Emil Străinu Vlad-Ionuţ Musceleanu

ROMÂNIA SUBTERANĂ

I. Intro

Tema centrală a cărţii de faţă sunt construcţiile

subterane istorice. Subiectul, aşa cum este tratat aici,
reprezintă o premieră în peisajul editorial românesc.
Sunt prezentate locaţii de pe întreg teritoriul României
(Mari), structurate după localităţile în raza cărora se
află.
Autorul a preferat tonul prudent, dar totuşi
optimist, unui expozeu exaltat, plin de informaţii
hazardate. Credem că rezultatul este un material bogat
în informaţii, care poate fi oricând un bun ghid celor
pasionaţi de misterele subsolului românesc.
 I.1. DESPRE CONŢINUT: „CE?” ŞI „DE UNDE?”

Această lucrare s-a dorit, dintru început, o

radiografie a subteranelor istorice de pe teritoriul
României. Poate un sentimentalism conservator, poate o
mare speranţă în viitor ne-a îndemnat să abordăm
spaţiul României Mari, înţelegându-se din asta că veţi
găsi aici şi locaţii aflate în teritoriile ţării pierdute
temporar.
În acelaşi timp, forma de structurare aleasă (judeţ -
localitate - obiectiv) îi permite cititorului să acceseze
rapid conţinutul, putând citi pe de-a-ntregul sau doar
ceea ce-l interesează la un moment dat.
Unităţile administrative mari le-am numit, pentru
simplificare oraşe (deşi unele sunt ditamai municipiile).
În mediul rural am precizat atât numele comunei, cât şi
cel al satului (atunci când locaţia nu corespundea
satului care dădea şi numele comunei).
Despre unele galerii subterane se vorbeşte de
lungimi exagerate, improbabil de amenajat antropic
pentru timpul când se afirmă a fi edificate. Le-am
menţionat totuşi, din două motive. Primul ar fi că este
posibil ca ele să existe, şi traseul să aibă o altă lungime,
greşit reţinută şi prezentată de memoria populară
colectivă. Al doilea argument pe care l-am avut în vedere
este că o parte a acestora pot fi naturale, omul doar
folosindu-le sau intervenind punctual asupra lor.
În cazul în care subteranele sunt menţionate ca
unind două sau mai multe obiective, este precizată
distanţa dintre ele în kilometri liniari (asta însemnând
distanţa în linie dreaptă dintre obiective, aşa-numitul
„zbor de pasăre”). Evident, galeriile nu urmează în teren
direcţia rectilinie, cea mai scurtă, dar credem că este o
modalitate de aproximare acceptabilă a distanţelor.
Probabilitatea existenţei unei galerii poate fi analizată şi
aşa, deşi există unele excepţii notabile.
Am introdus, de câte ori am avut ocazia, cu riscul de
a plictisi cititorul, codurile LMI 2004 (Lista
Monumentelor Istorice) şi RAN (Registrul Arheologic
Naţional) corespunzătoare obiectivelor amintite. Credem
că utilizarea acestor indici numerici ar trebui să devină o
obişnuinţă, reprezentând atât un ajutor în găsirea de
informaţii suplimentare, cât şi o pavăză legală pentru
degradarea patrimoniului cultural naţional.
S-a evitat cu atenţie prezentarea unor obiective care
ţin de capacitatea de apărare a României (de exemplu,
tunele folosite de armată, adăposturi şi depozite
subterane aparţinând unor instituţii ale statului şi
având un statut sensibil). De asemenea, nu am discutat
de tunelele Metroului Bucureşti, de galerii sau amenajări
ce ţin de această regie autonomă. Motivele acestor
excluziuni autoimpuse pot fi uşor de înţeles, nu trebuie
justificate suplimentar.
În lucrare a fost introdus un capitol special despre
tunelele de cale ferată scoase din circuit, tocmai pentru
a preîntâmpina dorinţa şi curiozitatea nesăbuită a unora
care, parcurgând un tunel circulat, ar putea pune în
pericol siguranţa circulaţiei feroviare şi propriile vieţi.
Materialul cărţii de faţă a fost extras din compilarea
unui mare număr de surse (cărţi generaliste, cărţi de
specialitate, monografii ale localităţilor, memorii, articole
extrase din presa centrală şi locală, site-uri Internet şi,
nu în ultimul rând, din mărturii orale sau deplasări în
teren). De cele mai multe ori (cu excepţia poate a unor
scăpări neintenţionate), sursele sunt menţionate, fiind
un semn de respect atât faţă de autorii lor, cât şi faţă de
cititor.
Acum este momentul să mulţumim „părţii
(ne)văzute” care a ajutat la scrierea acestei cărţi: nu vom
da nume, pentru a nu uita pe nimeni. Fie că au fost
istorici de la muzeele judeţene, primari de localităţi,
preoţi ortodocşi şi catolici, ziarişti, paznici de obiectiv,
bloggeri, scriitori, localnici. Cine nu se-nhamă la o astfel
de întreprindere ar fi uimit de lunga listă a persoanelor
care au sprijinit, într-un fel sau altul, realizarea
conţinutului. Le mulţumim şi suntem conştienţi că o
bună parte din meritul apariţiei cărţii le aparţine!
Referitor la surse dorim, să facem două precizări:
1. Construcţiile subterane prezentate sunt numite în
termeni, ca tunel, subterană, hrubă, catacombă, tainiţă,
beci, edificiu rupestru, galerie, hudă. Există o aparentă
sinonimie aici, deşi din această perspectivă sunt eludate
amănunte importante. Unul este rezonanţa locală: una
înseamnă „hrubă” în Vrancea, altceva, în alte regiuni ale
ţării. La fel, „tainiţa” poate fi un „beci”, dar nu orice beci
este o tainiţă. Termenul de „catacombă” este folosit
adesea cu înţelesul de galerie veche, fiindu-i canibalizată
funcţia specifică, aceea de edificiu funerar. De aici se
naşte o ambiguitate nedorită.
2. Locaţia şi descrierea unor tunele este punctată în
unele legende locale, a căror existenţă este menţionată
de sursele citate. De obicei, din economie de spaţiu, se
folosesc sintagmele „legendele locuitorilor”, „povestirile
ştiute din bătrâni” etc. Nu se intră decât rareori în
substratul legendei sau în reproducerea textului ei
integral. Astfel se creează dificultăţi. Date ca textul
integral, vechimea, răspândirea, aria de răspândire,
variante, numele culegătorului şi al informatorilor, anul
culegerii pot fi găsite rar sau deloc în aceste materiale.
Par astfel subînţelese greutăţile de a argumenta
autenticitatea unei legende şi a încerca să-i identifici
„sâmburele de adevăr”.
 I.2 PATTERNURI IDENTIFICATE DIN ANALIZA
MATERIALULUI

Sperăm că nu vom fi consideraţi că punem „căruţa

înaintea cailor” dacă prezentăm dintru început acest
paragraf care poate ar fi trebuit să fie ultimul. Am
preferat această aşezare, deoarece el poate elimina unele
neclarităţi care pot fi înţelese parcurgându-l. De
asemenea, se introduc unele scheme şi particularităţi
care pot fi întâlnite la mai multe obiective.
• Întâmplător sau nu, un însemnat număr de
subterane sunt prezente în regiunile viticole tradiţionale
sau în ariile plantate cu vii. Tipul de sol necesar
cultivării adecvate a viţei-de-vie este propice şi
construirii de galerii subterane, în multe din aceste
galerii, de o lungime considerabilă, sunt amenajate
crame. În unele cazuri, nu este clară vechimea galeriilor
sau a unor fragmente din acestea, iniţial putând avea o
cu totul altă utilizare.
• Unele lutării sau depozite calcaroase au fost
străpunse iniţial pentru obţinerea materialului de
construcţii. Spaţiul degajat a primit ulterior alte
întrebuinţări. În mod sigur, în afară de cele prezentate în
această carte, mai există şi alte locaţii de acest fel.
• Toate hanurile vechi pentru negustori erau
construite ca mici fortăreţe în miniatură. Ele aveau atât
largi spaţii de depozitare subterană, cât şi locuri numite
„tainiţe”, unde puteau fi ţinute în siguranţă unele
bunuri cu valoare ridicată. Din păcate, multe din aceste
hanuri au fost distruse de trecerea timpului şi de mâna
omului.
 • Un număr de tuneluri sunt menţionate a trece pe
sub cursul unor râuri sau a unor întinderi de apă.
Răspândirea acestei caracteristici cât şi distribuţia în
teritoriu a unor legende de acest tip ne îndeamnă să
credem că, cel puţin în unele cazuri, această trăsătură
este reală.
• În mai multe cazuri, gura de intrare în subteran
este relaţionată cu o fântână cu diametru mare, de
obicei cu ghizd şi aflată în interiorul incintei (menţiunea
este valabilă mai ales la cetăţi şi mănăstiri fortificate).
Intrarea era plasată orizontal la o anumită adâncime,
plecând din chiar peretele fântânii. Probabil, pentru
accesul la nivel, era folosit sistemul de scoatere a apei.
• În cazul bisericilor mănăstireşti sau de mir, în
multe cazuri accesul în tunel este poziţionat fie în
interiorul altarului, fie la nivelul stranei, în sensul mai
larg al acesteia. Dacă în unele mănăstiri de călugări pare
logic accesul din altar, în alte cazuri pare ciudată o
astfel de poziţionare, ştiindu-se de interdicţia femeilor de
a pătrunde în incinta altarului, conform canoanelor
bisericeşti.
• La palate, la conace sau la reşedinţe de mai mică
anvergură, intrarea tunelului este plasată, în multe
cazuri, la nivelul pivniţei. Câteodată, etajele superioare
comunicau cu beciul printr-un coridor secret.
• În multe locaţii este întâlnit binomul curte
domnească sau boierească - biserica din incintă. Există
multe legende care menţionează că un tunel ar lega
edificiul principal de biserică. În unele cazuri, reşedinţa
şi biserica din localitate sunt legate printr-un astfel de
tunel. Adesea, atât reşedinţa cât şi biserica sunt
construite de aceeaşi persoană sau familie, concomitent
sau în perioade de timp apropiate.
 • Binomul ansamblu mănăstiresc - casa domnească
în interiorul incintei sau în proximitatea ei este des
întâlnit în teren. Tunelurile apar în acest caz, legând
reşedinţa de biserica mănăstirii.
• Din câte am reuşit să identificăm, majoritatea
tunelurilor sau construcţiilor subterane au fost
descoperite accidental sau involuntar. În cele mai multe
cazuri, descoperirile s-au produs fie în cursul unor
lucrări de construcţii, fie prin prăbuşiri cauzate de
tasare şi inundaţii, fie, pur şi simplu, printr-o
întâmplare fericită.
• În majoritatea lucrărilor de specialitate din
domeniile istorie, arheologie şi arhitectură, se ignoră sau
pur şi simplu se trece cu vederea existenţa unor
amenajări defensive subterane. În afară de câteva
exemple singulare, a căuta semnalarea sau descrierea
unor astfel de amenajări în lucrările specialiştilor este o
mare pierdere de timp.
 II. Locaţii aranjate pe judeţe (raioane), respectiv
localităţi

II.1. ROMÂNIA

Judeţul Alba: Oraşul Alba-Iulia. Sânmidăuş.

Stremţ

Oraşul Alba-Iulia

Istoria fortificaţiilor de la Alba-Iulia (LMI AB-II-a-A-

00088) este lungă, fiind identificate trei faze de
construcţie, fiecare cu specificul ei. Iniţial, a fost un
castru roman, peste care s-a suprapus cetatea
medievală. Ulterior, o parte din aceasta a fost preluată
de noua cetate în sistem Vauban, restul fiind folosit ca
material de construcţie. În mod evident, fiecare fază de
construcţie a folosit materiale din cea anterioară.
Cetatea Vauban de la Alba-Iulia a fost construită
între anii 1714-1738, după planurile arhitectului
Giovanni Morando Visconti, folosindu-se designul
modern, iniţiat de mareşalul francez Vauban.
Fortificaţiile concepute de acesta aduceau o serie de
inovaţii, printre care forma angulară a zidurilor pentru
evitarea „punctelor moarte”, dispunerea în adâncime pe
mai multe rânduri a fortificaţiilor şi construcţiile
înaintate în formă de „pană”.
De obicei, aceste fortificaţii erau aşezate în afara
oraşului, atacatorii fiind astfel obligaţi să le confrunte,
înainte de a ataca oraşul propriu-zis. La Alba-Iulia însă,
cetatea este aşezată chiar în centrul oraşului, şi asta
deoarece rolul ei era mai mult demonstrativ, de etalare a
forţei, şi nu eminamente strategic. Astfel se explică şi
porţile monumentale ale cetăţii, bogat ornamentate cu
sculpturi costisitoare, din punct de vedere financiar,
care n-ar fi avut ce căuta într-o construcţie militară.
Fortificaţiile, cu o geometrie complexă, au forma
unei stele cu şapte colţuri. Prezenţa unor tuneluri este
implicită: însuşi design-ul Vauban presupune utilizarea
lor în scopuri tactice. Dispunerea în adâncime a
elementelor defensive nu folosea doar la îngreunarea
acţiunii inamicului, ci lăsa loc unor manevre de atac -
retragere şi învăluire complexe. Datorită prezenţei
tunelurilor, inamicul putea fi luat prin surprindere cu
uşurinţă, incinta transformându-se într-o veritabilă
„cursă de şoareci”
Unul dintre aceste tunele a fost restaurat şi poate fi
vizitat de public. Este vorba de unul dintre tunelurile „de
fugă” (de retragere) ale Bastionului Sf. Eugeniu, care
făceau legătura între platformele de artilerie şi partea
superioară a zidurilor fortificaţiei. Denumit şi „Tunelul
antimină”, lungimea acestuia este de 220-250 de metri.
Alte elemente subterane, „Cămările cetăţii”, au fost
restaurate şi amenajate pentru public. Se remarcă la ele
arcele de boltă ale tavanului şi volumetria.
Pentru extinderea accesului turistic la cetatea Alba-
Iulia, Consiliul local al primăriei Alba-Iulia a încheiat un
parteneriat public-privat cu SC Grup Corint SA.
Reuşitele acestui program pot fi văzute pe site-ul web al
firmei, www.ansamblu-arhitecturalhotelmedieval.ro.
Imaginile de dinainte şi după restaurare sunt pe deplin
edificatoare.

Sânmidăuş
 În satul Sânmidăuş (comuna Şona, judeţul Alba) se
află un castel construit între anii 1667 şi 1683 de
Bethlen Miklós (LMI AB-II-a-A-00323).
Ţăranii spun, din ceea ce au auzit de la strămoşi, că
un tunel subteran lega acest castel de cel de la Cetatea
de Baltă. Că tunelul ar fi fost atât de lat, încât nobilii
puteau să-şi facă vizite unul altuia cu trăsura.
În satul reşedinţă de comună Cetatea de Baltă (jud.
Alba) se află castelul Bethlen-Haller (LMI AB-II-a-A-
00201), fără rol defensiv, construit în stilul Renaşterii
franceze din secolul al XVII-lea, şi reproducând în mic
corpul central al castelului Chambord din Franţa.
Distanţa în linie dreaptă dintre cele două obiective
este de circa 8,5 km. De asemenea, tunelul ar trebui să
treacă pe sub albia râului Târnava Mică, obiectivele
aflându-se de-o parte şi de alta a malurilor sale. Faptul
că Sânmidăuş este aşezat pe un important zăcământ de
sare, material friabil şi uşor de debarasat, face posibilă
existenţa acestui tunel, cât şi a altora.
După ce au ajuns comunişii la putere, castelul a fost
transformat ad-hoc în clădire IAS. Situaţia nu trebuie să
mire, deoarece nu este nici pe departe singulară. Aşa
înţelegeau comuniştii „naţionalişti” să se comporte cu
istoria ţării! O trimiteau la „coada vacii”.. Foştii lucrători
de la IAS îşi amintesc că o parte a unui tunel construit
pe sub castel s-a prăbuşit prin anii ‘80 şi că un inginer a
astupat intrarea în galerie, pentru e evita accidentele.
Nu se cunoaşte dacă secţiunea surpată făcea parte
din tunelul amintit mai sus, sau era vorba de altul,
nereţinut de memoria colectivă a locuitorilor. Totuşi, o
legendă locală spune că grofii au fugit într-o noapte, cu
doar câteva valize, de teama iobagilor răsculaţi. Nu s-ar
mai fi oprit până la Viena (sic!). Este poate amintirea
deformată de imaginaţia populară a unui tunel de fugă.
 Stremţ

Cetatea medievală a Diodului (LMI AB-I-m-B-

00073.01) era plasată, înainte de a fi distrusă în anul
1563, în aria satului Stremţ (comuna omonimă, jud.
Alba).
Construcţia patrulateră era dotată cu 4 turnuri
masive sprijinite în exterior prin contraforţi. În partea de
Sud, era prevăzută cu un turn donjon principal, cu o
lungime de 10 m şi o lăţime de 7 m. Intrarea în cetate,
pe latura de Nord-Est, se făcea cu ajutorul unui pod
suspendat peste şanţul de apărare umplut în
permanenţă cu apă.
Şanţul de apărare, de formă elipsoidală, care
înconjura cetatea, era umplut cu apă provenită dintr-un
izvor aflat în apropiere, denumit „Bercan”, care
aproviziona cu apă prin conducte subterane şi cetatea.
Şanţul avea o lăţime de circa 16 m şi o adâncime de 4
m, materialul rezultat din săparea şanţului fiind folosit
ulterior pentru ridicarea unui val de pământ în
exteriorul şanţului de apă, urmând forma acestuia.
Cu excepţia drumului de acces, la poarta de intrare
în cetate, zona înconjurătoare era mlăştinoasă, ceea ce
constituia o adevărată barieră naturală în calea
eventualilor atacatori.
După reforma religioasă, o parte din credincioşii
catolici, locuitori ai Stremţului, au devenit reformaţi,
împreună cu biserica lor. Biserica Reformată a
funcţionat în „Capela” amenajată în incinta fostei Cetăţi
a Diodului (Stremţului), până în 1960, când, din lipsă de
credincioşi, şi-a încetat activitatea.
Lângă cetate şi biserică se afla odinioară conacul
Miksa, mai târziu, conacul Vincenti. Conform legendelor
din localitate, cetatea Diodului era legată de vechea
curte nobiliară printr-un tunel. Pe locul fostelor curţi
Vincenti acum este un lac, dar este posibil ca intrarea
dinspre Diod să mai poată fi identificată.
Tot în această zonă sunt amintite şi alte construcţii
subterane (ele sunt cunoscute de către localnici sub
denumirea de „Pivniţele din vii”), a căror prezenţă este
reală. Este vorba de nişte (proto) crame, aparţinând
podgoriilor unui evreu.
Tradiţia spune că cele două foste cetăţi din
localitatea Stremţ, cea de pe dealul Cetăţuia şi cea din
jurul bisericii (cetatea Diodului), erau, de asemenea,
legate printr-un tunel. Intre cele două războaie
mondiale, în timpul săpăturilor pentru fundaţia
locuinţelor, oamenii au dat adesea peste secţiuni din
vechiul tunel.
Cetatea de la Cetăţuia a fost anterioară celei a
Diodului. A fost construită în secolul al XIII-lea de Istvan
(numit György Andras), fiul regelui Ungariei, Bela al IV-
lea, şi distrusă de-a lungul timpului.
Istoria este foarte încurcată, mai ales datorită
construcţiilor, distrugerilor şi reconstrucţiilor succesive
ale monumentelor semnificative din aceste locuri. O
mare parte din dificultatea documentării a fost
înlăturată de materialul profesorului Iozsa Nicoale, care
prezintă date din istoria Bisericii Reformate de la Stremţ.
O lucrare mai largă, monografică, despre istoria locurilor
este disponibilă sub semnătura dlui Bota Florin Cristian
din Teiuş (jud. Alba - lucrarea era în pregătire când au
fost scrise aceste rânduri, în prezent fiind disponibilă
celor interesaţi).
Dacă profesorul Iozsa menţiona descoperirea în
perioada interbelică a unor fragmente de tunel în
localitatea Stremţ, datele mai recente furnizate de dl
Bota Florin spun că, deşi acestea au fost căutate cu
excavatorul, în cadrul unor lucrări edilitare recente, în
fapt nu s-a găsit nimic. Probabil că adevărul este, ca
întotdeauna, undeva, la mijloc!

Judeţul Arad: Arad. Hălmagiu. Şiria

Oraşul Arad

În seara de 23 spre 24 decembrie, ora 23:30, murea

împuşcat la Arad, în sediul fostului Consiliu Judeţean
de Partid, Geza Gruber, prima victimă decedată în acest
oraş, în timpul evenimentelor din 1989. Moartea sa este
începutul unui mister care se menţine şi în prezent,
dovadă că Omerta durează şi după 20 de ani, ca în
romanele lui Alexandre Dumas tatăl.
Mama eroului îşi aduce aminte că, în seara de 23
spre 24 decembrie, 1989, fiul ei l-a sunat pe un vecin
din bloc, fost maior, care ar fi urmat să îi furnizeze
relaţii despre intrarea secretă într-un tunel subteran
care ducea spre Cetatea Aradului:
„Când l-a sunat pe vecinul nostru, cineva era lângă
el, în Primărie. Geza era ameninţat, iar cel care era în
seara aceea cu el l-a şi omorât. Vecinul era deja
pensionar, iar soţia lui nu l-a lăsat să plece de acasă şi
să le arate celor din Primărie pe unde se intră în tunelul
despre care întreba cel care mi-a împuşcat fiul. Căutau
accesul într-un anumit tunel, care leagă Palatul
Administrativ de Cetatea Aradului. Voiau să ajungă prin
tunel să mai aducă muniţie, pentru că era mai sigur
aşa, în oraş se trăgea şi ar fi fost prea riscant. Pentru că
Geza nu a reuşit să îl lămurească pe vecinul nostru să îi
spună unde se afla calea de acces în tunel, cel care îl
ameninţa i-a luat receptorul din mână şi i-a ordonat
vecinului să meargă la Primărie, însă omul l-a refuzat.
Cred că după ce a închis telefonul, acel om mi-a omorât
fiul”, mărturiseşte femeia.
Să existe aşadar un tunel între Palatul Administrativ
(LMI AR-II-m-B-00548, str. Revoluţiei nr. 75) şi Cetatea
Aradului (LMI AR-II-a-A-00475)?
Nimeni nu s-a grăbit să conteste spusele mamei
eroului martir Gruber, deci, implicit, nici existenţa
tunelului.
Totuşi, moartea lui Geza Gruber pare a fi
determinată de o situaţie mult mai prozaică. Până în
momentul în care a fost împuşcat, a stat în biroul lui
Oancea, fostul primar al Aradului, la telefonul „TO”
(Tehnică Operativă), care asigura încă legătura cu
exteriorul, pe „firul scurt”. De acolo a „monitorizat toate
legăturile telefonice şi toate mesajele primite în acea
perioadă.
Revoluţionarii care au fost împreună cu el susţin că
Gruber a avut un registru în care şi-a notat conţinutul
tuturor convorbirilor, precum şi numerele de la care s-a
sunat.
Valentin Voicilă îşi aminteşte că, la un moment dat,
Gruber l-a strigat spunându-i că are să-i comunice ceva
deosebit de important. Ocupat, actorul a amânat pentru
mai târziu acea discuţie, care nu a mai apucat sa aibă
loc, pentru că, peste doar câteva minute, Gruber a fost
împuşcat. Se pare că aflase ceva ce nu trebuia aflat!
Faptul că ipoteza cu tunelul nu a fost negată, poate
însemna că, da, acest tunel există, şi, da, aceasta a fost
cauza morţii lui Geza Gruber. În acelaşi timp, poate că
nu a fost contestată pentru a nu amărî o mamă şi aşa
îndurerată. Sau poate că nu a fost contestată pentru a
nu da greutate celei de-a doua ipoteze, mult mai
încărcată de semnificaţii şi de implicaţii.
Palatul administrativ, ce adăposteşte în prezent
Primăria, a fost ridicat în jurul anului 1874, după
proiectul arhitectului Pekar Ferenc.
Cetatea Aradului este una dintre fortificaţiile din
Transilvania construite în stil Vauban, în a doua
jumătate a secolului al XVIII- lea, fază târzie a
sistemului european de fortificaţii stelate.
Distanţa în linie dreaptă dintre cele două obiective
este de aproximativ 1,5 kilometri. De asemenea, traseul
ipoteticului tunel ar trebui să treacă pe sub albia râului
Mureş.
Marius Horescu (în „Agenda”, nr.49/04.11.2004)
relata despre subteranele din zona Piaţa Veche (actuala
Piaţă Heim Domocoş): „Locuitorii din centrul vechi al
oraşului relatau că sub clădirile din zonă s-ar afla
catacombe. Afirmaţia era atestată de descoperirea făcută
de unul dintre proprietarii unui imobil din acea parte a
Aradului, o dată cu lucrările de consolidare a fundaţiei:
două tuneluri boltite, din cărămidă, primul ducând în
spatele casei, iar cel de-al doilea, fiind direcţionat înspre
stradă. [...] Sub case, oamenii au descoperit urme de
catacombe sau chiar tuneluri. Asfaltul ar trebui să fie cu
jumătate de metru mai jos dacă s-ar turna, căci aici
oamenii au pus piatră şi s-a tot intervenit. E cea mai
veche zonă a Aradului”.
Destinul tragic al lui Geza Gruber atrage atenţia
entuziaştilor pasionaţi de construcţii subterane că
această lume e populată şi de o specie care, indiferent de
naţionalitate, culoare, sex, religie etc., pândeşte omul
pentru a-l ataca când este descoperit.
 • Notă: Cele două ipoteze despre moartea lui Geza
Gruber au fost preluate din „Glasul Aradului”, articol
semnat de Monica Tulcan (ipoteza tunelului) şi „Jurnalul
Naţional”, articol semnat de Vasile Surcel (ipoteza
agendei). Le mulţumim pe această cale pentru
valoroasele informaţii puse la dispoziţia publicului!

Hălmagiu

În localitatea Hălmagiu (jud. Arad) există în punctul

numit „La Criptă” ieşirea unui tunel, a cărui prezenţă a
fost atestată de arheologi, în urma cercetărilor
întreprinse.
Tradiţia locală afirma că în locul numit „La Criptă”
s-ar afla ruinele unor fortificaţii turceşti. Tot de aici ar
începe un tunel cu o lungime de câţiva kilometri, care
era folosit pentru evacuarea apărătorilor fortificaţiei, în
caz de gravă primejdie.
În timpul perieghezei (cercetare cu atenţie a
terenului, a unei zone bine definite şi colectarea
materialului descoperit la suprafaţa solului) din anul
1973 se identificaseră urmele unor ziduri care se înălţau
din loc în loc deasupra solului cu circa 0,25 - 0,30 metri.
Evident, arheologii au venit pentru ruinele din acest loc,
nu pentru tunel. Acesta a fost doar un element colateral
în studiile lor.
Punctul „La Criptă”, cunoscut de localnici, este
situat la marginea vestică a satului, pe malul drept al
văii Hălmagiului, pe un bot de pe deal împădurit (Dealul
Sortocului), care domină spre Est traseul drumului
medieval.
Săpăturile au scos la iveală temeliile unei biserici
relativ mari, cu lungimea totală de 18 metri. Zidurile
monumentului, cu o grosime de un metru, au fost
construite din bolovani de râu şi din piatră de carieră
legată cu mortar. S-a constatat că biserica se compunea
dintr-o navă dreptunghiulară, un turn andosat laturii de
Vest şi un altar încheiat la Est cu o absidă poligonală.
Chiar în raportul de cercetare arheologică se spune
că „terenul nu a putut fi sondat integral”, din acest
motiv nu se cunoaşte dacă era o mănăstire fortificată, o
biserică a unei cetăţi sau o simplă biserică.
„În interiorul altarului, a existat o criptă din zid cu
bolta de cărămidă, la care a putut fi surprinsă numai o
dimensiune, şi anume lungimea, care era de 2 m”.
La fel ca şi tunelul, cripta este în prezent colmatată
de un strat vegetal putrezit, aproape cimentat de
aluviunile depuse de vreme. Deşi am reuşit să
contactăm atât pe unii localnici, cât şi membri ai
autorităţilor locale, singurele detalii suplimentare au
constat în confirmarea existenţei tunelului şi a stării
proaste în care se află în prezent construcţia.
Este posibilă, deşi nu tocmai uşoară, parcurgerea
acestui tunel, ori prin decolmatarea sa în locurile unde
traseul este obturat, ori prin interceptarea traseului
după această obturaţie.
Se spune că voinţa poate muta şi munţii din loc!

Şiria

Din Cetatea Şiria (LMI AR-II-a-A-00650), aflată pe o

înălţime învecinată cu localitatea Şiria (jud. Arad) nu
mai există în prezent decât ruine. Fortificaţia a fost
puternic afectată în 1784, în timpul răscoalei conduse
de Horea, Cloşca şi Crişan, iar în 1919, în timpul scurtei
aventuri comuniste a lui Bela Kun. Începuturile cetăţii
datează din secolul al XIII-lea (după unele surse, fiind
construită pe ruinele unei fortificaţii dacice...),
construcţia defensivă s-a edificat treptat în jurul
donjonului, considerat de cercetători ca fiind nucleul cel
mai vechi al cetăţii.
Conform lui Alexandru Mitru, care şi-a bazat
background-ul povestirilor sale pe surse istorice serioase
(a se vedea, de exemplu, prefaţa lucrării citate mai jos):
„Temeliile fuseseră puse de daci... Zidurile puternice (şi
de altfel mereu refăcute şi consolidate de cei prin mâinile
cărora trecuseră), neîntrecuta poziţie strategică a
cetăţii... Din 1444, ea va aparţine lui Iancu de
Hunedoara. Voievodul - după ce-i va aduce numeroase
îmbunătăţiri (mai ales la cele patru porţi, la
contraforturi şi turle) - făcând-o de necucerit, se
instalează aici, începând cu anul 1448”.
De cetatea Şiriei se leagă mai multe legende,
prezentate de Alexandru Mitru, în cartea sa „Aradul în
legende şi povestiri” (Ed. Sport-Turism, 1982, pg. 55-63).
Una dintre acestea este cea a fântânii Ben-Bunar,
Fântâna Begului, cu apa ei otrăvitoare pentru năvălitori.
Fântâna există şi în prezent, secată, la circa 300 de
metri de cetate.
Legenda spune că după cucerirea Şiriei de otomanii
conduşi de Ali Beg, acesta a ales dintre prizonieri 10
luptători români „să-i construiască o fântână. Locul
unde trebuia săpată fântâna a fost fixat în felul următor.
Begul s-a urcat pe zidul cetăţii. Şi-a întins arcul şi a tras
o săgeată. Săgeata a căzut pe-un petic de pământ, mai
mult piatră”. După multe chinuri, n-a rămas să sape
decât unul dintre cei zece oameni, câţi fuseseră la
început. După ce fântâna a fost terminată,
nerespectându-şi cuvântul, beiul pune să fie executat şi
ultimul supravieţuitor. Apoi, bând din apa fântânii,
constată că este nesănătoasă: „Apa aceasta-i otrăvitoare.
Blestemele ghiaurilor care şi-au vărsat sângele aici ne
ucid”.
Există şi o urmare: la sfatul unui bătrân, care-i
relatează scurta istorioară, Iancu de Hunedoara, de data
aceasta învingător în faţa otomanilor, îi obligă pe
prizonierii turci să aleagă între moarte şi a săpa, la
rândul lor, în piatră, timp îndelungat. Este o formă de
judecată, întrucâtva similară cu legea talionului. De
noua construcţie subterană se leagă un scop strategic
precis: „Timişoara fusese ocupată de turci. Aceştia se
fortificaseră în cetate. Şi toate încercările de-a sparge din
afară zidurile dăduseră greş”. Aşa că se va săpa pe sub
pământ o cale până în inima oraşului, aflat la circa 58
de kilometri, în linie dreaptă.
„Pune în mâinile prizonierilor turci târnăcoape şi
lopeţi şi le porunceşte să sape un tunel lung care,
pornind chiar din ograda cetăţii Şiriei, să ducă, pe sub
pământ, până în mijlocul cetăţii Timişoarei. Mai mult,
acest tunel trebuia să fie legat şi cu un altul ce ducea la
Arad. Munca s-a pus la cale în taină, chiar sub
conducerea voievodului şi, încetul cu încetul, tunelul a
tot sporit. [...] după ce izbutise să trimeată o iscoadă în
cetate, să vadă ce şi cum se petrece pe-acolo, a poruncit
să se facă o spărtură, din jos în sus, într-o pivniţă....
Garnizoana de ieniceri a cetăţii a fost silită să se predea,
Iancu i-a lăsat liberi să plece unde-or pofti numai pe
prizonierii turci care săpaseră tunelul”. Distanţa în linie
dreaptă până la Timişoara a fost deja amintită. Între
Şiria şi Arad, în linie dreaptă, sunt aproximativ 28 km.
Despre existenţa unui alt tunel la Şiria se aminteşte
într-un articol apărut în data de 28.07.2010 în România
Liberă, semnat de Liliana Brad: „Tot la cetate pot fi
întâlniţi aşa-zişii căutători de comori, deoarece legendele
care circulă în cercuri restrânse spun că între cetatea de
la Şiria şi cea de la Şoimos ar fi un tunel secret, unde, în
urmă cu secole bune, castelanii ar fi îngropat comorile
pentru a nu cădea în mâinile turcilor. Până acum nu a
fost găsit vreun tunel secret şi nici zeci de kilograme de
aur, dar legendele au întotdeauna un sâmbure de
adevăr, cred căutătorii de comori, aşa că ei revin şi
caută”.
Cetatea Şiria este „încă puţin cercetată arheologic”
(Wikipedia), o posibilă explicaţie fiind gravitatea
distrugerilor din 1784 şi 1919.

Judeţul Argeş: Mănăstirea Aninoasa. Arefu.

Oraşul Curtea de Argeş

Mănăstirea Aninoasa

Monument istoric şi de arhitectură, mănăstirea

Aninoasa (LMI AG-II-a-A-13467) este un ansamblu
arhitectonic religios de tradiţie brâncovenească, cu o
incintă dreptunghiulară prevăzută cu un turn-
clopotniţă, chilii şi paraclis.
Numele Mănăstirii Aninoasa vine de la pădurile de
anini sau arini, care, în trecut, formau păduri compacte
în jurul ansamblului religios.
Primele construcţii datează din secolul al XVII-lea,
din 1677, când un boier pământean, clucerul Tudoran
Vlădescu, construieşte biserica, gândită iniţial ca
biserică de curte pentru reşedinţa boierească. În urma
unor tragedii familiale, Tudoran Vlădescu se călugăreşte
şi o transformă în mănăstire de călugări, el însuşi
devenind monahul Teodosie.
Între 1722 şi 1730, se construiesc pridvorul, zidurile
împrejmuitoare şi clădirile anexe, cu subvenţia
Mitropolitului U(n)gro-Vlahiei de atunci, Chir Daniil,
care fusese călugărit aici la Aninoasa. Tot în această
perioadă, datorită deselor atacuri în scop de jaf,
mănăstirea este fortificată cu ziduri ce au o grosime
maximă de 1,84 metri.
Desfiinţată la secularizarea lui Alexandru Ioan Cuza,
din 1863-1864, devine biserică de mir a satului, anexele
fiind transformate în post de jandarmi şi, ulterior, în
depozite CAP. Reconstrucţia mănăstirii a început în
1993, transformarea încheindu-se în 2001, de când
funcţionează exclusiv ca mănăstire de maici.
Referitor la tunetele din apropiere, sora Ileana,
ghidul Mănăstirii Aninoasa, relatează următoarele: „Mai
avem nişte gropniţe, nişte tunele, dar sunt
impracticabile, erau tainiţe în perioada respectivă,
sătenii spun că ar duce undeva spre Câmpulung poate
chiar până în oraş, spunea cineva, dar nu ştim sigur.
Cert este că acum, când s-a făcut nivelarea curţii, foarte
aproape de nivelul de călcare, s-au descoperit nişte bolţi
de cărămidă pe care le-am putut vedea. Undeva, într-o
monografie mai veche din 1933, al cărei autor a fost un
preot din Câmpulung, Ioan Răutescu, scria că sunt trei
tunele. Eu nu ştiam cum de sunt trei, pentru că este o
singură gură de intrare, o singură tainiţă pe unde se
pătrunde în tunel. Dar când s-a făcut nivelarea curţii am
văzut că, într-adevăr, se ramifică undeva şi pleacă în trei
direcţii. Deci sunt trei tunele”.
Monografia amintită, „Mănăstirea Aninoasa
(Muscel)” este scrisă de Pr. Ioan Răutescu şi tipărită în
anul 1933, la editura Gh. N. Vlădescu din Câmpulung
Muscel. Preluăm câteva fragmente din această lucrare
de epocă, fragmente ce fac referire la construcţiile
subterane de la Aninoasa:
„Tot în partea dinspre miazănoapte, lângă
clopotniţă, se văd ruinele caselor zidite de mitropolitul
Daniil. Aceste case aveau 8 încăperi şi serveau drept
locuinţă egumenului şi pentru găzduirea oaspeţilor. Sub
ele sunt două pivniţe cu bolţi de zid”. (pg. 28)
„La trapez [...] Deasupra uşii pisanie în piatră,
cuprinzându-se că aceste case sunt făcute de răposatul
Daniil mitropolitul în 7231 (1723) [...] împotriva uşii de
la sală este şi o eşitoare, tot de zid, scoasă în dos.
Scara pogorâtoare cu 13 trepte vechi de stejar, subt
care pridvoraş este un beciu de zid, cu uşa de padini
stricată, iar sub case două pivniţe boltite, cu două
picioare de zid groase, pe care sânt bolţile întemeiate,
iară o pivniţă ca de 20 buţi, iar cealaltă ce se socoteşte
pentru vărzărie, ca de 10 tocitori. O scară pogorâtoare la
amândouă pivniţele; uşa pivniţelor cu câte două
canaturi de scânduri groase, cu stâlpi prin mijloc..”., (pg.
186)
„Dacă aveau timp (călugării), ascundeau lucrurile de
preţ în cele două gropniţe din curte bine zidite, cu bolţi
din cărămidă. Despre una din ele se povesteşte că avea
eşirea în pădurea dinspre răsărit, dincolo de zidurile
mănăstirii. Pe acolo puteau scăpa în timpul nopţii cei
surprinşi în biserică sau în chilii. Intrările acestor
gropniţe se cunosc şi acum, dar nu s-a mai coborât
nimeni într-însele, ca să cerceteze lungimea lor”. (pg. 31)
Starea precară a intrărilor în tunele se datorează
probabil transformărilor pe care mănăstirea le-a suferit
de-a lungul timpului. Este foarte posibil ca odată
depăşită incinta construcţiilor, acestea să se menţină
încă intacte.
Distanţa în linie dreaptă dintre Mănăstirea Aninoasa
şi oraşul Câmpulung (jud. Argeş) este de 13,5 kilometri.

Comuna Arefu
 Cetatea de la Poienari (LMI AG-II-a-A-13507; sat
Căpăţânenii Pământeni, comuna Arefu, jud. Argeş),
ridicată de Vlad Ţepeş pe un pinten de stâncă ce domină
valea, s-a vrut a fi o fortăreaţă inexpugnabilă, capabilă
de a fi ultimul refugiu al domnitorului şi adăpost al
tezaurului ţării în vremuri de primejdie.
Conform unei vechi legende, cetatea a fost
construită de boierii din Târgovişte , care ar fi fost
obligaţi de Ţepeş să lucreze la ridicarea cetăţii, împreună
cu familiile lor. „În timp ce unii bărbaţi săpau galerii în
stânca muntelui, alţii înălţau turnurile. Fetele şi femeile
îi ajutau să urce piatra şi nisipul necesar”.
O altă legendă, căreia îi vom cita două variante, de
asemenea de o vechime apreciabilă, povesteşte cum
Voievodul a scăpat de turcii care asediau cetatea de la
Poienari:
Varianta 1: „...Îndată ce a citit Vlad scrisoarea (de
avertizare - n.n.), a plecat din cetate printr-o galerie,
care ducea pe sub pământ, şi a luat-o peste munţi în
Ţara Făgăraşului. Iar turcii, spărgând după câteva zile
cetatea cu tunurile, n- au mai aflat suflet de om în ea”
(Lazăr Victor, Legende istorice de pe pământul României,
Cluj, 1922, pg. 46-47; legenda numită „Scăparea lui
Vodă”).
Varianta 2: este prelucrată de Simion Săveanu:
„Când inamicul a forţat intrarea, Ţepeş şi oştenii lui ar fi
coborât în pivniţele largi şi de acolo, prin tunelul secret,
ar fi ieşit departe în pădure. Ca să-i înşele pe urmăritori,
domnul - la îndemnul unor bătrâni din partea locului - a
pus fierarii să schimbe potcoavele cailor, încât urmele
copitelor să arate că fugarii au coborât în vale. Aşa a
reuşit temutul Ţepeş - după ce a fost împresurat de turci
- să ajungă în Ţara Făgăraşului”.
 Săveanu, ocupându-se în cartea sa „Aventuri în
tunelul timpului” de cetatea de la Poienari şi tunelul
său, adaugă două elemente interesante: arhitectul
Grigore Ionescu a identificat o fântână la cetate, şi
tocmai din această fântână s-ar putea să plece tunelul
(pg. 88) şi o mărturie a pictorului Vasile Ivănescu:
«Mi-a relatat că pe vremea când mai exista linia
ferată care trecea pe la poalele muntelui a văzut o grotă
despre care se spunea că are o legătură subterană cu
cetatea. Acum, urmele ei nu se mai văd (ale căii ferate -
n.n.). Dar nimeni nu poate afirma cu certitudine că prin
grotă trecea calea de legătura pe care tradiţia o pune pe
seama muncii prizonierilor turci”. (pg. 91)
Din păcate (dar în firea lucrurilor), pictorul de
biserici Vasile Ivănescu din Curtea-de-Argeş, pe care l-
am contactat în speranţa unor noi indicii, nu-şi mai
aduce aminte la venerabila vârstă de 95 de ani
amănunte privind locaţia discutată.
Părerea arheologilor, care au săpat în bună parte
aria cetăţii, pare să infirme existenţa unui astfel de
tunel, la care face referire legenda. De altfel, şi
conformaţia terenului face extrem de improbabil tunelul,
cel puţin o parte trebuie să fie săpată în roca dură care
formează baza fortificaţiei.
Despre grija autorităţilor faţă de Cetatea de la
Poienari aflăm dintr-o ştire publicată în „Curierul zilei”,
din 18 martie 2009:
„O greşeală prin care Obştea Moşnenilor din Arefu a
fost împroprietărită cu terenul de sub cetate. Împărţiirea
s-a făcut pe hîrtie şi nu s-a ţinut cont de situaţia de la
faţa locului”. O greşeală birocratică, desigur. Numai că
„Adrian Bostan, preşedintele Obştei Moşnenilor Arefeni,
spune că eroarea s-a petrecut în urmă cu 9 ani: Printr-o
greşeală, am primit chiar terenul unde se află cetatea.
Acest lucru s-a întâmplat în 2000, adică în urmă cu
nouă ani, şi l-am primit de la Romsilva”. Greu de a mai
adăuga ceva.

Oraşul Curtea de Argeş

În centrul oraşului Curtea de Argeş se află vestigiile

Curţii Domneşti (LMI AG-II-a-A-13647; str. Negru Vodă
nr. 2), întemeiată probabil în secolul al XIII-lea şi
reînnoită către anul 1340. Incinta patrulateră neregulată
era mărginită de ziduri de piatră. Din acest ansamblu s-
au păstrat două pivniţe de case domneşti. Actuala
Biserică Domnească Sf. Nicolae (LMI AG-II-m-Ă-
13647.01), parte a acestui complex, este construită de
Basarab I, în anul 1352, peste fundaţiile unei biserici
mai vechi (în plan de cruce liberă, probabil din secolul al
XIII-lea).
Biserica Sân Nicoară (LMI AG-II-m-A-13655; str.
Sân Nicoară nr. 1) sau „Biserica Sf. Nicolae cel Mic”,
cum o mai numesc localnicii pentru a o deosebi de cea
domnească, se află peste drum (şoseaua de legătură
Piteşti - Curtea de Argeş - Transfăgărăşan) de Biserica
Domnească. Clădită pe platoul unui deal, dispunea de
un turn înalt care domina aşezarea. Tocmai această
dispunere a favorizat folosirea turnului ca foişor de foc şi
ca staţie de comunicaţie (printr-un sistem de semnale
optice, cu făclii) între oraş şi Cetatea Poienari.
Există un tunel, care astăzi este accesibil numai
până la jumătate, de acces între acest edificiu şi Biserica
Domnească, ce trece pe sub drumul care le desparte.
Rolul tunelului era, cel mai probabil, de a permite
menţinerea comunicaţiilor cu Cetatea Poienari (într-o
vreme, ultimul punct de refugiu al domnitorilor munteni
şi adăpost pentru tezaurul ţării) până în ultimul
moment, apoi apărătorii se puteau retrage prin galeria
subterană.
Biserica Domnească are codul RAN 13631.07, iar
Biserica Sân Nicoară, RAN 13631.05. Tunelul, deşi
există, nu este inclus în nicio descriere RAN...

Judeţul Bacău: Comăneşti

Comăneşti (jud. Bacău)

Oraşul Comăneşti se află în judeţul Bacău.

Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, oraşul a fost
domeniul familiei de boieri care şi-au menţinut prezenţa
în zonă până la jumătatea secolului XX.
Ansamblul palatului Ghika (LMI BC-II-a-A-00816;
str. Republicii 38) format din palatul propriu-zis şi parc,
dar şi gara de cale ferată (LMI BC-II-m-A-00815; strada
Republicii 1) reprezintă tot atâtea mărturii ale existenţei
familiei Ghika în aceste locuri.
Se spune că, odinioară, palatul era legat printr-un
tunel subteran de gara Comăneşti. Dată fiind apropierea
dintre cele două obiective şi faptul că ambele au fost
construite de aceeaşi familie, existenţa acestui tunel este
foarte probabilă.
O cercetare ulterioară ar putea întâmpina greutăţi,
deoarece în cadrul Palatului Ghika funcţionează în
prezent Muzeul de Etnografie şi Artă Contemporană,
ceea ce poate determina o lipsă de cooperare a
autorităţilor, vizavi de acest subiect. Explicaţia ar veni
aproape de la sine: periclitarea securităţii obiectivului.
 Judeţul Bihor: Tamaşda. Oraşul Oradea

Tamaşda (jud. Bihor)

În satul Tamaşda, comuna Avram Iancu (judeţul

Bihor) există cea mai veche basilică romanică din Ardeal.
Sau, mă rog, ce a mai rămas din ea. Construcţia, datând
din secolul al XIII-lea, veche aşadar de aproape un
mileniu, este acum doar o ruină, păstrându-se doar
turnul şi o mică parte din vechiul altar.
Într-o ţară a nimănui, cu legi făcute pentru a fi
încălcate, nu este de mirare că basilica se află pe
proprietatea privată a unui localnic, care o foloseşte
pentru a creşte găini. Chiar dacă structura este indexată
şi LMI (BH-I-s-B-01020) şi RAN (27310.01).
Ceea ce se mai păstrează azi din vechea basilică
sunt ruinele din partea sud-estică a satului: un turn
flancat de traveele vestice ale navelor laterale şi corul cu
absidă (transformat în secolul al XIX-lea pentru a fi
folosit ca magazie).
Apropierea de graniţa cu Ungaria a ruinelor de la
Tămaşda, dublată de claustrofobia resimţită de izolarea
în care se afunda din ce în ce mai mult regimul
comunist din România, au născut în sat legende
referitoare la o reţea de tuneluri care ar avea ieşire în
Ungaria. De sub biserică ar pleca tuneluri spre Ungaria,
fie via Oradea, fie via Salonta, în funcţie de varianta
povestitorului. Existenţa în localitatea Cenad, tot în
apropierea graniţei ungare, a unui turn „geamăn” a celui
din Tămaşda (deşi nici nu se cunoaşte dacă aparţin
aceleiaşi perioade istorice), nu a făcut decât să
întărească legenda.
Tradiţia orală a satului menţionează o ciudată
origine „turceasca” a basilicii. Se aminteşte de asemenea
de conacul cu două niveluri şi cu 99 de camere al
baronului Györffy, groful din zonă, distrus complet în
prezent. Arheologii care au săpat în zonă şi, aparent, nu
au descoperit nici un tunel afirmă că numeroasele
canale de scurgere şi de irigaţii ale conacului au generat
legenda tunelurilor.
Spunem că aparent nu s-a descoperit niciun tunel,
deoarece în multe locuri am descoperit o relatare
recurentă, în varianta de la Tămaşda, conform „Gazetei
de Oradea” din 1.08.2005, sub semnătura Dianei
Bădrăgan: „în perioada comunistă, s-a descoperit o
intrare, lucru care a incitat şi mai tare imaginaţia
oamenilor. Atunci însă, nimănui nu i se permitea să
vorbească despre acest gen de lucruri”. Este greu de
ştiut dacă chiar s-a descoperit ceva sau zvonurile şi
cunoscuta secretomanie comunistă au alimentat astfel
de scenarii.
Certe rămân două constatări legate de basilica de la
Tămaşda: în zonă se perindă frecvent diferite grupuri
ilegale dotate cu aparatură modernă, de căutare a
comorilor despre care vorbesc sătenii. Asta înseamnă că
interlopii iau de bună existenţa subteranelor şi a
comorilor din ele, şi le caută cu disperare. De asemenea,
la vest de turn, arheologii au identificat, la circa 2 metri
adâncime, un cimitir, osemintele părând a fi o groapă
comună, peste care s-a turnat din abundenţă var. Semn
că acolo s-a murit de ciumă.

Oraşul Oradea (jud. Bihor)

 Legenda, relatată de Marcu din Kalt în „Chronicon
Pictum Vindobonensae”, spune că Vladislau I al
Ungariei, ajuns pe aceste pământuri, cu ocazia unei
vânători, fiind obosit, a adormit şi a avut un vis
minunat. „în vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut
să înalţe de-îndată, acolo, o mănăstire, cu hramul
Sfintei Fecioare Maria. Locul acesta l-a numit Varad, iar
în jurul mănăstirii - care avea să ajungă vestit centru de
pelerinaj - s-a construit o cetate, ce a stat multe secole
în apărarea creştinătăţii. Aceasta e legendă fondării
Oradiei.
Cetatea (LMI BH-II-a-A-01052; str. Iancu de
Hunedoara 10) şi oraşul Oradea (jud. Bihor) şi-au
împletit existenţa. De-a lungul îndelungatei sale istorii,
fortificaţia a cunoscut transformări importante:
reconstrucţii, refaceri, datorită reîntăririlor, reparării
distrugerilor provocate de asedii sau întăririi structurilor
defensive. Este sigur că s-a păstrat amplasamentul
iniţial datorită importanţei sale strategice, că fazele
succesive şi-au însuşit unele elemente arhitecturale ale
vechilor structuri, dar şi că s-a preluat material de
construcţie de la cele ruinate.
Ultima formă, existentă şi azi, este definitivată în
intervalul 1775-1777, păstrându-se stilul bastionar
italian, cu 5 bastioane (Bethlen, Crăişorul, Roşu, Ciunt
şi Aurit; LMI BH-II- m-A-01052.04), dispuse într-o formă
pentagonală, unică în Europa de Est. Detalii complete
despre istoria şi arhitectura cetăţii, se pot găsi pe site-ul
oficial www.cetateaoradea.ro.

Bastionul Roşu

Descoperirea întâmplătoare a unui tunel de fugă în

Cetatea Oradea a fost semnalată în „Adevărul de seară” -
Ştiri Oradea, din 2.11.2010 (articolul „Tunel subteran şi
bani comunişti în Cetatea Oradea, preluat şi de Click!),
împreună cu o bogată galerie foto. Ziarul îl citează pe
Mihai Ungureanu, inginer în cadrul firmei Constructorul
Sălard, cel care-i coordona pe muncitorii care au făcut
descoperirea: „în urma curăţării gunoaielor şi a
pământului din urechea de sud-est a Bastionului Roşu,
s-a ajuns până la zidul cetăţii. Acolo s-au descoperit
două ferestre de tragere şi un acces ascuns în urechea
bastionului. [...]. Galeria datează din aceeaşi perioadă cu
Bastionul Roşu. Este ascendentă şi duce la camera de
tragere şi la depozitul de muniţie [...]. Galeria este zidită
din cărămidă, are boltă şi este accesibilă pe o distanţă
de douăzeci de metri”.
Trebuie precizat că muncitorii, aflaţi aici nu la prima
descoperire, nu participau la o campanie de săpături
arheologice, ci amenajau un parc dendrologic. Datorită
spaţiilor libere generate în jurul exteriorului cetăţii de
raţiunile strategice ale timpului, acestea au fost spaţii de
târg şi apoi au fost acoperite de parcuri. Noul Parc
Dendrologic se vrea un demn urmaş al acestora. Ne
gândim că brava echipă care lucrează la parc ar putea fi
utilizată în viitor şi pe alte spaţii cu potenţial arheologic.
După ce ar face noi descoperiri, arheologii ar putea veni
ţanţoşi să şi le atribuie.

Judeţul Bistriţa-Năsăud: Bistriţa - Turnul

Dogarilor din Bistriţa - Alt tunel la Biserica
Evanghelică. Dumitra. Tiha Bârgăului.

Oraşul Bistriţa. Turnul Dogarilor din Bistriţa

Conform legislaţiei urbane medievale germane, o

aşezare atingea statutul de oraş doar dacă reuşea să-şi
ridice o incintă de piatră şi să întreţină o armată proprie.
Astfel, câştigarea autonomiei viitorului oraş Bistriţa,
implica şi ridicarea unui sistem de fortificaţii, a cărui
construcţie a început în anul 1465.
În cadrul acestui sistem de fortificaţii, din loc în loc,
au fost amplasate nu mai puţin de 18 turnuri şi
bastioane de apărare, edificii ridicate pe cheltuiala
breslelor oraşului (turnul aurarilor, croitorilor, dogarilor,
fierarilor, frânghierilor, măcelarilor, rotarilor, şelarilor
etc.). Turnurile trebuiau să fie suficient de apropiate
pentru a se apăra reciproc şi, în acelaşi timp, fiecare
trebuia să rămână o citadelă, o fortificaţie independentă.
Singurul bastion al oraşului care s-a păstrat până în
zilele noastre este Turnul Dogarilor (LMI BN-II-m-A-
01479.02; str. Dogarilor 18), aflat în zona centrală a
Bistriţei. De-a lungul timpului, bastionul a îndeplinit
funcţii diferite: a fost şi fortificaţie, şi închisoare, şi azil
şi depozit.
Partea inferioară a clădirii, necompartimentată, a
fost folosită ca magazie, având un portal masiv spre
oraş. De aici se asigura, printr-un tunel subteran,
legătura cu Abaţia Benedictinilor, de unde tunelul
continua spre Catedrala Evanghelică, ca apoi să ajungă
la fosta cetate de pe Burich. Cetatea de pe dealul Burich,
situată în partea de Nord a oraşului, a fost construită la
iniţiativa lui Iancu de Hunedoara, terminată destul de
repede, 2 sau 3 ani, şi populată ulterior cu soldaţi
maghiari.
Catedrala Evanghelică (sau Biserica Gotică; LMI BN-
II-m- A-01450) din Piaţa Centrală deţine şi în prezent cel
mai înalt turn de piatră (76,5 metri) din Transilvania.
Deşi atât corpul central, cât şi turnul au suferit
modificări importante, de-a lungul istoriei
monumentului, rolul strategic al turnului ca mijloc de
pază, de observare şi de alarmă este evident. Probabil,
prezenţa şi funcţia turnului au jucat un rol important în
alegerea traseului tunelului şi în debuşeul de la
Catedrala Evanghelică.

Alt tunel la Biserica Evanghelică

În legătură cu Biserica Evanghelică, mai circulă o

legendă, potrivit căreia de la Biserica Evanghelică ar
exista un tunel de mari dimensiuni, care face legătura
cu Dealul Târgului (actuala denumire este Dealul
Dumitrei). Legenda este redată de Cristian Salaşi, într-
un articol publicat de „City News BN”, în data de
7.05.2009:
„Undeva, prin secolele XIII-XIV, aproape de
înfiinţarea localităţii, de la bazilica romanică (actuala
Biserică Evanghelică, reconstruită între secolele XIV-
XV) ar fi fost săpat un tunel de mari dimensiuni, în care
puteau intra carele trase de animale şi toţi oamenii
cetăţii, iar gura de ieşire a acestui tunel ar fi fost situată
pe Dealul Târgului, în zona actualei Staţiuni de
Cercetare şi Producţie Pomicolă. În timpul unei retrageri
masive a populaţiei din cetate, terenul s-ar fi surpat şi în
tunel s-ar afla în acest moment bogăţiile oraşului,
alături de scheletele celor prinşi sub dărâmături”.
Articolul citat continuă cu lamentările diferiţilor
arheologi de serviciu, care, în loc să spună „am sondat şi
n-am găsit, am săpat şi n-am găsit” etc., recurg la fel de
fel de argumentaţii speculative. Bineînţeles, în
defavoarea existenţei tunelului.
În scrierile vremii, există două cărţi care fac referire
la un tunel care făcea legătura între centrul Bistriţei şi
zona „Dealul târgului”. Cărţile „Evenimentele mai
importante din istoria Bistriţei şi din ţinutul Nosen,
începând din vremurile imigrării coloniştilor până în
prezent” (1926) şi „Fapte memorabile din ţinutul Nosen,
o contribuţie la istoria oraşului” (1941) menţionează în
paginile lor despre existenţa subteranei, dovadă cel
puţin că legenda are o vechime respectabilă.
Interesant este că nicăieri nu se specifică ideea că
aceste două tuneluri distincte ar comunica între ele,
Biserica Evanghelică fiind un punct nodal al lor.
Conform preotului paroh al Bisericii Evanghelice, Johan
Dieter Krauss, citat în acelaşi articol din „City News BN”:
„Centrul istoric al oraşului se află într-o zonă în care
pânza freatică este foarte aproape de suprafaţă. Daca
săpaţi la 60-70 de centimetri, veţi observa că terenul
este unul apos. Nici pomeneală de aşa ceva, nu ştiu să
existe un astfel de tunel”. Dacă tot avem la Bistriţa
arheologi care-şi dau cu părerea, de ce n-am avea şi
preoţi specialişti în hidrologie, secţia ape subterane!?

Comuna Dumitra

În zona centrală a satului Dumitra (centrul comunei

omonime) se află Ansamblul bisericii evanghelice din
secolele XV-XIX, azi biserică ortodoxă, cu hramul
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (LMI BN-II-a-A-01652).
Ortodocşii au cumpărat de la saşi biserica în jurul anilor
‘70, dar au păstrat şi vechiul altar, astfel încât, în
prezent, biserica are două altare, o raritate (dar nu o
singularitate!) a arhitectonicii religioase.
Ansamblul bisericii este renumit mai ales printr-un
turn- clopotniţă, ce datează din 1488 (LMI BN-II-m-A-
01652.03), numit de localnici „Turnul Slăninilor, fiindcă
într-o încăpere specială era ţinută, sub cheie şi păzită,
slănina”. Datorită zidurilor masive, turnul avea şi rolul
unui veritabil „frigider medieval”.
 „Prin sat umblă vorba că ar exista un tunel secret ce
leagă Turnul Slăninilor de cetatea din vârful dealului,
construită de Petru Rareş. Dacă unii relatează că s-au
jucat în tunel când erau mici, părintele Ioan Moldovan
de la Parohia Ortodoxă Dumitra spune că nu ştie de aşa
ceva. A auzit şi el legende locale, potrivit cărora Petru
Rareş a avut o cetate pe un deal din afara satului, dar,
în afară de piatră şi de câteva ruine, nu a văzut altceva”,
relatează Cristiana Sabău, în „România liberă” din data
de 7.07.2010. Ruinele despre care vorbeşte părintele
Ioan Moldovan figurează în RAN ca Fortificaţia de la
Dumitra; în punctul La Cetate, la 3,5 km E de sat, pe un
mameleon; Epoca medievală, Latene, Hallstatt/ secolele
XIV-XV; cod 33211.01).
În articolul din cotidianul „România Liberă”,
„Frigiderul medieval din mijlocul satului Dumitra”, se
aminteşte şi de existenţa unor legende locale, despre un
tunel care ar lega Turnul Slăninilor de o fortificaţie ce a
aparţinut domnitorului Petru Rareş, plasată în vârful
Dealului Târgului (în prezent, Dealul Dumitrei). Acest
deal este plasat în Sud-Sud-Est de satul Dumitra, între
acesta şi oraşul Bistriţa. Între sat şi oraş sunt
aproximativ 7-10 km, în linie dreaptă (ignorându-se
diferenţa de nivel şi calculând distanţa, în funcţie de
diferite locaţii din aria oraşului).
Turnul Slăninilor, Dealul Târgului şi Petru Rareş
(1527- 1538 şi 1541-1546) se întâlnesc şi în existenţa
fizică a unui clopot din secolul al XV-lea, numit Clopotul
lui Rareş şi aflat în clopotniţa bisericii. „A fost găsit în
secolul trecut, îngropat, în Dealul Târgului, după ce
saşii au încercat să-l mute din sat cu un car cu şase boi.
Localnicii în vârstă spun că bunicii le-au povestit că boii
nu au mai vrut să tragă carul cu acel clopot, aşa că, din
vârful Dealului Târgului (o pantă destul de abruptă, în
direcţia Bistriţei - n.r.), clopotul s-a întors acasă, unde a
rămas şi acum”, se menţionează în articolul deja citat.
Incidentul petrecut pe Dealul Târgului reprezintă un caz
clasic de îngreunare, frecvent întâlnit, în legătură cu
diferite artefacte sfinte.
Tradiţiile locale, de data asta aparţinând oraşului
Bistriţa, afirmă că Biserica Evanghelică din oraş ar
comunica printr-un tunel cu Dealul Târgului, cu o gură
de ieşire plasată în zona actualei Staţiuni de Cercetare şi
Producţie Pomicolă (a se vedea secţiunea „Alt tunel la
Biserica Evanghelică”, pg. 37).
Dacă există cu adevărat, nu ar fi exclus ca ramurile
subterane (Turnul Slăninilor din Dumitra - Dealul
Târgului şi Biserica Evanghelică din Bistriţa - Dealul
Târgului) să comunice între ele.

Tiha Bârgăului

Într-un articol din „Evenimentul - Regional al

Moldovei” din 25.10.2008, reporterul Petru Iosipescu
relatează o legendă, auzită în satul Ciosa (comuna Tiha
Bârgăului, jud. Bistriţa-Năsăud), din gura unui bătrân
brigadier forestier, care se ocupase la viaţa sa şi cu
oieritul. lată legenda:
„Să spune din bătrâni că acolo-s comori, de-ar
ajunge aurul la oamenii de pe toată Valea Bârgăului,
dacă cineva ar îndrăzni să tulbure morţii, numai că, de-
o vreme, nimeni nu mai cutează, de când s-o pierdut
câinele cel lup al cehilor...
Cu sute de ani în urmă, a trecut munţii un călător
care spunea că e domn în ţara lui şi căruia oamenii lui îi
spuneau Draculea. Locotenentul lui Draculea, om
hrăpăreţ, a aflat povestea comorii de sub cetate şi l-a
convins pe domnul său să sape la miazăzi, unde se afla
un tunel ce intra sub cetate. Nu în orice zi se putea
săpa, numa în zi de Sânziene, la răsăritul soarelui, când
pe o gură intră lumina lui Dumnezeu, ca să lumineze
poarta ascunsă a comorii.
Ciobanii locului au fugit, pentru că ştiau că locul e
blestemat, că înăuntru se află comori ale unor străbuni
păgâni. Locotenentul lui Draculea a pierit într-o surpare
a zidurilor şi atunci Draculea, care era creştin, a adus
şapte preoţi care au făcut o slujbă mare ca să sfinţească
locul.
Înăuntrul muntelui, sub cetate, s-ar afla un plug de
aur şi boi de aur, şi cai de aur, şi soldaţi de aur care să
păzească comoara păgână, iar Draculea, ispitit, a făcut
pact cu necuratul pentru comoara asta, numai că aşa
cum Draculea L-o trădat pe Domnul, şi necuratul l-o
trădat pe Draculea, luându-i puterile. Necuratul i-o
trimis o fecioară frumoasă care i-o luat puterile şi l-o
pus să dea în scris cu sânge că renunţă la comoară în
schimbul puterilor. Draculea, secătuit de puteri, bolea
pe nişte crengi din codru şi a semnat cu sânge
legământul cu necuratul, dar a blestemat şi el comoara,
ca nici măcar cu şapte preoţi să nu mai poată fi dezlegat
blestemul, al şaptelea preot să fie trăsnit mintenaş ce-ar
termina slujba.
De atuncea, mulţi or cercat la comoară, mulţi or
vrut s-o dezgroape, mulţi or răşcăit pământul, însetaţi
de aur, dar or plecat aşa cum or venit. Unii or fost
betejiţi, alţii ş-or pierdut minţile. Au venit şi cehii ceia şi-
or băgat în adâncuri un câine de cel lup şi câinele n-o
ieşit în veci, şi nimica nu s-o mai auzit de el”.
În apropierea satului Ciosa, chiar se află, pe o
înălţime, ruinele unei cetăţi, văzute de altfel şi de
reporterul menţionat. Lăsând la o parte improbabila
comoară (probabil, un adaos târziu, asezonat unor ruine
izolate cu hrube) menţionarea galeriei „la miazăzi, unde
se afla un tunel ce intra sub cetate” este posibil să
ascundă o doză de adevăr. Echipe de „cercetători străini
dezinteresaţi” (în cazul de faţă, cehi) sunt des semnalate
în locuri în care tradiţia locală plasează comori.
Rătăcirea patrupedului poate fi explicată prin
existenţa reală a tunelului, sau...

Judeţul Botoşani: Stânceşti. Ştefăneşti.

Stânceşti

Tunelul din Stânceşti, comuna Mihai Eminescu (jud.

Botoşani) este printre puţinele de acest fel atestate,
incontestabil, de arheologi.
A fost descoperit întâmplător, atunci când o
porţiune a drumului din localitate, pe sub care trecea
tunelul, s-a prăbuşit. Construcţia este poziţionată „la
Sud de sat, între siturile de la Bobeică, aflat la Vest, şi
Dealul Ghirului, la Est”.
În urma intervenţiei arheologilor, după descărcarea
de sarcina arheologică a porţiunii traversate de drum,
aceasta a fost obturată pentru a preîntâmpina posibile
accidente.
Tunelul este contextualizat, cel mai probabil, cu
cetăţile traco-getice (sec. III-VI Î.Hr.) din localitate.
În timpul cercetărilor arheologice de la tunel, a
participat ca observator şi primarul din acea vreme al
localităţii. Celor interesaţi, acesta le-ar putea furniza, la
nevoie, informaţii suplimentare asupra locaţiei.
Structura de tip tunel este amintită şi în volumul
„Cetăţile traco-getice din secolele VI-III î. Hr. de la
Stânceşti (jud. Botoşani)”, scrisă de Adrian şi Marilena
Florescu, apărută la Editura Cetatea de Scaun, în anul
2005. Astfel, la Capitolul VI „Sistemul de fortificaţie al
celor două cetăţi de la Stânceşti”, la secţiunea „Note” (pg.
145) găsim:
„În finalul acestor note, este necesară sublinierea
unei informaţii oferite de dr. Octavian Liviu Sovan
despre un tunel descoperit în 1989, prin prăbuşirea
plafonului, sub drumul care duce de la şoseaua
naţională Botoşani-Suceava spre satul Stânceşti, la circa
150 metri spre Nord, de la lutăria aflată între drum şi
pădure. Tunelul, cât s-a putut observa pe lângă
grămada de pământ rezultată prin surparea tavanului,
era orientat vertical pe drum şi venea cu siguranţă
dinspre cetate. Întrucât era necesară reluarea circulaţiei
rutiere, gaura rezultată din surparea tunelului a fost
astupată imediat de către primăria comunei Mihai
Eminescu”.
În Indexul RAN, tunelul are ID 38152.11, având la
bază o fişă de sit redactată de Sovan Octavian Liviu,
căruia-i mulţumim şi pe această cale pentru datele
furnizate folosite la întocmirea acestui material.

Ştefăneşti

Localitatea Ştefăneşti (declarată oraş în 2004, ca

recunoaştere a dezvoltării social-economice) este situată
în judeţul Botoşani, în apropierea graniţei cu Republica
Moldova.
Ştefăneşti apare menţionată documentar pentru
prima dată în anul 1435, sub numele de Gura Başeului,
într-un document emis de domnitorul Ştefan II. Până în
1968, localitatea se numea Ştefăneşti-Târg.

Tunelul de la biserica Cuvioasa Parascheva

 Biserica din localitate (LMI BT-II-a-B-02019) poartă
hramul Cuvioasei Parascheva şi datează din secolul XV,
conform celor mai multe documente, de pe la 1640.
În „Jurnalul Naţional” din 15.07.2009, intervievat de
Miruna Munteanu, Părintele Zamfir Haragu, preotul
bisericii, povesteşte despre „o reţea de tuneluri
subterane, ce datează încă din vremea lui Ştefan cel
Mare. O poartă de acces ar fi fost ascunsă sub biserica
închinată Cuvioasei Parascheva, construită mai târziu.
Celălalt capăt al drumului subpământean s-ar fi aflat,
potrivit legendelor locale, la Lehneşti, unde erau
adăpostite hergheliile domneşti. Satul Lehneşti nu mai
există astăzi. A fost înghiţit de apele Prutului în 1975,
când a fost construit lacul de acumulare de la Stânca
Costeşti”. De asemenea, spune că „existenţa tunelului
subteran (suficient de larg şi de înalt ca să poate fi
străbătut călare) i-a fost confirmată de regretatul
profesor Gheorghe Pungă, specialist reputat în istorie
medievală. Din nefericire, profesorului a murit înainte de
a-şi putea finaliza cercetările în zonă”.
Interesant este că deşi este menţionat ca dispărut în
urma inundării terenului de apele viitorului lac de
acumulare, satul Lehneşti apare în „Atlasul rutier al
României” (D.T.M. bun de tipar 1981, în urma unei
comenzi din 1979) în careul 7 C. Ciudăţenia apare prin
faptul că Barajul şi lacul de acumulare de la Stânca
Costeşti a intrat în exploatare (P.I.F.)încă din 1978. Este
posibil ca vechiul sat Lehneşti să fi dispărut, iar în
„Atlas” să fie menţionat satul nou, strămutat. Am făcut
această menţiune, deoarece situaţia ar fi putut crea
confuzii nedorite.
Distanţa dintre biserică şi actualul sat Lehneşti
(comuna Ripiceni, jud. Botoşani) este de circa 10
kilometri liniari.
 Casa Doamnei

Legenda numită „Casa Doamnei” apare în volumul

lui S. Teodorescu- Kirileanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt
(Tipografia Monastirei Neamţu, 1924). Este adaptată de
acesta după Dicţionarul geografic al judeţului Botoşani
de V. C. Nădejde şi I. Tiţu, f. 199 şi după cele auzite de
Al. Petrescu, de la un moşneag din Stânca.
„[...] Locul bătăliei era pe şesul cel frumos dintre
Bacău şi Prut, aproape de târgul Ştefăneşti din ţinutul
Botoşanilor, unde se văd şi astăzi o mulţime de gropi,
care le numesc oamenii: Burci. Moldovenii au făcut
gropile astea, ca să fie îndosiţi de bătaia tunurilor
vrăjmaşilor şi în mijlocul şăsului au mai făcut un şanţ
lungăreţ în patru colţuri (dreptunghiular), înconjurat cu
alte două şanţuri pe dinafară.
[...] Şi mai cătră coada şăsului de pe dealul Stânca,
Ştefan- Vodă avusese grijă ca să sape o bortă din malul
Prutului, în forma unei odăi şi cu nişte uşi de fier şi aici
a stat Domniţa şi mama lui Ştefan cel Mare, toată
vremea cât a ţinut războiul.
[...] De-atunci, stânca aceea se cheamă „Stânca
Doamnei” sau „Casa Doamnei”.
[...] în casa Doamnei, au stat, mai pe urmă, şi
sahaştri”.
Punctul numit „La Burci” se află în lunca Başeului,
în apropierea Ştefăneştilor.

Judeţul Braşov: Castelul Bran. Cetatea Râşnov.

Oraşul Braşov. Făgăraş şi Mănăstirea Boholţ.

Castelul Bran
 Castelul Bran (LMI BV-II-a-A-11610; str. General
Moşoiu Traian, 495-498) este cunoscut mai ales ca
reşedinţă a lui Dracula, un vampir imaginar, sau a lui
Vlad Ţepeş, care nici n-a trecut pe acolo.
Faptul că lucrarea lui Bram Stoker este o operă de
ficţiune, şi că autorul plasa castelul vampirului în
apropierea Bistriţei, este doar o notă de subsol. Falsa
egalitate Vlad Ţepeş = Dracula, dovedită atât de istorici
români, cât şi străini, nu pare să lămurească pe nimeni.
Nu este de mirare că străinii vin şi acum în Bran să-l
întâlnească pe sângerosul vampir.
După ce a intrat în proprietatea ei, Regina Maria şi-a
pus puternic amprenta asupra vechii fortificaţii
medievale de la Bran. Printre altele, în anii ‘30, a
construit un tunel de acces, pentru a facilita accesul în
castel. Tunelul are o lungime de 30 de metri, iar la
capătul său se află un lift cu o cursă de 40 de metri care
dă direct în curtea interioară a castelului.
Deşi nu a fost niciodată deschis publicului, noul
proprietar a decis să facă acest lucru, astfel că turiştii
care vor vizita în viitor castelul Bran vor putea urma
drumul pe care îl făcea familia regală, atunci când era
nevoie de o scurtătură sau când trebuia să se ferească
de ochii indiscreţi.
Tunelul descris mai sus este un tunel de acces
modern. Legendele spun că prin fântâna din curtea
interioară (LMI BV-II-m-A-11610.03) se deschidea
accesul la un tunel mult, mult mai vechi. Dacă cu ceva
timp în urmă vizitatorii mai puteau arunca cu bănuţi în
fântână, pentru a-şi găsi norocul, acum ghizdul fântânii
este închis cu o grea placă metalică. Probabil, pentru a
se evita accidentele!

Cetatea Râşnov
 Cetatea ţărănească Râşnov (LMI BV-I-m-A-
11284.01) a fost construită în Evul Mediu pe „Dealul
Cetăţii” („Grădina Cetăţii”) pentru a proteja populaţia
oraşului Râşnov, dar şi a comunelor adiacente (Cristian
şi Vulcan). Anterior, pe această locaţie a existat o
fortificaţie dacică (LMI: BV-I-m-A- 11284.02), care a
furnizat, probabil, o parte din materialul de construcţie
al cetăţii medievale.
De fântâna din incinta cetăţii, care asigura
alimentarea cu apa în timpul unui asediu prelungit, se
leagă o serie de legende, aparent contradictorii. Dacă
anii construirii ei (1623-1640), durata construcţiei (17
ani) şi adâncimea (146 de metri) concordă la diferite
surse, „săpătorii” sunt fie doi prizonieri turci, fie meşterii
făgărăşeni Boltres, Andreas, Lange şi Erwisch. Şi
răsplata diferă: turcii, „fiind asiguraţi că vor fi lăsaţi să
plece în caz că vor reuşi să termine fântâna”,
făgărăşenii, primind ca plată a lucrării „două mii de
guldeni renani”.
Simion Săveanu, în cartea „Mai există enigme” (Ed.
Sport-Turism, 1975) este partizanul variantei meşterilor
făgărăşeni, recunoscând şi respingând probabil
patternul unei legende despre prizonieri turci care sapă
fântâni, în schimbul libertăţii, întâlnită şi în materialul
de faţă, relaţionată cu diferite locaţii. Tot Săveanu
relatează amănunte despre construcţia propriu-zisă,
lansează ipoteze şi anticipează viitorul: „Trebuia
străpuns masivul, înalt de aproape 150 de metri, şi apoi
amenajată o galerie subterană până la un izvor din afara
zidurilor [...]. Presupun că membrii garnizoanei coborau
în tunel cu ajutorul unor scări. Poate că existau şi locuri
de refugiu sau galerii laterale. Aş fi foarte bucuros dacă
aş afla că, într-o zi, unul sau mai mulţi speologi au
pătruns în adâncurile fântânii şi au reuşit să confirme
măcar o parte din prezumţiile mele..”.
Speologii chiar au intrat în fântână, dar nu pentru
explorări sau pentru cercetări arheologice, ci pentru o
sarcină mai prozaică: pregătirea debarasării gunoiului
acumulat de-a lungul timpului acolo. Informaţia este
prezentată în articolul „Alpinism în adâncul Cetăţii
Râşnov”, semnat de Liviu Cioineag, în ziarul „Bună Ziua
Braşov”, din data de 22.11.2010: „Primăria Râşnov, cu
ajutorul unui grup de alpinişti, pune la cale igienizarea
fântânii din centrul Cetăţuiei. Pentru început, alpiniştii
(printre care Mihai Mândreanu şi Mariana Alexandru -
n.n.) au coborât în puţ pentru a cerceta siguranţa, dar şi
adâncimea acestuia. Aşa au descoperit că puţul care
coboară adânc în dealul cetăţii se opreşte doar la 80 de
metri, şi nu la 147, cât spun hrisoavele că ar măsura
fântâna”.
Estimarea adâncimii făcută de alpinişti pare bizară,
din moment ce chiar ei afirmă: „Vrem să susţinem un
proiect al primăriei care presupune decolmatarea
fântânii” (Mihai Mândreanu) şi „Am reuşit să ajung până
la 50 de metri adâncime şi atunci mi s-a închis aparatul.
Dar voi intra din nou pentru a termina treaba” (Mariana
Alexandru). Nu punem la îndoială buna-credinţă a
alpiniştilor, însă e mai mult ca sigur că, în partea
inferioară, fântâna este puternic colmatată, aşa încât
este improbabil ca ei să fi atins punctul ei extrem.
Aşa că adâncimea totală şi existenţa unui tunel
rămân în continuare necunoscute, legenda, în variantele
ei, putând fi reală sau nu.

Oraşul Braşov
 Mult timp, existenţa unei reţele de galerii subterane
istorice sub oraşul Braşov a fost subiect de legende
locale. Deşi mulţi localnici şi-au petrecut copilăria
jucându-se prin ele, oficial nu se (re)cunoştea mai nimic
despre existenţa lor. În urma descoperirii unei guri de
tunel, în 2006, subiectul s-a repus în discuţie.
Posibilitatea întrezărită ca Armata să fi consolidat şi
folosit o parte din această reţea subterană, explică în
parte lipsa de informaţii pe acest subiect.

Strada Lanurilor 1A

În Braşov, la începutul lunii iunie, 2006, în timpul

unor lucrări edilitare de demolare, a fost descoperită
intrarea unui tunel. Prin intermediul consilierului PD
(acum PDL) Ciprian Chiricheş, cel care a coordonat
lucrările de demolare, ştirea că s-a descoperit un tunel
în subsolul imobilului de pe Strada Lanurilor nr.1A a
făcut înconjurul presei, deşi nu este prea clar ce s-a
descoperit.
Să-l lăsăm pe dl Chiricheş să relateze: „Tunelul de
acces se afla în subsolul clădirii, sub scara de acces. La
capătul lui, se află o uşă încuiată cu lacăt şi pe care era
pus un sigiliu [...]. Chiar am înţeles că imobilul a fost,
cândva, al armatei
Când am spart lacătul, am dat de un puţ, cu un
diametru de aproximativ doi metri, făcut din inele de
beton. Am găsit acolo corpuri de iluminat şi ţevi de
cupru, pentru cablurile reţelei de curent [...]. Nu pot cere
oamenilor să-şi pună vieţile în pericol. Trebuie să
angajăm o firmă specializată, care să continue
cercetarea. Cred că sunt doar doi-trei metri până la
culoarul principal”.
 Cunoscător al istoriei şi legendelor oraşului, în
opinia domniei sale, în subsol s-a descoperit „un acces
către un tunel care bănuim că duce la Biserica din
Bartolomeu”. Adică o porţiune care face parte probabil
dintr-o reţea subterană a vechii cetăţi, dar care pare să
fi fost întreţinută şi pe vremea lui Ceauşescu.
Simptomatic pentru mass-media, nu s-a mai revenit
cu articole ulterioare descoperirii din 2006. Publicul larg
nu cunoaşte aşadar dacă Ciprian Chiricheş a participat
la descoperirea unei intrări într-o reţea de catacombe
istorice sau a făcut o boacănă, dezvăluind prezenţa unui
tunel al armatei, despre care unii pot afirma că mai bine
tăcea.
L-am contactat pe Ciprian Chiricheş, care a avut
bunăvoinţa să ne povestească urmarea: accesul se făcea
printr-un puţ vertical, ca de fântână, cu pereţii din
cilindri de beton. Existau trepte de fier pentru acces,
asemănătoare scărilor de incendiu. Sigiliul a rămas la
locul lui. Echipe de la geniu şi pompieri s-au mobilizat la
faţa locului, hotărând ad-hoc sau la directiva cuiva ca
totul să fie astupat cu pământ şi apoi nivelat. Domnul
Chiricheş recunoaşte că preotul de la biserica
Bartolomeu neagă existenţa unui tunel, deşi rămâne la
părerea sa, potrivit căreia pe strada Lanurilor s-ar fi
aflat intrarea tocmai într-un astfel de tunel istoric.
Pe de altă parte, există unele păreri, potrivit cărora
consilierului Chiricheş i s-a jucat o festă. În această
„cheie”, „descoperirea” este de fapt intrarea într-un tunel
utilitar, probabil de telecomunicaţii, care de altfel apare
şi pe hărţile cadastrale ale oraşului Braşov. Este de
prisos să mai afirmăm că de iniţiativa tânărului consilier
de a introduce tunelul în circuitul turistic s-a ales
praful.
 Tunelul Bisericii Bartolomeu

Biserica din Bartolomeu (LMI BV-II-a-A-11461),

construită pe la 1223, este cea mai veche clădire
păstrată în Braşov. Biserica nu se afla între zidurile
fostei cetăţi Corona (Kronstadt), ci în zona cunoscută ca
„Braşovul Vechi”. Lângă zidurile ei, pe dealul Şprenghi,
ar fi existat şi o veche cetate de apărare, datând din
secolul al VI-lea.
„În scrierile vechi se spune că Biserica Bartolomeu,
cunoscută drept cea mai veche din zona actuală a
oraşului şi care era construită ca o cetate de sine
stătătoare, avea o mulţime de culoare de evacuare în caz
de asediu, care duc în diferite zone. Credem că am
descoperit tocmai unul dintre aceste culoare”, spune
Chiricheş. „Se pare că acest tunel descoperit sub fosta
casă din strada Lanurilor 1A duce tocmai pe Dealul
Şprenghi, lângă Biserica Bartolomeu”.
Există şi alte guri de tunel prin care se poate intra
în vasta reţea subterană de sub Braşov. Deoarece nu
cunoaştem starea lor individuală, le prezentăm la
„Varia”:

Varia

În legătură cu reţeaua subterană a Braşovului, se

conturează următorul tablou: a existat o reţea subterană
veche, în parte cunoscută de Securitate şi Armată, în
parte folosită de aceste instituţii în scopuri proprii. În
timpul evenimentelor din 1989, se afirma că aceste
galerii au fost folosite de terorişti. Din diferite motive, fie
pentru a le ţine secrete, fie pentru a împiedica
accidentarea persoanelor, fie pentru a-i împiedica pe
boschetari să-şi facă sălaşuri în ele, intrările în această
reţea subterană au fost astupate. Aşa văd locuitorii din
Braşov problema catacombelor, iar faptul că la imobilul
din strada Lanurilor 1 A, un ofiţer de la Armată venea
periodic să verifice starea sigiliului pare să le confirme
spusele.
• Guri de intrare, majoritatea închise sau
impracticabile, există pe străzile Cuza Vodă nr. 39,
Mihai Viteazul nr. 2, De Mijloc nr. 20, După Ziduri,
Nucului, Canalul Timiş nr. 18, în spatele Poliţiei şi în
curţile Şcolii de Muzică şi a Liceului de Artă.
• Cele două tuneluri de După Ziduri sunt adevărate
galerii, în care poţi să te rătăceşti cu uşurinţă. Se pare
că între cele două există o legătură, deşi nimeni nu ştie
cine le-a construit şi cine le-a folosit. La prima vedere,
par galerii naturale, dar, din loc în loc, se vede că au fost
amenajate de mână omenească.
• Vechea Cetate de pe deal (actualul complex turistic
Cetate), construită în anul 1524, este prevăzută cu trei
tuneluri. Unul a fost străbătut de la un capăt la altul
acum câţiva ani. Construcţia lor datează probabil din
secolul al XVI-lea. În Cetate sunt vizibile două guri de
intrare, situate în două fântâni, una dintre ele fiind
adâncă de aproape 30 de metri. Tunelurile au ieşire spre
străzile De Mijloc, Nicolae Iorga şi Cuza Vodă.
• În pivniţa Casei Mureşenilor (LMI BV-II-m-A-
11582; Piaţa Sfatului 25) din centrul oraşului se află
intrarea astupată a unui tunel subteran, având o
înălţime aproximativă de 1,40 metri, prevăzut cu boltă
de cărămidă. Se presupune că tunelul trece pe sub Piaţa
Sfatului, şi de acolo spre Republicii, până pe sub Tâmpa.
• De-a lungul timpului, surpări accidentale produse
în Piaţa Sfatului au scos la iveală structuri subterane.
Prin anii 1963-1964, un camion rusesc s-a prăbuşit
într-o cavitate, cu diametrul gurii de aproximativ un
metru, lângă Muzeul de Istorie. O altă groapă cu provizii
s-a descoperit, tot accidental, la schimbarea pavajului
din Piaţa Sfatului, între anii 1987-1988.
• La câţiva metri în spatele grădinilor de pe strada
Dobrogeanu Gherea, se află două grote. Până nu de
mult, pe timpul nopţii, aici se adăposteau boschetarii.
Legendele spun că două tuneluri din cetate şerpuiesc pe
sub Tâmpa şi pe sub Piaţa Sfatului. Alte catacombe duc
până în Bartolomeu, şi nu puţini sunt braşovenii care le-
au străbătut în copilărie, jucându-se.
• Turnul Negru (LMI BV-II-m-A-11294.05), datând
din veacul al XIV-lea, era legat cu cetatea printr-un
tunel subteran şi un pod mobil. Restaurat în anul 1996,
în Turnul Negru funcţionează în prezent un punct
muzeistic ca secţie a Muzeului judeţean de Istorie.

Oraşul Făgăraş

Informarea despre împrejurimile oraşului Făgăraş

(jud. Braşov) şi implicit despre acesta a pornit de la
neclarităţile legate de amplasamentul noii mănăstiri
Boholţ. A fost un caz fericit: medievalistul Iulian Şchiopu
de la Muzeul Făgăraş a fost o persoană deschisă, care
ne-a ajutat cu mai multe precizări interesante. Printre
acestea, modul de construcţie a tunelurilor de epocă:
structura tunelurilor ori se pietruia în interior, ori, dacă
solul era lutos, galeria se umplea cu lemne care se
incendiau, lutul întărindu-se astfel, suficient pentru a
asigura rezistenţa ansamblului.
În privinţa tunelurilor, Domnia-sa a ţinut să
menţioneze că „nici nu confirmă existenţa lor, nici nu o
infirmă”. Ar mai fi de cercetat, şi numai o minuţioasă
cercetare arheologică poate reprezenta ultimul cuvânt al
istoricilor în acest sens.
În oraşul Făgăraş s-au identificat mai multe secţiuni
de galerii, majoritatea descoperite întâmplător, fie în
urma unor surpări a carosabilului, fie în timpul unor
lucrări edilitare.
Un caz deosebit ar fi la biserica romano-catolică
(mănăstirea veche franciscană; LMI BV-II-a-B-11676),
situată pe strada Vasile Alecsandri numărul 1. Fostul
preot de aici a descoperit în capelă o uşă care dădea
într-o galerie colmatată cu aluviuni după 30-40 metri.
Tunelul ar lega biserica de Cetate (o distanţă de
aproximativ 3-400 de metri) trecând pe sub şanţul de
apărare a fortificaţiei (umplut cu apă) şi ar data, cel mai
probabil, de la sfârşitul secolului al XVII lea.

Legătura cu Dealul Crucii-Boholţ

În special, tradiţia orală menţionează un tunel care

ar lega Cetatea Făgăraş (LMI BV-II-a-A-11687; Piaţa
Mihai Viteazul), trecând prin vechiul sat Galaţi
(încorporat ulterior în cadrul oraşului Făgăraş, cartier al
Făgăraşului), apoi pe sub râul Olt, de Boholţ.
În satul Boholţ (comuna Beclean, jud. Braşov) exista
cândva o mănăstire, Făget, la care venea să se roage
marele domnitor al românilor, Mihai Viteazul. Existenţa
unei mănăstiri ortodoxe de călugări pe teritoriul satului
Boholţ este atestată documentar de înscrisurile ce
consemnează distrugerea a peste 60 de mănăstiri din
Transilvania de către generalul Bucow, în anul 1761.
 Amplasamentul fostei mănăstiri este doar bănuit în
prezent, deoarece biserica, fostele chilii şi cimitirul au
fost dărâmate de austro-ungari, iar pământul, arat cu
plugul. Apoi, pe aceste locuri, a fost plantată o pădure
de fagi.
Singura urmă rămasă în locul unde a fost
mănăstirea era o troiţă îngrijită de săteni.
Tradiţia orală a locului vorbeşte despre un tunel de
câţiva kilometri, care lega în trecut cetatea din Făgăraş
de fosta mănăstire Făget (cea distrusă de Bucow).
Legendele mai spun că, asediat de turci, Mihai a
străbătut de mai multe ori acest tunel, pentru a căuta
sprijin şi scăpare.
Nu este clar dacă actuala mănăstire de maici
ridicată în Boholţ se află pe amplasamentul vechii
mănăstiri. Unii săteni afirmă că, din cauza alunecărilor,
fostul teren unde era mănăstirea nu mai era potrivit
unei construcţii.
Cert este că, dacă a existat, gura tunelului era spre
baza Dealului Crucii (dealul mănăstirii), nicidecum nu
ar fi ajuns în poziţia înaltă unde era plasată mănăstirea.

Judeţul Brăila: Ciocile. Şuţeşti.

Ciocile

În trecut, neexistând frigidere, oamenii au căutat

metode de a conserva alimentele şi de a le menţine
perisabile cât mai mult timp posibil. Ei au construit ceea
ce în unele zone se numeau „gheţării”: gropi în pământ
acoperite, în care se aducea gheaţă de la râu sau rămasă
de peste iarnă. Solul şi unele îmbunătăţiri asigurau
izolaţia termică a incintei.
 În comuna Ciocile (jud. Brăila) aceste „gropi de
bucate” cum li se spune pe aici au devenit o problemă,
odată cu noile construcţii ridicate deasupra lor. „Tot
satul este plin de gropi de bucate, cum se zicea înainte.
Iar acum, orice casă faci, ba se lasă de un colţ, ba se
crapă, tot timpul trebuie să repari”, precizează Elisabeta
Sobaru Coman, primarul comunei Ciocile, citată de
„Obiectiv-Vocea Brăilei”, într-un articol din 2.10.2009.
Situaţia cea mai gravă pare a fi însă la Grădiniţa din
localitate, construită peste un vechi siloz subteran: „Ne
aşteptam să fie o groapă, dar nu era, constructorii au
găsit un zid de cărămidă dedesubt, dar pământul era
tasat. Pe vremuri, a fost un hambar de cereale, o groapă
atât de mare, că puteau întoarce căruţa, un siloz
subteran”, Daniela Pirpiliu, directorul şcolii (citată de
aceeaşi sursă).
Descrierea făcută, cu pereţi crăpaţi, tavan curbat şi
geamuri care nu se mai închid din cauză că zidurile au
început să alunece pare apocaliptică. Totuşi, sursa
„Obiectiv” menţionează miliardul investit în izolaţia
exterioară, în termopane, mobilier specific şi personaje
pictate pe pereţi. Că o fi inconştienţă, că o fi bătaie de
joc, noi nu ştim. Pe noi ne interesează cavitatea
subterană pe care este ridicată construcţia.

Şuţeşti

Satul Şuţeşti (comuna omonimă, jud. Brăila), ridicat

pe o terasă a Luncii Brăilei, îşi trage numele de la
Costache Grigore Şuţu, întemeietorul aşezării. Acesta a
ridicat în localitate o biserică şi o curte boierească,
numită de localnici „conac”, „castel” sau chiar „palat”.
Palat pentru că Costache Grigore Şuţu era prinţ, nu?
 Îngrijitorul clădirii, cumpărată de o persoană
particulară după 1989, este citat de Camelia Moise în
„Revista Lumea satului” (nr. 4, 16-28.02.2009): „Aici a
fost un beci în care erau aruncaţi ţăranii dimpreună cu
şerpii, începe el grav, arătând spre o deschizătură în
zidul lateral al clădirii. Lumea vorbea că ar fi existat un
tunel care ducea la biserică”.
Biserica parohială, „Sfinţii Constantin şi Elena”
(situată în centrul satului; LMI BR-II-m-B-02137),
ctitorie a aceluiaşi Costache Grigore Şuţu, a fost
construită în anul 1842. Din spusele oamenilor, ar
exista un tunel, lung de circa 300 de metri între palat şi
biserică. Aparent, este vorba de aceeaşi construcţie
binom, întâlnită adesea pe parcursul acestei cărţi:
reşedinţă nobiliară-biserică ridicată de aceeaşi familie,
legate între ele printr-un tunel de legătură. Însă situaţia
este ceva mai complexă aici.
Datele prezentate în continuare ne-au fost oferite de
bătrânul localnic Mihalcea Dobrică. Acesta a redactat şi
monografia comunei Şuţeşti, lucrare cu un titlu plin de
speranţă: „O stea care renaşte”.
În comună ar exista cel puţin 3 tuneluri, cu două
guri identificate. Puncte-cheie ar fi palatul, biserica, dar
şi un fost han, actual sediu al „Cooperativei de
construcţii” (aflat de asemenea la circa 300 metri de
biserică). Un segment din tunelul de la han ar avea o
gură aflată pe proprietatea localnicului Panaitescu
Vasile. Ar mai fi o galerie cu ieşirea spre pădure, a cărei
gură ar fi lângă proprietatea localnicului Chiriţă (zis
Beca). Tunelurile, din ceea ce s-a putut vedea, sunt
boltite şi căptuşite cu cărămidă îngustă, având o
înălţime potrivită, de vreme ce puteau fi parcurse în
picioare.
 Gura de la biserică nu a fost identificată, poate şi
datorită faptului că biserica a suferit însemnate
stricăciuni în anul 1916, datorate trupelor bulgare.
Aceştia au jefuit cripta bisericii, furând sicriele de bronz
aflate acolo, care, împreună cu clopotul bisericii, se
presupune că ar fi fost topite.
Deşi se cunosc intrări în tuneluri, cel puţin la nivel
declarativ, oficial, acestea nu au fost parcurse. Din
păcate, nu putem explica acest amănunt, deşi îl putem
doar bănui...

Bucureşti: Conacul Belvedere-Grant. Tunelul

cârciumilor din Colentina.

Conacul Belvedere-Grant

Conacul Golescu Grant (cunoscut şi sub numele de

Palatul Grant, Palatul Belvedere sau Casa cu Turn) se
află amplasat pe strada Ţibleş nr. 64 (sectorul 6). În
jurul anului 1784, Dinicu Golescu a început construcţia
pentru ridicarea unei reşedinţe de vară pe malul râului
Dâmboviţa. În 1830, Dinicu Golescu şi Heliade
Rădulescu hotărăsc ca destinaţia acestei „case cu turn”,
ridicată chiar pe malul râului şi înconjurată de un parc
imens, cu arbori seculari, să devină pension pentru
fetele boierilor scăpătaţi. În 1930, familia Grant donează
palatul statului român, pentru a deveni pension, aşa
cum iniţial hotărâse Dinicu Golescu.
Conacului Grant îi corespunde singurul tunel
menţionat în Lista monumentelor istorice a Bucureştilor
(LMI 2004): „Tunel de refugiu - Str. Ţibleş 64, pe malul
stâng al Dâmboviţei, între str. Zinica Golescu şi str.
Adrian Fulga; Datare: sec. XVIII- XIX”(LMI B-I- s-B-
17889, poziţia nr. 119).
 Referiri la acest tunel se găsesc în cartea
reporterului de teren Simion Săveanu, „Enigmele
Bucureştiului”, apărută în anul 1973, la Editura pentru
Turism. Acest jurnalist devenit scriitor a avut meritul de
a vorbi cu bătrânii locului, de a culege şi verifica
informaţiile strânse, de a cerceta la faţa locului tunelul.
Tunelul (de fapt, o ieşire de urgenţă) se află în
partea stângă (privind spre intrare) a imobilului de pe
strada Ţibleş nr- 64. Intrarea avea iniţial o poartă (uşă
metalică), distrusă ulterior în timpul construirii
căminului studenţesc de lângă.
Malul a fost consolidat printr-o întărire cu plăci.
Intrarea, sau, mai exact, spărtura care a ajuns, este un
gol nu prea larg, situat deasupra unei părţi a acestei
întăriri.
Partea construită constă dintr-o cameră hexagonală,
cu o boltă rotundă şi un coridor care se ramifică din
partea stângă a acestei camere. Coridorul are în jur de
25 metri (partea accesibilă), o lăţime de aproximativ 50
cm şi o înălţime de circa 60 cm (partea care a rămas
accesibilă din înălţimea iniţială, datorită colmatării cu
deşeuri şi pământ a coridorului).
Din urmele evidente de deşeuri menajere (de la
haine, resturi de ambalaje, gunoaie din construcţii)
reiese că galeria tunelului este locuită de oamenii străzii,
iar locuitorii din zonă aruncă gunoaie în galeria
subterană. Există urme de ardere şi negru de fum în
camera hexagonală provenite de la lumânări. Cel puţin
20 metri din tunel intră pe sub proprietatea imobilului
din str. Ţibleş 64. Este foarte probabil ca, odată
decolmatat, tunelul să se continue până în pivniţa
imobilului.
Din relatările sugerate de Simion Săveanu, galeria ar
putea comunica cu pivniţa imobilului, de unde pleacă
încă o galerie spre vechea albie a Dâmboviţei. Deoarece
aceasta a cunoscut nenumărate fluctuaţii de-a lungul
timpului, este aproape imposibil de reconstituit locul în
care ipotetica galerie comunică cu exteriorul.
Tunelul, datând din secolele XVIII-XIX, reprezintă
un segment dintr-o reţea de tuneluri de legătură între
Conacul Grant, localitatea Chiajna (Mănăstirea Chiajna
şi moşia Ciuleşti) şi Palatul Cotroceni, fiind săpat de-a
lungul vechii albii a Dâmboviţei.
Numele comunei Chiajna este legat, prin tradiţie, de
ruinele unei biserici, ale cărei temelii se pare că au fost
ridicate de Doamna Chiajna, biserică aflată astăzi într-o
avansată stare de degradare. Atestarea unei curţi
boiereşti, în apropierea comunei Chiajna, apare pe la
1778 (probabil, aici se află una dintre ieşirile tunelului).
Legătura cu Palatul Cotroceni este posibil să fi avut
un punct intermediar la Malmaison, locaţie de care ne
vom ocupa separat.
Această reţea de tuneluri, folosită, se zice, şi de
pandurii lui Tudor Vladimirescu, se mai păstrează în
prezent doar fragmentar. Legendele spun că traseele ei
puteau fi parcurse şi cu trăsura, amănunt remarcabil,
dacă ne gândim la un traseu de câţiva kilometri. Deşi nu
se menţionează expres, este posibil ca fiind construită
paralel cu vechea albie a Dâmboviţei, reţeaua să fi avut
unul sau mai multe debuşee înspre aceasta.
În prezent, palatul Belvedere este un cămin pentru
copii instituţionalizaţi. În acest loc funcţionează Centrul
de plasament „Orhideea”, aparţinând de DGASPC,
sectorul 6. Construcţia este parţial vopsită în roz ciclam
(de exemplu, turnul), iar potenţialul său turistic este
anulat complet de modul deficitar de punerea în
valoare...
 Tunelul cârciumilor din Colentina (Bucureşti)

Cele patru volume ale cărţii lui Constantin

Bacalbaşa „Bucureştii de altădată” au apărut prima dată
la Editura ziarului „Adevărul”, între anii 1927 şi 1932 (în
prezent, reeditată, disponibilă în librării).
Fragmentul pe care-l vom cita în continuare face
parte din volumul II (acoperind perioada 1878-1884),
respectiv capitolul „Contrabandele bucureştene” din
acest volum:
„[...] Bucureştiul, având o rază foarte întinsă şi
foarte multe locuri deschise sau mascate cu vii, paza era
extraordinar de grea. În special, era greu de tot de păzit
extremităţile Capitalei dinspre Vitan, Văcăreşti, Bellu
etc. Pe vremea aceea erau cartiere întregi care trăiau de
pe urma contrabandei, în special de pe urma
contrabandei spirtului. Fiindcă spirtul era un articol
foarte sus taxat - 7 lei la decalitru.
În înţelegere cu fabricanţii, ale căror fabrice erau
instalate afară din raza şi raionul oraşului, şefii
contrabandişti aveau sub ordinele lor echipe întregi de
mahalagii de pe la Vitan, Bellu etc., care nu se ocupau
decât cu contrabanda. Iar contrabanda le aducea
câştiguri însemnate.
[...] Casa de la Colentina: în sfârşit, mai era şi casa
de la Colentina. Între comuna Bucureşti şi comunele
rurale dimprejur, exista o limbă de pământ neutră
numită „raion”. În comuna Colentina, la marginea
raionului, se află o cârciumă unde se făceau mari
depozite de spirt, fiindcă acolo taxa accizului era numai
de 50 bani la decalitru. Iar la limita cealaltă a raionului,
pe teritoriul comunei Bucureşti, era o altă cârciumă. De
la cârciuma din comuna Colentina până la cârciuma din
comuna Bucureşti era săpat, pe sub şoseaua raionului,
un tunel, şi astfel butoaiele cu spirt de la cârciuma din
comuna Colentina treceau în comuna cealaltă. Cu
chipul acesta, o mare parte a Bucureştilor era
alimentată cu spirt pentru care nu se plătea mai mult de
50 bani la decalitru”.
Este posibil ca părţi ale acestui tunel să existe şi în
ziua de azi. Zona este, bineînţeles, mult schimbată faţă
de timpul în care Constantin Bacalbaşa îşi scria cărţile.
Totuşi, dacă se consultă planurile cadastrale din acea
epocă s-ar putea să apară surprize plăcute. De
asemenea, presa epocii trebuie să fi surprins momentul
în care tunelul a fost descoperit şi neutralizat de
autorităţi.

Judeţul Buzău: Oraşul Buzău. Topliceni: Schitul

Deduleşti.

Oraşul Buzău (jud. Buzău)

În oraşul Buzău, pe strada Cuza Vodă (în zona

numerelor 53-55 şi 32-36) s-au descoperit accidental
sisteme de pivniţe, care reprezintă o raritate, dacă nu un
unicat pentru imobilele particulare, prin structurarea lor
pe verticală.
Astfel, arheologii au identificat pivniţe
multistratificate, structurate pe 2 sau chiar 3 niveluri.
Ele erau dotate cu aerisiri, sub formă de coloane
verticale urmând linia zidăriei, care ieşeau la baza
trotuarului, fiind acoperite cu grătare din fontă. De fapt,
în loc să se afle pe acelaşi nivel, camerele unei astfel de
pivniţe erau unele deasupra celorlalte.
Probabil că primele niveluri foloseau la depozitarea
mărfurilor perisabile, ultimul nivel îndeplinind şi rolul
de refugiu în caz de pericol.
Interesul pentru aceste beciuri ne-a fost atras de un
articol publicat în „Şansa Buzoiană”, din data de
25.01.2007, semnat criptic I.G. Articolul mai mult
sugerează informaţii decât oferă, citând un concitadin,
arheologul Eugen Marius Constantinescu, de la Muzeul
de Istorie Buzău într-o manieră „inventivă”. Deoarece nu
era lămurit deloc, autorul l-a contactat pe acesta, care i-
a oferit date parţial, în dezacord cu articolul menţionat.
Astfel, „galeriile”, „catacombele”, „tunelurile” erau de
fapt beciuri individuale, aparţinând de imobile distincte,
neexistând date că ar comunica între ele, creând un
sistem sau o reţea, cum lasă să se înţeleagă articolul. De
altfel, arheologul chiar a insistat în folosirea termenilor
de „beciuri” şi „pivniţe”, mult mai adecvaţi realităţilor din
teren. Cam atât, despre corecta informare şi „goana”
după senzaţional a lui I.G.
Raritatea beciurilor multinivel şi concentrarea lor
într-o zonă determinată este deosebit de interesantă atât
pentru istorici cât şi pentru arhitecţi. Este posibil, chiar
probabil, ca astfel de beciuri să mai existe în zonă,
neidentificate încă.

Comuna Topliceni: Schitul Deduleşti (jud. Buzău)

În satul Deduleşti, comuna Topliceni, judeţul Buzău

a existat un ansamblu monahal din care s-a păstrat
doar biserica, având hramul „Pogorârea Sfântului Duh”.
Construcţia, amplasată pe marginea unei terase
superioare de pe malul drept al râului Râmnicu Sărat,
este înregistrată cu RAN 49803.01.
Cercetările arheologice s-au făcut în două campanii:
una în perioada octombrie - decembrie, 2000, cealaltă,
în mai - septembrie, 2001. Raportul cercetărilor este
accesibil publicului, inclusiv online, pe Internet. În
rândurile care urmează, nu punem la îndoială
profesionalismul arheologilor implicaţi în cercetări, nici
rezultatele incluse în raport, unele dintre ele importante.
Subliniem însă atitudinea lor faţă de problema existenţei
unor structuri subterane în această locaţie.
Deşi elucidează unele probleme (cum ar fi cea a
lipsei unei mănăstiri fortificate, confirmând însă
fortificarea puternică a Bisericii II, actuala biserică),
raportul lasă loc unor noi cercetări. Lecturarea
raportului este foarte utilă pentru cei care afirmă că
cercetările arheologice au infirmat, într-un loc sau altul,
existenţa unor tunele.
Conform documentării anterioare săpăturilor,
cumulate cu date provenite din săpături, în raport se
afirmă: „La sfârşitul sec. XVIII, probabil în anul 1792 [...]
a fost acum realizat un turn-locuinţă pe pridvor,
contrafortul de pe latura de N a bisericii, precum şi
sistemul de tunele - tainiţe din biserică”. Numai că
arheologii n-au reuşit să identifice „sistemul de tunele -
tainiţe” din biserică. Tot din literatura de specialitate
consultată în cadrul documentării preliminare,
arheologii ştiau că „...s-a afirmat în mod constant că
acesta a avut un caracter de fortificaţie. Curajul
afirmaţiei a fost dat de aspectul de fortăreaţă al bisericii
II, cu turnul-locuinţă, tunelurile şi sistemul de închidere
şi blocare al uşii de la pronaos”. Cercetările de teren au
infirmat existenţa fortificaţiilor exterioare bisericii, dar
au confirmat că aceasta era puternic fortificată. Aşadar,
cu atât mai probabile erau existenţa unor tainiţe şi
tuneluri de fugă. Repetăm, neidentificate de arheologi.
Adevăratele semne de întrebare apar de-abia în
finalul raportului: „Prezenţa unor tuneluri de fugă ne-a
fost repetată obsesiv pe toată perioada cercetărilor. Dacă
aceste tuneluri traversează interiorul bisericii sau dacă
colţul de N-V al bisericii I este suprapus sau preluat
parţial de absida laterală sudică a bisericii II, aceste
două probleme sunt subiecte care credem că trebuie să
determine o continuare a cercetărilor, deoarece ele
interesează pe toţi cei implicaţi în restaurare, prin
problemele de rezistenţă a structurii, ce le pot genera”.
Adică: localnicii ştiau din tradiţiile păstrate că ar exista
tuneluri la biserică, insistând probabil mai mult din
curiozitate asupra lor. Arheologii implicaţi în cercetări,
care nu reuşiseră să le identifice (sau poate nici nu
încercaseră), sunt frustraţi de aceste cereri, pe care le
cataloghează „obsesive”, termen care se potriveşte în
cadrul unui raport arheologic ca o prostituată la un
dineu al Papei. La limită, ei invocă stabilitatea clădirii, şi
planuri noi de cercetare. Nu insistăm...
Cert este că tradiţiile, consemnate şi în literatura de
specialitate, afirmă că la Schitul Deduleşti ar exista nişte
tainiţe în biserică şi un tunel de fugă, niciuna
identificate de arheologi. Cercetările continuă...

Judeţul Călăraşi: Plătăreşti

Plătăreşti (jud. Călăraşi)

În Nord-Vestul judeţului Călăraşi, pe malul stâng al

râului Dâmboviţa, se află satul Plătăreşti şi mănăstirea
omonimă.
 Mănăstirea Plătăreşti a fost zidită în amintirea
victoriei din 1639 de la Ojogeni, pe Prahova, pe care a
repurtat-o Matei Basarab asupra tătarilor veniţi cu
Vasile Lupu, împotriva larii Româneşti.
Veche de peste 360 de ani, a fost construită în 1646
de voievod şi de Doamna Elina, soţia sa. Poartă hramul
„Sfântul Mare Mucenic Mercurie”, sărbătorit în fiecare
an pe data de 25 noiembrie.
Întregul ansamblu monahal de la Plătăreşti (LMI CL-
II-a- A-14710) păstrează, în afară de biserica propriu-
zisă, zidul de incintă (1 m grosime şi 2,5-3,5 m înălţime),
ruinele Casei Domneşti (inclusiv beciul), fostele chilii şi
construcţii anexe.
Intrarea în complexul monastic se face pe latura de
Vest, pe lângă turnul-clopotniţă. Imediat la stânga, pe
latura de N-N-V, se observă ruinele Casei Domneşti, cu
impresionantul său beci. Construită din cărămidă
îngustă, prinsă cu mortar hidraulic, subterana are o
arhitectură compusă din patru bolţi cu arcade, care se
sprijină pe un masiv stâlp central. Pe faţada stradală, la
exterior, la nivelul solului, se observă mici ferestre
lunguieţe şi verticale, mai înguste în afară şi mai largi
înăuntru, utilizate atât pentru aerisire şi luminare, cât şi
pentru utilizarea armelor defensive.
Se spune că între Mănăstirea Plătăreşti şi biserica
ruinată „Sfântul Nicolae” din satul Piţigaia (comuna
Frumuşani) a fost construit un tunel de legătură, prin
care călugării aşezământului monahal şi locuitorii
satului Plătăreşti se refugiau spre întinsele păduri din
împrejurimi, în caz de atac sau de asediu din partea
turcilor sau tătarilor.
Piţigaia este un sat aşezat pe malul drept al
Dâmboviţei, la Vest de acest râu, pe un promontoriu mai
înalt al terasei a II-a a Dâmboviţei din Câmpia
Câlnăului. Ruinele Bisericii „Sfântul Nicolae” sunt
înregistrate în LMI- 2004 ID: CL-II-m- B-14708.
Din dispunerea în teren a celor două sate, se
observă că presupusul tunel ar trebui să treacă pe sub
albia Râului Dâmboviţa. În zonă, traseul râului figurează
îndiguit, deşi nu cunoaştem amploarea lucrărilor, care
ar fi putut, la timpul respectiv, să identifice sau să
vicieze traseul subteranei.
În ceea ce priveşte gura tunelului dinspre Plătăreşti,
în timpul unor lucrări edilitare de înlocuire a unor stâlpi
de energie electrică, au fost identificate secţiuni din
traseul unui tunel. Acestea se află în proximitatea
zidului de incintă al mănăstirii, în direcţia V-S-V. Nu
cunoaştem din ce cauză nu s-au extins cercetările, sub
coordonarea unui arheolog.
O parte din beciurile Casei domneşti sunt distinct
delimitate şi închise de porţi de fier. De aceea, nu putem
preciza dacă aici ar fi capătul tunelului sau dacă ar
exista şi un culoar între beciuri şi biserică (distanţa
dintre ele este de aproximativ 10 metri).

Judeţul Caraş-Severin: Oraşul Caransebeş:

Biserica Romano-Catolică. Vărădia

Oraşul Caransebeş (jud. Caraş-Severin)

Biserica Romano-Catolică din Caransebeş a fost

ridicată în sec. XVIII, construcţia începând în anul 1725,
fiind consacrată religios în anul 1733. De-a lungul
timpului, a fost lovită de numeroase calamităţi, fiind
restaurată şi reconstruită de mai multe ori. Construită
iniţial în stil baroc, datorită lucrărilor de refacere
succesive, astăzi se mai păstrează doar câteva elemente
ale acestui stil primar.
Cripta bisericii se află sub altar, fiind documentată
atât existenţa cât şi compoziţia ei, deşi în prezent
intrarea sa este zidită.
Povestea descoperirii criptei şi ce s-a găsit acolo este
relatată într-un articol din „Banaterra (Enciclopedia
Banatului)”, semnat de Rene Demeter: „Prin anii ‘20, şi
apoi prin 1952-1953, datorită unei tasări a terenului,
cripta a fost făcută accesibilă dinspre partea stângă a
intrării în biserică, când, vizitându-se cripta, s-a
constatat că acolo se află două nişe pentru depozitarea
sicrielor, una mai mică şi alta mai mare, ambele mai
înalte, de circa doi metri, curate, văruite în alb şi
complet goale [...]. Din criptă se poate observa o uşă
metalică zidită, cu ieşire înspre fosta lerugă (astăzi
acoperită), precum şi o altă ieşire subterană tip tunel
înspre străzile Ardealului/Traian Doda, blocată prin
prăbuşirea bolţii. Zvonurile care circulă în oraş spun că
ar fi existat o galerie subterană ce pleca de sub biserică
şi ieşea tocmai în fosta cetate, aflată până la demolarea
ei în prima decadă a anilor 1700 în cuprinsul actualelor
străzi Romanilor - Potocului - Cetăţii - Muntele Mic”.
Menţionăm că leruga, numită anterior, este o
abatere a râului Sebeş, astăzi canalizată, care trecea
prin centrul oraşului Caransebeş. Pe cursul lerugăi,
existau mai multe mori, de unde şi denumirea de
Canalul Morilor. În anul 1581, era amintită ca „Apa
Monahilor” (Aqua Monachorum).
Biserica actuală, situată în centrul oraşului
Caransebeş, pe strada Mihai Viteazul, la nr. 22, nu este
vechea biserică catolică a oraşului. În apropierea ei, s-au
descoperit urmele unor construcţii religioase mai vechi,
o parte din materialele bisericii noi provenind din aceste
ruine.
Deşi este vorba de două tunele documentate istoric
şi faptic, starea lor actuală este incertă. În lipsa unei
dorinţe de punere în valoare din partea autorităţilor
religioase şi locale, este greu de crezut că în viitor va mai
rămâne ceva din aceste relicve ale trecutului.

Vărădia (judeţul Caraş-Severin)

Arcidava a fost o cetate dacă şi castru roman,

menţionată de Ptolemeu, pe drumul imperial roman de
la Laederata (com. Radma) la Apulum (Alba Iulia), pe
locul unde se găseşte astăzi satul Vărădia (judeţul
Caraş-Severin), aparţinând de comuna omonimă.
Iată ce scria Traian Simu în lucrarea sa „Drumuri şi
cetăţi romane în Banat” („Tipografia Naţională”- Institut
de arte grafice, Editură şi Librărie, Lugoj, 1924) referitor
la Arcidava:
„Cetatea aceasta a fost situată spre Sud-Vest de
comuna Vărădia de astăzi, aproape de podul Caraşului
şi de drumul ce duce la comuna Greoni. Caraşul de
multe ori inundează această parte a locului numită de
Vărădieni: „Rovină” [...]. Pe dealul Chilia s-a aflat şi baza
unui turn de strajă (specula), care a fost legat de cetate
cu un coridor”.
În acest fragment, Traian Simu se referă la castrul
roman de la Vărădia - „Pusta/Rovina” (RAN 54519.01;
LMI CS-I-s- A-10892), situat la circa 500 m la Sud de
dealul Chilia, pe care era amplasat turnul amintit.
Ruinele castrului şi ale turnului sunt aflate sub nivelul
actual al solului.
În zonă s-au făcut cercetări arheologice, iar căutarea
acestui tunel pare a fi mai mult o muncă de căutat în
biblioteci rapoartele de teren ale arheologilor decât o
periegheză la faţa locului.

Judeţul Cluj: Bonţida. Oraşul Huedin

Castelul Banffy de la Bonţida (jud. Cluj)

În satul Răscruci (comuna Bonţida, jud. Cluj) ne

întâmpină tăcute ruinele castelului Banffy. Aflat pe
strada Principală nr. 484, castelul a suferit diferite
modificări, amenajări, adăugiri şi readăugiri de-a lungul
timpului, culminând ca sediu CAP pe vremea
comuniştilor. Acum este doar o ruină, dar există
speranţe...
Ziarul „Clujanul” publica la data de 6.06.2008, sub
semnătura lui Alexandra Groza, interesanta mărturie a
două localnice din Bonţida, care au descoperit pe când
aveau doar vreo 10-11 ani un tunel între Castelul Banffy
şi biserica greco-catolică din sat. „După război, era
paradisul copiilor. Găseam tot felul de lucruri şi resturi,
petreceam ore întregi printre ruine. Într-o zi, cum tot
mutam noi pietrele de colo- colo, am dat peste un tunel
şi am găsit ceva ca un tren. Povesteau bătrânii din sat
că pe acolo mergeau cei de la castel la biserică, să nu îi
vadă lumea”, a explicat tanti Maria. Acum, tunelul nu
mai este accesibil dinspre castel. Locul a fost astupat
încă de când era adolescentă, de teama să nu se
prăbuşească peste copiii din sat”.
 În lunile septembrie - octombrie ale anului 2000, s-a
efectuat o campanie de cercetări arheologice la Castelul
Banffy din Bonţida. Printre altele, s-a descoperit şi o...
canalizare: „Spre parc au fost surprinse urmele unei
canalizări, constând dintr-un canal de scurgere şi un
bazin de colectare. Canalul de scurgere venea din zona
turnului cu orologiu şi se vărsa în bazin. Bolta este
construită din cărămizi legate cu mortar friabil, aşezat în
şape groase de 2-3 cm, iar fundul şi parţial pereţii
laterali sunt pavaţi cu lespezi de piatră. Înălţimea
maximă este de 0,7 m. În prezent, canalul este umplut
în cea mai mare parte cu resturi menajere şi cu moloz.
Traseul exact al canalului şi racordarea acestuia la
complexul bucătăriilor urmează a fi stabilite prin
extinderea săpăturilor în zona turnului. În stadiul actual
al cercetărilor...”.
Poate că arheologii de la UBB (Universitatea Babeş-
Bolyai din Cluj) ar trebui să mai ceară informaţii şi de la
săteni.
Poate aşa ar descoperi un tunel istoric, desigur, o
„pradă” mult mai bogată decât o scurgere de dejecţii
umane.

Oraşul Huedin (jud. Cluj)

Biserica Reformată-Calvină (LMI CJ-II-m-A-07679)

din Piaţa Centrală a oraşului Huedin (jud. Cluj) a
cunoscut mai multe prefaceri arhitectonice de-a lungul
timpului. Ridicată în secolul al XIII-lea, se pare că
predecesoarea sa, o construcţie religioasă mult mai
mică, a constituit nucleul în jurul căruia s-a organizat
satul, devenit târgul Huedin.
În Evul Mediu, Huedinul nu avea cetate sau ziduri
de apărare („Cetatea de pământ”, hallstatiană, era deja
în stare de ruină, nemaiîndeplinind un rol defensiv). În
cazul în care exista timp la dispoziţie, localnicii se
puteau refugia în cetatea de la Bologa, aflată la circa
11,5 km Est. „Un document din anul 1498 aminteşte
cetatea de la Bologa sub forma Sebeswaralio nomine
Hunyadvar („cetatea Bologa sau cu alt nume cetatea
Huedin”), reieşind astfel importanţa acesteia pentru
Huedin şi zona înconjurătoare”. În rest, le rămânea să se
refugieze în Biserica Reformată. Aceasta era de altfel
fortificată cu un zid de incintă, demantelat, în anul
1880. Pe harta Iosefină, realizată în perioada 1764-
1785, biserica apare figurată cu semnul convenţional al
bisericilor de piatră fortificate.
Existenţa unui tunel care pleca din zona bisericii,
probabil chiar din biserică, „şi ieşea spre Nord la câţiva
zeci de metri într-o adâncitură bine mascată” este
afirmată în mai multe surse (printre care,
www.transilvania-online.com şi
www.welcometoromania.ro ). Cu titlul de ipoteză, credem
că ieşirea tunelului era, sau mai este încă, în zona morii
care apare figurată (pe harta Iosefină) pe cealaltă parte a
râului Crişul Repede.
Mai menţionăm că după cutremurul care a afectat
biserica, în anul 1765, s-au făcut reparaţii şi modificări,
printre care înlocuirea tavanului gotic afectat cu unul
casetat. Acesta, realizat de artistul sas Lorinez Umling,
prezintă un interesant calendar astrologie.

Judeţul Constanţa: Dumbrăveni: Canaraua fetii.

Mireasa. Movila Verde.

Dumbrăveni (jud. Constanţa)

 În Dobrogea, la marginea comunei Dumbrăveni (jud.
Constanţa), la doar câţiva kilometri de graniţa cu
Bulgaria, se află un complex rupestru încărcat de
legende. Datorită izolării şi animalelor sălbatice, este
puţin cunoscut turiştilor, ceea ce nu înseamnă că nu
este adesea vizitat. Localnicii şi interlopii, deopotrivă, se
concurează care să pună mâna mai întâi pe comorile pe
care legendele le plasează aici.
Complexul rupestru de la „Canaraua Fetei” (LMI CT-
I-s- B-02651), la 1,5 km S-E de sat, lângă Valea
Caşirului (Perişului), între satele Dumbrăveni şi Olteni.
De fapt, ceea ce mai poate fi văzut este o mică parte din
ansamblul iniţial, în mare parte colmatat din cauza
prăbuşirilor repetate. Se mai păstrează câteva nişe de
opaiţ şi nişte inscripţii aproape şterse de negura
timpului. Accesul în partea superioară a grotei, acolo
unde se află altarul, este în momentul de faţă imposibil.
Starostele Mănăstirii Dumbrăveni, care are grijă şi
de biserica rupestră, citat într-un articol din „România
Liberă”, din 08.02.2007, semnat de Florin Cical, spune
că „biserica se continuă cu un culoar lung de aproape
35 de metri, care se termină brusc, blocat de un bolovan
imens. Cei mai în vârstă povestesc că acest tunel era
săpat până la Cetatea Adamclisi (LMI CT-I-m-A-
02567.01), unde a fost găsită o grotă identic astupată, şi
la Şipote”.
Legendele spun că la Canaraua Fetii se ascundeau
haiducii care jefuiau împrejurimile. Prada ar fi ascuns-o
într-o cameră secretă. Apoi au venit turcii care au avut
un cartier general aici, şi au ascuns la rândul lor bogăţii.
Bogăţii care nu au fost găsite până acum. Sau...
Trebuie făcute câteva remarci: dacă într-adevăr
exista un astfel de tunel între Canaraua Fetii şi
Adamclisi, localitatea Şipotele era pe traseul acestui
tunel, aşadar, nu este vorba de două tuneluri distincte,
ci doar de unul singur, între Dumbrăveni şi Şipotele este
o distanţă, în linie dreaptă, de circa 14 km, iar între
Şipotele şi Adamclisi (ambele, în judeţul Constanţa) mai
sunt vreo 5 km liniari. Deşi distanţele par lungi, solul
calcaros şi posibilitatea de a încorpora cavităţi naturale
carstice pe parcursul său, fac posibil ca acest legendar
tunel chiar să existe.
Celor care vor să meargă în zonă li se recomandă o
mare atenţie la şerpi, scorpioni, şacali şi, nu în ultimul
rând, la oameni.

Mireasa (jud. Constanţa)

Pe site-ul www.dezvaluiri.ro se află postat, în data

de 27.09.2010, articolul „Satul Mireasa, în care
comuniştii l-au împuşcat pe Iisus”, scris şi documentat
la faţa locului de Andreea Pavel şi Alexandra Călin.
Plecate să documenteze un episod din perioada
comunistă, în care Securitatea ar fi asediat partizani în
biserica din satul Mireasa (comuna Târguşor, jud.
Constanţa), cele două reporteriţe au avut prilejul să
înţeleagă atât perenitatea amintirilor din trecut, cât şi
faptul că teama inspirată de comunişti mai dăinuie încă
în acea zonă a Dobrogei.
În satul Mireasa au auzit şi povestea unui tunel al
partizanilor, săpat de aceştia, care lega adăpostul lor de
altarul bisericii: „Altcineva ne spune că a auzit despre
un tunel care ar lega biserica de o peşteră în care se
ascundeau partizanii”.
La peştera din satul Mireasa se ajunge foarte greu.
Cocoţată pe un deal nu prea înalt, dar foarte abrupt,
peştera pare să fi fost ascunzătoarea perfectă a
partizanilor din timpul comunismului. Cel puţin, aşa ne
spune o legendă purtată prin viu grai până în zilele
noastre de către unii localnici. O bătrână pe care am
întâlnit-o la slujbă, ne-a povestit: „Acolo se ascundeau
oamenii care luptau împotriva comunismului. Peştera
avea un tunel care ajungea sub biserică. Partizanii îşi
făcuseră o intrare care dădea exact în altar”.
Şi în continuare: „Într-adevăr, în peşteră se vede
cum singura galerie se opreşte brusc, în urma unei
surpări a tavanului. Aceeaşi legendă spune că un
trădător le-a arătat securiştilor peştera partizanilor.
Aceştia din urmă au intrat pe tunel pentru a se refugia
în biserică. Acolo au fost prinşi Şi împuşcaţi. Gloanţele
se mai văd şi astăzi în icoana Maicii Domnului cu
Pruncul, din cupola altarului. Responsabilii cu
propaganda comunistă au avut grijă să şteargă şi chipul
regelui (Mihai - n.n.) dintr-un portret pictat la intrarea în
naos, pe partea dreaptă”.
Evenimentele le-au fost confirmate de localnici, cât
şi de preoţii care au slujit biserica. Unul dintre aceştia,
fostul paroh de la Mireasa, Marian Mănescu, în prezent
preot al unei comunităţi de români din Spania, a afirmat
chiar existenţa unor relatări ale evenimentului în arhiva
bisericii, fapt destul de improbabil dacă ne gândim la
perioada de teroare din acea vreme. Mult mai indicată să
ofere amănunte credem că este Arhiva CNSAS.
Chiar dacă capătul dinspre peştera partizanilor este
surpat (probabil, dinamitat la scurt timp după
evenimente), descoperirea intrării din altarul bisericii ar
reprezenta o puternică confirmare a istoriei recente orale
a locului.

Movila Verde (judeţul Constanţa)

 Aflat în judeţul Constanţa, fostul sat turcesc
Kizilmurat se numeşte acum Movila Verde. Este locul
unde s-a născut şi a scris istorie în perioada comunistă
Dumitru al lu’ Mihai, zis Pelivanu’.
Deşi renumit pentru forţa lui herculeană, Pelivanu a
şocat autorităţile comuniste, deoarece intrase în
pământ. La propriu!
Conflictul cu autorităţile a pornit de la neplata unei
taxe pe grâul morărit. Împreună cu un alt sătean, al lui
Bulică, cum se numea, s-au refugiat sub pământ,
începându-şi din propria casă construcţia unei reţele
subterane care i-a adăpostit timp de şase ani.
Întâi au săpat ei camera, de vreo 25 metri pătraţi,
sub podeaua de la o cămăruţă, în curtea casei lui
Pelivanu’. De- acolo, au săpat un tunel până la fântână,
cu o ieşire deasupra nivelului apei, la 32 de metri sub
nivelul solului.
De-acolo, au săpat în continuare la tunelul care
ajungea până în curtea vecinului, al lui Rotaru.
Casa lui Pelivanu’ e locuită acum de-al lui Odobet,
venit în sat de la Constanţa. Din anul 1951 până în
1957, când s-a predat Securităţii pentru a beneficia de
amnistie, Pelivanu’ şi al Iu’ Bulică au stat sub pământ.
„L-a întâmpinat acolo Radinschi, ofiţerul care toţi anii
ăştia îl urmărise. L-au pus să dea o declaraţie cum că
fusese fugit în Turcia şi că a revenit acum în ţară. Asta
ca să nu râdă lumea de ei, de securişti, că urmăriseră
aproape 6 ani un om care fusese mereu sub nasul lor,
într-o groapă”, consemnează Traian George Horia, din
mărturiile unui localnic, în „Ziua”, din data de
16.09.2008.
Este de semnalat faptul că, potrivit mărturiilor unor
fântânari, tunelurile săpate de Pelivanu’ şi camaradul
său sunt bine mersi şi în ziua de azi. Poate actualului
proprietar i-ar putea veni gândul bun să transforme
reţeaua subterană într-un muzeu particular. Credem că
nu ar duce lipsă de turişti interesaţi de ineditul situaţiei!

Judeţul Covasna: Zăbala. Ozun.

Zăbala (jud. Covasna)

În satul reşedinţă de comună Zăbala (jud. Covasna),

atestată documentar în anul 1567, se află parcul şi
castelul Contelui Mikes (LMI CV-II-a-A-13331). Pe
vremea comuniştilor, castelul „grofului” (datând din
secolul al XVI-lea) a fost, pe rând, şcoală, orfelinat, spital
de afecţiuni psihice cronice. Câţi dintre noi nu ar fi vrut
să înveţe într-un castel? Unora, comuniştii le-au dat
această posibilitate.
După 1989, domeniul, castelul şi o parte din
pădurile din împrejurimi a fost restituit foştilor
proprietari, care, sub numele de Zabola Estate, au
transformat-o în destinaţie de vis, atrăgând turişti din
întreaga lume.
Aflată în mijlocul unui superb parc dendrologic,
„The Machine House” (Casa maşinilor), este acum
transformată într-o reşedinţă de lux, care îmbină
tradiţionalul cu modernul. Amenajată de urmaşii
contelui Mikes, Gregor şi Alexander Roy Chowghury şi
dispunând de şase camere duble, sufragerie şi cameră
de zi, locaţia îşi aşteaptă oaspeţii.
Lângă castel, în parc, se află o veche casă de
oaspeţi, deocamdată nerenovată, care este legată de
castel printr-un un tunel de acces. Într-un articol al
revistei „Tabu” din 12.08.2008, semnat Alexandra
Zabunov, sunt citate amintirile prinţului Odescalchi,
legate de vizitele la Castelul Mikes: „La sosire, un valet
delegat special să te aştepte te conducea către camera ta
şi îţi spunea exact cu cine o să socializezi înainte de cină
şi unde va fi servită aceasta. Ţi se spunea ora pentru
micul dejun şi ţi se notau preferinţele culinare. Erai
întrebat dacă doreşti să te alături plimbării călare de
dimineaţă şi aşa mai departe. Odată schimbat în hainele
formale pentru cină, mergeai printr-un tunel către cea
mai mare încăpere, unde erai recomandat tuturor”. Nu
se menţionează care prinţ Odescalchi (de-a lungul
vremurilor, au fost mai mulţi). În schimb, comuna
Zăbala este numită, în revista „Tabu”, „sat unguresc”
(?!?).
Castelul Mikes poate fi vizitat contra cost şi cu
acceptul proprietarilor; probabil poate fi văzut şi tunelul
de legătură menţionat mai sus.

Ozun (jud. Covasna)

Comuna Ozun (însemnând „lung”, în turca veche)

este cea mai mare comună din judeţul Covasna, având
în compunere 7 sate. Două dintre satele componente ne
interesează în mod deosebit: Lisnău şi Bicfalău.
În apropierea satului Lisnău, în partea nordică a
vârfului Borzos sau Kuszurus (919 m) se află „Cetatea
turcă” sau „a turcului” (în maghiară „Torokvar”, RAN
64666.06). Se spune că această cetate medievală era
legată de Csigavar („Cetatea Csiga - a Melcului”, în Ib.
maghiară, RAN 64657.01) din apropierea satului
Bicfalău printr-un tunel.
În pădurea Bicfalău, aparţinând satului omonim, se
află cetatea Csiga. Legendele bătrânilor din Ozun
păstrează informaţii care sunt calificate chiar de săteni
drept „stranii” la prima vedere: „în cetate era o fântână
fără fund, deasupra căreia atârna o găleată din aur [...].
Cetatea le-a aparţinut uriaşilor. Ei au construit cetatea,
acolo îşi ascundeau comorile. Mulţi au făcut săpături ca
să găsească aceste comori [...]. Din cetate, în pivniţă,
ducea o scară în spirală. Probabil, de aici îşi are originea
denumirea cetăţii”. Istoria cetăţii Csiga este asociată
adeseori în legendele locului cu piatra Decse, aflată pe
păşunea numită Pojas.
În zonă mai există şi alte construcţii valoroase, cum
ar fi Castelul Beldy-Mikes (1755) din Ozun, Cetatea
Barabas şi zeci de conace ţărăneşti care pot avea
tuneluri de fugă. Apropierea Cetăţii Barabas (care se află
pe creştetul Borzos) de Cetatea Csiga (aproximativ 850
metri, în linie dreaptă) face posibilă existenţa unui alt
tunel în zonă.

Judeţul Dâmboviţa: Potlogi. Oraşul Târgovişte.

Potlogi (jud. Dâmboviţa)

Ansamblului istoric Curtea Brâncovenească Potlogi

(LMI DB-II-a-A-17654) încorporează, după părerea
specialiştilor, „primul şi singurul palat brâncovenesc
autentic în România”. Starea în care se află acum e de
semiruină cu „ştaif”, restaurată „parţial”.
Pentru a ajunge la palatul de la Potlogi (jud.
Dâmboviţa), ultima parte a drumului este neasfaltată (de
la Găiseni la Potlogi, 3-5 km), pe un drum rămas la
starea din vremea lui Constantin Brâncoveanu, care-şi
avea moşie şi palat aici.
În anul 1698, domnitorul martir ridicase un
minunat palat (LMI DB-II-m-A- 17654.03), dăruit lui
Constantin, fiul său cel mare, după cum se spune şi în
pisanie: „Aceste case din temelia lor sunt înălţate de
luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului
său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi
sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al
domniei sale, ispravnic fiind Mihai viitor postelnic
Corbeanul”.
Moşia fusese, în veacul al XVII-lea, a postelnicului
Dima şi a jupânesei sale Dragna, care construiseră aici
casa veche, din care se mai păstrează astăzi numai
pivniţele în plan pătrat, cu patru calote sprijinite pe arce
dublouri, descărcate pe un stâlp central.
De altfel, palatul lui Brâncoveanu a fost construit
chiar pe aceste pivniţe, pe care le-a încorporat în schema
construcţiei. Beciul este centrat în jurul unui stâlp
masiv din care pornesc arce dublouri. Se spune că la
nivelul acestui stâlp de susţinere s-ar fi aflat gura de
intrare a unui tunel care ducea spre crama din
apropiere.
Ar mai exista un tunel la Potlogi. Conform unui
articol publicat în „Adevărul” din 17.07.2009, sub
semnătura Maninei Leaşu: „La aproximativ 8 km de
Potlogi, la ieşirea din judeţ, se află în pădurea de la
Cărpenişu o troiţă, în interiorul căreia este o fântână.
Oamenii vorbesc că între aceasta şi palat ar exista un
tunel pe care Constantin Brâncoveanu îl parcurgea în
vremuri de criză, pentru a se ascunde de turci. Legenda
este cunoscută mai ales de cei trecuţi de prima tinereţe
care nu încetează să treacă pe la troiţă pentru a depune
un buchet din flori de câmp ce se găsesc din belşug în
zonă sau pentru a aprinde o lumânare”.
Dacă ajungeţi la Potlogi şi rezistaţi senzaţiei de
greaţă provocată de starea jalnică a monumentului (la
care autorităţile sunt, fără doar şi poate, complice),
puteţi căuta tunelul din beciul palatului. Şi trebuie să vă
grăbiţi, deoarece unii se pregătesc să închirieze locul
unei firme private, şi atunci o să-l mai căutaţi pe dracu’.
Am văzut cu ochii noştri zeci, dacă nu sute, de
tomberoane (pubele) de gunoi depozitate în ctitoria unui
sfânt martir ortodox. Este ruşinos şi strigător la cer!
Duceţi-vă deci repede la Potlogi, dacă vreţi să mai
prindeţi ceva! Asta dacă nu cumva a fost închiriat deja,
pe când citiţi aceste rânduri...

Oraşul Târgovişte (jud. Dâmboviţa)

Nucleul vechi al municipiului Târgovişte (jud.

Dâmboviţa) este reprezentat de Complexul Curţii
Domneşti (LMI DB-II-a-A-17237). Curtea Domnească de
la Târgovişte este cel mai bine păstrat ansamblu aulic
medieval de pe teritoriul României, fiind de fapt un
complex de clădiri şi fortificaţii care au funcţionat cu
intermitenţă timp de peste trei veacuri (1396-1714) ca
reşedinţă şi scaun domnesc.
Turnul Chindiei (LMI DB-II-m-A-17237.03) este un
monument unic în Balcani (prin înălţimea sa) şi un
simbol al municipiului Târgovişte. A fost construit de
către domnitorul Vlad Ţepeş, în jurul anului 1460,
având probabil rolul de donjon al cetăţii. Se presupune
că dispunea de un tunel de evacuare care debuşa în
malul râului Ialomiţa, care-şi are albia în partea de nord
a oraşului.
Structura turnului şi înfăţişarea sa exterioară a fost
semnificativ modificată, în urma lucrărilor de refacere de
la mijlocul secolului XIX, apoi de refacerile ulterioare.
Autorul nu a reuşit să identifice nicio gură de acces la
Turnul Chindiei, deşi a nimerit în plin şantier de
„repunere în circuitul turistic”. Părerea intimă este că
datorită intervenţiilor „urecheşti” (făcute după ureche,
din care ultima le întrece pe toate), tunelul de la Turnul
Chindiei nu va mai putea fi parcurs vreodată dinspre
Curtea Domnească, accesul fiind zidit (în timpuri
moderne) şi înglobat forţat în structura de rezistenţă de
la baza turnului.
Ideea de nucleu al Curţii Domneşti este dată şi de
împărţirea oraşului, în funcţie de aceasta, în Târgul de
Sus (la nord de Curte, Suseni, include şi actualul cartier
Suseni) şi Târgul de Jos (la sud de Curtea Domnească).
În Târgul de Sus se află unele dintre cele mai vechi
biserici ale Târgoviştei, printre care şi Biserica Sfântul
Gheorghe. Construcţia iniţială a bisericii (LMI DB-II-a-A-
20220; str. Suseni nr. 2) a fost realizată de Neagoe
Basarab, în anul 1517. Biserica prezintă astăzi un
interes deosebit, deoarece, cu ocazia unor lucrări de
renovare, în luna iunie, 2005, a fost găsit sub naos o
ascunzătoare elaborată care ar fi putut conţine tezaurul
ţării pe vremea lui Neagoe Basarab. Există indicii şi că
naosul ar putea constitui un nod al unei reţele de tunele
subterane.
Tot în „Târgul de Sus” poate fi plasată şi clădirea
familiei Stolnicului Constantin Cantacuzino (LMI DB-II-
m-A-17273). Aici funcţionează în prezent Muzeul
Tiparului şi al Cărţii Româneşti (str. Justiţiei nr. 7).
Clădirea a fost construită în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, în stil neoromânesc, după planurile
arhitectului Ion Mincu, pe beciuri cantacuzine din
secolul XVII. Beciurile casei sunt boltite, în maniera
tradiţională a beciurilor munteneşti (remarcabilă prin
simplitate). Intrarea în beciuri se face printr-o uşă
situată sub terasă, beciurile având două încăperi.
Există o informaţie conform căreia ar exista un tunel
de 30 km lungime, care ar lega casa din Târgovişte a
marelui postelnic Constantin Cantacuzino cu un palat
ridicat de acesta pe teritoriul comunei Filipeşti de Târg
(jud. Prahova). Aici, ruinele Palatului postelnicului
Constantin Cantacuzino, ridicat între anii 1635-1640,
sunt vizibile în centrul satului. Multe scrieri vechi
amintesc despre neobişnuita bogăţie a acestui edificiu
prefăcut în ruină.
Informaţii orale „croşetate” local amintesc de un
tunel care lega Mănăstirea Dealu de Târgovişte. Un
capăt s-ar afla în Parcul Mitropoliei, mai precis în
spatele bisericii (Bulevardul Victoriei nr. 1). De acolo ar
porni un presupus tunel ce lega Mitropolia de Turnul
Chindiei, mai departe, de Mănăstirea Dealu (6 kilometri
Nord de Târgovişte; sat Viforâta, comuna Aninoasa, jud.
Prahova; LMI DB-II-a-A-17757).
Marele număr de obiective şi locaţii din Târgovişte
au făcut imposibilă o cercetare arheologică sistematică
suficientă. Aşa că teritoriul acestui oraş „mustind” de
istorie poate rezerva mari surprize viitorului.

Judeţul Dolj: Coţofenii din Faţă. Bucovăţ.

Brădeşti. Oraşul Craiova.

Coţofenii din Faţă (jud. Dolj)

Conacul din localitate a fost văzut la cinema: a fost

locaţia unde, în anul 1976, s-a turnat filmul „Tănase
Scatiul”, în regia lui Dan Piţa.
Deşi apare menţionat în Lista monumentelor istorice
(LMI: DJ-II-a-A-08252 şi subramurile), ansamblul
(casele lu’ Chintescu, cum le cunosc localnicii) este
acum doar o ruină, o imagine a delăsării, ascunsă
ochiului curios doar de vegetaţia luxuriantă care o
acoperă aproape în întregime.
 Amplasată pe muchia unui deal, partea
supraterestră a conacului se află într-o stare jalnică. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre subsolul clădirii.
Beciul are o înălţime de circa 6 metri şi o suprafaţă de
aproximativ 50 de metri pătraţi. Este construit simplu,
dintr-o unică sală vastă, acoperită de o boltă
semicilindrică, întărită de arcuri dublouri. În timpul în
care conacul era locuibil, a jucat rol de cramă şi de loc
de depozitare a mărfurilor.
„Bătrânii povestesc că undeva în zid a fost făcut un
tunel secret, care-i ducea pe boieri departe de pericol.
Dar nimeni nu mai ştie nimic concret. Nu s-a găsit nicio
urmă. Pesemne a fost astupat”.
Tunelul pornea de la nivelul beciului, fiind probabil
un tunel de evadare. Dacă într-adevăr gura tunelului a
fost zidită, urmele de astupare, fiind mai recente decât
restul construcţiei, ar trebui să fie uşor vizibile.

Comuna Bucovăţ (jud. Dolj)

Pe teritoriul comunei doljene Bucovăţ, legendele

localnicilor vorbesc de două tunele, pentru existenţa lor
pledând dovezi materiale.
„Gazeta de sud” publica în data de 2.07.2007, sub
semnătura Sorinei Stăiculescu o interesantă informaţie
despre comuna Bucovăţ:
„Ca aşezare, Bucovăţul a luat naştere în urmă cu
peste două mii de ani. Aşa cum arată fragmentele
arheologice descoperite în anii ‘80 de specialiştii
Muzeului Olteniei, se pare că vechea cetate a Pelendavei
a fost «furată» de Craiova. Ea a existat, de fapt, pe unul
din Dealurile Bucovăţului, acolo unde se află astăzi
satul Cârligei. Şi acum vorbesc oamenii din comună că
la vremea săpăturilor s-ar fi ajuns la un tunel subteran,
de refugiu, se pare, care făcea legătura între cetate şi
râul Jiu...”.
În „Ediţie Specială”, Caria Dodocioiu publica, pe
data de 27.03.2009, o nouă informaţie despre un tunel,
aflat de data aceasta într-un alt sat al comunei: „Tot o
legendă este şi povestea tunelului subteran, despre care
se spune că ar lega o zonă numită «La Ciocane» din
Leamna de Sus, de centrul Craiovei. Însă nu a fost
demonstrată până acum de niciun localnic cu spirit
aventurier”. În realitate, în zona indicată de săteni,
există o gaură despre care bătrânii de astăzi spun că o
foloseau ca loc de joacă în copilărie. „Da, acolo, «La
Ciocane», sunt cu adevărat o gaură şi un tunel, aşa, de
câţiva metri, că pe urmă se înfundă. Noi ne-am băgat pe
acolo şi ne jucam, mergeam prin tunel, dar pe urmă nu
mai aveam curaj. Nu ştiu ce este cu locul ăla sau cine l-
a făcut”, mărturiseşte Valerica Codiţoiu, o localnică.
Aşadar, în satul Cârligei, ar exista un tunel
identificat de arheologi, care lega fosta cetate dacică
Pelendava (RAN 69973.01) de malul Jiului, iar în satul
Leamna de Sus, o gură a unui tunel care făcea legătura
cu o locaţie neidentificată din centrul oraşului Craiova.
Ambele obiective se află pe raza comunei Bucovăţ.

Brădeşti (jud. Dolj)

Comuna Brădeşti (jud. Dolj) este „situată pe loc şes,

afară de cătunele Brădeştii-din-Dos şi Meteul, pe care le
desparte un deal, numit Valea-Rea, cu înălţimea de 300
metri” în prezent, Brădeştii-din-Dos au revenit ia
denumirea de odinioară: Brădeşti-Bătrâni, şi, la fel ca şi
Meteu, a devenit sat.
În Marele Dicţionar geografic al României (alcătuit şi
prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de George
Ioan Lahovari, C.I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu), se
aminteşte de un vechi tunel aflat pe aceste locuri: „Se
zice că prin Valea- Rea, pe sub pământ, se află un tunel
ce duce la Brădeştii-din- Dos. Prin acest tunel umblau
făcătorii de rele, când erau urmăriţi de poteră, pe timpul
lui Mihaiu-Viteazul. În vârful unui deal se află o piatră
de 1 1/2 stânjeni lungime şi 1/2 stânjen lăţime, din
înălţimea căreia se spune că potera observa pe făcătorii
de rele. Mulţi locuitori s-au încercat să dea piatra la o
parte, dar nu au putut, fiind prea grea” (vol. I, pg. 602).
Informaţia este reluată aproape ad-litteram la
pagina 604 al aceluiaşi volum: „Brădeştii-din-Dos [...] în
acest sat răspunde un tunel, ce pleacă din Valea-Rea,
deal în comuna Brădeşti. Prin acest tunel subteran
umblau făcătorii de rele, când erau urmăriţi de potere,
pe timpul lui Mihaiu-Viteazul”.
Zona Brădeşti-Valea Rea este cunoscută mai ales
datorită Dosarului Brădeşti, ancheta evenimentelor din
1989, când armata română a ambuscat în acestă zonă o
coloană de automobile sovietice (a se vedea „Adevărul”,
duminică, 28.02.2010).
Nu cunoaştem starea actuală a acestui tunel, sau
dacă el mai este cunoscut localnicilor.

Oraşul Craiova: Casele Glogoveanu (jud. Dolj)

În data de 25.04.1724, Hristina Talabă vinde

„dumnealui vornicului ot sud Mehedinţi, Matei
Glogoveanu, aceste trei case şi cămara care sunt într-un
acoperiş cu pivniţa, şi cuhnia, şi grădina după casă, cu
pometuri şi curtea”. Este începutul a ceea ce aveau să
devină „Casele Glogoveanu” (str. Brestei 12, LMI DJ-II-
m-A-07950), punct de referinţă al oraşului Craiova.
 Actuala formă a Conacului Glogoveanu datează din
anul 1802, beneficiind de o nouă restaurare, în 1840.
Casele Glogoveanu au fost de-a lungul timpului, pe
rând, reşedinţă, spital, tribunal, primărie şi din nou
tribunal, cum sunt şi în ziua de azi (sediul Tribunalului
Dolj).
Legendele care circulau în Craiova despre tunelurile
care plecau de la Glogoveni şi-au găsit confirmarea în
anul 1974. Se ştia despre Cula de la Glogova, tot
proprietate a familiei, că avea un tunel (menţionat şi în
această lucrare). Se ştia şi despre legăturile boierilor
Glogoveni cu Tudor Vladimirescu, revoluţionarul de la
1821. Se poate spune că arheologii care au identificat
reţeaua de tuneluri în 1974 „au mers la sigur”.
În perioda de reconstrucţie ce a urmat achiziţionării
proprietăţii, casele sunt înzestrate cu câteva tuneluri.
Existenţa acelor tuneluri e demonstrată de descoperirile
din 1974 de istoricii de la Muzeul Olteniei.
Tunelurile porneau din marea pivniţă a clădirii
(peste 100 mp.). O galerie identificată de arheologi
mergea spre Grădina Mihai Bravu. În acea epocă se
numea „Maidanul lui Brăiloiu”, apoi „Cântarul de
piatră”, de-abia în 1874 devenind grădină publică, sub
actuala denumire. Ramificaţii mergeau înspre fostele
Case Coţofeanu (Str. Iancu Jianu nr. 12; LMI DJ-II-m-B-
20121), spre Biserica „Sf. Mina” (str. Filantropiei nr. 2;
LMI DJ-II-m-B-07992) şi spre casele lui Hagi Stan
Jianu, care, transformate, mai există şi acum (str. Lecca
Constantin nr.4; LMI DJ-II-m-B-08032).
Se presupune că mai există şi alte tuneluri care
mergeau spre alte case boiereşti, la vremea aceea locul
fiind o zonă elitistă, a celor avuţi. Aici se găseau casele
Oteleştenilor, Bibeştilor, Obedenilor, Bengeştilor,
Coţofenilor, majoritatea construite pe fundaţii şi pivniţe
mai vechi.

Judeţul Giurgiu (Clejani)

Comuna Clejani (jud. Giurgiu)

Maiorul Mişa Anastasievici s-a născut în anul 1803,

în Serbia. Viaţa şi faptele marelui filantrop sunt
cunoscute din istoria românilor, istorie la care a avut o
contribuţie şi acest sârb.
Mişa Anastasievici s-a stabilit la Clejani (jud.
Giurgiu), la jumătatea secolului XIX, construindu-şi un
conac identic cu cel pe care l-a avut în satul natal. A
ctitorit două biserici: Biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi
Gavril” din Clejani (LMI GR-II-m-B-14962), pictată în
1865 de marele Tattărescu, şi o alta în Brânceni (jud.
Teleorman).
Bătrânii povestesc că ar exista un tunel săpat între
fostul conac şi biserica din Clejani. Este însă posibil să
fie o exagerare sugerată de locul de înmormântare
subteran al sârbului.
Trupul său, păstrat intact, probabil în urma unui
procedeu necunoscut de mumificare, se află în subsolul
bisericii pe care a ctitorit-o. Aproape de intrare,
vizitatorii pot coborî lângă racla în care îşi doarme
somnul de veci filantropul sârb. Unii cred că e vorba de
o tehnică specială de îmbălsămare, însă cei mai mulţi
săteni spun că maiorul Mişa a devenit după moarte
sfânt, datorită faptelor sale bune.
Fie că la Clejani există un tunel sau nu, cert este că,
de-a lungul timpului, părţi din fabuloasa avere a lui
Mişa Anastasievici au fost căutate fără succes în
apropierea locuinţelor acestuia.
 Judeţul Gorj: Glogova. Bălceşti. Târgu
Cărbuneşti.

Comuna Glogova (jud. Gorj)

Clădiri înalte, cu ziduri văruite şi străpunse de

metereze, mici cetăţi specifice feudalismului târziu,
croite pentru nevoile unei familii, culele îşi trag numele
de la turcescul „kule” care înseamnă „turn”.
Trăsăturile generale ale caselor-cule, premergătoare
culelor aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sunt aceleaşi:
parter folosit ca beci, scară interioară şi etajul, unde era
locuinţa propriu-zisă. Alte trăsături caracteristice ale
culelor sunt planul pătrat, sau aproape pătrat, decorul
exterior, reprezentat de panouri dreptunghiulare şi
învelitoare de şiţă pe acoperiş.
Parte a Ansamblului Glogoveanu (din satul reşedinţă
de comună Glogova; LMI GJ-II-a-A-09306), Casa-culă
este situată pe malul stâng al Motrului şi a fost
construită în mai multe etape: iniţial, de către Necula
Glogoveanu (sec. XVII) folosindu-se ca bază un beci mai
vechi; apoi, de Matei şi Ioniţă Glogoveanu (sec. XVIII),
concomitent cu realizarea bisericii paraclis cu hramul
Sf. Nicolae. La intrarea în curte, pe un panou stă scris:
„Casa Glogovenilor a fost construită în jurul anului 17...
[ilizibil] peste parterul unei clădiri mai vechi din secolul
al XVI-lea de către familia Glogoveanu, care îşi luase
numele după cel al satului”.
Construcţia este armonioasă şi pare a fi una tipic
boierească, dar parterul are ziduri groase tipice culei,
bine lucrate. Beciul, aflat la parter, este alcătuit din
două încăperi, cu bolţi cilindrice întărite prin arce. Uşa
beciului este dublă, făcută din stejar, cu stâlp
despărţitor şi prevăzută cu guri de tragere.
La sfârşitul secolului XIX, s-au adus modificări la
aspectul iniţial al casei-culă: s-au lărgit ferestrele şi s-au
înlocuit stâlpii foişorului. Se presupune că, deşi casa a
avut scară exterioară, în urma amenajărilor ulterioare,
ea ar fi fost încorporată în clădire. Deşi casa Glogova nu
este o culă propriu- zisă, ea rămâne o construcţie
puternic întărită.
Tradiţia aminteşte de existenţa unor subterane ce
făceau legătura între culă (LMI GJ-II-m-A-09306.01) şi
biserica paraclis „Sf. Nicolae” (LMI GJ-II-m-A-09306.02)
din apropiere şi între culă şi un luminiş din apropierea
Motrului, subterane folosite în cazul unui asediu.
Intrarea din beci, înspre tuneluri, a fost astupată cu
zidărie, cu ocazia lucrărilor de restaurare, în schimb se
mai păstrează încă ieşirea dinspre râu.
În timpul regimului comunist, cula a fost grajd de
vite şi depozit de sare (parcă am mai auzit aşa ceva în
această carte, nu?), până în momentul în care regretatul
ministru al minelor Marin Ştefănache a decis
restaurarea ei. Astfel, clădirea aparţine în prezent
Sindicatului Minerilor din Motru, care a transformat-o în
casă de protocol. Este pe rol un proces între Sindicat şi
Primăria Glogova, privind dreptul de proprietate asupra
ei.

Bălceşti (jud. Gorj)

În satul Bălceşti (comuna Bengeşti Ciocadia, jud.

Gorj) există două clădiri, legate de o frumoasă legendă
despre existenţa a două subterane. Aceste două
monumente sunt Biserica fortificată Sf. Ilie (LMI GJ-II-
m-B-09220), datând din anul 1732 şi Casa Ştirbei a
boierului Ilie Ştirbei (LMI GJ-I-s- B-09122), datând din
secolul al XVIII-lea şi aflată în stare avansată de
degradare.
Un boier ar fi construit o subterană care lega
reşedinţa sa de biserica aflată la o distanţă de
aproximativ 200 metri depărtare. Subterana ar pleca de
sub o lespede masivă de piatră aflată în interiorul
bisericii Sf. Ilie, lespede cu aspectul înşelător al unei
pietre funerare.
Un alt tunel, lung de circa 1 km, lega Casa Ştirbei
de vârful unui deal din apropiere, folosind la transportul
vinului. Zdrobit la faţa locului, preţiosul lichid era
transportat în pivniţele casei sub efectul gravitaţiei.
Probabil era un tunel de piatră sau de cărămidă, pentru
a nu risipi licoarea bahică.
Tunelul ar fi fost frecventat de boieri şi de haiduci,
deopotrivă.
Într-un articol din „Impact de Gorj”, semnat de
Rodica Istratie, în data de 14.01.2011, sunt citaţi cei doi
preoţi ai bisericii, octogenarul Nicolae Diaconescu, în
prezent pensionar, Dumitru Niţă, actualul preot paroh,
dar şi primarul comunei Bengeşti Ciocadia, Victor
Giogia. Cei trei confirmă cele două legende, afirmându-le
vechimea şi fiind încredinţaţi de existenţa fizică a
subteranelor.
Un detaliu important este adus de preotul Dumitru
Niţă: „în urmă cu mulţi ani, piatra din biserică a fost
dată la o parte şi s-a constatat că sub ea se află un tunel
care duce până la ruinele casei boiereşti”. Mai cităm din
articolul Rodicăi Istratie: „Preoţii spun că cei care au
săpat mormintele în curtea bisericii au descoperit
tunelul care a scos la iveală povestea ce datează din
urmă cu 300 de ani”.
 Ceea ce înseamnă că cel puţin un tunel există fizic.
În satul gorjean Bălceşti.

Târgu Cărbuneşti (judeţul Gorj)

La Mănăstirea Cămărăşeasca (în LMI 2004,

mănăstirea apare sub codul GJ-II-m-B- 09405, cu
denumirea Mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul”, probabil
inspirată de hramul mănăstirii: Tăierea Capului Sf. Ioan
Botezătorul) se poate ajunge pe şoseaua Târgu-Jiu - Tg.
Cărbuneşti, sfântul locaş fiind situat la 1,5 km N-E de
Tg. Cărbuneşti, pe malul drept al râului Gilort.
Zidită în anul 1780, biserica mănăstirii are formă de
corabie, cu zidul foarte gros, din cărămidă. Întregul
ansamblu este împrejmuit cu un solid zid de apărare,
făcut din piatră de râu.
Datorită amenajărilor defensive, de-a lungul
timpului, mănăstirea a fost şi cetate, şi loc de refugiu.
Clopotniţa, aflată deasupra pronaosului, reprezentă un
important punct de observaţie, fiind folosit chiar şi în
Primul Război Mondial în acest scop.
„Tradiţia spune că din pronaos pornea un tunel
subteran, prin care, în caz de pericol, se putea ajunge pe
malul drept al Gilortului. Acesta s-a surpat în anul
1946, dar urmele se mai văd şi astăzi”. (sursa:
www.doxologia.ro). Distanţa dintre biserica mănăstirii şi
malul râului Gilort este de circa 170 de metri.
Abandonată datorită Decretului comunist care a
văduvit atât de multe mănăstiri, serviciul religios s-a
reluat în data de 1 septembrie 1994, în prezent acolo
vieţuind, cu încuviinţarea Sfântului Sinod şi cu
binecuvântarea înaltpreasfinţitului Nestor, Mitropolitul
Olteniei, o comunitate de măicuţe.
 Judeţul Harghita: Oraşul Miercurea Ciuc (Cetatea
Miko).

Oraşul Miercurea Ciuc (jud. Harghita)

Cetatea Miko (LMI HR-II-a-A-12726) este cel mai

important monument al oraşului Miercurea Ciuc, aflat
în centrul administrativ vechi al oraşului, pe teritoriul
satului de odinioară „Martonfalva”, corespunzând primei
terase a Oltului.
Construirea cetăţii Miko începe la 26.04.1623, din
ordinul lui Hidvegi Miko Ferenc (1585-1635), consilier al
principelui Gabriel Bethlen, căpitan al scaunului Ciuc.
Primul document scris care atestă existenţa cetăţii
construite datează din anul 1631.
Pe 21.10.1661, cetatea este ocupată şi arsă de
trupele turco-tătare ale Paşei de Timişoara. Este
reconstruită în forma actuală între anii 1714-1716, sub
conducerea generalului imperial Steinwille şi după
planurile inginerului Johann Conrad Weiss, aşa cum
atestă şi inscripţia în piatră aşezată deasupra porţii de
intrare a cetăţii.
De-a lungul timpului, cetatea Miko a fost folosită în
special ca garnizoană fortificată.
Vechea fortificaţie se află în Piaţa Cetăţii nr. 2.
Restaurată în 1970, a fost sediu al Muzeului judeţean,
transformat ulterior în Muzeul Secuiesc al Ciucului şi
Bibliotecă judeţeană.
Legendele locului vorbeau despre un tunel care lega
cetatea de şanţurile de apărare. Săpăturile arheologice
au scos la iveală rămăşiţele unui canal de evacuare a
apelor menajere, înalt de aprox. 1,5 m şi lat de 60-70
cm, cu pereţii de cărămidă, care se întindea de la cetate
până la şanţul de apărare sudic. Site-ul web
www.colectionarul-roman.ro, citează într-un articol mai
amplu (publicat în data de 13.11.2008) declaraţia
stupefiantă a unui arheolog, Darvas Lorant, participant
la lucrări: „Deci nu este vorba de un tunel, ci de un
canal. A fost construit probabil în sec. XVIII, în etapa a
doua a construirii cetăţii, aşa-numita perioadă
Habsburgică”. Site-ul, considerat serios, propune un
titlu care merge pe linia directoare sugerată de arheolog:
„Se destramă legenda tunelului de sub cetatea Miko”.
Dintr-o trăsătură de condei, catacombele Parisului
par a-şi pierde bogata istorie, fiind reduse la stadiul de
simple haznale. Stimabilul arheolog pare să uite (sau o
face cu tot dinadinsul?) că dimensiunile canalului
menajer permit unei persoane adulte să-l parcurgă cu
uşurinţă. S-ar putea glosa aici despre destinaţia iniţială
a canalului, despre transformarea sa ulterioară sau
chiar despre dubla sa întrebuinţare.
Astfel încât, nu numai că legenda rămâne în
picioare, dar este şi dovedită prin cercetările arheologice
de la cetatea Miko.

Judeţul Hunedoara: Ilia şi Zam. Oraşul Deva -

Castrum Devae - Magna Curia. Râu de mori.

Comunele Ilia şi Zam (jud. Hunedoara). Tunelurile

din Ilia.

Comuna Ilia se află situată în partea central-vestică

a judeţului Hunedoara, pe valea Râului Mureş.
În Evul Mediu, târgul Ilia a fost fortificat. Cetatea,
distrusă cu trecerea timpului, era situată lângă locul
unde, în prezent, se află spitalul din localitate, în curtea
căruia se pot vedea rămăşiţele acesteia. În mijlocul
cetăţii, prevăzută cu turnuri de observaţie şi creneluri
fortificate, se ridica castelul din Ilia (LMI HD-II-m-A-
03353; sat Ilia, str. Libertăţii 69).
Castelul a fost construit de Ştefan Bathory şi
ulterior donat lui Farcas Bethlen, tatăl lui Gabriel
Bethlen, viitorul principe al Transilvaniei (1613-1629),
care s-a născut aici în anul1580. Farcas Bethlen
continuă lucrările de construcţie care se vor încheia în
anul 1582 (dată menţionată într-o inscripţie aflată în
castel).
În localitate circulă diverse legende legate de reţele
subterane. Ele spun că acest castel a avut numeroase
tunele care îl legau de Castelul Corvineştilor de la
Hunedoara (distanţa 26 km, în linie dreaptă), de Cetatea
Deva (22km, în linie dreaptă), de castelul de la Zam (LMI
HD-II-a-B-03476; comuna Zam, jud. Hunedoara, 19 km,
în linie dreaptă de Ilia) sau care ieşeau în pădurile din
munţi. Mai sunt menţionate ramificaţii ale acestor
tunele spre Ţara Haţegului, spre curtea bisericii din
Săcămaş (2,8 km, în linie dreaptă) sau spre cimitirul din
Ilia.
Legendele (şi unele realităţi...) leagă o parte din
istoria tunelurilor de baronul Nopcea de la Zam, care
„ziua era subprefect al comitatului Hunedoarei, iar
noaptea, tâlhar la drumul mare”.
Localnicii au denumit castelul cu nume pitoreşti ca
„Turnul roşu” sau „Turnul cu bufniţe”. Dacă legendele
plasează sub localitate şi în împrejurimile sale o aşa
formidabilă reţea de subterane, nu este de mirare că se
zvoneşte că o parte din bijuteriile şi aurul familiilor
Bethelen şi Nopcea ar fi ascunse în aceste tunele.
Printr-o cercetare ulterioară trebuie să se ia în
considerare atât castelul ca punct principal de plecare al
subteranelor, cât şi istoria complexă a baronului
Nopcea, asupra căreia vom reveni în această lucrare.
 ... şi Zam

Prima menţiune a unui „Domeniu Zam” datează din

vremea familiei Nopcea, proprietară a castelului de aici,
cel mai cunoscut reprezentant fiind Baronul de Silvaşul
de Sus, Va- sile Nopcea (numele maghiar era Nopcsa
Laszlo, a trăit între 1794-1884).
De origine română, Vasile Nopcea a îndeplinit timp
de aproape 15 ani înalta funcţie de comite suprem al
comitatului Hunedoara. În timpul revoluţiei de la 1848-
1849, s-a refugiat de la Deva la Zam, de unde-i cere
Episcopului Andrei Şaguna să se deplaseze în comitatul
Hunedoarei pentru a preântâmpina izbucnirea unei
agravări a situaţiei. Vizita episcopală are loc, într-una
din acele zile, Andrei Şaguna predicând şi în biserica din
Zam. Baronul ia parte şi la Adunarea de la 3-15.05.1848
de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, alături de
conducătorii români, unde a şi fost ales ca
vicepreşedinte al delegaţiei române, ce urma să prezinte
împăratului la Viena programul de revendicări ale
românilor ardeleni.
Aceste evenimente au dus la o campanie
calomnioasă iniţiată contra lui de către contemporanii
săi maghiari. Ulterior este zugrăvit de Jokai Mor ca erou
de roman - „Faţă Neagră”, baronul-bandit: baron ziua şi
bandit la drumul mare, noaptea, când, ieşind din
castelul său prin tuneluri subterane, ataca trecătorii
purtând o mască pe faţă pentru a nu fi recunoscut.
Scriitorul menţionează că a cules o variantă populară a
povestirii în timpul călătoriilor sale în Ardeal.
Localnicii vorbesc despre o întreagă reţea de tunele.
De legătura dintre Zam şi Castelul Bethlen (din Ilia) am
amintit anterior.
 Legendele amintesc şi despre un tunel care leagă
Zam-ul de castelul de la Silvaşul de Sus (unde era
reşedinţa permanentă a lui Nopcea, la Zam fiind doar
reşedinţa de vară şi de vânătoare). Există menţiuni ale
observării unor câini care intrau în tunel la Zam şi
ieşeau după câteva zile la Silvaş. Nu cunoaştem ce
relevanţă au aceste observaţii, dar ştim că la Zam
funcţionează de ani buni un spital de nebuni. Nu am
vrea totuşi ca cititorii să cadă în capcana judecăţii facile
şi să se ia după astfel de detalii nerelevante, numai că
între localităţile Zam şi Silvaşul de Sus (jud. Hunedoara)
sunt 45 km liniari, traseul intersectând pe parcurs
Munţii Poiana Ruscă.
La Zam s-au găsit totuşi urmele unui tunel de
serviciu, care făcea legătura între castel (o poartă
subterană dezgropată cu ocazia unor lucrări de
amenajare, pe vremea când castelul devenise deja spital)
şi o dependinţă aflată de cealaltă parte a drumului DN 7.

Oraşul Deva (jud. Hunedoara)

În Deva există o cetate feudală (Castrum Devae; LMI

HD-II-a-A-03216) şi castelul Magna Curia (LMI HD-II-m-
A- 03225), în care funcţionează în prezent Muzeul
judeţean. În ambele locaţii se afirmă că ar exista
tuneluri, de a căror stare actuală nu ştie nimeni nimic.

Castrum Devae

Cetatea Devei a fost construită pe la mijlocul

veacului al XIII-lea, pe ruinele unor fortificaţii daco-
romane, ca urmare a năvălirii tătarilor din anul 1241 şi
ca punct de sprijin şi de apărare împotriva acestora.
 Aspectul ruiniform din prezent se datorează unei
explozii voluntare produse în anul 1849 în magazia cu
praf de puşcă a fortăreţei. În izvoarele istorice, Cetatea
Devei este atestată documentar pentru prima dată în
1269, când Regele Ştefan al Ungariei şi duce al
Transilvaniei a amintit de fortăreaţă într-o scrisoare
trimisă comitetului din Calnic. Pe locul său însă, se
presupune că ar fi existat o dava dacică, peste care s-a
construit un castru roman, şi abia ulterior, cetatea
feudală.
Primele lucrări de refacere datează de la începuturile
secolului XX. În anul 1889, s-a construit un tunel de
trecere de 20 metri lungime, iar între 1942-1944, a fost
adăugată o galerie transformată în adăpost antiaerian.
În sistemul de galerii subterane moderne funcţionează
din 1971 o staţie de cercetare seismologică şi
geomagnetică (Staţia seismică Deva).
Tradiţia locală pomeneşte de un tunel care ar pleca
de pe dealul cetăţii, mergând până la Castelul
Corvineştilor din Hunedoara. Deşi unele surse
(„Hunedoara on-line” în articolul „O cetate care mai are
secrete”, din 30.07.2008) menţionează că „tunelurile şi
catacombele din subsolul cetăţii nu au fost explorate în
întregime nici până astăzi”, autorul nu poate specifica la
ce se referă concret astfel de afirmaţii. De altfel, nici
arheologii care au săpat la Deva nu au putut aduce
clarificări în acest sens.
Din punct de vedere arheologic, cercetările n-au fost
niciodată finalizate, existând posibilitatea unor
descoperiri de excepţie. Atragem atenţia posibililor
doritori de explorare că dealul cetăţii este un habitat al
viperei cu corn, care pe timp însorit preferă stâncile cu
expunere solară, iar în anotimpurile geroase se refugiază
într-un fel de hibernare sub pământ.
 Castelul Magna Curia

Castelul Magna Curia (în limba latină „Curtea

Mare”) este aşezat la poalele dealului cetăţii, înspre Sud-
Est, lângă parcul oraşului, numit „Parcul Cetăţii”.
Castelul a fost construit drept casă de vacanţă de
către Francisc Gergesthy în 1582, apoi reconstruit în
1621 de Gabriel Bethlen în stil renascentist. După
unirea Transilvaniei cu România, în anul 1918, Castelul
Bethlen a trecut în proprietatea statului român, iar din
1938 în castel a fost amenajat Muzeul de Istorie al
judeţului Hunedoara. Muzeul are una din cele mai
valoroase colecţii arheologice din ţară, colecţii de
numismatică, etnografie, ştiinţele naturii, artă,
bibliotecă.
Între castel şi cetatea Devei, situată în vârful
dealului, existau şi tunele de retragere în caz de asediu,
presupus surpate.
Minarea şi dărâmarea prin explozie controlată a
cetăţii Deva în anul 1849 de către trupele austriece au
modificat mult structura acesteia şi a locului în care ea
este amplasată. Dacă doar un noroc ieşit din comun ar
putea duce la identificarea gurilor de tunel de pe dealul
cetăţii, este posibil ca o cercetare amănunţită a clădirii
Magna Curia să aducă rezultate. Nu ştim în ce măsură o
astfel de cercetare este posibilă, dată fiind utilizarea
actuală a clădirii ca muzeu, deci depozit de materiale
valoroase.

Râu de Mori (jud. Hunedoara)

În satul hunedorean Râu de Mori (din comuna

omonimă), aşezată pe o stâncă la intrarea în defileul
Râuşorului, se găseşte Cetatea cnezială a Cândeştilor
(LMI HD-II-a-A- 03458), sau Cetatea (de) Colţ, cum este
mai larg cunoscută, semnalată documentar din sec. XIV.
Celebritatea fortificaţiei se datorează romanului lui Jules
Verne „Castelul din Carpaţi”, de unde se pare că
scriitorul a avut posibilitatea să o admire la faţa locului.
Scriitorul menţionează în roman despre un tunel
secret, posibil să fi existat cu adevărat: „E de la sine
înţeles că Orfanik şi el (boierul Radu Gorj - n.n.)
deţineau mijloace de a-şi asigura din belşug cele
necesare traiului la castel. Într-adevăr, exista o cale (ce
pornea din capela castelului - n.n.) de comunicare
secretă cu drumul prin trecătoarea Vulcan şi astfel un
om de încredere, vechi slujitor al baronului, pe care nu-l
ştia nimeni, aducea, la date fixe, tot ceea ce i se cerea”.
Oamenii din sat îşi amintesc că, demult, se povestea
despre un tunel subteran care leagă cetatea de satul
Brazi (jud. Hunedoara, 4-5 km, S-E de Râu de Mori)
aflat pe valea Râului Mare.
O parte a tunelului se mai zăreşte şi astăzi deasupra
coloniei muncitoreşti, deasupra satului. Interesant este
că acolo este locul pe unde a imaginat şi Jules Verne că
avea să fugă Orfanik după distrugerea castelului.
Un loc şi un tunel unde literatura se împleteşte cu
realitatea!

Judeţul Iaşi: Cotnari. Moşna. Oraşul Iaşi (Bolta

Rece)
Comuna Cotnari (jud. laşi)
Vasile Urechia-Alexandrescu descrie pe larg în
lucrarea sa „Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii
lui Bandinus de la 1646, urmat de text, însoţit de acte şi
documente” (1895) originea numelui localităţii şi a viilor
de la Cotnari, în conformitate cu tradiţiile locale:
 „Bandinus zice că numele oraşului i-a venit de la cel
dintâi plantator de vii în Moldova. Pe când ţara aceasta
era tributară din vechime regelui Ungariei, s-a întâmplat
oarecând, ca un domnitor oarecare al acestei ţări să
călătorească la Buda, la regele, unde, gustând
excelentele vinuri ungureşti, şi-a exprimat părerea de
rău că în ţara lui, deşi cu pământ roditor, nu se face vin.
De aceea a cerut de la rege să-i dea un om care să
exceleze în ştiinţa plantării viei. Regele i-a asigurat pe un
german, cu numele Gutnar, care din ordinul
domnitorului a călătorit prin toată ţara Moldovei şi a
aflat munţii şi dealurile potrivite pentru plantarea de
viţă. Mai presus de orice alte locuri, a ales această
localitate, care era nepotrivită pentru înfiinţarea de oraş,
necurgând pe acolo nicio apă. Cu toate aceste
inconvenienţe, ademeniţi de speranţa unui vin bun
plantară viţă, construiră bordeie şi după numele
inventatorului Gutnar, care înseamnă «bonus stultus»
sau după cum unii pretind Gutnor, adică „bonus
ventus”, numiră şi localitatea şi după aceea Gutnar
trecând în Kutnar, scriseră numele oraşului Kutnar sau
Kottnar şi din bordeiaşe umile crescu un oraş celebru în
care, din cauza viilor, nu numai Domnitorul, dar şi toţi
fruntaşii Moldovei, ba încă şi mulţi din Polonia îşi
cumpără vii şi le locuiesc (...)”.
Odată cu vechimea podgoriilor de aici aflăm, şi
despre vechimea beciurilor, cramelor şi hrubelor din
zonă, deoarece nicio plantaţie nu era lipsită de aceste
locaţii specifice pentru vinificaţie şi păstrarea vinului.
Legenda numită „Catelina” (S.T- Kirileanu, Ştefan
cel Mare şi Sfânt, Tipografia Monastirei Neamţu, 1924,
pg. 209- 211, având ca surse pe Narcis Creţulescu şi
Dicţionarul geografic al judeţului laşi, f. 49 şi 591)
aminteşte de curţile domneşti de la Cotnari, dar şi de
unele comunicaţii subterane: „în Cotnari era un deal
mare şi lungăreţ [...] iar pe vârful lui era o cetate [...].
Dealul aista se chiamă Dealul Catelinei sau Dealul
Doamnei, de la o doamnă a lui Ştefan cel Mare care-o
chema Catelina. Catelina asta, zice că era o domniţă şi
sta cu şederea în cetatea de pe Dealul Catelinei şi Vodă
stătea în curţile lui domneşti de pe Dealul lui Vodă.
[...] De-acolea, Ştefan-Vodă s-a pus pe treabă, ca să-
ntărească cetatea şi mai şi. În partea despre
miazănoapte a tăiet dealul de-a curmezişul ş-a făcut un
şanţ adânc mai ca de şapte stânjeni şi l-a lungit către
asfinţit şi miazăzi, prin satul Horodiştea până la satul
Cârjoaia, sfârşindu-se la Fântâna Doamnei; fântâna zice
c-a făcut-o Doamna Catelina. A mai făcut un şanţ
(canal) pe sub pământ de la Cetatea Catelinii până la
curtea Domnească din Hârlău”.
Cetatea de la Cotnari (LMI IS-I-s-B-03563) sau
cetatea Catalina există în realitate, pe dealul Cătălina
(probabil varianta modernizată a vechiului nume),
amplasat la N-V faţă de localitatea actuală.
Urmele trecutului plasează şi ele la Cotnari o curte
domnească. „Cu siguranţă că la Cotnari a existat o curte
domnească, după cum indică numele Bisericii „Sfânta
Parascheva”, numită Domnească, atribuită lui Ştefan cel
Mare. Biserica nu are o inscripţie care să ateste data
construcţiei, dar se spune că ar fi fost zidită pe la 1496.
Curtea s-a destrămat cu timpul, locul unde a fost
situată cunoscându-se după hrubele care sunt, de fapt,
vestitele pivniţe domneşti”, precizează Victor Munteanu,
şef de secţie al Muzeului Etnografic al Moldovei, citat de
Oana Rusu („Ziarul Lumina” din 20.07.2009).
Ansamblul medieval „Curtea Domnească” este
înscris în LMI (Lista monumentelor istorice) cu titulatura
IS-II-a-A- 04135, cuprinzând ca subdivizioane Biserica
„Cuvioasa Paraschiva” (IS-II-m-A-04135.01) şi ruinele
Palatului Domnesc (IS-II-m-A- 04135.02).
Acelaşi Victor Munteanu, bazându-se pe tradiţiile
zonei, menţionează posibilitatea existenţei unui tunel,
făcând legătura între locaţii din Cotnari şi Hârlău
(judeţul laşi): „Deşi nu s-a săpat în zonă, se spune că
din locurile unde sunt aceste pivniţe (ale Curţii
Domneşti din Cotnari - n.n.) ar porni un tunel ce ar
duce, pe sub pământ, până la Hârlău”. Probabil, sursa
tradiţională menţionată de V. Munteanu este legenda
prezentată mai sus sau una dintre variantele ei.
Oraşul Hârlău este situat la Nord-Vest de Cotnari,
între localităţi fiind o distanţă liniară de circa 10
kilometri. Ansamblul Curţii Domneşti din Hârlău (str.
Tautu Logofăt nr. 16) are codul LMI IS-II-a-A-04178, cu
subdivizioanele Biserica „Sf. Gheorghe” (LMI IS-II-m-A-
04178.01) şi Ruinele Curţii Domneşti (LMI IS-II-m-A-
04178.02).
Atât la Hârlău, cât şi la Cotnari au existat curţi
domneşti şi edificii religioase atribuite lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt. La ambele curţi domneşti se remarcă
beciurile, dintre care unele bine conservate.
O menţiune aparte despre ruinele Curţii Domneşti
de la Hârlău: „Distrugerea ei s-a produs în secolul al
XIX- lea, când localnicii au dărâmat-o pentru a folosi
piatra la pavarea străzilor şi la construcţia de case. Până
în anul 1907, aici s-a aflat depozitul de gunoi al oraşului
şi oborul de vite”. Să spunem „Halal popor!” sau „Sic
transit gloria mundi”?

Moşna (jud. laşi)

În raza comunei Moşna (jud. laşi), la circa 2 km

Nord- Vest de sat, în punctul numit „Cetăţuia” de pe
platoul dealului Crasniţa, se găseşte fortificaţia de la
Moşna (LMI IS-I-s-B-03619). Existenţa cetăţii este legată
în memoria colectivă a locuitorilor de personalitatea lui
Ştefan cel Mare.
„Cetatea propriu-zisă constă exclusiv dintr-o incintă
de formă aproximativ pentagonală mult aplatisată,
orientată N-V - S-E, cu suprafaţa de circa 9 ha. Latura
de Sud, urmând o linie destul de sinuoasă, este marcată
de o pantă foarte înclinată, aproape imposibilă
accesului” scria regretatul arheolog Adrian Florescu într-
un studiu dedicat fortificaţiei.
„Vizibilitatea a fost accentuată de un tumul imens
situat în porţiunea de Sud, cu o bază de 80x60 metri şi
o posibilă înălţime de 10 metri. În prezent, acest tumul
prezintă în mijloc un „crater” adânc de circa 6 m,
rezultat în urma săpăturilor repetate, începute încă din
veacul trecut de numeroşi căutători de comori”.
În legenda numită „Cetăţuia şi Valea lui Ştefan-Vodă
cel Mare”, S. Teodorescu-Kirileanu prelucrează
informaţiile culese din Dicţionarul geografic al judeţului
Fălciu, autor C. Chiriţă: „în pădurea din comuna Moşna,
ţinutul Fălci ului, să văd nişte şanţuri de pământ şi
locului acestuia îi zic oamenii: Cetăţuia lui Ştefan-Vodă
cel Mare. ... Într-o parte a şanţului, se află o ruptură de
pământ adâncă, în chipul unei boite, aici erau uşile unei
tainiţe care se vedeau până mai anii trecuţi. În partea de
răsărit a locului închis cu şanţ, este o movilă, anume
făcută de tras sama în depărtări. Movila vine în partea
despre asfinţit a cetăţii”. (S. T.- K., Faptele şi vitejiile lui
Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bucureşti, 1943, pg. 147-148).
Pentru acurateţea materialului, vom menţiona că în
Marele Dicţionar Geografic al României (alcătuit şi
prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de George
Ioan Lahovari, C.I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu)
fragmentul sună puţin diferit: într-o parte se află o
ruptură de pământ adâncă, în forma unei caverne,
unde, se zice, erau uşele unei tainiţe. În partea de E a
locului închis cu şanţul, este o movilă, care servă ca
punct de observaţie, şi deschisă despre V în cetate” (vol.
II, pg. 319) Se pot vedea astfel mici diferenţe, aparent
nesemnificative, dar care pot schimba amplasarea
cavernei menţionate. Oricum, ambele surse pledează
pentru vechimea legendelor care înconjoară fortificaţia.
Legendele moşnenilor vorbesc de comorile ascunse
în cetate, de blestemul aruncat asupra acestor bogăţii,
dar şi despre o reţea de tuneluri, dintre care unul ar
avea ieşirea pe malul celălalt al Prutului, în Republica
Moldova.
Sătenii cred că în cetate este un beci adânc, care
este încuiat cu un lacăt mare cât un ceaun chiar de
către turcii care au ascuns acolo o comoară. Tot turcii ar
fi blestemat comoara, astfel încât nimeni, în afară de ei,
să nu poată ajunge la ea.
Ştefan Andronache, un localnic bătrân de 79 de ani,
citat de Oana Rusu în „Ziarul Lumina”, din data de
14.06.2007, crede că e vorba de „lucrul cel spurcat,,:
„Cetatea de pe deal este lucrul cel rău, este lucru
spurcat. Nu ai cum să intri acolo. [...] Se spune că este
un lacăt mare cât un ceaun la porţile alea. Cică de la
turci o rămas lacătul, că ei au încuiat acolo. [...] Nu a
putut nimeni să deschidă poarta! Acum, poarta este
acoperită de pământ, dar se mai cunoaşte locul. Am fost
şi eu acolo când eram flăcău. E în pământ zidită, e ca o
boltă, iar deasupra este ca la un beci, acoperit cu
pământ. Deasupra au crescut copaci seculari. Înăuntru
este beciul şi este şi un lac. Mai este un tunel care
merge dincolo, în Basarabia. Este un tranşeu adânc care
merge pe la Roşu, pe acolo, spre Basarabia şi pe unde se
purta corespondenţă. Da, este un tunel care traversează
pe aici satul, vine de acolo de la movilă, din pădure,
trece pe sub Prut (râu aflat la 12,5 km Est de sat - n.n.)
şi ajunge în Basarabia”.
O consăteancă, citată de acelaşi ziar, relatează o
poveste asemănătoare: „Alţii poate că nu cred, dar eu
când eram mică ne-o dus cu şcoala acolo, se vedeau
uşile acolo, se vedeau uşile! De la şcoala noastră
(probabil clădirea veche a şcolii- n.n.), din ciuşmeaua
ceea de la deal este tunel, care merge direct acolo, este
tunel prin care mergi chiar în picioare. Dar mai este şi
pe altă variantă un tunel, mai sunt mai multe. Da, este
şi un tunel care merge în Basarabia. Dar unii au intrat
în tunel de aici de la ciuşmea şi au ajuns acolo la
movilă, la cetate. Iar tunelul este pavazat cu piatră, poţi
să mergi în voie”.
Blestemul comorii s-ar datora faptului că „acolo
locul îi dăruit cuiva”, din care cauză „acolo nu te poţi
apochia”. Forţa blestemului e mare: „Te duce şi te tot
duce, nu ştii unde, eşti ca ameţit”, povestesc bătrânii.
Acţiunea blestemului este descrisă ca o forţă care
creează derută spaţio-temporală, subiecţii fiind „rătăciţi
de o putere nevăzută”, câteodată pe mari distanţe.
Ca fapt divers, cercetările arheologice la Mocşa s-au
oprit atât din lipsa fondurilor, cât şi din cauză că
Gheorghe Melinte, cel care conducea lucrările, a murit
strivit de un val de pământ prăbuşit peste el. La Mocşa...

Bolta Rece - Oraşul Iaşi (jud. laşi)

„Universitas Vinorum” (Universitatea Vinurilor). Sub

această denumire doctă este cunoscută una dintre cele
mai celebre cârciumi ale laşilor: „Bolta Rece”. Localul
(LMI IS-II-m-B-04016) a rămas în istoria oraşului, dar şi
a literaturii române, prin muşteriii săi junimişti, care au
găsit aici loc de sfadă, de inspiraţie şi de plăcere.
Prima menţiune documentară cunoscută privind
clădirea şi locul care va deveni vestita locantă a laşilor
„Bolta Rece” datează din 17 ianuarie 1786.
Locanta a fost construită în stil specific
moldovenesc, ca o casă ţărănească, cu prispă. Deasupra
solului, în jurul unei mari bucătării şi al unui cuptor,
exista un salon unde erau serviţi un număr mare de
meseni. În subsol au fost zidite, în piatră, hrube cu
firide, care adăposteau crama şi comoara bahică a
cârciumii.
„Bolta Rece” este situată în marginea Sud-Estică a
dealului Copoului (str. Rece nr. 10) „pe strada care nu
întâmplător se numeşte Rece, întrucât aici se cunosc din
vechime întinse şi ramificate pivniţe care se întretaie
între ele şi mai mult, unele se află pe niveluri mai adânci
sau mai puţin adânci, ca nişte adevărate etaje
subterane...”. Aşa scrie în site-ul de prezentare,
www.casaboltarece.ro.
Este posibil ca pivniţa de la „Bolta Rece” să fie de
fapt doar un fragment despărţit printr-o obturaţie de o
reţea mai largă de subterane. Există cazuri când
localurile au fost ridicate chiar deasupra gurilor unor
crame mult mai vechi, asigurându-se un fel de deservire
„la botu’ calului”.
Cel mai bine este să vorbiţi cu personalul cârciumii
şi cu vecinii din zonă. S-ar putea descoperi ceva extrem,
extrem de interesant.

Judeţul Ilfov: Afumaţi. Centura de fortificaţii a

Bucureştiului. Snagov.

Afumaţi (jud. Ilfov)

 Comuna ilfoveană Afumaţi îşi trage celebritatea de la
domnitorul muntean Radu de la Afumaţi (1495-1508),
care-şi avea aici curtea domnească. Pentru a-l deosebi
de alţi domnitori cu numele de Radu (pe tatăl său îl
chema tot Radu, un fiu al său care a domnit şi el, tot
Radu ş.a.) a primit supranumele „de la Afumaţi”, pentru
că avea o proprietate în localitate, moştenită de la
bunicul său Vlad Călugărul (1482-1495).
Aici şi-a ridicat şi stolnicul Constantin Cantacuzino,
la sfârşitul secolului XVII, o curte boierească (str.
Ştefăneşti 57- 59; LMI IF-II-a-A-15258), un palat şi o
biserică. Savantul istoric, Nicolae Iorga, în vizita sa din
1935 la Afumaţi, a presupus că vechiul palat cantacuzin
a preluat planul construcţiei sau chiar părţi din Curtea
Domnească a voievodului.
Din Palatul cantacuzin nu se mai păstrează intacte
decât pivniţele, asemănătoare din anumite puncte de
vedere cu cele de la Curtea Domnească din Bucureşti
(Curtea Veche). Clădirea a suferit transformări radicale
în secolul XIX, efectuate de baronul Dumba Sterio,
următorul proprietar. Aceste transformări sunt reliefate
şi în noua denumire de „conac” (str. Ştefăneşti 57; LMI
IF-II-m-A-15258.01), care înlocuieşte titulatura de
„palat”, acordată iniţial construcţiei. Clădirea este în
prezent administrată de SC AGRO INDAF SRL, o
societate comercială care se ocupă cu prelucrarea
laptelui.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (str.
Ştefăneşti 59; LMI IF-II-m-A-15258 ,02), ctitorie a
stolnicului Cantacuzino, a fost ridicată în anul 1961
conform unor surse (LMI 2004), sau 1969 (conform lui
Ion Iordan).
 Despre existenţa unui tunel care făcea legătura între
palat şi biserică scrie Ion Iordan în lucrarea
„împrejurimile Bucureştilor - ghid turistic” (Societatea
„R”, 1992):
„Se spune că între palatul ce era situat în partea de
Nord a actualului sat Afumaţi şi biserica aşezată pe un
teren mai ridicat, în Sudul satului, era un tunel de
legătură, prin care se ieşea spre masivele păduri din
împrejurimi, în caz de atac sau de asediu”. (pag. 109)
Informaţia părea neclară, fragmentul citat sugerând
o distanţă mult mai mare între cele două obiective decât
există în realitate. Căutând să verificăm, am descoperit o
sursă independentă care a confirmat existenţa tunelului
şi a adus unele completări.
Pivniţele ansamblului curţii construite de
Constantin Cantacuzino sunt structurate pe mai multe
rânduri şi niveluri. Tunelul ar porni din latura Sudică a
pivniţelor şi ar avea două ramificaţii. O galerie s-ar
îndrepta spre biserica „Adormirea Maicii Domnului”. A
doua galerie ar subtraversa unul din iazurile localităţii,
continuându-se pe o distanţă nedeterminată pe sub
pădurile din zonă.

Centura de Fortificaţii a Bucureştiului (Ilfov sau

Bucureşti)

(Notă! Datorită regimului juridic incert, nimeni, aşadar,

nici noi, nu poate spune cu exactitate dacă aceste
construcţii de geniu militar aparţin de Bucureşti sau de
Ilfov)
Centura de fortificaţii a Capitalei a fost construită în
perioada 1882-1896, din iniţiativa regelui Carol I.
Proiectul iniţial a fost realizat de către generalul Henri
Alexis Brialmont, pe baza unui raport al Ministerului de
Război. Datorită costurilor imense (care au depăşit 111
milioane lei aur, ceea ce reprezenta cam de trei ori
bugetul alocat armatei la acea vreme), proiectul a fost
modificat în timp, pentru reducerea cheltuielilor. S-au
ridicat şi înarmat 18 forturi şi 18 baterii intermediare,
dispuse radial de jur-împrejurul oraşului. Forturile au
fost legate între ele printr-o cale ferată, un drum militar
(actuala şosea de centură) şi o linie telegrafică.
Formând un cerc în jurul oraşului Bucureşti,
fortificaţiile sunt distribuite astfel: Fortul I Chitila,
Bateria 1-2, Fortul II Mogoşoaia, Bateria 2-3, Fortul III
Otopeni, Bateria 3-4, Fortul IV Tunari, Bateria 4-5,
Fortul V Ştefăneşti, Bateria 5-6, Fortul VI Afumaţi,
Bateria 6-7, Fortul VII Pantelimon, Bateria 7-8, Fortul
VIII Cernica, Bateria 8-9, Fortul IX Căţelul, Bateria 9-10,
Fortul X Leordeni, Bateria 10-11, Fortul XI Popeşti,
Bateria 11-12, Fortul XII Berceni, Bateria 12-13, Fortul
XIII Jilava, Bateria 13-14, Fortul XIV Broscărie, Bateria
14-15, Fortul XV Măgurele, Bateria 15-16, Fortul XVI
Bragadiru, Bateria 16-17, Fortul XVII Domneşti, Bateria
17-18, Fortul XVIII Chiajna, Bateria 18-19.
Centura de fortificaţii - „Forturile”, cum le spun
bucureştenii care au auzit despre ele - s-a dovedit a fi un
proiect costisitor şi mai ales inutil, lovitura de graţie
fiind aplicată de avansul tehnologic care-l făcea caduc.
În prezent, o parte dintre ele sunt părăsite, cu o
situaţie juridică incertă. Restul sunt unităţi militare,
ciupercării, depozite şi... o puşcărie. Datorită în principal
accesibilităţii, dar şi unei prezentări mai mult
romanţioase decât romantice, majoritatea
„exploratorilor” de tunele îşi încep activitatea aici, în
cadrul unor aşa-zise „expediţii”, de fapt simple excursii
de agrement, pe parcursul a câtorva ore.
 Bineînţeles, zidurile masive din cărămidă, aşezate în
locuri izolate şi înconjurate de o vegetaţie abundentă, nu
puteau să nu nască legende. S-a vorbit de întâlniri
satanice (care, după cum am observat şi noi, nu prea
lasă urme). S-au transformat simple şanţuri defensive
cu apă, în sisteme complexe de capcane inexistente.
Cea mai bizară, dar în acelaşi timp şi cea mai
persistentă legendă afirmă că forturile şi bateriile ar fi
conectate între ele printr-o reţea de galerii subterane.
Având în vedere plasarea lor pe o formă aproximativ
circulară, cu un perimetru de circa 70km, realizăm cu
uşurinţă că o astfel de reţea de tunele ar fi fost mai
complexă decât sistemul de fortificaţii în sine. Sistem de
altfel neterminat, din lipsă de fonduri... De altfel,
specialiştii în istorie militară afirmă acelaşi lucru: nu
există nicio reţea de tuneluri care să lege fortificaţiile
între ele. Legenda urbană a plecat de la două realităţi:
primo, că unele porţiuni din nivelurile inferioare ale
construcţiei sunt inundate, deci, în consecinţă, se poate
afirma despre ele aproape orice. Secundo, există oameni
rău-intenţionaţi care nu pierd nicio ocazie de a-şi bate
joc de eforturile unor entuziaşti, câteodată naivi.
O simpla navigare pe Internet vă poate furniza
detaliile la zi necesare vizitării acestor rămăşiţe ale
trecutului.
Atragem atenţia că Bateria intermediară 14-15
Măgurele a fost utilizată în trecut ca depozit de materiale
radioactive (deşeuri radioactive). Deşi unele instituţii şi
persoane o declară în mod inconştient „ecologizată”,
nivelul de radiaţii este ridicat atât în interior, cât şi în
unele zone adiacente acestei construcţii. Stau mărturie
măsurătorile întreprinse chiar de către noi, aici, în mai
multe ocazii, şi cu aparate radiometrice moderne şi
corect calibrate, fără nicio suspiciune de eroare. Deci,
aveţi grijă să nu luminaţi p-ormă pe întuneric, ca
licuricii!

Snagov (Ilfov)

Mănăstirea Snagov (LMI IF-II-a-A-15312) se află

într-o insulă-ostrov din partea de Nord a lacului Snagov.
Accesul se face doar cu barca, menţinându-se în acest
fel o izolare bine-venită atât pentru turiştii amatori de
inedit, cât şi pentru liniştea duhovnicească.
Prima atestare documentară sub numele de Snagov
apare în anul 1408, într-un hrisov al lui Mircea cel
Bătrân, dar unii specialişti afirmă că aici exista un lăcaş
de cult încă din vremea lui Vladislav I (1364-1379). De
altfel, pe insula pe care se află mănăstirea, săpăturile
arheologice au scos la lumina zilei unelte şi vase din
epoca bronzului şi din cea a fierului, monede romane şi
bizantine, care fac dovada unei locuiri vechi şi
neîntrerupte pe această insulă.
De-a lungul timpului, configuraţia complexului
insular s-a schimbat mult. Pe insula Snagov nu a fost
doar o mănăstire, ea era şi fortificată, fiind şi tainiţă a
tezaurului, şi închisoare. Ansamblul mănăstiresc
Snagov, edificat din cărămidă, avea ziduri puternice de
apărare, străjuite de un turn înalt de observare şi pază,
care servea, în acelaşi timp, şi ca clopotniţă. Fiind
înconjurată din toate părţile de ape şi de păduri dese,
insula avea o importanţă strategică deosebită. În veacul
trecut exista un pod construit din bârne de stejar, care
unea insula cu ţărmul, însă acesta a fost ars de turci în
timpul unei lupte, prilejuită de Revoluţia de la 1821. Se
spune că podul a ars o zi şi o noapte, întinzând un drum
de flăcări peste luciul apei. Până în zilele noastre se mai
pot vedea sub apa verzuie a lacului pilonii rupţi şi
pârliţi, căci podul nu a mai fost refăcut.
Având o existenţă (după unii, chiar şi moartea!)
puternic legată de Mănăstirea Snagov, Vlad Ţepeş
dispune construirea unui zid de apărare, a unui pod, a
unei închisori pentru trădători şi tâlhari şi a unui tunel
pe sub apă, care ar exista şi astăzi. Despre tunelul
construit pe fundul lacului se spune că, deşi acum este
inundat şi acoperit de plante acvatice, în anumite zile,
când apa e foarte limpede, se poate zări încă.
Încercările de a identifica tunelul din lacul Snagov
trebuie să ţină cont atât de configuraţia lacului şi a
insulei (modificări ale malurilor, de-a lungul timpului,
distanţa dintre maluri, adâncimea apei), cât şi de
posibile alte construcţii istorice de pe malurile
Snagovului. Identificarea traseului şi a rămăşiţelor
podului-pasarelă care lega insula de mal ar constitui
probabil un valoros indiciu.
Distanţele relative dintre insulă şi maluri sunt: 116
m înspre malul de Vest, 271 m înspre malul de Est, 224
m înspre malul de Sud. Este deci improbabilă plasarea
capătului tunelului de pe malul lacului în zona
Complexului rezidenţial al lui Ceauşescu (în zona
malurilor dinspre Sud), aşa cum se spune de către unii
localnici. Dată fiind paranoia lui Ceauşescu şi vigilenţa
Securităţii, aceasta ar fi zidit intrările în întregime, poate
chiar ar fi distrus tunelul. Dată fiind senzaţionalul ei,
informaţia ar fi trebuit să iasă la iveală după 1989, ceea
ce nu s-a întâmplat.
Insula şi Mănăstirea Snagov au multe legende, care
nu fac obiectul materialului nostru. Într-o excursie la
Snagov, interesaţi-vă şi de ele, deoarece sunt pline de
farmec, iar unele ascund realităţi uitate!
 Judeţul Maramureş: Şomcuţa Mare

Şomcuţa Mare (jud. Maramureş)

Oraşul Şomcuţa Mare se află în judeţul Maramureş.

De ceva timp, aici funcţionează Centrul Regional (MM)
de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil (str.
Cetăţii nr. 1A), adică triajul şi sala de aşteptare a
emigranţilor care-şi doresc să primească azil în
România. Nefericiţii, nici nu-şi închipuie ce-i aşteaptă!
În clădire a funcţionat, pe timpul Imperiului Austro-
Ungar, Cavaleria de la Baia Mare. După mult timp,
aproape de zilele noastre, a deservit o unitate de
jandarmi. Acum e Centru de Azil. Urmează să
adăpostească, în viitor, noua Primărie din Şomcuţa
Mare. Nu se poate spune că, din secolul al XVII-lea, de
când datează clădirea, nu a avut parte de diversitate.
Bătrânii povestesc că ar exista un tunel care leagă
clădirea de Cetatea Chioarului, tunel pe care soldaţii îl
puteau traversa călare. Cetatea a fost o fortificaţie de
pază, datând din secolul al XIII-lea. A fost demantelată
în 1718.
Ruinele cetăţii Chioarului (LMI MM-I-s-A-04369) se
găsesc la marginea satului Berchezoaia (care aparţine
administrativ de comuna Remetea Chioarului), în locul
numit „Cetate”.
Distanţa în linie dreaptă între cele două obiective
este de aproximativ 9 km.

Judeţul Mehedinţi: Ada-Kaleh. Drobeta-Turnu

Severin (Cetatea Severinului). Strehaia.

Ada-Kaleh (jud. Mehedinţi)

 Insula Ada-Kaleh nu mai există în prezent. Dacă ar
fi existat încă, ar fi reprezentat o locaţie „de rezistenţă”
în lucrarea noastră. Până în anul 1969, exista pe
Dunăre, la circa trei kilometri în aval de Orşova o insula
(re) botezată de turci, în 1788, Ada Kaleh (Insula Cetăţii
- în limba turcă). A fost scufundată odată cu ridicarea
barajului Hidrocentrala Porţile de Fier.
În 1717, austriecii (sub Eugeniu de Savoia) au
construit pe insulă o fortificaţie stelată tip Vauban,
prevăzută în colţuri cu bastioane, legate de două redute
extreme, prin galerii subterane. Realizată pe un plan
simetric şi unitar de-a lungul unui ax Est-Vest, cetatea
cuprindea întreaga suprafaţă a insulei.
Zidurile galeriilor şi bastioanelor erau din cărămidă
şi aveau înălţimea de 5-6 m şi grosimea, de 1.5-2 m.
Galeriile subterane boltite, formând în solul granitic un
labirint de peste 2 kilometri de catacombe, au fost atât
de bine executate, încât şi mai târziu, în veacul XX, în
unele încăperi se putea locui, temperatura fiind
constantă în orice anotimp. Aceste galerii au creat
insulei renumele de „rai peste hrube”, evident
subteranul fiind completat în această metaforă cu
prezenţele supraterane.
Din reportajul „Ada-Kaleh” al scriitorului german
Otto Alscher (1880-1944) reţinem existenţa unui tunel
pe sub moscheea insulei: „Moscheea este construită în
stilul zvelt mauric şi prin ferestre se pot zări pe pereţi
versete din Coran. Pe sub moschee, un tunel străpunge
zidul cetăţii”.
Despre cele două tunele construite în insulă se
afirmă a fi din timpul Măriei Tereza (1740- 1780),
comunicând cu malul românesc şi cu cel sârbesc.
Călătorul şi scriitorul interbelic Mihai Tican-
Rumano vizitând insula, prin 1932, menţionează că se
vedeau încă pe malul sârbesc al Dunării urmele unde
răspundeau tunelurile. Rumano mai dezvăluie că, după
spusele localnicilor, o altă galerie comunica cu malul
românesc, concluzionând că o astfel de lucrare trebuie
să fi ridicat multe dificultăţi.
Capătul de pe malul sârbesc avea ieşire la Fortul
Elisa- beta, construit sub ordinele generalului Hamilton.
Se mai vedea o gură de tunel pe sub ruinele fortului. În
prezent, nu cunoaştem dacă această fortificaţie, aşezată
pe malul sârbesc chiar în faţa insulei, mai există sau nu.
O parte din informaţiile prezentate aici au fost
extrase din lucrarea poetei Ileana Roman -„Viaţa şi opera
insulei Ada-Kaleh”, disponibilă pe site-ul www.ccm.ro.
Lucrarea merită să fie citită în întregime, pentru a
reînvia o epocă şi nişte imagini dintr-un loc care odată
era deasupra apelor marelui fluviu.

Drobeta-Turnu Severin: Cetatea Severinului (jud.

Mehedinţi)

Pe parcursul întregului Ev Mediu, cea mai

importantă cetate din zona Banatului de Severin era
Cetatea Severinului, aşezată într-un punct strategic,
care, timp de trei secole, a jucat un rol deosebit, fiind o
poartă de legătură între Europa răsăriteană şi cea
apuseană, dar şi un obstacol defensiv major în calea
expansiunii otomane.
Cetatea Severinului (sec. XIII-XVI, RAN 109782.07)
sau, mai degrabă, ruinele acesteia, se află amplasate pe
malul Dunării, în imediata vecinătate a Parcului
„General Draga- lina” din municipiu.
Arsă de turci în 1524, ruinele ei veghează şi astăzi
malul Dunării, amintind de rolul ei de cetate de graniţă,
sub al cărui control au izbucnit nenumărate conflicte
armate.
În colţul Sud-Estic, cetatea avea o poartă de unde,
spune legenda, ar porni un tunel ascuns către Dunăre.
În anul 1868, s-au făcut săpături, dar, neluându-se
niciun fel de măsuri de securitate a muncii, doi oameni
şi-au găsit sfârşitul sub dărâmături, motiv pentru care
s-a renunţat la căutarea acestuia.
O relatare (nu singura) a incidentului din 1868 se
găseşte într-o notă de subsol, în lucrarea „Cetatea
Severinului” (Aşezământul Tipografic „Datina
Românească” Vălenii-de-Munte, 1936), autor Al.
Bărcăcilă: „Aici, prin 1868, au săpat soldaţi «în căutarea
tunelului ce duce la Dunăre. Dărâmăturile au omorât
doi dorobanţi şi lucrul a încetat». Aşa povestea Ludmilla
Mann, născută Hergula, care, având atunci
cincisprezece ani, a alergat după lumânări, să nu moară
dorobanţii fără lumânare. În săpături am găsit cartuşe
nedescărcate din echipamentul acestor soldaţi”
(„Descoperirea zidului de Est al incintei interioare a dus
la poarta de la capătul zidului sudic, dinainte indicată
prin arcul pragului de sus” (op. cit. pg. 9, nota de subsol
apare la aceeaşi pagină).
Dacă evenimentul este real, trebuie să fi rămas acte
şi alte menţionări referitoare la el. Odată găsite, s-ar
putea lămuri legenda. De asemenea, deşi existenţa
acestui „tunel către Dunăre” este menţionată de mai
multe surse, majoritatea, dacă nu toate, sunt
redundante. În acest context, e greu de spus dacă este
vorba despre un tunel care ducea efectiv la malul
Dunării sau dacă de fapt tunelul intra pe sub albia
fluviului, pentru a ieşi în Serbia (cum există o altă
relatare din zonă, la Orşova).
 Este uşor de înţeles din ce motive, dacă acest tunel
a fost vreodată descoperit, i s-au astupat în grabă
intrările. Chiar şi în perioade liniştite ar fi putut folosi
contrabandiştilor, ceea ce nu ar fi fost pe placul
autorităţilor de pe ambele maluri ale Dunării.

Mănăstirea Strehaia (jud. Mehedinţi)

Ajungând stăpân al moşiei Strehaia, Matei Basarab

rezideşte din temelie, în anul 1645, vechea ctitorie a
boierilor Craioveşti. Astfel lua naştere Mănăstirea
Strehaia (jud. Mehedinţi). Din această perioadă datează
şi împrejmuirea bisericii cu o fortificaţie, având cinci
turnuri rotunde. Aşa cum se obişnuia, toate mănăstirile
româneşti erau destinate să îndeplinească şi un rol de
apărare, astfel explicându-se fortificaţiile rezistente, care
împrejmuiau construcţiile din interior.
Ridicată din piatră, biserica acestei mănăstiri
prezintă o anomalie. Spre deosebire de conceptul
canonic care impune orientarea altarului către Est, ea
are altarul la Sud. Unii au explicat această diferenţă
prin poziţia vechiului palat domnesc din incintă
(stăpânire a Craioveştilor, azi ruinat), care ar fi
determinat şi poziţia bisericii. Alţii au preferat legendele
care se leagă de biserică şi mănăstire.
O astfel de legendă spune că mănăstirea comunica
printr-un tunel subteran cu satul Comanda (jud.
Mehedinţi), aflat la circa 3,4 kilometri depărtare.
Dacă acest tunel există, rolul de punct puternic
fortificat al Mănăstirii Strehaia a fost hotărâtor în
construirea lui. Chiar şi la anul 1821 revoluţionarii lui
Tudor Vladimirescu s-au folosit de tăria zidurilor
încărcate de istorie.
 Judeţul Mureş: Sânpaul (castelul Haller). Saschiz.
Oraşul Târgu-Mureş (Bastionul Tăbăcarilor).

Comuna Sânpaul (jud. Mureş)

Comuna Sânpaul (jud. Mureş) este atestată

documentar în anul 1332 cu numele de Sancto Paulo. În
satul de reşedinţă se află ruinele castelul Haller (LMI
MS-II-a-A- 15798), deţinut de familia Haller din anul
1610 până în 1949. Actualul proprietar este
Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba-Iulia.
Castelul a cunoscut distrugeri şi reconstrucţii
succesive. A fost aproape distrus în 1575, în bătălia de
la Sânpaul. Reconstruit, suferă o nouă distrugere (1704)
în timpul răscoalei lui Rákóczi, la începutul anilor 1700.
Este reconstruit şi rezistă vicisitudinilor istoriei până în
anul 1949, când este naţionalizat de regimul comunist
de atunci.
Starea actuală este deosebit de precară, iar în lipsa
unor finanţări necesare reconstrucţiei, se agravează pe zi
ce trece. Unii localnici leagă decăderea castelului de
vechiul blestem al unei vrăjitoare. Conform unei legende
locale, bărbatul unei ţigănci vrăjitoare ar fi fost biciuit pe
nedrept de groful castelului, aceasta aruncând un teribil
blestem de pustiire veşnică. Pare mai raţional ca
localnicii să atribuie ruinarea castelului unui blestem
decât neglijenţei şi nepăsării autorităţilor patrioate...
În „Ziarul de Mureş On-line” (articol din data de
29.12.2008, sub semnătura lui Allain Cucu) este citată
mărturia unui localnic bătrân referitoare la existenţa
unui tunel al castelului: „Ştiu că mai de mult exista un
tunel secret, subteran, ce pornea din pivniţă şi care
ducea până la biserica din deal. Poate mai o exista şi
acum tunelul, dar nimeni n-a avut curajul să se avânte
într-acolo”.
„Dar nimeni n-a avut curajul să se avânte într-
acolo”. Parcă ar fi vorba despre un loc păzit de un balaur
solzos care scuipă foc pe gâtlej. De fapt, explicaţia este
alta. Devenit un element prea comun într-un peisaj fix şi
mereu consecvent cu sine însuşi, localnicii încep, cu
vremea, să ignore prezenţa unui monument deosebit în
propria localitate. Deşi se păstrează o mândrie locală,
mereu afirmată şi reafirmată faţă de acesta, în unele
localităţi este greu să găseşti 2-3 oameni care să ştie
câteva vorbe despre moment. Pur şi simplu, e prea
comun.
Tunelul de la Sânpaul îşi aşteaptă (re)descoperitorii,
care neapărat trebuie să-şi asume riscul de a se surpa
castelul peste ei, în timp ce explorează pivniţa acestuia.

Cetatea Saschiz (jud. Mureş)

Cetatea ţărănească ce domină şi acum Saschizul

(jud. Mureş) este construită pe un deal (ne) împădurit, la
aproximativ 2 km Vest de vatra satului. Până acum vreo
câţiva ani, puţini străini de localitate ştiau de existenţa
ei, din cauză că era mascată de pădurea deasă ce
crescuse în jurul ei. Apoi, cuprinsă de zel, Primăria
localităţii a tăiat copacii şi acum cetatea se vede din
şoseaua naţională ce traversează comuna.
Fortificaţia (LMI MS-II-m-A-15780) a fost ridicată
între sec. XIV-XV pentru a-i proteja de invazii pe
locuitorii din Saschiz şi din alte şase comune alăturate,
care au ajutat la construirea ei. Lucrările au început în
anul 1347, după cum indică o inscripţie de pe zidul de
N-V al cetăţii.
 În interiorul fortificaţiei se afla o capelă, din care
astăzi nu a mai rămas decât o ruină. S-a păstrat şi
fântâna cetăţii, adâncă de 65 de metri (în prezent, doar
11-12 metri rămaşi descoperiţi, restul colmatat) despre
care se spune că făcea legătura, printr-un tunel
subteran, între incinta cetăţii şi centrul comunei
Saschiz.
De-a lungul timpului, legenda a fost persistentă,
deşi interesul turistic a fost neglijat de stat (drumul este
neasfaltat, destul de dificil de accesat pe vreme
ploioasă). Această „probă a timpului” poate fi un indiciu
despre existenţa reală a acestui tunel.

Oraşul Târgu-Mureş - Bastionul Tăbăcarilor

Un reportaj publicat în data de 17.07.2010 de Ligia

Voro, în Corso - Săptămânal de cultură urbană, îşi
propune temerara întreprindere de a discuta cu
„specialiştii” tema existenţei unor tuneluri subterane în
cetatea medievală Târgu-Mureş.
O primă afirmaţie interesantă îi aparţine istoricului
Cornel Sigmirean: „A fost făcut un studiu, dar nu cred
că au atins acest subiect, pentru că era scris prin anii
‘60- 70, când asemenea teme erau prohibite”. Adevărat
şi sincer grăiţi, domnule Cornel Sigmirean!
Citându-l pe directorul Muzeului Judeţean de
Istorie, Soos Zoltan, autoarea obţine explicaţia-standard,
pe care ne-ar plăcea s-o numim generic „hazna-
canalizare”. Totuşi, în text se strecoară timid, cu greu, şi
o posibilă locaţie: „Este posibil să fi fost măcar unul, o
cale de ieşire, dar încă nu a fost cercetată. În Bastionul
Tăbăcarilor este o fântână, aşa se vede şi din releveele
turnului, din care e posibil să fi ieşit un tunel, dar care
este actualmente zidit”.
 Bastionul Tăbăcarilor datează din jurul anului 1620.
Împreună cu celelalte 6 bastioane, şi zidul cetăţii care le
unea, asigurau structura defensivă principală a oraşului
Târgu-Mureş. Denumirea vine de la breasla care l-a
construit şi care-i asigura funcţionalitatea. În ceea ce
priveşte codul LMI, acesta ar trebui să fie MS-II-m-A-
„Incinta fortificată cu bastioanele”, parte a MS-II-a-A-
15454, „Ansamblul Cetăţii Medievale”. Nu cunoaştem
motivul lipsei din descrierea codului MS-II-m-A-
15475.02 a Bastionului Tăbăcarilor.
Despre tunelul de la Bastionul Tăbăcarilor, un
reprezentant al autorităţilor locale, Aurel Trif, director
executiv al Primăriei Târgu-Mureş, promite, în articolul
citat anterior, că va fi studiat în cadrul proiectului de
restaurare a cetăţii, proiect finanţat cu bani de la
Europa: „Ideea studierii şi chiar a deschiderii circuitului
turistic a tunelului există, însă. În faza restaurării
bastionului, va fi analizată posibilitatea deschiderii unei
părţi a tunelului. În acest scop, fântâna trebuie
analizată, cercetată şi consolidată”..

Judeţul Neamţ: Hanul Ancuţei; Oraşul Roman -

Episcopie - Cetatea Nouă a Romanului - Aria
Episcopie - strada Dobrogeanu-Gherea - Catedrala
Episcopală - Varia. Pângăraţi (Mănăstirea – biserica).
Tg. Neamţ (Cetatea Neamţ).

Hanul Ancuţei (jud. Neamţ)

Au ce au profesorii cu „lecturile obligatorii”. Dintr-o

astfel de lectură au auzit oamenii de Hanul Ancuţei,
locaţie centrală a romanului omonim al lui Mihail
Sadoveanu.
 Hanul este situat pe una din principalele drumuri
europene ce străbat România (E85), la 27 km N-V de
municipiul Roman, spre Suceava.
Într-un document din 1876, care cuprindea un
inventar al moşiei Tupilaţi, era trecut şi „rateşu” de la
Ancuţa”, care avea patru odăi pentru musafiri, o odaie
pentru crâşmari, una pentru hangiu, două camere de
odihnă şi grajdul. În mijloc se afla o curte în care
trăgeau căruţele oaspeţilor. Printr-un gârlici, se intra
într-o pivniţă sub clădire.
Vechea construcţie a hanului a fost dărâmată în
jurul anului 1943, păstrându-se numai beciul şi ruinele
exterioare. Cu zidurile în ruină, a vegheat întinderile
pustii până acum două decenii şi jumătate, când a
redevenit locul de popas. Sub comunişti, rămăşiţele au
fost expropriate şi demolate în întregime, păstrându-se
din vechiul han numai podeaua şi beciul. Apoi a fost
reconstruit, încercându-se să i se dea un aspect rustic,
de epocă.
Sub cârciumă se află intrarea în pivniţa boltită,
construită din piatră de râu, având lungime de 11 metri
şi o lăţime de 4 metri. Conform unui articol publicat de
Elena Hirtan, în ziarul „Gândul” din 2.10.2007 cu titlul
„Hanul cu o nouă Ancuţă”: „Pivniţa e legendară în zonă.
Se spune că ar fi de fapt începutul unui tunel care nici
nu se ştie unde se termină. Acum e funcţională doar pe
cât se întinde hanul, dar multe poveşti s-au auzit despre
tunelul subteran”.

Roman (jud. Neamţ)

Romanul este un oraş care colcăie, la propriu, de

reţele de tuneluri, cu ramificaţii complexe şi dispuse pe
mai multe niveluri, la adâncimi diferite. În unele zone, se
suprapun câte două sau chiar trei galerii, săpate în
masa lutoasă a subsolului oraşului şi apoi întărite cu
ziduri de cărămidă, cu bolţi clasice. Galeriile au de obicei
înălţimea între 1,75-2 metri şi lăţimea de aproximativ
1,80 metri. Zidurile şi bolţile au o grosime de 0,30 metri
şi sunt construite din cărămizi puse pe cant, legate între
ele cu lut.

Episcopie - Cetatea Nouă a Romanului

Legenda acestui tunel, foarte cunoscută dacă nu cea

mai cunoscută de locuitorii Romanului, se referă la
faptul că beciurile şi galeriile subterane ale Romanului
asigurau legătură directă între Episcopie şi Cetatea
Nouă a Romanului, trecând pe sub Şiret. Era imposibil
să se construiască un tunel atât de lung care să treacă
şi pe sub Şiret? Probabil că da.
Cetatea Nouă a Romanului era plasată la circa 5
kilometri de Gidinţi (jud. Neamţ), la confluenţa râului
Moldova cu Şiretul. Avea rolul de avanpost de apărare a
Cetăţii de Scaun şi trebuia să controleze drumul care
trecea pe aici. Cetatea de piatră zidită de Ştefan cel Mare
s-a realizat în trei etape: iniţial, în 1466, apoi a fost
refăcută după campania de la 1476 şi extinsă la 1483.
Din fortificaţie nu se mai văd azi decât ruine
năpădite de buruieni, după ce a fost transformată
succesiv, întâi de proprietarul moşiei pe care se afla,
apoi de localnici, în carieră de piatră. Este un loc bun de
meditat la „gloria lumii”...
Căutând referinţe despre acest tunel, am găsit în
cartea lui Vasile Ursachi „Episcopia Romanului -
Cercetări arheologice” (Ed. Filocaţia, 2008) o menţiune
interesantă: „Casa Venianim Costachi (care aparţine sec.
XVIII, fiind atribuită acestui episcop, care a păstorit la
Roman între anii 1796 şi 1802 - n.n.) şi beciul făcut sub
această casă, odată cu ea, a dat naştere unei frumoase
legende pe care o vehiculează şi astăzi mulţi romaşcani,
privitoare la existenţa unui tunel între Episcopie şi
Cetatea Nouă a Romanului de la Gâdinţi, ctitorie a
domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Datarea cu
precizie a acestui beci constituie, dacă mai era nevoie,
spulberarea acestei legende, care, deşi este frumoasă şi
mai ales misterioasă, nu este conformă cu adevărul
istoric”. Este adevărat că dl Ursachi este îndreptăţit să
facă asemenea speculaţii, deoarece a condus cercetările
arheologice în jurul Catedralei (descoperind un cimitir
între Catedrală şi Casa Veniamin Costachi, vestigiile
beciului şi al gârliciului acestuia, ş.a.). Totuşi, planurile
de situaţie cât şi descrierea săpăturilor nu lasă loc unor
afirmaţii atât de categorice, cel puţin în privinţa
existenţei tunelului.

Aria Episcopie - strada Dobrogeanu-Gherea

În zona istorică a oraşului, pe partea superioară a

terasei de confluenţă a Siretului şi Moldovei, s-au
descoperit, cu ocazia lucrărilor de construcţii, o reţea de
galerii subterane, îngrijit lucrată şi întărită cu cărămidă
(cu un început datând probabil din sec. al XVIII-lea). Se
presupune că ele au fost construite de negustori, pentru
depozitarea şi conservarea mărfurilor perisabile. Accesul
în tunele se făcea prin intrări sub formă de arcadă, cu
trepte din piatră sau lemn, sau prin intrări-gârlici. Zona
bogată în beciuri este situată între Episcopie şi strada
Dobrogeanu-Gherea.

Catedrala Episcopală
 În beciurile de sub Catedrala Episcopală din Roman
a fost descoperită în anii 70 o încăpere secretă plină cu
butoaie de lemn, aproape putrezite, care conţineau un
vin vechi de secole.
S-a descoperit că subteranele Episcopiei erau
înţesate de galerii şi de catacombe, datând din vremea
lui Ştefan cel Mare, care se prelungesc pe sub întregul
oraş Roman.

Varia

În anul 1998, strada Ştefan cel Mare din Roman s-a

prăbuşit în urma infiltrării masive a apei în beciurile
care se aflau sub carosabil. Au ieşit la iveală beciuri
structurate pe 2 niveluri. Circulaţia pe strada Ştefan cel
Mare a fost închisă pentru cercetări arheologice,
existând perspectiva transformării locaţiei în muzeu.
Prăbuşiri similare, dar de proporţii mai mici, s-au mai
petrecut în Roman pe străzile adiacente zonei centrale.
Structura de rezistenţă a blocului nr. 3 de pe strada
Nicolae Titulescu este afectată de cutremure, dar şi de
faptul că a fost construit pe nişte vechi beciuri
suprapuse, confirmate de prospectările din zonă.
În timpul lucrărilor de consolidare a clădirii Poştei,
proiectul de construcţie a fost modificat după
descoperirea beciurile suprapuse peste care era ridicată
clădirea.

Mănăstirea Pângăraţi (jud. Neamţ)

Denumirea locului, Pângăraţi, provine după istoricul

Nicolae Iorga de la un posibil călugăr Pangratie care „se
pare, 3 fost un pustnic de demult dând numele pârâului
din apropiere”. Iorga întăreşte faptul că numele de
Pângăraţi nu are «nici un amestec unei idei de
pângărire”, cum s-ar putea, în mod superficial,
presupune.
Biserica Mănăstirii Pângăraţi (LMI NT-II-a-A-10637)
datează din secolul al XVI-lea, fiind zidită la leat 7068
(1560) de Alexandru Lăpuşneanul, domnitorul Moldovei,
pe un vechi loc de sihăstrie, legat în mod tradiţional de
Sfântul Mucenic Dimitrie, care s-a manifestat aici cu
multe vedenii şi întâmplări minunate. Chiar Alexandru
Lăpuşneanul a hotărât zidirea bisericii, în urma unor
îndemnuri onirice persistente, după cum ne informează
Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”: „mai apoi
şi Pângăraţiul au făcut, mai mult de frică, decât de
bunăvoie, că de multe ori arătându-i-să în vis Sfântul
Mucenic Dimitrie, de-l îngroziia ca să-i facă biserica pre
acel loc, s-au apocat cu toata osârdia şi o au făcut”.
Această biserică este deosebită mai ales pentru
existenţa a două biserici suprapuse, caz extrem de rar
pe care nu-l mai regăsim decât la Biserica „Sf. Ioan
Botezătorul” de la Suceava.
Intrarea în biserica de la etaj se face pe latura de
Nord, prin intermediul a două pridvoare: primul,
exterior, deschis, al doilea, închis. Urmează în plan
pronaosul, naosul şi altarul. Din colţul de Nord-Vest al
pronaosului, o scurtă scară în spirală face legătura cu
biserica de la parter.
Biserica mică de jos este de fapt o tainiţă
transformată în capelă, scundă, cu pronaos, naos şi
altar, acoperite cu bolţi „en berceau” neglijent executate.
Nota de improvizaţie este generală şi cu atât mai
pregnantă la deschiderile operate între naos şi altar.
Privitor la geneza acestei construcţii mixte ipoteza
dominantă - în lipsă de date concrete - consideră că, la
1560, Alexandru Lăpuşneanul a zidit biserica existentă,
cu o tainiţa la subsol. În jurul anului 1642, această
tainiţă a fost amenajată ca paraclis de către Dumitru
Soldan, lucrare întregită de către egumenul Macarie în
1806. A fost folosită, de-a lungul timpului, şi ca depozit
al tezaurului Moldovei, în vremuri de restrişte.
Precizăm că, iniţial, spaţiul unde ulterior s-a
amenajat biserica secundară avea rol de tainiţă. Faptul
că această tainiţă comunica cu pronaosul, şi nu cu
altarul este foarte important, deoarece deschide
perspective noi în cercetarea tunelurilor, legate de
biserici şi de mănăstiri. Părerea unanim acceptată, fie şi
numai la nivel de tradiţie orală şi legendă, plasează
aproape ca un laitmotiv intrarea în astfel de tunete şi
tainiţe în zona altarului, lată însă că există şi
alternative...
În urma cercetărilor arheologice, întreprinse între
anii 1993-1994, s-au descoperit beciurile chiliilor de pe
latura răsăriteană, „beciul mare boltit cu 14
despărţituri”, datând din perioada Arhimandritului
Varnava (1833-1859). Nu putem preciza însă dacă este
vorba de casete individuale sau dacă despărţiturile sunt
doar aparente sau nu.
Biserica Mănăstirii Pângăraţi este un ansamblu
arhitectonic unic, de care se leagă atât fapte minunate
(vise şi apariţii miraculoase, descoperirea unei formaţii
granitice pe un loc despre care se afirma că nu este
propice unei construcţii ş.a.), cât şi urme materiale
interesante pentru subiectul acestei cărţi.

Tg. Neamţ (jud. Neamţ)

Aşezată aproape de vârful cel mai înalt al Culmii

Pleşului, Cetatea Neamţ (LMI NT-II-m-A-10707) era una
din cele mai întărite fortificaţii de care a dispus statul
medieval moldovenesc. Ea străjuia valea Moldovei şi a
Siretului, ca şi drumul care trecea peste munte în
Transilvania, de la Târgu Neamţ spre Pipirig, peste Petru
Vodă, prin Poiana Largului spre pasul Tulgheşului.
Locul pentru amplasarea Cetăţii Neamţ a fost ales în
mod fericit, întrucât Culmea Pleşului asigura, prin
poziţia sa naturală, mari posibilităţi de apărare. Stânca
Pleşului apare ca un pinten cu plan, în formă
aproximativ triunghiulară, desprins de vârful Cerdac, cu
înălţimea de circa 480 m faţă de nivelul mării şi de 80 m
faţă de nivelul apei Neamţului. De sus, de pe vârful
Cerdacului, unde se presupune că a fost un important
punct de observaţie, se deschide un orizont larg, de
unde se pot transmite şi recepţiona semnale vizuale la
distanţă.
Situată în imediata apropiere a oraşului Tg. Neamţ
(jud. Neamţ), Cetatea Neamţ (sau a Neamţului) face
parte din categoria monumentelor medievale de o
valoare excepţională din România.
Materialul, databil de pe stratul cel mai de jos de
locuire al cetăţii, scos la iveală de cercetările arheologice,
este similar cu cel descoperit la cetatea de scaun de la
Suceava. Astfel, au fost identificate şi monede din timpul
domniei lui Petru I Muşat (1375-1391), constituie o
dovadă certă că Cetatea Neamţ a fost construită în a
doua parte a domniei lui Petru I.
Ca orice fortificaţie medievală, Cetatea Neamţ avea
locuri tainice, de care puţini oameni ştiau în timpul cât
ea a fost funcţională... Aşa se pare că a fost presupusa
ieşire secretă din încăperea de pe latura Vestică, de
lângă turnul S-V, unde o porţiune de zid era gol la mijloc
şi pe unde se putea realiza, la nevoie, legătura cu
exteriorul. Alexandru Vlahuţă oferă o informaţie
interesantă în „România pitorească” (capitolul „în Munţii
Neamţului”), legată de o subterană a acestei cetăţi:
„...fantastica ruină a Cetăţii Neamţului. Urcăm pe
jos, prin strâmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea
ce taie păretele din stânga, şi-ntr-un sfert de oră suntem
deasupra, la „porţile cetăţii”. Se văd încă urmele
şanţului de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. Între
cei patru stâlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste şanţ,
un pod „de piele de bivol”, noaptea se strângea, şi
rămânea castelul încins c-un brâu de apă. Deasupra
porţii şi pe la colţuri se ridicau turnuri înalte, cu
ferestrui înguste, pe care cătau în vale ochii şi sineţele
străjerilor. Trufaşa clădire-şi rânduia-ncăperile în patru
aripi mari, lăsând între ele o curte, în mijlocul curţii, o
bisericuţă, din altarul căreia pornea pe sub pământ
tainiţa scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe,
afară din cetate. Puternic înfipt în creştetul unui grind
stâncos, având în spate întunecime de codru, în faţă
prăpastie sub metereze-nalte, şi vedere largă pe toată
valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele,
a înfruntat adesea c-o mână de voinici oştiri năvălitoare,
şi-n şase veacuri de nepătată mândrie, o singură dată şi-
a deschis porţile fără de luptă, ş-atuncea nu unui
cuceritor străin, ci falnicului domn al tuturor românilor
Mihai Viteazul”.
De asemenea, legendele vorbesc că în fântâna
cetăţii, la o adâncime de circa 10 metri, s-ar afla gura
unui tunel, prin care se făcea legătura cu exteriorul
cetăţii.
Astfel este şi legenda numită „Cetatea Neamţului”
(S.T.- Kirileanu. Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi
Sfânt, Bucureşti, 1943, pg. 144-146 ; Şt. Georgescu-
Sergeu, „Lumea ilustrată”, rev. an. II, f. 86 şi M.
Sadoveanu, „Oameni şi locuri”, pg. 44 şi 46): „[...] Şi-n
mijlocul ogrăzii din cetate, era o fântână, adâncă tare...
te coborai cu găleata până la jumătate, şi de-acolo
puteai intra într-o hrubă, care răspundea în fântână şi
prin hruba aceea mergeai, mergeai şi ieşeai la capătul
muntelui, de ceea parte, în pădure, spre Oglinzi... după
cum se ştie c-au fost de la Cetate şi până-n Târgu-
Neamţ”.
În însemnările lui Nicolae Creţulescu, păstrate în
manuscris la Biblioteca Academiei Române, găsim
menţionată această subterană: „în centrul curţii se află
o fântână, iar prin râpă (şanţ- n.a.) era o comunicaţie
secretă în caz de alarmă. Gura hrubei era închis în
formă de melc printre stâncile râpei, greu de descoperit.
Hruba duce la fântână pe sub pământ, pe sub poarta a
doua până la zidul râpei de Nord, iar de aici, spre
munte”.
Deşi la Cetatea Neamţ s-au făcut multe campanii de
cercetări arheologice de-a lungul timpului, autorul nu
cunoaşte în ce măsură acestea au cercetat şi fântâna.
Deşi gura de tunel din fântână este o informaţie
redundantă, legată de multe cetăţi medievale, rapoartele
arheologice nu amintesc de obicei de cercetări axate pe
fântânile din aceste locaţii.

Judeţul Olt: Beciu. Corabia (castrul Sucidava).

Iancu Jianu. Slatina.

Comuna Beciu (jud. Olt)

Din „Marele dicţionar geografic al României”,

coordonat de G. Grigore Tocilescu (lucrare în 5 volume,
editată de Stabilimentul grafic J.V. Socec, Bucureşti,
1898-1902), cităm în întregime „Legenda comunei
Beciu”: .
 „Comuna e foarte veche. Legenda spune că numele
şi l-a luat de la un beci zidit sub pământ (...) care servea
oamenilor de loc de retragere în timpul primejdiilor şi
mai ales pentru păstrarea trofeelor şi prăzilor luate de la
inamici în timpul războaielor.
Alţii spun că această peşteră ar fi zidită, sub casele
lui, de un vechi proprietar, numit Bârsescu, pentru
păstrarea vinurilor sau pentru scopul de-a se adăposti
în timpul răzmeriţelor, unde se închidea ca într-o cetate.
Bârsescu, murind fără moştenitori, închină proprietatea
sa sfintei mitropolii.
Bătrânii mai povestesc că părinţii lor, de multe ori,
în vremuri de restrişte şi-au găsit mântuirea,
ascunzându-se în acest beci. Mai la urmă, multă vreme
a stat sub stăpânirea turcilor.
În anul 1890, cu ocazia săpăturilor la şoseaua
comunală, s-au găsit rămăşiţe din zidăria acelui beci”.
Legenda şi corespondenţele ei reale sunt importante
din mai multe puncte de vedere. În primul rând,
subliniază importanţa toponimelor într-o analiză
pluridisciplinară. Multe dintre aceste toponime, în afară
de vechimea nebănuită, ascund diferite explicaţii-cheie,
ca de exemplu „La cetate”, „La chilii”, „Piatra scrisă”, „La
strajă”, „La comori” ş.a.
În al doilea rând, explicaţia că beciul era folosit şi
„pentru păstrarea vinurilor” ne duce cu gândul la o
cramă. Cele mai importante cavităţi subterane
prefeudale şi feudale se găsesc, nu întâmplător, în zone
viticole.
Din ultimele rânduri citate rezultă că legenda a fost
confirmată de realitatea din teren, deşi probabil astăzi
detaliile descoperirilor s-au pierdut. Nu şi pentru
totdeauna.
 Credem totuşi că o cercetare în arhivele primăriei,
cât şi în arhive bisericeşti (terenul lui Bârsescu a fost
donat după moartea acestuia Bisericii) pot aduce
elemente care să permită (redescoperirea cavităţilor de la
care comuna Beciu îşi trage numele.

Corabia (jud. Olt)

În dreptul oraşului Corabia, pe malul Dunării, se

află ruinele fostului castru de la Sucidava (LMI OT-I-s-A-
08491). Romanii au ridicat acest castru după cucerirea
Daciei, pe locul fostei capitale a tribului geto-dac al
sucilor.
Castrul acoperea o suprafaţă de două hectare, în
jurul său fiind descoperită o aşezare omenească, întinsă
pe alte 22 de hectare. A suferit distrugeri succesive,
cauzate de huni, în jurul anului 442 A.D., apoi de slavi,
în anul 600 A.D. Ce a mai rămas, a fost distrus în parte
de locuitorii din împrejurimi, care au folosit locul ca o
carieră de piatră (şi de cărămizi antice...) pentru
propriile construcţii. Lucrările de restaurare au demarat
în anul 1964, iar în prezent locaţia poate fi vizitată de cei
interesaţi.
Cărămizile roşiatice pe care sunt inscripţionate
literele LVM sunt dovada trecerii prin aceste locuri a
Legiunii a V-a Macedonica din fostul Imperiu Roman, un
pedigri impresionant al castrului Sucidava.
În anul 1958, la Sucidava s-a descoperit o fântână,
construită în timpul împăratului Iustinian (482- 565), pe
care specialiştii o consideră unică în Sud-Estul Europei.
O uşă metalică (element modern şi bine-venit într-o
ţară unde vandalismul este considerat demn de
respect...) indică începutul subteranei. Cărămizile
romane care boltesc treptele descendente şi galeria
orizontală sunt un semn al vechimii tunelului. După o
coborâre la 18 metri sub nivelul solului, tunelul de 26 de
metri conduce la o cavitate unde se află apă bună de
băut.
În exteriorul zidurilor de apărare, apa este captată
dintr-un izvor, la care se ajunge prin tunelul subteran.
Astfel s-a rezolvat aprovizionarea cu apă chiar şi în
timpul unui asediu.
De-a lungul timpului, a apărut un inedit obicei local
(cunoscut doar în oraşul Corabia şi în satele din
împrejurimi) legat de „izvorul iubirii” de la Sucidava. Se
spune că dacă bei din această apă, sufletul îţi va fi plin
de iubire toată viaţa. Aşa că fetele se duc în adâncul
pământului chiar în ziua nunţii lor, să bea „apa vie a
iubirii”, ca să-şi îndrăgească soţii pentru veşnicie.
Mireasă sau nu, cu mireasă sau fără, poate ar fi
bine să ajungeţi la Sucidava. Cine ştie, poate miracolul
izvorului chiar funcţionează!

Iancu Jianu (jud. Olt)

Actuala localitate Iancu Jianu se numea în trecut

Ştirbei, deoarece aici avea prinţul Barbu Ştirbey moşii
întinse şi un frumos palat, pe dealul unde acum este
liceul. Palatul a fost dărâmat de comunişti, însă a mai
rămas din toată averea prinţului o cramă domneasca
încă folosită.
Pe vremea lui Mihai Viteazul exista un tunel
subteran care lega Curtea Buzeştilor, localizată la Vest
de Biserica „Cuvioasa Parascheva” (LMI 0T-II-m-B-
08925), pe actuala locaţie a Şcolii Generale nr. 1 din
localitate, şi mănăstirea Călui (LMI OT- ll-a-A-08808),
aflată în comuna Călui (jud. Olt), la câţiva kilometri
distanţă spre Sud-Vest. Acest tunel reprezenta o cale de
scăpare a localnicilor din calea deselor atacuri ale
străinilor.
În comuna Iancu Jianu există bătrâni care pot
indica vechile intrări, aflate într-o stare accentuată de
degradare. Ei povestesc că pe vremea în care erau încă
copii au pătruns în acest tunel, care era întrerupt pe
parcurs din cauza unei surpări a zidăriei.

Slatina (jud. Olt)

Pe data de 7.06.2007, în urma unor lucrări edilitare,

executate în zona veche a oraşului Slatina, în zona
parcului „Eugen Ionescu”, a ieşit la iveală un adăpost
subteran, de aproximativ 100 de metri pătraţi, vechi din
jurul anului 1880. Datarea a fost făcută prin
compararea cărămizilor cu cele ale altor clădiri din oraş,
cărora li se ştia data execuţiei. Beciul este construit în
sistem boltit, cu arcadă semirotundă, iar intrarea era
obturată cu o gură de beton. Interesant este că podeaua
pare a fi cimentată, iar pereţii sunt tencuiţi, situaţie
neobişnuită pentru subsolul unei clădiri, ceea ce
specialiştii presupun a fi de fapt.
Deosebit de interesant este faptul că în interior s-au
găsit baterii folosite de mineri înainte de 1989, ceea ce
înseamnă că în interior s-a mai pătruns mult timp după
construirea adăpostului, într-un scop rămas
necunoscut. Situl descoperit de muncitorii care
modernizează parcul se află în imediata apropiere a
Muzeului Judeţean Olt şi a Inspectoratului Judeţean de
Poliţie Olt şi seamănă cu un depozit secret.
Actualul parc „Eugen Ionescu” a fost construit în
perioada 1890-1892 şi s-a numit iniţial Grădina publică
„Principesa Maria”. Ulterior, s-a numit Grădina publică
„Regina Maria”, pe vremea comunismului, Parcul
„Central”, iar după 1989, Parcul „Eugen Ionescu”.
„Nu cred să mai comunice cu alte tunele, pentru că
este înfundat, ca un zid. Am bătut în ziduri şi nu sună a
gol. Încă nu ştim ce ar putea fi”, spunea o persoană
aflată la faţa locului, în momentul degajării intrării în
subteran.
De cercetarea arheologică s-a ocupat (sau se ocupă
în continuare?) arheologul Aurelia Grosu, şefa secţiei
Arheologie şi artă, din cadrul Muzeului Judeţean Olt.
Conform unui articol din „Gazeta de Olt” din
11.06.2007, semnat de Alina Mitran, la acea dată, dna
Grosu declara: „De obicei, cărămida dă senzaţia de
înfundat. Eu nici nu ştiu cum sunt dispuse, dacă sunt
pur şi simplu elemente decorative sau un perete fals,
ştiu doar din ce mi-au spus cei care au pătruns acolo.
Am înţeles că fiecare arcadă are un fel de coridor, pe
direcţiile oraşului de jos, prefectură (clădirea Muzeului
Judeţean, care a avut destinaţia de prefectură - n.r.) şi
către bancă (fosta Bancă Naţională - n.r.). Orice
concluzie este deocamdată prematură”.
Dacă în primele zile presa locală şi centrală au
preluat subiectul, ulterior, din lipsă de interes sau din
alte raţiuni, s-a pus „batista pe ţambal”.
Iniţial, am crezut că este vorba de dezinteresul
arheologilor sau al Primăriei Slatina. După ce am
discutat cu dna Aurelia Grosu, am aflat că deşi
cercetarea încă trenează, Primăria are un proiect destul
de avansat pentru transformarea obiectivului într-o
galerie de artă a oraşului, făcând în acest sens şi
demersuri pentru o finanţare UE.
De obicei, presa se ocupă de situaţiile care pun într-
o lumină proastă autorităţile. De ce nu semnalează şi
iniţiativele lăudabile? Este mai mult o întrebare retorică.
 Judeţul Prahova: Cocorăştii Colţ. Floreşti.
Tunelul Izvor (Sinaia). Vălenii de Munte.

Comuna Cocorăştii Colţ (jud. Prahova)

Comuna Cocorăştii Colţ (jud. Prahova) îşi trage

numele de la familia de boieri Cocorăscu, care a stăpânit
multă vreme aceste locuri. Unele documente îl
menţionează pe întemeietorul familiei boierilor
Cocorăscu cu sintagma „Mihalcea, Ban din Cocorăşti”,
denumirea familiei venind de la numele locurilor. Vechile
toponime, prin intermediul Boierilor Cocorăscu
(Cocorăşti) - Mihalcea Banul şi Radu Logofătul din
Măneşti şi Cocorăşti - s-au perpetuat de-a lungul
timpului, fiind prezente şi în denumirea actuală a
comunei şi a satelor componente.
Nucleul iniţial al aşezării, satul Cocorăştii Grind,
unde-şi aveau „curtea” boierii Cocorăşti, păstrează
ruinele vechii lor reşedinţe.
Localnicii din Cocorăştii Grind vorbesc despre un
tunel care ar fi legat castelul cu o biserică de pe raza
localităţii Măneşti (jud. Prahova), ajungând sub temeliile
acesteia.
Datorită schimbărilor administrative (comuna
Cocorăştii Colţ, comună de sine stătătoare în perioada
interbelică, a fost desfiinţată în anul 1968, unificându-
se cu alte două comune, Măneşti şi Băltiţa, sub
denumirea generică de Măneşti), cât şi a imposibilităţii
practice de a data, măcar cu aproximaţie, la ce perioadă
se referă sătenii, nu putem decât să presupunem despre
ce biserică este vorba.
Credem că biserica este „Buna Vestire” din
Cocorăştii Grind, ctitorită de marele logofăt Radu
Cocorăscu, împreună cu cea de-a doua soţie a sa,
Marula. Lucrările de construcţie au durat între anii
1653-1655, noua biserică fiind ridicată pe ruinele uneia
mai vechi „de la Negru Vodă”. Apropierea de curţile
boiereşti şi faptul că este o ctitorie a acestora, cât şi
faptul că alte locaţii sunt fie la distanţe semnificative, fie
nu corespund epocii, sunt argumente pentru această
alegere.
Dată fiind existenţa unor ruine mai vechi pe
amplasamentul bisericii, este posibil ca eventualul tunel
sau, cel puţin, fragmente din el, să fie contemporan cu
vechea construcţie.

Floreşti (jud. Prahova)

La Floreşti (judeţul Prahova, la Sud de oraşul

Câmpina) s-a aflat vreme de sute de ani moşia familiei
Cantacuzino. Grigore Cantacuzino, zis şi Nababul,
datorită averii sale imense, a ridicat la Floreşti un
edificiu (LMI PH-II-m-A-16490.01), cunoscut publicului
larg ca „Micul Trianon” sau „Spitalul de TBC”. Deoarece,
în pur spirit de „lasă-mă să te las”, parcul edificiului
istoric a fost transformat, în perioada comunistă, în
anexă deschisă (spaţiu de plimbare în aer liber) a
sanatoriului TBC, aflat peste gard. Denumirea de „Micul
Trianon” vine de la faptul că viitorul proprietar i-a cerut
arhitectului Ioan Berindey să facă un proiect similar cu
Palatul Micul Trianon de la Versailles.
Se spune că de la castel pleca, pe sub apele
Prahovei, un tunel ce dădea în conacul de pe dealul de
vizavi, din localitatea Călineşti (jud. Prahova). Aici se află
fostul conac Mavru-Cantacuzino (transformat, în
prezent, în sanatoriu). Amplasat în mijlocul unui parc
natural, cu o suprafaţă de 6 hectare, a fost construit
între 1821-1825 de generalul Nicolae Mavru (consilier de
stat al ţarului Rusiei).
Din palatul de la Floreşti au rămas în picioare doar
câteva ziduri şubrede, partea inferioară, inclusiv
pivniţele fiind colmatate cu tone de dărâmături.
Debarasarea acestora ar necesita utilaje grele, imposibil
de folosit în acest caz. Vibraţiile provocate de acestea ar
produce în mod sigur dărâmarea zidurilor rămase. De
altfel, e o problemă de timp până va sucomba şi ceea ce
se mai menţine încă la verticală. Un timp destul de
scurt.
Distanţa mică dintre cele două locaţii, faptul că
aparţineau aceleiaşi familii şi fondurile imense avute la
dispoziţie fac din acest tunel o realizare posibilă şi
probabilă. Atenţie însă la pericolul real al infestării cu
Bacilul Coch. Din acest punct de vedere, mare grijă.

Tunelul Izvor (judeţele Prahova şi Dâmboviţa)

Tunelul Izvor era proiectat să deservească

magistrala de cale ferată Târgovişte - Pietroşiţa - Sinaia.
Deşi început de timpuriu, în ciuda lucrărilor avansate de
construcţie, tunelul nu a fost niciodată finalizat. Ar
putea fi doar o construcţie abandonată, din cauza
conjuncturilor nefavorabile, dacă de Tunelul Izvor nu s-
ar lega o serie de legende, al căror sâmbure de adevăr
pare mai impenetrabil decât roca muntelui în care este
săpat tunelul.
Lucrările debutează în anul 1914, sub conducerea
firmei inginerului austriac Iulius Berger. Tunelul urma
să traverseze muntele Păduchiosul, pentru a lega staţiile
Sinaia şi Pietroşiţa, pe o lungime de circa 6 kilometri
(mai precis 5.918 m). Tunelul s-a proiectat în aliniament
- mai puţin capetele, care erau realizate în curbe cu raza
de 300 m. Fiind un tunel de creastă, el avea pante spre
ambele capete.
Punctul de creastă (de rupere a celor două pante)
era prevăzut chiar la mijlocul tunelului. Ramura de Nord
(spre Sinaia) urma să aibă o lungime de 2.960 m şi
declivitatea de 1%o, iar ramura de Sud (spre Cărpiniş) -
2.958 m şi declivitatea de 3,30%.
Excavaţiile se încep din ambele capete: dinspre
Sinaia şi dinspre Moroieni. Locul de străpungere dinspre
Sinaia a masivului muntos a fost ales chiar înainte de
intrarea în oraş, pe Platoul Izvor, în apropierea
cimitirului oraşului. Izbucnirea Primului Război Mondial
a atras după sine sistarea lucrărilor.
Reluate în anul 1938, tot sub coordonarea CFR,
acestea au fost preluate, în 1941, de trupele naziste de
ocupaţie. Deşi capătul dinspre Sinaia al tunelului fusese
aproape finalizat, după retragerea nemţilor, lucrările au
fost abandonate definitiv.
În anul 1968, autorităţile comuniste au decis
cercetarea capătului de tunel dinspre Sinaia pentru a
constata starea lucrării. Pe o lungime de 170 de metri,
secţiunea tunelului era liberă, putându-se circula cu
uşurinţă. La 170 m de la capătul de Nord exista un coş
de ventilaţie, prin care se scurseseră reziduri şi grohotiş,
obturând parţial secţiunea tunelului. Dincolo de acest
punct, tunelul continua pe încă 64 m, însă accesul este
anevoios, din cauza materialului căzut. Cu ocazia
acestor cercetări, s-a decolmatat porţiunea până la
dopul de beton, spaţiul fiind folosit ulterior ca depozit.
Lungimea tronsonului de tunel dinspre Sinaia - cel
puţin în partea vizibilă, în care se mai poate pătrunde şi
astăzi - este de aproximativ 480 de metri. La capătul
acestuia, un zid gros de beton astupa în totalitate
tunelul, lat de cinci metri şi înalt de aproximativ şase
metri.
A doua gură a tunelului, cea dinspre localitatea
Cărpiniş, judeţul Dâmboviţa, a fost distrusă prin
detonare. Potrivit mărturiilor mai multor oameni,
această galerie subterană ar fi fost blocată în anul 1985
de două plutoane ale Securităţii.
Capătul tunelului de la Sinaia e singurul rămas
accesibil în prezent. Un podeţ aproape putrezit, lung de
vreo câţiva zeci de metri, aruncat peste o vale adâncă de
20 de metri, duce la intrarea în munte, străjuită de două
uşi metalice. Galeria betonată înaintează în munte, apoi
se opreşte brusc, capătul fiind blocat pe întreaga
secţiune de un dop de beton. În spaţiul rămas liber, a
fost depozit de varză murată şi de brânzeturi.
Dincolo de zidul de beton armat, porţiunea de tunel
de la Platoul Izvor se întinde pe o distanţă ce nu poate fi
estimată, documentele de şantier fiind pierdute sau
făcute pierdute. Tot ceea ce se mai ştie este că dincolo de
zidul de beton nu s-au mai executat lucrări de zidărie,
de betonare şi de armare.
Localnicii din Sinaia, în special cei bătrâni,
povestesc, oricui vrea să-i asculte că în tunel, după
dopul de beton, s-ar afla o locomotivă cu abur şi un
vagon de construcţie, abandonate de trupele naziste
odată cu stoparea lucrărilor. Un localnic, al cărui tată a
lucrat la galerie, susţine că tunelul a fost străpuns până
la capăt, urmând doar să fie lărgit şi înălţat. Există şi
legenda masacrării unui grup de 100 de lucrători români
de către SS-ul german, odată cu retragerea precipitată,
în anul 1944. Osemintele acestor inocenţi ar fi şi astăzi
„zidite” în tunel.
Rămân mai multe întrebări, deocamdată fără
răspuns:
 1. Care era stadiul final al străpungerilor în
momentul abandonării lucrărilor de şantier?
2. Cine a făcut dopul de beton din capătul de la
Sinaia, nemţii în anul 1944 sau comuniştii în 1968?
3. Există un adevăr în legendele despre utilajele
abandonate în galeria tunelului? Au existat în acel
august 1944 execuţii în masă a lucrătorilor români pe
şantierul de la Tunelul Izvor?
4. În 1968, dinamitarea capătului de la Cărpiniş a
fost întreprinsă de Securitate doar pentru a evita riscul
unor posibile viitoare accidentări sau a existat un cu
totul alt motiv? S-a ascuns sau se caută ceva anume în
galeria tunelului?
O parte din aceste întrebări şi-ar găsi răspunsul
dacă s-ar străpunge zidul de beton dinspre Sinaia al
tunelului. Deşi, de-a lungul timpului, diverşi autori au
făcut în mod repetat această propunere, nimeni nu s-a
încumetat până în prezent s-o pună în practică.

Vălenii de Munte (jud. Prahova)

Biserica Adormirea Maicii Domnului din oraşul

Vălenii de Munte este ctitoria lui Hagi Stoian Clucerul şi
a soţiei sale, Ilinca, Hagiţa şi Clucereasa din Ceptura.
Biserica a fost ridicată în anul 1680, pe vremea
domniei lui Şerban Cantacuzino, pe temeliile fostei
biserici a cetăţii Teleajenului, cetate arsă de oştenii lui
Ştefan Cel Mare în anul 1474.
În afară de cercetările arheologice, pisanii succesive,
ultima redactată de N. Iorga întăresc legătura dintre
actuala biserică şi cea a cetăţii Teleajenului: „Această
sfântă şi dumnezeiască biserică cu hramul Adormirea
Maicii Domnului s-a întemeiat pe locul unei vechi
clădiri, acolo unde a stat cetatea Teleajenului, de Hagi
Steran la anul 1680, în domnia lui Şerban Cantacuzino
Voevod”.
Nu se ştie de când datează legenda existenţei unui
tunel secret ce ducea de la biserica cetăţii la malul
râului Teleajen, probabil un tunel de aprovizionare şi de
evacuare sub asediu. Poate că la formarea legendei a
contribuit şi poziţionarea sa pe un dâmb, cu structuri
masive de sare în subsol.
Cercetările arheologice întreprinse în anii ‘77- ‘80
(după afectarea bisericii de marele cutremur din 1977)
nu au identificat tunelul, deşi au pătruns cu săpături
adânci în sfântul altar, unde se presupunea a fi gura
acestuia.
Contactat telefonic de autor, părintele Albescu Ioan,
cel care slujeşte această Sfântă biserică, a fost
circumspect în privinţa existenţei tunelului, spunând că
„legenda există, dar arheologii n-au găsit nimic. Nu e
dom’ne, niciun tunel!”.

Judeţul Satu Mare: Acâş. Medieş. Ardud

(Catacombele lui Pintea). Oraşul Cărei. Pir.

Acâş (jud. Satu Mare)

Biserica Reformată-Clavină din Acâş (jud. Satu-

Mare) datează din anul 1175. La început, biserica a fost
o mănăstire romano-catolică (benedictină), dar după
Reformă a fost transformată în una reformată, ceea ce
este şi în prezent.
Construită în stil romanic timpuriu, biserica este
făcută în întregime din cărămidă, ce are un aspect
auster, sărac în profile. Atrage atenţia o semilună
islamică, existentă în vârful unui turn. Legenda
localnicilor explică că aceasta a fost ridicată acolo unde
se află şi în prezent, deoarece se credea că turcii nu
atacă lăcaşurile care au acest însemn mahomedan.
Desigur, explicaţia reală poate fi cu totul alta...
Există o legendă care spune că biserica din Acâş ar
fi legată printr-un tunel de castelul din Ardud (jud.
Satu-Mare), care, la rândul, său printr-o reţea de alte
tunele ar fi fost legat de cetăţile Sătmar (vechea
denumire românească a oraşului Satu-Mare), Medieş şi
Cărei
Distanţa dintre Acâş şi Ardud este de circa 15
kilometri liniari.

Cetatea Medieş

Comuna Medieşu Aurit (jud. Satu Mare) este

cunoscută încă din anul 1271, sub denumirea de
Megyes, iar din anul 1273 sub denumirea de Medieş.
Cetatea Medieş exista deja în sec. al XIII- lea, fiind
menţionată („villa Megyes”), în 1278, ca şi proprietate a
lui Andras, fiul lui Jâko din neamul Kaplyon. În anul
1492, cetatea şi împrejurimile ei, ajung în proprietatea
familiei nobiliare Bathory, care o reconstruiesc după
cerinţele secolului al XV-lea. În anul 1550, intră în
stăpânirea lui Sigismund Lonyay (1593-1652), care o
transformă în castel nobiliar. Faptul că pe amprenta
actualelor ruine ale castelului se ridica cetatea
Medieşului a fost atestat şi de cercetările arheologice
efectuate aici de către arheologul Sever Dumitraşcu, în
anul 1970.
Cetatea (ulterior transformată în castel, ale cărui
ruine există şi în prezent) a cunoscut distrugeri
(1670,1707, 1944) şi refaceri succesive, de fiecare dată
construcţia pierzând din dimensiuni şi din măreţie.
 Monumentul prezintă mai multe niveluri: primul, un
subsol jos, numai sub trei din cele patru aripi. Deasupra
subsolului se ridică un parter şi două etaje. Starea
actuală a ruinelor este deosebit de precară, fiind într-o
continuă deteriorare.
Menţionam mai sus legenda potrivit căreia între
castelul Medieş şi cetatea Ardud exista un tunel, se pare
parte integrantă a unui sistem subteran mai vast şi
probabil mult mai vechi decât epoca medievală. Distanţa
în linie dreaptă dintre Ardud şi Medieş este de 24 de
kilometri.

Ardud (Catacombele lui Pintea)

În funcţie de etnia care le-a generat, legendele leagă

cetatea de la Ardud de Pintea Grigore, zis Pintea
Haiducul (1670-1703) în varianta românească şi de
principele Francisc Rákóczi al II-lea, contemporan cu
haiducul, în versiunea maghiară.
Conform spuselor din bătrâni, haiducul Pintea ar fi
fugit călare pe un cal potcovit invers şi s-ar fi refugiat în
hrubele de sub oraşul Satu Mare. Tunelul, cu intrare pe
la Biserica Calvaria, l-ar fi scos la poalele cetăţii din
Ardud, după un periplu de aproximativ 15 kilometri.
Versiunea maghiară păstrează firul narativ, dar schimbă
personajul principal. Nu mai este vorba de Pintea, ci de
Rákóczi II.
Există variaţii ale legendei: deşi cetatea Ardud îşi
păstrează rolul de punct terminus, începutul periplului
este situat ba la Biserica Calvaria (din oraşul Satu-
Mare), ba în cetatea Cărei.
„Sub altarul Bisericii Calvaria am descoperit într-
adevăr un tunel, însă acesta era închis, folosit la
încălzirea bisericii. Focul era făcut în subteran, fumul
era direcţionat în afară, iar căldura, spre interiorul
bisericii”, explică Robert Gindele, şeful secţiei de
Arheologie a Muzeului Judeţean Satu Mare, citat în
ziarul „Adevărul” din 20.06.2009, sub semnătură lui
Mihai Blendea. Acelaşi arheolog lămureşte decisiv
situaţia: „Legendele tunelului lui Pintea sunt baliverne,
fiind de fapt vorba despre un sistem rudimentar şi puţin
înalt de canalizare”.
Faptul că domnul Robert Gindele caracterizează
tune- lele ca fiind „un mit” ne face să ne îndoim de
seriozitatea spuselor sale sau că ziaristul a transcris
mot-a-mot spusele arheologului. Pentru specialiştii
istoriei, „mitul” are cu totul altă conotaţie. Singurul sens
cât de cât literar corect, dar şi acesta forţat, al folosirii
cuvântului „mit” în contextul dat ar fi acela de
„născocire”.
Articolul nu precizează dacă varianta Cărei a fost
cercetată sau dacă au fost căutate ieşiri la cetatea
Ardud. Personal, autorul cărţii este mirat de folosirea
unor termeni atât de categorici din partea unui om de
ştiinţă. Curiozitatea şi îndoiala nu strică nimănui!
În articolul „Tunelul secret de sub oraş”, publicat de
Rodica Hepcal, în „România Liberă”, din data de
22.04.2010, se reaminteşte de existenţa legendară a
reţelei subterane, ce leagă Medieşu Aurit, Satu-Mare,
Ardud şi Cărei, aducându-se o informaţie interesantă
prin citarea unui localnic, Ioan Hoţea din Satu Mare:
„Tunelul traversează râul Someş, cam pe unde se află
Podul Decebal. Îmi amintesc că după ce pirotehniştii
aduşi din Baia Mare au aruncat în aer podul vechi, la
piciorul podului s-a găsit tunelul. Era cam în zona unde
se află acum actualul sediu al Finanţelor Publice.
Tunelul era construit din cărămidă, sub formă de boltă,
şi avea înălţimea de aproximativ un metru şi jumătate,
suficient cât să încapă un atelaj tras de cai”.
„Tunelul ar fi fost folosit şi de Pintea Viteazul, după
ce a evadat din închisoarea Sătmarului”.

Oraşul Cărei (jud. Satu Mare)

Legendele despre Francisc Rákóczi al II-lea şi

„pivniţele” sale sunt răspândite la Cărei, Ghenci, Tiream
şi Ardud-Beltiug, în acele localităţi care în secolul al
XVII-lea aparţineau domeniului familiei nobiliare Károly.
După cum aminteam, în funcţie de etnie, o parte din
amănuntele acestor legende sunt diferite, Rákóczi fiind
înlocuit în variantele româneşti cu haiducul Pintea.
Povestea pivniţelor lui Rákóczi a fost culeasă în
satul Ghenci (comuna Căuaş, jud. Satu Mare) în anul
1961, de la informatorul Veres Pal de 87 de ani:
„Pivniţa lui Rákóczi este întunecată şi foarte lungă,
are mai multe ramificaţii. Se cunosc trei intrări: la
cetatea de Ardud, lângă capela de pe Lyukashalom
(partea dreaptă a şoselei Carei-Ghenci) şi al treilea sub
castelul din Cărei. Pivniţa este făcută din cărămidă, are
o adâncime de 10 metri. La capătul pivniţei, există un
tunel cu intrarea zidită. Tunelul lega castelul din Cărei
cu cetatea Ardudului.
Mai mulţi oameni au intrat în pivniţă, au găsit o uşă
în mijlocul ei, ferecată cu 99 de lacăte. Când au deschis-
o, au intrat într-o sală mare de unde se ramificau mai
multe coridoare. În această sală au fost găsite multe
arme vechi.
Pivniţa lui Rákóczi a fost construită de curuţi, la
lucrări au participat 12 unităţi, care s-au ascuns în
pivniţă, iar cu ajutorul tunelelor au apărut dintr-odată
acolo, unde duşmanii nu i-au aşteptat, în acest fel au
câştigat multe lupte.
Austriecii nu şi-au putut închipui cum apar
neaşteptat curuţii, şi atunci au apelat la şiretlicuri. Au
trimis un ofiţer chipeş şi frumos la familia lui Rákóczi.
Fata principelui, Vilma, s-a îndrăgostit de acest ofiţer şi
a divulgat taina tatălui său, precizând momentele în
care tata vine acasă şi-şi vizitează familia. După această
trădare, fata a avut remuşcări, n-a putut mânca şi
dormi liniştită. A doua zi, înainte de a veni austriecii,
fata a mărturisit, l-a povestit totul lui Rákóczi, dar deja
au apărut soldaţii austrieci, în frunte cu ofiţerul, să-l
aresteze pe principe. Rákóczi s-a ascuns după uşă, iar
duşmanii când au deschis uşa nu l-au observat şi a
reuşit să se ascundă. Soţia lui Rákóczi a trimis soldaţii
într-o altă încăpere, principele, prin privniţă, a reuşit să
fugă şi s-a ascuns în galeriile amintite. Soldaţii austrieci
l-au urmărit, dar nu l-au prins.
Această trădare a fetei l-a supărat mult pe Rákóczi
care a blestemat-o că, până când nu va fi dezlegată de
cineva, n-are voie să se pieptene şi să se spele decât o
dată pe an. Nu poate să se mărite până când nu-şi v-a
coase cămaşa de mireasă, dar numai şapte puncte poate
să facă pe an, iar la fiecare punct, acul îi va înţepeni
degetul. Numai când va fi gata cămaşa, atunci va fi
dezlegată de acest blestem.
Rákóczi a fost mult căutat de austrieci, dar aşa de
bine s-a ascuns în pivniţă că nu l-au găsit, în schimb, el
adeseori a auzit discuţiile duşmanilor. În pivniţe au fost
săpate şi două fântâni adânci, de unde a luat apă pentru
el şi calul său, numai noaptea ieşea afară făcând
numeroase capcane, ca duşmanii să nu poată înainta în
tunel. După aceasta a pus invers potcoava pe copitele
calului, iar duşmanii când l-au urmărit, niciodată nu l-
au putut găsi, pentru că atunci când ieşea din pivniţă,
de fapt, a intrat sau invers. El de aici a condus lupta de
eliberare mult timp, până când toţi soldaţii au căzut în
luptele crâncene, rămânând singur şi pribeag.
Fata lui Rákóczi trăieşte şi azi în pivniţă. La fiecare
şapte ani, se deschide uşa ferecată pentru şapte minute,
şi atunci iese din pivniţă. Apare în trei chipuri, prima
dată ca şarpele, a doua oară, în chip de broască şi
numai a treia oară, ca fată îmbrăcată în haine de
mireasă, plângând. Cine încearcă să o dezlege de
blestem trebuie să sărute toate cele trei chipuri de câte
trei ori, apoi s-o urmeze în pivniţă. Fata îl conduce peste
tot în pivniţă arătând toate armele şi tezaurul de aur şi
argint. Cine a reuşit să o dezlege de blestem nu are voie
să privească în dos până nu iese din pivniţă, altfel se
preface în piatră. Se zice că, odată, un tânăr a încercat
s-o dezlege de blestem, dar s-a prefăcut în piatră.
Se mai spune că, odată, uşa ferecată a rămas
deschisă, iar mingea unui copil a căzut în pivniţă.
Băiatul s-a dus după minge, dar între timp uşa s-a
închis fiindcă s-au scurs cele şapte minute. Când a ieşit
mai târziu, băiatul era mai mare cu şapte ani.
Apoi, mulţi au încercat să dezlege fata de blestem,
dar toţi s-au pierit în pivniţe, niciunul nu a mai ieşit de
acolo”.
Legenda, denudată de elementele sale evident
fantastice, lasă să se întrevadă existenţa unui întins
complex subteran între localităţile menţionate.
Lungimile traseelor pot surprinde, mai ales că legenda
menţionează că asupra lucrărilor s-a păstrat un secret
absolut. Distanţa în kilometri liniari între Cărei şi Ardud
este de circa 32,5 km, iar între Cărei şi Ghenci, de 7 km
(undeva, pe acest parcurs, se află şi capela amintită).
 Există o neclaritate privind „Capela Lyukashalom”,
aceasta fiind cel mai probabil o capelă romano-catolică,
închinată Sfintei Fecioare Maria, cu locaţia menţionată
anterior.
Castelul din Cărei, cunoscut şi sub denumirea de
Castelul Károly (LMI SM-II-m-A-05280.01) este plasat în
Piaţa 25 Octombrie nr. 1. Istoria Castelului Károly
începe în anul 1482, când Karoly Laszlo construieşte o
casă întărită. Construcţia este fortificată ulterior în mai
multe etape, importanţa sa militară crescând.
Reconstruită între 1661 şi 1666, îşi păstrează
importanţa militară până în sec. XVIII, când Karoly
Jozsef o demolează parţial şi o transformă într-un castel
patrulater, cu un singur etaj, în stil baroc. Păstrând
fundaţia şi unele ziduri, a fost construit un castel
patrulater, cu un singur etaj. Important de menţionat
este că noua clădire s-a ridicat pe fundaţiile celei vechi,
păstrându-se chiar şi unele ziduri vechi supraterestre.
Astfel, pivniţele largi ale cetăţii s-au conservat aproape
de forma iniţială.
Este de reţinut că atât castelul-cetate din Cărei, cât
şi cel din Ardud au aparţinut aceleiaşi familii nobiliare.
Ambele au fost construite pe rămăşiţele unor fortificaţii
mai vechi, preluând fundaţiile şi pivniţele. În ambele
cazuri, o parte din materialul de construcţie a provenit
de la demantelarea fortificaţiilor mai vechi. Stilul de
arhitectură, puternic influenţat de stilul baroc, este
acelaşi la ambele construcţii.
*Notă: Denumirea de „informator” este folosită - aici
sau în alte secţiuni ale acestei cărţi - în sens evident
etnografic, neavând legătură cu fosta Direcţie a
Securităţii Statului sau cu activitatea de poliţie politică...

Pir (jud. Satu Mare)

 Comuna Pir, situată în partea de Sud-Est a
judeţului Satu Mare, deţine o tradiţie viticolă, a cărei
origine se pierde în negura secolelor trecute.
Într-o localitate în care lumea îşi ţine recoltele şi
licorile în beciuri subterane, nu miră existenţa unui
controversat tunel. Şi totuşi, acest tunel pare a avea o
istorie atât interesantă, cât şi inedită.
Locuia în Pir, în imobilul Curiei care mai există şi
azi, un bărbat credincios. Fiind într-o formă de arest la
domiciliu datorită convingerilor sale politice, omul a
săpat un tunel între casa sa şi biserică. Astfel putea
participa în taină la slujbe, neştiut de autorităţile
comuniste. Altă formă a legendei spune că de fapt
tunelul nu era opera celui cu slujbele, era mai vechi.
Însă acesta l-a redescoperit şi folosit exact cum este
descris şi-n prima variantă.
Biserica reformată (str. Principală nr. 212, LMI SM-
II-m- B-05345) a fost construită în preajma anului 1440,
ca biserică romano-catolică. În cursul sec. XVI, devine
biserică protestantă. De-a lungul timpului, a suferit
numeroase transformări. Dedesubtul altarului, se afirmă
că s-ar afla mormântul familiei Ibranyi, podeaua sunând
a gol.
Curia Ibranyi (str. Principala nr. 203) a fost
construită în 1584 de familia Ibrahim (care-şi va
schimba numele în Ibranyi). Curia a fost proiectată cu
etaj, dar în timpul construcţiei soţia lui Ibranyi a murit,
nu s-a mai construit etajul. În planimetria clădirii se
remarcă pivniţa spaţioasă. Proprietarii s-au schimbat de
mai multe ori de-a lungul timpului, actualul proprietar
fiind chiar primarul localităţii, Tempfli Mihai.
Tunelul despre care vorbesc localnicii ar reprezenta
o legătură lungă de aproximativ 500 metri între pivniţa
Curiei şi altarul bisericii reformate. Intrarea dinspre
biserică este zidită, dar se mai poate observa. Unii
localnici (printre care şi primarul) afirmă că tunelul s-ar
fi surpat cu timpul. Dar tot ei afirmă că deşi l-au căutat
nu au reuşit să-i intercepteze traseul.
În timpul lucrărilor agricole de pregătire a solului se
găsesc adesea bucăţi de cărămidă îngustă, cărora sătenii
le spun „ţigle”. Patternul de găsire a acestor resturi pare
să sugereze traseul tunelului. Interesant este că şi în
plantaţia de viţă-de-vie de lângă clădirea bisericii, o
porţiune rămâne an după an mai veştedă şi mai
neroditoare decât restul. Se pare că acest fenomen se
datorează tocmai prezenţei galeriei din subsol, care
influenţează dezvoltarea plantelor.

Judeţul Sălaj: Oraşul Jibou

Oraşul Jibou (jud. Sălaj)

Pe data de 11.11.1705, curuţii comandaţi de

Francisc Rákóczi al II-lea pierd lângă satul Jibău (Zsibo -
actualul oraş Jibou) o luptă decisivă în faţa trupelor
imperiale austriece conduse de generalul Herbeville.
Legendele localnicilor din Jibou păstrează şi azi
amintirea bătăliei, a urmărilor ei şi a personajelor
implicate.
Oamenii lui Rákóczi aveau misiunea să creeze un
sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor
prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie
de tranşee şi au construit două redute, una pe dealul
Cigleanului şi una pe valea Agrijului. Din cauza vremii
nefavorabile şi apariţiei bruşte a austriecilor, fortificaţiile
neterminate n-au fost de niciun folos.
 Legenda spune că principele ar fi părăsit câmpul de
luptă, refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia
Someşului până în vârful dealului piramidal care îi
poartă numele, cunoscut ca Pisciul Ronei (sau Dealul lui
Rákóczi), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit
ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns vistieria armatei
sale într-o tainiţă subternă, pe care mulţi o caută de
atunci.
Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că
Rákóczi, urmărit de inamici călări, ar fi golit săculeţii cu
bani în drum, apoi şi-a continuat fuga. Urmăritorii ar fi
recuperat banii, dar l-ar fi pierdut pe Rákóczi, care s-a
folosit şi de şiretlicul potcoavelor întoarse.
Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost
nevoiţi să revină în tabără. Dar când au băgat mâna în
buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât
nişte discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede.
Legenda lasă să se înţeleagă că aceştia au fost păcăliţi
cu numuliţi, fosile asemănătoare banilor, purtând şi
numele de „banii dracului”, tocmai datorită acestei
asemănări cauzatoare de confuzii. În Jibou însă,
bătrânii consideră că preschimbarea aurului în - piatră
a fost o minune cerească.
Tunelul de care vorbesc legendele trecea pe sub
albia Someşului. Se zice că avea punctul de pornire la
baza dealului Cigleanului şi ajungea spre Vârful
Piscuiului Ronei, excelent punct de belvedere. Nu a fost
identificat până în prezent.

Judeţul Sibiu: Alma. Carta. Malancrav.

Zigeunerschneeberg. Oraşul Sibiu.

Comuna Alma (jud. Sibiu)

 Până de curând, satul Alma a aparţinut de comuna
Aţei. Din 2004, s-a format comuna Alma, invocându-se
considerente istorice şi actuala dezvoltare economică, de
fapt continuându-se malefica acţiune de fărâmiţare
administrativă, apreciată de politicieni şi de unii
localnici.
În satul Alma (comuna Alma, jud. Sibiu) se află o
Biserică Evanghelică-Lutherană, construită în stil gotic,
în jurul anului 1380. Este întrutotul asemănătoare
celorlalte biserici fortificate, specifice satelor transilvane.
„O bazilică cu patru travee, turn-clopotniţă, transept,
cor şi sacristie. Din clădirea iniţială s-a păstrat doar
nava principală cu bolta sa, precum şi turnul şi pereţii
exteriori ai edificiului”.
Ansamblul bisericii figurează în LMI (SB-II-a-A-
12308) ca Ansamblul bisericii reformate sat Alma;
comuna Aţei; adresă: Str. Bisericii 40; datare: sfârşitul
sec. XV - începutul sec. XX. Biserica are codul LMI SB-
II-m-A-12308.01. Apartenenţa la comuna Aţei apare
datorită datei emiterea LMI, anterioară noii schimbări
administrative.
Sursa www.sibiul.ro semnalează existenţa unui
tunel, descoperit întâmplător în cadrul unor lucrări de
demolare: „La demolarea turnului de nord, în anul 1959,
a fost descoperit un scurt tunel boltit, din cărămidă, ce
făcea legătura subterană între turn şi pivniţa celei mai
apropiate case ţărăneşti”.
Este vorba probabil de un tunel de comunicaţie sau
de evadare. Nu cunoaştem starea lui actuală, dar ştim
atitudinea autorităţilor comuniste privitor la astfel de
construcţii subterane. În cazul în care nu a fost astupat
în grabă sau chiar betonat, ar putea constitui în prezent
o veritabilă atracţie turistică.
 Cârţa (jud. Sibiu)

În imediata apropiere a comunei Cârţa (jud. Sibiu)

se pot vedea ruinele fostei abaţii cisterciene. Mănăstirea
a fost fondată în jurul anului 1202, fiind atestată printr-
un document de la 1223. Fosta mănăstire este astăzi
biserică pentru comunitatea evanghelică din Cârţa.
Săpăturile efectuate aici după anul 1980 au dus la
descoperirea a două schelete omeneşti, cu lungimea de
doi metri. Teoria care s-a lansat ulterior a fost că, în
Evul Mediu, indivizii anormali erau trimişi la mănăstire.
Nu trebuie însă uitat că această concluzie (pripită şi
licenţioasă, credem noi) era lansată în contextul profund
ideologizat al societăţii comuniste. Alte cercetări au
identificat în apropierea abaţiei două grote unde se
ascundeau călugării când aveau loc atacuri străine.
Se spune că abaţia avea un tunel ce începea de sub
altar şi ducea până la malul drept al Oltului. Deoarece
mănăstirea era plasată chiar în lunca acestui râu,
lungimea tunelului ar trebui să fie ceva mai puţin de
500 de metri.
Cistercienii aveau, în cadrul doctrinei lor religioase,
o puternică aplecare către muncile grele, înţelese ca o
penitenţă. Ei participau atât la ridicarea propriilor
abaţii, cât şi la autosusţinerea traiului în comunităţile
lor monahale. Existenţa acestui tunel este posibilă, atât
datorită micii distanţe până la malul râului, cât şi
profilului celor despre care se afirmă că l-au realizat.

Malancrav (jud. Sibiu)

Conacul Apafi din localitatea Malancrav (jud. Sibiu)

a fost construit şi deţinut de familia princiară maghiară
Apafi timp de 400 de ani, până în secolul al XVIII-lea.
Istoria sa veche s-a curmat brusc în anul 1947, când a
fost confiscat de regimul comunist şi transformat în
cămin cultural. Ulterior, a devenit o ruină abandonată.
Conacul a fost preluat de Mihai Eminescu Trust,
fundaţie patronată de prinţul Charles al Marii Britanii, şi
restaurat pe parcursul a patru ani, în prezent fiind
încadrat într-un circuit turistic cu acces limitat
Existenţa unui tunel este atestată de mărturii locale:
„...şi mai ştiu că este un tunel sub castel care duce
undeva în Laslea... am fost înăutru aproximativ 200 m şi
cred că e înfundat...”.
Cei de la Fundaţie neagă vehement existenţa acestui
tunel. Poate el nici nu există. Poate nu se vrea a se face
vâlvă în plus. Cert este că în prezent ar fi dificil de
cercetat dacă există ceva adevăr în această privinţă,
Mihai Eminescu Trust fiind reticent să ofere informaţii
de orice fel. Şi este şi firesc să fie aşa: acţiunile MET
sunt puternic contestate în presă şi în plan local. Doar
un exemplu: „Când au cumpărat conacul, cei de la
Fundaţie ne-au promis că ne vor lăsa în continuare să
organizăm, în zilele de sărbătoare, petreceri, aşa cum o
făceam de zeci de ani. După ce s-au văzut cu
documentele semnate, au făcut exact pe dos: ne-au
interzis să mai trecem prin zonă, iar dacă vrem să
intrăm în conac, ne cer taxe de sute de euro”, au
declarat mai mulţi săteni din Malancrav unui cotidian
central. Răutăţi cauzate de invidie. Nişte ţărani, dom’ne,
nişte ţărani!

Zigeunerschneeberg

Despre subterana următoare am aflat dintr-un

schimb de corespondenţă dintre Bogdan Petriceicu
Haşdeu şi un anume Tiberiu Dobre, din Sibiu. Scrisorile
au fost găsite la Arhivele Centrale, fond B.P. Haşdeu, de
un pasionat cercetător al Haşdeilor, Gabriel
Constantinescu (t) din Bucureşti.
Deşi accentul este pus pe existenţa unei comori,
faptul că aceasta este ascunsă într-o subterană din
apropierea Sibiului, cât şi metoda bizară care se
propune pentru căutarea ei ne-a făcut să integrăm in-
extenso aceste epistole în lucrarea de faţă.

Prima scrisoare adresată lui Haşdeu datează din 1904:

„Seliste la 2/ IV. 904
M. Stimate Die!
În archiva Sibiului am aflat un lăsămînt vechiu, în
care testatorul a lăsat rudilor o avere forte mare, iar
întră altele spune că averea aceasta a câstigato uşor,
căci mirgând el din Sibiu către Ungaria de Vest cam pela
anul 1795 a poposit întro nopte pe dealul
«Zigeunerschneeberg», care se află 4 mile departe de
Sibiu.
Pe acest deal a aflat întro stîncă mare o uşe secretă,
pe care a deschiso cu mare greutate şi dela usa aceasta
în stîncă era un tunel care conducea întro odaie sepată
în stîncă.
În aceasta odaie a aflat multe scumpeturi, din cari o
parte le-a luat cu sine, iar cealaltă parte neputându-o
lua a rămas acolo, care aceasta dice el că ar representa
o avere nespus de mare.
Testamentul acesta e acum în mâna nepoţilor lui,
cari sunt forte bogaţi şi caută de mult timp dealul
«Zigeunerschneeberg» dar nu-l află, căci testatorul nu
spune în ce direcţiune se afla, el spune numai
depărtarea.
Eu care am cunoştinţă despre aceasta am cautat
mult timp, dar nu am aflat acel deal cu aceia numire, ci
am aflat numai un deal «Zigeunerberg», iar în altă parte
unul «Scheeberg». Deorece - conform datelor scrise aflate
în archiva cetăţii Sibiului - am aflat că însuşi oraşul
Sibiu prin anii 1820 -1830 a căutat prin 2 ingineri acest
loc, trebue se cred că în tot lucrul trebuie se fie ceva
adevăr, dar pre lângă totă străduinţa şi munca mea de
anii de dile nu am putut afla.
Ştiind că Dvostră sunteţi cel mai mare spiritist al
veacului acestuia, îndrăsnesc a mă adresa cu rugarea
către Dvostră rugându-vă să binevoiţi a-mi spune, dacă
prin ajutorul spiritului Dvostră aşi putea să aflu că este
adevărat că această comoră există sau nu? Şi dacă da
unde se află şi cum s-ar putea ajunge la ea.
Rugânduve incodată pentru deslegarea acestui
secret, ve rog binevoiţi a primi înainte sincerele mele
mulţumeşte şi asigurarea profundei mele stime.
Tiberiu Dobre adresa mea. Tiberiu Dobre la Dna
Macelariu în Seliste Comitatul Sibiului”.
Deranjat probabil de ciudata propunere, Haşdeu
returnează scrisoarea, menţionând pe verso: „Adresaţi-
vă la spiritismul Ţiganilor”, şi semnătura sa.
În 1905, Tiberiu Dobre revine cu o nouă scrisoare, la
care o ataşează şi pe prima:
„Seliste 20/IV 905 Mult Stimate Die!
Viu a Ve mulţumi pentru bunăvoinţă şi Ve rog iertaţi
c’am îndrăsnit a Vă incomoda cu atari rugări.
Respunsul Dvostră l’am primit, însă nu sunt în clar
că ce trebue, adecă unde se me adresez, căci la
spiritismul ţiganilor. Îmi pare că respunsul Dvostră e un
oracul.
De aceia Ve rog dacă se pote şi nu ve este spre
greutate am da un respuns mai clar.
 Alăturat ve trimit epistola primă ca se nu ve mai
incomodez din nou cu istorisirea credînd că astfel Ve veţi
aduci aminte de tot lucrul.
Aici nu sunt omeni cari să se ocupe cu spiritismul şi
nici eu nu mă pricep la acest lucru, deaceia indrăsnesc
a Vă ruga din nou să binevoiţi ami da dacă se poate o
esplicare mai detailată.
Vă rog primiţi înainte sincerele mele mulţumeşte şi
asigurarea profundei mele stime.
Tiberiu Dobre”.
În redarea conţinutului, am păstrat, pentru
exactitate, formularea autorilor. Nu ştim dacă Haşdeu a
mai răspuns sau nu, doar cele 2 scrisori şi răspunsul de
pe verso aflându-se la Arhivele Centrale Bucureşti. Doar
cunoscătorii limbii germane pot înţelege în clar jocul de
cuvinte din răspunsul lui Haşdeu: „zigeuner” se traduce
din germană „ţigan”, „schnee”- zăpadă, iar „berg”-
munte. Aşadar, se face o legătură plină de sarcasm între
denumirea la care T. Dobre făcea referinţă,
„Zigeunerschneeberg”, literar traducându-se ca „Muntele
înzăpezit al ţiganilor” şi „spiritismul ţigănesc” din
răspuns, la care Haşdeu îl îndeamnă să apeleze.
Nu ştim în ce măsură locaţia mai poate fi accesată
în prezent, de vreme ce chiar oficialităţile din Sibiu de la
acea vreme au recurs la documentele de arhivă fără
succes. Menţionăm însă că în lista de Certificate de
urbanism emise în luna septembrie 2009 de Primăria
Sibiu apare certificatul nr. 1474, înregistrat sub
numărul 146771, data eliberării 21.09.2009. În act se
menţionează „Dealul Ţiganilor”, cu referire sau nu la cele
discutate mai sus.

Oraşul Sibiu (jud. Sibiu)

 Dacă ar fi să te încrezi în cele relatate de presă,
Sibiul „colcăie”, la propriu, de subterane. Situaţia
relatată de istoricii medievalişti pare a fi, însă, alta.
În lucrarea „Repertoriul arheologic al judeţului
Sibiu” (autori: Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter,
Adrian Georgescu, Sibiu, 2003) se aminteşte de sistemul
de fortificaţii concentrice (patru la număr) ale Sibiului şi
de prima casă a Sfatului orăşenesc.
„Prima fortificaţie a fost construită în jurul Bisericii
Sf. Maria. Este posibil ca prima curtină să fi fost ridicată
pe traiectul unei vechi fortificaţii din lemn şi această
primă incintă a fost ridicată în jurul bisericii şi a
prepoziturii, înaintea invaziei tătare, între anii 1191 şi
1224.
Spre sfârşitul secolului al XIII-lea a apărut şi a doua
centură de fortificaţie, ce se adosează spre Estul primei
incinte şi închide perimetrul semilunar al actualei Pieţe
Mici.
La mijlocul secolului al XIV-lea, apare şi un al doilea
zid care înconjoară acelaşi areal, aşa-numitul Zwinger.
Construirea zidului care a înconjurat Oraşul de Sus,
a treia centură, a fost începută în jurul anului 1325.
Edificarea lui a durat până spre sfârşitul secolului al
XIV-lea.
Zidul din jurul Oraşului de Jos, a patra centură, cu
turnurile aferente, s-a ridicat începând cu sfârşitul
secolului al XIV-lea şi până în jurul anului 1410.
În secolele XVI-XVII, se adaugă fortificaţii specifice
luptelor de artilerie, cum este Turnul Gros, sau
bastioane de tip italian, cum sunt Bastionul Haller sau
Bastionul Soldisch”.
Este posibil ca unele construcţii subterane să
unească ariile despărţite de zidurile de fortificaţii,
constituindu-se ca parte integrată a sistemului defensiv.
 Cât priveşte Prima casă a Sfatului orăşenesc,
„aceasta s-a identificat spre Est de Turnul Sfatului.
Construcţia a existat, deja, în anul 1324 şi a servit ca
primărie până la sfârşitul secolul XV, subsolurile fiind
folosite ca închisoare şi după această dată. În subsolul
imobilului (astăzi str. Avram Iancu nr. 1-3) cunoscut
drept Curtea de Fier, s-a surprins arheologic zidul celei
de-a doua incinte şi coborârea şanţului de apărare din
faţa acestuia. Cu prilejul cercetărilor arheologice
amintite, în aripa imobilului ce dă spre str. Avram Iancu
s-au descoperit fundaţiile unei case medievale şi un
tunel boltit din perioada modernă, probabil din vechea
reţea de canalizare”.
Sibiul era un oraş-cetate puternic fortificat. O
populaţie însemnată şi bunurile de valoare aflate în
proprietatea sa este greu de crezut că puteau fi evacuate
în timp util printr-o reţea de catacombe subterane.
Astfel la Sibiu există doar construcţii subterane pentru
depozitarea mărfurilor, transportul şi/sau drenarea apei
sau cele încorporate în sistemul defensiv (ca tunelul de
la bastionul Soldisch).
Bastionul Soldisch (Mercenarilor) este o construcţie
militară în formă de jumătate de pică, ridicată între anii
1622- 1627, pentru întărirea apărării Oraşului de Sus.
Este plasat pe colţul de intersecţie al străzii Bastionului
cu şoseaua Alba Iulia (LMI SB-II-m-A-12010.05). Din
subsolul bastionului există un tunel (datat secolul XVII)
care permitea deplasarea în spatele inamicului şi
surprinderea tactică a acestuia. Tunelul dădea în curtea
actualului Spital de Pneumoftiziologie (cunoscut în
localitate şi ca Spitalul TBC, Aleea Filozofilor nr. 3-5), în
spatele clădirii.
Biserica Ursulinelor îşi capătă denumirea după ce
Ordinul Ursulinelor preiau la începutul secolului XVIII
construcţia religioasă de la călugării dominicani care o
construiseră cu trei secole mai devreme. Tunelurile
plasate de legende aici pot fi legate de existenţa
osuarului (cripta cu rol funerar) existent. Sau nu.
Alte tuneluri sunt semnalate în cadrul Complexului
de clădiri al Azilului din Sibiu (str. Azilului 4, str.
Turnului nr. 2 şi nr. 8; LMI SB-II-m-A-12049.01), atestat
documentar la 24 iunie 1292. Clădirile au fost ridicate în
mai multe etape, ce corespund arhitectonic stilurilor
gotic şi baroc. În centrul complexului este situată
biserica aşezământului, a cărei navă este construită
integral din cărămidă.
„Alăturat bisericii, pe latura Sudică, se ridică mai
multe încăperi pe trei niveluri, două dintre ele fiind
pivniţe şi un parter. Nivelul inferior al pivniţei comunica
iniţial cu nava bisericii printr-un tunel. De asemenea,
există o comunicare cu clădirea din Sud şi la nivelul
galeriei de la etajul bisericii” (extras din Sibiu ghid
cultural-turistic” de Alexandru Avram şi Vasile Crişan -
Editura FF Press, Bucureşti, 1998).
Mai adăugăm doar că o parte din construcţiile
subterane hidrotehnice, unele având secţiune mare,
puteau fi folosite şi ca galerii. Dar, desigur, nu aceasta a
fost destinaţia lor iniţială.

Judeţul Suceava: Arbore. Oraşul Siret. Oraşul

Suceava: Cetatea Sucevei - Biserica Beizadelelor -
Hotelul Bucovina - Severin buncărul.

Comuna Arbore (jud. Suceava)

Comuna Arbore, aflată astăzi în judeţul Suceava, îşi

trage numele de la Luca Arbore, boier şi comandant de
oşti al lui Ştefan cel Mare.
 Biserica Arbore din satul Solea (comuna Arbore) este
o biserică pictată la exterior, cu hramul Tăierea Capului
Sfântului Ioan Botezătorul, ctitorită de Arbore, în anul
1503, ca paraclis la curtea sa din localitate, situată pe
valea râului Solea. Din întregul complex, astăzi mai
există doar biserica; curtea boierească a fost distrusă de
un incendiu în secolul al XIX-lea.
Bătrânii locului ştiu din moşi-strămoşi că Arbore era
un bun creştin, că şi-ar fi construit chiar şi un tunel
care pornea de la conacul său şi ducea la biserică -
intrarea în lăcaşul sfânt se făcea, spun ei, prin altarul
bisericii.
„Tunelul nu avea să fie însă niciodată descoperit -se
spune chiar că atunci când a găsit uşa de acces în tunel
şi a spart lacătul, un bărbat de-al locului a amuţit pe
loc. Oamenii locului au aflat despre această tragedie şi
ar fi adunat piatra din care era construit tunelul pentru
a-şi ridica din ea case”, scrie Anca Aldea într-un articol
apărut în „Jurnalul Naţional” în data de 1.11.2008. Şi
continua: „în urmă cu aproximativ 70 de ani, s-a
încercat să se facă săpături în jurul altarului, în
căutarea tunelului; lucrările însă au fost oprite pentru a
nu destabiliza construcţia bisericii”.
Este cu totul improbabil ca după o astfel de
manifestare a proniei divine, oamenii să folosească
piatra pentru case. Mai ales că dacă acest tunel există
sau exista, aproape sigur era construit din zidărie de
cărămidă, şi nu din piatră. Este adevărat că în urmă cu
70 de ani (lucrări de consolidare şi restaurare au fost
efectuate la mănăstire între anii 1936-1937) s-au făcut
lucrări, dar informaţia nu ştim dacă este în continuarea
legendei despre omul cu paguba sau este o adăugire a
autoarei articolului.
 Cum în reţeaua Internet se poate găsi, cu răbdare,
aproape orice, autorul a găsit un anunţ pentru vânzarea
unui document:
„Format apropiat de A4, pe verso hartă cu tunelul
din Arbore, Bucovina, plecând din biserica zidită de
Ştefan cel Mare (stânga jos), traversând subteran un
pârâu până la o locuinţă. Raritate. Intrarea în tunel din
biserică a fost blocată, tunelul existând probabil până în
ziua de azi, probabil cu porţiuni surpate”. Urmau două
fotografii ale documentului de la 1851 şi preţul...

Oraşul Siret (jud. Suceava)

În lucrarea „Tradiţii poporane române din Bucovina”

scrisă de Marian Simion Florea (Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1895), se găseşte culeasă legenda oraşului
Şiret, creaţie populară valoroasă, deoarece şi-a găsit,
parţial, deocamdată, confirmarea, în urma campaniilor
de săpături arheologice sistematice întreprinse.
Cităm din textul legendei, scoţând în evidenţă
fragmentele semnificative pentru subiectul lucrării
noastre:
„În partea dinspre răsărit a oraşului Şiret, să afla un
deal numit Ruina, din pricina că înainte cu vreo câteva
sute de ani se afla pe culmea lui o cetate măreaţă, din
care, în timpul de faţă, nu se văd numai nişte rămăşiţe.
În cetatea asta se zice că a locuit fiul lui Sas-Vodă,
care a domnit peste poporul român...
...Văzând de la un timp neînduplecaţii săi duşmani
că cu puterea nu pot să iasă la capăt, căutară să-şi
îndeplinească dorinţa prin viclenie. Începură adică a
săpa în taină un şanţ pe sub pământ, până la cetate,
anume ca prin ajutorul şanţului aceluia să-şi ajungă
mai lesne şi mai degrabă ţinta dorită. Şi după mai multe
luni de muncă ajunseră cu săpatul tocmai unde doreau,
adică până dedesuptul odăii în care dormea de obicei
domnitorul...
... Însă din noaptea aceea, domnitorul n-avu mai
mult liniştea şi odihna de mai înainte. De-aceea părăsi el
cetatea în care locuise până atuncea şi se strămută
dimpreună cu toţi curtenii în valea unde se află astăzi
vatra oraşului Şiret”.
Cercetările arheologice întreprinse pe platoul
Dealului Ruina (RAN 146664.02, amplasat în partea de
E a oraşului Şiret) s-a identificat o aşezare fortificată din
Hallstatt-ul timpuriu, cultura Gava - Holihrady, grupul
Grăniceşti 1. Importanţa sa strategică era dată atât de
amplasarea sa geografică şi condiţiile oferite de spaţiul
din jur, cât şi prin controlul pe care-l deţinea asupra
culoarului râului Şiret.
Astfel, legenda este pe cale a se confirma, săpăturile
ne- fiind terminate. Faptul că arheologii care se ocupă
de acest sit au propus şi o investigare arheomagnetică a
întregului platou, ne îndeamnă să credem că în viitorul
apropiat este posibil să fie descoperit şi tunelul la care
legenda face referire.

Oraşul Suceava (jud. Suceava)

Cetatea Sucevei

Aşezată la Est de oraşul Suceava, pe un platou cu o

altitudine de 70 metri, care domină lunca râului
Suceava şi oraşul propriu-zis, cetatea Sucevei (LMI SV-
II-a-A- 05449) a avut o istorie lungă şi glorioasă până în
anul 1670 şi ceva, când, sub presiunea turcilor,
domnitorul moldav Dumitraşcu Cantacuzino a
demantelat-o. După ce încercarea de minare a dat greş,
„au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de
au ars. Şi astfel slăbindu-i zidurile din pricina
fierbinţelei de tot mare s-a risipit cetatea”, după cum
afirmă Nicolae Costin în Cronica sa. „Un rug al măririi
noastre cele vechi” numea Nicolae Iorga evenimentul.
Deşi aparent fără legătură cu scopul lucrării de faţă,
trebuie amintit momentul Suceava 1974, când, sub
îndrumarea directă a Elenei Ceauşescu, la turnarea
filmului istoric „Ştefan cel Mare” noţiunea efecte speciale
a fost utilizată stricto- sensu: s-a tras pe real cu
tunurile, incendiul din film a fost aprins in-vivo etc.
Adică exemple clare de naţionalism comunist, cum se
încăpăţânează unii să eticheteze „Iepoca de aur”.
Despre existenţa unui tunel care lega cetatea cu o
locaţie din oraş aflăm dintr-o postare a lui Constantin
Iordăchescu din data de 6.04.2010, pe blogul
www.divinabucovina.blogspot.com:
„Tradiţia spune că din cetate Ştefan construise un
tunel care ieşea undeva aproape de Biserica Sf. Dumitru
din Suceava, unde se pot vedea şi ruinele Casei
Domneşti. Acesta era un tunel de scăpare în caz de
cucerire. Se spune ce Ştefan folosise acest tunel pentru
a scăpa de duşmanii care năvăliseră în cetate. Duşmanii
au fugit după el prin tunel. Când Ştefan a ieşit din
tunel, a lăsat blestem ca să nu mai iasă niciodată
nimeni viu din acel tunel de scăpare. De atunci până azi,
nimeni nu a mai avut curaj să probeze tunelul. Au trimis
nişte pisici care sunt mai agere, dar nici ele nu s-au mai
întors”.
Ansamblul „Curtea Domnească„(LMI SV-II-a-A-
05471) se află în zona străzii Ana Ipătescu, în vechiul
centru medieval al Sucevei.
Biserica ortodoxă „Sfântul Dumitru” din Suceava, cu
hramul Sfântul Dumitru, se află situată pe Str. Ştefan
cel Mare nr. 1. Codul LMI SV-II-a-A-05479 desemnează
Ansamblul bisericii „Sf. Dumitru” şi cuprinde trei
subobiective: Biserica „Sf. Dumitru”, Ruinele bisericii
vechi şi Turnul-clopotniţă.
O informaţie colaterală vine să confirme, cel puţin
parţial legenda despre subterane. Într-un articol semnat
de Daniela Beale, în „Ziarul de laşi” din 26.05.1999, se
încearcă a se identifica cauzele afectării structurii de
rezistenţă a Turnului-clopotniţă, care determină o
înclinare a acestuia cu 12- 17 cm. anual: „Specialiştii
Muzeului Naţional al Bucovinei explică această înclinare
prin traficul auto intens din ultimii ani, această zonă
fiind străbătută în subteran de o reţea de beciuri care
amplifică trepidaţiile”.
Sursa dă însă detalii extrem de vagi referitoare la
ieşirea propriu-zisă a tunelului, indicând mai mult o arie
decât o locaţie precisă. Ar putea fi de fapt vorba de un
tunel care lega Cetatea Sucevei de Biserica Beizadelelor,
despre care vom aminti în capitolul următor.
Partea din legendă privind pisica exploratoare este
un laitmotiv care se găseşte şi la alte creaţii de acest fel.
De obicei, un animal de dimensiuni mici sau medii, din
proprie iniţiativă sau ghidat în acest sens, pătrunde într-
o reţea de galerii, de unde fie iese pe altă gură, fie nu
mai iese niciodată. Cel mai adesea, explicaţia rătăcirii
constă în lungimea mare şi în complexitatea structurii
subterane. În acest caz însă, la mijloc este vorba şi de
un blestem.

Biserica Beizadelelor

Domn al Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653) a

reconstruit Curtea Domnească de la Suceava, ctitorind
şi un frumos paraclis în anul 1643, actuala Biserică
Sfântul Ioan Botezătorul, cunoscută şi sub denumirea
de Biserica Beizadelelor (sau a Domniţelor, sau a
Coconilor, după cum observăm, multe denumiri).
Situată la numai 40 de metri de fosta Curte Domnească
a Sucevei, biserica îşi trage numele din legenda parţial
adevărată, conform căreia Vasile Lupu ar fi permis
copiilor săi, pe atunci adolescenţi, să realizeze o parte
din pictura interioară şi exterioară a aşezământului.
Poate aceasta este explicaţia existenţei unor aspecte
atipice ale picturii, cum ar fi prezenţa unor balauri
înaripaţi, a unui grifon şi a unui şarpe cu cap de balaur.
Sub construcţie se află o imensă pivniţă, decorată
cu fresce, lucru inedit pentru un aşezământ religios.
Accesul în încăperile subterane se face pe sub Turnul-
clopotniţă, masiv, cu deschideri în toate punctele
cardinale.
În curte se găseşte o fostă cişmea cu un basorelief
reprezentând doi coconi care ţin în mâini o cruce de
mari dimensiuni, dar şi o fântână adâncă, în prezent
secată. Despre care se crede că era gura unui tunel care
ducea la Cetatea de Scaun.

Hotelul Bucovina - Severin (buncărul)

Construcţia hotelului Bucovina-Severin a început în

anul 1970, pentru a fi finalizată 4 ani mai târziu. După
evenimentele din 1989, hotelul a fost preluat de Severin
Tcaciuc, om de afaceri, a cărui carieră interesează prea
puţin în contextul de faţă. În prezent, aparţine familiei
acestuia. Până în anul 2008, într-un buncăr de sub
hotel, a funcţionat Centrul de Comandă al municipiului
Suceava.
Intenţia autorului a fost de a ocoli deliberat subiecte
care se referă la construcţii militare funcţionale sau în
stare de conservare. O considerăm potrivită şi dorim să
rămânem consecvenţi ei, deşi probabil n-am fi dus lipsă
de materiale, în cazul buncărului de la Hotelul
Bucovina-Severin, Centrul de comandă a fost desfiinţat
(deşi nepotrivit, am putea folosi termenul casat, în
sensul că buncărul a fost descărcat de orice importanţă
strategică) la finalizarea unui litigiu între Primăria
Suceava şi familia lui Severin Tcaciuc, câştigat de
aceasta din urmă la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În buncărul de sub hotel a funcţionat timp de 17 ani
punctul de comandă al Serviciului pentru situaţii de
urgenţă al municipiului Suceava. Buncărul este o
construcţie pentru funcţiune specială, la o adâncime de
patru metri şi cu o suprafaţă funcţională de circa 200-
300 de metri pătraţi. A fost gândit ca post de comandă,
având mult mai multe dotări decât un adăpost obişnuit
ALA (de apărare locală antiaeriană - n.a.).
Intrarea în buncăr se făcea prin două căi de acces
diferite, prin spălătorie şi prin bucătăria hotelului.
Ambele intrări erau asigurate cu uşi din metal masiv,
căptuşit cu plumb.
Buncărul a fost prevăzut şi cu unele canale de
refugiu, în caz de pericol. La tunelul de urgenţă se
ajunge pe la toaleta buncărului. Între chiuvete şi WC, pe
peretele din spate este o uşă pătrată din fier, cu un
sistem etanş de închidere, înălţimea tunelului este de
1,20 m, iar capacul care asigură ieşirea se poate
deschide numai din interior. Tunelul de fugă iese spre
parc, între bibliotecă şi hotel. A doua galerie, o
ramificaţie a tunelului principal, este canalul de
canalizare al buncărului, care iese în faţa hotelului.
Informaţiile despre buncărul de la Hotelul Bucovina-
Severin au fost preluate dintr-un articol publicat în
„Monitorul de Suceava”, la data de 19.05.2009, sub
semnătura Danei Humoreanu. Articolul este exemplar
documentat: nu numai că autoarea a văzut la faţa
locului ansamblul, dar a contactat şi a citat persoane, ca
inginerul Aurel Moldovanu (fost director al Trustului de
Construcţii Montaj, în perioada ridicării hotelului) şi
căpitan (r) Ion Romaş (fostul şef de Stat Major al
oraşului Suceava), care cunoşteau în amănunt atât
istoria, cât şi funcţionalitatea buncărului.
Câteva observaţii. Este interesantă trimiterea
autoarei la normativele de construcţii, mai vechi sau de
actualitate, privind construcţia unor astfel de adăposturi
subterane. De remarcat, cel referitor la tunelurile de
fugă: „Normativele prevăd că lungimea unui astfel de
canal subteran să fie de 1/3 din înălţimea clădirii de sub
care pleacă” şi cel privind grosimea zidurilor: „noile
normative prevăd ca pereţii de beton armat să aibă o
grosime de 60 de cm, iar cei ai buncărului au doar 40 de
cm”, ceea ce înseamnă că multe astfel de construcţii
sunt deja scoase din uz, aşteptându-şi noi utilizări.
Celor interesaţi de alte detalii privind adăposturile ALA
le recomandăm lectura materialului „Normele tehnice
privind proiectarea şi executarea adăposturilor de
protecţie civilă în cadrul construcţiilor noi”, Bucureşti,
22 noiembrie, 1999, aprobat de Prim-ministrul Radu
Vasile.
Mai subliniem şi abandonarea după predarea
locaţiei a numeroase documente, cuprinzând liste cu
persoanele de contact, cu adrese, telefoane de acasă şi
de la serviciu, în caz de urgenţă, şi hărţi de apărare ale
unor obiective industriale (abatorul Burdujeni, CET,
FACOS etc.). Este o practică comună, întâlnită şi în alte
locaţii. Faptul că unele din aceste persoane mai trăiesc,
faptul că unele detalii menţionate cartografic mai sunt
de actualitate pare să nu îngrijoreze pe nimeni. Poate
ofiţerii de la CI ar trebui trimişi să cureţe astfel de
locaţii, înainte de a fi lăsate de izbelişte.

Judeţul Timiş: Cenad. Ciacova. Jebei şi Voiteg.

Sânnicolaul Mare. Sânpetru Mare, sat Igriş.

Comuna Cenad (jud. Timiş)

Pr. Gheorghe Cotoşman, doctorand în teologie, scria

în anul 1935, în monografia istorică „Din trecutul
Bănatului - Comuna şi bisericile din Giridava - Morisena
- Cenad”:
„Sub clădirea mare a Thambaruluit cum se numea
moara cu aburi, mistuită de flăcările unui puternic
incendiu în anul 1928, se spune că ar fi un coridor
subteran, care se prelungeşte pe sub Mureş până la
închisoarea din Seghedin, Ungaria. Se crede că
subterana aceasta stă în legătură cu coridorul ce pleacă
de la Basilica antică romană pe ruinele căreia s-a ridicat
Biserica Catolică de azi. Bătrânii comunei spun, bazaţi
pe tradiţie, că acest coridor servea pe vremea turcilor ca
închisoare pentru făcătorii de rele. De teamă că acolo ar
sălăşlui spirite necurate, nimeni nu îndrăzneşte să intre
în el [...]. Unii pretind a şti precis că acest coridor sau
poate tunel subteran, construit din cărămidă, boltit, în
semicilindru, înălţimea şi lăţimea variind între 1-2 m, se
ramifică în trei părţi: un coridor ia direcţia spre răsărit
până la actuala casă parohială rom. cat., situată la vreo
20-30 metri de biserica romano-catolică unde, pe
vremuri, ar fi fost reşedinţa episcopilor Cenadului şi
Seminarul teologic; al doilea duce spre biserica
sârbească, până la nişte ruine ale unor clădiri, probabil
a unor biserici străvechi, poate chiar a catedralei Sf.
Gheorghe zidită de Gellert, al căror fundament este mai
adânc de 6 metri; iar al treilea coridor, mai bine zis a
treia ramură a coridorului, ia direcţia spre apus, trece pe
sub actuala şcoală confesională ortodoxă, acum de Stat,
pe sub drumul de ţară, şi se termină în pivniţa lui
Uncianski Sava, din str. Mureşului Nr. 250. Este
interesant şi nu lipsit de noimă, că două din aceste
coridoare subterane leagă biserica centrală cu alte două
biserici sau mănăstiri din apropiere. S-a crezut mult
timp că ele au fost construite de Turci, dar tehnica
precum şi materialul întrebuinţat la ele indică un timp
mult mai vechi, care se prelungeşte până pe vremea
Romanilor, singurii cari au durat şi lăsat astfel de
construcţii rezistente şi durabile. Şi-n alte părţi ale lumii
romane găsim astfel de coridoare catacombate”.
O intrare în subteranele Cenadului se află zidită în
interiorul bisericii catolice, sub pardoseală. Într-un
articol publicat în revista timişoreană „Agenda”
(nr.30/28.07.2001, din care am citat şi fragmentul
lucrării monografice), Dusan Baiski merge pe urmele
subteranelor din biserică: „Zidul din cărămidă arsă, aflat
imediat la baza ultimei trepte de jos, nu se încadrează în
logica unei asemenea subterane, fiind în mod evident
zidul ridicat la ordinul Securităţii. Judecând după
dimensiuni, galeria nu a putut să fie decât una pentru
evacuare în caz de cucerire a cetăţii”.
Din 1935 s-au schimbat multe, printre care
configuraţia şi destinaţia clădirilor din comuna Cenad
(jud. Timiş). Seghedin este denumirea românească a
oraşului ungar Szeged, aflat la 35 km liniari de Cenad.
Din cauza apropierii de graniţă, Securitatea a astupat
unele intrări pe care le-a putut identifica.
Primul pas al unei viitoare cercetări ar trebui să se
axeze iniţial pe identificarea locaţiilor indicate în
monografia de la 1935. Cel puţin două obiective (Moara
de aburi şi încă nişte ruine fără origine cunoscută) erau
în stare ruiniformă încă de pe atunci.
Menţionăm încă o relatare despre o criptă
subterană, despre care nu cunoaştem detalii deosebite şi
căreia îi acordam o importanţă secundară, datorită
neîncrederii autorului în sursă: „[...] ieşi printr-o uşiţă
dosnică. Coborî scara, răsucită asemeni unei cochilii de
melc şi-ajunse într-un tunel. La capătul tunelului, chiar
sub altarul bisericii mănăstirii, ridicată din porunca şi
pe cheltuiala sa, în cetatea de scaun, se ivi o criptă. În
această criptă, voievodul îşi înmormântase strămoşii [...]
a poruncit ca voievodul să fie înmormântat cu cea mai
mare cinste în cripta de sub altarul Bisericii Sfântului
Ioan Botezătorul [...]. Oasele lui Ahtum, ca şi cele ale
celorlalţi eroi s-au prefăcut de mult în cenuşă şi pulbere.
Biserica şi cripta, de asemenea” (Alexandru Mitru -
Aradul în legende şi povestiri; Ed. Sport-Turism, 1982).
Autorul rândurilor de mai sus plasează acţiunea la
curtea din Marisena (Mureşana) a ducelui (voievodului)
Ahtum, identificată de istorici cu actuala poziţie a
localităţii Cenad.
Cercetarea reţelei de tunele din Cenad ar trebui să
se facă în colaborare cu autorităţile locale. Nu trebuie
uitat că în raza localităţii funcţionează Vama Kiszombor-
Cenad, ceea ce ar putea crea suspiciuni faţă de o
cercetare atât de excentrică.

Oraşul Ciacova (jud. Timiş)

Localitatea Ciacova este situată în Sud-Vestul

judeţului Timiş, la circa 30 km Sud de Timişoara. În
perioada 1390- 1394, pe aceste locuri s-a ridicat o
cetate, înconjurată de o reţea de şanţuri de apărare cu
apă, care o făceau greu de cucerit. Cetatea Ciacovei se
afla pe partea dreaptă a braţului Timişului, în timp ce
aşezarea civilă se afla pe cealaltă parte.
Turnul-donjon de la Ciacova, denumit (în mod
eronat) culă de către unii localnici, constituie unul
dintre cele mai importante monumente de arhitectură
ale Evului Mediu bănăţean. Turnul de apărare, un
puternic donjon înalt de 30 m, este un rest din această
cetate, demantelată în 1701. Având un plan
dreptunghiular, turnul este zidit din cărămidă şi este
structurat vertical pe patru niveluri, cu contraforturi de
colţ. Este situat pe malul braţului mort al Timişului,
lângă calea ferată, în imediata apropiere a „Pieţei Cetăţii”
de astăzi.
În legătură cu turnul-donjon există două legende
principale legate de subterane.
Prima, cea mai populară în zonă spune că ar exista
un coridor subteran istoric între turnul-donjon şi „Kula”
de la Virşeţ (Serbia). Vîrşeţ (în sârbă) este al doilea cel
mai mare oraş din districtul Banatului de Sud, în
Voivodina. Principalele drumuri europene care fac
legătura între Belgrad şi Timişoara trec prin Virşeţ.
În zilele senine, silueta turnului de la Vîrşeţ se
distinge clar, cu ochiul liber, de pe platforma de apărare
a donjonului din Ciacova, cele două monumente
aflându-se aproape în linie dreaptă.
Între cele două obiective, distanţa în linie dreaptă
este de aproximativ 46 kilometri.
A doua legendă menţionează o legătură subterană
între turnul-donjon şi cetatea din localitatea vecină
Obad (jud. Timiş). În secolele XV-XVI, aici a fost ridicată
o cetate fortificată, cu numele de Ohab, azi dispărută.
De-a lungul timpului, au fost descoperite în Ciacova
diferite fragmente din fostele galerii, construite din
cărămidă arsă. Aceste descoperiri au fost întâmplătoare,
ele s-au produs mai ales cu ocazia unor lucrări edilitare
(cu ocazia construirii noii primării - circa 1900 -,
amenajarea pieţei etc).
Legătura subterană cu Vîrşeţul este extrem de
improbabilă datorită distanţei mari şi a inutilităţii
strategice. Legătura cu cetatea Ohab este mai probabilă.
În mod cert, turnul-donjon, datorită importanţei sale,
este un punct nodal al reţelei de subterane de sub
oraşul Ciacova.

Jebel şi Voiteg (jud. Timiş)

Deşi nu reprezintă propriu-zis nişte tuneluri,

catacombe sau alte construcţii subterane din aceste
categorii, am ales să prezentăm o parte din sistemul
militar de fortificaţii din Banat pentru a întregi
perspectiva fortificaţiilor militare de acest gen, care
cuprind şi Centura de Fortificaţii a Bucureştiului, şi
amplasamentele de pe linia Focşani-Nămoloasa. Aceste
fortificaţii bănăţene sunt azi părăsite, în parte
retrocedate localnicilor pe pământurile cărora au fost
construite.
Reţeaua de buncăre subterane a fost începută în
anul 1952 şi construită pe parcursul anilor ‘50, de
teama unui eventual atac din partea Iugoslaviei lui Tito,
care refuza să se înscrie pe linia trasată de la Moscova.
În acea vreme, Stalin îşi transformase vechiul aliat
iugoslav în „duşman de clasă”, iar clica română a lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a grăbit să-l urmeze.
Buncărele sunt plasate pe câmpurile din apropierea
graniţei, pe o lungime de 30 de kilometri, în jurul
localităţilor Jebel şi Voiteg. La Jebel, de exemplu, se află
nu mai puţin de 25 de buncăre.
Cele mai vizibile sunt dispuse de-o parte şi de alta a
şoselei spre vama sârbească. Arată ca nişte umflături ale
pământului, unele de mari dimensiuni, acoperite de o
vegetaţie sălbatică numită „porumbac”, plină de spini.
Deşi din punct de vedere strategic valoarea lor este
astăzi nulă, buncărele din Banat reprezintă o etapă a
istoriei României. Ele pot interesa pe cei care studiază
arhitectura construcţiilor militare, o ramură a istoriei
militare.

Sânnicolaul Mare (jud. Timiş)

Oraşul actual Sânnicolaul Mare era în anul 1934

doar o comună mai răsărită din judeţul Timiş. De atunci
datează şi rândurile pe care le vom cita în continuare,
extrase din lucrarea preotului Gheorghe Cotoşman „Din
trecutul Banatului - Comuna şi bisericile din
Sânnicolaul Mare - Monografie istorică” (Timişoara,
1934):
„În hotarul comunei dinspre Nord-Est, la 1 km
departe de Mureş, până azi se poate vedea un coridor
subteran, larg de cca. 4 metri şi înalt de 1,80 m,
construit din cărămizi romane. Intrarea în coridor se
face din partea de răsărit, în mod pieziş. Se crede că
acest coridor stă în directă legătură cu cel dela biserica
străveche din Cenadul-Mare. Tatăl meu a întrat
înăuntrul coridorului, ca la vreo 20-30 metri, dar din
cauza întunerecului şi a curentului puternic nu şi-a mai
putut continua drumul. Se spune că nişte oameni
înaintând mai mult în interiorul coridorului nu s-au mai
reîntors. Şi aici ca şi la Cenad, poporul crede că în
coridor sunt duhuri necurate, cari numai prin
rugăciunile preoţilor s-ar putea alunga”.
Deşi s-au petrecut transformări majore la
Sânnicolaul Mare, este posibil ca unii dintre bătrânii
locului să-şi mai aducă aminte despre acest tunel şi
locaţia lui.
A se vedea şi capitolul despre comuna Cenad
(judeţul Timiş).

Comuna Sânpetru Mare - Sat Igriş (jud. Timiş)

În lucrarea „Istoria românilor dela Mureşul de Jos”

(Oradea Mare, 1887), V. Grozescu scria despre
localitatea Igriş:
„Comună română, situată aprope de râul Mureşului.
Dela descălecarea romană a fost neântrerupt locuită de
români-frătuţi, cari pe acelea vremuri formară reservele
Leg. XIII G. Şi armata teritorilă menită a impopora
Dacia. Acestă comună ab antiquo s-a numit Aegrus. Sub
domnirea romană aci se vede a se fi construit un castru
ce apăra trecătoarea reţelei drumurilor imperiale dela
Apulum; şi cel de-a stânga Mureşului înspre Tibiscum
(aşezare dacică, ulterior romană - municipium
Tibiscensium - azi în cadrul localităţii Jupa, Caraş-
Severin - n.n.) şi Zurobara (Ptolemeu; Geografia; III; 8; 4
- n.n.). Aci se vede că ambe reţelele au fost împreunate
prin un drum suteran pe sub râul Mureşului, care
lucrare miraculosă se pote observa până în dilele nostre.
Ruinele cari se mai pot vede, demonstră până la
evidenţă, că castrul Aegrus a trebuit să fie o trecătore
subfluviană, unde după posiţia-i încântătore a putut să
fie şi destul de poporată, având şi un templu în onorea, -
probabil a Minervei, - edificat pe stâlpi corintici, acărora
resturi se priviau mai până la 1860”.
 Într-un articol din „Agenda” (nr.30/ 28.07.2001,
Timişoara), Duşan Baiski, aminteşte de propriile
cercetări de la Igriş şi de mărturiile oamenilor locului,
fără a ajunge însă la rezultate concludente:
„Mergând la Igriş zilele trecute [...], am solicitat
ajutorul profesorului de istorie, localnic, dl Petru Crista.
Domnia-sa a fost tranşant: Nu există nicio dovadă. Iar dl
Florea Jebelean, un împătimit cercetător al istoriei
localităţii, fără să nege textul lui V. Grozescu, ne-a dus
să vedem locul unde se aflase cândva cetatea Igrişului şi
mănăstirea, dar şi acolo, unde, când plouă foarte mult,
se adună apă multă. După încetarea ploii, balta seacă
extrem de rapid, ca şi când sub pământ ar exista un
gol”.
Nu lipsit de interes în cazul sitului de faţă ar fi
compararea datelor oferite cu relativ noile hărţi ale
drumurilor române din Transilvania întocmite de
topograful-arheolog prof. Dorin Ursuţiu, împreună cu
prof. Alexandru Diaconescu şi cercetătorii de la
Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca. Aceste
hărţi digitale surprind atât drumurile antice romane
principale, cât şi pe cele secundare.
Am introdus această locaţie, deoarece la mai multe
tunele prezentate în această carte se observă că ele trec
pe sub albia unui râu, aşadar o trecere pe sub Mureş nu
ar fi chiar imposibilă. Pe de altă parte, geniul tehnic al
constructorilor romani este unanim recunoscut şi
apreciat.

Judeţul Tulcea: Cetatea Enisala

Cetatea Enisala (comuna Sarichioi, judeţul Tulcea)

 În apropierea satului Enisala (din Ib. turcă „Eni
Sale”- Satul Nou; comuna Sarichioi), pe un deal stâncos
înalt de 114 m de pe malul lacului Razelm, se afla
Cetatea Enisala (LMI TL-I-s-A-05785), cunoscută ca şi
Cetatea lui (H)eracle.
Marele Dicţionar geografic al României (alcătuit şi
prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de George
Ioan Lahovari, C.I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu)
menţionează prezenţa unor subterane la Cetatea-lui-
Eracle (Enisala): „Din ruină s’a păstrat temelia şi zidurile
înconjurătoare, pe jumătate [...] „zidul este gros de un
metru şi mai bine, făcut în piatră de rîu şi bine
cimentat, aşa că din pricina grosimei lui şi poziţiei
cetăţei, era greu de luat Cetatea chiar cu artileria,
necum de năvălirile barbarilor şi asalturile Turcilor, cari
au luat-o mai tîrziu din mîna Genovezilor,
constrîngîndu-i prin foamete a se preda, tăindu-le
comunicaţia ascunsă ce se practica prin păretele de E. al
stîncii şi a cărei deschizătură astupată în mare parte se
vede şi astă-zi. Peştera negreşit că răspunde în cetate,
căci e mică distanţa, de 80-100 metri între ele; este
astupată. Se zice cum-că ea ar comunica cu
deschizătura de la Amuţii şi dealul Consul, pe sub
dealuri. Este posibil ca în timpul Romanilor să fi fost o
comunicaţie subterană între forturile de la Eraclia şi cele
de la muntele Consul” (vol. III, pg. 316).
În textul citat, pare să fi intervenit o greşală de tipar:
Amuţii este de fapt Armutli (Armutlia), despre gura de
tunel de aici amintindu-se în acelaşi dicţionar: „Armutlia
[...] movila Chislegic (Bisericuţa); se zice că în interiorul
acestei din urmă movile se află ruinele unei biserici
creştine acoperită cu pământ de către Turci, după ce au
omorât şi pe călugăriţele ce se aflau aci; la 50 m spre
răsărit se află un tunel zidit cu piatră şi var de bună
calitate, ce se zice, că ar corespunde tocmai la Cetatea-
lui-Eracle din corn. Enisala; el s’a stricat şi s’a astupat;
în movilă, locuitorii spun că s’ar găsi bani mulţi, iar alţii
că ar fi ascunse arme de războiţi” (vol. I, pg. 122).
Satul Turda, din componenţa comunei Mihai Bravu
(judeţul Tulcea) a purtat până în anul 1923 denumirea
turcească Armutlia. Numele s-ar traduce prin „Părul”
sau „Păreni” (în Ib. turcă „armut” = păr, în sensul de
arbore fructifer). Hărţile moderne indică Movila
Bisericuţei la Sud de satul Turda şi la Vest de satul
reşedinţă de comună Mihai Bravu. Distanţa dintre
cetatea Enisala şi satul omonim este de circa 1-2 km şi
aproximativ 20 km liniari faţă de movila amintită.
Tunelul Armutlia - Enisala ar trebui să treacă prin
Sudul lacului Babadag (având în vedere extinderea
actuală a acestuia), la Nord de oraşul Babadag.
În ceea ce priveşte dealul Consul (331,1 m), acesta
se află în imediata apropiere a localităţii Izvoarele (corn.
Izvoarele, jud. Tulcea), la Sud-Vest de aceasta şi la Est
de comuna Horia (jud. Tulcea). În Marele Dicţionar se
amintesc „forturile... de la muntele Consul”. Singurele
referiri sumare despre un castru roman pe Consul sunt
menţionările din LMI 2004: TL-I-m-B-05805.01 - Castru
Epoca romană - la circa 1,2 km SV de sat, pe versantul
nordic al dealului Consul şi RAN160573.01 - Castrul
roman de la Izvoarele, locuire militară - la 2 km SV de
sat, pe terasa de S a pârâului Taiţa. Nu cunoaştem dacă
Dicţionarul se referă la aceste vestigii sau mai existau şi
altele încă nesăpate sau distruse de timp.

Judeţul Vaslui: Fundătura. Grumezoaia.

Fundătura (jud. Vaslui)

 Din „Marele dicţionar geografic al României”,
coordonat de G. Grigore Tocilescu (lucrare în 5 volume,
editată de Stabilimentul grafic J.V. Socec, Bucureşti,
1898-1902), cităm scurta legendă a satului Fundătura
(jud. Vaslui):
„Se zice că pe aceste locuri a urmat o parte a
războiului dintre Ştefan cel Mare cu turcii, de pe Valea
Racovei, la 1475. Tradiţiunea spune că pe dealul Măgura
îşi aşezase Ştefan cel Mare oştirea, alegându-şi acest
punct din cauza poziţiei celei mai ridicate a dealului,
unde se văd şi astăzi urmele unor şanţuri şi a unei
subterane, pe care oamenii o numesc Beciul lui Ştefan
Vodă.
În urma bătăliei, Ştefan Vodă a dat drept
recompensă aceste locuri la o parte din căpitanii săi, din
ai căror urmaşi stăpânesc şi astăzi”.
Reperul topografic „Dealul Măgura” este doar o
simplificare a situaţiei din teren, satul fiind „situat sub
poalele extremităţilor unui unghi care în punctul despre
comuna Cozmeşti (jud. Vaslui) e format prin
împreunarea dealurilor De-Vânt cu o aripă din dealul
Măgura”, după cum specifică chiar G. Tocilescu în
lucrarea sa.
Nu cunoaştem situaţia actuală a ruinelor, dar
considerăm că o analiză a cotelor altimetrice i-ar putea
stabili destul de uşor locaţia, fiind vorba, probabil, de un
punct de belvedere. Odată stabilită poziţia acestor
puncte, prin eliminare, se poate descoperi vechiul
amplasament.

Grumezoaia (jud. Vaslui)

Comuna vasluiană Dimitrie Cantemir s-a numit

iniţial Silişteni. Apoi s-a numit Hurdugi. Denumirea s-a
schimbat în Hurduci, pentru a se numi în prezent
Dimitrie Cantemir, după numele celui care s-a născut şi
a reconstruit o mănăstire (viitoarea Mănăstire Dimitrie
Cantemir din satul Grumezoaia) pe aceste locuri.
Începuturile vieţii monahale sunt încărcate de
legendă aici. Se spune că terenul pe care s-a ridicat
mănăstirea a fost dat de Ştefan cel Mare, domnitorul
Moldovei, oşteanului său Stan Posatnicul, ca răsplată
pentru faptele de mare vitejie din războaiele cu turcii.
Lăcaşul a fost construit într-o poiană, după vechea
tradiţie care spune că domnitorul a tras cu arcul, iar pe
locul unde a căzut săgeata s-a aşezat masa Sfântului
Altar al Bisericii. Ca dovadă a veridicităţii acestei
legende, stă masa din altar, al cărui picior a fost
sculptat din stejarul în care s-a înfipt săgeata lui Ştefan.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), mare cărturar şi
domnitor controversat, s-a născut pe aceste locuri, unde
familia sa deţinea o moşie şi un conac. El avea să
reconstruiască mănăstirea amintită mai sus, care avea
să-i poarte şi numele.
Conform unei legende locale, se spune că, după
înfrângerea lui Dimitrie Cantemir, în bătălia de la
Stănileşti (anul 1711), o parte dintre bogăţiile
domnitorului au fost transferate, printr-un tunel, de la
conacul Cantemirilor din Silişteni la mănăstire.
Apropierea celor trei locaţii (Stănileşti, satul Silişteni
şi mănăstirea fac parte în prezent din aceeaşi comună)
sprijină într-un fel posibilitatea existenţei acestui tunel.
Totuşi, cei care vor să caute bogăţiile lui Dimitrie
Cantemir ar trebui să ştie că ele erau în primul rând
spirituale!

Judeţul Vâlcea: Beneşti. Cozia. Racoviţaş. Oraşul

Râmnicu Vâlcea.
 Beneşti (jud. Vâlcea)

Conacul Otetelişanu din Beneşti (jud. Vâlcea) este

plasat la 100-200 de metri distanţă de biserica din sat.
Conacul a fost construit în jurul anului 1800, cu
adăugiri în 1900 şi aparţinea familiei Otetelişanu, care l-
a locuit până la naţionalizare.
Clădirea, de plan rectangular, este construită din
zidărie masivă, de cărămidă îngustă arsă, legată cu
mortar de var obişnuit, cu rosturi mici.
Casa se compune dintr-un subsol mult adâncit faţă
de nivelul solului, cu încăperi boltite servind de beci,
peste care se află suprapus nivelul de locuire, mult
ridicat deasupra solului. Beciul conţine trei încăperi.
Intrarea în beci se face direct din exterior pe latura de
Vest, printr-o gârlie (reg. gârlici). Se coboară printr-un
coridor boltit, pe o scară cu 11 trepte, din cărămidă
presată, bine arsă, având la margine o buză din lemn de
stejar.
Legenda spune că sub conacul Otetelişanu era săpat
un tunel prin care se ajungea din pivniţă la biserica
aflată în apropiere. „Aşa se spune că au scăpat boierii cu
viaţă de câteva ori. Ajungeau în tunel dintr-o
ascunzătoare secretă şi erau de negăsit. Tunelul nu mai
există acum. Fie este numai o istorioară scoasă de
oameni, fie tunelul s-a astupat odată cu trecerea anilor”,
spune un localnic din Buneşti, citat într-un articol
publicat de „Indiscret în Oltenia”, sub semnătura lui
Eugen Dinu.
Poate că localnicul se grăbeşte puţin. Poate că
tunelul există şi doar intrările sale sunt astupate.
Autorul nu deţine informaţii, potrivit cărora acest tunel
să fi fost vreodată căutat la modul serios.
 Cozia (jud. Vâlcea)

Mănăstirea Cozia, necropola domnitorului Mircea cel

Bătrân, ctitorită de acesta după sfaturile duhovnicului
său, călugărul erudit Nicodim de la Tismana, a fost
inaugurată la 18 mai 1388.
Legendele din localitatea vâlceană Buneşti spun că
Mircea cel Bătrân ar fi vrut iniţial să-şi ridice mănăstirea
în localitatea lor, dar că ulterior s-a răzgândit pentru a o
construi pe locul uneia mai vechi, ridicată de tatăl
domnitorului.
O legendă veche şi deosebit de răspândită,
cunoscută şi de călugării mănăstirii, spune că mai mulţi
boieri vânduţi turcilor ar fi plănuit asasinarea
voievodului şi închinarea Tării Româneşti sultanului
otoman. Într-una din serile pe care Mircea le-ar fi
petrecut în tihnă la Cozia, aceştia ar fi venit cu o ceată
de mercenari polonezi şi unguri ca să-l omoare. Garda,
puţin numeroasă a domnitorului, nu a făcut faţă
atacului, iar acesta a scăpat tocmai printr-un tunel
secret pe sub Olt. Sub mănăstire ar fi existat un tunel
de fugă, pentru a-i permite domnitorului sau
vieţuitorilor mănăstirii să îşi salveze viaţa şi odoarele
scumpe din interior.
Conform legendei, tunelul ar porni dintr-un pasaj
secret, care pleacă din strana dreaptă a bisericii, trecea
pe sub Olt şi avea ieşire în Poiana Bivolari, o păşune din
partea stângă a Oltului, în faţa mănăstirii.
Călugării de la Cozia spun că au auzit legenda, dar
nu au descoperit niciun tunel între zidurile mănăstirii.
Interesant este că un inginer, Ioan Mihăilă, a
încercat să dea de urma tunelului în timpul construirii
lanţului de hidrocentrale de pe Râul Olt. Născut şi
crescut pe aceste locuri, inginerul a încercat să identifice
cu mijloace mecanice sâmburele de adevăr al legendei.
„Se spune că tunelul ar fi la aproape 15 metri sub albia
Oltului. Când s-a deviat cursul râului şi s-au construit
hidrocentralele, inginerul Mihăilă a căutat acest tunel,
însă nu a găsit nimic”, spune unul dintre călugări într-
un articol publicat de „Indiscret de Oltenia”, sub
semnătura lui Crişu Popescu. Autorul acestei cărţi, a
reuşit să afle amănunte noi, contactându-l printr-o terţă
persoană pe inginerul Ioan Mihăilă. Astfel am aflat că
deşi a încercat să localizeze tunelul, săpăturile nu au
avut amploarea cuvenită, datorită graficului strict al
lucrărilor de pe şantier. În concluzie, deşi căutat, dar de
negăsit, nu s-a adus până în prezent o dovadă clară a
inexistenţei lui.
Importanţa deosebită a Văii Oltului şi accesul la
drumul către Transilvania făceau din mănăstire un
punct strategic deosebit. Domnitorul ar fi gândit Cozia
nu numai ca loc de închinăciune şi necropolă, ci şi de
refugiu în caz de pericol. Cam aceasta ar fi justificarea
săpării tunelului pe sub Olt, la Cozia.

Racoviţa (jud. Vâlcea)

Pe malul drept al râului Olt, la circa, jumătate de

kilometru de centrul comunei Racoviţa (jud. Vâlcea), se
află „Peştera haiducilor”, vechi adăpost săpat în piatră
de mâna omului, locuită, pe rând, de călugări, haiduci,
fugari şi soldaţi şi, mai nou, popas pentru localnici,
turişti şi îndrăgostiţi.
Peştera, formată din două cămăruţe dispuse în arc
de cerc şi un mic hol de acces, se află la o înălţime de
aproximativ 15 metri, chiar pe marginea versantului
muntos.
 Pentru a urca la grotă, trebuie escaladat zidul de
piatră abrupt. Localnicul Ion Arefte, citat într-un articol
apărut în Top Business nr. 744, sub semnătura Mirelei
Mânu, descrie peripeţiile vânătorilor de comori în zona
peşterii: „în urmă cu câţiva ani, peştera era tot mai des
vizitată de tot felul de curioşi, care căutau aur şi comori
îngropate. Se spunea ca s-ar fi găsit aur prin apropierea
peşterii, aşa că tot mai multi curioşi veneau prin zonă să
caute comori. Într-adevăr, povestea a pornit de la faptul
că sub podeaua peşterii se pare că mai este o încăpere,
deşi nimeni nu ştie cu adevărat ce este acolo, dar aur nu
am auzit să fi găsit cineva”.
Amplasată strategic, peştera putea fi uşor apărată,
era un punct excelent de observaţie, era greu de cucerit,
oferind în acelaşi timp un puternic ascendent împotriva
atacatorilor.
Legenda spune că peştera avea un tunel prin care
făcea legătura cu un deal din apropiere, Dealul
Cordoaia. Deşi nu se cunosc mai multe detalii, s-ar
putea ca acesta să fi avut o intrare din posibila cameră
aflată sub podea sau de undeva din exteriorul peşterii.
Unii localnici mai entuziaşti propun chiar o vechime
dacică a scobiturii din stâncă. Mai aproape de adevăr
este că aici s-au nevoit pustnici, a fost adăpost de
tâlhari şi haiduci şi depozit de muniţie.
Deoarece nu cunoaştem să fi căutat cineva temeinic
acest tunel, nu ne putem exprima asupra existenţei sau
inexistenţei lui. Avem însă opinia că - dacă acesta există
- este mult mai vechi decât locuirea peşterii, locatarii
temporari ai acesteia neavând nici forţa de muncă, nici
motivaţia săpării unui astfel de tunel.

Oraşul Râmnicu Vâlcea (jud. Vâlcea)

 În Nordul oraşului Râmnicu Vâlcea, pe înălţimea
dealului care domină împrejurimile, se află schitul
Cetăţuia. De acesta şi-a legat soarta tragică domnitorul
Radu de la Afumaţi: în data de 2 ianuarie 1529, boierii
trădători l-au asasinat în propria ctitorie.
În marele Dicţionar Geografic al României (alcătuit
şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de
George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu şi Grigore G.
Tocilescu) se regăseşte: „Cetăţuia, schit, jud. Vâlcea, la 1
kil. spre Nord de oraşul Râmnicul-Vâlcea, pe şoseaua
care merge la Călimăneşti. Este situat pe vârful unui
deal, în forma unei căpăţâni de zahăr, înconjurat cu
castani sălbatici; schitul domină pe o întindere de mai
mulţi kil. Întreaga vale a Oltului [...]. Prin poziţia sa,
înainte d’a se ridica o biserică, a fost o cetate întărită, de
unde vine şi numele de Cetăţuia” (vol. II, pg. 350).
Acelaşi Dicţionar menţionează existenţa unei tradiţii
legate de un tunel „colosal”, dar o consideră „dubioasă”,
fără a preciza din ce cauză este considerată astfel:
„Tradiţia spune că ar fi existat din vremi, ba chiar ar
exista şi acum, o comunicaţie subterană între Cetăţuia
din Vâlcea şi Fedeleşoiul din Argeş, o altă mănăstire de
peste Olt. În adevăr, pe malul opus al Oltului, se află
Mănăstirea Fedeleşoiul, în apropiere de care se zăresc şi
azi ruine de vechi întărituri de zid. Existenţa acestui
colosal tunel pare a fi dubioasă, dar ceea ce nu lasă nici
o îndoială este că atât Cetăţuia din Vâlcea, cât şi
Fedeleşoiul din Argeş formau un sistem de apărare a
Văii Oltului de invaziune vrăjmaşă” (pg. 350).
Schitul Fedeşeloiu, cu Biserica „Sfinţii Apostoli Petre
şi Pavel”, există şi astăzi în satul Fedeleşoiu, comuna
Dăeşti, ca parte a unui asamblu monastiresc mai vast
(LMI VL-II-a-A- 09761- Ansamblul fostului schit
Fedeleşoiu). Construcţia Schitului a fost începută în
anul 1673, sub domnia lui Grigore Ghica şi continuată
sub cea a lui Constantin Brâncoveanu; în jurul anilor
1700, era deja în stare de ruină.
Distanţa în linie dreaptă între Cetăţuia (Râmnicu
Vâlcea) şi Schitul Fedeşeloiu (comuna Dăeşti) este de
circa 4 km. Considerăm că atributele „colosal” şi
„dubios” provin din faptul că, existând, tunelul ar trebui
să (sub)traverseze albia Oltului, cum este şi cazul
tunelului de la Cozia (a se vedea capitolul aferent din
această carte). În prezent, este dificil de spus în ce
măsură construcţia lacului de acumulare al CHE
Râmnicu Vâlcea a afectat presupusul traseu al galeriilor.

Judeţul Vrancea: Colacu. Focşani. Mera.

Nistoreşti. Odobeşti. Panciu: Hrubele de la Panciu -
Schitul Brazi - Schitul Sfântul Ioan. Vârteşcoiu.
Beciu. Comoara lui Bucur de pe Muntele Răchitaş.

Colacu (jud. Vrancea)

Aţi auzit de cetatea megalitică şi „tunelul de la

Vidra” care duce spre centrul pământului, mai ceva ca-n
romanul lui Jules Verne?
Totul a pornit acum mulţi, mulţi ani când un grup
de pasionaţi excursionişti şi cercetători ai insolitului au
oprit pe marginea unui drum vrâncean. Erau cu
maşinile, aşa că nu au avut timp decât să observe
ochiometric un zid care părea într-adevăr megalitic
(format din pietre mari, neşlefuite, aşezate unele peste
altele fără mortar) şi să facă fotografii. Deşi nu au mai
revenit niciodată acolo, informaţia a început să circule.
Preluată de un reportăraş avid de senzaţional, o
notă de subsol din viaţa unor oameni a devenit ditamai
articolul fantasmagoric, întregit de o deplasare la faţa
locului. Dealul pe care era amplasat „zidul” a devenit de
formă piramidală şi modelat artificial, „zidul” însuşi a
devenit rămăşiţa unei cetăţi urieşeşti, iar „legendele”
localnicilor au menţionat că tunelul, care există într-
adevăr acolo, e o poartă spre centrul pământului. S-au
adăugat două poze pentru credibilizare, şi iată cum se
scrie un articol-maculatură.
Am fost şi noi să vedem la Vidra „a 8-a minune a
lumii”. Recunoaştem că, deşi aveam fotografiile publicate
la „foaie”, nu ne-am fi descurcat fără ajutorul
dezinteresat, dar prompt, al lucrătorilor forestieri de la
Ocolul Silvic Vidra. Le mulţumim şi pe această cale!
Prima obiecţie este că locul nu aparţine de comuna
Vidra, ci se află în satul Colacu, ce aparţine de comuna
Valea Sării (jud. Vrancea). Dealul este cât se poate de
natural. Cât despre zidul megalitic, am reuşit să
identificăm alte 2 ziduri de acelaşi tip, pe raza comunei
Vidra. Faptul că acestea din urmă nu ar putea avea
vreun rol defensiv (fiind la baza versantului unei râpe, ce
ar fi putut apăra?), cât şi conformaţia geologică aproape
identică, ne-au făcut să deducem că este vorba de
formaţiuni naturale, chiar dacă seamănă izbitor cu o
construcţie umană.
Legendele locale despre un tunel care duce spre
centrul pământului nu există, după cum probabil v-aţi
aşteptat deja. De fapt, tunelul, în prezent obturat de o
construcţie, era atât de puţin cunoscut, încât
majoritatea sătenilor chestionaţi au ridicat din umeri.
Locul, respectiv tunelul, are o legendă a sa, însă total
diferită de cea afirmată la „foaie”. O găsim în lucrarea lui
Simion Hârnea - „Locuri şi legende vrâncene” (Editura
Sport-Turism, 1979): „în colţul malului din mijlocul
luncii (luncă cunoscută de localnici cu numele de Balta
Colacului - n.n.), sub corhana de lângă drum, bătrânii
spun că pe vremuri era vestitul han al lui Tudorache
Neagu... Urmele beciului boltit se văd şi acum, în lutul
malului, dar în hruba lui nu se mai încumetă nimenea
să intre. Unii spun că-i stăpânită de duhuri necurate,
făcându-şi culcuş numai liliecii, cucuvaiele şi alte păsări
de noapte” (pg. 40).
În prezent, pe locul fostului Han al lui Neagu, căzut
în ruină în perioada comunistă, „se află un popas, unde
familia Bara de la Poduri a amenajat un motel-
restaurant” (Vacanţe la ţară, din 11.2010, pg. 6).
Tunelul a fost închis de un perete al acestei clădiri, aşa
că deocamdată nu mai poate fi accesat. Totuşi, în
planurile de viitor al actualilor proprietari intră
redeschiderea tunelului şi amenajarea lui ca bar şi
cramă, fiind astfel reintrodus în circuitul turistic.

Focşani (jud. Vrancea)

Municipiul Focşani este cunoscut şi ca „Oraşul de

pe Milcov”, sau „Oraşul Unirii”. La 10.03.1482, Ştefan
cel Mare a fixat graniţa Moldovei cu Ţara Românească pe
Râul Milcov. Până în 1862, anul primului guvern unic al
Principatelor Unite, Focşanii au fost despărţiţi în două
de „Gârla Hotarului”, în Focşanii munteni şi Focşanii
moldoveni.
În faţa fostei biserici „Domnească”, aflată pe locul
Farmaciei nr. 23 (în prezent, Farmacia Adonis SRL, str.
Republicii nr. 41) de astăzi, au fost descoperite 6 beciuri,
fiecare cu lungimea de 12 metri, lăţimea de 8 metri şi
înălţimea de 2,80 metri. Acestea comunicau între ele şi
cu exteriorul printr-un gang.
Tot aici, pe sub dughenele care înconjurau biserica,
exista un tunel boltit ce ieşea într-un gang asemănător
ce mergea până la biserica Sf. Dumitru (str. Eroilor nr.
3, RAN 174753. 09), iar de acolo, după cum spune
tradiţia, pe sub gârla de hotar, până la mănăstirea Sf.
Ioan din Muntenia (Piaţa Unirii nr. 10, LMI VN-II-m-A-
06489).
Date fiind amplasamentele de-o parte şi de alta a
fostei linii de demarcaţie a graniţelor dintre Moldova şi
Ţara Românească, este de presupus că o parte a acestor
galerii au fost folosite pentru trecerea pe ascuns a
frontierei, cât şi pentru contrabanda cu diverse mărfuri.
Vecinătatea marilor regiuni viticole ale Vrancei nu
putea lăsa Focşaniul fără vaste pivniţe destinate
depozitării vinurilor. Acestea puteau, la nevoie, primi,
bineînţeles, şi alte întrebuinţări. Beciul Nistor (Str.
Tăbăcari nr. 40; cod LMI VN-II-m-B- 06476) reprezintă
un exemplu tipic al subsolurilor din Focşani. Aparţine
de casa cu acelaşi nume, al familiei Nistor, care deţinea
tăbăcăriile din zona care au dat şi numele cartierului -
Tăbăcari. Subsolul casei se constituie într- un beci pe
două niveluri, bine conservat, cu guri de aerisire. Bolta
beciului este în arce de cerc, iar zidurile acestuia sunt
din cărămidă.
Cele mai dese descoperiri au fost făcute însă la
Focşani, cu ocazia lucrărilor edilitare:
Astfel, în anul 2007, pe Bulevardul Republicii, lângă
Catedrala ortodoxă „Cuvioasa Parascheva şi Naşterea
Maicii Domnului”, s-a descoperit un vechi tunel
subteran, datat în secolele XVII-XVIII. „Tunelul
descoperit de noi se păstrează bine, s-a folosit ca liant
pentru cărămizi un mortar din nisip cu var. Nu sunt
dărâmaţi pereţii, galeria este lungă de 6 metri spre
catedrală. După ce treci de intrare, se lăţeşte, undeva, la
4-5 metri. Muncitorii din zonă spun că ar mai fi
descoperit şi la catedrală un tunel, dar l-au astupat”,
relatează unul dintre muncitorii aflaţi la locul
descoperirii, într-un articol semnat de Iulia Creţii şi
publicat în „Ziarul de Vrancea”, pe data de 8.11.2007.
La începutul anilor 2000, când a intrat în reabilitare
Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” (str. Cuza-Voda nr. 47),
muncitorii care reparau podelele liceului au dat peste un
beci, aflat sub o sală de curs. Nu s-au făcut cercetări
amănunţite, iar descoperirea a fost îngropată.
În zona Ateneului Popular „Mr. Gh. Pastia” (LMI VN-
II-m- B-06488, Piaţa Unirii nr. 1), în timpul
modernizărilor, au ieşit la iveală alte galerii secrete.
Şi de sub Teatrul „Mr. Gh. Pastia” (LMI VN-II-m-A-
06462, str. Republicii nr. 77) au ieşit la lumina zilei
tunele, de la 1700. Despre acestea se spune că ar fi
comunicat cu imobilul Vamei Vechi Focşani (LMI VN-II-
m-A-06419, Str. Cuza Vodă nr. 21), aflat la 500 de metri
distanţă.
Oamenii mai povestesc de asemenea că şi sub
Hotelul „Unirea” (Piaţa Unirii, nr. 3- 5) ar fi o serie de
beciuri unde s- ar fi descoperit şi câteva butoaie de
stejar extrem de bine conservate
„Astfel de tunele, care datează din secolele XVII-
XVIII, sunt în toată zona Pieţei Unirii. Ar fi fost depozite
pentru vin. Şi catedrala e aşezată pe beciuri, dedesubt
este un oraş subteran secret”, declara Paraschiv Usturoi,
pe atunci director executiv al Direcţiei pentru Cultură (în
prezent, decedat), într-un interviu citat din aceeaşi sursă
menţionată mai sus.

Mera (jud. Vrancea)

Mănăstirea Mera (aflată în satul reşedinţă de

comună Mera, jud. Vrancea) datează din vremea lui
Dimitrie Cantemir (în formă de bisericuţă de lemn, în
anul 1688), mănăstirea şi Casa Domnească din imediata
apropiere, fiind ridicate de fiul domnitorului, Antioh
Cantemir. Este singura ctitorie a Cantemirilor.
Mănăstirea, puternic fortificată, se ridică pe un
platou aşezat pe malul stâng al Râului Milcov. Zidurile
masive cu turnuri şi accesul la o sursă de apă proprie
au făcut din mănăstirea fortificată Mera un important
punct strategic zonal. Drept dovadă că aşa stau
lucrurile, este şi faptul că „mănăstirea devine punct de
sprijin fortificat pentru armata habsburgică, în anul
1717, de aici pornind atacuri sistematice în tot sudul
Moldovei”.
Beciurile şi pivniţele Casei Domneşti mai există încă,
deşi sunt într-o stare avansată de degradare.
Conform www.florinbad.blogspot.com, care preia
informaţia din cartea lui Romeo-Valentin Muscă -
„Biserici mutilate. O radiografie a distrugerii
patrimoniului religios din Vrancea şi Ţara Putnei” (Ed.
Pallas, 2006) legendele locului vorbesc de prezenţa a
două tuneluri.
Iată ce scrie Romeo-Valentin Muscă: „în partea de
Nord a mănăstirii, se află un puternic izvor de apă dulce
care a fost amenajat, mai târziu, cu un bazin subteran,
din piatră şi cărămidă şi chiar un tunel care, conform
legendelor, ar ieşi la apa Milcovului şi un alt tunel ar
merge până în pădurile apropiate, spre Măgura
Odobeştilor, lângă «drumul nemţilor». Sursa de apă i-a
permis, de fiecare dată, să reziste asediilor” (pg. 128)
În Lista Monumentelor Istorice figurează Ansamblul
Mănăstirii Mera (VN-II-a-A- 06519), alcătuit din Biserica
„Sf. Împăraţi”, clădiri anexe, turn clopotniţă şi zid de
incintă. Deşi statul a contractat lucrări de restaurare şi
reconstrucţie (?!?)» cei care ajung la vechea mănăstire
spun că acestea sunt, cel mult, nesemnificative.
 Nistoreşti (jud. Vrancea)

Potrivit legendei, numele comunei Nistoreşti (judeţul

Vrancea) vine de la Nistor, unul dintre cei şapte feciori ai
Vrâncioaiei. Dealul Furtuneasca (înălţime maximă 645
m, în punctul numit Vârful Râpei) se află la S-Vest de
satul Nistoreşti, la Sud de satul Bâtcari şi la Sud-Est de
satul Făgetu, toate cele trei sate făcând parte din
comuna Nistoreşti, aflată pe apa Nărujei.
Despre legenda dealului şi ruinele aflate pe acesta
aflăm din volumul lui Simion Hârnea - „Locuri şi legende
vrâncene” (Editura Sport-Turism, 1979): „în vremurile de
demult, când ţara noastră se găsea sub jugul otoman,
oamenii trăiau foarte greu, căci duşmanii nu-i lăsau în
pace şi, cotrobăind satele, luau tot ce găseau la casa
omului, aşa că viaţa pentru ei era mai mult o trudă
zadarnică, plină de povara necazurilor iar avutul îl
îngropau în beciuri tăinuite, săpate anume în pământ şi
cu pereţii arşi, ca să nu se dărâme.
În coasta dealului (Furtuneasca - n.n.), deal acoperit
pe atunci cu păduri bătrâne, nistoreştenii boltiseră un
beci mare, cu gura ascunsă sub rădăcinile unui fag
bătrân, unde-şi ascundeau tot avutul [...] vârfului i-a
rămas şi acum numele cel vechi, La Pomană, iar cine
calcă pe locurile acestea găseşte şi azi urmele beciului în
care bunicii şi răsboinicii îşi ascundeau strădaniile lor”
(„La Pomană”; pg. 59).
După cum afirmă şi Simion Hârnea „cine calcă pe
locurile acestea găseşte şi azi urmele beciului”.
O altă locaţie în apropiere de Nistoreşti este
Zămnice(a): „Culmea cea mai de jos a masivului
Munţişoarele, fostă proprietate devălmăşită a obştei
Nistoreşti [...]. În vechime, aici erau ascunzătorile
oamenilor din apropiere, care fugeau din calea
năvălitorilor ce veneau după pradă şi pustiau satele.
Lumea făcuse nişte bordeie (hrube, subterane- n.n.) în
pământ, zămnice, în care se ascundeau până trecea
pârjolul, ca apoi să coboare iarăşi în sate” (op. cit., pg.
191).
Pe unele hărţi, Zămnicea (înălţime maximă 1.369,2
m, aflată la Nord de satul Nistoreşti, în apropiere şi la
Nord-Est de Poiana Nistoreştilor) apare sub denumirile
alternative Zămcea sau Zimcea, probabil alterări târzii
ale toponimului iniţial.

Oraşul Odobeşti (jud. Vrancea)

Istoria oraşului Odobeşti (jud. Vrancea) este istoria

viţei- de- vie, a podgoriilor şi a vinului produs aici.
Înconjurat de vii, învecinat de localităţi tot cu profil
viticol, Odobeştiul şi-a dobândit supranumele de „oraşul
dintre vii”.
Pământurile Odobeştilor sunt străpunse de kilometri
de crame şi beciuri, majoritatea fiind construite pentru
depozitarea şi învechirea vinului. Zidite din cărămidă
(îngustă sau modernă), piatră de râu sau chiar lut ars,
cramele au aici o istorie îndelungată. Deşi majoritatea
datează din a doua jumătate a secolului al XIX- lea, nu
este clar câte dintre ele au fost ridicate pe galerii mai
vechi. La Beciul Domnesc (str. Beciul Domnesc nr. 5;
LMI VN-II-m-A-06525) de exemplu, deşi exista şi era
atestat documentar de pe vremea lui Ştefan cel Mare, s-a
intervenit în anul 1834, din ordinul domnitorului Mihail
Sturza, pe moşia căruia se afla. De asemenea, sub
Crama lui Losner, evreul în casele căruia funcţionează
azi Finanţele Publice din oraş, se găseşte un beci săpat
în lut şi nepietruit, probabil cu mult mai vechi decât
crama propriu-zisă.
În Odobeşti şi împrejurimi se găsesc peste douăzeci
de crame de toate mărimile, zece mari beciuri şi alte zeci
de beciuri de mici dimensiuni care ţin în pântecele lor
mii de vagoane de vin. Toate familiile care au prins
cheag au avut crama lor, nu doar în oraş, ci şi pe moşiile
de lângă Odobeşti unde aveau vii, la Broşteni, Păţeşti,
Pinteceşti, Vârteşcoiu, Boţeşti sau Jariştea.
• Beciul Domnesc, monument istoric, care se află pe
strada Beciul Domnesc, ridicat de medelnicerul Asanche
Panfil, între 1834-1839 pentru domnitorul Mihail
Sturza;
• Beciul Rabinovici a fost preluat în anul 2002 de
omul de afaceri Corneliu Prunache, fiind revendicat în
prezent de foştii proprietari. Construcţia sa a început în
1883, fiind terminat în 1885. Naţionalizat în anul 1948,
este trecut la fostul IAS, care ridică deasupra beciului
actuala clădire, cunoscută sub numele de Vinoteca.
• Beciurile familiei Bahamat (str. Fundătura
Cetăţuia nr. 5; LMI VN-II-m-B-06529) aparţin Măriei
Bahamat, moştenitoarea familiei.
• La câteva sute de metri de Beciul domnesc, pe
malul Milcovului, se află şi unul dintre cele mai lungi
beciuri din oraş, Beciul Guţulescu. În faţa acestuia se
găsesc beciurile Dragomir şi Zissu;
• În Dealul Odobeştilor este beciul generalului Raşcu
(numit astfel, deoarece în anii ‘30 aparţinea acestuia),
numit Beciul 2 Brazi, în prezent, aflat în proprietatea
unui italian;
• În partea de Vest, în „Ţigănie”, avem Beciul
Velniţa, al familiei cu acelaşi nume, aflat în paragină, ca
şi alte beciuri ale oraşului.
 • Crama celebrei familii Giurescu.
• Crama Gaicu, de lângă Gară, de unde budanele
erau rostogolite direct în vagoane.
• Cramele Picoltz, Crama Boiu, a familiilor Boiu, şi
Crama Pană sunt abandonate în prezent.
• parte a acestor crame sunt integrate în circuitul
turistic tematic „Drumul Vinului”. De asemenea, unele
companii producătoare organizează, contra cost,
vizionări şi degustări private. Însă, doar „pour yeux”
puteţi alege din mulţimea de galerii părăsite, ghidaţi de
un localnic.

Panciu (jud. Vrancea)

La Panciu, cultura viţei-de-vie şi hrubele ce

adăposteau vinul au o vechime de două milenii.
Legendele locale, neconfirmate însă de istorici sau de
cercetări arheologice, spun că pe vremea lui Burebista,
aici ar fi fost capitala vechii Tracii.

Hrubele de la Panciu

Deşi se presupune că ar fi de pe vremea dacilor, cert

este că pe vremea lui Ştefan cel Mare, hrubele erau o
realitate istorică, atestată documentar. Interesantă este
şi continuitatea folosirii lor în aceleaşi scopuri, de-a
lungul timpului, chiar dacă cu scurte întreruperi.
Porţiuni din reţeaua subterană au fost folosite de armată
ca depozite de muniţii, cât şi de localnici pentru a se
proteja de bombardamentele nemţilor.
Deţinem informaţia potrivit căreia armata germană
dislocase în Vrancea, imediat în spatele frontului, o
companie de ,,arheologie”(!!). Nu putem preciza dacă
aceştia aveau vreo utilizare tactică sau căutau cu totul
altceva. Cert este că s-a cercetat zona Panciu, aceeaşi
zonă asupra căreia, mai târziu, şi Ceauşescu a ordonat
cercetări amănunţite.
Afectate de bombardamentele din Primul Război
Mon- dial, galeriile se vor resimţi şi în urma marelui
cutremur din 1940 (oraşul Panciu este singurul oraş din
România care a dispărut în proporţie de 99%, în urma
cutremurului din 10.11.1940 - din 371 case au mai
rămas atunci doar 5). Acoperite integral de pământ, vor
fi redescoperite abia în anul 1953, datorită unei surpări
în partea de sus a beciurilor.
Beciul Marin Ştefan (LMI VN-II-m-B-06544) se află
la Nord de oraş, pe drumul spre Moviliţa. Numit astfel
după numele marelui proprietar de podgorii vrâncean,
monumentul istoric datează din secolul XIX şi a avut ca
destinaţie păstrarea şi învechirea vinului. Beciul se află
în stare de conservare, intenţionându-se să i se reda
destinaţia iniţială.
Beciul Vlădoianu (LMI VN-II-m-B-06543) este situat
în marginea de sus a oraşului Panciu, pe drumul ce
duce spre Schitul Brazi. Construcţia, ce poartă numele
fostului primar de Panciu, Ion Vlădoianu, datează din
secolul al XIX- lea, fiind construită în pământ, sub
formă de tunel boltit cu cărămidă.
Beciul Domnesc, monument istoric (LMI VN-II-m-A-
06545) datează din secolul XVIII. Hrubele din Valea
Cerbului, construite în vremea lui Ştefan cel Mare au
fost folosite în jurul anului 1700 de familia marelui
logofăt Miron Costin. Săpate la 24 metri adâncime, au
fost(re)descoperite întâmplător în anul 1952. În prezent,
se află în proprietatea SC Veritas S A. Văzute de sus,
formează un postament, în continuarea căruia apare o
cruce. Galeria principală are 523 de metri şi este însoţită
de alte 40 de galerii, cu dimensiuni de circa 30-40 de
metri. Iniţial, galeriile desfăşurate însumau circa 3
kilometri, în anul 1968 lungimea acestora dublându-se
prin noi construcţii.
Se afirmă că Nicolae Ceauşescu ar fi însărcinat în
anul 1987 echipe ale Armatei (?!?) să cerceteze hrubele
de la Panciu. Scopul era determinarea originii şi
întinderii, inclusiv cartarea acestora. Se credea că
galeriile se întind pe o lungime de zeci de kilometri şi că
aici se afla o reţea de comunicaţie secretă cu valoare
strategică, având o ieşire chiar dincolo de munţi, cu
Transilvania. Oficial cel puţin, cercetările au infirmat
ipotezele avansate.
Aparent, este ciudat cum s-a ajuns să se facă astfel
de presupuneri, ţinând cont de dimensiunile totuşi
reduse ale cramelor de la Panciu. Însă, paralel cu
colectivele de la Armată, coordonate de generalul Ilie
Ceauşescu, a mai existat o cercetare, de o cu totul altă
natură.
Plecându-se de la ideea că ar exista în regiune o
vastă reţea de tuneluri, de o vechime imprecizabilă, care
unind unele crame ar continua pe distanţe enorme, s-a
pus problema originii lor. Cum efortul necesitat ar fi
depăşit cu mult nivelul posibilităţilor locuitorilor
cunoscuţi, s-au sugerat alte soluţii. Presupunerea a fost
întărită de numărul mare de monumente religioase
plasate într-o arie restrânsă în zonă, considerate în acest
context fie ca un tampon de apărare, fie ca un scut
spiritual. Nu cunoaştem nivelul la care a ajuns această
cercetare, care a implicat la timpul respectiv o suită de
personaje, dintre care unele străveziu de „albastre”.
„În 1987, s-au început studii arheologice pentru
partea nevăzută a hrubelor. Se crede că aceste tuneluri
treceau şi pe lângă Mănăstirea Brazi. Şi aici s-au
descoperit chilii şi chiar un paraclis subteran, cu trapă
secretă, care dădea spre Măgura. Călugării puteau fugi
prin acea trapă”, menţiona
Adrian Toma, directorul SC Veritas SA Panciu, citat
într-un articol Zoot, publicat în data de 16.09.2005.

Schitul Brazi

De numele Brazilor şi a Schitului „Sfântul Ioan

Botezătorul” se leagă şi începuturile vieţii culturale din
podgoria Panciului. Schitul Brazi, situat la Sud de
oraşul Panciu, pe partea dreaptă a pârâului Hauliţa, a
fost construit pe locul unde s-au nevoit trei pustnici:
Teofilact, Sava şi Gheorghe. Poate de aici se trage
îndârjirea cu care acest schit a renăscut după şapte
distrugeri succesive.
După anul 1989, s-a început refacerea schitului şi
reluarea vieţii monahale. În ziua de 9.09.1990, în
prezenţa maicilor Iustina Angheluţa şi Pavelina Cafagiu,
care au revenit la aceste ruine şi s-au aşezat în „beciul”
subteran, unde vieţuiseră şi se rugaseră, în secolul al
XVII- lea, primii ctitori ai lăcaşului, schimnicii Sava şi
Teofilact, Preasfinţitul Părinte Episcop Epifanie al
Buzăului şi Vrancei a săvârşit slujba de resfinţire a
locului.
Sub Paraclisul „Sfântului Mucenic Teodosie” s-a
restaurat şi unul din primele lăcaşuri subterane,
cunoscut sub numele de „Peştera”, care a adăpostit
moaştele mucenicului şi care are încorporat, la una
dintre intrări, un cadru de piatră sculptat, pe care
cercetătorii le atribuie bisericii de zid din secolul al XV-
lea. Chipurile celor doi pustnici au fost zugrăvite pe
pereţii „Peşterii” de pictorul focşănean Nicolae
Teodorescu (1786-1880), maestrul lui Gheorghe
Tăttărăscu, în 1837, şi au rămas până la începutul
anilor ‘90, când, restaurându-se o parte din încăperi, au
fost acoperite cu ciment.
Din vechiul lăcaş subteran se putea ieşi pe un
„gang” şi se ajungea în valea pârâului Şuşiţa, la 1,5
kilometri. Acest culoar secret fusese construit în vremuri
de persecuţie.
La schitul Brazi s-a descoperit existenţa unor chilii
subterane, săpate lângă paraclisul subteran. Ele au fost
ridicate de egumenul Dimitrie, în timpul reconstrucţiilor
după cutremurul din 1838, pentru refugiul şi
adăpostirea călugărilor în timpuri grele.
În afară de tunelul care ducea la Schitul Sfântul
Ioan, care se spune că pornea dintr-o strană bine
mascată, despre care vom vorbi mai jos, se pare că de la
Schitul Brazi plecau galerii spre Valea Hăuliţei şi Valea
Şuşiţei, despre care am amintit deja.

Schitul Sfântul Ioan

Situat în partea superioară a colinei care străjuie

Panciul, Schitul Sfântul Ioan a fost ridicat de stareţul
Schitului Brazi, Dimitrie (1776-1843), în anul 1835. Pe
atunci, acesta aduce o veche biserică de lemn de la Brazi
şi fondează schitul, care va lua ca sfânt protector pe
Ioan Botezătorul. Retragându-se la Sfântul Ioan, preotul
Teodor Antohi din Bucureşti, originar de pe aceste
locuri, ridică o nouă biserică, de zid, sfinţită în anul
1936. Din nefericire, ambele biserici au căzut la
cutremurul din 10 noiembrie 1940 şi nu au mai fost
reconstruite. După desfiinţarea Schitului, în 1959
(conform sinistrului Decret nr. 410/1959 de desfiinţare
a mănăstirilor), buldozerele au ras locul, parcă pentru a
şterge orice urmă de viaţă religioasă de acolo. Printr-un
miracol, nu au reuşit distrugerea temeliei bisericii zidite
de Teodor Antohi.
Schitul Sfântul Ioan şi Complexul monahal de la
Brazi, aflat în apropiere, au coexistat încă de la început
într-o armonie frăţească. Datorită poziţiei sale mai
izolate, era loc de linişte şi de rugăciune solitară pentru
călugării de la Brazi. Era, de asemenea, locul unde
monahii bătrâni şi bolnavi se retrăgeau pentru ultimele
lor zile.
Schitul, ridicat de stareţul Dimitrie, la 1835, era
legat printr-un tunel de complexul monahal subteran de
la Brazi. Acesta pare a fi cheia misterului aşezării atât de
apropiate ale celor două schituri, aflate la doar câteva
sute de metri depărtare. Este posibil ca în partea
superioară a colinei să fi fost una din ieşirile tunelului
care pornea de la Brazi şi în acest fel exista o legătură
directă şi secretă între cele două aşezăminte.
Din anul 2000, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului
Epifanie Norocel, se lucrează la ridicarea unei noi
biserici şi a unui complex de chilii, lucrări păstorite de
Maica Eusebia, stareţa Schitului.
Prezenţa unor chilii şi lăcaşuri de cult subterane,
documentate la Brazi, este deosebit de importantă
pentru istoria religioasă a României. „Există indicii,
neluate în seamă de nimeni, că în aceste caverne
ascunse în argila Podgoriei Panciu s-ar afla vechi temple
ale tracilor, iar stabilirea călugărilor în acele hrube nu a
fost, din această perspectivă, deloc întâmplătoare”. Acest
extras este o invitaţie la o lectură „suplimentară”:
recomandăm cartea lui Romeo-Valentin Muscă „Biserici
mutilate. O radiografie a distrugerii patrimoniului
religios din Vrancea şi Ţinutul Putnei” (Ed. Pallas,
Focşani, 2006). În afară de detalii interesante referitoare
la istoria regiunii, vă veţi putea convinge ce răni au lăsat
acţiunile comuniştilor în inima Vrancei. Şi poate veţi
realiza că acţiunile lui Ceauşescu nu se rezumau la
ipostaze „sexy” (adesea gonflate de nostalgici bine
camuflaţi în cotidian), de Indiana Jones, în căutare de
cai-verzi-pe-pereţi în subsolul regiunii.

Comuna Vârteşcoiu (jud. Vrancea)

Pe teritoriul comunei Vârteşcoiu (jud. Vrancea)

oamenii şi timpul au săpat un păienjeniş unic de beciuri
şi galerii în masa de argilă, similar întrucâtva cu oraşele
subterane din Capadocia (Turcia).
Dacă la început era vorba doar de o carieră de
argilă, pe parcurs, oamenii au găsit o întrebuinţare a
golurilor rămase în urma exploatărilor. Unii localnici
aşază începuturile cavităţilor încă de pe vremea dacilor,
alţii le situează mult mai târziu, pe vremea lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt. De fapt, nimeni nu ştie cu exactitate de
când datează începuturile. Săpăturile par un haos
organizat, nimeni nu s-a obosit până în prezent să
cartografieze ansamblul.
Utilizările sunt dintre cele mai diverse. Depozite,
crame, „frigidere naturale”, grajduri... Ascunzători, în
timp de restrişte şi război. Se crede că primele beciuri
serveau drept refugiu, loc de cult şi de înmormântare.
Totuşi, în zonă, principala folosinţă este ca loc de
extragere a argilei. Nici urmă de dorinţa de conservare,
se sapă în continuare. Astfel, nu este de mirare că unele
încăperi se prăbuşesc, făcând loc altora, ansamblul
căpătând o geometrie extrem de variabilă. La care se
adaugă şi riscul de prăbuşiri accidentale, deoarece, să
nu uităm, suntem în plină zonă seismică a Vrancei.

Beciu
 Cea mai mare aglomerare de cavităţi se află în
Beciu, sat ce aparţine comunei Vârteşcoiu.
Asemănându-se cu o cetate naturală, zona este locuită
din cele mai vechi timpuri, existând urme neolitice şi din
Epoca Bronzului.
Legendele locale atribuie denumirea de „Beciu”
catacombelor săpate iniţial de călugării greci care au
întemeiat aici o mănăstire şi se ocupau de creşterea
viţei-de-vie. Platoul a aparţinut lăcaşului religios până în
1864, când au fost secularizate averile mănăstireşti, prin
decretul lui Cuza. Se spune că aceştia au construit un
mare beci din lespezi de piatră care, după spusele
bătrânilor, s-a surpat în urma unei explozii create de
fermentaţia vinului. Galeriile aveau şi ieşiri de urgenţă,
dincolo de dealul mănăstirii, în caz de atacuri inopinate.
Rolul de tainiţă şi ascunzătoare s-a menţinut de-a
lungul istoriei. Fie că a fost vorba de turci, tătari sau,
mai nou, de ruşi (1944) şi colectivizare (1957), hrubele
de la Beciu au protejat şi oamenii, şi avuturile lor.
Oamenii locului le folosesc în continuare, în cele mai
diverse scopuri. Poate nu dezinteresul şi lăcomia îi
îndeamnă pe săteni să exploateze în continuare cariera,
aşa cum cred unii arheologi, nemulţumiţi că nu-şi pot
continua cercetările, din lipsă de fonduri. Poate e vorba
de sărăcie, element prea comun pentru a avea relevanţă
într-un studiu academic. Poate...

Comoara lui Bucur de pe Muntele Răchitaş

Dintr-o legendă haiducească vrânceană despre

Bucur, lotru de-al locului, aflăm despre o subterană a
acestuia de pe Muntele Răchitaş. Este vorba mai mult de
o tainiţă decât de un tunel propriu-zis. O ascunzătoare
menită să-i adăpostească comoara.
„Cică, pe culmea numită Cerdac, de pe Muntele
Răchitaş, hotar cu mănăstirea Vizantea, era demult
locul de popas şi de odihnă al haiducului. Un podiş pe
vârf de munte, cu creştetul retezat... Aici îşi făcuse
Bucur umbrar şi leagăn. Cum a ajuns cu ei la bordeiul
de sub Cerdac, a dat drumul cailor în voia soartei, iar pe
oameni i-a pus să sape o hrubă sub stânca cea mare din
coasta Răchitaşului. Gândul lui era să-şi facă o
ascunzătoare nouă, un beci sub stâncă, fără ştirea
nimănui. Şi aşa s-a săpat, o lună, două, poate şi un an,
până ce beciul a fost întocmit după gustul stăpânului,
boltit şi pardosit cu lespezi de stâncă, iar gura ascunsă
sub rădăcinile unui copac bătrân, acoperită cu muşchi
de pădure şi cu frunze moarte” (Locuri şi legende
vrâncene, Simion Hâr- nea, Editura Sport-Turism, 1979,
legenda numita „Haiducul Bucur”, pg. 17 şi
următoarele).
Muntele Răchitaş se poate observa din localitatea
Soveja pe linia Soveja-Dealul Morii-Răchitaşul (înălţime
891,9 metri).
Pentru a înţelege cât de diferit poate fi percepută de
oameni o legendă, lăsăm povestitorul să-şi continue firul
naraţiunii, despre cum comoara lui Bucur a fost căutată
atât de localnici, cât şi despre autorităţi:
„Până în vremea mai de curând, urmăritorii de
comori au făcut săpături sub stânca Răchitaşului,
pentru a da de comorile lui Bucur. Despre povestea asta
s-a dus sfoară-n ţară, până a ajuns şi la urechile
stăpânirii, care s-a pus în mişcare, a sculat toate satele
dimprejur şi - după spusele bătrânilor - s-au făcut
iscodiri amănunţite şi săpături din loc în loc, ba au
mutat şi matca unui pârâu, bănuind că s-ar găsi o
poartă a beciului sub apă. O vară întreagă s-a muncit
zadarnic la răscolirea pământului, canon făcut de
pomană, că nu s-a dat de nici o urmă a comorii. Gândul
lăcomiei i-a mai păscut şi pe alţi oameni până hăt târziu
încoace, încercând din când în când să sfredelească
pământul cu săpături, care de care mai adânci şi
întortocheate, de se văd şi astăzi urmele cotloanelor. Dar
locului a rămas să i se spună tot Comoara lui Bucur”
(pg. 22, op. cit.).
Poate că şi în ziua de azi câte un localnic mai caută
comoara.
 II.2. REPUBLICA MOLDOVA

Raionul Chişinău: Cricova.

Cricova (Chişinău, Republica Moldova)

Cricova este un oraş din sectorul Riscani

(municipiul Chişinău), situat la 11 km de capitala
Republicii Moldova. Pentru prima dată a fost pomenit în
letopiseţele regale din 1692, reprezentând un sătuc cu
200 de familii.
Istoria cramelor de aici începe în anul 1953.
Vizitând stolnele (excavaţii orizontale puţin înclinate
într-o mină, având ieşire directă la suprafaţa solului) de
calcar natural din localitate, întemeietorul producerii
vinurilor spumante din Moldova, Petru Nicolai
Ungureanu, şi alţii au descoperit o microclimă ideală
pentru păstrarea vinurilor spumante şi seci.
A urmat curăţirea deşeurilor de piatră şi gunoi,
unele lucrări neînsemnate de comunicaţii şi asfaltare.
Apoi, s-a început producţia şi stocarea licorilor lui
Bachus. Exploatările din blocurile de piatră s-au
transformat în secţii de producţie. Aceste labirinturi se
întind pe o distanţă de 60 km, de-a lungul unui râu deja
secat, amintind mai mult de un oraş subteran decât de o
fostă mină.
În modesta localitate se află una dintre cele mai
mari crame subterane din lume, un păienjeniş de
coridoare întunecate care adăpostesc milioane de sticle
cu vinuri de colecţie, locale şi străine.
 Crama este situată la 50-80 de metri sub pământ şi,
pe vremea sovieticilor, avea şi funcţia de buncăr pentru
conducătorii republicii.
În uriaşul adăpost subteran, cosmonautul Iuri
Gagarin a tras în 1966 o beţie care a rămas de pomină
la Cricova. Spre ziuă, bine afumat, Gagarin le-a lăsat
gazdelor o fotografie cu următoarea dedicaţie: „Cei care
fac aceste vinuri merită tot aurul din lume şi, dacă
acesta nu e de ajuns, o să mă duc pe Lună sau pe alte
planete ca să mai aduc”.
Interesantă este alegerea locaţiei şi transformarea
unei vechi cariere de mină într-o cramă. Este posibil ca
acest tipar funcţional să se repete şi la alte structuri,
ceea ce coboară semnificativ în timp existenţa unor
galerii aparent recente.
Imensa cramă de la Cricova este de asemenea
participantă la circuitul turistic „Drumul Vinului”, fiind
vizitabilă şi oferind diferite servicii, cum ar fi ghidajul şi
degustările. Din punctul de vedere al amenajărilor
turistice interioare, utilitatea temporară de buncăr a
facilitat existenţa unor dotări demne de o locaţie de lux.

Raionul Drochia: Mândâc

Mândâc (raionul Drochia, Republica Moldova)

Dendroparcul „Vila Mândâc” este situat la o

depărtare de 4 km. de satul Mândâc şi 7 km de satul
Cotova (ambele, în raionul Drochia), în apropierea
drumul Mândâc-Cotova.
Acest parc a fost întemeiat în anul 1896 de către
boierul Ohanowicz, originar din Polonia. Conacul
boieresc a fost construit aproximativ în anul 1893, după
o arhitectură poloneză. Este realizat din cărămidă
„românească”, are 2 etaje, un beci mare cu 3 camere
zidite din piatră, un pod-mansardă. Pot părea multe cele
5 intrări ale conacului, dar boierul era un om foarte
precaut. Niciodată nu intra şi nu ieşea pe aceeaşi uşă.
În incinta parcului se află şi cavoul de dimensiuni
mici, al proprietarilor moşiei. El este construit din piatră
de gresie, în forma unui templu antic, aşa-numitul
prostii, cu un portic din patru coloane dorice.
O legendă spune că din interiorul conacului există o
trecătoare subterană ce ducea până în subsolul
cavoului. Acest tunel avea ieşire şi în fântâna boierului,
care nu s-a mai păstrat, deşi pe locul ei se găsesc şi
astăzi pietrele de temelie ale ghizdului.
În prezent, complexul „Vila cu parc Mândâc” este o
filială a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie
Naturală. Deoarece tunelul nu s-a găsit nici până în
prezent, este greu de afirmat dacă el există cu adevărat
sau nu. Autorul nu cunoaşte dacă s-au făcut încercări
pentru identificarea sa.

Raionul Ialoveni: Mileştii Mici

Mileştii Mici (raionul Ialoveni, Republica Moldova)

Mileştii Mici (raionul Ialoveni) este o localitate

situată la 20 km, la sud de Chişinău, devenită faimoasă
pentru colecţia sa de vinuri, supranumită sugestiv
„Colecţia de Aur”.
Complexul de galerii (pivniţe) de la Mileştii Mici are o
lungime desfăşurată de 200 km, dintre care aproximativ
55 km (o suprafaţă de 182.000 m2) sunt utilizate în
scopuri tehnologice. Ne putem face o impresie despre
măreţia edificiului, amintind că unele galerii ajung până
în suburbiile Chişinăului. Grosimea stratului de sol
până la suprafaţă variază de la 30 la 85 de metri.
Hrubele au fost construite în foste cariere de calcar,
care se extrage de aici din cele mai vechi timpuri, toate
lucrările efectuându-se manual până în deceniul 6 al
secolului XX.
Întreprinderea de Stat Combinatul de Vinuri de
Calitate „Mileştii Mici”, amplasată în apropierea satului
Mileştii Mici, administrează aceste crame. Întreprinderea
a fost fondată în 1969 ca Secţie de Păstrare a Vinurilor
de Marcă, în componenţa sovhozului-fabrică „Moldova”.
Primele stocuri de vin au fost aduse aici la sfârşitul
anilor ‘60, de atunci cantităţile depozitate crescând
exponenţial. Umiditatea relativă (85- 95%) şi
temperatura constantă (+12/14°C) sunt condiţii ideale,
care asigură păstrarea şi maturarea adecvată a vinurilor
sub pământ.
Ca şi la alte crame din Republica Moldova, la Mileştii
Mici este vorba de un adevărat oraş vinicol subteran.
Unele galerii au chiar denumirea de străzi, ce pot fi
parcurse chiar şi cu maşina. Pot fi vizitate ca obiectiv
turistic, contra unei taxe modice. Se oferă ghidaj şi
degustări.

Raionul Orhei: Brăneşti

Brăneşti (Raionul Orhei, Republica Moldova)

Pivniţele din Brăneşti se întind pe 58 de kilometri, la

o adâncime de 60 metri sub pământ, şi au o suprafaţă
de 75 de hectare, în coasta Orheiului Vechi.
 Localitatea Brăneşti (raionul Orhei) se află la o oră
de mers cu maşina din Chişinău. A numi pivniţele din
Brăneşti doar „crame”, ar însemna să li se descrie doar
întrebuinţarea. De fapt, denumirea mai apropiată este
de oraş subteran.
Reţeaua de subterane este administrată de „Pivniţele
din Brăneşti S A”, care nu numai că oferă acces şi
facilităţi turiştilor, dar a şi optat pentru înscrierea
obiectivului într-un circuit turistic mai larg: „Drumul
Vinului”. Poate că şi cramele din România ar trebui să
urmeze exemplul fraţilor de peste Prut.
Unele hibe de documentare ne împiedică să
precizăm vechimea galeriilor, dacă o parte din acestea
au o vechime mai mare decât a complexului.
Oricum, pentru pasionaţii de subterane acest loc
merită văzut.

Raionul Orhei: Trebujeni

Comuna Trebujeni (raionul Orhei)

În apropierea comunei Trebujeni (raionul Orhei,

Republica Moldova), malurile abrupte săpate de
meandrele râului Răut adăpostesc un imens (da, cu
adevărat imens) complex subteran şi suprateran,
închinat Crucii şi lui Dumnezeu.
În cazul ansamblului rupestru sacru, arhaic, de la
Orheiu vechi, este vorba de excavarea de mari volume,
rezultând cavităţi celulare sau legate între ele, alcătuind
reţele complicate, structurate pe mai multe niveluri.
Începuturile activităţii în acest masiv de calcar (căci
despre aşa ceva este vorba) nu pot fi nici măcar bănuite,
coborând mult înaintea civilizaţiilor tracă şi geto-dacă.
Utilizarea lor iniţială nu este cunoscută, fiind relevată
doar utilizarea cultică precreştină şi creştină. Amplasate
într-un cadru natural greu accesibil, este posibil ca
iniţial să fie vorba de un loc de refugiu, abia apoi
căpătând valoarea de loc sacru, funcţia de adăpost în
caz de primejdie devenind secundară.
Locaţiile sunt dislocate în două sectoare: în malul de
Nord al promontoriului Butuceni şi în malul opus al
râului (Ruptura Bacotei), la Sud de promontoriul
Butuceni. În total, se disting 6 arii de dezvoltare: în
malul de Nord al promontoriului Butuceni (Mănăstirea
Peştere şi Mănăstirea lui Bosie), apoi Peştere, Holm,
Stânca Corbului şi Chiliilor.
Primul complex rupestru, situat la extrema de Nord
a şirului de peşteri, la circa 500 metri spre Est de la
Biserica Sfânta Maria, este Mănăstirea lui Bosie, aflată
la o altitudine de 20-30 m, mai sus de apa Răutului.
Al doilea complex rupestru, aflat la circa 30-60 de
metri mai sus de nivelul apei Răutului, se găseşte la
Vest de Mănăstirea lui Bosie, în regiunea Bisericii Sfânta
Maria şi mai spre Vest.
Al treilea complex rupestru este Mănăstirea Peştere,
aflată la o înălţime de aproximativ 60 metri deasupra
apei râului, în continuarea chiliilor precedente, cu circa
50 m mai spre Vest.
Al patrulea complex rupestru, amenajat la o înălţime
de circa 80-100 metri mai sus de nivelul apei râului,
este cel din Stânca Alpiniştilor sau Holm. Se află la o
distanţă de circa 300 metri mai jos de podul de la
Butuceni, vizavi de capătul de Vest al promontoriului
Butuceni, în malul opus al Răutului.
Al cincilea complex rupestru se află „sub pădurea
Ba- cota” sau în Stânca Corbului. Se găseşte în acelaşi
mal prăpăstios din dreapta Răutului, la circa 100 m spre
Sud de la complexul precedent, la o înălţime de circa 80-
90 metri mai sus de nivelul apei râului.
Al şaselea complex rupestru, din stânca Chiliilor, se
află la 400 metri spre Sud-Est de la complexul
precedent, pe aceeaşi treaptă a malului priporos din
dreapta Răutului, exact în faţa cetăţuii geto-dace şi a
Bisericii Sfânta Maria, dinspre Sud. Acest aşezământ
este cunoscut şi sub denumirea Schitul lui Rafail.
Este greu de descris în cuvinte această încrengătură
(încă în curs de cercetare) de biserici subterane, chilii,
galerii, camere, trepte săpate în piatră, poteci de acces.
O parte din ele s-au prăbuşit de-a lungul timpului, din
cauza infiltrării apei sau a cutremurelor de pământ, aşa
încât este greu de stabilit amploarea maximă a evoluţiei
sale. Chiliile, de exemplu, sunt structurate în unele
locuri pe 4 niveluri, numărul lor depăşind câteva sute.
Scrierile şi simbolurile-graffiti de pe pereţii din
piatră acoperă toate epocile, inclusiv cele recente. Unele
sunt descifrate, altele nu.
Viaţa monahală la Orheiul Vechi a continuat până
în anul 1816, când ultimii călugări şi sihaştri au părăsit
peşterile. Oamenii bisericii s-au întors în 1997, unele
mănăstiri rupestre reluându-şi activitatea.
În 1820-1821 locuitorii satului Butuceni (comuna
Trebujeni), care nu aveau o biserică proprie au hotărât
să utilizeze pentru rugăciuni biserica Mănăstirii Peştere.
Tot atunci a fost construit tunelul (vizibil şi practicabil şi
astăzi) care uneşte biserica din stâncă cu satul
Butuceni.
În final, recunoaştem sărăcia acestor rânduri.
Pentru a-ţi face o idee despre hrubele din Orheiul Vechi,
trebuie să mergi la faţa locului, să-ţi culegi singur
impresiile. Fotografii, rânduri, studii, toate acestea nu
fac doi bani. Doar subliniază detaliul, scăpând printre
degete ansamblul.
 III. Elemente generale

III.1. TUNELURI DE CALE FERATĂ NECIRCULATE

Introducerea în această carte a unor tuneluri de cale

ferată dezafectate sau în conservare nu este
întâmplătoare. Cei pasionaţi de tunele ar putea avea
curiozitatea parcurgerii unui tunel „pe unde trece
trenu’“, întreprindere nu numai periculoasă, dar în
unele cazuri chiar cu iz penal.
În ceea ce priveşte căile ferate în exploatare, atragem
atenţia asupra Noului Cod penal al României (2006),
Titlul VI - Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi
de interes public sau altor activităţi reglementate de lege
- Capitolul III - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei
pe căile ferate, în special pentru civilii nesalariaţi ai CFR
, art. 276.
Pentru cei care ţin cu tot dinadinsul să parcurgă un
tunel de cale ferată, cât şi pentru pasionaţii de lucrări de
artă feroviară, prezentăm în continuare o serie de
tuneluri necirculate. Ele sunt selecţionate dintr-un
număr mai mare de astfel de tuneluri, existând
bineînţeles şi altele, nemenţionate aici.
Înainte de a detalia, facem o precizare, credem noi,
importantă: căile ferate industriale sau forestiere, chiar
dacă nu sunt deschise traficului de călători, tot căi
ferate sunt. Şi spunem asta deoarece se afirmă, în mod
repetat şi greşit, că Tunelul Teliu ar fi cel mai lung tunel
de cale ferată din ţară. Nu, cel mai lung este Tunelul
Ostra - Leşul Ursului ( 6.000 metri).
• Între staţiile Posada şi Valea Largă se află
tunelurile Posada Mare (139 metri) şi Posada Mică (56
metri). Au funcţionat din anul 1879 până în anul 1940,
când au fost abandonate, datorită lucrărilor de dublare a
liniei Câmpina - Braşov.
• Tunelul Buşteni (120 metri), aflat între staţiile
Buşteni şi Azuga, a fost desfiinţat în anul 1961 şi
transformat în depozit de caşcaval, după construcţia
pasajului denivelat de la spitalul Azuga.
• Tunelul Diana (535 metri) se află pe vechea linie de
cale ferată Făgăraş - Braşov, între cel de-al doilea
viaduct (km 40 +307) şi vechiul racord din staţia Valea
Homorod. A fost abandonat în anul 1948, împreună cu
restul liniei.
• Tunelul Franz Josef (2,772 km), aflat între Doman
şi Reşiţa. Construit între 1853 şi 1864, tunelul a fost
folosit până în anul 1923, fiind închis definitiv abia în
1960. Realizată cu scopul iniţial de a uşura transportul
cărbunelui de la Doman la Reşiţa, calea ferată ce
traversa tunelul Franz Josef a fost martoră la
dezvoltarea căilor ferate: vagoanele erau tractate iniţial
cu animale (cai) apoi cu locomotive cu abur, ca mai
târziu să apară locomotivele electrice.
• Tunelul din apropierea comunei Ghindăreşti
(judeţul Constanţa) deservea o linie de cale ferată, astăzi
abandonată. Acest tunel este cunoscut şi pentru că la
construcţia lui a fost distrusă o aşezare civilă deschisă
(RAN 61853.82), cu o locuire ce se întinde din neolitic
până în epoca romană. Tunelul se află la 2 kilometri Sud
de sat.
• Tunelurile Ploşniţa (1.910 metri) şi Gibei (2.250
metri), se află pe linia de cale ferată Vâlcele - Râmnicu
Vâlcea. Lucrările la această rută au început în 1979, în
1989 raportându-se forţat terminarea lor şi darea în
circulaţie. În prezent, cu terasamentele degradate şi
lucrările de artă în continuă deteriorare, linia e
abandonată. Tunelul Ploşniţa se află între staţia Tutana
şi staţia Schitu Matei, iar Tunelul Gibei, între Schitu
Matei şi Blidari. Ambele au gabarit de electrificare şi
linie simplă. La execuţia acestora s-a folosit, pentru
prima dată în construcţiile de pe reţeaua feroviară
românească, scutul integral mecanizat.
• Lângă Lepşa, în Sud, se află Cheile Tişiţei,
străbătute cu ceva timp în urmă de o cale ferată, cu
terasament îngust. Deşi şinele şi alte acareturi au fost
scoase de mult, tunelul a rămas la locul lui...
• Două tunele se află pe fostul tronson CFI (Cale
ferată industrială) Hunedoara - Govăjdia - Crăciuneasa -
Retişoara. Cel lung (747 metri) se află între Cantonul 2
(Staţia Cocoş) şi Cantonul 3 şi făcea legătura între valea
Zlaştiului şi valea Govăşdiei. Cel scurt (42 metri) se află
între Cantonul 3 şi Cătunul Tulea. Linia cu ecartament
îngust a fost desfiinţată în 2000-2001 şi vândută la fier
vechi. S-au invocat raţiuni economice.
• Tunelul Hârlău (judeţul laşi) a fost construit, dar
niciodată folosit, fiind probabil în prezent în stare de
conservare. A existat un proiect care avea în vedere
construirea unei căi ferate Iaşi-Hârlău-Botoşani,
materializat iniţial doar pe jumătate, între Iaşi şi Hârlău,
iar apoi, în anii ‘80-’90, între Hârlău şi Flămânzi,
porţiune care nu a fost niciodată terminată, de care
aparţine şi tunelul.
• Tunelul Palas (tunel CF km 224+ 670/ 225+160),
linia CF Palas - Constanţa Port Vechi din Constanţa,
construit de Anghel Saligny, este dovada vie a nepăsării
autorităţilor statului vizavi de patrimoniul naţional.
Având 490 metri lungime, o lăţime de 8,36 metri şi o
înălţime la cheia de boltă de la nivelul superior al
traversei (NST) de 6,15 metri, tunelul Palas - Portul
Vechi deservea traseul trenurilor de marfă care aveau ca
destinaţie portul Constanţa. Construit între 1896 şi
1900, în prezent este parţial inundat, distrugerii naturii
adăugându-se distrugerea hoţilor de fier vechi (numiţi în
argoul local „partizani”). Fabulos este că deasupra lui nu
este doar o cale ferată şi Bulevardul 1 Mai, dar şi clădiri
cu volum mare. Unii atrag atenţia unui dezastru
iminent. Alţii tac...
„Anghel Saligny a utilizat metoda (bolţii - n.n.)
romană: bolta, picioarele şi nişele amplasate în interior
din 20 în 20 de metri sunt construite dintr-o căptuşeală
de cărămizi (mai corect - moloane fasonate), legate cu
mortar şi întărite de un radier din beton, cu o grosime
de până la 30 de centimetri, aşezat pe un pat din blocaj
de piatră. Nişele au trezit dintotdeauna suspiciuni, astfel
încât, cu timpul, s-a ajuns să se creadă inclusiv că sunt
tuneluri secrete utilizate de unităţile militare din
apropiere”, nota Livius Iordănescu într-un articol
Altermedia, publicat pe 11.11.2004. Dacă era aşa,
probabil tunelul nu ar fi ajuns în starea deplorabilă de
acum.
III.2. TERMENI NEUZUALI, CARE FAC REFERIRE LA
STRUCTURI SUBTERANE

Extrasele următoare au menirea să lămurească

unele cuvinte întâlnite pe parcursul acestei cărţi, dar să
şi familiarizeze cititorul cu varietatea lexicală
circumscrisă edificiilor subterane. Pentru selectarea lor,
s-a folosit „Dicţionar de Arhaisme şi Regionalisme”
(DAR), publicat de Editura Saeculum Vizual, în două
volume, pe care le recomandăm călduros tuturor celor
care vor să înţeleagă marea complexitate a limbii române
neliterare.
Câteva menţiuni. În locul abrevierii „înv.” = învechit,
am folosit abrevierea „arh.” = arhaism, cu acelaşi sens.
Nu ştim de ce în DAR se foloseşte „înv.” În loc de „arh.”
mai rezonant de altfel şi cu titlul ales. Din definiţii, am
eliminat, acolo unde era cazul, părţile care nu se
refereau la tema abordată de noi. De aceea, în ceea ce
urmează, o definiţie poate începe cu sensul 5 din DAR,
cum este cazul cuvântului „scochină”.
Şi încă ceva. În conformitate cu sursa (DAR), în
continuare, veţi găsi arhaisme, regionalisme şi cuvinte
populare. Dacă vă interesează termeni curenţi referitori
la subterane, vă invităm să consultaţi un dicţionar.
Bască, băşti, s.f. (arh., reg.) 1. beci. Bortă, borte, s.n.
(reg.) gaură, vizuină, groapă; scorbură. Boscă, boşte, s.f.
(reg.) 1. Pivniţă mică. Cavă, cave, s.f. (reg.) adâncitură,
scobitură, parte concavă a unui lucru; găvan. Celar,
celare, s.n. (pop.) beci, pivniţă, ascunzătoare. Chiler,
chilere, s.n. (reg) 3. Beci, chelar, pivniţă. Chislec s.n.
(reg.) pivniţă. Chiţiboaică, chiţiboaice, s.f. (reg.) 2.
Pivniţă. Ciopniţă, ciopniţe, s.f. (reg.) 1. Gârliciul unei
pivniţe. Ciupelniţă, ciupelniţe, s.f. (reg.) gaură,
adâncitură, bortă. Corandă, corande, s.f. (reg.) cavernă,
peşteră, golătate. Cotlon, cotloane, s.n. (reg.) 2. Loc
ascuns, ascunziş, peşteră mică, vizuină, bortă. Croişlog,
croişloguri, s.n. (reg.) spărtură de un metru, care face
legătura între două galerii de mină suprapuse. Cufundis,
cufundişuri, s.n. (reg.) adâncitură, groapă. Cufunzime,
cufunzimi, s.f. (reg., arh.) adâncime. Culă, cule s.f. (arh.)
2. Beci boltit; subterană, hrubă. Cutare, cutări, s.f. (reg.)
2. scufundătură adâncă şi largă într-un deal. Feliort,
feliorturi, s.n. (reg.) capătul unui coridor din mină.
Găun, găune, s.n. (arh.) 1. Scorbură; bortă mică.
Găunoşi- tură, găunoşituri, s.f. (pop., arh.) gaură,
scobitură; scorbură. Găvănătură, găvănături, s.f. (reg.)
cavitate, adâncitură. Gârlici, gârliciuri, s.n. (reg.) 1.
Intrare strâmtă într-un beci (pivniţă), într-un cavou,
într-o peşteră. Gherghir, gherghire, s.n. (reg., arh.) beci
sau cameră boltită, cu obloane metalice, unde se
ascundeau de jaf şi incendii obiectele de preţ. Gropniţă,
gropniţe, s.f. (arh.) 1. Încăpere situată între pronaosul şi
naosul unei biserici, în care se găsesc mormintele
ctitorilor. 2. Cavou, criptă, mormânt sau cimitir situate
lângă o biserică. 3. Osuarul unei mănăstiri sau capele.
4. Groapă de mină părăsită. Hârtop, hârtoape, s.n. (reg.)
1. Vizuină, bârlog, grotă. Hondoală, hondoale, s.f. (reg.)
gaură naturală pe coasta unui deal. Hrubă, hrube, s.f.
(reg.) 1. Gaură pe sub pământ; pestră, cotlon, pivniţă,
beci, subterană. Hudă, hude, s.f. (reg.) gaură, spărtură
(în gard, în zid, etc.). Ipogeu, s.n. (arh.) construcţie
subterană, unde cei vechi îşi depuneau morţii. Lagum
(lagâm), s.n. (arh.) mină, galerie sub pământ. Modem,
modemuri, s.n. (pop., arh.) 2. mină. Ocniţă, ocniţe, s.f.
(reg.) 2. groapă adâncă; hrubă. Pesterean, -ă, adj. (arh;
despre oameni) care trăiau în peşteră. Pilugă, pilugi, s.f.
(reg.) scobitură în talpa, în vatra sau în pereţii unei
galerii de mină, în care se introduc capetele stâlpilor şi
armăturii galeriei. Plaţ, plaţuri, s.n. (reg.) 4. (arh.) rampă
în galeria unui puţ minier. 5. Depozit de materiale
miniere. Podrum, podrumuri, s.n. (reg.) 1. pivniţă.
Poduşcă, poduşti, s.f. (arh. şi reg.) 2. galerie subterană,
tunel. Pohreb, pohreburi, s.n. (reg) 1. Subsol al unei
case; pivniţă. Prelucă, preluci, s.f. (reg.) 8. Spărtură,
des- picătură, gaură. Pruc, s.n. (reg.) surpătură în mină.
Răgăoace (răgace), răgăoci (răgace), s.f. (reg.) orbită,
cavitate. Sclip, sclipuri, s.n. 1. (arh.) încăpere,
construcţie subterană boltită. Scochină, scochini, s.f.
(reg.) 5. Scorbură; loc ascuns. 6. peşteră. 7. gaură,
scobitură, cavitate. Scorb, s.m. (arh. şi reg.) gaură,
cavitate (în pământ sau în trunchiul unui copac).
Scorboroşi, pers. 3 sg. scorboroşeşte, vb. IV refl., (reg) 3.
(despre munţi) a se umple de găuri, peşteri şi râpe.
Scorboroşit, -ă, adj. 3. (arh; despre pământ, munţi)
adâncit, afundat, cu văgăuni, peşteri şi râpe (vezi şi
Scorbos adj, Scorburi pers. 3 sg.). Sladniţă, sladniţe, s.f.
(arh. şi reg.) loc adăpostit, pivniţă unde se păstrează sau
se usucă sladul. Speluncă, spelunci, s.f. (arh.) 1. Grotă,
peşteră. Subpământ, -ă, s.n., adj. (arh.) 1. (s.n.) subsol.
2. (adj.) subteran; (substantivat, f.) subterană (vezi şi
Subpământenesc adj., Subpământesc adj, Subpământic
adj.). Surlă, surle, s.f. 6. (reg.) adăpost păstoresc săpat
în pământ. Saht, s.n. (reg.) puţ (de mină). Şlag, şlaguri,
s.n. (reg.) 2. (în forma: şloag) galerie transversală, care
uneşte două galerii principale într-o mină. Ştioalnă,
ştioalne, s.f. (reg.) 4. galerie în mină. 5. mină (de aur). 6.
(în formă ştiolnă) lutărie. Stiol, ştioluri, s.n. (reg.) 1.
galerie de mină. 2. locul pe unde se intră în mină. 3.
peşteră. Ştrec, ştrecuri, s.n. (reg.) 4. galerie în mină.
Şutău, şutăuri, s.n. (reg.) 1. trecere înclinată care face
legătura între două niveluri într-o mină; suitoare. Sutic,-
ă s.f. (reg.) 2. celulă subterană la închisoare. Tainiţă,
tainiţe, s.f. (arh.) loc ascuns, ascunzătoare, încăpere
subterană, hrubă. Zemnic, zemnice, s.n. (reg.) beci,
pivniţă; bordei săpat în pământ, care serveau la
conservarea bucatelor.
 ADENDDA

În această secţiune finală, am depus informaţii din

cele mai variate, despre diferite locaţii şi posibile
tuneluri, pe care, din lipsă de material documentar, nu
am putut să le detaliez. Multe din ele sunt „capete de
aţă”, care, odată desfăşurate, conduc în interiorul
labirintului, precum legendarul fir al Ariadnei.
1. Tunel descoperit la Becicherecul Mare. Cu ocazia
unor săpături în jurul unei biserici, la Becicherecul
Mare, a fost descoperit un tunel vechi, în care se crede
că vor fi găsite lucruri antice, (sursa: „Voinţa Banatului”
din 13 septembrie 1925).
2. Lângă conac este o catacombă, folosită pe vremuri
de familia Bellu ca acces la vie. (sursa: „Cancan” din 12
septembrie 2009) Adresa: localitatea Urlaţi, str. Orzoaia
de Sus nr. 2, judeţul Prahova. Sursa dezinformează
notoriu: de fapt, pe proprietatea familiei Bellu, s-a
construit în epocă un munticel artificial, parte a unei
grădini englezeşti. În interiorul acestei structuri, s-a
amenajat un fel de peşteră artificială, precum şi
încăperi-depozite şi pentru animale. Pentru a folosi exact
cuvintele muzeografei de la Conacul Bellu: „Este cu totul
altceva, decât la ce se aşteaptă oamenii, atunci când aud
de o catacombă”.
3. Bătrânii locului povestesc că cetatea Hotin
(Ukraina) şi cea de la Cameniţa (Transnistria) ar fi avut
legături printr-un tunel săpat sub albia râului, care s-a
prăbuşit, iar în dreptul cetăţii au apărut vârtejuri, din
cauza cărora s-au înecat mai mulţi oameni.
4. „Din fântâna cetăţii (Ilieni), strămoşii noştri au
săpat un tunel, ce trece prin grădina mea. Prin acel
tunel se refugiau oamenii pe vremea tătarilor. Tunelul s-
a surpat de mult.”.- Demeter Denes, localnic, comuna
Ilieni, judeţul Covasna.
5. „Aşezat sub Cetatea de sub Tâmpa, Cutunul [...]
Candid Muşlea considera că în Cutun a fost prima
aşezare a românilor din Şchei, iar Heinrich Wachner (în
cartea „Kronstadter Heimat und Wandenerbuch”)
dovedea că exista un tunel între Cutun şi Cetatea
Braşovia, fiind tot atât de vechi ca şi cetatea”, (sursa:
cartea „Troiţele Şcheiului”, de Vasile Oltean),
6. În curtea grădiniţei din comuna Gherghiţa, în
apropiere de traseul viitoarei autostrăzi Bucureşti -
Ploieşti, arheologii au descoperit o reşedinţă voievodală,
din secolele XV-XVI, relaţionată cu Mihai Viteazul şi
tatăl său, Pătraşcu cel Bun. Legenda locului spune că în
zonă ar exista un tunel care făcea legătura între curtea
domnească şi fostul curs al râului Prahova. Până acum
însă, arheologii nu au găsit nicio dovadă a ieşirii de
urgenţă din reşedinţă, în caz de necesitate. (sursa:
„Evenimentul Zilei” din 29 septembrie 2009).
7. La Potlogi se află şi un palat (construit în anul
1698, pe locul unei curţi boiereşti), care a aparţinut lui
Constantin Brâncoveanu. Legendele spun că
Brâncoveanu mergea cu trăsura printr-un tunel de aici
şi până la Târgovişte. Tunelul există şi acum, dar este
închis, (sursa: https://vlasceni.tripod.com/)
8. „...Şi-n mijlocul ogrăzii din cetate (Cetatea
Neamţului) era o fântână adâncă tare...Te coborai cu
găleata până la jumătate şi de-acolo puteai intra într-o
hrubă care răspundea în fântână şi prin hruba aceea
mergeai, mergeai şi ieşeai la capătul muntelui, de ceea
parte, în pădure, spre Oglinzi, după cum se ştie c-au
fost de la cetate şi până-n Târgu Neamţ”. (sursa: T. S.
Kirileanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Istorisiri şi cântece
populare, ed. A III-a, Tip. Mănăstirii Neamţ, 1924).
9. „Huda (peştera) Feciorilor. O peşteră pe drumul
de la Câmpeni la Secătura. Pe timpul când prindeau cu
funie pe flăcăi pentru serviciul militar, se ascundeau în
această peşteră. Cunoscutul hoţ, „Faţă neagră”, despre
care scrie în romane, îşi avea aci ascunzişul. Peştera are
ieşire dincolo de munţi, în judeţul Bihor. E ca un tunel”.
(E. Petrovici, Folclor de la Moţii din Scărişoara, în
Anuarul Arhivei de Folclor, 1939).
10. „Mihai zideşte pe deal, probabil pe urmele unei
construcţii mai vechi, aşa cum făgăduise, biserica şi
Mănăstirea Mihai-Vodă, tot cu hramul Sfântului Nicolae
[...]. Reface, probabil, şi Biserica Albă, aceasta devenind
metoh al mănăstirii din deal. Mai târziu, bisericuţa,
roasă de apele infiltrate ale Gârliţei, se va ruina şi va fi
rezidită de postăvari aproximativ sub forma în care se
găseşte astăzi [...]. Şi legenda mai vorbeşte de un tunel
săpat în deal, tunel care pornea de undeva din incinta
mănăstirii Mihai-Vodă, răzbind până în apropiere de
Biserica Albă. Sub coasta din apropierea Bisericii Albe se
află o gură de tunel, despre care se spune că este a
aceluia ce duce până sub zidurile Mănăstirii Mihai- Vodă
(unde se află astăzi Arhivele Statului)”. (sursa: Al. Mitru,
Bucureştii în legende şi povestiri, Bucureşti, 1975.
Din păcate, atât Mănăstirea Mihai-Vodă (în afara
Bisericii principale, mutată pe un alt amplasament), cât
şi Biserica Albă - Postăvari au căzut pradă furiei
satanice a cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu. Întreaga
arie a suferit transformări dramatice, deşi este posibil ca
sub unele construcţii, spaţii verzi şi terenuri virane să se
mai afle urmele acestui tunel.
11. Biserica Sfântul Gheorghe Vechi (Calea Moşilor
nr. 36) este legată de prima şcoală de „slavonie,
caligrafie şi muzichie” din vechiul Bucureşti. De
asemenea „s-a păstrat în tradiţie şi în însemnările scrise
câte ceva despre felul cum dascălul Florea a reuşit să
salveze oraşul”. Sub altarul Bisericii Sf. Gheorghe vechi,
se spune că e sapăt un beci şi că, iniţial, dascălul Florea
intenţionase să ascundă copiii de la şcoală într-ânsul.
Apoi s-a răzgândit, a trimis copiii să bată clopotele în
întreg oraşul, jucând la cacealma şi păcălind armata
otomană, care avea să se retragă precipitat.
12. „În suburbia Foişorul, Culoarea de Albastru, în
curtea bisericei se văd frumoase ruine ale palatului
doamnei lui N. Mavrocordat, domn fanariot venit în
1716, care şedea acolo şi care, după cum am vorbit,
printr-un coridor ce se întindea peste toată lunca
Dâmboviţei, se punea în comunicaţie cu Mănăstirea
Văcăreşti (astăzi, temniţă), unde şedea domnul
Mavrocordat, de frica pământenilor, închis ca într-o
cetate şi păzit de arnăuţii lui greci, şi de unde răspândea
persecuţiunile asupra boierilor şi asupra ţării (de aceea
s-a zis aici suburbia Foişorul). O cruce mare de piatră,
lângă trecătoarea Dâmboviţei, în suburbia Apostol,
Culoarea de Albastru, monument ridicat în gloria bunei
patrii (Dobroteasa). Ruinele palatului Basarabilor-
Brâncoveni, lângă Elefterie, unde este şi Ceşmeaua
veche a Ţiganului, în marginea dealului Cotroceni, astăzi
toate ruine de zidării în lunca Dâmboviţei”. (sursa:
Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Dimitrie Papazoglu,
capitolul 12).
13. Este vorba probabil de o catacombă-osuar:
„Făcut-a Leon Vodă şi o movilă mare lângă drumul
Giurgiului [...]. Această movilă a fost în curtea bisericei
Slobozia, unde este crucea astăzi, dar, desfigurându-se
locul, se vede desfiinţată, însă preoţii bisericii spun că
este acolo boltă mare de zidărie, cimetir, sub cruce, la
care boltă, nişte doritori de comori, primind voie în vara
anului 1867, şi începând a săpa, au spart din zidărie.
Aflând eu faptul, am reclamat dlui primar al Capitalei şi
s-au oprit.
Tot atunci am stăruit de s-a înconjurat crucea cu
grilaje de fier, poleite, care au costat pe Epitropie 50
galbeni.
[...] îmi arătă cu mâna sa locul bătăliei (Calea
Şerban Vodă), mormintele celor ucişi şi crucile ridicate
în semn de învingere (monumentul din curtea Bisericii
Slobozia e cel în chestiune)”. (sursa: Istoria fondărei
oraşului Bucureşti, Dimitrie Papazoglu, capitolul 13).
14. Timişoara este situată pe o câmpie mlăştinoasă,
unde două râuri, Timiş şi Bega, inundau periodic
teritoriul. Numele oraşului provine de la râul Timiş, care
avea o largă reţea de mlaştini şi afluenţi.
„După cucerirea austriacă din octombrie 1716,
apare necesitatea unei duble utilităţi a tunelurilor:
structură secretă defensivă, în cazul unui nou atac al
Porţii otomane, pe de o parte, şi aprovizionarea cu apă,
de cealaltă parte. Reţeaua de ape subterane ce alimenta
castelul din Cetate fusese distrusă în întregime, de-a
lungul celor 164 de ani de ocupaţie turcească,
impunându-se astfel crearea unui nou sistem de
canalizare. Intră acum în scenă generalul-conte Claude
Florimund Mercy, cel care în 1717 înainta Camerei
Aulice de la Viena un „Proiect modest de organizare a
Banatului Timişoarei”. Inginerii angajaţi de francezul
Mercy creează un sistem de canalizare ultramodern
pentru secolul al XVIII-lea, Timişoara devenind primul
oraş din Imperiu cu o asemenea înzestrare utilitară. Se
regularizează râurile şi se asanează mlaştinile, se
construieşte, la vest de cetate, un canal navigabil.
Canalul principal traversa cetatea pe lângă actuala Piaţă
a Unirii, pe strada Ungureanu, pe lângă Piaţa Libertăţii,
se continua apoi pe strada Alba Iulia şi, străbătând
zidurile cetăţii, se deversa în avalul Râului Bega.
Înălţimea canalului era de un metru şi jumătate,
lăţimea, de un metru, iar grosimea zidurilor atingea 25
de centimetri. „în 1774, - aminteşte Nicolae Ilieşu în
„Monografia Timişoarei”, apărută la 1943 - în Fabric s-a
săpat un mare rezervor, unde se adunau mai multe ape
de izvor. De aici, cu ajutorul unei maşini hidraulice, apa
era condusă prin canale subterane în Cetate”. Un plan al
interiorului cetăţii, ce datează din 1831, indică cu
exactitate toată reţeaua canalelor existente la momentul
respectiv”. (sursa: Marius Horescu, Agenda, nr.49/ 4
decembrie, 2004)
15. Tot în Timişoara, exista legenda locală a
existenţei unui tunel între Casa turcească (str. Evila
Celebi - fosta stradă Păltiniş nr. 2, în cartierul
Elisabetin; COD LMI TM-II-m-A- 06158) şi Cetate. Casa
are trei niveluri: parterul, etajul şi pivniţa, acoperită cu
boltă cilindrică turtită. Deşi etajul a fost reconstruit,
prin sondarea fundaţiei s-a dovedit că infrastructura şi
fundaţia au fost executate concomitent. Probabil tunelul
ar porni din pivniţa clădirii în jurul căreia timişorenii au
ţesut o plasă de legende. Informaţia despre legendele
legate de tunelul de la Casa turcească a fost culeasă de
pe site-ul www.welcometoromania.ro.
16. Subterane la Râmnicu-Sărat: „în copilăria mea,
se vorbea despre o fabuloasă reţea de tunete subterane,
care plecau din centrul oraşului şi se ramificau până în
afară, pe dealuri; se crede că scopul lor era pentru
apărare şi ascundere a proviziilor, în cazurile repetate de
atac din partea turcilor, şi nu numai a lor. Excavările
masive şi construcţiile din perioada „anilor luminoşi” au
scos la iveală tuneluri şi beciuri boltite, bine organizate
şi consolidate cu pereţi şi tavane de cărămidă arsă, în
zona centrală, unde locuiam şi eu”. (sursa: Vali Tatu,
„Ceva despre Râmnic”).
17. „Echipa coordonată de dr. Adrian Andrei Rusu,
de la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-
Napoca, în 2007, a reuşit să scoată la lumină [...] a fost
scoasă la iveală şi o parte a vechii canalizări a cetăţii,
atât de bine construită, încât a stat la baza mitului
conform căruia sub cetate ar exista un sistem de
misterioase tunele”. (sursa: Claudiu Mocan, „Informaţia
de Vest”).
18. Cetatea Soroca (Republica Moldova) - amplasată
în nordul republicii, pe afluentul drept al Nistrului [...].
Datează din sec. XV, din perioada lui Ştefan cel Mare.
Cetatea are 4 turnuri şi o bisericuţă. Datorită amplasării
sale, cetatea a constituit un obiectiv strategic important
şi o adevarată pavăză a Moldovei medievale. Legenda
spune că sub cetate a fost săpat un tunel, utilizat
pentru aprovizionarea armatei cu provizii. (sursa:
www.codru.md: Program Excursii).
19. Situată pe panta de S-E a maiestuosului deal
Istriţa, comuna Pietroasele (judeţul Buzău) este alcătuită
din satele Pietroasa (fostă de Sus şi de Jos), Pietroasa
Mică (zisă Ochiul Boului), Clondiru de Sus, Şarânga,
Dara şi Câlţeşti. Următoarele fragmente sunt extrase din
cartea lui Simion Săveanu „Aventuri prin tunelul
timpului” (Ed. Sport-Turism, 1977) şi se referă la zona
Pietroasele: „Tot atunci, mai în vale, s-au găsit şi nişte
hrube...”. (informator: Ion Constantin; pag. 80); „doi
desagi cu bani ascunşi într-o hrubă din spatele casei lui
Constantin Paraschiv Baciu, din satul Ochiul Boului.
Aşa a auzit el (A.B. - n.n.) din bătrâni”. (informator:
Alexandru Baciu; pag. 81); „Am ajuns lângă blocul de
piatră (locul descoperirii Tezaurului de la Pietroasele -
n.n.). Avea aproximativ şase metri lungime. Sub el se
vedea gura bunei subterane. Mi s-a explicat că pietrarii
extrăgeau materialul de construcţie din adâncuri, pe
întinsul terenului din jur fiind nenumărate hrube, urme
ale carierelor din ultimele sute de ani”; „Era mic
(N.C.P.B. - n.n.) când a auzit că sub Ardeleni muncitorii
pietrari au dat de un zid. Spuneau că l-au ocolit şi că au
întâlnit o uşă închisă cu lacăt şi lanţ gros de aur! Au
spart lacătul şi înăuntru au văzut bivoli împăiaţi,
acoperiţi cu aur (?!). Nu-şi amintea (acelaşi povestitor -
n.n.) în schimb, să fi auzit de gardianul care a luat
desagii ascunşi în hruba din spatele casei sale”
(informator: Nicolae Constantin Paraschiv Baciu; pag.
82); „Problema tezaurului l-a preocupat şi pe el (M.C. -
n.n.) încă de pe vremea când era elev la şcoala generală.
Atunci «a explorat» câteva galerii subterane şi a găsit
vase din Epoca Bronzului, căni şi un toporaş de piatră.
Îşi amintea că sub Gruiul Darii, un loc din hotarul
comunei, a pătruns într-un tunel cu o lungime de 80
metri”. (informator: Arheolog Marius Constantinescu;
pag. 82). Luate individual, aceste informaţii nu sunt
utile. Ele trebuie coroborate cu altele, acţiune destul de
dificilă, deoarece (cu excepţia Dr. Eugen Marius
Constantinescu, cercetător arheolog, expert patrimoniu -
Muzeul Judeţean de Istorie Buzău) celelalte persoane
sunt probabil de mult decedate.
20. Cetatea Rupea (judeţul Braşov) - „Prin
construcţia în spirală sau în formă de melc, cetatea a
avut un caracter inexpugnabil. Cuprinzând tot ceea ce
comportă rezistenţă în condiţii de asediu: biserică,
magazii, apă, turnuri, ziduri straşnice şi chiar şi un
tunel secret pentru legătura cu exteriorul” (Prof. Soanca
Nicolae - Lecţie de istorie). Nu se mai adaugă alte
amănunte despre tunel.
 21. În accepţiunea dată aici, huda este un fel de
casă subterană. Ca regionalism, termenul „hudă”
înseamnă atât „casă”, cât şi „gaură, spărtură”. „Ion
Costea era lotru, cum odinioară li se mai spunea în
popor haiducilor [...]. Se aflau în locul numit Huda
Lotrilor, aceasta fiind un fel de groapă mare de piatră,
pe-atunci acoperită cu scânduri, peste care se
aşternuseră pământ şi pietre. Huda fusese săpată de
lotrii, în hotarul satelor Şoimuş-Bucecea de lângă
Gurahonţ” (pg. 75). „Locul de adunare al acestor din
urmă lotri (alţii decât cei ai lui Ion Costea - n.n.) fusese
într-o altă hudă de piatră din hotarul satului şi al văii
Trotuşului, de lângă movila numită Dâmbul Surdului”
(pg. 76) sursa: Alexandru Mitru - Aradul în Legende şi
povestiri - Câmpul legii (Ed. Sport-Turism, 1982). În
judeţul Arad există atât comuna Gurahonţ, cât şi satul
Buceava-Şoimuş, comuna Brazii.
Fosta localitate Basarabi a fost absorbită, în timp,
de oraşul Calafat, devenind un cartier al acestuia. În
Marele dicţionar geografic, este semnalată prezenţa unui
tunel medieval, fără amănunte suplimentare: „Este
situată în colţul sud-vestic al judeţului, pe malul stâng
al Dunărei. La localitatea care poartă azi numele de
Basarabi a existat mult timp un tunel cât putea să
treacă un om singur; tunelul se credea a fi din timpul
Hunilor, pe unde, zice tradiţia, se strecurau ei în ascuns
şi făceau devastaţiuni în ţară. Localitatea din această
cauză se numeşte Hunia” (vol. II, pg. 479). „Se găsesc în
comună (fosta comună Basarabi - n.n.) urmele unei
cetăţi numită Hunia-Lungă, ce se crede a fi făcută de
Germani” (vol. I, pg. 245). În Registrul Arheologic
Naţional figurează „Aşezarea medievală de la Basarabi -
Hunia Catârului” (cod RAN: 70370.01), datată sec. XII l-
XVI 11, sec. XIV, sec. XV. Cum a devenit Hunia-Lungă
Hunia Catârului, nu ştim. S-o fi „măgărit” cineva?
 OUTRO

Acest prim volum al lucrării „România subterană”

nu epuizează nici pe departe locaţiile unde se afirmă că
există (sau au existat) structuri subterane. Este posibil
ca, independent de voinţa autorului, să se fi strecurat
unele greşeli. O perioadă de timp şi o arie geografică atât
de mare este greu de acoperit, de aceea este posibil ca
unele detalii să ne fi scăpat.
Facem un apel către cititori să ne semnaleze dacă
găsesc astfel de erori pe parcursul lucrării, pentru a le
remedia în cadrul volumului al II-lea.
De asemenea, îi rugăm pe cititorii care cunosc
detalii suplimentare despre locaţiile prezentate sau alte
locaţii, să ni le comunice în scris.
Punem la dispoziţia cititorilor, pentru aceste
comunicări, adresa de e-mail: arcanumrosa@gmail.com ,
cu rugămintea de a-şi folosi numele reale, şi nu
pseudonime sau clasicul „semnat: anonim”. În cazul
unor contribuţii valoroase, se va stabili de comun acord
forma în care vor fi incluse în volumul al II-lea al
lucrării.
 CUPRINS
I. Intro .................................................................... 2
I.1. DESPRE CONŢINUT: „CE?” ŞI „DE UNDE?” ...... 3
I.2 PATTERNURI IDENTIFICATE DIN ANALIZA
MATERIALULUI ...................................................... 7
II. Locaţii aranjate pe judeţe (raioane), respectiv
localităţi ............................................................... 10
II.1. ROMÂNIA ...................................................... 10
Oraşul Alba-Iulia ............................................... 10
Sânmidăuş ........................................................ 11
Stremţ ................................................................ 13
Oraşul Arad ....................................................... 15
Hălmagiu ........................................................... 18
Şiria ................................................................... 19
Mănăstirea Aninoasa ........................................ 22
Comuna Arefu .................................................... 24
Oraşul Curtea de Argeş ..................................... 27
Comăneşti (jud. Bacău)...................................... 28
Tamaşda (jud. Bihor) ......................................... 29
Oraşul Oradea (jud. Bihor) ................................ 30
Bastionul Roşu .................................................. 31
Oraşul Bistriţa. Turnul Dogarilor din Bistriţa .... 32
Alt tunel la Biserica Evanghelică ....................... 34
Comuna Dumitra ............................................... 35
Tiha Bârgăului ................................................... 37
Stânceşti ............................................................ 39
Ştefăneşti ........................................................... 40
Tunelul de la biserica Cuvioasa Parascheva ..... 40
Casa Doamnei ................................................... 42
Castelul Bran ..................................................... 42
Cetatea Râşnov ................................................. 43
Oraşul Braşov .................................................... 45
Oraşul Făgăraş .................................................. 50
Ciocile ................................................................ 52
Şuţeşti ................................................................ 53
Conacul Belvedere-Grant ................................... 55
Tunelul cârciumilor din Colentina (Bucureşti) .... 58
Oraşul Buzău (jud. Buzău) ................................ 59
Comuna Topliceni: Schitul Deduleşti (jud. Buzău)
........................................................................... 60
Plătăreşti (jud. Călăraşi) .................................... 62
Oraşul Caransebeş (jud. Caraş-Severin) ........... 64
Vărădia (judeţul Caraş-Severin) ........................ 66
Castelul Banffy de la Bonţida (jud. Cluj) ........... 67
Oraşul Huedin (jud. Cluj) ................................... 68
Dumbrăveni (jud. Constanţa) ............................. 69
Mireasa (jud. Constanţa) ................................... 71
Movila Verde (judeţul Constanţa) ...................... 72
Zăbala (jud. Covasna) ........................................ 74
Ozun (jud. Covasna) .......................................... 75
Potlogi (jud. Dâmboviţa) ..................................... 76
Oraşul Târgovişte (jud. Dâmboviţa) ................... 78
Coţofenii din Faţă (jud. Dolj) .............................. 80
Comuna Bucovăţ (jud. Dolj) ............................... 81
Brădeşti (jud. Dolj) ............................................. 82
Oraşul Craiova: Casele Glogoveanu (jud. Dolj) .. 83
Comuna Clejani (jud. Giurgiu) ........................... 85
Comuna Glogova (jud. Gorj) ............................... 86
Bălceşti (jud. Gorj) ............................................. 87
Târgu Cărbuneşti (judeţul Gorj) ......................... 89
Oraşul Miercurea Ciuc (jud. Harghita) ............... 90
Comunele Ilia şi Zam (jud. Hunedoara). Tunelurile
din Ilia................................................................ 91
... şi Zam ............................................................ 93
Oraşul Deva (jud. Hunedoara) ........................... 94
Castelul Magna Curia ........................................ 96
Râu de Mori (jud. Hunedoara) ........................... 96
Moşna (jud. laşi) .............................................. 100
Bolta Rece - Oraşul Iaşi (jud. laşi) ................... 103
Afumaţi (jud. Ilfov) ........................................... 104
Centura de Fortificaţii a Bucureştiului (Ilfov sau
Bucureşti)......................................................... 106
Snagov (Ilfov) ................................................... 109
Şomcuţa Mare (jud. Maramureş)...................... 111
Ada-Kaleh (jud. Mehedinţi) .............................. 111
Drobeta-Turnu Severin: Cetatea Severinului (jud.
Mehedinţi) ........................................................ 113
Mănăstirea Strehaia (jud. Mehedinţi) .............. 115
Comuna Sânpaul (jud. Mureş) ......................... 116
Cetatea Saschiz (jud. Mureş) ........................... 117
Hanul Ancuţei (jud. Neamţ).............................. 119
Roman (jud. Neamţ) ......................................... 120
Episcopie - Cetatea Nouă a Romanului ........... 121
Mănăstirea Pângăraţi (jud. Neamţ) .................. 123
Tg. Neamţ (jud. Neamţ) .................................... 125
Comuna Beciu (jud. Olt) ................................... 128
Corabia (jud. Olt) ............................................. 130
Iancu Jianu (jud. Olt) ....................................... 131
Slatina (jud. Olt) ............................................... 132
Comuna Cocorăştii Colţ (jud. Prahova) ............ 134
Floreşti (jud. Prahova) ...................................... 135
Tunelul Izvor (judeţele Prahova şi Dâmboviţa). 136
Vălenii de Munte (jud. Prahova) ....................... 139
Acâş (jud. Satu Mare) ...................................... 140
Cetatea Medieş ................................................ 141
Ardud (Catacombele lui Pintea) ....................... 142
Oraşul Cărei (jud. Satu Mare) .......................... 144
Pir (jud. Satu Mare) .......................................... 147
Oraşul Jibou (jud. Sălaj) .................................. 149
Comuna Alma (jud. Sibiu) ................................ 150
Cârţa (jud. Sibiu).............................................. 152
Malancrav (jud. Sibiu) ...................................... 152
Zigeunerschneeberg ......................................... 153
Oraşul Sibiu (jud. Sibiu) ................................... 156
Comuna Arbore (jud. Suceava) ........................ 159
Oraşul Siret (jud. Suceava) .............................. 161
Cetatea Sucevei ............................................... 162
Biserica Beizadelelor ....................................... 164
Hotelul Bucovina - Severin (buncărul) .............. 165
Comuna Cenad (jud. Timiş) ............................. 168
Oraşul Ciacova (jud. Timiş) .............................. 170
Jebel şi Voiteg (jud. Timiş) ............................... 172
Sânnicolaul Mare (jud. Timiş) .......................... 173
Comuna Sânpetru Mare - Sat Igriş (jud. Timiş) 174
Cetatea Enisala (comuna Sarichioi, judeţul
Tulcea) ............................................................. 175
Fundătura (jud. Vaslui) .................................... 177
Grumezoaia (jud. Vaslui) ................................. 178
Beneşti (jud. Vâlcea) ........................................ 180
Cozia (jud. Vâlcea) ........................................... 181
Racoviţa (jud. Vâlcea) ...................................... 182
Oraşul Râmnicu Vâlcea (jud. Vâlcea) .............. 183
Colacu (jud. Vrancea) ....................................... 185
Focşani (jud. Vrancea) ..................................... 187
Mera (jud. Vrancea) ......................................... 189
Nistoreşti (jud. Vrancea) .................................. 191
Oraşul Odobeşti (jud. Vrancea) ........................ 192
Panciu (jud. Vrancea) ....................................... 194
Schitul Brazi .................................................... 197
Schitul Sfântul Ioan ......................................... 198
Comuna Vârteşcoiu (jud. Vrancea) .................. 200
Beciu ................................................................ 200
Comoara lui Bucur de pe Muntele Răchitaş .... 201
 II.2. REPUBLICA MOLDOVA ............................... 204
Cricova (Chişinău, Republica Moldova) ........... 204
Mândâc (raionul Drochia, Republica Moldova) 205
Mileştii Mici (raionul Ialoveni, Republica Moldova)
......................................................................... 206
Brăneşti (Raionul Orhei, Republica Moldova) .. 207
Comuna Trebujeni (raionul Orhei) .................... 208
III. Elemente generale ......................................... 212
III.1. TUNELURI DE CALE FERATĂ NECIRCULATE
........................................................................... 212
III.2. TERMENI NEUZUALI, CARE FAC REFERIRE
LA STRUCTURI SUBTERANE .............................. 216
ADENDDA ........................................................... 220
OUTRO ............................................................... 230