informaţii despre un
dispozitiv7 care ar putea face ca inamicul să se predea fără a
mai fi nevoie de vreo confruntare, printr-o simplă apăsare de
buton. Bineînţeles, armata a fost foarte interesată, căci acesta
era visul oricărui expert de război.
Imaginaţi-vă un dispozitiv care ar putea face inamicul să se
predea înainte de începerea bătăliei.
Plină de entuziasm, armata era gata să coopereze. A fost
informată că nu aveau nevoie de suport financiar, de aceasta
ocupându-se chiar grupul de la Laboratoarele Naţionale
Brookhaven. Echipa de cercetare avea nevoie doar de un spaţiu
adecvat unde puteau fi realizate experimentele în deplină
securitate, precum şi de anumite echipamente şi personal
militar. Au înmânat astfel armatei o listă cu toată tehnologia
7
Am inclus în Anexa C unele dovezi care sugerează utilizarea dispozitivelor
pentru controlul minţii împotriva irakienilor în timpul Războiului din Golful
Persic.
40
necesară. De o importanţă deosebită pe această listă se afla

vechiul radar Sage. Pentru acest proiect era nevoie de o
radiosondă uriaşă care să opereze în gama de frecvenţe de la
425 la 450 MHz. Din cercetări anterioare se ştia că aceasta
reprezenta una din „frecvenţele fereastră” prin care se putea
pătrunde în conştiinţa umană. Aşadar, era nevoie de un radar de
înaltă putere care să funcţioneze în gama de frecvenţe menţio-
nată anterior.
Armata avea exact ceea ce grupul Brookhaven căuta: o bază
militară aparţinând Forţelor Aeriene la Montauk Point care
găzduia un radar Sage ieşit din uz, ce se potrivea perfect cu
necesităţile lor. Sistemul avea deja secţiuni RF şi un modulator,
necesare construirii uriaşei radiosonde.
Radarul Sage de la Montauk făcuse parte iniţial din unul
din primele sisteme de avertizare folosit în scopuri de apărare
în perioada anilor '50 - '60. Astăzi, sateliţii şi radarele ce
scanează deasupra orizontului fac ca acea tehnologie să fie cu
mult depăşită pentru a mai putea fi utilizată în scopuri de
apărare. În mod cert se ridică o întrebare importantă, chiar dacă
unii nu cred această poveste. De ce un sistem de apărare
învechit a fost repus în funcţiune şi utilizat pentru o perioadă
de peste 10 ani?
Acest proiect a fost numit „Phoenix II”, de către oficialii
implicaţi. De atunci, el a fost numit de mine şi de alţii la rândul
lor implicaţi, „Proiectul Montauk”.
Până în acea perioadă, Congresul fusese informat de ceea
ce se petrecea. Dar, din această fază, proiectul ce fusese interzis
de Congres era continuat de grupuri independente care operau
în afara unui control guvernamental şi, în acest proces,
foloseau chiar armata SUA. Bineînţeles, apare întrebarea „Cine
foloseşte pe cine?”.
Dar ceea ce trebuie subliniat aici este că proiectul se
desfăşura fără supravegherea oficialilor aleşi, în ciuda
obiectivelor acestora.
Baza militară de la Montauk fusese redeschisă. Radarul
41
Sage a fost închis din 1969 până în 1970, când baza a fost
predată în grija Serviciului General de Administraţie. Era o
bază ce aparţinuse guvernului, unde nu se afla nimic important,
iar finanţarea guvernamentală fusese oprită.
Era evident că pentru efortul redeschiderii bazei erau
necesare fonduri uriaşe. Finanţarea este însă învăluită în mister,
dar pare a fi în întregime privată. Nu deţin documente autentice
în privinţa surselor de finanţare, dar cunoştinţele mele de la
Montauk mi-au spus că banii proveneau „prin bunăvoinţa”
naziştilor.
În 1944, un tren militar american trecea printr-un tunel
francez transportând aur nazist în valoare de 10 miliarde de
dolari. Trenul a fost dinamitat în vreme ce se afla în tunel. În
tren se aflau şi 51 de militari americani. Generalul George
Patton se afla în Europa la acel moment şi a investigat tragicul
incident, dar nu înţelegea cum a fost posibil ca un tren ce
aparţinea trupelor americane să fie dinamitat în vreme ce se
afla pe teritoriul de vest al Aliaţilor. Soarta celor 10 miliarde de
dolari a rămas, de asemenea, învăluită în mister, iar eforturile
lui Patton au fost blocate.
Mi s-a spus că acest aur a ajuns, în final, la Montauk. Erau
10 miliarde de dolari în aur, calculate la 20 de dolari uncia.
Acea cantitate de aur valorează astăzi 200 de miliarde de
dolari. Suma a fost folosită pentru finanţarea deschiderii
proiectului şi pentru susţinerea cercetărilor în anii ce au urmat.
După ce au fost cheltuiţi, se presupune că proiectul a fost
finanţat de către abominabila familie Krupp8, care deţinea
controlul corporaţiei ITT.
Spre sfârşitul anilor 1970-1971, Baza Militară a Forţelor
Aeriene de la Montauk, Batalionul Radar 0773, a fost
8
Membrii clanului Krupp au fost proprietarii fabricilor germane de
armament din timpul celor două războaie mondiale. După ce a fost găsit
vinovat de complicitate cu Hitler la procesul de la Nuremberg, capul
clanului Krupp a primit o sentinţă uşoară cu suspendare şi i s-a permis să-şi
continue afacerile sale notorii cu armament.
42
redeschisă. Trebuia desemnat personalul, instalat echipamentul

şi pregătită întreaga bază de cercetare.
Au fost puse la punct cele mai stricte măsuri de securitate, o
parte din ele pe deplin întemeiate. Deşi era implicată şi
tehnologia secretă stealth, nu era un secret faptul că aparatul de
zbor stealth (invizibil detecţiei radar) a fost proiectat cu un
înveliş care absorbea undele instalaţiilor radar. Anumite aspecte
ale tehnologiei, numite „recipient electromagnetic”, precum şi
modul în care ea era activată au rămas însă strict secrete. Nu
vom descrie şi nici nu vom discuta aici despre aceste aspecte,
căci ele reprezintă un secret miliar care priveşte securitatea
Statelor Unite. În această carte intenţionăm să dezvăluim un
proiect care nici măcar nu trebuia să fi fost vreodată conceput.
Neavând vreun scop militar sau de îmbunătăţire a apărării
naţionale pe care să se focalizeze, proiectul a fost conceput
pentru controlul minţii colective a maselor, şi aceasta în ciuda
interzicerii sale de către Congres.
Staff-ul era un amestec de militari, angajaţi ai guvernului şi,
de asemenea, personal ce provenea de la diferite corporaţii. Eu
am fost unul din ultima categorie menţionată şi am fost cooptat
în proiect în anul 1973. În cadrul proiectului erau implicaţi şi
un număr de tehnicieni ai Forţelor Aeriene care lucraseră la
radarul Sage în anii '60. Forţele Aeriene i-au repartizat la
Montauk, deşi această bază militară era trecută în documente
ca fiind abandonată. Tehnicienii au menţionat grupului Phoenix
că ei puteau schimba starea generală a bazei modificând
frecvenţa şi durata de pulsaţie a radarului. Observaseră acest
efect ca o curiozitate profesională după ani de zile de lucru cu
radarul.
Era o surpriză pentru specialiştii Phoenix şi ei au considerat
acest fapt deosebit de interesant. Schimbând rata pulsaţiei şi
lăţimea de bandă sau de undă a pulsului, ei puteau modifica
modul general în care fiinţele umane gândeau; era exact ceea
ce ei căutau. Această nouă informaţie a condus la ceea ce eu
numesc acum experimentele „cuptor cu microunde”. Au luat
43
reflectorul (care seamănă foarte mult cu o coajă de banană şi

care se poate vedea de la distanţă dacă vă aflaţi la Montauk
Point) şi l-au rotit spre vest, orientându-l către în jos pentru a-l
focaliza pe una din clădiri, unde ei credeau că este un loc sigur.
Înăuntrul clădirii, într-o cameră ecranată, au montat un
scaun. La început aşezau pe cineva pe scaun - această persoană
era de obicei Duncan Cameron. Apoi deschideau şi închideau
uşa camerei, încercând să determine nivelul energiei UHF
(frecvenţă ultra înaltă - microunde) care intra în cameră. Toate
acestea se realizau atâta timp cât antena era focalizată într-un
punct din faţa clădirii. În acelaşi timp, transmiţătorul emitea
gigawati de energie electrică.
Au făcut experimente programând transmiţătorul la lăţimi
diferite de puls şi la diferite rate ale acestuia, utilizând diverse
frecvenţe. Au încercat tot ce le trecea prin minte, efectuând
simple experimente empirice. Doreau să vadă ce se poate
petrece cu persoana aflată pe scaun când era „bombardată” cu
frecvenţe „x”, impulsuri etc. Au observat că anumite schimbări
făceau ca persoana respectivă să plângă, să râdă, să doarmă, să
se emoţioneze etc. Erau zvonuri că, ori de câte ori radarul Sage
intra în funcţiune, starea generală a întregii baze militare se
schimba. Aceste observaţii erau foarte interesante pentru cei
care supravegheau desfăşurarea proiectului, pentru că ei erau în
primul rând interesaţi de studiul factorului uman.
Doreau să vadă cum puteau controla şi modifica undele
cerebrale. Aceasta se făcea schimbând frecvenţa pulsului şi
amplitudinea sa în corespondenţă cu diferite funcţii biologice.
În acest mod puteau fi controlate gândurile unei persoane.
Folosind frecvenţa radio de 425-450 MHz, ei aveau practic o
fereastră deschisă către mintea umană. Următorul pas era să
descopere ce se afla in interiorul ei.
Deşi uşa camerei ecranate era închisă aproape continuu, ea
nu izola perfect încăperea. Subiecţii erau expuşi unui câmp
electromagnetic puternic pentru a le influenţa undele cerebrale,
însă suficient de redus pentru a nu le cauza afecţiuni de natură
44
biologică. Totuşi, dacă expunerile se desfăşurau în mai multe

zile consecutiv pe aceiaşi subiecţi, ele aveau efecte
distrugătoare asupra lor.
De pildă, Duncan a suferit serioase perturbări la nivel
cerebral şi de ţesut, ca rezultat al expunerilor la 100 KW de
unde RF (Frecvenţă Radio) de la o distanţă de 100 metri.
Undele radio aproape i-au „copt” plămânii şi creierul. Peste
tot în corpul său unde exista o modificare de densitate, se creau
zone de căldură sau energie datorită concentraţiei
microundelor. Medicul care l-a consultat pe Duncan a făcut
unele comentarii despre starea neobişnuită a ţesutului
plămânilor săi. Nu mai văzuse nimic asemănător. Un alt doctor
care l-a consultat a mărturisit că mai văzuse aşa ceva o singură
dată, când cineva ajunsese accidental în faţa unei puternice raze
radar.
Analizele anterioare şi cele de după 1986 au indicat faptul
că creierul lui Duncan era, din punct de vedere medical,
„mort”. Iniţial rugasem câţiva mediumi să îl „examineze” pe
Duncan. Ei susţinuseră, de asemenea, că are creierul „mort”.
Mai ştiam că exista posibilitatea injectării unei anumite
substanţe în creier, după care se putea face o radiografie sau o
scanare care putea revela ce zone din creier mai erau oxigenate.
Indivizii cu creierul „mort” suferă datorită neoxigenării
creierului. Dacă mediumii determinaseră corect, aceasta
însemna că creierul lui Duncan nu mai folosea suficient oxigen.
Am vorbit cu un neurolog cu care eram în relaţii de
prietenie şi a confirmat că, în mod cert, este posibil ca indivizii
cu creierul mort să continue să trăiască. El a citat unele
experimente efectuate post-mortem pe subiecţi umani în Anglia
şi în SUA, ale căror creiere s-a constatat că erau acoperite de
un înveliş neobişnuit, de aproximativ 1 mm grosime.
Mai interesant totuşi era un alt caz pe care-l întâlnise în
urmă cu 10 ani. A luat câteva radiografii ale unei persoane
normale şi mi-a arătat zonele roşii. Mi-a arătat şi unele zone
albastre, dar acestea nu aveau nevoie de mult oxigen. Apoi mi-
45
a arătat o altă radiografie unde întregul creier era albastru.

Aceasta însemna că persoana respectivă trăia precum un om
perfect normal, cu excepţia unor pierderi de memorie datorate
situaţiei respective. Era în mod clar o persoană cu creierul
„mort”, iar acesta folosea suficient oxigen cât să nu
putrezească. Am observat colţul radiografiei şi am fost surprins
să văd scris pe ea numele lui Duncan.
I-am cerut doctorului o explicaţie, dar nu era foarte sigur.
Nu putea oferi decât o concluzie teoretică bazată pe capacităţile
sufletului. El a spus că profesia sa recunoştea existenţa
fenomenelor legate de suflet, dar nu le putea înţelege.
În acest punct înţelegeam că singurul motiv pentru care
Duncan mai este încă în viaţă se datorează unei aptitudini
puternice a psihicului său. Astfel, partea psihică (sufletească) a
minţii a preluat partea fizică a minţii, întreţinând corpul fizic.
Tulpina creierului său este vie; coloana sa vertebrală este
sănătoasă; corpul său fizic este în viaţă, dar partea superioară a
creierului său este, practic vorbind, moartă. Energia psihicului
(sufletului) său întreţine corpul cu ajutorul tulpinii creierului.
Duncan nu era singura persoană afectată. Nu ştim exact
câte persoane au fost implicate, dar oricum numărul acestora a
fost foarte mare.
Prin 1972 sau 1973 ei au înţeles în sfârşit că tehnologia
stealth nu avea nimic de-a face cu radiaţiile ce produc arderi.
Una dintre acele teorii era că radiaţiile care nu produc arderi
erau emise, de fapt, prin reflector şi se îndreptau în direcţia
opusă punctului de focalizare a antenei.
Au încercat această teorie şi au întors antena cu 180 de
grade. Au ţintit razele distrugătoare spre cer, iar spre subiecţii
din cameră se emiteau radiaţii nedistrugătoare. Apoi au
descoperit că aceste radiaţii aveau aceleaşi efecte de modificare
a stărilor, dacă nu chiar mai intense ca celelalte, iar aceasta se
petrecea fără să mai producă vreun rău subiecţilor. Din
nefericire, era deja prea târziu pentru persoanele pe care s-au
făcut experimentele anterioare.
46
În această fază a proiectului, ei erau interesaţi de mo-

nitorizarea oamenilor şi de modificarea gândurilor sau a stărilor
lor psihice. Nu conta în mod deosebit cum induceau aceste
modificări de stare, ci mai ales circumstanţele în care se
produceau. Au fost invitaţi soldaţi din diferite unităţi militare
pentru a-şi petrece acolo sfârşiturile de săptămână. Din punctul
de vedere al militarilor, era vorba de o excursie gratuită într-o
locaţie frumoasă. În exteriorul bazei exista o sală de gimnastică
bine dotată şi o sală de bowling cu cazare şi hrană excelente.
Ceea ce era însă necunoscut militarilor care veneau astfel în
week-end, era că ei deveniseră astfel cobai pentru
experimentele de control al minţii. Totuşi, aceştia nu erau
singurii cobai. S-au întreprins experimente şi pe civilii din
oraşe precum Long Island, New Jersey, New York şi
Connecticut, doar pentru a vedea cât de departe se putea ajunge
cu diferitele tipuri de metode. Totuşi, cele mai multe
experimente s-au realizat pe soldaţii aflaţi în vacanţă.
Se monitorizau diferite tipuri de impulsuri, încercând orice
frecvenţă, iar apoi observau şi etichetau diferitele efecte. Erau
experimente pur şi simplu empirice şi astfel s-a acumulat o
importantă bază de date. După ce au obţinut suficiente
informaţii, au început să înţeleagă treptat semnificaţia efectelor
diferitelor funcţii.
Tot în timpul acestei perioade au experimentat şi
schimbarea bruscă de frecvenţe. Aceasta consta din schimbarea
instantanee şi aleatoare a frecvenţei pe una din cele cinci
frecvenţe diferite pe care era programat transmiţătorul. Această
fază a proiectului a devenit mai târziu foarte importantă, căci
reprezenta un element cheie pentru obţinerea curbării timpului.
Au descoperit că salturile foarte rapide de la o frecvenţă la
alta făceau modulaţiile mai active din punct de vedere psihic. A
fost dezvoltată atunci o bază de date care înregistra momentele
de schimbare a frecvenţei (adică momentele când o persoană
trecea de la o frecvenţă la alta), modulaţia impulsurilor, rata la
care impulsurile erau modulate, lăţimea impulsurilor şi
47
tensiunea de ieşire. Schimbarea bruscă a frecvenţei a fost apoi

cuplată cu efectele sale de feed-back. Baza de date era foarte
mare şi acoperea un larg spectru de cauze şi efecte.
După intense experimentări, au realizat un panou de control
cu care puteau programa diferite modulaţii şi sincronizări ale
impulsurilor, astfel încât transmisia generată urma să „semene”
gânduri-tipar într-un individ. Aceasta însemna că puteau seta
această pulsaţie pentru orice doreau şi apoi aşteptau să se
producă efectul scontat.
Toate acestea au fost realizate în trei sau patru ani de
cercetări. Transmiţătorul era acum operaţional la întreaga sa
capacitate şi pregătit pentru emisii programate. Puteau fi
lansate programe care puneau transmiţătorul să treacă prin
toate fazele sale. Programele erau create pentru a putea
schimba dispoziţiile oamenilor, inducându-le stări de tulburare
şi, de asemenea, pentru amplificarea ratei de infracţionalitate.
Chiar şi animalele din vecinătate erau programate să facă
lucruri ciudate.
Cercetătorii puteau chiar crea programe prin care să se
focalizeze asupra unei maşini, oprindu-i toate funcţiunile
electrice. Nu ştiu care erau modulaţiile sistemului în acele
momente, dar am înţeles că ei descoperiseră aceasta accidental.
Într-o zi, unele vehicule militare executau patrulări în jurul
bazei. Brusc, acestea s-au oprit, nemaifiind pentru moment
funcţionale. A urmat o investigaţie pentru a descoperi ce se
petrecea cu transmiţătorul în acele clipe şi astfel a fost
dezvoltat un alt program. La început, programul putea doar să
facă lumina farurilor maşinilor să scadă în intensitate. Ulterior
a fost îmbunătăţit şi curând putea opri toate funcţiile electrice
de la orice autovehicul.
Câţiva ani de cercetări şi acumulări de informaţii au
condus, în final, la obţinerea unui dispozitiv pentru controlul
minţii. Următorul obiectiv era crearea unei tehnologii de
precizie în această direcţie. Pentru atingerea acestui ţel s-au
obţinut ajutoare din surse foarte oculte.
48
AMPLITRON
Amplificator UHF. amplitronul servea drept amplificator final al
transmiţătorului înainte ca programele să fie emise prin antenă. Un tub
foarte mare, cântărea 150 kg şi 90 cm în dimensiunile sale cele mai mari.
49
TIRATRON
Acesta este unul din cei patru tiratroni de impulsuri care au fost folosiţi
pentru a acţiona tubul de la ieşire. Tiratronii reglau sursa care inducea
„agilitatea de frecvenţă”, alimentând tubul final cu impulsuri prin
intermediul transformatorului de impulsuri. Curbarea şi controlarea axelor
temporale au devenit posibile prin „agilitatea de frecvenţă”.
50
10
SCAUNUL MONTAUK
În anii '50, corporaţia ITT dezvoltase foarte mult tehnologia
senzorilor, încât aceasta putea permite cu uşurinţă afişarea pe
un monitor a tot ceea ce o persoană gândea. La modul esenţial
vorbind, aceasta era o maşină pentru „citit” mintea, care opera
pe principiul preluării funcţiilor de natură electromagnetică ale
fiinţei umane şi traducerea lor într-o formă inteligibilă. Era un
mecanism aparent simplu, ce consta dintr-un scaun pe care se
aşeza o persoană. Bobinele care serveau drept senzori erau
plasate în jurul scaunului. Mai existau trei receptoare, şase
canale şi un computer Cray 1 care urma să afişeze pe un
monitor care erau gândurile acelei persoane.
Modul în care a fost concepută această tehnologie este încă
un mister. S-a sugerat că cercetările au fost sprijinite de Sirieni,
o rasă extraterestră care provine din sistemul solar numit Sirius.
Această teorie susţine că extratereştrii au oferit ideile de bază,
iar oamenii au continuat din acel punct.
Astfel, au fost aranjate trei seturi de bobine într-o piramidă
care cuprindea scaunul respectiv. Mai exista o bobină în zona
de vârf a piramidei, care era legată în paralel cu bobinele de la
baza ei. Persoana era aşezată în interiorul câmpului format de
bobine. Cele trei seturi de bobine erau conectate la trei
receptoare radio diferite (Hammerland Super ProP 600's) şi la
şase ieşiri. Un detector de lungime de bandă independent, care
avea un sistem de referinţă variabil, furniza şase ieşiri de la
cele trei receptoare. Trei dintre ele erau pe partea lungimii de
bandă dedesubtul undei purtătoare, iar celelalte trei se aflau pe
partea lungimii de bandă deasupra undei purtătoare. Acest
dispozitiv ridică însă o întrebare foarte importantă. Dacă
respectivul ansamblu electronic „citea” gândurile, ce utiliza
unda purtătoare pentru a realiza aceasta?
51
Cu ajutorul unui oscilator, detectorii din receptoare erau

capabili să fixeze pe loc un semnal eteric care era preluat iniţial
de bobine. Nu exista, de fapt, o undă purtătoare aşa cum în
mod normal o cunoaştem noi. Detectorii se fixau asupra
vârfului de semnal care era iniţial preluat de bobinele din cele
trei seturi de frecvenţe pe care erau acordate receptoarele.
În această fază, echipa de cercetare a reuşit să detecteze
semnale care reprezentau funcţii comparabile cu cele ale minţii
umane. Semnale solide care semănau cu gândurile unei
persoane proveneau, de fapt, din receptoare. Acest dispozitiv
citea aura umană, care este un cuvânt cu care mediumii şi
metafizicienii obişnuiesc să descrie câmpul electromagnetic ce
înconjoară corpul uman. În acelaşi mod în care vorbirea umană
este propagată prin unde radio, acest dispozitiv propaga
gândurile (care teoretic se manifestă în aură).
Cele şase canale de ieşire de la receptoare erau conectate la
un convertor digital (transformând semnalul în limbaj de
calculator) şi apoi erau interconectate la un calculator. Un
computer Cray 1 era folosit pentru decodificarea semnalului
interceptat de receptoare. După multe cercetări s-a ajuns în
situaţia în care computerul putea lista chiar un întreg dialog
mental. Acesta era „dialogul” curent al subiectului care gândea.
După şi mai multe eforturi, s-a ajuns la performanţa în care
subiectul vizualiza ceva şi pe monitorul calculatorului apărea o
imagine. Îmbunătăţirile tehnologiei au făcut posibilă
reprezentarea în 3D a aspectelor auditive/vizuale (ale
gândurilor subiectului), ce apăreau pe monitorul calculatorului
şi puteau astfel să fie listate.
Când cei de la Montauk au aflat despre acest dispozitiv
performant de citire, li s-a părut cu adevărat o realizare
excepţională. Doreau să transforme dispozitivul de citire într-
un transmiţător. Astfel, se puteau elimina riscurile în cazul
oamenilor care efectuau experimente de invizibilitate sau de
călătorii în timp. Teoria era că o persoană aflată pe scaun
transmitea echipajului (precum în Experimentul Philadelphia) o
52
realitate alternativă. Când nava devenea invizibilă, echipajul

era atunci în sincronizare cu realitatea alternativă şi astfel
membrii lui nu ajungeau să fie dezorientaţi şi rătăciţi în timp şi
spaţiu.
În această etapă, s-a procurat un scaun la care ne vom referi
acum ca fiind faimosul „Scaun Montauk”. Acest scaun a fost
conectat la instalaţiile de bobine construite la ITT. Calculatorul
Cray 1, care era folosit pentru decodificarea transmisiilor ce
erau generate de persoana care se afla pe scaun, era
interconectat cu un computer IBM 360. Acesta se afla, la
rândul său, în legătură cu transmiţătorul Montauk.
Computerul IBM 360 era necesar pentru a controla
modulaţia transmiţătorului, astfel ca acesta să poată schimba
brusc frecvenţele de-a lungul întregii lungimi de bandă.
Îmi amintesc că în această etapă Al Bielek a preluat un rol
cheie în cadrul „Proiectului Montauk”. Al este unul din autorii
cărţii „Experimentul Philadelphia şi alte Conspiraţii OZN”. El
îşi aminteşte de implicarea sa în „Proiectul Rainbow”. Iniţial
fusese adus la proiect pentru a explica ce se petrecea din punct
de vedere metafizic o dată cu utilizarea transmiţătorului asupra
fiinţelor umane. El nu fusese ales doar pentru că avea
experienţă în inginerie, ci mai ales pentru că era dotat cu o
anumită sensibilitate mediumică având, de asemenea, vaste
cunoştinţe pe teme ezoterice. Acum devenise treaba lui Al de a
interconecta computerul Cray 1 cu IBM 360. Computerul Cray
1 furniza tone de informaţii. Ei nu ştiau ce să facă cu ele şi
aveau nevoie de o persoană expertă în metafizică pentru a le
prelucra în mod corect. Trebuia ca ei să convertească datele
furnizate de computerul Cray 1, pentru a se sincroniza cu
modulaţia de impulsuri dorită de calculator. IBM 360 realiza
această funcţie şi era utilizat ca traducător şi bancă de date
pentru ceea ce genera computerul Cray 1.
Transmiţătorul avea un computer de modulaţie care era ali-
mentat digital pe codul tipic de 32 octeţi pe care IBM 360 îl
producea. Computerul de modulaţie şi transmiţătorul erau, de
53
asemenea, sincronizate corespunzător. IBM 360 „spunea”

calculatorului de modulaţie cum să moduleze transmiţătorul.
Aveam acum un sistem în care se puteau introduce date în
codul tipic de 32 octeţi, iar apoi transmiţătorul emitea, la rândul
lui, ceva precis. Persoana din scaun trimitea diferite semnale
receptoarelor care transmiteau informaţiile către computerul
Cray 1, care „spunea” ce gândea subiectul. Aceste informaţii
transmise de Cray 1 urmau să fie preluate şi transformate
pentru ca IBM 360 să recodifice forma-gând iniţial transmisă.
A durat în jur de un an pentru a interconecta cu succes
calculatoarele.
Eu am fost cooptat la proiect în această fază pentru a lucra
cu frecvenţele radio şi cu transmiţătorul. Deşi se reuşise într-o
oarecare măsură să se conecteze între ele calculatoarele, mai
existau încă mari probleme cu feed-backul de la transmiţător la
scaun. Soluţia în acest caz era mutarea scaunului la centrul ITT
din Southampton, Long Island. Pe scaun, la Southampton se
afla un medium care se raporta prin calculator la transmiţătorul
de la Montauk (fiind un releu via calculator spre transmiţător).
Mediumul emitea gânduri, iar Cray 1 le decodifica.
Informaţia obţinută era astfel trimisă printr-o conexiune radio
de 32 octeţi la Montauk, unde era preluată de computerul IBM
360. Apoi, IBM 360 emitea informaţia prin transmiţător şi
astfel se putea construi la Montauk o formă-gând din ceea ce
mediumul gândea la Southampton. În esenţă, dispozitivul era
un amplificator mental. A mai trecut încă un an de cercetări
până să se reuşească obţinerea unui semnal inteligibil (bazat pe
ceea ce mediumul gândea la Southampton) care era trimis la
Montauk şi apoi era emis prin transmiţător. Primul lor obiectiv
era să obţină o percepţie fidelă a gândurilor (ce proveneau de la
persoana aşezată pe scaun) prin transmiţătorul Montauk şi apoi
emisia acestor gânduri prin intermediul antenei. În afară de
Duncan mai erau şi alţi mediumi. Aceştia ajutau la
îmbunătăţirea programelor pe calculator. În cele din urmă,
redarea formelor-gând devenise clară. Mediumul din
54
Southampton se putea concentra asupra unui anumit lucru, iar

transmiţătorul de la Montauk transmitea foarte clar
reprezentarea a ceea ce mediumul gândea.
Aceasta a fost prima fază în care transmiţătorul de la
Montauk lucra cu o înaltă fidelitate de redare a gândurilor.
Pe la începutul anului '75, îmi amintesc că au descoperit o
altă problemă. Dacă apărea vreo discontinuitate în curgerea
timpului, practic totul se năruia. Cu alte cuvinte, dacă
mediumul de pe scaun proiecta o realitate (în termeni
temporali, în acest caz) care nu avea de-a face cu realitatea
noastră (cum ar fi, de exemplu, curgerea timpului în realitatea
noastră), el provoca astfel întreruperea conexiunii dintre
Southampton şi Montauk. Orice discontinuitate în continuumul
spaţio-temporal dintre cele două oraşe cauza întreruperea
transmisiei formei-gând. Pentru a înţelege o discontinuitate a
timpului, imaginaţi-vă timpul precum o pulsaţie sau un flux
continuu. Pulsaţia de bază a timpului interacţionează şi îşi
schimbă forma în conformitate cu alte fluxuri energetice sau
fenomene. Când aceste pulsaţii centrale care compun timpul
sunt perturbate (datorită unei modificări în realitate sau datorită
altor fenomene), direcţia, viteza sau curgerea timpului sunt şi
ele modificate. Acest proces este cunoscut ca fiind o discon-
tinuitate a timpului. Teoretic, aceste discontinuităţi apar din
când în când dar, din moment ce noi suntem centraţi în
realitatea noastră, nu observăm cu adevărat o discontinuitate
temporală. Fenomenul deja vu ar putea fi un bun exemplu al
unei astfel de discontinuităţi în structura timpului.
Având scaunul la Southampton, experimentele de control al
minţii nu funcţionau întotdeauna. Aceste disfuncţionalităţi erau
atribuite discontinuităţilor din structura timpului. Se mai ştia
că, în cazul în care transmiţătorul era alimentat cu o mare
cantitate de energie electrică în timpul unei discontinuităţi a
timpului, efectele puteau fi dezastruoase.
Acum devenise imperativ necesară reinstalarea scaunului la
Montauk. Mai întâi au ecranat foarte bine scaunul, astfel încât
55
câmpul electromagnetic de la Montauk să nu-l afecteze. Dar

teoria nu a funcţionat şi au hotărât să pună scaunul într-o zonă
moartă din punct de vedere electromagnetic. Au ales cea mai
bună zonă disponibilă care corespundea necesităţilor, dar nici
această tentativă nu a fost încununată de succes.
Experimentele au continuat până la jumătatea lui '75, dar au
întâmpinat dificultăţi până când au consultat prototipul original
după care fusese realizat scaunul (care se presupune că a fost
inventat de Sirieni). Acest dispozitiv nu era identic cu cel creat
de ITT. Avea un mod diferit de construcţie a bobinelor şi în
interiorul scaunului bobinele erau conectate la receptoare din
cristal. Acestea erau chiar cristale şi nu dispozitive electronice
obişnuite. După analizarea prototipului, au fost realizate
licitaţii secrete pentru construcţia unui nou scaun, în urma
cărora corporaţia RCA a ieşit învingătoare. Nikola Tesla9
proiectase receptoare pentru RCA în anii '30. Activitatea sa din
acea perioadă a fost realizată sub numele de „N. Terbo”, care se
era, de fapt, numele de fată al mamei sale. Receptoarele Tesla
aveau bobine de o structură foarte specială. Erau bobine radio
normale, dar erau aranjate în tipare neobişnuite de cuplare.
Construcţia scaunului Montauk a fost, de asemenea,
îmbunătăţită prin folosirea bobinelor Helmholtz. Acestea erau
plasate în jurul scaunului şi serveau drept bobine de preluare a
semnalului. În electronica clasică, bobinele Helmholtz se
compun din două seturi de bobine. Ele posedă o proprietate
unică, aceea de a se putea sincroniza pentru a crea un câmp
constant de energie în interiorul bobinelor. Au fost folosite trei
seturi de bobine (X, Y şi Z), pe care le-au sincronizat astfel ca,
în vreme ce în interiorul bobinelor putea fi menţinută o energie
constantă, în exterior nu se producea absolut nici un efect.
9
Nikola Tesla era un geniu în electronică, fiind primul care a descoperit şi
aplicat principiile curentului alternativ. Cu sprijinul financiar oferit de
George Westinghouse, Tesla a revoluţionat modul în care electricitatea era
utilizată în întreaga lume. Vezi Anexa D pentru mai multe informaţii despre
Tesla.
56
Structura bobinei din receptoare, proiectată de Tesla, era ideală

pentru „Proiectul Montauk”. Nu doar scaunul era plasat într-o
structură de bobine, dar chiar şi receptoarele. Această dispunere
ecrana perfect câmpul energetic.
Trebuie acordată atenţie faptului că structura bobinelor de
la receptoarele Tesla mai este cunoscută sub numele de
structură de bobine Delta T sau Delta Timp. Proprietatea de
ecranare a unui câmp energetic de către aceste bobine
reprezintă o parte din ceea ce a permis crearea „efectului de
recipient” în jurul navei USS Eldridge din Experimentul
Philadelphia. Bobinele Delta T preluau, de fapt, trei axe de
semnal temporal. Fiind mult mai potrivite proiectului, ei au
renunţat la conexiunea prin microunde, care se defecta în
timpul unei schimbări de realitate.
Pentru a face scaunul Montauk să funcţioneze fără
interferenţe, trebuia ca ei să reproducă funcţiile receptoarelor
de cristal din tehnologia „Siriană”. Structura bobinelor din
receptoarele prototip era structură de bobină Delta T.
Receptorul avea, de asemenea, funcţia Delta T, dar antena nu.
Tehnologia creată de ITT avea funcţia Delta T la antenă, dar nu
la receptoare. Versiunea RCA utiliza bobine standard de tipul
Helmholtz pentru preluarea semnalului care putea realiza
conversia Delta T în receptoare. Ei aveau acelaşi sistem de
detectare şi de fixare a oscilaţiilor pe care ITT îl folosise cu
computerul Cray 1.
În această fază, buna desfăşurare a proiectului depindea
doar de bobine. În exteriorul structurii bobinelor nu exista
senzitivitate. Puteau aşeza scaunul în spaţiul nefolosit ce se afla
între antena de transmisie de pe clădirea transmiţătorului şi
antena magnetică de transmisie aflată la subsol. Aceasta din
urmă se afla în baza subterană a clădirii transmiţătorului, care
deja fusese bine ecranată. În următoarea cameră ei aveau trei
receptoare special proiectate şi, de asemenea, alte echipamente
folosite pentru a sincroniza toate oscilatoarele locale cu
semnalul, în mod asemănător cu sistemul ITT.
57
Acum antena, transmiţătorul şi scaunul erau în acelaşi plan

temporal. Computerele erau în propriul lor plan temporal. Nu
conta că scaunul se afla la subsol, iar computerele Cray 1 şi
IBM 360 în cealaltă clădire (ele trimiteau răspuns înapoi în
clădirea transmiţătorului). Când totul este „digitalizat”,
persoana care este implicată nu se mai află în timp real; este
creat astfel un „timp fals”. Computerele puteau fi localizate
oriunde. Clădirea computerelor a fost proiectată pentru
găzduirea acestora. Ea ecrana computerele de câmpul
electromagnetic şi de energia provenind de la antenă pentru a
nu fi distruse. Centrul de operaţiuni era ecranat total cu ciment
şi oţel.
În final, ei au creat a doua şi ultima generaţie de scaun
Montauk, ce avea acelaşi rol ca şi primul. Aducea aceleaşi şase
canale de informaţie la calculator, dar mai avea un avantaj în
plus: era imun la semnalul antenei. Acum, semnalul de la
antenă nu avea feed-back pentru a cauza interferenţe. Deci totul
era pregătit. Au mai trecut aproximativ 6 luni până spre
sfârşitul anului '75 - începutul lui '76, în care au fost efectuate
diferite teste pentru potrivirea, ajustarea şi sincronizarea
echipamentului, astfel încât totul să funcţioneze la parametri
optimi.
În final au reuşit să pună în funcţiune transmiţătorul, lucru
de-a dreptul uluitor. Ceea ce s-a realizat după aceea, a depăşit
orice aşteptări.
58
59
DIAGRAMA SCAUNULUI MONTAUK
60
61
DIAGRAMA GENERALA A INSTALAŢIEI
62
11
CREAŢIE DIN ETER
Odată pus în funcţiune transmiţătorul, a mai fost nevoie de
aproximativ un an de zile pentru a rezolva problemele legate de
programele de computer pentru ca sistemul să poată transmite
toate funcţiile psiho-active. Spre sfârşitul anului '77,
transmiţătorul reproducea formele-gând fără erori şi
discontinuităţi şi cu un înalt grad de acurateţe. În această fază,
au folosit toate resursele financiare, fără restricţii. L-au pus pe
Duncan Cameron să se concentreze asupra unui obiect solid. Şi
ce credeţi că s-a produs? Obiectul solid pur şi simplu s-a
materializat din eter!
Duncan îşi focaliza atenţia asupra unui obiect solid, care
mai apoi se materializa undeva în spaţiul bazei militare.
Indiferent de obiectul vizualizat de Duncan, matricea obiectului
era transmisă către transmiţător care inducea suficientă energie
pentru materializarea obiectului vizualizat, care apărea în orice
punct din bază la care Duncan se putea raporta. Cu alte cuvinte,
dacă ar fi ţinut un obiect în mâini sau l-ar fi vizualizat, ar fi
apărut la locul dorit. Ei descoperiseră, de fapt, un mod de a
manifesta actul creaţiei direct de la nivelul gândurilor cu
ajutorul transmiţătorului. Orice ar fi gândit Duncan, totul se
materializa. De multe ori obiectul se putea vedea doar într-o
formă eterică (precum o fantomă) şi nu într-o stare solidă.
Uneori se materializa sub forma unui obiect real solid, care era
într-o stare stabilă şi care continua să se menţină aşa. În alte
situaţii, obiectul se materializa în stare de agregare solidă, dar
nu rămânea în planul fizic decât atâta vreme cât transmiţătorul
era deschis, iar apoi, când acesta era închis, obiectul dispărea.
Informaţiile prezentate de calculator furnizau cu acurateţe ceea
ce Duncan gândea. Ulterior, cercetătorii puteau selecta
gândurile care urmau să fie emise prin transmiţător. Majoritatea
63
acestor gânduri erau emise în apropierea bazei militare

Montauk Air Force, dar erau utilizate şi alte locaţii.
Ceea ce Duncan gândea sub forma unei realităţi subiective
era creat ca realitate obiectivă (în stare solidă sau într-o formă
transparentă în funcţie de circumstanţe). De exemplu, el se
putea gândi la o întreagă clădire care se materializa chiar în
interiorul perimetrului bazei militare de la Montauk. Acest tip
de experimente devenise deja o rutină.
Sistemul funcţiona cu un înalt grad de fidelitate. Acum, ei
doreau sa vadă ce întrebuinţare practică îi puteau da în folosul
lor. Primul experiment a fost numit „The Seeing Eye” - Ochiul
Văzător. Având o buclă din părul unei persoane sau alte obiecte
care au aparţinut acelei persoane, Duncan se putea concentra
asupra ei şi era capabil să vadă ca şi cum privea prin ochii ei,
să audă prin urechile sale şi să simtă prin corpul ei.
Efectiv, el putea „vedea” astfel prin alţi oameni, oriunde pe
planetă. Experimentele se realizau continuu şi aveau o mare
varietate, dar nu ştiu cât de profundă era implicarea lor. Era
într-adevăr incredibil că o asemenea acţiune a putut fi realizată
de oameni. De fapt, totul devenise mai mult sinistru decât
incredibil, pentru că ei erau foarte interesaţi să controleze
modul de gândire al oamenilor. Următorul pas a fost să vadă
dacă puteau induce gânduri în mintea altei persoane. De
exemplu, îl trimiteau pe Duncan să se întâlnească cu un anumit
individ. După întâlnire şi fără ştirea respectivei persoane,
Duncan se concentra asupra ei. În 99% din situaţii, subiectul
avea apoi gânduri similare cu cele ale lui Duncan. Fiind capabil
să pătrundă foarte profund în mintea altei persoane, Duncan o
putea astfel controla şi îi era uşor să o facă să acţioneze cum
dorea el. Acest factor de control se producea la un nivel mai
profund decât hipnoza obişnuită.
Cu ajutorul lui Duncan, a echipamentului şi a trans-
miţătorului Montauk, oamenii de ştiinţă puteau efectiv încărca
informaţii, programe sau comenzi în minţea unui individ.
Gândurile lui Duncan deveneau gândurile respectivului individ.
64
Folosind acest procedeu şi tehnologia lui aferentă, oricine

putea fi programat să facă ceea ce în mod normal nu făcea.
Iată, deci, începutul experimentelor de control al minţii din
cadrul „Proiectului Montauk”.
Această linie de cercetare a continuat până în anul 1979. Au
urmat multe alte experimente celui descris mai sus. Unele erau
foarte interesante, dar altele aveau consecinţe oribile. În ţinta
lor intrau indivizi, mase de oameni, animale, locuri şi
tehnologie. Se puteau orienta, practic, spre orice. De exemplu,
un televizor putea fi făcut cu uşurinţă să se deregleze. Puteau
opri imaginea sau chiar să-l închidă de tot. Mişcau obiecte ca în
fenomenele de telekinezie şi devastau astfel camere întregi.
Într-un caz anume, Duncan s-a concentrat pentru a sparge
un geam. A fost generată suficienţă forţă încât a sfărâmat un
geam dintr-un oraş din apropiere de Montauk. Animalele
puteau fi omorâte de la distanţă, iar oamenii puţeau fi
influenţaţi să declanşeze valuri de infracţiuni.
Trebuie să înţelegeţi că în momentele în care Duncan
realiza aceste experimente era într-o stare alterată de conştiinţă.
Fusese special pregătit de către CIA sau NSA. În orice caz,
mintea sa conştientă era mai mereu redirecţionată prin
intermediul stării de orgasm sexual. Astfel, ceea ce noi am
putea numi mintea inferioară, ieşea atunci la suprafaţă.
Duncan, persoana, era transferat într-o transă orgasmică.
Mintea sa inferioară (mai bine zis, subconştientul), fiind la
dispoziţia cercetătorilor, devenise foarte sugestibilă şi era astfel
foarte uşor controlabilă.
Pentru acest tip de „programare” mentală, informaţiile
puteau fi implementate prin orice simţ al corpului. Duncan era
apoi direcţionat spre a-şi concentra mintea inferioară asupra
informaţiilor care erau transmise în acest mod. De exemplu, o
dată ce mintea lui inferioară ieşea la suprafaţă şi i se spunea să
se concentreze asupra unui anumit obiect, el se focaliza în acea
direcţie cu toată forţa. Întreaga sa minte se focaliza asupra unui
singur obiect, în vreme ce corpul său intra într-o stare de
65
suspendare temporară a funcţiilor vitale.

Mintea inferioară era atunci curăţată de programările
anterioare, putând fi introdus orice altceva. Cuvinte rostite sau
scrise, filme, muzică sau orice era considerat necesar era folosit
pentru a pune mintea inferioară în mişcare.
Aceste tehnici reprezentau cheia pentru a obţine forme-
gânduri clare de la transmiţător care ori afectau mintea altei
persoane, ori materializau diferite obiecte din eter.
În preajma anului 1978, tehnicile de control al minţii erau
în întregime dezvoltate şi îndosariate. Au fost înregistrate
casete corespunzătoare şi distribuite diferitelor agenţii pentru a
fi transpuse în aplicaţii practice.
66
12
DISCONTINUITATEA TIMPULUI
Experimentele au continuat în anul 1979, când s-a putut
observa un fenomen extrem de straniu. Pe măsură ce gândurile
lui Duncan erau proiectate prin transmiţător, la un moment dat
ele se opreau brusc. Aspectul era destul de frustrant şi dădea
impresia unei defecţiuni. Mai apoi, însă, s-a observat că în
realitate gândurile lui Duncan nu încetau. Ele existau, dar în
afara fluxului normal de timp! De exemplu, el se concentra
asupra unui lucru la orele 20:00 şi manifestarea sa obiectivă
avea loc la miezul nopţii sau la orele 6:00 dimineaţa. La orice
s-ar fi gândit, materializarea respectivului obiect nu se
producea în acelaşi timp.
Se părea astfel că oamenii de ştiinţă de la Montauk puteau
folosi capacităţile mediumice ale lui Duncan pentru a curba
timpul! Au început să cerceteze acest fenomen cu multă
nerăbdare. Cam în aceeaşi perioadă, ni s-a cerut tuturor să
participăm la ceea ce era cunoscut sub numele de „Conferinţe
Sigma”, care aveau loc în apropiere de Olympia, Washington.
Aceste conferinţe aveau drept subiect funcţiile timpului, iar noi
eram acolo să obţinem o mai bună înţelegere asupra
mecanismelor timpului. Ni se spunea că trebuie să optimizăm
utilizarea transmiţătorului pentru manipularea timpului.
Am aflat că echipamentul pe care îl foloseam era suficient
de puternic pentru a curba timpul, dar totuşi încă nu eram
capabili să realizăm aceasta.
Antenele folosite de noi produceau ceea ce ar putea fi numit
un efect secundar de „discontinuitate a timpului”. Acest efect
secundar de modificare a fluxului temporal demonstra totuşi că
echipamentul de bază era suficient pentru aceasta. Dar chiar şi
aşa, noi am cerut o antenă care era mult mai eficientă în
operarea de modificări temporale.
67
După ce am participat la mai multe conferinţe şi am

discutat cu mai multe persoane, grupul nostru de cercetare a
remarcat că frecvenţa radio pe care o foloseam nu era cea mai
potrivită pentru scopul nostru. Trebuiau operate anumite
schimbări, cum ar fi, de pildă, modificarea ratei impulsurilor
din bobine. Am mai studiat geometria piramidală şi modul de
utilizare a acesteia pentru a curba câmpul temporal.
Suplimentar, a trebuit să învăţăm mai multe despre ceea ce este
cunoscut sub numele de funcţii temporale Delta (adică,
funcţiile de schimbare a timpului).
Cheia înţelegerii noastre a fost o sugestie de a utiliza un
anumit tip de antenă pe care o voi numi antenă Orion Delta T.
Această denumire conţine şi cuvântul Orion, deoarece au
existat multe zvonuri că proiectul acestei antene fusese primit
de oamenii noştri de ştiinţă de la extratereştrii din constelaţia
Orion (acesta este un alt grup de extratereştri decât cei din
sistemul Sirius, ale căror cunoştinţe se presupune că au fost
folosite pentru construcţia scaunului Montauk). Conform
zvonului, cei din constelaţia Orion ştiau că suntem aproape de
îndeplinirea cu succes a sarcinii noastre şi doreau să ne ajute.
Antena Orion Delta T era o antenă în formă de octaedru şi
fusese plasată la subsol. Măsura cam 30 până la 50 de metri de
la un punct la altul. Au fost făcute excavări de aproape 100 m
pentru a găzdui antena sub transmiţător.
Scaunul Montauk a fost plasat sub transmiţător şi deasupra
antenei Delta T, pentru a sincroniza antena RF de la suprafaţă
cu antena din subteran, astfel încât scaunul să se afle într-un
punct neutru între ele. Astfel, scaunul era complet ferit de orice
interferenţă.
Antena de transmisie Delta T era alimentată cu energie din
trei surse. Energia de la două din cele trei surse provenea de la
modulatoarele de impulsuri ale celor două transmiţătoare şi era
trimisă în bobinele X şi Y ale antenei Delta T (acelaşi impuls
care furniza energie electrică către amplitron furniza, de
asemenea, energie către antena Delta T care se afla sub
68
pământ). A treia axă era axa Z. Aceasta fusese plasată în jurul

perimetrului antenei şi provenea de la o sursă de zgomot alb10,
(explicaţie în subsol) care era obţinut de la un amplificator
audio de 250 KW. Zgomotul alb punea în rezonanţă întregul
transmiţător, însă mai multe elemente în această privinţă vor fi
descrise pe parcursul capitolelor următoare.
Antena omnidirecţională ce era localizată la suprafaţă, pe
clădirea transmiţătorului, a fost acordată pe frecvenţa radio
respectivă. În plus, componenta non-hertziană (care este de
natură eterică) a frecvenţei radio ajungea în subteran şi se
interconecta cu câmpul magnetic generat sub pământ. Când
frecvenţele erau însumate în această manieră, rezultau mari
distorsiuni şi perturbări ale timpului.
Tehnologiile de bază din acest proiect erau identice cu cele
folosite în Experimentul Philadelphia. La bordul lui Eldridge,
ei aşezaseră transmiţătoarele RF pe principalul catarg al navei.
Bobinele erau plasate pe punte de jur împrejur şi erau activate
de impulsuri cu o anumită frecvenţă. În esenţă, noi am duplicat
mecanismele folosite în „Proiectul Rainbow”, îmbunătăţindu-le
însă în mod considerabil performanţele. Noua tehnologie a
făcut ca proiectul să fie mult mai stabil şi mai uşor de controlat.
Pe lângă antena Delta T, mai sunt două elemente cheie care
trebuie înţelese: momentul zero şi zgomotul alb.
La momentul zero ne-am referit anterior, dar voi oferi
explicaţii suplimentare pentru o mai bună înţelegere a
subiectului. În primul rând, momentul zero se află în afara
universului nostru tridimensional. Îl vom considera mai „în
vârstă” decât universul, căci momentul zero exista înainte de
apariţia întregii Creaţii. Momentul zero (sau originea
primordială) reprezintă conexiunea noastră fundamentală cu
10
Zgomotul alb este un impuls autogenerat pe orice frecvenţă şi în acelaşi
timp. Când acordaţi radioul pe un post pe bandă FM, de exemplu, zgomotul
pe care-l auziţi între posturile radio este zgomotul alb. Poate fi considerat
precum o explozie bruscă existentă pe orice frecvenţă sau precum un
mănunchi de impulsuri ce sunt emise împreună.
69
universul.
Când universul nostru se roteşte, el face aceasta în jurul
momentului zero. Dar universul nostru (adică, universul fizic)
nu este singurul care există. Fiecare univers (fizic sau subtil)
are un moment zero. Toate momentele zero ale diferitelor
universuri coincid şi nu se mişcă niciodată; de aceea acest
punct este numit momentul zero.
Următoarea analogie ar putea fi de un real folos. Imaginaţi-
vă un carusel care se roteşte în jurul unei cabine centrale. Omul
dinăuntrul cabinei reprezintă momentul zero. Pe lângă acest
carusel, mai sunt şi alte carusele care se rotesc pe diferite
niveluri, dar toate sunt sub controlul aceluiaşi punct central
zero, care în această analogie este reprezentat de omul din
cabină.
Prin anii '20, genialul Nikola Tesla crease deja un generator
de referinţă asupra momentului zero. El consta, practic, dintr-
un complex de dispozitive şi rotiţe. Într-un limbaj mai familiar,
ne vom referi la acest generator sub numele de „titirez”. El este
un dispozitiv relativ straniu, căci în momentul în care este
deschis, se poate auzi cum „se fixează asupra a ceva”, dar nu
mă refer la energia electrică. Mi s-a spus că se fixează asupra
rotaţiei Pământului, care reprezintă o referinţă asupra
momentului zero secundar. Este secundar pentru că rotaţia
Pământului se află în strânsă relaţie cu sistemul solar, care este
în acelaşi mod în relaţie cu galaxia şi, astfel, cu întregul
univers. Universul se roteşte în jurul momentului zero.
Toate acestea pot fi şi mai bine înţelese studiind modul în
care Tesla a descoperit curentul alternativ folosindu-se de
principiile câmpurilor magnetice rotitoare ale Pământului.
Generatorul momentului zero este într-un anumit grad o
extrapolare a modalităţii descrise anterior; totuşi, acesta nu face
doar o referire la mişcarea de rotaţie a Pământului. Generatorul
ia în considerare orbita soarelui, galaxia noastră şi, în final,
centrul întregii noastre realităţi.
Celălalt element cheie ce trebuie înţeles este zgomotul alb,
70
care ar putea fi considerat drept „adezivul” ce face ca întreaga

operaţiune să funcţioneze corect. Este o operaţiune pur tehnică,
pe care o voi descrie sumar.
Transmiţătorul Sage conţinea în jur de 40 sau 50 de
oscilatoare, mixere şi amplificatoare controlate de cristale care
generau un semnal pe frecvenţa de 425 MHz. Mai utiliza şi
„agilitatea de frecvenţă”, care însemna că putea să treacă
spontan de la o frecvenţă la alta. Împreună cu transmiţătorul, ei
aveau ceea ce este cunoscut sub numele de dispozitiv „COHO”
sau „organizator coerent al oscilatorului”. În mod normal, un
„COHO” funcţionează având ca referinţă doar o singură
frecvenţă. Totuşi, transmiţătorul Montauk nu obţinea în acest
mod sincronizarea (sau rezonanţa) care era necesară.
Pentru a obţine această condiţie de rezonanţă, am luat
fiecare oscilator disponibil şi i-am modulat amplitudinea cu
ajutorul zgomotului alb. Din moment ce zgomotul alb este în
proporţie de 50% corelat cu totul, el corespunde unei funcţii
universale autocorelate sau autosincronizaţe. Rezultatul a fost
că toate componentele eterice ale oscilatoarelor erau acum
corelate una cu cealaltă. Noi nu încercam să corelăm funcţiile
electrice, pentru că acestea nu ne priveau; eram interesaţi doar
de funcţiile eterice, pentru că ele furnizau, de fapt, efectele pe
care noi le căutam.
Aveam nevoie, însă, de un punct de reper temporal foarte
stabil, care era furnizat de generatorul de moment zero. Acesta
producea două unde de 30 Hz în relaţie cu momentul zero. Una
era conectată la computere şi sincroniza ceasul sau funcţiile de
temporizare. Cealaltă undă modula generatorul de zgomot alb.
Ajustând sincronizarea lor ne puteam focaliza asupra oricărui
fragment temporal, monitorizând întreaga operaţiune. Aceasta
ne permitea să evidenţiem corespondenţele zgomotului alb şi
să-l relaţionăm cu punctul central al timpului, unde toate tim-
purile se intersectează.
Scopul acestui experiment era să facem coerente trans-
misiile mediumice ale lui Duncan în relaţie cu timpul. Dr. von
71
Neumann ne-a explicat că transmiţătorul trebuie să fie corelat

temporal, ţinând seama de momentul zero. Generatorul de
referinţă asupra momentului zero servea şi ca „punct martor”
înapoi către Experimentul Philadelphia, iar acesta era un aspect
extrem de important. Proiectul urmărea să deschidă o poartă
temporală către USS Eldridge în 1943.
Modificările la echipamente au continuat până în anul 1979,
când s-a reuşit stabilizarea unui sistem coerent de transmisie ce
ţinea seama de sincronizarea temporală. În continuare, urma ca
ei să ajusteze şi să modifice echipamentul pentru a se
sincroniza cu Duncan. El demonstrase deja că avea puncte de
reper personale asupra momentului zero când, aparent din
întâmplare, avuseseră loc anumite curbări ale timpului. Aceasta
probabil se putea explica mai bine privind experienţa sa
anterioară din timpul Experimentului Philadelphia. Acolo, el
sărise de la bordul lui USS Eldridge şi fusese atras cu forţă într-
un vortex temporal. La Montauk, circumstanţele erau altele,
dar se pare că familiarizarea sa cu momentul zero nu-l părăsise.
Mai erau şi alţi mediumi, dar Duncan era primul pe care îl
foloseau; 90% din timpul când sistemul era deschis, el se afla
pe scaun. Dacă era bolnav sau nu se simţea bine, obişnuiau să
aştepte o zi. De fiecare dată când schimbau operatorul, era
necesar să recalibreze şi să reprogrameze calculatoarele şi
modulatorul de impulsuri şi aveau nevoie de două zile întregi
pentru a reuşi aceasta. Dacă Duncan era indisponibil pentru o
perioadă de două săptămâni sau mai mult, ei puneau pe scaun
un alt operator, dar nu-mi amintesc decât o singură dată când
au făcut aceasta. A fost aproape un dezastru, pentru că nu
acordaseră suficient de mult timp pentru recalibrarea iniţială.
Din acel moment, Duncan a fost singurul care a utilizat
echipamentul. Totuşi, un medium de rezervă trebuia să fie
prezent, în caz că i se petrecea ceva lui Duncan. În preajma lui
1980, reflectorul radarului (care seamănă cu o uriaşă coajă de
banană) ce se afla pe o clădire, nu mai era în funcţiune. Existau
cele două transmiţătoare care alimentau antena
72
omnidirecţională (cea de la sol), iar modulatoarele de impulsuri

alimentau atât această antenă, cât şi bobinele de la antena Delta
T aflată la subsol.
De asemenea, scaunul era conectat la computer, fiind acum
aşezat într-un punct neutru, aflat între cele două antene. La
acea vreme, sistemul uriaş al computerului era găzduit de
camera de control de lângă turnul radarului. În plus, camera
computerului mai conţinea diverse terminale şi monitoare
pentru a înregistra diferite activităţi din cadrul proiectului.
Duncan deschidea operaţiunile aşezându-se pe scaun şi, din
acel moment, transmiţătorul era pornit. Mai întâi, el urmărea
să-şi golească mintea de orice gânduri parazite. Apoi era
direcţionat să se concentreze asupra unei anumite deschideri în
timp, să spunem din 1980 (ce reprezenta atunci momentul
prezent) spre 1990. Atunci, chiar în centrul antenei Delta T
apărea un portal temporal (care, de fapt, era un veritabil vortex
sau tunel temporal) - şi astfel te puteai deplasa prin portal din
1980 în 1990. În portal se producea o deschidere prin care
puteai să priveşti efectiv în timp. Arăta precum un coridor
circular, care avea o lumină la capătul lui. Poarta temporală
exista atâta vreme cât Duncan se concentra asupra anilor 1990
şi 1980.
Cei care au intrat în tunelul temporal mi-au spus că acesta
arăta precum o spirală, asemănătoare cu stilul de reprezentare
science-fiction a unui vortex. Când te aflai în afara tunelului,
portalul se vedea ca şi cum ai privi prin spaţiu - de la o
deschidere circulară apărută în spaţiu către o fereastră circulară
puţin mai mică la celălalt capăt. Personal eram considerat prea
valoros pentru operaţiunile tehnice din proiect şi de aceea nu-
mi era permis să călătoresc prin portal.
Din 1980 până spre sfârşitul anului 1981, funcţia timpului a
fost reglată astfel încât ea să devină stabilă. La început,
portalurile temporale nu erau stabile. O persoană putea să
treacă prin portal ajungând până în 1960, dar când dorea să se
întoarcă, deşi era conectat la timpul real (de pornire), portalul
73
nu mai apărea unde trebuia. Astfel, te puteai pierde cu uşurinţă

în timp şi spaţiu. La început, portalul se deschidea, dar nu era
stabil deoarece mintea lui Duncan nu era stabilă. A fost nevoit
să treacă prin pregătiri intense pentru a face ca portalul să fie
stabil. A trebuit, de asemenea, să focalizăm transmiţătorul mai
aproape şi să intensificăm traducerea formei-gând pentru ca
totul să fie în ordine. Petreceam zile în şir încercând să facem
să apară o schimbare temporală aşa cum era prevăzut. Cu toate
acestea, nu era nici o dificultate în crearea unei discontinuităţi
în curgerea timpului. Dificultatea consta în a prevedea care vor
fi efectele acestei perturbări temporale. În sfârşit, spre finalul
anului 1981, am aflat cum să ne fixăm asupra discontinuităţii
fluxului temporal, astfel că, în momentul în care era creat un
portal, acesta rămânea stabil. Deşi crearea şi menţinerea unui
portal temporal nu se petreceau într-un mod absolut perfect,
comportamentul portalului era totuşi previzibil, stabil şi
funcţiona conform planurilor noastre. În esenţă, ceea ce făceau
oamenii de ştiinţă era să folosească vortexul temporal din 1943,
1963, 1983 care se baza pe bioritmul natural al Pământului, al
cărui ciclu este de 20 de ani. Anii 1943, 1963 şi 1983 acţionau
precum puncte de ancoră asupra vortexului principal.
Subvortexurile sau vortexurile din experimentele care erau
efectuate erau create prin intrarea în vortexul principal la un
punct de ancoră ('43, '63 sau '83). La Montauk era folosită ziua
de 12 august 1983.
De exemplu, să presupunem că ei doreau să ajungă în
noiembrie 1981. Între luna noiembrie a anului 1981 şi 12
august 1983 exista un punct de legătură. Plecând din 12 august
1983, ei se puteau îndrepta spre orice moment temporal doreau.
Vortexul funcţiona între 12 august 1943 şi 12
august 1983, pentru că acesta era vortexul principal.
Aceasta le-a conferit stabilitatea de a crea ceea ce numim un
vortex deschis-închis. Este numit aşa pentru că la celălalt capăt
nu exista nici un dispozitiv de care să se ancoreze.
Deşi stabilizaseră aspectul temporal al portalurilor, trebuia
74
să se lucreze şi la aspectul spaţial. Au reuşit să stabilizeze şi

acest aspect, astfel că puteau nu doar să deschidă un portal
temporal într-un moment dat, ci chiar şi într-un spaţiu dat.
După ce au reuşit stabilizarea aspectelor temporale şi
spaţiale ale portalului, i-au trimis pe toţi acasă, curăţând
întreaga bază cu excepţia câtorva persoane cheie. Eu am rămas,
căci eram operatorul tehnic şi esenţial al proiectului. Şi Duncan
a rămas, căci el era mediumul care punea sistemul în funcţiune.
Întregul sistem era acordat cu el. Au mai fost reţinuţi alţi doi
mediumi, în caz că Duncan ar fi murit sau ar fi fost indisponibil
într-un fel sau altul. De asemenea, au rămas directorii de
proiect, dar a plecat personalul militar şi a fost adusă o nouă
echipă pentru întreţinerea bazei.
Securitatea era deja foarte solidă, dar ei o voiau şi mai
bună. Nu doreau ca armata să afle de modul în care se jucau cu
timpul, dar toată lumea intuia că acolo se petrecea ceva straniu.
Însă nimeni nu ştia exact ce.
75
13
CALATORII IN TIMP
Deoarece majoritatea tehnicienilor plecaseră, a fost adusă o
nouă echipă. Nu ştiu cine erau şi nici ce calificări aveau, dar
erau numiţi „Echipa Secretă”. Proiectul a fost relansat şi a
primit numele „Phoenix III”. Acesta a durat din februarie 1981
până în 1983.
Obiectivul era explorarea timpului. Echipa a început să
privească în trecut şi, de asemenea, în viitor, doar observând.
Continuau să caute medii ostile. Prin vortex puteau lua mostre
de aer, de sol şi toate acestea fără ca cineva să intre în portal.
Cei care au călătorit prin vortex l-au descris ca pe un tunel
special care era luminat pe întreaga sa lungime. După ce o
persoană începea să înainteze în vortex, era brusc aspirat de
acesta. Era împins înainte către celălalt capăt al tunelului, de
obicei într-un alt loc (opus lui Montauk) sau în funcţie de locul
spre care transmiţătorul era orientat şi programat. Putea fi
oriunde în Univers.
Tunelul se asemăna cu un tirbuşon şi era iluminat ca şi când
pe întreaga sa suprafaţă s-ar fi aflat becuri aprinse. Avea un fel
de structură moletată şi nu era precum un tunel drept. Se
răsucea şi se curba până ajungea la celălalt capăt. Acolo,
persoana trimisă întâlnea pe cineva sau îndeplinea misiunea
care îi fusese încredinţată. După ce îşi încheia misiunea, se
întorcea. Tunelul se deschidea pentru el şi se întorcea de unde
plecase. Totuşi, dacă se producea o cădere de energie electrică
în timpul operaţiunii, persoana respectivă era pierdută în timp
sau abandonată undeva în interiorul vortexului. Când cineva
era pierdut, aceasta se producea datorită unei erori în
hiperspaţiu.11 Deşi mulţi erau astfel pierduţi, trebuie totuşi să
11
Hiperspaţiul este definit precum spaţiul care depăşeşte limitele celor trei
universuri.
76
precizez că oamenii de ştiinţă nu îi abandonau în mod deliberat

sau fără să le pese.
Conform spuselor lui Duncan, mai exista o altă funcţie a
tunelului temporal. Cam la două treimi din tunel, persoana în
cauză îşi pierdea întreaga energie. Simţea atunci o lovitură
puternică însoţită de o capacitate de percepţie mult
expansionată. Relata că simţea, de asemenea, o amplificare a
inteligenţei, dublată de o experienţă extracorporală. Această
stare a fost numită FULL OUT (complet în afară). Cercetătorii
căutau să manifeste aceasta în Duncan. Putea fi o continuare a
experimentelor „Seeing Eye” (ochiul văzător) sau o făceau din
alte motive.
Crearea tunelului, racolarea subiecţilor de pe stradă şi
trimiterea acestora prin tunel devenise deja o rutină. În
majoritatea situaţiilor, aceşti oameni erau simpli vagabonzi sau
copii ai străzii, care fuseseră abandonaţi şi a căror absenţă ar fi
trecut neobservată. Dacă ei se întorceau din tunelul temporal,
aveau să relateze pe larg tot ceea ce întâlniseră. Majoritatea
vagabonzilor folosiţi în experimente erau mai întâi dezmeticiţi
timp de o săptămână înainte de a intra în portal, dar mulţi nu se
mai întorceau. Nu ştim câţi oameni plutesc încă în timp, prin ce
vremuri şi prin ce locuri. Pentru că „Phoenix III” progresa,
indivizii aleşi pentru aceste cercetări erau conectaţi la tot felul
de echipamente radio şi TV pentru a transmite înapoi „live”.
Fiecare individ era escortat prin portal, uneori cu forţa.
Semnalele radio şi TV călătoreau prin portaluri şi, atât timp cât
le puteau recepta, cercetătorii deţineau înregistrări audio şi
video cu ceea ce subiectul experimentase.
Cei care controlau proiectul au început parcă să se joace cu
timpul, manipulând trecutul şi viitorul, după bunul lor plac. Nu
ştiu exact ce făceau pentru că eu eram la butoane. Postul meu
se afla în clădirea transmiţătorului şi trebuia să menţin totul
într-o cât mai bună funcţiune. Nu eram implicat în tot ceea ce
se petrecea, dar la un anumit moment am aflat că deţineau o
vastă bibliotecă de casete video. Am văzut casetele, deşi nu
77
aveam aprobări speciale pentru aceasta. De fapt, eu

proiectasem şi construisem instalaţia de vizualizare a
transmisiilor (cu ajutorul unor resurse uriaşe) şi aveam o idee
despre ce se petrecea. Multe lucruri pe care le ştiam proveneau
din relatările lui Duncan, pentru că la vremea aceea
deveniserăm buni prieteni. În final am fost interogaţi şi trimişi
pe căi separate. Mare parte din amintirile mele cu el mi-au fost
şterse.
Pe lângă persoanele abandonate, cercetătorii foloseau, de
asemenea, pentru anumite motive, şi copii. Nu sunt sigur care
era însă scopul pe care îl urmăreau. Era un puşti la Montauk
care obişnuia să plece de la bază şi să aducă cu el pe alţii de
vârsta lui. Era precum o „rază tractoare”. Locuia la Montauk şi
circula prin zonă foarte lejer. O mulţime de copii care de obicei
vagabondau în zona metroului new york-ez puteau să dispară
vreo şase ore fără să se simtă lipsa lor. Erau în mod special
instruiţi să aducă cu ei şi alţi copii. Unii se întorceau, alţii nu.
Copiii aleşi aveau vârste cuprinse între 10 şi 16 ani sau poate
chiar 18 cei mai mari, iar 9 ani cei mai tineri. Majoritatea erau
în faza de trecere la pubertate sau tocmai încheiau această
etapă. De obicei erau blonzi, aveau ochi albaştri, erau înalţi şi
cu tenul alb. Se potriveau foarte bine stereotipului arian. Din
cunoştinţele mele, nici o fată nu a făcut parte din aceste
grupuri.
O investigaţie ulterioară a demonstrat că „Proiectul
Montauk” avea o conexiune neo-nazistă şi că naziştii erau încă
stimulaţi de superioritatea ariană. Nu ştiu unde erau duşi copiii,
cum erau instruiţi sau felul în care erau programaţi. Dacă se
întorceau sau nu, pentru mine este încă un mister. Informaţiile
disponibile sunt că ei trimiteau fiecare proaspăt recrut în viitor,
în anul 6037 d.H., întotdeauna în acelaşi loc, care părea a fi un
oraş în ruine. Totul era staţionar, dar nu ca într-o stare de vis.
Nu existau semne de viaţă. În centrul oraşului era un perimetru
unde se afla un cal de aur pe un piedestal. Puteau fi văzute
anumite inscripţii pe acel piedestal, iar recruţii erau trimişi să
78
citească ce scria. Încă nu ştim ce urmăreau aceste cercetări.

Poate căutau să găsească acelaşi răspuns de la persoane
diferite. Nu ştiu. Duncan a sugerat că în interiorul piedestalului
s-ar fi aflat o tehnologie extrem de avansată şi că ei încercau să
găsească pe cineva care să simtă sau să perceapă ce fel de
tehnologie era aceea.
Alte persoane implicate în proiect spuneau că acel cal era
acolo pentru testarea puterii de observaţie a recruţilor şi că, de
asemenea, servea ca punct de reper. Recruţii întotdeauna erau
întrebaţi dacă au văzut pe cineva în oraş. Fiecare individ
interpreta în mod personal ceea ce observase, după care relata
cele văzute.
Ştim că mulţi oameni au fost trimişi în viitor cu 200 sau
poate 300 de ani. Estimările arată că între 3000 şi 10.000 de
persoane au fost astfel abandonate în continuumul spaţio-
temporal. Nu avem însă nici o idee pentru ce scop.
Am mai spus deja că nu ştiu exact ce făceau cu timpul şi
nici despre felul în care urmăreau să-l manipuleze. Nu eram de
faţă, dar ştiu că au avut mult de-a face cu primul şi cu cel de-al
doilea război mondial. Au monitorizat acele momente şi au
făcut multe fotografii. Ştiau exact ceea ce făceau. Puteau, de
fapt, să creeze un vortex secundar prin care să observe
evenimentele. Noi numeam această funcţie „ochiul văzător”.
Vortexul iniţial (primar) era atât de mare, încât puteai conduce
un camion prin el. Dar vortexul secundar era unul energetic,
fără soliditate fizică. Folosind conjuncţia de fază prin programe
sofisticate de computer, trecutul şi viitorul puteau fi efectiv
transmise prin portal şi vizulalizate pe un monitor.
79
14
MISIUNE PE MARTE
Cercetătorii proiectului au continuat să scruteze timpul. Era
spre sfârşitul anului 1981 sau începutul lui 1982 când pentru
prima dată această tehnologie a fost utilizată pentru a se reuşi
intrarea în zonele subterane din marea piramidă de pe planeta
Marte.
Pentru că acest material va fi controversat pentru marele
public şi va stârni cu siguranţă polemici, voi încerca să descriu
puţin cadrul general al acestor evenimente.
În prezent circulă o înregistrare video numită „Planeta
Marte în viziunea lui Hoagland”. Este o prezentare pentru
oamenii de ştiinţă de la NASA făcută de către savantul jurnalist
Richard Hoagland cu privire la complexul tetraedric care este
asociat cu „chipul de pe planeta Marte”. În această înregistrare,
Hoagland prezintă „chipul” (uimitor de asemănător cu faţa unei
fiinţe umane) şi piramidele din apropiere care au fost
fotografiate de nava spaţială Viking, în anii '70. Sunt folosite
tehnologii de proiecţie computerizată pentru a prezenta imagini
care oferă o survolare a „chipului” de pe Marte cu 360 de
grade. În această înregistrare, Hoagland încearcă să convingă
NASA să fotografieze mai mult această regiune cunoscută sub
numele de Cydonia. NASA a fost imposibil de convins şi a
minimalizat în mod evident semnificaţia eforturilor lui
Hoagland. De fapt, s-au depus eforturi intense pentru a se
interzice prezentarea acestei înregistrări pe posturile naţionale
de televiziune. Relatarea acestui scandal a fost realizată de
staţia radio new york-eză, WABC. De ce a abordat NASA o
asemenea atitudine faţă de un subiect atât de şocant?
Răspunsul probabil se află explicat într-o carte, numită
Alternativa 3, scrisă de Leslie Watkins, David Ambrose şi
80
Christopher Miles.12 Cartea se bazează pe o înregistrare video

care a revelat un program spaţial secret condus de o conspiraţie
internaţională care includea atât Rusia, cât şi Statele Unite.
Este o descriere fascinantă ce include astronauţi care încalcă
regulile de siguranţă, oameni de ştiinţă dispăruţi, crime şi
constituirea coloniilor de sclavi pe Lună şi pe planeta Marte.
Cartea susţine că, de fapt, omul a aterizat prima dată pe Marte
în 1962.
Nu este în intenţia mea să dovedesc că a existat sau există o
colonie umană pe Marte. Am inclus aceste informaţii pentru ca
cititorul să înţeleagă că există un întreg scenariu privind
planeta Marte, care este separat de povestirea mea. Cei
interesaţi pot investiga ei înşişi înregistrarea „Planeta Marte în
viziunea lui Hoagland” sau cartea Alternativa 3. Este interesant
de observat că documentarul intitulat Alternativa 3 a fost
difuzat pe un post de televiziune din San Francisco prin anii
'70. De atunci s-a răspândit ipoteza conform căreia FCC a
ameninţat cu retragerea licenţei de emisie a postului respectiv
de televiziune dacă va mai difuza vreodată acele imagini. Prin
urmare, documentarul nu a mai fost reluat niciodată.
Directorii „Proiectului Montauk” ştiau că există o colonie
pe Marte. Este mai mult decât probabil că şi ei făceau parte din
conspiraţie.
Planeta Marte constituia un mare punct de interes pentru
cercetătorii din cadrul „Proiectului Montauk”, pentru că ei şi-
au dat seama că acolo existau dispozitive tehnologice extrem
de avansate. Ştiau, de pildă, că piramidele de pe faţa planetei
Marte nu erau formaţiuni naturale şi că cineva le construise în
timpuri de demult.
Conform informaţiilor pe care eu şi asociaţii mei le-am
descoperit, cei care locuiau la suprafaţa planetei Marte nu
puteau ajunge în zona subterană aflată dedesubtul piramidei.
12
Alternativa 3 a fost prima dată publicată în Marea Britanic Prima ediţie
publicată în SUA a apărut în 1979 la Avon Books, Division of the Hearst
Corporation, 959 Eight Avenue, New York, NY, 10019.
81
Intrările ori erau sigilate, ori pur şi simplu nu puteau fi găsite.

De fapt, se părea că marea piramidă era mult mai bine sigilată
decât piramida de la Gizeh. În ciuda costisitoarei şi inovatoarei
tehnologii care era disponibilă, piramida nu putea fi penetrată.
Oamenii de ştiinţă de la Montauk au hotărât că cea mai
bună abordare ar fi să realizeze o proiecţie direct în centrul
piramidei principale, în subsolul marţian. Tehnologia de la
Montauk le oferea suficiente resurse să poată folosi o dis-
continuitate spaţială pentru a pătrunde în piramidă. Despre
cavernele subterane ale acesteia se credea că fuseseră con-
struite şi administrate de o foarte veche civilizaţie.
Portalul temporal elimina riscurile operaţiunii, căci noi
puteam privi prin el. Pusesem la punct o instalaţie cu monitoare
TV, astfel că orice vizualiza Duncan, putea fi urmărit pe
monitoare. Aceste aparate furnizau imagini din prezent de pe
planeta Marte. Pentru a descoperi zona subterană a piramidei,
am continuat să mişcăm celălalt capăt deschis al vortexului
până a apărut un coridor. În această fază, i s-a spus lui Duncan
să solidifice portalul. Echipa de cercetare avea acum
posibilitatea de a merge de la Montauk pe Marte, ajungând în
subteranul planetei. Cam din acea perioadă, nu mai era nevoie
ca Duncan să rămână continuu pe scaun. Învăţasem că funcţiile
mentale care erau generate de Duncan puteau fi stocate de
computer şi apoi activate în mod continuu. Computerul putea
controla astfel transmiţătorul pentru o scurtă perioadă de timp
şi avea suficientă memorie să modifice fluxul temporal pentru
aproximativ patru ore. În acest caz, trebuia ca formele-gând să
fie reconstruite din memoria calculatorului.
În mod cert, însă, sistemul avea nevoie iniţial de o fiinţă
umană vie. Aceasta trebuia să creeze portalurile temporale şi să
le menţină deschise prin intermediul concentrării mentale. O
dată ce poarta temporală fusese deschisă, noi puteam înregistra
pe casetă ceea ce fiinţa umană genera din punct de vedere
mental. Ulterior, înregistrarea putea fi folosită pentru crearea
unei noi deschideri temporale.
82
Sistemul era în mod continuu perfecţionat. Dacă Duncan

stabilea o conexiune temporală, ea era înregistrată pe bandă.
Pentru că uneori îi era dificil să stabilească o anumită
conexiune, înregistrarea uşura şi, practic, automatiza procesul.
În acest mod s-a acumulat o întreagă bibliotecă de date, astfel
că ei nu mai erau nevoiţi să se bazeze totdeauna pe Duncan.
Acest progres a făcut cu putinţă ca Duncan să fie şi el trimis în
vortexuri temporale. Aceasta se producea prin 1982 şi 1983.
Duncan a fost apoi selecţionat pentru echipa care a plecat pe
Marte.
Folosind portalurile temporale, planeta Marte a fost
„colindată” în căutare de potenţiali locuitori în viaţă.
Cercetătorii au fost nevoiţi să meargă cu 125.000 ani în urmă
pentru a putea găsi vreunul. Nu ştiu ce au descoperit sau ce au
făcut cu informaţiile. Duncan a încercat să acceseze aceste
informaţii în structura sa, dar ele sunt adânc îngropate şi dificil
de accesat.
Opinia mea este că piramida de pe planeta Marte servea
drept antenă cosmică de o construcţie cu totul specială.
Probabil în interiorul piramidei există depozitată o înaltă
tehnologie. Conform amintirilor lui Duncan, el a călătorit în
interiorul piramidei, a văzut acolo acele dispozitive care erau
operaţionale şi a numit instalaţia respectivă „Sistemul de
Apărare a Sistemului Solar”. Conform relatării sale,
cercetătorii doreau să blocheze accesul la această tehnologie.
Acest sistem de apărare a fost închis retroactiv în 1943,
moment care este cunoscut printre mulţi pasionaţi ai
fenomenului OZN ca fiind începutul ufo-maniei.
Nu mai am multe de spus despre Marte în această etapă, cu
excepţia faptului că filmul „Total Recall” se bazează în mod
straniu pe unele evenimente ce au avut loc în cadrul
„Proiectului Montauk”. De pildă, modul în care au folosit
scaunul în acest film este şocant de asemănător cu ceea ce se
petrecea în interiorul bazei Montauk. Cercetările temporale au
continuat şi s-au realizat nenumărate misiuni până pe 12 august
83
1983. Acesta a fost momentul când bucla temporală prezentă se

închidea către 1943 şi 1963.
84
15
ÎNTÂLNIRE CU MONSTRUL
Pe 5 august 1983 am primit o directivă pentru a menţine
transmiţătorul deschis non-stop. Am urmat ordinele până pe 12
august. După acea dată, s-a petrecut ceva foarte straniu: brusc,
tot echipamentul a început să se sincronizeze cu „altceva”. Nu
reuşeam să ne dăm seama cu ce funcţiune se acordase sistemul
dar, în acele momente, prin portal a apărut USS Eldridge (nava
care a fost folosită în Experimentul Philadelphia). Creasem o
legătură directă cu acea navă.
Nu sunt sigur dacă acesta a fost doar un accident, dar, dacă
cercetătorii de la Montauk au încercat să intre în legătură cu
Eldridge, atunci experimentul trebuia făcut exact în acea zi.
Explicaţia este că Pământul (conform descoperirilor realizate în
cadrul acestor experimente), ca şi fiinţa umană, are propriul său
bioritm care are un apogeu la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe
12 august. La fel, şi Experimentul Philadelphia a avut loc tot pe
12 august, dar în 1943. În această fază, Duncan din 1943 putea
fi văzut împreună cu fratele său. Ambii fuseseră membri ai
echipajului de pe 1755 Eldridge. Nu i-am permis lui Duncan
din 1983 să se vadă pe el însuşi, în 1943, pentru a evita astfel
atât un paradox temporal, cât şi generarea efectelor negative
rezultante. După părerea mea, proiectul atinsese deja proporţii
apocaliptice. Legile naturii fuseseră de multe ori încălcate în
mod flagrant şi toţi cei implicaţi simţeau consecinţele nefaste
ale acestor acţiuni. Împreună cu câţiva colegi discutam deja de
câteva luni despre vinele presimţiri rele pe care le aveam cu
privire la proiect. Vorbisem despre capcana de a manipula
timpul şi despre modul în care toate acestea puteau afecta
karma planetară. Speram că proiectul se va distruge de la sine.
Ulterior, mica noastră intrigă a creat un fel de „complot” pe
care doar Duncan îl putea activa. Acel „complot” era destinat
85
să distrugă întregul proiect. Căutam un moment potrivit pentru

a pune capăt experimentului. Programul neprevăzut din
„complot” a fost activat de cineva care s-a apropiat de Duncan
în vreme ce el se afla pe scaun şi i-a şoptit doar atât: „acum e
momentul”.
În acea clipă, Duncan a dezlănţuit din subconştientul său un
monstru pe care transmiţătorul l-a materializat. Nu a apărut
însă în subteran, vinde era punctul neutru, ci undeva pe
întinderea bazei. Monstrul era foarte mare şi violent şi
distrugea tot ce-i ieşea în cale. Au fost câteva persoane care l-
au văzut, dar fiecare a descris altfel acea oribilă creatură. Unii
spuneau că avea 3 metri înălţime, iar alţii spuneau că avea chiar
9 metri. Personal, estimez că avea între 2,70 - 3 metri înălţime.
Frica induce oamenilor stări stranii şi nimeni nu fusese
suficient de calm încât să analizeze monstrul în totalitatea sa.
Şeful meu mi-a ordonat să închid generatoarele, în speranţa
că monstrul va dispărea, însă fără succes. Hotărâsem, deci, că
monstrul trebuia să fie oprit cumva. Astfel s-a luat decizia de a
închide transmiţătorul. Pentru aceasta, a fost trimis cineva să
închidă transmiţătoarele de pe Eldridge. Putea chiar să le
distrugă în întregime, dacă era nevoie de acest lucru pentru a
înceta să mai funcţioneze.
Pe de altă parte, eu şi directorul proiectului am încercat fără
succes să închidem transmiţătorul de la Montauk. Ne-am dus
apoi la centrala electrică şi am deconectat întreaga bază de la
compania de electricitate din Long Island. Energia electrică
exista însă în continuare şi nimic nu se oprise.
Nu eram îngrijoraţi de lumină, noi doream doar să oprim
transmiţătorul. Ne hotărâsem că cel mai bun lucru care putea fi
făcut era să mergem în centrala electrică şi să tăiem cablurile
care coborau în pământ de la marile transformatoare. Am luat
cu mine un autogen cu acetilenă şi am tăiat cablurile care intrau
în pământ. A trebuit să fiu extrem de atent, căci erau foarte
încinse. Chiar şi aşa, nici de această dată nu s-a oprit nimic;
luminile de la bază erau încă aprinse.
86
M-am gândit că trebuie să mai existe undeva o altă sursă de

energie, despre care noi nu ne dădusem seama. Am mers apoi
la cabina transformatorului, ce se afla lângă clădirea
transmiţătorului, şi am tăiat firele care veneau din pământ. În
acel moment, luminile de la bază s-au stins şi computerele s-au
oprit. Însă luminile din clădirea transmiţătorului continuau să
fie aprinse!
Am intrat în acea clădire şi am smuls cablurile din panoul
care controla transmiţătorul. Luminile din clădire s-au stins, dar
transmiţătorul încă funcţiona.
M-am dus sus atunci şi am distrus, pur şi simplu,
echipamentul: am tăiat conductorii, am tăiat carcasele.
Distrusesem deja suficient echipament pentru ca transmiţătorul
să se oprească. Deodată, toate luminile s-au stins. În sfârşit,
reuşisem! Astăzi încă mai pot fi văzute urmele lăsate de
autogen în locul unde am distrus echipamentul.
În acel moment, monstrul s-a oprit brusc şi s-a „evaporat”
înapoi în eter. Portalul s-a închis şi astfel s-a încheiat acel
cumplit episod.
După ce am oprit transmiţătorul şi lucrurile s-au liniştit, am
înţeles, de fapt, ce se întâmplase. După ce închisesem
întrerupătoarele din centrala electrică, nici una din luminile de
la bază nu s-a stins. În acel moment, baza nu mai era alimentată
cu energie electrică. După ce am tăiat cablurile care se
îndreptau spre clădirea transmiţătorului, în restul bazei nu mai
exista curent nici la computere. Cu toate acestea, transmiţătorul
funcţionase fără computere.
Sistemul trecuse, de fapt, într-o fază de alimentare cu free
energy (energie gratuită). Cele două sisteme (cele două
generatoare - unul din 1943, de la bordul lui Eldridge şi unul
de la Montauk, din 1983) erau interconectate. Între cele două
generatoare exista o cantitate uriaşă de energie care ricoşa.
Având atât de multă energie între ele, toate circuitele electrice
care erau conectate au rămas active, iar luminile aprinse.
Mai mult decât atât, generatoarele stabiliseră o conexiune
87
între 1983 şi 1943. Prin ricoşarea energiei între cele două

momente, s-a creat un vortex stabil, ce avea efectul unei
ancore. Folosind acest vortex, se putea proiecta un tunel
temporal către un punct specific în timp.
De exemplu, dacă cineva dorea să călătorească în 1923, el
se proiecta prin capătul vortexului ce se afla în 1943. Prin
ambele capete ale vortexului se putea ajunge în orice moment
aflat între 1943 şi 1983. Momentele de după 1963 erau
accesate prin 1983, iar cele anterioare lui 1963 prin 1943.
Aceasta nu înseamnă că toate călătoriile temporale se
făceau în această manieră (folosind vortexul principal creat
între 1943 şi 1983). În timpul acestor experimente nu s-a
descoperit vreun generator nici în trecut, nici în viitor care să
creeze un vortex de o asemenea natură. Există, bineînţeles,
multe generatoare în lume, dar trebuia să fie realizată o
conexiune reuşită, căreia îi era necesar un „efect martor”.
„Martor” este un termen relativ ocult. Ca substantiv, el se
referă la cineva sau ceva anume. De exemplu, o buclă din părul
cuiva sau o fotografie pot servi drept martor. Ca verb, înseamnă
a folosi un obiect pentru a intra în conştiinţa unei persoane sau,
cu alte cuvinte, pentru a o influenţa într-un mod sau altul. Un
exemplu de „efect martor” ar fi atunci când o persoană se
foloseşte de o buclă din părul cuiva pe care o tratează cu o
„poţiune magică a iubirii”, iar persoana de la care provine părul
se îndrăgosteşte de ea.
În cazul „Proiectului Montauk”, au existat trei nivele de
„efect martor”.
Primul nivel se referă la oamenii care se aflau pe USS
Eldridge. Oricare membru supravieţuitor din echipaj care putea
fi găsit era adus la Montauk pentru experimentul din 1983.
Erau incluse, de asemenea, persoanele despre care se ştia că s-
au reîncarnat de la Experimentul Philadelphia încoace. Duncan
şi Al Bielek erau prezenţi acolo ca doi dintre principalii
martori.
Al doilea nivel de „efect martor” implică tehnologia.
88
Generatorul care crea punct de referinţă faţă de momentul zero

(la care ne-am referit anterior sub numele de „titirez”) folosit la
bordul lui Eldridge era folosit, de asemenea, şi la Montauk.
Când nava Eldridge a fost scoasă din uz, „titirezul” a fost pus
la păstrare. El a fost adus apoi la Montauk, unde a fost
încorporat sistemului. Pe lângă „titirez”, mai existau două
transreceptoare13 complexe ce conexau cele două proiecte. Erau
transmiţătoare „cross time” (care generau intersectări de
momente în timp), putând să transmită de-a lungul timpului, iar
ei au folosit aceasta pentru a interconecta cele două proiecte.
Al treilea nivel de „efect martor” este bioritmul planetar.
Termenul „bioritm” este un termen ezoteric şi se referă la unele
canale de ordin superior care reglează viaţa într-un organism.
Bioritmurile sunt un rezultat al legii rezonanţei prin intermediul
căreia operează natura. La fiinţele umane, procesele de somn şi
hrănire implică anumite bioritmuri. Există, desigur, multe
bioritmuri subtile care ar putea fi studiate în detaliu. Dacă
privim Pământul ca pe un organism viu, aceasta implică
existenţa unor bioritmuri. Anotimpurile şi mişcarea de rotaţie
zilnică a pământului implică, la rândul lor, bioritmuri. Oamenii
de ştiinţă de la Montauk au studiat pe larg bioritmurile
Pământului şi relaţia lor cu întregul univers. Ei au descoperit că
există un bioritm planetar major care îşi are apogeul la fiecare
20 de ani.
Experimentul Philadelphia a avut loc în 1943. Anul 1983
era 40 de ani mai târziu, deci un multiplu de 20 ce servea drept
martor potenţial ce a permis conexarea celor două proiecte.
Trebuie, de asemenea, să menţionez că este în întregime posibil
13
Am reuşit să obţin câteva transreceptoare ce au fost folosite în cadrul
proiectului. Până în prezent nu am reuşit să înţeleg în întregime funcţiile
acestora. Este imposibil să obţin informaţii sau manuale despre trans-
receptoare. Singura posibilitate de a obţine informaţii despre ele este de a-i
întreba pe cei care le-au folosit. Printre puţinele răspunsuri pe care am le-am
obţinut până acum a fost unul conform căruia acest echipament este strict
secret. Oamenii cu care am vorbit ştiau că erau folosite la avioanele
invizibile la radar (stealth), dar nimeni nu cunoaşte exact care era rolul lor.
89
ca acea conexiune să fi avut Ioc fără a folosi efectul martor,

totuşi aplicabilitatea sa s-a dovedit a fi foarte de folos
proiectului. Sper că, până în acest punct, am reuşit să ofer
cititorului o idee generală asupra teoriilor şi aplicaţiilor ce au
fost utilizate la Montauk.
După apariţiile din 12 august 1983, baza Montauk a fost
evacuată, iar alimentarea cu energie electrică s-a restabilit.
Majoritatea celor care au participat la acest proiect au fost
interogaţi, după care au fost supuşi operaţiunii de „spălare a
creierului”.
CLĂDIRE DISTRUSĂ
Se spune că această clădire a fost devastată de monstru.
Clădirea se află la în zona de sud a bazei.
90
MONSTRU
Această fotografie a fost realizată în 1986, după ce „Proiectul Montauk” a
atins punctul său culminant. Pare a fi un monstru uriaş, deşi în momentul
fotografierii nu se vedea nimic.
Ar putea fi un fenomen de fotografiere a unei fantome, ceea ce ar reprezenta
o explicaţie mai adecvată. Clădirea care se vede în imagine este o intrare
într-un bunker subteran, aflat la 5 metri adâncime.
91
16
NATURA TIMPULUI
Această carte va da naştere la multe întrebări, în special
despre natura timpului. Din experienţa pe care o am, voi urmări
să clarific unele aspecte care, de obicei, trezesc în oameni o
anumită stare de confuzie.
Mai întâi de toate, trebuie să ştiţi că trecutul şi viitorul pot fi
schimbate.
Pentru a înţelege în mod corect acest aspect, ne este de
ajutor analogia cu o tablă de şah. Într-o partidă de şah se fac, în
medie, cam 30 de mutări. Fiecare mutare va crea un plan
general diferit al tablei de şah. Dacă cineva „s-ar duce înapoi în
timp” pentru a schimba o mutare care fusese iniţial făcută, ar
schimba în consecinţă toate planurile generale ale tablei de şah,
care sunt ulterioare acelei schimbări.
Dintr-o anumită perspectivă, timpul ar putea fi considerat
un impuls hipnotic la care cu toţii ne supunem în mod
subconştient. Când cineva este capabil să manipuleze o
schimbare în timp, el manipulează, de asemenea, opiniile şi
experienţele noastre subconştiente. Prin urmare, dacă timpul
este schimbat, acest lucru nu va putea fi observat în mod
necesar de cineva.
Acest scenariu sugerează că suntem precum nişte piese pe o
uriaşă tablă de şah. Într-o anumită măsură, acest aspect este
adevărat. De exemplu, generalii ieşiţi la pensie se plâng deseori
că au fost marionete în mâinile bancherilor internaţionali. Este
un comentariu forţat, dar probabil nu ar mai exista războaie
dacă generalii ar fi informaţi despre adevăratele maşinaţii ce se
află în spatele politicii internaţionale.
Există, de asemenea, exemplul Iliadei scrisă de Homer, care
prezintă povestea războiului troian. Conform acestei legende,
zeii au manipulat personajele de pe Pământ ca pe o tablă de
92
şah. Povestirea este marcată de intriga dintre oameni şi zei.

Subiectul devine atât de complex şi dens, încât uneori pare că
Homer încearcă să ne ofere o imagine microcosmică a
întregului univers.
În orice caz, cu toţii suntem implicaţi în jocul numit „timp”.
Modul evident în care o fiinţă îşi poate „proteja interesele” este
mai ales acela de a urmări să obţină cunoaşterea veritabilă
asupra naturii timpului. Dacă ea doreşte să obţină aceasta fie
prin practica meditaţiei, fie prin studierea astrofizicii este în
întregime o chestiune personală.
La Montauk, oamenii de ştiinţă au văzut viitorul.
Modalităţile tehnice pe care le deţineau le-au oferit chiar
posibilitatea de a vedea viitoruri multiple. După ce au ales un
anume scenariu şi l-au activat trimiţând pe cineva sau ceva
acolo, acel viitor devenea stabil în raport cu timpul de unde se
realiza conexarea. Astfel era creată o buclă temporală concretă.
De exemplu, să spunem că erau vizionate multiple viitoruri
în care diferite persoane deveneau preşedinţi. Să presupunem
că viitorul în care preşedinte este „Sam Jones” era ales de
cercetători dintr-un motiv oarecare. Conexând o persoană sau
un lucru din prezent cu acel viitor, ei concretizau scenariul cu
preşedintele Sam Jones. Nu înseamnă, totuşi, că un scenariu fix
nu mai putea suferi modificări din partea oamenilor de ştiinţă.
În perioada curentă, noi ne aflăm într-o buclă temporală.
Această buclă se întinde de la cel mai îndepărtat moment
accesat din trecut, până la cel mai îndepărtat moment accesat
din viitor. Este stabil şi pare inalterabil. Totuşi, aceasta nu
înseamnă că suntem cu toţii surghiuniţi la a fi sclavii
manipulatorilor de timp. Subconştientul are propriile lui nivele
hipnotice sau automatice dar conţine, de asemenea, seminţele
libertăţii, care sunt visele şi imaginaţia noastră. Dacă o
persoană poate „visa” sau îşi poate imagina ceva, acel ceva
poate fi transpus în realitate.
Este foarte uşor să filosofăm pe această temă şi să divagăm
mult în acest proces. Ideea pe care doresc să o subliniez în
93
cartea de faţă este că manipularea timpului a existat şi încă mai

există. Prin aceasta, mulţi oameni au fost exploataţi şi multe
suferinţe tacite au fost provocate. Ar putea fi cu uşurinţă
considerată, deci, ca fiind lucrarea forţelor întunericului.
Mai există însă o întrebare importantă. Cine a fost cu ade-
vărat în spatele „Proiectului Montauk”? Există nenumărate
intrigi şi scenarii pe care oamenii le pot concepe. Habotnicii i-
ar aduce în ecuaţie pe Dumnezeu şi pe Diavol. Cei pasionaţi de
fenomenul OZN ar putea imagina un scenariu grandios prin
care extratereştrii luptă pentru cucerirea sistemului nostru solar.
Cei de aripă stângă vor oferi explicaţii privind implicarea CIA
şi a Guvernului Mondial Secret.
Cred că toate posibilităţile de mai sus pot arunca o anumită
lumină asupra celor petrecute, de fapt, la Montauk. Speranţa
mea este că această carte îi va convinge pe mulţi oameni să iasă
din umbră. Astfel, vom putea avea mai multe răspunsuri şi mai
puţin mister.
PUNCT DE INTERSECŢIE PLANETAR

Acesta este un cerc de comunicaţie la baza militară Montauk Air Force. În
stânga se află popota, iar în partea dreaptă este un dormitor. În centrul
94
cercului de comunicaţie se află un punct de intersecţie a structurii de linii

planetare.
În mod normal o structură de linii înseamnă o reţea de linii spaţiate uniform
orizontale şi perpendiculare.
În ezoterism, o reţea de linii se referă la un tipar secret. Pământul, cu
ansamblul său de energii, este organizat într-un astfel de sistem.
Dacă sunt accesate în mod adecvat aceste reţele ar putea furniza energie
gratuită (free energy) pentru întreaga omenire.
Încă din timpul primului război mondial majoritatea bazelor militare aveau
un asemenea punct de intersecţie care este de obicei marcat printr-un cerc în
jurul său.
95
17
BAZA MILITARĂ MONTAUK ESTE
SIGILATĂ
După evenimentele din 12 august 1983, baza militară a
Forţelor Aeriene Montauk a fost abandonată. Pe la sfârşitul
acelui an, nu se mai ştia dacă mai era sau nu cineva la bază.
În luna mai sau iunie 1984, au fost trimise acolo trupe de la
Beretele Negre. Cred că erau din cadrul Marinei, dar nu sunt
sigur. Li se ordonase să împuşte pe oricine ar fi venit acolo. A
mai fost o a doua trupă, care a venit după cea a Beretelor
Negre. Soldaţii au transportat echipamente secrete care erau
considerate mult prea importante pentru a fi abandonate.
Următorul pas a fost pregătirea subsolului pentru a fi
sigilat. În această etapă au fost înlăturate anumite dovezi de
natură incriminatoare. Am auzit că o cameră plină cu schelete a
fost curăţată în întregime în urma acestei operaţiuni.
Aproximativ şase luni mai târziu, o caravană cu betoniere a
apărut la bază. Mulţi oameni au văzut aceste maşini. Ele au
umplut cu ciment vastele spaţii subterane de la baza Montauk,
inclusiv cabinele de lift. Porţile au fost zăvorâte, iar baza a fost
abandonată aparent pentru totdeauna.
96
18
MONTAUK ASTĂZI
Dacă cineva călătoreşte astăzi la Montauk Point şi în

parcurile din apropierea farului, poate vedea gigantica antenă
radar care se află pe clădirea transmiţătorului. Cei ignoranţi sau
curajoşi pot urma drumul prăfuit ce duce la bază. Cele mai
multe porţi de intrare au fost îndoite sau distruse într-un fel sau
altul, aşa că intrarea se poate face cu uşurinţă. Ele au fost aduse
în această stare probabil de infractori locali care uneori,
îmbătându-se, au încins petreceri cu bere în perimetrul bazei.
Totuşi, accesul în domeniul bazei este interzis de gardienii
statului New York care patrulează periodic prin zonă.14 Pe
drumul către bază sunt, de asemenea, clădiri închiriate. Trebuie
să precizez că nu ispitesc pe nimeni să întreprindă o călătorie
spre bază. Probabil mulţi vor fi curioşi după citirea acestei cărţi
şi este de responsabilitatea mea să îi avertizez. Nu sunt sigur de
procedurile legale, dar accesul în bază este probabil ilegal.
Cine merge acolo, o face pe propriul său risc. Mai sunt, de
asemenea, unele pericole care trebuie luate în considerare.
Două persoane pe care le cunosc, care au participat la
„Proiectul Montauk”, au vizitat zona spre sfârşitul anilor '80.
Ele susţin că au fost răpite, dar nu îşi amintesc în întregime ce
s-a petrecut cu ele.
O altă persoană a relatat în august 1991 că în acea perioadă
puteau fi văzute camere video instalate pe clădirea
transmiţătorului. Aceasta este o informaţie nouă şi reprezintă o
situaţie mai curând ciudată, ştiind că zona respectivă este de
14
Întreaga zonă Fort Hero, inclusiv interiorul bazei militare Montauk, a fost
donată statului New York ca parc. În vreme ce până şi în ziua de astăzi
există aranjamente politice neobişnuite cu privire la această bază, accesul pe
teritoriul ei este interzis fiind de datoria echipajelor de gardieni să nu
permită prezenţa persoanelor neautorizate în zonă. Clădirile se află în stare
de deteriorare şi reprezintă un pericol potenţial pentru cei care se duc acolo.
97
mult abandonată.
Mai există, de asemenea, relatări care susţin că zonele
subterane ale bazei au fost redeschise. Nu sunt decât informaţii
speculative, dar ar trebui să îi avertizeze pe toţi cei care îşi fac
planuri de călătorie la Montauk.
98
19
VON NEUMANN TRĂIEŞTE!
După finalizarea primei schiţe a acestei cărţi, a avut loc un
nou eveniment. Mă refer aici la unele incidente care au început
în urmă cu mulţi ani, dar care au fost soluţionate abia de
curând.
Această situaţie îl are în centru pe John von Neumann şi
întăreşte teoria că el nu a murit în 1958, aşa după cum se ştie.
În 1983 am fost contactat de un prieten de-al meu din New
York pe care-l voi numi Klark. El ştia că eram interesat de
echipamente de comunicaţie şi mi-a vorbit despre un bătrân
furnizor pe care-l voi numi dr. Rinehart.15 Rinehart era o
legendă printre furnizorii de echipamente radio.
Klark spunea că acest om deţinea o colecţie de echipamente
care datau de prin anii 1930 şi 1940. Am stabilit o întâlnire cu
dr. Rinehart sub pretextul că doresc să cumpăr tot echipamentul
său. Klark ne-a făcut cunoştinţă, iar Rinehart mi-a arătat
impresionanta sa colecţie. Dorea sincer să o vândă, dar preţul
mi s-a părut exagerat. O mare parte din echipament era învechit
şi ieşit din uz, iar transportul său costa cam încă pe atât. Preţul
propus de el era de-a dreptul exorbitant şi m-am gândit că tipul
e puţin nebun. Dar se pare că înnebunise şi mai tare după ce am
plecat. Klark l-a vizitat din nou şi a fost întâmpinat la uşă cu o
armă de foc. Rinehart l-a ameninţat cu arma şi i-a spus că nu
dorea să-l mai vadă pe ticălosul de Preston pe proprietatea sa şi
nici măcar pe Klark sau pe oricare dintre prietenii săi. A
ameninţat că, dacă ne mai vede din nou pe acolo, ne împuşcă.
Klark, încercând să-l calmeze, l-a întrebat ce se petrecuse.
Nici Klark nu ştia de ce era atât de supărat. Rinehart i-a spus că
Preston se întorsese în noaptea imediat următoare zilei în care
îl vizitase şi l-a jefuit.
15
Dr. Rinehart este un pseudonim folosit pentru protejarea intimităţii.
99
I-a descris cum cineva fusese la el acasă, l-a legat de scaun,

după care a scotocit prin toată casa şi i-a furat banii. În mod
cert nu fusesem eu, iar Klark şi cu mine eram de-a dreptul
şocaţi. Anii au trecut şi uitasem de circumstanţele enigmatice
cu privire la dr. Rinehart.
După ce mi-am recăpătat amintirile cu privire la „Proiectul
Montauk”, l-am recunoscut brusc pe dr. Rinehart. Era, de fapt,
John Eric von Neumann, creierul din spatele Experimentului
Philadelphia şi al „Proiectului Montauk”!
Cu mulţi ani în urmă, probabil de prin 1958, von Neumann
fusese înscris într-un „program de relocalizare a martorilor”. I
se atribuise o nouă identitate - dr. Rinehart -şi trecuse într-un
nou rol, cel de furnizor de echipamente radio. Rămăsese, de
asemenea, la dispoziţia autorităţilor care conduseseră
Proiectele „Phoenix” şi „Montauk” şi lucra pentru ei ori de câte
ori era nevoie. Aceasta se petrecea uneori o dată la câteva luni.
Acest om nu doar arăta precum von Neumann, ci, în plus,
diplomele sale de doctor în matematică şi fizică erau agăţate pe
perete şi proveneau din Germania. În ciuda acestor dovezi
evidente, el susţinea că nu părăsise niciodată Statele Unite.
Era, de asemenea, evident că memoria şi facultăţile mintale
ale acestui om fuseseră afectate.
Am vorbit despre aceasta cu Al Bielek şi ne-am gândit că
prezenţa mea pe proprietatea lui von Neumann era prea greu de
suportat pentru el. Probabil îşi amintise de mine de la Montauk
şi asta l-a speriat, făcându-l să-şi piardă controlul. Toate acestea
sunt oricum fascinante, însă interesul meu personal, oarecum
curios, era pentru receptoarele radio pe care el le deţinea. Şi Al
îşi amintise de von Neumann şi dorea să-l viziteze. De fapt, lui
von Neumann (ca dr. Rinehart) îi plăcea de Al. Sperând să pun
mâna pe acele receptoare, l-am dus cu maşina pe Al la casa lui
Rinehart.
Nu eram siguri cum să abordăm situaţia cu receptoarele. Ne
gândeam să mă deghizez cumva, dar am considerat că ar fi mai
uşor să-l pun pe Al să le cumpere în numele meu.
100
Al a coborât din maşină şi l-a salutat. Eu am rămas înăun-

tru, în speranţa că mă va ignora. A început să plouă, aşa că
Rinehart i-a spus lui Al că era mai bine să meargă la rulotă,
aflată de cealaltă parte a proprietăţii, acolo unde se afla
echipamentul. Rinehart a trecut pe lângă maşină şi m-a privit
direct în ochi. Foarte amabil, mi-a spus că pot veni şi eu. Se
pare că Rinehart nu mă recunoscuse. I-am urmat la rulotă ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Cei doi vorbeau, iar eu
ascultam. Adevărata identitate a lui von Neumann încă nu ieşea
la suprafaţă. Vorbind cu noi, păstra strict personalitatea dr.
Rinehart. Când s-a oprit din vorbit, i-am spus lui Rinehart că
auzisem că deţinea o instalaţie de recepţie uriaşă, unde fiecare
receptor se potriveşte într-un anumit spaţiu special.
El a spus: „A, lucrul ăla! Mă gândeam să-l păstrez. Dar, mă
rog, n-o să-l folosesc niciodată. Nici măcar nu pot să-l mişc. O
să-l păstrez sau poate o să-l vând, încă nu ştiu”.
L-am întrebat cât cerea pe el şi mi-a răspuns că mi-l dă
pentru o mie de dolari. I-am spus că eu şi Al nu ne puteam
permite o asemenea sumă, aşa că a sugerat să facem o ofertă.
Al mi-a spus să ofer 600 de dolari pentru patru fragmente de
receptoare. A spus că era ceva mai puţin decât voia şi că trebuie
să se gândească. Am plecat în termeni amicali şi ne-am întors
acasă.
Am aranjat o altă întâlnire cu el mai târziu. Atunci ne-a
spus că dorea echipamente hi-fi şi că am putea face un schimb.
Am găsit ce ne-a cerut şi ne-am întors. S-a uitat la ele şi efectiv
i-au dat lacrimile. Era încântat să vadă echipamentul şi şi-a
amintit de oamenii care proiectaseră mare parte din el. Şi-a
cerut scuze şi ne-a spus că nu putea folosi echipamentul. Dorea
bani gheaţă. Ne-a spus să ne întoarcem să luăm receptoarele în
cazul în care reuşeam să vindem materialul.
Am transportat totul din nou la Long Island. Mă simţeam
frustrat, dar nu doream să renunţ. Echipamentul valora 750 de
dolari la furnizori şi l-am vândut imediat. Doream să obţin
repede receptoarele pentru că începuse să devină cunoscute
101
printre colecţionari, care le-ar fi achiziţionat imediat, dacă nu

acţionam rapid. Am luat cu mine 800 de dolari şi ne-am dus din
nou să-l vedem pe dr. Rinehart. Mă însoţeau doi prieteni,
pentru a mă ajuta cu echipamentul. Din fericire, vremea era
frumoasă şi nu avea să interfereze cu planurile noastre.
Dr. Rinehart a ieşit din casă şi era din nou foarte amabil şi
binevoitor. I-am arătat 750 de dolari şi mi-a spus că nu dorea
nici un ban până nu era sigur că eram satisfăcut de receptoare.
Am mers să vedem receptoarele şi am fost foarte surprins. Avea
patru piese de echipament, iar eu îmi aminteam doar de una.
Era dispus să le vândă pe toate pentru 750 de dolari pe care îi
oferisem, ceea ce era mai mult decât acceptabil pentru el. De
fapt, eram puţin încurcat. Iniţial ceruse 1200 de dolari pe o
piesă de echipament, ceea ce însemna 4800 de dolari pentru
întregul sistem format din patru piese. Acum, după şapte ani, el
a acceptat 750 de dolari. Opinia mea este că el dorea, dintr-un
anumit motiv, ca eu să deţin aceste receptoare. Încă nu ştiu
exact care era motivul real.
Fiind curios, priveam cu atenţie receptoarele în vreme ce
cei doi prieteni cu care venisem au intrat într-un coteţ de păsări
unde era depozitat echipament electronic produs de Western
Electric, care ştiam că îi interesează. Dr. Rinehart stătea pe un
scaun în apropiere de receptoare. Brusc, am observat că nu mai
era Rinehart. Era John von Neumann! Îşi amintise de
identitatea sa adevărată şi începuse să vorbească. În mod clar
îşi amintise de mine şi mi-a spus unele lucruri deosebit de
importante pe care însă numi este permis să le divulg. A mai
spus că, de-a lungul anilor, el văzuse cum milioane de dolari
fuseseră puşi în conturi bancare elveţiene secrete. Banii urmau
să fie folosiţi pentru compensarea multor oameni care au lucrat
la „Proiectul Montauk” şi care suferiseră de pe urma
proiectului. Se pare că în perioada când l-am vizitat eu, cu
mulţi ani în urmă, un anumit fel de semnal a alertat grupul
secret care sprijinise „Proiectul Montauk”. Von Neumann a fost
legat şi jefuit în următoarea noapte, iar documentele despre
102
conturile bancare secrete dispăruseră. Acum a înţeles că eu nu

fusesem implicat cu adevărat în acel jaf.
Nu am reuşit să transport receptoarele până a doua zi. Era o
muncă dificilă. Am scos receptoarele din suporturile lor pentru
a fi mai uşor de transportat.
Se putea spune că Rinehart era prezent, dar această
personalitate a sa apărea şi dispărea în mod repetat. Mai întâi
era Rinehart, apoi era von Neumann. Era precum o jucărie yo-
yo. În final s-a stabilizat la personalitatea lui von Neumann.
Mi-a spus atunci că el obţinuse aceste receptoare pentru un
motiv foarte bun. Ele puteau fi folosite în cadrul unuia din cele
două proiecte: „Proiectul Rainbow” (Experimentul
Philadelphia) sau „Proiectul Montauk”. Mai mult, receptoarele
puteau face aceasta aflându-se oriunde în spaţiu şi timp în
univers. El mai credea că acest receptor era principalul martor
de la Montauk înspre USS Eldridge şi spunea că putea
recepţiona prezenţa lui Eldridge din 1943.
Se părea că von Neumann terminase ceea ce avea de spus.
Personalitatea lui Rinehart revenise din nou, iar eu am încărcat
receptoarele pentru a le duce la Long Island. Nu ştiam cum
funcţionau şi nici cum trebuiau utilizate. Primul meu pas a fost
să-l rog pe Duncan să efectueze o scanare mediumică. El a
indicat faptul că receptorul se putea acorda cu orice punct din
timp prin punctul de referinţă al momentului zero. Mi-a spus
că, dacă reuşeam să descopăr cum se făcea acordarea sa pe o
frecvenţă sau alta, atunci aş fi putut să-l acordez cu orice punct
din timp.
Mi-am adus aminte că von Neumann ne spusese că acest
echipament constituia o parte foarte importantă din aparatura
care se folosea la Montauk pentru a călători în timp. Nu m-am
întrebat până atunci dacă echipamentul pe care îl aveam acum
fusese ori la Montauk, ori pe nava Eldridge. Cred că fusese
folosit la experimentul din portul Navy Yard din Philadelphia
(Portul Marinei Militare Philadelphia), în anii '40.
Am vrut să localizez provenienţa acestui echipament pentru
103
a afla cine l-a fabricat. Prin urmare, l-am sunat pe cel mai mare
furnizor de echipamente radio din ţară. Nu auzise niciodată de
receptorul FRR 24. Am discutat cu mai mulţi prieteni din
branşă şi am descoperit o singură persoană care văzuse sau
auzise despre acest tip de receptor. Persoana respectivă a spus
că receptoarele provin de la firma RCA. Chiar el deţinuse la un
moment dat o asemenea piesă, dar a vândut-o unui bătrân din
New York, contra unui preţ exorbitant. M-am gândit la dr.
Rinehart şi, în urma verificării făcute prin intermediul acestei
persoane, s-a dovedit că, într-adevăr, bătrânul respectiv era
chiar dr. Rinehart. Acea persoană mi-a spus însă că deţinuse
doar două piese, din cele pe care mi le vânduse dr. Rinehart.
Existau în total patru şi el trebuie să fi cumpărat celelalte două
de la altcineva. Cu ajutorul dr. Rinehart am reuşit să o descopăr
şi pe cealaltă persoană. Era un tânăr care mi-a spus, de
asemenea, că receptorul FRR 24 provenea de la RCA.
Am hotărât să cercetez câte astfel de receptoare au fost puse
în circulaţie. Am sunat la Surplus Disposal Agency, le-am
comunicat seria de la receptor, iar ei au făcut o verificare pe
computer. O doamnă de la agenţie mi-a spus că fuseseră puse
în circulaţie doar trei receptoare FRR 24. Toate celelalte
sisteme ori erau în folosinţă, ori fuseseră distruse. Apoi a
precizat că aceste receptoare au fost confidenţiale până de
curând. Mi-a spus că, dacă oricare dintre ele era aruncat la fiare
vechi, manualele de utilizare erau distruse.
De asemenea, mai exista o indicaţie conform căreia fiecare
echipament FRR 24 conţinea 34 kg de argint. Se spune că
echipamentele au fost distruse şi vândute furnizorilor pentru a
se recupera argintul. În nici un caz nu mai poate fi vorba despre
o refolosire a lor, căci, pentru a fi distruse, ele au fost introduse
la concasor.
Raportul indica faptul că echipamentele FRR 24 erau
scoase din fabrică doar atunci când guvernul era de acord să
vândă un astfel de dispozitiv către o companie internaţională de
comunicaţii. Au existat trei asemenea situaţii. Un dispozitiv
104
FRR 24 a ajuns la RCA, unul la ITT (pe coasta de vest a

Americii) şi unul la Vero Beach, Florida. Am încercat să găsesc
persoanele care au lucrat cu aceste dispozitive. În cele din
urmă, am localizat un domn pensionat care lucrase la RCA, la
staţia de recepţie a diviziei din Rocky Point (punct aflat în zona
de est a insulei Long Island). Acest domn mi-a spus că FRR 24
se aflase la RCA vreme de ani de zile. El era foarte pasionat de
receptoarele radio şi le considera de-a dreptul excepţionale.
Totuşi, atunci când erau pornite, spunea el, se percepea o inter-
ferenţă foarte stranie de-a lungul lui Long Island Sound. Era un
mister şi nici el sau altcineva nu putea să înţeleagă. A mai
menţionat că receptoarele scoteau zgomote ciudate şi că RCA a
hotărât, în final, să nu le mai folosească. Von Neumann mia
spus că două receptoare de la RCA, filiala din Rocky Point, au
fost trimise înapoi în anii '30. Unul a ajuns la Philadelphia
Navy Yard şi a fost folosit pentru a localiza „Proiectul
Rainbow” în 1943. Celălalt receptor a ajuns la RCA pentru a fi
dezmembrat şi studiat cu scopul de a fi reprodus şi aplicat la
tehnologia perioadei respective. Este interesant de observat că,
în 1930, RCA a făcut progrese uriaşe în tehnologia radio. În
special anii 1933 şi 1934 au abundat în noi descoperiri. Dacă
von Neumann are dreptate, RCA a primit şi a analizat
receptoare din viitor. Este foarte posibil ca însuşi von Neumann
să le fi trimis înapoi. Receptorul care a ajuns la Philadelphia
Navy Yard a intrat, în cele din urmă, în posesia mea şi încă îl
mai am şi în prezent. Receptorul dezasamblat a fost îmbunătăţit
de către RCA şi aceasta este varianta care a ajuns la Rocky
Point, aspect care a fost posibil datorită realizării unei bucle
temporale; de aceea pot fi constatate unele diferenţe între
receptoarele RCA (receptoarele FRR 24 pe care le-am
achiziţionat recent de la von Neumann) şi cel folosit în timpul
Experimentului Philadelphia. Ambele receptoare au totuşi mai
multe asemănări decât diferenţe.
În plus faţă de aceasta, deţin, de asemenea, echipamente
proiectate de Tesla, care par a fi inspirate de receptorul FRR
105
24, ce fusese trimis înapoi din viitor de către von Neumann.

În orice caz, tehnologia radio a progresat foarte mult în anii
'30. Ca inginer şi profesionist în tehnologie radio, concluzia
mea personală este că această dezvoltare nu putea fi realizată
fără un ajutor susţinut. De exemplu, Nikola Tesla crea
totdeauna controverse şi opinii virulente în lumea ştiinţifică
atunci când afirma că el se afla în comunicare cu o anumită
rasă de extratereştri.
Mai există un alt punct de interes major în ceea ce priveşte
receptorul FRR 24. Când am luat aceste aparate de la Rinehart,
am observat că stratul de aluminiu era corodat pe interior.
Aluminiul nu se corodează decât dacă este amestecat cu
impurităţi. Panoul de aluminiu din şasiu nu avea totuşi o astfel
de coroziune. Aşadar, şasiul era făcut dintr-un aluminiu foarte
pur. Aluminiul comercial folosit la echipamentele radio nu este,
de obicei, foarte pur.
Ce ne spun toate acestea?
Trebuia, fără îndoială, să existe un motiv pentru ca alu-
miniul să fie atât de pur. Recent, s-a descoperit în cercurile
convenţionale de savanţi că aluminiul poate fi transformat într-
un foarte bun conductor. Unul din prietenii mei buni, care
lucrează la NASA, mi-a spus că, amestecând mercur cu
aluminiu şi alcool, microcanalele devin suficient de mari
pentru ca electronii să poată circula prin aluminiu. Această
metodă creează, în esenţă, un bun conductor electric chiar la
temperatura camerei.
Rinehart m-a avertizat în legătură cu şasiul. A spus că
acesta ar putea fi poluat cu mercur. Analize ulterioare au
demonstrat că, într-adevăr, şasiul suferise un anumit proces de
tratare cu mercur. În prezent, opinia mea este că procesul de
tratare era într-o anumită legătură cu rezonatorii de argint, care
sunt condensatori electrici şi bobine. Mercurul şi aluminiul
creează canale microfine de-a lungul şasiului super conductor
şi canalele devin astfel rezonatoare multidimensionale.
Pentru a concluziona, acest receptor este, de fapt, un
106
rezonator multidimensional spaţio-temporal care a reprezentat

o parte integrantă importantă a oricărei maşini de călătorit în
timp ce a fost folosită în Experimentul Philadelphia sau la
Montauk.
107
A
O ANALIZA ŞTIINŢIFICĂ A RADIOSONDEI
(Observaţie: Această analiză nu are pretenţia de a putea fi
înţeleasă în totalitate de publicul larg. Ea a fost inclusă însă în
această carte pentru cei care au înclinaţii tehnice. Are, de
asemenea, rolul de a-mi susţine afirmaţia că guvernul deţine
mijloace puternice pentru a influenţa vremea.)
Radiosonda este alcătuită din doi senzori de tipul rezis-
tenţelor variabile. Unul înregistrează temperatura, iar celălalt
umiditatea.
Senzorul de temperatură este un termistor, a cărui rezistenţă
electrică variază invers proporţional cu temperatura. Senzorul
de umiditate este un rezistor electrolitic, a cărui rezistenţă
electrică variază direct proporţional cu umiditatea relativă. În
cazul celor mai multe radiosonde, senzorul de presiune este de
tipul comutator-selector, sensibil la presiune (comutator
barometric). În esenţă, emiţătorul vede o rezistenţă variabilă,
selectată alternativ de comutatorul barometric sau de un
comutator secvenţial. Ocazional este selectat un scurtcircuit,
denumit mod de lucru referenţial. Toate acestea le putem
observa la o analiză superficială a senzorilor. Deşi o primă
analiză sumară ar eticheta această descriere ca fiind adevărată,
mai există totuşi unele funcţii care au fost trecute sub tăcere,
fiind secrete. Senzorul de temperatură este o bară de carbon cu
adaos de metale preţioase şi funcţionează similar unei antene
pentru funcţia DOR. Realizează, de asemenea, inversia
transformării cunoscute sub numele de energie DOR. Acest
obiect este ambalat într-un flacon de mici dimensiuni şi trebuie
montat cu cleme de fixare pe unul dintre braţele radiosondei. În
scopul obţinerii unei valori corecte a temperaturii, este vopsit
în alb pentru a reflecta căldura radiantă a soarelui şi se află în
exterior, deasupra întregului pachet. Acest amplasament poate
108
fi înţeles din punctul de vedere al ştiinţei convenţionale, dar nu

poate fi înţeles din cel al ştiinţelor relativiste.
Senzorul de umiditate este un senzor electrolitic. Nu îi
putem înţelege funcţionarea, deoarece un rezistor electrolitic
obişnuit îşi modifică rezistenţa invers proporţional cu
umiditatea relativă. Acest senzor de umiditate se compune
dintr-o grilă de trasee conductive peste care se află un strat cu
compoziţie chimică necunoscută şi acţionează ca o antenă
pentru orgon în fază. Este, de asemenea, similar detectorilor
electrolitici care au fost introduşi pentru detecţia energiilor
subtile. Senzorul de umiditate este şi el, la rândul său, ermetic
închis într-un mic flacon şi trebuie montat în suportul său de la
partea superioară a radiosondei, fiind astfel complet acoperit şi
protejat de ploaie, permiţând însă aerului să circule în jurul lui.
Această descriere sumară corespunde întocmai cu informaţiile
date publicităţii de către guvern. În noile generaţii de
radiosonde, comutatorul barometric este însă înlocuit cu un
comutator de scanare antrenat de un mecanism de ceasornic,
adăugându-i-se un receptor despre care guvernul susţine că este
utilizat ca transponder pentru urmărirea direcţiei de deplasare şi
a altitudinii. Această informaţie ar conduce către ideea că baro-
comutatorul oferă informaţii referitoare la altitudine, care pot fi
deduse din presiune, dar depind de un gradient uniform de
presiune pe care atmosfera noastră nu îl are. Aceste date se
conformează şi ele liniei informaţiilor publicate, dar sunt foarte
inexacte.
Nu cred că acesta este obiectivul real al comutatorului
barometric. De fapt, este sugerat un scop cu totul diferit. Se
pare că baro-comutatorul constituie funcţia corelată, care ar fi
necesară pentru a sincroniza captarea DOR cu mediul terestru.
Este, de asemenea, evident că receptorul sincronizează captarea
energiei DOR la mediul terestru. Din acest punct, nu mai
înţeleg complet schema senzorilor.
Pe lângă senzori, cealaltă componentă a radiosondei este
emiţătorul. Este modulat în impulsuri cronometrice, iar rata de
109
repetare a impulsurilor variază cu rezistenţa prezentată

emiţătorului. Există două tipuri de modulaţie de impulsuri.
Unul este acela în care modulaţia taie în impulsuri oscilatorul
purtătoarei. În cazul celuilalt tip, un impuls de înaltă tensiune
realizează alimentarea cu tensiunea B+ (B+ semnifică „baterie
B”, cu referire la tensiunea de masă a oscilatorului undei
purtătoare). Se folosesc două frecvenţe: 400 MHz şi 1680
MHz. Oscilatorul de 400 MHz este compus din linii sinfazice
cu tubul de triodă în câmpul liniilor. Oscilatorul de 1680 MHz
este de tipul cu cavitate integrală, cu tubul de triodă în
interiorul câmpurilor cavităţii.
În emiţătorul de tipul impulsurilor de întrerupere, există
două secţiuni: oscilatorul de modulaţie şi oscilatorul de undă
purtătoare. Oscilatorul de modulaţie este cel care generează
impulsul de întrerupere şi este, de fapt, un oscilator cu triodă,
cu o reţea de blocare în circuitul de grilă.
Funcţionarea emiţătorului este simplă. Atunci când
oscilatorul funcţionează, tensiunea reziduală de grilă la bornele
capacitorului (C) creşte progresiv, iar când atinge tensiunea de
blocare, oscilatorul se întrerupe. În acest moment, C se
descarcă progresiv, până ce tensiunea de grilă este refăcută. Pe
măsură ce tensiunea la bornele lui C creşte sau scade,
oscilatorul porneşte sau se opreşte, modulând astfel căderea de
tensiune pe Rp, care este scurtcircuitată. Valorile lui C, Rg,
Rext şi Rref determină rata de repetare a impulsurilor pe Rp.
Semnalul pulsator şi potenţialele sale sunt cuplate capacitiv la
oscilatorul de purtătoare.
Aceasta este explicaţia uzuală, dar să luăm în considerare
activitatea relativistă. Când tubul este blocat, semnalul de ordin
înalt se acumulează în interiorul tubului similar sarcinii
electrice pe un capacitor. Cu cât blocajul este mai lung, cu atât
se acumulează mai mult semnal relativist în interiorul tubului.
Când tubul începe să oscileze, el basculează între saturaţie şi
blocare şi se petrec două fenomene. Mai întâi, sarcina
relativistă acumulată este expulzată în mod forţat. În al doilea
110
rând, bascularea oscilaţiei între saturare şi blocare are ca efect

amplificarea componentelor de ordin înalt prin activitate „0”.
Rezultatul este că semnalul este amplificat şi eliminat în
impulsuri. Din acest punct, semnalul de modulaţie este cuplat
capacitiv cu grila oscilatorului de undă purtătoare, unde
impulsul opreşte oscilaţia.
Atunci când examinăm oscilatorul de undă purtătoare,
circuitul este unul standard. Modul în care a fost el optimizat
are probabil o legătură cu reamplasarea tubului în câmpul
reţelei rezonante şi cu construcţia generală a tubului.
Funcţionarea de ordin înalţ a oscilatorului de purtătoare este
similară celei a oscilatorului de modulaţie. Când tubul trece de
la faza de saturaţie la cea de blocare, punctul 0 al vacuumului
este distrus. Aceasta are ca rezultat o amplificare relativistă,
precum şi evacuarea forţată a întregului semnal stocat în tub
către ieşire şi către antenă.
Ieşirea în scurtcircuit a oscilatorului de modulaţie, care are
un potenţial în impulsuri (scalar) de circa 7 MHz este cuplată la
grila oscilatorului de undă purtătoare şi pendulează în jurul
punctului Q16, emiţând rafale de semnale relativiste ce duplică
îndeaproape semnalul de intrare de la senzori.
Emiţătorul foloseşte un modulator de impulsuri cu linie de
întârziere, echipat cu un tub tiratron, reactor de încărcare, diodă
de blocare, reţea de formare de impulsuri şi transformator de
impulsuri care generează impulsuri cu valoarea de 1400 V ce
acţionează oscilatorul undei purtătoare. Tiratronul este închis
de ieşirea aceluiaşi oscilator de modulaţie ca şi toate celelalte
piese. Oscilatorul de modulaţie încarcă semnalul relativist în
linia de întârziere prin intermediul tiratronului care este
decuplat, dar are încă amplificarea de punct „0”. Când
tiratronul se activează, întreg conţinutul reţelei formatoare de
impulsuri este încărcat în tubul oscilatorului de purtătoare în
momentul intrării unui puls de 1400 V care „rupe” vacuumul şi
are ca rezultat un nivel înalt de „amplificare relativistă” prin
16
„Punctul Q" se referă la punctul în care tubul se află în repaus.
111
activitatea obişnuită de punct „0”.

Întregul ansamblu este pus în funcţiune de un pachet de
baterii cu durata de funcţionare de aproximativ trei ore.
112
B
WILHELM REICH
Deşi guvernul aprecia foarte mult descoperirile şi invenţiile
lui Wilhelm Reich, se pare însă că de persoana lui nu prea
aveau nevoie. Reich era mai mereu acuzat de escrocherie de
organizaţiile AMA şi FDA. În cele din urmă, i s-a dat o sentinţă
foarte aspră pentru sfidarea curţii de judecată, atunci când a
refuzat să se înfăţişeze în faţa completului de judecată. Cărţile
scrise de el au fost arse, iar echipamentul său de lucru a fost
distrus, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare a libertăţii şi
drepturilor omului. Această acţiune a autorităţilor americane a
fost cu atât mai surprinzătoare, cu cât ea s-a petrecut în
timpurile moderne.
Afirmaţiile lui Wilhelm Reich despre faptul că reuşea să
perturbe propulsarea OZN-urilor nu i-au adus prea mult câştig
de cauză. El a concluzionat că propulsarea OZN-urilor avea loc
cu ajutorul energiei cosmice sau orgonice. Reich a inventat o
„armă spaţială” bazată pe teoria energiei orgonice şi, cu
ajutorul ei, putea face ca OZN-urile să părăsească repede şi cu
regularitate spaţiul aerian în care apăreau (conform relatărilor
martorilor oculari).
După ce a ieşit din închisoare se spune că autorităţile i-au
acordat în mod expres permisiunea de a lucra la ecuaţiile
despre antigravitaţie. Este totuşi cel puţin straniu, mai ales
pentru că îl tratau ca pe un dement. Indiferent care sunt faptele
şi detaliile ce îl au în centru pe Wilhelm Reich, se pare că el a
fost folosit de guvernul SUA pentru geniul său inventiv, după
care a fost izolat pentru a nu transmite descoperirile sale în altă
parte. Condamnarea sistematică a eforturilor sale întăreşte, fără
îndoială, toate aceste afirmaţii.
113
C
CONTROLUL MINŢII ŞI
RĂZBOIUL DIN GOLFUL PERSIC
Nu aveam încă serviciu când a început Războiul din Golful
Persic şi am avut astfel posibilitatea să urmăresc transmisiunile
TV live. Acestea sunt pline de substrat pentru mine, căci
informaţiile ce provin de pe front de obicei sunt selectate.
Într-una din emisiuni, un reporter CNN a spus că tocmai se
întorsese din Kuweit, unde călătorise cu o patrulă militară. Ei
au observat la un moment dat o patrulă de irakieni pe cealaltă
dună de nisip. În vreme ce americanii se întrebau cum îi vor
face pe irakieni să se predea, a apărut un elicopter american
care i-a survolat pe irakieni. Până ce elicopterul a ajuns la duna
de nisip unde se aflau irakienii, ei îşi ridicaseră deja mâinile şi
se predau.
Acest eveniment este cel puţin straniu. Era vorba, totuşi, de
irakieni care au luptat în Războiul Sfânt împotriva Iranului
vreme de opt ani.
O altă ştire pe care am remarcat-o a venit la sfârşitul
conflictului, atunci când Generalul de Brigadă Neil a fost
chestionat de un reporter britanic de la BBC. Reporterul l-a
întrebat despre planurile sale privind scoaterea irakienilor din
bunkerele pe care germanii le construiseră special pentru
aceştia. Se ştia că aceste bunkere erau foarte solid construite,
astfel încât întrebarea era pe deplin justificată.
Generalul Neil a spus: „Vom folosi elicoptere psi...”. 17 Apoi
şi-a întrerupt propoziţia tuşind. Nu suna ca o tuse reală, dar s-a
surprins pe sine spunând ceva ce nu trebuia revelat. După ce a
tuşit a continuat să vorbească. „Mă scuzaţi, vom aduce
17
Citatele reproduse din afirmaţiile Generalului Neil nu sunt exacte; ele
reprezintă parafrazări după declaraţiile sale bazate pe amintirile mele despre
cum s-au desfăşurat evenimentele.
114
elicopterele cu sisteme PA (public address) şi astfel îi vom

scoate afară.”
Pentru mine, declaraţia lui a fost foarte semnificativă.
Părerea mea este că generalul făcuse o greşeală şi a trebuit să-şi
continue fraza în acelaşi ton. În opinia mea urma să spună ceva
de genul „elicoptere cu emisii psihologice”. Se gândea la un
anumit tip foarte secret de elicoptere dar, ca să nu sune prea
ciudat pentru omul obişnuit, cred că a înlocuit ce voia să spună
cu „elicoptere cu sisteme PA”.
Am făcut unele cercetări despre bunkerele irakiene şi am
descoperit că americanii încercaseră să obţină planurile de
construcţie de la germani. Americanii doreau să ştie cum
puteau penetra bunkerele. Germanii le-au furnizat planurile şi
americanii au descoperit că pereţii erau foarte groşi. Chiar după
un bombardament intens, irakienii se aflau încă teferi în
bunkere. Aveau electricitate şi suficientă hrană şi apă care să le
ajungă pentru cel puţin şase luni. Bunkerele aveau o grosime
de 90 cm şi probabil puteau rezista chiar unei explozii
nucleare. Irakienii aveau, de asemenea, echipamentul necesar
pentru a construi tunele care să îi ducă la suprafaţă.
Reporterul britanic ştia că americanilor nu le va fi uşor să-i
scoată pe irakieni afară din bunkere. De aceea el a formulat
acea întrebare. Cred că e absurd de sugerat că aceşti militari
fanatici s-ar fi predat doar sub ameninţarea unor elicoptere cu
sisteme PA.
115
D
NIKOLA TESLA
Nikola Tesla s-a născut în anul 1856 în fosta Iugoslavie.
Cunoscut ca „tatăl radioului”, Tesla era clarvăzător şi avea
unele capacităţi paranormale. Cel mai remarcabil aspect mi se
pare viziunea pe care el a avut-o în tinereţe, când i s-a revelat
faptul că avea să construiască un generator de curent alternativ,
care va revoluţiona modul în care umanitatea se va folosi de
electricitate.
Tesla a primit o educaţie renascentistă şi a învăţat să
vorbească multe limbi. S-a făcut cunoscut în Europa ca
inventator şi inginer în electronică. La Paris, geniul său a intrat
sub atenţia unuia din asociaţii lui Edison şi a fost invitat să-l
întâlnească pe faimosul inventator. Deşi Edison l-a angajat, cei
doi nu s-au înţeles cu adevărat niciodată.
Invenţiile lui Edison foloseau curent continuu, care necesita
o centrală electrică la fiecare câţiva kilometri. Tesla a încercat
să-l convingă de faptul că curentul alternativ era mult mai
eficient şi avea costuri de operare mult mai mici. Edison era
însă foarte încăpăţânat şi capacităţile extraordinare ale lui Tesla
probabil îl făceau să se simtă ameninţat în ceea ce priveşte
prestigiul şi cariera lui. Iată un om al cărui geniu era cu mult
peste cel al lui Edison!
Edison nu a susţinut niciodată planurile de a revoluţiona
lumea cu ajutorul curentului alternativ. Cei doi şi-au încheiat
colaborarea atunci când Tesla l-a informat pe Edison că ar
putea îmbunătăţi întreaga lui instalaţie prin construirea de noi
maşini electrice care să le înlocuiască pe celelalte vechi. Edison
i-a oferit 50.000 de dolari să pună în aplicare planul. Tesla a
proiectat douăzeci şi patru de tipuri de maşini şi a mărit fabrica.
Edison a fost foarte impresionat, dar nu l-a plătit niciodată
pentru aceste „servicii”, deşi pe atunci era deja milionar. El a
116
susţinut apoi că modul în care a procedat nu a reprezentat decât

„simţul umorului american”.
George Westinghouse era şi el un inventator bogat şi
renumit şi a recunoscut imediat geniul lui Nikola Tesla.
Westinghouse a susţinut planul acestuia de a produce curent
alternativ folosindu-se de cascada Niagara şi, de atunci, lumea
n-a mai fost niciodată la fel. Între timp, Edison a încercat să
demonstreze că utilizarea curentului alternativ putea fi mortală
şi a mers până într-acolo încât a electrocutat un câine în public
(cu curent alternativ) pentru a-şi demonstra punctul de vedere.
Edison şi-a finalizat numărul stânjenit şi umilit.
Cariera lui Tesla a înregistrat o ascensiune rapidă şi
experimentele sale au devenit repede foarte renumite. El a
demonstrat la Madison Square Garden că poate dirija o bărcuţă
de la distanţă, prin telecomandă, dar mulţi au considerat
demonstraţia ca fiind o vrăjitorie.
A reuşit chiar să producă un joc de lumini pe pământul gol
la Colorado Springs. Acest experiment a fost în mod deosebit
remarcabil, deoarece Tesla a aşezat direct pe pământ becuri,
care s-au aprins. Aceasta demonstra că suprafaţa Pământului se
comporta precum un conductor de electricitate şi totodată
dovedea că, prin utilizarea unor mijloace adecvate, întreaga
populaţie a pământului se putea bucura de free energy (energie
gratuită). Tesla a creat un turn uriaş la Long Island şi căuta să
construiască un sistem care să furnizeze free energy. În timpul
acţiunii, bancherul J.P. Morgan i-a retras sprijinul financiar
acordat, pentru că el nu dorea, sub nici o formă, free energy
pentru populaţie, ci (ca orice bancher) era interesat să realizeze
un cât mai mare profit de pe urma invenţiilor lui Tesla.
Cariera lui Tesla a intrat în declin, iar reputaţia sa a fost
mânjită. O parte din toate acestea s-au produs datorită afir-
maţiilor sale publice (care aveau loc periodic), că el se afla în
comunicare cu o rasă de extratereştri. Receptoarele sale, aşa
după cum se presupune, recepţionau transmisii de pe Marte.
Nimeni nu a negat vreodată că a fost poate cel mai mare
117
geniu în electronică al omenirii, dar deoarece el avea şi o

profundă viziune şi înţelegere asupra fenomenelor
supranaturale, era privit cu suspiciune. Astăzi, mulţi din colegii
săi electronişti îl consideră un excentric care, întâmplător, a
fost strălucit în electronică. Este, într-adevăr, o explicaţie foarte
comodă.
Opinia mea, însă, este aceea că Tesla era cu mult înainea
vremurilor în care a trăit.
118
E
ISTORIA EXPERIMENTULUI
PHILADELPHIA
LEGĂTURA SA CU PROIECTUL
MONTAUK
În anul 1912, un matematician pe nume David Hilbert a
dezvoltat câteva noi sisteme diferite de matematică. Unul
dintre ele este cunoscut sub numele de „Spaţiul Hilbert”.
Spaţiile Hilbert sunt descrise de ecuaţii care sunt asociate unor
realităţi şi spaţii multiple. David Hilbert l-a întâlnit pe dr. John
von Neumann în 1926 şi i-a împărtăşit acestuia cunoştinţele
sale. Von Neumann a preluat de la Hilbert multe dintre
descoperirile sale şi le-a dezvoltat în mod foarte ingenios. După
spusele lui Einstein, von Neumann era cel mai strălucit dintre
toţi matematicienii vremii. El deţinea o capacitate
supraomenească de a transpune conceptele teoretice abstracte
din matematică în situaţii reale, fizice. Von Neumann a
inventat, la rândul său, noi sisteme matematice. Un anume dr.
Levinson a descoperit „Ecuaţiile de Timp ale lui Levinson”. A
publicat trei cărţi, care acum sunt foarte ocultate şi aproape
imposibil de găsit. Un asociat de-al meu a descoperit două
dintre ele la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton.
Toată munca sa urma să folosească drept punct de plecare
pentru proiectul de invizibilitate în care urmau să se transpună
principii teoretice în cazul unui obiect fizic. La începutul anilor
'30, au fost demarate cercetări intensive având drept subiect
invizibilitatea. Dr. John Hutchinson Sr., decanul universităţii
din Chicago, a fost informat despre eforturile în această direcţie
ale dr. Kurtenhauer, un fizician austriac prezent în acea
perioadă la universitate. Mai târziu, ei s-au reunit într-un grup
condus de Nikola Tesla. Împreună, au studiat natura relativităţii
şi a invizibilităţii.
119
În 1933, a luat fiinţă Institutul de Studii Avansate la

Universitatea Princeton. Aici erau prezenţi Albert Einstein şi
John von Neumann, adică un savant strălucit şi un
matematician genial. La puţin timp după aceea, proiectul de
invizibilitate a fost transferat la Princeton.
În 1936, proiectul a fost extins, iar Tesla a fost numit
directorul grupului. Cu ajutorul lui Tesla, s-a reuşit obţinerea
invizibilităţii înainte de sfârşitul anului. Cercetările au
continuat până în anul 1940, când a fost întreprins un test
complet la Brooklyn Navy Yard (Portul Marinei Militare
Brooklyn). A fost un test mic, fără vreo persoană la bordul
vehiculului. Nava primea energie de la generatoarele aflate pe
alte nave conectate prin cabluri.
Cam în acea perioadă, în grupul de studiu şi cercetare a fost
implicat un alt om de ştiinţă, T. Townsend Brown, care era
renumit pentru capacitatea sa practică de a aplica fizica
teoretică. Brown avea cunoştinţe vaste despre gravitaţie şi
despre minele magnetice. El a creat un sistem foarte eficace de
apărare în cazul minelor, folosind o tehnică numită
„degaussing”, care declanşa minele de la o distanţă ce nu punea
în pericol siguranţa nimănui.
În anii '30 a avut loc o migrare masivă de personalităţi
ştiinţifice în America. Mulţi savanţi evrei şi nazişti au fost
aduşi pe furiş în ţară. Mare parte din afluenţă a fost atribuită lui
A. Duncan Cameron Sr. Deşi cunoaştem faptul că avea
conexiuni vaste cu înalte oficialităţi, relaţiile sale cu cercurile
de spionaj rămâne încă un mister.
Prin 1941, Tesla avea la dispoziţie, din partea guvernului
SUA, fonduri nelimitate pentru cercetări şi experimente. El a
solicitat o navă de război, pe puntea căreia a plasat mai multe
bobine speciale. Faimoasele bobine Tesla se aflau, de
asemenea, pe navă. Totuşi, el era îngrijorat deoarece ştia că, o
dată cu dezvoltarea proiectului, vor apărea probleme în ceea ce
priveşte echipajul viu. Probabil ştia aceasta datorită capacităţii
sale extraordinare de a vizualiza în întregime invenţiile sale în
120
minte. În orice caz, Tesla ştia că starea mintală şi corpurile

fizice ale membrilor echipajului urmau să fie sever afectate.
Avea nevoie de mai mult timp pentru perfecţionarea
experimentului.
Von Neumann nu îi împărtăşea însă concepţiile despre timp
şi cei doi nu s-au prea înţeles la acest capitol. Von Neumann era
un om de ştiinţă strălucit, dar el nu îmbrăţişase metafizica sub
nici o formă. În cazul lui Tesla, el era foarte profund în această
direcţie, realizând de altfel o întreagă serie de invenţii care
aveau la bază capacitatea sa unică de clarviziune.
O parte din motivele pentru care viziunile sale erau atât de
controversate în lumea ştiinţifică, era că în timpul
experimentelor sale din Colorado Springs, în jurul anilor 1900,
a relatat că a fost contactat de inteligenţe de pe o altă planetă
prin mesaje trimise sub forma unor semnale specifice în
momentul când planeta Marte era la o distanţă relativ apropiată
de Pământ. Aceasta s-a mai produs în anul 1926, când deja
construise turnuri radio pe Waldorf Astoria şi pe clădirea
laboratorului său din New York. A susţinut că primise
informaţii că, în cazul în care experimentul nu era modificat,
urma să se înregistreze pierderi de vieţi omeneşti. De aceea,
Tesla avea nevoie de timp pentru a proiecta noi echipamente.
Cererea de a avea mai mult timp la dispoziţie nu a fost însă
luată în seamă. Guvernul SUA trebuia să câştige războiul şi,
prin urmare, lui Tesla nu i se putea acorda timp suplimentar. El
a continuat totuşi să lucreze la proiect, dar a sabotat în secret
operaţiunea ce a avut loc în martie 1942. După acest
eveniment, a fost concediat sau a demisionat (în ceea ce
priveşte acest subiect, relatările sunt contradictorii). Se
presupune că a murit în 1943, dar există dovezi care sugerează
că ar fi plecat în Anglia. La înmormântare, în locul său a fost
pus un corp abandonat. A fost incinerat a doua zi după ce
fusese găsit cadavrul, ceea ce nu era conform tradiţiei familiei
sale de credinţă ortodoxă. Dacă a murit atunci sau nu, rămâne
încă o enigmă. De asemenea, faptul că au fost luate documente
121
secrete din seiful său (de către persoane necunoscute) este ceva
care deja a fost dovedit.
Von Neumann a fost numit noul director de proiect. A
realizat un studiu şi a concluzionat că pentru buna funcţionare a
experimentului erau necesare două generatoare uriaşe. Chila
pentru USS Eldridge a fost turnată în iulie 1942. Testele au fost
realizate la docul uscat. Apoi, spre sfârşitul anului 1942, von
Neumann şi-a dat şi el seama, în sfârşit, că experimentul ar
putea fi fatal pentru oameni, aşa cum de altfel Tesla sugerase
încă de la început. Cu toate acestea, von Neumann încă se mai
supăra la auzul numelui marelui inventator de geniu. A hotărât
că un al treilea generator va rezolva dilema. Avea suficient timp
pentru a construi unul, dar nu şi pentru a-l sincroniza cu
celelalte două generatoare. Cel de-al treilea generator nu a
funcţionat niciodată, deoarece cutia de viteze nu era
compatibilă. Experimentul a ieşit de sub control, iar un
tehnician al marinei a făcut un atac cerebral, de pe urma căruia
a zăcut în comă timp de patru luni, părăsind astfel proiectul.
Prin urmare, au renunţat la al treilea generator. Von Neumann
nu era mulţumit, însă superiorii lui nu aveau de gând să mai
aştepte prea mult.
Pe 20 iulie 1943, ei au hotărât că sosise momentul pentru
teste. Duncan Cameron şi fratele său, Edward, se aflau în
camera de control pentru a a iniţia proiectul. Nava nu mai era
ancorată şi imediat au sosit ordinele pentru a se da startul
operaţiunii. Pentru următoarele 15 minute, nava a fost complet
invizibilă. Echipajul se confrunta însă cu mari probleme. Se
simţeau cu toţii foarte rău şi manifestau fenomene de
dezorientare psihologică sau tulburări mintale. Cercetătorii
aveau nevoie de mai mult timp, însă s-a hotărât un ultim
termen pentru 12 august 1943. Ordinele proveneau de la şeful
operaţiunilor navale, care menţiona că el nu era interesat decât
de câştigarea războiului.
Încercând să evite pierderile omeneşti din rândurile celor
implicaţi, von Neumann a urmărit să modifice echipamentul
122
pentru a se obţine doar invizibilitate la radar, şi nu invizibilitate

efectivă.
Cu şase zile înainte de testul final, deasupra navei au apărut
trei OZN-uri. Testul final a fost declanşat pe 12 august 1943.
Două dintre OZN-uri au părăsit locul, iar cel de-al treilea a fost
absorbit în hiperspaţiu şi a ajuns în subsolul bazei militare de la
Montauk.
Relatările lui Duncan indicau faptul că el şi fratele său ştiau
că lucrurile urmau să capete o turnură tragică la experimentul
din 12 august. Totuşi, vreme de 3-6 minute de la declanşarea
operaţiunii, situaţia încă se prezenta satisfăcător. Se părea chiar
că procesul se va desfăşura fără efecte devastatoare.
Observatorii încă puteau vedea conturul navei invizibile în apă.
Brusc, însă, s-a produs o străfulgerare albastră şi nava a
dispărut cu totul. Antena radio şi transmiţătorul fuseseră
distruse, iar o parte din marinari erau „contopiţi” cu pereţii
vasului, căci moleculele lor se amestecaseră cu cele ale navei.
Duncan şi Edward nu suferiseră aceleaşi traume ca şi
colegii lor. Ei au fost cumva protejaţi, deoarece s-au aflat în
camera generatorului care era înconjurată de pereţi de oţel.
Oţelul a acţionat ca un scut în faţa energiei RE Văzând cum
totul în jurul lor se distrugea, ei au încercat să închidă
generatoarele şi transreceptoarele (aparat combinat de emisie şi
recepţie), dar, din păcate, nu au reuşit.
În acelaşi „timp”, un alt experiment avea loc patruzeci de
ani mai târziu. Cercetările au revelat faptul că Pământul, ca şi
oamenii, are propriul său bioritm. Acest bioritm are un punct de
vârf la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe 12 august. Aceasta
coincidea cu anul 1983 şi oferea o funcţie suplimentară pentru
realizarea conexiunilor prin câmpul Pământului pentru ca
Eldridge să fie atrasă în hiperspaţiu.
Fraţii Cameron nu reuşiseră să închidă echipamentul,
deoarece Eldridge se afla într-o conexiune temporală cu
generatorul de la Montauk. Şi-au dat seama că nu sunt în
siguranţă pe navă aşa că au concluzionat că cea mai bună
123
soluţie ar fi să sară peste bord, în speranţa de a scăpa de câmpul

electromagnetic al navei.
Au sărit şi s-au trezit absorbiţi de un tunel temporal,
ajungând la un moment dat pe docul uscat, la Montauk, în anul
1983. Au fost găsiţi rapid şi conduşi în subsolul bazei militare
de la Montauk. Von Neumann i-a întâlnit pe Duncan şi Edward
şi le-a spus că ştia că vor veni acolo. Acum, el era deja bătrân.
A spus că a avut loc o blocare în hiperspaţiu şi că aştepta din
1943 acest moment al revederii. Le-a spus călătorilor în timp
că tehnicienii de la Montauk nu reuşeau să oprească
echipamentele. Lui Duncan şi Edward li s-a cerut să se întoarcă
înapoi în 1943 şi să închidă generatoarele de pe nava Eldridge.
Von Neumann le-a mai precizat că, istoric vorbind, el ştia deja
că cei doi vor reuşi să oprească generatoarele. Dar încă nu o
făcuseră! Le-a spus să distrugă tot echipamentul, dacă era
necesar.
Înainte de a se întoarce în 1943, Duncan şi Edward au
îndeplinit unele misiuni pentru grupul Montauk. Au făcut
câteva călătorii înapoi în 1943. În una dintre aceste călătorii,
Duncan a trecut prin portalul temporal şi a intrat apoi într-un
tunel secundar, fiind blocat acolo. Tunelele secundare
reprezentau un mister şi aceasta este situaţia şi în prezent. Deşi
oamenii de ştiinţă de la Montauk considerau tunelele secundare
practic inexistente, Duncan nu fusese avertizat să nu intre într-
un astfel de tunel în cazul în care el totuşi apărea. Curând după
aceea şi Edward (fratele lui Duncan) a ajuns în acelaşi tunel.
La un moment dat, ei s-a întâlnit cu un grup de extratereştri.
Se pare că tunelul secundar era, de fapt, o realitate artificială
creată de extratereştri. Înainte de a da drumul captivilor, ei
doreau să obţină un anumit echipament tehnic. Acest
echipament era un instrument foarte important, căci el asigura
încărcarea sistemului de propulsie fabricat din cristal, care se
afla la bordul OZN-ului din spaţiile subterane de la Montauk.
Pe extratereştri nu îi deranja faptul că renunţau la o navă, însă
erau foarte hotărâţi să păstreze misterul asupra sursei de
124
alimentare.
Duncan şi Edward s-au întors la Montauk, de unde au
recuperat echipamentul pentru extratereştri. În cele din urmă,
erau pregătiţi să se întoarcă pe Eldridge şi să ducă la
îndeplinire ordinele lui von Neumann. Ajunşi la bordul navei,
ei au distrus generatoarele, transmiţătoarele şi au tăiat orice
cablu pe care-l vedeau pe punte. Nava s-a întors, în cele din
urmă, în portul din Philadelphia. Înainte de închiderea
vortexului temporal, Duncan s-a întors la Montauk în 1983.
Fratele său, Edward, a rămas în 1943. Duncan nu era sigur de
ce se întorsese. S-a sugerat că primise ordine în această direcţie
sau că, pur şi simplu, fusese programat pentru aşa ceva.
Această aventură s-a dovedit a fi un dezastru pentru
Duncan. Punctele sale de reper temporal s-au dizolvat în
totalitate şi el a pierdut legătura cu traseul său temporal. Când
referinţele temporale sunt pierdute, poate avea loc una din
următoarele trei situaţii: procesul de îmbătrânire se încetineşte,
rămâne la fel sau se intensifică. În cazul lui Duncan, el s-a
intensificat. Astfel Duncan a început să îmbătrânească rapid.
După o scurtă perioadă de timp era aproape pe moarte din
cauza bătrâneţii.
Nu suntem siguri cum s-a produs aceasta, dar credem că
von Neumann l-a transferat într-un alt timp. Au fost chemaţi
oameni de ştiinţă să-l ajute. Nu numai că Duncan era foarte
important pentru buna desfăşurare a proiectului, dar era
totodată implicat total în întregul proces de cercetare
temporală. Moartea sa ar fi creat paradoxuri temporale foarte
stranii şi de aceea ea trebuia evitată.
Din păcate, corpul lui Duncan îmbătrânea foarte rapid şi nu
se putea face nimic care să oprească acest proces. Exista însă o
posibilitate. Cercetările deja demonstraseră că fiecare fiinţă
umană are propria sa identitate electromagnetică unică, ce era
denumită „semnătura electromagnetică” sau doar „semnătura”.
Dacă această „semnătură” putea fi conservată în momentul în
care corpul lui Duncan îşi înceta funcţiile, putea fi teoretic
125
transferată într-un alt corp. Au cerut ajutorul unuia dintre cei

mai loiali şi eficienţi agenţi: A. Duncan Cameron Sr., chiar tatăl
lui Duncan şi Edward. Duncan Sr. era un personaj misterios.
Fusese căsătorit de cinci ori de-a lungul vieţii sale. Avea multe
legături amoroase care se pare că nu prea mergeau. Şi-a
petrecut timpul construind bărci cu pânze şi călătorind în
Europa. Unii susţin că el ar fi adus pe furiş în ţară oameni de
ştiinţă nazişti prin intermediul activităţilor sale ocultate.
Există o singură dovadă tangibilă care-l leagă de cercurile
de spionaj. Cameron Sr. apare într-o fotografie de la o absolvire
specială a personalului de la Coast Guard Academy (Academia
Gardei de Coastă). În orice caz, el nu făcea parte oficial din
Garda de Coastă.
Prin intermediul tehnologiei pentru realizarea călătoriilor
temporale, grupul Montauk l-a contactat pe Duncan Sr. În
1947. I-au adus la cunoştinţă situaţia şi i-au spus că este
necesar să mai aibă un fiu. El avea pe atunci o altă soţie decât
cea care fusese mama lui Duncan. Duncan Sr. a acceptat să
coopereze şi curând i s-a născut un copil, dar a fost o fată. În
cele din urmă, în 1951 soţia sa a născut un băiat. „Duncan” a
fost numele pe care l-au ales copilului, şi el este acelaşi Duncan
pe care îl cunosc astăzi.
Tehnologia Montauk era evident excepţională, dar nu
suficient de sofisticată pentru a-l aduce pe Duncan din 1983
direct înapoi în 1951. Puteau fi alţi factori implicaţi, dar se pare
că trebuia ca savanţii să se bazeze pe utilizarea bioritmului de
20 de ani al Pământului. În vreme ce corpul original al lui
Duncan era pe moarte, a fost transferat în 1963 şi „instalat” în
noul corp oferit de Duncan Sr. şi soţia sa.
Duncan Jr. nu are amintiri de dinainte de 1963. Este, de
asemenea, evident că sufletul care ocupase corpul său între
1951 şi 1963 fusese expulzat de acolo.
Am auzit deseori relatări despre un proiect secret desfăşurat
de ITT la Brentwood, Long Island în 1963. Este foarte posibil
ca transferul lui Duncan într-un nou corp să fi fost punctul
126
principal sau o parte foarte importantă din acest proiect.

Oricare ar fi fost circumstanţele, acest proiect în mod cert
urmărea să utilizeze cumva bioritmul Pământului care are un
ciclu de 20 de ani.
Edward Cameron se întorsese în 1943. Pe de altă parte,
Duncan era în 1963.
După experimentul din august 1943, şefii Marinei nu ştiau
ce să facă. Au urmat patru zile de şedinţe fără vreo concluzie
finală. În cele din urmă au hotărât să mai facă un singur test.
Spre sfârşitul lunii octombrie 1943, nava Eldridge a fost
angrenată în ultimul experiment de invizibilitate. De data
aceasta, însă, la bord nu avea să se mai afle nimeni. Echipajul
se îmbarcase pe o navă din apropiere şi controla echipamentul
de la distanţă. Nava a devenit invizibilă vreme de 15 sau 20 de
minute. Când au examinat nava, au constatat că lipsea o parte
din echipament. Dispăruseră, practic, două transmiţătoare şi un
generator. Din camera de control nu mai rămăsese decât o
grămadă de fiare în flăcări, dar generatorul de puncte de reper
în raport cu momentul zero era intact şi a fost pus într-un loc de
depozitare secret.
Marina „s-a spălat pe mâini” de întreaga operaţiune şi a
lansat oficial nava USS Eldridge cu jurnalul său de bord.
Nava a fost, în cele din urmă, vândută marinei greceşti care
mai târziu a descoperit jurnalele de bord şi a constatat că în ele
nu figura nimic de dinainte de ianuarie 1944.
Conform cu relatarea lui Al Bielek, Edward Cameron şi-a
continuat cariera sa în marină. Avea autorizaţie pentru un înalt
nivel de securitate şi lucra în multe zone de o importanţă
deosebită precum atelierele în care se studiau vehiculele şi
dispozitivele pe bază de free energy. Era sincer şi se plângea că
se foloseau multe metode nepotrivite şi chiar inumane. Dintr-
un motiv anume, i s-a „spălat creierul” pentru a uita
Experimentul Philadelphia şi tot ce era legat de tehnologia
secretă. Al a afirmat că au fost folosite tehnologii de regresie a
vârstei pentru a-l pune pe Edward Cameron într-un nou corp în
127
familia Bielek. Familia Bielek a fost aleasă pentru că avea un

singur copil care murise în preajma primei sale zile de naştere.
Edward a fost înlocuit şi, în consecinţă, părinţilor li „s-a spălat
creierul”. De atunci Edward a fost cunoscut ca Al Bielek.
Tehnologiile de regresie a vârstei datează din timpul lui
Tesla. Pe când lucra la Experimentul Philadelphia, el a creat un
dispozitiv pentru a-i ajuta pe marinari în cazul în care şi-ar fi
pierdut coordonarea temporală. Scopul acestui dispozitiv era
să-l readucă pe individ în starea sa normală de coordonare
temporală.
Edward Cameron este acum Al Bielek. Al a crescut sub
noua lui identitate, devenind inginer. În cele din urmă, a ajuns
să lucreze la baza Montauk. Undeva, pe la jumătatea anului
1980, el şi-a reamintit de identitatea sa anterioară. Până şi în
prezent el continuă cu stăruinţă să cerceteze Experimentul
Philadelphia şi plănuieşte să mai scrie o carte. Intenţionează să
demonstreze şi celui mai sceptic dintre cititori că Experimentul
Philadelphia a avut loc cu adevărat.
128
F
NIVELURILE CUANTICE DE EXISTENŢĂ
CONFORM CU OPINIILE LUI PRESTON
NICHOLS
Când folosesc expresia „nivelurile cuantice ale existenţei”,
„cuantice” se referă la mai multe niveluri potenţiale. Cuvântul
„cuantic” provincie din rădăcina latină „quantis”, care
înseamnă cantitate.
A înţelege existenţa realităţilor multiple înseamnă, de fapt,
a înţelege timpul. Fizica convenţională nu neagă posibilitatea
existenţelor paralele, dar este în principal orientată spre
studiului teoriilor despre materie şi antimaterie. Deoarece
există suficiente dovezi pentru a inspira o cercetare ştiinţifică
în domeniu, în prezent există în lume în jur de 60 de teorii, din
care 10 doar în SUA, care tratează nivelurile cuantice ale
realităţii.
Voi expune în continuare propria mea teorie bazată pe
experimentele mele, unele dintre ele prezentate în această carte.
Întocmai ca orice teorie ştiinţifică completă, această teorie este
prezentată pentru că s-a dovedit aplicabilă în laborator. De
asemenea, ea va ajuta cititorul să obţină o mai bună înţelegere a
modului în care funcţionează timpul.
Ce este, de fapt, o realitate paralelă? Este o lume sau un
univers în care se găseşte cam tot ce avem noi aici. Dacă ne
comutăm pe acea realitate, vom vedea un alt corp care ne va
reprezenta pe noi într-o altă existenţă. Universul paralel nu se
va comporta în mod necesar precum cel pe care noi îl
cunoaştem, ci va deţine caracteristici şi proprietăţi unice.
Eu înţeleg că noi existăm într-un număr de realităţi paralele.
Suntem în principal conştienţi de „realitatea noastră”, pentru că
suntem focalizaţi asupra ei. Universurile paralele pot ajunge în
conştiinţa noastră prin intermediul viselor, ESP (percepţii
129
extrasenzoriale), prin intermediul meditaţiei sau al stărilor

mentale artificial induse.
Este important să avem în vedere o imagine globală despre
modul cum ar arăta aceste realităţi diferite într-o formă
schematică. Einstein a teoretizat că, în cazul în care o persoană
călătoreşte în linie dreaptă dintr-un punct dat în spaţiu, va
ajunge în cele din urmă exact în acelaşi punct de unde a plecat
iniţial. Aceasta ar putea fi considerată o buclă completă. Nu
vom trece acum la prezentarea ecuaţiilor privind această teorie,
căci cititorul le va putea intui prin înţelegerea a ceea ce
Einstein a numit un „tor temporal”. În acest scop, putem face o
analogie în care torul este o „gogoaşă” bidimensională.
Einstein a comparat întregul univers cu un tor temporal. El a
postulat că o persoană, plecând din orice punct dat în exteriorul
„gogoaşei”, va ajunge exact în capătul opus al ei. Ambele
puncte vor fi în mod esenţial aceleaşi, cu precizarea că unul va
fi numit „pozitiv”, iar celălalt „negativ”. Pentru că ambele
puncte se găsesc în fluxul infinit al timpului, un punct ar putea
fi numit „infinit pozitiv”, iar celălalt „infinit negativ”.
Cu scopul de a-mi prezenta teoria, am extrapolat ideea lui
Einstein şi am convertit torul său temporal la o sferă
tridimensională. Cititorul îşi poate imagina cu uşurinţă o sferă
mai mică aflată într-o sferă mai mare. Pentru a fi şi mai clar.
vom numi sfera din interior, Sfera A, care poate fi comparată
cu o minge de softball. Sfera mai mare o vom numi Sfera B,
care poate fi comparată cu o minge de baschet. Experienţele
noastre din realităţile diferite au toate loc în interiorul Sferei A.
Dacă porniţi dintr-un punct de pe Sfera A şi vă deplasaţi în linie
dreaptă, veţi ajunge în final exact în locul de unde aţi pornit. În
interiorul Sferei A totul este dinamic şi în mişcare. Este timpul,
aşa cum îl percepem noi. Spaţiul dintre Sfera A şi Sfera B nu
este deloc dinamic. De fapt, este considerat a fi în repaus.
Putem numi această suprafaţă o mare de particule temporale.
Acestea nu sunt particule în sensul obişnuit al cuvântului. De
fapt, încercarea de a le descrie în acest univers tridimensional
130
este ceva mai dificilă. Putem doar presupune existenţa acestor

particule stabile pentru că le putem simţi (măcar în formă
ideatică). Aceste particule care se află între Sfera A şi Sfera B
sunt aceleaşi particule din timpul dinamic, cu diferenţa că sunt
statice sau în repaus.
Noi nu suntem conştienţi de timpul static, pentru că
realitatea noastră „normală” este construită pe funcţii dinamice
sau pe aşa-zisul timp dinamic.
O anumită realitate temporală este creată atunci când
Dumnezeu sau altcineva creează o presiune asupra peretelui
Sferei A. Această presiune va cauza mişcarea şi deplasarea
particulelor dinamice în interiorul Sferei A până se va realiza o
buclă, astfel încheindu-se ciclul Alpha şi Omega (începutul şi
sfârşitul).
Realitatea noastră poate fi considerată o gigantică buclă. E
posibil să fi început printr-un big bang sau cu începutul
universului şi se va încheia în cele din urmă tot acolo, dar, de
fapt, va continua la nesfârşit. Când cineva sau ceva intervine în
acea buclă în care noi ne aflăm şi creează o nouă deformare
temporală, modificând realitatea, va crea o nouă buclă care
este, de fapt, o realitate alternativă.
Bucla originală nu poate fi ştearsă sau negată. Ea va conti-
nua să existe. Noua buclă va putea fi modificată în orice mod
alege cel ce operează modificările respective. Ar putea fi o
deschidere în anul 1963 care merge până în 1983. Tot ce se
petrece în această perioadă va reprezenta o buclă alternativă.
Nu va fi o buclă întreagă de sine stătătoare, ci va fi adăugată
buclei originale a realităţii noastre normale. Astfel, vor fi
adăugate bucle parţiale liniei noastre de timp originale şi putem
numi această conglomerare un complex de bucle. Fiecare buclă
ar putea fi, de asemenea, considerată un complex de bucle (un
complex se referă la ceva care are mai multe ramificaţii).
Indiferent câte realităţi alternative vor fi create din bucla
originală, sferei i se vor adăuga realităţi suplimentare, „înfoind-
o”. Pe lângă realităţile alternative create prin schimbarea unei
131
anumite linii temporale, mai pot exista realităţi paralele create

la începutul timpului care îşi au, de asemenea, propriile lor
bucle „originale”. Poate exista, astfel, un infinit număr de bucle
şi de complexe de bucle.
Unii oameni se pot întreba cum e cu Sfera B din exemplul
de mai sus. În principiu ea există pentru a face teoria
funcţională. În această etapă nu mai pot adăuga alte sem-
nificaţii Sferei B, care serveşte drept perete ce conţine particule
temporale deformatoare. Este posibil să fie un fragment dintr-o
altă structură complexă din metafizică.
Acum, că aveţi o idee despre cum se potrivesc aceste bucle
şi complexe de bucle în imaginea globală a universului, mai
există o întrebare cheie care trebuie formulată.
Este posibil să devenim conştienţi de celelalte bucle şi
complexuri de bucle? Da, este posibil. Aceasta este ceea ce s-a
petrecut în cazul meu când mă aflam pe acoperişul casei şi
instalam antena Delta T (elemente care au fost discutate în
capitolul 6). Această antenă are un efect subtil interdimensional
chiar asupra naturii timpului. Acel moment mi-a permis să-mi
redobândesc conştiinţa unei linii temporale alternative pe care
o uitasem împotriva voinţei mele.
Prin urmare, călătoria de la o buclă la alta este perfect
posibilă. De fapt, se pare că, în primul rând, acesta a fost
motivul pentru care au avut loc Experimetul Philadelphia şi
„Proiectul Montauk”. Această teorie arată că prin experi-
mentele realizate nu a fost creată doar o buclă alternativă
temporală, ci şi că această buclă a permis OZN-urilor să ajungă
pe planeta noastră. OZN-urile ne-au fost în preajmă
dintotdeauna, dar se cunoaşte faptul că numărul relatărilor şi al
observaţiilor a crescut brusc în anii '40.
Dacă nu acceptaţi ca fiind adevărat nimic din cele ce au fost
prezentate în această carte, este foarte evident atunci că aceasta
reprezintă tipul de avantaj pe care rasele de extratereştri îl au
asupra noastră.
Următorul punct de vedere pe care doresc să-l prezint este
132
acela că realităţile paralele sunt fundamentate pe principiile

comune din electromagnetică. De exemplu, se cunoaşte că
curentul alternativ este creat prin alternarea diferenţelor de
potenţial. Aceasta este cel mai bine demonstrat cu ajutorul unei
bobine, unde curentul şi potenţialităţile sunt prezentate în
următoarea diagramă. Relaţia dintre voltaj şi curent este cea
care face curentul alternativ să funcţioneze. Mai departe, relaţia
dintre curent şi voltaj este imposibil de explicat.
De asemenea, trasăm o diagramă analogică în care
realitatea noastră este reprezentată prin unda „A” din diagrama
anterioară, în vreme ce „B” este o realitate paralelă. La fel cum
între voltaj şi curent există o interacţiune, în mod asemănător
există una şi între cele două realităţi.
Extrapolând aceste principii, se poate înţelege că realităţile
paralele sunt cu 90 de grade defazate de „realitatea noastră
normală”. Cu alte cuvinte, dacă există o realitate paralelă,
atunci trebuie să înţelegem că ea este o energie potenţială,
adică nu este încă activă. Ea ar fi, de asemenea, cu 90 de grade
dezechilibrată din punctul nostru normal de vedere. Faptul că
este o energie potenţială înseamnă că are capacitatea de a
„curge” spre realitatea noastră şi viceversa.
(Despre A şi B se spune că sunt la 90 de grade defazate. De la un punct de

vârf la altul un „ciclu” de curent/voltaj este de 360 de grade. 90 de grade
defazate înseamnă că, atunci când voltajul alternativ A se află în momentul
133
său de maximă intensitate, curentul alternativ B este în punctul său de

intensitate 0.)
Aceasta explică faptul că între principiile electromagnetice
şi celelalte universuri nu există doar o relaţie, ci se sugerează
chiar că, utilizând principiile electromagnetice, o persoană
poate pătrunde teoretic şi practic pe tărâmul altor realităţi, ceea
ce include buclele temporale alternative despre care deja am
vorbit.
Avem speranţa că cele explicate mai sus vor oferi cititorului
o înţelegere generală a modului în care principiile electromag-
netice au fost folosite pentru manipularea timpului la Montauk.
134
G
GLOSAR
amplitron - amplificator UHF (frecvenţă ultraînaltă) de putere
mare. La Montauk, acesta a servit drept amplificator final al
transmiţătorului înainte ca o aplicaţie să fie emisă prin antenă.
Constă dintr-un tub electronic mare, cântăreşte 135 kg şi
măsoară 90 cm în cea mai mare dimensiune a sa.
bioritm - termen ezoteric care se referă la orice funcţii ciclice
de viaţă din organism. Bioritmul este probabil cel mai bine
înţeles în termenii orientali „Ki” sau „Chi”, care reprezintă
forţa subtilă a vieţii ce impregnează întregul corp. Acupunctura
operează cu bioritmurile pentru a vindeca o boală. Dacă planeta
este considerată precum un organism viu, atunci bioritmurile
vor include toate funcţiile subtile care fac viaţa posibilă
reglând-o în mod adecvat. Anotimpurile, rotaţia pământului şi
mişcarea galaxiilor, toate pot fi luate aici în considerare. Locuri
speciale, precum cel de la Stonehenge (Marea Britanie), sunt
considerate a fi construite în armonie cu bioritmurile planetei.
bobine Helmholtz - în mod obişnuit, bobinele Helmholtz se
referă la două bobine identice care sunt separate de o distanţă
de mărimea razei bobinelor. Când bobinele sunt conectate la
curent, ele vor produce un câmp magnetic omogen ce se va
întinde pe o suprafaţă mai mare decât ar fi generat una singură.
catod - într-un tub electronic cu vid, electrodul care emite
semnalul material este numit catod. Într-o celulă de electrolit,
curentul curge dinspre electrodul negativ. În esenţă, este o sursă
de curent.
ciclu - o unitate de activitate în interiorul unei unde care se
repetă în mod continuu. Un ciclu va oscila, înainte să se repete.
Dacă vizualizaţi valuri de ocean care sunt toate uniforme, seria
de valuri vor fi numite „ciclu”.
componentă non-hertziană - acest termen nu există în ştiinţa
135
convenţională. Se referă la componenta electrică a undelor

electromagnetice. Teoretic, componenta non-hertziană este o
funcţie a undei. În locul oscilaţiei transversale, va oscila pe
direcţia propagării sau va oscila longitudinal (cum ar fi undele
sonore). Ar putea fi considerată precum o undă
electromagnetică „acustică”.
Delta T - prescurtare de la „Delta Timp”. Delta este folosită în
ştiinţă pentru a indica schimbarea, prin urmare „Delta T” indică
o schimbare în timp.
antena Delta T - o antenă octaedră, proiectată să curbeze
timpul. Arată precum două piramide cu aceeaşi bază. Prin
definiţie, poate facilita comutarea (acordarea) de la un interval
temporal la altul. Două bobine sunt plasate în jurul muchiilor
piramidei, la 90 de grade una de cealaltă. Comutarea de la un
interval temporal la altul s-a realizat printr-o serie de impulsuri
şi alimentarea cu energie electrică, aşa cum s-a discutat în
capitolul 12. Chiar şi în momentele când antena nu este
alimentată cu energie electrică, ea are un efect subtil
interdimensional asupra naturii timpului.
DOR - provine de la „Dead ORgone” (vedeţi definiţia pentru
„orgon”). Aceasta se referă la energia vieţii care a stagnat sau a
devenit negativă. DOR poate fi considerat antiteza energiei
vieţii.
fază - intervalul de timp între momentul când se produce un
fenomen şi momentul când are loc al doilea fenomen.
frecvenţă - numărul de unde sau cicluri pe secundă.
Hertz - (abreviat Hz) este un ciclu sau o undă simplă. O undă
constă din numeroase cicluri care reprezintă, de fapt, repetarea
unui singur ciclu. Într-o formulare mai tehnică, un hertz este
fluctuaţia completă a unei unde de la plus (cel mai înalt punct)
la minus (cel mai de jos punct). De pildă, cinci hertz înseamnă
cinci cicluri pe secundă.
MHz - MegaHertz, este echivalent cu 1.000.000 hertz.
modulaţie de impulsuri - acestea sunt trimise sub forma unei
serii de impulsuri scurte care sunt separate de perioade relativ
136
îndelungate de timp, în care nu este transmis nici un semnal.

orgon - se referă la energia vieţii sau energia sexuală aşa cum a
fost observată de dr. Wilhelm Reich. Este energia pozitivă, care
ne face să „vibrăm”.
oscilator - un dispozitiv care echilibrează şi menţine oscilaţiile.
În electronică, o oscilaţie se referă la o variaţie regulată între
valori maxime şi minime, precum curentul şi voltajul.
Proiectul Phoenix - proiect secret care a început spre sfârşitul
anilor '40. A cercetat utilizarea energiei orgonice, în special cu
privire la controlul meteorologic. În cele din urmă a inclus
„Proiectul Rainbow” şi însuşi „Proiectul Montauk”. „Phoenix”
era un nume de cod oficial.
psiho-activ - se referă la orice activitate sau funcţie care are
efecte asupra minţii sau a psihicului. În această carte, psiho-
activ se referă, în primul rând, la funcţiile electromagnetice sau
la echipamentul electromagnetic care influenţează gândirea şi
comportamentul uman.
psihotronie - ştiinţa şi disciplina modului în care
„funcţionează” viaţa. Include studiul modului în care
tehnologia interacţionează cu mintea, sufletul şi corpul uman.
Ştiinţa, matematica, filozofia, metafizica şi studiile ezoterice
sunt toate unite în studiul psihotroniei. Mai include, de
asemenea, elemente despre alte realităţi paralele şi modul în
care noi interferăm cu alte dimensiuni ale existenţei.
recipient electromagnetic - se referă la „efectul de recipient”
care este creat atunci când un anumit spaţiu este înconjurat de
un câmp electromagnetic. Spaţiul respectiv se află în interiorul
„recipientului”. Pereţii vor fi câmpul electromagnetic. Când în
acest spaţiu se află oameni sau obiecte, ei se găsesc în
interiorul „efectului de recipient”.
RF - Frecvenţă Radio. Frecvenţele de peste 20.000 hertz sunt
numite frecvenţe radio pentru că sunt folosite în transmisiile
radio.
referinţe temporale - aceasta se referă la factori elec-
tromagnetici prin care suntem conectaţi la universul fizic şi la
137
fluxul timpului. Conştiinţa timpului poate fi asemănată cu o

profundă stare de hipnoză care generează la o fiinţă starea de
rezonanţă cu diferite frecvenţe şi impulsuri din universul fizic.
relativist - funcţiile relativiste se referă la activităţi care sunt în
afara sferei noastre normale de referinţă. De asemenea, ele
privesc modul în care activităţile din alte sfere de referinţă sunt
în relaţie cu ale noastre. Relativitatea îmbrăţişează conceptul că
totul este nelimitat, incluzând alte dimensiuni, precum şi
întregul univers.
spaţiu-timp - când studiaţi fizica la un nivel avansat, devine
clar că spaţiul şi timpul sunt în mod inexplicabil relaţionate
unul cu celălalt. Se consideră improprii referirile doar asupra
timpului sau spaţiului (pentru că timpul şi spaţiul nu există prin
ele însele). Este ca şi cum am spune că gura noastră a mâncat
cina.
transceptor - instrument care serveşte atât pentru emisia, cât şi
pentru recepţia anumitor semnale.
transmiţător - dispozitiv care trimite semnale sau mesaje
electronice.
undă - „stare de mişcare” ce se ridică şi cade în mod periodic.
Poate fi transmisă dintr-un punct anume către altul fără să aibă
loc vreun transport de materie. O undă constă din multe cicluri
şi poate transporta semnale, imagini sau sunete.
undă electromagnetică - în jurul unei sarcini electrice care
oscilează, este generat un câmp. Câmpul este atât de natură
electrică, cât şi de natură magnetică şi oscilează, ceea ce duce
la propagarea unei unde prin spaţiu. Această undă este numită
undă electromagnetică.
undă radio - undă electromagnetică ce transportă informaţii
coerente (imagini, sunete etc.)
138
MONTAUK REVIZITAT – AVENTURI IN SINCRONICITATE
1
CUVÂNT ÎNAINTE
Apariţia primului volum din seria Montauk (Proiectul Montauk: Experimente în

timp) a confruntat majoritatea cititorilor români cu un caz ştiinţific
excepţional prin ineditul său şi mai ales prin nota de veridicitate a faptelor şi
evenimentelor care au fost descrise. Aşa după cum remarcam în nota
introductivă a volumului respectiv, subiectul abordat are totuşi tendinţa să
fie integrat cu uşurinţă la capitolul de science-fiction şi într-adevăr, cel puţin
în Statele Unite ale Americii, el chiar aşa este considerat. Prin urmare,
Preston Nichols şi Peter Moon sunt felicitaţi şi intens mediatizaţi ca doi autori
de succes în literatura science-fiction, care au reuşit să publice un volum ce a
devenit în scurt timp best-seller. Însă la o privire mai atentă, situaţia ni se
prezintă cu totul altfel. Sunt prezentate destule dovezi (explicaţii ştiinţifice,
scheme şi fotografii) care să ne pună cel puţin „pe gânduri” în ceea ce
priveşte evenimentele care s-au petrecut la Montauk. În plus, există o
multitudine de elemente care „se corelează”, urmând un scenariu perfect
logic şi oarecum cunoscut în ceea ce priveşte anumite acţiuni secrete ale
Guvernului american. Multe dintre astfel de proiecte, cel puţin în ideea lor de
bază, au fost demult desconspirate de către diverşi autori (printre care cel
mai de notorietate a fost William Milton Cooper), însă faptele care sunt
implicate în Proiectul Montauk par să pună totuşi la grea încercare buna
credinţă a omului de rând. Pe de o parte, datorită „educaţiei” ştiinţifice
profund materialiste şi limitate la nişte concepţii şi prejudecăţi penibile, iar
pe de altă parte datorită unei sistematice „lupte” de a anihila orice tentativă
de abordare „neortodoxă” a legilor şi cunoştinţelor ştiinţifice de până acum.
Care sunt metodele cele mai obişnuite pentru a realiza aceasta? De obicei,
cei care prezintă idei, teorii, calcule şi demonstraţii care tind să clatine
eşafodajul de carton al concepţiei ştiinţifice actuale sunt denigraţi şi com-
bătuţi aprig de majoritatea oamenilor de ştiinţă, ridiculizaţi şi chiar
ameninţaţi de aceştia, astfel încât „rebelii” să se liniştească. Această
„campanie de anihilare” a progresului ştiinţific care deranjează îşi atinge de
cele mai multe ori scopul, întrucât - aşa după cum remarca plin de umor unul
dintre savanţii nonconformişti ai timpurilor noastre -„...este greu să ţii piept
singur unei haite de lupi care ameninţă să te sfâşie”.
Cei mai mulţi dintre cercetătorii, savanţii şi oamenii de ştiinţă contemporani
sunt chiar convinşi că ei au dreptate în cele ce susţin, fiind dominaţi de un
imens orgoliu ştiinţific care le barează practic orice posibilitate de progres. Ei
formează un fel de „club” închis, fiind precum orbii care conduc alţi orbi,
refractari în cele mai multe cazuri la ideile novatoare şi geniale care apar şi
tributari aşa-zisei „faime” ştiinţifice, diplomelor şi titlurilor pe care le deţin.
Alţi savanţi fac parte din categoria oamenilor de ştiinţă „fără coloană
vertebrală”, întrucât ei preferă să tacă (deşi sunt perfect conştienţi de unele
2
adevăruri esenţiale, care dacă ar fi făcute cunoscute publicului larg, ar
distruge poate secole întregi de eforturi sistematice din partea ştiinţei, de a
implementa în conştiinţa maselor de oameni ideile materialiste pe care le
propagă). Această tăcere este însă justificată prin nevoia de a-şi menţine
slujba pe care o au, salariul pe care îl primesc şi, deci, posibilitatea de a-şi
asigura atât propriul trai, cât şi pe cel al familiei lor. Unele cazuri devin însă
dramatice, cum ar fi, de pildă, cel al lui Wilhelm Reich, a cărui condiţie
socială, materială şi chiar fizică (el a murit în închisoare) au fost complet
distruse de acţiunile conjugate ale organismelor ştiinţifice americane cu cele
ale departamentului de justiţie. Printre altele, savantul austriac descoperise o
metodă extraordinară de vindecare a cancerului şi evidenţiase (prin
numeroase aplicaţii practice) prezenţa misterioasei energii orgonice, despre
care s-a vorbit şi în volumul anterior (Proiectul Montauk: Experimente în
timp). Cazul lui Wilhelm Reich este doar unul dintr-o multitudine care există.
Numeroase alte invenţii geniale (cum ar fi motorul cu apă, metode
energetice extraordinare, tratamente aparent miraculoase ale unor boli aşa-
zise „fără rezolvare” etc.) au fost în mod sistematic fie oprimate prin diferite
metode mai mult sau mai puţin dure, fie complet ignorate. Nu întâmplător
viaţa şi activitatea unor savanţi de excepţie (cum ar fi Nikola Tesla, Viktor
Schauberger etc.) sunt în mod deliberat lăsate „în umbră”; în schimb
revistele, cărţile şi manualele de specialitate conţin mereu acelaşi tip de
informaţii ştiinţifice „de rutină”, fără nici un salt efectiv care să fie spec-
taculos. De pildă, este deja o evidenţă aproape pentru toată lumea (şi chiar o
concluzie de bun simţ, atent demonstrată încă de acum câteva zeci de ani în
urmă) că teoria evoluţionistă a lui Darwin în ceea ce priveşte fiinţa umană
modernă (homo sapiens) este greşită şi totuşi, publicaţii occidentale de
prestigiu fie refuză să prezinte aceste elemente în mod tranşant, fie continuă
să facă „lobby” la aceleaşi inepţii ca şi până atunci, în ceea ce priveşte teoria
respectivă. La fel, apar numeroase cărţi care prezintă în detaliu şi foarte bine
documentat numeroase descoperiri cu adevărat uluitoare care au fost
efectuate cu mai mult sau mai puţin timp în urmă în diverse părţi ale lumii,
vizând cele mai diverse domenii ale ştiinţei: istorie, arhe ologie, tehnologie,
medicină, biologie etc, dar nimeni nu se grăbeşte în vreun fel să mediatizeze,
să analizeze şi să prezinte aceste elemente lumii întregi, deoarece o astfel de
acţiune ar fi sinonimă cu restructurarea practic din temelii a aproape întregii
cunoaşteri ştiinţifice atât a legilor fizice unanim acceptate în prezent, cât mai
ales a ideilor despre trecutul omenirii pe această planetă. Aproape toate
aceste elemente au o legătură (mai mult sau mai puţin evidentă) cu prezenţa
pe Terra a altor civilizaţii extraterestre, subiect „fierbinte” pentru puterile
politice actuale şi, de asemenea, pentru vârfurile ştiinţei conservatoare
contemporane.
Tocmai această menţinere voită a negării sau incertitudinii unor astfel de
descoperiri sau observaţii uşurează foarte mult ridiculizarea lor (şi, prin
3
urmare, a celor care le prezintă). Conexiunile sunt laborioase şi chiar
tentativa de a prezenta doar o foarte mică parte a acestui subiect deosebit
de complex ar necesita probabil un spaţiu editorial de cel puţin câteva
volume. Din fericire, există foarte multă documentaţie în domeniu şi cititorul
serios şi interesat de adevăr îşi poate selecta cu atenţie măcar unele lucrări
reprezentative în această direcţie. De folos mi se pare aici afirmaţia unuia
dintre foştii preşedinţi ai SUA: „..cine cunoaşte adevărul despre istoria reală a
omenirii are puterea de a stăpâni viitorul”.
Printre aceste lucrări de excepţie, menită să arunce o mai mare lumină
asupra unor secrete extrem de bine păzite ale câtorva organizaţii şi grupuri
de interese oculte americane este, în opinia noastră, şi volumul al doilea din
seria Montauk (Montauk Revizitat: Aventuri în sincronicitate). Ceea ce
surprinde chiar de la început este uluitoarea bogăţie a elementelor de
sincronicitate pe care Peter Moon le descrie în amănunţime. Sincronicităţile
sau aşa-zisele „coincidenţe aparent întâmplătoare” nu reprezintă, de fapt, în
esenţa lor, decât un fel de „deblocare” a unor conexiuni sau elemente de
natură cauzală, care se repercutează succesiv prin planurile superioare ale
Creaţiei, până la nivelul planului fizic, corelând (de multe ori în mod aparent
incredibil) serii întregi de evenimente, fiinţe umane, fapte sau istorii, ce pot
da (pentru cel care este într-adevăr receptiv şi inteligent) un sens coerent
întregului ansamblu faptic care este prezentat. Tradiţia ocultă afirmă că,
atunci când în viaţa unui om sincronicităţile îşi fac simţită tot mai mult
prezenţa, acest rapt reprezintă un indiciu valoros că fiinţa respectivă a atins
un anumit grad de puritate al intenţiilor sale şi că, de asemenea, ea a reuşit
să ajungă la un nivel mai avansat de înţelegere a elementelor aparent
disparate cu care se confruntă în viaţă.
Practic vorbind, acest volum este un fel de „dovadă vie” a felului uimitor în
care sincronicităţile (sau, altfel spus, rezonanţele cauzale) apar şi se
manifestă în viaţa unui om. Desigur, în tentativa lui de a explica mare parte
din aceste sincronicităţi care se corelează cu faimosul Proiect Montauk, Peter
Moon face unele observaţii şi aprecieri personale care nu întotdeauna se
raliază cu adevărul istoric sau existenţial al elementelor în cauză.
De pildă, unul din exemple este cel în care marele magician al secolului XX,
care a fost Aleister Crowley, este prezentat într-o postură oarecum ambiguă,
chiar aproape neutră din punctul de vedere al acţiunilor sale. Însă pentru cel
care are solide cunoştinţe ezoterice şi iniţiatice şi care, în plus, a studiat
anumite aspecte secrete despre viaţa lui Crowley, este evident că acesta a
fost unul dintre cei mai mari magicieni negri din istorie. În astfel de cazuri nu
mai este potrivit să fim „ponderaţi” sau „gentili” faţă de memoria
personalităţii cuiva, ci dată fiind importanţa implicaţiilor în Proiectul Montauk,
este chiar foarte bine să fie prezentat adevărul. Căci nimeni nu mai poate
spune că un magician care realizează, de exemplu, ritualuri foarte secrete şi
puternice de invocare a marelui spirit malefic al sistemului nostru solar, care
4
este Baphomet; care se identifică el însuşi cu „Bestia 666”, care aplică
anumite tehnici sexuale orientate profund malefic sau care urmăreşte în mod
constant dobândirea controlului şi puterii dominatoare orgolioase chiar
asupra Pământului (printre altele, este cunoscut faptul că Aleister Crowley i-a
propus la un anumit moment lui Winston Churchill, după începerea celui de-
al doilea conflict armat mondial, o variantă magică de a câştiga războiul, dar
a fost refuzat de acesta), mai poate fi identificat cu o persoană bine
intenţionată sau măcar neutră. Puterile magice ale lui Crowley erau relativ
mari pentru societăţile oculte ale acelor vremuri (el putea să devină invizibil,
avea o mare forţă de inducţie telepatică şi de invocare etc.), dar toate
acestea se bazau totuşi pe elemente exterioare, adică aveau „intermediari”
diferite spirite şi entităţi subtile malefice, care bineînţeles că îşi cereau şi ele
„tributul”. Nu este deci de mirare faptul că marele magician a dorit să
manipuleze însuşi timpul, fiind practic un promotor al elementelor care au
condus în cele din urmă la extraordinarele experimente temporale din cadrul
Proiectului Montauk. Totuşi, există anumite „bariere energetice” de protecţie
care nu pot fi trecute decât de fiinţe care au ajuns la un înalt grad de puritate
a conştiinţei şi a maturităţii lor spirituale. Or, cazul lui Crowley este unul
notoriu în ceea ce priveşte felul în care o fiinţă umană poate să „cadă” în
plasa forţelor malefice. În tinereţea sa el a trăit o stare de extaz pe care, din
nefericire, a interpretat-o în mod cu totul eronat ca fiind apogeul trăirilor
spirituale (când în realitatea ea caracteriza un nivel de conştiinţă cu mult
inferior). De aici şi până la faimoasa lui „alunecare spirituală” nu a mai fost
decât un pas, pe care de altfel magicianul l-a făcut foarte repede.
Un alt element controversat care este prezentat în carte se referă la uluitorul
plan al staff-ului de la conducerea Proiectului Montauk de a-L ucide pe Iisus
Christos şi de a-I preleva o mostră de sânge în vederea „pregătirii”
Antichristului în persoana lui Duncan Cameron. Un astfel de plan, din
perspectiva unei înţelegeri în ansamblu a felului în care acţionează legile
cosmice divine, apare ca fiind relativ pueril şi chiar hilar. Cei care se aflau la
conducerea proiectului şi care au luat hotărârea respectivă, nu cunoşteau
probabil una dintre legile de bază ale Creaţiei, care este Legea Intenţiei. În
Manifestare, o intenţie nu poate fi decât bună sau rea (nu putem avea, de
pildă, o intenţie neutră). Atunci când două intenţii opuse interacţionează,
ceea ce este BUN triumfă întotdeauna. Orbiţi de posibilităţile tehnologice pe
care le aveau, factorii de răspundere din cadrul Proiectului Montauk au fost
practic complet subjugaţi de tentaţia unor aşa-zise „posibilităţi” fulminante
care li se ofereau, rezonând cu aspectele şi forţele negative, malefice, de
influenţă subtilă, fără măcar să-şi dea seama de aceasta. Astfel de acţiuni nu
rămân însă fără urmări; „valurile” de natură karmică (sau, altfel spus,
perturbările pe care ei le-au creat prin desele lor acţiuni haotice în
experimentele temporale, la nivelul legii cauzei şi efectului în Macrocosmos)
au devenit atât de mari, încât compensarea lor a fost iminentă şi s-a
5
concretizat în dezastrul din Baza Montauk care a avut loc pe data de 12
august 1983.
În ceea ce priveşte ideile despre Antichrist, pe care Peter Moon le expune în
acest volum, ele au totuşi o pregnantă notă fantezistă, deoarece ciclurile
devenirii în Creaţie nu ţin seama de felul în care noi interpretăm, mai mult
sau mai puţin inspiraţi, un fapt, un element, o noţiune etc. În nici un caz,
deci, Antichristul nu este doar o „idee” sau un concept pe care noi îl putem
modela după cum ni se pare nouă, deoarece el tinde să devină astfel o
noţiune superfluă. Realitatea lui s-a manifestat în decursul istoriei omenirii şi
se va manifesta, de asemenea, în viitor, într-o deplină conformitate cu
anumite necesităţi cauzale la nivelul acestei planete. Desigur, însă, că aceste
aspecte nu ajung să se petreacă aşa cum şi atunci când vor anumite fiinţe
umane, deoarece ele însele (acele fiinţe umane) sunt profund tributare
aceleiaşi legi imuabile a destinului universal. Acţiunile (dramatice sau nu) de
la hotarul dintre marile cicluri temporale ale omenirii sunt echilibrate cu un
perfect discernământ divin de puteri şi forţe cosmice ce depăşesc cu mult
capacitatea de imaginaţie a unor simpli oameni, orbiţi şi totodată robiţi de
interesele lor meschine şi ignobile, de stăpânire şi influenţă a omenirii. Aşa
cum în repetate rânduri se subliniază în anumite texte profund spirituale, tot
ceea ce urmează să se petreacă la nivelul acestei planete face parte dintr-un
imens şi practic inconceptibil plan divin la nivelul minţii umane . Desigur că li-
bertatea omului de a alege rămâne inalterabilă, dar această alegere se va
reflecta în primul rând ca un vector de influenţă colectivă şi nu doar ca un
impuls necontrolat şi neştiutor al unui grup mic de oameni.
Cheia multor intenţii ale celor care au condus (şi care încă mai conduc)
Proiectul Montauk rămâne totuşi ascunsă cunoaşterii profane. La aceasta
contribuie şi modalitatea fragmentată în care Preston Nichols şi Duncan
Cameron „recuperează” piesele „jocului” complex în care au fost incluşi,
deoarece memoria le-a fost ştearsă o dată cu evenimentele care au dus la
oprirea proiectului, în anul 1983. Cu toate acestea, universul faptic care ne
este dezvăluit în legătură cu aceste elemente, de o uluitoare complexitate,
devine din ce în ce mai incitant, determinându-ne să aşteptăm cu nerăbdare
editarea şi a celorlalte volume din seria Montauk. Provocarea energiei subtile
a Timpului rămâne, fără îndoială, o mare enigmă pentru fiecare dintre noi...
DAN BOZARU
PRELUDIU
O zi însorită în Los Angeles permite contemplarea unui masiv lanţ de munţi

către nord. Curios este faptul că, dacă întrebi localnicii cum se numesc acei
munţi, ei se limitează să te privească cu ochi goi, răspunzându-ţi că nu ştiu.
Această ignoranţă generală care se referă la ceea ce poate fi privit şi admirat
6
practic în fiecare zi ascunde o neştiinţă încă şi mai mare, referitoare la
misterioasa suită de evenimente care s-a petrecut în aceşti munţi începând
din anii ‘30.
Numele acestui lanţ muntos este San Gabriel Mountains şi poate fi găsit pe
orice hartă. Cea mai înaltă culme este Mount Wilson, unde se află plasat
Observatorul Wilson. La vest de această culme, chiar în spatele digului
Devil’s Gate1 din Pasadena, se află Arroyo Seco, canionul în care a fost lansat
faimosul proiect Jet Propulsion Laboratory (Laboratorul de Cercetare a
Propulsiei prin Reacţie). Misterul începe o dată cu concepţia sistemului de
propulsie JPL şi cu specialistul în rachete care a ajutat umanitatea să intre în
Era Spaţială: John Whiteside „Jack” Parsons.
Parsons a studiat la Cal Tech toate informaţiile referitoare la posibilitatea
construirii unui avion propulsat la fel ca o rachetă. Deşi nu avea o educaţie
superioară, era un chimist autodidact care făcuse deja experimente cu
rachete de mici dimensiuni. Parsons i-a informat pe cei de la Cal Tech în
legătură cu ideile sale, iar autorităţile ştiinţifice locale i-au recunoscut
ingeniozitatea. În consecinţă, a fost înfiinţată o întreagă unitate de cercetare
cu scopul de a continua cercetările referitoare la rachete.
Conducerea Departamentului de Aviaţie Militară al Armatei SUA şi-a
manifestat imediat interesul legat de această activitate, încheind un contract
cu Jack Parsons şi cu partenerii acestuia. Astfel a apărut Aerojet General
Corporation (compania continuă să existe şi astăzi, având în derulare
contracte în domeniul apărării active). Prima sarcină primită de Parsons şi de
compania sa a fost aceea de a dezvolta cercetările referitoare la propulsia de
tip rachetă, pentru a permite decolarea unui avion de mari dimensiuni. Deşi
studiul se referea la rachete, proiectul a inclus conceptul de „jet”; de aici şi
numele de „Jet Propulsion Laboratory”.
Cu toate că Parsons nu a fost singurul care a permis intrarea umanităţii în
Era Spaţială, contribuţia lui în acest domeniu a fost considerată atât de
importantă, încât unul din craterele de pe Lună a primit numele lui, în semn
de recunoaştere pentru geniul său. Jack Parsons a fost însă mult mai mult
decât un specialist genial în rachete. El avea o personalitate extrem de
puternică şi de vie şi, mai presus de toate, se ocupa cu ocultismul şi cu
magia aplicată. Sfera sa de influenţă era atât de mare, încât circulau zvonuri
insistente (ale căror ecouri se mai aud încă şi astăzi) că ceilalţi savanţi
efectiv îl adorau şi practicau ritualuri stranii sub directa lui coordonare.
În mod evident, toate aceste lucruri au deranjat autorităţile guvernamentale
care monitorizau la acea vreme primele cercetări legate de rachete. Geniul
lui Parsons, independenţa filosofiei sale de viaţă şi imensa sa popularitate în
rândul celorlalţi oameni de ştiinţă au fost percepute de nomenclatură drept o
ameninţare potenţială la adresa status quo-ului politic. În consecinţă, în
1
În traducere: Poarta Diavolului.
7
grupul lui Parsons a fost infiltrat un ofiţer din Contraspionajul Forţelor Marine.
Aşa cum se întâmplă însă destul de frecvent cu „bâlbâielile” autorităţilor
americane, planul Marinei a dat greş. Se pare că ofiţerul infiltrat avea
propriile sale planuri. Era un om la fel de genial ca şi Parsons, dar într-un
domeniu diferit: psihologia umană.
Acest ofiţer de marină studiase cele mai avangardiste şi mai bine păzite
înregistrări psihiatrice din Statele Unite. Se pare că în timpul războiului
mondial fuseseră desfăşurate tot felul de experimente ciudate, iar acest om
avusese acces la ele. O mare parte din aceste cercetări erau legate de nar-
cosinteză. Pacienţilor li se administra „serul adevărului”, după care erau
chestionaţi. Au fost explorate astfel cele mai variate zone ale psihologiei de
„frontieră”. O parte din aceste studii erau legate de blocajele mentale şi
emoţionale, precum şi de domeniile paranormale. Ele deschideau astfel
parţial poarta care permite accesul la nivelul de conştiinţă a extratereştrilor
şi la influenţa acestora asupra umanităţii.
Numele acestui ofiţer de marină era L. Ron Hubbard şi el a devenit unul
dintre cei mai buni prieteni ai lui Parsons, participând la şedinţele sale de
magie. Activităţile celor doi continuă să fie chiar şi astăzi învăluite în mister,
în cea mai mare parte.
La prima vedere, s-ar părea că naşterea rachetologiei americane nu are
nimic de-a face cu Proiectul Montauk. O serie de evenimente recente au scos
însă la iveală o legătură ocultă între Montauk şi primele începuturi la Jet
Propulsion Laboratory. Misterul este foarte profund şi va fi analizat în detaliu
în această carte, dar deocamdată ne vom limita să afirmăm că Proiectul
Montauk nu ar fi fost conceput niciodată dacă nu ar fi existat legătura dintre
Jack Parsons şi L. Ron Hubbard.
Parsons a fost asasinat în anul 1952 de o explozie care a avut loc în
laboratorul său. Şase luni mai târziu m-am născut eu (ceea ce nu înseamnă
că sunt o reîncarnare a lui Jack Parsons), iar viaţa mea a luat o întorsătură
incredibilă, care m-a condus în cele din urmă la porţile lui L. Ron Hubbard,
Preston Nichols şi ale soţiei lui Jack Parsons, Marjorie Cameron (artistă, poetă,
revoluţionară şi totodată o ocultistă foarte versată). În cea mai mare parte a
lor, contactele mele cu aceşti oameni nu au fost planificate în vreun fel (în
mod conştient). Totul părea ghidat de o putere superioară, care avea un plan
mai presus de înţelegerea noastră.
Prima mea întâlnire cu aceşti oameni remarcabili l-a avut ca subiect pe
Hubbard. Relaţia mea cu el a depăşit stadiul unei colaborări de rutină,
întrucât am primit de la el numeroase informaţii extrem de secrete. L-am
ajutat, de asemenea, să îşi administreze afacerile personale. Dar cel mai
important lucru, am învăţat de la el care sunt principalii factori folosiţi la
implantarea şi manipularea rasei umane. Dacă nu aş fi beneficiat de această
educaţie de lungă durată, nu cred că m-aş fi putut apropia vreodată de
Preston Nichols şi nici nu aş fi putut face faţă numeroaselor „ciudăţenii”
8
psihice care însoţesc orice tentativă de elucidare a misterelor de la Montauk.
Aşa s-a născut lucrarea Proiectul Montauk: Experimente în timp, pe care am
scris-o împreună cu Preston. Dacă nu aş fi fost iniţiat în toate aceste
informaţii secrete, probabil că lucrarea nu ar fi putut fi scrisă vreodată. Este
ca şi cum Hubbard mi-ar fi transmis o torţă cu misiunea de a aduce lumină
asupra Proiectului Montauk, după care m-a condus către o întâlnire dintre
cele mai stranii cu soţia prietenului său magician, Jack Parsons. Dar această
poveste va fi relatată mai târziu. Deocamdată, nu doresc decât să subliniez
că evenimentele care au precedat implicarea mea în tot acest demers s-au
născut ca rezultat direct al eforturilor celor trei magicieni, pe cât de puternici
pe atât de faimoşi.
Şi acum, să începem cu descrierea misterului.
PETER MOON
INTRODUCERE
Scrierea cărţii Proiectul Montauk: Experimente în timp a fost una dintre cele
mai tulburătoare experienţe din viaţa mea. În perioada respectivă am trăit
întâmplări dintre cele mai bizare, pe care nu le-am putut aşterne pe hârtie.
Printre cele mai interesante experienţe au fost cu siguranţă cele trăite alături
de Preston Nichols şi Duncan Cameron. Întrucât mi se pun în mod frecvent
întrebări legate de aceste două persoane, voi începe prin a descrie pe scurt
cine sunt ele.
Preston este considerat un veritabil risc pentru securitatea comunităţii
serviciilor secrete. Personal, nu am nici cea mai mică îndoială că a fost
implicat în proiecte oculte ale Guvernului Secret. Pentru cei care îl cunosc,
este la fel de evident faptul că a trecut prin şcoala serviciilor secrete, având
acces la informaţii pe care puţină lume le cunoaşte. Preston afirmă că a
studiat documente la care nu au acces decât cei care lucrează în sectoarele
cele mai secrete ale complexului industrial militar. Deşi singura sa diplomă
oficială este cea de inginer, el susţine că a obţinut echivalentul unui doctorat
în fizică, psihologie, teologie şi inginerie. Opiniile sale nu sunt simple păreri
personale, ci rezultatul cunoaşterii de vârf la care au acces numai
personalităţile cele mai marcante ale comunităţii ştiinţifice.
Dintr-o perspectivă mai personală, Preston este înzestrat cu mult simţ al
umorului şi cu un caracter foarte puternic, pe care şi-l controlează foarte
bine. Are o natură prietenoasă, dar experienţa l-a învăţat să fie foarte
precaut în ceea ce priveşte persoanele cărora le acordă încrederea sa.
Experienţele şi viaţa sa par să facă parte dintr-un film poliţist. Uneori mi se
pare că ascunde foarte multe lucruri. Alteori, mi se pare evident că există un
9
scenariu cu mult mai vast din care el nu reprezintă decât o simplă verigă.
Viaţa lui Preston este înconjurată de mistere, din care doar o mică parte mi-
au fost revelate personal. Deşi problema este delicată pentru el, trag
speranţa că va coopera şi va accepta să îşi scrie cândva autobiografia.
Dacă din cele spuse până acum vi se pare că Preston reprezintă un mister,
totuşi el nu reprezintă aproape nimic pe lângă misterul în care este învăluit
Duncan Cameron. Acesta reprezintă una dintre cele mai curioase „enigme
umane” pe care le-am cunoscut vreodată. Duncan este un om foarte retras,
dar poate fi extrem de carismatic şi sociabil atunci când doreşte aceasta. În
timp ce Preston vorbeşte în termeni ştiinţifici, citând referinţe detaliate care
pot fi găsite în manualele de specialitate, Duncan face acelaşi lucru dintr-o
perspectivă metafizică. Atunci când doreşte, poate fi extrem de elocvent,
având în mod evident acces la o cantitate inepuizabilă de informaţii care
pare să provină dintr-o sursă misterioasă. Duncan afirmă că are un coeficient
de inteligenţă de 100. Acest lucru este greu de crezut dacă îl auzi vorbind.
Probabil că rezultatul slab se datorează faptului că în timp ce în anumite
domenii se dovedeşte absolut genial, de altele nu este deloc interesat. La fel
ca şi în cazul lui Preston, sper ca Duncan să scrie într-o bună zi o carte
despre el însuşi. La ora actuală este tâmplar de profesie şi lucrează zilnic
împreună cu Preston la demonstrarea anumitor fenomene psihice. Se
străduieşte din răsputeri să scape de efectele neplăcute ale Proiectului
Montauk şi afirmă că şi-ar dori să înfiinţeze o fundaţie care să ajute victimele
acestui proiect.
Cred, de asemenea, cu toată convingerea că Preston şi Duncan au fost
supuşi programării de către comunitatea serviciilor secrete. Acest lucru este
mai evident în cazul lui Duncan, dar poate fi constatat în cazul tuturor celor
care au participat într-un fel sau altul la Proiectul Montauk. După toate
aparenţele, Preston a reuşit să anihileze în mare parte această programare,
deşi nu toată lumea care îl cunoaşte este de acord cu această afirmaţie.
Au călătorit cei doi în timp?
Nu sunt foarte sigur, dar dacă ar fi să pun un pariu cu cineva imparţial, aş
spune că da. Dacă timpul nu este altceva decât o iluzie şi toate posibilităţile
se petrec într-un univers sau altul, atunci călătoria în timp are şi ea loc în
mod automat. Convingerea mea profundă este că ne îndreptăm către o eră
în care conştiinţa temporală se va întoarce la ceea ce a fost cândva, cu foarte
mult timp în urmă. Duncan şi Preston nu sunt decât nişte pionieri într-un
domeniu pe care majoritatea oamenilor l-au lăsat încă neexplorat.
Nu putem să vorbim de cei doi fără a-l menţiona şi pe fratele vitreg al lui
Duncan, Al Bielek. Acesta nu este doar un om de ştiinţă şi un metafizician,
dar îşi aminteşte cu exactitate că s-a aflat la bordul navei USS Eldridge în
timpul Experimentului Philadelphia. Putem crede sau nu această afirmaţie,
dar contactele lui cu comunitatea serviciilor secrete sunt cât se poate de
revelatorii în acest sens. Dintre toţi cei pe care i-am cunoscut vreodată, Al
10
este cu siguranţă persoana cea mai hotărâtă să rezolve conspiraţiile care se
ascund în spatele Guvernului Secret.
Personal, nu susţin că am contacte cu Guvernul Secret sau că am călătorit în
timp, aşa cum au făcut Al sau Duncan, dar am studiat şi am avut de-a face
cu problema implanturilor timp de peste 20 de ani. Problema este legată de
cunoaşterea de sine şi de descoperirea cauzelor care au stat la baza modului
de gândire actual, care nu serveşte totdeauna propriilor interese ale
oamenilor obişnuiţi. Este un subiect vast, aflat chiar în centrul conspiraţiei
cosmice. Au existat numeroase articole şi emisiuni de televiziune legate de
răpiri şi implanturi, dar majoritatea celor pe care i-am văzut la televizor nu
păreau să ştie prea multe despre adevăratul scop care se ascunde în spatele
acestor adevăruri. Pe de altă parte, eforturile lor ajută cu adevărat opinia
publică să înţeleagă cât de cât subiectul.
Este aproape inutil să mai precizez că implanturile şi ştergerea memoriei au
o legătură directă cu Proiectul Montauk. Dacă nu aş fi avut o experienţă atât
de vastă în acest domeniu, probabil că nu m-aş fi putut apropia niciodată
atât de mult de Preston încât să-i pot relata povestea. De altfel, după ce am
editat cartea, el mi-a confirmat faptul că mai mulţi alţi scriitori au încercat să
lucreze cu el, însă fără succes. De îndată ce se lămureau ce conţin poveştile
lui, ei se înspăimântau şi renunţau la orice colaborare.
Când am auzit prima oară povestea Proiectului Montauk, m-am simţit
intrigat, deoarece Preston prezenta toate semnele de a fi fost supus
implantului, fiind o veritabilă staţie de emisie vie. Cunoşteam bine efectele
implanturilor, din experienţă directă, dar nu cunoscusem pe nimeni până
atunci care să cunoască tehnologiile respective, cu excepţia lui Hubbard.
Preston mi-a adus informaţii noi legate de felul în care sunt programaţi
oamenii, iar viziunea lui era cu adevărat vastă în această direcţie. Când am
ascultat pentru prima oară povestea, Duncan şi Al se aflau alături de Preston
şi m-au ajutat să înţeleg mai bine despre ce este vorba. După ce ne-am
despărţit, pe drum mi-a trecut prin minte un gând: „Deci acesta a fost
motivul pentru care m-am mutat în Long Island”. Era în mod evident un gând
străin, care nu făcea parte din procesul meu natural de gândire. Mai târziu,
mi-am dat seama că mutarea mea în Long Island s-a produs cu câteva
săptămâni înainte ca Proiectul Montauk să ajungă la apogeu, la data de 12
august 1983. Efectele sincronicităţii operau deja cu putere în viaţa mea.
Aceasta a fost, pe scurt, relatarea felului în care destinul m-a obligat să scriu
ce s-a întâmplat la Montauk.
În cartea de faţă vom încerca să satisfacem anumite curiozităţi legate de
Proiectul Montauk şi să oferim o mai bună perspectivă asupra acestuia,
asupra adevărului său relativ şi asupra implicaţiilor sale.
Vom începe cu o scurtă discuţie despre legende şi despre felul în care sunt
asociate acestea cu adevărul. În continuare, voi oferi o cronică a
experienţelor mele personale legate de scrierea lucrării Proiectul Montauk:
11
Experimente în timp. Nu voi aduce aici o viziune nouă asupra poveştii, dar
voi adăuga o serie de relatări elocvente pe care le-am primit între timp de la
Preston. Apoi, îl voi lăsa pe Preston să facă o prezentare a evenimentelor
uluitoare care s-au petrecut după prima apariţie a cărţii Proiectul Montauk:
Experimente în timp. Voi adăuga apoi noi informaţii care ne-au parvenit între
timp. Complotul se adânceşte...
PETER MOON
12
PARTEA
I
DE PETER MOON
LEGENDĂ ŞI MITOLOGIE
Probabil cel mai important lucru pe care trebuie să îl conştientizăm atunci

când vorbim de fenomenele de la Montauk este acela că avem de-a face cu
„materialul din care sunt confecţionate visele”. Pătrundem astfel direct în
zona creatoare a conştiinţei. Capacitatea creatoare a oamenilor reprezintă nu
numai legătura lor cea mai profundă cu Creatorul, ci şi o funcţie care a dat
naştere multor mituri şi legende de-a lungul timpului. Dacă tot discutăm
despre acest subiect, este important să delimităm exact ce este o legendă şi
care este relaţia acesteia cu adevărul. În diferitele sale lucrări şi emisiuni
televizate pe tema miturilor, Joseph Campbell a făcut o serie de comentarii
extrem de pertinente pe marginea acestui subiect. Vă voi oferi în continuare
o sinteză a lor, privită din perspectivă proprie.
Legendele abundă la toate popoarele primitive. Ele apar de regulă în cultura
populară, dând naştere unor eroi de basm şi descriind evenimente aparent
fantastice. O legendă nu apare decât dacă există un eveniment demn de
reţinut. Cei care determină importanţa sa nu pot fi decât oamenii care au
participat direct la evenimentul respectiv, fie supravieţuindu-i, fie lăsându-se
impresionaţi de el într-un fel sau altul (de pildă, amuzaţi).
Spre exemplu, dacă un trib primitiv a fost atacat de duşmani şi i-a învins prin
curajul unui mare războinic, poveştile care vor începe să circule vor descrie
admiraţia oamenilor legată de acel războinic viteaz. În timp, ele se vor
transforma într-o adevărată legendă, care îi va atribui războinicului anumite
calităţi ieşite din comun. În caz de noi atacuri, vraciul tribului ar putea chiar
invoca spiritul războinicului mort, pentru a le veni în ajutor. Chiar dacă nu am
ţine cont de implicaţiile spirituale ale acestui demers, este cert că avem cel
puţin de-a face cu un arhetip asupra căruia s-a concentrat subconştientul
colectiv al membrilor tribului, focalizaţi asupra unui simbol capabil să le
amplifice capacitatea de luptă.
Exemplul de mai sus a fost cât se poate de simplu. Legendele pot apărea
însă şi în jurul îndrăgostiţilor, al mamelor, al recoltelor şi al tuturor zeilor care
apar în cărţile de mitologie. O legendă poate fi extrem de complexă. Esenţa
ei supravieţuieşte în timp deoarece descrie un aspect cu o valoare intrinsecă,
fie legată de supravieţuire, fie din punct de vedere conceptual. Popularitatea
şi valoarea în sine a legendei va fi direct proporţională cu maniera în care
este povestită ea şi cu surprinderea adevărului.
La prima vedere, în cazul unor personalităţi de talia lui Buddha sau Christos
13
avem de-a face cu indivizi care au ştiut să prezinte adevărul cu luciditate, dar
şi într-o manieră care a fost simplu de înţeles. Ei trăiau direct acest adevăr,
motiv pentru care îl putea transmite în cuvinte puţine şi într-o manieră
directă. Au reuşit atât de bine să facă acest lucru, încât legendele din jurul lor
continuă să abunde până astăzi.
Dintr-o altă perspectivă, este interesant de ştiut că în spatele tuturor
legendelor şi mitologiilor se ascunde o struc tură conceptuală regulată şi
recurentă. Acest concept a fost cunoscut dintotdeauna de toate culturile şi
şcolile misterelor, fiind redat sub diferite nume, printre care şi acela de
„Arbore al Vieţii”. Mai este numit Cabala, Qabbala, Kabbala sau Sfânta
Cabală. Una dintre cele mai bune lucrări pe această temă este Qabbala
mistică, scrisă de Dion Fortune.
Relatarea lui Preston Nichols despre Proiectul Montauk ne trimite cu gândul
la simbolistica timpului şi la mitul eliberării de limitările acestuia. Această
simbolistică joacă un rol important în legende, întrucât este unică. Dacă
evenimentele sunt reale sau nu, contează mai puţin. Conceptele şi
implicaţiile legate de timp care au fost revelate de Preston şi Duncan sunt
complet străine şi incomprehensibile pentru majoritatea oamenilor de rând.
Este incontestabil însă faptul că ele trezesc idei şi stări de conştiinţă care
merită să fie investigate cu multă atenţie. Şi mai interesant mi se pare faptul
că există suficiente informaţii care susţin relatarea celor doi. În mod
surprinzător, asemenea informaţii încep să se răspândească tot mai mult,
inundându-ne de pretutindeni.
Este foarte important ca rolul legendelor să fie explicat şi înţeles, căci
povestea pe care o vom relata în continuare depăşeşte orice imaginaţie şi
trebuie plasată într-o perspectivă corectă. Veţi găsi probabil în această carte
elemente care vi se vor părea încă de la început ca fiind adevărate, în mod
intuitiv. Totuşi, altele vă vor depăşi orice putere de acceptare. Vă reamintesc
însă că universul este o structură complexă, iar gândirea noastră general
acceptată este extrem de limitată, prin însăşi natura ei. Cartea este o invi-
taţie adresată cititorului să îşi exerseze puterea gândirii, în speranţa că
aceasta va deveni mai puternică şi mai conştientă.
Dacă nu puteţi accepta din start anumite fragmente din această carte, atunci
consideraţi-le ca fiind legende şi urmăriţi cel puţin să înţelegeţi semnificaţia
care se ascunde în spatele lor. Aceasta este singura manieră în care veţi
putea accede la adevărul profund care stă la baza temei abordate aici.
14
CRONICA PROIECTULUI MONTAUK
La data de 31 octombrie 1990, m-am trezit brusc la ora 5.00 dimineaţa şi am

privit pe fereastră. Pe cer se afla un obiect care iniţial mi s-a părut a fi o stea
căzătoare. În loc să se deplaseze în jos, către pământ, el avansa însă vertical.
M-am întrebat imediat dacă aveam în faţă un OZN, căci meteoriţii nu se
mişcă într-o asemenea manieră. 15 secunde mai târziu, o altă „stea” a
urmat-o pe prima, pe acelaşi traseu. Nu au mai urmat alte „stele”. Înainte de
această întâmplare nu mai văzusem vreodată un OZN.
O săptămână mai târziu, pe 7 noiembrie, aveam să-l întâlnesc pe Preston
Nichols. Ulterior mi s-a spus în nenumărate rânduri că acest gen de
experienţe sunt frecvente în viaţa celor care îl cunosc.
L-am cunoscut pe Preston ca urmare a unei oportunităţi de afaceri care mă
preocupa la vremea respectivă. Fără să insist prea mult, eram interesat de
un aparat inventat de el, cunoscut sub numele de Biofiss. Era vorba de un
sistem auditiv stereofonic, conceput pentru a echilibra câmpurile
electromagnetice din jurul corpului fizic.
Doi dintre prietenii mei mi-au spus că îl pot întâlni pe Preston la şedinţele
unui grup interesat de psihotronică. -M-am prezentat la una din şedinţe şi am
făcut cunoştinţă cu el. Cu aceeaşi ocazie, am aflat că subiectul prezentării la
şedinţa respectivă se numea „Transformările pământului” şi urma să fie
discutat de cinci persoane diferite. Doi dintre vorbitori s-au dovedit a fi
Preston şi Duncan Cameron. M-am aşezat în sală, alături de o altă persoană
pe care urma să o cunosc mai târziu: Al Bielek.
Preston a vorbit despre energia orgonică şi despre maniera în care factorii
electromagnetici afectează mediul în care trăim. Duncan a oferit o relatare la
prima mână legată de felul în care pot fi monitorizate mediumic diferitele
funcţii ale pământului. Era vorba de un experiment făcut pentru guvernul
Statelor Unite. S-a discutat, de asemenea, şi despre implicarea lui în
Experimentul Philadelphia.
Am rămas foarte surprins să-i aud pe cei doi vorbind despre asemenea
subiecte secrete. Ştiam şi eu că guvernul era implicat în tot felul de proiecte
ciudate, dar eram perfect conştient că despre asemenea lucruri nu se
vorbeşte în mod deschis. I-am chestionat în legătură cu acest lucru, iar
Preston mi-a răspuns că guvernul este pe punctul de a pierde controlul
asupra acestor realităţi. În timp, oficialii guvernamentali au învăţat din
experienţă că nu-i pot ucide pe toţi cei care vorbesc despre asemenea
evenimente secrete. În trecut, reducerea la tăcere a oamenilor prin mijloace
extreme a creat în jurul acestora o aură de martiri. Preston mi-a dat exemplul
lui Morris K. Jessup, cel care a publicat prima relatare referitoare la
15
Experimentul Philadelphia. Jessup a fost găsit mort în maşina lui, explicaţia
oficială fiind aceea de sinucidere. Din păcate pentru guvern, tocmai moartea
lui i-a convins pe mulţi că povestea relatată de el era demnă de luat în
seamă.
Ascultându-l pe Preston, îţi dai seama că lumea serviciilor secrete nu mai
este ce a fost odată. De altfel, Preston mi-a spus că povestea sa s-a răspândit
atât de mult, încât chiar dacă ar muri din cauze naturale, oamenii tot ar
bănui un complot guvernamental.
Seara a continuat cu alte discuţii despre Experimentul Philadelphia, despre
extraterestri şi despre OZN-uri. Toate aceste subiecte erau complet noi
pentru mine. Auzisem odată povestea navei USS Eldridge care a dispărut şi a
reapărut pe coasta Virginiei, dar nu am crezut o iotă din ea. Nu citisem
niciodată nimic în legătură cu acest subiect. Auzeam acum pentru prima dată
despre el şi încă de la oameni (Al şi Duncan) care pretindeau că fuseseră
implicaţi direct în acel proiect. Alături de relatarea lui Preston, povestea celor
doi oferea mai multă credibilitate întregului subiect.
Seara a fost de-a dreptul electrizantă. Întrebările şi răspunsurile se succedau
cu o repeziciune ameţitoare. O mare parte din informaţii mi-au trecut pur şi
simplu pe lângă urechi, nefiind capabil să le prelucrez sau să le absorb. S-a
discutat de multe ori despre evenimentele de la Baza Aeriană de la Montauk.
Am întrebat dacă exista o carte care să poată fi citită în legătură cu acest
subiect, dar mi s-a spus că nu exista.
Mai târziu, am aflat că dacă doream să văd aparatul inventat de Preston,
Biofiss, trebuia să fac o programare la trezorierul cercului de psihotronică din
Long Island, persoană pe care o voi numi Jewel. Am cunoscut-o chiar în seara
respectivă. Câteva zile mai târziu, când am vorbit la telefon cu ea, mi-a spus
că a părăsit organizaţia şi că nu doreşte să mai aibă ceva de-a face cu ea,
deoarece Preston este diavolul încarnat, iar Duncan este bolnav mintal. Mi-a
dat numărul de telefon al lui Preston şi, foarte curând după aceea, m-am tre-
zit implicat într-o veritabilă telenovelă.
Printr-o stranie coincidenţă, chiar în duminica următoare am dat nas în nas
cu Jewel. S-a dovedit că aveam prieteni comuni şi că aceştia o duceau să
servească prânzul. Am aflat mai târziu că în ziua respectivă Jewel şi-a pierdut
cunoştinţa şi a trebuit să o ducă acasă, unde a zăcut mai multe zile la rând.
Preston nu ştia de recentele ei reacţii, aşa că s-a dus să o viziteze, în
încercarea de a o consola. Evident, nu l-a primit. Mai târziu, Duncan a ţinut o
conferinţă în care a demonstrat cu argumente că femeia făcea parte sub
acoperire dintr-un alt grup de psihotronică. Nu ştiam ce să mai cred, dar m-
am lămurit că psihotronica nu era deloc un subiect plictisitor sau monoton.
Când am ajuns în sfârşit să vizitez laboratorul lui Preston, împreună cu alte
câteva persoane, ni s-a făcut o demonstraţie a diferitelor componente ale
aparatului. Am descoperit astfel că Biofiss era extrem de interesant şi avea o
valoare terapeutică certă. Era extrem de relaxant şi mi-a dat o stare de
16
luciditate care s-a prelungit cel puţin 24 de ore după testarea aparatului.
În timpul serii, un domn dintre cei de faţă a întrebat dacă se putea scrie o
carte şi dacă se putea face un film în legătură cu Proiectul Montauk. Preston
i-a răspuns că putea să vorbească despre acest subiect, dar la o dată
ulterioară. Până la sfârşitul serii, domnul respectiv şi-a pierdut complet încre-
derea în sine, s-a speriat şi a afirmat că nu doreşte să aibă nimic de-a face cu
întreaga poveste. Mi-a spus că dacă doream, puteam să scriu eu cartea.
Când l-am reîntâlnit mai târziu, mi-a spus că nici măcar nu doreşte să discute
despre ce s-a întâmplat atunci. Prietena lui mi-a relatat că a fost implicat el
însuşi în Experimentul Philadelphia şi că se simte rău ori de câte ori vine
vorba despre acest subiect.
Un lucru este cert: aproape toţi cei care încearcă să se apropie într-un fel sau
altul de acest subiect sfârşesc prin a fi înspăimântaţi de moarte. Mulţi oameni
mi-au spus că se simt îngrijoraţi pentru mine atunci când au aflat că am
început să scriu o carte despre Montauk. Alţii mi-au relatat că nu pot înţelege
de ce dau credit acestei poveşti sinistre şi incredibile. Nu ştiu exact la ce se
refereau, dar este cert că se temeau de energiile şi de fenomenele cu care se
confruntă zilnic Duncan şi Preston.
Am o natură mai degrabă sceptică, iar la vremea respectivă nu ştiam nici
măcar dacă întreaga poveste conţine vreun grăunte de adevăr. Mi s-a părut
însă o adevărată aventură şi am considerat proiectul cel puţin amuzant
pentru o vreme. Chiar dacă povestea nu s-ar fi dovedit adevărată, m-am gân-
dit că era cel puţin un excelent roman de science-fiction, mai bun decât tot
ce am citit vreodată în acest domeniu.
După ce am studiat echipamentul lui Preston şi lucrurile aduse de acesta de
la Montauk, mi-a devenit clar că Baza Aeriană de acolo era implicată în
tehnica implantului. După cum v-am explicat deja în Introducere, am studiat
extensiv teoriile lui L. Ron Hubbard legate de implanturi, inclusiv sub
supervizarea lui directă. Aş fi putut scrie o carte întreagă despre el, aşa că
am inclus o serie de informaţii în anexă, pentru cei interesaţi.
Una dintre cărţile cele mai controversate pe care le-am citit vreodată este
Istoria Omului, scrisă de Hubbard. Autorul descrie în acea lucrare felul în care
poate fi folosită electronica pentru a transforma o întreagă societate într-o
lume de sclavi. Deşi nu oferă detalii tehnice legate de maniera în care acest
lucru devine posibil, Hubbard dă o serie de exemple privind felul în care
oamenii pot fi ademeniţi pentru a li se implanta anumite dispozitive
electronice.
Evident, Hubbard a fost puternic atacat, adversarii săi citând frecvent din
cartea sa pentru a demonstra că este „nebun”. Afirmaţiile sale depăşesc cu
mult capacitatea de credibilitate a jurnaliştilor.
Personal, informaţiile prezentate de el mi s-au părut într-adevăr bizare, dar
coerente dacă erau aplicate în cadrul prezentat. M-am folosit chiar de ele
pentru a scăpa de anumite afecţiuni psihosomatice de care sufeream (i-am
17
ajutat şi pe alţii să facă acelaşi lucru), dar nu am reuşit să înţeleg cum le-a
descoperit. Mi-a explicat mai târziu că avusese acces la ele pe vremea când
lucra ca ofiţer al Serviciilor Secrete în Marina Militară, direct din Centrul de
Cercetări al Marinei. Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat, dar cel puţin
este o explicaţie logică. Dar despre toate aceste lucruri vom mai vorbi în
această carte.
Indiferent care este adevărul, este cert că Hubbard îşi depăşea cu mult epoca
în ceea ce priveşte teoria implanturilor. La ora actuală subiectul a devenit o
adevărată modă, fiind discutat cu regularitate la toate televiziunile.
Descoperirea lui Preston şi a poveştii referitoare la Proiectul Montauk a venit
ca o completare la ceea ce aflasem despre Hubbard şi despre unele aplicaţii
mai bizare ale electronicii. Noile informaţii le completau pe cele vechi şi îmi
răspundeau la multe întrebări. Păşeam pe un teren care îmi era deja familiar,
iar temerile celorlalţi nu păreau să mă afecteze deloc.
În ianuarie 1991 am participat la o conferinţă pe tema OZN-urilor ţinută de
Bill Knell la o bibliotecă publică din Long Island. Întrucât ştiam că studia de
mai multă vreme problema, la sfârşitul conferinţei am aşteptat ca toată
lumea să plece, după care i-am spus că intenţionez să scriu o carte împreună
cu Preston. Spre surpriza mea, mi-a spus că auzise de Preston şi că ideea era
minunată, dar dacă doream să scriu o carte cu adevărat bună, trebuia să-l
conving pe Preston să-mi prezinte alte zece persoane implicate în Proiectul
Montauk. Numai aşa va putea deveni întreaga poveste credibilă.
Câteva luni mai târziu am făcut cu Preston un contract de colaborare pentru
a scrie cartea. A rămas surprins de sfatul lui Bill, dar mi-a spus că nu ştie la
cine mă refer. Am aflat între timp că atunci când vine vorba de acest subiect,
buzele lui Preston sunt complet sigilate. Foarte mulţi dintre aceşti oameni (pe
o parte dintre ei i-am şi cunoscut între timp) nu doresc să vorbească despre
proiect sau să fie asociaţi în vreun fel sau altul cu el. Am înţeles cu această
ocazie că va fi mult mai uşor şi că va dura mult mai puţin dacă voi scrie
exclusiv despre relatarea lui Preston. În caz contrar, aş fi pierdut foarte mult
timp şi aş fi avut cheltuieli extrem de mari, în condiţiile în care - oricum -
investigarea evenimentelor de la Montauk îmi lua aproape tot timpul de care
dispuneam.
Această experienţă m-a învăţat însă un lucru important: revelarea oricărui
proiect de o asemenea anvergură este îngreunată de propaganda
specialiştilor în contrainformaţii. Orice noutate pe care o auzi în legătură cu
acest gen de subiecte trebuie privită cu suspiciune. Mulţi oameni afirmă într-
o zi ceva, iar a doua zi cu totul altceva. Evident, toate acestea revelează
existenţa unor secrete bine păzite şi faptul că cineva are ceva de ascuns. La
o scară mai mare, putem considera situaţia ca pe o dovadă a decăderii
universului în care trăim, pe un nivel de conştiinţă inferior.
În sine, scrierea cărţii s-a dovedit mai uşoară decât înţelegerea diferitelor
teorii lansate de serviciile secrete. Am înregistrat pe bandă magnetică
18
relatarea lui Preston, întrucât nu am putut înţelege pe deplin ce avea de spus
acesta, îndeosebi în ceea ce priveşte aspectele tehnice. Am ascultat apoi şi
am transcris fiecare cuvânt pe care l-a rostit el, reluând întreaga poveste
până când mi-a devenit din ce în ce mai clară şi am realizat că este în
întregime plauzibilă. Am început chiar să visez despre călătoriile în timp şi
am trăit o serie de experienţe subiective, absolut spectaculoase.
Preston m-a sfătuit să mă duc la baza de la Montauk însoţit de un medium cu
puteri psihice. Mi-a spus că va fi interesant de văzut ce se va întâmpla. M-a
sfătuit însă insistent să nu mă duc singur.
Deşi cunosc multe persoane înzestrate cu puteri psihice, nu am putut găsi pe
nimeni care să accepte să meargă cu mine la Montauk. Unii erau prea
ocupaţi, în timp ce alţii nu doreau pur şi simplu. În cele din urmă, l-am
convins pe Howard Metz să meargă cu mine. Howard este un poliţist
pensionat şi un foarte bun cunoscător al fenomenelor psihice. Este
specializat în piramidologie şi a fost citat în cartea extrem de populară a lui
Charles Bertlitz referitoare la Triunghiul Bermudelor. Am făcut împreună
drumul de două ore şi jumătate până la Montauk şi ne-am lăsat documentele
de identitate în maşină.
Când te apropii de bază, este imposibil să nu observi turnul de transmisie al
acesteia. Prezenţa lui are efecte cu totul particulare asupra psihicului tău,
îndeosebi atunci când suflă vântul, scoţând toate acele sunete subtile.
Personal, transmiţătorul mi s-a părut de-a dreptul respingător, întrucât îmi
evoca sentimente tragice şi tot felul de orori. Părea să fie un instrument
malefic.
Ne-am apropiat de bază dinspre latura sudică, unde am observat o clădire
complet demolată, dar într-un mod cât se poate de ciudat. Era arsă în
întregime, dar ruinele ei erau intacte. Nu părea să fi fost distrusă cu ajutorul
explozibilului. La întoarcere, i-am vorbit lui Preston despre ea. Mi-a răspuns
că, potrivit legendei, era casa distrusă de Junior (Bestia).
Legenda este bizară, dar pare să aibă o legătură cu observaţiile mele asupra
acelui loc sinistru.
Ne-am plimbat o vreme în jurul bazei, căutând orice dovadă care mi-ar fi
putut servi ca documentaţie. Era evident că baza fusese cândva activă, dar
nimic spectaculos nu mi-a reţinut atenţia. Am găsit doar rămăşiţele unui
giroscop Sperry. Pe când le ridicam de jos, un paznic ne-a tăiat calea. Nu
părea deloc prietenos şi s-a uitat imediat să vadă ce ţin în mână.
- Ce sunt acelea?, m-a întrebat.
- Nişte resturi, i-am răspuns eu.
Mi le-a luat imediat şi a început să le studieze. În cele din urmă, m-a întrebat
dacă le doream. I-am răspuns cu nu mă interesează în mod deosebit şi că le
voi arunca. Era evident că nu aveau nici o valoare, dar paznicul se temea
totuşi că ar putea avea. A insistat să părăsim baza.
Pe când ne îndreptam către ieşire, am intrat în clădirea transmiţătorului
19
pentru a verifica dacă există într-adevăr urmele forţei de care mi-a vorbit
Preston. Într-adevăr, existau şi nu erau deloc neglijabile. Locul părea complet
devastat, ca şi cum pe acolo ar fi trecut o forţă masivă, cu o natură nereg-
ulată.
Înainte să ne întoarcem, ne-am oprit să cinăm, iar eu m-am confruntat cu un
nou element de sincronicitate legat de Montauk. Ospătarul care ne-a servit
era un tânăr pe nume Mirko şi provenea dintr-o ţară care se mai numea încă
pe atunci Yugoslavia. Deşi nu auzise niciodată de Proiectul Montauk, ne-a
spus că îl cunoaşte pe custodele de la Muzeul Tesla din Belgrad şi că
intenţiona să traducă o serie de materiale ale acestuia care nu apăruseră
niciodată în limba engleză. Nu reuşise până atunci să îşi ducă la bun sfârşit
intenţia, din cauza războiului care izbucnise în zonă. Întâlnirea cu el mi s-a
părut destul de bizară, căci majoritatea americanilor nici măcar nu au auzit
de Tesla, ca să nu mai vorbim de cei capabili să îi înţeleagă opera. Cât de
mari puteau fi şansele să întâlneşti o asemenea persoană în apropiere de
Montauk?
La scurt timp după ce ne-am întors din Montauk, m-am dus la o întâlnire de
grup acasă la Howard. Am fost abordat acolo de o persoană pe care o voi
numi domnul X. Dorea să ştie cum merge cartea. Interesul lui mi s-a părut
destul de ciudat. M-a tras atunci deoparte şi mi-a spus în particular că fusese
implicat în negocierile de securizare a Scaunului de la Montauk. Când i-am
povestit soţiei mele despre ciudata întâlnire, aceasta mi-a spus că trebuie să
fi fost implicat în negocieri cu extratereştrii. Nu mă gândisem la acest lucru,
dar observaţia ei mi s-a părut pertinentă. Omul mi-a mai spus că fusese
coordonator pentru o parte însemnată a proiectului de la Montauk.
Domnul X dorea să-mi povestească despre implicarea lui, aşa că am aranjat
o întâlnire în Amityviile. Aici, m-a informat că avusese o sumedenie de
contacte cu ambele părţi implicate în proiect. Se pare că avea prieteni care
doreau ca informaţiile să fie făcute publice. Evident, existau şi destui oameni
din complexul militar industrial care nu doreau ca aceste informaţii să fie
revelate. Mi-a spus că se simţea prins la mijloc şi că întreaga poveste îl
făcuse să-şi piardă somnul. La un moment dat, a început să bată în retragere
şi mi-a spus că este prea înfricoşat ca să mai povestească ceva din ceea ce
ştia.
În mod evident, ceva îl apăsa. În anumite momente, părea că îşi calculează în
mod deliberat cuvintele pentru a mă speria. Cred că se afla sub influenţa
unui program implantat. Discursul şi comportamentul lui îmi arătau că nu era
el însuşi. În realitate, omul părea simpatic şi bine înzestrat intelectual.
Acest comportament ezitant este simptomatic pentru ceea ce am ajuns să
numesc „personalitatea de tip Montauk”. Toţi cei implicaţi în proiect au
personalităţi distincte de cele ale omului de rând. Nu cred că este vorba de o
schizofrenie obişnuită, ci mai degrabă de un tip de programare. Schimbările
de personalitate nu apar decât atunci când vine vorba de subiecte precum
20
OZN-urile, controlul minţii sau Proiectul Montauk.
Domnul X a continuat să-mi explice apoi anumite aspecte care au dus la
iniţierea Proiectului Montauk dar vom discuta mai târziu despre acestea. Se
vedea că este un cunoscător şi s-a dovedit că este un agent dublu. Ulterior,
am făcut o serie de verificări legate de el şi am descoperit numeroase
aspecte care păreau să ateste ipoteza că avusese într-adevăr o experienţă
reală legată de Montauk.
Întâlnirea cu domnul X a fost un nou incident care mi-a confirmat
credibilitatea informaţiilor (noi pentru mine) legate de Proiectul Montauk.
Treptat, am cunoscut şi alte persoane care susţineau că fuseseră implicate în
proiect, precum şi unele despre care mi se spusese că au fost implicate, dar
care nu doreau să recunoască acest lucru.
După întâlnirea cu domnul X, evenimentele au început să se precipite. Am
început să visez entităţi întunecate şi Oameni în Negru. Se pare că cineva
încerca să mă sperie cu ajutorul unor instrumente psihice. Nu a reuşit însă. O
ameninţare nu înseamnă altceva decât o ameninţare. Dacă doreau să mă
oprească din munca mea, trebuiau să mă atace în persoană. Speram chiar să
îl prind pe cel care ar fi făcut o asemenea tentativă, obţinând astfel cea mai
bună dovadă a povestirii mele.
Următorul eveniment s-a petrecut în timpul unei convorbiri telefonice cu o
vindecătoare mediumică pe care o cunoşteam. Mi-a spus că avea ca invitat
un alt medium, pe nume Michael, pe care îl cunoscusem şi eu în trecut. Am
rugat-o să îl informeze de intenţia mea de a scrie cartea.
Michael m-a sunat aproape imediat. Mi-a spus că nu a fost nevoie ca amica
mea să-i mai spună ceva, căci a înţeles imediat despre ce este vorba. A
adăugat că există un agent guvernamental dispus să facă orice pentru a
pune capăt intenţiei mele. Mi-a oferit o descriere completă a acestuia şi m-a
sfătuit să amân editarea cărţii pe o perioadă de doi ani.
Nu aveam însă de gând să accept sfatul lui. La scurt timp după aceea, în
timp ce îmi spălam maşina, un bărbat de vârstă mijlocie s-a oprit pe şosea şi
m-a privit lung, interminabil.
Eram conştient de prezenţa lui, dar nu ştiam că mă priveşte, întrucât se afla
în maşină. Soţia a fost cea care mi-a confirmat acest lucru, căci a asistat la
întreaga scenă de la fereastra casei noastre. La un moment dat, străinul a
plecat.
După încă o săptămână, pe când mă aflam în concediu, pe robotul telefonului
meu a fost lăsat un mesaj, la ora 3.00 dimineaţa. Era o voce de femeie, care
spunea: „Ştii cine sunt. Fereşte-te”. În realitate, nu aveam nici cea mai mică
idee cine era. Era imposibil să fi fost o greşeală de număr, căci mesajul
robotului meu preciza clar cine sunt şi cu ce mă ocup.
Până în acest moment nu-i spusesem lui Preston nimic despre toate aceste
evenimente. La următoarea întâlnire i-am relatat totuşi că existau oameni
care nu doreau ca eu să scriu cartea.
21
M-a privit enigmatic şi m-a întrebat:
- Ce vrei să spui?
Am început să-i povestesc despre „agentul guvernamental”. Nici nu am
apucat bine să spune ceva, că de îndată ce a auzit termenul de „agent
guvernamental” m-a şi întrerupt:
- S-a rezolvat cu această problemă.
- Ce vrei să spui?, l-am întrebat la rândul meu. Preston mi-a povestit că
Duncan fusese avertizat şi el cu două săptămâni în urmă de o persoană cu
capacităţi psihice că un agent guvernamental se afla pe urmele mele. Şi-a
sunat atunci un prieten care deţinea o poziţie foarte înaltă într-o agenţie
guvernamentală şi l-a rugat să le spună celor de la CIA să mă lase în pace. In
caz contrar, ar fi publicat o serie de documente secrete despre care ştia că
CIA nu dorea să fie făcute publice.
Până acum avusesem motive de teamă, dar nu reacţionasem. Cuvintele lui
Preston m-au şocat însă, căci nu puteau fi inventate. Reacţia lui a fost
imediată şi nu ar fi avut timp să inventeze ceva atât de rapid. Mi-am adus de
asemenea aminte că Duncan mă sunase cu o săptămână înainte ca să mă
întrebe ce s-ar întâmpla cu cartea dacă Preston sau eu însumi am fi murit
subit. La vremea respectivă am crezut că este o întrebare pur ipotetică. Mi-
am dat seama acum că Duncan făcea cercetări ca urmare a avertismentelor
primite. Din fericire, a avut amabilitatea să nu mă alarmeze inutil.
Nu eram şocat atât din teamă pentru viaţa mea, cât ca urmare a surprizei
generate de auzul veştii că Duncan şi cu mine am primit avertismente
similare din partea unor mediu-mi diferiţi. Mi-a devenit clar că nu era vorba
de o glumă şi că serviciile secrete luau aceste lucruri foarte în serios. Până
atunci luasem totul drept un fel de poveste de science-fiction amuzantă, care
în cel mai bun caz putea fi adevărată.
Preston îmi mai povestise şi anterior despre documentele secrete. Se pare că
le dobândise din întâmplare, o dată cu un echipament electronic pe care îl
cumpărase. Guvernul aflase de ele şi i-a cerut să nu le facă publice. La
vremea respectivă a fost de acord, din motive ştiute numai de el, dar acum
se părea că cineva încearcă să interfereze cu publicarea cărţii referitoare la
Proiectul Montauk, iar el nu avea intenţia să lase acest lucru să se petreacă.
După această conversaţie cu Preston nu s-a mai petrecut nimic de natură
ameninţătoare pentru mine. Chiar şi coşmarurile nocturne au încetat.
A urmat însă o altă serie de evenimente, oarecum diferite, care au început
când manuscrisul era aproape gata. L-am rugat pe Preston să caute toate
fotografiile legate într-un fel sau altul de proiect. Acest lucru a durat ceva
timp, căci nu este o persoană foarte bine organizată, fiind în plus şi foarte
ocupat.
într-o zi, i-am făcut o vizită şi l-am găsit la biroul lui, aflat într-o ordine
perfectă. Pe masă erau o mulţime de fotografii. Mi-a spus să mă uit peste ele.
Spre imensa mea surpriză, am găsit inclusiv o fotografie a bestiei. Nu-mi spu-
22
sese niciodată că are o fotografie de o calitate atât de bună şi nici nu părea
să-i pese. Pentru el nu însemna mare lucru, dar pentru mine era ceva
uimitor. Auzisem atât de multe lucruri despre bestie, dar să o vezi într-o
fotografie atât de bună îţi schimba complet percepţia.
I-am pus câteva întrebări legate de fotografie, dar nu prea ştia ce să-mi
răspundă. Bestia nu fusese de faţă când a fost făcută fotografia. Se pare că
s-a produs un fenomen bizar. Preston nu-i cunoştea explicaţia. Mie mi s-a
părut însă o glumă. L-am întrebat cine a făcut fotografia. Mi-a răspuns că
fotograful a fost Jan Brice, după care m-a întrebat dacă doresc să vorbesc cu
el. I-am confirmat, iar Preston l-a sunat pe loc. Mi-a transmis apoi telefonul,
iar Brice mi-a confirmat autenticitatea spuselor lui Preston. Mai mult, Jan mi-a
spus că a încercat de nenumărate ori în decursul timpului să facă fotografii
supranaturale, dar aceasta a fost singura care i-a ieşit. Culmea, nu-şi
propusese să facă o fotografie a bestiei, ci a unui depozit subteran.
Ulterior, am mai vorbit de câteva ori cu Jan. Mi-a mărturisit că nu era sigur că
bestia era ceea ce credea Preston că este. Pur şi simplu nu-şi putea explica
fenomenul. Mi-a povestit că a lucrat ca astrofizician, calculând traiectoriile
lunare înainte ca omul să ajungă pe lună. La un moment dat, a renunţat la
comunitatea oamenilor de ştiinţă şi s-a retras timp de 11 ani într-o
mănăstire. Acum devenise scriitor şi tocmai îşi terminase prima sa carte,
Secretele Conştiinţei.
Jan mi-a spus că avea sentimente confuze în legătură cu Preston. Mi-a relatat
o istorie, potrivit căreia Preston l-a sunat odată pe un prieten al său,
plângându-se că în laboratorul lui se afla o bombă. Preston susţinea că a
transportat bomba la o oarecare distanţă, plecând repede de lângă ea,
înainte ca aceasta să explodeze. Prietenul lui Jan l-a vizitat pe Preston a doua
zi, dar nu a găsit nici o dovadă a spuselor sale. Nici până astăzi, Preston nu
este sigur ce s-a întâmplat în acea zi. S-a gândit că ar putea fi un fenomen de
translaţie în timp, dar îşi amintea cu toată precizia de bombă.
Jan a adăugat repede că în ciuda acestui incident, îl văzuse pe Preston
vorbind cu oameni implicaţi în proiecte precum Montauk şi despre care ştia o
sumedenie de lucruri, dintre cele mai ciudate. Se pare că i-a ajutat să îşi
redobândească memoria, aşa că era sigur că Preston este înzestrat cu o serie
de capacităţi ieşite din comun. Mi-a confirmat, de asemenea, faptul că
Preston este absolut genial în domeniul -electronicii.
Pentru informaţiile primite, am căzut de acord să îl menţionez pe Jan în
prefaţa cărţii mele, la rubrica de Mulţumiri, adăugând inclusiv o fotografie a
lui. În ultimul moment, după ce i-am povestit de experienţele mele cu
Duncan şi cu Michael, legate de avertismentele primite pe cale mediumică,
Jan a dat înapoi, refuzând să accepte publicarea numelui său în carte.
Nu am putut să nu mă amuz puţin, căci era evident că implicarea lui în
proiect era infinit mai mică decât a mea. Eu eram ţinta! Mi-a spus însă că nu
dorea să-şi vadă casa devastată de persoane necunoscute, în căutarea a tot
23
felul de fotografii sau negative. În cele din urmă, nu i-am mai publicat
numele în carte, conform dorinţei pe care şi-a exprimat-o. Mi-a mai spus că
aşteaptă să vadă dacă voi supravieţui după apariţia lucrării Proiectul
Montauk.
Jan a murit la două luni după această ultimă conversaţie. Au circulat zvonuri
că a murit dintr-o intoxicaţie alimentară. Prietena lui mi-a spus însă că
autopsia a indicat drept cauză a morţii un atac de cord. A refuzat orice
ipoteză legată de o intoxicaţie alimentară. Dacă femeia avea dreptate, pot
apărea o serie de suspiciuni, ştiut fiind cât de uşor este să induci un atac de
cord. Era bine cunoscut procedeul utilizat de Mafie, care adăuga anumite
droguri în plăcintele cu mere pentru a induce victimelor un atac de cord.
Personal, nu-mi dau seama însă ce motivaţie ar fi avut cineva să-l ucidă pe
Jan. Fotografiile făcute de el sunt elocvente, dar nu reprezintă o dovadă
concludentă cu care să poţi demonstra ceva. Singura întrebare rămasă fără
răspuns ar fi dacă Jan mai ştia şi alte lucruri, despre care nu mi-a relatat
nimic.
Oricum ar fi, Jan avea o personalitate puternică şi era un vorbitor desăvârşit.
De aceea, am decis să-i dedicăm lui această carte.
24
DOVEZILE DESPRE MONTAUK?
Mi-aş dori să am dovezi absolute legate de povestea Proiectului Montauk.

Vreau să spun prin aceasta că mi-aş dori să dispun de o documentaţie
imposibil de contestat, care să reziste în faţa oricăror contraargumente.
Personal, sunt cât se poate de convins că a existat un Proiect Montauk, a
cărui natură a fost strict secretă. Sunt la fel de convins că proiectul a implicat
experimente legate de controlul minţii. Cât despre cele legate de timp,
acestea sunt cel mai greu de demonstrat, deşi mărturiile şi teoriile lui
Preston, Duncan şi Bielek sunt destul de revelatorii în această direcţie.
Dovezile nu pot fi obţinute însă uşor. Mă aflu practic în situaţia acelui părinte
acuzat că şi-a abuzat întreaga familie. Evident, părintele neagă că ar fi făcut
ceva rău. Cât despre familia sa, aceasta este atât de terorizată de el, încât
refuză să accepte că patriarhul familiei ar fi abuzat de ea. Acest tip de
comportament poate fi găsit şi în filmul Vrăjitorul din Oz, când întreaga
armată a vrăjitoarei rele izbucneşte în urale după ce Dorothy toarnă apă
peste ea şi o topeşte. Anterior acestui moment, supuşii vrăjitoarei făceau
temenele în faţa stăpânei lor.
Este firesc ca oamenilor să le fie teamă, în special dacă li se pare că viaţa lor
este pusă în pericol. Cred totuşi că este importantă lămurirea problemei. Ori
de câte ori cineva se sperie şi ascunde dovezi, el devine complicele
autorităţilor care au stat în spatele Proiectului Montauk.
Am afirmat în prima carte că există diferite nivele ale dovezilor. În capitolul
de faţă ne vom ocupa de exemple şi experienţe concrete care pot demonstra
că Proiectul Montauk a avut loc cu adevărat.
Una din cele mai clare dovezi legate de Proiectul Montauk a fost aceea
privitoare la sonda radio folosită la modificarea vremii, descrisă într-o
secţiune a cărţii noastre anterioare. Am primit ulterior o recenzie din partea
unui domn, destul de binevoitoare, cu excepţia faptului că refuza să creadă
în povestea legată de sonda radio. Persoana în cauză ne-a scris că ştia din
experienţă personală că acest lucru este imposibil. Interesându-ne, am aflat
că a lucrat într-adevăr cu sonde radio, dar ce a uitat să precizeze domnul în
cauză era faptul că a lucrat într-o agenţie strict secretă. Era evident că a
semnat o clauză de ne-dezvăluire a secretelor şi că era „de datoria lui” să
respecte linia indicată de guvern. Pus în faţa faptelor, a încercat să nege.
Este întotdeauna foarte interesant să constaţi că cel care te critică comite un
fals, iar acesta nu este decât unul din exemplele cu care ne-am confruntat.
După publicarea cărţii, am încercat să găsesc noi informaţii care să se
coroboreze cu cele oferite de Preston. La început, am vorbit cu Dick White,
liderul Societăţii Istorice Montauk şi un foarte bun cunoscător al istoriei
25
acestui proiect. Este un om deschis şi mi-a fost de mare ajutor. Când i-am
spus despre carte şi i-am făcut o scurtă sinteză a acesteia, mi-a spus că ar fi
crezut că sunt nebun dacă nu ar fi auzit cu o noapte înainte pe cineva
povestind în gura mare că urma să fie făcut un documentar despre
Experimentul Philadelphia. Avea idee despre ce vorbesc, dar pentru a elucida
lucrurile nu era suficientă o simplă conversaţie telefonică.
Dick avea multe lucruri interesante de povestit. Când l-am întrebat despre
animalele care au năvălit în Montauk, mi-a spus că a văzut într-adevăr două
căprioare alergând prin oraş, una izbindu-se de o cabină telefonică şi cealaltă
căzând lângă o clădire. I s-a părut curios, dar s-a gândit că poate animalele
erau urmărite de un câine (de remarcat că nu a observat nici un câine prin
preajmă).
Mi-a relatat, de asemenea, despre un incident petrecut în anul 1972, când şi-
a condus cu maşina un prieten până la poarta interioară a Bazei Montauk.
Prietenul său lucra acolo, aşa că i s-a permis accesul, dar paznicul a scos
puşca şi a orientat-o către puştiul în vârstă de trei ani al lui Dick. Dick l-a
rugat să-l lase pe copil în pace. În consecinţă, paznicul şi-a îndreptat arma
împotriva sa şi l-a întrebat ce caută acolo. În cele din urmă, Dick şi copilul
său au scăpat nevătămaţi, dar trebuie să recunoaştem că este vorba de un
comportament extrem de ciudat din partea unui simplu paznic al unei
instalaţii radar. A fost probabil şi o greşeală (nevinovată) din partea lui Dick.
Comportamentul iraţional al paznicului demonstrează că în incinta bazei se
petrecea ceva extrem de sensibil pentru autorităţi. Nu este exclus nici ca
paznicul să fi fost programat în vreun fel.
În continuare, Dick mi-a dat numerele de telefon ale unor tehnicieni pe care îi
cunoştea şi despre care ştia că au lucrat la bază. Am reuşit să vorbesc cu
unul singur, căruia îi voi spune Ken. Ken mi-a spus doar că nu a auzit de
Experimentul Philadelphia şi că s-a pensionat în anul 1973.
L-am chestionat atunci dacă s-a petrecut vreodată ceva ciudat la bază. Ken a
vrut să ştie ce înţeleg prin ciudat. L-am întrebat dacă văzuse vreodată pază
armată în jurul bazei, sau ceva de genul acesta. Ken a negat cu o vehemenţă
ostentativă. L-am întrebat atunci dacă existau arme oriunde în interiorul
bazei. A continuat să nege, până când i-am relatat povestea lui Dick White.
Şi-a schimbat atunci complet depoziţia, spunând: „Păi, sigur, existau arme.
Era o zonă de înaltă securitate, din cauza radarului care trebuia protejat”. În
acest fel, l-am prins cu minciuna şi am tras concluzia că nu pot avea
încredere în el, orice mi-ar povesti. A recunoscut doar că în anul 1973 a fost
instalat un computer nou, de înaltă tehnologie, chiar în perioada în care
trebuia să se pensioneze. Data instalării computerului coincidea cu cea
indicată de Preston.
A mai existat o relatare ciudată, venită din partea unui contractor. Omul avea
un grădinar care intra într-o stare de şoc ori de câte ori atingea din greşeală
un obiect metalic în grădina sa (situată în apropierea bazei). Este evidentă
26
existenţa unui câmp electric de înaltă tensiune în apropierea bazei militare.
Lucrurile au luat o turnură complet diferită atunci când am vorbit cu Dan
Rattiner. Acesta este editorul unui ziar local, Dan’s Papers, care apare de
multă vreme în Long Island. Tot el publică şi Montauk Pioneer.
Dan s-a dovedit un om foarte curtenitor, deşi cam prea dispus să pună la
îndoială informaţiile din cartea mea. Şi-a amintit de o invazie de gâşte prin
oraş, dar a contestat vehement zăpada care ar fi căzut în luna august. Avea
în ziarul său o rubrică referitoare la vreme şi nu dispunea de nici o statistică
a unor evenimente meteorologice ieşite din comun. Trebuie să menţionez că
rapoartele lui Preston legate de acest subiect nu au fost făcute pe baza
experienţei sale directe, ci pornind de la relatările unor copii care se jucau pe
plajă. Avea, de asemenea, o mărturie a unei persoane care susţinea că ţinea
un jurnal al vremii în Montauk. Pe scurt, era o relatare „din auzite”.
Interesant este faptul că, cu puţin înainte ca această carte să meargă la
tipar, am primit o relatare din partea unei femei care a confirmat faptul că în
Montauk a nins odată, în august.
Deşi nu i-am citit ziarul, Dan m-a informat că îi place să facă farse în
articolele scrise de el. Când am apucat să răsfoiesc un ziar, am constatat
într-adevăr că scria nişte articole extrem de amuzante. Mi-a spus că îi plăcea
să scrie din când în când despre un bărbat care lucra la o staţie meteo-
rologică de pe coasta estică a Long Island, dar totul era pură ficţiune şi o
manieră a sa de a se amuza.
Când a citit cartea, Dan şi-a manifestat scepticismul. I-a făcut totuşi reclamă
în ziarul său, motiv pentru care i-am mulţumit. Unii prieteni mi-au sugerat că
lucrează sub acoperire şi că are sarcina secretă de a împiedica propagarea
oricărei relatări privitoare la Montauk. Personal, nu am nici o dovadă care să
ateste acest lucru, dar pot spune că am cunoscut alţi indivizi din Montauk
despre care cred cu convingere că sunt complici (nu neapărat în mod
conştient) cu cei care doresc să ascundă informaţiile referitoare la Baza
Aeriană din Montauk.
După ce am vorbit cu oamenii descrişi mai sus, m-am decis să mă aventurez
din nou în Montauk. De data aceasta am plecat însoţit de Maria Fix, un
medium recunoscut la scară internaţională. Maria este o clarvăzătoare care
poate găsi chei pierdute şi alte obiecte de acest fel. Este foarte pricepută şi
există oameni din toate colţurile lumii care vin la ea să le facă o „lectură”.
Chiar şi poliţia o consultă frecvent pentru a-i ajuta să rezolve anumite cazuri
dificile cu ajutorul capacităţilor ei psihice. Până atunci, Maria nu îi cunoscuse
pe Preston şi pe Duncan, dar investigase singură cazul Montauk dintr-o
perspectivă mediumică.
În drum spre casa Mariei, aflată chiar în direcţia localităţii Montauk, pornind
dinspre locuinţa mea, am observat pe cer o lumină strălucitoare, care s-a
dovedit a fi un OZN de mari dimensiuni, care emitea culori roşii şi portocalii.
Am putut vedea doar o parte a navei, căci a dispărut foarte rapid. Părea să fi
27
ieşit dintr-o deschizătură în spaţiul aerian, datorită unei distorsiuni a
acestuia. Poate că a fost o simplă coincidenţă, dar aş fi putut jura că ei ştiau
deja de intenţia mea. Am ajuns apoi la Maria şi am plecat împreună la
Montauk.
Maria conducea. Ne-am îndreptat mai întâi către parcarea din faţa farului
Montauk. Maria a condus către cabina paznicului (costa 3 dolari să parchezi
acolo) şi mi-a spus că va crea o iluzie. S-a apropiat încet de cabină şi a oprit.
În interior se afla o bătrână care şi-a întors capul, privind în partea opusă,
astfel încât am putut trece mai departe fără să fim observaţi. E greu de spus
dacă totul a fost o simplă chestiune de noroc sau s-a datorat capacităţilor
psihice ale Mariei. Cert este că aceasta a încercat. Se pricepe de minune la
acest gen de lucruri şi este normal, căci are trei copii de întreţinut numai prin
practica ei mediumică.
Mi-am luat camera video şi am început să filmez farul şi baza militară, aflată
încă la distanţă. Obţinusem permisiunea să vizităm baza. Ne-am îndreptat pe
jos către clădirea transmiţătorului. Abia aşteptam să o văd, căci Preston îmi
spusese că a auzit că au fost instalate acolo noi cabluri, care ar indica o
activitate la nivelul construcţiilor de la subsol. La prima mea vizită aici
observasem urme extrem de vizibile ale unor torţe uriaşe şi ale unor explozii.
Prima oară nu aveam la mine o lanternă, dar acum eram echipat şi speram
să văd mai multe. Din păcate, clădirea era închisă cu lacătul. Am observat
însă noi cabluri care conduceau către ea. Intrarea principală şi cele laterale
fuseseră închise cu porţi grele din metal. Ai fi zis că vor să prevină un atac
militar.
Maria mi-a indicat o zonă situată la mai puţin de 90 de metri de clădirea
transmiţătorului şi în care văzuse un avion invizibil la o vizită anterioară.
Acesta zbura foarte aproape de sol, după care a dispărut brusc. Am continuat
să căutăm, fără a mă opri din filmat. Eram dezamăgit că au închis clădirea
transmiţătorului şi că nu descoperisem nimic cât de cât semnificativ.
Singura întâmplare deosebită care s-a petrecut în acea zi a avut loc pe
drumul de întoarcere acasă. Am simţit în mintea mea o voce pe care aproape
că puteam s-o aud. Nu era propriu-zis o voce, dar mi-a transmis un mesaj pe
care nu-l voi uita niciodată: „Nu te mai întoarce niciodată aici”. Nu mi s-a mai
întâmplat până atunci să aud voci. Evident, ar fi putut fi un joc al
subconştientului meu, dar de vreme ce comunicaţiile au devenit posibile prin
psihotronică, aş băga mâna în foc că cineva dorea să-mi transmită un mesaj.
Într-adevăr, nu am revenit în Montauk timp de şase luni.
Întors acasă, am privit circa 20 de minute din filmul tras pe video. Nu am
observat nimic care să poată fi considerat neobişnuit sau paranormal. Soţia
mea a observat un punct pe ecranul camerei. Chiar s-a supărat pe mine, con-
vinsă că am zgâriat-o. Nu ştiam ce însemna acel punct, dar eram sigur că nu
scăpasem pe jos camera şi că nu aveam cum s-o stric.
Şase săptămâni după excursia în Montauk, soţia mea a observat dispariţia
28
camerei de filmat. Anterior, fusese aşezată lângă un televizor portabil, pe un
raft. Am căutat-o peste tot, dar dispăruse. M-am uitat atunci să văd dacă mai
exista caseta video, dar şi aceasta dispăruse. Era limpede că cineva fusese în
casă.
La fel de evident era şi faptul că nu era vorba de un spărgător obişnuit, care
ar fi putut lua lucruri mult mai valoroase din casă decât o cameră video, ca
să nu mai vorbim de caseta video, complet lipsită de valoare. Nu am putut
descoperi nici un semn de intrare prin efracţie. Culmea, este practic imposibil
să intri în casa mea fără să laşi vreo urmă. Totul este alb şi extrem de curat,
iar din curtea interioară nu s-ar fi putut intra fără urme de noroi.
Am descoperit mai târziu că dispăruse şi rezerva de baterii a camerei, aflată
într-o altă încăpere şi ascunsă sub nişte hârtii. Singura concluzie pe care am
putut-o trage a fost aceea că întregul material fusese teleportat printr-o
tehnologie avansată. Poate că totul avea legătură cu faptul că echipamentul
a fost martorul bazei din Montauk (termenul de „martor” este un concept
ocult care se referă la o corespondenţă prin rezonanţă. Spre exemplu,
oamenii blestemaţi pentru faptul că au desigilat mormântul faraonului
egiptean Tut au intrat în câmpul de rezonanţă al blestemului, devenind
„martorii” lui). L-am sunat pe Preston şi i-am povestit totul. Mi-a spus că
punctul de pe lentila camerei se datora unui defect al acesteia, generat de o
distorsiune a câmpului electromagnetic din Montauk. Mi-a reamintit de o
casetă video pe care mi-a arătat-o mai demult, legată de o tentativă de
filmare a subsolului din Montauk, şi în care totul era neclar şi intermitent din
cauza interferenţei constante cu camera video.
Îmi este imposibil să dovedesc că aparatura mea video a fost teleportată, dar
este cert faptul că mi-a fost luată într-o manieră dintre cele mai stranii.
Preston era de părere că dispariţia camerei s-a datorat faptului că era o
dovadă potenţială a distorsiunilor câmpului de acolo. Misterul nu s-a rezolvat
nici până astăzi.
Pe data de 12 august 1992, Preston i-a invitat la el acasă, în Laboratorul
Spaţio-Temporal, pe toţi cei despre care am vorbit în capitolul referitor la
cercul de psihotronică din Long Island. Se pare că terminase de asamblat
receptorul FRR-224. Era un receptor pe care îl cumpărase de la dr. Rinehart
(considerat a fi aceeaşi persoană cu John von Neumann, geniul din spatele
Proiectului Montauk). Era vorba de un receptor extrem de sensibil şi Preston
dorea să vadă ce poate obţine cu el. Data de 12 august era semnificativă,
căci reprezenta aniversarea zilei în care fusese realizat Experimentul
Philadelphia şi implicit, apogeul Proiectului Montauk.
Nu mă aşteptam să se petreacă mare lucru, dar m-am dus totuşi, ca să
înregistrez eventualele evenimente de interes pentru lucrarea mea. Era o
seară liniştită de vară şi în afară de Preston nu au venit decât Duncan şi încă
o persoană. Am ascultat tot felul de frecvenţe extrem de ascuţite, dar am
fost nevoiţi să părăsim camera la scurtă vreme. Sunetele erau deranjante şi
29
nu ne transmiteau o stare de spirit liniştită. Preston a continuat să se joace
cu instrumentul, complet insensibil la efectul frecvenţelor auzite.
În timpul serii am avut o conversaţie extrem de interesantă cu Duncan. Între
timp au apărut doi mediumi care lucraseră în Scaunul din Montauk. Aceştia s-
au îndreptat către camera cu aparatura radio şi s-au concentrat asupra
frecvenţelor auzite. Duncan mi-a explicat că încercau să se focalizeze asupra
unei frecvenţe cu care să se sincronizeze, pentru a vedea unde conduce
aceasta. Mi-a spus că anumite frecvenţe psiho-active generează răspunsuri
precise din partea psihicului nostru. Puteai primi astfel informaţii sau puteai
experimenta o comunicare subtilă cu o sursă neconvenţională. Era evident
faptul că cei doi fuseseră iniţiaţi în această tehnică particulară. Acesta a fost
singurul eveniment mai notabil al serii, pe care am dorit să-l subliniez. Deşi
sunt convins că aş putea încerca şi eu tehnica, probabil cu succes, mi-am dat
seama că nu am o înclinaţie reală pentru ea, găsind-o prea dură pentru
gustul meu.
Un alt eveniment interesant s-a petrecut în septembrie, când am primit un
telefon de la un prieten, pe care îl voi numi John. Mi-a spus că un amic de-al
său citise cartea mea şi dorea să meargă la Montauk împreună cu mine. Era
vorba de un fotograf profesionist care dorea să facă fotografii cu
echipamentul său cu raze infraroşii.
Nu prea doream să mă întorc la Montauk, dar înainte să iau o hotărâre, John
m-a sunat din nou. Mi-a spus că amicul său a făcut deja călătoria şi că
puteam să vin şi să ridic fotografiile într-un plic a doua zi dimineaţă. L-am
sunat a doua zi, dar mi-a spus să nu mă mai deranjez, căci amicul său a fost
atât de tulburat în legătură cu fotografiile, încât s-a decis să meargă cu ele la
Washington pentru a i le arăta fratelui său, un ofiţer de Marină care lucra în
domeniul electronicii.
Când amicul s-a întors, John a primit veşti de la el. Acesta i-a spus că va primi
fotografiile a doua zi. John abia aştepta să le vadă. Amicul său nu s-a
prezentat însă la întâlnire şi de atunci a refuzat să-i mai răspundă vreodată la
telefon. Era un lucru foarte ciudat, căci erau prieteni la cataramă, iar amicul
său nu se mai comportase aşa până atunci.
Am făcut cu toţii (mai mulţi prieteni) speculaţii în legătură cu ceea ce s-ar fi
putut întâmpla. Unii au fost de părere că amicul lui John dorea bani pentru
fotografiile sale, dar John şi cu mine ne-am exprimat îndoiala. Am emis
ipoteza că fotografiile în infraroşu conţineau ceva neobişnuit, dar nu ştiam de
ce natură ar fi putut fi acest lucru.
Chiar atunci, Preston m-a sunat şi m-a rugat să trec pe la el. Se pare că
apăruse ceva nou şi nu dorea să-mi spună la telefon despre ce este vorba.
Când am ajuns la atelierul său, mi-a arătat o colecţie impresionantă de
echipament video. Cu câteva zile înainte primise un telefon de la un prieten,
care îi spusese că urmează să se ţină o licitaţie la Venus Scientific. Compania
dăduse faliment şi banca scosese la vânzare stocul rămas. Preston şi-a putut
30
procura astfel un echipament în valoare de zeci de mii de dolari la preţul de
numai 70 de dolari. Întâmplarea făcea să fie vorba de un echipament de
noapte, care filma în infraroşu şi ultraviolet. O bună parte era dezasamblat,
dar oricum foarte valoros pentru cineva care se pricepea. Am emis ipoteza că
totul a fost o înscenare şi că individul care îl sunase avea o legătură cu
Montauk. Mi-a răspuns că nu este exclus şi că asemenea lucruri ciudate i se
întâmplă tot timpul. Probabil că cineva dorea ca el să obţină echipamentul.
Peste o vreme, Preston a luat echipamentul (asamblat între timp) şi s-a dus
la baza Montauk pentru a face un film video în infraroşu. Filmul a arătat
faptul că din transmiţător ieşeau un fel de forme-gând sau cel puţin unde de
căldură. Oricare ar fi fost adevărul, el indica o activitate la nivelul
construcţiilor subterane. Mai târziu, Preston şi-a luat echipamentul şi a plecat
într-o regiune din partea de nord a statutului New York, de unde s-a întors
spunându-ne că a văzut OZN-uri. Al Bielek fusese cu el şi a confirmat acest
lucru.
Auzind această relatare, mi-a trecut prin minte că amicul lui John ar fi putut
înregistra un OZN deasupra bazei Montauk. I-am spus lui John ce cred şi el
mi-a răspuns că amicul său fusese, de fapt, la Baza Navală din Norfolk, în
statul Virginia. Anterior îmi spusese de Washington. Baza de la Norfolk este
mult mai semnificativă, din două motive. Pe de o parte, se spune că aici a
dispărut nava USS Eldridge în anul 1943. În al doilea rând, se zvonea că
această bază ascunde o mare cantitate de informaţii secrete la cel mai înalt
nivel.
Timpul a trecut, dar amicul lui John a continuat să refuze să vină cu
fotografiile. Între timp, cei doi s-au împăcat, dar amicul prezenta de fiecare
dată câte o scuză care să justifice de ce nu a putut aduce pozele. După vreo
şase luni, am auzit că locuinţa acestuia fusese devastată de un incendiu,
arzând complet. Numai coşul mai rămăsese intact. Se pare că focul fusese
pus, căci investigatorii au descoperit că fusese folosită o substanţă
inflamantă; în plus, nişte tineri fuseseră văzuţi în casa din vecinătate, în care
nu locuia nimeni. Era puţin probabil să fi fost însă vorba de nişte delincvenţi
obişnuiţi, căci aceştia nu s-ar fi jucat cu substanţe inflamante. De altfel,
acestea au fost atât de puternice, încât casa arsese deja din temelii până
când au sosit pompierii. Nici până astăzi nu se ştie ce s-a întâmplat în
realitate. John nu-şi mai putea suna prietenul, căci telefonul acestuia arsese
la incendiu. A primit el însuşi un telefon de la acesta, care i-a spus să nu
creadă nimic din ce a auzit despre incendiu şi că o să-i explice el mai târziu
despre ce a fost vorba. John mi-a mai spus că atitudinea amicului său s-a
schimbat complet de când a devenit interesat de Montauk.
Următorul eveniment neobişnuit care s-a petrecut a fost un telefon pe care l-
am primit de la un puşti. Acesta mi-a spus că are o serie de informaţii pentru
mine. După ce a citit cartea, s-a dus la baza aeriană şi s-a întors de acolo cu
nişte acte. Nu am acceptat să plec imediat de acasă, ca să nu cad în cine ştie
31
ce capcană. De aceea, i-am spus să le păstreze într-un loc sigur şi să aştepte
telefonul meu, peste câteva săptămâni. Mi s-a părut că s-a speriat. I-am spus
să nu se teamă, căci Preston şi cu mine scrisesem o întreagă carte şi nu ni s-
a întâmplat nimic. I-am telefonat câteva săptămâni mai târziu, dar mi s-a
spus că la numărul respectiv nu locuia nici o persoană cu acel nume. Am
insistat. În final, mama băiatului m-a întrebat dacă eu eram cel care a scris
Proiectul Montauk. I-am confirmat, dar femeia mi-a răspuns că persoana care
m-a sunat a fost un vecin care nu mai locuieşte acolo. Am tras concluzia că
puştiul îmi dăduse un nume fals şi că nu mai dorea să-şi asume răspunderea.
Avea într-adevăr un prieten cu care am vorbit, dar nici acesta nu s-a dovedit
prea cooperant.
O întâmplare încă şi mai bizară s-a petrecut atunci când am primit un telefon
de la prietena mea Mary. Aceasta mi-a spus că a vorbit cu o amică, Ivey, o
terapeută care lucra la o clinică psihiatrică din apropiere. Ivey i-a povestit că
a avut drept pacient un om care fusese un mare savant. Acesta susţinea că a
lucrat la un proiect referitor la o armă cu un anumit tip de raze care îi făcea
pe oameni să devină invizibili. Personalul clinicii era de părere că omul era
nebun, dar Ivey nu a fost de acord. Nu avea deloc un comportament aberant,
ci doar povestea o întâmplare neobişnuită. Ivey a avut chiar o polemică pe
acest subiect cu şeful ei, care continua să susţină că omul era nebun. La
urma urmei, se afla într-o clinică de psihiatrie!
Unul din colegii lui Ivey lucra cu normă, principala sa slujbă fiind în cadrul
armatei. Omul i-a spus că savantul lucrase la Montauk la un proiect numit
NORDOR. I-am trimis lui Ivey un exemplar din cartea mea şi am rugat-o să-l
contacteze în numele meu pe colegul ei din armată. Am sunat-o după două
săptămâni, dar numărul ei fusese deconectat. De atunci, nu am mai aflat
nimic despre ea. Bănuiesc că nu doreşte să se implice în această
investigaţie.
Prietenul meu Ken Arthur mi-a spus că NORDOR a fost un proiect extrem de
secret de apărare. Deşi nu auzise de povestea cu invizibilitatea, mi-a spus că
proiectul era legat într-un fel sau altul de radar.
O altă întâmplare interesantă s-a petrecut atunci când Madalyn Suozzo a
venit din California în Long Island, apărând pe neaşteptate la o întâlnire a
grupului de psihotronică. Madalyn este o vindecătoare care practică de 20de
ani regeneza, o tehnică de regenerare a ţesuturilor celulare cu ajutorul
amprentei originale a corpului uman. După ce s-a întors acasă, Madalyn mi-a
citit cartea, după care mi-a telefonat să-mi spună că şi-a adus aminte de o
serie de întâmplări stranii care s-au petrecut în Montauk pe vremea când era
adolescentă, în anul 1973.
Până la acea dată, Madalyn studiase yoga şi tehnicile vindecătoare, dar nu
avusese încă decât una sau două experienţe de natură mediumică. În vara
anului 1973 s-a dus în Montauk împreună cu câţiva prieteni pentru a-şi căuta
o slujbă de chelneriţă. Acela a fost momentul în care a început să audă voci
32
care păreau să fie transportate de vânt, după care a făcut tot felul de
experienţe psihice.
Poate cea mai spectaculoasă întâmplare a fost aceea legată de un pescar
care locuia în aceeaşi casă cu ea şi cu prietenii săi. Pescarul era un om
interesant şi avea mai multe cărţi legate de fenomenele psihice. Locuia la
etaj, dar avea un program de lucru foarte plin, aşa că venea rareori pe acasă.
După ce i-a citit câteva cărţi, Madalyn a avut o viziune uluitor de clară a lui
Iisus Christos. De atunci, viziunile i-au revenit în mod regulat, dar niciodată
cu o claritate atât de mare. De fapt, mi-a spus Madalyn, toate percepţiile pe
care le-a avut în acea vară au fost incredibil de puternice. Acest lucru ar
confirma ipoteza experimentelor de amplificare a puterilor minţii făcute la
Montauk.
într-o zi, pescarul şi patru dintre prietenii lui Madalyn se aflau acasă. Madalyn
i-a spus pescarului că este interesată de cărţile sale, dar acesta a privit-o
drept în ochi şi i-a răspuns: „Tu şi cu mine suntem diferiţi de ceilalţi”.
Iată ce s-a întâmplat în continuare, în cuvintele lui Madalyn:
„A făcut apoi un semn cu mâna, despicând aerul ca şi cum ar fi dorit să ne
separe pe mine şi pe el de restul grupu lui. În acel moment, lumina din partea
noastră de încăpere a devenit mai puternică, în timp ce lumina din partea
opusă a devenit tot mai întunecată. Omul făcuse o afirmaţie, iar acum şi-o
susţinea printr-o demonstraţie practică”.
O cunosc suficient de bine pe Madalyn pentru a fi convins că nu a inventat
nimic. În plus, este interesant de notat că vara anului 1973 corespunde
bioritmului de zece ani al oraşului Montauk (care a avut loc la data de 12
august 1983). Preston îmi explicase că factorul principal era bioritmul de 20
de ani, dar cele de câte zece ani erau şi ele destul de puternice.
Au mai existat şi alte asemenea relatări asociate cu Proiectul Montauk, ele
sunt atât de multe, încât nici nu mi le mai amintesc pe toate. Deşi fiecare
dintre aceste experienţe este autentică, nu am dorit totuşi să le amintesc
aici. Cât despre cele relatate până acum, intenţia mea nu a fost să le
consider dovezi ştiinţifice, în sensul celor prezentate de regulă într-un
tribunal. Poate că cineva va dori vreodată să continue cercetările făcute de
mine, stabilind asemenea dovezi. Cert este că experienţele trăite de mine
indică în mod evident existenţa unui mister care necesită continuarea
investigaţiilor. În ultimă instanţă, cele mai bune dovezi sunt experienţele
directe, şi trebuie să recunoaştem că există suficiente asemenea fapte.
Întregul subiect pare să indice un scenariu în desfăşurare, iar ceea ce aţi citit
până acum nu reprezintă decât începutul. Paginile care vor urma vor aduce o
cantitate şi mai mare de informaţii revelatoare.
33
LEGĂTURA OCULTĂ DINTRE PROIECTUL MONTAUK ŞI COMPANIA

THORN E.M.I.
Există o uimitoare legătură ocultă cu Proiectul Montauk, pe care o vom

dezvălui în continuare2 ceva mai târziu vom oferi informaţii referitoare la
proiectul propriu-zis.
Toţi cei care se ocupă cu seriozitate de studierea domeniilor oculte ajung,
mai devreme sau mai târziu, la lucrările lui Aleister Crowley. Dar nu este
deloc întâmplător. Crowley însuşi este responsabil de acest lucru, întrucât a
făcut la vremea lui toate eforturile pentru a fi recunoscut, asociindu-şi
numele cu toate domeniile oculte posibile. Pentru cei care nu îi cunosc viaţa
şi opera, vom oferi o scurtă sinteză a acestora în anexa B.
Când s-a decis să se retragă la Montauk în vara anului 1918, pentru o
„izolare magică”, Crowley se afla la apogeul carierei sale oculte şi era deja
un om foarte influent (izolarea magică constă într-o retragere din lumea
obişnuită pentru a se ocupa de „chestiuni legate de magie”). Ceea ce s-a
petrecut cu precizie acolo a rămas o necunoscută până în zilele noastre, dar
această carte va scoate în evidenţă existenţa unei legături dintre cele mai
misterioase între Crowley şi Montauk.
Prima legătură pe care am făcut-o între Crowley şi Montauk a fost atunci
când Preston mi-a spus că îşi aminteşte de una din vieţile sale anterioare în
care se numea Preston B. Wilson. În acea viaţă avusese un frate geamăn,
Marcus Wilson, în care l-a recunoscut pe Duncan Cameron din această
încarnare. Cei doi erau cunoscuţi sub numele de fraţii Wilson, cei care au
produs primele instrumente electronice din Marea Britanic Erau nişte
instrumente empirice, care nu făceau altceva decât să monitorizeze
impulsurile electrice.
Fraţii Wilson erau prieteni şi parteneri de afaceri cu familia lui Aleister
Crowley. Împreună, cele două familii aveau acţiuni la o corporaţie care avea
să fuzioneze mai târziu cu alte companii, prin anii ‘20. Conglomeratul rezultat
avea să fie cunoscut sub numele de Thorn E.M.I., una dintre cele mai mari
firme de electronică din Regatul Unit (din care face parte inclusiv faimoasa
divizie de muzică şi video). Interesant mi se pare faptul că Thorn E.M.I. este
compania care a distribuit filmul Experimentul Philadelphia.
2
Din spusele lui Preston, cunoaşterea ocultă a fost studiată şi folosită din plin la Montauk, într-o manieră
similară cu cea în care a funcţionat Biroul Ocult al naziştilor. Cei mai mulţi dintre angajaţii de la Montauk
aveau capacităţi sau interese legate de chestiunile oculte, inclusiv secretarele, personalul de serviciu şi toţi
cei cu slujbe obişnuite, necesare pentru a menţine în funcţiune o baza militară. Se presupune că tot acest
personal avea şi alte îndatoriri în afara celor de serviciu, de o natura ceva mai ezoterică.
34
Aceste informaţii referitoare la familia Wilson şi la compania Thorn nu pot fi
demonstrate printr-o documentaţie fizică, aşa că trebuie reţinute
deocamdată la capitolul legendă. Am dorit să le menţionez totuşi din două
motive. Pe de o parte, aşa cum veţi afla mai târziu în această carte, legătura
cu familia Wilson avea să fie confirmată mai târziu de o serie de informaţii
nou apărute. În al doilea rând, speranţa noastră este că, grăbindu-ne să
publicăm legătura dintre Crowley, familia Wilson şi compania Thorn, vom
ajunge să primim noi răspunsuri. Oricum, legenda este suficient de
interesantă pentru a fi făcută publică.
Legătura cu compania Thorn pare abstractă, dar face parte integrantă din
legenda fraţilor Wilson. Întreaga poveste a început în anul 1986, când
Preston a primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat ca fiind
William Berkeley, istoric al companiei Thorn E.M.I. La vremea respectivă,
Thorn avea o reprezentanţă în New York. Istoricul era angajat însă de
compania mamă din Anglia şi şi-a manifestat intenţia de a-l cunoaşte
personal pe Preston.
Când cei doi s-au întâlnit, istoricul l-a întrebat de Preston de ce apare numele
său (Preston B. Nichols) în arhivele companiei. Preston nu ştia nimic despre
acest lucru, dar şi-a manifestat curiozitatea. Istoricul i-a arătat atunci o
fotografie a unui om, făcută la sfârşitul secolului al XIX-lea. Semăna leit cu
cel din fotografie, dar acolo avea părul alb şi părea mai în vârstă. Deşi
fotografia ţine deocamdată tot de domeniul legendei, trebuie să menţionez
că ea a mai fost văzută de câteva persoane.
În fotografie apăreau Preston Wilson, Marcus Wilson, Preston Nichols şi încă
un individ (unii au speculat că ar putea fi vorba de Crowley). Istoricul i-a spus
lui Preston că cei doi indivizi din fotografie erau fraţii Wilson şi i-a explicat
legătura care exista între compania Thorn, fraţii Wilson şi Aleister Crowley.
Mama lui Preston, care citise mai multe cărţi legate de Crowley, i-a spus
acestuia că îşi amintea că a citit de fraţii Wilson într-una din cărţile sale. Îşi
aducea aminte, de asemenea, că cele două familii erau implicate în afaceri.
Din păcate, nu-şi amintea în ce carte a citit despre toate aceste lucruri. Am
frunzărit întreaga literatură legată de Crowley, dar nu am găsit nici o referire
la familia Wilson. La fel de interesantă a fost o scanare mediumică făcută lui
Duncan, care indica faptul că mama lui Preston din viaţa sa anterioară se
numea Wilson.
Povestea devine şi mai complicată dacă ţinem seama că Thorn E.M.I. a fost -
după unele zvonuri - implicată în producerea filmului Experimentul
Philadelphia. Această informaţie ne-a fost oferită de un prieten din copilărie
al lui Preston, pe care îl vom numi Mark Knight. Deşi chestiunea este
controversată, nu poate fi contestat faptul că numele Thorn apare pe caseta
video. Mark afirmă că el este Mark Hamill, cel care a jucat rolul lui Luke
Skywalker în trilogia Războiul Stelelor. Preston nu este sigur de acest lucru,
dar nimeni nu poate contesta o anumită asemănare între cei doi. Este
35
interesant de notat şi faptul că am primit informaţii -dintr-o sursă complet
independentă - că Mark şi Duncan Cameron erau pe vremuri prieteni foarte
buni. Pornind de la aceste informaţii şi de la un dosar privat la care am avut
acces, am ajuns să cred într-adevăr că Mark Hamill şi Mark Knight sunt una şi
aceeaşi persoană.
Mai există un aspect important legat de Mark Hamill. Când s-a căsătorit, pe
vremea când era încă foarte faimos, National Inquierer a scris un articol
despre el şi despre soţia lui. Articolul menţionează că tatăl lui Mark era un
ofiţer pensionat al serviciilor secrete ale Marinei SUA.
Mark Knight nu numai că arată identic cu actorul citat mai sus, dar afirmă că
a lucrat la Montauk chiar în timpul proiectului. Oricum ar fi, se pare că a jucat
un rol hotărâtor în a-l convinge pe Preston să lucreze ca inginer de sunet
pentru filmul Imperiul Contraatacă. Încă şi mai semnificativ este faptul că
pretinde că el a fost producătorul filmului Experimentul Philadelphia. Se
crede că a produs acest film în cooperare cu Thorn E.M.I. Nu apare pe
generic, deoarece a dorit să-şi păstreze identitatea secretă.
Mark nu a fost singurul care a dorit să reveleze secretul navei U.S.S. Eldridge.
Fratele său este cunoscut sub numele de Peter Knight şi a fost şi el un
prieten din copilărie al lui Preston. Prin anii ‘60, a cântat într-o formaţie
numită Gary Puckett şi în Union Gap, dar este mai bine cunoscut pentru rolul
său din albumul Days of Future Past, al lui Moody Blues. A fost dirijorul
orchestrei care a făcut înregistrarea, iar numele său apare pe coperta
albumului. Mai interesant pentru povestea noastră este faptul că Peter a
făcut parte din Colegiul Director al Thorn E.M.I. Nu se ştie exact care a fost
rolul său, dar se crede că a fost unul semnificativ. Peter nu mai lucrează
pentru companie, şi ultima dată când l-a văzut Preston (în SUA), susţinea că
este vânat de serviciile secrete.
Potrivit acestei legende, filmul a început să fie difuzat în cinematografele din
Statele Unite, dar a fost retras ca urmare a unei cereri făcute de guvern şi
aprobată de un judecător. Se pare că Thorn E.M.I. a făcut contestaţie şi a
câştigat procesul. S-a speculat chiar faptul că, fiind o companie străină,
Thorn nu s-a lăsat uşor intimidată de autorităţile americane. Era însă prea
târziu. Filmul fusese un dezastru financiar, iar Mark afirmă că aproape a dat
faliment. Din fericire pentru el, a putut să difuzeze filmul pe casete video,
care au avut mai mult succes, astfel încât, în cele din urmă, şi-a putut
recupera investiţia.
Al Bielek a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a verifica această poveste, dar
nu a reuşit să adune nici un fel de informaţii. A vorbit cu un om care
pretindea că fusese impresarul lui Mark Hamill, dar în cele din urmă acesta a
contestat întreaga afacere. Personal, am avut ceva mai mult noroc când am
primit un telefon de la Howard Berkway, din Anglia. Acesta este preşedintele
Bellevue Books (compania care distribuie cartea Proiectul Montauk în Marea
Britanie). Howard s-a oferit să facă cercetări în legătură cu Thorn E.M.I.
36
Iniţial, s-a izbit de un veritabil zid birocratic la sediul companiei, dar a întâlnit
până la urmă câţiva oameni dispuşi să-l ajute şi a aflat câte ceva. Potrivit
informaţiilor sale, Thorn a cumpărat drepturile de difuzare ale filmului prin
câteva companii intermediare. Una dintre acestea îşi avea sediul în aceeaşi
clădire ca şi Studioul Cinematografic Pinewood. Acest lucru este demn de
remarcat, căci este vorba de acelaşi studio în care s-a filmat Imperiul
Contraatacă. Deşi nu este o dovadă în sine, coincidenţa atestă totuşi
posibilitatea ca povestea lui Mark Hamill să fi fost adevărată.
Oricare ar fi adevărul, este cert faptul că Experimentul Philadelphia nu a
rezistat în cinematografe, deşi critica de specialitate l-a lăudat foarte tare.
Pare ciudată această lipsă a succesului de box office după criticile extrem de
laudative ale recenzorilor, pentru ca apoi filmul să devină un veritabil succes
pe video.
În încercarea sa de a verifica povestea, Al Bielek a vorbit cu Douglas Curtis,
considerat producătorul oficial al filmului Experimentul Philadelphia. Curtis a
negat orice implicare a companiei Thorn E.M.I. În producerea filmului.
Versiunea oficială este că filmul nu a avut succes de box office, drept care i-a
fost vândut lui Thorn E.M.I. pentru distribuţie pe casete video. Până atunci,
filmul a rămas izolat într-un depozit.
Povestea lui Curtis ar putea părea verosimilă, dacă filmul pe care l-a produs
nu ar fi depăşit cu mult ceea ce se cunoştea la vremea respectivă despre
Experimentul Philadelphia. Până la apariţia filmului, în literatura referitoare la
acest subiect nu existase nici o menţiune referitoare la o călătorie în timp
reuşită. Mai mult, filmul prezintă o legătură cu un moment din viitor,
proiectat în anul 1984, la numai un an după 1983. În film marinarii nu au
ajuns în Montauk, ci în deşert. Se pare că data şi locul au fost schimbate cu
intenţie, pentru a nu stârni prea tare mânia guvernului.
În film, călătorii în timp ajung la o bază în care sunt întâmpinaţi cu prietenie
de un savant foarte asemănător cu John von Neumann. Mai mult, frigul magic
trăit de unul din călătorii în timp din film seamănă întru totul cu cel
experimentat de Bielek.
Totul devine încă şi mai interesant dacă ţinem seama că Duncan a ajuns în
mod independent la aceleaşi concluzii prin lecturi psihice şi amintindu-şi
propriile experienţe trăite. În sfârşit, când Preston şi Duncan au văzut filmul,
amândoi au rămas uimiţi de acurateţea cu care scenariştii -s-au apropiat de
derularea reală a evenimentelor.
Două explicaţii posibile au apărut aproape imediat.
Una ne-a oferit-o o persoană care i-a spus lui Preston că Doug Curtis făcuse
rost - numai el ştie cum - de un dosar guvernamental asupra proiectului (deşi
Curtis neagă acest lucru). Cealaltă a provenit dintr-o altă sursă, care ne-a
spus că Thorn E.M.I. a făcut rost de o videocasetă în format VHS încă din anii
‘70 în care erau dezvăluite aspectele cheie ale afacerii. Întrucât sistemele
VHS nu au apărut pe piaţă decât prin anii ‘80, caseta nu a putut fi vizionată
37
ani la rând. Se pare că ea a fost trimisă - într-un fel sau altul - din viitor. Dacă
această casetă a existat într-adevăr, este posibil ca ea să fi contribuit la
dosarul de care a făcut rost Curtis.
Lucrurile au luat o nouă turnură când Preston şi cu mine am participat la un
interviu radiofonic în Denver, la postul de radio KOA. În timpul interviului a
sunat un domn care susţinea că este Mike Janover, scenaristul filmului
Experimentul Philadelphia. Nu auzise niciodată de Montauk şi îşi exprima
surprinderea în legătură cu speculaţiile noastre. Şi-a lăsat numărul de telefon
la producătorul emisiunii, astfel încât am putut să-l sun mai târziu.
Mike mi-a spus că a fost ideea lui personală să vorbească în film despre
călătoriile în timp. A adăugat că scenariul a fost rescris de circa opt ori
înainte să fie angajat să facă filmul. Anterior versiunii sale, scenariul urmărea
dezvăluirea unui secret întunecat, de tipul Watergate, dar nu şi-a putut da
seama despre ce este vorba. La urma urmei, ce era atât de rău să scrii
despre câţiva oameni ucişi sau manipulaţi, câtă vreme în timpul celui de-al
doilea război mondial au murit sute de mii de oameni? Mi-a mai spus că i-a
plăcut întotdeauna ideea călătoriilor în timp ca subiect de film, motiv pentru
care a scris scenariul respectiv.
Preston şi-a pus sincer întrebarea dacă acesta era adevăratul Mike Janover,
cel care a scris scenariul filmului, sau doar o încercare de manipulare a
noastră din partea serviciilor secrete. Eu cred că a fost adevăratul Mike
Janover, dar nu pot să aduc nici un argument în această direcţie.
Mike mi-a mai dat o informaţie curioasă. Mi-a spus că odată când se afla
odată într-un restaurant din Fort Collins, Colorado, a intrat în vorbă cu cineva
de acolo. Când a menţionat că a scris recent scenariul filmului Experimentul
Philadelphia, persoana i-a spus că îl cunoaşte pe Carlos Allende3.
Lui Mike, coincidenţa i s-a părut remarcabilă. Allende era nu numai profund
implicat în Experimentul Philadelphia original, dar se ştia că nu poate fi găsit
prea uşor. Îşi făcuse un obicei din a apărea şi a dispărea la fel de misterios.
Dar coincidenţele nu s-au oprit aici. O săptămână mai târziu, Mike a întâlnit
un om al cărui tată fusese comandantul navei USS Eldridge, dar după
încheierea experimentelor.
Mi-a mai spus că, iniţial, studioul Orion Pictures şi-a manifestat un interes
foarte puternic în a finanţa filmul. Până la urmă au renunţat, dar am dorit să
menţionez acest lucru, întrucât studioul Orion va mai apărea în povestea
noastră. 20th Century Fox a fost şi el implicat o vreme şi Mike îşi aducea
aminte că cei de acolo aveau o mapă plină cu documentaţie legată de
3
În cazul celor care nu cunosc acest lucru, Carlos Allende a fost cel care a scris povestea originală a
Experimentului Philadelphia, într-o scrisoare adresată lui Morris K. Jessup. La vremea aceea, Allende lucra
într-adevăr la o fermă în zona respectivă. La ora actuală se află într-un azil şi a cerut să-l vadă pe Al Bielek,
dar întâlnirea nu a putut avea loc până acum. Cererea lui ni s-a părut interesantă, căci el l-a evitat pe Al timp
de decenii la rând. Voi descrie această întâlnire în Montauk Puise.
38
proiect. Această informaţie se leagă cu cea obţinută independent de către
Preston în legătură cu dosarul lui Curtis.
În cele din urmă, New World Pictures a preluat proiectul, iar O.K.-ul final
asupra filmului a fost dat de Bob Rehme, şeful actual al Academiei de Arte şi
Ştiinţe Cinematografice. Omul deţine o mare putere şi influenţă la Hollywood,
iar legăturile sale sunt uimitoare prin ele însele.
Este demn de remarcat şi faptul că Mike a menţionat existenţa unui
consultant ştiinţific special cu care a fost nevoit să lucreze asupra
scenariului. Din păcate, a refuzat să-mi dea numele acestuia. Este evident
faptul că omul respectiv ştia foarte multe lucruri şi nu este exclus ca el să fi
fost în legătură cu serviciile secrete.
Mike mi-a mai spus o poveste, care mi s-a părut pe cât de sinceră, pe atât de
interesantă. Dacă admitem că aceasta este adevărată, apar două posibilităţi:
pe de o parte, că a fost implicat în proiectul propriu-zis, iar ulterior a scris
scenariul din propriile sale amintiri care ieşeau la suprafaţă, ştiut fiind că
scenariul a trecut printr-un adevărat labirint de decizii înainte de a ajunge la
el. Poate că a fost selectat în mod intenţionat pentru scrierea scenariului.
Cealaltă posibilitate constă într-o rezonanţă în care ar fi putut intra
exersându-şi procesul creator. Mike era deja o persoană creatoare şi un
scriitor de succes, foarte interesat de călătoriile în timp. Mi-a spus chiar că a
mai scris scenariul la un serial de televiziune intitulat Poliţia Timpului (care
nu a fost difuzat încă).
Toate aceste informaţii dau de gândit. Însuşi conceptul de Poliţie a timpului
ne duce cu gândul la o manipulare şi la o monitorizare a timpului. De unde i-
au venit asemenea idei? Mike afirmă că le-a inventat pur şi simplu, la fel ca şi
în cazul scenariului la filmul Experimentul Philadelphia. În realitate, orice
artist ştie foarte bine că procesul creator are implicaţii foarte profunde şi că
nici o idee nu este cu adevărat originală. Dacă omul este blocat în lumea
tridimensională, el poate crede că ideile îi aparţin, dar în realitate este vorba
de o rezonanţă cu alte lumi şi planuri de conştiinţă.
Aşa cum vom mai discuta în alte secţiuni din această carte, majoritatea
oamenilor sunt blocaţi în timpul tridimensional printr-o gândire programată
(în caz contrar, nu aţi sta acum să citiţi această carte). Cine este însă acela
care programează aceste gânduri? Primul răspuns care ne vine în minte nu
se poate referi decât la Iluminaţi. Aceştia alcătuiesc faimosul grup conspirativ
mondial despre care se afirmă că ţin în mâinile lor toate sforile (făcând din
noi nişte simple marionete), manipulând întreaga conştiinţă a pământului şi a
universului. Simbolul lor, ochiul din interiorul piramidei, apare inclusiv pe
bancnota de un dolar. Sunt cunoscuţi îndeosebi pentru conspiraţiile lor
economice şi politice, şi mai puţin pentru operaţiile lor de programare şi de
manipulare a timpului (manipularea timpului este însăşi esenţa edificiului pe
care îl construiesc şi nu este exclus ca ocultarea legăturii dintre compania
Thorn şi lucrurile discutate în această carte să se fi produs chiar printr-o
39
asemenea distorsiune a timpului).
Şi dacă tot vorbim de Iluminaţi, cine este persoana al cărei nume este
pomenit cel mai des atunci când vine vorba de aceştia (unii considerând
chiar că el îi controlează direct)? Nimeni altul decât Aleister Crowley! Această
relaţie este discutată în profunzime de Robert Anton Wilson (de remarcat
sincronicitatea de nume!) în cartea sa, Măştile Iluminaţilor.
Oricum ar sta lucrurile cu Doug Curtis şi cu Mike Janover, misterul există şi nu
poate fi ascuns. Oricât de multe lucruri ar nega aceştia în legătură cu filmul şi
cu sursele lui, există multe întrebări la care nimeni nu doreşte încă să
răspundă.
FARUL DIN MONTAUK
Inaugurat de preşedintele George Washington, Farul din Montauk reprezintă

astăzi o mare atracţie turistică. De la el şi până la Baza Aeriană Montauk
distanţa poate fi cu uşurinţă acoperită printr-o plimbare pe jos.
40
CLANUL CAMERON
Ştiam de Aleister Crowley încă înainte să-l întâlnesc pe Preston şi îi citisem

lucrările de bază. După ce m-am implicat în acest demers, m-a fascinat ideea
că Aleister Crowley ar putea fi implicat în Proiectul Montauk, fiind chiar unul
dintre eroii principali ai acestuia.
Deşi am rămas dezamăgit că nu am găsit nici o menţiune în cărţile lui
Crowley referitoare la fraţii Wilson, am găsit totuşi în autobiografia sa,
Confesiunile lui Aleister Crowley, referiri la un anume Duncan Cameron.
Numele întreg al acestuia era, de fapt, L.C.R. Duncombe Jewell, dar Crowley îi
spunea pur şi simplu Duncan, afirmând că acestuia îi plăcea să-şi spună
Cameron. Acest Duncan Cameron aspira către o renaştere a spiritului celtic şi
dorea să reunifice cele cinci naţiuni celtice într-un imperiu.
Descoperirea numelui de Duncan Cameron în lucrările lui Crowley a fost o
surpriză, dar încă şi mai important a fost faptul că informaţiile despre acest
personaj au condus la revelarea unei uimitoare sincronicităţi între familiile
Crowley şi Cameron.
Am continuat să caut cărţile mai greu accesibile ale lui Crowley, în speranţa
că voi găsi o menţiune la familia Wilson. Spre surpriza mea, am găsit din nou
numele de Cameron menţionat în prefaţa cărţii sale, Tragedia Lumii. Crowley
descrie aici o scenă din copilăria sa în care vorbeşte de domnul şi doamna
Cameron, doi membri ai sectei creştine fundamentaliste din care făcea parte
tatăl său. În afară de o ceartă bizară, lucrarea nu face alte menţiuni la
aceştia.
Căutând noi cărţi ale lui Crowley sau despre acesta, am descoperit că numele
său real era Edward Alexander Crowley. Numele de Aleister şi l-a luat singur.
Această informaţie mi s-a părut interesantă, căci primul nume al lui Duncan
Cameron era tot Alexander, la fel ca şi cel al tatălui său. Edward este numele
fratelui lui Duncan, reîncarnat în prezent sub forma lui Al Bielek. În familie
mai exista şi un unchi care purta numele de Edward, un fel de oaie neagră a
familiei, căci deşi în tinereţe a fost foarte bogat, a petrecut şi a băut până
când s-a ruinat complet.
Toate aceste coincidenţe legate de familiile Crowley şi Cameron nu erau
concludente în sine, dar nici nu puteau să nu stârnească curiozitatea. Am
vorbit odată cu o prietenă pe nume Chelsea Fluor, căreia i-am povestit
despre asocierile de nume pe care le-am descoperit. Ştiam că citise cărţile lui
Crowley. Nu auzise nimic de familiile Wilson sau Cameron, dar mi-a semnalat
totuşi un aspect ciudat. Mi-a spus că sora ei a fost îndrăgostită pe vremuri de
un bărbat pe nume Cameron Duncan. Acesta avea un frate geamăn, iar tatăl
său era profesor asociat la Universitatea din Princeton (exact locul în care au
41
fost concepute teoriile legate de Experimentul Philadelphia). Cameron
Duncan era foarte interesat de Aleister Crowley şi se spunea despre el că
făcuse experimente masive cu LSD (un drog prin intermediul căruia mintea
poate fi controlată). Faptul că avea un frate geamăn era, de asemenea,
curios, căci potrivit informaţiilor pe care le aflasem la întâlnirile mele de la
cercul de psihotronică, cei mai buni candidaţi pentru experimentele psihice
(inclusiv psiho-sexuale) făcute în proiectele secrete erau consideraţi a fi
gemenii. Naziştii erau şi ei vestiţi pentru diferitele experimente care au
implicat perechile de gemeni.
Am rugat-o pe Chelsea să-i ceară sorei sale adresa lui Cameron Duncan şi să
afle care era prenumele fratelui geamăn al acestuia. Nu mi-a putut face rost
de adresă, căci trecuseră prea mulţi ani de la povestea de iubire a sorei sale,
dar a aflat totuşi că numele fratelui era Kimberly.
Când l-am întâlnit din nou pe Duncan, i-am relatat întreaga poveste legată de
Cameron Duncan, iar el a zâmbit amuzat. Mi-a spus că acest gen de
fenomene se întâmplau curent în viaţa lui. A auzit de dubluri ale sale care au
apărut în Los Angeles, la un restaurant din Long Island şi în Plattsburg, New
York. Când i-am relatat povestea şi fratelui său vitreg, Al Bielek, acesta mi-a
spus doar atât: „Oare or mai fi mulţi?”. Se pare că nici el nu era străin de
aceste uimitoare coincidenţe de nume.
Aspectul cel mai uluitor al întregii poveşti l-am lăsat însă pentru final. L-am
întrebat pe Duncan dacă avea pe cineva în familie pe nume Kimberly. Mi-a
răspuns că da: pe sora lui!
Am continuat să descopăr sincronicităţi uimitoare legate de numele de
familie al lui Duncan. Astfel, am cunoscut o doamnă pe nume Claudia Reilly,
care lucra în librăria Starbrite Book Store din Long Island. Pe vremea când
scriam încă la carte, i-am povestit fragmente din ea. Era foarte interesată să
afle amănunte, căci trăise ea însăşi o experienţă neobişnuită la Montauk pe
vremea când proiectul era activ. Era şefa grupului de cercetaşi şi a văzut la
faţa locului un OZN. Deşi nu s-a adresat nici unui psihoterapeut, mi-a
mărturisit că au existat în viaţa ei perioade de timp de care nu-şi amintea
nimic şi mi-a spus că era convinsă că fusese supusă unei răpiri.
După ce a citit Proiectul Montauk, mi-a relatat că a cunoscut tot felul de
persoane care aveau legături cu câte cineva pe nume Duncan Cameron.
Numele a apărut tot timpul în viaţa ei, în cele mai neaşteptate împrejurări. Îl
vedea în vitrina unui magazin, în indicatoarele de pe străzi, practic
pretutindeni.
Claudia mi-a prezentat-o mai târziu pe Joy, o prietenă cu capacităţi
paranormale. Aceasta mi-a făcut mai multe lecturi psihice, spunându-mi
lucruri care s-au adeverit. Sunt de părere că este un medium autentic, deşi
prea puţin cunoscut, din păcate. Într-un alt concurs bizar de împrejurări, Joy
mi-a mărturisit că a auzit în stările ei de transă numele de Duncan Cameron
timp de un an şi jumătate, dar nu ştia ce înseamnă acest lucru. Auzise, de
42
asemenea, şi numele de Wilson. Spre marea ei surpriză, i-am putut explica
semnificaţia celor auzite în transă. Într-una din lecturile sale, Joy mi-a spus că
fraţii Wilson erau gemeni (lucru pe care îl mai auzisem!), dar au fost separaţi
de la naştere. S-au regăsit mai târziu, la Geneva, în Elveţia. Mi-a mai spus că
exista un alt nume asociat cu cei doi, pe care nu-l putea distinge prea clar,
ceva gen „Shell”. I-am sugerat numele de Shelley, căci m-am gândit imediat
la cei doi mari scriitori care au trăit în Geneva, Percy şi Mary Shelley. Joy mi-a
confirmat imediat: „Da, da! Shelley!”.
M-am dus atunci în bibliotecă şi am început să caut numele de Shelley. Am
intrat direct la secţiunea de biografii, fără să mai consult catalogul. Am găsit
imediat o carte groasă despre Percy Shelley, şi am luat-o. Numele de familie
al autorului era Cameron! Am rămas ca trăznit. Am aflat apoi că numele
întreg al acestuia era Kenneth Cameron şi că este considerat unul din cei mai
buni biografi ai lui Shelley. Din păcate, cartea sa nu mi-a oferit prea multe
informaţii legate de ceea ce mă interesa, cu excepţia faptului că Shelley a
trăit în perioada în care se presupune că au trăit şi fraţii Wilson. Investigaţia
făcută asupra lui Shelley m-a condus într-o altă direcţie, pe care am inclus-o
în anexa C, pentru cei interesaţi. Am preferat să nu o includ în textul
principal întrucât, deşi foarte interesantă în sine, nu pare să existe o legătură
directă cu acesta. Oricum ar sta lucrurile, numele de Cameron continua să
apară la orizont. În curând, aveam să trăiesc o surpriză şi mai mare. Acestea
nu au fost singurele cazuri de sincronicitate cu care m-am confruntat în
legătură cu numele de „Cameron”, dar au fost printre cele mai relevante. Cel
mai interesant exemplu a început în august 1991, când am văzut într-o
revistă reclama la o carte. Se numea Colecţie de Eseuri de John Whiteside
Parsons şi era editată de soţia acestuia, Cameron. Ştiam foarte bine cine este
Jack Parsons, menţionat în prefaţa cărţii ca cercetător la Cal Tech în domeniul
rachetelor şi ca adept al lui Aleister Crowley. În anul 1941, el a intrat în Ordo
Templi Orientis4, sau O.T.O. Mai târziu s-a împrietenit cu L. Ron Hubbard,
fondatorul Dianeticii şi Scientologiei, cu care a început să facă unele
experimente de magie.
Am rămas extrem de surprins să aflu că numele soţiei lui Parsons era
Cameron. Prenumele ei nu apărea în catalog. În cele din urmă, am găsit
cartea într-o librărie şi am cumpărat-o (în mai 1992). Am citit introducerea şi
postfaţa ei, şi am aflat că prenumele doamnei Cameron era Marjorie.. În
carte se spunea că autoarea făcuse parte din Marina Militară în Washington
D.C. şi că s-a căsătorit cu Parsons după ce a fost lăsată la vatră. Informaţiile
mi s-au părut foarte interesante şi i-am trimis o scrisoare lui Hymenaeus
Beta. Acesta este numele de cod sub care este cunoscut şeful O.T.O. L-am
4
În traducere, înseamnă Ordinul Templierilor din Orient. Este vorba de o frăţie „dedicată scopului suprem
de asigurare a Libertăţii Individului, ajutându-l pe acesta să avanseze către Lumină, Înţelepciune, Înţelegere,
Cunoaştere şi Putere”.
43
întrebat dacă îmi poate obţine adresa lui Cameron. Dorinţa mea era să-i scriu
şi chiar să-i fac o vizită, dacă femeia ar fi fost de acord. Am pus scrisoarea la
poştă şi am zburat la Los Angeles în aceeaşi zi, pentru cu totul alte motive.
Intenţia mea era să particip la lansarea cărţii Proiectul Montauk în cadrul
Asociaţiei Vânzătorilor de Carte Americani din Anaheim. Acesta era locul în
care se ţinea în anul respectiv târgul de carte.
Abia ajuns acolo, am observat o mică librărie în care se vindeau cărţile lui
Crowley. L-am întrebat pe vânzător dacă auzise de Cameron şi dacă ştia cum
puteam să-i obţin adresa. Mi-a dat numele unei persoane care se afla în acel
moment în California. Am luat legătura cu aceasta şi am stabilit o întâlnire.
Am avut o conversaţie lungă. I-am dat un exemplar din Proiectul Montauk, ca
să înţeleagă mai bine care era scopul meu. În cele din urmă, m-a informat că
într-adevăr, Cameron trăia în California de Sud, dar nu obişnuia să se
întâlnească cu nimeni. Continuând să vorbim, mi-am dat seama că mă aflam
chiar în faţa şefului O.T.O., omul căruia îi scrisesem o scrisoare cu numai
câteva zile înainte. Se pare că am ajuns chiar înaintea acelei Scrisori! Mi-a
cerut să-i păstrez secretă identitatea, promisiune pe care intenţionez să o
onorez.
După câteva zile, Cameron a acceptat să se întâlnească cu mine. Am primit
numărul ei de telefon pentru a stabili întâlnirea şi am rămas surprins să
constat că acesta conţinea în mod ostentativ cifrele „666” - codul lui Aleister
Crowley. Ştiam că mă aflu pe calea cea bună şi acest lucru îmi dădea emoţii.
Nu intenţionez să dezvălui adresa exactă a locuinţei sale, dar vreau să vă
spun că mi-a creat o impresie extraordinară, pe care nu o voi uita niciodată.
Intrarea era modestă, dar şocantă, fiind alcătuită dintr-un gard din bambus,
străjuit de statuia unui Buddha aşezat în poziţie de meditaţie. Era ca şi cum
ai fi intrat într-un templu. Dincolo de intrare erai întâmpinat de ciripitul
extrem de penetrant al unei păsări care stătea într-un copac.
Un câine veghea intransigent pe verandă. Cameron s-a adresat câinelui, iar
acesta mi-a permis să intru. Casa avea un aer bătrânesc şi o atmosferă
ocultă. Femeia părea să aibă peste 70 de ani, dar avea o prezenţă foarte vie.
Părea înconjurată de o aură a cunoaşterii. Fiecare cuvânt al ei era rostit în
mod voluntar, exprimând un control desăvârşit al principiilor oculte.
Ne-am plimbat timp de patru ore, iar povestea ei a fost de-a dreptul
fascinantă. Mi-a vorbit de zilele bune de altădată, alături de soţul ei Jack, de
Ron Hubbard şi de Robert Heinlein. Mi-a explicat că cea mai faimoasă lucrare
a lui Heinlein, Străin într-o ţară ciudată, avea la bază cartea lui Crowley,
Cartea Legii. Deşi Hubbard l-a înşelat pe soţul ei, care a dat faliment din
cauza lui, femeia mi-a spus că i-a plăcut întotdeauna Ron. El şi Jack aveau o
relaţie complexă, similară legăturii dintre doi fraţi. Mai târziu, Hubbard a
susţinut că s-a infiltrat în grupul lui Parsons ca emisar al Guvernului, cu
scopul de a-l distruge din interior. Aceasta este şi astăzi poziţia oficială a
Bisericii Scientologice, dar presa a respins această variantă. Cameron mi-a
44
spus că nu ar fi deloc surprinsă să afle că Hubbard a fost într-adevăr spion,
căci provenea din serviciile secrete ale Marinei. Lucrase şi ea în Marină şi a
fost contactată în acelaşi scop. Cert este că cei de acolo erau foarte
interesaţi de Jack Parsons.
Cameron mi-a spus că utilizează acest nume pur şi simplu pentru că este
numele ei de familie. Pe vremea când lucra în Marină, toată lumea o striga
astfel, aşa că s-a obişnuit. Părea intrigată de motivele care stăteau la baza
interesului meu pentru numele ei. Clanul Cameron era o moştenire de familie
foarte importantă pentru ea. Tatăl ei îi spusese să meargă înainte de a muri
în Scoţia, pentru a fi înconjurată de Cameroni. A adăugat că va fi o
experienţă esenţială pentru ea.
Cameron mi-a mai spus că a lucrat la Marele Stat Major şi că avusese o
influenţă foarte mare la vremea ei. Îi cunoscuse pe Churchill şi pe toţi marii
şefi de state care ne-au vizitat ţara. Auzind că numele ei era Cameron, şeful
armatei scoţiene i-a cerut chiar o audienţă specială. Spre surpriza mea,
Cameron nu a auzit nimic despre Experimentul Philadelphia sau despre
Proiectul Montauk. I-am făcut o scurtă prezentare a întregii poveşti şi am
amintit circumstanţele sincrone de care m-am izbit constant în legătură cu
familiile Crowley şi Cameron. Când mi-am terminat relatarea, m-am simţit
oarecum stânjenit. Oare nu avea nimic să-mi spună? Pierdusem deja o zi
întreagă la târgul de carte şi am riscat să par cam ciudat cu întrebările mele.
Să fi fost un drum închis?
În mod ciudat, am simţit atunci că nu ar putea exista nici un alt loc în univers
în care aş prefera să fiu decât în bucătăria ei, vorbind cu ea. Am intuit cu
putere că deţinea o cheie care ar fi putut dezlega întregul mister. Mi-a trecut,
de asemenea, prin minte că orice mi-ar spune va fi cu totul neaşteptat. I-am
relatat ce simt şi am aşteptat răspunsul ei. Nu m-a dezamăgit.
Cameron a păstrat o vreme tăcerea. Eram concentrat la maximum asupra ei,
aşteptându-i cu nerăbdare cuvintele. În cele din urmă, mi-a spus că i se
părea interesant că am menţionat numele de „Wilson” (când m-am referit la
fraţii Wilson), întrucât numele ei real nu era Marjorie Cameron, ci Marjorie
Wilson. Femeia făcea parte din familia Wilson! La fel şi L. Ron Hubbard.
Numele real al acestuia era, de asemenea Wilson!
Eram prea şocat ca să mai răspund ceva.
45
ALEXANDER DUNCAN CAMERON, JR.
Vi se pare familiar acest om?

Este Duncan Cameron, născut la data de 29 iunie 1951, antrenat multă
vreme de serviciile secrete în domeniul paranormalului.
A „manevrat” Scaunul psihic în timpul experimentelor din Montauk şi îşi
aminteşte că a călătorit în timp între 1943 şi 1983, în cadrul Experimentului
Philadelphia.
46
ALFRED BIELEK
Al este fratele vitreg al lui Duncan, cunoscut într-o viaţă anterioară sub
numele de Edward Cameron. Îşi aminteşte că a fost alături de Duncan pe USS
Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia. A sărit peste bord şi s-a trezit
în Montauk.
47
ALEXANDER DUNCAN CAMERON, SR.
Cunoscut şi sub numele de Duncan Arnold, este părintele biologic al lui

Duncan si Edward Cameron.
Duncan Sr. reprezintă o enigmă curioasă, având legături misterioase cu
serviciile secrete. Şi-a petrecut multă vreme construind vase şi călătorind
prin Europa. Se crede că a fost cel care i-a adus pe savanţii germani în
Statele Unite.
48
PRESTON B. NICHOLS
Om de ştiinţă şi autor, Preston a fost recunoscut de mulţi dintre cei angajaţi

în Proiectul Montauk, înainte de a investiga el însuşi acest proiect şi de a face
publică povestea. Continuă să investigheze şi astăzi fenomenele de la
Montauk, menţinând însă şi afacerile din domeniul electronicii.
CLANUL WILSON
Cameron mi-a spus că numele iniţial al tatălui ei era Hill Lesley Wilson. Mai
târziu, a devenit cunoscut sub numele de Hill Lesley Cameron din cauza
faptului că fusese adoptat de un unchi pe nume Alexander Cameron. Din
păcate, nu-şi putea aminti celălalt nume al acestuia.
Conform spuselor lui Cameron, clanul Wilson era înrudit cu Cameronii.
Aceştia din urmă erau descendenţii clanului Gunn, considerat cel mai vechi
din Scoţia. Se spunea că Gunn-ii proveneau din Odini, care au venit în Scoţia
în timpul perioadei vikingilor. Poate aşa se explică de ce Cameronii erau
cunoscuţi ca „cel mai aprig dintre clanurile luptătoare”. Izvoarele istorice
49
atestă faptul că aveau rădăcini ariene evidente.
Am rămas surprins să aflu că Hubbard era şi el un Wilson. Trebuia să
recunosc totuşi că exista o asemănare izbitoare între el şi Cameron. Nu mă
refer aici numai la faptul că amândoi aveau părul roşcat, ci chiar la trăsăturile
lor faciale. Am întrebat-o de unde ştia că Hubbard era un Wilson, dar nu ştia
foarte exact. Şi-a amintit doar că a citit undeva acest lucru. Mai târziu am
verificat şi am descoperit o referinţă într-o carte intitulată Mesia cu faţa
dezgolită, în care se spunea că tatăl lui Hubbard, Harry Ross Hubbard, era
,de fapt, un Wilson adoptat de familia Hubbard. Am descoperit, de
asemenea, că Harry Ross Hubbard s-a născut în Iowa, la mai puţin de o sută
de mile de locul de naştere al lui Cameron. Merită să remarcăm în treacăt şi
faptul că Duncan şi-a făcut mai demult o scanare mediumică (înainte de a
mă cunoaşte) în care i s-a spus că avea o anumită legătură cu Iowa.
M-am întors mai târziu la şeful O.T.O. şi i-am povestit de asemănarea
izbitoare dintre Cameron şi Hubbard. A râs şi mi-a răspuns că amândoi s-au
născut din aceeaşi păstaie!
Toate aceste lucruri mi s-au părut fascinante, dar nu am reuşit să înţeleg
care era semnificaţia lor. Pe de o parte, cercetările mele ajunseseră la final,
confirmând amintirile lui Preston despre fraţii Wilson. Chiar dacă nu deţin
dovezi cu care să pot demonstra acest lucru la tribunal, nimeni nu poate
contesta faptul că sincronicităţile s-au ţinut lanţ, depăşind cu mult orice
coincidenţă obişnuită. Se pare că Wilsonii, Cameronii şi Crowley-ii erau legaţi
între ei prin fire care nu pot fi descrise altfel decât ca fiind magice.
Cred că întreaga experienţă va putea fi explicată mai bine dacă voi relata ce
s-a întâmplat în continuare.
Cameron mi-a arătat un citat din Jose Arguelles, autorul cărţii Factorul Maya,
în care se spunea că după 27 iulie 1992, sincronicităţile vor începe să joace
un rol mult mai important în vieţile noastre. Numărul lor va creşte continuu,
acesta fiind un semn al timpurilor noi pe care le vom trăi.
M-am despărţit de Cameron şi m-am îndreptat glonţ către prima cabină
telefonică, pentru a suna la familia Arcuri. Este vorba de nişte vechi prieteni
de familie, alături de care am crescut şi pe care nu i-am văzut de 16 ani. Am
intrat pe autostradă şi m-am îndreptat către locul în care am crescut şi în
care am trăit cu 30 de ani în urmă. Am rămas uimit să constat că nu m-am
rătăcit deloc, conducând drept pe vechea mea stradă, de unde plecasem la
vârsta de zece ani, fără să mai revin vreodată.
Mă aşteptam să văd copaci uriaşi, căci au trecut 30 de ani de când am locuit
eu aici. Spre surpriza mea, toţi copacii mari fuseseră tăiaţi şi înlocuiţi cu alţii
de talie mică. Totul arăta exact aşa cum era pe vremea când locuiam eu aici.
Am regăsit aceeaşi magie a copilăriei mele, efectul de întoarcere în timp fiind
uluitor.
Pe lângă faptul că mă simţeam acasă, întreaga experienţă cu Cameron îmi
dădea o senzaţie similară.
50
Experienţele mele legate de scientologie căpătaseră un sens nou şi, în plus,
mă apropiam de finalul cercetărilor legate de Montauk.
În această stare de spirit, mi-a devenit dintr-o dată clar de ce era atât de
importantă povestea Proiectului Montauk. Ea reprezintă poarta prin care
umanitatea se poate întoarce acasă. Avem cu toţii şansa să revenim de unde
am plecat şi să ne luăm în primire moştenirea. Cu milioane de ani în urmă,
conştiinţa noastră a fost divizată în mii de părţi. Biblia şi toate textele sacre
ale marilor religii ale lumii afirmă acest lucru (de regulă, prin analogii). Era
Vărsătorului va face posibilă recuperarea cunoaşterii pierdute de milenii. De
aceea, holocausturile din trecut ies din nou la iveală, iar noi ne putem
redobândi din nou dreptul nostru prin naştere, acela de a fi fiinţe spirituale
pe deplin conştiente. Mai avem însă multe eforturi de depus. Mai avem încă
de tras cortina Vrăjitorului, aşa cum a făcut Toto în Vrăjitorul din Oz. În etapa
actuală, doi dintre vrăjitorii ascunşi în spatele cortinei par să fie fraţii Wilson.
Conform lecturilor psihice şi propriilor lor amintiri, Preston şi Duncan par să
fie reîncarnările celor doi fraţi Wilson. Deşi sunt nişte adevăraţi vrăjitori, ei nu
deţin din păcate toate răspunsurile pe nivelul lor actual de conştiinţă.
Concluzia ar fi că fraţii Wilson sunt părţile pierdute ale sufletelor lor, existând
în alte dimensiuni şi apărând din când în când (poate cu intenţie) în lumea
noastră tridimensională. Dintr-o perspectivă mai largă, este posibil ca fiecare
dintre noi să avem „un frate Wilson” - parte integrantă a sufletului nostru -
care există într-o altă dimensiune a universului. Pe măsură ce ne vom integra
cu restul existenţei, vom intra cu siguranţă în contact cu aceste părţi ale
fiinţei noastre la care deocamdată nu avem acces.
Dar vă propun să renunţăm pentru moment la aceste cugetări filosofice şi
abstracte, pentru a ne întoarce la lumea noastră tridimensională, pentru a
continua să tragem cortina Vrăjitorului. Întors din nou în New York City, am
dat peste o carte rară, numită Secretele lui Aleister Crowley, scrisă de Amado
Crowley. Prima mea reacţie în faţa cărţii a fost să cred că era scrisă de un
impostor. Nu auzisem vreodată ca Aleister Crowley să fi avut fii. Frunzărind
însă cartea, am rămas surprins să găsesc menţionat în ea numele de Wilson.
Drept urmare, am cumpărat-o şi am citit-o. Din păcate, nu am descoperit
informaţii referitoare la fraţii Wilson. În schimb, cartea s-a dovedit de-a
dreptul interesantă, dezvăluind o faţetă a lui Crowley de care l-am bănuit de
mult, dar pe care nu am mai întâlnit-o descrisă în vreo carte. Dintr-o
perspectivă subiectivă, consider că lucrarea este autentică, deşi nu am
căderea să fac judecăţi de valoare legate de genealogia legitimă a familiei
Crowley. Cert este că a fost vorba de un eveniment sincron.
I-am scris lui Amado Crowley prin intermediul editorului cărţii şi l-am întrebat
dacă ştie ceva în legătură cu fraţii Wilson şi dacă aceştia aveau vreo legătură
cu acel Wilson menţionat în cartea sa. Se pare că nu a primit scrisoarea mea
decât după câteva luni. În cele din urmă, după ce îmi pierdusem orice
speranţă că îmi va mai răspunde, am primit răspunsul domnului Crowley.
51
Mi-a spus că persoana la care a făcut referire în cartea sa nu era membră a
familiei Wilson, dar ştia foarte bine de fraţii Wilson. Aceştia au existat într-
adevăr!
Potrivit mărturiei lui Amado Crowley, fraţii Wilson se aflau în relaţii foarte
apropiate cu Aleister şi cu Bunicul Crowley (Edward Alexander). Îl cunoşteau,
de asemenea, foarte bine şi pe scriitorul H.G. Wells, ale cărui romane despre
călătoriile în timp este posibil să fi fost influenţate de ei.
Mi-a mai spus o părere interesantă a sa, potrivit căreia i se părea normal că
cei doi fraţi erau sterili din punct de vedere fizic, ceea ce ar indica o finalitate
evidentă a existenţei lor terestre, fără descendenţi de la care să poată fi
obţinute informaţii legate de ei. Acest lucru oferă anumite indicii preţioase
pentru cei familiarizaţi cu principiile magiei. Dar ca să înţelegeţi mai bine
acest lucru, trebuie să explicăm mai întâi o parte din aceste principii şi să
adăugăm câteva povestiri despre Montauk; abia apoi vom putea rezolva
misterul fraţilor Wilson.
MAGIE ŞI PSIHOTRONICĂ
După această scurtă călătorie prin lumea ocultismului, este timpul să oferim
câteva explicaţii legate de felul în care se leagă magia de psihotronică şi de
ceea ce s-a petrecut la Montauk. Pentru a înţelege toate aceste lucruri,
studiul anumitor elemente fundamentale din ocultism devine absolut
necesar.
Crowley a definit magia ca fiind „Ştiinţa şi Arta de a produce Schimbări în
conformitate cu Voinţa proprie”. La fel ca şi ştiinţa oficială, magia recunoaşte
faptul că evenimentele naturale se succed invariabil, fără o intervenţie a
unor cauze supranaturale. Ambele sisteme au la bază ordinea şi
uniformitatea naturii.
Spre exemplu, dacă cineva doreşte să folosească magia pentru a câştiga o
avere, el trebuie să studieze natura bogăţiei şi legile naturale ale acesteia.
Practicantul trebuie să se pună apoi la unison cu aceste forţe, devenind
receptorul lor. Nu mai trebuie să menţionăm faptul că el trebuie să înceapă
prin a se cunoaşte mai întâi pe sine, asigurându-se că face parte din destinul
său să devină beneficiarul unei mari averi. În caz contrar, aceleaşi principii
ale naturii îl vor face să sufere (prin forţarea unui destin care nu îi aparţine).
De pildă, furtul poate conduce la îmbogăţire, dar poate avea şi consecinţe
extrem de neplăcute.
Magia începe să se deosebească de ştiinţa oficială într-un punct cheie. În
mod firesc, ştiinţa măsoară universul în termeni cantitativi. Dacă un om de
ştiinţă nu poate măsura ceva, respectivul fenomen nu poate fi luat în
considerare, întrucât nu există baza necesară, conform sistemului.
52
Investigaţiile nu pot continua într-un asemenea caz. De aici începe însă
magia. Pe nivelele ei superioare, aceasta devine cu adevărat o artă. Ea nu îşi
pierde statutul ştiinţific, dar este greu să comunici principiile ei în termenii
limbajului obişnuit şi ai experienţei terestre tridimensionale. În consecinţă, ea
devine un subiect ezoteric, neputând fi controlată decât de către iniţiaţi.
Putem stabili o punte între ştiinţa convenţională şi magie dacă înţelegem că
trăim într-o lume cu mai multe dimensiuni. Chiar dacă acest concept nu
poate fi înţeles cu uşurinţă empiric sau prin experienţă directă, putem ajunge
la înţelegerea lui printr-o progresie logică. Spre exemplu, dacă acceptăm
existenţa a trei dimensiuni, logica însăşi ne arată că trebuie să mai existe cel
puţin una. Dacă te afli prins într-o lume plană (cu două dimensiuni) şi
vorbeşti cu alte fiinţe bidimensionale despre cea de-a treia dimensiune a
spaţiului, acestea vor crede că eşti nebun. Este imposibil ca ele să înţeleagă
conceptul de înălţime fără a fi transpuse în lumea tridimensională. Prin
analogie, putem vorbi şi noi despre o a patra dimensiune. În mod evident,
lumea superioară nu poate fi măsurată cu instrumentele specifice universului
tridimensional.
Deşi oamenii de ştiinţă se folosesc în mod curent de matematică pentru a
măsura universul, ei nu par prea preocupaţi de faptul că principiile
matematice sunt absolute şi nu pot exista în lumea noastră cu trei
dimensiuni. Pe de altă parte, noi nu putem exista în această lume fără
„universul absolut” al matematicii. De aceea, este logic să tragem concluzia
că în afara lumii noastre fizice mai există şi alte universuri. De vreme ce
ştiinţa nu îşi poate face măsurătorile decât prin instrumente tridimensionale,
este evident că pentru a cunoaşte alte dimensiuni trebuie să ne folosim de
alte mijloace decât cele ştiinţifice. Studierea acestor alte mijloace poartă
numele de ocultism. Scopul său este acela de a transcende lumea
experienţei obişnuite.
Gândul că o fiinţă din lumea noastră tridimensională ar putea convinge o altă
fiinţă dintr-o lume cu patru dimensiuni (sau chiar mai înaltă) să gândească
exclusiv în termenii noştri tereştri este de-a dreptul absurd. Acest tip de
gândire este programat şi reprezintă opusul perfect al creativităţii.
Rezultă în mod evident că forţele care ne pot conduce în lumile superioare
sunt cele divine şi angelice (ambele, forţe creatoare), în timp ce forţele care
ne pot conduce în lumile inferioare sunt cele satanice şi demoniace. Din
punct de vedere teologic, să insişti asupra tezei că nu există decât o lume cu
trei dimensiuni apare drept o acţiune satanică.
La fel ca şi ştiinţa oficială, magia este preocupată de măsurătorile cantitative,
dar în plus, ea adaugă şi studiul dimensiunii calitative, care se referă înainte
de toate la calitatea vieţii în miriadele ei de manifestări.
În Experimentul Philadelphia, factorul care a avut de suferit a fost cel uman.
Oamenii au fost aruncaţi în afara dimensiunii lor familiare, iar referinţele lor
la realitatea pe care o cunoşteau au avut mult de suferit. Acest factor uman
53
de care vorbim ţine de domeniul calităţii vieţii. Toate aceste experimente
ciudate şi secrete au la bază faptul că nu s-a ţinut cont de factorul uman.
Se pune atunci întrebarea: în ce constă caracterul şi calitatea vieţii în sine?
Răspunsul pare conţinut chiar de întrebare. Caracterul şi calitatea sunt
sinonime cu viaţa. Oamenii au o natură şi un caracter particulare, care nu pot
fi cuantificate. Tocmai această dihotomie conduce la coşmarurile tehnologice
care apar atunci când Ştiinţa se opune Omului.
Legătura cea mai strânsă între ştiinţă şi spiritualitate apare în domeniul
psihotronicii. Aceasta permite cuantificarea într-o oarecare măsură a omului.
Individualitatea acestuia poate fi recunoscută în funcţie de anumite frecvenţe
şi lungimi de undă specifice. Aceste frecvenţe nu au o individualitate în sine,
dar pot reprezenta manifestări ale unei individualităţi în scopuri practice şi
tehnologice.
Psihotronica permite punerea în rezonanţă a individului cu o frecvenţă
specifică, prinzându-l în capcana ei. Acest lucru poate fi realizat prin izolarea
frecvenţei respective, blocându-i apoi libertatea de mişcare. În acest fel,
individul (măsurat prin schimbarea frecvenţelor) îşi modifică însăşi
semnătura sau caracteristicile de bază. El este nevoit să facă acest lucru
dacă nu doreşte să fie bombardat cu frecvenţa astfel izolată. Prin schimbare,
persoana îşi pierde însă individualitatea iniţială. Dacă este silit să adopte
frecvenţe controlabile sau sugestibile, el poate deveni cu uşurinţă o persoană
controlată.
Imaginaţi-vă o micuţă balerină care pluteşte prin cameră într-un dans sacru.
Acesta este felul ei natural de a se manifesta. Dacă este însă bombardată cu
lungimi de undă agresive şi grosiere (de pildă, printr-o muzică adecvată), ea
se va opri din dans şi îşi va acoperi urechile. În acest fel, dansul va deveni
ceva imposibil pentru ea. Treptat, ea ar deveni obsedată să îşi astupe
urechile pentru a nu mai auzi sunetul enervant. În cele din urmă, ar surzi
complet sau şi-ar pierde orice interes pentru dans. Mai mult decât atât, ideea
de dans ar fi asociată în mintea ei cu un aspect dureros. O astfel de femeie
îndoctrinată nu şi-ar mai dori altceva decât să devină o gospodină din clasa
mijlocie, fără alte aspiraţii superioare. Ce uşurare să devii aşa ceva prin com-
paraţie cu obligaţia de a asculta acel sunet asurzitor... Din păcate, ea ar
înceta în acest fel să îşi mai manifeste sinele real.
Acest exemplu ilustrează felul în care pot reacţiona oamenii atunci când
electronica este asociată cu principiile magiei. Dacă viaţa trece pe un nivel
superior în urma unor asemenea experienţe, putem vorbi de magie albă.
Invers, când viaţa trece pe un nivel inferior, avem în mod evident de-a face
cu magia neagră.
Magia este un subiect profund şi nu ne-am propus să mergem acum prea
departe cu studiul ei. Cei interesaţi pot găsi nenumărate texte de
specialitate.
De aceea, ne vom întoarce la oamenii pe care îi cunoaştem deja şi la drama
54
evenimentelor legate de Proiectul Montauk.
DOMNUL X
Într-un capitol anterior am vorbit de un anume domn X, care susţinea că a

fost implicat în Proiectul Montauk. Potrivit afirmaţiilor sale, el a fost
responsabil cu finanţarea operaţiilor şi cu aprovizionarea. Legenda spune
chiar că activitatea sa a fost crucială pentru obţinerea de la extratereştri a
tehnologiei necesare pentru construirea Scaunului psihic.
La întâlnirea noastră, domnul X mi-a spus că nu poate să-mi dezvăluie şi alte
informaţii legate de rolul pe care l-a jucat. Era nervos, aşa că am început să
discutăm despre alte lucruri. L-am întrebat de fotografia lui Preston cu fraţii
Wilson, pe care se pare că o văzuse şi el. Nu mi-a dat informaţii noi legate de
acest subiect, dar a avut câteva lucruri interesante de spus despre legătura
dintre Aleister Crowley şi Montauk.
Domnul X susţine că Aleister Crowley a manipulat timpul, întorcându-se în
primele două decenii ale secolului nostru. Putea să călătorească în timp prin
mijloace pur magice. Mai mult, Crowley cunoştea principiile levitaţiei şi putea
materializa diferite spirite într-o formă fizică sau sonoră.
Domnul X mi-a mai explicat că unul din motivele pentru care Crowley putea
călători în timp era acela că nu era blocat în nici o dimensiune sau iluzie.
Această capacitate nu reprezintă ceva nou pentru metafizicieni, fiind inclusiv
la îndemâna altor mediumi şi persoane cu puteri psihice, capabile să intre
într-o stare simbolică. Este vorba de o stare modificată de conştiinţă în care
pot avea acces la informaţii, cunoscute şi sub numele de înregistrările
akasha-ice. Există un nivel care transcende chiar planul akasha-ic, în care
forţele energetice (sau entităţile) pot intra în alte corpuri sau în alte
dimensiuni. Crowley avea acces la acest nivel, putându-se deplasa în planuri
diferite de existenţă. Practic, el nu se afla doar înaintea epocii sale, ci trăia
chiar în afara timpului.
În acest moment al conversaţiei noastre, mi-a trecut prin minte că Aleister
Crowley crea aşa-numitele „găuri de vierme” către alte realităţi, prin care
putea călători înainte şi înapoi, atât spaţial cât şi temporal. Chiar şi bizarele
manipulări de la Montauk şi Philadelphia puteau fi creaţii fizice elaborate de
mintea unui magician foarte puternic. Mi se pare o ironie supremă faptul că
porecla adoptată de Crowley a fost „Bestia”, adică exact materializarea care
a apărut în Montauk. Crowley era notoriu pentru dorinţa sa de a atrage
atenţia, iar cartea de faţă ar putea fi privită din acest punct de vedere ca o
reclamă foarte elaborată a muncii sale. Evident, scopul ei nu este acesta, dar
conexiunea şi sincronicităţile aferente nu pot fi contestate.
Până la urmă, am ajuns pe aceeaşi lungime de undă cu domnul X şi se pare
55
că intenţia lui a fost aceea ca eu să aflu rolul precis al lui Crowley. Este
interesant de remarcat şi faptul că vorbeşte despre acest subiect cu o
autoritate pe care nu o manifestă atunci când discutăm despre alte subiecte.
Mi-a mai spus şi faptul că Biserica Catolică a avut tendinţa să creeze o
legendă cât mai puternică în jurul ei, cu intenţia de a manipula oamenii.
Crowley a operat pe un nivel chiar mai înalt. El s-a folosit de zeităţi păgâne şi
de forţe energetice (uneori negative, care ţin de magia neagră) care fac
parte integrantă din subconştientul colectiv - acelaşi din care provin îngerii şi
viziunile religioase. Crowley a trecut dincolo de limitele artificiale inventate
de Biserică şi de stat, nefiind de acord cu maşinaţiunile care ţineau populaţia
în ignoranţă. A operat cu magia pură, având acces la un nivel intuitiv
profund.
Domnul X a încheiat relatarea admiţând că îi este teamă. Crowley avea
puteri şi capacităţi remarcabile, pe care puţini oameni le-au avut vreodată.
Era convins că Aleister Crowley continuă să fie prin preajmă, distrându-se pe
seama noastră. Imaginea sa asupra lui Crowley mi-a adus aminte de cartea
„Nebunul” din Tarot, care încarnează impulsul creator „nebunesc” cu care a
început creaţia întregului univers. Este vorba de o forţă creatoare căreia nu i
te poţi opune, care creează în funcţie de capriciile sale şi fără să ţină cont de
consecinţe.
După această conversaţie, am căutat prin mai multe cărţi, încercând să
găsesc o documentaţie pe marginea subiectelor discutate. Domnul X părea
să aibă acces la o anumită sursă de informaţii particulare; de aceea, nu prea
mă aşteptam să descopăr ceva în literatura oficială. M-am gândit că aş putea
găsi ceva legat de anul 1923, adică de momentul petrecut cu 20 de ani
înainte de 1943, conform bioritmului de 20 de ani al pământului, despre care
am mai vorbit în această carte. Mi-a fost extrem de greu să găsesc referinţe
la anul 1923 şi la ceea ce a făcut Aleister Crowley în acel an. În cele din
urmă, am renunţat.
M-am dus atunci la Maria Fix, prietena mea cu puteri psihice paranormale.
Deşi stabilisem o întâlnire cu ea, s-a arătat surprinsă de sosirea mea şi m-a
întrebat ce caut acolo. Se pare că îşi încurcase complet orarul. Subit, mi-a
spus: „Ştiu de ce eşti aici!”.
M-a condus apoi cu maşina personală la o prietenă a ei, care avea o întreagă
bibliotecă despre Aleister Crowley. Unele erau cărţi rare, pe care nu le
văzusem niciodată. Mi-a permis să le iau acasă. Răsfoindu-le, am găsit un
titlu numit Jurnalul magic al lui Aleister Crowley. Cartea conţinea jurnalul lui
Crowley pe un singur an: 1923!
Am căutat imediat pagina referitoare la data de 12 august, ziua când a avut
loc Experimentul Philadelphia.
Această dată şi ziua următoare lipseau însă din jurnal. Aproape toate
celelalte zile ale anului conţineau relatări. Lectura zilelor anterioare indică
posibilitatea ca el să fi fost bolnav în zilele respective. Cineva mi-a sugerat
56
însă posibilitatea ca aceste pagini să fi fost omise în mod intenţionat. Oricum
ar sta lucrurile, este ştiut că Aleister Crowley nu omitea să scrie în jurnalul
său magic decât în situaţii cu totul excepţionale.
Ca o notă particulară, Crowley afirmă undeva în jurnal că în timpul unei vizite
la Montauk s-a acoperit cu băşici, care au rămas pe corpul său timp de cinci
ani. Alte referinţe la Montauk nu mai există.
Pe scurt, nu am găsit în acest jurnal referinţe directe ale faptului că Aleister
Crowley ar fi fost implicat în vreun fel în Proiectul Montauk. Singurul aspect
curios este legat de aceeaşi sincronicitate de care m-am izbit de când m-am
apucat să studiez problema. Pe de altă parte, am găsit ceva interesant într-o
altă carte luată din biblioteca prietenei Mariei.
În cartea Opt prelegeri despre yoga, Crowley demonstrează foarte clar că
înţelegea perfect subtilităţile electromagnetismului şi felul în care
interferează acesta cu gravitaţia. El se afla cu mult deasupra savanţilor
epocii sale (inclusiv ai celor din zilele noastre). El este primul care a afirmat
că „spaţiul este finit, dar nesfârşit”, amuzându-se atunci când Einstein i-a
preluat formula, demonstrând-o matematic şi zguduind întreaga lume
ştiinţifică, patru ani mai târziu. Înţelegerea lui Crowley nu izvora numai din
geniul său. Este cert faptul că trecuse prin şcoala geometriei sacre şi a altor
discipline alchimice ale unor ordine străvechi. Corul ştiinţific care l-a aclamat
pe Einstein provenea dintr-o cu totul altă direcţie, mult mai puţin avizată.
S-a spus de multă vreme că ştiinţa nu poate decât cel mult să spere că va
ajunge vreodată să cunoască ceea ce religia afirmă de multă vreme. Trecut
prin toate şcolile religioase şi mitologice, Crowley nu putea decât să ilustreze
această afirmaţie. La vremea lui, a fost deasupra tuturor savanţilor.
Toate aceste informaţii nu îşi propun să fie un elogiu la adresa lui Crowley.
Acesta a trăit şi a murit ca un simplu om. Dacă este să ne luăm după tot ce s-
a spus despre el, ca om avea destule defecte, dar studiile sale depăşeau
orice imaginaţie în excelenţă. În această carte nu am urmărit să prezint
decât latura cea mai bună a omului Crowley, părându-mi-se semnificativă
pentru subiectul ales.
Înainte de a trece la partea a doua a cărţii de faţă, scrisă de Preston, aş dori
să mai remarc un lucru pe care Crowley l-a afirmat în cartea sa, Opt prelegeri
despre yoga. El a afirmat în faţa unei audienţe că ştiinţa reprezintă un sistem
închis, întrucât nu asociază valori umane descrierilor sale despre univers.
Dacă valorile alcătuiesc o parte integrantă a realităţii, pare ciudat că ştiinţa
oferă descrieri atât de consistente ale unor fenomene care ignoră aceste
valori.
Revenim astfel din nou asupra factorului uman atât de abuzat în timpul
Experimentului Philadelphia şi al Proiectului Montauk căci acesta este
factorul cel mai important din univers.
PARTEA A II -A
57
DE PRESTON B. NICHOLS
II
INTRODUCERE LA PARTEA A DOUA
Am făcut investigaţii şi am ţinut conferinţe pe marginea Proiectului Montauk

timp de mai bine de un deceniu şi, deşi nu este în intenţia mea să conving pe
cineva de ceva anume, putem vorbi despre o serie de evoluţii ale unor
evenimente care s-au petrecut, despre care consider că sunt de interes
public. Cât despre adevărul relativ al acestora şi ce anume trebuie făcut cu
informaţiile prezentate, vă las să decideţi singuri.
Această secţiune a cărţii va descrie evenimente pe care le-am trăit personal
după apariţia lucrării Proiectul Montauk. Ele sunt revelatorii pentru a
demonstra existenţa unui scenariu mai vast legat de Montauk, scenariu care
nu mă include însă doar pe mine şi pe Duncan.
Sunt preocupat îndeosebi de acel grup pe care eu îl numesc „băieţii din
Montauk”. Pentru cei care nu-şi mai aduc aminte, băieţii din Montauk au fost
programaţi prin tehnici psihosexuale de control al minţii. Informaţiile legate
de ei, care vor fi oferite în continuare, au fost obţinute prin interviuri cu
diferite persoane care au luat parte la proiect. Scanările mediumice ale lui
Duncan au jucat şi ele un rol important în descoperirea resorturilor ascunse
ale întregii poveşti. O răsturnare profundă de situaţie legată de această
investigaţie mediumică s-a produs atunci când am intrat în contact cu un om
care pretinde că a fost cel care i-a programat pe băieţi. După ce a început să
lucreze împreună cu mine a fost trimis la închisoare; de aceea, nu-i voi
dezvălui numele real, pentru a-l proteja pe el şi familia lui. În această carte
mă voi referi la el numindu-l Stan Campbell. Fără ajutorul lui, mi-ar fi fost
extrem de dificil să dobândesc toate informaţiile pe care le voi revela în
continuare legate de băieţii din Montauk.
Mai întâi de toate, voi oferi o privire de ansamblu a proiectului referitor la
băieţii din Montauk, după care va urma o descriere a bizarelor evenimente
prin care am trecut împreună cu Stan. În final, voi relata o altă întâlnire
ciudată care m-a condus la o investigaţie a istoricului tranzistorului electronic
şi a implicării extratereştrilor în această descoperire. După cum va decurge
povestea, vă veţi da seama că Proiectul Montauk continuă să fie activ şi în
zilele noastre.
PRESTON B. NICHOLS
BĂIEŢII DIN MONTAUK

58
La începutul anilor ‘70, grupul Montauk a devenit interesat de programarea

mentală a copiilor. Potrivit legendei, extratereştrii cenuşii au răpit circa 50 de
copii şi i-au predat autorităţilor din Montauk. Urma ca aceştia să fie pro-
gramaţi şi separaţi în trei grupe de vârstă: 6-12 ani, 13-16 ani şi 16-22 de
ani.
După operaţii (şi în cazul în care copiii supravieţuiau acestor intervenţii),
primul grup urma să fie separat în două subgrupe. O grupă urma să le fie
predată cenuşiilor pentru experimente genetice, iar cealaltă urma să fie
programată şi implantată din nou în societate. În unele cazuri urmau să fie
returnaţi familiilor lor; în altele urmau să fie inseraţi în familii noi.
Ideea era ca aceşti copii de vârste mici să fie asimilaţi de către populaţie.
Urmau să fie astfel crescuţi încât să de vină oameni normali, să meargă la
colegiu şi să ajungă medici, avocaţi, politicieni etc. Deşi aparent normali, ei
aveau să devină un fel de roboţi programaţi, care trebuiau să răspundă
apelului din partea Guvernului Secret atunci când acesta îi va chema la
datorie. Răspunsul urma să se producă la un gen de „chemare” psihotronică,
hipnotică sau chiar verbală. Planul era să fie activaţi în momente de haos,
astfel încât să se unească şi să se transforme în detaşamente ale guvernului
care să îi vâneze pe duşmanii acestuia. Instrucţiunile lor nu constau decât în
a-i urmări pe toţi cei consideraţi a se opune guvernului şi în a comite
distrugeri cât mai mari în rândul grupărilor antiguvernamentale.
Celelalte două grupe de vârstă, cele cuprinse între 13-16 ani şi 16-22 de ani,
au fost folosite, de asemenea, pentru recoltarea de material genetic şi pentru
infiltrarea în societate, dar programarea lor urma să producă rezultate mult
mai rapide. Cei programaţi trebuiau împărţiţi şi ei în două subgrupe, în
eventualitatea în care supravieţuiau programării. Prima grupă trebuia să
cuprindă asasini fără scrupule, care să poată fi trimişi după anumite
persoane particulare, pentru a le ucide. Cea de-a doua grupă a fost numită „a
celor care tulbură ordinea” şi urma să răspândească în rândul tinerilor cultul
satanic şi alte mişcări similare. Sarcina lor era aceea de a se organiza
imediat, trecând direct la acţiune, spre deosebire de copiii din categoria de
vârstă mai mică, ce urmau să rămână „adormiţi” până la primirea apelului
guvernamental. Unii din tinerii cu vârste mai mari (din categoria 16-22 de
ani) au fost programaţi să devină sclavi pentru a fi supuşi la diferite munci.
Programarea acestor tineri a început în anul 1973, dar există indicii că ar fi
putut începe mult mai devreme, la Brookhaven (Laboratoarele Naţionale
Brookhaven din Long Island). Motivul pentru care au fost căutaţi numai blonzi
cu ochi albaştri pare să fie legat de factorul psihogenetic specific rasei
ariene. Există o doctrină ocultă străveche în care se vorbeşte despre apariţia
diferitelor rase pe pământ, care i-a preocupat inclusiv pe Hitler şi pe acoliţii
acestuia. Au existat şi tineri cu părul şi pielea închise la culoare, dar şi
aceştia trebuiau să corespundă trăsăturilor ariene.
59
Programatorii s-au concentrat pe trei vârste particulare: 9, 14 şi 19 ani,
considerate a fi vârste de apogeu. Copiii au fost introduşi într-o cameră,
complet goi. Un dispozitiv electronic le-a fost inserat în organele genitale şi
astfel a început un program diabolic în care au fost trataţi cu brutalitate, într-
o manieră destul de asemănătoare cu câinele lui Pavlov. Au fost bătuţi la
limita suportabilităţii, până când au ajuns nişte mase informe de carne, fără
nici un fel de voinţă individuală. Mulţi dintre ei au murit. Cei care au
supravieţuit au devenit extrem de uşor de manipulat.
În timp ce copiii erau bătuţi, în cameră a fost introdus un dispozitiv electronic
asemănător unei antene. Cred că era un aparat conceput de extratereştri
pentru a induce vibraţii psihice de teamă şi lipsă de speranţă. Structurile
psihice rezultate erau înregistrate. Băieţii care au murit au fost supuşi
analizelor, iar o serie de părţi corporale le-au fost prelevate. Era vorba de
acele părţi considerate că au de-a face cu frica. Legendele legate de micii
cenuşii afirmă că aceşti extratereştri sunt extrem de interesaţi de senzaţia de
teamă a oamenilor. Unii au sugerat chiar că ei cultivă această teamă la un
nivel colectiv. Este posibil ca scenariul de la Montauk să fi fost scris chiar de
extratereştri, urmând să le servească propriilor lor scopuri. O altă posibilitate
este ca ei să fi sugerat doar acest scenariu, acceptat de echipa din Montauk
pentru propriile sale interese.
După ce copiii au cedat la nivel mental, ei au fost duşi la un programator
care le-a reprogramat minţile aşa cum doreau cei din conducere. Întregul lor
subconştient a fost restructurat din temelii. Minţile lor au fost programate să
servească unui anumit scop particular. În final, li s-a dat drumul în societate.
MISTERIOASELE CABINE DIN MONTAUK
60
Împrejurimile bazei din Montauk sunt înţesate de clădiri micuţe, înzestrate cu
uşi, precum cea de mai sus.
Unele sunt echipate cu luminiţe roşii, care ar putea face parte dintr-un sistem
de alarmă. S-a speculat că ar putea fi vorba de intrări în structurile
subterane, dar nimeni nu este absolut sigur de acest lucru. Aceste cabine
reprezintă încă un mister.
10
STAN CAMPBELL, OFIŢER CIA
În anul 1991, am fost rugat să particip la o conferinţă ţinută în zona

metropolitană din New York. Cea care mi-a adresat invitaţia a fost Elaine
Donald, gazda întâlnirii şi un medium în vogă. După conferinţă, m-a întrebat
dacă pot să-l conduc acasă cu maşina mea pe unul din invitaţii ei. Numele
acestuia era Stan Campbell (nume fictiv). Nu este exclus ca această întâlnire
să fi fost pusă la cale cu intenţie.
Stan nu a vorbit în timpul conferinţei, dar dorea să comenteze ceea ce s-a
discutat. I-am spus că vom face acest lucru pe drumul către casă. În maşină
a devenit volubil, vorbind ca o persoană trecută prin traumatismul răpirii de
către extratereştri şi care mai apoi a avut probleme cu Guvernul şi cu legea.
A fost acuzat de delapidare, dar nu-şi amintea să fi făcut aşa ceva. Deşi îşi
amintea că a deschis anumite fişete bancare şi că a obţinut nişte bani, nu era
prea sigur ce anume făcuse. Pe scurt, mi-a vorbit de toate problemele sale
de viaţă. Înainte să ajungem acasă la el, mi-a spus că ar dori să lucreze cu
mine. În cele din urmă, l-am lăsat la domiciliu, acceptând să ne întâlnim la o
dată ulterioară.
După ce am început să lucrez cu Stan, am descoperit că este un om foarte
cooperant. Aş zice chiar exagerat de cooperant. Am remarcat că mintea lui
era făcută varză; făcea însă orice i-aş fi cerut. Nu aveam nici o îndoială că
acest om a fost supus cândva unor abuzuri grave. Mi-a povestit tot felul de
lucruri despre participarea lui la diferite grupuri interesate de OZN-uri. Mi-a
spus, de asemenea, că este consultat de un psihiatru şi că a avut o
experienţă extrem de neplăcută în cadrul unui grup organizat de acesta, în
care a fost pus să îi conducă pe ceilalţi într-o manieră inchizitorie.
Am tras concluzia că era paranoic, că avea o minte foarte slabă şi în esenţă
nu avea nici un fel de voinţă personală. Era extrem de greu să lucrezi cu el,
aşa că i-am sugerat să folosim metodele lui Wilhelm Reich (metode de acce-
sare a subconştientului unei persoane pe nivele mult mai profunde decât
hipnoza obişnuită; aceste metode au fost folosite inclusiv la Montauk şi în
alte operaţii secrete de control al minţii). Stan a acceptat. Primul lucru pe
care l-am remarcat a fost faptul că părea să fi fost antrenat în asemenea
metode. În mod normal, ca să obţin asemenea răspunsuri ar fi trebuit să
61
lucrez cel puţin două luni cu el, pentru a-l aduce pe nivelul corespunzător.
Concluzia a fost că mai avusese experienţe legate de aceste tehnici. Deşi nu-
şi mai aducea aminte, sunt absolut convins că a fost antrenat în metodele lui
Wilhelm Reich.
Pe măsură ce am avansat, Stan a început să-mi vorbească despre
experienţele sale legate de extratereştri. Pe scurt, se pare că a fost răpit de
mai multe grupuri de extratereştri. Îşi amintea, de asemenea, de faptul că a
fost răpit de oameni (fără doar şi poate, agenţi guvernamentali) aflaţi în
OZN-uri.
În cele din urmă, Stan a început să-şi aducă aminte de o vreme când a
activat în CIA. Pe la începutul anilor ‘80, a primit un telefon la ora 3.00
dimineaţa. Vocea de la capătul firului i-a cerut să depună o cerere pentru o
slujbă în CIA. I s-a spus să se prezinte într-un anumit loc şi să completeze
formularele de cerere. I s-a cerut apoi să se ducă la Institutul de Tehnologie
din New York şi să facă un test. A fost ulterior din nou contactat şi i s-a spus
că a trecut testul cu brio. În continuare, a primit indicaţii să se prezinte într-
un anumit hotel (The New Yorker) sub un nume fals, unde îl aştepta o
anumită cameră. S-a prezentat la hotel, a primit cheile de la o cameră, în
care a intrat, apoi a aşteptat. Stan mi-a spus că respectiva cameră era
ciudată, fiind situată chiar lângă o debara de care o despărţea un perete pe
care se afla o oglindă mare. Era convins că în spatele oglinzii se ascundeau
camere de luat vederi şi echipamente de supraveghere. După o vreme a
sunat telefonul; în cameră a urcat o femeie, care i-a dat o serie de teste
psihologice.
În final, s-a întors acasă, după care a fost contactat din nou. I s-a spus că a
trecut cu bine şi noile teste şi că urma să se prezinte pentru testul final.
Locaţia era situată undeva în Virginia, într-un oraş numit Crabwell Corners.
Acolo, s-a cazat la hotelul Holiday Inn. Era convins că nu este deschis
publicului, căci deşi avea afişată plăcuţa cu „Nu mai sunt locuri”, nu a văzut
niciodată pe nimeni înăuntru. În fiecare cameră existau inclusiv cheile de la o
maşină. Stan s-a prezentat sub un alt nume fals şi i s-a spus să meargă într-o
cameră de la etajul doi şi să aştepte. Au venit apoi mai multe persoane şi i-au
făcut diferite teste. În tot acel timp, a fost trimis dintr-o cameră în alta.
Întreaga experienţă a fost cât se poate de stranie şi nu-şi mai amintea nici
jumătate din ea.
Testele însele au fost extrem de bizare, ca să spunem numai atât. Îşi amintea
că se trezea uneori complet dezbrăcat şi foarte excitat. De multe ori, îl
dureau diferite părţi ale corpului. Deschizătura anală l-a durut timp de trei
zile la rând. Asta este tot ce îşi amintea. În final i s-a spus că testul s-a
încheiat şi că poate pleca acasă, unde trebuia să aştepte instrucţiuni.
După două sau trei săptămâni, Stan a devenit nerăbdător şi a sunat la un
număr pe care îl primise. I s-a răspuns că prezenţa lui nu era necesară la
momentul respectiv, dar că Agenţia păstra toate dosarele.
62
Toate aceste informaţii reprezentau amintiri conştiente ale lui Stan. Soţia lui
a confirmat şi ea faptul că Stan a făcut o cerere pentru angajare în cadrul
CIA, dar nu pot fi sigur dacă toate acestea sunt adevărate sau doar o
înţelegere între cei doi.
După părerea mea, singura dovadă reală sunt amintirile lui Stan obţinute prin
metoda Reich. Este aproape imposibil să minţi atunci când te afli în stare de
transă profundă, dacă nu ai fost antrenat masiv în această direcţie. Starea de
transă obţinută prin metoda Reich este mult mai profundă decât cea
specifică hipnozei, iar minciuna în această stare este echivalentă cu minciuna
în timpul administrării serului adevărului (penathol de sodiu, sau o altă
substanţă similară).
Pe când se afla într-o asemenea stare de transă, Stan s-a întors la momentul
în care a făcut cererea de angajare în cadrul CIA la Institutul de Tehnologie
din New York. Nu şi-a reamintit nimic neobişnuit care să se fi petrecut atunci.
În schimb, când s-a întors la momentul în care a fost cazat în hotelul din
Virginia, şi-a amintit un incident în care în camera lui au intrat doi bărbaţi, la
ora 10.00 dimineaţa. Aceştia i-au spus să se dezbrace şi l-au înfăşurat pe
podea într-o pânză. A fost transportat apoi într-un camion acoperit şi condus
într-o zonă împădurită, unde a fost scos din pânza în care era învelit şi i s-a
spus să rămână pe bancheta din spate a maşinii. De acolo, cei doi l-au
condus la un vechi castel. Au intrat mai întâi într-un fel de anticameră, în
care o persoană i-a înregistrat. Bărbaţii au apăsat apoi un buton în perete,
care a chemat un ascensor. Au coborât două sau trei nivele, după care uşile
liftului s-au deschis, permiţândule accesul într-o cameră cu o suprafaţă de
circa 7 metri pătraţi.
În centrul camerei se afla o masă cu o pernă pe ea. Stan a fost întins pe
spate. Din tavan a coborât un aparat care i-a inserat ceva în zona ombilicului.
L-a durut îngrozitor, căci operaţia s-a făcut fără anesteziere.
Şi-a amintit apoi „terapia” de şoc prin care a trecut, apoi diferite programe
care i-au fost implementate. Unul consta în a se duce la o corporaţie unde
trebuia să se angajeze ca ofiţer de credite. Cei de la corporaţie îl aşteptau. În
cadrul firmei, urma să redirecţioneze fondurile financiare către un proiect
numit MALTA, care înseamnă „Montauk Alsace-Lorraine Time Archives”. Altfel
spus, urma să directioneze fonduri către Proiectul Montauk din Europa, situat
undeva în munţii Alsaciei-Lorrainei.
Înainte de plecare, în faţa lui Stan s-a deschis o altă uşă. În camera de
dincolo se afla un extraterestru cenuşiu, care a dispărut rapid, ca şi cum nu
ar fi dorit să fie văzut. Nu putem şti însă cu siguranţă acest lucru. Bărbaţii i-
au spus că trebuie să se întoarcă în camera sa de la Holiday Inn până la ora
4.00 după-masa. Aşa a şi făcut. Se pare că urma să se petreacă ceva la acea
oră.
În acest punct, Stan nu şi-a mai putut aminti nimic, căci procesul era prea
obositor pentru el.
63
11
CAPITOLUL DIAVOLULUI
Nu am fost deloc surprins să aud că Stan a fost implicat în Proiectul Montauk.

Pot spune chiar că bănuisem acest lucru. Îmi povestise în mai multe rânduri
că se trezea din somn şi vedea la fereastră faţa unui om. Acesta îl privea fix
şi râdea de el. Când l-a întâlnit pe Duncan, a recunoscut faţa persoanei de la
fereastră. Era ca şi cum un coşmar ar fi prins viaţă. Am tras cu toţii concluzia
că Stan fusese o victimă a Proiectului Montauk şi că identificase la nivel
psihic persoana (Duncan) care generase formele care îl deranjau. Aveam să
aflu la scurt timp că legătura psihologică dintre Stan şi Duncan era mult mai
profundă.
Am apelat la sursa de informaţii a lui Duncan (este vorba de o sursă de
informaţii metafizice) pentru a afla dacă Stan ne-ar putea înşela. Ni s-a
răspuns că nu prezintă nici un fel de pericol. Mai întâi de toate, ne-am gândit
că ar fi bine ca Stan să preia controlul asupra fiinţei lui, fiind evident că se
afla sub influenţa unor forme de viaţă extraterestre. Se pare că era chiar
influenţat de extratereştri din rase diferite. Am lucrat cu toţii la acest proiect,
acela de a-i reda deplinul control de sine lui Stan. Acesta era capabil să intre
în legătură directă cu extratereştrii. Duncan şi un prieten pe nume Peter (dar
nu Peter Moon) au putut verifica faptul că în anumite momente, altcineva
vorbea prin intermediul lui Stan. În cele din urmă, am reuşit să-i redăm con-
trolul. În acel moment, sursa de informaţii a lui Duncan ne-a spus că Stan
putea fi adus în Laboratorul Spaţio-Temporal.
Stan a avut tulburări emoţionale atunci când a intrat pentru prima dată în
Laborator. S-a prăbuşit psihic şi a început să plângă, lamentându-se şi
amintindu-şi de implicarea sa în proiectul băieţilor din Montauk. Ne-a spus că
prima oară când a fost răpit de extratereştrii cenuşii a fost în anul 1973, când
a fost dus la Montauk şi introdus în cadrul programului băieţilor din Montauk.
Directorii programului şi-au dat seama că Stan are anumite rezonanţe psihice
cu Duncan, motiv pentru care a fost scos din program şi a devenit om de
legătură. A fost numit chiar director responsabil cu disciplinarea şi prăbuşirea
psihică a băieţilor. Această revenire a amintirilor l-a făcut să înţeleagă de ce
avea chiar şi astăzi pornirea de a fi uneori dur cu propriii lui copii. Acţiona
conform rezonanţelor primite în cadrul Proiectului Montauk. În mod obişnuit,
Stan este unul dintre cei mai blânzi oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
Ne-a povestit însă că puştii lui îl enervau uneori atât de tare încât devenea
un fel de comandant pentru ei. A fost zguduit de această realizare şi a dorit
să intre în transă pentru a verifica dacă ceea ce credea era adevărat. Am
făcut experimentul şi am abordat chestiunea din mai multe unghiuri. Repeta
mereu acelaşi lucru, ceea ce însemna fie că l-a trăit personal, fie că a fost
64
învăţat să dea acest răspuns.
Răspunsul dat de Stan în stare de transă se potrivea cu ceea ce ne-au descris
alţi băieţi din Montauk. Ne-a vorbit de o cameră cu cinci pereţi, într-un fel de
subsol. Ne-a mai descris un coteţ acoperit cu găinaţ (care poate fi văzut şi
astăzi în Montauk şi pe care l-am surprins pe camera mea video). Ne-a vorbit
de trupuri de copii întinse pe mese, în stare de anestezie, care aşteptau să
fie programate şi trimise înapoi în societate după programare. Când se
întorceau înapoi, aceste corpuri aveau în centrul pieptului şi al abdomenului
găuri mari, ca nişte arsuri. Duncan ne mai povestise şi înainte despre astfel
de lucruri, dar nu în prezenţa lui Stan. Relatarea acestuia din urmă a fost
complet independentă. Informaţiile lui Stan se suprapuneau perfect peste
cele ale lui Duncan. Nu mai exista nici o îndoială că cei doi se cunoscuseră.
De aceea, am continuat să „săpăm” în subconştientul lui Stan.
Într-una din cele mai dramatice şi mai senzaţionale experienţe la care am
asistat vreodată, Stan şi-a adus aminte de faptul că a ajuns pe planeta Marte
şi i-a dat ceva unei figuri îmbrăcate într-o robă albă. L-am rugat să îşi
amintească ce s-a întâmplat înaintea acestui incident, şi astfel Stan şi-a adus
aminte că a fost programat pe o masă din Montauk. Era aşezat pe un scaun
cu senzori electrici, având pe cap o cască. A intrat apoi în electroşoc.
Următorul lucru pe care l-a văzut a fost o deschizătură dreptunghiulară care
a apărut pe tavan, deasupra mesei pe care fusese executată programarea. A
fost aspirat în interiorul deschizăturii şi a fost îmbrăcat într-o robă de tipul
celor purtate de evrei în timpul lui Iisus Christos.
Următorul lucru pe care şi l-a amintit Stan a fost că s-a trezit în vremea lui
Christos. Avea misiunea de a-L găsi pe Iisus Christos şi de a face două lucruri.
Pe de o parte, să îi ia o mostră de sânge, iar apoi să-l ucidă. L-a găsit pe Iisus,
care l-a întâmpinat într-o manieră surprinzătoare. I-a spus că ştie care este
misiunea lui şi s-a oferit să-i dea chiar El mostra de sânge. Christos i-a spus
însă că nu a venit încă timpul să moară. A adăugat că Stan nu-L va putea
ucide atunci. Operând conform ordinelor primite la Montauk, Stan şi-a adus
aminte că a scos un revolver pe care l-a descărcat în pieptul lui Christos.
Întreaga experienţă pare să fi durat circa 10 ore în termenii temporali ai
bazei din Montauk, dar Stan crede că a rămas în epoca lui Iisus circa două
luni. Concluzia noastră a fost că Stan a devenit într-un fel sau altul una cu
Iuda sau că a intrat în trupul acestuia. El şi-a asumat identitatea lui Iuda, l-a
trădat pe Iisus şi a complotat pentru uciderea Lui, aşa cum spune şi Biblia.
Întreaga derulare a evenimentelor a fost un ordin primit din Montauk.
Trebuie să recunosc că toată această poveste nu este deloc clară. Din punct
de vedere religios poate fi întru totul contestată. Eu nu fac decât să descriu
aici ceea ce şi-a amintit Stan, fără să intervin în nici un fel. Voi adăuga însă şi
propriile mele concluzii, iar cititorul este invitat să facă acelaşi lucru.
Stan susţine că a adus o mostră din sângele lui Iisus înapoi în Montauk. Nu a
dorit să predea acea mostră de sânge, continuând să o poarte la el. La un
65
moment dat, a simţit însă o arsură, iar sângele a „trecut prin el”, ca într-un
fel de exorcism. Ulterior, a fost trimis printr-un fel de portal pe Marte, pentru
a preda acolo sângele chiar lui Iisus, care se afla pe acea planetă. Stan s-a
trezit apoi pe Marte, la baza unui munte. Lângă nişte pietre stătea un om
suplu şi înalt, îmbrăcat la fel ca şi Christos. S-a îndreptat către el şi i-a
înmânat nervos sângele. Când a primit sângele, omul şi-a ridicat privirea, iar
Stan l-a recunoscut pe Duncan Cameron, jucând rolul lui Christos. Duncan a
rămas astfel, nemişcat, timp de câteva minute, după care Stan a plecat.
Perioada în care s-au petrecut toate aceste lucruri nu este cunoscută, dar
bănuim că a fost iulie 1983, pornind de la o serie de incidente despre care
ne-a vorbit Duncan.
Stan s-a întors apoi din nou în subsolul marţian, a intrat în vortex şi a revenit
în Montauk. Aici, i s-a spus că aveau nevoie de sângele lui Iisus pentru a fi
amestecat cu sângele lui Duncan astfel încât acesta să capete acelaşi ADN
ca şi cel găsit pe Giulgiul din Torino. În gândirea şi acţiunea satanică a staff-
ului Proiectului Montauk, acesta urma să fie folosit drept argument că
Duncan reprezenta a doua venire a lui Christos pe pământ. Acest aspect al
istoriei lui Stan mi se pare autentic, căci Duncan a fost antrenat să devină
Anticristul.
Stan şi Duncan au foarte multe amintiri similare, ceea ce indică faptul că -
oricât de incredibilă ar părea - povestea lor este adevărată până la un punct.
Ironic este faptul că ea explică în mod plauzibil de ce s-a renunţat la Proiectul
Montauk. În prima carte am relatat numai ceea ce ştiam la vremea
respectivă. Cineva a activat în Duncan un program care l-a eliberat pe Junior
(Bestia); cei responsabili de proiect s-au înspăimântat şi au renunţat la
proiect.
Din noile informaţii, ne-am dat seama că Duncan fusese antrenat ca să
devină Anticristul. La ora actuală, el îşi aduce aminte de antrenamentul prin
care a trecut şi se simte extrem de stânjenit ori de câte ori vine vorba de
acest subiect. Reacţiile sale pot fi chiar îngrozitoare.
Trebuie să precizăm acum că pe Pământ există 12 şcoli satanice principale
ale misterelor. Fiecare din aceste societăţi secrete îşi are propria agendă şi
fiecare este implicată în crearea Anticristului. Subiectul este extrem de
complex şi conspiraţiile sunt în floare. Nu voi intra deocamdată în el, dar îl
voi aminti mai târziu în această carte.
Deocamdată, ceea ce putem afirma este că puterile din Montauk au încercat
prin această manipulare a timpului, într-un anumit fel ridicolă şi fără
precedent, să uzurpe puterea lui Dumnezeu. Se pare că ultimul cuvânt l-a
avut până la urmă tot Iisus Christos, reprezentantul lui Dumnezeu pe
pământ. Sângele Său a fost obţinut pentru a fi folosit în scopuri diabolice, dar
El a fost capabil să dea totul peste cap. În cele din urmă, sângele a avut un
efect purificator asupra lui Duncan, schimbându-i complet personalitatea.
Înaintea acestui incident, Duncan fusese un om infatuat şi arogant. Ulterior,
66
el a devenit o persoană foarte plăcută. Prima lui misiune după schimbare a
fost să se întâlnească cu un anumit grup secret din Montauk pentru a sabota
proiectul. Într-adevăr, Bestia a fost eliberată, iar Proiectul Montauk a devenit
inoperabil. Deşi continuă să fie activ şi astăzi, este de bănuit că proiectul nu
mai are forţa pe care a avut-o în anul 1983.
Povestea pe care tocmai am relatat-o mi se pare la fel de incredibilă şi de
neobişnuită cum vi se pare probabil şi dumneavoastră. Dacă vi se pare prea
neverosimilă, vă rog să recitiţi capitolul unu şi să o integraţi într-un context
mitologic. Am relatat-o pur şi simplu pentru că acestea au fost faptele care
au apărut în timpul investigaţiilor mele. Nu am inventat-o personal şi nu cred
că a făcut-o nici Stan. Mai mult, este confirmată de sursa de informaţii a lui
Duncan. Important mi se pare că ea indică faptul că cea care ne-a salvat de
la o posibilă manipulare generată de cei din Montauk a fost conştiinţa
christică. Umanitatea poate fi salvată deci de la dezastru, dacă se va pune la
unison cu forţele superioare pozitive.
Între timp, Stan s-a confruntat cu o problemă într-adevăr gravă.
12
STAN AJUNGE LA ÎNCHISOARE
Am continuat să lucrez cu Stan şi după ce am descoperit ciudatele incidente

legate de Duncan şi de planeta Marte. Subit, problemele lui cu legea s-au
amplificat. A fost acuzat de delapidare de fonduri de la Charles Food
Company (nume fictiv), una din marile corporaţii din Long Island. În calitate
de controlor la această companie, avusese acces la sume mari de bani, pe
care le-ar fi putut transfera cu uşurinţă. Întregul proces a fost marcat de
împrejurări bizare. Le voi descrie pe scurt, înainte de a continua povestea
legată de problemele cu legea ale lui Stan. O parte din informaţii au fost
obţinute de Al Bielek.
Legăturile lui Charles Food Company cu Proiectul Montauk sunt foarte
profunde, la fel şi cele cu mafia. Există suspiciuni că Charles reprezintă o
agenţie de faţadă de care guvernul se foloseşte pentru a rezolva tot felul de
probleme. Se crede, de asemenea, că puştii răpiţi pentru a fi programaţi în
cadrul Proiectului Montauk au fost transportaţi de către camioanele acestei
companii.
Când s-a renunţat la proiect, în anul 1983, în urma lui au rămas foarte mulţi
copii programaţi de care cineva trebuia să aibă grijă. O parte au fost probabil
abandonaţi pur şi simplu, dar nu toţi. Se pare că s-a creat un fond financiar
pentru a avea grijă de copii, dar acesta a dat faliment. Stan a fost cel selectat
pentru a rezolva problema; din câte se pare, el a fost ales chiar de către CIA.
A fost îndoctrinat, aşa cum s-a arătat anterior, şi a fost trimis la Charles Food
Company în anul 1985. Aici, i s-a ordonat să accepte slujba de ofiţer financiar
67
şi să continue aranjamentele financiare care erau deja începute. Unul dintre
acestea consta în retragerea unor sume mari de bani şi trimiterea lor în
Germania, pentru Proiectul MALTA (continuarea Proiectului Montauk).
Stan a primit, de asemenea, misiunea de a crea un nou fond financiar pentru
copii. Banii urmau să fie transferaţi de Charles în contul său, iar el trebuia să
înfiinţeze fondul. Această greşeală avea să-l coste scump, căci a devenit vul-
nerabil, putând fi acuzat cu uşurinţă în caz că lucrurile evoluau prost. Şefii lui
ştiau exact ce fac. În mod surprinzător, Stan a sfârşit prin a-şi încălca
ordinele, devenind extrem de greu de manipulat.
Al Bielek îşi aminteşte că a auzit de o întâlnire în care Stan a fost făcut în
toate felurile pentru că nu a înfiinţat fondul. Banii au rămas pur şi simplu în
contul lui personal. I s-a spus în mod clar că misiunea lui era să înfiinţeze fon-
dul, acesta fiind motivul pentru care a fost angajat la Charles Food Company.
Deşi i s-a dat un procent din totalul banilor transferaţi, el a refuzat în
continuare, cu încăpăţânare, să transfere banii. În cele din urmă, şefii lui s-au
săturat şi l-au acuzat de delapidare, în anul 1988. La sfatul avocatului său,
Stan a pledat vinovat pentru fraudă bancară. Această pledoarie i-a fost
propusă în schimbul acuzaţiei de delapidare a 400.000 de dolari.
În cele din urmă, Guvernul a amânat sentinţa, întrucât Stan a acceptat să
coopereze într-un proces de fraudă fiscală împotriva lui Charles. Se pare că o
facţiune „corectă” din Guvern l-a pus pe Charles sub acuzare, din motive
numai de ei ştiute. Apărarea lui Stan şi-a propus să demonstreze că unica
delapidare pe care a făcut-o el a avut drept scop o acoperire pentru familia
lui Charles. Se pare că milioane de dolari fuseseră astfel delapidate din
companie. Banii „luaţi” de Stan erau de ordinul a numai 400.000 de dolari,
adică partea lui din total. Rezultă că suma totală trebuie să se fi ridicat la
circa 40.000.000 de dolari.
În toată această perioadă, Stan ne-a spus că a primit telefoane de
ameninţare şi că asupra sa au fost aruncate cocteiluri Molotov. Îmi amintesc
chiar că mama a citit odată în ziar de o casă din oraşul în care locuia Stan, în
care au fost aruncate cocteiluri Molotov. Se pare că asemenea lucruri s-au
întâmplat cu adevărat. Familia Charles dorea probabil să-l sperie şi să-l
împiedice să depună mărturie împotriva ei.
Între timp, cei din Guvern s-au supărat şi au urgentat cazul. Stan a primit cu
câteva luni înainte o hârtie prin care era anunţat că urma să îşi execute
sentinţa într-o anumită zi. Cu o zi înainte, avocatul l-a sunat să-i spună că
sentinţa a fost amânată din nou. Urma să mai treacă două luni. Chiar când
era pe punctul de a-şi aminti ce s-a întâmplat în Proiectul Montauk, Stan a
primit un telefon şi i s-a spus că urma să fie întemniţat în săptămâna aceea,
în ziua de vineri. Acest lucru este destul de neobişnuit, căci anterior primise
întotdeauna înştiinţări cu cel puţin o lună înainte. De data aceasta, s-a
speriat cu adevărat.
Stan s-a întâlnit cu avocatul său, după care ne-a povestit că întreaga clădire
68
în care s-a desfăşurat întâlnirea a fost înconjurată de elicoptere negre.
Avocatul i-a spus că sentinţa a fost amânată cu încă două zile. În acel
moment, am ridicat telefonul (despre care ştiam că îmi este ascultat) şi am
început să ameninţ că, dacă Stan va fi închis, voi publica tot ce ştiu despre
Proiectul Montauk, inclusiv implicarea mea în prăbuşirea OZN-ului din
Moriches Bay (am contribuit personal la căderea acestuia, pe vremea când
lucram pentru BJM, blocându-i sistemul de manevră cu ajutorul unui aparat
de emisie a anumitor frecvenţe electronice; dar despre aceasta vă voi
povesti altădată). După ameninţările mele, Stan a primit de la avocatul său
vestea că sentinţa a fost amânată cu încă două săptămâni. Subit, avocatul a
redevenit cât se poate de amabil.
În continuare, Stan a ajuns din nou la tribunal, iar avocatul său a făcut o
treabă foarte bună, explicând ce s-a întâmplat. El i-a spus judecătorului că
guvernul nu şi-a îndeplinit partea sa de angajament (eliberarea lui Stan ca
urmare a mărturiei sale împotriva familiei Charles), conform înţelegerii cu
procurorii. Avocatul lui Stan i-a cerut judecătorului o sentinţă redusă, întrucât
trecuseră deja doi ani de la începerea procesului.
Judecătorul şi-a manifestat simpatia, declarând că şi el este de părere că
întregul caz a fost tratat neprofesionist. Din păcate, decizia nu depindea de
el, fiind obligat să urmeze directivele primite. L-a întrebat apoi pe avocatul
acuzării dacă este de acord cu o reducere a sentinţei şi o suspendare a
acesteia. Procurorul a răspuns că nu este de acord sub nici o formă cu
suspendarea sentinţei. Stan trebuia închis sub pedeapsa maximă.
Judecătorul a adăugat atunci că nu are de ales. Chiar dacă ar fi dispus o sus-
pendare a sentinţei, curtea superioară i-ar fi anulat decizia, iar el ar fi avut
probleme. De aceea, a preferat să urmeze directivele primite şi l-a
condamnat pe Stan la 33 de luni de închisoare. Putea fi eliberat de probă
peste 11 luni. A mai primit 30 de zile de libertate, pentru a-şi pune la punct
afacerile.
Am încercat în continuare să-l ajut pe Stan prin ameninţări făcute la telefon.
După reacţia avocatului său, se pare că acestea au avut un oarecare efect,
dar nu atât pe cât mi-aş fi dorit eu. Se pare că noua strategie consta în a lăsa
lucrurile să curgă, în speranţa că acuzarea va accepta amânarea pedepsei.
Au fost atâtea amânări anterioare încât ne-am gândit că acest plan ar putea
funcţiona. Singura amânare pe care a mai primit-o Stan a fost una de trei
luni, sub pretextul că şerifii federali nu puteau găsi un loc pentru
încarcerarea sa. Am auzit apoi un lucru foarte interesant. Cineva de la
închisoarea federală din Danbury, Connecticut, mi-a spus că s-a propus ca
Stan să fie închis acolo, dar direcţia a refuzat să-l primească, întrucât în jurul
lui exista o controversă prea aprinsă. Şi astfel s-a ajuns la amânare.
Următoarea strategie pe care ne-am propus-o a fost să-i împiedicăm pe cei
din închisoare să-i spele creierul lui Stan în timp ce se afla acolo. John este
şeful Centrului OZN din Long Island şi a avut un rol cheie în investigarea
69
cazului legat de prăbuşirea de la Centrul Moriches. John i-a aranjat lui Stan un
interviu cu Geraldo Rivera de la programul de televiziune „Acum putem
dezvălui totul” şi a făcut multă publicitate interviului, la nivel naţional.
Speranţa noastră era să-i punem pe cei din Guvern pe jar, astfel încât să nu
îndrăznească să se atingă de Stan.
Cam în acea vreme, John l-a prezentat fără să vrea pe Stan unei femei pe
care o vom numi în continuare Mary Snodgrass (nume fictiv). Această o
femeie fusese supusă unei răpiri de către extratereştri şi căpătase anumite
proprietăţi paranormale. Lucra de regulă cu persoane care pretindeau că au
fost răpite şi avea o reputaţie excelentă. John auzise de relaţiile ei, dar nu
ştia exact în ce constau acestea.
Mary ştia exact pe ce „butoane” să apese. În scurt timp, l-a transformat în
totalitate pe Stan. Practic vorbind, acesta s-a întors la 180 de grade. Mai
întâi, l-a convins să refuze orice fel de publicitate. Apoi, l-a ajutat să înţeleagă
că evenimentele pe care le-a trăit au fost reale, dar s-au petrecut numai în
mintea lui. Din punct de vedere fizic, Stan nu a fost niciodată pe Marte. Mary
are chiar o teorie potrivit căreia nu există răpiri fizice, ci numai în plan
mental. L-a pregătit apoi pentru închisoare şi în toată această perioadă au
fost nedespărţiţi. Mary a devenit literalmente „impresarul” lui, vorbind cu
Stan mai mult decât propria soţie a acestuia.
În cele din urmă, Stan Campbell a fost întemniţat în penitenciarul federal din
Ashland, Kentucky.
1702 Decembrie
BULETIN I.R.A.
TRANZISTORUL BARIEREI DE SUPRAFAŢĂ5
O serie de cinci documente întocmite de personalul tehnic de la Philco

Research Division
Partea I - Principiile Tranzistorului Barierei de Suprafaţă6
W. E. BRADELY7, FELLOW, IRE
Sumar - Acest document structurat în cinci părţi, descrie principiul, modul de

fabricare, de creare a circuitului cât şi informaţii teoretice despre un nou
setniconductor-convertor numit tranzistorul barierei de suprafaţă. Acest
dispozitiv creat prin tehnici precise de gravură electrochimică si
galvanoplastie, operează pe frecvenţe de peste 60 mc având proprietăţi de
voltaj, consum şi zgomot reduse, ce erau până acum specifice doar la
frecvenţe cu mult mai joase.
5
Cercetările care au condus la crearea tranzistorului barierei de suprafaţă au fost parţial susţinute de Biroul Naval al Departamentului Marinei, prin contractul cu nr. bsr 57322.
6
Clasificarea decimală: R 282.12. Manuscrisul original primit de institut, datat 14 octombrie 1953.
7
Philo Corp., Div. de Cercetări, Philadelphia, Pa.
70
Partea întâi constă din expunerea unei descoperiri excepţionale care a
condus la crearea noului tranzistor un nou mod de injecţie produs de un
electrod de metal aflat în contact intim cu un singur cristal de germanium de
tip-N. Sunt analizate mecanismele de emisie, de conducţie şi de colectare şi
este prezentat, de asemenea, efectul pe care îl are asupra performanţei
fabricarea precisă a secţiunilor de germanium de câţiva microni grosime.
Partea a doua descrie metodele obişnuite de fabricare. Un fragment de
germanium este gravat prin direcţionarea asupra suprafeţelor sale a două
reacţii opuse generate de o soluţie saturată metaliferă, prin care trece curent
electric ce are o polaritate menită să genereze răzuirea germaniumului. Pe
lângă gravarea materialului şi înlăturarea produselor de reacţie, fluxul de
soluţie mai are rolul de a răci procesul în sine. Gravarea este permisă până
când grosimea germaniumului este redusă la câţiva microni cu o toleranţă de
5 procente din grosimea rămasă. O inversare bruscă de polaritate va avea un
efect de stopare a acţiunii de gravare ţi va iniţia imediat procesul de
galvanizare a electrozilor de metal din soluţia saturată pe suprafeţele
proaspăt curăţate ale germaniumului.
Partea a treia prezintă parametrii circuitului tranzistorului barierei de
suprafaţă cât si performanţa amplificatoarelor tipice: un video amplificator
compensat având o lăţime de bandă de 9 mc, un produs care are rolul de a
mări lăţimea de bandă de 45 mc per etapă si un amplificator rf neutralizat ce
are rolul de schimbare a lăţimii de bandă, centrat la 30 mc având un prag de
inserţie de 15 db. Inversarea momentelor cu ajutorul circuitelor
întrerupătoarelor tipice se produc în mai puţin de 0.1 microsecunde.
În partea a patra sunt descrise conceptele geometrice din punct de vedere
cantitativ care stau la baza capacităţii extinse de operare a dispozitivului la
înaltă frecvenţă ţi anume efectul unei secţiuni netede ţi subţiri de
semiconductor între electrozii emiţători si cei colectori. Partea a cincea
prezintă din punct de vedere teoretic principalele acţiuni interne ale
tranzistorului barierei de suprafaţă, injecţia de valvă şi întărirea valvei. De
asemenea, sunt raportate rezultatele verificărilor experimentale ale
previziunilor.
INTRODUCERE
ÎN DECURSUL cercetărilor, laboratoarele Philco Corporation au descoperit un nou
tip de tranzistor, tranzistorul barierei de suprafaţă. Acest dispozitiv este
diferit faţă de celelalte tranzistoare descoperite anterior prin faptul că deţine
o singură formă de germanium, în vreme ce versiunile anterioare conţineau
cel puţin două forme de germanium. Joncţiunea de aliaj a tranzistoarelor este
descrisă, de exemplu, ca fiind de tipul p-n-n sau n-p-n, în vreme ce
tranzistoarele din punctele de contact au regiuni de germanium modificat ce
au fost generate de procesul de formare din zona punctelor de contact. Noul
tranzistor al barierei de suprafaţă este un tranzistor de tip N.
Numele „Tranzistorul Barierei de Suprafaţă” este derivat din faptul că
71
interfeţele tranzistorului care realizează funcţiile de emisie şi colectare ale
curentului folosit sunt localizate la suprafaţa unui electrod uniform de cristal.
Dezvoltarea unei interfeţe active localizate la suprafaţa cristalului rezultă
într-un nou mod de operare astfel încât tensiunea transportoarelor cristalului
va permite utilizarea electrozilor de metal pe o suprafaţă relativ mare.
Faptul că electrozii sunt aplicaţi pe suprafaţa cristalului după ce cristalul a
fost în prealabil prelucrat permite un control de o acurateţe nemaiîntâlnită
într-un moment anterior asupra geometriei tranzistorului. Fabricarea precisă
controlată a germaniumului în secţiuni de câţiva microni grosime este uşor
de realizat prin intermediul tehnicilor electrochimice descrise de Tiley şi
Williams.8
Rezultatul practic al acestui nou principiu şi a tehnicilor asociate este un
tranzistor ce deţine caracteristici excepţionale. S-au realizat operaţiuni
eficiente folosindu-se tensiuni de 3 volţi sau chiar mai reduse, la frecvenţe de
peste 60 mc şi sunt anticipate operaţiuni la frecvenţe mult mai înalte prin
îmbunătăţirea metodei de fabricare. A fost demonstrată amplificarea
bandpass centrată la o frecvenţă de 30 de megacicli şi s-a reuşit amplificare
lowpass de la 0 la 9 megacicli. Pe scurt, tranzistorul barierei de suprafaţă
combină voltajul redus, consumul redus de energie, operaţiuni la frecvenţe
mai înalte de un ordin de magnitudine care pot fi obţinute cu ajutorul
tranzistorilor obişnuiţi.
Principiile şi tehnicile ce au dat naştere tranzistorului barierei de suprafaţă
sunt aplicabile nu doar în acest caz particular prezentat aici ci şi în altele
după cum veţi putea afla din descrierea detaliată a tehnicilor electrochimice
din acest document.
TRANZISTORUL BARIEREI DE SUPRAFAŢA
Curentul folosit de tranzistorul barierei de suprafaţă este un curent de valve
ce se deplasează de la emiţător la colector. Electronii liberi care în mod
normal sunt prezenţi sunt
13
STAN ESTE REDUS LA TĂCERE
Este interesant de notat faptul că aceste informaţii nu ar fi putut vedea

lumina tiparului dacă nu s-ar fi petrecut o întâmplare bizară legată de Peter
Moon. Peter nu l-a întâlnit niciodată pe Stan şi era sceptic în ceea ce priveşte
legătura acestuia cu Proiectul Montauk. Credea că povestea cu Iisus Christos
era interesantă, dar avea mai degrabă un impact dramatic şi mitologic decât
unul real. Povestea lui Stan s-a dovedit însă mai profundă decât credea el
iniţial.
8
PROC. I.R.E., p. 1706-1708 din acest document.
72
În toamna anului 1992, Al Bielek l-a sunat pe Peter Moon şi i-a spus că urma
să vină în Long Island. Dorea să ştie dacă exista posibilitatea să ţină vreo
conferinţă. Peter i-a răspuns că nu mai era suficient timp pentru organizarea
ei, dar urma să dea câteva telefoane. Prima pe care a sunat-o a fost Elaine
Donald, mediumul care mi-a făcut cunoştinţă cu Stan Campbell. Nu o
cunoştea pe Elaine, dar avea cartea ei de vizită şi ştia că organizează lecturi
psihice. Elaine i-a răspuns lui Peter că se vorbise prea mult despre OZN-uri la
cercurile ei şi deocamdată nu putea organiza nimic pentru Al. I-a mai pus
câteva întrebări legate de cartea despre Montauk şi a dorit să ştie dacă Al îl
cunoştea pe Stan Campbell. Peter i-a răspuns că nu, iar ea i-a spus că Stan
era un prieten foarte drag al ei. L-a rugat pe Peter să o viziteze în New York,
căci dorea să-i spună anumite lucruri pe care nu i le putea transmite la
telefon.
Peter i-a făcut o vizită şi astfel au ajuns să se cunoască. Elaine l-a întrebat
apoi ce ştie despre Stan. Peter i-a relatat povestea despre Iisus, neştiind
nimic despre delapidare şi despre faptul că Stan era închis. Elaine i-a spus că
toate afirmaţiile lui Stan fuseseră făcute sub influenţa medicamentului Prozac
şi că el nu dorea să aibă nimic de-a face cu Proiectul Montauk. Mai întâi de
toate, dorea ca numele lui real să nu fie pomenit în această carte. Peter a
acceptat, dar Elaine a mers mai departe, cerându-i să nu folosească deloc
informaţiile primite de la Stan, care nu erau altceva decât halucinaţii. Era
evident că încerca să-l convingă pe Peter de ceva anume.
În continuare, Elaine i-a spus lui Peter că ar trebui să-l sune pe Stan la
închisoare. Acesta urma să-i confirme că întreaga poveste despre Montauk
era inventată. Peter i-a răspuns că nu-l cunoştea pe Stan şi nu avea de unde
să ştie dacă persoana de la celălalt capăt al firului era cu adevărat acesta
sau altcineva. În plus, nu era interesat să vorbească cu el, căci această
negare nu dovedea nimic.
Elaine a insistat atunci ca Peter să o sune pe Mary Snodgrass, terapeutul
care lucrase cu Stan. După cum vă puteţi imagina, Peter şi-a dat seama că se
petrece ceva ciudat. Prea erau mari eforturile de a-l convinge că Stan nu era
decât un depresiv nefericit care luase prea mult Prozac, fiind apoi manipulat
de Preston. Lovitura finală a venit atunci când Peter i-a atras atenţia lui
Elaine că Stan ar fi putut fi supus unei spălări a creierului în închisoare. Elaine
i-a răspuns că a vorbit cu paznicii de acolo şi aceştia au asigurat-o că nu îi
fusese spălat creierul. Aceasta era singura ei dovadă, iar Peter nu a putut
decât să se amuze. A făcut chiar o glumă, spunându-i lui Elaine că paznicii de
la închisoare au o bună reputaţie şi că nu pot fi suspectaţi că ar minţi
vreodată. Ea a fost întru totul de acord cu el şi a continuat să converseze,
fără să-şi dea seama de intenţia sarcastică a lui Peter. În acest fel, şi-a
pierdut complet credibilitatea în faţa acestuia.
După ce a vorbit la telefon cu Mary, Peter i-a explicat lui Elaine că, cu cât
vorbeau mai mult, cu atât mai convins era de contrariul celor afirmate de ea.
73
A avertizat-o chiar că m-ar putea convinge să dezvălui totul ca fiind real prin
insistenţele ei contrare. Lui Elaine i-a scăpat atunci o informaţie cu totul
neobişnuită. I-a spus lui Peter că Stan vorbea opt limbi şi că atunci când
servieta i-a fost confiscată de CIA în drum spre Israel, s-a dovedit un caz de
identitate greşită. Peter nu ştia nimic despre această poveste şi a rămas
uimit să afle că Stan vorbea opt limbi. S-a gândit chiar că Elaine ar fi putut fi
programată să spună asemenea lucruri. Nici unul dintre noi nu ştim la ce s-a
referit, dar este cert că se petrecea ceva ciudat.
Peter s-a întors acasă şi m-a sunat în aceeaşi seară. A insistat să mă viziteze
pe mine şi pe Al Bielek chiar a doua zi, dorind să afle totul în legătură cu
Stan. Era acum convins că se petrece ceva extrem de neobişnuit.
Înregistrase pe bandă conversaţia cu Elaine, iar ceea ce aţi citit mai sus
reprezintă versiunea scrisă a benzii.
Pe măsură ce interesul lui legat de Stan şi de familia acestuia creştea, i-a
scris lui Stan în închisoare, întrebându-l dacă îşi menţine afirmaţiile
anterioare şi dacă dorea ca numele său real să apară în această carte. După
aproape o lună, Peter a primit un răspuns ciudat. Într-o scrisoare în care era
evident că îşi alegea cuvintele cu cea mai mare atenţie, Stan a respins toate
informaţiile pe care mi le dăduse. Mai mult, m-a ridiculizat în fel şi chip şi a
afirmat că nu doreşte să fie asociat în nici un fel cu această carte. În mod
curios, a scris că a aflat adevărul care se ascunde în spatele aşa-numitului
Proiect Montauk şi că va veni o zi când îl va dezvălui. Dacă aşa stau lucrurile,
ar fi interesant de aflat în ce constă acest adevăr şi mai ales cine i l-a
dezvăluit!
Am dat scrisoarea lui Stan unor mediumi să o citească. Deşi toţi au fost de
acord că i s-a spălat creierul, nici unul nu a insistat asupra acestui aspect, cât
asupra faptului că Stan era profund tulburat şi că simţea o stare de vinovăţie
asociată cu proiectul.
Peter a vorbit din nou cu Mary Snodgrass şi a aflat că Stan era un deţinut
model. Le preda celorlalţi deţinuţi şi avea un rol de lider. Ce ironie! Practic,
îndeplinea acelaşi rol de supervizare ca şi în cadrul Proiectului Montauk!
A trecut mai bine de un an şi Stan nu a fost eliberat încă din închisoare, deşi
legea ar fi permis acest lucru (pentru bună purtare). La urma urmei, nimeni
nu l-a considerat vreodată un criminal violent. Bănuiesc că nu doreşte să se
pună în pericol pe sine sau pe familia sa. Oricum, va fi interesant de aflat ce
se va întâmpla atunci când va fi în sfârşit eliberat. Încă înainte de a ieşi, a
jurat că nu va mai povesti nimănui experienţele prin care a trecut.
Nici nu a trecut mult timp de la arestarea lui Stan, că noi întâmplări ciudate
au şi avut loc.
14
TRATATE CU EXTRATEREŞTRI
74
În anul 1992 am făcut o descoperire foarte interesantă, care m-a ajutat să

înţeleg cum a apărut tranzistorul electronic. Va fi cu siguranţă o poveste pe
care nu o veţi găsi în manualele clasice de „istoria ştiinţei”.
Mai întâi, doresc să amintesc legendele care circulă în legătură cu tratatele
pe care le-ar fi încheiat Guvernul cu diferite grupuri de extratereştri. Aceste
tratate fac parte din categoria legendelor deoarece nu dispun de copii ale lor
pe care să vi le pot prezenta. Nici măcar nu cred că există asemenea copii.
Tot ce vă pot spune este ce am aflat în nenumărate conversaţii pe care le-am
avut de-a lungul timpului. Singurul motiv pentru care le amintesc este că
aceste legende ne pot ajuta să înţelegem ce s-a petrecut în realitate cu
apariţia şi dezvoltarea tranzistorului.
Se presupune că primul tratat între Guvernul Statelor Unite ale Americii şi
extratereştri a fost semnat în anul 1913. Singurele informaţii pe care le deţin
în legătură cu acest tratat nu spun decât că el se referea la Primul Război
Mondial.
Un al doilea tratat a fost semnat între 1945 şi 1947. Se presupune că a
implicat un anumit schimb de tehnologie. Zvonurile afirmă că extratereştrii
cu care a fost semnat acest tratat au fost cei care se autonumesc „Grupul
K”.
Grupul K a devenit îngrijorat de aruncarea bombei atomice şi a cerut
dezarmarea nucleară a lumii. Ei se temeau că umanitatea s-ar putea
autodistruge complet. Se pare că a existat o înţelegere prin care guvernul se
angaja să renunţe la armele nucleare în schimbul altor tehnologii. Evident,
oamenii nu au respectat înţelegerea, iar Grupul K a sfârşit prin a ne
abandona.
Un al treilea tratat a fost semnat o dată cu venirea cenuşiilor regelieni,
care au contactat Guvernul SUA. Aceşti cenuşii au spus că ne pot ajuta, dar
că doresc să fie ajutaţi, la rândul lor. Ei aveau nevoie de anumite tehnologii
ale noastre. Din câte mi s-a spus, acest tratat a fost semnat între 1951 şi
1954. La ora actuală ne aflăm încă sub incidenţa acestui tratat, deşi
cenuşiii l-au încălcat din când în când.
Consider că primul contact cu extratereştrii a fost stabilit în anul 1946,
pornind de la documentul care va fi prezentat la pagina 124, intitulat
„Tranzistorul Barierei de Suprafaţă”. De remarcat faptul că în el se foloseşte
termenul de „valve de cristal”, care mai târziu aveau să fie numite triode
semiconductoare. În sfârşit, în anul 1948, aceste dispozitive au devenit
cunoscute sub numele de tranzistori. De aici începe descoperirea mea.
75
15
LEGENDA DIN SPATELE TRANZISTORILOR
Istoria tranzistorului începe cu o corporaţie cunoscută sub numele de

Compania E.T. Este vorba de o companie legal constituită care s-a născut în
anii ‘50.
Cunosc pe cineva care a lucrat într-un laborator al Companiei E.T. Între anii
1960-1961. Îl voi numi Klark. Este vorba de acelaşi Klark care a fost
menţionat în Proiectul Montauk: Experimente în timp. Klark îl cunoaşte pe dr.
Rinehart, cel care a pretins în faţa mea că este John von Neumann, directorul
tehnic al Proiectului Montauk. Bănuiala mea este că una din misiunile posibile
ale lui Klark a fost tocmai aceea de a-l supraveghea discret pe Rinehart
pentru anumite servicii secrete.
În general, nu cred decât circa 90% din poveştile lui Klark, care devin uneori
cam prea fantastice. Probabil că mulţi spun acelaşi lucru despre mine.
Aceasta este soarta celor care lucrează sau au lucrat în proiecte secrete.
Klark mi-a spus odată o poveste interesantă legată de Compania E.T. Mi-a
relatat că a lucrat sub şefia unui anume Herman Anapoly, instructor la
Institutul RCA (numit astăzi Institutul Carierelor Tehnice - TCI). Anapoly a
jurat cu mâna pe Biblie că între anii 1952-1953, Philco a obţinut un contract
guvernamental din partea Marinei prin care i se cerea să creeze o zonă
specială în spatele Laboratoarelor Philco. Zona era de cea mai înaltă
securitate. Oameni înalţi şi supli, îmbrăcaţi în pardesiuri negre, asigurau
paza. Purtau nişte pălării ciudate, cu o pânză care le acoperea feţele, în care
erau făcute două găuri prin care să poată vedea. Anapoly a jurat în faţa lui
Klark că atunci când şi-au scos măştile şi pardesiurile, s-au dovedit a fi
extratereştri cenuşii. Aceştia i-au învăţat pe cei din echipa tehnică să
producă un amplificator din cristal care a devenit cunoscut mai târziu sub
numele de Tranzistor al Barierei de Suprafaţă.
Încercând să verific povestea lui Klark, am sunat la Institutul Carierelor
Tehnice şi am aflat că a existat într-adevăr un profesor pe nume Herman
Anapoly. Acesta le-a predat studenţilor despre tranzistori şi a fost cândva
angajatul Companiei E.T. Mai târziu s-a pensionat şi a început să predea, dar
a continuat să lucreze cu normă la Compania E.T. Până acum, povestea lui
Klark s-a dovedit reală, dar încă nu aveam dovada implicării extratereştrilor.
Până la proba contrarie, am lăsat-o să zacă într-un sertar al memoriei mele.
Câţiva ani mai târziu, aveau să apară probe noi.
16
TRANZISTORUL BARIEREI DE SUPRAFAŢĂ

76
În anul 1984, am făcut excursiile devenite între timp faimoase la Montauk

Point, având cu mine diferite echipamente şi cartografiind zona pas cu pas.
Analizând lucrurile, am constatat o ciudăţenie. Transmiţătorul era alcătuit din
circa 300 de tranzistori solizi. Acest lucru mi s-a părut surprinzător, căci
tehnologia în stare solidă (din care fac parte şi tranzistorii) nu are prea multe
în comun cu tehnologiile ezoterice cu care eram familiarizat (pentru cei
care se pricep mai bine la tehnică, doresc să spun că tehnologia în stare
solidă nu este potrivită pentru amplificarea liniară specifică tehnologiei
potenţialului eteric. Date fiind cunoştinţele mele, nu m-aş fi aşteptat să
găsesc elemente de tehnologie solidă în calea analoagă a transmiţătorului).
Ştiam că se folosesc tuburi cu vid, mult mai comune atunci când ai de-a face
cu timpul şi spaţiul. Nici până în zilele noastre nu am reuşit să înţeleg ce fel
de aparatură aveau acolo.
Am desfăcut din şuruburi micuţele plăci cu tranzistori şi le-am luat acasă.
Aici, am examinat aparatele în laborator, cu ajutorul unei lupe puternice. Am
notat numărul de înregistrare al tranzistorilor şi l-am căutat în manualul
tehnic pe care îl aveam. În manual scria: „de tip SB”. SB era indicativul
pentru „Surface Barrier” (Barieră de Suprafaţă). Ce însemna însă această
sintagmă? Mă ocup de mult timp de electronică, dar nu am auzit niciodată
această expresie. Am căutat în manual. Referirile tehnice la Tranzistorii
Barierei de Suprafaţă se întindeau pe nu mai puţin de 50 de pagini!
Următorul pas a fost să găsesc un Tranzistor al Barierei de Suprafaţă. Mi-am
sunat toate cunoştinţele, dar nu am reuşit să găsesc nici un asemenea
dispozitiv. În cele din urmă, am aflat adevărul. În anul 1992 am primit un
telefon de la un anume dr. O. (iniţială fictivă). Era un naturist de geniu şi un
mare expert în vindecarea SIDA cu ajutorul ozonului. A venit la o şedinţă a
Cercului nostru de Psihotronică din Long Island şi ne-a vorbit de conspiraţia
referitoare la SIDA şi la profesia medicală. Subiectul este fascinant în sine,
dar nu reprezintă tema acestei cărţi. Ceea ce doresc să spun este că dr. O.
m-a invitat să îl cunosc pe unul din prietenii săi, pe nume Joe Pitone (nume
fictiv). Joe este director executiv la Orion Diversified Technologies şi un om
cât se poate de plăcut. Dr. O. era de părere că o întâlnire între mine şi Joe ar
fi utilă pentru amândoi.
M-am întâlnit cu Joe la uzina lui şi am avut surpriza să văd un munte de
tranzistori, diode şi alte dispozitive electronice. Practic, am văzut milioane de
Tranzistori ai Barierei de Suprafaţă! I-am spus imediat lui Joe că eram
interesat de aceste dispozitive întrucât făceau parte dintr-o tehnologie
ezoterică şi puteau constitui dovezi în cercetările mele. Mi-a dat imediat
câţiva tranzistori, pe care i-am dus acasă şi i-am introdus în aparatul meu de
testare. Într-adevăr, erau Tranzistori ai Barierei de Suprafaţă, conform
manualului.
Tocmai când îi testam, Duncan a intrat în laborator şi a privit prima pagină a
77
catalogului primit de la Joe. Pe el scria „E.T. Co.”. Duncan a crezut că este
vorba de un fel de glumă şi că „E.T.” înseamnă, de fapt, „extraterestru”. I-am
explicat că este numele unei companii reale. Subit, mi-am adus aminte de
prietenul meu Klark şi de povestea lui cu Compania E.T. L-am sunat imediat.
- Da, acesta este numele companiei pentru care am lucrat, mi-a răspuns
Klark.
Era evident că Klark ştia mai multe decât spunea. Obţinerea tranzistorilor a
fost prima dovadă că povestea lui putea fi adevărată şi că lucrase într-adevăr
în anii ‘60 la aceste tehnologii. El a fost cel care a analizat şi a testat în
laborator tranzistorii.
Klark mi-a povestit de asemenea diferite istorii din acea vreme. Mi-a spus că
gluma la ordinea zilei era că „E.T.” vine de la „extraterestru”. I-am reamintit
de relatarea pe care mi-a făcut-o, potrivit căreia Herman Anapoly ar fi spus
că tehnologia tranzistorilor le-a fost transmisă oamenilor de către
extratereştri. Klark a jurat că acesta este adevărul.
L-am rugat pe Duncan să facă o scanare mediumică legată de tranzistori. Mi-
a răspuns că aceştia erau cheia prin care putea fi trecută bariera timpului. În
plus, conţineau o energie liberă, cunoscută uneori şi sub numele de energie
tahionică.
L-am sunat, de asemenea, pe Al Bielek în Phoenix, cerându-i acelaşi lucru (să
facă o scanare mediumică în legătură cu tranzistorii). Nu i-am transmis nimic
în legătură cu lectura făcută de Duncan. Am preferat să vorbesc cât mai
puţin despre acest subiect până la primirea dispozitivelor, căci mă temeam
ca cineva să nu afle şi să cumpere în bloc toţi tranzistorii de acest tip.
Al mi-a comunicat că apariţia tranzistorilor era legată de un schimb de
tehnologie cu extratereştrii. Mi-a spus că primul dispozitiv original era făcut
din plastic, avea un diametru de circa un centimetru şi opt picioruşe care
ieşeau din el. Era alcătuit din şase asemenea SBT-uri prinse pe aceeaşi placă.
Sursa sa i-a transmis literalmente că extratereştrii au apelat la oameni
tocmai pentru că aveau probleme de siguranţă cu aceste dispozitive pe
navele lor. SBT-urile generau efectul de levitaţie a generatorului de cristal.
Lucrurile începeau în sfârşit să capete sens. O navă spaţială are nevoie de
energie liberă şi trebuie să poată controla undele gravitaţionale. Cine poate
controla aceşti factori are automat acces la o deschizătură în timp şi în
spaţiu. Tocmai aici intervine rolul SBT-urilor.
Este interesant de remarcat şi faptul că am pronunţat numele lui Joe Pitone
incorect. Când am vorbit cu Klark, acesta mi-a corectat imediat pronunţarea.
Acest lucru m-a convins definitiv de faptul că Klark a lucrat la Compania E.T.
şi că l-a cunoscut pe Joe Pitone. Klark m-a rugat să nu-i menţionez acest lucru
lui Joe.
M-am întors apoi la Joe Pitone şi i-am spus că aveam un prieten care a lucrat
pentru Compania E.T. cu câtva timp în urmă. I-am relatat povestea despre
iniţialele „E.T.”, care ar fi fost un acronim pentru „extraterestru”. L-am
78
întrebat dacă acest lucru este adevărat. Timp de mai bine de un minut, a
făcut ochii mari şi a păstrat tăcerea. Mi-am dat seama că am atins un punct
sensibil. În cele din urmă, a recunoscut că zvonul a circulat multă vreme, dar
mi-a spus că nu ştia dacă a fost adevărat sau nu.
După vreo două ore, m-am dus din nou la el şi i-am spus:
- Haide, Joe, spune-mi adevărul! Sunt extratereştrii implicaţi în Compania
E.T.?
- Da, Preston, mi-a răspuns el.
17
ISTORIA TRANZISTORULUI ELECTRONIC
După ce Joe a recunoscut implicarea extraterestrilor în compania E.T., am

făcut o serie de cercetări. Am studiat structura corporatistă a Companiei E.T.
şi am descoperit că ea a fost înfiinţată de un grup de rebeli. Afacerea le-a
mers bine şi, în timp, s-a dezvoltat. În cele din urmă, au dat faliment. Fiind
acţionar majoritar, Joe a fost nevoit să se ocupe de companie. A reorganizat-
o şi a redenumit-o, spunându-i Orion Diversified Company.
Am căutat apoi să aflu de unde vine numele de „Orion Diversified”. Numele
mi s-a părut suspect, căci legendele care circulau spuneau că extratereştrii
de la Montauk proveneau de pe Orion. Rasa reptiliană de pe Orion este
extrem de populară şi în literatura New Age. Oricum ar sta lucrurile, nimeni
nu poate nega faptul că există o companie reală care se numeşte „Orion
Diversified” şi care iniţial s-a numit „E.T. Company”. Toate acestea sunt date
publice. Joe afirmă că cea care a găsit numele de „Orion” pentru companie a
fost fiica sa. Personal, mi se pare însă o coincidenţă mult prea mare. Totul
pare o indicaţie a implicării extratereştrilor.
Acum, dacă privim la subsolul primei pagini, chiar la prima coloană
referitoare la „Tranzistorii Barierei de Suprafaţă”, constatăm că prima notă
sună astfel: „Cercetările care au condus la crearea Tranzistorului Barierei de
Suprafaţă au fost parţial susţinute de Biroul Naval al Departamentului
Marinei, prin contractul cu numărul... etc”. Pentru cei care nu cunosc acest
lucru, legenda spune că schimburile tehnologice cu extratereştrii se fac prin
intermediul Marinei, care aplică aceste tehnologii în cadrul Laboratorului de
Cercetări Navale. Se pare că o nouă piesă a puzzle-ului se potriveşte în
schema generală. Dacă privim manuscrisul original referitor la SBT, vedem
că a fost emis la data de 14 octombrie 1953. Am consultat mai mulţi experţi
în OZN-uri şi i-am întrebat ce s-a petrecut în acea perioadă de timp. Toţi mi-
au spus acelaşi lucru: în vara anului 1952, Spaţiul aerian al Washingtonului a
fost invadat de o flotă masivă de OZN-uri. Acest lucru este documentat şi
poate fi găsit chiar în presa vremii, chiar dacă a existat o tendinţă evidentă
de a-l minimaliza. Există un mare număr de fotografii şi un cercetător serios
79
va găsi suficiente dovezi. „Invazia” a durat o vreme, după care a încetat. Se
pare că în acea perioadă, pământul a fost contactat din nou de extratereştri.
Exact aceea a fost perioada în care s-a „inventat” Tranzistorul Barierei de
Suprafaţă.
Să ne întoarcem acum la crearea acestui tranzistor. Valvele de cristal
(amplificatoarele) au apărut în anul 1946, în Marea Britanie. În forma sa
actuală, tranzistorul a apărut în anul 1947, fiind considerat o descoperire a
Laboratoarelor Bell. Oamenii de ştiinţă care au pretins că au făcut
descoperirea au fost Shockley, Pearson şi Hayes. O persoană pe nume
Osborne a condus departamentul de marketing care a lansat pe piaţă
tranzistorul.
Dacă ne ducem la pagina finală a informaţiilor referitoare la SBT, constatăm
că trioda semiconductoare a tranzistorului a apărut în anul 1948. Suita
evenimentelor este foarte interesantă.
În continuare, să presupunem că după lansarea bombei atomice,
extratereştrii din Grupul K s-ar fi supărat foarte tare. Ce ar fi făcut aceştia? L-
ar fi ameninţat pe Truman? Este mult mai probabil că i-ar fi spus că nu
doresc ca oamenii să construiască noi bombe atomice, propunându-le să
renunţe la întregul proiect atomic. Este de bănuit că ei i-ar fi oferit
preşedintelui o nouă tehnologie care să o înlocuiască pe cea atomică, dar
care să permită Statelor Unite să îşi păstreze superioritatea mondială.
Legenda spune că s-a semnat chiar un astfel de tratat privind schimburile
tehnologice.
După transferul tehnologic, primul pas care a urmat a fost renunţarea la
vechile tuburi cu vid, extrem de greoaie. Guvernul a trimis proiectul la ATT
Laboratoarele Bell, pentru ca echipa ştiinţifică de acolo să îl examineze.
Extratereştrii le-au arătat lui Shockley şi echipei sale cum poate fi folosită o
diodă compactă ca detector şi cum să fie mai apoi transformată într-un
amplificator de cristal. Nu uitaţi că primul nume al tranzistorului a fost valva
de cristal.
Dispun în colecţia mea de câţiva tranzistori cu indicativul „221”. Ei fac parte
din primele loturi de tranzistori. Pe placa pe care sunt lipiţi scrie „partea
militară 221, amplificator de cristal”. Nu scrie tranzistor. Piesa a fost creată în
anul 1946.
De unde a apărut atunci numele de tranzistor?
Shockley şi echipa sa au creat valva de cristal (pornind de la proiectul primit
de la extratereştri) astfel încât să poată fi produsă în serie şi comercializată
cu uşurinţă. Se pare că aceasta a fost principala lor contribuţie. Osborne a
gestionat întreaga afacere şi a creat prima companie de vânzare a
tranzistorilor. Aceşti parteneri au numit compania „E.T. Company”, convinşi
că legăturile cu extratereştrii aveau să devină în câţiva ani cunoscute tuturor.
Urma ca atunci numele să fie schimbat în „Extra-Terrestrial Company”, iar ei
ar fi avut monopolul asupra acestui nume. Nu i-au putut spune de la început
80
astfel, căci nu li s-a permis să recunoască faptul că tehnologia provenea de la
extratereştri. De aceea, au făcut o şedinţă pentru a stabili un echivalent
pentru „E.T.”. Pentru E, lucrurile erau simple: puteau pretinde că provine de
la „electronic”. T-ul a necesitat ceva mai multă imaginaţie. Valva de cristal
este pe jumătate un translator şi pe jumătate un rezistor. Numele de
„translator” nu se potrivea. De aceea, ei au combinat cele două cuvinte, din
care a rezultat termenul de „tranzistor”. Acesta începea cu „t”, deci se
potrivea pentru numele companiei lor.
Cercetând toate aceste lucruri, am aflat că singura companie care avea la
data aceea baza de producţie necesară pentru producerea în masă a
tranzistorilor aparţinea unui grup din Orange, New Jersey. Am mai aflat că
prima uzină pe care a folosit-o E.T. Company pentru producerea semi-
conductoarelor a fost Western Electric Plant. Acest lucru mi s-a părut
interesant, căci Western Electric a fost principalul contractor al Marinei în
Experimentul Philadelphia. Osborne a creat o întreagă divizie de producţie a
Western Electric, căreia i-a dat numele de „Electronic Tranzistor Company”,
pentru că nu doreau să fie acuzaţi de monopol (aşa cum era considerat
Western Electric).
Pe la începutul anilor 1950, E.T. Company producea tranzistori pentru
întreaga lume. Laboratoarele Bell a făcut reclamă noului produs. La fel şi
Institutul Inginerilor Radioelectronişti, devenit astăzi Institutul Inginerilor
Electricieni şi Electronişti. Şi lista poate continua. E.T. Company a produs
tranzistorii, iar alţii i-au vândut.
Ulterior, E.T. Company a primit informaţii referitoare la tranzistorii de contact
şi la aşa-numiţii tranzistori standard. Afacerea lor a fost dinamizată astfel
pentru o vreme, dar în cele din urmă a intrat într-o serie de încurcături
absolut neobişnuite.
18
TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE
EXTRATERESTRĂ ŞI CONEXIUNEA ORION
Pe măsură ce industria tranzistorilor se dezvolta, Guvernul a continuat să

fabrice bombe atomice şi să-şi mărească arsenalul nuclear. Nu este de
mirare că extratereştrii din Grupul K s-au întors, foarte supăraţi. Ei au dorit să
ştie ce se petrece. Guvernul le-a spus că are nevoie de armele atomice
pentru a păstra controlul asupra unei lumi în dezechilibru. Altfel spus,
membrii Guvernului doreau să păstreze prăjitura, dar să o şi mănânce în
acelaşi timp. Puterea atomică şi tehnologia extraterestră le permite să deţină
nu numai dominaţia militară asupra lumii, ci şi o superioritate netă a
tehnologiei electronice. Grupul K s-a supărat şi a plecat. Din fericire pentru
umanitate, nu erau nişte extratereştri ostili.
81
Deciziile Guvernului în aceste chestiuni sunt profund discutabile, oricât de
complicate ar fi fost opţiunile pe care trebuiau să le facă după prăbuşirea de
la Roswell, din anul 1947. În acel incident, militarii au descoperit părţi ale
unor trupuri umane într-o navă extraterestră avariată. Ce făceau acele fiinţe
„avansate” cu aceste membre şi organe umane?
Nava de la Roswell, sau cel puţin rămăşiţele ei, au fost îndelung studiate. Au
existat de fapt două nave, din care una era practic intactă. Militarii au aflat
astfel frecvenţele pe care comunicau extratereştrii şi au studiat limbajul lor.
Au fost create transmiţătoare de mare putere, care au început să emită
următoarea comunicare: „Dorim să vorbim cu voi”.
Apariţiile de OZN-uri au devenit din ce în ce mai numeroase în acea perioadă,
îndeosebi deasupra Washington-ului. Extratereştrii îşi manifestau astfel
disponibilitatea de a discuta cu oficialii umani. S-a stabilit o întâlnire. Truman
a dorit să ştie de ce culegeau membre umane. Bănuiesc că extratereştrii au
oferit un fel de pretext, de genul că încercau să cloneze o fiinţă umană.
S-a perfectat apoi o înţelegere care se referea la un transfer de tehnologie.
Extratereştrii aveau probleme cu o parte din echipamentul de pe navele lor şi
doreau să găsească pe cineva în galaxie dispus să îl producă pentru ei.
Principala componentă pe care o doreau produsă era Tranzistorul Barierei de
Suprafaţă. Extratereştrii primeau astfel o mână de lucru ieftină şi eficientă,
iar oamenii primeau tehnologia lor. Acesta este momentul în care au apărut
în uzină cenuşiii regelieni.
Joe Pitone mi-a povestit că producţia de SBT-uri se oprea, era pornită din
nou, se oprea iarăşi, şi aşa mai departe.
Al Bielek a lucrat la Singer HRV. El îşi aminteşte de crearea unui receptor
electronic care folosea Tranzistori ai Barierei de Suprafaţă. Pe când lucra
acolo, Singer i-a sunat pe cei de la Sprage Company pentru a le comanda
mai multe SBT-uri. Subit, acestea au dispărut de pe piaţă. Ce se întâmplase?
Investigaţiile au arătat că Sprage a avut un contract major cu Guvernul, prin
care putea vinde SBT-uri. Acesta a fost subcontractat apoi Companiei E.T.
Sprage a primit ordinul să închidă întreaga linie de fabricaţie. Singer nu
numai că nu şi-a putut primi SBT-urile, dar E.T. Company a fost chiar silită să
distrugă o jumătate de miliard de tranzistori deja produşi de ei pentru Singer,
în numele contractului cu Sprage. Cei de la E.T. Company nu au fost de acord
cu această pierdere, aşa că s-au decis să schimbe numărul de pe SBT-uri,
vânzându-i sub propria lor marcă. Guvernul le-a interzis să facă acest lucru,
ameninţându-i că dacă se vor opune, vor fi acuzaţi de trădare.
Cei de la E.T. Company au fost nemulţumiţi, iar negocierile au continuat. În
cele din urmă, s-a luat decizia ca Sprage să despăgubească E.T. Company
pentru costurile necesare producerii tranzistorilor. Urma ca aceştia să fie apoi
distruşi, conform deciziei Guvernului. Într-o atmosferă de cabală, cei de la
E.T. Company au ţinut o nouă şedinţă şi au luat decizia să păstreze totuşi
tranzistorii, pentru zile negre. Guvernul urma să fie informat că piesele
82
fuseseră distruse.
În final, după cum se ştie, compania a dat faliment, într-o manieră
surprinzătoare. Ea a intrat sub incidenţa capitolului 41 din lege, ceea ce
înseamnă că era protejată de creditori pentru a-şi putea reorganiza
managementul şi a deveni viabilă. Compania a fost redenumită Orion
Diversified, iar Joe a rămas director executiv. Ulterior, compania a ieşit din
faliment şi a ajuns din nou contractor al Guvernului.
Cam în acea perioadă i-am fost prezentat lui Joe. SBT-urile se aflau încă în
depozit, iar Joe mi-a permis să arunc o privire. Am luat câteva dintre ele
acasă şi l-am rugat pe Duncan să facă o scanare mediumică în legătură cu
ele. El mi-a spus că aceşti tranzistori erau esenţiali în experimentele cu
timpul, întrucât aveau anumite proprietăţi ezoterice speciale. Ar fi fost
necesare circa 150.000 de bucăţi pentru un asemenea experiment. Lectura
lui Duncan indica cu claritate că aceste piese făceau parte integrantă dintr-o
maşină a timpului. Am mai aflat şi faptul că SBT-urile aveau proprietăţi
vindecătoare, mai puternice chiar decât mărgelele încărcate cu energie
tahionică, atât de populare în Japonia. Aceste proprietăţi au fost demonstrate
de Bernice Louie printr-o testare kineziologică la una din şedinţele grupului
de psihotronică care a avut loc în Long Island.
M-am întors la Joe şi i-am spus că aş dori să fac rost de un număr cât mai
mare posibil de tranzistori. Chestiunea era însă foarte delicată (din cauza
presiunilor Guvernului), iar Joe nu s-a dovedit prea cooperant. Am acceptat
atunci să lucrez pentru el la un proiect tehnic, într-un fel de înţelegere barter.
Urma să fiu plătit pentru timpul meu în tranzistori.
La scurt timp, o sumedenie de tranzistori au dispărut subit din depozitele
sale. Ceea ce s-a întâmplat în continuare reprezintă un mister încă şi mai
uluitor. Dar mai bine să las pe altcineva să îl povestească.
83
PARTEA
A III -A
DE PETER MOON
III
INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA
Întâlnirea dintre Preston şi Joe Pitone nu a fost lipsită de ironie. Preston a

lucrat o vreme pentru Pitone, dar perioada s-a dovedit dramatică şi deloc
uşoară pentru el. In final, s-ar părea că cineva a fost interesat să-i întindă un
fel de capcană, pentru a-l atrage din nou în Proiectul Montauk.
Voi povesti ceea ce s-a întâmplat la Orion Diversified, întrucât m-am trezit eu
însumi implicat în miezul evenimentelor pentru o scurtă perioadă de timp.
Voi adăuga apoi anumite aspecte legate de Proiectul Montauk şi alte
experienţe care s-au petrecut de la renunţarea la acest proiect şi până la
apariţia acestei cărţi (vara anului 1993).
PETER MOON
19
ORION RENAŞTE
Am auzit pentru prima dată de Joe Pitone la scurt timp după publicarea cărţii
Proiectul Montauk. Preston a ţinut o prelegere la cercul de psihotronică din
Long Island pe tema Tranzistorului Barierei de Suprafaţă. El a amintit atunci
de Joe Pitone şi de E.T. Company.
La puţin timp după prelegere, Preston m-a sunat şi mi-a spus că cineva este
interesat să facă un film. Prima mea reacţie a fost să-i spun că mi se pare
absolut prematur. Mă aşteptam şi eu ca povestea să fie pusă pe ecran, dar
mi se părea prea curând. În acel moment, cartea de-abia apăruse în rafturile
librăriilor. L-am întrebat cine era interesat de proiect, şi el mi-a spus că era
vorba de Joe Pitone şi de un anume dr. O. Mi s-a părut de-a dreptul amuzant,
căci cei doi nu erau nici pe departe nişte profesionişti ai filmului. Preston a
adăugat că un producător important din industria filmului citise cartea şi
estimase costul unui potenţial film la circa 50 de milioane de dolari. Mi-a
explicat, de asemenea, că Joe dispune de aceşti bani, că are numeroase
companii şi învârte tot felul de afaceri. Nu era vorba totuşi de bani cash, aşa
că mai trebuiau lămurite multe lucruri înainte de a putea strânge lichidităţile.
Întreaga poveste mi s-a părut extrem de ciudată. Chiar dacă cineva ar avea
50 de milioane de dolari, de ce i-ar risca într-un proiect atât de aventuros
cum este producerea unui film?
84
Aveam deja suspiciunile mele în legătură cu Joe, în urma relatării făcute de
Preston cu privire la tranzistori.
Teama mea era că cineva ar putea încerca să cumpere drepturile de autor
ale filmului, fără a-l difuza vreodată pe piaţă. Există o practică curentă la
Hollywood, care constă în cumpărarea filmelor care au ca subiect
expansiunea conştiinţei şi apoi ţinerea lor „sub cheie”, prin nedifuzarea lor.
Între timp, devenisem prieten cu dr. O. Acesta s-a prezentat într-o seară la o
şedinţă a grupului de psihotronică, dar nu mi-a spus numele său real sau
unde locuieşte, exceptând faptul că provine din Florida. Am aflat mai târziu
că dorea să îşi protejeze aparatele pe bază de ozon pe care le vindea. După
cum spuneam mai devreme, ozonul este considerat extrem de eficient în
vindecarea unor boli precum SIDA, aşa că dr. O. se teme tot timpul de o
eventuală intruziune a FDA sau AMA. Aceste agenţii i-au permis vânzarea
dispozitivelor numai sub titlul de purificatoare ale apei şi aerului, dar în nici
un caz pentru vindecarea de boli. Dintr-un motiv sau altul (probabil pentru că
au efecte!), oamenii le folosesc totuşi în scopuri terapeutice. Dr. O. nu
doreşte să comită ilegalităţi, aşa că îşi vinde dispozitivele sub numele de
purificatoare, fiind însă în permanenţă în gardă. Prietenul său, un medic
licenţiat, are o clinică într-o ţară străină care administrează tratamente pe
bază de ozon. Omul a fost împuşcat, iar casa sa a fost arsă din temelii.
Ezitările dr. O de a-şi face cunoscută identitatea par fireşti în acest context.
Am ajuns să-l cunosc mai bine pe dr. O. după ce l-am sfătuit să publice un
manuscris pe care îl scrisese. Am aflat cu această ocazie că este un terapeut
excepţional şi că ştie o sumedenie de lucruri legate de tratamentul diferitelor
boli. Informaţiile pe care le deţinea reprezentau pentru mine adevărate
miracole, experimentându-le personal, împreună cu familia mea. Am devenit
astfel prieteni buni.
Mi s-a părut extrem de ciudat faptul că dr. O. a apărut subit la o şedinţă de
psihotronică şi i l-a prezentat pe Preston lui Joe Pitone, proprietarul
tranzistorilor cu pricina.
I-am spus dr. O. că mi se părea o coincidenţă prea mare ca să fie adevărată.
Dr. O. a râs şi mi-a răspuns că Joe este un om obişnuit, fără legături
„ciudate”. A adăugat că pe vremea când era tânăr, Joe fusese chiriaş în casa
mamei sale.
Preston mi-a aranjat o întâlnire cu Joe şi cu el, pentru a discuta despre
drepturile de autor ale filmului Proiectul Montauk. Prima impresie atunci când
l-am văzut pe Joe a fost că acesta este el însuşi un extraterestru. A fost o
impresie absolut subiectivă, primul gând care mi-a trecut prin minte. Evident,
nu i-am dat glas.
Joe are peste 70 de ani, dar arată foarte bine pentru vârsta lui. Este un
veritabil gentleman şi un povestitor plin de farmec. Când ne-a vorbit despre
interesul lui pentru film, s-a dovedit că motivele sale erau cu totul altele
decât cele bănuite de noi. Era interesat să dobândească drepturile de autor
85
ale filmului pentru a le introduce în balanţa contabilă a firmei lui, din motive
prea complexe pentru a le putea dezvălui acum. Ne-ar fi putut transfera banii
rapid, dar nici Preston şi nici eu nu eram atât de grăbiţi să facem afacerea.
Joe ne-a explicat clar că nu este un producător de film, dar are legături la
Orion Pictures. I-am reamintit că Studioul Orion se afla sub incidenţa
capitolului 41 din legea falimentului. A recunoscut, dar ne-a relatat o poveste
interesantă. Ne-a spus că Orion Diversified s-a născut la data de 29 aprilie
1992 prin aplicarea capitolului 41 al legii falimentului, conform deciziei unui
tribunal. Următoarea şedinţă a aceluiaşi tribunal s-a referit la introducerea lui
Orion Pictures sub incidenţa capitolului 41 din legea falimentului. A pretins că
nu exista nici o legătură între cele două companii. Sincronicitatea legată de
ele rămâne totuşi de notat. Printr-o întâmplare, îl cunoştea pe directorul
executiv de la Orion Pictures!
Joe ne-a vorbit pe larg despre posibilităţile şi opţiunile pe care le aveam şi
trebuie să recunosc că părea un foarte bun cunoscător al acestor probleme.
Ne-a spus că dacă nu se va putea implica direct în producerea filmului, ne va
ajuta cel puţin să facem cea mai bună afacere cu putinţă. Nici chiar
falimentul lui Orion nu ar fi afectat afacerea. Lucrurile puteau fi astfel
aranjate încât drepturile de autor asupra filmului să nu fie afectate de
faliment. Am căzut de acord să mai discutăm şi, cu toate că japonezii au fost
şi ei interesaţi să facă un film pe această temă, nimic nu s-a mai întâmplat cu
Orion şi cu Joe Pitone. Au apărut în schimb alte evenimente, încă şi mai
curioase.
86
20
MONTAUK REVINE LA VIAŢĂ
Am afirmat mai devreme că un container plin cu tranzistori ai barierei de

suprafaţă a dispărut subit din depozitele lui Orion Diversified. Acest lucru s-a
întâmplat chiar înainte ca eu să vizitez uzina. În timpul vizitei, Preston mi-a
făcut turul uzinei şi m-a condus la un banc de lucru din colţul unei hale. Pe el
se afla un afiş pe care scria: ,,Putem obţine tot timpul pe care îl dorim”.
Era evident că cineva se juca cu noi. Era posibil ca o facţiune a Guvernului
Secret să ştie că Orion dispune de aceşti tranzistori de contrabandă şi să fi
scris acest afiş ca un fel de ameninţare. Nu existau dovezi ale unei intrări
prin efracţie, aşa că spargerea fusese făcută fie de o echipă de profesionişti
de înaltă calificare, fie prin teleportare.
Între timp, Joe îi dăduse deja lui Preston o mare cantitate de tranzistori.
Dorea ca Preston să-i testeze şi să-i spună care dintre ei erau buni şi la ce
puteau fi folosiţi. Se pare că cei doi făcuseră un aranjament de tip barter,
prin care Preston se obliga să lucreze pentru Joe în schimbul unor SBT-uri, la
un preţ ce urma să fie stabilit ulterior. După testare, Preston a descoperit că
tranzistorii conţineau energia tahionică, ceea ce însemna că aveau puteri
terapeutice. Orice om mai sensibil putea simţi o vibraţie aparte pe care o
transmiteau aceşti tranzistori. Preston îi testase pe mulţi oameni, i-a analizat
în laborator şi a stabilit cum fuseseră produşi (el consideră că deţine dreptul
de proprietate asupra acestor informaţii, aşa că nu-mi cereţi formula).
După descoperirea lui Preston s-a dezlănţuit iadul. Orion l-a suspectat pe el
că a luat tranzistorii, de vreme ce erau chiar modalitatea de plată convenită
pentru munca sa.
Preston a rămas uluit de ceea ce se petrecea. Ştia că sunt prieten cu dr. O. şi
m-a rugat să vorbesc cu el şi să aflu care este poziţia lui Joe. L-am invitat pe
dr. O acasă la mine şi astfel am avut prima dintr-un lung şir de conversaţii
dintre cele mai bizare.
În timp ce stătea pe sofa, dr. O. mi-a spus că a citit ziarul Montauk Pioneer şi
că a remarcat în el o recenzie a cărţii noastre, Proiectul Montauk. Montauk
Pioneer este un săptămânal cu un tiraj extrem de limitat.
„De unde ai obţinut ziarul?”, l-am întrebat.
Mi-a răspuns că a fost la Montauk. L-am întrebat atunci ce Dumnezeu căuta
acolo. Mi-a răspuns că se duce tot timpul la Montauk. Era un drum de două
ore şi jumătate, aşa că am dorit să ştiu ce anume îl determina să-l facă atât
de des. Mi-a spus că îi plăcea să culeagă struguri din viile de acolo, întrucât
erau excelenţi la gust. Era o explicaţie pe cât de amuzantă, pe atât de
neverosimilă. I-am arătat o sumedenie de struguri în propria mea grădină şi i-
am spus că nu trebuia să meargă atât de departe pentru a-şi satisface
87
această plăcere. Putea să culeagă din grădina mea oricât de mulţi struguri
dorea.
Dr. O. m-a surprins în continuare, spunându-mi că merge acolo pentru a-şi
vedea soţia. Mi s-a părut o explicaţie şi mai ciudată, căci ştiam că soţia lui
locuieşte cu el şi lucrează în apropiere. Ce putea să caute ea în Montauk? Mi-
a răspuns că îi plăcea să meargă acolo şi să închirieze o cameră la un motel,
pur şi simplu pentru că peisajul era atât de frumos. Am aflat mai târziu că
exista o femeie care se potrivea semnalmentelor soţiei dr. O. care a lucrat ca
barmaniţă la baza aeriană din Montauk, pe vremea când aceasta era activă.
Avea acelaşi prenume ca şi aceasta şi cam aceeaşi vârstă, dar nu am putut
verifica dacă era într-adevăr vorba de una şi aceeaşi persoană.
I-am povestit întregul scenariu dr. O. şi i-am spus că mi se pare neverosimil
să apară de nicăieri şi să facă cunoştinţă cu Preston, punându-l apoi în
legătură cu Orion Diversified şi cu toţi acei tranzistori secreţi. A negat cu
putere că ar fi existat ceva neobişnuit sau secret în ceea ce îl priveşte pe Joe
Pitone. I-am spus atunci că Joe avea legături cu industria ridicării gunoaielor
din New York. Pentru cei care nu ştiu, este imposibil să te ocupi cu această
afacere fără aprobarea mafiei. Dacă nu mă credeţi, încercaţi să vă deschideţi
o asemenea afacere şi vedeţi ce se întâmplă.
Dr. O. a recunoscut că Joe avea anumite legături în această privinţă, dar a
adăugat că nu s-a băgat în nici o activitate ilegală. Mi-a mai spus că Joe era
foarte versat în ceea ce priveşte afacerile şi putea obţine practic orice îşi
punea în gând. Pe scurt, dr. O. nu a muşcat din momeala pe care i-am întins-
o, sugerându-mi că Joe ar putea fi implicat în conexiuni încă şi mai ciudate.
Am continuat să fiu sincer cu dr. O. I-am spus că am recurs chiar şi la un
medium pentru a afla în ce constă implicarea lui. Mediumul mi-a indicat
faptul că dr. O. era un pion folosit de altcineva. Mi-a răspuns că i se părea
amuzant şi că acest lucru putea fi adevărat, dar într-o realitate paralelă. Am
mai glumit şi de atunci încoace pe această temă, dar ciudăţeniile amintite au
rămas tot neexplicate.
Dr. O credea că Preston a fost cel care a furat tranzistorii. Deşi nu avea
nimeni intenţia să facă aşa ceva, mi-a spus că Preston ar fi putut fi închis
pentru fapta sa. Mi s-a părut de-a dreptul ilar, căci de vreme ce tranzistorii
erau de contrabandă, tribunalul s-ar fi trezit într-o situaţie extrem de
încurcată.
Conflictul dintre Preston şi Orion Diversified s-a derulat într-o atmosferă mult
mai complicată şi mai tensionată decât am descris eu până acum. Am auzit
poveşti din ambele surse care difereau considerabil unele de celelalte. Cea
mai mare deosebire între opiniile celor două părţi consta în faptul că Preston
era dispus să ţină cont de toate posibilităţile. El căuta răspunsuri. Pe de altă
parte, cei de la Orion erau foarte reţinuţi. Poziţia lor oficială era că Preston
inventa ceea ce declara. Este uşor să acuzi un om de aşa ceva, dar acest
lucru atestă că cei de la Orion aveau ceva de ascuns.
88
La un moment dat, i-am spus dr. O. despre o întâlnirea pe care Preston a
avut-o în acel interval de timp. Într-o noapte, el s-a întors acasă şi a văzut un
om care îl aştepta în maşina sa. Omul susţinea că lucrează pentru Guvern. I-a
spus lui Preston că Guvernul îl dorea înapoi. Îşi pierduseră majoritatea
specialiştilor în domeniul tehnologiei timpului şi, chiar dacă puteau vedea
diferite perioade de timp pe monitoarele lor, nu mai puteau stabiliza
imaginile o perioadă suficient de lungă pentru a pune la cale călătorii în timp.
Preston i-a răspuns că fusese tras pe sfoară o dată şi nu avea de gând să
repete experienţa. Necunoscutul nu i-a impus nimic, lăsându-i doar o invitaţie
deschisă.
I-am mai spus dr. O. că Preston primise de la Guvern oferta de a putea
cumpăra SBT-urile la un preţ de 25 de dolari tranzistorul. Nu eram convins că
dr. O. mă va crede, dar el mi-a ripostat pe loc că Orion i-a oferit 13 dolari per
tranzistor. Oricum ar fi, mi s-a părut ciudat că Guvernul s-a oferit să
răscumpere nişte materiale pe care le putea confisca cu uşurinţă! Preston
nu-şi mai aduce aminte de oferta Guvernului, dar eu îmi amintesc perfect că
mi-a povestit acest lucru.
Nu prea ştiu cum să coroborez toate aceste informaţii. M-am gândit mult la
dr. O. şi continui să mă minunez de uimitoarea lui cunoaştere medicală. Este
absolut incredibilă şi nu exagerez spunând că se află cu ani-lumină înaintea
lumii medicale moderne. Mi-a trecut prin minte gândul că, dacă cineva ar
deţine frâiele Proiectului Montauk şi ar avea acces la resurse uriaşe, şi-ar dori
să dispună de cea mai bună îngrijire medicală posibilă, care ar depăşi cu
mult tehnologia medicală actuală. Într-un asemenea context, dr. O. ar căpăta
o anumită semnificaţie.
După ce i-am relatat această ipoteză, dr. O. a zâmbit, dar nu a părut să o ia
în serios. A fost chiar încântat de compliment, dar mi s-a părut mult mai
interesat să afle dacă Preston a acceptat sau nu slujba oferită de Guvern. I-
am răspuns că nu şi că acest lucru este mai mult decât improbabil şi pe
viitor. Dr. O. părea să fie de părere că dacă tehnologia timpului putea fi
controlată, beneficiile pentru umanitate ar fi putut fi uriaşe. Aşa o fi, dar mai
întâi trebuie să ai încredere în cei care controlează această tehnologie. Noi
nu avem.
Capitolul final al acestui episod nu s-a scris încă, iar întrebările continuă să
depăşească răspunsurile pe care le avem. Neînţelegerile dintre Preston şi
Orion s-au rezolvat între timp, iar la ora actuală nu mai există nici o animozi-
tate între cele două părţi.
Dr. O. continuă să se joace de-a şoarecele şi pisica, dar dacă am nevoie de
el, răspunde imediat. Ultima lui afirmaţie mi s-a părut interesantă. Spunea că
s-a întâlnit cu cineva care la data de 12 august 1943 pilota un avion şi care
îşi amintea că a văzut nava USS Eldridge dispărând subit de pe ecranul
radarului său. Potrivit dr. O., acelaşi om a creat Beefalo, un experiment
genetic extrem de interesant, încă cu câteva decenii în urmă. Beefalo este un
89
hibrid între un bizon şi o vacă. Încă şi mai interesantă mi se pare o altă afir-
maţie a dr. O, potrivit căreia urmează să se întâlnească cu persoana care s-a
ocupat de experienţele genetice în cadrul Proiectului Montauk.
În sfârşit, dr. O. mi-a oferit o descriere ştiinţifică a modului în care poate fi
inversat procesul de îmbătrânire, păstrând corpul fizic mereu tânăr. Dar
aceasta este o cu totul altă poveste, de care abia urmează să mă ocup.
Nemurirea şi călătoriile în timp sunt fascinante, dar necesită foarte multă
muncă.
90
21
O VIZITĂ LA VON NEUMANN
Cu greu veţi găsi vreun moment de plictiseală la Laboratorul Spaţio-Temporal

al lui Preston. De-abia s-a mai răcit povestea cu tranzistorii barierei de
suprafaţă că Preston m-a întrebat dacă nu doresc să-l cunosc pe prietenul
său Klark şi pe dr. Rinehart, cel care a afirmat odată în faţa lui Preston că era
unul şi acelaşi cu John von Neumann. Preston se temea că Rinehart ar putea
muri şi dorea să consemnez că individul a existat în realitate. Dacă aveam
noroc, nu era exclus să îşi afirme din nou identitatea în calitate de von
Neumann.
După ce am condus vreme îndelungată, am ajuns într-o regiune de ţară
înconjurată de păduri. Curtea proprietăţii părea neîngrijită; ai fi zis că este
acoperită cu gunoaie. Dr. Rinehart era afară şi l-a recunoscut pe Preston, deşi
îl cunoştea sub un alt nume. A venit la noi şi s-a dovedit foarte amabil, deşi
avea un comportament ciudat. Aminteşte într-adevăr într-o oarecare măsură
de imaginea lui von Neumann din fotografii, dar din cauza vârstei foarte
avansate, este greu de spus dacă este sau nu aceeaşi persoană. De altfel,
genetica nu reprezintă testul suprem, căci este posibil ca spiritul lui von
Neumann să fi fost plasat într-un alt corp.
Preston mă avertizase să nu spun nimic de natură metafizică, deoarece
Rinehart nu reacţionează favorabil la acest subiect. M-a prezentat ca un
istoric al celui de-al doilea război mondial interesat de navele Marinei
Militare.
Preston a vorbit apoi de chestiuni mondene şi a încercat să-l ajute în
problemele lui personale şi financiare.
Rinehart seamănă mai degrabă cu un biet vagabond decât cu un savant. Nu
are curent electric în casă şi trăieşte din mila companiei General Electric, ai
cărei angajaţi apar ca prin farmec ori de câte ori are de oferit piese de
echipament electronic. Rinehart nu are telefon; de aceea, el scrie din când în
când câte o scrisoare adresată G.E. Cineva apare la scurt timp, îi vorbeşte
frumos şi îi cumpără echipamentul. Este posibil ca această formă de plată să
înlocuiască o eventuală pensie, dar nimeni nu ştie dacă aşa stau lucrurile.
Deşi pare complet senil, Rinehart este de-a dreptul genial atunci când vine
vorba de electronică. Este greu de crezut că o persoană cu o înfăţişare atât
de decrepită poate fi atât de precis într-un domeniu de complexitatea
electronicii.
Am încercat să orientăm conversaţia către anul 1943 şi către Proiectul
Rainbow. L-am întrebat direct dacă şi-l aminteşte de el. Mi-a răspuns că a
auzit la vremea respectivă de el, dar nu cunoaşte prea multe amănunte.
Preston întrebat despre contractorii din acea vreme, cum era General
91
Electric, şi de data aceasta ne-a demonstrat că îşi aminteşte foarte multe
lucruri. Trebuie să recunosc că Rinehart avea o memorie uimitoare, de tip
fotografic. I-am spus acest lucru şi mi-a răspuns că multă lume îi spune la fel.
Când Rinehart a dispărut pentru scurt timp să discute cu nişte oameni
interesaţi de proprietatea lui, Preston mi-a atras atenţia că memoria lui este
cam prea bună. Părea mai degrabă să fi fost programat să-şi amintească
anumite lucruri. De pildă, i-am pus o întrebare despre Tesla şi mi-a răspuns
pe larg, ca şi cum ar fi memorat o pagină din biografia părintelui radioului.
Apoi, ne-a surprins pe amândoi spunându-ne că îşi aminteşte că a văzut
turnul de energie liberă al lui Tesla (a cărui construcţie nu s-a încheiat
niciodată) în Shoreham, Long Island. Ni s-a părut ciudat, căci la vremea când
turnul a fost demolat, trebuie să fi avut vârsta de 13 ani. I-am atras atenţia
asupra acestui lucru, dar ne-a spus că nu-şi mai aminteşte vârsta pe care o
avea atunci când văzuse turnul, ci doar faptul că l-a văzut.
Practic, Rinehart nu vorbea decât de două subiecte care păreau să-l
intereseze: electronica şi familia lui. Ne-a spus că fratele său lucrase la
Cartierul General şi că avea păreri opuse cu ale lui. Din câte ne-a povestit, se
părea că întreaga lui familie era vârâtă până peste cap în industria militară şi
de apărare.
Conversaţia a continuat astfel timp de câteva ore, în timp ce eu deveneam
din ce în ce mai nerăbdător să plecăm. Singurul căruia îi mărturisise că este
von Neumann a fost Preston. Nimeni altcineva nu cunoaşte această latură a
sa şi era greu de crezut că mi-o va destăinui mie.
Tocmai când îi spuneam la revedere, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a şoptit:
„Data viitoare când o să mai vii, am să-ţi povestesc despre nişte proiecte
radio ultrasecrete!”.
Una peste alta, vizita la dr. Rinehart nu a fost concludentă. Nu mi-a dovedit
convingerea lui Preston că el era von Neumann, dar trebuie să recunosc că
era ceva nedefinit şi ciudat în legătură cu personalitatea lui. Acţiona ca şi
cum ar fi fost programat, iar istoria familiei sale părea să demonstreze un
program de realocare a identităţii. Să sperăm că am să-l mai văd şi că o să-
mi spună atunci secretele de care vorbea.
22
O VIZITĂ LA KLARK
După vizita la dr. Rinehart, am condus mai mulţi km şi am ajuns la locuinţa

lui Klark. Acesta a fost menţionat în cartea Proiectul Montauk ca fiind omul
care l-a prezentat pe Preston doctorului Rinehart.
Klark locuieşte într-o zonă frumoasă, umbrită şi plină de pace, fiind situată
departe de oraş. Când am ajuns, ne-am aşezat cu toţii la o masă în curte şi
am început să discutăm despre vreme, întrebându-ne dacă se va răcori sau
92
va rămâne la fel de frumos. Am făcut o remarcă, regretând că nu avem la noi
nişte radiosonde cu ajutorul cărora să putem schimba vremea. Klark m-a
privit în ochi şi mi-a spus serios că vremea poate fi schimbată. Părea să fie
foarte sigur de ceea ce afirmă. La ora actuală mi-am schimbat mult părerea
despre el faţă de momentul în care l-am cunoscut. Avea o atitudine extrem
de militarizată. Bănuiala mea era că a participat la Proiectul Montauk pe o
poziţie foarte înaltă.
Am ajuns să-l cunosc mai bine şi am aflat că are tot felul de invenţii
interesante, din care păstrează unele pentru Preston. Crede sincer că Preston
va construi cândva o maşină a timpului, căci îşi aminteşte că a fost vizitat de
el (de Preston din viitor) în trecut. De aceea, ori de câte or consideră că
anumite piese pot fi folosite pentru construirea unei maşini a timpului, Klark i
le dă lui Preston sau le depozitează.
Din cauza acestor ciudăţenii, Klark ar putea fi considerat drept un om
neobişnuit, dar nu este deloc un prost.
Dimpotrivă, este un om extrem de serios şi are invenţii serioase la activ în
domeniul tehnologiei medicale, ca să nu mai vorbim de cunoştinţele lui din
domeniul electronicii, care sunt extrem de vaste. Dacă această pregătire nu
vi se pare suficientă pentru a dovedi că era un candidat ideal pentru Proiectul
Montauk, pot să adaug că familia lui are tot felul de legături la
Departamentul Apărării. După ce l-am întâlnit pe Klark, mi-a trecut prin minte
că Montauk nu este numai un scenariu real, dar este plin de personaje la fel
de reale.
Preston îmi spusese despre Klark că nu se deschide uşor în faţa unor străini,
dar acesta ne-a luat pe amândoi prin surprindere spunându-mi că pe vremea
când era copil, s-a văzut pe sine ca un om bătrân. Era un paradox şi nici
măcar nu încerca să-l conteste.
Pot spune că am cunoscut astfel un alt călător în timp, în afară de Duncan şi
de Al Bielek. Am totuşi bănuiala că Klark l-ar fi putut folosi pe Duncan în
experimentele de la Montauk la deschiderea portalului, plătind un mare preţ
psihic. Klark a ajuns astfel să călătorească în timp, dar biletul de călătorie a
fost plătit de Duncan. Asta nu înseamnă că trebuie să-l privim pe Klark cu
neîncredere. Nici măcar nu am vreo dovadă că intuiţia mea este reală, dar
este interesant de remarcat că Duncan nu poate suporta prezenţa lui Klark
sau a dr. Rinehart. Se pare că cei doi îi trezesc prea multe amintiri urâte. Mai
trebuie spus şi faptul că Klark are problemele lui cu Guvernul. Agenţii nu i-au
făcut viaţa prea uşoară, iar Klark crede că ei sunt responsabili pentru can-
cerul din cauza căruia a murit soţia sa.
Klark s-a bucurat atunci când a apărut cartea Proiectul Montauk şi ne-a spus
că ar dori să contribuie la scrierea altor cărţi de profil. Se pare că ştie exact
ce vrea, inclusiv felul în care ar trebui realizat filmul după carte. Dorinţa lui
este ca profiturile obţinute din film să fie folosite pentru construirea unei
maşini a timpului. Îmi vorbea ca şi cum mi-ar fi dat un ordin, dar nu am făcut
93
un caz din acest lucru.
Continuă să vorbească şi astăzi frecvent cu Preston, dar până acum nu a
adus informaţii noi.
După ce m-am întâlnit cu Klark, Preston a fost vizitat de mama lui Brian.
Dacă nu vă mai aduceţi aminte, Brian a fost asistentul mediumic al lui
Preston în prima carte, atunci când a făcut prima călătorie la Montauk. Ea l-a
vizitat pe Preston la el acasă într-un moment când Klark chiar se afla acolo.
Văzându-l pe Klark, mama lui Brian a rămas şocată, căci acesta arăta exact
ca fiul ei! Se pare că Brian era chiar Klark, aflat însă într-o călătorie în timp.
Situaţia era extrem de confuză şi nimeni nu a înţeles mare lucru din ea, nici
chiar Preston. Evident, eu mi-am propus imediat să-l întâlnesc pe Brian.
Preston nu s-a opus, dar până la ora publicării acestui material nu am reuşit
să aranjăm această întâlnire.
23
O VIZITĂ LA HELGA MORROW
La circa o lună după ce i-am vizitat pe dr. Rinehart şi pe Klark, am primit un

telefon de la Helga Morrow. Aceasta mi-a spus că îşi aduce aminte de
Experimentul Philadelphia şi de Proiectul Montauk, deoarece tatăl ei, dr.
Frederich A. Kueppers, a lucrat la ambele proiecte. Povestea Helgăi este
foarte interesantă şi reprezintă o dovadă în plus a faptului că Proiectul
Montauk a existat într-adevăr.
În anul 1981, Helga a participat la o recepţie şi a fost prezentată unui doctor.
Ea l-a întrebat pe acesta dacă era doctor în filosofie sau în medicină, iar el i-a
răspuns că era doctor în inginerie. Helga i-a spus că şi tatăl ei avea un titlu
similar şi că a lucrat pentru Glenn L. Martin Company (la ora actuală Martin-
Marietta). Când şi-a dat seama că vorbeşte cu fiica dr. Kueppers, omul a
rămas uluit. I-a mărturisit chiar că tatăl ei a fost unul din oamenii de ştiinţă
care au lucrat la Experimentul Philadelphia şi că a inventat un ceas pentru
bombele A (fiind şi unul din savanţii care au insistat în faţa preşedintelui
Truman să nu o arunce), a creat tot felul de formule matematice care au
permis aducerea astronauţilor înapoi de pe orbită şi a conceput sistemul
electric miniaturizat care a fost instalat pe Sputnik. Pe lângă aceste realizări
ştiinţifice, el a lucrat la Proiectul Blue Moon/Black Book (referitor la OZN-uri),
a iniţiat folosirea cablurilor de aluminiu pentru a înlocui cablurile grele
folosite în cazul avioanelor din timpul cel de-al doilea război mondial şi a fost
implicat în metodele de control al minţii, inclusiv în folosirea psihicului pentru
a comunica cu astronauţii în cazul în care sistemele clasice de comunicare ar
fi dat greş. Se spunea chiar că ar fi antrenat extratereştri pentru a se integra
în societatea umană.
Subit, totul a început să capete sens pentru Helga. Femeia s-a născut în anul
94
1935, la Baltimore. În timpul sarcinii, ginecologul mamei sale, un spiritualist
faimos pe nume dr. Haase, i-a introdus acesteia în pântec un dispozi tiv
metalic misterios pentru a amplifica coeficientul de inteligenţă şi capacităţile
psihice ale copilului care urma să se nască. Helga era produsul unui
experiment al guvernului! Chiar şi acum mai pot fi văzute în radiografiile cu
raze X făcute la cap urmele unui dispozitiv în formă de antenă. Nu
întâmplător, femeia a căpătat o sensibilitate extremă, fiind un medium
deosebit.
Helga mi-a povestit de primele experienţe pe care şi le aminteşte în legătură
cu tatăl ei. Acesta i-a arătat chiar cum pot două obiecte să călătorească în
timp şi să se întoarcă pe aceeaşi cale. A dus-o în pivniţă, unde a aşezat nişte
pilitură de fier pe o foaie de hârtie sub care a plasat un magnet mare în
formă de U. Bătând uşor cu degetul foaia de hârtie, pilitura s-a aranjat în
forma unor cercuri concentrice. Doctorul i-a explicat că dacă cineva ar putea
inversa cele două cercuri, ar putea schimba timpul. Potrivit dr. Kueppers,
navele extraterestre se mişcau parţial printr-o inversiune a magnetismului şi
i-a explicat ce înseamnă acest lucru cu ajutorul a doi magneţi opuşi.
Interesul lui pentru problemele legate de timp este relevat de o istorie
interesantă. Odată, în ziua de 12 august, el a tras-o pe Helga deoparte şi i-a
spus că aceasta este o zi foarte specială. Afirmaţia nu a surprins-o pe Helga,
întrucât era ziua de naştere a mamei sale. Dr. Kueppers i-a spus că şi acest
lucru era important, dar că se referea la un eveniment mult mai semnificativ
pentru întreaga umanitate. A adăugat că era aniversarea unui mare
experiment la care luase şi el parte.
Helga îşi mai aminteşte că, pe vremea când era copil, a fost dusă odată de
tatăl ei într-o bază subterană. A coborât cu liftul mai multe etaje, a intrat într-
o zonă de mare securitate şi a văzut fotografiile unor bărbaţi aflaţi pe lună şi
ale unei nave spaţiale similare celor de astăzi. Totul se petrecea în anii ‘50.
Dr. Kueppers credea că oamenii de ştiinţă ruşi şi americani au cooperat ani
de zile şi că întregul război rece nu era decât o iluzie creată pentru oamenii
de rând. În anii din urmă, doctorul a ajuns atât de revoltat, încât nu i s-a mai
putut închide gura decât cu ajutorul şocurilor electrice (şi definitiv!).
Certificatul său de deces a fost emis în anul 1962, dar Helga şi-a dat seama
că omul din sicriu nu era tatăl ei. Toată povestea reprezenta o enigmă pentru
Helga şi a rămas astfel până într-o zi când a văzut un articol semnat de tatăl
ei şi datat 1970. Era scris în germană.
Helga îşi căuta tatăl sau orice informaţii legate de el, motiv pentru care a
ajuns în Long Island, în ianuarie 1993. I-am făcut cunoştinţă cu Preston şi cu
Duncan, după care am plecat împreună la masă. Ne-a însoţit, de asemenea,
şi Al Bielek, care o cunoştea de mai multă vreme pe Helga. Cina a fost
interesantă, iar Preston i-a spus Helgăi că l-a cunoscut pe tatăl ei la
Brookhaven. Din păcate, nu şi-l amintea prea bine. Când ne-am întors la
Laboratorul Spaţio-Temporal, Helga a început să plângă. Duncan i-a propus
95
atunci să facă împreună nişte lecturi psihice în stare de transă. Preston a ieşit
afară timp de câteva minute, după care a reapărut brusc. Ne-a anunţat că
tocmai a primit un transfer de date de la o bază din Pleiade în care se aflau
tot felul de informaţii despre dr. Kueppers. Am rămas cu toţii cu gura
căscată, dar Helga ne-a confirmat că o mare parte din informaţii erau
corecte. Celelalte îi erau străine, astfel încât nu le putea confirma sau
infirma. Făcând o meditaţie asupra informaţiilor primite, Preston a avut o
revelaţie din perioada Montauk. Se pare că dr. Kueppers a lucrat într-adevăr
la Montauk, iar Preston şi-a amintit chiar o uşă care avea pe ea o tăbliţă cu
iniţialele F.A.K. Spre dezamăgirea generală, Preston ne-a spus că dr.
Kueppers nu se mai află în viaţă. A fost un om de ştiinţă pasionat şi, deşi nu îi
putea suporta pe politicieni, a fost încântat să participe la tot felul de
proiecte secrete. Din păcate, dragostea lui pentru ştiinţă l-a costat în cele din
urmă libertatea şi viaţa.
Chiar a doua zi, Helga s-a dus la Montauk şi a vizitat biroul care îi aparţinuse
tatălui său. Deşi uşa fusese scoasă din ţâţâni, era sigură că acela fusese
biroul tatălui său. Restul zilei nu a fost mai puţin interesant. A filmat pe o
casetă video diferite scene din zonă şi a vizitat un bunker subteran. A găsit
acolo o cuşcă, în care se presupune că au stat băieţii din Montauk înainte să
fi fost programaţi. Era o privelişte oribilă, care l-a impresionat atât de tare pe
Duncan, încât acesta s-a prăbuşit la pământ, izbucnind în lacrimi şi cerându-
şi public scuze pentru faptul că a fost implicat în proiect.
După experienţa din Long Island, Helga s-a dus în Maryland pentru a-i face o
vizită unui vechi prieten de familie care jucase un rol hotărâtor cu câteva
decenii înainte în a-l convinge pe tatăl ei să se angajeze în proiect. Din con-
versaţiile pe care le mai avusese cu el, Helga ştia că în casa lui ar fi putut
exista documente care ar fi dovedit că tatăl ei fusese implicat în aceste
proiecte secrete. Din păcate, acesta nu i-a dat drumul în casă.
Poate cea mai amuzantă şi mai ironică poveste pe care ne-a relatat-o Helga a
fost cea legată de dr. John von Neumann. Prin anii ‘40, acesta le vizita
frecvent casa. Helga ne-a povestit că îi plăceau teribil de mult dulciurile, unul
din deserturile lui favorite fiind îngheţata de căpşuni. Printr-o coincidenţă,
aceasta era şi preferata doctorului Rinehart!
La ora actuală, Helga lucrează la o carte. Să sperăm că, în timp, va găsi
răspunsurile pe care le caută în legătură cu moartea tatălui ei.
24
CELE TREI GEMENE DIN NORFOLK
Cam în perioada în care am întâlnit-o pe Helga, am primit o scrisoare de la o

altă doamnă care pretindea că tatăl ei a fost implicat în Experimentul
Philadelphia. Ca o dovadă, mi-a trimis în scrisoare şi un articol decupat din
96
Norfolk Virginian-Pilot, cu o fotografie a unui set de tripleţi născut în februarie
1945. Doamna era una dintre cei trei gemeni născuţi atunci, numindu-se pe
sine „copilul A”, iar pe ceilalţi doi „copilul B” şi „copilul C”. Deşi mi-a transmis
numele ei real, m-a rugat să nu îl fac public în această carte.
Articolul din ziar indica faptul că tatăl gemenilor era mecanic radio la Baza de
Operare Navală din Norfolk. Acest lucru merită să fie menţionat, căci potrivit
literaturii referitoare la Experimentul Philadelphia, nava USS Eldridge a fost
teleportată în apele de coastă din Norfolk, Virginia. Copilul A considera ciudat
faptul că tatăl ei era menţionat doar ca un simplu mecanic radio, deşi îşi
amintea că pilota avioane cu reacţie şi că era salutat de personalul militar, cu
toate că el însuşi nu purta într-adevăr uniforma militară.
Conform informaţiilor de familie, tatăl a fost cel care a aşteptat apariţia navei
USS Eldridge după Experimentul Philadelphia. Se pare că atunci când vasul a
apărut, el a sărit la bordul acestuia. Se crede că ceea ce a făcut atunci a
schimbat cursul istoriei pentru 2.000 de ani de acum înainte. Ulterior,
proiectul a fost ascuns, iar maşina timpului a fost plasată într-un depozit de
la Baza Navală din Norfolk. Potrivit acestei istorii, omul potrivit va descoperi
până la urmă maşinăria.
La fel ca şi Helga Morrow, cele trei gemene au o poveste interesantă legată
de naşterea lor. Copilul B s-a născut normal, dar nu ar fi trebuit să aibă fraţi.
Se pare că ceilalţi doi gemeni au fost creaţi dintr-un ADN de natură
extraterestră. Astfel concepute în eprubetă, ele au fost introduse ulterior în
pântecul mamei copilului B şi s-au născut ca tripleţi.
Am vorbit destul de multă vreme la telefon atât cu copilul A cât şi cu copilul
C. Copilul A pare „dus”. Are capacităţi mediumice şi vorbeşte despre nişte
lucruri greu de urmărit uneori. Oamenii i se spovedesc tot timpul, iar carisma
ei a făcut-o să devină o barmaniţă extrem de populară. Oriunde s-ar afla, are
capacitatea de a atrage oamenii. În mod ironic, ea îi trimite de fiecare dată la
biserică sau într-un alt loc spiritual. Cel mai curios lucru mi s-a părut faptul că
ştia despre incidentele legate de vizita lui Duncan pe Marte, fără ca eu să i le
fi povestit.
Copilul C este mai pragmatic. Este o scriitoare şi un bun comunicator, având
aceleaşi capacităţi mediumice. Cele trei gemene sunt foarte strâns legate
între ele, trăind deseori experienţe psihice comune. Spre exemplu, oriunde s-
ar afla, ele se pot „aduna” în aceeaşi cameră (la nivel subtil) pentru a
comunica între ele. Potrivit studiilor făcute, acest gen de fenomene nu este
deloc neobişnuit în cazul gemenilor. Se pare că tripleţii adaugă o dimensiune
în plus acestui fenomen, dar nu am auzit să se fi făcut studii deosebite
referitoare la tripleţi în locul gemenilor obişnuiţi.
Cele trei gemene mai au două surori şi un frate, pe care îl vom numi generic
„Fratele”. Acesta din urmă a fost foarte impresionat de acel pasaj din cartea
Proiectul Montauk în care Preston şi-a adus aminte de dispariţiile anumitor
„perioade de timp” care s-au petrecut atunci când el construia antena Delta-
97
T. Atât Fratele cât si tatăl avuseseră experienţe similare. Se pare că Fratele
trăia simultan două vieţi, căci deşi se ducea la lucru cu maşina (dintr-o
regiune de la periferie), kilometrajul acesteia nu înregistra decât câţiva
kilometri în plus, deşi el parcurgea până la serviciu şi înapoi 30 de kilometri!
Fratele este un expert în maşini şi în radioelectronică. Este conştient că din
viaţă îi lipsesc anumite perioade de timp, dar nu doreşte să vorbească despre
ele. Trei membri de familie au lucrat în serviciile secrete şi şi-au pierdut
viaţa; de aceea, preferă să stea deoparte şi să fie cât mai puţin cunoscut sau
implicat în proiecte ciudate. Odată, am sunat-o pe C şi mi-a răspuns el. Mi-a
spus că ştie cine sunt, dar nu a dorit să-mi dea nici un fel de informaţii. Când
sora lui a vorbit cu mine, el a întrebat-o ce face. C i-a răspuns că vorbeşte cu
Peter Moon. El s-a limitat să o privească şi a întrebat-o: „De ce?”.
L-am invitat pe Fratele să vină în Long Island, dar acesta se teme să nu fie o
capcană întinsă de Guvern. Doreşte să îşi construiască mai întâi un fel de
aparat de protecţie temporală. Surorile lui ar vrea ca el să se deschidă
sufleteşte, şi poate că într-o zi o va face. Preston şi cu mine sperăm, de
asemenea, să îi putem face o vizită într-o bună zi.
Mai există o poveste interesantă legată de această familie. I-am povestit
odată Copilului A de nişte informaţii obţinute de la Al Bielek. Acesta a
descoperit că există un radar similar cu cel din Montauk la Sembach, în
Germania (lângă Nurenberg), complet operaţional. Omul care i-a povestit lui
Al despre acel radar fusese acolo timp de două săptămâni şi a remarcat că
oamenii care ajungeau în acel loc se comportau extrem de ciudat. Se pare că
era vorba de un proiect de control al minţii.
Când i-am povestit Copilului A despre acest lucru, ea mi-a spus că fiul ei
făcea armata acolo. Mi s-a părut o coincidenţă bizară, dar părea foarte sigură
de ceea ce spune. Mi-a mai povestit că fiul ei făcuse de gardă şi auzise
oameni plângând şi strigând. Teroarea era mult amplificată şi l-a cuprins atât
de tare, încât şi-a părăsit postul în toiul nopţii. În alte circumstanţe ar fi fost
pasibil de Curtea Marţială, dar se pare că problema a fost considerată atât de
delicată, încât a fost lăsat în pace.
Toate acestea par „bizare” pentru un om obişnuit, dar cert este că familia în
cauză ia foarte în serios Proiectul Montauk şi călătoriile în timp. Se pare că
tatăl gemenelor a avut o mare influenţă asupra lor în această privinţă. Era un
om cu multă încredere în sine, care îi trata pe cei din serviciile secrete şi din
comunitatea militară cu o mare lipsă de respect. Era lăsat în pace, căci
expertiza lui tehnică era absolut indispensabilă. Se spune că uneori veneau
acasă la el persoane îmbrăcate în pardesiuri negre care îl ameninţau în fel şi
chip, dar el le făcea semne obscene şi râdea de ei. Poate că identitatea lui
era de vină. Odată, tatăl i-a spus Copilului B că era un extraterestru
care doar arăta ca un om!
98
25
INVESTIGAŢIA CONTINUĂ
Montauk Point este un loc cu temperaturi foarte scăzute iarna şi cei mai mulţi
dintre oameni evită să îl viziteze în această perioadă a anului. Preston şi cu
mine nu facem excepţie, dar am fost convinşi să ne ducem acolo într-un
asemenea moment pentru a-i arăta zona unui producător de la Hollywood ca
bază pentru un documentar asupra proiectului. Numele producătorului este
Peter Beltz.
Am făcut această vizită în Montauk în week-end-ul de dinaintea Crăciunului,
în anul 1992. I-am arătat lui Peter clădirea transmiţătorului, care era încă sub
pază, şi deci inaccesibilă. Am remarcat totuşi în treacăt reinstalarea cablului
coaxial care făcea legătura între baza structurii şi reflectorul radarului.
Preston ne-a spus că singura explicaţie logică pentru acest lucru era
împământarea reflectorului pentru protejarea lui împotriva trăznetelor. Era
greu de găsit o altă explicaţie pentru acest fenomen decât existenţa unor
lucrători în subsolul stabilimentului. Am remarcat, de asemenea, că aproape
toate clădirile de la bază fuseseră deschise şi vandalizate. La vizita mea
anterioară, făcută vara, aceste clădiri erau încă închise cu lacăte sau secu-
rizate.
Peter a rămas uimit de atmosfera sinistră a locului. Întrucât îl cunoscuse
anterior şi pe Duncan, era convins că se afla în faţa unui subiect de senzaţie
şi ne-a promis că se va întoarce după Anul Nou cu o cameră de luat vederi. S-
a întors în California şi a rămas să stabilim prin telefon cum trebuia făcut
documentarul. A devenit astfel o necesitate pentru mine să vizitez din nou
Montauk-ul şi să fac aranjamentele necesare pentru cazarea personalului şi
închirierea unui spaţiu pentru interviuri. M-am dus singur şi am căutat
puţinele locuri care mai erau deschise în timpul extrasezonului. Amintesc de
această excursie pentru un singur motiv: pe când căutam pe cineva care să
mă ajute, am cunoscut-o pe Carol Brady. A fost foarte amabilă, aşa că i-am
spus ce anume căutam. Carol nu auzise până atunci de carte, dar avea
câteva istorii interesante de spus. Mi-a povestit că reflectorul radarului era
încă în funcţiune şi că l-a văzut luminând din când în când. A adăugat că a
văzut odată o aeronavă care a dispărut dincolo de colinele din apropierea
bazei şi care nu făcea nici un fel de zgomot. Acest lucru era ciudat şi sugera
că aeronava avea o propulsie bazată pe un câmp antigravitaţional.
Ulterior, i-am prezentat-o lui Preston. Pe când ne arăta odată poze cu fiii ei,
Preston l-a indicat pe cel mai mare şi i-a sugerat să fie foarte atentă în ceea
ce îl priveşte, căci are exact profilul căutat de cei din Montauk: părul blond şi
ochii albaştri. Carol i-a răspuns că ştia acest lucru şi că era foarte atentă.
Răpirea copiilor blonzi şi cu ochii albaştri se petrecea încă din 1988, iar
99
poliţia era foarte preocupată de acest fenomen. Am aflat ulterior din alte
surse că există numeroase crime neelucidate în Montauk, ţinute departe de
ochii presei. Montauk este un oraş turistic, iar ştirile neplăcute nu sunt de
natură să atragă turiştii.
Când au sosit Peter Beltz şi echipa de filmare, am rămas cu toţii uimiţi să
constatăm că în clădirea transmiţătorului apăruse o gaură, ceea ce o făcea
misterios de accesibilă pentru prima dată. Urmele de torţe erau vizibile,
exact aşa cum le descrisese Preston în carte. Exista, de asemenea, şi un
dispozitiv ciudat, despre care se crede că a susţinut un cristal uriaş. În plus,
numele companiei pentru care a lucrat Preston putea fi cu uşurinţă văzut pe
calculatorul transmiţătorului.
Poate cea mai mare descoperire a fost însă casa de lângă popota ofiţerilor.
Camerele de sus aveau un decor „militar” de o combinaţie nemaiîntâlnită.
Una dintre camere era zugrăvită în culori pastelate, alta în dungi ca de tigru,
iar o a treia într-un fel de confeti. O a patra cameră era zugrăvită în negru şi
alb, după un model nemaivăzut. Am emis iniţial ipoteza că putea fi vorba de
un depozit al bazei. Preston văzuse însă imagini similare cu camere folosite
de Guvern în timpul experimentelor din anii ‘60 cu Timothy Leary (finanţate,
din câte se spune, de CIA). De aceea, a tras concluzia că erau nişte camere
pentru programarea oamenilor, şi cred că avea întru totul dreptate. Aceasta
este una din cele mai convingătoare dovezi că la Montauk s-au petrecut
lucruri neobişnuite. A înregistrat aceste imagini, care pot fi văzute pe caseta
sa video: „Turul oraşului Montauk”.
Filmarea documentarului a început, folosind drept fundal baza militară.
Duncan, Preston şi Al Bielek au fost intervievaţi individual. Preston a fost
filmat având pe fundal clădirea transmiţătorului, întrucât acolo lucrase. In
timp ce vorbea, Duncan şi cu mine ne-am ghemuit lângă un zid. Era incredibil
de frig. L-am auzit pe Preston vorbind despre antena Delta T, situată la
subsol, ceea ce crea un punct zero între ea şi transmiţător. Acesta era locul
în care Duncan se aşeza în Scaunul din Montauk. Chiar în clipa în care
Preston descria acest lucru, Duncan a avut o tresărire violentă. A intrat într-
un fel de stare de şoc şi i-am pus mâna pe genunchi până când şi-a mai
revenit. Aparatul de filmat era focalizat asupra lui Preston şi nimeni altcineva
decât mine nu a sesizat incidentul.
În tot timpul realizării documentarului, echipa de filmare nu a fost întreruptă
de nimeni şi de nimic, cu excepţia a două ocazii când deasupra bazei s-au
rotit mai multe elicoptere negre de factură militară.
După filmarea bazei, ne-am întors cu toţii într-un apartament în care urmau
să fie înregistrate alte interviuri, în faţa unui şemineu. După ore întregi de
înregistrări, am făcut o pauză de masă. Cineva a privit pe fereastră şi a văzut
o ceaţă deasă care învăluia baza din Montauk. Avea o culoare palidă, dar
distinctă, şi se limita la arealul bazei. Echipa de filmare a încercat să o prindă
pe peliculă, dar ceaţa nu putea fi văzută prin aparatele de filmat. Cert este că
100
oamenii au văzut-o. Până în prezent, singura explicaţie legată de acest
fenomen ne-a fost oferită de lecturile psihice ale lui Duncan.
Încă înainte de începerea documentarului, sursa de informaţii mistice a lui
Duncan i-a spus acestuia că filmările vor trebui încheiate până la data de 18
ianuarie (1993), altminteri ar fi devenit periculoase. Sursa a fost foarte
precisă în această direcţie. Alte lecturi ulterioare au indicat faptul că patru
extratereştri din galaxia Andromeda au pătruns în subsolul bazei şi au creat
un fel de distorsiune eterică în câmpul electromagnetic al zonei care
înconjura baza. Se pare că provocaseră fără să vrea o explozie în întregul
subsol, aducând astfel pagube incalculabile operaţiunilor din Montauk.
Informaţia pare neverosimilă, dar Preston a primit, la rândul lui, trei telefoane
care susţineau că în această perioadă s-a petrecut ceva straniu. Un prieten
din zonă i-a spus că a simţit un cutremur, iar altul că a auzit un zgomot. O a
treia persoană i-a confirmat că cel puţin doi poliţişti din Montauk au auzit un
zgomot puternic care venea de la baza militară şi au văzut fum şi flăcări care
ieşeau din clădiri. Oricare ar fi adevărul, cert este că după data de 18
ianuarie securitatea zonei a fost mult întărită.
Pe data de 22 ianuarie, Preston s-a dus la bază şi a rămas surprins să vadă
două tinere în uniformă militară patrulând. Le-a salutat politicos şi le-a spus
că este o zi bună pentru plimbare. Tinerele nu s-au dovedit însă deloc
prietenoase, ca să nu spunem mai mult. În aceeaşi zi, mai târziu, un militar a
arestat doi civili care se plimbau pe teritoriul bazei. Ni s-a părut o manieră
extrem de agresivă de a ţine oamenii departe de o bază militară dezafectată.
După multe insistenţe din partea noastră, ofiţerul a acceptat să le dea
drumul civililor, acuzându-i însă oficial de încălcarea proprietăţii. În mod
ciudat, acelaşi ofiţer l-a acostat pe Preston, dar nu l-a reţinut. I-a sugerat
doar că ar putea fi arestat, dar Preston nu s-a lăsat intimidat şi i-a răspuns că
acest lucru i-ar fi util (pentru publicitate). Ofiţerul a dat înapoi şi s-a limitat
să-i ceară să părăsească imediat zona.
Câteva zile mai târziu, Preston s-a întors în vecinătatea bazei militare şi a
continuat să filmeze, dar din exterior. Deşi nu se afla pe teritoriul bazei,
acelaşi ofiţer (însoţit de data aceasta de un altul) l-a descoperit. Preston le-a
spus celor doi că nu se afla pe un teritoriu interzis. Cel de-al doilea ofiţer i-a
răspuns că s-au săturat şi că îi vor face probleme oricărei persoane care se
apropie prea mult de bază, sub pretextul că doresc să oprească vandalismul.
Acest argument nu are nici un sens, căci baza fusese deja devastată cu
câteva luni mai înainte şi nimănui nu păruse să-i pese. Preston, Duncan şi un
alt prieten au primit amenzi9. În timp ce ofiţerii vorbeau, Preston a lăsat
9
Preston, Duncan şi prietenul lor s-au prezentat la tribunal şi în cele din urmă au câştigat procesul. Nu au
trebuit să plătească nici un fel de amendă. Mai mult, judecătorul a declarat iritat că statul New York ar fi
trebuit să pună indicatoare corecte dacă nu doreau să se treacă de o anumită zonă. De altfel, este necesar să
repetăm că Preston şi ceilalţi nu se aflau pe teritoriul bazei atunci când au fost amendaţi. Ofiţerul le-a spus
101
camera să meargă, astfel încât o parte din conversaţie a putut fi înregistrată.
Când s-au întors la maşina lui Preston, cei trei au constatat că cineva
înţepase roata din dreapta. Era greu de crezut că a fost o acţiune a unor
puşti, căci totul s-a petrecut în văzul trecătorilor. Lui Preston i s-a spus că mil-
itarii folosesc uneori acest truc pentru a împiedica pe cineva să scape fugind
cu maşina. Nu am dorit să aducem nici un fel de acuzaţie, ci am făcut doar o
afirmaţie a unui fapt petrecut în realitate.
Securitatea zonei a devenit astfel excesivă, ceea ce dădea de bănuit că
informaţiile privitoare la cei patru extratereştrii din constelaţia Andromeda
care au distrus subsolul erau corecte. Se pare că militarii din Montauk (la
care se adăugau şi cei din New York, aduşi în mare grabă) încercau să
înţeleagă ce anume a mers prost. Din fericire, documentarul nostru era gata.
Scanarea mediumică a lui Duncan s-a dovedit, în cele din urmă, extrem de
valoroasă.
ESPLANADA DIN MONTAUK
Aceasta esplanadă din Montauk este alcătuită din case de bun gust,
închiriate cu ziua. Sunt clădite pe un fost cimitir al pieilor roşii şi se spune că
etajul patru al caselor este bântuit de stafii.
26
STAFIILE DIN MONTAUK
Dacă nu ar fi existat acest interes de a filma documentarul, este puţin
că pe viitor va aresta pe oricine se apropie de gard.

Nu este lipsit de interes faptul că ofiţerul le-a spus că a citit Proiectul Montauk şi a considerat cartea „de-a
dreptul amuzantă”. S-a dus chiar în Biblioteca din Montauk şi a cerut cărţi referitoare la Camp Hero, dar i s-
a răspuns că aceste informaţii sunt secrete la ora actuală şi au fost retrase de pe raft! Cât despre ofiţer, acesta
ne-a spus că nu cunoaşte şi nu a auzit de nici un fel de experienţe paranormale.
102
probabil că aş fi făcut vreun drum la Montauk în această perioadă. De la
ultima mea vizită cu Maria Fix am evitat locul şi nu simţeam o dorinţă prea
arzătoare să revin. Evenimentele din ianuarie 1993 au avut însă un mare
impact asupra noastră, a tuturor, aşa că ne-am întors de mai multe ori.
Carol Brady ne-a prezentat unui domn din zonă care ne-a arătat oraşul şi ne-
a oferit câteva informaţii interesante. Ne-a spus că a fost întotdeauna
fascinat de Montauk, căci dacă cineva ar fi dorit să facă ceva în
clandestinitate, era locul ideal. Întreaga zonă este înconjurată de dealuri şi
de păduri. Nu existau două locuri care să semene unul cu altul; era ca şi cum,
mergând de colo-colo, ai fi intrat practic într-o ţară străină.
Acelaşi domn ne-a spus că pescarii din Montauk vedeau deseori OZN-uri.
Deasupra mării zburau tot felul de lumini verzi şi alte ciudăţenii. Omul afirma
chiar că mulţi dintre pescari erau „extratereştri” ilegali proveniţi din Irlanda,
care nu doreau nici un fel de publicitate.
Ne-a vorbit apoi de Cartierul Bântuit. Era vorba de o proprietate uriaşă, pe
care fuseseră construite apartamente închiriate cu ziua. Cartierul este de-a
dreptul luxos. Deşi se urmăreşte păstrarea tăcerii din motive de afaceri,
există zvonuri insistente care afirmă că etajul patru al caselor din acel cartier
este bântuit. De altfel, întreaga zonă se află deasupra unui fost cimitir al
pieilor roşii, aşa că nu este de mirare. Una din cele mai convingătoare relatări
îi aparţine unui căpitan de vas din localitate, foarte respectat, care avea în
proprietate un asemenea apartament în cartierul respectiv. Odată, se afla în
apartament şi a fost trântit la pământ de un câmp energetic extrem de
puternic. Speriat pentru sine şi pentru familia lui, el a părăsit complet
Montauk-ul.
În treacăt fie spus, domnul care ne-a povestit toate aceste lucruri a auzit şi el
un zgomot puternic cu câteva luni înainte. Cu o altă ocazie, Preston l-a
întrebat pe tânărul care deservea benzinăria în care îşi făcea plinul maşinii
dacă auzise ceva ciudat în legătură cu baza din Montauk. Tânărul i-a răspuns
că a auzit că nişte vrăjitoare se întâlnesc din când în când pe teritoriul bazei,
într-un fel de sabat. Am făcut o serie de investigaţii în legătură cu acest
lucru. Singurul aspect pe care l-am aflat a fost că asemenea sabaturi ale
vrăjitoarelor se ţineau în întreaga zonă, până la Long Island. Cu cât te
îndreptai mai mult către est, cu atât mai serioase deveneau aceste zvonuri.
Domnul din zonă nu era expert în sabaturi ale vrăjitoarelor, dar ne-a spus că
ştia o asemenea vrăjitoare care făcea ritualuri în baza militară. Deşi nimic nu
este imposibil, va trebui să o cunoaştem personal ca să ne convingem de
aceste afirmaţii.
Pentru cititorii care nu sunt familiarizaţi cu vrăjitoarele, trebuie să menţionăm
că acestea îşi desfăşoară întotdeauna activităţile principale deasupra unor
puncte focale de interferenţă a liniilor geomagnetice ale pământului.
Montauk a fost considerat dintotdeauna un veritabil nucleu din care pornesc
nenumărate asemenea linii.
103
27
AURUL NAZIŞTILOR
Am afirmat în cartea Proiectul Montauk că este posibil ca întreaga operaţie să

fi fost finanţată cu ajutorul aurului nazist, ajuns în Montauk după ce a
dispărut în mod misterios dintr-un tren al trupelor aliate, în Strasbourg.
Am rămas surprins atunci când am primit un articol de ziar trimis de un
anonim, în care se afirma exact acest lucru: că Proiectul Montauk ar fi putut fi
finanţat de aurul naziştilor. Înainte de a dezvolta însă acest subiect, este tim-
pul să vorbim de un alt personaj cheie în psiho-drama din Montauk. Numele
lui este Kenn Arthur.
Spuneam mai devreme că i-am cunoscut pe Preston, Duncan şi Al Bielek în
aceeaşi seară, la o şedinţă a grupului de psihotronică. Kenn se afla şi el
acolo, dar părea complet nelalocul lui. Mi-am dat imediat seama că făcuse
cândva parte din Marină, iar el mi-a confirmat acest lucru. Venise la Cercul
de Psihotronică din Long Island pentru a cumpăra de la Preston nişte
dispozitive psihotronice. L-am reîntâlnit apoi într-un alt grup, şi m-a avertizat
cu toată seriozitatea să stau departe de cercul de psihotronică, pentru că era
prea periculos. Kenn îi simpatiza pe Preston şi pe Duncan, dar se afla într-o
stare de stres psihic care nu-i mai permitea să stea în preajma lor. De altfel,
a evitat cercul de psihotronică şi pe cei de acolo ca pe ciumă.
Pe măsură ce treceau lunile, am ajuns să îl cunosc din ce în ce mai bine pe
Kenn. Îl consider un veritabil oracol în viaţă, căci îşi prezintă informaţiile
ezoterice într-o manieră extrem de criptică şi de interesantă. Este prieten
personal al familiei lui Edgar Cayce şi a studiat ani mulţi la A.C.I. (Asociaţia
de Cercetări în vederea Iluminării).
Kenn era extrem de cinic atunci când venea vorba de povestea lui Preston,
făcând glume de-a dreptul isterice pe seama acestuia. Pe de altă parte, tot el
recunoştea că este un pesimist înrăit, indiferent care ar fi subiectul. Pe
măsură ce trecea timpul, am făcut diferite descoperiri minore care păreau să
indice că proiectul a existat totuşi. Când i le relatam, râdea de mine. I-am
povestit la un moment dat de o casetă video în care apărea dispozitivul
radioelectronic situat în subsolul bazei Montauk. Acesta conţinea un cablu
înfăşurat în jurul unui cristal de mari dimensiuni. Nu a făcut comentarii
asupra cristalului, dar mi-a spus că toată lumea ştie despre subsolul bazei din
Montauk. Mai mult, el însuşi cumpărase cândva echipament radar din acel
subsol, pe vremea când lucrase în Marină. Mai târziu mi-a mărturisit detalii
care indicau că avusese o funcţie foarte înaltă.
Toate acestea mi s-au părut foarte stranii. Era evident că avusese o anumită
legătură cu Montauk, dar nu dorea să vorbească despre ea. Timpul trecea,
dar el nu voia să recunoască altceva în legătură cu Preston decât că afirmaţi-
104
ile lui erau halucinaţii. Mi-a spus odată că întreaga poveste era infinit mai
ciudată decât tot ce şi-ar fi putut imagina Preston. A fost însă de acord că
Preston era sincer în ceea ce credea.
Preston era amuzat de această poveste şi mi-a spus că ea nu face decât să
confirme că exista o legătură între Kenn şi Montauk. Ne simţeam însă
amândoi frustraţi. Dacă povestea lui Preston nu era adevărată, ce anume era
adevărat? Ar fi putut avea politeţea să ne spună!
Şi într-o bună zi, aşa cum spuneam, am primit prin poştă un articol în care se
vorbea despre această problemă. Era intitulat „Vânătoare după aurul nazist”
şi apăruse în ziarul The East Hampton Star din data de 14 noiembrie 1985.
Articolul povesteşte cum Statul New York a angajat un vânător de comori pe
nume Ovid Arnold din Varina (la ora actuală Fuquay-Varina), în Carolina de
Nord, pentru a detecta cu ajutorul unui pendul eventualele metale preţioase
localizate în Camp Hero (baza Montauk). Se ştia că naziştii îngropaseră în
anul 1945 cel puţin 12 milioane de dolari bani gheaţă, diamante şi aur.
Sub ochii atenţi ai Poliţiei, în locul în care Arnold credea că a fost îngropată
comoara a fost săpată o groapă adâncă de 2,5 metri. Oficialii din Albany au
filmat întregul eveniment.
Tim Tubbs, purtător de cuvânt pentru Divizia Utilizării Pământului de la
Oficiul de Stat al Serviciilor Generale, este citat de autorul articolului spunând
că „secretul era atât de mare, încât nu am spus nimănui de ce am săpat
groapa”.
Tot el a afirmat că existenţa comorii avea la bază o legendă care data din
anul 1945. Potrivit articolului, Tubbs ar fi spus următoarele:
„În anul 1945, convinşi că cel de-al treilea Reich era pe punctul de a se
prăbuşi, naziştii au trimis la Montauk un submarin încărcat cu valorile strânse
în timpul invaziei Franţei şi cu instrucţiuni de a le îngropa în 12 casete din
metal. Marinarii germani au urmat ordinele şi au îngropat comoara la Camp
Hero, lângă o stâncă mare ce urma să rămână ca semn de referinţă. După
război, banii şi bijuteriile urmau să fie folosite pentru mituiri, paşapoarte false
şi transferul ofiţerilor de rang înalt în Statele Unite şi în America de Sud”.
Potrivit aceluiaşi articol, submarinul a fost scufundat, dar mai mulţi marinari
germani au supravieţuit şi le-au povestit - ani mai târziu - vânătorilor de
comori istoria lor. Vânătorii de comori i-au scris Guvernatorului, cerându-i
acestuia şi obţinând permisiunea de a face săpături. Urma ca în
eventualitatea găsirii comorii, aceasta să fie împărţită între ei şi stat. Deşi au
făcut săpături în noiembrie şi nu au găsit nimic, vânătorii de comori şi-au
propus să revină în timpul primăverii.
Întregul articol ar fi putut fi o dezinformare pentru a acoperi un eventual
succes al săpăturilor. Este la fel de posibil ca aparatul de măsurare să fi fost
folosit direct de agenţii statului pentru a descoperi comoara. La fel de bine,
aceştia s-ar fi putut folosi de măsurătorile iniţiale, continuând apoi munca de
săpături. Cu siguranţă existau şi alte aparate, mult mai performante din
105
punct de vedere tehnologic decât un pendul, pentru a stabili eventuala
existenţă a unei comori. Este de asemenea de bănuit că valoarea comorii
devenise între timp mult mai mare decât în 1945.
Le-am cerut celor de la The East Hampton Star permisiunea de a tipări
integral articolul lor în această carte. Ştiau de existenţa cărţii Proiectul
Montauk şi mi-au refuzat în mod expres această permisiune.
I-am trimis articolul prin fax lui Kenn Arthur şi am rămas surprins de
răspunsul pe care l-am primit de la acesta. Mi-a spus că, în sfârşit, mă
apropiam de adevăr. A subliniat apoi din nou că lucrurile sunt mult mai bizare
decât mi-aş putea imagina eu vreodată. Mi-a spus că adjunctul
comandantului german a supravieţuit şi a luat legătura cu autorităţile
militare ale Statelor Unite. Cele două părţi au încheiat o înţelegere, dar
adjunctul comandantului a fost nevoit să se întoarcă de patru ori în Germania
şi să facă tot atâtea transferuri de bani.
Kenn credea că nu se făcuse decât un singur transfer. Se pare că ofiţerul
german şi alţi marinari s-au stabilit în Long Island. Kenn mi-a spus că mulţi
dintre ei au devenit frizeri pe Myrtle Avenue în Ridgewood, Queens. A
adăugat că îi cunoştea bine pe aceşti oameni şi a crescut alături de familia
comandantului adjunct. Nu a dorit să îmi spună vreun nume, dar a insistat că
era vorba de oameni foarte respectabili.
Cărţile de istorie menţionează numeroase indicii referitoare la această
poveste, precum şi o alta, în care patru nazişti ar fi ajuns pe coasta Statelor
Unite în anul 1942, predându-se autorităţilor după ce au luat trenul până la
Manhattan. Există diferite relatări, multe dintre ele contradictorii. Incidentele
au fost acoperite de mister, inclusiv de bănuiala unei complicităţi a lui J.
Edgar Hoover* şi a altor oficiali guvernamentali de rang înalt. Unii cred chiar
că întreaga operaţiune a fost pusă la cale de Societatea Thule din Germania,
cea care a regizat ascensiunea lui Hitler, fiind un grup ocult desprins din Ordo
Templi Orientis**, grupul asociat cu Aleister Crowley. Se pare că orice am
face, acest om revine mereu în atenţia noastră!
* Şeful F.B.I.-ului la acea vreme.
** Aceste informaţii apar în lucrarea Conspiraţia Ocultă: Societăţile Secrete,
Influenţa şi Puterea lor în Istoria Lumii, a lui Michael Howard, apărută la
Editura Destiny Books. Trebuie să remarcăm de asemenea că practicile şi
principiile acestor organizaţii nu sunt considerate similare cu cele aplicate de
O.T.O.
106
TURNUL DIN MONTAUK
Construirea Turnului din Montauk a început prin anii ‘20, dar lucrarea a fost
terminată abia câteva decenii mai târziu.
De-a lungul anilor, a fost practic imposibil să fie descoperiţi chiriaşii acestui
turn sau destinaţia pentru care a fost construit. Se spune despre
catacombele din Montauk că ar conduce către acest turn, localizat la
periferia oraşului.
107
28
CATACOMBELE DIN MONTAUK
Un alt aspect uimitor referitor la Montauk mi-a fost revelat în urma unui
telefon pe care l-am primit de la David Adair, preşedintele asociaţiei Sirius
Minds10 din New York City. Acesta tocmai petrecuse ajunul Anului Nou la
Montauk, imediat după ce a citit cartea noastră, Proiectul Montauk:
Experimente în timp. Luând legătura cu unul din proprietarii din zonă, acesta
i-a vorbit despre existenţa unor tunele subterane, cunoscute sub numele de
catacombe. Proprietarul l-a condus în pivniţă şi i-a arătat lui David
numeroase intrări sigilate. Existau şi intrări accesibile, dar nu le-a putut
explora din cauza timpului scurt pe care îl avea la dispoziţie.
L-am sunat imediat pe Preston şi l-am întrebat dacă ştie ceva de aceste
catacombe. Mi-a răspuns destul de nonşalant, spunându-mi că ştia de mulţi
ani de zile de existenţa acestora. Se părea că nu îl interesau prea tare. Mi-a
mai spus că, potrivit legendei, erau conectate la baza din Montauk.
L-am sunat atunci pe Kenn Arthur şi l-am întrebat şi pe el de catacombe. Mi-a
spus din nou că mă apropii din ce în ce mai tare de adevăr. Conform opiniei
sale, catacombele sunt canale care conduc către Pământul Interior.(HOLOW
EARTH) Mi-a vorbit inclusiv despre catacombele din Roma şi din alte câteva
locuri. Potrivit legendei, există foarte multe asemenea intrări. Printre acestea
se numără şi labirintul din Creta, tunelele incaşe din Anzi şi pasajele
subterane folosite de vietnamezi.
A doua zi, Preston se afla acasă la mine şi m-a auzit vorbind cu cineva la
telefon despre catacombe şi despre posibila legătură a acestora cu Pământul
Interior. A devenit subit foarte interesat de această posibilitate. M-a luat apoi
prin surprindere, revelându-şi latura ocultă şi dându-mi foarte multe
informaţii despre catacombe, la care cu zece minute înainte probabil că nu
avea acces. Mi-a spus că aceste catacombe au fost construite în prima parte
secolului XX, probabil în primul deceniu. Împăratul Germaniei avea o mulţime
de spioni şi simpatizanţi în Long Island şi îi susţinuse financiar pe mulţi dintre
ei. Împăratul avea propriile lui interese. Preston a adăugat că respectivele
catacombe făceau legătura între turnul din Montauk, baza militară şi cartierul
de vile de la periferie, acoperind o întreagă porţiune de coastă, cunoscută
sub numele de Ditch Plains.
Preston şi-a amintit cu umor de o perioadă când s-a dus la Mark Hamill (mai
exact, la o persoană despre care se crede că este una cu Mark Hamill) şi a
10
Sirius Minds este un cerc de psihotronică în care se practică ceea ce ei numesc gimnastica creierului.
Această companie lucrează cu clienţi aparţinând unor corporaţii sau cu alţi indivizi, urmărind amplificarea
capacităţilor lor cerebrale şi stimularea pe această cale a funcţiilor vitale.
108
descoperit canalele subterane de sub proprietatea acestuia. Proprietatea
alăturată îi aparţinea lui Dick Cavett, iar Preston mi-a spus că aceleaşi canale
s-au descoperit şi sub casa acestuia. Mi-a povestit că cei doi obişnuiau uneori
să se furişeze prin ele şi să-şi facă reciproc farse, aranjând diferit mobila din
sufrageria celuilalt.
Al Bielek nu s-a arătat la fel de amuzat atunci când i-am spus de catacombe.
El şi-a adus aminte de unele aspecte legate de acestea de pe vremea când
se afla la Montauk, dar nu ştia cât de departe ajungeau. Era chiar de părere
că Preston îi ascunsese această informaţie. În plus, acum îşi explica în ce fel
îşi procura Preston tot echipamentul său din subsol. Al a recunoscut o parte
din echipamentul lui Preston ca provenind din subsolurile de la Montauk, dar
nu şi-a putut da niciodată seama cum şi-l procura acesta. Catacombele erau
răspunsul cel mai la îndemână.
I-am explicat că, probabil, Preston nu-şi amintea nimic. Din această
perspectivă, comportamentul său este de-a dreptul ilar. În anumite zile îşi
aminteşte brusc o cantitate uriaşă de informaţii de care cu o zi înainte nu ştia
nimic. Este interesant de remarcat că, în cazul de faţă, această aducere
aminte bruscă i-a fost declanşată de ideea potrivit căreia catacombele ar
putea conduce la Pământul Interior.
Mai există un aspect legat de catacombe care pare să fie asociat cu Aleister
Crowley. Am vorbit mai devreme de împăratul german; nu există nici o
îndoială că Aleister Crowley a fost un susţinător al acestuia, cel puţin în plan
verbal. El a fost angajat în Statele Unite să scrie propagandă în favoarea
cauzei germane în timpul primului război mondial, iar o persoană din
guvernul britanic a încercat chiar să-l acuze de înaltă trădare pentru acest
motiv. Crowley a scăpat de acuzaţii numai după ce a pretins că lucrează pen-
tru serviciile secrete britanice. Oricare ar fi adevărul, este cert că Crowley era
o persoană foarte influentă, aşa că putea foarte bine să fi jucat de ambele
părţi, numai pentru a-şi satisface interesele sale legate de magie. Această
relaţie cu împăratul german face ca vizita lui Crowley la Montauk să pară şi
mai ciudată.
În plus, Crowley avea un prieten în Long Island, pe nume Otto Khan. Acesta
era el însuşi un investitor faimos şi o persoană cu o influenţă incredibil de
mare. În anul 1917, el a ales cel mai înalt teren din Long Island şi şi-a
construit pe el locuinţa. Aceasta există şi astăzi, dar nu este permis accesul
vizitatorilor. Există zvonuri persistente potrivit cărora de la această locuinţă
pornesc tot felul de canale subterane, iar unul dintre acestea ar conduce
până în Manhattan.
Am relatat această legendă la o discuţie cu mai multe persoane din Montauk,
iar una dintre ele şi-a manifestat un mare interes în legătură cu Otto Khan şi
proprietatea acestuia. Persoana respectivă mi-a spus că obişnuia pe timpuri
să meargă cu bicicleta până acolo, dar accesul era complet interzis. A
adăugat că proprietatea a fost transformată într-o academie militară pentru
109
băieţi, iar în cele din urmă a fost închisă complet. Şi-a susţinut argumentele
trimiţându-mi mai multe articole din Newsday, cotidianul din Long Island, în
care se spunea că şcoala a fost închisă în anul 1978, fiind considerată
„nesigură şi nepotrivită pentru locuire”. Se vorbea de incendii care i-au prins
pe studenţi în nişte camere mici şi înghesuite, lipsite uneori chiar şi de
ferestre. Podelele erau pline de gândaci şi de gunoaie, toaletele nu
funcţionau bine, refulând de multe ori pe afară etc.
Întregul scenariu pare identic cu programul băieţilor din Montauk, unde
factorul uman a fost complet neglijat, până la bătaia de joc, lucru
inacceptabil din partea unor autorităţi militare.
Ar putea fi o simplă coincidenţă, dar este cert că şcoala şi-a atins apogeul
tocmai când Proiectul Montauk era în plină desfăşurare. Ce am dorit să
subliniem a fost însă în primul rând conexiunea dintre Crowley şi canalele
subterane. Speranţa noastră este ca după apariţia acestei cărţi, să primim
noi referinţe de la foştii cadeţi care au învăţat la şcoala respectivă.
29
DOAMNA X
Capitolele anterioare au creat o imagine mai concretă referitoare la

investigaţia noastră cu privire la Proiectul Montauk. Informaţiile pe care vi le
vom oferi în continuare sunt mult mai abstracte şi mai speculative, dar
sincronicităţile în care s-au produs nu pot fi contestate de nimeni. Informaţiile
corespund anumitor doctrine ezoterice şi li se vor părea probabil ciudate
anumitor cititori. De aceea, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu ocultismul,
voi încerca să dau o serie de explicaţii suplimentare.
Toate aceste lucruri au legătură cu o anumită doamnă X, pe care am
cunoscut-o întâmplător. Cu mult timp înainte de publicarea cărţii Proiectul
Montauk, aceasta a venit în Long Island ca să viziteze baza din Montauk.
Ulterior, a mai făcut câteva vizite împreună cu Preston, cu mine şi cu alte
câteva persoane. M-a izbit de la bun început imensa ei cunoaştere şi uşurinţa
cu care înţelegea lucrurile, aşa că am început să vorbesc cu ea. La un an
după prima noastră întâlnire, am început să vorbim în mod regulat.
Am fost extrem de surprins să aud că ştia despre situaţia din Montauk cu
mult timp înainte ca Preston să îşi publice povestea. Deţinea informaţii
extrem de personale legate de Duncan, care proveneau dintr-o sursă
complet independentă. Doamna X mi-a explicat că există şcoli ale misterelor
care erau de multă vreme extrem de interesate de persoana lui Duncan. Se
pare că acesta este unul din indivizii cei mai urmăriţi şi cei mai monitorizaţi
ai planetei.
După o vreme, doamna X a început să îmi destăinuiască regulat informaţii.
Ea mi-a explicat că pe pământ există 12 şcoli principale ale misterelor, iar ea
110
se ocupă cu monitorizarea activităţilor tuturor. Rebelă din instinct, nu a
acceptat să facă parte din nici una din aceste şcoli. Deşi ocupă o poziţie
unică, aceasta se integrează perfect în tradiţia ezoterică aşa cum a fost ea
descrisă în romanele lui Hermann Hesse. De altfel, întreaga ei familie se
ocupă de asemenea lucruri, având nenumărate legături. Mi-a mai explicat că
ar fi recomandabil să nu îi folosesc numele real, căci acest lucru i-ar pune în
pericol sursa de informaţii. Ceea ce vă voi spune în continuare este rezultatul
unui an de convorbiri cu această persoană.
Ce este o şcoală a misterelor?
Cunoscute şi sub numele de societăţi secrete, aceste şcoli sunt grupuri
organizate care au existat pe pământ din timpuri imemoriale. Numele lor se
schimbă uneori o dată cu politica pe care o duc, dar de-a lungul istoriei au
existat mai multe asemenea ramuri ale lor. Câteva din exemplele cele mai
cunoscute se referă la Iluminaţi, Cavalerii Templieri, masoni şi rozicrucieni.
Pe lângă aceste exemple notorii, mai există însă şi altele mai puţin
cunoscute, care lucrează în secret pentru a echilibra acţiunile celorlalte. În
această categorie ar putea intra Ordinul lui Melchisedec, Magii şi Ordinul
celor Şapte Raze. Nu cunosc toate structurile organizatorice şi toate relaţiile
cu celelalte grupuri. Există destui teoreticieni ai conspiraţiilor care se ocupă
cu aşa ceva. Deocamdată, ne vom ocupa de şcolile misterelor în ansamblul
lor, şi nu de o organizaţie specifică.
Fiecare din aceste societăţi secrete îşi are propria sa agendă. Ele pot fi
periculoase sau nobile, în funcţie de natura oamenilor care operează în
interiorul lor. Se pare că întreaga societate modernă este modelată de ele,
prin modalităţi care uneori par extrem de misterioase. Într-un alt plan, aceste
şcoli pot fi considerate un fel de păzitoare ale porţilor cunoaşterii. Doamna X
nu face altceva decât să monitorizeze informaţiile şi activităţile diferitelor
societăţi secrete, urmărind să promoveze prin anumite comunicări ale sale
echilibrul universal; de aici şi implicarea ei în Proiectul Montauk.
Încă de la început, cele 12 şcoli principale ale misterelor au fost preocupate
de păstrarea unui echilibru între bine şi rău, sau între lumină şi întuneric.
Aceasta este zona în care vom putea identifica inclusiv Anticristul. Acesta
este extrem de important, căci întregul Proiect Montauk are legătură cu el.
Pe de o parte, ştim că Duncan a fost antrenat în această tradiţie, iar pe de
altă parte, Crowley însuşi a folosit drept logo porecla „Bestia”.
Reacţia omului obişnuit la conceptul de Anticrist este asociată cu imaginea
diavolului şi cu convingerea că acesta ar trebui evitat cu orice preţ. Din
păcate, lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Deopotrivă din punct de
vedere filosofic şi empiric, dacă există un Christ, rezultă că trebuie să existe
şi un Anticrist. Acest lucru reflectă dualitatea care stă la baza universului,
manifestată prin cele două principii contrare, cunoscute ca Yin şi Yang etc.
Evident, Christos este perceput ca fiind principiul binelui. Ecuaţia devine însă
complicată atunci când între cele două extreme apare un dezechilibru. Spre
111
exemplu, Inchiziţia a făcut unele dintre cele mai mari atrocităţi cunoscute în
istorie, folosindu-se de numele lui Iisus Christos. Însuşi conceptul de Christos
a fost astfel murdărit, devenind un simbol al forţelor întunericului.
În această perioadă a istoriei, anumite şcoli ale mis terelor au început să
promoveze în mod activ diferite culturi păgâne în numele lui Baphomet sau
al lui Mefistofel, adică în numele Anticristului. Scopul era o inversare pe cale
magică a polarităţii Bisericii Catolice. Biserica a negat bestia din om, strivind-
o, în timp ce păgânii au promovat-o. Omul este o fiinţă spirituală, dar trupul
său rezonează cu lumea animalelor. Negarea acestei relaţii creează un
dezechilibru care poate conduce la revărsarea a tot felul de rele peste
umanitate.
La o scară mai largă, apariţia unui dezechilibru între Christ şi Anticrist dă
naştere unei dizarmonii în continuumul vieţii. Secretul constă întotdeauna în
armonizarea celor două polarităţi, astfel încât să nu te rătăceşti în nici una
din cele două direcţii. Dobândirea acestei armonii ar putea căpăta numele de
„cale de mijloc”, Tao sau manifestarea Sfântului Duh. Depinde de sistemul
credinţei căreia îi aparţii.
În mod evident, Crowley s-a identificat cu Bestia pentru a inversa energiile
malefice direcţionate asupra lui în numele lui „Christos”. Totul se reduce la o
formulă magică, neavând nimic de-a face cu binele şi cu răul. Pentru a
înţelege mai bine această formulă, ar trebui să citiţi cărţile de magie ale lui
Crowley. Trebuie să subliniem că Aleister Crowley a fost o fiinţă umană, care
a făcut deopotrivă şi bine şi rău, şi greşeli şi lucruri corecte. Mai important
însă decât acest lucru, şi dincolo de bine şi de rău, el a fost un Magician. În
acest rol, el era preocupat în ultimă instanţă de echilibrarea binelui şi răului
şi eliberarea universului de dezlănţuirea elementelor din cauza
dezechilibrului creat între aceste două principii.
Pentru Crowley, ridicarea Anticristului nu însemna o dezlănţuire a răului, ci o
echilibrare a energiilor dezlănţuite. Spre exemplu, dacă cineva se
îmbolnăveşte din cauză că şi-a reprimat energia sexuală, a sărutat crucifixul
în fiecare seară şi îşi asociază subconştient boala/represiunea cu Christos,
cea mai bună cale de vindecare pentru el este un dans cu diavolul.
Vindecarea ţine mai degrabă de semantică şi de diferite asocieri
subconştiente decât de bine şi de rău. Nu uitaţi că însuşi Iisus a acţionat în
mod revoltător atunci când i-a izgonit din templu pe cămătari, dar aceea era
acţiunea corectă la momentul respectiv.
O doctrină ezoterică încă şi mai uimitoare este aceea care susţine că
echilibrul dintre Christ şi Anticrist este direct legat de blocarea noastră în
capcana timpului. Aceste energii trec zilnic prin fiinţa noastră. Uneori, simţim
nevoia să ajutăm pe cineva, plini de compasiune. Alteori, simţim nevoia de a-
i da cuiva în cap. Cheia constă în a şti ce ai de făcut şi când trebuie să faci
acest lucru. Compasiunea faţă de un terorist poate avea consecinţe tragice
pentru multă lume. Armonia nu poate fi deci atinsă decât atunci când cele
112
două energii curg într-un mod echilibrat. Abia atunci omul se ridică deasupra
dualităţii, atingând Conştiinţa Christică aflată în afara timpului şi spaţiului aşa
cum le cunoaştem noi. Un exemplu ilustrativ este cel al lui Buddha sub
arborele Bodhi. El a renunţat atunci definitiv la dorinţa de a face bine, dar şi
la dorinţa de a face rău şi a atins iluminarea (echilibrul).
Crowley a definit yoga prin conceptul de „fuziune”, iar păcatul prin
„restricţie”. În sine, aceste definiţii pot fi extrem de utile ca bază pentru
practica zilnică. Într-o ceremonie magică, Crowley sau altcineva ar putea
chema Anticristul, cu scopul de a ridica restricţia care ne-a ţintuit deja pe toţi
pe marea cruce a timpului şi a spaţiului (de altfel, trebuie spus că unul din
cele mai vechi simboluri ale umanităţii este crucea, privită ca intersecţie a
timpului şi a spaţiului).
De-a lungul secolelor au fost ţinute numeroase ceremonii, mise şi alte
ritualuri practice, în scopul de a transcende lumea tridimensională. Unele par
de-a dreptul comice, în timp ce altele sunt extrem de complexe şi au la bază
secrete dintre cele mai ferm păzite ale universului. Succesul acestor operaţii
depinde de cel care le aplică şi de motivele sale. Teoria oricărei asemenea
ceremonii trebuie să pornească însă de la premisa că la baza universului stă
polaritatea sau lumea cu două dimensiuni. Pentru a ieşi dintr-o lume cu două
dimensiuni (de tip yin-yang, Christ-Anticrist etc), este necesară o rotire cu
900 pentru a te ridica în lumea tridimensională. În mod similar, este necesară
o altă rotire cu 900 pentru a pătrunde în lumea cu patru dimensiuni. Acest
lucru nu este deloc uşor de vizualizat, dar cine poate face aşa ceva îşi poate
proiecta direct conştiinţa în cea de-a patra dimensiune.
Odată intrat în cea de-a patra dimensiune, omul devine pe deplin conştient
de relativitatea timpului. Acesta este singurul univers (inclusiv lumile cu mai
mult de patru dimensiuni) din care poate fi manipulat timpul. Tot aici încep
vindecarea infinită şi iluminarea. Pentru cel care a intrat în dimensiunile
superioare, adevărul relativ al Experimentului Philadelphia şi al Proiectului
Montauk nu vor mai conta, întrucât acestea vor putea fi rearanjate la voinţă.
Scopul acestei cărţi şi al răspândirii legendei cu privire la Montauk constă în a
ajuta cititorul să îşi ridice conştiinţa pe planurile superioare.
Duncan a fost antrenat să fie unul din factorii participanţi la un experiment
măreţ. Acesta a eşuat însă. La Montauk, factorul numit Anticrist a preluat
puterea, fiind pe cale să distrugă totul. Dacă este să credem informaţiile
primite de la Stan Campbell, Christos însuşi a jucat rolul magicianului,
reechilibrând astfel energiile implicate. Orice ar face magicienii, aceste forţe
ale binelui şi răului vor continua să crească şi să scadă, în mod natural. Ce
pot face totuşi magicienii este să fie un fel de catalizatori pentru aceste forţe.
În capitolul următor vom analiza o tentativă foarte ambiţioasă de control al
forţelor naturii şi de schimbare implicită a universului şi a relaţiilor
interdimensionale din sânul acestuia.
113
30
OPERAŢIUNEA BABALON
În anul 1946 s-a petrecut unul dintre cele mai semnificative şi mai faimoase
evenimente magice ale secolului. El este cunoscut sub numele de
Operaţiunea Babalon. Participanţii au fost câţiva eroi pe care, personal, îi
consider printre cele mai interesante personaje ale istoriei recente a
umanităţii: Jack Parsons, Cameron şi L. Ron Hubbard.
Când m-am implicat pentru prima oară în investigaţia referitoare la Proiectul
Montauk, nu aveam nici o idee că evenimentele mă vor conduce treptat către
Marjorie Cameron. Am fost totdeauna interesat să aflu ce s-a petrecut între
Parsons şi Hubbard, dar nu ştiam nimic despre Cameron şi nu aş fi ajuns
niciodată să o caut dacă nu aş fi fost atât de fascinat de sincronicitatea dintre
familiile Cameron şi Crowley. Faptul că numele real al lui Cameron este
Wilson este cât se poate de uimitor, dar chiar şi aşa, îmi venea greu să cred
că ar fi putut avea ceva de-a face cu legenda Proiectului Montauk. Părea prea
tras de păr sau prea frumos ca să fie adevărat. Cea care mi-a deschis ochii şi
m-a ajutat să-mi dau seama că sincronicitatea care m-a orientat spre
Cameron (mai ales în circumstanţele misterioase în care s-a petrecut) nu era
deloc întâmplătoare, a fost doamna X. Aşa se face că am cunoscut doi dintre
eroii principali ai Operaţiunii Babalon. Din păcate, Jack Parsons a murit
înainte de a mă naşte eu. Dincolo de orice îndoială, el a fost cel mai
enigmatic dintre toţi trei. Figură importantă şi enigmatică ori de câte ori vine
vorba de călătoriile interdimensionale, Parsons este citat în numeroase note
de subsol ale celor mai diferiţi autori. Viaţa lui a fost un labirint de mistere,
iar scrierile sale sunt greu de găsit. Vom examina mai întâi anumite aspecte
majore din viaţa lui, după care ne vom ocupa de implicarea lui în
Operaţiunea Babalon, pentru a reveni în cele din urmă la Montauk.
Parsons s-a născut într-o familie bogată din Pasadena, în anul 1914. A intrat
la Universitatea din California de Sud, dar se pare că era prea genial pentru a
rămâne acolo. A avut o reputaţie ieşită din comun ca expert în explozivi şi,
aşa cum am afirmat la începutul acestei lucrări, a fost principalul savant care
a condus grupul de cercetare în domeniul rachetelor de la Cal Tech, fondând
Laboratorul pentru Cercetarea Propulsiei prin Reacţie.
Dacă este nevoie de un savant specializat în rachete pentru a înţelege
magia, cu siguranţă că Jack Parsons a fost modelul ideal. El a fost prezentat
organizaţiei O.T.O. de către un prieten (om de ştiinţă ca şi el) şi a rămas
impresionat îndeosebi de faptul că Aleister Crowley a prevăzut opera lui
Einstein şi apariţia teoriei sale cuantice în lucrarea Liber Legis.
Jack a aderat la O.T.O. În anul 1941 şi a ajuns chiar să servească drept
Maestru al Lojei Agape (aparţinând ordinului). După terminarea războiului s-a
114
asociat cu L. Ron Hubbard. Împreună cei doi au participat la „Operaţiunea
Babalon”, alături de Marjorie Cameron, cea de-a doua soţie a lui Jack.
Operaţiunea Babalon a fost un ritual magic care a durat câteva zile la rând,
fiind probabil cel mai faimos experiment magic al secolului XX. O întreagă
carte ar putea fi (şi ar trebui) scrisă despre acest subiect. În capitolul de faţă
ne vom limita însă la un scurt rezumat al experimentului.
Parsons era considerat de unii a fi moştenitorul spiritual al lui Aleister
Crowley, dar opera sa magică l-a condus pe alte căi, care l-au determinat să
pună capăt relaţiei sale cu Crowley şi cu Hubbard. El şi-a propus să creeze un
Copil al Lunii, care ar fi trebuit să devină Anticristul, aşa cum am explicat în
capitolul anterior. Parsons considera experimentul ca fiind o inversare a
puterii patriarhale, dezechilibrate şi stagnante, din Era Peştilor. Parsons era
un mare admirator al sexului feminin, iar prin opera sa şi-a propus să reac -
tiveze energia Zeiţei, care fusese reprimată de milenii.
Ce este, de fapt, un Copil al Lunii? În această privinţă există păreri împărţite.
Cameron mi-a explicat că nu-i place expresia. Mi-a spus că de fiecare dată
când cineva face sex, creează o anumită formă-gând. Uneori, aceasta este
numită Copil al Lunii. Forma-gând poate prinde viaţă şi poate îndeplini voinţa
magicienilor implicaţi (a partenerilor de sex).
Unii consideră Copilul Lunii ca fiind Anticristul, dar există o polaritate
interesantă inerentă expresiei. Luna este un corp ceresc reflector care
acţionează ca o umbră. Soarele, asociat în mod tradiţional cu Lucifer, este
considerat de polaritate inversă. Această viziune îi conferă lunii o calitate
salvatoare. Pe de altă parte, luna poate fi asociată cu întunericul şi cu
vrăjitoria. Totul ţine de semantică şi de amprenta pe care o impune
magicianul (de forţele pe care le invocă el).
Operaţiunea Babalon a început în anul 1946 printr-o ceremonie rituală.
Parsons şi Cameron şi-au consacrat energia amoroasă, în timp ce Hubbard
asista la operaţie şi îşi folosea capacităţile sale de clarviziune astrală. Era o
operaţiune exhaustivă, menită să deschidă poarta interdimensională pentru
manifestarea zeiţei Babalon (care guvernează înţelegerea), Mama
Universului. Urma ca zeiţa să apară într-o formă umană şi mulţi cunoscuţi
consideră până în ziua de astăzi că Marjorie Cameron reprezintă încarnarea
lui Babalon. Cunoscând-o, sunt şi eu de părere că Marjorie are un caracter
puternic, magnetic şi impresionant, aşa că nu aş nega faptul că ea este una
cu Babalon, dar nu este dorinţa mea să emit aici judecăţi de valoare. În
schimb, nu cred că s-a intenţionat vreodată ca ea să devină un Copil al Lunii.
Mai mult, ea simte că foarte mulţi dintre copiii născuţi în anii ‘60 sunt „copiii
ei”, din punct de vedere magic, desigur. Copilul Lumi a fost considerat de unii
ca fiind moştenitorul spiritual al lui Crowley. Întrucât Cameron şi Parsons nu
aveau copii, Copilul Lunii urma să se nască într-o dimensiune diferită (care se
putea infiltra însă în lumea noastră practic în orice formă).
Spre marea surpriză a lui Parsons, Crowley nu a reacţionat pozitiv la acest
115
experiment. A trimis chiar pe cineva să convingă O.T.O. să-l dea afară pe
Jack. Din câte mi-a spus Hymenaeus Beta (liderul O.T.O.), Parsons făcea
experimente cu forţe pe care nu le putea controla şi care ar fi putut aduce
mari necazuri umanităţii.
Ce a făcut în aceste condiţii Jack Parsons?
Potrivit mai multor relatări, Parsons (împreună cu Hubbard şi cu Cameron) au
reuşit să creeze o deschidere în continuumul spaţio-temporal (asemănător
celui din Experimentul Philadelphia), o poartă către „Lumea de dincolo” sau
către o altă dimensiune. După acest experiment fenomenele de tip OZN au
căpătat o mare amploare. Faimosul accident de la Roswell s-a petrecut în
1947, chiar înaintea morţii lui Crowley. Indiferent ce s-a petrecut în cadrul
Operaţiunii Babalon, există o largă recunoaştere, deopotrivă în cercurile
ştiinţifice şi magice, că a fost ceva profund, cu efecte interdimensionale
remarcabile. La invazia de OZN-uri care a urmat, am putea adăuga şi alte
două evenimente importante ce au avut loc în aceeaşi perioadă: decretarea
Legea Securităţii Naţionale şi înfiinţarea CIA.
Este, de asemenea, demn de remarcat că, potrivit lui Cameron, Parsons şi
Hubbard, nu au mai rămas niciodată aceiaşi după experiment. Amândoi au
avut multe lupte de dat, iar Parsons a fost asasinat şase ani mai târziu. În
mod ironic, clădirea Capitoliului din Washington a fost intens survolată de
OZN-uri imediat după moartea lui Parsons.
Deocamdată nu putem decât să facem doar anumite speculaţii în legătură cu
Operaţiunea Babalon. Este cert că a fost un act magic care şi-a propus să
atingă însuşi nivelul creaţiei (adică pe Dumnezeu însuşi). Dacă s-ar fi reuşit
accesarea acestei zone creatoare, istoria ar fi putut fi rescrisă prin însăşi
puterea lui Dumnezeu sau a unor îngeri ai acestuia. Cei mai mulţi dintre
oameni nu ar fi simţit nici o diferenţă. Informaţiile conduc însă la ideea că în
timpul operaţiei s-au comis anumite greşeli. Putem face speculaţii în această
direcţie.
Dacă Jack Parsons a eşuat în demersul său, acest lucru s-ar putea datora
unei infiltrări dintr-o altă dimensiune (răpirea şi violarea femeilor de către
extratereştri reprezintă un exemplu apropiat). Parsons s-a pus la unison cu o
forţă extraterestră care ne-a influenţat pe toţi în bine. Poate că de aceea era
Crowley atât de preocupat încât a aranjat ca Jack să fie dat afară din O.T.O.
Oricum ar fi, Parsons a fost un pionier într-un domeniu care abia astăzi
începe să câştige popularitate. A fost un radical şi un răzvrătit, dar tocmai
aceştia sunt cei care aduc după aceea marile schimbări şi implicit progresul
umanităţii. Să sperăm că vom şti să învăţăm din greşelile sale.
Operaţiunea Babalon nu numai că a deschis poarta interdimensionalităţii, dar
a urmărit şi crearea unui moştenitor spiritual al lui Crowley. Deşi Cameron ar
putea fi acesta, mai există şi alte posibilităţi. Ne vom referi la acest subiect
ceva mai târziu.
Următoarea întrebare la care merită să găsim un răspuns este aceasta: în ce
116
fel se leagă toate aceste informaţii de Proiectul Montauk?
117
ANTENA DELTA T
Aceasta este antena Delta T situată deasupra Laboratorului Spaţio-Temporal

din Long Island. Prin definiţie, o asemenea antenă facilitează trecerea dintr-o
zonă temporală în alta. Două bobine sunt plasate vertical în jurul marginilor
piramidei, la 900 una faţă de cealaltă. O a treia bobină înconjoară baza
antenei. Trecerea dintr-o zonă temporală în alta a fost realizată prin
transmiterea unor impulsuri electrice prin această antenă, aşa cum s-a
discutat în Proiectul Montauk: Experimente în timp.Chiar şi atunci când
antena nu este racordată la o sursă de electricitate, ea are efecte
interdimensionale subtile asupra naturii timpului.
118
31
CRONICA LUI ALEISTER CROWLEY
Aşa cum am mai spus, până în prezent nu am reuşit să stabilesc o legătură

evidentă între Montauk, Cameron şi Operaţiunea Babalon. La sugestia
doamnei X, am făcut o retrospectivă a tuturor experienţelor pe care le-am
avut în legătură cu această problemă. Vă voi relata în continuare diferitele
elemente legate de Aleister Crowley în toată această poveste.
Primele mele informaţii legate de vrăjitoare au apărut pe vremea când eram
elev de liceu. Citeam o carte care respingea tot ce era legat de vrăjitoare şi
de supranatural. Prejudecăţile autorului erau atât de evidente, încât am
început să mă gândesc serios la acest subiect. Aproape toate cărţile care
existau în biblioteca liceului tratau subiectul cu ironie şi dispreţ. Nimeni nu
părea să-l ia în serios. Era ca o adevărată conspiraţie ca şi când cineva are
ceva de ascuns. Astfel a început interesul meu pentru paranormal. În cele din
urmă, am găsit o carte scrisă de Sybil Leek, destul de instructivă. Autoarea
vorbea despre Vechea Religie şi afirma că vrăjitoarele nu erau altceva decât
urmaşele vechilor preotese druide (la fel, vrăjitorii sunt urmaşii vechilor pre -
oţi druizi). Ea menţiona în carte numele unui om, Aleister Crowley, o rudă de-
a ei care obişnuia să-i citească poezii în munţi. Sybil insista foarte mult că
acesta nu avea nimic de-a face cu imaginea negativă pe care toată lumea i-o
atribuia. Atunci am auzit prima oară de Aleister Crowley.
Următoarea mea experienţă a fost legată de Monique Wilson. În timpul
investigaţiei mele referitoare la legătura dintre familiile Cameron şi Wilson,
am descoperit că aceasta provenea din Scoţia şi era considerată „Regina
vrăjitoarelor”. A creat multe controverse în lumea vrăjitoarelor prin anii ‘70,
când şi-a vândut ustensilele vrăjitoreşti muzeului Ripley’s Believe It or Not.
Unii au fost de părere că acţiunea ei a fost prea comercială şi că denigra
vrăjitoria privită ca artă; dacă nu ar fi existat însă gestul ei, nu aş fi avansat
niciodată în ancheta mea referitoare la Crowley.
În anul 1974 mă aflam pe o navă a Organizaţiei Marine (ramura de elită a
scientologiei), numită Excalibur. Eram ancoraţi în portul din San Francisco şi
o parte din cei prezenţi au decis să coboare de pe vas şi să se plimbe prin
oraş după orele 11.00 noaptea. Nu prea puteai face mare lucru la acea oră
târzie, aşa că ne-am decis să mergem la muzeul Ripley. Acesta tocmai
închisese, dar ni s-a spus că muzeul vrăjitoarelor din imediata apropiere (de
atunci, s-a mutat sau a fost închis) mai era încă deschis. Am vizitat muzeul
împreună cu prietenii mei şi ne-am prăpădit de râs. Amuzamentul nostru a
atins apogeul atunci când am văzut figura din ceară a lui Aleister Crowley,
„omul cel mai rău de pe pământ”. Ţinea un cuţit la gâtul unei femei goale şi
arăta ca un nebun. Am continuat să mă amuz şi să discut despre el cu amicii
119
mei luni de zile.
După câteva zile, pe vas a urcat un om cu capul ras, care arăta exact ca
Aleister Crowley. Am făcut glume pe seama lui, spunând că este „omul cel
mai rău de pe pământ”. În numai şase luni, el a avansat în postul de contabil-
şef şi a fugit cu 30.000 de dolari. Ne-am întrebat atunci dacă nu cumva
ultimul hohot de râs i-a aparţinut lui Aleister Crowley. După alte circa şase
luni, omul s-a întors, aşa că l-am prins şi l-am dat pe mâna poliţiei, care l-a
închis imediat. Experienţa rămâne însă bizară.
Mai târziu, pe la sfârşitul anilor ‘70, lucram pentru Hubbard şi am descoperit
că primea scrisori în care era numit Bestia 666. Nu citisem niciodată Biblia
până atunci, aşa că mi s-a părut extrem de hilar la acea vreme. Hubbard nu a
răspuns niciodată la acele scrisori, dar pe seama lor au apărut multe bancuri.
Mai târziu, mi s-a spus că un tribunal din Anglia l-a exonerat pe L. Ron
Hubbard de orice conexiune cu Aleister Crowley. Deşi afecţiunea lui Hubbard
pentru Crowley era bine cunoscută, fiind chiar declarată şi înregistrată pe
benzi magnetice (pe care la vremea respectivă nu aveam posibilitatea să le
ascult), nu ştiam că existase o legătură între cei doi şi întreaga poveste mi se
părea de-a dreptul absurdă.
Mesajele adresate lui 666 continuau să vină (totul se petrecea în perioada în
care Proiectul Montauk era la apogeu), iar glumele noastre pe marginea
acestui subiect au devenit din ce în ce mai amuzante. Am folosit chiar cele
trei cifre, „666”, drept combinaţie a cifrului de la servieta mea, întrucât erau
uşor de reţinut. Un an mai târziu, i-am împrumutat servieta unui amic. M-a
întrebat care este combinaţia şi a rămas cu gura căscată când i-am spus. Mi-
a spus că acesta era numărul lui şi că într-o viaţă anterioară fusese Aleister
Crowley. M-am gândit că nu era decât o altă pretenţie de a fi fost cineva
faimos într-o viaţă anterioară, dar povestea mi-a atras totuşi atenţia. Omul a
insistat să citesc una din cărţile sale despre Crowley. I-am răspuns că m-ar
interesa, dar nu aveam timpul necesar pentru acest lucru. Persoana era un
prieten al celei care avea să-mi devină soţie, şi el însuşi avea să-mi fie
cavaler de onoare la nuntă. Face şi astăzi parte din rândurile bisericii şi, deşi
nu cred că a fost într-adevăr Aleister Crowley într-o viaţă anterioară, trebuie
să recunosc că întregul incident a avut o oarecare influenţă asupra mea. Pe
de altă parte, nu pot să nu admit că personalitatea lui are multe aspecte
comune cu cele atribuite lui Crowley. Omul l-a studiat pe Crowley în pro-
funzime pe vremea când era doar un hippie din San Francisco şi probabil că a
ajuns să se identifice cu el. În anumite privinţe era unul din cei mai geniali
oameni pe care i-am cunoscut, dar avea slăbiciunile lui. De pildă, era grav
bolnav de epilepsie. Am citit mai târziu într-o carte a lui Edgar Cayce că
epilepsia este un indiciu al unei vieţi anterioare promiscue din punct de
vedere sexual şi în care fiinţa a făcut abuzuri în ceea ce priveşte puterile sale
psihice. Oricare ar fi adevărul, nu pot să nu recunosc existenţa multor
sincronicităţi legate de amicul meu. Era ca şi cum cineva ar fi dorit să îmi
120
comunice ceva pe această cale. Codul cifrului era Crowley.
Următoarea mea întâlnire cu Crowley s-a produs atunci când am citit o carte
intitulată L. Ron Hubbard: Mesia sau nebun?, scrisă de Bent Corydon şi L. Ron
Hubbard Jr. Este o carte care îl discreditează pe Hubbard şi cel puţin în ceea
ce îl priveşte pe omul Hubbard consider că distorsionează mult adevărul. Nu
pot să contest totuşi că autorii mi-au făcut un serviciu. Argumente pertinente
din carte mi-au indicat faptul că Hubbard îl studiase în profunzime pe
Crowley. Din motive evidente, am început să fac şi eu acelaşi lucru şi astfel
am ajuns să îmi explic o mulţime de lucruri.
În aceeaşi perioadă de timp am mai trăit o experienţă interesantă. Chiar
înainte sau în timp ce citeam o asemenea carte, m-am trezit (în timpul
somnului) în afara corpului fizic, plutind prin spaţiu. O vrăjitoare oribilă se
uita la mine. Era hidoasă, dar exista o legătură directă între mine şi ea. Am
ales să mă confrunt cu ea şi am privit-o direct în ochi. Faţa ei şi-a schimbat
trăsăturile, transformându-se în cea a lui Hubbard, după care a dispărut. M-
am trezit şi m-am simţit ca şi cum ar fi fost ruptă o vrajă. Visul a coincis cu
descoperirea faptului că Aleister Crowley a influenţat masiv scientologia. Nu
vreau să spun prin acest lucru că Hubbard ar fi practicat vrăjitoria sau magia
neagră, dar am considerat că experienţa merită amintită.
Pe măsură ce a trecut timpul, am aflat tot mai multe lucruri legate de
Crowley şi de cărţile lui, dar nu m-am înscris în nici un grup şi nu am început
să practic magia. Am studiat şi am reluat lectura acestor materiale timp de
patru ani. Am acumulat astfel informaţii care aveau să conducă la momentul
potrivit la anumite rezultate. Era ca şi cum totul făcea parte dintr-un plan mai
mare.
Următorul episod legat de Crowley s-a produs atunci când l-am întâlnit pe
Preston Nichols. L-am cunoscut chiar înaintea unei conferinţe. Mi-a spus că
vom vorbi după terminarea acesteia. Îmi amintesc că i-am pus şi o întrebare
în timpul conferinţei. Nu mai ştiu ce l-am întrebat, dar îmi amintesc că
răspunsul a fost legat de Aleister Crowley şi de fraţii Wilson. Astăzi mi se pare
ciudat, căci Preston nu obişnuieşte să vorbească despre acest subiect, nici
chiar în intimitate, darămite la conferinţe publice şi în faţa unor oameni
străini. Pe de altă parte, nu eu am fost cel care l-a menţionat pe Aleister
Crowley, ci el. Se pare că universul a stabilit atunci o anumită legătură
specială între mine şi el.
V-am descris deja felul în care am cunoscut-o pe Cameron, dar lucrurile nu se
opresc aici. Cu puţin timp înainte ca acest manuscris să fie publicat, am făcut
o ultimă vizită la bibliotecă pentru a verifica derivatele cuvântului Montauk.
Spre surpriza mea, în istoria oraşului Montauk am găsit trei referinţe atribuite
unor Parsons-i. Aceste asocieri par să indice o legătură evidentă între familia
Parsons şi oraşul Montauk. Acest lucru m-a determinat să o sun pe Cameron
şi să cer mai multe informaţii despre familia lui Jack. Am aflat astfel că familia
acestuia s-a numărat printre primii locuitori şi negustori din Massachussets,
121
având o mare influenţă pe Coasta de Est. Legătura cu Montauk devine astfel
şi mai plauzibilă.
Cameron mi-a relatat şi o altă sincronicitate pe care o consider demnă de
povestit. Ea mi-a spus că numele Wilson apare pretutindeni în Los Angeles.
Mi-a dat exemplul Muntelui Wilson şi a adăugat că există multe familii Wilson
importante în jurul oraşului. Însăşi legătura ei cu Laboratorul de Cercetare a
Propulsiei prin Reacţie s-a produs printr-un Wilson. Fusese contactată în anul
1991 de un anume Jim Wilson. Nu mai ştia nimic despre Laborator din anii
‘50 şi dintr-o dată i s-a propus să facă o vizită la LCPJ.
După care, Cameron a aruncat bomba. Mi-a spus că practic întreaga ei
familie (familia Cameron) a lucrat la LCPJ în timpul anchetei lui Jack. Au fost
momente de mare stânjeneală pentru familia ei, căci Jack era anchetat de
Guvern şi era considerat un risc de securitate, punându-le în pericol slujbele.
Acum, la aproape 40 de ani de la moartea lui Jack Parsons, Cameron şi
nepotul ei primeau o invitaţie misterioasă să viziteze Laboratorul de
Cercetare a Propulsiei prin Reacţie, avându-l drept ghid pe Jim Wilson. Turul
laboratorului s-a încheiat cu cabina de observare, unde Cameron i-a citit
introducerea la cartea lui Jack, Libertatea este o sabie cu două tăişuri. După
ce a terminat, a fost imediat escortată afară. Nu au fost surprize prea mari,
dar Wilson i-a mărturisit că era un fan al lui L. Ron Hubbard şi că citise tot ce
a scris acesta. Cameron l-a sunat mai târziu pe Jim Wilson şi l-a rugat să o
ajute într-o problemă personală. L-a întrebat apoi dacă a auzit de Proiectul
Montauk. Wilson a păstrat tăcerea, după care a închis.
A mai existat un lucru ciudat legat de Jim Wilson. Acesta pretindea că ştie
totul despre Jack Parsons. În mod evident, avea un anumit interes, căci în caz
contrar nu ar fi sunat-o pe Cameron. I-a arătat acesteia o fotografie în
mărime naturală a echipei de cercetare a rachetelor de la Cal Tech. Deşi se
afla şi Jack acolo, când Cameron l-a întrebat care este Jack, el nu a ştiut să-l
indice, arătând spre Ed Forman. Lucrul acesta mi se pare foarte bizar, căci
ştiu din surse sigure că Jim Wilson ştie într-adevăr foarte multe lucruri despre
Jack Parsons. Deţin copia unui interviu pe care i l-a luat doctorului Frank
Malina, cel care a condus primele teste legate de rachete, împreună cu Jack.
Practic, întregul interviu a fost legat de Jack Parsons. Omul urmărea în mod
evident ceva, dar Cameron l-a luat prin surprindere. Uneori, adevărul îi sperie
pe oameni.
I-am spus toate aceste lucruri lui Parsons, care a făcut un comentariu
interesant. Mi-a spus că se întreabă dacă nu cumva Jack Pruitt (menţionat în
prima carte ca fiind şeful lui Preston în cadrul Proiectului Montauk) era unul şi
acelaşi cu Jack Parsons, trecut printr-un program de schimbare a identităţii. A
adăugat că a vorbit cu un prieten de la NASA, care i-a spus că, cu mai mulţi
ani în urmă, a existat un zvon că sigla JPL însemna, de fapt, „Jack Parsons
Laboratory”, iar numele „Jet Propulsion Laboratory” nu a fost decât o
acoperire.
122
I-am povestit despre toate acestea lui Cameron, care a mustăcit şi mi-a
răspuns: „Se cam potrivesc lucrurile, nu-i aşa?”.
La fel de interesantă mi s-a părut o altă întâlnire cu domnul X (despre care
am scris pe larg în capitolul 8), care m-a auzit vorbind cu cineva despre acest
subiect. Discutam despre Jack Parsons şi despre sincronicităţile legate de
numele Wilson, dar nu am făcut nici o referire la Jack Pruitt. Cu toate acestea,
mi-a spus la sfârşit că referirile la Jack Pruitt i s-au părut extrem de
interesante. Eu îl menţionasem însă pe Jack Parsons, nu pe Pruitt! Se pare că
a făcut o legătură subconştientă între cei doi; nu este exclus ca aceasta să fi
avut la bază implicarea lui în Proiectul Montauk. A doua zi a avut un
comportament suspicios şi mi-a spus că a rostit în mod intenţionat acel nume
ca să vadă cum reacţionez.
Personal, îmi este greu să accept că Jack Pruitt este tot una cu Parsons, dar
nu am exclus niciodată posibilitatea ca moartea lui Parsons să fi fost o
înscenare. I-am vorbit lui Cameron despre acest lucru şi am întrebat-o dacă a
văzut vreo clipă trupul lui Jack după moartea acestuia. Mi-a răspuns că nu şi
că se întreba ea însăşi dacă nu cumva soţul ei fusese luat ostatic. Mai târziu,
şi-a mai pierdut din entuziasm şi mi-a spus că a vorbit cu un pompier din
zonă care a petrecut mult timp alături de Jack în ziua în care acesta a murit.
Pompierul i-a povestit într-un mod cât se poate de convingător despre ceea
ce se întâmplase. În ceea ce mă priveşte, mi se pare destul de ciudat ca un
pompier să fi petrecut o bună parte din zi cu o persoană ucisă în aceeaşi zi
de o explozie pirotehnică. Un căpitan din New York City mi-a povestit odată
că cei mai mulţi incendiatori se dau drept pompieri. Acest lucru este
demonstrat statistic. În cazul de faţă, pompierul cu pricina i-ar fi putut
distrage atenţia lui Jack în timp ce altcineva punea bomba în laboratorul său.
Întreaga experienţă revelează o sincronicitate uimitoare între Jack Parsons,
JPL şi Montauk. Ea ar merita o investigaţie mai serioasă, care depăşeşte însă
scopul cărţii de faţă.
Cameron mi-a spus odată că sincronicitatea este însăşi esenţa magiei. Aşa
cum a fost definită de Crowley, magia stă la baza universului. A adăugat că
sincronicitatea se transmite dintr-o viaţă în următoarea, ceea ce ar putea
explica actualele mele cercetări. Nu doresc să comentez încă aceste
afirmaţii, dar există unele lucruri pe care doresc să le adaug în legătură cu
Cameron. După ce a citit manuscrisul iniţial al acestei cărţi, a devenit foarte
prudentă, nedorind să fie asociată cu Proiectul Montauk, aşa că s-a distanţat
de acest subiect. Mi-a spus totuşi că Proiectul Montauk ar putea fi un efect al
acţiunilor magice ale lui Jack. Existau multe persoane care afirmau că Jack
dăduse greş, dar nu complet. Cameron a adăugat că Operaţiunea Babalon
impunea ca el să devină „una cu focul”, şi el a devenit! Succesul sau eşecul
operaţiunii nu pot fi determinate înainte de trecerea a cel puţin o sută de ani.
Interesant mi se pare şi faptul că Preston a fost de acord cu ideea că întregul
Proiect Montauk ar fi putut fi un efect al operaţiunii magice a lui Parsons. Cert
123
este că diferitele sincronicităţi care s-au petrecut au încă nevoie să fie expli-
cate. Dar ceea ce este mai important, ele indică o legătură între Montauk şi
Operaţiunea Babalon, la care se adaugă şi numele de „Wilson”. Voi încerca
să închid cercul după ce vom examina şi un alt candidat la postul de
moştenitor al lui Aleister Crowley.
32
RENAŞTEREA LUI CROWLEY
Într-un capitol anterior, am afirmat că am primit la un moment dat o

scrisoare de la Amado Crowley, în care acesta atesta existenţa fraţilor
Wilson. În cartea sa, Secretele lui Aleister Crowley, autorul menţionează că
tatăl său a avut mulţi copii în afara căsătoriei şi l-a ales pe el (Amado
înseamnă „iubit”) pentru a-i fi moştenitor spiritual.
În ceea ce priveşte autenticitatea genealogiei sale există încă anumite
controverse. De pildă, O.T.O. nu îl consideră pe Amado Crowley a fi
moştenitorul sau fiul lui Aleister Crowley. Există însă alte persoane care au
făcut verificări şi au ajuns la concluzia că el este într-adevăr fiul lui Aleister;
investigaţiile au avut la bază analize psihice şi de grafologie, care nu ar
putea fi aduse drept dovezi într-un tribunal. Singurele dovezi care ar putea fi
admise ar fi testele ADN, scop în care cadavrul lui Aleister Crowley ar trebui
deshumat. Sunt sigur că lui Crowley i-ar fi plăcut acest lucru, dar vai!, a fost
ars la crematoriu. În toată perioada scrierii manuscrisului acestei cărţi am
continuat să corespondez cu Amado, care mi-a oferit în mod voluntar nişte
informaţii extrem de interesante.
În legătură cu Operaţiunea Babalon, mi-a spus, de pildă, că Parsons şi
Hubbard au fost cenzuraţi, întrucât erau foarte interesaţi de „teoria
haosului”. Într-o perspectivă ocultă, ei căutau acele forţe care ar fi putut
„inversa” sau „desface” universul creat, în scopul de a-l recrea. Dacă acest
lucru este adevărat, nu mi se pare deloc surprinzător faptul că Aleister
Crowley era atât de îngrijorat de ideea că ei ar putea reuşi în demersul lor.
Dacă este să-i ascultăm pe alţii, ei chiar au reuşit!
În ceea ce priveşte Experimentul Philadelphia şi eventuala legătură a lui
Amado cu tatăl său, acesta mi-a spus că aş rămâne uimit dacă mi-ar spune
unde s-a aflat Aleister Crowley pe data de 12 august 1943 (ziua în care a
avut loc Experimentul Philadelphia). I-am scris imediat şi i-am spus că doresc
să obţin această informaţie şi, chiar mai mult, că aş dori să ştiu unde se afla
tatăl lui la 12 august 1923 şi la 12 august 1903 (am ţinut cont de bioritmul
de 20 de ani al pământului). Am primit răspunsul foarte rapid.
„Pe data de 12 august 1943, Aleister Crowley, eu şi încă cinci persoane ne
aflam în jurul unui monument străvechi din piatră, numit Men-an-Tol, situat
lângă Morvah, în Cornwall, Anglia. Sunt convins că aţi remarcat deja
124
uimitoarea similaritate de nume cu Montauk. Anexez o fotografie a
monumentului surprinsă pe o vedere. Piatra este numită „inel”, întrucât are o
gaură circulară, de dimensiuni mari, în interiorul ei. Personal, am fost aşezat
atunci pe o scândură, care a fost introdusă apoi în interiorul inelului din
piatră. Era ca şi cum ai fi introdus un nucleu din ferită într-o bobină prin care
trece curent electric. Aleister Crowley a executat un ritual al cărui scop era
să „provoace” o linie de „apă grea” între acest loc situat în sudul Angliei şi
Long Island din SUA”.
Trebuie să adaug că O.T.O. contestă această declaraţie a lui Amado,
punându-mi la dispoziţie o copie după jurnalul nepublicat al lui Crowley,
pagina referitoare la ziua de 12 august 1943: „Cea de-a 40-a aniversare a
primei mele căsătorii. Am fost bolnav toată ziua; foarte bolnav. Am avut
insomnie, nările iritate, gura şi gâtul uscate. La 7:30 seara a venit M.B. M-am
trezit ceva mai bine şi i-am scris o scrisoare clară şi viguroasă lui Saturnus
[Karl Germer de la O.T.O.], apoi lui Roy [Leffingwell de la O.T.O.] şi Chris
Kraemer. 2:30 insomnie; m-am simţit ceva mai bine după ce am adormit
între orele 4:30 A.M. - 11.00 A.M. Apoi am luat micul dejun”.
La prima vedere, s-ar părea că Amado s-a înşelat, cel puţin asupra datei. Este
interesant de remarcat totuşi că ziua respectivă s-a suprapus cu aniversarea
a 40 de ani de la prima căsătorie a lui Crowley - presupunând că informaţiile
primite de la O.T.O. sunt corecte - cu Rose, femeia care l-a convins să scrie
Cartea Legii, cea mai inspirată lucrare a lui şi esenţa moştenirii sale
spirituale. Avem de-a face cel puţin cu o „sincronicitate de bioritm”, întrucât
s-a produs cu exact 40 de ani înainte de Experimentul Philadelphia.
Aniversarea nunţii lui Crowley este foarte importantă pentru O.T.O., care a
celebrat-o ţinând o petrecere în ziua de 12 august 1993.
Mai trebuie să adăugăm că citatul de mai sus, furnizat de O.T.O., nu exclude
cu totul posibilitatea ca Aleister Crowley să fi fost totuşi la Men-an-Tol pe
data de 12 august. De fapt, chiar înainte de trimiterea la tipar a acestei cărţi,
am primit o scrisoare de la Amado Crowley. Aceasta a ajuns la mine chiar pe
data de 12 august 1993! Îi povestisem lui Amado de diferenţa dintre
relatarea lui şi cea furnizată de O.T.O. Iată ce mi-a răspuns el în respectiva
scrisoare, trimisă pe data de 26 iulie:
„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat posibilitatea să îmi ,reamintesc data când
am fost în Cornwall împreună cu Crowley pentru a face acel mic truc cu
„magnetul uman”. Nu doresc să schimb nimic din declaraţia mea. Ştii, am şi
eu acces la jurnalul lui A.C., al cărui original este păstrat la Londra. De aceea,
ştiam foarte bine de discrepanţa care există între declaraţia mea şi cea din
jurnal. Am preferat să nu schimb nimic din declaraţie pentru simplul motiv că
eu am dreptate, iar jurnalul nu. Nu contează ce a scris. Întreabă-te mai bine:
pentru cine a scris el toate acele lucruri? Te asigur că există şi alte ocazii în
care ,ceea ce a scris’ Crowley nu seamănă deloc cu ,ceea ce a făcut’ el.
125
Există vreo menţiune la „afacerea Hess”11 în jurnale? A menţionat el vreodată
că „Duexieme Bureau” din Franţa a finanţat Abaţia din Thelema?12 Spionii nu
sunt atât de proşti pe cât pare să creadă cei de la O.T.O. Mă îndoiesc că cei
de acolo îi cunosc chiar şi pe agenţii infiltraţi în propria lor organizaţie! Un
lucru este cert: nici un spion (nici măcar cei de la Hollywood) nu vorbeşte
deschis despre operaţiunile în care este implicat. Dimpotrivă, face tot ce îi
stă în puteri pentru a deturna atenţia de la ceea ce face el. Spune-le celor de
la O.T.O. că în anul 1943 nu numai americanii se aflau în război, ci şi noi,
europenii! Poate li se va părea ciudat, dar Aleister avea obiceiul să îşi
„acopere urmele”.
Şi mai important mi se pare faptul că încă înainte să audă de la mine de
Montauk, Amado a afirmat că Aleister Crowley a petrecut o perioadă în
Cornwall, înainte de a muri. Faptul că a recunoscut conexiunea dintre Men-
an-Tol şi Montauk mi se pare semnificativ. Înainte de a primi veşti de la
O.T.O., am dus scrisoarea lui Amado la un expert în limbi galice. Acesta mi-a
spus că „Men-an-Tol” şi „Montauk” (un nume amerindian) provin din aceeaşi
rădăcină şi înseamnă acelaşi lucru. Din păcate, ambele dialecte s-au pierdut,
iar în textele de specialitate nu mai pot fi găsite decât referiri generale. Mi s-
a spus că ambele cuvinte au ca rădăcină cuvântul „mer”. Acesta este asociat
cu marea, dar poate fi tradus şi prin cerc aflat în mişcare perpetuă, precum
un vortex prin care se manifestă creaţia şi prin care poţi trece. Rădăcina
celor două cuvinte a devenit obiectul unui proiect individual de cercetare,
despre care vom vorbi ulterior. Între timp, merită să menţionăm că toţi
şamanii amerindieni se închinau în faţa unor spirite-ghizi cunoscute sub
numele de „Manatu”. Potrivit legendei, acestea aveau puterea de a-şi
schimba forma şi de a călători în timp. Rădăcina cuvântului „Manatu” este
aceeaşi cu rădăcina cuvântului „Montauk”.
Pe scurt, chiar dacă datele furnizate de Amado Crowley pot fi puse la
îndoială, cunoştinţele sale lingvistice sunt demne de remarcat. Simplul fapt
că scrisoarea lui mi-a parvenit exact pe 12 august îi conferă un grad suficient
de mare de credibilitate, dacă ţinem seama de principiile sincronicitaţii. Pe
de altă parte, există numeroase controverse legate de Amado şi nu mi-am
propus aici să iau o poziţie oficială în ceea ce priveşte legitimitatea lui. Tot ce
am dorit a fost să relatez informaţiile primite de la el. Dacă nu pot pune la
îndoială un lucru, acesta este sincronicitatea dintre informaţiile pe care le-am
primit şi propriile mele cercetări.
11
“Afacerea Hess” se referea la implicarea lui Crowley într-un plan care îl viza pe adjunctul lui Hitler,
Rudolph Hess, care trebuia paraşutat în Scoţia. Afacerea includea un ritual magic, dublat de activităţi de
rutină ale serviciilor secrete.
12
“Abaţia din Thelema era un adăpost din Sicilia condus de Crowley şi finanţat (teoretic) de serviciile
secrete franceze. Auzind de puterile oculte ale lui Crowley, Mussolini l-a expulzat pe acesta din Italia, prin
anii ‘20.
126
La fel de interesantă mi se pare şi relatarea cu privire la locul în care se afla
Aleister Crowley la data de 12 august 1923. Amado afirmă că acesta se afla
„în deşertul de lângă Tunis, unde se retrăsese ,în izolare’ alături de Leah
Hirsing şi Norman Mudd. Avea ca însoţitor un băiat arab pe nume (surpriză!)
Mohamed. Se aflau în cortul unui important şeic care îl recunoştea pe
Crowley ca maestru. Se pare că la această întâlnire s-a pregătit instalarea lui
Crowley în postul de şef al noii ramuri a O.T.O., cea numită Karl Germer”.
În privinţa datei de 12 august 1903, Amado nu era prea sigur. Ştim astăzi din
informaţiile primite de la O.T.O. că în acea zi, Crowley s-a căsătorit. Amado
mi-a spus doar că acea zi venea la scurt timp după desfiinţarea lui Golden
Dawn, o societate magică remarcabilă din care făceau parte Crowley, William
Butler Yeats şi multe personalităţi ale vremii. Bănuiala lui era că Aleister
Crowley a primit în acea zi informaţii legate de localizarea „Cărţii
Dezolării”, în care erau prezentate - printre altele - „relele haosului”. Acest
lucru deschide poarta unor posibilităţi infinite. Aş dori să amintesc şi faptul
că, potrivit legendei, fraţii Wilson, sau cel puţin unul dintre ei, a murit în 1902
sau 1903. În viziunea lui Preston Nichols, începând de la această dată a
început decăderea ştiinţei, care a devenit din ce în ce mai materialistă,
respingând orice descoperire care nu corespundea liniei sale oficiale.
Un alt aspect interesant legat de „Cartea Dezolării” este acela că a fost
descoperită în interiorul sau lângă mormântul lui Hoehne Wronski. Acesta era
un magician care a trăit înainte de Aleister Crowley. Amândoi cunoşteau o
tehnică numită „călătoria la distanţă”, care nu are nimic de-a face cu
distanţele spaţiale. Amado mi-a explicat că foarte mulţi oameni confundă
această tehnică cu aceea de părăsire a planului fizic şi de pătrundere în
planul astral. Acest lucru este incorect. Lumea în care trăim noi este „aici şi
acum”, aşa cum susţin călugării zen. Aceasta este „realitatea” în care
existăm. „Lumea de dincolo” reprezintă o altă realitate, complet diferită, în
care putem pătrunde din când în când. „Călătoria la distanţă” înseamnă o
asemenea trecere de „aici” în „lumea de dincolo”. Trecerea dintr-o lume în
alta presupune o stare de transformare.
Aceste informaţii primite de la Amado seamănă uimitor de mult cu cele pe
care mi le-a transmis domnul X, atunci când mi-a vorbit de călătoriile lui
Aleister Crowley dintr-o lume în alta. Ele sunt strict legate de călătoriile dintr-
o zonă temporală în alta. Toate acestea ne conduc din nou către enigma
fraţilor Wilson.
33 WILSONI-I, COPII AI LUNII
În capitolul referitor la clanul Wilson am afirmat că fraţii Wilson erau sterili,

lucru semnificativ pentru cei familiarizaţi cu magia. Sterilitatea este legată de
subiectul naşterilor din fecioare.(Isus)
Spre surpriza mea, în timpul acestei investigaţii am descoperit că naşterile
127
din fecioare sunt un fapt dovedit ştiinţific, şi nu doar un miracol amintit de
Biblie. Ele sunt destul de comune şi apar din când în când în ziarele de me-
dicină. Există destui oameni obişnuiţi care au auzit de asemenea întâmplări
ieşite din comun, dar majoritatea nu cunosc nimic. De-a lungul vieţii mele,
am auzit numeroase dezbateri legate de divinitatea lui Iisus. Dacă aspectul
despre care vorbim ar fi cunoscut de toată lumea, sunt sigur că dezbaterile
respective s-ar fi purtat în cu totul alţi termeni. Sper ca acest lucru să se
întâmple o dată cu apariţia acestei cărţi. Informaţiile care urmează mi-au fost
furnizate de doamna X şi contravin uneori ştiinţei medicale, dar au la bază
doctrina ezoterică (din păcate, medicii oficiali nu sunt antrenaţi sau calificaţi
să treacă dincolo de planul fizic). Cei interesaţi de aspectele pur biologice pot
consulta orice bibliotecă specializată în medicină.
Sterilitatea la gemeni indică o naştere dintr-o fecioară.
Naşterea din fecioară este rezultatul unei copulaţii interdimensionale şi
conduce la ceea ce se numeşte un Copil al Lunii sau un Copil al Sexului.
Copilul este întotdeauna steril.
La nivel fizic, o fecioară (şi chiar şi celelalte femei) poate rămâne însărcinată
fără să ştie cum. Acest lucru este rezultatul unei proteine masculine latente
care există în toate femeile, dar nu poate fi găsită decât printr-o anumită
acţiune de declanşare. Este, de fapt, un acid care acţionează la fel ca
sperma, penetrând zona pellucida, un corp protector care conţine un săculeţ.
Zona pellucida este foarte greu de penetrat. În caz contrar, orice
spermatozoid mai vechi sau chiar orice altă substanţă (cum ar fi sperma
animală) ar putea pătrunde în ea, declanşând sarcina.
Sarcina normală se produce atunci când inteligenţa nativă (sau psihică) a
celulei primeşte un mesaj care îi spune că afară se află un spermatozoid care
aşteaptă să intre. În cazul în care condiţiile biologice necesare sunt întrunite,
accesul spermatozoidului este permis. În cazul unei naşteri dintr-o fecioară,
proteina este activată şi acţionează la fel ca un spermatozoid, „păcălind”
zona pellucida să o confunde cu un spermatozoid. De regulă, copilul
conceput printr-o asemenea procedură se naşte după o perioadă de sarcină
de zece luni.
Proteina cu pricina este localizată în celulele originale ale corpului, opt la
număr şi aflate la baza coloanei vertebrale. Aici se află sediul lui kundalini şi
prima bază fizică a vieţii, în care spiritul s-a unit la început cu materia. Cele
opt celule sunt juxtapuse într-o formă geometrică alcătuită din două
piramide. Patru dintre ele alcătuiesc o piramidă sau un tetraedru, iar celelalte
o altă piramidă, dar cu susul în jos. Cele două tetraedre se intersectează.
Într-o secţiune bidimensională, imaginea rezultată este Sigiliul lui Solomon,
mai bine cunoscut sub numele de Steaua lui David.
Această structură geometrică conţine întreaga înţelepciune a universului şi
poate fi stimulată fizic sau electromagnetic (tot acesta este punctul în care
băieţilor din Montauk li s-au făcut incizii după răpire). Această structură în
128
formă de tetraedru este penetrată de către magicianul care doreşte să
creeze un Copil al Lunii. Conştiinţa acestuia sau energia sa psihică/sexuală
(de natură electromagnetică) activează proteina latentă din centrul celor
două tetraedre suprapuse şi trezeşte energia kundalini în zona pellucida. Se
creează astfel un copil magic.
Perioada de timp în care se realizează acest act magic trebuie sincronizată
perfect şi mai există şi alţi factori de care trebuie să se ţină seama. Nu ne
vom ocupa de ei, dar trebuie să menţionăm totuşi că aceasta este metoda
prin care poate fi creat fie un Christ, fie un Anticrist. Este, de asemenea,
posibil ca în acest „joc” al creaţiei să intre şi un al treilea aspect, în afara
magicianului şi a mamei. Spre exemplu, magicianul poate fi un vehicul
pentru Sfântul Duh sau dimpotrivă pentru o forţă sinistră, malefică.
Aşa cum sugeram mai înainte, majoritatea şcolilor misterelor de pe această
planetă îşi fac o adevărată profesie din acest gen de operaţii. Nu ne
propunem aici să analizăm diferitele motivaţii şi scenarii care stau la baza
acţiunilor acestora. Este suficient să ştim că naşterea Copiilor Lunii este un
subiect serios, cu repercusiuni foarte vaste. Echilibrarea energiei christice cu
ajutorul energiei anticristice este strict legată de subiectul timpului şi de
blocarea noastră într-o anumită zonă temporală.
Dacă fraţii Wilson au fost într-adevăr Copii ai Lunii, acest lucru ar explica
foarte multe lucruri. Cheia acestor explicaţii ar fi legată de genealogia lor
generală şi îndeosebi de cea a părinţilor lor. Acesta este subiectul inves-
tigaţiilor noastre, dar ele se desfăşoară cu mare dificultate. Până acum,
genealogia ne-a demonstrat că există o legătură cu clanul Cameron. Ni se
pare evident că în marele plan al creaţiei, anumite nume sau linii
genealogice joacă un rol deosebit în împlinirea unor roluri sau destine aparte.
Ne vom ocupa în continuare de legenda care circulă şi care afirmă că Duncan
Cameron s-a născut din nou în anul 1951. Potrivit acestei legende, Alexander
Duncan Cameron Senior a primit veşti din viitor prin care i s-a spus că trebuie
să mai conceapă un copil. Şi astfel a venit pe lume Duncan, primul său fiu
(mai avea o fiică). Dacă este adevărat că Duncan a fost antrenat să devină
un Anticrist, ni se pare evident că în spatele acestor operaţiuni se ascunde un
magician (ceea ce nu înseamnă că naşterea lui Duncan s-a produs dintr-o
fecioară, deşi nu putem exclude cu totul această posibilitate). Să fi fost vorba
de Duncan Sr. sau de Crowley? Nu ştim decât că între cele două familii au
existat nenumărate sincronicităţi.
În cazul fraţilor Wilson trebuie să ne punem aceeaşi întrebare. Magicianul ar
fi putut fi oricare din cei doi: Crowley sau Duncan Sr. Într-o viaţă anterioară.
Deocamdată nu putem decât să speculăm.
Dacă ne menţinem în logica legendei, putem postula (la urma urmei,
postulatele sunt specialitatea de frunte a unui bun magician!) că Tatăl Wilson
sau Mama Wilson au fost contactaţi, la fel ca şi Duncan Sr. A urmat naşterea
fraţilor Wilson, care au creat un „bulevard” temporal prin care Crowley sau
129
altcineva şi-ar fi putut desfăşura activitatea magică în continuumul spaţio-
temporal. S-ar părea că toţi aceşti Wilsoni, Cameroni etc, reprezintă agenţi ai
unei forţe care are o influenţă uriaşă asupra continuumului. Că este vorba de
o forţă bună sau rea nu are nici o relevanţă. Pentru a înţelege mecanismul
care stă la baza dualităţii trebuie să ne ridicăm deasupra ei.
Întorcându-ne la Operaţiunea Babalon, putem spune că avem de-a face cu un
eveniment care transcende limitele timpului şi ale spaţiului. Cameron şi
Hubbard au trăsături de familie comune, provenind - se pare - din aceeaşi
familie Wilson, şi deci din acelaşi fond genetic. Jack Parsons pare să fi fost un
outsider, motiv pentru care a intrat în conflict cu Crowley. Cine i-a creat pe
Wilsoni? Jack? Crowley?
I-am povestit teoria mea lui Cameron, care mi-a spus că poate fi ceva
adevărat în ea. A fost cel puţin de acord că există o legătură misterioasă
între toate acestea. Poate că pe măsură ce va trece timpul, el ne va revela
mai multe.
Au rămas multe variabile în această ecuaţie care nu şi-au găsit încă
răspunsul, dar probabil că vom obţine cel puţin o parte din aceste răspunsuri
în viitor. Noi nu ne-am propus decât să începem jocul, lăsându-l apoi deschis
pentru noi mutări viitoare. Inevitabil, acestea ne vor conduce mai aproape de
adevăr.
EPILOG
Scopul iniţial al acestei cărţi a fost acela de a demonstra existenţa şi

desfăşurarea Proiectului Montauk. Experienţele mele personale şi relatările
celorlalţi demonstrează - în opinia mea - acest lucru. Din păcate, nu toţi
oamenii doresc să afle ce se ascunde în spatele realităţii lor, ca să nu mai
vorbim de cea a universului. Acest lucru a îngreunat considerabil cercetările
noastre.
Factorii oculţi şi sincronicităţile pe care le-am relatat au apărut întotdeauna
în cea mai surprinzătoare manieră pentru mine. Experimentarea, colectarea
şi scrierea acestor informaţii au reprezentat o cale lungă şi grea. Deşi ne
aflăm la sfârşitul acestei călătorii, la orizont au apărut deja noi destinaţii
uluitoare şi noi aventuri posibile.
După părerea mea, Operaţiunea Babalon a reprezentat una dintre cele mai
fascinante sincronicităţi, nu numai din cauza subiectul ei, ci şi datorită celor
implicaţi în ea. Până acum nu s-a scris nici o lucrare majoră asupra acestui
subiect. Cameron a fost intervievată de sute de ori, dar ceea ce au dorit să
afle cei care i-au luat interviuri s-a limitat întotdeauna la Jack. Această
ignorare a ei mi se pare un abuz. În realitate, ea a fost rezultatul Operaţiunii
Babalon, iar viaţa ei demonstrează din plin acest lucru. Cameron deţine
cheile multor mistere, cel mai important dintre toate fiind acela al dezlănţuirii
energiei feminine. Aceasta a început deja, dar mai are un drum lung de
130
parcurs. Când am cunoscut-o prima oară pe Cameron, am discutat cu ea
despre posibilitatea de a scrie o asemenea carte. Nu am renunţat la acest
proiect, dar nici unul dintre noi nu s-a angajat ferm că o vom face. De
asemenea, Cameron şi-a manifestat interesul de a scrie propria sa carte
referitoare la Operaţiunea Babalon.
La fel ca şi Cameron, trebuie să ţinem seama de teoriile conspiraţiei care au
înconjurat Laboratorul de Cercetare a Propulsiei prin Reacţie. Potrivit unor
relatări, Jack Parsons a fost practic adulat de membrii acestei organizaţii. La
modul cel mai modest, se poate spune că el a fost foarte respectat. O mare
parte din informaţiile referitoare la Jack Parsons din această carte au rezultat
ca urmare a contactelor cu unul din membrii personalului de la JPL, care m-a
sunat din proprie iniţiativă, numai pentru a-mi oferi date. Este un mare
admirator al lui Parsons şi mi-a promis că mă va contacta de îndată ce va
găsi informaţii noi. Se pare că povestea legată de el nu se opreşte aici.
La fel de multe informaţii pare să aibă de oferit şi Amado Crowley. Cred că
acesta nu a pus încă toate cărţile pe masă; probabil că timpul ne va aduce
încă multe surprize în această direcţie. El a promis să publice la cea de-a 50-
a aniversare a morţii tatălui său o serie de documente explozive care indică
faptul că Aleister Crowley a fost ucis, iar moştenirea sa legală i-a fost furată.
Cum Crowley a murit la data de 1 decembrie 1947, se pare că va trebui să
aşteptăm până în 1997 pentru a avea acces la acele documente. Doamna X
mi-a spus că s-a aflat deja de aceste documente în diferitele şcoli ale
misterelor şi că există mulţi oameni preocupaţi de apariţia lor. Amado a
promis că îmi va oferi mai multe informaţii atunci când circumstanţele o vor
permite.
Poate cel mai mare indiciu referitor la legătura lui Crowley cu toate aceste
evenimente se referă la însemnul heraldic al familiei. Acesta este identic cu
arcana „Soarele” din Tarotul lui Thoth, folosit de Crowley, şi este direct legat
de Noua Epocă (New Age) şi de emanciparea rasei umane.
Poate că şirul uluitor de sincronicităţi care există între familiile Crowley,
Cameron şi Wilson nu reprezintă decât o formulă magică străveche,
construită după structura universului, care ne spune momentul când
umanitatea va deveni liberă.
Oricare ar fi adevărul legat de Aleister Crowley, cunoaşterea sa reprezintă un
instrument. La fel ca un ciocan, ea poate fi folosită în mod benefic sau pentru
distrugere. Depinde de fiecare în parte cum va arăta rezultatul final.
În sfârşit, mai sunt cercetările făcute de Preston, Duncan şi Al Bielek. Cu
fiecare zi care trece, noi informaţii referitoare la Montauk, la ramificaţiile
acestuia şi la alte proiecte continuă să ne parvină. Aventura înţelegerii
universului continuă şi probabil că nu se va opri niciodată.
Probabil că vom mai vorbi despre aceste subiecte.
A L. RON HUBBARD
131
Despre acest om s-a scris o cantitate uriaşă de absurdităţi. În ceea ce mă

priveşte, voi fi cât se poate de scurt şi mă voi limita la informaţiile de bază,
obţinute din propriile mele investigaţii.
Hubbard a fost un om extrem de cultivat, cu aptitudini ieşite din comun
pentru paranormal. Experienţele sale nu aveau nimic de-a face cu cele ale
unui om „normal”, aşa că nu este de mirare că puţină lume îl credea. Diferiţi
autori şi mai multe tribunale l-au condamnat pentru minciună. Experienţa mi-
a demonstrat că nu era deloc un mincinos patologic, aşa cum s-a afirmat
despre el; pur şi simplu, afirmaţiile lui erau imposibil de crezut. Ştiind acest
lucru, Hubbard, care era un om extrem de pragmatic, le spunea oamenilor ce
doreau aceştia să audă. Din această perspectivă, detesta profund
establishment-ul, care promovează stagnarea şi ineficienţa.
Cariera militară a lui L. Ron Hubbard este foarte ambigua şi misterioasă.
Dosarul său nu poate fi obţinut de la autorităţi, care admit totuşi că a lucrat
pentru serviciile secrete ale Marinei. Nu este de mirare că dezinformările
abundă în legătură cu îndatoririle pe care le-ar fi avut în cadrul armatei.
Se ştie că Hubbard a studiat fişele psihiatrice ale tuturor celor care lucrau în
Marină şi deţinea informaţii legate de tehnicile mai puţin ortodoxe care se
practicau la vremea respectivă. Printre acestea se numărau narcosinteza şi
tehnicile de regresie. Din aceste cercetări psihiatrice, la care se adăugau
celelalte studii ale sale, a creat dianetica. Aceasta a fost prima tehnică de
regresie aplicată pe scară largă, fiind special concepută pentru a fi executată
cu uşurinţă de către profesionişti.
Hubbard l-a studiat pe Aleister Crowley şi l-a considerat fascinant. Principiile
lui Crowley pot fi regăsite uneori în opera lui Hubbard, fără să putem pune
totuşi un semn de egalitate între ele. Hubbard şi-a creat propriile tehnici,
fiind mai degrabă un inovator decât un copiator.
Popularitatea lui Hubbard a devenit din ce în ce mai mare şi nu a avut
niciodată probleme cu banii. Biserica Scientologică a devenit din ce în ce mai
numeroasă graţie popularităţii lui, devenind legală în anul 1954. Hubbard a
avut întotdeauna dificultăţi ca lider de organizaţie, fiind de părere că nu poţi
avea încredere în nimeni că „îţi va executa întocmai ordinele”. Şi-a formulat
propriul sistem administrativ şi ca tot ceea ce a făcut, acesta s-a dovedit
extrem de eficient. Scopul era să vândă cărţi, prezentându-şi astfel unui
public cât mai larg dianetica şi scientologia. Credea cu sinceritate că acestea
puteau salva umanitatea.
Guvernul a dus un veritabil război împotriva lui Hubbard, care s-a prelungit
decenii la rând, nesfiindu-se să folosească inclusiv mijloace neconstituţionale.
Cred că oficialii erau furioşi că Hubbard dezvăluia informaţii secrete obţinute
pe vremea când lucra pentru serviciile secrete ale Marinei. Organizaţia sa a
fost percepută ca o ameninţare inclusiv de către J. Edgar Hoover, Richard
Nixon şi alte personalităţi ale establishment-ului.
132
L-am cunoscut pentru prima oară pe Hubbard în anul 1972, când scientologia
se afla în plină expansiune. Avea probleme de sănătate, dar nu păreau să-l
deranjeze. Nu şi le ascundea de colegii săi. Se considera un fel de cobai
experimental şi toate procedeele folosite de scientologie au fost
experimentate pe sine.
Hubbard este deseori descris ca un om temperamental, care voia
întotdeauna ca lucrurile să iasă aşa cum dorea el. Avea aşteptări foarte
înalte, care nu se împlineau de fiecare dată. Adeseori, nu obţinea ceea ce
dorea, dar nu continua să forţeze lucrurile. Şi mai des obţinea rezultatele
scontate, dar în cea mai mare parte a timpului era ocupat cu cercetările sale.
Nu îi supraveghea constant pe ceilalţi. Uneori se izola, dar nu îşi ignora
niciodată echipa. Nu l-am văzut furios decât de vreo două ori în viaţa mea, şi
atunci numai datorită faptului că cineva făcea greşeli repetate şi
nejustificate.
Hubbard obişnuia să afirme că nu şi-ar fi imaginat niciodată că va deveni atât
de popular. Dacă ar fi ştiut, şi-ar fi orientat altfel viaţa. Pe la începutul anilor
‘70 i-a spus chiar unui prieten de-al meu că ar fi preferat să moară. Corpul
său fizic era uzat, dar simţea că trebuie să-l păstreze în viaţă, deoarece
devenise un simbol important pentru foarte mulţi oameni care îl urmau.
Circula o glumă care spunea că agenţii guvernamentali făceau periodic
pariuri referitoare la cât de repede vor putea să-l arunce pe Hubbard în
închisoare. Deşi nu au reuşit niciodată, bănuiesc că se afla sub un atac
psihotronic continuu, îndeosebi în perioada când Proiectul Montauk era activ.
Aproape întreg anul 1973 şi l-a petrecut în Long Island.
Pe la începutul anilor ‘80, Biserica Scientologică a devenit o organizaţie
foarte mare. Deşi oficiali de rang înalt care făceau parte din rândurile ei au
fost închişi sub pretextul unei conspiraţii împotriva Guvernului, Biserica a
devenit din ce în ce mai populară, iar numărul membrilor ei a continuat să
crească. În anul 1981, când popularitatea ei a atins apogeul, Hubbard s-a
retras din activitate şi s-a ascuns, de teamă să nu fie otrăvit. Se pare că
membri CIA fuseseră infiltraţi în organizaţie, cu scopul de a aţâţa diferite
facţiuni ale ei unele împotriva celorlalte. Într-adevăr, în această perioadă s-au
produs lupte interne incredibile, şi majoritatea celor pe care îi cunoşteam au
plecat din organizaţie. Baza de operaţie a acesteia s-a schimbat şi nu a mai
fost niciodată aceeaşi.
Hubbard a decedat în ianuarie 1986, la vârsta de 74 de ani. Cu câteva zile
înainte de a muri, şi-a chemat omul de încredere, Pat Broeker, şi i-a spus că
se pregăteşte să-şi părăsească trupul. Hubbard se temea că oamenii îl vor
plânge. I-a spus lui Pat că acest lucru nu era necesar şi că unicul motiv de a
plânge era convingerea personală a oamenilor că nu sunt nemuritori.
Am încercat să fiu cât mai obiectiv cu putinţă în schiţarea acestui scurt
portret biografic al lui L. Ron Hubbard. Este important să înţelegeţi că acest
om avea o cunoaştere incredibilă şi dorea ca întreaga lume să aibă acces la
133
ea. Dacă ar fi fost interesat doar de putere şi de bani, stilul său de viaţă ar fi
fost mult mai extravagant. Viaţa lui a avut şi destule neîmpliniri, şi ar fi fost
primul care să recunoască acest lucru. Din păcate, nu am întâlnit nici măcar
o singură biografie a acestui personaj care să fie cât de cât corectă.
Cred că cele mai potrivite indicii referitoare la rolul pe care l-a jucat acest om
pe pământ sunt cele legate de implicarea lui alături de Jack Parsons şi
moştenirea lui spirituală din partea familiei Wilson. Cât despre activităţile
sale, majoritatea acestora sunt încă înconjurate de mister.
B ALEISTER CROWLEY
Aleister Crowley s-a născut în anul 1875 şi a primit numele de Edward

Alexander, pe care l-a folosit până în adolescenţă. Tatăl său, având acelaşi
nume, a fost un producător bogat de bere, care a devenit apoi un predicator
al sfârşitului lumii.
Inteligenţa copilului Crowley a rămas legendară. Se spune că a învăţat jocul
de şah după ce a privit o singură partidă, după care nu l-a mai putut învinge
nimeni. A dus o viaţă privilegiată, exceptând faptul că i s-a predicat cu forţa
religia creştină, într-o manieră de-a dreptul abominabilă. Probabil cea mai
bună ilustrare a acestui lucru se referă la un incident care s-a petrecut în anii
adolescenţei, la şcoala în care învăţa.
Se pare că profesorul a auzit unele zvonuri legate de anumite legături
homosexuale între colegii de şcoală ai lui Crowley. Unul dintre aceştia a fost
prins şi obligat sub puterea biciului să dezvăluie numele complicilor săi.
Crowley a fost unul dintre cei numiţi de acesta, deşi mai apoi avea să nege
tot restul vieţii că declaraţia lui ar fi fost adevărată (lucru cu atât mai demn
de remarcat cu cât el nu a contestat niciodată, mai târziu, că a fost implicat
în relaţii homosexuale). În dorinţa de a obţine o declaraţie de la Crowley, pro-
fesorul l-a supus în mod repetat pe acesta bătăilor cu biciul. Între două
flagelări l-a forţat să recite rugăciuni creştine, în convingerea că va înţelege
astfel calea greşită pe care a apucat-o. Din nefericire, Crowley nu ştia exact
de ce anume este acuzat. A fost bătut însă timp de două săptămâni ca să
recunoască o vină pe care nu o avea. În cele din urmă, exasperat, profesorul
i-a spus lui Crowley de ce anume îl suspecta. Crowley i-a răspuns că ar fi
mărturisit pe loc dacă ar fi ştiut ce doreşte să audă de la el profesorul.
Dezgustat, acesta din urmă l-a expulzat din şcoală.
Întors acasă, mama sa a citit foaia de exmatriculare şi i-a adresat cuvintele
devenite faimoase: „Eşti o bestie. Da. Eşti bestia din Apocalipsă - 666!”
Tânărul Crowley s-a simţit uşurat să audă aceste cuvinte, cu care s-a
identificat întru totul. De vreme ce creştinismul se dovedise atât de malefic
pentru tânărul nostru, anti-creştinismul trebuia în mod automat să fie ceva
bun.
Cărţile care descriu viaţa lui Crowley trec de regulă cu vederea experienţa
134
descrisă mai sus. Noi considerăm că a fost una din experienţele cele mai
revelatorii din viaţa tânărului Crowley.
Tatăl lui Crowley a murit când tânărul avea 12 ani. A fost crescut în
continuare de mamă şi de un unchi, până când a plecat la Universitatea din
Cambridge. Acolo, a studiat ştiinţele fizice şi a primit o educaţie de tip
renascentist. Mulţi îl consideră unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor
timpurilor. Cert este că stăpânea perfect limba engleză (dar şi alte câteva
limbi străine).
La vârsta de 20 de ani a moştenit o mare avere, aşa că a abandonat ultimul
an universitar. Era deja entuziasmat de studiul ocultismului şi a intrat în mai
multe societăţi secrete. Ulterior, a ajuns pe poziţia cea mai înaltă în ierarhia
mai multor ordine străvechi. Printre acestea se numără francmasoneria,
rozicrucienii, Ordinul Stelei de Argint şi Ordo Templi Orientis. Ultimul dintre
ele, cunoscut şi sub iniţialele O.T.O., a fost probabil cel mai semnificativ din
viaţa sa. Ajuns şef al O.T.O., el a scris cea mai faimoasă lucrare a sa, Magia -
teorie şi practică. Scria cuvântul „magie (magic)” cu k (magick), pentru a o
diferenţia de magia de salon.
Evenimentul cel mai spectaculos din viaţa lui Crowley s-a petrecut în anul
1904, la Muzeul Boulak din Cairo. Nu cu mult timp înainte, Crowley şi soţia
sa, Rose, petrecuseră noaptea în Camera Regelui din Marea Piramidă. În timp
ce stătea într-un apartament din Cairo, Rose a intrat într-o stare de spirit
diferită, repetând într-una că Aleister l-a ofensat pe Horus, zeul egiptean.
Crowley a rămas uluit, căci soţia sa nu ştia practic nimic despre mitologia
egipteană. Aflată parcă într-un fel de transă, femeia a început să-i spună să îl
invoce pe Horus, după care l-a târât după sine până la muzeul Boulak. Acolo,
Crowley a rămas şocat. Rose i-a arătat o imagine a lui Horus într-o ipostază
numită Ra-Hoor-Khuit. Numărul articolului era „666”. Experienţa l-a ajutat pe
Crowley să trăiască o stare profundă de iluminare, care i-a schimbat pentru
totdeauna cursul vieţii.
La scurt timp după aceea, la miezul nopţii de 19 martie, el a afirmat că s-a
produs echinocţiul zeilor şi că urma o nouă epocă în istoria umanităţii. A scris
apoi un mesaj primit de la Aiwas, îngerul său păzitor, care urma să servească
drept punte de legătură între forţele spirituale ale sistemului solar şi
umanitate.
Mesajul a fost scris sub forma unei „Cărţi a Legii”. Lucrarea are la bază un
cod de conduită simplu, care sună astfel:
„Fă ceea ce vrei - aceasta este întreaga lege. Iubirea este legea, iubirea şi
voinţa care acţionează în numele ei. Nu există altă lege în afara lui ,fă ceea
ce vrei’“.
Aceste cuvinte sunt adeseori interpretate greşit, îndeosebi atunci când sunt
citate în talk-show-urile de televiziune sau de autori care nu au studiat
magia. Aceştia sugerează că doctrina de mai sus îi încurajează pe oameni să
facă ce doresc, de pildă crime, violuri şi furturi. Principiul invocat se referă
135
însă la cu totul altceva.
Crowley a susţinut că orice om este o stea. Fiecare dintre noi trebuie
să ne mişcăm pe orbita noastră reală, marcată de natura poziţiei
noastre, de legea creşterii noastre şi de impulsurile generate de
experienţele noastre trecute.
Potrivit acestei doctrine, toate evenimentele sunt în direct acord cu legea şi
toate sunt necesare în teorie. În practică nu există decât o singură acţiune
justă (în acord cu legea) la un moment dat. De aceea, este de datoria
noastră să stabilim în permanenţă care este acţiunea justă pe care trebuie să
o realizăm în momentul respectiv.
Merită să remarcăm faptul că „thelema”, cuvântul grecesc care înseamnă
„voinţă”, are aceeaşi valoare numerologică cu cea a cuvântului „agape”,
care înseamnă „iubire”. Acest lucru nu este deloc întâmplător. Fiecare
acţiune sau mişcare reprezintă un act de iubire care trebuie să se topească
în totalitate. Fiecare act trebuie realizat „la voinţă”, adică trebuie ales astfel
încât să împlinească şi nu să zdruncine adevărata natură a făptuitorului.
Metodele tehnice prin care se poate ajunge la această performanţă pot fi
studiate într-o altă lucrare notorie a lui Crowley, intitulată Despre magie.
Este important de ştiut că viaţa lui Crowley a fost înţesată de scandaluri.
Multe dintre acestea au avut legătură cu sexul, drogurile şi ritualurile bizare.
Unii l-au acuzat chiar de crimă, cum ar fi sacrificarea fiului său MacAleister.
Dacă ţinem cont de faptul că nu a avut nici un fiu pe nume MacAleister, ne
putem da seama că foarte multe din lucrurile care s-au spus despre el au fost
simple aberaţii. Avea o reputaţie solidă de magician sau de vrăjitor, şi erau
mulţi cei care se temeau de el. Cu toate acuzaţiile care planau asupra lui, nu
a fost niciodată închis; unii pun acest lucru exact pe seama faptului că era un
magician atât de bun.
În mod cert, Crowley era foarte versat în actele de magie şi există mulţi
oameni care cred că el a creat în mod deliberat o perdea de fum în jurul
adevăratelor sale activităţi, cu scopul de a-i îndepărta pe cei care nu meritau
cunoaşterea pe care o deţinea el. Este posibil ca acest lucru să fie adevărat,
ştiut fiind că a angajat o secretară, pe care a numit-o Maimuţa lui Thoth,
pentru a scrie şi pune în circulaţie tot felul de zvonuri şi scandaluri în
legătură cu el.
Trebuie să îi avertizez pe cititori că omul mediu care citeşte lucrările lui
Crowley le poate găsi dezgustătoare din punct de vedere mental sau moral.
Pe de altă parte, trebuie să înţelegeţi că această respingere reprezintă o
tehnică bine cunoscută în magie, prin care fiinţa este forţată să nu privească
într-o anumită direcţie. Adevăratul adept trebuie să îşi învingă acest dezgust
pentru a descoperi adevărul. Dacă repulsia este prea puternică, este mai
bine pentru el să nu afle prea multe.
Metaforic vorbind, am putea compara situaţia cu privirea unei maşini fără
capotă. Dacă privim direct motorul cu combustie internă, acesta ne apare
136
complicat şi respingător. Fără ţeava de eşapament, zgomotul său este de-a
dreptul oribil. Dacă filtrăm însă sunetul printr-o ţeavă de eşapament, motorul
începe să toarcă lin, iar dacă îl acoperim cu o capotă, nimeni nu va mai ezita
să urce la volan şi să pornească maşina.
Dincolo de adevărurile sau neadevărurile care s-au spus despre el, este cert
că Aleister Crowley a urmărit să le dea altora cheia pentru a putea evada din
acest univers. El a gravat pe un medalion fraza: „CALEA DE IEŞIRE ESTE PRIN
INTERIOR”.
Există numeroase controverse legate de viaţa lui Aleister Crowley. Principiile
ilustrate de el sunt însă mult mai importante decât persoana ca atare. Cred
că dacă ar mai fi împreună cu noi astăzi, ne-ar spune un singur lucru:IEŞIŢI
AFARĂ!
137
FAMILIA SHELLEY
Când prietena mea Joy mi-a spus că a auzit numele de Duncan Cameron timp
de mai bine de un an şi jumătate, i-am cerut informaţii suplimentare. Mi-a
răspuns că alături de el apărea numele de Wilson, la care se adăuga un
nume care suna ceva gen „Shelby”, pe care l-am identificat ulterior ca fiind
Shelley. În mod evident, numele se referea la Percy şi la Mary Shelley. Percy
a fost un maestru al limbii engleze, fiind considerat de mulţi cel mai mare
scriitor al tuturor timpurilor. Mary a fost autoarea lucrării Frankenstein. Cei
doi au trăit o viaţă exotică şi creatoare, la marginea societăţii. Despre
romantismul lor s-au scris nenumărate romane şi piese de teatru.
Joy mi-a spus că exista o legătură între fraţii Wilson şi Geneva. Acest oraş
este foarte apropiat de locul în care au trăit familia Shelley pe vremea când
au scris poveştile de la miezul nopţii care aveau să fie transcrise mai târziu în
cartea Frankenstein. De foarte multă vreme, Geneva este considerată de
legendă ca fiind cartierul general al Iluminaţilor şi al altor organizaţii
conspirative.
Am verificat mai multe cărţi, dar nu am reuşit să stabilesc o legătură
semnificativă între cei doi Shelley şi familia Cameron sau Wilson. Am
întrebat-o totuşi pe Marjorie Cameron, care mi-a relatat o poveste
interesantă legată de Dennis Murphy. Acesta a scris cartea Sergentul, din
care s-a inspirat John Steinbeck atunci când a scris La răsărit de Eden.
Familia lui Murphy s-a stabilit în frumoasa zonă împădurită din sudul
Californiei, la Big Sur, lângă Santa Cruz. Mai târziu, familia a pus bazele
Institutului Esalen, o şcoală avangardistă care preda subiecte de metafizică,
fiind considerată şi astăzi „foarte californiană”. Cameron s-a gândit mult la
Dennis Murphy.
Când i-am relatat lui Cameron de posibilitatea existenţei unei legături între
familia Shelley şi Wilsoni, am întrebat-o dacă deţine asemenea informaţii. Mi-
a povestit atunci că Murphy a dus-o odată să vadă un loc foarte special din
Big Sur. La prima vedere, unicul scop al lui Murphy era acela de a o plimba
pe dealuri şi de a-i arăta iedera care creştea prin părţile locului. I-a povestit
apoi că iedera a fost transplantată din cimitirul lui Percy Shelley. Era ciudat.
De ce o fi făcut Murphy atâta drum ca să-i arate această iederă? Cameron nu
avea alte informaţii în afară de aceasta.
L-am sunat apoi pe prietenul meu Kenn Arthur şi l-am întrebat dacă ştie ceva
despre familia Shelley. Mi-a răspuns că Percy Shelley şi Lord Byron (pentru
cei care nu ştiu deja acest lucru, acesta a fost cel mai faimos poet al vremii şi
a trăit o vreme alături de cei doi Shelley la Geneva) erau bisexuali. Altfel
spus, erau dispuşi să încerce orice fel de experienţe. Nu este deloc greu de
138
crezut că au încercat inclusiv experienţe de magie sexuală. Însuşi conceptul
monstrului Frankenstein pare identic cu cel de copil magic, cei drept, cu unul
avortat.
Kenn a adăugat că a existat un medium pe nume Marcia Moore care a făcut
mai multe regresii în vieţile anterioare cu grupul ei. Trei dintre cei prezenţi s-
au dovedit a fi fost în ultima lor viaţă Percy, Mary şi Lord Byron. Mi-a spus şi
numele unei cărţi în care era descrisă această experienţă, dar nu am reuşit
să găsesc cartea. Când i-am povestit de iedera de la Big Sur, adusă din
cimitirul lui Shelley, Kenn mi-a spus că asta explică totul. Marcia Moore a dis-
părut de pe suprafaţa pământului la Big Sur, prin anii ‘70. Dispariţia ei a fost
considerată unul din marile mistere metafizice ale acestui secol.
Am făcut cercetări legate de Marcia Moore şi am descoperit că aceasta a fost
o femeie de o frumuseţe uluitoare, care a practicat yoga. A trăit în
Manhattan, apoi în Massachussets, înainte de a se muta în California. Avea
copii şi se pare că i-a crescut foarte bine. Nu au existat nici un fel de
controverse legate de moralitatea ei.
Marcia a făcut experimente legate de anumite plante, încercând să
transceandă planul fizic prin invocarea unei conştiinţe superioare. Dispariţia
ei a rămas un mister din punct de vedere al poliţiei. Am dus o fotografie a ei
la Maria Fix şi am rugat-o să-i facă o scanare mediumică. Nu auzise niciodată
de Marcia, dar mi-a spus pe loc că femeia se afla într-o altă dimensiune. I-am
povestit atunci circumstanţele în care a dispărut, iar Maria mi-a transmis o
comunicare, potrivit căreia doi bărbaţi au găsit-o în pădure şi au ucis-o.
Cadavrul a fost bine ascuns şi nu a fost găsit niciodată. A adăugat că cei doi
criminali erau prieteni dintr-o viaţă anterioară şi i-au oferit Marciei ceea ce îşi
dorea cel mai mult: transcendenţa. Imediat după moarte, Marcia a rămas
şocată şi profund dezorientată. Ulterior, şi-a recăpătat luciditatea şi a atins
starea pe care şi-o dorea. La fel ca şi marinarii de pe USS Eldridge, Marcia a
fost practic expulzată din această dimensiune. Dacă lectura Mariei este
adevărată, antrenamentul spiritual al Marciei a ajutat-o să se descurce mult
mai bine în lumea de dincolo decât au reuşit bieţii marinari de pe Eldridge.
Noi investigaţii m-au ajutat să descopăr că Big Sur este situat pe aceeaşi
paralelă cu Norfolk, Virginia. Există în zonă un spital psihiatric cu nişte
subsoluri uriaşe. Al Bielek şi una din gemenele din Norfolk (vezi capitolul 24)
mi-au confirmat că a existat o variantă a Proiectului Montauk la Big Sur.
Mai există un aspect interesant legat de familia Shelley. Se pare că a existat
un castel real al lui Frankenstein, care poate fi vizitat şi astăzi. Am găsit de
pildă o carte intitulată În căutarea lui Frankenstein, semnată de Radu
Florescu.
Acesta a studiat notele lui Mary Shelley din acea perioadă de timp şi a
demonstrat că cei doi au vizitat probabil castelul. Se pare că soţii Shelley s-
au cazat la un han din apropiere, s-au îmbătat şi au ascultat toată noaptea
legende şi povestiri. Unii ţărani din zonă credeau chiar că cei doi străini
139
aveau o legătură cu familia Frankenstein.
Florescu a făcut cercetări exhaustive legate de clanul Frankenstein şi oferă
mult mai multe informaţii decât pot relata eu aici. Unul din strămoşii
remarcabili ai clanului a fost baronul Frank von Frankenstein, care a scris o
istorie a originilor saşilor din Transilvania. În lucrarea sa, baronul respingea
categoric legenda spiriduşilor din Hamelin, potrivit căreia mai mulţi copii au
fost conduşi de către spiriduşi printr-o gaură făcută în pământ până în
Transilvania, unde au devenit strămoşii saşilor de acolo. Oricum ar fi, legenda
prezintă nişte similarităţi izbitoare cu cea a băieţilor din Montauk.
Încă şi mai interesantă este prezentarea în carte a unui tânăr alchimist pe
nume Johann Konrad Dippel. Acesta s-a născut în anul 173, la castelul
Frankenstein, şi şi-a numit dizertaţia de doctorat „Frankensteina”, care
însemna nici mai mult mai mai puţin decât „principiul vieţii”. Din cauza
viziunii sale neortodoxe, a fost expulzat de la Universitatea din Strasbourg
(menţionăm în treacăt că Strasbourgul a fost unul din oraşele vizitate de
Shelley şi locul în care a dispărut aurul nazist, la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial).
Cariera ulterioară a lui Dippel pare să o fi urmat pe aceea a eroului din cartea
lui Mary Shelley, Viktor Frankenstein. A fost un om genial, care şi-a depăşit
cu mult contemporanii. A călătorit în Suedia, a predat oriunde era primit, dar
în cele din urmă a ajuns din nou în locul din care a fost expulzat:
Universitatea din Strasbourg. După ce a predat timp de doi ani, a dispărut în
mod neaşteptat. Se pare că în cimitirul local fuseseră găsite morminte
profanate, iar autorităţile îl suspectau de implicare. Acest gen de acuzaţii l-au
urmărit de altfel toată viaţa.
Dippel s-a întors la studiul alchimiei şi în cele din urmă a revenit în ţinutul lui
Frankenstein. Zona era împânzită de laboratoare de alchimie; unul se afla
inclusiv în castel. A făcut experimente pe cadavre de oameni şi animale şi a
inventat diferite remedii vindecătoare şi vopseaua cunoscută până astăzi
drept albastru prusian. Filosofia lui Dippel indică o convingere în posibilitatea
de a da viaţă prin intermediul unui ritual magic. În final, a devenit victima
diferitelor intrigi şi a continuat să fugă dintr-un loc în altul. Viaţa lui s-a sfârşit
într-o manieră nenaturală şi se spune că trupul său a dispărut.
Curios este că legenda sa s-a amplificat mult după moartea acestuia. Tot
felul de alchimişti şi de vânători de comori i-au căutat rămăşiţele lângă
castel. Deşi relatările din folclor susţin că aceştia nu au avut succes, este
posibil totuşi ca lucrurile să stea cu totul altfel. Chiar dacă cineva i-ar fi găsit
rămăşiţele pământeşti, ar fi avut tot interesul să nu recunoască acest lucru.
Cartea În căutarea lui Frankenstein oferă indicii referitoare la o poveste chiar
mai cutremurătoare decât legenda propriu-zisă. Din păcate, istoria oficială
(de multe ori modificată de diferite interese) nu poate merge mai departe
decât atât. Autorul ne lasă doar gustul dorinţei de a afla mai multe atunci
când ne vorbeşte de uimitorii făuritori de ceasuri din Elveţia secolului al XVII-
140
lea. Se pare că tehnologia vremii era uimitor de precisă; se vorbeşte chiar de
existenţa unor roboţi care depăşeau cu mult tehnologia anilor 1960. Aceşti
roboţi puteau cânta o mare varietate de cântece, folosind instrumente
muzicale, dar majoritatea s-au pierdut sau au dispărut în decursul secolelor.
Pe ici pe colo, mai poţi vedea câte unul prin muzeele europene.
Toate aceste informaţii ne fac să ne punem întrebări serioase. Ce s-a
petrecut la Geneva în ultimele secole? Ce putere se ascundea în spatele
tehnologiei folosite de făuritorii de ceasuri din oraşul care a devenit apoi
centrul financiar al lumii? Ce simboluri reprezentau acele figurine care ieşeau
din ceasuri atunci când sunau ora exactă?
Oare cei care controlează finanţele acestei lumi sunt tot una cu cei care
controlează şi manipulează timpul? Dar intriga nu se opreşte aici...
D CAMERON
Cameron este o poetă şi o artistă, fiind probabil cea mai semnificativă figură
a mişcării oculte a Zeiţei. Născută în Belle Plain, Iowa13, a fost pasionată de
probleme spirituale încă din copilărie, devenind apoi un focar de atracţie
pentru diferite forme de cunoaştere.
Cameron a intrat în Marina Militară a SUA sub numele de Marjorie Cameron,
preferând să păstreze apoi numele de Cameron ca prenume, aşa cum era
strigată în timpul serviciului militar. În timpul celui de-al doilea război
mondial a lucrat direct cu Marele Stat Major, fiind singura persoană înrolată
care a avut această posibilitate. A asistat la acte de corupţie incredibile şi s-a
plâns la AWOL atunci când fratele ei a fost adus acasă în cămaşă de forţă. A
fost judecată de Curtea Marţială, dar acest lucru nu apare în dosarul ei.
După ce a părăsit Marina, a intrat în contact cu Jack Parsons, marele savant
specializat în rachete, co-fondatorul Aerojet General Corporation. Spre
ghinionul Marinei, s-a măritat cu Jack şi a participat alături de acesta la
Operaţiunea Babalon. Aceasta a constat într-un ritual magic extrem de
ambiţios, ale cărui repercusiuni mai pot fi simţite şi astăzi. La scurt timp după
operaţiune, cerul Statelor Unite a fost invadat de nenumărate OZN-uri.
Un an mai târziu, Cameron l-a părăsit pe soţul ei şi l-a căutat pe Aleister
Crowley, convinsă că era fiica lui magică. Chiar când ea ajungea la Paris,
Crowley murea. După ce a primit şocanta veste, Cameron s-a decis să intre
într-o mănăstire de lângă Geneva, în Elveţia. Trei săptămâni mai târziu, a
trăit una din cele mai profunde experienţe din viaţa ei. S-a trezit în faţa unei
oglinzi şi a avut o reacţie spontană. Şi-a scos toate hainele şi a început să
13
Belle Plain este locul în care se găseşte cel mai mare gheizer artezian din lume. Cameron este convinsă că
acest lucru are o semnificaţie aparte, căci există o legendă care afirmă că apa acestui gheizer este legată prin
canale subterane de Loch Ness, locul în care a trăit Aleister Crowley şi în care au apărut poveştile cu
monstrul din lac.
141
urle, ca o fiară sălbatică. Prin această acţiune eliberatoare, a scăpat de
tendinţa de negare a naturii sale umane care o cuprinsese după auzirea
veştii despre Aleister Crowley, şi Cameron s-a întors la soţul ei, în Pasadena.
Când Jack Parsons a murit, în anul 1953, Cameron s-a mutat în Mexic şi a
intrat într-un grup alcătuit din artişti şi scriitori faimoşi. Un preot catolic
renegat a încercat să o ardă pe rug, dar planurile sale au ieşit la iveală (de
altfel, a şi fost anatemizat ulterior de Biserica Catolică). Cameron s-a întors în
cele din urmă la Los Angeles, continuând să lucreze ca actriţă, artistă şi
poetă. Viaţa ei a continuat să semene cu un roman de aventuri, şi mai târziu
ea s-a măritat cu Sheridan Kimmel. L-a inspirat pe Ken Kessey atunci când a
scris cartea Zbor deasupra unui cuib de cuci (personajul McMurphy).
Cameron nu este foarte cunoscută publicului larg, dar a fost una din cele mai
mari revoluţionare a epocii noastre. A apărut în numeroase filme din cultura
underground, iar unul din desenele ei vizionare a condus la închiderea unei
galerii de artă de către cenzură. Evenimentul a creat un precedent artistic şi
juridic privind încălcarea libertăţii de expresie artistică. Serialul său audio
Superwoman (Superfemeia) continuă să fie transmis cu regularitate la
posturile de radio din Los Angeles. Pe scurt, Cameron este o femeie de o
profunzime uluitoare, încă insuficient descoperită.
JACK PARSONS
Am discutat deja în această carte despre principalele elemente legate de

Jack Parsons şi de viaţa lui, absolut unică. Există numeroase alte intrigi
asociate cu el care nu ţin de obiectul acestei cărţi, dar care merită totuşi să
fie amintite.
Atâta vreme cât munca lui de cercetare a rachetelor a condus la înfiinţarea
Aerojet General Corporation şi la obţinerea unor contracte guvernamentale
(anterior celui de-al doilea război mondial), el a prezentat un mare interes
pentru complexul militar industrial. I s-a apreciat, de asemenea, geniul şi
capacitatea de inovare tehnologică. Faptul că era însă şi magician a stârnit
uimire şi iritare în rândul militarilor. A fost urmărit îndeaproape, iar Guvernul
l-a supravegheat în permanenţă.
Se crede că unul dintre agenţii guvernamentali care trebuia să-l spioneze pe
Parsons a fost chiar L. Ron Hubbard. Acesta susţinea că a fost trimis de
serviciile secrete ale Marinei pentru a pune capăt practicilor de magie neagră
printre oamenii de ştiinţă de la Cal Tech. Cameron atestă această afirmaţie
inclusiv în ceea ce o priveşte. Cert este că cei doi au sfârşit prin a face
experimente împreună. Hubbard avea să ţină mai târziu conferinţe pe
marginea operei lui Aleister Crowley, fiind bănuit că a fost implicat el însuşi în
operaţiuni de magie.
142
Dicţionarul magicienilor îl citează pe Colin Wilson afirmând că Parsons a fost
sfătuit de o putere superioară „să declare război autorităţilor care nu dau
dovadă de curaj şi bărbăţie... autorităţii preoţilor mincinoşi, a judecătorilor
corupţi, a poliţiştilor incorecţi, solicitând să se pună capăt restricţiilor şi
inhibiţiilor, constrângerilor, înregimentării şi tiraniei legii”. Puterea superioară
a fost identificată mai târziu ca fiind Hubbard, dar acest lucru a devenit
posibil numai spre sfârşitul anilor 80, după moartea acestuia. Această
identificare pare credibilă, căci a fost făcută simultan de mai multe persoane.
Indiferent de rolul real al lui Hubbard, este cert faptul că acesta a avut de
împărţit mai multe secrete cu Parsons. Hubbard a scris o carte intitulată
Excalibur în care descria secretele vieţii. Potrivit legendei, toţi cei care au
citit manuscrisul au înnebunit; de aceea, el a sfârşit prin a retrage cartea.
Principala operă a lui Parsons a fost la fel de bine păzită. Amândoi au
participat la ceea ce se consideră a fi experimentul de magie sexuală cel mai
faimos şi mai semnificativ al acestui secol. Cameron susţine că nici unul din-
tre ei nu şi-a revenit vreodată pe deplin în urma acestui experiment.
Un alt prieten foarte bun al lui Parsons a fost Robert A. Heinlein, „Părintele
science-fiction-ului”. Heinlein frecventa aceleaşi cercuri ca şi Hubbard, şi
amândoi au participat la operaţiuni de magie şi la şedinţele O.T.O. Nu
întâmplător, amândoi erau ofiţeri de marină. Heinlein şi-a adus o contribuţie
importantă la schimbarea acestei lumi prin scrierea lucrării Străin într-o ţară
străină, care a devenit mai târziu Biblia mişcării hipiote. A creat cuvântul
„grok”, care înseamnă înţelegere profundă, şi şi-a bazat întreaga operă pe
filosofia O.T.O. Relaţia dintre Heinlein şi Jack Parsons este admirabil şi în
numeroase detalii descrisă în ediţiile de primăvară, vară şi toamnă ale
revistei Green Egg din anul 1992.
Parsons cunoştea foarte mulţi oameni faimoşi, cel mai puternic din punct de
vedere politic fiind probabil Howard Hughes, regele industriei aerospaţiale.
Cercetările lui Cameron indică faptul că Hughes a controlat practic CIA după
1949. Această perioadă de timp este interesantă, întrucât s-a petrecut
imediat după faimosul său accident aviatic. Hughes era un pilot entuziast de
avioane şi a deţinut câteva recorduri mondiale. Spre sfârşitul anilor ‘40 a fost
aproape ucis de un asemenea accident şi a intrat în comă profundă. Medicii
credeau că din el a rămas doar o legumă. Şi-a revenit însă într-o manieră
miraculoasă, care s-a dovedit ulterior a nu fi atât de miraculoasă cum se cre-
dea. Cert este că după acel moment a devenit extrem de excentric şi a
căpătat un comportament ciudat. Sună ca o speculaţie, dar nu ni se pare
deloc exagerat să afirmăm că Hughes a fost readus la viaţă de către
extratereştri, care l-au programat aşa cum au dorit. A căpătat o putere
psihică, politică şi financiară imensă şi nu este exclus ca aceasta să fi condus
chiar la moartea lui Parsons.
Dacă Hughes a devenit un monstru al CIA, putem bănui că dispreţul lui Jack
Parsons faţă de autorităţile de orice fel nu i-a fost de prea mare folos
143
acestuia. În iunie 1952, chiar înainte de a pleca împreună cu Cameron în
Mexic, într-o excursie programată de mult timp, Parsons a murit într-un
accident de laborator absolut misterios. Anumite legende populare, dar
iresponsabile, afirmă că s-ar fi sinucis din cauza unor duşmani imaginari. În
realitate, în acea zi s-au petrecut două explozii, din care una la un etaj
inferior. Practic nu avea cum să le provoace singur. Cineva l-a ucis, iar
Cameron este sigură că cel care a stat în spatele întregii operaţiuni a fost
Hughes. Întrebarea care se ridică este: „Cine a stat în spatele lui Howard
Hughes?”.
Hubbard avea să afirme după moartea lui Parsons că a fost fericit să
cunoască un om de talia lui Jack. La două săptămâni după moartea sa,
Capitoliul a fost survolat de OZN-uri. Tot la scurt timp avea să înceapă şi
vânătoarea guvernamentală după Hubbard. Lumea nu a mai fost niciodată
aceeaşi de atunci încolo.
144

Montauk All

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Montauk All

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROIECTUL MONTAUK – EXPERIMENTE ÎN TIMP

(free energy) din univers.

există chiar multe dovezi fizice care pot fi coroborate cu

experimente a fost atins la Montauk Point, în anul 1983 şi a

GHID PENTRU CITITOR

fiinţe şi situaţii excepţionale. Sperăm astfel ca din ce în ce mai

în ceea ce priveşte oamenii implicaţi (adică echipajul de pe

Am continuat cercetările în timpul liber şi am colaborat cu

să verific. Când am ajuns acolo, am găsit moloz împrăştiat

distanţă. De asemenea, m-a recomandat administratorului de la

„Proiectul Montauk” era real.

august. Au fost înregistrate vânturi de o forţă specifică

BAZA MILITARĂ MONTAUK AIR FORCE

când Un aspect şocant a răzbit din profunzimile

că, într-adevăr, militarii tehnicieni fuseseră transferaţi la acea

BJM, unde încă lucram. Obişnuiam să vorbesc cu diferite

pentru o vreme. Începusem să mă gândesc cum aş putea

la serviciul de securitate. Aceştia m-au vizitat şi mi-au spus:

să intri în zona respectivă de securitate. M-am dus pur şi

Am indicat camera unde ştiam că se află biroul meu. Dar,

Într-o zi, mă aflam pe acoperişul laboratorului şi lipeam inelele

La începutul secolului trecut (1900), oamenii de ştiinţă

energie orgonică, în vreme ce un ipohondru plângăcios are o

era mult prea îndelungat.

rază radio limitată la 160 de kilometri, ar fi trebuit să existe o

întrebuinţare? Pentru a fi siguri că secretul lor nu va fi

Ceea ce v-am prezentat despre radiosonde reprezintă dovezi

spaţiu şi timp. Este inventatorul calculatorului şi a construit

imagina cum v-aţi simţi dacă acele ceasului ar începe brusc să

director de proiect, deoarece avea vaste cunoştinţe de

necesară. De o importanţă deosebită pe această listă se afla

redeschisă. Trebuia desemnat personalul, instalat echipamentul

reflectorul (care seamănă foarte mult cu o coajă de banană şi

biologică. Totuşi, dacă expunerile se desfăşurau în mai multe

a arătat o altă radiografie unde întregul creier era albastru.

În această fază a proiectului, ei erau interesaţi de mo-

tensiunea de ieşire. Schimbarea bruscă a frecvenţei a fost apoi

Cu ajutorul unui oscilator, detectorii din receptoare erau

realitate alternativă. Când nava devenea invizibilă, echipajul

asemenea, sincronizate corespunzător. IBM 360 „spunea”

Southampton se putea concentra asupra unui anumit lucru, iar

câmpul electromagnetic de la Montauk să nu-l afecteze. Dar

Structura bobinei din receptoare, proiectată de Tesla, era ideală

Acum antena, transmiţătorul şi scaunul erau în acelaşi plan

DIAGRAMA SCAUNULUI MONTAUK

DIAGRAMA GENERALA A INSTALAŢIEI

acestor gânduri erau emise în apropierea bazei militare

Folosind acest procedeu şi tehnologia lui aferentă, oricine

suspendare temporară a funcţiilor vitale.

După ce am participat la mai multe conferinţe şi am

pământ). A treia axă era axa Z. Aceasta fusese plasată în jurul

care ar putea fi considerat drept „adezivul” ce face ca întreaga

Neumann ne-a explicat că transmiţătorul trebuie să fie corelat

omnidirecţională (cea de la sol), iar modulatoarele de impulsuri

nu mai apărea unde trebuia. Astfel, te puteai pierde cu uşurinţă

să se lucreze şi la aspectul spaţial. Au reuşit să stabilizeze şi

precizez că oamenii de ştiinţă nu îi abandonau în mod deliberat

aveam aprobări speciale pentru aceasta. De fapt, eu

citească ce scria. Încă nu ştim ce urmăreau aceste cercetări.

Christopher Miles.12 Cartea se bazează pe o înregistrare video

Intrările ori erau sigilate, ori pur şi simplu nu puteau fi găsite.

Sistemul era în mod continuu perfecţionat. Dacă Duncan

1983. Acesta a fost momentul când bucla temporală prezentă se

să distrugă întregul proiect. Căutam un moment potrivit pentru