Piramidele din Montauk

O călătorie în universul conştiinţei

Preston B. Nichols & Peter Moon
Coperta: Templul din Montu
Zeul Montu te priveşte în timp ce pătrunzi în universul lui,
căutând secretele sanctuarului său din vechea Teba. Lumina
planetei pe care o guvernează, Marte, pătrunde prin porţile
templului şi se reflectă asupra formelor geometrice care
simbolizează matricea dezvoltării noastre evolutive.

După cel de-al Doilea Război Mondial a fost iniţiat un proiect

de cercetare de mare anvergură, urmărindu-se finalizarea
experimentelor legate de invizibilitate realizate în anul 1943 la
bordul navei USS Eldridge. Cunoscut generic sub numele de
Proiectul Montauk, acest demers ştiinţific şi-a propus să studieze
ce se întâmplă cu factorii psihologici atunci când omul este
implicat în procesul de ieşire din continuumul spaţio-temporal şi
de atingere a invizibilităţii. Au fost monitorizate capacităţile
psihice ale mai multor indivizi implicaţi în procesul de control şi de
manipulare a timpului. Experimentele extrem de ciudate realizate
la unitatea militară de aviaţie de la Montauk Point, statul New
York, au fost descrise în prima lucrare de popularizare din această
serie: „Proiectul Montauk: experimente asupra timpului”,
semnată de Preston B. Nichols şi Peter Moon.
În anul 1992, Peter Moon a încercat să dovedească faptul că
acest proiect ciudat a existat cu adevărat. Spre imensa lui surpriză,
el a descoperit că în spatele întregului scenariu de la Montauk se
ascund factori oculţi extrem de puternici. Aceste aventuri au fost
descrise în cea de-a doua lucrare a seriei: „O nouă călătorie la
Montauk: aventuri în sincronicitate”, semnată de aceeaşi autori.
„Piramidele din Montauk: o călătorie în universul conştiinţei”
recapitulează evenimentele descrise în primele două lucrări,
conducându-ne apoi într-o călătorie încă şi mai spectaculoasă.
Descoperirea piramidelor reprezintă un pas înainte pe firul
1
investigaţiei, dezvăluind conexiunea care există între Montauk şi
Egiptul Antic, şi demonstrând că Montauk reprezintă o poartă
între dimensiuni. Noile informaţii legate de ocultism şi de istoria
antică a umanităţii dezvăluite aici îi vor face chiar şi pe cei mai
cinici dintre increduli să mai reflecteze.

Cuprins
Cuvânt Înainte
Dedicaţie
Introducere
Partea întâi de Peter Moon
Capitolul 1 Întoarcerea la Montauk
Capitolul 2 O chestiune de proprietate
Capitolul 3 Procesul Montauk
Capitolul 4 Investigaţia este subminată
Capitolul 5 Descoperirea piramidelor
Capitolul 6 Sentinţa nedreaptă în procesul indienilor
Montauk
Capitolul 7 Tribul din Montauk
Capitolul 8 Descoperirea actului de proprietate
Capitolul 9 Şamanul indienilor Montauk
Capitolul 10 Golful Broaştei Ţestoase
Capitolul 11 Montauk şi Reţeaua
Capitolul 12 Şcolile Misterelor
Capitolul 13 Reţeaua morfogenetică
Capitolul 14 Faraonii din Scoţia
Capitolul 15 Faraonul şi înţelepciunea antică
Capitolul 16 Tahuti
Capitolul 17 O istorie a planetei Marte

2
Capitolul 18 Moştenirea marţiană
Capitolul 19 Înţelepciunea pierdută
Capitolul 20 Phree-ii şi catholi-ii
Capitolul 21 O scurtă istorie a lumii
Capitolul 22 Ora cea mai întunecată a nazismului
Capitolul 23 Ian Fleming şi conexiunea britanică
Capitolul 24 Definiţia cuvântului Montauk
Capitolul 25 Preotul din Mentu
Capitolul 26 Cartea legii
Capitolul 27 Siriusienii
Capitolul 28 Poate Dumnezeu să trăiască într-un câine?
Capitolul 29 Babalon
Capitolul 30 Recviem
Partea a doua de Preston B. Nichols
Introducere
Capitolul 31 Ansamblul subteran din Montauk
Capitolul 32 Sticla misterelor
Capitolul 33 Băieţii din Montauk
Capitolul 34 Transmisiunile din Montauk
Capitolul 35 Acceleratorul de particule
Capitolul 36 Linia timpului
Epilog

Cuvânt Înainte

3
 Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată
pe piaţă în iunie 1992, dând naştere unui şir nesfârşit de intrigi,
dar şi unei mari cereri de informaţii suplimentare. Cea de-a
doua lucrare din serie, O nouă călătorie la Montauk: aventuri în
sincronicitate, şi-a propus să răspundă la numeroasele întrebări
care au apărut între timp, sfârşind prin a crea un scenariu încă
şi mai elaborat care ne-a condus la limita ocultismului şi la o
serie de conexiuni cu marile şcoli ale misterelor care au existat pe
planeta noastră. Cea de-a treia carte, Piramidele de la Montauk:
o călătorie în universul conştiinţei, îşi propune să analizeze încă şi
mai în profunzime misterele psihice ale fenomenelor care s-au
petrecut la Montauk, ajungând la concluzii cutremurătoare
referitoare la crearea şi la drama universului în care trăim.
Acest Cuvânt Înainte are scopul de a-i familiariza pe cititorii
care nu au citit primele două lucrări cu subiectul, dar şi de a le
readuce aminte celor care au citit deja primele cărţi despre ce
este vorba.
Proiectul Montauk îşi are originea în anul 1943, când s-au
făcut experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul
navei USS Eldridge. Întrucât nava era staţionată în acea vreme la
baza navală din Philadelphia, evenimentele legate de ea au
devenit generic cunoscute sub numele de „Experimentul
Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost acela de a face ca
nava să devină nedetectabilă de către radar, dar efectele sale
secundare au fost cu totul dramatice şi neaşteptate. Nava a
devenit invizibilă nu doar pentru radar, ci şi pentru ochiul uman,
fiind dislocată din timpul şi spaţiul cu care suntem familiarizaţi!
Deşi realizarea era remarcabilă din punct de vedere tehnologic,
pentru oamenii implicaţi în experiment ea a avut efecte
catastrofale. Marinarii aflaţi pe navă au fost transportaţi într-o
altă dimensiune, din care s-au întors îngroziţi, într-o stare de
mare confuzie mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au
supravieţuit au fost lăsaţi la vatră, fiind consideraţi „instabili
psihic” sau discreditaţi, şi întreaga afacere a fost îngropată.
După război, cercetările au continuat sub conducerea
doctorului John von Neumann, cel care coordonase şi aspectele
4
tehnice ale Experimentului Philadelphia. Acestuia i s-a ordonat
să descopere de ce vibrează mintea omului şi de ce nu pot fi
supuşi oamenii unor fenomene interdimensionale fără a fi
afectaţi. A început astfel un proiect masiv de studiere a factorilor
psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories din
Long Island, New York şi cunoscut sub numele de Proiectul
Phoenix.
Von Neumann nu a fost doar inventatorul calculatorului
modern şi un geniu matematic recunoscut, dar a avut şi acces la
uriaşele resurse ale complexului militar industrial care includea
incredibila bază de date a naziştilor referitoare la cercetările
psihologice desfăşurate de aceştia şi pe care aliaţii au capturat-o
după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se de toate
aceste resurse, von Neumann a încercat să asocieze tehnologia
computerelor cu echipamentul radio din ce în ce mai sofisticat, în
încercarea de a lega între ele minţile oamenilor şi maşinile. În
cele din urmă, eforturile lui au fost încununate de succes. După
ani de experimente empirice, gândurile oamenilor au putut fi
înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe bază de cristale,
fiind stocate apoi în computere sub formă de biţi. Structura
gândurilor putea fi afişată apoi pe un ecran de calculator şi
tipărită la o imprimantă. Metoda a fost ulterior dezvoltată, până
când s-a putut crea o maşină virtuală de citire a minţii. Între
timp, tehnologia a evoluat, astfel încât s-a putut crea un aparat
de receptare a gândului unui medium şi de redirecţionare a lui
astfel încât să afecteze potenţial mintea unei alte persoane. În
final, Proiectul Phoenix a permis mai buna înţelegere a manierei
în care funcţionează mintea umană, generând un potenţial uriaş
de control al minţii. Proiectul s-a concretizat într-un raport către
Congres, care a dispus abandonarea sa, inclusiv de teama ca
senatorii şi congresmenii să nu fie controlaţi ei înşişi.
Interesele private care au contribuit la susţinerea proiec-
tului nu au ascultat însă de decizia Congresului, încercând să
convingă armata de ideea că această tehnologie putea fi folosită
în timp de război pentru a controla minţile inamicilor. Un grup
restrâns, dar cu resurse financiare nelimitate, a luat decizia în
5
secret, se pare în legătură cu responsabilii armatei, de a crea o
nouă bază de cercetare la Camp Hero, o bază militară
dezafectată care aparţinuse cândva forţelor aeriene, localizată la
Montauk Point, în statul New York. Locaţia a fost aleasă
deoarece aici exista o uriaşă antenă radar Sage care putea emite
pe frecvenţa de aproximativ 400-425 MHz, întâmplător sau nu,
exact frecvenţa pe care se putea pătrunde în conştiinţa minţii
umane. Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe
la sfârşitul anilor 60, deşi fără fonduri aparţinând bugetului
armatei. Proiectul Montauk a continuat până în anul 1972,
incluzând experimente masive de control al minţii efectuate pe
oameni, animale şi alte forme de conştiinţă despre care se credea
că există.
De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au
perfecţionat tehnicile de control al minţii şi au continuat să sape
din ce în ce mai adânc în căutarea limitelor potenţialului uman.
Dezvoltându-se capacităţile psihice ale mediumurilor, s-a ajuns
la amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor
echipamente tehnice până la punctul susţinerii unor iluzii
subiective sau obiective. Printre acestea se număra şi crearea
unei materii virtuale. Realizările au depăşit tot ce se cunoştea în
materie de „experienţă umană obişnuită”, dar cercetătorii nu s-
au oprit aici. Ei şi-au propus să pătrundă încă şi mai adânc în
universul misterelor. După ce s-a descoperit că un medium putea
crea materie, ei au observat că aceasta putea apărea în momente
diferite, în funcţie de ceea ce gândea mediumul. S-a pus
problema ce s-ar întâmpla dacă mediumul s-ar gândi să
manifeste o carte, dar nu astăzi, ci ieri? Experimentele făcute cu
condus la ideea că timpul poate fi controlat. După ani de
cercetări empirice, s-au putut deschide portaluri temporale,
printr-o serie de experimente masive şi absolut cutremură-toare.
Apogeul a fost atins prin deschiderea unui portal tempo-ral care
a condus la anul 1943 şi la Experimentul Philadelphia.
Toate aceste informaţii nu ar fi cunoscut niciodată lumina
tiparului dacă nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al
electronicii care a descoperit într-o zi că a fost victima acestor
6
experimente. În timp ce lucra pentru un contractor din Long
Island în domeniul apărării, studiind telepatia la mediumurile
psihice, Preston a descoperit existenţa unor unde radio de mare
putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra.
Fiind un expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston
nu i-a fost greu să localizeze sursa undelor, care era situată în
baza aeriană de la Montauk. Descoperirea l-a determinat să
înceapă un studiu care a durat mai bine de un deceniu. A
cumpărat o mare parte din echipamentul folosit anterior în
cadrul Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat că
foarte mulţi oameni din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el
la proiect. Punctul culminant s-a produs atunci când soţul verii
sale a susţinut acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi aproape că s-au
încăierat pe această temă, Preston susţinând că nu a lucrat
niciodată la Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a
început să perceapă crâmpeie dintr-o viaţă despre care anterior
nu fusese conştient. După ce a vorbit cu mai mulţi oameni de
ştiinţă şi ingineri asociaţi într-un fel sau altul cu Proiectul
Montauk, Preston a înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Se pare că
era supravieţuitorul unei vieţi duble, în care a lucrat în acelaşi
timp în Montauk şi într-o altă locaţie.
Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat
ciudat, pe nume Duncan Cameron, care a apărut la poarta sa în
anul 1985. Duncan avea o aptitudine ieşită din comun pentru
analiza psihică şi susţinea chiar că ar fi fost antrenat în acest
domeniu de NSA (National Security Agency). Fără să-i spună
nimic despre legăturile sale personale cu Montauk, Preston l-a
dus pe Duncan să viziteze zona şi a rămas uimit să constate că
acesta cunoştea perfect baza militară (acum dezafectată),
amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi acolo. Se pare că Duncan
fusese principalul medium folosit pentru experimentele legate de
călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că fusese la bordul navei
USS Eldridge în timpul Experimen-tului Philadelphia, împreună
cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub numele de Al Bielek).
Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul
Montauk a atins punctul culminant la data de 12 august 1983,
7
când s-a deschis un portal temporal, dar lucrurile au scăpat de
sub control, aşa că Duncan a convocat mai multe persoane şi au
luat hotărârea să boicoteze proiectul. În timp ce se afla pe
Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la receptorii radio
ezoterici pe bază de cristale care transmiteau gândurile unui
transmiţător gigantic), Duncan a eliberat o bestie uriaşă din
subconştientul său, care a distrus literalmente proiectul. După
acest dezastru, supraveghetorii proiectului au luat subit deci-zia
să îl abandoneze. În consecinţă, gurile de aer şi intrările către
încăperile subterane în care se derulau experimentele au fost
cimentate. Ce s-a petrecut cu exactitate a rămas însă până astăzi
un mister.
Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară
largă şi s-au ţinut mai multe conferinţe legate de Proiectul
Montauk, pe piaţă nu apăruse nici o carte referitoare la acest
subiect. Au existat autori care au încercat să-şi asume această
sarcină, dar care s-au dovedit incapabili să o ducă la bun sfârşit,
ori au fost speriaţi într-un fel sau altul de anumite forţe oculte.
Un reporter care lucra pentru New York Times a făcut
investigaţii legate de acest subiect, convins că era vorba de o
fraudă, dar când a descoperit că totul era real a dat înapoi.
Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care
eram interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el.
În scurt timp, m-am trezit că ascult una dintre cele mai
fascinante poveşti pe care le-am auzit vreodată, mai bună decât
orice science-fiction. După câteva luni, m-am decis să scriu o
carte pe această temă, intitulată Proiectul Montauk: experimente
în timp. Singura persoană cu care m-am consultat în timpul
acestui demers a fost Preston (care dorea să-şi protejeze sursele).
Nu mi-am propus să fac investigaţii personale costisitoare, care
m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp, ci mi-am propus să scot
mai întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a aduna alte
indicii care să le completeze pe cele existente şi eventual chiar să
dovedească această poveste incredibilă.
Într-adevăr, după publicarea cărţii Proiectul Montauk au
apărut numeroase fapte şi dovezi care au demonstrat că în
8
spatele informaţiilor neverosimile oferite de Preston se ascundea
un scenariu real. Am colectat aceste dovezi în cea de-a doua
lucrare a seriei, O nouă călătorie la Montauk. Cea mai
spectaculoasă informaţie primită a fost descoperirea potrivit
căreia Proiectul Montauk era legat într-un mod misterios, dar
indubitabil, de cel mai mare ocultist al tuturor timpurilor:
Aleister Crowley, descris uneori prin apelativul: „cel mai malefic
om din lume”. Potrivit rapoartelor, Crowley a folosit el însuşi
anumite practici de magie sexuală în scopul de a manipula
timpul, de a comunica cu diferite entităţi dezîncar-nate şi de a
călători în alte dimensiuni. Au existat chiar ipoteze potrivit
cărora natura interedimensională a Experimentului Philadelphia
nu ar fi fost altceva decât expresia exterioară a operaţiunilor
magice ale lui Crowley.
Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu
Crowley au apărut după mult timp, dar descoperirea a început
să prindă contur chiar de la prima mea conversaţie cu Preston,
care a afirmat din senin că era înrudit cu magicianul Aleister
Crowley. Era convins că într-o viaţă anterioară el şi Duncan au
fost Preston şi Marcus Wilson, doi fraţi gemeni care au fost
primii producători de instrumente ştiinţifice din Marea Britanie,
prieteni şi asociaţi în afaceri cu familia lui Aleister Crowley.
Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut
referinţe legate de fraţii Wilson în cărţile lui Aleister Crowley,
dar nu am găsit nimic. Totuşi, spre surpriza mea, am aflat nu
numai că magicianul a vizitat Montauk-ul în anul 1918, dar
chiar menţionează un anume „Duncan Cameron” în autobiogra-
fia sa. A urmat apoi un lung şir de sincronicităţi legate de
familiile Cameron şi Crowley (despre care am vorbit pe larg în
O nouă călătorie la Montauk), dar nici o informaţie legată de
fraţii Wilson nu a ieşit la iveală.
Semnificaţia acestor sincronicităţi (legate de numele
Cameron şi Crowley) mi-a devenit mai clară după ce am aflat de
existenţa unei femei care îşi spunea „Cameron”, faimoasă pentru
că s-a măritat cu Jack Parsons, inventatorul rachetei propulsate
cu combustibil solid şi discipol al lui Crowley. Cei doi soţi au
9
participat la un proiect interdimensional cunoscut sub numele de
Proiectul Babalon (o ceremonie care includea acte de magie
sexuală, pe care unii o consideră cel mai mare proiect magic al
secolului XX).
A urmat o nouă serie de sincronicităţi incredibile, care m-au
condus la cunoaşterea „accidentală” a unui prieten al lui
Cameron în timpul unei călătorii de afaceri în California. Am
aflat astfel că femeia locuieşte în partea de vest a Hollywood-ului
şi în scurt timp am ajuns să-i povestesc personal despre
Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk şi despre
relaţia dintre numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea
mea surpriză, m-a informat că numele ei real nu era Cameron, ci
Wilson!
În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o
simplă invenţie, ci avea o bază reală. Mai mult, am aflat astfel,
dincolo de orice îndoială, că existau o serie de corespondenţe
ciudate legate de interdimensionalitate.
Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare
uluitoare, semnată Amado Crowley, un bărbat care pretindea că
era fiul nelegitim al lui Aleister Crowley. Acesta nu numai că mi-
a mărturisit că îşi amintea de faptul că tatăl său a vorbit despre
fraţii Wilson, dar mi-a furnizat şi dovezi irefutabile că era într-
adevăr fiul lui Aleister Crowley.
Amado a verificat existenţa familiei Wilson şi, în plus, mi-a
oferit o spectaculoasă relatare legată de ce a făcut tatăl său în
ziua de 12 august 1943 (ziua în care s-a desfăşurat Experimen-tul
Philadelphia). Se pare că în acea zi, Aleister a condus o
ceremonie magică la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un loc în
care există o stâncă mare care iese din apă. Potrivit relatării lui
Amado, Aleister l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a
cărei direcţie indica cu precizie Long Island, în statul New York.
Cam aici se termină povestea relatată în O nouă călătorie la
Montauk, care descrie un lung şir de descoperiri uimitoare care
ne-au demonstrat că Preston nu fabulează şi că raţionamentele
sale sunt corecte. De altfel, acesta a fost principalul scop al cărţii
10
respective. În plus, ea a demonstrat că forţele care s-au
manifestat în cadrul Proiectului Montauk aveau o legătură
incontestabilă cu ocultismul.
Deşi în lucrarea anterioară am prezentat o reţea fascinan-tă
de informaţii şi de intrigi, greu de egalat, acestea nu ne-au
permis încă să tragem concluziile finale. Deşi ne rămăseseră
foarte multe întrebări fără răspuns, cartea a realizat totuşi un
obiectiv foarte important: a demonstrat că Proiectul Montauk
este legat, într-un fel sau altul, de şcolile misterelor, acele
organizaţii secrete care există încă din timpuri imemoriale şi
despre care se spune că ar controla nivelul de conştiinţă al
umanităţii şi libertatea personală a fiecăruia dintre noi în parte.
Aceasta este premisa de la care vom începe în cartea de faţă:
Piramidele din Montauk: o călătorie în universul conştiinţei.

Dedicaţie
La data de 20 octombrie 1993, Virginia „Ginny” Nichols s-a
stins din viaţă, la vârsta de 77 de ani.
Ginny era mama lui Preston Nichols şi lucrase ca profe-soară de
gramatică, fiind în acelaşi timp o artistă şi o muzici-ană
talentată. În plus, avea marea calitate de a le merge la inimă
celor care o cunoşteau. Printre aceştia mă număram şi eu.
Diagnosticată cu cancer la sân cu aproape zece ani înainte
de a muri, medicii i-au mai dat şase luni de viaţă, dar ea a
surprins lumea medicală cramponându-se de viaţă. Voinţa ei de
a trăi era foarte puternică, aşa că supravieţuit numeroase-lor
operaţii chirurgicale la care a fost supusă. Şi-a uimit doctorii şi
toţi cunoscuţii.
Am întâlnit-o pe Ginny de mai multe ori şi a fost foarte
drăguţă cu mine, deşi vizitatorii erau în general ţinuţi la distanţă
de teama posibilelor infecţii. Într-o zi, m-a sunat pentru a-mi
mulţumi că l-am ajutat pe Preston cu Proiectul Montauk. Deşi
Ginny nu credea întreaga poveste, era convinsă că avea un
sâmbure de adevăr. Chiar în ziua respectivă, Preston mi-a spus
11
că s-a întrebat de multe ori care este adevăratul motiv care o face
să se cramponeze cu atâta disperare de viaţă. Pornind de la alte
conversaţii pe care le avusesem anterior cu el, m-am gândit că
femeia ar putea deţine anumite informaţii pe care ar dori să le
facă publice, eventual legate de fraţii Wilson. Preston nu era
foarte sigur, dar mi-a mărturisit totuşi că mama sa şi-a adus
aminte că ar fi citit despre fraţii Wilson pe vremea când era la
colegiu, în Skidmore. Întrucât boala lui Ginny nu-i permitea să
primească vizitatori, nu am avut până atunci posibilitatea să-i
pun întrebări legate de acest subiect. Surprinzător, o asemenea
posibilitate mi s-a oferit cu o lună sau două înainte de a muri.
Tocmai terminasem de transmis o emisiune radiofonică în
care îl aveam ca invitat pe Preston şi pe care am ţinut-o acasă la
el. Peste câteva ore urma să transmitem partea a doua a
emisiunii, dar până atunci aveam câteva ore libere. Preston era
obosit, aşa că s-a culcat, iar eu am avut în sfârşit ocazia să stau
de vorbă cu Ginny. Nu numai că arăta foarte bine, dar era şi
foarte bine dispusă. Am avut o conversaţie lungă, în mare parte
legată de Montauk. Am întrebat-o dacă ştia ceva de fraţii Wilson
şi mi-a răspuns că îşi aminteşte cu siguranţă că a citit despre ei.
Făcuse cândva parte din clubul de parapsihologie din Skidmore
şi mi-a spus că existau acolo numeroase informaţii legate de cei
doi, deşi nu era sigură că acestea erau cuprinse într-o carte sau
în diferite materiale. Se pare că fraţii Wilson făcuseră cercetări
asupra vieţilor lor anterioare, urmărind să descopere canale care
să le permită călătoria în timp. Mai mult, una din nepoatele lor
făcea parte din grupul în care studiase Ginny. Mama lui Preston
nu avea nici cea mai mică îndoială asupra existenţei reale a
fraţilor Wilson. Probabil că transmiterea acestor informaţii a
fost foarte importantă pentru ea, căci conversaţia cu mine a fost
ultima pe care a avut-o într-o stare de luciditate.
Cartea de faţă este dedicată memoriei ei, în speranţa că vom
putea regăsi cândva vibraţia ei plină de iubire.

Introducere
12
 De la publicarea cărţii Proiectul Montauk în anul 1992,
foarte mulţi oameni ne-au scris în legătură cu ciudatele
fenomene legate de controlul minţii şi al timpului cu care s-au
confruntat de-a lungul vieţii. Se pare că lista este nesfârşită. Nu
cu mult timp în urmă, asemenea oameni ar fi fost consideraţi
nebuni de opinia publică, fiind nevoiţi să îşi ascundă relatările.
Deşi s-au mai schimbat vremurile, chiar şi în prezent riscă să fie
neînţeleşi, motiv pentru care nu se decid decât foarte greu să
vorbească. Cei mai mulţi dintre ei doresc o formă de consiliere
sau de validare a experienţelor pe care le-au trăit.
La început am încercat să răspundem fiecărei scrisori
primite, dar am renunţat de multă vreme la acest procedeu, căci
nu ne mai rămânea timp pentru altceva. Am ajuns astfel să nu
mai răspundem decât la scrisorile simple, care necesită un
răspuns pe măsură. Vă asigurăm însă că nici o scrisoare primită
de la dumneavoastră nu rămâne necitită.
Una din concluziile generale pe care le-am desprins din
scrisorile dumneavoastră este următoarea: dacă sunteţi cu
adevărat convins că aţi fost implicat într-un proiect legat de timp
şi de spaţiu, cel mai probabil aţi fost. La urma urmei, însuşi
universul în care trăim nu este altceva decât un proiect spaţio-
temporal. Unicul lucru pe care îl putem face Preston Nichols şi
cu mine este acela de a continua să investigăm şi să vorbim
despre fenomenele de la Montauk, în speranţa că relatările
noastre vor contribui la o schimbare a percepţiei opiniei publice
şi chiar a nivelului general de conştiinţă.
La momentul actual, majoritatea cititorilor noştri susţin
eforturile pe care le facem. Din păcate, nu acelaşi lucru îl putem
spune şi despre mas-media, care preferă să le ignore cu
desăvârşire. Se pare că acesta este unicul mijloc de apărare pe
care l-au găsit. Dacă am apărea la televiziuni, nu am face decât
să creăm controverse, făcându-i şi mai interesaţi pe oameni.
În toamna anului 1992 şi în vara lui 1993, Preston şi cu mine
ne-am oferit serviciile tuturor staţiilor de radio din întrea-ga
Americă. Ne-am făcut cunoscută disponibilitatea de a acorda
13
interviuri la cele mai importante posturi de radio, ba chiar am
dat anunţuri de o pagină într-un ziar referitoare la cea de-a 50-a
aniversare a Experimentul Philadelphia. Din fericire, am
constatat că majoritatea posturilor locale de radio din America
au încă libertate de exprimare, lucru care nu este valabil însă şi
pentru principalele posturi din New York sau Los Angeles, care
ne-au ignorat complet. În ceea ce priveşte posturile de
televiziune, acestea nici nu au vrut să audă de acest subiect, cu
două excepţii. Chiar şi acestea au fost nevoite însă să anuleze
emisiunile cu noi, după ce acestea au atins cote maxime de
audienţă.
Aşa cum am mai precizat, relatările din Proiectul Montauk
nu sunt neapărat adevărate în proporţie de 100%. O parte din
informaţii sunt intuitive sau au la bază lecturi psihice, dar este
cert faptul că magnaţii mas-media nu doresc cu nici un preţ să le
dea publicităţii.
Când am publicat O nouă călătorie la Montauk, nu s-a făcut
nici o campanie mediatică în jurul proiectului nostru. Să vorbeşti
la radio despre ocultism nu este deloc un lucru uşor, căci
majoritatea ascultătorilor sunt ţinuţi în ignoranţă în privinţa
acestui subiect tabu. Este mult mai uşor în schimb să vorbeşti
despre călătoriile în timp, deşi şi acest subiect se află pe lista
neagră a status quo-ului puterii.
Lucrarea Piramidele din Montauk îşi propune să descope-re
motivaţiile profunde pentru care aceste subiecte sunt interzise,
mergând până la a oferi anumite răspunsuri legate de
circumstanţele creaţiei. Majoritatea celor care vor citi această
carte vor afla pentru prima oară de aceste informaţii, şi nu ne
îndoim că vor rămâne uimiţi. Cartea este scrisă în primul rând
pentru ei, cu scopul de a-i familiariza cu subiectul. În ceea ce îi
priveşte pe ocultişti, chiar dacă aceştia vor înţelege mult mai
uşor despre ce este vorba, suntem convinşi că vor avea ei înşişi
surpriza unor interpretări complet noi, despre care nu au mai
auzit. În final, dorim să precizăm că lucrarea de faţă nu îşi
propune să militeze pentru o doctrină oficială. Ea nu reprezintă
altceva decât rezultatul cercetărilor pe care le-am făcut personal
14
şi al informaţiilor la care am avut acces de-a lungul demersului
meu. Speranţa mea este ca ea să vă fie de folos pentru a înţelege
mai bine circumstanţele propriei dumneavoastră creaţii şi
pentru a vă oferi anumite răspunsuri pe care nu le cunoşteaţi.

Partea întâi de Peter Moon

Capitolul 1
Întoarcerea la Montauk
În vara anului 1993, muziciana Denney Colt a vizitat
Montauk-ul după o călătorie de un an în Spania. Lipsind atât de
mult timp din ţară şi din căminul ei din Long Island, ea nu a
auzit nimic despre prima noastră carte, Proiectul Montauk:
experimente în timp. În timp ce se îndrepta către farul din
Montauk pentru a admira mai bine peisajul, Denney a observat
o structură ciudată, care semăna cu o antenă radar de mari
dimensiuni. Intuiţia i-a spus că era ceva în neregulă în legătură
cu obiectul respectiv, aşa că şi-a exprimat intenţia de a afla
despre ce este vorba. Tocmai atunci trecea pe lângă două turiste,
care au auzit-o şi i-au răspuns că tocmai se întorceau de la locul
respectiv. Se pare că fuseseră avertizate cu brutalitate de către
nişte reprezentanţi ai armatei să nu se apropie, întrucât locul era
secret militar. Relatarea nu a făcut decât să o întărâte şi mai tare
pe Denney, care s-a hotărât să afle cu orice preţ despre ce este
vorba. Pentru moment, ea s-a limitat însă să fotografieze
radarul, după care s-a întors acasă.
În aceeaşi seară, Denney i-a făcut o vizită lui Lorry Salluzzi,
care este întâmplător şi o bună prietenă de-a mea. Nici nu a
apucat să intre în casă că a primit un fluturaş intitulat
„Montauk-ul şi sincronicitatea” şi care oferea informaţii legate
de o conferinţă pe care urma să o ţin eu. Denney a trăit ea însăşi
destule experienţe legate de sincronicitate, aşa că s-a hotărât să
vină la conferinţă. Cu ocazia aceasta, ea a aflat şi despre cartea
noastră. Imediat ce ne-am întâlnit, mi-a spus despre povestea cu
radarul şi mi-a arătat şi fotografia făcută. Nu cunoşteam
15
instalaţia, aşa că mi-am dat seama că a sosit timpul să facem o
nouă călătorie la Montauk.
Preston, Denney şi cu mine ne-am îndreptat aşadar către
far, pentru a afla ce se petrece. Am ajuns la instalaţia radar
înainte de căderea serii. Aceasta se afla la mai puţin de doi
kilometri de far, către vest. Antena parabolică se învârtea, iar
lângă ea exista un trailer uriaş şi un generator. În apropiere
exista un buncăr subteran, care între timp a fost sigilat. Când am
ajuns noi nu era nimeni prin preajmă, dar exista totuşi un
indicator mare care preciza că trecerea era interzisă. Am
respectat consemnul, dar am dat roată buncărului, încercând să
găsim o altă intrare în zona interzisă.
Mergând pe drum, am fost surprinşi să vedem un mare cârd
de păsări stând pe o linie telefonică ce conducea către bază.
Ciudat era faptul că circa 90% dintre ele stăteau încremenite, cu
capul orientat în aceeaşi direcţie. Am strigat şi am aruncat după
ele cu pietre pentru a vedea dacă putem stârni vreo reacţie, dar
foarte puţine s-au mişcat din loc. Cât timp am supravegheat
zona, păsările nu şi-au schimbat poziţia. Mai târziu, Preston le-a
filmat pe camera video luându-şi zborul într-o manieră ciudată.
Zburau circular, ca şi cum ar fi fost prinse într-un vârtej aerian.
Pe scurt, aveau un compor-tament incredibil de straniu.
Drumul pe care am apucat-o mergea până în partea opusă a
radarului. Întrucât nu exista nici un indicator care să ne
interzică intrarea, ne-am apropiat. Când am ajuns la câteva sute
de metri, am constatat că în apropierea instalaţiei au oprit două
maşini, din care au coborât şase sau şapte oameni. Era evident că
o parte dintre ei lucrau acolo. Erau bine îmbrăcaţi şi aveau mine
de ingineri. Erau însoţiţi de un fotograf cu trăsături orientale.
Imediat după ce au coborât din maşină, s-au grăbit către radar.
Unul dintre ei a început să gesticuleze, părând că-i explică altuia
ce se întâmplă cu radarul. Scena părea desprinsă dintr-un film,
şi chiar ne-am întrebat dacă nu cumva omul încearcă să ne
transmită nouă ceva.

16
 Preston s-a apropiat şi s-a adresat unuia dintre ei. Omul a
recunoscut că lucrează pentru compania de radare Cardion, la
departamentul de Relaţii cu Publicul. Compania Cardion
produce echipamente radar şi îşi are sediul în oraşul Syosset din
Long Island. Omul de la Relaţii cu Publicul ne-a spus că radarul
era testat pentru o ţară străină interesată să împiedice
apropierea de ţărm a vaselor mici care transportau droguri. A
indicat către ocean şi ne-a spus că un asemenea vas se afla chiar
acum în larg şi că făceau experimente cu el. Era greu să-ţi dai
seama dacă este adevărat ce spune, căci era sezonul pescuitului şi
zona era înţesată de bărci.
Pe scurt, povestea ni s-a părut cam trasă de păr. Preston şi-a
dat seama că radarul era extrem de sofisticat, fiind mult mai
mare decât ar fi fost necesar pentru depistarea bărcilor mici
(genul acesta de radare exista de mult timp pe piaţă şi era bine
cunoscut).
După ce ne-am întors acasă, mi-am sunat un amic şi i-am
povestit despre radarul din Montauk. Spre surprinderea mea,
mi-a spus că firma Cardion este unul din clienţii săi. A rămas să
se intereseze şi să vadă ce poate afla. Câteva zile mai târziu, m-a
sunat şi mi-a spus o altă poveste care i s-a relatat de cei de la
Relaţii cu Publicul. Se pare că armata dorea să îi detecteze pe
militanţii arabi din Orientul Mijlociu. În ţările arabe au fost
exportate alimente în care fuseseră introduse fibre cu un nivel
redus de radiaţii, astfel încât potenţialii terorişti sau soldaţi să
poată fi depistaţi pe ecranul radarelor. În medicină, acest
principiu este folosit prin ingerarea de bariu pentru
radiografierea sistemului intestinal. Se părea că era vorba de un
nou tip de radar, cu o tehnologie foarte avansată, care depista
bariul ingerat de cei care se apropiau de zonă.
I-am relatat întreaga poveste lui Preston, care a rămas
extrem de uimit. Mi-a spus că povestea este cusută cu aţă albă,
întrucât există radare de dimensiuni mult mai mici care pot face
deja inclusiv distincţia între oameni şi animale, aşa că nu era în
nici un caz nevoie de un radar atât de sofisticat. Era evident că
17
cei de la Cardion aveau ceva de ascuns şi că ne serviseră două
fumigene în numai câteva zile, cu scopul să ne îmbrobodească.
Mai erau şi alte aspecte ciudate legate de radar. Omul de la
PR ne spusese că acesta avea o putere de 3 GHz, dar am
descoperit între timp că puterea sa reală era de 6 GHz. Mai mult,
dintr-un motiv sau altul, radarul era orientat către sol. În plus,
radarul interfera cu camera video a lui Preston, întreru-pând din
loc în loc imaginile înregistrate. Preston mi-a spus că acest lucru
indică faptul că nu este vorba de un radar electro-magnetic
obişnuit, ci de altceva. Deocamdată nu-şi putea da seama ce se
întâmplă.
După ce ne-am întors din excursia noastră la Montauk, ne-
am gândit mult la instalaţia radar. Lucrurile nu se legau însă
deloc. Era curios că cei de la Cardion aleseseră o locaţie a unui
echipament nou atât de departe de sediul lor din Syosset, în
condiţiile în care aveau un poligon de testare la numai 20 de
minute de sediu. Montauk-ul se afla la două ore şi jumătate de
mers. Pentru a lămuri lucrurile, Preston s-a decis să se consulte
cu prietenul său Klark, care avea numeroase legături de familie
cu cei din industria de apărare. Klark i-a răspuns că ştie o
persoană care fusese delegată la Montauk de către corporaţia
Siemens din New Jersey. Se pare că omul avea misiunea de a
instala un radar nou chiar la baza militară. Deşi putea fi vorba
de o instalaţie complementară sau o extensie a radarului de pe
coastă, cert este că locaţia era diferită.
Fanii istoriei celui de-al Doilea Război Mondial ştiu că
Siemens a fost compania care a executat toate lucrările
electronice comandate de cel de-al treilea Reich. Această
revelaţie se adăuga la cele anterioare, care păreau să dovedească
existenţa unei conexiuni între Montauk şi nazişti. O vizită scurtă
la biblioteca publică mi-a permis să aflu pe loc că la începutul
anilor 90, Siemens a achiziţionat compania Cardion. În sfârşit,
lucrurile începeau să se lege. Mi-am amintit de povestea lui
Norman Scott, un lobby-ist influent de pe Dealul Capitoliului
care a făcut un documentar despre Montauk. Cercetările l-au
condus la compania Siemens din Germania, după care a făcut
18
brusc un atac de cord. Deşi s-a vindecat, a renunţat la
investigaţia referitoare la Montauk. Existau multe întrebări la
care nu aveam un răspuns, dar era evident că legăturile istorice
dintre germani şi Montauk erau încă foarte actuale.
Preston şi-a propus să obţină mai multe informaţii
referitoare la radar zburând pe deasupra bazei de la Camp Hero
şi înregistrând pe video întreaga zonă. A descoperit însă că era
foarte greu să găsească un pilot dispus să zboare pe deasupra
bazei. În cele din urmă, a reuşit să închirieze un charter de la
aeroportul din East Hampton. Pilotul era foarte nervos şi a
încercat să renunţe după un prim zbor pe deasupra bazei, dar
Preston a insistat să se întoarcă. Cei doi s-au învârtit pe deasupra
bazei de mai multe ori, iar Preston a reuşit să facă un film care s-
a dovedit destul de interesant.
Întors acasă, el a privit întreaga casetă împreună cu
prietenul său Danny, un specialist în fizică nucleară. La un
moment dat, Danny i-a cerut să oprească banda video, întrucât
descoperise un cerc uriaş la sud de baza Montauk, care arăta
exact ca un accelerator de particule 1. Nu este vorba de o simplă
speculaţie, căci Danny este una din puţinele persoane din SUA
care ştiu totul despre acceleratoarele de particule (a şi construit
unul). De altfel, înainte de a vedea restul imaginilor, el a putut
prezice o sumedenie de amănunte, care s-au adeve-rit apoi
aproape în totalitate, cu una sau două excepţii minore. Am aflat
astfel că în incinta Parcului Naţional Montauk există nici mai
mult nici mai puţin decât un accelerator de particule!
Dacă ţinem cont de faptul că bariul reflectă razele lăsate de
particule pe radar, imaginea începe să se clarifice. Amicul meu
(cel cu legături la Cardion) îmi spusese că oamenii erau hrăniţi
cu bariu pentru a putea fi detectaţi pe radar. Această poveste s-a
dovedit absurdă, căci oamenii pot fi depistaţi chiar şi de radarele
obişnuite. Ce s-ar întâmpla însă dacă ar fi fost creat un „radar
de depistare a razelor lăsate de particule”? Acest lucru ar explica
testarea unui nou sistem radar la Montauk. În afara
1
Într-o explicaţie sumară, un accelerator de particule este un aparat care creează energie prin accelerarea vitezei cu care se mişcă
particulele nucleare până la o viteză apropiată de cea a luminii. O descriere tehnică a acceleratorului de particule de la Montauk este
dată de Preston Nichols în capitolul 35.
19
monitorizării vârtejului şi a altor activităţi ezoterice pe care le
desfăşurau probabil acolo, cei de la Cardion ar fi avut nevoie de
acceleratorul de particule de la Montauk. Dacă ar fi fost vorba
de testarea unui radar obişnuit, poligonul de lângă Syosset ar fi
fost mai mult decât suficient.
În mod evident, radarul Cardion avea o altă destinaţie decât
cea declarată oficial. Tentativele noastre de a afla despre ce este
vorba s-au soldat cu două dezinformări succesive. Se pare că
prima se adresa publicului general, spunându-li-se celor
interesaţi că se doreşte monitorizarea vaselor mici care ar fi
putut transporta droguri, în timp ce cea de a doua era mai
tehnică, dar la fel de mincinoasă. Potrivit acestei variante, cei de
la Cardion pretindeau că scopul radarului era acela de a detecta
oamenii cu ajutorul bariului. Dacă exista totuşi ceva adevărat în
toată povestea (este ştiut că cele mai bune dezinformări sunt cele
care amestecă adevărul cu minciuna), acesta se referea probabil
la partea cu detectarea bariului. Această variantă ar fi susţinut
afirmaţia lui Danny potrivit căreia cercul din Montauk era un
accelerator de particule. Oricum, nici un argument suplimentar
nu mai era necesar pentru a-l convinge pe Danny, care era
absolut convins de ceea ce văzuse. Faptul că Danny este unul din
puţinii specialişti în fizica particulelor ne-a ajutat să ne convin-
gem la rândul nostru.
Nu ştiam însă la ce folosea bariul. Cu siguranţă, nu era
folosit pentru depistarea intruşilor, dar nu era exclus să fie totuşi
utilizat pentru detectarea anumitor indivizi, şi, într-o variantă
mai speculativă, pentru descifrarea semnăturii lor psihice.
Ne-am continuat aşadar investigaţia şi ne-am dus din nou la
Montauk pentru a explora în persoană cercul cu pricina. De data
aceasta eram însoţiţi de Mike Nichols şi de Denney Colt. Cercul
era astupat şi arăta ca şi cum ar fi fost întreţinut. Tufişurile din
jur fuseseră tunse, dar nu foarte îngrijit, ca şi cum s-ar fi dorit să
se lase impresia că locul se afla în părăsire. Pe aleile pavate
crescuseră buruieni, dar am descoperit totuşi una care părea
umblată. Era exact aşa cum spusese Danny. Acesta afirmase că
trebuie să existe o zonă astupată cu dale de ciment, ridicate din
20
când în când cu o macara pentru ca locul să poată fi întreţinut,
după care erau puse la loc. Toţi cei care am participat la
vizitarea cercului pavat am avut ulterior reacţii. Mike se simţea
foarte obosit şi dezorientat. Denney era şi ea obosită şi a
descoperit pe gât un semn roşu, în forma unui triunghi. Personal,
am rămas cu o durere de cap aşa cum nu mai avusesem
niciodată. Dar poate cel mai afectat dintre noi a fost Preston,
care a rămas cu arsuri radioactive pe piept şi pe picioare.
Medicul pe care l-a consultat a atestat că arsurile erau de
sorginte radioactivă, dar nu a fost de acord să depună mărturie
în scris din motive personale. Personal, am văzut cu ochii mei
cum reacţionează un aparat Geiger aşezat lângă arsurile lui
Preston.
Excursia noastră nu numai că a dovedit ipoteza lui Danny potri-
vit căreia avem de-a face cu un accelerator de particule, dar a
adus şi o serie de informaţii suplimetare foarte interesante.
Înainte de a pleca spre cerc, Preston a luat cu el nişte
receptoare radio, în scopul de a încerca să prindă eventualele
transmisiuni emise de la bază. Într-adevăr, a reuşit să capteze
diferite transmisiuni, dar de îndată ce le prindea mai bine,
acestea încetau. Cum îşi dădea jos echipamentul, transmisi-unile
începeau din nou. Experimentul s-a repetat de câteva ori, fiind
pe cât de clar observabil, pe atât de iritant. Preston a ajuns la
concluzia că cei din baza Montauk se jucau cu el, aşa că a
renunţat să mai încerce.
În timp ce ne-am parcat maşinile în parcarea farului, un
reporter de la un cotidian local s-a apropiat de noi. A privit cu
interes antena de pe microbuzul lui Preston şi ne-a întrebat dacă
suntem în căutarea unor extratereştri. După care a început să
chicotească, motiv pentru care l-am poreclit ulterior Giggles 2.
Giggles s-a dovedit a fi un surfer care se pregătea să coboare
pe plajă. Ne-a povestit că a trăit în zonă de când s-a născut şi ne-
a confirmat că Montauk este un loc plin de ciudăţenii. După
părerea lui, toate acestea aveau de-a face cu fenomenele
2
N. Tr. Jiggles – chicoteli.
21
electromagnetice (aşa s-a exprimat textual). Giggles ne-a mai
spus că locuitorii oraşului nu înţeleg ce se întâmplă şi au uneori
manifestări ciudate. În ceea ce îl priveşte, înţelege despre ce este
vorba şi îşi vede liniştit de treburi, fără să facă prea multe valuri.
După părerea lui, cea mai bună manieră de a-i aborda pe
locuitorii din zonă era să-ţi iei o placă de surfing şi să ieşi cu ea.
Dacă îi convingi că eşti din zonă, îţi vor vorbi cu mult mai multă
sinceritate despre problemele lor. Giggles ne-a mai spus că
surfingul dincolo de Punctul Montauk avea o calitate energetică
cu totul specială. Singurul loc în care a mai trăit aşa ceva a fost
în Hawaii. Am rămas cu convingerea că Giggles ştia mai multe
decât a fost dispus să ne spună, dar avea cu siguranţă dreptate în
privinţa surferilor.
În dimineaţa aceleiaşi zile, prietenul nostru Mike Nichols a
făcut surfing în zonă şi a observat radarul Cardion. I-a văzut pe
muncitori pornind generatorul şi i-a întrebat ce fac. Unul dintre
aceştia i-a răspuns prietenos, spunându-i că generatorul nu a
funcţionat în subteran şi că încercau să-l pornească. Mike a
rămas prea uluit ca să mai pună alte întrebări. S-a dus direct
acasă şi ne-a dat telefon, fără să ştie că intenţionam deja să
plecăm la Montauk. Practic, ne-a prins cu câteva minute înainte
de a pleca.
După ce Giggles a coborât pe plajă, a apărut un alt surfer,
care a observat şi el că Preston umblă cu diferite aparate
electronice în microbuzul său. S-a prezentat ca fiind Ray şi ne-a
întrebat ce facem. Preston i-a explicat că dorim să aflăm ce se
petrece la baza militară. Ray i-a răspuns că şi-ar dori ca cineva
să afle ce se petrece, întrucât locuieşte chiar lângă bază şi este
trezit deseori în mijlocul nopţii de zgomotul elicopterelor, care
descarcă numeroase echipamente şi de pe care coboară o
sumedenie de oameni. Se pare că toată povestea l-a iritat atât de
tare încât s-a dus chiar la bază şi s-a plâns autorităţilor. Ofiţerul
de serviciu i-a răspuns cu multă aroganţă şi discuţia lor a
degenerat într-o ceartă. În final, Ray a chemat poliţia, dar
oamenii legii i-au spus că nu pot face nimic. Tulburarea liniştii
locuitorilor zonei nu intra sub jurisdicţia lor, excepţie făcând
22
doar amatorii de curiozităţi care încercau să treacă dincolo de
zona interzisă de la Camp Hero.
Un oficial al municipalităţii ne-a spus ulterior că soldaţii din
baza militară ar fi fost membri ai Gărzii Naţionale făcând
exerciţii de antrenament. Explicaţia pare însă neverosimilă, dar
fiind că baza era declarată zonă toxică cu grad înalt de
periculozitate (conform declaraţiei lui George Larsen, Suprave-
ghetor al Parcului Naţional, susţinută şi de o lege federală dată în
acest scop). Dacă baza era într-adevăr contaminată, era absurd
să antrenezi trupe militare în acest mediu toxic. De altfel, rareori
se întâmplă ca militarii să aibă un comportament atât de agresiv
atunci când fac simple exerciţii de rutină.
Am descris evenimentele din acest capitol cu scopul de a
arăta că întâmplările bizare de la Montauk nu au încetat în
intervalul care s-a scurs de la apariţia ultimei noastre cărţi. Pe
scurt, ne aflam în elementul nostru: o instalaţie radar de ultimă
generaţie amplasată într-un parc naţional, rapoarte privind
activităţi militare neobişnuite, refuzul oficialităţilor de a
colabora şi imposibilitatea poliţiei de a face ceva (la fel ca în
filmul Invadatorii de pe Marte, difuzat în anul 1950). Şi capac
peste toate, cineva a pomenit chiar ceva despre un buncăr
subteran!
Ce mai putea urma?

Capitolul 2
O chestiune de proprietate
Nici Preston, nici eu nu aveam de gând să renunţăm la
investigaţiile noastre referitoare la Montauk, mai ales după
ultimele descoperiri. Pe scurt, ne-am întors peste puţin timp şi
ne-am îndreptat către radarul Cardion. Apropiindu-ne dinspre
vest, am observat un bărbat într-un camion parcat în apropiere
de oglinda parabolică a radarului. Se pare că era un paznic, căci
ne-a spus că zona în care ne aflăm este interzisă accesului public.
Ne-a vorbit cât se poate de politicos, aşa că ne-am întors. În timp
23
ce ne îndreptam către maşină, i-am indicat lui Preston o cărare
mai puţin umblată care părea să ducă spre partea de suprafaţă a
buncărului situat în apropierea radarului. Am urcat pe un deal,
ascunzându-ne prin tufişuri, dar ne-am trezit în final undeva la
nord de radar, mult prea aproape de acesta pentru a mai părea
simpli turişti. Într-adevăr, bărbatul din camion ne-a observat şi
s-a îndreptat imediat către noi. Nu aveam de gând să ne luăm la
harţă cu el, dar omul părea destul de furios. Preston înregistra
întreaga scenă pe video, lucru care l-a întărâtat şi mai tare pe
paznic.
- V-am spus că nu aveţi voie pe această proprietate! a strigat el.
Preston a continuat să filmeze, iar paznicul i-a spus să
înceteze.
- Este proprietate publică, l-a sfidat Preston.
- Nu-mi place să apar pe video, i-a răspuns omul, din ce în
ce mai furios. Iar acum, plecaţi sau voi chema poliţia.
- N-ai decât, i-a spus Preston. Le vom spune poliţiştilor că
am fost agresaţi.
- Cum adică agresaţi? l-a întrebat paznicul, complet
debusolat.
I-am explicat atunci că ne aflăm pe o proprietate a statului.
- Nici vorbă, m-a contrazis el. Aceasta este o proprietate privată.
Părea un om destul de simplu, aşa că am continuat să mă joc
cu el, insistând că ne aflăm pe proprietatea statului. Ţinându-mi
isonul, Preston l-a întrebat dacă ştie care este linia de demarcaţie
între proprietatea privată şi parcul naţional în care ne aflam. A
fost lovitura de graţie. S-a întors şi a dat să plece, ca un puşti pus
în încurcătură care se grăbeşte să alerge la mama (lucru cu atât
mai ironic cu cât era un om de statură uriaşă, foarte musculos şi
care părea la început foarte hotărât să nu se lase călcat în
picioare).
Nu doream nici noi să continuăm confruntarea, aşa că ne-
am grăbit să coborâm pe cărarea pe care am urcat. În câteva
minute am ajuns la baza deluşorului. Am observat de departe o
24
maşină a poliţiei care şi-a făcut subit apariţia, îndreptându-se
către radar. Din fericire, nu ne-a observat. În timp ce ne
îndreptam către maşină, am observat o pajişte ascunsă. Nu
existau drumuri directe de acces către ea, aşa că mi s-a părut un
loc perfect pentru diferite adunări oculte. De aceea, mi-am
propus să o verific. Drumul către ea nu a fost deloc uşor, căci
între cărarea principală şi pajişte existau o sumedenie de tufişuri
şi mărăcini. Preston a renunţat la un moment dat să se mai lupte
cu mărăcinii şi a rămas în spate.
În timp ce mă aştepta, Preston se afla practic la numai 45 de
metri de radarul Cardion. Deşi nu-l putea vedea din cauza
tufişurilor, el l-a auzit pe paznic spunându-le poliţiştilor să ne
aresteze. Aceştia au insistat însă să afle dacă am intervenit în
vreun fel asupra instalaţiei radar. Aflând că nu, şi-au declinat
competenţa, spunând că nu am comis nimic ilegal. Paznicul a
continuat să insiste, dar nu a reuşit să-i convingă pe poliţişti. M-
am întors la rândul meu de pe pajişte şi ne-am îndreptat către
maşină fără alte incidente.
După ce ne-am întors acasă, Preston i-a arătat banda video
înregistrată prietenului său Danny. Spre surpriza noastră, acesta
l-a recunoscut pe paznicul radarului. Era un angajat al
Brookhaven National Laboratories pe nume John Zacker. Pe
timpuri fusese şeful echipei care se ocupa de microunde. Ulterior
a fost promovat în departamentul de securitate, lucru care
explica probabil prezenţa sa la Montauk. La un moment dat,
Danny l-a angajat chiar el la compania sa pe o durată
temporară. După incidentul descris mai sus, Danny l-a sunat pe
Zacker, dar nu a primit nici un răspuns de la el timp de şase luni.
Când, în sfârşit, acesta l-a sunat, omul s-a arătat extrem de
surprins să afle că a fost filmat pe video la Montauk. Nu-şi
amintea să fi fost vreodată acolo! Danny ne-a mai povestit de o
întâmplare în care cineva l-a văzut pe Zacker ieşind dintr-un
restaurant din Montauk. Întrucât se cunoşteau, a încercat să îl
salute, dar Zacker l-a repezit, dând semne că nu îl recunoaşte.
După discuţia cu Danny, omul şi-a afirmat intenţia de a vedea
înregistrarea video, dar până la ora actuală nu am reuşit să ne
25
întâlnim cu el. Se pare că a dispărut din oraş, fără ca cineva să
ştie unde se află.
După prima noastră întâlnire cu John Zacker, Preston şi cu
mine ne-am oprit să-i facem o vizită lui Carol Brady, la biroul
imobiliar în care lucra aceasta. Am vorbit despre ea în O nouă
călătorie la Montauk, unde am arătat că a fost foarte amabilă cu
noi, prezentându-ne mai multe oficialităţi locale. Carol ne-a spus
că a văzut o farfurie zburătoare plutind pe deasupra bazei şi că
radarul era încă activ. Era convinsă că la bază se petrece ceva.
Am trecut aşadar pe la biroul ei şi am întrebat de ea, dar ni s-a
spus că este plecată în concediu. Femeia de la birou ştia cine
suntem, deşi eu nu-mi aminteam să o fi cunoscut.
După un scurt schimb de cuvinte din politeţe, i-am pomenit
de întâlnirea noastră cu John Zacker. Femeia ne-a spus că
proprietatea pe care ne-am aflat le aparţine federalilor şi că
aceştia nu au înapoiat-o oficial statului. Am încercat să o
contrazicem, dar era cât pe aci să iscăm o ceartă, lucru care ne-a
luat prin surprindere. Am rugat-o să se uite pe harta
impozitelor. Avea o asemenea hartă în birou. A scos-o şi ne-am
uitat cu toţii pe ea. Camp Hero era trecut ca proprietate a
statului New York.
- Exact asta am spus şi eu, ne-a ripostat enervată. Este
proprietate guvernamentală; proprietatea guvernului statului New
York.
Încăpăţânarea ei era atât de mare încât am preferat să
cedez. Nu mi-am putut înfrâna însă curiozitatea să aflu de unde
provine această confuzie legată de chestiunea proprie-tăţii. În
mod evident, era din ce în ce mai iritată de prezenţa noastră.
- Duceţi-vă şi întrebaţi-l pe George Larsen, ne-a spus ea. El vă
va explica.
I-am explicat politicos că nu putem avea încredere că
Larsen ne va spune adevărul, întrucât era supraveghetorul
parcului naţional, aşa că putea fi implicat cu uşurinţă într-o
conspiraţie. De altfel, anterior ne spusese că baza urmează să fie
demolată, şi când colo, între timp a apărut un radar nou. Cum ar
26
putea demola o bază o companie care produce radare? Iradiind
clădirile?
Femeia ne-a răspuns că dacă nu îl credem pe George
Larsen, putem să-i întrebăm pe alţii. A pomenit chiar un anumit
nume, dar nu mi-l amintesc. M-am întrebat cu voce tare de unde
puteam şti noi că persoanele respective ne vor spune adevărul.
Furia femeii a ajuns la apogeu.
Ne-am grăbit să plecăm, nu fără o mare uimire în legătură
cu comportamentul acesteia. În mod evident, părea să ne
considere o ameninţare la adresa ei. Pe de altă parte, era limpede
că ştia mai multe decât a fost dispusă să ne spună. Ulterior, am
mai auzit şi cu alte ocazii că guvernul federal este proprietarul
terenului de la Camp Hero.
Câteva luni mai târziu, am citit într-un ziar că microbuzul
lui Carol Brady a ars ca o torţă în parcarea motelului Gurney’s
Inn din Montauk. Evenimentul s-a petrecut la o lună după
apariţia pe piaţă a lucrării O nouă călătorie la Montauk, în care
am pomenit numele lui Carol. Se pare că femeia şi-a mutat apoi
şi locul de muncă. Nu ştim exact ce s-a petrecut şi nici nu am
căutat-o, pentru a o proteja în acest fel. Am mai auzit şi de alte
poveşti cu maşini cărora li s-a dat foc la Montauk în semn de
avertisment.
În timp ce ne întorceam acasă, am discutat cu Preston
despre ciudata întâlnire de la biroul imobiliar. De ce era acea
femeie atât de sigură că federalii erau proprietarii terenului? Şi
de ce şi-a ieşit din minţi când am contrazis-o? În mod evident,
subiectul proprietăţii terenului de la Camp Hero era cât se poate
de fierbinte, iar femeia ştia mai multe decât a fost dispusă să ne
spună.
Preston mi-a răspuns că nu era prima oară când i s-a spus
că proprietarii terenului sunt federalii. Mi-am reamintit de un
proces juridic care s-a ţinut pe data de 16 iunie 1993. Pentru a
înţelege mai bine confuzia legată de chestiunea proprietăţii
Camp Hero, vă propun să analizăm pe scurt acest proces.

27
 Capitolul 3
Procesul Montauk
În februarie 1993, Preston şi Duncan au făcut o excursie la
Montauk. Preston terminase deja filmarea pe bandă video a
„Turului localităţii Montauk” (după cum avea să fie cunoscut),
singura înregistrare disponibilă la ora actuală a clădirilor din
interiorul bazei Camp Hero. Cu ocazia excursiei respective,
Preston şi-a parcat microbuzul într-o zonă aflată la nord de
intrarea principală la Camp Hero. Clădirile bazei se aflau în
partea de est a zonei respective. Este vorba de clădirile în care au
locuit cândva militarii staţionaţi la Camp Hero, preluate între
timp în proprietate de diferiţi indivizi. Preston, Duncan şi o a
treia persoană s-au îndreptat către buncărul aflat în exterio-rul
gardului care delimita curtea interioară a bazei. La întoar-cere,
au fost acostaţi de doi poliţişti din poliţia parcului naţional.
Aceştia i-au amendat pe Preston şi pe amicii săi, dar numai
după ce s-au consultat cu un al treilea bărbat îmbrăcat în civil.
Preston le-a explicat că nu se aflau pe teritoriul bazei şi că nu
făcuseră nimic ilegal. Unul dintre ofiţerii de poliţie i-a răspuns că
sunt dispuşi să se ia la harţă cu orice curios care se apropie prea
mult de bază. Între timp, Preston a dat pe ascuns drumul la
camera video pe care o purta agăţată la gât. A obţinut astfel
suficient material audio pentru a putea servi ca probă într-un
eventual proces de contestare a amenzii.
Cei mai mulţi americani sunt dispuşi să scoată imediat 50 de
dolari din buzunar pentru a scăpa de aceste amenzi. Nu era însă
cazul lui Preston, Duncan şi amicului acestora, care s-au decis să
conteste amenzile la tribunal. Era o chestiune de principiu, nu de
bani sau de timp. Cu ocazia aceasta, ar fi aflat în mod oficial şi
cui aparţinea proprietatea bazei Montauk.
Prima înfăţişare în faţa Curţii de Justiţie din East Hampton,
Suffolk County, s-a produs la data de 19 mai 1993. Numerele de
înregistrare ale dosarului erau 93-4-345, 93-4-346 şi 93-4-347.
Judecător era Onorabilul James R. Ketcham, procuror era

28
Michael Brown, Esq. (procuror adjunct al districtului), iar
reporter al curţii era Elena McClash.
În timpul înfăţişării, domnul Brown a arătat că cei trei erau
acuzaţi de aceeaşi crimă (încălcarea proprietăţii). L-a informat
de asemenea pe judecător că aceştia doreau să rezolve diferendul
prin proces juridic. Preston a explicat că, anterior, fusese
inclusiv în porţiunea interioară a bazei, pentru a face un film
video. A adăugat că a obţinut două afirmaţii diferite din partea
Comisiei Parcului Naţional în legătură cu zonele închise
accesului public. Un ofiţer de poliţie al parcului i-a spus să stea
în afara gardului care delimita zona interzisă. O altă doamnă de
la biroul pacului naţional din Hither Hills le-a spus de asemenea
că atâta vreme cât rămân în afara indicatorului care spune că
încălcarea proprietăţii este interzisă totul este în regulă. Ambele
afirmaţii difereau de cea a poliţistului care i-a amendat.
Judecătorul Ketcham a spus că doreşte să lămurească
chestiunea o dată pentru totdeauna, pentru că este posibil să mai
apară şi alte asemenea cazuri. A adăugat că pe vremuri obişnuia
să pescuiască în zonă, dar nu mai era la curent cu ultimele
evoluţii. Preston dorea să obţină o delimitare clară a zonei în
care avea voie să meargă de cea care era interzisă. De fapt,
aştepta ca cei de la Comisia Parcului Naţional să dea publicităţii
o hartă, întrucât auzise de la un prieten avocat din New York că
există o lege potrivit căreia parcurile naţionale sunt disponibile
accesului public. Dacă cel puţin o treime din teritoriul parcului
nu este disponibilă accesului public, teritoriul respectiv îşi pierde
statutul de parc naţional (şi fondurile aferente primite de la stat).
Preston anticipa deja răspunsul Comisiei Parcului Naţional, căci
făcuse estimări şi stabilise că zona interzisă depăşea o treime din
teritoriul parcului. Chestiunea era greu de descâlcit.
Judecătorul era preocupat mai întâi de toate de aşezarea
corectă a indicatoarelor, pentru ca oamenii să ştie pe unde au
voie să treacă şi pe unde nu. Se pare că nu ţinea de jurisdicţia sa
să ordone Statului să deseneze liniile de demarcaţie. Judecătorul
Ketcham i-a cerut procurorului să-l aducă pe poliţistul care i-a
29
amendat pe cei trei acuzaţi ca martor în proces, stabilind apoi
data procesului propriu-zis.
Pe 16 iunie 1993, la Curtea de Justiţie East Hampton s-a
ţinut procesul. Numerele de înregistrare şi numele celor implicaţi
erau aceleaşi. Personal, nu am putut participa la proces, căci un
prieten mă invitase la un concert Moody Blues, după ce îi dăduse
lui Justin Hayward un exemplar din cartea mea, Proiectul
Montauk (am primit ulterior o scrisoare de la acesta în care îmi
spunea că i-a plăcut cartea şi că şi-a intitulat următorul album
Călător în timp). L-am rugat aşadar pe amicul meu Mike Nichols
să participe în locul meu la proces. Altfel spus, să fie ochii şi
urechile mele.
Acuzaţii s-au prezentat dis-de-dimineaţă la proces. Deloc
surprinzător, toate celelalte procese programate pentru ziua
respectivă s-au ţinut înaintea acestuia. Era o încercare evidentă
de a izola cazul în speţă, astfel încât să participe cât mai puţini
oameni în publicul spectator. Într-adevăr, sala tribunalului a
rămas în final complet goală, cu excepţia lui Mike Nichols.
Acesta mi-a povestit mai târziu că procurorul s-a apropiat de el
şi i-a cerut să părăsească sala. Mike i-a răspuns că era un proces
public şi că avea dreptul să rămână dacă dorea, după care nu a
mai fost deranjat cu nimic.
Din motive de pragmatism, Preston i-a reprezentat şi pe
ceilalţi doi acuzaţi, vorbind practic pentru toţi trei.
Procurorul adjunct al districtului şi-a început discursul
acuzându-i pe Preston şi pe ceilalţi doi de violarea secţiunii 375.1,
subdiviziunea H, din Legea Parcurilor şi Recreaţiei a statului
New York, potrivit căreia intrarea sau rămânerea pe o
proprietate numită structură desemnată ca fiind interzisă printr-
un indicator sau de către un oficial al biroului, pe o perioadă
definită sau indefinită, reprezintă o infracţiune. Potrivit
domnului Brown: „Aceste fapte s-au petrecut în oraşul East
Hampton, districtul Suffolk, statul New York”. Este foarte
important să remarcăm că tribunalul a recunoscut că
proprietatea în cauză se afla sub jurisdicţia Legii Parcurilor şi
30
Recreaţiei, dată de statul New York, întrucât reprezenta un
precedent juridic. Dacă statul New York deţinea sau nu
proprietatea asupra terenului în cauză nu făcea obiectul
procesului.
Preston şi-a început apărarea (inclusiv în numele celorlalţi
doi) povestind întâlnirea sa cu poliţistul şi cu doamna de la
biroul din Hither Hills, care i-au spus că poate rămâne în afara
gardului interior. Gardul avea însemne roşii şi albe, care indicau
că zona este interzisă accesului public. De aceea, el considera că
atât timp cât a stat în afara gardului, s-a aflat în legalitate. A
adăugat că se afla în preajma buncărului departa-mentului de
pompieri, situat în afara gardului cu pricina, când a fost acostat
de nişte oameni care pretindeau că lucrează în interiorul incintei
interzise. Aceştia l-au întrebat ce face acolo şi el le-a răspuns că
face un film video. Muncitorii nu au părut să fie deloc deranjaţi
şi nu i-au cerut să plece.
S-a stabilit aşadar că problema aflată în litigiu ţinea strict de
zona în care se aflau acuzaţii în momentul amendării lor: în
interiorul sau în afara gardului.
Acuzarea l-a chemat atunci ca martor pe ofiţerul Roland
Walker. Acesta a afirmat că lucra în Poliţia Parcului Naţional al
statului New York de nouă ani, din care şapte şi i-a petrecut la
Montauk. A adăugat că a absolvit Academia de Poliţie a statului
New York, fiind specializat în Hazmat, radare, EVOC şi muncă
de secretariat3.
Rugat să descrie indicatoarele amplasate lângă bază, ofiţerul
Walker a spus: „Acestea sunt aşezate la fiecare metru şi afirmă
clar că proprietatea aparţine statului New York, fiind interzisă
accesului public”.
Ofiţerul Walker a depus mărturie că la data de 5 februarie
1993 a fost chemat de Donald Balcuns pentru motiv că nişte
intruşi ar fi pătruns în parc. I-a aşteptat pe aceştia la intrarea în
parc, aşteptând să se întoarcă la maşină. A recunoscut în faţa
3
Preston Nichols afirmă că există o discrepanţă în stenograma tribunalului. El îşi aminteşte că ofiţerul Walkins s-ar fi specializat în
radare pe când se afla în serviciul forţelor aeriene. În caz că are dreptate, omisiunea din stenograma tribunalului pare foarte ciudată şi
convenabilă pentru putere.
31
curţii că atunci când i-a văzut, aceştia nu se afla în partea
interioară împrejmuită de gard. Acest lucru nu l-a împiedicat
însă să îi amendeze, bazându-se pe mărturia lui Donald Balcuns,
care afirma că acuzaţii s-au aflat mai devreme în interiorul părţii
împrejmuite. Preston şi-a încheiat interoga-toriul întrebându-l
pe ofiţer dacă i-a văzut personal în interiorul curţii interioare.
Răspunsul a fost negativ.
Acuzarea l-a chemat apoi ca martor pe Donald Balcuns.
Acesta a afirmat că locuieşte la Camp Hero, Montauk, New York
(în ansamblul de locuinţe din partea de nord a bazei), fiind
angajat de statul New York ca mecanic.
Balcuns a depus mărturie că baza a aparţinut cândva
armatei, având la acea vreme şi un gard exterior. Între timp, ea a
trecut în subordinea Diviziei de radare 773, care a pus şi un gard
interior. A recunoscut aşadar că zona este împrejmuită de două
garduri.
Procurorul l-a întrebat pe Balcans ce s-a întâmplat la data
de 5 februarie 1993, la orele 4:45 după-amiaza. Acesta a răspuns
că un alt angajat i-a transmis prin radio că „există intruşi în
Camp Hero”. În continuare, Balcans a cercetat zona şi i-a
descoperit pe cei trei acuzaţi, după care a apelat la poliţia
parcului.
În treacăt fie spus, este curios faptul că primul angajat a
preferat să-i transmită mesajul radio lui Balcans, şi nu direct
poliţiştilor. Oare avea acesta şi statutul de ofiţer de securitate? Şi
de ce ar fi trebuit să le pese lucrătorilor din incinta parcului dacă
cineva se află în afara gardului interior?
Balcans a afirmat clar că acuzaţii s-au aflat în afara
gardului Diviziei de Radare 773, dar în interiorul gardului
exterior care delimitează baza Camp Hero. El a adăugat că le-a
spus acuzaţilor că se aflau într-o zonă interzisă, dar aceştia i-au
replicat că se află în afara gardului de protecţie, motiv pentru
care a transmis mesajul radio către poliţişti.
Procesul a continuat cu tot felul de discuţii referitoare la cele
două garduri, unul exterior şi celălalt interior. Toată lumea a
32
căzut de acord că acuzaţii s-au aflat în incinta gardului exte-rior,
dar în afara zonei împrejmuite de gardul interior. Balcans
susţinea că inclusiv zona din interiorul gardului exterior era
interzisă. Acuzarea a insistat foarte mult pe această temă.
Preston l-a întrebat însă pe Balcans dacă în afara gardului
exterior erau puse indicatoare de restricţionare a accesului.
Acesta a răspuns că nu existau asemenea indicatoare,
exceptându-le pe cele vechi, rămase de pe timpul armatei, care
spuneau: „Zonă interzisă, aparţinând Guvernului SUA”.
Preston i-a spus că este o poveste de adormit copiii. Balcans
susţinea că turiştii nu au dreptul să treacă dincolo de gardul
exterior, dar singurele indicatoare sunt cele aparţinând
guvernului federal, care ar indica faptul că mai există încă o
prezenţă federală în zonă. Convingerea lui a rămas aceea că
Balcans dădea de fapt un semnal care nu era adresat
tribunalului.
Judecătorul Ketcham a dispus eliberarea acuzaţilor, pe
motiv că nu existau suficiente motive pentru ca aceştia să nu
treacă dincolo de gardul exterior. A comentat de asemenea
afirmând că indicatoarele militare nu reprezintă în nici un caz
indicatoare ale parcului naţional. Pe de altă parte, a adăugat că
nu poţi intra în interior fără un permis de acces.
În final, Preston a cerut un ordin al tribunalului care să
oblige Comisia Parcului Naţional să delimiteze cu precizie zona
interzisă oficial. Judecătorul i-a răspuns că nu poate da un
asemenea ordin, deşi şi-ar fi dorit să aibă autoritatea de a face
acest lucru. Ofiţerul Walker a promis că se va interesa ce poate fi
făcut în această direcţie.
După tot acest tămbălău, câteva indicatoare au apărut subit
la capătul autostrăzii Old Montauk Highway, în zona vestică de
acces în Camp Hero. Acestea nu afirmă însă altceva decât
„Parcarea interzisă”. Până la ora actuală nu am întâlnit
indicatoare care să interzică intrarea în perimetrul exterior al
gardului care încercuieşte incinta bazei. Dată fiind şi cererea
procurorului care i-a cerut amicului meu să părăsea-scă
33
tribunalul înainte de începerea procesului, înclin să cred că
întreaga chestiune este considerată extrem de sensibilă.
Oricum ar fi, Preston şi prietenii săi au câştigat procesul.
Mai mult, tribunalul a recunoscut că baza de la Camp Hero era
o facilitate aparţinând parcului naţional al statului New York. În
acest caz, rămâne întrebarea: de ce nu a putut face nimic poliţia
în cazul surferului deranjat la miezul nopţii care s-a confruntat
cu personalul militar al bazei? Şi de ce s-a compor-tat oficialul
atât de nepoliticos? Şi ce căuta o corporaţie privată (Cardion)
într-un parc naţional? John Zacker susţinea chiar că este vorba
de o proprietate privată.
Pe scurt, am luat decizia să studiez mai amănunţit
chestiunea proprietăţii de la Camp Hero.

Capitolul 4
Investigaţia este subminată
M-am decis aşadar să aflu o dată pentru totdeauna ce se
ascunde în spatele enigmei proprietăţii din Montauk, aşa că am
început să caut prin indexul ziarului New York Times. Din
păcate, publicaţia locală Newsday nu este indexată, astfel încât
cercetarea s-a dovedit extrem de dificilă.
Am descoperit totuşi că la data de 6 februarie 1984 a apărut
pe pagina B4 un anunţ în Times referitor la Camp Hero. Acesta
preciza că la data de 8 februarie, Administraţia Serviciilor
Generale urma să vândă prin licitaţie publică o proprietate de
278 de acri la Montauk Point. Se preciza că locaţia era o fostă
bază a Forţelor Aeriene SUA. Anunţul a fost publicat de Judith
Hope, Supraveghetor al oraşului East Hampton, care avertiza că
această vânzare de către ASG ar fi ilegală întrucât viola Legea
Mediului (U.S.C. 4321, et seq.), Legea Controlului Zonei de
Coastă (16 U.S.C. 1451, et seq.) şi alte legi referitoare la agenţiile
federale.

34
 Anunţul adăuga că „La data de 6 ianuarie 1984, Consiliul
Municipal al oraşului East Hampton a adoptat în unanimitate,
conform autorităţii investite în el de alegătorii şi legislaţia
statului New York, un act potrivit căruia teritoriul de 278 de acri
pe care ASG îşi propunea să-l vândă a fost atribuit
departamentului de Parcuri şi Conservare. Actul normativ are la
bază principiile corecte ale prezervării mediului natural şi
planificării comunitare, fiind necesar pentru protejarea stării de
sănătate publică, a siguranţei şi bunăstării cetăţenilor.
Potrivit Codului Oraşului East Hampton (secţiunea 153-
17A), singurele destinaţii care pot fi atribuite terenurilor din
această categorie sunt: 1. terenuri de golf şi de tenis; 2. rezervaţii
naturale şi locuri de vânătoare; 3. parcuri; 4. locuri de recreaţie
şi plaje; 5. clădiri asociate cu destinaţiile de mai sus, cum ar fi:
cluburi sportive, clădiri pentru administraţie şi întreţinere.
Consiliul decretează că, potrivit legii, nu pot fi construite pe
terenurile din această categorie (atât timp cât se vor încadra în
această categorie) alte clădiri, case, hoteluri, moteluri, blocuri de
locuinţe sau alte structuri rezidenţiale, comerciale sau
industriale”.
Anunţul continua precizând intenţia autoarei de a bloca
vânzarea proprietăţii bazei aeriene, pentru a menţine astfel
clasificarea actuală a terenului. M-am întrebat cum a fost
posibilă schimbarea clasificării astfel încât să permită
construirea unei instalaţii radar în zona respectivă!
Un alt articol din New York Times, datat 6 februarie şi
semnat de Lindsey Gruson, era intitulat „Oficiali guvernamen-
tali încearcă să protejeze o suprafaţă de teren aparţinând
guvernului la Montauk”. Autorul scria în el: „Departamentul
Apărării construieşte o bază militară (la Montauk) camuflată
sub aparenţa unui sat de pescari construit pe această plajă
izolată şi vulnerabilă. Nici un duşman nu a încercat vreodată să
se apropie de ţărm în această zonă”. Se pare că nu a auzit
niciodată de diferitele încercări ale naziştilor de a coborî pe
ţărmul Montauk-ului. Mai mult, habar nu avea că poate cel mai
35
mare duşman al umanităţii îşi avea chiar atunci sediul la baza
din Montauk. Articolul mai preciza că instalaţia radar a fost
închisă cu trei ani în urmă şi că terenul a fost declarat disponibil.
„Preocupat de deficitele bugetare, Preşedintele Reagan a ordonat
acum doi ani guvernului să vândă terenurile disponibile aflate în
proprietatea guvernului pentru a reduce astfel datoriile federale.
Până atunci, terenurile considerate disponibile erau cedate
statelor contra unei taxe nominale, cu condiţia să fie folosite
pentru parcuri şi alte destinaţii publice”.
Interesant era faptul că nici acest articol nu menţiona nimic
despre folosirea bazei militare pentru construirea unui radar.
Era citată afirmaţia supraveghetorului oraşului, Tony Bullock:
„Parcurile şi zonele naturale aflate în conservare sunt foarte
restrictive. În afară de creşterea arborilor şi a florilor, nimic nu
este permis în aceste zone”. Practic, nici una din aceste afirmaţii
ale unor oficiali guvernamentali aflaţi pe diferite nivele nu
permitea ASG să vândă proprietatea.
Numărul din 7 februarie al New York Times prezintă un
articol în care se face precizarea că judecătorul Leonard D.
Wexler de la Curtea de Apel Federală a împiedicat temporar
Guvernul să vândă o suprafaţă de teren de 278 de acri
aparţinând fostei baze aeriene de la Montauk. El a emis o
hotărâre care îi permitea Guvernului să primească oferte în
cadrul unei licitaţii publice, dar nu şi să vândă terenul înainte de
a se înfăţişa înaintea tribunalului.
A doua zi, Times a publicat un nou articol referitor la baza
militară, în care se preciza că un avocat din Manhattan pe nume
Jack Weprin a licitat 1,9 milioane de dolari pentru proprietate,
în numele companiei Joshua Sundance Inc. Weprin nu a
dezvăluit ce intenţii avea în legătură cu terenul. Un purtător de
cuvânt al ASG a făcut precizarea că la licitaţia care a durat 20 de
minute au participat doi ofertanţi.
În numărul din 12 februarie, Jane Perlez a scris un articol
din care rezultă că în disputa legată de proprietatea terenului a
intrat şi Secretarul de stat responsabil de interne William P.
36
Clark. Acesta a luat partea Municipalităţii East Hampton şi a
scris o scrisoare adresată ASG în care le recomanda acestora să
păstreze statutul de proprietate a statului New York. Propunerea
lui era ca bucata de teren cunoscută sub numele de Camp Hero
să fie cedată Parcului Naţional Montauk Point în schimbul unui
teren de 125 de acri cedaţi corporaţiei Fire Island National
Seashore. Altfel spus, secretarul de stat propu-nea un schimb de
terenuri. Interesant este faptul că scrisoarea sa a ajuns la ASG
cu numai o zi înainte de licitaţie. Se pare că diferiţi oficiali de la
tot felul de departamente făceau încercări disperate să
preîntâmpine trecerea proprietăţii în mâini private. Un nou
nume intrat în scenă a fost cel al senatorului Patrick Moynihan.
Acesta a indicat o lege care le permitea celor de la ASG să
transfere o proprietate federală fără taxe, cu condiţia ca terenul
să fie folosit ca parc naţional.
Pe 1 mai, aceeaşi doamnă Perlez scrie un nou articol în care
precizează că senatorii Moynihan şi Alfonse D’Amato au
introdus în Senat un amendament care să permită schimbul
terenului de la Montauk, aflat în proprietate federală, contra a
125 de acri de teren aflat în proprietatea State’s Fire Island.
William P. Clark, secretarul de stat responsabil de interne, dorea
ca pământul să intre sub jurisdicţia departamentului său, pentru
ca apoi să fie cedat statului New York. Judecătorul Wexler a
interzis acest transfer înainte de a decide dacă agenţia federală
(ASG) nu a acţionat cumva ilegal în încerca-rea de a vinde
terenul.
În numărul din 4 iulie 1984, Laura Durkin de la Newsday
scria într-un articol că în Congres a fost adoptată o lege care
permitea schimbul de terenuri de care vorbeam mai sus.
Autoarea îl citează pe purtătorul de cuvânt al ASG: „Legea
declară limpede că cea mai bună destinaţie a terenului este aceea
de parc şi de loc de recreaţie. De aceea, cei 278 de acri vor merge
la Departamentul de Interne, care va face apoi transferul către
statul New York”. Se pare că toată lumea a fost fericită la gândul
că preţioasa bucată de teren nu va intra pe mâini particulare.

37
 În aceeaşi săptămână, New York Times descrie declanşa-rea
transferului de proprietate, urmând ca o ceremonie festivă să fie
ţinută miercurea viitoare pentru a marca oficial evenimentul.
Ceremonia urma să se ţină chiar pe terenul din Montauk.
Cel mai surprinzător aspect al investigaţiei mele a fost
faptul că nu am reuşit să găsesc nici un articol care să descrie
ceremonia de miercuri, nici în New York Times, nici în Newsday.
Ziarele trăiesc din acest gen de ştiri; de aceea, m-aş fi aşteptat să
găsesc un articol foarte detaliat, dar nu am descoperit nici măcar
o menţiune. Am rămas astfel cu semne de întrebare referitoare la
încheierea tranzacţiei. Este de remarcat faptul că a fost creată o
lege specială pentru transferul terenului de la ASG la
Departamentul de Interne, iar apoi la statul New York. Nu ştiu
exact cum a fost formulată legea, dar din câte am citit în ziare,
nu ar fi exclus ca terenul să mai fie încă în proprietatea
Departamentului de Interne. Mă întreb dacă toate articolele din
presă citate mai sus nu au fost o simplă manipulare.
Aveam să descopăr mai târziu că problema crizei
proprietăţii avea rădăcini mult mai adânci. Să nu uităm că a mai
existat un doritor al terenului care a găzduit cândva baza
aeriană de la Montauk.

Capitolul 5
Descoperirea piramidelor
În timp ce tribunalul îi achita pe Preston şi pe Duncan în
chestiunea amenzilor, în cadrul „Procesului Montauk”, eu eram
pe punctul de a termina manuscrisul la lucrarea O nouă călătorie
la Montauk. Înainte de a transmite cartea editurii în vederea
publicării, mai doream să fac o ultimă vizită la bibliotecă, cu
scopul de a verifica încă o dată semnificaţia cuvântului
„Montauk”. Speranţa mea era să găsesc cele mai profunde
sensuri ale cuvântului, care să-mi permită să scot încă un iepure
din pălăria de magician. Surpriza de care am avut parte a

38
bibliotecă a fost însă atât de mare, încât am rămas acolo întreaga
după-amiază.
Cea mai acceptată definiţie a cuvântului „Montauk” este cea
oferită de Dr. J. H. Trumbull, un eminent savant specializat în
dialectul algonquin (indienii din Montauk sunt consideraţi
indieni din tribul algonquin), care sugerează că Montauk
provine de la „manatuck”, nume dat frecvent locurilor înalte
(deluroase), care înseamnă: „loc care poate fi văzut de departe
(ori din care se poate privi departe)” sau „loc de observaţie”.
Deşi aceasta este semnificaţia cea mai acceptată a cuvântului,
nimeni nu poate fi absolut sigur asupra ei. Dacă privim lucrurile
din perspectiva legendei Montauk, semnificaţia de „loc de
observaţie” pare cea mai potrivită, dacă ne gândim la o privire
prin ferestrele timpului. Marea surpriză pe care am trăit-o şi la
care mă refeream mai sus nu se referă însă la definiţia
cuvântului Montauk, ci la o informaţie suplimentară pe care am
descoperit-o în timpul investigaţiei.
În timp ce căutam referinţe cu privire la Long Island, am
observat o carte groasă. Numele autorului era „Wilson”. Am
scos-o imediat din raft. Intitulată Istoria ţinutului Long Island şi
semnată de Rufus Rockwell Wilson, cartea nu avea index, iar
cuprinsul nu m-a ajutat prea mult. Am descoperit totuşi o listă
cu referinţe ale ilustraţiilor, din care una era numită „Piramidele
din Montauk”. Am deschis la pagina 317 şi am găsit poza unei
structuri în formă de piramidă, cu o înălţime de circa şase metri.
În faţa ei se afla un om. La distanţă se puteau vedea alte două
formaţiuni similare4. În mod curios, nu am găsit nici o menţiune
scrisă referitoare la piramide sau la Montauk în întreaga carte!
Lucrarea a fost publicată în anul 1911, deci este evident că
fotografia a fost făcută cu ceva timp înainte. Personal, nu am
auzit niciodată de aceste piramide. Voi detalia subiectul mai
târziu, dar deocamdată mă voi limita să vorbesc de descoperirile
mele din bibliotecă.

4
Fotografia de pe pagina următoare este o copie a celei originale din cartea Istoria ţinutului Long Island. Este posibil ca, iniţial,
piramidele din spate să fi fost mai mari decât ceea ce se vede în fotografie. Fiind situate la mare distanţă, nu este exclus ca spaţiul
dintre ele să fi fost acoperit cu pământ şi nisip, dând impresia unei înălţimi mai reduse.
39
 Următorul lucru pe care l-am aflat a fost că dialectul
indienilor Montauk s-a pierdut. Se spune că George Pharoah a
fost ultimul care cunoştea acest dialect. Pharoah era şeful
indienilor Montauk şi s-a adresat în limba sa nativă lui John
Lion Gardiner în anul 1798. Relatarea afirmă de asemenea că
numele de Pharoah ocupă un loc cu totul special în istoria
ţinutului Montauk. Familia Pharoah era înrudită cu şeful de trib
Wyandanch, cunoscut ca cel mai mare între toţi şefii de trib,
numele apărând în numeroase documente locale referitoare la
disputele legate de proprietate. Oamenii albi au pus stăpânire pe
Montauk încă de la sosirea lor în Long Island.
A mai existat un Pharoah faimos provenit din aceeaşi familie.
Numele său complet era Stephen „Talkhouse” Pharoah. Era un
descendent al lui George Pharoah şi vorbea pe lângă engleză şi
un dialect vechi. Se pare chiar că P.T. Barnum l-a angajat o
vreme, etichetându-l drept „regele indienilor Montauk”. Intere-
sant mi s-a părut faptul că în copilărie a lucrat ca argat pentru
un colonel pe nume William Parsons, acuzat de unii că i-ar fi
redus la sclavie pe indienii Montauk. Din păcate, nu am putut
găsi alte informaţii referitoare la el.
Ilustraţie Piramidele din Montauk
Au apărut astfel o sumedenie de lucruri noi, dar nu ştiam
încă cum să le leg. Asociaţia dintre piramide şi numele de
Pharoah5 te ducea imediat cu gândul la Egiptul Antic. Chiar şi
„reducerea la sclavie” a lui Stephen Pharoah şi a indienilor
Montauk de către un om pe nume Parsons mi s-a părut o
coincidenţă ironică, ţinând cont de Jack Parsons şi de legendele
legate de el pe care le-am descris în O nouă călătorie la Montauk.
Era greu să conteşti existenţa unor sincronicităţi. Oricum, la
acea vreme nu vedeam încă decât vârful aisbergului.
Continuând să fac investigaţii în bibliotecă, am dat în
curând peste Thomas Jefferson (cel care a fost Preşedintele
Americii). Se pare că la un moment dat Jefferson a fost foarte
interesat de dialectul nativ al indienilor Montauk, propunându-şi
5
N. Tr. În limba engleză, cuvântul „faraon” se scrie Pharaoh, asociaţia cu Pharoah fiind izbitoare.
40
să prezerve această limbă aproape moartă. Se pare că acorda o
asemenea importanţă acestei probleme încât a călătorit până la
Long Island în speranţa de a o rezolva. Jefferson a găsit numai
trei femei bătrâne care mai vorbeau vechiul dialect. El şi-a notat
alfabetul şi numeroase cuvinte de vocabular, schiţând chiar un
fel de dicţionar. Nu era o lucrare exhaustivă, dar pentru
condiţiile date a fost considerată o mare realizare.
M-a uimit la culme efortul uriaş depus de Jefferson pentru
un demers aparent atât de neînsemnat. Mi-am adus însă aminte
că era francmason şi m-am gândit că avea motivele lui secrete.
Am aflat ulterior că ar fi declarat că a pierdut manuscrisul
dicţionarului în râul Potomac! A fost salvată doar o mică parte a
manuscrisului. Mi-a fost imposibil să nu mă întreb de ce nu a
revenit în Long Island, de vreme ce şi-a dat atâta osteneală
prima oară.
I-am adresat toate aceste întrebări lui Kenn Arthur, un amic
de-al meu care pare să ştie mult mai multe informaţii decât ai
putea crede, îndeosebi cu privire la Montauk. Am vorbit despre
el în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, unde am povestit că
şi-a exprimat scepticismul cu privire la relatările lui Preston,
spunându-mi totodată că adevărata poveste a Montauk-ului este
infinit mai bizară decât şi-ar putea imagina vreodată Preston. I-
am spus mai întâi despre piramide.
- Văd că te apropii în sfârşit (de aflarea adevărului despre
Montauk), mi-a spus el.
I-am relatat apoi povestea despre Thomas Jefferson şi
demersul său legat de dicţionarul limbii indienilor Montauk. Mi-
a răspuns că limba acestora era cunoscută sub numele de Vril,
fiind considerată de iniţiaţi o limbă atlantică străveche. Mai mult
decât atât, dialectul reprezenta versiunea ulterioară a unei limbi
încă şi mai vechi, numită limba enohiană6, limba îngerilor7.

6
N. Tr. Sau „limba lui Enoh”. Enoh a fost un personaj biblic pomenit în Vechiul Testament, ridicat la cer de Dumnezeu.
7
La ora actuală, termenul de „vril” este folosit în asociere cu o formă de energie sau forţă psihică. Madame Blavatsky afirmă că
atlanţii numeau această energie MASH-MAK, expresie care poate fi aproximată fonetic cu Montauk. Primele referiri la termenul de
„vril” de care am eu cunoştinţă apar în lucrarea lui Bulwer Lytton, Rasa care urmează, folosită ulterior de propaganda fascistă. Deşi se
ştie că limba enohiană are propria ei gramatică şi sintaxă, nu există nici o referinţă cu privire la ea. Se presupune că Vril este o limbă
derivată din cea enohiană, cunoştinţele referitoare la ea fiind încă şi mai obscure.
41
 - De unde ştii că vorbeau în vril? l-am întrebat.
- Pur şi simplu ştiu, mi-a răspuns el.
Următoarea întrebare pe care i-am pus-o se referea la
numele de Pharoah. De ce se numeau şefii de trib ai indienilor
Montauk Pharoah şi de ce este atât de proeminent acest nume în
istoria lor?
Kenn mi-a răspuns că în istoria pământului nu au existat
decât două civilizaţii care au folosit numele de „Pharoah”. În
mod evident, una a fost cea egipteană.
- Şi cealaltă? l-am întrebat.
- Ar trebui să ştii deja, mi-a răspuns el.
- Atlantida?
- Ai nimerit-o.
În sfârşit, lucrurile începeau să se lege. Subliniez asupra
cuvântului „începeau”, căci mai este cale lungă până la
descifrarea întregului scenariu. L-am întrebat dacă îmi poate
spune ceva suplimentar în legătură cu piramidele. Kenn mi-a
spus că la un moment dat existau în Montauk mai multe
piramide mici. Se pare că aveau o culoare albă şi că erau
confecţionate din cărămizi. A adăugat că piramidele au fost
acoperite, sau poate chiar mutate în subteran, şi că nu era sigur
că movilele pe care le-am descoperit eu în carte erau identice cu
cele originale.
În lucrarea O nouă călătorie la Montauk l-am pomenit şi pe
prietenul meu John. Tatăl acestuia fusese mai demult
responsabilul farului din Montauk, făcând parte din Garda de
Coastă prin anii 40. De aceea, l-am întrebat pe John dacă a auzit
ceva de nişte piramide. Mi-a răspuns că pe vremea când era
copil, în anul 1943, profesorul său i-a dus cu clasa într-o excursie
pe un câmp şi le-a spus că acolo s-au aflat mai demult nişte
piramide construite de indieni. Cum fotografia din carte a fost
făcută înainte de 1911, este evident că movilele au dispărut între
cele două date. Au existat persoane care i-au acuzat pe militari
de acest lucru (probabil în perioada Primului Război Mondial),
42
dar nu ştim cu siguranţă că aşa s-au petrecut faptele. Personal,
nu am reuşit să găsesc pe nimeni care să ştie măcar unde s-au
aflat cu exactitate piramidele.
Următoarea persoană căreia i-am telefonat a fost doamna X.
Am vorbit şi despre ea în O nouă călătorie la Montauk, unde am
menţionat că potrivit spuselor ei, şcolile misterelor au
monitorizat o vreme Montauk-ul, considerându-l un focar
energetic planetar. I-am vorbit aşadar despre piramide şi mi-a
răspuns că nu este deloc surprinsă să audă despre ele. De fapt, se
încadrau perfect în logica lucrurilor.
- De ce? am întrebat-o.
- Nu-ţi dai seama? mi-a răspuns.
Nu eram sigur unde doreşte să ajungă, aşa că i-am cerut
amănunte.
- Unde mai există piramide? m-a întrebat ea.
- Pe Marte, i-am răspuns.
- Exact.
Mi-am amintit subit de o conversaţie pe care am avut-o cu
ea acum şase luni, în care mi-a vorbit de relaţia dintre Montauk
şi Marte. La vremea respectivă a refuzat să detalieze subiectul,
propunându-mi să descopăr singur despre ce este vorba.
Acum, doamna X îmi spunea că exista o legătură intimă
între atlanţi, Marte şi Montauk. Ba mai amesteca şi Egiptul în
toată această supă alchimică. Ideea era că toate aceste locaţii, la
care se adăugau alte locuri sacre în care există piramide şi
diferite structuri geometrice, fac parte integrantă dintr-o reţea.
Ideea nu este nouă şi pot spune că am auzit numeroase variante
ale ei, cu menţiunea că nici una nu reuşeşte să explice care este
conexiunea funcţională dintre locaţiile respective. De aceea, mi-
am propus să analizez chestiunea dintr-o perspec-tivă
funcţională.
Pentru cei care nu ştiu de unde provine ideea de reţea,
doresc să menţionez corespondenţa mitologică cu titanul grec
Atlas, cel care sprijinea pe umerii săi planeta pământ. Atlas era
43
fiul lui Uranus (zeul spaţiului sau al cerului) şi fratele lui
Chronos (zeul timpului). Deloc întâmplător, cărţile care conţin
hărţi sunt cunoscute sub numele de „atlase”. Legenda referitoare
la susţinerea pământului pe umerii lui Atlas era de fapt o
metaforă a ideii că planeta noastră este susţinută în timp şi
spaţiu de o reţea de linii care se intersectează. Ea are la bază
forme geometrice tridimensionale care acţionează ca o structură
scheletică a planetei, putând fi privite ca nişte oase care susţin
materia planetară.
Potrivit mitologiei greceşti, Atlas era tatăl Pleiadelor,
cunoscute şi sub numele de Cele Şapte Surori, mit care figurează
în aproape toate legendele legate de creaţie ale triburilor
primitive. Spre exemplu, mulţi amerindieni consideră că se trag
din aceste Pleiade. Legenda este importantă întrucât arată că
Atlas a fost părintele stelelor (anterior lor), iar reţeaua
geometrică ce susţine pământul se extinde dincolo de sistemul
solar, în întreaga galaxie, acoperind practic întregul spaţiu şi
întregul timp.
Ne putem imagina reţeaua ca pe un fel de grilă a creaţiei de
care se foloseşte forţa divină sau o anumită putere stelară pentru
a crea o planetă sau un corp ceresc. O asemenea creaţie trebuie
echilibrată în anumite puncte pentru a deveni un ecosistem
complex încă înainte ca viaţa biologică să poată fi introdusă în
ecuaţie. Reţeaua este numită morfogenetică, întrucât se află într-
o rotaţie constantă în diferite direcţii şi este într-o continuă
mişcare. „Morph” înseamnă mişcare, iar „genetic” se referă la
faptul că dă naştere universului aşa cum îl cunoaştem noi.
Trasarea grafică a acestei imense reţele a existenţei reprezintă o
mare provocare. Una din civilizaţiile care par să fi ştiut cele mai
multe informaţii legate de acest subiect au fost mayaşii. Din
păcate, literatura rămasă de la ei nu este deloc clară şi ar avea
nevoie de mai multe explicaţii.
În timp ce pământul se roteşte în jurul soarelui, liniile reţelei
se rotesc şi ele, cu o viteză diferită, dar integrându-se în acelaşi
sistem. Oamenii pot încerca să înţeleagă sistemul prin cel puţin
două metode. Prima este cea matematică, ce ar putea elucida
44
întreaga reţea. Nu ne propunem însă să ne ocupăm de ea în
actuala lucrare. Cea de-a doua metodă este cea a
corespondenţelor şi a rezonanţei, categorie în care intră şi
sincronicitatea. Este vorba de corespondenţe matematice simple,
fără a ne propune însă elucidarea întregului sistem, până la
ultimele sale consecinţe (lucru pe care prima metodă ar fi
obligată să îl facă). Ne vom ocupa de această metodă ceva mai
târziu în cartea de faţă.
Faptul că au existat piramide la Montauk demonstrează că
locaţia a fost recunoscută cândva ca punct cheie al reţelei. Acest
lucru sugerează în sine o corespondenţă cu piramidele din Egipt
şi de pe Marte. Există de asemenea legende care vorbesc despre
existenţa unei piramide scufundată în Atlantic odată cu întregul
continent. Însuşi numele de Atlantida a fost derivat de la Atlas,
probabil pentru că vechii atlanţi foloseau energia reţelei
morfogenetice a pământului pentru a-şi pro-pulsa vehiculele,
lucru confirmat de viziunile lui Edgar Cayce, în care acesta
afirmă inclusiv că atlanţii s-au mutat după cataclism în Egipt. În
esenţă, întreaga civilizaţie egipteană pare derivată din cea
atlantă.
Legendara conexiune dintre Montauk şi Atlantida este
susţinută de geologia teritoriului de la est de Long Island.
Cunoscută iniţial ca o insulă, Montauk a ajuns să fie legată de
restul peninsulei printr-o punte îngustă de nisip, care s-a
accentuat în anii din urmă. De altfel, geologia regiunii Montauk
este diferită de cea a peninsulei Long Island, semănând mai
degrabă cu un lanţ muntos care iese din mare. Există voci care
susţin că Montauk-ul este o rămăşiţă a străvechii Atlantide care
nu s-a scufundat şi că indienii Montauk sunt urmaşii direcţi ai
atlanţilor. Numele familiei regale, Pharoah, este o dovadă
sugestivă care susţine această teorie.
Majoritatea geologilor consideră că peninsula Long Island a
ajuns în poziţia sa actuală ca urmare a presiunii gheţarilor
coborâţi de la Polul Nord. Este greu de spus dacă Montauk-ul a
apărut ca urmare a aceleiaşi mişcări. În caz afirmativ,
conexiunea sa cu regiunea nordică ne-ar trimite cu gândul la
45
străvechiul mit arian al Hiperboreei şi la capitala acesteia, Thule.
Naziştii erau fascinaţi de Hiperboreea şi de relaţia acesteia cu
Atlantida. Putem vorbi astfel de o nouă corespon-denţă, dată
fiind conexiunea dintre filiera germană şi Montauk, despre care
am mai vorbit.
Am stabilit aşadar că limbile şi legendele pământului atestă
o conexiune puternică între Egiptul Antic, Atlantida şi Montauk.
Ar mai rămâne să vorbim despre Marte. Ştiam că s-au
descoperit piramide acolo, dar am rămas surprins când Madame
X m-a sunat într-o seară, la scurt timp după discuţia noastră
referitoare la piramidele din Montauk. Mi-a spus că după ce a
vorbit cu mine a dat peste o carte intitulată Cairo: biografia unui
oraş şi semnată de James Aldridge. Ce i s-a părut cu adevărat
interesant era faptul că printre autorii care au colaborat la
scrierea cărţii se număra şi D.A. Cameron, unul dintre cei mai
faimoşi egiptologi ai vremii (pe la sfârşitul secolului XIX).
Printre multe alte lucruri, cartea explica faptul că numele
oraşului Cairo, în original Al-Kahira, înseamnă Marte. Potrivit
unei atestări, iniţial numele său ar fi trebuit să fie Mansurya.
Înainte de clădirea oraşului, perimetrul ales a fost înconjurat de
un mare contingent de sclavi. Aceştia au fost înzestraţi cu unelte
şi trebuiau să aştepte semnalul unui clopot pentru a începe
construirea oraşului. Semnalul trebuia dat de astrologi, care
calculaseră momentul precis în care trebuia să înceapă
construcţia. Spre surpriza tuturor, cel care a dat semnalul sonor,
lovind clopotul, a fost un corb (simbolul cunoaşterii oculte la
indienii americani). Astrologii s-au temut de consecinţele acestui
semn şi au luat decizia ca numele oraşului să fie schimbat în Al-
Kahira, după planeta Marte, aflată la orizont în acel moment.
Marea lor teamă în legătură cu această planetă se datora
faptului că, potrivit legendelor, aceasta era planeta din care au
coborât cândva zeii care le-au cucerit pământul, construind
piramidele şi sfinxul.

46
 Numele de Cairo reprezintă o conexiune clară între Marte şi
Egipt8. Doamna X a adăugat că pot descoperi numeroase
corespondenţe, dacă îmi dau osteneala. În consecinţă, am început
un studiu exhaustiv, propunându-mi să descopăr
corespondenţele dintre Egipt, Marte, Atlantida şi Montauk. Am
căutat prin diferite cărţi şi am ajuns astfel la Templul Montu din
Egipt.
Cunoscut şi sub numele de Monthu-Re, Montu era zeul
războiului în Egipt. În onoarea lui, egiptenii i-au construit un
templu la Karnak. Zeul războiului este corespondentul exact al
lui Marte, zeul războiului la romani. Fonemic vorbind, Montu
este aproape identic cu Montauk. Un alt exemplu de corespon-
denţă lingvistică apare dacă ţinem seama că la romani, Montu
era cunoscut sub numele de Mentu sau Menthu, care seamă-nă
foarte bine cu Men-an-Tol, străvechea piatră circulară de la
Cornwall, locul în care s-a ţinut ceremonia magică la care a
participat Amado Crowley la data de 12 august 1943.
Vom detalia mai târziu în această carte diferitele aspecte ale
grilei energetice a pământului şi diferitele locaţii amintite în
acest capitol. Deocamdată, important este să înţelegem că
investigaţia mea referitoare la cuvântul „Montauk” m-a condus
la punctul de intersecţie al unor conexiuni extrem de intere-
sante. Imaginea de ansamblu care se contura acum era infinit
mai mare decât cea pe care o aveam Preston şi cu mine atunci
când am scris Proiectul Montauk.
În mod evident, misterioşii descendenţi ai familiei Pharoah
ocupă un loc important în acest puzzle. De aceea, mi-am
continuat cercetările la bibliotecă, încercând să aflu care este
provenienţa numelui lor. Astfel, am descoperit că deşi
invadatorii le dădeau deseori nativilor titluri ca acela de „rege”,
pentru a le face pe plac, în cazul indienilor Montauk nu s-a
întâmplat acest lucru. De pildă, sachem-ul (şeful de trib)
Wyandanch nu a fost încoronat ca Pharoah de către invadatori,
8
Oraşul Cairo, locul Marilor Piramide, este situat la 100º de Montauk. Dacă reduci pământul la un dodecaedru (un poliedru cu 12
feţe), corespondenţa devine foarte clară din punct de vedere geometric. La fel de interesant este şi faptul că Montauk-ul se află pe
aceeaşi paralelă ca şi muntele Olimp din Grecia şi oraşul mitic al Troiei de pe teritoriul actual al Turciei. Troia se află la nord de Cairo
şi se presupune că se afla la apogeul puterii sale în clipa când s-a scufundat Atlantida.
47
iar el nu a folosit niciodată acest nume. Numele poate fi găsit însă
în numeroase izvoare istorice, originea sa pierzându-se undeva în
antichitate.
Istoria recentă a indienilor Montauk este caracterizată de
disputele pentru pământ ale celor din familia Pharoah. Spre
surpriza mea, am găsit menţiuni şi la terenul care avea să devină
mai târziu cunoscut sub numele de Camp Hero. Se pare că baza
aeriană Montauk a fost construită pe unul din pământurile sacre
ale nativilor!
Lucrurile au luat astfel o nouă întorsătură. La începutul
secolului, Curtea Supremă a Statului New York a declarat rasa
indienilor Montauk complet dispărută. Am studiat mai în
profunzime problema şi am descoperit o adevărată dramă
umană, care nu face altceva decât să adâncească şi mai mult
misterele de la Montauk.

Capitolul 6
Sentinţa nedreaptă în procesul indienilor Montauk
După ce am aflat de pierderea drepturilor de proprietate ale
indienilor Montauk, m-am dus la biblioteca din East Hampton ca
să investighez procesul. Mă însoţea un prieten bun cunoscător al
bibliotecii, care m-a condus într-o încăpere specială, în care tot
ce aveai de făcut era să selectezi din catalog materialul dorit, iar
bibliotecarul ţi-l aducea.
Am recunoscut imediat numele bibliotecarei care m-a
ajutat. Aceasta îmi fusese recomandată cu un an înainte de Dick
White, preşedintele Societăţii Istorice Montauk, care mi-a spus
că, pe timpuri, femeia a făcut săpături arheologice la Montauk,
dar era foarte reţinută în a vorbi despre descoperirile sale. Nu i-
am spus nimic bibliotecarei de acest lucru, dar i-am arătat
fotografia piramidelor şi am întrebat-o dacă a auzit vreodată de
ele. S-a mulţumit să râdă şi mi-a răspuns că arată ca nişte dune
de nisip. Cel puţin aparent, nu avea informaţii semnificative cu
privire la piramide, dar avea totuşi o atitudine refractară. Am
48
preferat să nu insist. I-am spus doar că sunt interesat de procesul
indienilor Montauk. Mi-a adus imediat un volum uriaş în care
era înregistrat întregul proces. Cartea părea foarte veche.
Femeia mi-a pus-o pe masă şi mi-a spus că o pot citi integral,
dacă doresc. Mi s-a părut că depistez o undă de dezgust în vocea
ei, nu la adresa mea, ci a întregii afaceri. Am început să studiez
cazul şi am aflat foarte multe lucruri interesante despre indienii
Montauk.
Pe 13-14 octombrie 1909, Curtea Supremă a Statului New
York s-a întrunit într-o „sesiune specială” în Suffolk County,
New York. Reclamanţi erau indienii din tribul Montauk,
reprezentaţi de şeful lor, Wyandank Pharoah (un descendent al
şefului Wyandank la care ne-am referit anterior). Acuzaţi erau
următorii: Jan Ann Benson şi Mary Benson, executoare ale
ultimului testament al lui Arthur W. Benson; John J. Pierpont şi
Henry R. Hoyt, executori ai ultimului testament al lui Frank
Sherman Benson; Mary Benson, Compania Montauk, Compania
de Îmbunătăţiri Funciare Montauk, Alfred W. Hoyt, Compania
de Cale Ferată Montauk şi Compania de Cale Ferată Long
Island.
Nici una din părţile implicate nu punea la îndoială faptul că
la data de 6 august 1660 indienii au vândut pământul din
Montauk oraşului East Hampton. În schimbul acestuia, indienii
au primit o altă bucată de teren. Pentru a evita orice confuzie, la
data de 6 februarie 1661 s-a dat un ordin judecătoresc care le
asigura indienilor dreptul să ocupe acel teren. De remarcat, între
altele, faptul că ambele date de mai sus conţin trei de 6.
Mai trebuie să subliniem şi faptul că în toate înţelegerile
dintre indieni şi oamenii albi, aceştia din urmă făceau un
legământ solemn că vor respecta de-a pururi drepturile
indienilor de a-şi ocupa pământurile atât timp cât vor dori.
Motivaţia acestui gest era pur spirituală, căci indienii nu privesc
dreptul de proprietate la fel ca rasa albă. În viziunea lor,
pământul îi aparţine Marelui Spirit sau lui Dumnezeu şi nu
poate să aparţină unui singur om. Acesta nu poate fi decât cel
mult custodele pământului. Această divergenţă profundă de
49
opinii a condus la multă confuzie şi la o mare revoltă atunci când
Lion Gardiner a achiziţionat pământul de la şeful de trib
Wyandanch. Când acesta din urmă a dorit să-şi reocupe terenul,
se pare că Lion Gardiner „a uitat” în mod deliberat de
înţelegere.
Avocaţii ambelor părţi ştiau foarte bine ce simt indienii faţă
de pământul lor. Principalele lucruri pe care le reclamau indienii
au fost înregistrate astfel: „Să le fie recunoscute drepturile lor de
ocupare a terenului şi să fie anulate astfel drepturile de
proprietate ale familiei Benson, pentru că acestea: a) au fost
obţinute prin violarea legilor acestui stat; b) au fost obţinute fără
să ţină cont de faptul că drepturile indienilor asupra pământului
din Montauk trebuiau prezervate intacte, indiferent de
testamentele familiei Benson”.
O mare parte a disputei a fost centrată asupra momen-tului
transferului de proprietate asupra familiei Benson. La două
secole după ce municipalitatea East Hampton a achiziţionat
pământul din Montauk, acesta a fost vândut familiei Benson.
Drepturile indienilor asupra pământului erau specificate expres
în actul de transfer, aşa că aceştia ţineau întruniri regulate pe
pământul lor sacru, în conformitate cu drepturile pe care le
aveau asupra lui. De fapt, mulţi indieni au continuat să trăiască
pe ceea ce ei numeau „câmpiile indiene”. După ce a achiziţionat
proprietatea, Benson i-a alungat în mod deliberat pe indieni,
oferindu-le case în East Hampton sau în altă parte. El susţinea că
drepturile lor asupra pământului nu erau stipulate decât într-un
aranjament temporar. În scurt timp, indienii Montauk au
dispărut de pe pământul lor. Abia începând din acest moment au
început să circule zvonurile referitoare la extincţia tribului.
Lucrurile nu stăteau însă aşa. De altfel, nimeni nu a contestat
vreodată existenţa tribului Montauk înainte ca Benson să
cumpere pământul lor. Este suficient să citeşti numele
companiilor acuzate în proces pentru a-ţi da seama cât de mare
era manipularea.
După primele înfăţişări nu s-a luat nici o decizie judecăto-
rească. Se pare că a apărut o dispută chiar între indieni şi
50
avocatul lor. Acesta din urmă era îngrijorat că nu-şi va primi
banii şi a abandonat cazul. Nu este greu să ne imaginăm că
avocatul a fost corupt cu bani de partea adversă, dar, aşa cum
este şi firesc, acest lucru nu apare în înregistrarea oficială.
La 1 noiembrie 1910 curtea s-a întrunit din nou. De această
dată, indienii Montauk erau reprezentaţi de un alt avocat.
Decizia judecătorească s-a dat însă împotriva lor. Numărul din 9
decembrie 1910 al ziarului East Hampton Star scria cu litere de o
şchioapă: „Tribul Montauk este declarat mort din punct de
vedere legal”. De remarcat expresia: „din punct de vedere legal”.
În timpul procesului, apărarea a insistat foarte mult pe ceea
ce avocaţii numeau: „înfăţişarea negroidă” a unora dintre
indienii Montauk. Ei nu au rostit nici un cuvânt referitor la
documente, testamente şi drepturi reale. Există chiar un raport
potrivit căruia curtea nu a luat în consideraţie anumite
informaţii considerate vitale. Apărarea a preferat să-l convingă
pe judecător că indienii actuali erau rezultatul unor încrucişări
mixte cu populaţia neagră. Numele judecătorului era Abel
Blackmar, lucru de-a dreptul amuzant dacă ne gândim la jocul
de cuvinte pe care îl reprezenta9.
Pe scurt, cazul a fost un adevărat coşmar din perspectiva
drepturilor omului. Articolul din East Hampton Star menţiona
chiar că indienii aveau drepturi constituţionale asupra pămân-
tului, dar era puţin probabil să facă apel, căci în majoritatea
cazurilor de acest fel proprietatea revenea întotdeauna albilor.
Dorind să aflu mai multe amănunte cu privire la proces, am
contactat-o pe Olive Pharoah, cea mai bătrână descen-dentă a
clanului Pharoah, care trăieşte încă într-un cartier mărginaş din
Long Island. Olive s-a dovedit cât se poate de amabilă, fiind
încântată să audă că mă interesam de proces. Mi-a spus că
tribunalul a declarat rasa indienilor Montauk dispărută întrucât
nimeni din partea lor nu a apărut la proces. Acest lucru nu era
adevărat. Am găsit personal un raport în care se preciza că
judecătorul ar fi spus: „Ei bine, nu există indi-eni Montauk aici.
9
N. Tr. Being able to mar blacks – a avea puterea de a-i păgubi pe negri.
51
Cazul este respins”. În realitate, tribunalul era plin de indieni
Montauk, dar aceştia au fost ignoraţi. Olive mi-a mai spus că nu
s-a făcut apel din lipsă de bani.
I-am povestit lui Kenn Arthur ce am descoperit despre
indienii Montauk. Mi-a răspuns că s-au făcut încercări
sistematice de a-i „denigra”, forţându-i să se căsătorească cu
persoane din rasa neagră. Lucrul a fost posibil prin privaţiuni
economice şi manipulări. Scopul era ca indienii să devină rasa
„cea mai inferioară”. Dată fiind atitudinea rasistă din acele
vremuri, nu este de mirare că negrii erau priviţi în acest fel. Mult
mai uimitor este faptul că cineva şi-a propus să scape de indieni
în această manieră.
După ce am aflat aceste informaţii, l-am vizitat împreună cu
Preston pe Joe Pitone. Joe este menţionat în lucrarea O nouă
călătorie la Montauk, unde se precizează că este proprietarul
companiei E.T. şi că eu şi Preston îl bănuiam a fi implicat până
peste cap în Proiectul Montauk. I-am povestit lui Joe ultimele
noastre descoperiri cu privire la Montauk, inclusiv conexiunile
cu Aleister Crowley şi cu Jack Parsons. Ştia foarte bine despre ce
vorbim şi a fost de acord că am dat peste „ceva important”, după
cum s-a exprimat el. La un moment dat, Joe a început să
vorbească de casa lui din Sedona, Arizona. Nu ştiam că are o
casă în Sedona, dar nu m-am putut abţine să nu îl tachinez:
- Nu ar trebui să locuieşti în Sedona. Acela este un teren
indian sacru şi tu nu ai dreptul decât să-l vizitezi.
Pentru cei care nu cunosc nimic în legătură cu tradiţiile
indienilor legate de Sedona, trebuie să precizez că afirmaţia mea
era adevărată. Deşi îl tachinam pe Joe, intenţia mea era să îl şi
provoc, pentru a afla mai multe amănunte.
Curiozitatea mea era maximă. Joe are peste 70 de ani şi cu
siguranţă nu este un „New Ager” la fel ca mulţi dintre cei care s-
au mutat la Sedona. Cum se făcea atunci că un contractor militar
care locuia în majoritatea timpului în New York avea o casă la
Sedona?

52
I-am relatat apoi lui Joe despre procesul indienilor Montauk şi
despre faptul că terenul se afla pe pământ indian sacru. Spre
marea noastră surpriză, s-a dovedit că Joe cunoştea cazul până
la ultimele detalii. În general, ştia foarte multe lucruri în toate
domeniile, dar de data aceasta coincidenţa era prea mare. Ne-a
spus că indienii Montauk erau dispăruţi ca rasă şi deci nu aveau
cum să câştige un proces, întrucât pur şi simplu nu mai existau!
Ce puţin, tribunalul nu a fost de acord să-i recunoască, din cauza
amestecului lor cu populaţia neagră.
Ne-a trecut atunci prin cap că Joe ar putea şti cine este
adevăratul proprietar al terenului de la Camp Hero. Prea era
ferm în convingerile sale cu privire la indienii Montauk. Ne-a
răspuns că terenul este proprietate federală. I-am replicat că
harta impozitelor arată că este proprietatea statului New York.
Ne-a răspuns că statul nu este decât custodele terenului,
„păzindu-l” pentru federali. Nu era prima oară când auzeam că
federalii continuă să deţină proprietatea asupra terenului pe care
se află Camp Hero. Confuzia legată de dreptul juridic de
proprietate asupra bazei Montauk pare să fie întreţinută din
toate direcţiile.
Câteva luni mai târziu, Preston a primit veşti de la un
prieten care cunoştea o femeie din tribul Montauk. Aceasta ne-a
relatat că industriaşii au făcut eforturi sistematice să le conteste
dreptul la muncă indienilor Montauk. Scopul era de a-i sufoca
economic şi de a-i sili astfel să se înroleze în armată. Pe
formularul de înrolare trebuiau să semneze apoi la rubrica
„negri”, astfel încât să nu mai poată fi incluşi administrativ în
rândul indienilor americani. Era ca un fel de semnătură că erau
negri şi nu indieni Montauk. Avem de-a face cu un exemplu în
plus al manierei în care s-a încercat deposedarea prin orice
mijloace a indienilor de moştenirea la care aveau dreptul. Faptul
că această metodă continuă să fie aplicată şi astăzi nu trebuie să
vi se pară deloc surprinzător.
A mai existat şi o altă tentativă de a-i declara inexistenţi pe
indienii Montauk. La data de 7 aprilie 1918, un tribunal a dat o
decizie prin care aceştia erau consideraţi „rasă albă”. Este
53
evident că cineva a considerat această rasă ca fiind o ameninţare,
propunându-şi să o scoată din istorie cu orice preţ. Personal, nu
am mai auzit de nici un alt exemplu similar, în care să se facă
atâtea eforturi numai pentru a declara un trib rasă dispărută.

Capitolul 7
Tribul din Montauk
A sosit momentul să ne punem o întrebare cheie: cine a fost
acest trib atât de disputat şi în ce a constat moştenirea sa?
Potrivit unei cărţi scrise de Verne Dyson şi intitulată
Heather Flower10 şi alte poveşti ale indienilor din Long Island,
populaţia indiană din Long Island era de circa 500.000 de
oameni atunci când au sosit invadatorii albi în secolul XVII.
Diferite surse indică faptul că la origini au existat 13 triburi
principale. Fiecare dintre acestea avea propriul său sachem (şef
de trib), care prezida întâlnirile tribale şi avea funcţia de
judecător şi de comandant executiv. Toţi istoricii sunt unanim de
acord că tribul regal sau conducător era Montauk. Există chiar
relatări care afirmă că domeniul indienilor Montauk se întindea
mult mai departe de Long Island.
Când au apărut pentru prima oară oamenii albi, sachem-ul
indienilor Montauk era Mongatchsee sau Cuţit Lung. Acesta
avea patru fii: Poggatacut, Wyandanch, Nowedeonah şi
Momowets. Aceştia conduceau indienii Poggatacut, Montauk,
Shinnecock şi Corchaug. Cei patru şefi de trib au alcătuit o
organizaţie puternică şi faimoasă cunoscută sub numele de „Cei
Patru Fraţi Federali”. Erau fiii faimoşi ai unui părinte faimos.
Este evident din aceste informaţii că cele patru triburi
aparţineau indienilor Montauk, deşi tribunalele de mai târziu
aveau să le considere separate, în încercarea evidentă de a
denigra renumele indienilor Montauk.
10
N. Tr. Numele unei plante din America de Nord; iarbă-neagră.
54
 Wyandanch a moştenit funcţia tatălui său şi a devenit cel
mai faimos dintre toţi indienii. Era cunoscut ca „Vorbitorul
Înţelept”. Dyson afirmă că Wyandanch şi-a ales ca sediu al
locuinţei sale regale teritoriul Montauk, care însemna, printre
altele, „loc fortificat”. Dyson continuă spunând că Wyandanch a
construit un sat fortificat capabil să adăpostească 500 de
războinici. Deşi indienii Montauk erau de regulă paşnici,
războinicii lor erau viteji şi foarte competenţi.
Poate cel mai bine cunoscut incident din istoria indienilor
Montauk se referă la nunta fiicei lui Wyanndanch, Heather
Flower. Cunoscută pentru frumuseţea ei ieşită din comun,
aceasta trebuia să se mărite cu tânărul şef de trib al indienilor
Shinnecock în primăvara anului 1653. Urma să se ţină o mare
ceremonie, pentru care s-au făcut numeroase pregătiri festive.
Printre invitaţi se numărau Lion Gardiner, Richard Smith şi alte
notabilităţi engleze ale timpului.
În noaptea nunţii, un grup de indieni Narragansetts din
Connecticut au atacat tabăra, ucigându-i pe mire şi pe alţi
nuntaşi. Heather Flower a fost luată prizonieră. Inima lui
Wyandanch a fost profund rănită. Şeful de trib Ninigrate dorea
o recompensă. În cele din urmă, Lion Gardiner, frate de sânge cu
Wyandanch, a aranjat schimbul. Ca răsplată pentru acest
serviciu, Wyandanch i-a dăruit o uriaşă bucată de teren pe malul
nordic al Long Island. Gardiner i-a vândut mai târziu terenul lui
Richard Smith, iar zona a căpătat numele de Smithtown.
Trebuie să menţionăm că varianta de mai sus aparţine rasei
cuceritoare. Istoricii indieni afirmă că Lion Gardiner ar fi
manipulat întreaga afacere. În fond, cineva trebuie să-l fi
avertizat pe şeful de trib Ninigrate de festivităţile nupţiale care
urmau să se ţină. Oricare ar fi varianta corectă, cert este că
Gardiner a avut o mare influenţă asupra indienilor, care s-a
transmis ulterior şi descendenţilor săi. Tribul Montauk pare să fi
dispărut ca urmare a „caldei prietenii” cu influenta familie
politică Gardiner.

55
 La un moment dat, Dyson citează un fragment din Cronicile
oraşului East Hampton, scrisă de David Gardiner, care afirmă că
„tribul Montauk a fost redus în timp la o mână de cerşetori care
nu număra mai mult de 10-15 beţivani şi oameni degradaţi”.
Pasajul a fost scris pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în
perioada în care familia Benson a început să-i expulzeze pe
indieni de pe pământul său. Fiind în mod evident o afirmaţie
falsă, ne putem îndoi pe bună dreptate în ceea ce priveşte
prietenia familiei Gardiner cu indienii Montauk.
Mai există şi o altă latură a poveştii, pe care mi-am propus
să o elucidez abordându-l pe liderul recunoscut al indienilor
Montauk, Robert Cooper, sau „Bob”, după cum este cunoscut.
Detectiv de poliţie la pensie, Bob Cooper a fost ales în Consiliul
Municipal al oraşului East Hampton (sub jurisdicţia căruia se
află şi astăzi regiunea Montauk). I-am explicat de la bun început
lui Bob că nu doresc neapărat să creadă în descoperirile mele
referitoare la Montauk sau să se implice în investigaţie. Singura
mea dorinţă era să aflu mai multe de la el în legătură cu tribul
Montauk, în speranţa că aş putea să-i ajut pe membrii săi să îşi
recupereze moştenirea pierdută.
Bob nu ştia nimic de cărţile mele, dar povestea i s-a părut
interesantă. Pe vremea când lucra ca poliţist era nevoit să-i
alunge deseori pe puştii care se jucau prin buncăre şi mi-a spus
că activitatea din subterane părea să fi continuat în permanenţă.
Cel mai tare m-a izbit înfăţişarea lui Bob Cooper. Deşi avea
pielea întunecată, nu arăta deloc ca un african-american.
Trăsăturile sale aminteau mai degrabă de atlanţi (aşa cum apar
ei în diferitele legende) sau de polinezieni. Bob mi-a spus că are
sânge de indian Montauk în proporţie de 98% şi că descendenţa
sa poate fi dovedită. Făcea parte din clanul Pharoah, iar
străbunica sa a fost ultima regină a tribului Montauk. Numele ei
era Edith Banks Cooper şi îşi mai amintea încă de faptul că
vorbea adeseori de ameninţările constante la care erau supuşi
indienii Montauk în legătură cu pământul lor. Visul ei cel mai
mare era să fie recunoscută ca indiancă nativă.
56
 Intenţia lui Bob era aceeaşi: să obţină pentru indienii din
tribul său recunoaştere legală şi o parte din pământul lor sacru.
Prietenii şi chiar unii membri ai tribului îl întrebau adesea de ce
doreşte să-şi asume o sarcină atât de imposibilă. Bob mi-a spus
însă că are viziuni cu strămoşii săi şi că a primit o misiune din
partea acestora. Sarcina lui nu este deloc uşoară.
Lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Bob Cooper era
faptul că nu dorea să obţină înapoi pământul indienilor Montauk
pentru ca aceştia să cultive pe el tutun şi să construiască tot felul
de cazinouri. Scopul său era să determine o trezire a conştiinţei
faţă de mediul înconjurător şi să-i înveţe prin exemplul său
personal pe indieni să trăiască în mod natural, la fel ca strămoşii
lor. Era evident că şi-a asumat o poziţie de lider demnă de
rădăcinile sale regale.
Bob mi-a spus că indienii Montauk au fost dezrădăcinaţi din
lumea lor şi că, potrivit tradiţiei, vor trebui să se întoarcă acasă
înainte ca noi toţi să putem evolua către o altă lume. Această
metaforă corespunde descoperirilor mele legate de Proiectul
Montauk. Punctul energetic Montauk, situat pe grila sacră,
trebuie smuls din mâinile forţelor oculte şi redat umanităţii în
ansamblul ei.
În ceea ce priveşte procesul, Bob mi-a spus că indienii sunt
foarte interesaţi să anuleze decizia care i-a declarat rasă
dispărută. Au nevoie însă de un avocat care să cunoască legile
indiene şi să nu fie interesat exclusiv de profitul său. Deocamdată
nu a apărut nici un avocat care să îndeplinească aceste cerinţe. A
adăugat că un avocat indian de frunte ar fi spus odată: „Cel mai
fantastic caz juridic la nivel naţional este cel al indienilor
Montauk”. Din păcate, el nu a putut prelua cazul din motive
personale.
Dacă se găsesc doritori care să contribuie la această cauză,
pot scrie pe adresa Prietenii Pharoah-ilor (Friends of Pharoahs),
Bob Cooper, PO Box 126, East Hampton, New York 11937-0126.

57
 Poate cel mai uimitor lucru pe care l-am aflat de la Bob
Cooper se referă la Legea Neintervenţiei 11 din 1793. Legea a fost
adoptată la începutul istoriei Statelor Unite şi stipulează că orice
teren aflat în proprietatea Guvernului federal la care acesta
doreşte să renunţe se întoarce la proprietarul iniţial. Sub
incidenţa acestei legi, chestiunea proprietăţii asupra Camp Hero
devine încă şi mai complicată. Dacă Guvernul şi-ar
propune vreodată să renunţe la proprietatea asupra
terenului, acesta ar trebui să se întoarcă la indienii Montauk. Din
păcate, aceştia au fost declaraţi rasă dispărută de Curtea
Supremă a Statului New York. Dacă această decizie
judecătorească ar fi anulată, pretenţiile indienilor Montauk de a-
şi vedea înapoi pământurile ar fi imposibil de contracarat.
Următorul punct pe ordinea de zi era să caut actul de
proprietate referitor la Camp Hero pentru a vedea cine deţine
propriu-zis în proprietate terenul.
Ilustraţie Iazul fără fund
Ilustraţia prezintă un iaz în formă triunghiulară situat la
nord-est de Drumul Industrial, pe partea opusă lacului Fort
Pond. La prima vedere pare să fie o extensie a lacului, dar există
oameni care susţin că acest iaz este practic fără fund. Toată
lumea este unanim de acord că este foarte adânc. Există o
legendă străveche care susţine că un membru al poporului
Montauk acuzat de crimă a fugit în acest loc şi s-a aruncat de pe
o stâncă în prăpastie. Pământul s-a închis în urma lui, iar în locul
în care a căzut a ţâşnit un izvor care nu a mai secat niciodată.
Amprenta ultimului său pas a rămas întipărită pe stânca de pe
care a sărit, şi care între timp a dispărut din zonă. Se spune că ar
fi existat trei asemenea stânci la Montauk, cunoscute uneori şi
sub numele de „Urma Copitei Diavolului”. Potrivit legendei,
izvorul care nu a mai secat niciodată s-a transformat în timp în
acest iaz fără fund.

Capitolul 8
11
Non-Intercourse Act.
58
 Descoperirea actului de proprietate
Am arătat în capitolul 4 că cel care trebuia să primească
terenul de la Camp Hero pentru a-l ceda mai departe statului
New York pentru a fi transformat în parc era Departamentul de
Interne. Motivaţia acestui transfer este evidentă. Dacă
Departamentul de Interne ar continua să deţină în proprietate
terenul, ar rezulta că se află încă în custodia Guvernului SUA.
Dacă Departamentul de Interne l-ar ceda statului New York, ar
fi considerat teren ieşit de sub jurisdicţia Guvernului american
şi, conform legii, ar trebui înapoiat indienilor Montauk,
proprietarii săi iniţiali.
Evident, se ştie că la ora actuală terenul de la Camp Hero se
află sub supravegherea Comisiei pentru Parcuri a Statului New
York, dar dacă situaţia ar fi şi legalizată, ar fi imposibil ca pe
teritoriul respectiv să se desfăşoare proiecte secrete, atât de bine
păzite.
Consilierul Cooper mi-a spus că ar trebui să existe un act de
proprietate îndosariat la Oficiul Cadastral din Riverhead, New
York. Am făcut aşadar o excursie la Riverhead şi mi-am parcat
maşina în faţa oficiului. Chiar în faţa mea se afla parcată o
maşină identică cu a mea, având aceeaşi culoare şi acelaşi an de
fabricaţie. Din ea a coborât o femeie. Am observat că plăcuţa de
înmatriculare a maşinii avea inclus numărul 666. M-am gândit
să-i cer numărul de licenţă, dar în cele din urmă am renunţat.
Când m-am întors la maşina mea, am observat că acul
kilometrajului era oprit nici mai mult nici mai puţin decât la
066,6. Mi-am dat seama că aceasta era distanţa exactă de la casa
mea şi până aici. Apariţia numerelor 666 mi s-a părut o
adevărată ironie a sorţii, ţinând cont şi de faptul că cele două
acte de proprietate au fost semnate pe 6 august 1660 şi pe 6
februarie 1661.
M-am dus apoi la Oficiul Cadastral şi am cerut actele de
proprietate ale terenului numit Camp Hero. Pentru cei
interesaţi, care doresc să examineze personal actele, vă pot spune
că acestea se găsesc în tomul Liber 9670, începând de la pagina
59
153 şi până la pagina 161, secţiunea acte de proprietate din
regiunea Suffolk County, New York.
Actul este intitulat „Act de Renunţare la Pretenţii 12” şi nu
vorbeşte propriu-zis de un transfer de proprietate, aşa cum ne-
au lăsat ziarele să credem. Unul din numerele ziarului Long
Island Newsday din iulie vorbea de o ceremonie de semnare a
actului de transfer în săptămâna care urma. Actul nu a fost
semnat însă până pe 10 septembrie 1984. Reprezentantul
Guvernului care l-a semnat la această dată a fost James W.
Coleman Jr., Director Regional al Serviciului pentru Pacuri
Naţionale, Regiunea Atlanticului de Mijloc, 143 Third Street,
Philadelphia, Pennsylvania. Reprezentantul statului New York
nu a acceptat transferul legal decât pe data de 16 octombrie
1984.
Actul precizează clar că Guvernul Statelor Unite ale
Americii cedează proprietatea „pentru a fi transformată într-un
parc naţional sau pentru scopuri de recreaţie, în beneficiul
cetăţenilor statului New York”. Guvernul îşi rezervă însă dreptul
de a lua din nou în proprietate terenul în caz de necesitate legată
de apărarea Statelor Unite. Actul este intitulat „Act de
Renunţare la Pretenţii”, nefiind propriu-zis un act de transfer de
proprietate. În el se mai stipulează şi dreptul Guvernului
Statelor Unite de a-şi păstra proprietatea asupra bogăţiilor din
subsolul terenului respectiv şi dreptul de a-şi croi drumuri de
acces în vederea exploatării respectivelor bogăţii. Această
prevedere dă practic carte albă guvernului de a exploata zonele
subterane din regiune. Mai departe, actul precizează că oricare
din cele două părţi poate adăuga amendamente, iar dacă cealaltă
parte este de acord, dispoziţiile din el pot fi schimbate. Dacă
statul New York nu foloseşte terenul cu destinaţia de parc
naţional, Guvernul are libertatea de a-l lua înapoi.
Ilustraţie Indicatorul de la Camp Hero
Pe indicatorul de mai sus scrie:

12
Textual: quitclaim.
60
 „SECŢIUNEA CAMP HERO DIN PARCUL NAŢIONAL
MONTAUK POINT. ACEST TEREN A FOST DONAT DE
GUVERNUL FEDERAL”.
Dicţionarul Webster’s New World defineşte cuvântul a dona
astfel: „a dărui, îndeosebi pentru o cauză filantropică sau
religioasă; a contribui”.
Înainte de publicare, i-am arătat acest capitol unui agent
imobiliar care nu mă credea. Mi-a spus că un act de renunţare la
pretenţii înseamnă o renunţare definitivă şi irevocabilă la orice
fel de pretenţii asupra proprietăţii transferate. Drepturile asupra
bogăţiilor subsolului pot constitui o excepţie, dar nu şi
amendamentele ulterioare. De aceea, doresc să subliniez că nu
am exagerat cu nimic. Orice om interesat poate să consulte actul
pentru a vedea cu ochii lui cum a fost redactat.
În mod evident, întregul aranjament a fost făcut să
servească unui proiect clandestin. Afacerea a fost intenţionat
prezentată în presă ca un transfer de proprietate. Statul New
York urma să cedeze o parte din Fire Island companiei Fire
Island National Seashore, primind în schimb terenul de la Camp
Hero. Cine citeşte cu atenţie toate articolele de presă pe care le-
am citat mai sus îşi poate da seama de maniera insidioasă în care
s-a încercat manipularea opiniei publice. Actul de transfer al
proprietăţii nefiind altceva decât un act de renunţare la pretenţii
cu tot felul de amendamente şi excepţii, el nu reprezintă un
transfer absolut şi irevocabil de proprietate către statul New
York. În acest fel, tribul Montauk nu poate emite pretenţii
asupra terenului. În treacăt fie spus, trebuie să remarcăm că deşi
indienii Montauk au fost declaraţi rasă dispărută de către un
tribunal al statului New York, nu există nici o decizie federală în
această direcţie.
Nu mi-am propus să prezint în acest capitol opinia unui
jurist expert, ci doar o conturare generală a situaţiei. Interesant
mi se pare faptul că Joe Pitone a fost singura persoană cu care
am vorbit care părea să înţeleagă exact aranjamentul legal de la
Camp Hero. Atunci când am vorbit cu el, ne-a spus că statul New
61
York acţionează ca un custode pentru federali. Deşi susţine că nu
are nici un interes la Montauk, acest lucru pare greu de crezut,
date fiind toate amănuntele pe care le cunoaşte.
În mod evident, nimic din cele afirmate mai sus nu-i poate
împiedica pe indienii Montauk să îşi recapete terenul sacru
înapoi. Tehnic vorbind, dacă li s-ar recunoaşte existenţa,
proprietatea ar trebui să se întoarcă la ei indiferent de
amendamentele din actul de renunţare la pretenţii.
Este imperativ ca indienii să primească urgent ajutor pentru
a redeschide procesul, căci am auzit speculaţii potrivit cărora
Guvernul ar intenţiona să blocheze aspectul retroactiv al legii
din 1793 care dispune întoarcerea la proprietarul iniţial a
proprietăţilor federale la care Guvernul renunţă.

Capitolul 9
Şamanul indienilor Montauk
Actul de proprietate al terenului din Montauk este o
chestiune cât se poate de importantă. Fără a o minimaliza,
moştenirea clanului Pharoah şi a strămoşilor acestuia ne sileşte
să căutăm implicaţii încă şi mai profunde.
În calitatea sa de lider recunoscut al indienilor Montauk,
Bob Cooper m-a ajutat să ajung la descoperirea actului de
proprietate şi să înţeleg mai bine adevărata istorie a poporului
său. În continuare, mi-a făcut un serviciu încă şi mai mare,
aranjându-mi o întrevedere cu Sharon Jackson, şamanul indie-
nilor Montauk, descendentă directă a clanului Pharoah, cunos-
cută şi sub numele de Regina indienilor Montauk.
Pe lângă harul şamanic pe care l-a primit de la strămoşii ei,
Sharon lucrează şi ca preoteasă, conducând totodată şi o
asociaţie de ajutorare a copiilor bolnavi de SIDA. După ce ne-am
întâlnit, mi-a spus că indienii Montauk descind din Leni Lenape
din Delaware Valley, o mare confederaţie care includea 32 de
subdiviziuni. Potrivit tradiţiei, Leni Lenape „au existat
dintotdeauna”. Indienii Montauk au reprezentat una din cele trei
62
diviziuni principale care locuiau în zona metropolitană a New
York-ului actual. Indienii Matinnecock ocupau partea de vest a
peninsulei Long Island şi o parte din actualul New Jersey.
Totemul lor era curcanul. Indienii Unami trăiau în actualele
zone ale Brooklyn-ului, Manhattan-ului şi de-a lungul râului
Hudson. Totemul lor era lupul. Tribul principal erau însă
indienii Montauk, care ocupau restul peninsulei Long Island.
Animalul lor sacru era broasca ţestoasă.
Sharon mi-a mai explicat că indienii Montauk au fost foarte
atenţi de-a lungul timpului să îşi păstreze intactă moştenirea.
Procesul juridic i-a afectat într-o oarecare măsură, dar nu a
reprezentat în nici un caz o lovitură mortală pentru ei. Cu sute
de ani în urmă, indienii Montauk s-au divizat în două ramuri
principale: ramura Freetown din Southampton şi ramura
Eastville, care s-a stabilit în centrul peninsulei Long Island.
Indienii Montauk din ramura Freetown aparţineau în totalitate
familiei Pharoah. Altfel spus, toţi purtau numele de Pharoah.
Indienii Montauk din ramura Eastville erau înrudiţi cu ei, dar
nu erau recunoscuţi ca indieni Montauk, întrucât au fost mutaţi
sistematic şi nu au mai revenit în arealul lor de referinţă. Din
câte mi-a explicat Sharon, indienii Montauk din ramura
Eastville erau mai preocupaţi de moştenirea lor spirituală decât
de pământ.
Era impresionant să asculţi şamanul unui trib vorbind
despre prezervarea instinctelor rasei sale. Indienii Montauk au
fost întotdeauna un popor liniştit şi paşnic, cu tendinţa de a se
căsători între ei (în interiorul tribului), pentru a-şi prezerva
astfel moştenirea. Au păstrat până astăzi înregistrări genealo-
gice extinse, tocmai în acest scop, cu care şi-ar putea câştiga
cauza în orice tribunal decent.
Atât Sharon Jackson cât şi Robert Cooper mi-au spus că
întreaga istorie a indienilor Montauk era rescrisă la ora actuală
de profesorul John Strong de la Southampton College. Lucra-rea
este extensivă şi bine documentată şi am primit asigurări că
indienii Montauk vor sfârşi prin a-şi câştiga drepturile. Evident,
63
dacă anumite forţe oculte nu-şi vor băga nasul, lovindu-i sub
centură.
După ce m-am împrietenit cu Robert Cooper şi am aderat la
cauza lui, acesta a fost atacat în presa locală, care l-a numit
„nativ american negru” şi a încercat să îl discrediteze prin orice
mijloace. După ce a sugerat că trebuie să răspundă unor acuzaţii
de corupţie de pe timpul când a fost poliţist, un lung articol de
presă i-a cerut să demisioneze din Consiliul Municipal şi să
renunţe la pensia de poliţist. Autorul articolului afirma că
acţiunile sale (pentru susţinerea cauzei indienilor Montauk) erau
iresponsabile. Bob mi-a spus că este de acord ca acuzaţiile care i
se aduc să fie verificate. V-am povestit toate acestea pentru a
sublinia faptul că pretenţiile indienilor Montauk de a-şi
redobândi moştenirea de drept întâmpină o opoziţie puternică.
Speranţa mea este ca cititorii care pot ajuta cu ceva la această
cauză să intervină activ.
Discutând cu Sharon, m-am bucurat să aflu că indienii
Montauk îşi strâng rândurile pentru a lupta pentru drepturile
lor, dar am dorit să aflu dacă ştie ceva şi de piramidele din
Montauk. Bob Cooper nu auzise de ele. I-am arătat lui Sharon o
copie a fotografiei şi ea mi-a dat un răspuns cât se poate de
interesant. Mi-a spus că indienii nu construiesc niciodată
structuri simple, care îţi permit să îţi dai imediat seama ce
reprezintă. În general, clădirile lor ascund diferite mistere. A
mai remarcat că piramidele sunt aliniate, lucru de asemenea
neobişnuit pentru clădirile construite de ei. În mod normal,
genul acesta de construcţii sunt circulare sau în formă de
semilună. După părerea ei, piramidele din fotografie simboli-zau
progresul şi nu erau construite de o civilizaţie terestră.
I-am povestit apoi legenda potrivit căreia movilele
acopereau piramide alcătuite dintr-un fel de cărămizi construite
din piatră albă. S-a întrebat atunci dacă nu cumva au fost
construite din pietre luate din Stânca de Consiliu. Neştiind ce
înseamnă această Stâncă de Consiliu, am rugat-o să-mi explice.

64
 Mi-a răspuns că există undeva o stâncă uriaşă de culoare
albă, cu irizaţii caramel, care pare să fie un cuarţ de culoare
lăptoasă. La ora actuală este situată în mijlocul cimitirului de
lângă Domeniul Montauk şi a fost folosită de secole de indieni ca
loc de întrunire pentru consiliile lor. Sharon a adăugat că
geologii au stabilit că stânca nu este indigenă şi pare să fi fost
adusă din Mexic. Este însă prea mare pentru a fi putut fi
transportată pe un vas din vechime, aşa că reprezintă un alt
mister al locului.
O altă poveste demnă de remarcat pe care am aflat-o de la
şamanul indienilor Montauk este cea a Golfului Broaştei
Ţestoase, de care ne vom ocupa în continuare.
Ilustraţie Stânca de Consiliu
Stânca de Consiliu a servit ca loc de întrunire pentru
consiliile indienilor Montauk timp de secole la rând. A fost
mutată din locaţia ei iniţială odată cu crearea cimitirului Fort
Hill. Felul în care a ajuns stânca în Montauk rămâne un mister
până în ziua de astăzi.
Biserica comunităţii Montauk
Aflată pe autostrada Montauk, la est de oraş, Biserica
Comunităţii Montauk a fost construită cu pietre luate din
cimitirele sacre ale indienilor Montauk.

Capitolul 10
Golful Broaştei Ţestoase
La câteva mile sud-est de clădirea transmiţătorului şi la
scurtă distanţă de farul din Montauk, către vest, se află Golful
Broaştei Ţestoase. Deşi mulţi indieni Montauk nu mai ştiu acest
lucru, există în cultura lor o tradiţie care afirmă că lumea s-a
născut în acest loc. Este greu de spus dacă originea pământului
este situată în Montauk, dar există oameni care cred cu
convingere acest lucru. Majoritatea tradiţiilor indienilor
americani afirmă că sursa universului este o broască ţestoasă.

65
 Evident, este vorba de un mit, dar nimeni nu ştie care este
semnificaţia lui. Mulţi oameni au auzit legende care afirmă că
pământul este susţinut pe carapacele mai multor broaşte
ţestoase. La prima vedere, această imagine pare de-a dreptul
absurdă. Dacă aprofundăm însă simbolurile mitologice, aflăm că
acest mit reprezintă o metaforă care exprimă un principiu cu o
semnificaţie foarte profundă.
Pentru a înţelege această metaforă, este necesar să vă
vorbesc de Fundaţia MERU, un grup de cercetare care s-a
ocupat de recuperarea unei cunoaşteri străvechi, disponibilă
până recent numai şcolilor iniţiatice. Una din cele mai
spectaculoase acţiuni a Fundaţiei MERU este decodificarea
alfabetului ebraic. Procesul a început în anul 1968, când un om
pe nume Stan Tenen s-a uitat peste versiunea ebraică a Cărţii
Genezei. Stan nu cunoştea limba ebraică, aşa că textul nu i-a
spus nimic, dar fiind un om înzestrat cu anumite calităţi legate
de recunoaşterea structurilor, el a observat că literele sunt
ordonate într-o suită particulară. Exista cu siguranţă o relaţie
simetrică, dar nu-şi putea da seama despre ce era vorba. A
început astfel o analiză care avea să dureze zece ani pentru a afla
răspunsul.
În cele din urmă, după ce a citit toate cărţile din domeniu pe
care le-a putut găsi şi după ce a încercat tot felul de formule
matematice sofisticate, Stan a recurs la metoda cea mai simplă
pe care şi-o putea imagina: a luat primul verset din Geneză şi a
scris fiecare literă pe un şirag de mărgele (câte o literă pe fiecare
mărgea), curbând apoi şiragul până când literele identice s-au
aliniat. Rezultatul a fost o formă geometrică ce semăna cu o
piramidă privită într-un plan bidimensional (vezi Figura 1)
Figura 1
Forma creată de literele de acelaşi tip luate din primul
verset al Genezei şi inscripţionate pe mărgelele unui şirag.
Copyright 1989 de Stan Tenen.
Descoperirea nu sugerează numai semnificaţia sacră a
piramidei, ci şi o posibilă sincronicitate între alfabetul ebraic şi
66
geometria sacră. Acesta a fost însă doar primul pas al uluitoa-rei
descoperiri a lui Stan Tenen. Continuarea cercetărilor a revelat
faptul că alfabetul este corelat şi cu alte forme geometrice.
Poate cea mai remarcabilă descoperire a sa a fost legată de
gruparea literelor pe perechi şi reducerea lor matematică la
forma cea mai compactă şi mai elegantă pe care a putut-o găsi.
Forma obţinută a fost una cât se poate de neobişnuită: un fel de
vârtej tridimensional. Uluitor era faptul că dacă priveai vârtejul
din 27 de unghiuri diferite, puteai vedea toate cele 27 de litere ale
alfabetului ebraic. La fel, dacă ţineai o lumină în spatele unei
ilustraţii solide a vârtejului, mişcând-o în 27 de unghiuri diferite,
puteai vedea toate literele alfabetului ebraic sub formă de umbre
(vezi Figura 4).
Stan a ajuns la forma de vârtej grupând literele câte două,
dar mai există şi alte metode de grupare prin care se ajunge la
aceeaşi formă. Să luăm de pildă forma unei gogoşi. Cei care au
citit Anexa F din Proiectul Montauk îşi mai amintesc desigur că
universul poate fi asemănat cu o gogoaşă. Ideea este unanim
acceptată în lumea fizicii şi nu reprezintă o revelaţie în sine. Stan
şi-a dat seama că se poate obţine un profil circular prin rularea
unei foi de hârtie şi introducerea ei într-un tub, legând apoi cele
două capete ale sale. Motivul pentru care preferăm să folosim
hârtie în acest exemplu este legat de faptul că dorim să
introducem în această ecuaţie cele şapte culori ale spectrului,
care pot fi desenate cu uşurinţă pe o foaie de hârtie. Înainte de a
obţine profilul circular de care vorbeam mai înainte, vom desena
cele şapte culori ale spectrului pe o foaie de hârtie, în proporţii
egale (vezi Figura 2 de la pagina următoare), astfel încât atunci
când profilul este gata, fiecare culoare să aibă margine comună
cu celelalte şase culori, dar nu mai mult decât o singură margine
pentru fiecare culoare. Odată obţinut profilul colorat (vezi
Figura 3), linia care demarchează cele şapte culori va porni din
centru şi va evolua într-o formă spiralată (de vârtej), pe măsură
ce rotim profilul în jurul axului său central. Dacă vi se pare prea
greu de înţeles, imaginaţi-vă profilul ca având o piele în şapte
culori. Dacă veţi împinge partea albastră a pielii către centru,
67
toate celelalte culori se vor deplasa într-o manieră
corespondentă. Liniile de demarcaţie vor evolua către centru în
forma unui vârtej (vezi Figura 4). Observarea acestui vârtej din
27 de unghiuri diferite permite obţinerea celor 27 de litere ale
alfabetului ebraic.
Figura 2
Foaia de hârtie este colorată în şapte culori, fiecare având
aceeaşi proporţie cu celelalte şi fiind reprezentată printr-un
număr. Dacă rulăm foaia în sensul indicat de săgeţi şi de linii,
obţinem un profil circular la fel ca şi cel ilustrat în Figura 3.
Pentru a obţine acest profil, capetele foii în formă de pătrat
trebuie unite conform sensului indicat de săgeţi. Dacă unim mai
întâi partea de sus cu partea de jos a pătratului, obţinem un
cilindru. Dacă unim apoi şi părţile laterale, obţinem profilul
circular.
Copyright 1993 de Stan Tenen
Figura 3
Profilul circular cu cele şapte culori este redesenat în stilul
lui Arthur Young din „Universul reflexiv”
Copyright de Arthur Young
Figura 4
Ilustraţia de mai sus este o proiecţie bidimensională a
„vârtejului” sau „liniei de demarcaţie” dintre cele şapte culori
atunci când profilul circular este rotit în jurul axului său central.
Dacă privim această figură din 27 de unghiuri diferite, vom
obţine cele 27 de litere ale alfabetului ebraic.
Copyright 1993 de Stan Tenen
Figura 5
De remarcat că structura de pe spatele acestei broaşte
ţestoase seamănă foarte bine cu pătratul colorat în şapte culori
din Figura 2. Broasca ţestoasă este o proiecţie a profilului într-un
plan bidimensional.
Copyright de Stan Tenen
68
 Un lucru foarte semnificativ legat de această descoperire
este faptul că dacă profilul circular este proiectat într-un plan
bidimensional, obţinem forma carapacei unei broaşte ţestoase
(vezi figura 5)13. Carapacea broaştei ţestoase are aceeaşi
structură hexagonală.
Toate acestea demonstrează nu doar că în univers există o
ordine intrinsecă, ci şi că aceasta este reflectată în limbile şi
mitologiile popoarelor native. A existat cândva o conexiune cu
divinul care s-a pierdut. Această structură ordonată a mentalului
şi a limbii a fost cea care le-a permis babilonienilor să se dezvolte
atât de rapid, deopotrivă spiritual şi fizic. După prăbuşirea
Turnului din Babilon, popoarele au pierdut capacitatea de a mai
vorbi limba divină şi au fost pedepsite să nu se mai înţeleagă
unele cu altele. În consecinţă, societatea umană a degenerat.
Toate aceste informaţii nu fac decât să demonstreze ceea ce
orice arheolog ştie de mult timp: că popoarele din vechime
deţineau o cunoaştere superioară celei actuale, care s-a pierdut
între timp. Ne vom ocupa mai departe în această carte de
cunoaşterea strămoşilor noştri. Nu trebuie să uităm însă că
revelaţia ne-a parvenit pornind de la un loc numit Golful
Broaştei Ţestoase din Montauk.
Ilustraţie
Golful Broaştei Ţestoase
Aceasta este partea de vest a Golfului Broaştei Ţestoase.
Călătorul care intră în Camp Hero din Parcul Naţional Montauk
prin partea de sud-est (cunoscută şi sub numele de intrarea
pescarilor), îndreptându-se către zona de pescuit, va găsi
rămăşiţele unui drum pavat care făcea parte cândva din
autostrada Montauk. De aici porneşte o cărare îngustă care
conduce la Golful Broaştei Ţestoase.

Vreţi să aflaţi mai multe despre celelalte dimensiuni?

13
Cuvântul Turtle (broască ţestoasă) este derivat de la tortoise, care înseamnă tortus (răsucit). Dicţionarul Webster New World
consideră că latinescul tortus este derivat din grecescul tartarouchos, care înseamnă demon malefic, locuitor al Tartarului.
69
 Am prezentat în acest capitol doar o scurtă introducere la
preocupările Fundaţiei Meru (o organizaţie non-profit) şi ale lui
Stan Tenen. Dacă doriţi să aflaţi mai multe în legătură cu aceste
teme, puteţi scrie la adresa:
The Meru Foundation
PO Box 1738
San Anselmo, California 94979
Membrii fundaţiei deţin numeroase casete şi modele care
explică în detaliu informaţiile prezentate mai sus. Studierea lor
este fascinantă şi vă va permite să înţelegeţi mai bine cum pot
exista alte dimensiuni din perspectiva geometriei timpului şi a
spaţiului. Vă recomand insistent să studiaţi aceste materiale.

Capitolul 11
Montauk şi Reţeaua
Informaţiile la care aţi avut acces în ultimul capitol au fost
considerate de secole privilegiate, dar erau disponibile celor care
ştiau să pună întrebările corecte. Deşi povestea şi istoria
Montauk-ului au rămas o enigmă pentru majoritatea populaţiei,
ele au fost cunoscute dintotdeauna de către diferitele şcoli ale
misterelor. Acest lucru explică, printre altele, călătoria lui Tho-
mas Jefferson la Montauk pentru a recupera limba localnicilor,
fascinaţia germanilor pentru acest loc şi Proiectul Montauk.
Evident, Montauk nu reprezintă singura poartă energetică,
dar merită să-i acordăm o atenţie specială din cauza întâmplă-
rilor petrecute aici. Activităţile malefice şi programările pe
oameni care au avut loc aici pot fi descrise pe bună dreptate ca
nişte crime împotriva umanităţii. Ar putea fi descrise la fel de
bine şi ca nişte crime împotriva reţelei. Dacă dorim să vindecăm
fisura produsă la Montauk, va trebui să începem prin a-i
dezvălui misterele. Am făcut parţial acest lucru prin cărţile pe
care le-am publicat, dar nu ne putem opri înainte de a prezenta
şcolile misterelor care au orchestrat întregul demers. Nu putem

70
învinovăţi Guvernul Statelor Unite, ai cărui membri nu
reprezintă decât suprafaţa oricărei conspiraţii posibile.
Oricât de mult am dori, nu vom putea acoperi niciodată
întreaga agendă şi toate sistemele de învăţare ale diferitelor şcoli
ale misterelor de pe pământ. O asemenea sarcină ar fi
supraomenească. Putem dezvălui însă anumite aspecte
elementare legate de activitatea acestora. Am vorbit până acum
despre reţeaua morfogenetică. Ne vom ocupa în continuare de
apariţia structurii reţelei morfogenetice prin evoluţia solidelor
lui Platon (vezi ilustraţia). Cel care a studiat aceste solide a fost
Platon (aşa cum rezultă şi din numele lor). Este vorba de cele
cinci forme principale ale geometriei solidelor: tetraedrul, cubul,
octaedrul, icosaedrul şi dodeca-edrul. Felul în care evoluează
aceste forme geometrice a reprezentat întotdeauna o cunoaştere
bine păzită şi ferită de ochii lumii, fiind esenţial pentru
înţelegerea manierei în care evoluează universul. Am vorbit deja
de acest proces în capitolul precedent şi îl vom examina în
continuare mai detaliat, pentru a putea înţelege cel mai
elementar concept al evoluţiei.
Să luăm exemplul unui navigator aflat în largul mării. El
trebuie să fie foarte vigilent şi să studieze în permanenţă
relevmentul (compasul). Acesta indică poziţia vasului în raport
cu alte puncte fixe precum stâncile, munţii sau geamandurile.
Pentru a stabili poziţia vasului în spaţiu, navigatorul se foloseşte
de un compas echilibrat de un giroscop. Dacă nu există stânci sau
alte puncte fixe, el se foloseşte de sextant şi de diferitele corpuri
cereşti. Ideea este să se situeze în permanenţă în anumite relaţii
de referinţă pentru a se pozi-ţiona în spaţiu.Liniile care indică
latitudinea şi longitudinea pe hărţi reprezintă pentru navigator
un instrument nepreţuit, deşi sunt un sistem arbitrar.
Prin toate aceste instrumente, navigatorul nu face altceva
decât să se poziţioneze exact în timp şi spaţiu. Dacă analizăm
conceptul de reţea morfogenetică a pământului, avem practic de-
a face cu aceeaşi idee de sistem de referinţă, în care includem
însă şi ideea de conştiinţă. Orice organism viu trebuie să se
poziţioneze în timp şi spaţiu pentru a putea supravieţui. De pildă,
71
respectul faţă de părinţi nu este altceva decât o recunoaştere a
originii din care ai provenit, un punct de referinţă care te ajută
să te poziţionezi în timp şi spaţiu. Evident, există nenumărate
asemenea puncte de referinţă.
Ilustraţie Cele cinci solide platonice
În ilustraţia de deasupra sunt prezentate cele cinci solide
platonice: octaedrul, dodecaedrul, tetraedrul, icosaedrul şi cubul,
începând din dreapta sus şi continuând în sensul acelor de
ceasornic. Aceste forme fac parte din acelaşi sistem de referinţă,
fiecare dintre ele putând fi derivat pornind de la tetraedru.
Dacă dorim să supravieţuim, este absolut esenţial să ne
raportăm la un sistem de referinţă cât mai corect cu putinţă.
Printre altele, trebuie să înţelegem universul în care trăim şi
poziţia noastră în raport cu el. Şamanii nativilor americani
înţeleg acest proces, cel puţin dintr-o perspectivă rudimentară.
Ei vorbesc de cele şase direcţii ale spaţiului: nord, sud, est, vest,
sus şi jos. Aceste direcţii reprezintă baza unei reţele
tridimensionale.
Dacă un om avansează de-a lungul uneia sau alteia din
aceste şase direcţii, oriunde s-ar opri el se va afla în interiorul
reţelei tridimensionale, într-un punct care poate fi fixat arbitrar.
Dacă obţinem o sferă cu raza egală cu distanţa de la centru până
la punctul respectiv, aceasta va acoperi toate cele şase direcţii.
Acesta reprezintă primul act de conştiinţă, fiind reprezentat
uneori ca fiind oul creaţiei. Cabaliştii îl numesc Sefirot, care
înseamnă sferă.
Cel de-al doilea act de conştiinţă va fi dublarea sferei abia
create. Obţinem astfel o formă cunoscută sub numele de vesica
pisces, ilustrată mai jos:
Punctul A
Vesica pisces este obiectul din centrul imaginii, care are
forma unui balon de rugbi şi este obţinut prin intersectarea a
două sfere. Este o reprezentaţie simbolică a unui peşte (literal,
vesica pisces înseamnă vezica unui peşte) şi a fost folosit ca
72
simbol al lui Christos. Se spune că vesica pisces conţine întreaga
înţelepciune a universului, printre altele şi pentru faptul că
întreaga creaţie poate fi derivată din ea. Dacă privim vesica
pisces din lateral (punctul A), obţinem o imagine care seamănă
cu un OZN (presupunând că sferele sunt transpa-rente şi că
privim o imagine tridimensională), conform imaginii de pe
pagina următoare:
Cel de-al treilea act de creaţie ar consta în introducerea unei
a treia sfere, care ne-ar conduce la apariţia următoarei imagini:
Nu îţi trebuie prea multă imaginaţie în planul bidimensio-
nal pentru a-ţi da seama că unirea diferitelor puncte de
intersecţie conduce la obţinerea unor triunghiuri echilaterale.
Dacă mai adăugăm o sferă şi o suprapunem peste primele, la o
distanţă egală de un centru comun, obţinem un tetraedru.
Tetraedrul reprezintă o formă foarte specială, întrucât prin
duplicare poate da naştere unui cub, unui octaedru, unui
icosaedru sau unui dodecaedru. Procesul este cunoscut ca
evoluţia solidelor lui Platon.
Solidele lui Platon sunt definite ca o serie de cinci forme
matematice, unicele posibile în geometria tridimensională, ale
căror linii şi unghiuri sunt egale, dând astfel naştere unor
suprafeţe plane egale între ele. Orice formă care există în creaţie,
fie ea biologică sau de altă natură, poate fi redusă la structura
unuia sau altuia din aceste cinci solide ale lui Platon.
Deşi solidele au căpătat numele lui Platon, acesta a aflat
despre ele de la şcoala misterelor lui Pitagora. Pitagora a predat
toate aspectele geometriei în raport cu conştiinţa umană. Cele
cinci solide ale lui Platon sunt esenţiale pentru înţelegerea reţelei
morfogenetice şi a întregii creaţii umane. Buckminster Fuller a
primit chiar elogii academice pentru faptul că a demonstrat că
întreaga creaţie este alcătuită din forme tetraedrice. Fuller şi-a
aplicat conceptul asupra reţelei, iar ruşii i-au furat patentul şi l-
au folosit pentru scopurile lor. Din păcate, opera lui Fuller este
scrisă într-un limbaj greu accesibil publicului larg, astfel încât a
trecut neobservată de acesta. Se spune însă că opera sa conţine
73
toate secretele universului. Mulţi oameni au văzut domul său
geodezic, cel mai vizibil edificiu de la Centrul Disney EPCOT din
Florida, alcătuit în întregime din tetraedre.
Întregul proces al creaţiei poate fi privit ca o evoluţie a
formelor geometrice, dar şi a conştiinţei, căci aceasta din urmă
este cea care a făcut prima mişcare în spaţiu. Pe măsură ce sinele
începe să se reflecte în interiorul conştiinţei, fiinţa începe să se
poziţioneze în timp şi spaţiu, creându-şi ca puncte de referinţă
cele şase direcţii cardinale. Am făcut până acum o sinteză simplă
a unui subiect mult mai profund. Pentru mai buna sa înţelegere,
puteţi crea din polistiren solidele lui Platon, pentru a vedea cum
evoluează acestea unele din altele. Casetele lui Stan Tenen vă pot
ajuta enorm în această direcţie. Dacă doriţi să mergeţi chiar mai
departe, puteţi studia opera lui Buckminster Fuller, disponibilă
în orice librărie.
Următoarea întrebare firească pe care merită să ne-o punem
este: cum a început totul? Putem vorbi oare de un big-bang?
Aşa cum afirmă majoritatea filozofiilor şi religiilor, înainte
de începutul creaţiei a existat un vid universal, în care existau
toate lucrurile, dar într-o formă potenţială. Odată cu manifesta-
rea primului act de conştiinţă au apărut toate formele geome-
trice imaginabile şi astfel a început întreaga proiecţie a creaţiei.
La ora actuală suntem în plin de proces de evoluţie a acestei
creaţii.
Reţeaua energetică a pământului s-a format în jurul acestor
forme geometrice. Nefiind altceva decât o matrice de linii definite
de forme, reţeaua energetică a planetei noastre este determinată
de evoluţia solidelor lui Platon. Pe măsură ce aceste linii solide
ale energiei se intersectează şi interacţio-nează unele cu altele
apar diferite aspecte mecanice. Spre exemplu, dacă două linii
energetice se intersectează într-un punct, se creează un nod.
Nodurile sunt puncte energetice în care energia este canalizată în
sus sau în interior. Canalizarea energiei către interiorul
pământului poate conduce la apariţia unui canion, a unei
prăpăstii sau chiar a unor vârtejuri marine, precum cel din
74
regiunea Charybdei (lângă Italia, despre care mitologia greacă
afirmă că a înghiţit nenumăraţi marinari). Nodurile în care
energia este canalizată în sus pot genera fenomene naturale
precum vulcanii, lanţurile muntoase sau gheizerele.
Nodurile în care energia este canalizată în jos sau în sus
apar de multe ori împreună, potenţându-se reciproc. De pildă, în
interiorul unui munte înalt poţi găsi peşteri adânci. Stânca Men-
an-Tol din Cornwall, Anglia, este un asemenea exemplu, gaura
din stâncă fiind generată de un nod care canalizează energia
către interior, în timp ce stânca alăturată, care are o formă
falică, a fost generată de canalizarea energiei în sus. Însăşi
regiunea Montauk este considerată un munte, dar conţine şi un
lac fără fund, ca să nu mai vorbim de stânca în formă conică din
largul mării, care a spintecat în anul 1862 vasul numit Great
Eastern. Regiunea este caracterizată de asemenea de caverne
subterane uriaşe.
Aceste locaţii precise ale nodurilor energetice în care energia
pământului este direcţionată în jos şi în sus au fost identificate şi
dispuse pe hărţi în vederea construirii unor structuri artificiale.
Printre acestea se numără diferitele piramide, întâlnite în foarte
multe locuri din lume, marele ansamblu de pietre de la
Stonehenge şi alte locuri considerate sacre de popoarele native
ale lumii.
Deloc întâmplător, multe din aceste locuri au fost folosite
pentru construcţii funerare. Motivul este că oasele conţin
structura cristalină a fiinţei, care permite stabilirea unei legături
cu informaţiile legate de viaţa acesteia prin stocarea lor într-un
nod energetic. Procesul facilitează comunicarea cu morţii şi
permite protejarea locului sacru prin teama generată de
superstiţiile create în legătură cu el.
Însăşi regiunea Montauk este plină de oase ale indienilor de
altădată, îndeosebi în jurul Domeniului. Am auzit poveşti cu
muncitori care au încetat lucrul la blocurile de locuinţe din cauză
că locurile erau bântuite de fantome. Se pare că mai există şi
astăzi clădiri părăsite şi neterminate din această cauză.
75
Oficialităţile locale au stârnit şi mai rău lucrurile, clădind cu ani
în urmă Biserica Comunităţii din Montauk cu pietre luate din
cimitirele indiene. Această instituţie mai există şi astăzi, iar dacă
sunteţi un om curajos, puteţi lua chiar parte la serviciul religios,
care se ţine în fiecare duminică.
Fiind un nod de intersecţie al mai multor linii energetice,
Montauk-ul poate fi folosit pentru captarea energiei sau pentru o
transfuzie de energie către sistemul circulator al planetei.
Duncan Cameron se pare că a fost folosit în acest scop.
Beneficiind de un antrenament psihic intensiv şi cu ajutorul
tehnologiei ezoterice care i s-a pus la dispoziţie, el s-a pus la
unison cu „pulsul” planetei-mamă, a intrat în rezonanţă cu
diferite energii din reţea şi a putut extrage sau introduce
informaţii în aceasta, în funcţie de ceea ce i s-a cerut. Procedeul
permite programarea maselor cu anumite gânduri şi chiar
influenţarea întregii conştiinţe a timpului.
Duncan nu a fost ales întâmplător pentru această acţiune.
Am vorbit în lucrarea anterioară de remarcabilele sincronicităţi
legate de numele de Cameron. Aşa cum vom demonstra în
continuare, această persoană şi vehiculul său fizic sunt conectate
la reţea într-o manieră de-a dreptul năucitoare.

Capitolul 12
Şcolile Misterelor
Influenţarea Reţelei Morfogenetice este cunoscută sub
numele de ştiinţa Energiei Morfice, fiind apanajul de secole al
„Şcolilor Străvechii Înţelepciuni şi ale Misterelor”. Protejată de
simbolismul geometriei sacre, această cunoaştere a fost rezervată
doar celor „treziţi” sau „iniţiaţi”.
Aceste şcoli şi-au consacrat dintotdeauna eforturile în
direcţia studiului conştiinţei şi naturii realităţii. De aceea, este de
datoria lor să descopere necunoscutul, să facă cercetări de
pionierat şi să comunice descoperirile lor în privinţa celorlalte
stări ale realităţii. Una din funcţiile lor cele mai importante ar
76
trebui să fie integrarea cunoaşterii dobândite şi transformarea ei
într-un program educaţional evoluţionist.
Lucrurile ar fi fost minunate dacă de-a lungul timpului
aceste şcoli nu s-ar fi împărţit în grupuri polarizate, care au
intrat în conflict unele cu altele în ceea ce priveşte cursul pe care
ar trebui să-l urmeze evoluţia umanităţii. Au apărut astfel
diferite sisteme de convingeri şi construcţii religioase respon-
sabile de ghidarea comportamentului moral al oamenilor.
Conflictele dintre ele au degenerat în războaie şi au condus la
indiferenţă faţă de valorile morale.
În acest context, marile sisteme de convingeri nu pot fi
create decât prin intermediul unor evenimente puternice, de
tipul viziunilor Fecioarei Maria, învierii lui Christos, sau al
viziunilor profetice. Fără a analiza natura exactă a acestor
evenimente miraculoase este evident că ele nu pot decât să
genereze tot felul de dogme. Oamenii nu sunt încurajaţi să
descopere adevărul în legătură cu faptele, ci să creadă într-un
anumit sistem de convingeri. Identificându-se perfect cu
convingerile lor, „credincioşii” respectă sistemul şi le solicită şi
celorlalţi să facă la fel, dând astfel naştere unor noi generaţii care
trăiesc în iluzie şi în teamă, putând fi manipulate uşor cu
ajutorul butoanelor de control deja instalate. Profeţiile sunt
special create pentru a-i conduce pe oameni către o anumită
viziune asupra realităţii, indiferent care este aceasta.
Fiind atâtea şcoli ale misterelor, care au generat religii
diferite, numărul oamenilor convinşi să participe la fiecare sis-
tem de convingeri în parte devine foarte important pentru
generarea unui viitor sau altul. Acest fenomen este influenţat în
mare măsură prin puterea gândurilor care alimentează reţeaua
energetică. Popoarele cele mai influente în lume sunt cele care
cred într-un număr foarte mare într-o profeţie sau alta.
Pornind de la aceste informaţii, trebuie să ne fie foarte clar
că noi avem puterea de a ne racorda la reţea, stabilindu-ne
singuri cursul propriului nostru destin. De aceea, evoluţia stă în
mâinile noastre, iar principala sarcină care ne revine este aceea
77
de a recupera ceea ce am pierdut cândva. Cum putem face acest
lucru? Mai întâi de toate, deschizând porţile care ne sunt
accesibile, aşa am procedat eu pentru a afla informaţiile pe care
vi le prezint în această carte. Acelaşi lucru îl puteţi face şi
dumneavoastră.

Capitolul 13
Reţeaua morfogenetică
Legenda potrivit căreia Golful Broaştei Ţestoase reprezintă
sursa universului este semnificativă pentru ideea că Montauk-ul
este o poartă către marele vârtej al creaţiei. Nu v-am vorbit
despre simetria inerentă a alfabetului ebraic pentru că aş dori să
vă convertesc la iudaism, ci pentru a vă demonstra dincolo de
orice dubiu că procesul creaţiei a fost imprimat cândva în minţile
şi în sufletele strămoşilor noştri. Alfabetul sanscrit, cel grecesc şi
cel arab sunt caracterizate şi ele de această simetrie divină, iar
acest lucru este probabil valabil şi în ceea ce priveşte alte limbi
ale Antichităţii.
Unicul motiv pentru care cartea Proiectul Montauk a stârnit
atâta interes este legat de faptul că descrie o serie de evenimente
remarcabile, care trezesc curiozitatea. Principala teză a cărţii
este că umanitatea poate genera un asemenea câmp de conştiinţă
încât să manipuleze materia, energia, timpul şi spaţiul. Un
asemenea câmp a fost generat la Montauk, cel puţin pentru o
scurtă perioadă de timp. Acest lucru este demn de remarcat
pentru simplul motiv că umanitatea a pierdut legătura cu
procesul de creaţie. Dacă toată lumea ar putea participa la acest
proces, nimeni nu ar fi fost probabil interesat de carte. Rezultă
că există în univers o putere secretă care poate face asemenea
miracole, acţionând ca o influenţă ocultă. Ajungem astfel la
conceptul de Dumnezeu, aşa cum este el acceptat în societatea
noastră.
Încă de la începuturile istoriei, oamenii nu au avut păreri
similare în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, cum arată acesta şi
78
dacă există cu adevărat. Orice om inteligent îşi poate da seama
cu uşurinţă că numitorul comun al tuturor descrierilor
referitoare la Dumnezeu este principiul creator al existenţei. Nu
este necesar să crezi într-un Dumnezeu bărbos, îmbrăcat cu o
robă albă, pentru a asista la miracolul înfloririi unei flori sau al
naşterii unui copil. Acestea sunt procese de creaţie şi toată lumea
le poate vedea cu uşurinţă. Războaiele religioase şi conflictele
sociale nu apar decât atunci când aceste procese sunt asociate cu
diferite fiinţe divine, care au anumite caracteristici particulare.
Neînţelegerile referitoare la natura creaţiei sunt rezultatul
diferitelor şcoli de gândire, polarizate şi divizate, care există pe
planeta noastră de milenii. Dacă dispui de secretul creaţiei şi nu
doreşti ca oamenii să-l afle, cel mai bun lucru pe care îl poţi face
este să creezi şcoli de gândire în rândul populaţiei, incitându-le la
dezbateri. Dacă ţii minţile oamenilor ocupate cu aceste conflicte,
aceştia nu vor bănui niciodată că există un secret adevărat care
merită să fie aflat. Evident, sarcina gestionării acestor conflicte
este extrem de complexă, iar scenariul iniţial se poate complica
foarte tare, lucru care s-a şi întâmplat la ora actuală pe pământ.
În America au existat dezbateri foarte ample între
creaţionişti şi evoluţionişti. Simplificând la maxim lucrurile,
creaţioniştii cred că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărână într-o
manieră supranaturală, în timp ce evoluţioniştii cred că el a
evoluat din regnul animal. Ambele teorii conţin o doză de
adevăr, suficient de mare pentru a menţine viu interesul
oamenilor. Sfatul meu este să nu aderaţi la nici una din aceste
teorii.
În ce constă atunci adevărata teorie a creaţiei?
În întreaga materie şi în organismele biologice se petrec
procese vizibile şi invizibile. O parte din aceste procese invizibile
pot fi văzute prin disecări şi analize microscopice, dar oricât de
mult am avansa pe această cale tot vor rămâne procese invizibile
pentru ochiul nostru. Microscopul ne poate ajuta, dar numai
până la un punct. Percepţiile extrasenzoriale şi stările modificate
de conştiinţă ne pot ajuta însă să mergem mai departe, până
79
când ajungem în lumea incredibilă a structurilor geometrice care
vibrează, interacţionează şi fac tot felul de miracole simetrice.
Aceste structuri pot fi la rândul lor reduse la cele cinci solide
platonice despre care am discu-tat mai sus. Evoluţia şi
interacţiunile acestor forme (tetraedrul, cubul, octaedrul,
icosaedrul şi dodecaedrul) sunt studiate de aşa-numita geometrie
sacră. Toate legile ştiinţei fizice au la bază aceste structuri.
Atomii, moleculele, fulgii de zăpadă şi florile – toate respectă
jocul acestor forme geometrice, din care rezultă diferite grade de
armonie. Progresia matematică poate fi constatată cu uşurinţă în
Tabelul Periodic al elementelor chimice. Întreaga biologie poate
fi redusă la forme geometrice şi spirale (elicele moleculelor de
ADN) care derivă din cele cinci solide platonice. Mecanica
acestor solide este practic infinită şi nu constituie obiectul de
studiu al acestei cărţi. Ceea ce ne propunem noi este să
identificăm procesul funcţional al evoluţiei şi să demonstrăm că
el respectă jocul acestor cinci forme.
Există o ramură a biologiei numită morfologie, care studiază
forma şi structura plantelor şi animalelor. Cel care a inventat
cuvântul „morfologie” a fost J.W. von Goethe, un ocultist
german care i-a fost profesor lui Rudolf Steiner, un prieten
apropiat al lui Aleister Crowley. Când foloseau cuvântul
morfologie, Goethe şi Steiner se refereau inclusiv la studiul
formei şi structurii pământului. Definiţia din dicţionar a
cuvântului acceptă acest punct de vedere. De aceea, putem spune
că, în sine, cuvântul sugerează o relaţie între aspectul biologic şi
cel strict fizic al existenţei.
Pe măsură ce viaţa evoluează, jocul celor cinci forme
elementare devine din ce în ce mai complex, dând naştere unor
miriade de forme. Înainte de apariţia vieţii biologice pe această
planetă, pământul însuşi a fost cel care a evoluat după aceleaşi
principii. Când pământul a început să se învârtească în jurul
soarelui, el avea deja forma sa fizică actuală. Caracteristicile sale
depindeau de celelalte corpuri cereşti, de propria sa orbită, de
viteza sa de rotaţie şi de alte variabile cosmice. S-au produs însă
şi o serie de procese interne care au afectat structura
80
pământului, iar acestea au depins de interferenţa structurilor
geometrice cu forţele haosului. Eventualele intervenţii ale unor
fiinţe extraterestre nu puteau fi decât complementare acestor
forţe naturale. Acesta a fost contextul în care a evoluat viaţa
biologică pe pământ.
În sine, cuvântul geometrie înseamnă „măsurarea
pământului”. Pe măsură ce lichenii şi planctonul au început să
evolueze, transformându-se gradat în forme superioare de viaţă,
acestea au început să utilizeze cele patru elemente alchimice:
focul (soarele), apa, aerul şi pământul. Conştiinţa formelor
primitive de viaţă trebuie să fi fost într-o rezonanţă perfectă
(instinctuală) cu structurile geometrice naturale şi cu reţeaua
energetică a pământului. Liniile de forţă care alcătu-iesc această
reţea servesc drept căi naturale de-a lungul cărora a evoluat
procesul cunoscut sub numele de viaţă. Aşa cum am mai afirmat
în această lucrare, am numit aceste căi şi întreaga ecostructură
pe care au generat-o: Reţea Morfogene-tică, de la „morph”–
schimbare şi „genetic”–geneză sau început.
Reţeaua Morfogenetică poate fi concepută ca un sistem de
canale prin care circulă informaţiile, şi implicit schimbările şi
programele evoluţioniste. Reflexii ale acestei funcţii pot fi văzute
şi în viaţa de zi cu zi, inclusiv în chestiunile cele mai lumeşti,
precum moda sau atitudinile sociale. Majoritatea sentimentelor
pe care le trăim zilnic sunt influenţate de această reţea
morfogenetică. Porumbeii călători şi păsările migratoare se
folosesc de aceeaşi reţea pentru a-şi găsi calea. Faimosul
experiment al schimbării comportamentului a 99 de maimuţe în
funcţie de cea de-a o suta este în strânsă corelaţie cu acelaşi câmp
morfogenetic. S-a demonstrat că dacă un anumit procentaj din
populaţia totală de maimuţe învaţă un anumit lucru, noua
funcţie se transmite automat, pe cale telepatică, tuturor
maimuţelor din aceeaşi specie care trăiesc pe pământ, inclusiv
celor care se află izolate pe o insulă. „Cea de-a o suta maimuţă”
este denumirea generică a maimuţei care îşi schimbă prima
comportamentul, învăţând ceva nou.

81
 Aproape orice om înzestrat cu o minimă sensibilitate şi
inteligenţă poate percepe cu uşurinţă această reţea energetică.
Nu este suficient însă să acceptăm existenţa ei. Important este să
realizăm că nici un om nu îşi poate aroga dreptul de a o folosi aşa
cum vrea el (de a o controla în exclusivitate)! Teoretic vorbind,
nimeni nu poate monitoriza şi programa evoluţia la fel cum ar
proceda cu o afacere. Dacă totuşi există asemenea oameni, ei ştiu
să rămână în umbră. Majoritatea oamenilor nu fac decât să
comenteze ceea ce se întâmplă, fără să intervină direct în reţea.
În anii din urmă, în reţea s-a „pompat” multă panică,
întrucât oamenii s-au focalizat foarte tare asupra crizelor de
mediu. Sunt unii care doresc să ne facă să credem că pământul se
află în pragul autodistrugerii din cauza „efectului de seră” sau al
altor grozăvii. Alţii doresc să ne facă să credem că militanţii
pentru mediu îşi au propria lor agendă coruptă şi sinistră. Cert
este că facem cu toţii parte din aceeaşi conştiinţă de grup şi am
adus în discuţie problema mediului tocmai pentru că sunt
convins că aveţi sentimente puternice în legătură cu acest
subiect. Este uşor să simţi „pulsul reţelei” gândindu-te la el. În
chestiunea mediului există numeroase grupări care doresc să ne
facă să credem anumite lucruri. În realitate, principala
ameninţare la adresa mediului în care trăim este lipsa de
informare.
Pe măsură ce formele primitive de viaţă precum lichenii sau
algele au evoluat, ele au început să emită unde electromagnetice,
creând câmpuri necesare pentru a supravieţui şi pentru a
interacţiona cu alte elemente şi forme de viaţă. Au apărut astfel
diferite specii, fiecare împărtăşind cu semenii lor aceleaşi coduri
electromagnetice. Toate au însă un numitor comun: codul
electromagnetic elementar pe care îl numim viaţă. Energia trece
de la diferitele specii în reţea, şi invers, reţeaua acţionând ca un
depozit uriaş de informaţii. Simpla observare a vieţii şi a
evoluţiei ne permite să ne dăm seama că viaţa evoluează în
conformitate cu un program legate de toate creaturile care au
trăit vreodată pe pământ. Energia din Reţeaua Morfogenetică
acţionează ca un compu-ter. Am putea efectua un întreg studiu
82
asupra reţelei pornind de la terminologia computerelor. Nu este
exclus ca în viitorul apropiat să asistăm la introducerea unui
software inovator aplicat în acest domeniu (în treacăt fie spus, nu
trebuie să uităm că cel care a inventat computerul modern a fost
John von Neumann).
Autostrada informaţiilor care circulă de-a lungul reţelei a
fost numită de Carl Jung „subconştientul colectiv adormit”.
Fiind cu toţii conectaţi la reţea, această autostradă permite
comunicarea directă între specii; aşa se explică de ce un
„medium telepatic trezit” ne poate citi gândurile. Gândurile pot
fi receptate şi transmise instantaneu pe această cale. Ele nu sunt
altceva decât răspunsuri sau acţiuni amplificate ale diferitelor
corpuri energetice care alcătuiesc indivizii umani. Aceste corpuri
energetice sunt cunoscute prin denumiri precum: corpul vital
(fizic), emoţional, astral, mental sau corpul energiei subtile. Ele
înconjoară vehiculul corpului fizic. Ori de câte ori apare un
gând, acesta este prelucrat, fiind perceput ca o tulburare a
câmpurilor subtile. În final, corpul emoţional creează o imagine
vizuală şi gândul este tradus pe nivelul grosier al limbajului. Aşa
se explică de ce un medium telepatic poate citi gândurile altor
persoane chiar dacă nu le cunoaşte limba.
La fel ca şi alte specii, umanitatea îşi creează o matrice
energetică, cunoscută în cazul ei ca „forma ondulatorie (subtilă)
umană”, fiind alimentată ca un singur corp de către
„subconştientul colectiv adormit”. Aşa se explică de ce oameni
aflaţi în locuri diferite adoptă aceleaşi obiceiuri, tipare sau
limbaje. Pe un nivel mai profund, cea care alimentează cu
informaţie subconştientul colectiv adormit este reţeaua
morfogenetică.
Toate aceste concluzii ne conduc către o întrebare extrem de
interesantă. Cine este cel care programează computerul evoluţiei
şi cine alimentează reţeaua morfogenetică? Înainte de a
răspunde la ea, ne propunem să examinăm doar una din
„dischetele” folosite pentru a scrie programul: Duncan
Cameron.
83
 Capitolul 14
Faraonii din Scoţia
Când Duncan Cameron a acţionat în Scaunul din Montauk,
el s-a aflat în apropierea unui meridian arbitrar (măsurat pe o
hartă normală) situat la 72º faţă de Meridianul Central de la
Greenwich, Anglia. Dacă mergem de-a lungul acestui meridian
către sud, ajungem la ruinele scufundate ale Atlantidei, vizibile
cu claritate în zona Insulelor Caraibe. Meridianul continuă apoi
de-a lungul insulei Hispaniola, renumită pentru cultura ei
voodoo, şi ajunge la Machu Picchu, oraşul sacru al incaşilor.
Aşezat la nord de Atlantida, Duncan şi-a efectuat lucrarea
pe solul sacru al indienilor americani şi în apropiere de oasele
familiei Pharoah din Montauk. Moştenirea regală a acestei
familii îşi are rădăcini prea vechi în timp pentru a putea fi
descoperite, dar este cert că indică spre continentul pierdut al
Atlantidei.
Sarcina lui Duncan a constat în a manipula energiile de-a
lungul reţelei păzite multă vreme chiar de familia Pharoah.
Alegerea locaţiei (cimitirul în care erau îngropate oasele lor) i-a
permis lui Duncan să acceseze înţelepciunea pierdută a aces-tor
paznici străvechi ai reţelei. Duncan a devenit un canal perfect
pentru energia clanului Pharoah întrucât propria sa genealogie
îşi are sorgintea în familiile faraonilor din Egipt, despre care
Edgar Cayce şi alţii au afirmat că provin din Atlantida.
Povestea acestor informaţii începe cu descoperirea numelui lui
Duncan Cameron în autobiografia lui Aleister Crowley, intitu-
lată Confesiunile lui Aleister Crowley. La pagina 361, autorul
vorbeşte de un anume Ludovic Cameron, cunoscut şi sub numele
de „Duncombe” sau „Duncan”, care dorea să reunifice naţiunile
celtice într-un imperiu. La pagina 366 el face o nouă referire la
Duncan Cameron, citând din MacBeth: „Să-l trezeşti pe Duncan
din somnul lui? Mi-aş dori să poţi face acest lucru”.

84
 Mă întreb dacă Shakespeare, a cărui operă este conside-rată
o transcriere a Cabalei într-un plan literal, nu vorbea chiar de
Duncan Cameron al nostru. La vremea respectivă nu am înţeles
semnificaţia acestei descoperiri, dar mi-am imaginat intuitiv că
MacBeth a făcut parte din arborele genealogic al lui Duncan. Doi
ani mai târziu, am primit un telefon de la Jon Singer, care a adus
multă lumină asupra cazului. Jon m-a sunat din senin şi mi-a
spus că a citit o carte în care se demonstra că MacBeth descindea
direct din faraonii Egiptului. Tocmai atunci citeam eu însumi un
studiu referitor la faraoni. Cartea de care mi-a vorbit Jon se
numea MacBeth: Marele Rege al Scoţiei şi era semnată de Peter
Ellis.
Potrivit informaţiilor din această carte, celţii provin din
India, de unde au migrat către Egipt, sub conducerea lui Niul.
Acesta s-a căsătorit cu fiica faraonului, Scota, care a dat naştere
unui fiu numit Gaidheal Glas. Faraonul acelei epoci era
Chenthres, cunoscut şi sub numele de Ramses II (fiecare faraon
avea cel puţin cinci nume diferite). În timpul persecuţiei evreilor,
celţii au fost siliţi să părăsească Egiptul. Ei s-au îndreptat către
Palestina, Africa de Nord, iar apoi Spania şi Irlanda. După ce s-
au stabilit în Insulele Britanice, şi-au numit regatul Scoţia, în
onoarea Scotei, fiica faraonului. Era evident că scoţienii erau
foarte mândri de moştenirea lor spirituală, care îi unea cu
faraonii Egiptului.
Există dovezi care sugerează că MacBeth se trăgea din
faraoni. Numele de Beth derivă din ebraicul „bet”, prima literă a
alfabetului ebraic, echivalentă cu b-ul nostru. Înseamnă de
asemenea casă, termen din care derivă cuvântul „faraon”. Fiind
prima literă a alfabetului ebraic, bet simbolizează imagi-nea
vârtejului pe care am prezentat-o în capitolul 10. „Mac” din
„MacBeth” înseamnă clanul „Beth”-ilor.
Pornind de la aceste considerente, m-am decis să studiez mai
îndeaproape piesa lui Shakespeare, pe care nu o citisem până
atunci şi pe care nu am văzut-o niciodată dramatizată. Primul
caracter de care m-am lovit a fost Regele Duncan. Frunzărind
literatura pe care am găsit-o în legătură cu piesa lui
85
Shakespeare, am aflat în curând că autorul a dramatizat
povestea unui rege real, numit Duncan, ucis de un general pe
nume MacBeth.
Considerată de mulţi cea mai bună piesă a lui Shake-speare,
MacBeth a fost scrisă la comanda regelui Scoţiei James I, un
mare expert în vrăjitorie. Figurile istorice MacBeth şi regele
Duncan erau veri primari şi se aflau sub influenţa vrăjitoarelor
epocii în care au trăit. Patria vrăjitoarelor era considerată insula
Skye.
Istoria îl prezintă pe Regele Duncan ca pe o figură plină de
compasiune, care nu îşi pedepsea niciodată supuşii. Aceştia au
profitat de bunătatea lui excesivă, hoţiile şi spargerile luând
asemenea proporţii încât au provocat haos social. MacBeth era
generalul regelui Duncan. Era un om eficient şi iute la mânie.
Când flota vikingilor din Norvegia a atacat Scoţia şi l-a
înconjurat pe Regele Duncan, acesta i-a trimis un mesaj secret
lui MacBeth. Generalul i-a învins pe vikingi într-o bătălie
remarcabilă şi i-a izgonit din Scoţia. Ameţit de putere şi aflat sub
influenţa anumitor vrăjitoare, MacBeth l-a ucis pe Regele
Duncan şi a preluat domnia. A condus regatul cu mână de fier şi
a eliminat în mare parte criminalitatea din ţară. Din păcate
pentru el, a avut soarta majorităţii tiranilor: nu a avut încredere
în nimeni şi nimeni nu a avut încredere în el.
Când i-am povestit lui Preston Nichols aceste informaţii, el
şi-a adus aminte pe loc că numele real al Regelui Duncan era
Alexander Duncan Cameron. A aflat acest lucru cu mult timp
înainte de a-l cunoaşte pe Duncan, de la un profesor de engleză
din liceu. Până la ora actuală nu am putut verifica această
informaţie, dar numele Regelui Duncan şi ale familiei sale sunt
identice cu cele din arborele genealogic al clanului Cameron.
Toată această analiză indică o fuziune a moştenirii faraonice
a scoţienilor (prin persoana lui Duncan Cameron) cu moştenirea
faraonică a indienilor Montauk în marea intersec-ţie a timpului
numită Montauk Point.

86
 Evident, s-au făcut destule greşeli. Dacă nu ar fi fost aşa, nu
aţi mai sta astăzi în actuala realitate, citind această carte.
Vehiculul genetic al lui Duncan a fost forţat şi utilizat greşit. El a
fost silit să intre în reţea, accesând astfel cunoaşterea şi energia
strămoşilor săi. Această forţare a energiei faraonilor nu a condus
însă decât la o mare stare de confuzie şi la dezastru. Nu este
deloc de mirare că ingredientul cel mai important care lipseşte
din cultura zilelor noastre se referă la rolul faraonului. Ne vom
ocupa mai îndeaproape de acest lucru în capitolul următor.

Capitolul 15
Faraonul şi înţelepciunea antică
În Antichitate, păzitorul înţelepciuni străvechi care avea
acces la reţea era faraonul. În Egipt, faraonul era definit ca omul
care uneşte cursul superior şi cel inferior al Nilului. În mod
evident, avem de-a face cu o descriere simbolică a fuziunii celor
două triunghiuri (unul cu vârful în sus şi celălalt cu vârful în jos)
care alcătuiesc împreună Sigiliul lui Solomon (mai popular
cunoscut sub numele de Steaua lui David). Triunghiul cu vârful
în sus indică energiile superioare şi lumile ezoterice. Cel cu
vârful în jos reprezintă lumea exoterică care include
manifestarea exterioară şi toate chestiunile lumeşti de pe
pământ. Conceptul de faraon se referă la o entitate trezită
spiritual, care operează cu energiile inferioare privind totodată
prin ferestrele superioare pentru a primi inspiraţie şi ghidare.
Dacă există ceva în lumea de astăzi care ne lipseşte tuturor mai
presus de orice, acesta este rolul faraonului în conştiinţa socială
modernă.
Întrucât avea acces la ambele lumi (cea ezoterică şi cea
exoterică), rolul faraonului era acela de a interpreta informaţiile
pe care considera necesar să le lase să circule în lumea exterioară
pentru ca evoluţia să se orienteze către manifestarea ei divină.
La modul ideal, rolul faraonului era acela de punct de echilibru
între cele două lumi. Altfel spus, el avea datoria să pompeze
informaţii în reţeaua morfogenetică. Dacă faraonul guverna cu
87
înţelepciune, societatea evolua în mod cert către un paradis
terestru.
Pe lângă funcţia îndeplinită de faraon, şcolile misterelor îşi
vedeau de propriile lor interese, fiind implicate în tot felul de
intrigi. Indiferent care erau scopurile lor, toate erau interesate să
se afle în preajma faraonului, căci acesta era nivelul la care se
desfăşura bătălia pentru evoluţie. Această bătălie includea şi
lupta dintre bine şi rău, despre care mulţi filozofi au afirmat că
este absolut necesară pentru ca evoluţia să fie posibilă. Întrucât
nu poate fi contestat sau eliminat, răul trebuie echilibrat, şi aici
intră în scenă rolul şcolilor misterelor. Echili-brarea răului este
esenţială pentru construirea universului.
Linia genealogică a faraonilor a intrat în declin pe vremea
lui Moise, un mare preot egiptean iniţiat să devină faraon. Moise
a declanşat literalmente declinul Egiptului, orchestrând Exodul
şi părăsind ţara cu sceptrul arcadian, un instrument magic
rămas de pe timpul atlanţilor. Părăsirea Egiptului de către Moise
a reprezentat o grea lovitură pentru preoţime, căci şcoala lui a
fost ultima iniţiată în magie. După plecarea lui, rolul faraonului
s-a redus, fiind preluat de diferite societăţi secrete care luptau
pentru putere. Rolul tradiţional al faraonului şi-a pierdut
influenţa în faţa populaţiei, iar degradarea acestei instituţii a fost
şi mai mult dramatizată în timpurile recente de prigonirea
indienilor Montauk.
Cuvântul „faraon” înseamnă „Casă Mare”. Dacă analizăm
şi mai profund etimologia cuvântului (adică dacă îi analizăm
originile), aflăm următoarele: cuvântul „mare” provine din
grecescul magos şi din persanul maz, care înseamnă „magie”.
Cuvântul „casă” derivă din indo-europeanul skeu sau keu, care
înseamnă „a ascunde”. În consecinţă, rezultă că „faraon” se
traduce prin „loc magic ascuns”. Trebuie să recunoaştem că se
potriveşte de minune în puzzle-ul nostru.
În timp ce faraonul reprezenta locul magic ascuns în
interiorul formei umane, manifestarea fizică propriu-zisă a
magiei se petrecea în Marea Piramidă. O piramidă reprezintă
88
jumătatea superioară a unui octaedru. Deşi majoritatea
oamenilor nu cunosc acest lucru, sub Marea Piramidă este
construită o alta, inversată. Piramida de sus este considerată
anticamera şi ilustrează creaţia, în timp ce piramida de jos este
considerată anti-camera şi ilustrează distrugerea. Se creează
astfel un efect de gaură neagră / gaură albă. Împreună, cele două
piramide alcătuiesc un octaedru, adică exact forma pe care a
avut-o antena Delta-T despre care am vorbit în Proiectul
Montauk. Octaedrul reprezintă o formă cheie în structura reţelei
pământului. Dacă vă puteţi imagina două tetraedre care se
intersectează în interiorul pământului, în centrul lor apare un
octaedru aflat într-o mişcare de rotaţie continuă. Prin generarea
de unde în interiorul câmpului acestui octaedru, magicianul
poate schimba spaţiul şi timpul.
Dacă realizăm că pământul conţine structuri geometrice
legate în reţea şi aflate într-o mişcare de rotaţie continuă, ne dăm
seama că octaedrul se roteşte şi el. Vă reamintesc că particulele
din continuumul spaţio-temporal nu sunt continue. Ele apar şi
dispar, dar percepţia noastră sincronizată (la fel ca în cazul
vizionării unei pelicule) face ca ele să ne apară ca fiind în stare
solidă şi fixă. Particulele sunt create de pulsaţii electro-magnetice
care se folosesc de octaedru ca de un canal.
Ne putem face o imagine mai exactă a acestui fenomen
construind un octaedru micuţ. Dacă îl vom roti cu 90º în jurul
axei laterale şi vom număra punctele care pot recepta pulsaţii,
vom descoperi că acestea sunt în număr de 12 înainte de a reveni
la poziţia sa iniţială. Dacă îl vom roti în sens invers, vom obţine
alte 12 puncte, ceea ce ne dă un total de 24 de realităţi potenţiale.
Dacă vom roti octaedrul în jurul axei sale verticale, vom obţine
tot atâtea realităţi. Avem astfel un total de 48 de realităţi
posibile.
Fiecare rotaţie a octaedrului generează 12 realităţi diferite.
Este important să ţinem cont de acest lucru, căci 12 este un
număr sacru, reflectat de cele 12 luni ale anului, de cele 12 semne
ale zodiacului, de cei 12 discipoli ai lui Christos, etc. Dacă luăm o
sferă, de pildă o bilă de marmură şi încercăm să lipim de ea cât
89
mai multe bile de aceeaşi dimensiune, vom constata că numărul
acestora este de 12. Rezultă că 13 este şi el un număr sacru.
Orice om cunoaşte superstiţiile legate de acest număr. În horele
vrăjitoarelor există 13 persoane, la Cina cea de Taină au
participat tot 13 oameni (dacă îl socotim şi pe Christos), iar
calendarul lunar are 13 luni. Numărul 13 este număr prim, iar
strămoşii noştri îl considerau sacru.
În exemplul de mai sus cu bilele am arătat cum arată 12
realităţi diferite în jurul unui punct de referinţă central.
Exemplul este super-simplificat, dar ne ajută să ne facem o idee
generală despre felul în care intervine geometria în diferitele
realităţi.
Pentru cel care studiază simetria realităţii este uşor de
înţeles că artele magice aveau la bază anumite principii
geometrice bine definite. Deşi este aproape imposibil să mai
găseşti astăzi un astrolog sau o vrăjitoare care să înţeleagă în
profunzime aceste principii, întreaga lor raţiune de a fi se
bazează pe ele! Aşa cum am mai afirmat, omul nu mai are acces
la adevărata cunoaştere.
Marea Piramidă de la Gizeh nu reprezintă altceva decât
jumătatea superioară a unui octaedru construit pentru punerea
în rezonanţă cu reţeaua morfogenetică a pământului şi pentru
accesul la alte realităţi paralele. O altă curiozitate legată de
Marea Piramidă este legată de faptul că pe pereţii ei au fost
desenate toate aspectele vieţii de zi cu zi a egiptenilor, cu excepţia
celor care au construit piramida şi a motivaţiei lor. De vreme ce
au explicat până şi felul în care spălau egiptenii, ai fi putut crede
că cei care au construit piramida ar fi trebuit să descrie şi
maniera în care au realizat acest lucru şi care au fost motivele
care au stat la baza acestei construcţii. Acest lucru era însă strict
secret şi nu trebuia împărtăşit decât celor iniţiaţi în şcolile
misterelor. Dacă aţi înţeles principiile care stau la baza
octaedrului, sunt convins însă că aţi realizat în mare măsură la
ce folosea aceasta.

90
 Informaţiile descrise mai sus demonstrează că reţeaua
morfogenetică a pământului acoperă numeroase realităţi
diferite, nu doar pe aceea în care trăim noi. Piramida egipte-
nilor era o poartă care permitea accesul la aceste realităţi şi la
informaţiile de ansamblu ale reţelei.
În concluzie, piramida era locul magic ascuns, iar faraonul
era reprezentantul personal al acestui secret. Întrucât orice
formă de cunoaştere reprezintă o putere potenţială, sarcina
faraonului era aceea de a păzi secretul, pentru a păstra astfel
echilibrul între lumile de sus şi cele de jos. Evident, faraonul era
doar un om. Pe lângă el, mai exista cineva cu un rol infinit mai
important în cursul evoluţiei, iar acesta trăia chiar în interiorul
Marii Piramide.

Capitolul 16
Tahuti
Cunoscut uneori ca Păzitorul Pragului, Tahuti a repre-
zentat o figură cheie în panteonul egiptean. Se credea despre el
că trăieşte chiar în interiorul Marii Piramide. Ilustrat deseori
prin imaginea unui ibis (alteori ca un câine sau ca o maimuţă),
Tahuti era zeul înţelepciunii, învăţării şi magiei. Inventator al
numerelor, el era cunoscut ca scrib al zeilor. Grecii îl numeau
Thoth sau Hermes. Romanii i-au spus Mercur, iar ebraicii Enoh.
Tahuti nu numai că locuia în Marea Piramidă, dar a fost
chiar constructorul acesteia. Evident, asta nu înseamnă că a
cărat pietre sau că a supravegheat muncitorii. În calitatea sa de
scrib al zeilor, el a absorbit întreaga cunoaştere disponibilă şi „a
scris programe” (ca să ne folosim de o analogie cu limbajul
programatorilor de calculatoare) în funcţie de diferiţii factori ai
evoluţiei. A acţionat ca un filtru al tuturor informaţiilor
provenite din reţeaua morfogenetică, putând fi descris ca un
analist de sistem (ca să ne folosim de aceeaşi analogie).
Funcţia lui Tahuti şi rolul său în creaţie merge însă mult
mai departe.
91
 Dacă citim Evanghelia după Ioan, descoperim aici că primul
verset afirmă că „la început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era
Dumnezeu”. prin „Cuvânt” se înţelege Logosul sau principiul
divin generator al existenţei. Etimologic vorbind, „cuvânt”
înseamnă verb. Altfel spus, prima acţiune care a apărut în
univers a fost un verb, adică o activitate. O putem numi Cauza
Primară, sau oricum dorim.
Cauza Primară a permis naşterea universului din vid.
Primul lucru care a apărut a fost o sferă, precum cea descrisă în
capitolul anterior. Din ea a rezultat mai târziu un tetraedru, aşa
cum am arătat atunci. În calitatea sa de zeu al numerelor şi al
geometriei, Tahuti este considerat creatorul tetraedrului, şi
implicit al piramidei. Aceasta este semnificaţia ideii că el este
autorul Marii Piramide aflată în rezonanţă cu reţeaua
pământului, pe care a construit-o ca locuinţă pentru sine. Rolul
său era acela de a servi ca punte între dimensiunea noastră
terestră şi celelalte dimensiuni.
Fiind zeul numerelor, Tahuti nu a fost implicat doar în
procesul de creaţie. Scrierile sale au înregistrat întregul proces şi
cunoaşterea care a stat la baza lui. De-a lungul istoriei, aceste
informaţii au fost transmise de la o generaţie la alta de societăţile
secrete care au marcat civilizaţia.
Unul din marile secrete ale lui Tahuti a fost aşa-numitul
proces al tetragramei, de care poate aţi auzit. Apare în Biblie şi
în dicţionar, dar adevărata cunoaştere a termenului este ocultată
în mod deliberat. Cărţile de magie şi societăţile secrete descriu
uneori anumite aspecte ale tetragramei, dar afirmă de fiecare
dată că acestea sunt extrem de secrete şi nu trebuie menţionate
altor persoane. De altfel, ele nu se învaţă decât după un lung
proces de iniţiere. Din cauza acestor mistere, cuvântul este
interpretat în fel şi chip, dar foarte puţini oameni ştiu despre ce
este vorba.
În dicţionar tetragrama este definită ca o succesiune a celor
patru consoane care alcătuiesc numele Dumnezeului ebraic. În
funcţie de traducere, ele apar ca JHVH, YHVH sau YHWH.
92
Dacă adăugăm vocalele obţinem cuvântul Iahve sau Iehova, de
care foarte mulţi oameni au auzit. Foarte puţini (inclusiv clerici)
înţeleg însă la ce se referă acest cuvânt.
Aleister Crowley şi-a dat seama despre ce este vorba şi a
afirmat că literele Yod, Hé, Vau şi Hé corespund elementelor foc,
apă, aer şi pământ. Ele reprezintă un simbol al tatălui, adică al
principiului primordial din care s-a născut ulterior mama –
principiul feminin sau negativ. Fuziunea dintre cei doi dă naştere
fiului, care este moştenitorul lor. Din fuziune se mai naşte însă şi
o soră geamănă. Datoria tatălui este să facă din fiică mireasa sa,
pentru ca ea să poată prelua rolul mamei sale. Când fiica îl
îmbrăţişează pe tatăl, din fuziunea lor se reaprind puterile
Tatălui primordial (principiul iniţiator al întregului proces). Nu
este vorba despre un rit al incestului, ci de un principiu magic
care stă la baza întregii creaţii. Crowley cunoştea mai multe, dar
a preferat să nu dezvăluite tot ce ştia. În mod evident, această
formulă poate fi interpretată în felurite moduri.
Marele secret al tetragramei este legat de etimologia
cuvântului. Prefixul „tetra” înseamnă patru. Altfel spus, avem
de-a face cu principiul tetraedrului. Fonemul „tetra” provine din
„tort”, care înseamnă „a se roti” sau „a se răsuci”. Cuvântul ne
duce astfel cu gândul la ideea unui tetraedru aflat într-un proces
de rotaţie creativ, sufixul „grama” (grammaton) se referă la
scris, îndeosebi la litere. Ne întoarcem astfel la descoperirile lui
Stan Tenen şi la tetraedrul său. Mulţi ocultişti ştiu că cele patru
litere sunt Yod, Hé, Vau şi Hé, dar foarte puţini le asociază cu
tetraedrul, ale căror patru puncte corespund focului, apei,
pământului şi aerului. Cât despre cei care înţeleg acest principiu,
aceştia nu vorbesc prea mult.
Ideea că tetraedrul reprezintă însăşi temelia vieţii nu poate
fi subliniată îndeajuns. Acesta este unul din motivele pentru care
am preferat să ofer mai multe perspective asupra acestui
principiu. Aşa cum am mai afirmat, toate formele pot fi derivate
din tetraedru. Există un proces cunoscut ca tet-tracking care
constă în suprapunerea mai multor tetraedre în diferite forme,
obţinând practic orice formă din creaţie. De pildă, spirala ADN,
93
care reprezintă însăşi sămânţa vieţii, poate fi derivată cu
uşurinţă prin tet-tracking. Dacă plasezi faţă în faţă 33 (un alt
număr magic din numerologie) de tetraedre, ceea ce obţii este o
formă în spirală (un fel de elice). Tăierea în două a acestei spirale
alcătuite din 33 de tetraedre conduce la obţinerea a două elice
care imită perfect forma ADN-ului. Interesant este că numărul
total al feţelor geometrice de pe cele două elice este 66.666. Aşa se
explică de ce Crowley şi alţi magicieni au afirmat că numărul
omului este 666. El este codul ADN-ului nostru.
Apropo de numărul 666, există o corespondenţă interesantă
cu acesta şi în tabelul periodic al lui Mendeleev. Elementul cu
numărul 12 este carbonul. Întreaga viaţă de pe planeta noastră
este bazată pe carbon, deoarece atomii acestuia nu lipsesc din
nici un organism viu. Carbonul are şase electroni, şase protoni şi
şase neutroni. Avem aşadar din nou de-a face cu numărul 666.
Crowley nu era doar perfect conştient de semnificaţia
numărului 666, dar era şi foarte interesat de Tahuti. Şi-a dedicat
ultimii ani de viaţă terminării uneia din cele mai bune cărţi ale
sale, intitulată Cartea lui Thoth, considerată astăzi cea mai mare
autoritate în materie de Tarot. Cuvântul „Tarot” include literele
TARO, care au o semnificaţie interesantă. Ocultiştii afirmă că
TARO derivă de la ROTA, care înseamnă „roată” (de altfel, cele
patru litere fac parte integrantă din cuvântul „rotaţie”).
Etimologia cuvântului ne conduce din nou la termenul de „tort”,
care înseamnă acelaşi lucru (răsucire sau rotaţie). Constatăm că
pe măsură ce avansăm cu studiul nostru referitor la informaţiile
sacre, conceptul de tetraedru şi cel de rotaţie (care are o
importanţă egală) revin cu tot mai multă putere. În capitolul
precedent am demonstrat că rotaţia tetraedrului este maniera în
care se manifestă realitatea în diferite dimensiuni.
Dacă nu avem nici o îndoială că Aleister Crowley şi-a lăsat
amprenta asupra Montauk-ului, putem spune acelaşi lucru şi
despre Tahuti. Ordo Templi Orientis sau OTO are o lojă numită
Tahuti care se întruneşte regulat la Montauk. Şeful OTO m-a
informat cu o anumită ocazie că a publicat cartea lui Jack
Parsons, Libertatea este o sabie cu două tăişuri, în timp ce îşi
94
vizita fraţii din Montauk. Putem spune că şirul coresponden-
ţelor nu are practic sfârşit.
În esenţă, Tahuti este un zeu (adică o funcţie creatoare a
universului) care deţine toate informaţiile sacre. A existat de la
începuturile creaţiei şi a acţionat dintotdeauna ca un zeu al
cunoaşterii. Cunoaşterea sa poate fi accesată de orice om care
ştie cum să procedeze. Lăcaşul său fiind piramida, poarta de
acces către lumea cu patru dimensiuni, el poate oferi calea de
ieşire din acest univers. Din păcate, de-a lungul istoriei această
cale a fost fie blocată, fie abandonată sau ferm păzită de
diferitele şcoli ale misterelor. Foarte puţini adepţi au mai reuşit
de atunci să străpungă acest văl; evident, numai cei mai buni
dintre ei, în strânsă conformitate cu principiul supravie-ţuirii
celor mai bine înzestraţi şi al morţii celor incapabili să se
adapteze.
În capitolul anterior afirmam că faraonul avea acces
simultan la lumile superioare şi la cele inferioare ale existenţei.
Când un faraon din vechime pătrundea în lumile superioare, el
„străpungea vălul”, scufundându-se în oceanul imemorial al
înţelepciunii străvechi. În epoca modernă au mai rămas foarte
puţini oameni care să ştie măcar de existenţa vălului; ce să mai
vorbim de străpungerea lui… Aceasta a rămas apanajul câtorva
privilegiaţi.
Şcolile misterelor din Egiptul Antic aveau chiar menirea de
a preda aceste secrete. Câteva dintre ele au fost menţionate în
această carte. Este cert faptul că o parte din înţelepciunea lor
atât de bine păzită avea de-a face cu corespondenţele cu planeta
Marte, despre care am mai vorbit. Nu trebuie să uităm că însuşi
numele capitalei Egiptului, Cairo sau Al-Khahira, înseamnă
Marte. În capitolul următor vom analiza o parte a istoriei antice
a planetei roşii.

Capitolul 17
O istorie a planetei Marte
95
 Planeta Marte s-a aflat la orizontul conştiinţei umane mai
mult decât orice alt corp ceresc, cu excepţia lunii şi a soarelui.
Venus este mai apropiată şi străluceşte mai puternic decât
Marte, dar acesta din urmă atrage într-o mai mare măsură
atenţia. În acest capitol vom încerca să descoperim de ce este
această planetă atât de adânc înrădăcinată în conştiinţa umană.
Probabil cel mai clasic exemplu al efectului lui Marte asupra
psihicului uman este cel surprins de Orson Welles prin
transmisiunea sa radiofonică a Războiului lumilor, în noaptea de
Halloween a anului 1938. Oameni din întregul New Jersey
alergau disperaţi în toate direcţiile, convinşi că ne-au atacat
marţienii, în ciuda faptului că la radio se spusese că programul
care urmează reprezintă o ficţiune. De ce au sărit oamenii ca din
puşcă şi nu s-au limitat să schimbe postul sau să cheme
autorităţile?
La începutul secolului XX a existat un entuziasm popular
imens legat de ideea că pe Marte există viaţă. Viziunea societăţii
şi a comunităţii ştiinţifice era mult mai arogantă în acea
perioadă, iar literatura vremii este de-a dreptul fascinantă din
perspectiva actuală.
Unul din cele mai interesante personaje care a trăit în acea
vreme a fost Percival Lowell, un faimos astronom şi om de ştiinţă
care şi-a construit un observator la Flagstaff, în Arizona, cu
scopul exclusiv de a studia planeta Marte. El a observat pe ea
existenţa unor canale şi a rămas convins că a fost o vreme când
pe Marte exista apă. Lowell susţinea că Marte era locuit de fiinţe
capabile să construiască un sistem de irigaţii la nivel planetar.
Asemenea opinii, inclusiv cele referitoare la existenţa vieţii pe
Marte, erau adeseori ridiculizate de colegii săi. Dintr-o anumită
perspectivă, Lowell poate fi asemănat cu Tesla, un alt savant
reputat care a făcut afirmaţii considerate tabu de comunitatea
convenţională a oamenilor de ştiinţă. Calculele astronomice ale
lui Lowell era extrem de precise şi au condus la descoperirea
planetei Pluto, prin anii 30. Fiind un savant reputat, afirmaţiile
lui ar trebui tratate cu o anumită consideraţie. În timpul vieţii
sale, nimeni nu a dispus de un telescop mai puternic decât al lui
96
Lowell, ceea ce nu i-a împiedicat pe colegii săi să se grăbească să
îl ridiculizeze. Unul dintre cei mai mari opozanţi ai săi a fost
Alfred Wallace, unul dintre savanţii care au susţinut cel mai tare
„teoria evoluţiei”. Deşi acest lucru spune totul, mai putem
adăuga că Wallace a afirmat cu tărie că temperatura de pe
Marte este mult prea scăzută pentru a permite existenţa apei.
Mai mult, el a susţinut cu convingere că „Marte este absolut
NELOCUIBIL!”.
Arthur C. Clarke a afirmat despre Lowell că a fost unul
dintre cei mai fascinanţi astronomi din istorie. Deşi susţine că la
ora actuală s-a demonstrat că acele canale de care vorbea Lowell
nu există (există încă astronomi care nu sunt de acord cu această
afirmaţie), el spune:
„Acum, când avem fotografii de bună calitate ale planetei
Marte, ar trebui să comparăm desenele lui Lowell cu realitatea
pentru a înţelege ce s-a întâmplat la Flagstaff la începutul
secolului. Cum a fost posibil ca un savant atât de reputat să
susţină cu atâta convingere, timp de mai bine de 20 de ani, o
iluzie optică (dacă despre aşa ceva a fost vorba)? Cum a reuşit el
să-i convingă şi pe alţii de adevărul spuselor sale? A existat vreo
corelaţie între capacitatea altor astronomi de a vedea canalele de
pe Marte şi poziţia lor pe statele de plată ale Observatorului de
la Flagstaff? Acestea sunt doar câteva din întrebările pe care ar
trebui să ni le punem…”.
În mod evident, Clarke pleacă de la premisa că fotografiile
şi datele asociate cu acestea (care dovedesc inexistenţa canalelor)
sunt corecte, deşi NASA are reputaţia de a pune la dispoziţia
publicului numai fotografii parţiale. Cel puţin Clarke recunoaşte
o anomalie majoră în istoria lui Percival Lowell.
Dacă privim cu mai multă atenţie scenariul marţian, vom
descoperi că în anul 1903 au existat pe această planetă furtuni
magnetice extrem de puternice, care au durat între lunile mai şi
august. La data de 13 august aceste furtuni au apărut în nişte
fotografii prezentate de revista Science News. S-au emis atunci
teorii ferm susţinute potrivit cărora aceste furtuni magnetice
97
creau o atmosferă capabilă să restaureze civilizaţia pe Marte.
Calota de gheaţă şi norii extrem de bogaţi asigurau suficientă
umezeală, oxigenul şi celelalte componente nece-sare apariţiei
vieţii organice. Lowell a fost unul dintre puţinii oameni care au
asistat direct la acest fenomen. Teoriile sale referitoare la viaţa
pe Marte au fost controversate şi contes-tate de gândirea
ştiinţifică modernă. Chiar dacă este să credem toate datele
oferite de ştiinţa convenţională şi conclu-ziile la care au ajuns
oamenii de ştiinţă moderni, nu putem să nu observăm cel puţin o
neconcordanţă în gândirea lor. Savan-ţii actuali pornesc de la
premisa că Marte din timpul lui Lowell este acelaşi ca şi Marte
actual. Orice scenariu este însă posibil. Mi s-a spus chiar că
Lowell era pe punctul de a descoperi un experiment major de
călătorie în timp prin care civilizaţia noastră încerca să
transforme Marte într-o planetă locuibilă.
Dacă examinăm datele disponibile (şi mai sunt încă destule
pe care trebuie să le consult14), putem trage concluzia că
observaţiile ştiinţifice ale lui Lowell au condus la contac-tarea
acestuia de către extratereştri sau de către oameni din viitor.
Este la fel de posibil ca fiinţele respective să fi fost chiar marţieni
pur-sânge. O altă variantă este că şcolile misterelor i-au furnizat
informaţii referitoare la anumite anomalii stranii din sistemul
nostru solar. Această teorie pare cât se poate de credibilă dacă
ţinem seama că Lowell cunoştea informaţii din categoria celor cu
care se ocupă în mod curent şcolile misterelor. Spre exemplu, el
ştia că pe planeta Neptun există un efect gravitaţional cu mult
înainte ca societatea în ansamblul ei să accepte acest lucru.
Această informaţie a condus în cele din urmă la descoperirea
planetei Pluto de către comunitatea ştiinţifică, după moartea lui
Lowell. Era de asemenea conştient de existenţa planetei Vulcan.
Este vorba de o planetă mică, ce orbitează în jurul soarelui în
interiorul lui Mercur. Descoperirea ei a generat un adevărat
scandal, pe care NASA şi alţi astronomi moderni refuză să-l
accepte. O altă informaţie cu totul neobişnuită pe care o cunoştea
14
Până la momentul apariţiei acestei cărţi nu am reuşit să găsesc nici una din cărţile lui Lowell, dar am vorbit cu unul din
reprezentanţii Observatorului de la Flagstaff. Acesta m-a informat că este posibil să consult arhivele Observatorului, dar nu îmi pot
trimite cărţi prin poştă. Este necesar să vizitez magazinul cu suveniruri în persoană. Se pare că va fi necesar să fac cândva o nouă
excursie.
98
Lowell era faptul că planetele mai au şi o a treia mişcare, în
afara celei de rotaţie şi a celei de revoluţie în jurul soarelui,
despre care foarte puţini oameni vorbesc. Este vorba de o
mişcare lentă de rotaţie pe axa nord/sud. Va veni o vreme când
planetele vor fi complet inversate, astfel încât soarele va răsări la
vest şi va apune la est, aşa cum se întâmplă deja cu Uranus şi cu
Neptun.
Viziunea lui Lowell ne indică faptul că urma o anumită cale
iniţiatică. Deşi a suferit de o moarte subită, dacă este să credem
presa populară a vremii, el a lăsat în urma sa o moştenire extrem
de importantă.
Chiar şi după moartea lui Lowell, în ziarele epocii domnea
un entuziasm generalizat cu privire la existenţa vieţii pe planeta
roşie. Marte era atât de puternic prezent în conştiinţa socială a
vremii încât Comandantul Operaţiunilor Navale şi Directorul
Departamentului de Transmisiuni al Armatei au dat ordin în
anul 1924 ca staţiile radio să nu comunice între ele pe perioada
cât Marte se afla în cea mai strânsă opoziţie faţă de pământ din
acest secol. În New York Times au apărut chiar articole în care se
vorbea de receptarea unor semnale venite de pe planeta roşie
care nu aveau nici un sens, dar care, reprezentate grafic, scoteau
în evidenţă faţa unui om! Unul din aceste articole este reprodus
integral pe pagina următoare. Vom vorbi mai târziu în această
carte de un experiment în care s-a încercat o călătorie în timp în
anul 1923. Ne putem întreba pe bună dreptate dacă există vreo
corespondenţă între acel experiment, dispariţia canalelor lui
Lowell şi faţa transmisă de pe Marte în anul 1924.
Pagina cu articolul:
SEMNE DE PE MARTE ÎNTR-UN FILM RADIO DE 10
METRI
Dr. Todd va studia fotografiile recent înregistrate, alcătuite
din misterioase puncte şi liniuţe.
WASHINGTON, 27 august–developarea unui film fotogra-
fic obţinut prin prelucrarea unor semnale radio în timpul
perioadei de 29 de ore în care Marte s-a aflat la distanţa cea mai
99
mică faţă de pământ a adâncit misterul punctelor şi liniuţelor
recepţionate de operatori separaţi de la mai multe staţii din ţară.
C. Francis Jenkins din Washington, inventatorul unui
aparat pe care l-a numit „maşina de transmisie continuă a
mesajelor radio-fotografice” a fost rugat de dr. David Todd,
profesor emerit de astronomie la Amherst şi organizator al
societăţii internaţionale de „ascultare” a semnalelor provenite de
pe Marte, să facă această înregistrare.
Filmul, cu o lungime de 10 metri şi o lăţime de 15 centi-
metri, prezintă un aranjament alb-negru de puncte şi liniuţe,
marcate de intervale care dau naştere unei feţe umane desenată
schematic.
„Personal, nu cred că rezultatele obţinute au vreo legătură
cu Marte”, a declarat domnul Jenkins. „După părerea mea,
sunetele înregistrate sunt rezultatul interferenţei semnalelor
radio. Filmul prezintă o faţă umană, care se repetă la intervale
de o jumătate de oră. Este o curiozitate pe care nu o putem
explica”.
Citatul de mai sus reproduce textual un articol apărut pe
pagina a şasea a ediţiei New York Times din 28 august 1924.

Merită să ne întrebăm de ce nu s-a găsit nimeni dispus să

analizeze mai profund diferitele puncte de vedere referitoare la
planeta Marte. Literatura de popularizare pe marginea acestui
subiect a tratat întotdeauna povestea cu o superficialitate
maximă. În mod evident, informaţiile referitoare la Marte au
fost ocultate în mod deliberat. Este suficient să analizăm
povestea vieţii lui Jules Verne pentru a ne da seama de acest
lucru. Celebrul autor a scris de existenţa a două luni care se
învârtesc în jurul lui Marte cu mult înainte ca acestea să fie
descoperite în mod oficial de Asaph Hall, în anul 1877. Pe lângă
faptul că se afla în contact cu cei mai proeminenţi savanţi ai
vremii, Verne avea legături extinse cu diferite societăţi secrete şi
mistice, printre care se numărau Golden Dawn, OTO şi
Societatea Teozofică.
100
 Cu un secol înainte, Jonathan Swift menţiona deja cele două
luni în celebra sa carte, Călătoriile lui Guliver. El a făcut chiar o
serie de observaţii extrem de pertinente referitoare la orbitele lor
şi la distanţa faţă de planeta-mamă. Pare evident că cei doi
scriitori făceau parte din societăţi secrete sau aveau acces la
anumite scrieri străvechi. Poetul grec Homer a scris şi el despre
cei doi bidivii ai lui Marte, pe care i-a numit Phobos (teama) şi
Deimos (fuga sau panica). Aceştia erau caii care trăgeau carul
zeului Marte. Când Asaph Hall a descoperit cele două luni ale lui
Marte, el le-a dat numele cu care erau cunoscute în Antichitate
(Phobos şi Deimos). Dacă mergem şi mai departe cu analiza
noastră, putem găsi un veritabil rezer-vor de informaţii
referitoare la Marte, menţionate în scrieri străvechi şi chiar în
Scriptură.
Textele din Antichitate menţionează că întreaga noastră
percepţie asupra timpului a fost profund influenţată de planeta
Marte. Însuşi calendarul nostru are la bază activitatea acestei
planete. Totul a început prin observarea de către scribii biblici a
mişcărilor planetei Marte. Întrucât aceşti scribi nu trăiau foarte
mult, evaluarea unor perioade mai lungi de timp depindea de
calendarul acestor mişcări. În acele timpuri, istoria era privită
cu alţi ochi decât în prezent, considerându-se că prezentul este
puternic influenţat de ea.
Potrivit acelor observatori din vechime, între Marte şi
Pământ exista o orbită perfect rezonantă 15. Marte avea nevoie de
exact 720 de zile pentru a efectua o rotaţie completă în jurul
soarelui, în timp ce pământul avea nevoie de 360 de zile. La
şcoală ni se predă că anticii au estimat greşit durata unui an la
360 de zile, în timp ce oamenii de ştiinţă moderni au descoperit
că durata completă este de 365,25 de zile. Cât de uşor ne este să-i
acuzăm pe cei din vechime de o cunoaştere greşită!
Scribii au remarcat că Idele lui Marte (15 martie) şi data de
26 octombrie sunt momentele în care cele două planete se
apropie cel mai mult. Nu întâmplător, cele două date au devenit
punctele cardinale ale calendarului. Idele lui Marte au marcat
15
Energia liberă are la bază acest model, în care două corpuri aflate pe orbite diferite îşi influenţează reciproc câmpurile armonice.
101
începutul primăverii şi sfârşitul iernii, în timp ce data de 26
octombrie a marcat ziua recoltei şi sfârşitul anului la vechii celţi
şi la alte popoare din Antichitate16.
Un alt lucru pe care l-au observat istoricii din Antichitate a
fost acela că la fiecare 108 ani, Martie se apropie înspăimân-
tător de mult de pământ. Există relatări care afirmă că Marte se
apropia atât de tare de pământ încât unii oameni puteau vedea
efectiv ce se întâmplă pe el, inclusiv canalele care existau pe
planetă. Cel puţin o sursă afirmă că atmosfera pământului era
acoperită cu o peliculă de apă care acţiona ca o lentilă capabilă
să mărească toate corpurile cereşti, şi cu atât mai mult pe Marte,
care se afla extrem de aproape de pământ. Se pare că folosirea
greşită a unor arme de tip laser a provocat colapsul acestei
pelicule de apă, care a inundat pământul într-un veritabil potop.
În cele din urmă, această apropiere a celor două planete a
provocat un câmp gravitaţional atât de puternic încât s-a produs
un cataclism major. Evident, este posibil ca el să fi fost influenţat
şi de alţi factori, de pildă, o interferenţă a planetei Venus.
Cataclismul este descris în Biblie ca un eveniment major. În
Bătălia de la Beth-horun, descrisă în Cartea lui Iosua, se
vorbeşte de cea mai lungă zi a lui Iosua, în care s-au făcut
ritualuri pentru prevenirea acestui eveniment. Se spune aici că
poporul biblic a înconjurat zidul în fiecare zi, până la Sabat.
Într-o zi, oamenii au înconjurat de şapte ori zidul, momentul
fiind reţinut de istorie ca ziua în care soarele a rămas nemişcat.
Se pare că cele două planete aproape că s-au izbit una de
cealaltă, iar pe Marte s-a produs un cataclism major. Pământul
s-a cutremurat şi el, iar zidurile Ierihonului s-au prăbuşit.
În ziua în care soarele a rămas nemişcat, condiţiile fizice au
făcut ca ziua să aibă 28 de ore. În consecinţă, pământul a câştigat
în viteză (la fel ca un electron) şi a primit un impuls energetic
care a făcut ca perioada de revoluţie în jurul soarelui să se
prelungească cu 5,25 de zile. La rândul ei, orbita lui Marte s-a
16
Cândva, martie (luna lui Marte) a fost considerată prima lună a anului. Acest lucru este ilustrat şi de calendarul nostru gregorian,
care foloseşte următoarele denumiri: septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie, adică luna a şaptea, a opta, a noua şi a zecea.
Altfel spus, septembrie este a şaptea lună de la prima lună a calendarului – martie, octombrie este a opta, etc.
102
modificat, durata de revoluţie scurtându-se de la 720 de zile la
686,5 zile. Astrologii vremii (toţi astronomii acelor timpuri erau
simultan şi astrologi) au început să calculeze schimbările şi şi-au
dat seama că echinocţiile şi solstiţiile şi-au schimbat datele
corespondente. Întrucât Templul lui Solomon şi alte temple erau
construite astfel încât să coincidă cu anumite evenimente cereşti
(de multe ori, afişând umbre sau manifestând alte fenomene
curioase), ele au trebuit recon-struite, căci poziţia lor deviase cu
6º faţă de cea anterioară. Astfel, începutul primăverii s-a
modificat de la data de 15 martie la 21 martie. Această perioadă
de reînnoire a fost marcată de zeiţa Ishtar, identificată cu Venus
(aşa cum spuneam mai devreme, se pare că planeta Venus a fost
implicată în acest eveniment cosmic care s-ar fi putut solda cu o
coliziune între cele două planete). Un festival păgân o sărbătorea
pe Ishtar în această perioadă a anului şi însuşi cuvântul Paşti
(n.n. Easter în limba engleză, citit Istăr) derivă de la numele
acestei zeiţe.
Pe de altă parte, zodiacul astrologic începe cu Berbecul (Aries în
limba engleză), identificat cu Ares, zeul grec al războiului.
Romanii i-au dat lui Ares numele de Marte. Evident, constelaţia
Berbecului este guvernată de Marte. Toate aceste informaţii
demonstrează în mod clar că întregul nostru sistem de marca-re
a timpului îl consideră pe Marte forţa primordială a cerului.
Cele 5,25 de zile adăugate la data de 26 octombrie au condus
la marcarea zilei recoltei la 31 octombrie. În prezent, această zi
este celebrată în SUA ca Allhallows Eve sau Halloween. Pentru
strămoşii noştri, această zi era extrem de importantă, iar druizii
sărbătoreau Anul Nou la data de 1 noiembrie, sau Samhain.
După cum se poate observa, Halloween este în realitate o
celebrare a lui Marte. Între altele, simbolizează transmigraţia
sufletelor de pe Marte pe pământ.
Marele cataclism care s-a produs între Marte şi pământ a
mai avut şi o altă influenţă asupra percepţiei noastre asupra
timpului. Potrivit unuia dintre calendarele antice, acest eveni-
ment s-a produs în anul 1440 î.Ch. Un alt calendar îl plasează în
anul 1404 î.Ch, la o diferenţă de 36 de ani. Acesta este un număr
103
cheie, întrucât anumite tradiţii consideră că el simboli-zează
numărul anilor pe care i-a trăit Christos, viaţa sa având o
influenţă supremă asupra conştiinţei umane. Evident, există şi
şcoli ale misterelor care susţin că vârsta până la care a trăit
Christos a fost de 33 de ani. Nu acest lucru este important, ci
faptul că şcolile misterelor pot merge până acolo încât să
schimbe un întreg calendar pornind de la un eveniment de talia
vieţii lui Christos. Ele încearcă în permanenţă să manipuleze
conştiinţa noastră, în acest caz particular prin folosirea timpului.
În anul 701 sau 731 î.Ch. s-a produs o altă apropiere între
cele două planete documentată de scribi. Făcând calculele, ei au
descoperit că ciclul la care se repetă acest eveniment este de 108
ani. Altfel spus, în istoria umanităţii s-a produs câte un asemenea
cataclism la fiecare 108 ani. Schimbările de pe pământ erau
legate de această ciclicitate. Istoria acestor dezastre şi a terorii pe
care o instaura Marte de câte ori se apropia de pământ i-au adus
acestei planete reputaţia sa de planetă a luptelor şi a focului.
Potrivit ştiinţelor oculte, pământul este situat pe o orbită-
leagăn, care favorizează viaţa. În Antichitate, Marte s-a aflat pe
aceeaşi orbită-leagăn şi în mod normal ar fi trebuit să fie centrul
vieţii în sistemul nostru solar. În viitor, pământul va ieşi din
această orbită-leagăn, iar cea care va intra în ea va fi Venus.
Această ipoteză are la bază faptul că sistemul solar este modelat
după structura atomului, fiind predestinat să se prăbuşească
cândva în sine. Într-un asemenea scenariu, viaţa trebuie să se
mute periodic dacă doreşte să scape de extincţie. Aşa se explică
de ce Marte a lăsat o cicatrice atât de profundă în conştiinţa
pământenilor. A existat cu siguranţă o vreme când am fost
invadaţi şi colonizaţi de marţieni.
Prin secolul XVI sau XVII, data Anului Nou a fost mutată la
1 ianuarie. Scopul acestei mutări era tocmai acela de a îndepărta
spaima oamenilor de Marte şi de a anihila cultul lui Baal. Mulţi
oameni îşi amintesc că Baal era viţelul de aur sau zeul fertilităţii
din filmul Cele zece porunci. Baal a fost totodată şi un mare oraş
al Antichităţii, localizat la nord de Cairo, fiind mai cunoscut
astăzi sub numele de Heliopolis. La fel cum Cairo a fost numit
104
după planeta Marte, cultul lui Baal a fost de origine marţiană.
Evangheliile pomenesc un episod în care apostolul Pavel
condamnă cultul lui Baal pe Colina lui Marte. Legenda lui Moise
din Vechiul Testament povesteşte că acesta a rupt-o cu Baal sau
cu tradiţia marţiană, dar este interesant de notat faptul că
fondatorul hasidismului (o sectă extrem de influentă a misticilor
evrei, foarte bine cunoscută în New York), Israel ben Eliezer pe
numele său real, a preferat să-şi ia numele de Baal Shem Tov.
Poate că ştia să citească printre rânduri, sau poate că avea acces
la informaţii mai puţin discutate în sinagogi.
Există şi anumite dovezi ştiinţifice interesante care susţin
faptul că viaţa a transmigrat de pe Marte pe pământ. Analiza
sângelui locuitorilor vechiului Baal a demonstrat că această
populaţie este identică cu cea galică ce s-a stabilit mai târziu în
Munţii Pirinei şi în localitatea St. Angeles din Italia de astăzi. 60
până la 90% din aceşti oameni au un Rh negativ al sângelui. Deşi
mulţi oameni au auzit de Rh, foarte puţini dintre ei (inclusiv
dintre medici) ştiu că acesta provine de la numele maimuţei
rhesus. Altfel spus, dacă sângele dumneavoastră are un Rh
pozitiv, înseamnă că structura dumneavoastră genetică este
similară cu cea a maimuţei din această specie. De vreme ce au un
alt tip de sânge, putem presupune că aceşti oameni nu provin de
pe pământ. Există rapoarte care demonstrează că guvernele
lumii au făcut studii secrete asupra factorului Rh numai pentru a
studia această influenţă. Mesajul este cât se poate de clar: rasa
galică şi toţi cei care au un Rh negativ al sângelui descind din
marţieni.
Nu este exclus nici ca cei cu Rh pozitiv să provină tot din
marţieni. În cartea GENESET a lui David Wood şi Ian Campbell
se afirmă că s-au făcut studii pe oameni supuşi unei privări
senzoriale complete prin aşezarea într-un tanc cu apă sărată.
După o perioadă de timp petrecută în tanc, ceasurile corporale
care controlează sistemul nervos autonom ale tuturor subiecţilor
experimentului au trecut la un ciclu de 24 de ore şi 40 de minute.
Or, aceasta este exact lungimea zilei marţiene! Nu putem exclude

105
aşadar ipoteza că întreaga noastră structură genetică provine din
timpurile în care planeta Marte ocupa orbita-leagăn.
Toate aceste argumente legate de sorgintea marţiană a
sângelui nostru ne reaminteşte de legendele merovingienilor,
care s-au stabilit în sudul Franţei, fiind cunoscuţi sub numele de
cathari. Potrivit lucrării Sângele sfânt, Graalul sfânt, se crede că
aceşti oameni sunt descendenţii familiei lui Iisus. Există chiar
teorii care susţin că Iisus a continuat să trăiască după data la
care i s-a atribuit moartea, fugind şi stabilindu-se în sudul
Franţei împreună cu Maria Magdalena. Catharii au fost practic
exterminaţi de Inchiziţie, dar în urma lor au rămas legende
foarte bine cunoscute de capetele încoronate din Europa, care se
consideră descendenţi cu sânge albastru ai Casei lui David (din
care făcea parte şi Iisus). Se pune întrebarea firească: era acesta
sânge marţian?
Un lucru este cert: catharii nu au avut atâta putere politică
încât să-l înfrunte pe Papă. De aceea, ei nu şi-au permis să
pretindă deschis că se trag din Iisus, indiferent dacă acest lucru
era adevărat sau nu. De aceea, au preferat să creeze o mişcare
subterană, şi astfel a apărut „creştinismul Graalului”, care
predica aceleaşi mistere străvechi sub forma legendelor creştine.
Această tactică le-a permis merovingienilor să scape de mânia
Bisericii. Mişcarea Graalului a ajuns la apogeu odată cu
legendele despre Regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde. Se
spune că aceşti cavaleri au căutat Sfântul Graal, despre care
credeau că ar conţine sângele lui Christos. Regatul lor legendar
era cunoscut sub numele de Camelot, care nu înseamnă altceva
decât Oraşul lui Marte17.
Mai există un aspect despre care merită să discutăm atunci
când vorbim despre sânge. Cuvântul blood derivă de la rădăcina
indo-europeană bhlo, care înseamnă a germina sau a înflori, care
ne duce cu gândul la ideea de matrice cristalină a creşterii, şi
deci la conceptul geometriei sacre şi al principiului florii vieţii.

17
Jon Singer este cel care a descoperit că numele de Camelot provine din Camulodunum, un cuvânt celto-latin. Cumhul era numele
zeului galic/celt pe care romanii îl numeau Marte. Dunum înseamnă „oraş”.
106
 Atunci când studiem aceste legende legate de Marte, de
sângele lui Christos şi de câte şi mai câte, adevărul lor relativ
apare ca fiind mai puţin semnificativ prin comparaţie cu
principiile reale încrustate în cuvinte şi în limbajul folosit, care
transmit un alt mesaj. Din păcate, foarte puţini oameni îşi fac
timp să studieze aceste legende, ca să nu mai vorbim de
codificările ezoterice. Realitatea este că aspectele istorice
prezentate mai sus au fost ascunse mult timp de ochii maselor.
Ele au creat însă un limbaj curios în cultura noastră. De pildă, în
Statele Unite se spune despre cineva care arată mai straniu că
pare să fie un „marţian”. Aceste expresii nu sunt altceva decât o
manipulare psihologică subtilă a conştiinţei umane folosită de
anumite forţe oculte care se prevalează de limbajul specific
culturii noastre. Un om care provine de pe Marte nu poate avea
nici o credibilitate (întrucât arată ridicol). Ridiculizarea este
unul din cele mai puternice mijloace de dezinformare. Ori de
câte ori vă confruntaţi cu ea, merită să vă întrebaţi dacă nu
cumva cineva doreşte să încetaţi orice investigaţie suplimentară a
subiectului în cauză.

Capitolul 18
Moştenirea marţiană
Din multe puncte de vedere, OZN-ologia modernă a început
prin anii 40, odată cu contactele stabilite de George Hunt
Williamson şi George Adamski. Williamson era un profesor de
arheologie despre care se spune că a stat la baza personajului
Indiana Jones şi ne-a lăsat numeroase informaţii legate de
Marte. Întrucât în vremea lui contactele cu extratereştrii şi
povestirile despre răpiri nu erau luate foarte în serios,
experienţele şi descoperirile sale au fost ignorate în timpul vieţii
lui.
Williamson a predat arheologia la Universitatea din
Colorado, dar a pierdut dreptul de a profesa la catedră din cauza
scrierilor sale despre OZN-uri şi a părerilor sale care
contraveneau celor oficiale. O mare parte din controversatele
107
sale afirmaţii se referă la o colonie de marţieni trimisă pe
pământ.
Potrivit acestei istorii, rasa care s-a stabilit iniţial pe pământ
s-a numit Rasa Străveche a lui Elohim (care înseamnă primul
născut). Intenţia acelor oameni era de a-şi continua evoluţia pe
planeta noastră. La vremea respectivă, rasa umană care exista
pe pământ de-a abia se ridicase în două picioare şi nu era foarte
evoluată18.
Elohimii erau un popor cu o înaltă civilizaţie tehnologică.
Deşi nu erau foarte evoluaţi din punct de vedere spiritual, ştiau
ce paşi trebuie să parcurgă şi se aşteptau să aibă nevoie de foarte
mulţi ani pentru a progresa în direcţia anticipată de ei. Îşi
spuneau oameni (humans) deoarece cuvântul HU însemna în
limba lor „Întregul spectru al culorilor lui Dumnezeu”.
Considerau că frecvenţa totală a lui Dumnezeu era dată de
totalitatea spectrului electromagnetic. „Hu” este omonimul
perfect al cuvântul hue (nuanţă de culoare), ceea ce explică
derivaţia actuală a cuvântului om (human).
În viziunea lui Williamson, elohimii au colonizat planeta
Marte înaintea pământului, lăsând în urma lor istoria scrisă a
vieţii pe acea planetă. Pe vremea când Marte se afla încă pe
orbita-leagăn, la suprafaţa planetei existau diferite forme de
viaţă. Pe măsură ce orbita s-a schimbat, climatul de la suprafaţă
a devenit instabil. Îngheţurile şi topirea gheţurilor se succedau cu
rapiditate. Inundaţiile au lărgit canalele deja existente. Populaţia
era foarte afectată, motiv pentru care s-a luat decizia mutării ei
pe altă planetă. Cei suficient de evoluaţi din punct de vedere
spiritual şi-au putut schimba modalitatea de existenţă şi au
rămas pe planeta Marte, dar într-o altă dimensiune, la fel ca
marţienii descrişi de Ray Bradbury în lucrarea sa, Cronici
marţiene. Cei care nu erau suficient de evoluaţi pentru a-şi
schimba frecvenţa de vibraţie au fost însă nevoiţi să se mute într-
un alt mediu pentru a putea supravieţui. Ei au folosit maşini de
călătorie în timp sau nave spaţiale şi s-au mutat pe pământ în
18
Există speculaţii potrivit cărora Elohim a tatonat multă vreme pământul înainte de a se stabili aici, pentru a se asigura că dinozaurii
vor dispărea. El a aplicat un plan de creaţie destinat transformării planetei într-un loc locuibil pentru diferite rase umane.
108
forma lor fizică. Mai târziu, lor li s-au alăturat cei care s-au
reîncarnat dintr-un corp marţian într-unul terestru.
Povestea lui Williamson este incredibilă, dar se potriveşte de
minune cu cele discutate de noi în capitolul anterior. Încă şi mai
interesante sunt afirmaţiile lui potrivit cărora o mare cantitate
de informaţii a fost scrisă pe „pergamente”, care erau de fapt
nişte simboluri geometrice „încrustate” în cristale. Ironia sorţii
face ca acest format să fie identic cu cel din biblioteca magică a
cristalelor lui Eloi (de remarcat şi asemănarea de nume cu
Elohim) de care vorbeşte H.G. Wells în celebra sa carte, Maşina
timpului. De fapt, încrustările de care vorbeşte Williamson nu
erau deloc încrustări, ci structuri geometrice minuscule formate
din tonalităţi auditive. Pentru ochiul liber, ele apar ca nişte pete
în interiorul unui cristal, dar o analiză microscopică ar arăta cu
totul altceva.
Există oameni care consideră că George Hunt Williamson a
fost primul om din istoria modernă căruia i s-a permis să treacă
de porţile înţelepciunii antice, întâlnindu-se cu „păzitorii
porţilor”. El a aflat de existenţa acestor cristale într-o expediţie
în Munţii Anzi în care a ajuns la Mânăstirea celor Şapte Raze.
Aşa cum este normal, întoarcerea în civilizaţie şi relatarea
incredibilei sale poveşti au stârnit un interes enorm. Foarte mulţi
oameni doreau să afle ce se ascunde dincolo de aceste şcoli ale
misterelor şi ce înseamnă de fapt să fii adept. La toată această
intrigă se mai adaugă şi şcoala iniţiatică a lui Madame
Blavatsky, în care se vorbea de egipteni, atlanţi, sirieni şi alte
mişcări considerate esenţiale în crearea diferitelor şcoli ale
misterelor.
Exact în perioada în care Williamson stabilea contactele
sale, în partea opusă a planetei s-a produs o mare resurgenţă a
interesului faţă de Marte. Cel de-al Treilea Reich tocmai
descoperise un alt aspect al istoriei marţiene prin cercetările
arheologice pe care le-a făcut în Tibet. Diferite artefacte desco-
perite acolo au scos la iveală o istorie care îşi avea începutul pe
Marte. Interesant este faptul că acestea corespundeau cu
descoperirile lui Williamson din Anzi. Conform spuselor lui
109
Williamson, aceste înregistrări datau dintr-o perioadă veche de
450.000 de ani, mergând până la un milion de ani. El a fost izbit
de faptul că nativii din Anzi desenau hărţi ale lui Marte pe vasele
lor din lut, care prezentau locaţii geografice de la suprafaţa
planetei.
Atât în America de Sud cât şi în Orientul Îndepărtat, cele
mai importante informaţii legate de aceste artefacte se refereau
la nişte tăbliţe de cristal pe care erau ilustrate tehnici de elevare
a conştiinţei umanităţii. Printre acestea se numărau reprezentări
geometrice care creau o iluzie tridimensională, invocând astfel
posibilitatea existenţei unei a patra dimensiuni, şi deci a
transcendenţei. Fiecare desen separat reprezenta un proces în
sine, o veritabilă şcoală de gândire. Adeptul nu putea trece la
următorul proces decât după încheierea celui anterior.
Artefactele de acest fel au fost deliberat ascunse în aşa-
numitele „locuri secrete ale leului”. Aşa se explică aşezarea
simbolică a leilor (atât în varianta occidentală, cât şi în cea
orientală, mult mai bogat decorată) la intrarea în clădiri, ca
păzitori ai pragului. Dintre aceste locuri secrete, cele mai sacre
între toate, imposibil de accesat la ora actuală (atât în
dimensiunea fizică cât şi în plan interdimensional) sunt
piramidele de la Shensi. Acestea sunt localizate în China, chiar la
ieşirea din Tibet. La Shensi există zece piramide principale, alte
trei mai mici şi trei tipuri de sfincşi. Influenţa Celui de-al Treilea
Reich în această zonă a luat sfârşit prin invadarea regiunii
Tibetului de către armatele lui Mao Tse Tung, care au ucis
nenumăraţi călugări şi au lăsat în urma lor numai dezolare.
Dacă ne gândim la piramidele din Shensi, motivaţiile acestei
invazii apar într-o lumină nouă, căci teritoriul pe care l-au lăsat
în urma lor a rămas al nimănui inclusiv la ora actuală.
În viziunea lui Williamson, aceste piramide reprezintă
ultimul sigiliu care trebuie rupt pe această planetă. Dacă ar
putea fi deschise, ştiinţa pierdută a intrării în reţeaua
morfogenetică a pământului ar putea fi redescoperită. Acest
lucru ar permite nu doar accesul la o energie liberă, ci şi o
întreagă schimbare de conştiinţă a umanităţii. Măcelul călugă-
110
rilor a început la scurt timp după ce naziştii au aflat de la ei
această informaţie.
Gândirea americană normală a epocii pe care o trăim nu
poate accepta decât cu mare greutate ideea că aceste tăbliţe pot
proveni de pe Marte. Dacă ne aducem aminte de corespon-denţa
care există între Cairo şi Marte, nu trebuie să ne surprindă
faptul că aceeaşi lecţie o putem descoperi şi în Egipt.

Capitolul 19
Înţelepciunea pierdută
Am afirmat într-un capitol anterior că sub Marea Piramidă
de la Gizeh există o alta, inversată, care face legătura cu Sfinxul
printr-un coridor subteran. Structura are o vechime de
aproximativ 39.000 de ani, având aceeaşi vârstă ca şi piramidele
din Shensi. Cunoscut sub numele de Sala Cunoaş-terii, acest
coridor conţine inscripţii pe ziduri ale unor simboluri geometrice
sacre transmise din generaţie în generaţie încă de pe timpul lui
Tahuti. Ele alcătuiau legea lui Tahuti, cunoscută şi sub numele
de „Legea lui Unu”, predată ulterior de şcolile misterelor
intitulate Ochii lui Horus.
În mitologia egipteană, Horus era considerat fiul lui Osiris şi
al lui Isis, şi fratele lui Set sau Seth. Osiris a fost ucis de Set, care
i-a tăiat trupul în 14 bucăţi şi le-a împrăştiat pe întregul pământ.
Strivită de durere, Iisis a adunat rămăşiţele soţului ei, cu
excepţia penisului. Celălalt fiu, Horus, şi-a răzbunat tatăl
ucigându-l pe Set şi descoperind inclusiv penisul tatălui său.
Osiris a fost apoi readus la viaţă şi a devenit liderul lumii
subterane, judecându-i pe morţi înainte de următoarea lor
încarnare. Cât despre Horus, acesta a devenit domnul lumii
exterioare.
Mitul conţine o simbologie interesantă, dacă ar fi să ne
referim doar la geometrie. Cele 13 bucăţi din trupul lui Osiris
reprezintă cele 12 sfere unite în jurul unei sfere centrale de
aceeaşi dimensiune. Cea de-a 14-a bucată reprezintă cele 14
111
faţete care se formează în jurul sferelor dacă acestea sunt
înconjurate de o suprafaţă plană. Întrucât corpul său a fost tăiat
în 13 bucăţi, Osiris a devenit liderul lumii subterane, căci sub
suprafeţele plane există 13 sfere. Horus a găsit cea de-a 14-a
bucată din trupul tatălui său, devenind astfel domnul lumii
exterioare.
Aşa cum am mai afirmat, Tahuti este prezentat în diferite
ipostaze în mitologia egipteană. Între altele, el a fost medicul care
a vindecat ochiul lui Horus. Se spune că Horus şi-a pierdut
ochiul, iar Tahuti i l-a restaurat. Legenda afirmă că a făcut
acelaşi lucru şi pentru alţi zei, aşa că îl putem considera un
medic al percepţiei. Pe măsură ce geometria evoluţiei şi-a
continuat dezvoltarea, s-au făcut greşeli, pe care Tahuti le-a
reparat.
Acest concept al îmbunătăţirii percepţiei a condus în timp la
apariţia şcolilor intitulate Ochiul lui Horus. Acestea erau
împărţite în Ochiul Drept al lui Horus şi Ochiul Stâng al lui
Horus. În fiziologie, ochiul drept corespunde emisferei cerebrale
stângi, a cărei natură este intelectuală, liniară şi analogică. Nu
este de mirare că Ochiul Drept al lui Horus se preocupa exact de
aceste aspecte ale funcţiilor umane. Ochiul stâng corespunde
emisferei cerebrale drepte, a cărei natură este intuitivă sau
creativă. Deloc întâmplător, Ochiul Stâng al lui Horus se ocupa
exact de aceste aspecte.
Scopul suprem al acestor şcoli era fuziunea structurii cris-
taline a celor două emisfere cerebrale. Când adeptul reuşea acest
lucru în timpul riturilor de iniţiere, din fruntea sa era secretat un
praf de aur alb. Fenomenul era cunoscut ca Ilumi-narea
Ochiului lui Horus sau deschiderea celui de-al treilea ochi. În
realitate era vorba de un proces chimic care făcea ca glanda
pituitară din creier să secrete o veritabilă cascadă de hormoni în
regiunea care corespunde celui de-al treilea ochi. Riturile de
iniţiere erau astfel realizate încât să genereze o stare de armonie
între câmpurile energetice ale corpului şi reţeaua morfogenetică
a pământului. De altfel, însuşi cuvântul „hormon” este uluitor de
apropiat de termenul „armonie” (n.n. harmony în limba engleză),
112
fiind probabil un derivat al acestuia. Riturile de iniţiere vizau
cele şapte sigilii ale corpului (care corespund glandelor
endocrine), cunoscute şi ca cele şapte chakra-e. Apogeul era atins
prin ruperea celui de-al şaptelea sigiliu, care echivala cu
„deschiderea marii cărţi” şi conducea la părăsirea corpului fizic
prin atingerea transcendenţei.
Acest lucru ne arată că a existat un timp în istoria
umanităţii în care adepţii practicau un procedeu special care le
permitea să iasă din corpul fizic şi să îşi atingă adevăratul
potenţial al spiritului uman. Se nasc în mod firesc o serie de
întrebări. Mai întâi de toate, în ce consta acest procedeu? În al
doilea rând, dacă erau atât de buni, de ce nu au reuşit acei
oameni să facă cunoscut procedeul şi în rândul restului
populaţiei?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt legate de ritmurile
mecanicii orbitale a pământului şi ale sistemului nostru solar,
îndeosebi prin raport cu centrul galaxiei noastre. Să vedem mai
întâi în ce fel se manifestă aceste ritmuri din perspectiva
conştiinţei sociale.
A existat în istoria umanităţii o perioadă în care oamenii
erau foarte avansaţi, având cu uşurinţă acces la înţelepciune,
dacă doreau acest lucru. Ei au decis însă să înmagazineze această
înţelepciune în temple, sub tutela preoţilor. Păstrătorii acestei
înţelepciuni au devenit în timp foarte puţin cunoscuţi. Lao Tzu a
fost un asemenea exemplu. Potrivit legendei, el a fost un înţelept
care s-a decis să părăsească viaţa socială. Când se afla însă pe
punctul de a ieşi din civilizaţie, păzitorul porţii l-a oprit şi i-a
cerut să îşi noteze pe hârtie viziunile. Astfel a apărut Tao Te
King sau Cartea lui Tao, după care Lao Tzu s-a retras în pădure
şi nu a mai fost văzut niciodată. Dacă privim această legendă în
lumina informaţiilor prezentate în această carte, este evident că
Lao Tzu a străpuns vălul dimensiunii noastre şi a părăsit-o.
Faimosul păzitor al porţii din legenda chineză reprezintă o
analogie evidentă cu păzitorii porţilor acestei dimensiuni. Cine
studiază taoismul cu ajutorul cărţii lui Lau Tzu îşi dă seama că
principalul atribut al acestuia nu era înţelepciunea, virtutea sau
113
percepţia, ci obscuritatea! Explicaţia îşi are rădăcinile în
conştiinţa epocii, care, vă vine să credeţi sau nu, era bazată pe
fizica hiperdimensională. Să argumentăm.
La fel cum pământul şi luna se învârtesc în jurul soarelui,
acesta din urmă se învârteşte la rândul lui în jurul centrului
galactic al universului nostru, cunoscut uneori şi sub numele de
Soarele Negru sau punctul de referinţă zero. La fiecare 26.000 de
ani (numărul este aproximativ) pe pământ se petrece un
eveniment numit Precesiunea Echinocţiilor, care face ca în
fiecare an sideral punctul exact al echinocţiului (care poate fi
văzut pe cerul nopţii) să se mute un pic mai la vest pe orizont.
Spre exemplu, dacă privim orizontul în momentul echinocţiului
de primăvară şi vedem constelaţia Berbecului, aceasta va apărea
în punctul X. În anul următor, la acelaşi echinocţiu, el va fi
deplasat puţin mai la vest, dar nu suficient de mult pentru ca
mutarea să poată fi observată cu ochiul liber. Motivul acestei
mutări este legat de atracţia gravitaţională exercitată asupra
pământului de soare şi de lună, care modifică puţin axa
pământului, făcând-o să se încline. De-a lungul unei perioade de
aproximativ 26.000 de ani mişcarea către vest a echinocţiului
face un cerc complet, revenind în locul din care a plecat. Această
perioadă este numită yuga.
Întrucât axa pământului se înclină în timpul unei yuga,
planeta noastră se apropie de soarele negru timp de o jumătate
de yuga, după care se îndepărtează de el timp de o altă jumătate
de yuga. Soarele negru este sursa luminii în universul nostru
local. De aceea, îndepărtarea de el este numită o rotaţie negativă,
întrucât înseamnă practic o îndepărtare de sursa de lumină.
Invers, apropierea de el este numită rotaţie pozitivă, întrucât
înseamnă o apropiere de lumină. Fiecare asemenea perioadă
durează aproximativ 13.000 de ani.
Din perspectiva corespondenţelor universale, acest lucru
înseamnă că fiecare rotaţie a electronilor se schimbă la fiecare
jumătate de yuga. Altfel spus, electronii din interiorul atomilor
care alcătuiesc lumea noastră fizică se apropie de lumină exact în
perioada în care pământul nostru se apropie de lumină. Acelaşi
114
lucru este valabil şi în ceea ce priveşte rotaţia negativă, de
îndepărtare de lumină şi apropiere de întuneric. Din perspectiva
evoluţiei, apropierea de lumină echivalează cu evoluţia propriu-
zisă, în timp ce îndepărtarea de ea este sinonimă cu un proces de
involuţie.
În epoca pe care o trăim ne pregătim să intrăm în Era
Vărsătorului, care corespunde începerii unei noi rotaţii pozitive
(de apropiere faţă de centrul luminos). Vălurile întunericului
încep să se risipească, ceea ce explică scoaterea la lumină a unor
informaţii precum cele din această carte. În trecut, momentul
îndepărtării de lumină a coincis cu sechestrarea cunoaşterii de
către marea preoţime. Excesele acesteia au cauzat o involuţie de
proporţii a conştiinţei umane. Evident, cunoaşterea dobândită nu
se pierde niciodată definitiv, aşa că mai este încă posibil să ne
redobândim moştenirea pierdută.
Repercusiunile acestei schimbări majore de conştiinţă nu au
încă un impact deplin asupra noastră. S-au produs deja câteva
schimbări esenţiale pe pământ de la publicarea primei noastre
cărţi, iar unii oameni anticipează chiar o schimbare a polarităţii
planetei. Există nenumărate teorii referitoare la evenimentele
care urmează să se petreacă, dar nu considerăm necesar să ne
pierdem în speculaţii. Există destui oameni care se ocupă cu aşa
ceva.
Mai există un aspect important pe care merită să-l
menţionăm în legătură cu ceea ce se petrece atunci când se face
trecerea de la jumătatea negativă la cea pozitivă a unei yuga (de
la întuneric la lumină). Există numeroase studii ştiinţifice care
atestă acest lucru (inclusiv o analiză extensivă a Universităţii din
Stanford). Este vorba de proprietăţile magneti-ce ale celor doi
poli ai creierului. Întrucât creierul funcţionează la fel ca un
computer, pe baza unor câmpuri bio-electromagne-tice, în cazul
în care câmpul magnetic al pământului îşi pierde din intensitate
sau este afectat într-o altă manieră omul îşi poate pierde complet
memoria. Exact acest lucru se petrece în timpul unei schimbări
de yuga (vă reamintesc că la ora actuală ne aflăm chiar în
mijlocul unei asemenea schimbări).
115
 În trecut, şcolile misterelor au jucat un rol important, scopul
lor fiind acela de a menţine o continuitate de gândire pe pământ,
care include şi amintirea de sine de la o viaţă la alta. Evident,
acest lucru a condus la existenţa unui număr mic de oameni aleşi
care îşi amintesc întreaga cunoaştere, grupaţi în societăţi secrete
precum Iluminaţii, care profită de avantajul lor pentru a
dobândi întreaga putere planetară şi a o folosi în scopurile lor
exclusive.
Dacă reţeaua magnetică a pământului tinde către zero, ne
aflăm cu toţii în pericol de a ne pierde memoria. În cazul unora
dintre oameni pierderea va fi totală. O asemenea catastrofă
poate fi însă evitată prin utilizarea fibrei electromagnetice „din
care suntem confecţionaţi”. Dacă vom învăţa cum putem
comunica cu propriile noastre câmpuri electromagnetice, în
momentul impactului le vom putea modifica astfel încât să ne
putem păstra propriul magnetism. Toate aceste câmpuri
corespund formelor geometrice, dar subiectul este complicat şi
nu face obiectul de studiu al prezentei lucrări.
Sfinxul a fost creat cu scopul de a juca un rol important în
procesul de păstrare a memoriei. Pe măsură ce diferitele epoci
ale evoluţiei se încheie, ele sunt înregistrate în acea bază de date
pe care am numit-o reţeaua morfogenetică a planetei, iar accesul
la ele poate fi făcut din Sala Cunoaşterii aflată în tunelul de sub
Sfinx, în care sunt înregistrate atât trecutul cât şi viitorul, care
pot fi consultate în vederea noului ciclu al evoluţiei. Altfel spus,
consultarea Sălii Cunoaşterii reprezintă un proces de educaţie
care ne poate permite să aflăm în ce constă viitorul nostru.
Scopul acestor înregistrări este de a fi accesate la sfârşitul unei
yuga, pentru a ne reaminti direcţia în care trebuie să mergem şi
înţelepciunea trecutului.
Una din marile teme dezvăluite de cunoaşterea înmaga-
zinată în Sala Cunoaşterii este cea a nemuririi (nu neapărat
trupeşti, cât din perspectiva memoriei). Cel care accesează
această cunoaştere poate dobândi nemurirea, care nu este
altceva decât o continuitate a memoriei. El îşi poate chiar
transcende nivelul actual, ajungând pe nivelul superior de
116
conştiinţă. Aşa cum am afirmat mai sus, acest subiect devine un
măr al discordiei între diferitele şcoli ale misterelor şi elitele
puterii, ale căror avanposturi sunt bancherii internaţionali.
O scurtă retrospectivă istorică ne poate ajuta să înţelegem
mai bine. Se ştie că orice civilizaţie a avut suişurile şi
coborâşurile sale. De regulă, perioadele de ascensiune sunt destul
de bruşte, în timp ce declinurile sunt prelungite şi caracterizate
de o stopare a evoluţiei. Aceste mişcări depind de apropierea sau
îndepărtarea planetei de centrul galaxiei noastre. Dacă dăm
timpul înapoi în perioada creării Sfinxului, vom constata că
civilizaţia umană a atins un moment de apogeu, după care,
13.000 de ani mai târziu, a intrat în declin. Ultima perioadă a
declinului s-a concretizat în distrugerea Atlantidei în urmă cu
13.000 de ani. Evident, odată cu această distrugere a dispărut
inclusiv amintirea culturii sale.
Şcolile misterelor au păstrat însă principalul lor secret,
potrivit căruia câmpul magnetic personal poate fi prezervat în
aşa-numitul ou sau merkabah19, prin rotaţia unor simboluri
geometrice (care guvernează câmpul electromagnetic perso-nal)
într-un proces de vizualizare.
Scopul final al acestor tehnici este acela de a atinge sta-rea
supremă a evoluţiei. Se spune că atunci când vom atinge această
stare de apogeu, umanitatea va începe un proces de transmigrare
de pe această planetă.
Dacă teza susţinută de această carte este corectă, rezultă că
în anii care vor urma vom fi literalmente bombardaţi de
informaţii rămase ascunse timp de milenii la rând. Speranţa
noastră este că Era Vărsătorului va fi una a iluminării şi
înţelegerii. Pe de altă parte, deşi informaţiile ne vor bombarda de
pretutindeni, ar fi o prostie să credem că totul se va petrece lin,
fără nici un efort din partea noastră. Din fericire, se simte deja
un mare optimism din partea celor care doresc să înveţe din

19
Cuvântul merkabah este derivat de la mer – forţa vieţii (care înseamnă şi a-ţi aduce aminte sau a gândi), ka – suflet şi bah – vehicul
care transportă (sufletul). Altfel spus, avem de-a face cu un vehicul care transportă sufletul, cu proprietăţi interdimensionale. Nu
întâmplător, acest vehicul este folosit atunci când omul doreşte să călătorească dintr-o dimensiune în alta.
117
trecutul îndepărtat al umanităţii pentru a-şi programa în
consecinţă viitorul.
În clipa în care această carte este scrisă, ne apropiem de
„momentul final”. Foarte mulţi adepţi New Age vorbesc de
celebrul calendar maya, care se încheie brusc în anul 2012, iar
creştinii ne reamintesc de Apocalipsă şi de Armageddon. Dincolo
de toate, este cert că circulă şi o sumedenie de prostii referitoare
la „sfârşitul timpului”. Mulţi oameni îşi exprimă teama că
pământul va suferi mutaţii majore şi că o mare parte din SUA se
vor scufunda în ocean, după care se grăbesc să vândă proprietăţi
imobiliare în Montana ascultătorilor creduli. Nu poţi decât să te
minunezi…
Examinând diferite aspecte ale trecutului, putem dobândi o
perspectivă mai bună asupra viitorului. De aceea, ne propunem
să facă o scurtă retrospectivă istorică ce ne va conduce înapoi la
Montauk şi la marile influenţe planetare.

Capitolul 20
Phree-ii şi catholi-ii
Potrivit teoriei yuga de care am discutat în capitolul
anterior, civilizaţia terestră a atins momentul de apogeu în
timpul perioadei Atlantidei, acum 13.000 de ani. În cadrul acestei
perioade, societatea era alcătuită după modelul republicii lui
Solomon, în care toţi cetăţenii erau consideraţi egali, indiferent
dacă erau muncitori sau intelectuali. Toată lumea era educată la
şcoala înţelepciunii, primind diferite grade de absolvire, dar
incluzând toate aspectele conştiinţei. Era un sistem educativ
infinit superior celui pe care îl cunoaştem astăzi. Pe măsură ce
câmpurile energetice au început să-şi schimbe rotaţia, societatea
a căzut în declin. Oamenii continuau să aibă o anumită putere,
dar şi-au pierdut înţelepciunea izvorâtă din apropierea de
centrul galactic. S-a creat astfel o uriaşă polarizare a conştiinţei.
Noua conştiinţă socială se îndrepta către întuneric. Luptătorii
Luminii au devenit o rasă pe cale de dispariţie. Evoluţia celor
118
două polarităţi a condus în cele din urmă la apariţia a două
facţiuni principale: phree-ii şi catholi-ii.
Phree este un cuvânt francez care înseamnă lumină. Cu alte
cuvinte, phree-ii s-au identificat cu constructorii luminii, sau
francmasonii. Catholi provine de la rădăcina „catolic”, care
înseamnă universal sau integru. Ambele facţiuni s-au născut din
şcolile înţelepciunii străvechi care au existat în Lemuria. La acea
vreme, pe planetă domnea o „conştiinţă civică univer-sală”.
Toată lumea acţiona la unison, pe o frecvenţă mai mult sau mai
puţin comună. Această conştiinţă socială s-a fracturat odată cu
marele cataclism, şi astfel au apărut cele două grupări. Yuga
întunericului şi-a început domnia odată cu apariţia a două
facţiuni în locul unei singure frăţii universale.
În timp ce phree-ii se considerau constructori ai luminii,
catholi-ii şi-au exprimat aceeaşi pretenţie. În curând, cele două
grupări au devenit preocupate mai degrabă de obţinerea
controlului asupra conştiinţei planetare. Phree-ii îi considerau pe
universalişti o forţă întunecată, aşa că au preferat să-şi păstreze
independenţa, căutând în secret adevărul. În realitate, ambele
facţiuni erau grupuri renegate provenite din aceeaşi şcoală a
cunoaşterii. Erau însă polarizate şi se considerau în competiţie
una cu cealaltă. Pe scurt, a fost un pas înapoi de la fosta
conştiinţă universală care a domnit timp de o întreagă yuga a
luminii. Aşa s-au născut sistemele religioase, care au condus la
rândul lor la acele procese iluzorii de abandonare a liberului
arbitru şi aderare la un sistem colectiv de convingeri. În această
atmosferă, phree-ii au emigrat în Egipt, iar catholi-ii în Italia,
unde au creat Imperiul Roman.
Phree-ii îşi considerau cunoaşterea atât de valoroasă încât
au preferat să o păstreze secretă, în scopul prezervării ei. Din
păcate, au reuşit să o ascundă atât de bine încât nimeni nu a mai
ştiut cum să o practice. Catholi-ii erau universalişti, aşa că
doreau să unească întreaga lume sunt un singur stindard. Având
o natură mai agresivă, au câştigat războiul împotriva Egiptului.

119
 Evident, apariţia phree-ilor şi a catholi-ilor nu s-a produs în
Egipt şi respectiv Italia. Istoria lor este comună, dar localizarea
lor în jurul anului zero (al naşterii lui Iisus) este importantă,
întrucât această perioadă a marcat un moment de cotitură în
conştiinţa planetară.

Capitolul 21
O scurtă istorie a lumii
Scurta istorie a lumii pe care v-o propun în acest capitol
începe odată cu anul zero. Nu mi-am propus să ofer aici un punct
de vedere exhaustiv asupra lumii, ci doar o viziune care are la
bază propriile mele lecturi şi concluziile personale pe care le-am
tras. Există două motive pentru care mi-am propus să scriu acest
capitol: pe de o parte, pentru a demonstra că phree-ii şi catholi-ii
continuă să interfereze cu realitatea noastră, încercând să o
controleze, iar pe de altă parte, pentru a servi ca punte de
referinţă între istoria antică despre care am discutat în capitolele
anterioare şi investigaţia noastră referi-toare la Montauk.
Potrivit uneia din sursele mele, perioada imediat următoa-re
anului zero a fost atât de puternic marcată de şocuri încât
martorii acelor evenimente nu şi-au mai revenit niciodată.
Redarea în scris a celor petrecute în timpul vieţii lui Iisus s-a
făcut mulţi ani mai târziu. Să afirmi despre această perioadă că a
fost rezultatul apariţiei unei nave spaţiale sau al acţiunii unor
extratereştri ar fi o supra-simplificare şi nu ar reda neapărat
adevărul. Cert este că perioada a fost intens marcată de
interdimensionalitate. Indiferent de ceea ce s-a petrecut în
realitate în timpul vieţii lui Christos, nu există nici o îndoială că
după aceste evenimente conştiinţa generală a umanităţii s-a
îndepărtat radical de Împărăţia Cerurilor (sau, dacă preferaţi,
de dimensiunile superioare) şi s-a scufundat într-o eră a
întunericului.
La apogeul Imperiului, romanii au rămas faimoşi pentru
procesul de „romanizare” a duşmanilor lor pe care l-au
120
declanşat. Cu alte cuvinte, ei nu se limitau să cucerească un
popor, ci îi învăţau pe învinşi legea lor, sistemul lor financiar şi
vamal, astfel încât să îşi consolideze imperiul. După dispariţia lui
Christos, catholi-ii şi-au menţinut puterea absorbind
creştinismul în imperiul lor. Primele învăţături creştine erau
practic identice cu cele predate în Egipt, fiind considerate o
ameninţare pentru Imperiul Roman. Ambele mişcări au fost însă
consolidate atunci când împăratul Constantin a emis Edictul de
la Milano, permiţându-le cetăţenilor romani să îl venereze
deschis pe Christos. Prin această mişcare abilă, phree-ii şi
catholi-ii s-au unit într-o oarecare măsură, creând un monopol al
puterii care avea să rămână în picioare o perioadă foarte lungă
de timp. Cu tot succesul politic al lui Constantin, acesta a stârnit
mânia intelighenţiei atunci când a interzis la Conciliul din Niceea
doctrina reîncarnării, mutând atenţia generală asupra Sfintei
Treimi. Efectul acestui edict a fost acela că memoria colectivă a
fost interzisă, iar căutătorii adevărului şi ai iluminării au fost
nevoiţi să se ascundă.
Cea mai semnificativă dintre grupările subterane care au
dus mai departe torţa phree-ilor în timpul acestei perioade au
fost Gnosticii. Aceştia au continuat să-şi practice convingerile în
ciuda faptului că erau hărţuiţi de Biserică. Ei au fost primii
eretici. Din rândul gnosticilor s-a ridicat mai târziu Carol cel
Mare, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Acesta a
ajuns la putere în jurul anului 700 şi a încercat să spargă
monopolul catholi-ilor sub tutela Bisericii Romano-Catolice. A
fost unul din membrii entuziaşti ai mişcării creştinismului
Graalului, care urmărea să predea misterele străvechi, fiind în
opoziţie directă cu Biserica. După multe intrigi politice, Carol cel
Mare a fost forţat să îngenuncheze şi să sărute inelul Papei.
Gestul a fost dramatic şi a rămas în istorie. Sfântul Imperiu
Roman a supravieţuit, dar numai cu numele. Adevă-ratul
deţinător al puterii era Papa. Deşi nu s-a putut împotrivi foarte
tare puterii papale, Carol cel Mare a continuat să poarte Suliţa
lui Longinus (despre care se credea că a sfârtecat trupul lui
Iisus) ca pe un talisman magic şi să practice în secret vechile
121
mistere. Într-o zi, la vârsta avansată de 72 de ani, Carol cel Mare
a scăpat suliţa pe când se afla în galop. Semnul a fost considerat
de rău augur, iar două săptămâni mai târziu Carol a murit. De
atunci a rămas legenda că cel care deţine suliţa poate controla
destinul umanităţii, în bine sau în rău. Deşi eforturile lui Carol
cel Mare nu au reuşit să-i asigure o independenţă completă de
Biserică, ele aveau să conducă la apogeu la Era Cavalerilor şi la
apariţia Regelui Arthur.
Chiar şi înainte de domnia lui Carol cel Mare au existat
elemente care au încercat să spargă coeziunea dintre phree şi
catholi. În anul 570 s-a născut Profetul Islamului. Acesta a reuşit
să unească triburile rătăcitoare ale arabilor sub flamura lui
Allah. Eforturile sale ar putea fi interpretate şi ca o încercare a
unei puteri superioare de a zdruncina puterea catholi-ilor, care
deţineau controlul asupra Pământului Sfânt. Profetul, care era
un phree, a cucerit Ierusalimul şi l-a eliberat de creştini. Tocmai
când phree-ii credeau că au câştigat o bătălie majoră, profetul a
murit, iar moştenitorii săi nu s-au ridicat la înălţimea sa. Catholi-
ii au preluat controlul asupra mişcării islamice, inclusiv asupra
Pământului Sfânt, dar de data aceasta sub o flamură diferită.
Este interesant să remarcăm că Profetul a primit textul
Coranului de la Gabriel, Arhanghelul Bunei Vestiri. Fiind un
mesager al veştilor, Gabriel corespunde din punct de vedere
cabalistic lui Tahuti, creatorul Sălii Cunoaşterii, ceea ce ne
confirmă cine era autorul real al acestei mişcări. Linia
genealogică a familiei Profetului nu s-a stins niciodată. Deşi
consideraţi o sectă renegată de corpul principal al Islamului,
descendenţii săi s-au stabilit în raiul tuturor refugiaţilor politici:
Franţa, ţara phree-ilor.
În acel moment, catholi-ii controlau Pământul Sfânt, dar
situaţia era de-a dreptul comică. Phree-ii au preluat controlul şi
au vândut întregul continent european pentru a-şi duce
Cruciadele. Au apărut astfel armate uriaşe în numele lui
Christos cu scopul de a elibera Pământul Sfânt de musulmani.
Chiar şi copiii au pus mâna pe arme, într-o mişcare de
manipulare care anticipa proiectul băieţilor din Montauk.
122
Legenda lui Pier Piper a apărut în această perioadă, în care
abuzurile împotriva copiilor au întrecut orice imaginaţie.
Încă de la început, phree-ii au jucat la ambele capete,
asumându-şi un rol major odată cu apariţia Cavalerilor
Templieri. Convingerile lor sunt prea complicate pentru a le
analiza aici detaliat, dar cert este că ei au cultivat legenda
potrivit căreia Iisus nu ar fi murit pe cruce, ci s-a refugiat cu
restul familiei sale în sudul Franţei, luând cu el înţelepciunea
străveche a egiptenilor şi a lui Moise. Urmaşii lor au rămas
cunoscuţi sub numele de cathari, fiind persecutaţi cu cruzime şi
practic exterminaţi de Inchiziţie.
Cavalerii Templieri şi-au câştigat popularitatea oferind
circuite turistice pe Pământul Sfânt. Întrucât erau soldaţi duri şi
aveau legături intime cu musulmanii din Ierusalim, oamenii se
simţeau în siguranţă să viziteze locurile sfinte sub tutela lor.
Circuitele la aceste locuri sfinte erau destul de costisitoare, căci
atât templierii cât şi musulmanii profitau din plin de situaţia
creată. În consecinţă, templierii au devenit extrem de bogaţi,
creând primele rudimente ale sistemului bancar de mai târziu. În
scurta perioadă în care Pământul Sfânt a revenit înapoi
creştinilor ca urmare a Cruciadelor, templierii şi-au asumat
rolul de paznici ai Sfântului Mormânt, de unde şi-au luat şi
numele (de Cavaleri ai Templului).
Căpătând atâta putere şi bogăţie, templierii au devenit
curând vulnerabili. După ce regele Phillip al Franţei s-a refugiat
în templul lor din Paris cu ocazia unei răzmeriţe populare, el a
rămas uimit de bogăţia uluitoare pe care a găsit-o aici şi a făcut
cerere să devină membru. Întrucât cererea i-a fost refuzată, el a
conspirat cu Papa să-i scoată în afara legii pe templieri, care
deveniseră o mare ameninţare politică inclusiv la adresa
Bisericii, făcând astfel din ei o ţintă principală a Inchiziţiei.
Jacques de Molay, şeful templierilor, a fost arestat, dar mulţi
dintre membrii frăţiei au scăpat refugiindu-se în Scoţia şi luând
cu ei cea mai mare parte a averii ordinului.

123
 De Molay a fost ars pe rug, dar înainte de a muri, l-a
blestemat public pe rege, afirmând că va muri după un anumit
interval de timp. Într-adevăr, la numai câteva luni, regele a
murit, iar asupra monarhiei franceze a început un asalt care,
câteva secole mai târziu, avea să se concretizeze în Revoluţia
Franceză şi ghilotinarea lui Marie-Antoinette. Un efect secun-dar
al arderii pe rug al lui Jacques de Molay au fost legăturile
extrem de strânse care s-au creat între Franţa şi Scoţia.
Din ruinele Revoluţiei Franceze s-a născut apoi Napoleon, a
cărui primă acţiune a fost aceea de a-l insulta pe Papă. A urmat
cucerirea Egiptului şi căutarea înţelepciunii sacre. Despre aceste
aspecte, istoria oficială nu vorbeşte nimic. Napoleon a făcut de
asemenea eforturi să pună mâna pe suliţa lui Longinus, pe care a
posedat-o cândva Carol cel Mare, dar aproape întreaga societate
phree din Europa a conspirat cu succes să îl împiedice. Deşi
atunci când l-a insultat pe Papă a acţionat ca un phree, aspiraţia
lui era aceea de a unifica întreaga lume, ceea ce era un concept
catolic. Se pare că Napoleon a fost o figură complexă, de care s-
au folosit ambele tabere. În cele din urmă a fost otrăvit pe Insula
St. Helena (o insulă vulcanică şi un punct major al reţelei
morfogenetice conectat cu Atlantida). Analiza ulterioară a firelor
de păr a descoperit arsenic în compoziţia acestora, fiind de
bănuit că a fost asasinat pentru a fi redus la tăcere.
În timpul lui Napoleon, pe scenă a apărut o facţiune evre-
iască ce avea să joace un rol major în istoria lumii. Este vorba de
familia Rothschild. Atât creştinismul cât şi islamul au apărut din
religia mozaică, dar evreii îşi pierduseră puterea la ei acasă şi au
redevenit un trib rătăcitor. Monarhiile Europei nu au arătat
niciodată o simpatie deosebită faţă de evrei, arătân-du-se dispuse
să-i izgonească la cel mai mic semn de neînţelegere. În această
atmosferă, membrii familiei Roths-child au reuşit să asmută
monarhiile una împotriva alteia, construind o bază de putere
evreiască sub forma sistemului bancar internaţional. Era o
simplă chestiune de supravieţuire rasială. Între altele, au preluat
funcţia de bancheri a templie-rilor, care fuseseră siliţi să intre
într-un con de penumbră.
124
 Familia Rothschild a orchestrat întreaga bătălie de la
Waterloo (influenţând, probabil, inclusiv fuga lui Napoleon de pe
Insula Elba), cu scopul de a produce un crah la Bursa din
Londra. Fiind evreu, Rothschild îi simpatiza pe phree, căci ceea
ce încerca el să răstoarne era establishment-ul catolic. Ironia
sorţii făcea ca monarhiile europene să fie de orientare catolică,
înclinându-se în faţa autorităţii Papei, dar în secret, majoritatea
regilor au subscris la orientarea catharilor, fiind convinşi că
„sângele lor albastru” descindea direct din Christos.
Subtilităţile şi conexiunile dintre phree şi catholi sunt atât de
complexe încât par fără sfârşit. Important era să fie păstrată
polarizarea conştiinţei sociale a epocii; conta mai puţin cine avea
dreptate. Oamenii erau divizaţi unii împotriva celorlalţi, iar zeul
războiului, Marte, era la el acasă. În mitologia vikingilor,
războinicul care murea pe câmpul de luptă ajungea în rai, în
timp ce, dacă murea în condiţii paşnice, ajungea în iad.
Între timp, templierii s-au regrupat în Scoţia, generând un
conflict uriaş cu monarhia britanică ce se pregătea să pună
bazele Imperiului Catolic Britanic. De aceea, ei au pus la cale
Revolta Iacobiţilor.
Iacobiţii erau originari din Asia Mică şi aveau o orientare
gnostică. Au migrat în Insulele Britanice odată cu celţii, despre
care am mai vorbit în această carte. Se considerau moştenitorii
faraonilor din Egipt şi se opuneau învăţăturilor sterile ale
Bisericii. Britania era prin excelenţă o ţară păgână, iar vechea
religie a druizilor era încă vie în inimile oamenilor. Legiunile
romane au fost primele care i-au cucerit pe britoni, impunând
legea catolică. În încercarea de a o rupe cu imperiul catolic,
Henric al VIII-lea a creat Biserica Anglicană, lucru care a dat
speranţe mişcării protestante aflate la începuturile ei, dar în cele
din urmă Biserica Anglicană a rămas o instituţie destul de
catolică. Se pare că unul din scopurile ei majore a fost acela de a
menţine sub control vechile convingeri celtice (inclusiv pe phree).
Iacobiţii l-au considerat pe regele James II (cunoscut şi ca
regele James VII al Scoţiei) ultimul rege cu drepturi depline al
125
Marii Britanii. În parte, acest lucru s-a datorat şi Pietrei din
Scone, pe care fuseseră încoronaţi toţi regii legitimi. Se spunea că
piatra deţine puteri magice, motiv pentru care era păstrată într-
o abaţie din E. Perthshire, din Scoţia. Edward I a luat însă piatra
şi a plasat-o sub scaunul încoronării din Westminster Abbey. În
acest fel, se spune că regii Angliei au „furat” regatul Scoţiei.
Toate acestea s-au petrecut după domnia lui James II.
Familia acestuia era cunoscută sub numele de Stuart, iar
moştenitorul legitim al tronului era prinţul Charlie cel Frumos,
care a fost nevoit să se ascundă în Franţa după deposedarea
familiei sale de putere. Prinţul Charlie cel Frumos a făcut o
tentativă nobilă de a reveni, a strâns o armată de 5.000 de
oameni şi a început să mărşăluiască spre Londra. Deşi a fost
aşteptat de o armată de 10.000 de oameni, la care se adăugau alte
30.000 de trupe suplimentare care aşteptau în afara Londrei,
istoria consemnează faptul că panica s-a instaurat în întreaga
capitală. Oamenii dispreţuiau monarhia britanică, iar regele ştia
foarte bine acest lucru. La fel de bine ştia şi Charlie cel Frumos,
care şi-a continuat fără teamă marşul către Londra, convins că
oamenii simpli se vor alătura cauzei sale nobile şi păgâne,
izgonind armata regelui. Avea probabil toate motivele să creadă
acest lucru, întrucât britonii nu aveau nici un alt simbol în jurul
căruia să se adune. Din păcate pentru el, sfetnicii săi erau fie laşi,
fie spioni, împiedicându-l să-şi continue marşul către inima
oraşului. În cele din urmă, a fost nevoit să se retragă şi să se
ascundă. Englezii l-au urmărit prin întreaga Scoţie, iar viaţa i-a
fost salvată de un anume Duncan Cameron când a căzut de pe o
stâncă. Clanurile Cameron şi Mar (cel din urmă locuia în Mar,
un district din Aberdeenshire, în Scoţia; Mar era de asemenea
titlul dat sfinţilor şi clericilor din Biserica Iacobită) au avut o
influenţă decisivă în supravieţuirea prinţului Charlie cel Frumos
şi în transmiterea mai departe a luminii phree-ilor.
Unul din cele mai amuzante incidente legate de fuga
prinţului Charlie cel Frumos s-a produs atunci când acesta s-a
ascuns în Insula Skye de lângă Dun Cann, un deal vulcanic în
formă tronconică. Etimologia expresiei Dun Cann este foarte
126
interesantă, căci Dun înseamnă cal, iar Cann putere. Putem face
o corespondenţă cu calul de aur de pe coperta Proiectului
Montauk, care a simbolizat vehiculul pentru călătoria în timp.
Într-o altă interpretare, „dun” înseamnă fortăreaţă pe un deal,
definiţie identică cu cea pe care o dau unii cuvântului Montauk.
Din această perspectivă, Dun Cann s-ar traduce prin fortăreaţă
foarte puternică.
Dar poate cea mai curioasă etimologie a expresiei „Dun
Cann” este cea referitoare la cuvintele englezeşti „dun”, care
înseamnă crepuscul, şi „cann”, care înseamnă fie 1) puterea sau
capacitatea de a translata în lumea fizică; fie 2) tub sau trestie;
fie 3) joc de culori. „Dun” se referă la o lume crepusculară,
situată între întuneric şi lumină, iar „cann” este un tub sau un
canal între lumi care ilustrează întregul spectru electromagnetic,
adică întregul joc al creaţiei.
La scurt timp după ce templierii s-au mutat în Insulele
Britanice şi chiar înainte de fuga prinţului Charlie cel Frumos,
familiile Crowley, Wilson şi Parson au emigrat în America,
stabilindu-se în colonia de la Massachussetts Bay. Se pare că unii
s-au stabilit de asemenea în Mayflower. În mod evident, clanul
Cameron nu putea fi nici el prea departe. Au mai fost implicate
şi alte familii, iar francmasoneria a început să prindă rădăcini în
America.
Într-o carte despre arborele genealogic al familiei, membrii
clanului Parson susţin că au fost prieteni apropiaţi ai lui George
Washington, un maestru mason, luând hotărârea să ajute la
cauza comună într-o manieră mai puţin ostentativă. Deşi aveau o
mare influenţă, membrii clanului au preferat să rămână în
umbră. Se spune că cea mai mare parte a Constituţiei ar fi fost
scrisă de un membru al clanului Wilson, un anume James
Wilson. Evident, nu este exclus ca acesta să-l fi cunoscut la
rândul lui pe Thomas Jefferson, cel care a studiat cu atâta
interes limba nativă a indienilor Montauk.
Thomas Jefferson şi Ben Franklin au fost numiţi
ambasadori ai Statelor Unite în Franţa şi au avut legături foarte
127
puternice cu phree-ii din această ţară. Într-o biografie a lui
Jefferson se vorbeşte de o amantă a acestuia care avusese înainte
o legătură intimă cu un misterios doctor Parsons (despre care
cartea nu spune nimic altceva). Pe vremea cât a fost preşedinte,
Jefferson a cumpărat statul Louisiana de la Franţa, în condiţii
foarte favorabile pentru SUA. Peste mai puţin de 100 de ani,
phree-ii din Franţa au oferit în semn de recunoştinţă Statuia
Libertăţii phree-ilor din America, semn că fusese creată o nouă
colonie a libertăţii (conform tradiţiei phree-ilor).
Deşi Statele Unite îşi câştigaseră libertatea, catholi-ii au
încercat să supună noul stat finanţând Războiul Civil declanşat
de Coroana Britanică. După ce această tentativă a dat greş,
catholi-ii au preferat să se folosească de instrumentele finan-ciare
pentru a-şi confirma poziţia de unitate totală. Desco-perirea
rezervelor de petrol a condus la afirmarea clanului Rockefeller,
iar această industrie este folosită şi astăzi ca instrument politic.
Primul Război Mondial a fost declanşat în mare parte ca
urmare a animozităţii dintre catholi-ii britanici şi restul
europenilor, care aveau un resentiment împotriva Sfântului
Imperiu Roman. La vremea respectivă, Marea Britanie sufoca
economic Europa, dacă nu cumva chiar întreaga lume. Familia
Rothschild, care a luat partea phree-ilor atât timp cât acest lucru
i-a servit interesele, a îmbrăţişat cauza Imperiului Britanic,
declanşând ceea ce germanii aveau să numească violul Europei.
A urmat un război abil orchestrat, care a lăsat Germania într-o
stare de sclavie economică faţă de Imperiul Britanic şi de
interesele financiare ale bancherilor din acesta.
Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată atunci când
Hitler a reuşit să pună mâna pe Suliţa lui Longinus, cea aflată cu
mult timp în urmă în posesia lui Carol cel Mare. Hitler nu şi-a
început adevărata campanie militară decât după ce a reuşit să
obţină talismanul. El a fost arhetipul suprem al catholi-lor,
încercând să unească întreaga lume sub stindardul unuia din cele
mai sacre simboluri ale lumii: svastica. La ora actuală, acest
semn şi-a pierdut complet sacralitatea, devenind un simbol al
antisemitismului. Strămoşii noştri aveau însă o cu totul altă
128
viziune. Numele simbolului derivă din sanscritul svasti, care
înseamnă bunăstare sau binecuvântare. Se spune că naziştii ar fi
inversat simbolul, dar în realitate el apare în ambele direcţii pe
diferitele artefacte. Interesant este faptul că unghiurile svasticii
sunt de 90º faţă de crucea centrală a spaţiului şi a timpului, ceea
ce conduce la ideea unei schimbări de conştiinţă. Deşi istorii
moderni l-au catalogat pe Hitler ca fiind complet nebun, el
cunoştea foarte bine semnificaţia ezoterică a acestor simboluri şi
se spune că ştia Scriptura pe dinafară mai bine decât orice preot.
Simbolurile arhetipale care influenţau profund subcon-
ştientul colectiv şi reţeaua morfogenetică nu erau suficiente însă
pentru Hitler. El avea nevoie de un duşman în carne şi oase
împotriva căruia să-i unească pe oameni. Bancherii evrei
reprezentau în această direcţie ţinta sociologică perfectă pentru
mentalitatea lui Hitler şi a rasei ariene a epocii. Deşi pe jumătate
evreu el însuşi, Hitler a mizat pe sentimentele puternic antisemite
ale europenilor arieni. În primii săi ani de putere, evreii au fost
încurajaţi să părăsească Germania, fără să fie însă forţaţi. Un
reprezentant al evreilor a obţinut chiar o listă cu nume şi adrese
ale evreilor de la Gestapo, pentru a-i ajuta să emigreze. Ulterior,
evreii rămaşi au fost persecutaţi fără milă, după care a fost
declanşat holocaustul, dar nu înainte de a le anihila complet baza
de putere în Germania.
Odată cu Hitler, yuga actuală a atins momentul său cel mai
întunecat. La numai câteva ore de la declararea oficială a morţii
lui Hitler, trupele americane au descoperit suliţa lui Longinus
într-un buncăr, astfel încât talismanul a ajuns în posesia
Trupelor Aliate. În final, ea a fost returnată Muzeului
Habsburgilor din Viena (unii spun că nu a fost returnată decât o
copie). Balanţa puterii s-a schimbat astfel din nou.
După câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii
au moştenit maşina de război nazistă şi serviciile de contrain-
formaţii ale celui de-al Treilea Reich. Ei au solicitat de asemenea
toată baza de date referitoare la cercetările genetice ale
oamenilor de ştiinţă germani, la tehnologia aerospaţială şi
întreaga colecţie de relicve şi informaţii ezoterice. Această
129
tranziţie a puterii a fost orchestrată de OSS (Oficiul pentru
Servicii Strategice), care avea să devină câţiva ani mai târziu
CIA (Agenţia Centrală de Contrainformaţii), păzitoarea Noii
Ordini Mondiale.

Capitolul 22
Ora cea mai întunecată a nazismului
După ce CIA a căpătat arhivele şi fişele de personal naziste,
ea a devenit astfel beneficiara unei moşteniri fascinan-te, dar
greu de gestionat. Un mare prelat din Biserica Angli-cană mi-a
spus odată că după ce Aliaţii au descoperit natura
multidimensională a relicvelor naziste, ei au rămas şocaţi. S-a
luat decizia ca cercetările în domeniul paranormalului să
continue, dar cu evitarea completă a acestui subiect în timpul
proceselor pentru crime de război.
Deşi naziştii au fost cu adevărat o grupare odioasă, mulţi
oameni vor rămâne surprinşi să afle că cei care au pus bazele
partidului nazist au pornit de la nişte convingeri religioase şi
spirituale. Întreaga poveste, dar şi dezintegrarea ulterioară a
imperiului nazist, este legată de unul din cele mai influente
personaje din istoria celui de-al Treilea Reich, din păcate foarte
puţin cunoscut astăzi: Karl Haushofer20.
Deşi numele său apare frecvent în cărţile despre nazişti,
acestea nu oferă prea multe informaţii referitoare la Karl
Haushofer. În mod interesant, biografia sa este în general omisă
de cărţile de istorie. Se ştie doar că a fost un ocultist, bun
cunoscător al unor limbi precum rusa, engleza, franceza,
sanscrita şi japoneza. Se spune chiar că ar fi vorbit inclusiv
chineza şi tibetana. La începutul secolului Haushofer a fost
ataşat militar la Tokyo, iar abilităţile sale lingvistice l-au ajutat
să pună bazele viitoarei Axe. În plus, a petrecut o lungă perioadă
în Tibet, unde a devenit membru al preoţimii Bon. Cunoscuţi şi

20
În limba germană, numele de Haushofer echivalează cu englezescul Householder (n.n. Păzitorul Casei), lucru de-a dreptul ironic
dacă ne gândim la etimologia cuvântului faraon, despre care am discutat anterior. Faraon se traduce prin casă, loc ascuns sau templu
magic.
130
sub numele de Mantalele Galbene21 din Tibet, comunitatea Bon
reprezenta o religie şamanistă ce a precedat apariţia budismului
tibetan, fiind considerată a fi sursa tuturor religiilor tibetane.
Fiind cel mai înalt nod energetic de pe planeta pământ, Tibetul
este considerat un punct de acces esenţial în reţeaua
morfogenetică planetară22.
Haushofer a avut şi o carieră militară deosebită. Capaci-
tatea sa profetică ca general a rămas legendară în timpul
Primului Război Mondial, ajutându-l să câştige în luptă. În timp
ce îşi comanda trupele pe front nu a fost rănit niciodată şi a
reuşit să îşi desfăşoare soldaţii cu o precizie remarcabilă în
mijlocul celor mai haotice situaţii. A fost un militar extrem de
decorat şi foarte admirat. Rudolph Hess, cel care avea să devină
fuhrer adjunct al partidului nazist, a servit sub generalul
Haushofer şi a fost foarte impresionat de geniul acestuia.
După Primul Război Mondial, Haushofer a început să pună
în practică directivele primite în Tibet (pe cale spirituală sau
naturală). El a adunat alţi ocultişti şi oameni influenţi, înfiinţând
două societăţi: Societatea Thule şi Societatea Vril.
Societatea Thule a fost numită astfel după numele ţinutului
mitologic al Hiperboreei, despre care se spune că ar fi existat la
Polul Nord sau în apropierea acestuia. Thule a fost capitala
acestuia şi pământul natal al rasei ariene. În mitologia greacă,
zeul Apollo a fost un hiperborean care l-a ucis pe Pithon, un
şarpe uriaş, şi a înfiinţat Oracolul de la Delphi. Pythia a fost
marea preoteasă a acestuia. Se crede chiar că Pitagora însuşi (o
altă mare figură legată de şcolile misterelor) a învăţat la şcoala
hiperboreanului Apollo sau că a fost o încarnare a acestuia.
Pitagora a rămas vestit pentru învăţătu-rile sale prin care îşi
ajuta adepţii să evolueze cu ajutorul principiilor geometriei
sacre.

21
Deşi literatura ocultă nazistă îi numeşte pe membrii comunităţii Bon Mantalele Galbene, în alte cărţi ei sunt cunoscuţi sub numele de
Mantalele Roşii. Confuzia nu face decât să ateste o dată în plus influenţa lor omniprezentă.
22
În lucrarea sa, Conspiraţia ocultă, autorul Michael Howard afirmă că Haushofer l-a întâlnit pe faimosul ocultist şi agent secret G.I.
Gurdjieff, cel care l-a instruit pe Dalai Lama. Se spune de asemenea că în această perioadă Gurdjieff, cunoscut şi sub numele de
Dorjieff (vezi lucrarea lui Dusty Sklar, Naziştii şi ocultismul) ar fi avut contacte cu Iosif Stalin, care ar fi fost cândva chiriaş în casa
familiei Gurdjieff.
131
 Societatea Thule avea la bază o moştenire spirituală foarte
bogată. Nu se ştie exact ce cunoştinţe erau predate în cadrul ei,
dar este greu de crezut că membrii ei erau o simplă adunătură de
fanatici arieni, aşa cum sunt prezentaţi caricatural în anumite
cărţi. Este cert însă că i-au manipulat cu multă pricepere pe
adevăraţii fanatici arieni, folosindu-se de mitul arian pentru a-şi
atinge scopurile.
Societatea Thule avea două ramuri distincte. Una era
ramura ezoterică, condusă de Rudolph Steiner, un faimos
ocultist şi om de ştiinţă. Steiner era artist şi un om minunat, care
ar fi putut crea o întreagă Renaştere, dacă ar fi avut
posibilitatea. Cealaltă ramură a Societăţii Thule era exoterică şi
era alcătuită îndeosebi din industriaşi, bancheri şi susţină-tori de
tipul Cămăşilor Brune din perioada de început a nazismului. La
scurt timp, Hitler a fost ales ca şef al ramurii exoterice, după
care a renunţat la influenţa lui Steiner, pe care l-a alungat
literalmente din ţară.
Simultan cu Societatea Thule, Haushofer a creat şi Socie-
tatea Vril, preocupată de restabilirea străvechii culturi a
atlanţilor şi de corectarea greşelilor făcute în vremea acestora.
Cuvântul vril înseamnă energie psihică. Haushofer a apelat la
serviciile a doi mediumi profesionişti, care ţineau lecturi şi care
au sfârşit prin a stabili un contact cu extratereştrii, care au
acceptat să le împărtăşească din secretele lor tehnologice. S-au
făcut tot felul de planuri şi schiţe, iniţiate încă din anii 20. Se
spune că germanii au construit farfurii zburătoare, care s-au
dovedit însă aparate de luptă extrem de neperformante, întrucât
nu erau suficient de flexibile pentru a-şi nimeri ţintele. Societatea
Vril a fost secretă şi nu a contribuit neapărat la efortul de război.
Multe din secretele ei au fost ferite de ochii lui Hitler şi ai
oficialităţilor naziste de frunte.
După înfiinţarea societăţilor Thule şi Vril, Karl Haushofer a
continuat să desfăşoare o activitate de culise, dar a devenit şi
profesor la Universitatea din Munchen. După ce şi-a luat
doctoratul, chiar înainte de declanşarea Primului Război
Mondial, dr. Haushofer a inaugurat o nouă materie, intitulată
132
Geopolitica. Rudolph Hess şi-a căutat fostul general pe care l-a
admirat atât de mult pe timpuri şi a devenit un student pasionat
al noii materii. Se spune despre Hess că ar fi fost complet vrăjit
de capacitatea intelectuală şi ocultă a profeso-rului său. În
timpul acestei perioade petrecute la Munchen l-a descoperit el pe
Adolf Hitler.
După război, Hitler a lucrat pentru serviciile secrete ale
armatei şi s-a infiltrat în grupurile comuniste din Munchen, care
reprezentau o veritabilă ameninţare pentru structura politică a
Germaniei. După anihilarea grupărilor comuniste, el i-a turnat
pe liderii acestora, care au fost arestaţi şi împuşcaţi. Prestigiul lui
Hitler a crescut mult odată cu această acţiune, iar prezenţa sa în
berăriile aglomerate a devenit tot mai proeminentă. Discursurile
sale despre complotul căruia i-a căzut pradă Germania au
devenit din ce în ce mai pasionale. Cunoştinţele sale politice şi
ezoterice erau remarcabile şi era cunoscut ca un om capabil să
ţină piept oricărei dezbateri cu diverşi contraopinenţi, inclusiv
cu oameni profund religioşi.
Într-o zi, Rudolph Hess l-a auzit vorbind pe Hitler şi a
rămas foarte impresionat. Era convins că are de-a face fie cu un
mesia, fie cu un nebun, dar nu era încă sigur în ce categorie
trebuie să-l încadreze. Hess a recunoscut marile calităţi de lider
ale lui Hitler şi i l-a prezentat lui Haushofer. Astfel, cei trei au
devenit prieteni.
În anul 1923, Hitler a pus la cale aşa-numitul Puci din
Berăria din Munchen. El a adunat un grup de prieteni înarmaţi
şi loiali şi a încercat să răstoarne guvernul bavarez. Nu au ajuns
însă foarte departe. În timp ce mărşăluiau pe străzile din
Munchen, armata bavareză a deschis focul. Se spune că Hitler a
fost primul care a fugit, dar mulţi dintre asociaţii săi au fost
împuşcaţi. Hitler a fost arestat, dar Hess a scăpat fugind în
Austria. Hitler a fost judecat şi condamnat, deşi a ţinut un
discurs remarcabil în apărarea sa. Haushofer a fost atât de
impresionat de acesta încât s-a decis să facă din el un mesia
german. Hitler a fost condamnat la nouă luni de închisoare, iar
Hess şi-a afirmat loialitatea întorcându-se în Germania şi
133
acceptând să împartă aceeaşi celulă cu el. Haushofer i-a vizitat în
timpul acestei perioade şi a contribuit probabil cu cel puţin un
capitol la lucrarea de căpătâi a lui Hitler, Mein Campf. Când
Hitler a ieşit din închisoare, Haushofer l-a învăţat cum să se
îmbrace, pavându-i practic drumul către succes.
În timp ce Hitler îşi urma calea, se spune că în Germania s-a
produs un alt eveniment remarcabil. Maia Shamayyim de la
Şcoala Misterelor Steaua lui Isis afirmă că în anul 1923 s-a
experimentat o călătorie în timp în care au fost implicaţi şi
naziştii. Maia se află în contact telepatic cu Tahuti (pe care ea îl
numeşte Thoth), care i-a spus că bucla temporală de la Montauk
nu a început cu Experimentul Philadelphia din anul 1943, ci în
1923, când anumiţi membri importanţi ai Societăţii Thule au
colaborat cu Loja lui Aleister Crowley, Astrum Argentinum
(Ordinul Stelei de Argint a Iluminaţilor), dând naştere unui
proiect hibrid care a fost numit Phisummum. Scopul proiectului
şi al ordinului secret care l-a coordonat era călătoria în timp.
Acest ordin secret era cunoscut sub numele de Ordinul Soarelui
Negru.
Întrucât nu prea am încredere în informaţiile transmise
telepatic, am sunat-o pe Maia şi am întrebat-o de unde a auzit de
Ordinul Soarelui Negru. Personal, nu auzisem niciodată de el şi
la vremea respectivă nu ştiam nici măcar că acesta este numele
sub care este cunoscut centrul galaxiei. Maia mi-a răspuns că nu
a citit şi nu a auzit nimic despre acel ordin, cu excepţia
comunicării telepatice.
În anul următor au apărut informaţii suplimentare, când
am primit un fax de la un bărbat din Germania care îmi spunea
că avea contacte cu Societăţile Thule şi Vril, şi că acestea
continuau să existe şi la ora actuală. Avea multe să-mi spună, dar
informaţiile erau mult prea sensibile pentru a fi transmise prin
fax. De aceea, a rămas să ne întâlnim în persoană. Şase luni mai
târziu, m-am întâlnit cu această persoană într-o cameră de hotel
din New Jersey. Mi-a explicat că cea mai mare parte a literaturii
americane despre Societăţile Thule şi Vril este incorectă,
prezentându-l pe Haushofer ca membru al acestor societăţi, nu
134
ca fondator. Conexiunea cu Tibetul este amintită rareori, cel
mult sub forma unei aluzii. În timp ce îmi explica toate aceste
lucruri, l-am întrerupt şi l-am întrebat dacă a auzit de un ordin
secret al Soarelui Negru. Mi-a răspuns că da. Era chiar subiectul
despre care se pregătea să-mi vorbească în continuare! Nu îmi
propun însă să intrăm în detalii, întrucât acestea nu sunt direct
legate de subiectul cărţii de faţă. Am vrut doar să demonstrez că
informaţiile Maiei s-au confirmat indirect. De aceea, voi continua
cu relatarea ei.
Prin proiectul Phisummum, Ordinul Soarelui Negru îşi
propunea să aducă Sfântul Graal dintr-un secol anterior şi să-l
dea unei persoane menite să joace rolul Antichristului, cu scopul
de a echilibra cele două forţe şi de a cea o conştiinţă
transdimensională. La eveniment au participat Aleister Crowley
şi alţi magicieni. Unii dintre ei erau nazişti cu rang înalt. Se pare
că s-au folosit tehnici de magie sexuală, iar ca sursă de putere
magică s-a utilizat suliţa lui Longinus. Ordinul Soarelui Negru a
aranjat astfel lucrurile încât să controleze rezultatele finale.
S-a creat astfel o mică fereastră în timp, distorsionată, iar
cei prezenţi şi-au dat seama cât de copleşitoare este puterea cu
care se jucau. În anul respectiv, autorul proiectului, Dietrich
Eckhart, a murit, iar succesorii săi (care dispuneau de o
înţelegere încă şi mai mică decât el) au creat o buclă temporală
care avea să conducă la Experimentul Philadelphia din anul
1943, la evenimentele de la Montauk din 1634, la Bannock Hill
din perioada lui Merlin şi la alte câteva locuri din lume.
Tot ce am mai aflat de la Maia a fost faptul că după
„explozia temporală” din anul 1923, un anume dr. Karl
Obermeyer a furat o casetă care conţinea un număr de cristale
absolut cruciale pentru proiect. Acestea fuseseră create printr-un
proces dificil şi de lungă durată, asemănător fisiunii nucleare, cu
diferenţa că atomii erau manipulaţi într-un spaţiu inversat de tip
gaură neagră.
Toate aceste informaţii se coroborează cu ceea ce a auzit de
multă vreme Preston Nichols: că cel de-al Doilea Război Mondial
135
a fost un război al timpului. De pildă, filmul Experimen-tul
Philadelphia II prezintă un scenariu în care naziştii au reuşit să
călătorească în timp. Mai este însă nevoie de multe informaţii şi
de cercetarea serioasă a perioadei naziste înainte de a ne face o
părere exactă despre călătoriile în timp ale aces-tora.
Deocamdată, unicul lucru pe care dorim să-l subliniem se referă
la faptul că în aceste experimente au fost implicate ordine mistice
serioase, care nu se joacă cu aceste forţe.
Aceste societăţi secrete l-au considerat de la început pe
Hitler ca un Copil al Lunii sau ca un mesia ce putea fi folosit
pentru reunificarea lumii şi pentru reconstruirea Turnului Babi-
lonului, în scopul de a fuziona conştiinţa socială cu conştiinţa
supremă. Aşa se explică alegerea svasticii, simbolul bunăstării şi
al echilibrului forţelor primordiale în om.
Potrivit legendelor care circulă prin comunitatea celor
preocupaţi de OZN-uri, pleiadienii aveau legături strânse cu
membrii societăţii Thule şi s-au împrietenit chiar cu Hitler. Ei i-
au furnizat acestuia tehnologia necesară pentru construirea
OZN-urilor, care ar fi fost văzute chiar pe teatrul operaţiunilor
de pe frontul cel de-al Doilea Război Mondial. Contactul meu din
Germania mi-a spus că în literatura lor nu există informaţii
referitoare la pleiadieni, care par să fie în întregime o invenţie a
americanilor. Apar în schimb informaţii referitoare la aldeba-
rani, care ar fi contactat într-adevăr membrii societăţii Vril.
Analiza hărţii cereşti arată că ambele sisteme sunt foarte
apropiate de constelaţia Taurului.
Pe măsură ce Hitler avansa pe scara puterii, el i-a pus la
dispoziţie lui Karl Haushofer toate resursele de care avea nevoie.
Se pare că acesta a creat doctrina ştiinţifică nazistă şi planul de
dominaţie germano-japoneză asupra lumii. Numele de „Axă” dat
alianţei dintre Germania, Japonia şi Italia, a avut ca bază de
pornire schimbarea axei pământului (despre care am discutat
anterior, în capitolul despre precesiunea echinoc-ţiilor şi despre
yuga) şi corespondenţele fireşti ale acesteia cu alte corpuri
cereşti, precum soarele negru din centrul galaxiei noastre. Aşa
cum am afirmat mai devreme, centrul galaxiei este considerat
136
momentul zero al timpului. Haushofer ştia foarte bine acest
lucru. Să nu uităm că era un om genial, care a orchestrat
descoperirea tăbliţelor sacre din Tibet şi al cărui obiectiv era de
a readuce lumea la originea ei divină. A acţionat simultan ca un
phree şi ca un catholi, fiind probabil cel mai bun exemplu că cele
două concepte aparent opuse se trag din aceeaşi sursă unică.
Unul din principalele motive pentru care a eşuat a fost Adolf
Hitler.
Un intelectual de mare forţă şi un magician eficient, Hitler
era extrem de precis în acţiunile sale. După ce a pus ochii pe
suliţa lui Longinus, el ar fi putut-o lua cu forţa imediat după ce a
preluat puterea în Germania, dar a preferat să aştepte până la
anexarea legală a Austriei, după care a pregătit actele necesare
pentru preluarea legitimă a talismanului. Viziunile mistice pe
care le avea i-au confirmat că trebuie să aibă suliţa pentru
planurile sale malefice. Ştia foarte bine că a fost un ales al răului,
dar a acceptat acest rol şi l-a dus până la capăt. La fel ca şi
Christos, ştia că în final va muri. Aceasta a fost ipostaza de
Anticrist a lui Hitler (nu există în întreaga istorie a umanităţii un
alt nume care să atragă atâta atenţie pentru faptele rele pe care
le-a făcut). Aşa cum afirmam în lucrarea O nouă călătorie la
Montauk, rolul lui Christos şi cel al Anticristului sunt intim
legate între ele.
În cele din urmă, marile planuri ale lui Haushofer au fost
împiedicate de situaţia evreilor. Haushofer nu avea un interes
deosebit de a-i şterge de pe suprafaţa pământului pe evrei.
Dimpotrivă, el aprecia în mod deosebit religia lor, iar soţia şi fiul
său erau parţial evrei. Am citit chiar o referinţă potrivit căreia el
însuşi era pe sfert evreu. Din păcate, teoria sa geopolitică
impunea o supremaţie ariană asupra lumii. În realitate,
Haushofer nu a fost unicul nazist de rang înalt care era favorabil
evreilor. Hermann Goering, cel care urma la comanda armatei
dacă Hitler murea, era renumit pentru că a lăsat să scape din
lagărele de concentrare un mare număr de evrei, întrucât mulţi
dintre ofiţerii săi erau căsătoriţi cu femei evreice. Goering nu
avea o orientare rasistă, dar a fost nevoit să urmeze politica
137
vremii. Eforturile sale au fost stopate după ce Heinrich Himmler
i s-a plâns lui Hitler, care i-a dat un ordin sever de a înceta cu
asemenea acţiuni caritabile.
Haushofer nu era doar un om de geniu; se spune chiar că şi-
a folosit capacitatea de clarviziune în slujba efortului de război.
El a fost cel care i-a spus lui Hitler când trebuie să invadeze
Polonia, iar mai târziu Franţa, şi toată lumea s-a minunat cât de
corecte au fost sfaturile sale. Lucrurile s-au desfăşurat cu o
precizie maximă, deşi mulţi generali nazişti priveau cu
neîncredere viziunile lui Haushofer, care nu se potriveau cu
planurile din cabinetele lor. Din păcate, pe măsură ce Hitler şi-a
început campania victorioasă, el a început să aplice Soluţia
Finală, lucru care l-a dezgustat peste măsură pe Haushofer.
Acesta dorea deposedarea evreilor de puterea politică, dar în nici
un caz masacrarea lor. Atât el cât şi membrii societăţilor Thule şi
Vril şi-au dat seama că Hitler a fost o carte proastă, scăpată de
sub control.
La vremea respectivă, Hitler devenise un dictator absolut şi
şi-a pierdut respectul pentru societăţile secrete care l-au
propulsat la putere. Nu este totuşi exclus ca anumiţi membri ai
acestor societăţi să fi fost de acord cu el, ştiind că Hitler îşi
îndeplineşte perfect rolul de Anticrist.
La nivel conspiraţional şi strategic, probabil nici o altă
persoană nu simţea o mai mare responsabilitate pentru
ascensiunea lui Hitler ca şi Karl Haushofer. De aceea, el a pus la
cale un plan şi şi-a contactat o veche cunoştinţă, bine cunoscută
în cercurile magice din Germania. Era vorba de Aleister
Crowley. Fiind în război cu Anglia, Haushofer nu putea zbura
pur şi simplu în această ţară. De aceea, el s-a folosit de serviciile
secrete şi de un paşaport de Vatican, întâlnindu-se cu Ian
Fleming la Lisabona, capitala Portugaliei. Faimos îndeosebi
pentru romanele sale cu James Bond, Fleming este mai puţin
cunoscut ca agent al M16 (echivalentul britanic al CIA).
Haushofer dorea ajutorul ocult al lui Crowley şi i-a vorbit despre
planul său lui Fleming, care îl cunoştea personal pe magician. În
cele din urmă, Haushofer a reuşit să ajungă în Anglia şi s-a
138
întâlnit cu Crowley. Decizia celor doi ar fi trebuit să aibă un
efect profund asupra războiului.
Planul consta în utilizarea vechiului adept al lui Haushofer,
Rudolph Hess, care urma să zboare în Scoţia, oferindu-le
englezilor pacea. Trebuia să se pună astfel capăt măcelului, care
scăpase de sub control. Crowley i-a transmis lui Hess o serie de
informaţii oculte. Simultan, la Ashdown Forest s-a ţinut o
ceremonie magică extrem de complexă, păzită de militari. La
ritual a participat şi Amado Crowley (care, de altfel, nu este
unica sursă ce confirmă această informaţie). Cel care a condus
ritualul de aducere a lui Hess în Anglia a fost Aleister.
După un zbor cu multe peripeţii, Hess a reuşit să se
paraşuteze în Scoţia, unde s-a întâlnit cu vechea sa cunoştinţă,
Ducele de Hamilton, cu scopul de a face pace între cele două
naţiuni aflate în război. Churchill a refuzat să se întâlnească însă
cu Hess, neavând la vremea respectivă intenţia de a face pace. În
lucrarea Nimeni nu îndrăzneşte să îi spună conspiraţie, Gary
Allen afirmă că Churchill avea chiar interese financiare în
anumite fabrici de armament din Germania, care de altfel nici
nu au fost bombardate.
Cert este că Aleister Crowley şi-a respectat cuvântul, iar
rolul său nu a fost deloc unul minor. După ceremonia magică şi
plecarea lui Hess, nimic nu a mai mers bine pentru nazişti. Hitler
era furios. Haushofer nu mai avea nici o influenţă asupra lui.
Hitler nu mai asculta de astrologi şi de ocultişti, întrucât
ajunsese să se teamă de ei. Împotriva tuturor sfaturilor, el a
invadat Rusia, iar zarurile au început să se încline în favoarea
aliaţilor.
Deşi episodul amintit mai sus i-a redus statutul lui
Haushofer, el nu a rămas nici pe departe lipsit de putere. A pus
la cale asasinarea lui Hitler, care trebuia pusă în aplicare de fiul
său Albrecht. Tentativa a eşuat, iar Albrecht a fost condamnat la
moarte. A stat în închisoare aproape un an, timp în care a scris
sonete, plângându-şi soarta. Albrecht s-a întrebat de ce trebuie
să moară atâţia oameni, în timp ce Hitler continua să rămână în
139
viaţă din cauză că cineva a mutat îl ultima clipă servieta cu
bomba. Înainte de a muri, Albrecht Haushofer a înţeles că Hitler
trebuia să supravieţuiască, pentru a-şi duce până la capăt rolul
de Anticrist. El a scris că oamenii trebuie să cunoască oroarea
absolută declanşată de acest om, pentru a nu mai lăsa niciodată
să se întâmple asemenea lucruri. La scurt timp înainte de
sinuciderea lui Hitler în buncărul său, Heinrich Himmler a dat
ordin ca Albrecht să fie executat. Se pare că se temea ca acesta să
nu-l implice şi pe el în tentativa de asasinat.
După război, Karl Haushofer a fost primul ocupant al aşa-
numitei „Case de Oaspeţi”, după cum avea să fie cunoscută. Era
vorba de o casă mare din Nurenberg în care „naziştii ne-
periculoşi” erau ţinuţi într-o formă uşoară de arest. Hess nu şi l-
a amintit pe Haushofer sau pe alţi membri de rang înalt ai
partidului nazist. Faptul este consemnat de toate manualele de
istorie şi nu este disputat. În mod evident, persoana judecată la
Nurenberg în calitate de Rudolph Hess era fie o dublură a
acestuia, fie un individ căruia i s-a spălat creierul. A fost
întemniţat de viaţă şi nu i s-a mai permis să vorbească despre
trecutul său nazist.
Există cel puţin două relatări diferite referitoare la moartea
lui Karl Haushofer. Una susţine că ar fi comis harakiri, ritualul
japonez al sinuciderii, la data de 14 martie 1946. Potrivit unui
raport al celui care l-a interogat, părintele Edmund Walsh, ar fi
murit însă prin otrăvire cu arsenic la data de 10 martie 1946.
Mai am şi o descriere a morţii sale la data de 9 martie, care
susţine că s-a otrăvit cu arsenic, împreună cu soţia sa. Haushofer
ar fi murit, dar soţia sa nu. Când s-a trezit, aceasta s-a spânzurat
de o grindă. Pe scurt, moartea sa este la fel de puţin cunoscută
cum i-a fost şi viaţa.
În septembrie 1946, Edmund Walsh a scris un lung articol
despre Karl Haushofer în revista Life. În articol nu se prezintă
însă ca preot, ci ca geostrateg militar. Relatarea mi se pare însă
suspectă, întrucât Walsh nu pomeneşte nimic de calităţile oculte
ale lui Haushofer. Dincolo de atitudinea sa condescen-dentă şi
140
aparent corectă faţă de Haushofer, există câteva aspecte în
articol pe care le consider interesante.
La un moment dat, Walsh a dispus ca Haushofer să fie
plimbat prin ruinele de la Nurenberg pentru a vedea cu ochii lui
dezastrul care a urmat ca o consecinţă a teoriilor sale. De fapt,
Haushofer s-a plâns că teoriile sale au fost aplicate greşit de
nazişti. Walsh afirmă că acesta a fost foarte afectat când maşina
s-a oprit şi a văzut statuia unui cal în mijlocul ruinelor bisericii
St. Egidien. Statuia îl comemora pe Împăratul Wilhelm I,
fondatorul Imperiului German şi era uimitor faptul că rezistase
în mijlocul ruinelor, în condiţiile în care totul în jurul ei era făcut
praf. Iată ce spune autorul în articol:
„Printr-unul din acele paradoxuri care se petrec uneori în
timpul bombardamentelor, această statuie a rămas intactă în
mijlocul ruinelor, călăreţul privind cu mândrie la dezastrul
imperiului nazist. Haushofer l-a privit mult timp în tăcere. Nu
cred că trebuie să mai scot în evidenţă simbolismul momentului”.
Am vorbit despre Nurenberg în lucrarea O nouă călătorie la
Montauk, în care am afirmat că acesta a fost unul din punctele
luate în vizor de forţele aeriene ale aliaţilor. Simbolismul calului
este bizar. Duncan mi-a spus adeseori că simbolul calului de aur
se află în mijlocul unui oraş în ruine.
Walsh a mai făcut o afirmaţie interesantă legată de
Haushofer. Se pare că ultima dorinţă a acestuia a fost ca
mormântul său să fie anonim. Există numai două motive care pot
justifica această cerere. Fie Haushofer nu dorea ca mormântul
său să fie scuipat, fie nu dorea să se ştie că a murit. Între altele,
Haushofer a fost şeful unei organizaţii numită Germanii din
Străinătate, cu misiunea de a exporta cultura germană în
întreaga lume. Un lucru este cert: după război, societăţile Thule
şi Vril au intrat în anonimat. Nu este chiar exclus ca el să fi
scăpat cu viaţă şi să li se fi alăturat.
Karl Haushofer avea o vorbă preferată: „Cel care călăreşte
un tigru nu se poate aştepta să scape prea uşor”. Cam aşa s-a
desfăşurat şi viaţa sa. Când s-a dat jos de pe tigru, a nimerit în
141
braţele lui Aleister Crowley, despre care credea că îl poate ajuta
să îndrepte dezastrul pe care l-a creat.
Factorii care au contribuit la încheierea războiului în Europa au
fost numeroşi, dar nu poate fi contestat că Aleister Crowley a
fost şeful orchestrei. El a fost cel care a iniţiat ritualul care a
condus la căderea naziştilor şi pe care îl putem considera, pe
bună dreptate, ca fiind ora cea mai întunecată a naziştilor.

Capitolul 23
Ian Fleming şi conexiunea britanică
Am vorbit în capitolul anterior de Ian Fleming, cel care a
făcut legătura pe timp de război între Karl Haushofer şi Aleister
Crowley. Fleming şi Crowley erau foarte apropiaţi. Multe din
scenele descrise în romanele sale sunt luate fie din anecdotele lui
Crowley, fie chiar din propria sa viaţă. Era recunoscut ca un
mare amator de sex şi de ocultism. S-a afirmat chiar că Agentul
007 a fost un alter ego al personalităţii sale. Nu este exclus ca 007
să fi fost chiar propriul său cod de identificare.
În august 1964, Ian Fleming şi-a propus să zboare până la
New Jersey pentru a se întâlni acolo cu un alt membru al
serviciilor secrete britanice: Ivan T. Sanderson. Sanderson a
rămas faimos ca reporter radio şi ca explorator. La rândul lui, a
scris mai multe cărţi. Fiind şi zoolog, obişnuia să apară însoţit de
animale la showul de televiziune al lui Johnny Carson, Tonight
Show. Sanderson era şi el preocupat de paranormal, fiind
probabil susţinătorul cel mai înfocat al lui Morris K. Jessup,
primul om care a încercat să afle adevărul despre Experimentul
Philadelphia.
Al Bielek şi Ivan Sanderson erau prieteni prin anii 60, iar Al
mi-a povestit o întâmplare interesantă legată de acesta. Într-o zi,
Ivan l-a uimit pe Al punându-i întrebări în legătură cu fratele
său, Duncan. Al nu avea fraţi în familia Bielek şi nu a înţeles
despre ce vorbeşte Sanderson. Ivan i-a răspuns că au făcut toţi
trei explorări comune în peşteri, dar Al a trecut conversaţia cu
142
vederea, considerând-o unul din acele evenimente ciudate care i
se întâmplau atât de des. Aceasta a fost prima informaţie pe care
a primit-o Al în legătură cu fratele său Duncan, pe care avea să-l
cunoască abia 20 de ani mai târziu.
Al îşi aminteşte perfect de vizita pe care Sanderson urma să
i-o facă lui Fleming. Acesta se aştepta să primească informaţii
cheie referitoare la Experimentul Philadelphia de la Sanderson şi
a existat o mare speranţă că misterul va fi în sfârşit rezolvat. Pe
data de 12 august (data la care se aniversa cea de-a 21-a
aniversare a Experimentului Philadelphia) Fleming a murit însă
de un atac de cord, iar transferul de informaţii nu s-a mai
produs.
29 de ani mai târziu (să nu uităm de ciclul astrologic al lui
Saturn, care durează exact 29 de ani), la data de 12 august 1993,
aveam să primesc o scrisoare de la Amado Crowley în care
acesta îmi confirma faptul că tatăl său a condus ritualul magic
din 12 august 1943, în ziua în care s-a produs Experimentul
Philadelphia. Când i-am povestit lui Al, acesta mi-a răspuns că
misterul vechi de 30 de ani a fost în sfârşit rezolvat, cel puţin
parţial. După părerea lui, Fleming urma să reveleze anumite
aspecte legate de cunoştinţele lui Crowley referitoare la Proiectul
Curcubeu. Până la ora actuală nu s-a aflat ce dorea să comunice
Fleming, dar ritualul descris de Amado Crowley prezintă
anumite indicii majore care m-au ajutat să înţeleg ce s-a
întâmplat mai târziu la Montauk. Iată un citat din scrisoarea
acestuia:
„La data de 12 august 1943, Aleister Crowley, eu şi încă
cinci persoane ne-am strâns în jurul unui monument din piatră
străvechi, numit Men-an-Tol, lângă Morvah, situat în Cornwall,
Anglia. Ataşez la scrisoare copia unei fotografii a acestuia. Piatra
are o gaură circulară la mijloc. Ritualul a constat din
introducerea unei plăci în gaura pietrei, pe care stăteam eu.
Rolul meu era similar cu cel al unei tije din ferită introdusă într-
o bobină electrică. În continuare, Aleister a efectuat un ritual
care a provocat apariţia unei pânze de apă între acest loc din
sudul Angliei şi Long Island din SA”.
143
 Menţionând similaritatea dintre numele Men-an-Tol şi
Montauk, Amado mi-a oferit o informaţie extrem de preţioasă
pentru puzzle-ul meu.

Capitolul 24
Definiţia cuvântului Montauk
Observaţia lui Amado Crowley referitoare la legătura de
nume dintre Men-an-Tol şi Montauk a fost cea care m-a
determinat să mă duc la bibliotecă (aşa cum am arătat pe larg în
capitolul 5), declanşând efectul de domino care avea să conducă
la scrierea acestei cărţi. În continuare, ne vom ocupa mai
îndeaproape de definirea cuvântului Montauk.
Etimologia, ştiinţa semnificaţiei cuvintelor şi a originii lor,
este un instrument folosit dintotdeauna de magicieni, care îl
consideră o ştiinţă sacră23. Vom ţine cont de această tradiţie
inclusiv la examinarea definiţiei cuvântului „Montauk”.
Montauk are mai multe semnificaţii. A fost definit de
diferite autorităţi în domeniu ca „loc izolat”, „spirit”, „arbore al
spiritului”, „movilă”, „fortăreaţă” sau „loc de observaţie”. Am
vorbit deja de un maestru taoist care trăieşte în Long Island, pe
nume Mantak Chia. Acesta mi-a spus că numele „Mantak” pe
care l-a primit el înseamnă în tibetană „virtute pozitivă”, dar şi
claritate, înţelegere şi lumină strălucitoare. În dicţionarul
Webster’s New World virtutea este definită de cuvântul latin vir,
care înseamnă om. Dicţionarul ne trimite apoi la cuvântul
werewolf (n.n. vârcolac), derivat de la wei – a fi puternic sau a
avea putere. Asemănarea cuvântului Montauk cu un cuvânt
tibetan cu rezonanţe pozitive nu mi se pare deloc surprinză-
toare, căci limba tibetană are foarte multe cuvinte identice sau
similare cu limba hopi a nativilor din America. Spre exemplu,
muyaw, cuvântul hopi pentru soare înseamnă în tibetană lună.
Tiawa, cuvântul hopi pentru lună înseamnă în tibetană soare.
23
O practică obişnuită a acestora era aceea de a reduce literele alfabetului la numerele corespondente (A=1, B=2, etc.), comparând apoi
numerele astfel obţinute. Spre exemplu, cuvântul grecesc agape (iubire) are acelaşi echivalent numeric ca şi cuvântul grecesc thelema
(voinţă). În magie, aceste cuvinte sunt echivalente, considerându-se că omul nu trebuie să iubească decât în conformitate cu voinţa sa.
Cele două stări nu trebuie diferenţiate, fiind identice. Metoda nu poate fi aplicată întotdeauna pentru limba engleză, dar există
corespondenţe care se pot stabili din când în când.
144
Indienii hopi vorbesc dialectul shoshone, care face parte
integrantă din familia de limbi uto-aztece.
Şamanii indienilor Montauk sunt cunoscuţi pentru spiritele
lor călăuzitoare, pe care le numesc Manatu sau Manitou. Se
spune despre acestea că au puterea de a schimba formele şi de a
călători în timp. Numele are o rezonanţă comună cu tibetanul
„mantak”. Dacă facem conexiunea dintre ele, obţinem: mantak =
virtute = om = putere. Altfel spus, mantak ar însemna puterea
sau potenţialul total al omului, care include din start puterea de
a schimba formele şi de a călători în timp.
În glosarul la lucrarea Cheile lui Enoh a lui J.J. Hurtak,
„tak” apare ca traducerea tibetană pentru Orion, fiind definit ca
„prag al creaţiei care face trecerea de la galaxia noastră fizică la
următorul nivel al creaţiei din universul Tatălui nostru ceresc,
alcătuit din miriade de super-supergalaxii”. Dacă adăugăm
această semnificaţie a cuvântului „tak” la prefixul „man”,
obţinem o semnificaţie a cuvântului „mantak” destul de
apropiată de cea dată mai sus (făcând aluzie la aceeaşi natură
interdimensională a omului).
Definiţia lui Hurtak continuă cu o referinţă la Cheia 107,
versetul 2. În acest verset ni se spune că Orion este împărţit în cel
puţin două diviziuni. Una are de-a face cu „crearea stelelor”, cu
naşterea şi regenerarea, iar cealaltă cu „moartea stelelor”.
Autorul continuă: „Ambele izvorăsc din Tronul Tatălui, care
guvernează din sistemele stelare Alnitak, Alnilam şi Mintaka”.
De remarcat similaritatea cuvântului „Mintaka” cu Montauk.
Hurtak afirmă în continuare că Mintaka şi celelalte două sisteme
stelare „reprezintă poarta care face legătura între universul
soarelui nostru şi miriadele de stele din universul Tatălui
nostru”.
Evident, tibetana nu este singura limbă legată de cuvântul
Montauk. Potrivit unui lingvist galez, Montauk şi Men-an-Tol
sunt derivate din aceeaşi rădăcină mer, asociată cu marea, dar
care înseamnă inclusiv cerc al unei mişcări perpetue, la fel ca şi
vârtejul prin care se manifestă creaţia şi care permite ieşirea în
145
afara ei. Mer este şi rădăcina numelui magicianului Merlin,
derivată de la mori – mare şi dunn – colină, care ne conduce la
ideea de colină sau fortăreaţă la malul mării. De remarcat că
Montauk a fost definit de anumiţi savanţi indieni tot ca o
fortăreaţă. Uneori, cuvântul mer este înlocuit de mar, care ne
duce cu gândul la Marte, o planetă despre care oamenii au crezut
dintotdeauna că este înzestrată cu mări.
Mai există şi o altă etimologie curioasă a cuvântului
Montauk, dacă pornim de la cuvântul lună (n.n. moon), care
derivă de la men, care înseamnă chiar lună (calendaristică sau
corp ceresc). Men nu numai că apare în numele Men-an-Tol, dar
mai înseamnă şi sânge. Este rădăcina cuvântului menses (n.n.
ciclu menstrual), adică a pierderii de sânge de către femei în
timpul menstruaţiei lunare. Pe de altă parte, luna a fost
dintotdeauna măsura cea mai la îndemână a timpului.
Cuvântul „Men-an-Tol” este derivat din men, care mai
înseamnă şi piatră (de la cuvântul latin stipare, care înseamnă a
comprima) sau om (n.n. man), şi de la tol, care înseamnă a lua, a
impozita, a susţine sau a atinge. Men-an-Tol ar putea fi
interpretat din această perspectivă ca luarea omului sau
susţinerea omului. Şi putem continua cu acest simbolism la
infinit.
Poate cea mai importantă corespondenţă a cuvintelor
Montauk şi Men-an-Tol este cea cu templul lui Mont sau Montu
din Teba antică. Romanii îi spuneau lui Montu Mentu sau
Menthu. Primul rege al primei dinastii din Egipt se numea
Menes. Se crede că el a fost cel care a pus fundamentul pentru
primul templu al lui Montu, imediat după preluarea puterii.
Indiferent cine a construit templul este cert faptul că acesta a
reprezentat un omagiu la adresa zeului războiului Marte.
Mai există şi cuvinte precum „montologie”, care înseamnă
studiul divinaţiei. Unul din accesoriile folosite de cei care
practicau divinaţia era „mantaua” (n.n. mantle sau manteau).
Veşmintele actuale ale preoţilor sunt reprezentative pentru acest
concept. O altă asemănare apare în numele lui Montezu-ma,
146
preotul-rege al populaţiei native din Mexic. Numele lui derivă
din Mohtecuzomatzin, care înseamnă prinţ nobil, foarte curajos
şi foarte respectat. Acesta a jucat rolul de faraon pentru poporul
său, deşi fără prea mare succes.
Putem continua astfel la infinit, dar sunt convins că aţi
înţeles mesajul. Unicul cuvânt pe care mai doresc să-l menţionez
este cel spaniol „montar”, care înseamnă a călări pe cal, care ne
duce cu gândul la calul de aur pe care a călărit Duncan şi care
apare pe coperta Proiectului Montauk.
Revăzând toate aceste definiţii, mi-am dat seama că am
petrecut foarte mult timp studiind etimologia acestui cuvânt,
inclusiv fenomenele de la Montauk. Probabil că am devenit cel
mai mare expert din lume. De aceea, definiţia mea este
următoarea:
Mon.tauk: [nume al tribului Algonquin; cuvânt atlantic
vrillic: mon – prim, om, sau primul om (Adam) + tok – a arăta, a
revela, a scoate la iveală. Originea cuvântului are la bază prima
manifestare a omului sub forma conştiinţei umane care se dilată
în continuumul spaţio-temporal, implicând un proces de
generare, degenerare şi regenerare. Cuvântul Montauk şi
fonemele sale sunt atât de strâns legate de expresia primordială a
gândirii încât numeroase cuvinte din diferite limbi exprimă
practic acelaşi concept iniţial]. 1. Numele porţii
interdimensionale care face legătura cu sistemul circulator al
planetei şi cu forţele superioare ale creaţiei, manifestată uneori
ca un vârtej energetic în apropiere de capătul dinspre est al
peninsulei Long Island, New York, în diferite locuri situate la
aproximativ 71,4º longitudine şi 41º latitudine; 2. nume generic
folosit pentru a descrie pământul sacru al nativilor americani din
această regiune (partea de est a peninsulei Long Island), marcat
cândva de piramide şi care corespunde unei reţele energetice
numită reţeaua morfogene-tică a pământului, care permite
manifestarea conştiinţei planetare şi a tuturor construcţiilor
fizice de pe Terra; 3. numele unui trib regal al nativilor
americani în care populaţia poartă numele de Pharoah şi se
consideră păzitori ai reţelei; 4. referinţă generală la Proiectul
147
Montauk sau la alte operaţiuni similare prin care se încearcă
limitarea conştiinţei oamenilor şi împiedicarea trezirii plenare a
potenţialului uman; 5. oraş de pe coasta de est a peninsulei Long
Island, cu o populaţie de 12.666 oameni.

Capitolul 25
Preotul din Mentu
Definiţia cuvântului Montauk ne-a ajutat să înţelegem că
avem de-a face cu o intersecţie de autostrăzi prin care circulă
informaţiile interdimensionale şi particulele sub-cuantice.
Aceasta este autostrada în care încearcă să pătrundă magicienii
atunci când îşi realizează ritualurile lor magice. Scopul lor este
de regulă acela de a accesa portalul, de a manifesta o intenţie şi
de a îi deschide acesteia calea către lumea fizică. În celebra sa
carieră, Aleister Crowley a realizat numeroase asemenea
ritualuri magice, cu intenţia declarată de a contacta cât mai
multe entităţi şi portaluri posibile. Unul din titlurile pe care şi le-
a asumat în această activitate a fost şi acela de Preot al lui Mentu
(sau Preotul din Montauk).
Legătura lui Crowley cu Montauk-ul este indisolubil
asociată cu principala sa lucrare magică: Cartea legii. Cartea este
pe cât de scurtă, pe atât de concentrată, fiind interpretată în fel
şi chip de diferiţi magicieni şi savanţi, întrucât se considera că ar
conţine principala cheie a magiei. S-au făcut foarte multe
cercetări pentru a afla această cheie. În capitolul următor ne
vom ocupa mai îndeaproape de ea.
Pentru a înţelege mai bine conexiunea care există între
Crowley şi Montauk, trebuie să începem prin a arăta cum a
ajuns Crowley să scrie Cartea legii. Totul a început cu căsătoria
sa cu Rose Kelly la data de 12 august 1903. Rose nu era
interesată de magie sau ezoterism, fiind o soţie cât se poate de
normală. Cu toate acestea, fără ea, Cartea legii nu ar fi fost scrisă
niciodată. De aceea, data căsătoriei lor este celebrată în fiecare
an de lojile Ordo Templi Orientis.
148
 După căsătorie, cei doi soţi Crowley au făcut o lungă
călătorie în Orient. La întoarcere, s-au gândit să se ferească o
vreme de răceala vremii din Anglia, specifică lunii februarie, aşa
că, în ultimul moment, s-au decis să rămână o vreme în oraşul lui
Marte: Cairo, capitala Egiptului. La scurt timp, au vizitat Marea
Piramidă, rămânând peste noapte în Camera Regelui. Şi aşa a
început totul, cu doi tineri căsătoriţi în sediul lui Tahuti,
păzitorul pragului.
Experienţa a marcat-o profund pe Rose. Când cei doi soţi s-
au întors în apartamentul lor din Cairo, ea a intrat într-o stare
modificată de conştiinţă, lucru foarte ciudat, căci până atunci nu
fusese deloc preocupată de ocultism. Aflată în transă, ea a
repetat de nenumărate ori că Aleister l-a ofensat pe Horus, zeul
egiptean. Crowley a rămas uimit, căci Rose nu ştia abso-lut nimic
despre mitologia egipteană. Ea a continuat, spunân-du-i cum
trebuie să-l invoce pe Horus, după care l-a târât după ea la
Muzeul Boulak. Aici, uimirea sa s-a transformat într-o stare de
şoc. Rose i-a arătat imaginea lui Horus în ipostaza cunoscută sub
numele de Ra-Hoor-Khuit. Imaginea acestuia era sculptată într-
o piatră numită Stela din Ankh-af-nakhonsu, cunoscută şi sub
numele de Preotul lui Montu. Numărul exponatului era „666”,
adică exact numărul cu care se identifica Aleister Crowley.
Experienţa nu numai că i-a schimbat pentru totdeauna viaţa lui
Crowley, dar se pare că l-a şi iniţiat în secretele magice ale
acestei yuga, inclusiv în Lucrarea Babalon (despre care Jack
Parsons crede că repre-zintă cel de-a patrulea volum al Cărţii
legii – deşi Crowley a scris numai trei volume).
La miezul nopţii de 19 martie24, Crowley a declarat că a
început Echinocţiul Zeilor şi o nouă eră în istoria umanităţii. Pe
8, 9 şi 10 aprilie 1904, el a scris sub dictare un mesaj de la
Aiwass, despre care a afirmat că este îngerul său păzitor. Aiwass
avea rolul de a stabili o punte de legătură între forţele spirituale
solare şi umanitate. Mesajul a devenit cunoscut sub numele de
Cartea legii, constând în esenţă dintr-un cod simplu de conduită,
24
18 martie este considerată data de naştere tradiţională a lui Iisus Christos, potrivit tradiţiei ezoterice. Este data la care soarele iese din
constelaţia Peştilor (guvernată de Neptun, care reprezintă iluzia) şi intră în cea a Berbecului (guvernată de Marte, care reprezintă,
printre altele, realitatea şi focul războiului).
149
care spunea: „Legea supremă este: fă ceea ce doreşti. Legea este
iubirea, iubirea guvernată de voinţă. Nu există nici o altă lege în
afară de: fă ceea ce doreşti”. Legea nu însemna că omul poate
face orice îi trece prin minte. Ea se referea la împlinirea
adevăratei sale meniri, în conformitate cu circumstanţele
stabilite de univers pentru individul respectiv, dar şi pentru
întreaga creaţie. Este uluitor cât de greşite au fost interpretările
date ulterior Cărţii legii25.
Până la apariţia lui Crowley, Stela de la Ankh-af-nakhonsu
fusese cunoscută sub numele de „Stela 666”. El este cel care i-a
spus „Stela Revelaţiei”, nume sub care este cunoscută astăzi de
majoritatea ocultiştilor. Prin Revelaţie se înţeleg informaţiile
primite de Crowley şi redate în scris în Cartea legii. Citirea cărţii
şi contemplarea stelei demonstrează că între cele două există o
corespondenţă. Într-un fel, s-ar putea spune despre Cartea legii
că reprezintă o traducere a imaginii de pe stelă, deşi mai corect
ar fi să spunem că este o expunere a unor principii.
Revelaţia este legată de zeul cu cap de acvilă Horus,
echivalentul egiptean al zeului roman Marte. Panteonul egiptean
era mult mai flexibil şi mai multi-personalizat decât cel grec sau
cel roman, mulţi dintre zeii săi având aspecte subtile şi complexe.
Horus însuşi se manifestă în multe din divinităţile prezentate în
Cartea legii. Aiwass, fiinţa care i-a dictat cartea lui Crowley,
reprezintă un aspect al lui Horus care s-a prezentat ca
„antevorbitorul inspirat al lui Mentu”. Mentu este o altă ipostază
a lui Horus, legată de planeta Marte. Ankh-af-na-khonsu este o
ipostază a lui Horus legată de lună.
Cartea legii îl numeşte pe Crowley Profet sau Preot al lui
Mentu. Dacă ne aducem aminte de diferitele etimologii despre
care am vorbit în această carte, ne putem da seama că Aleister
Crowley poate fi considerat un profet al lui Marte, dar şi ca
preotul din Montauk.
În cartea sa, Horus se consideră un luptător şi un zeu al
războiului. El spune:
25
Celor interesaţi să citească Cartea legii le recomand să înceapă cu o altă lucrare a lui Crowley, Legea este pentru toţi, în care se
oferă textul original al legii şi două interpretări date de autor în două momente diferite.
150
 „3. Mai întâi de toate, trebuie înţeles faptul că eu sunt un
zeu al războiului şi al răzbunării. De aceea, voi fi dur cu ei. 4.
Alege-ţi o insulă! 5. Fortific-o! 6. Înarmează-te cu tehnologie de
război! 7. Eu îţi voi da o armă. 8. Cu ajutorul ei îi vei putea
controla pe oameni, şi nimeni nu ţi se va putea opune”.
La început, Crowley a interpretat acest pasaj considerând
că se referă la o chakra a sistemului spiritual uman. Mai târziu,
şi-a dat seama că insula se referă la Marea Britanie şi că textul
implica un secret militar. Ulterior, a afirmat că arma lui Horus
reprezenta probabil un avertisment cu privire la Marele Război
care urma să fie declanşat şi în care Horus avea să triumfe
asupra oamenilor.
Dacă ţinem cont de faptul că Montauk reprezintă din punct
de vedere geologic o insulă, fiind cunoscut în trecut ca atare,
implicaţiile fragmentului de mai sus ni se par evidente, cu atât
mai mult cu cât se ştie că societăţile secrete germane (Thule şi
Vril) aveau contacte intime cu OTO şi cu cât este probabil să fi
cunoscut Cartea legii şi alte documente secrete de acelaşi gen care
nu au ieşit încă la lumină. Această viziune ar explica cel puţin
parţial fascinaţia incredibilă a germanilor faţă de Montauk, pe
care îl considerau un loc strategic.
O altă corespondenţă are de-a face cu numele de Aleister,
ales chiar de Crowley (părinţii săi l-au numit Edward
Alexander) şi care derivă de la cuvântul grecesc pentru zeul
răzbunării. El şi-a ales acest nume cu mult timp înainte de a scrie
Cartea legii, inclusiv fraza: „Eu sunt zeul războiului şi al
răzbunării”.
După revelaţia referitoare la alegerea insulei, Aiwass (care îi
reprezintă deopotrivă pe Horus şi pe Crowley) spune: „Eu sunt
Domnul războinic al celor 40: cei 80 se pleacă în faţa mea, dar
sunt nimiciţi. Îţi voi aduce victoria şi bucuria; mă voi afla în
mijlocul armelor în luptă şi tu te vei bucura să ucizi. Succesul
este dovada ta; curajul este armura ta; mergi înainte, purtat de
puterea mea, şi nu vei fi nevoit să-ţi întorci niciodată spatele în
faţa cuiva!”
151
 Referinţa la anii 40 şi 80 este indiscutabilă. Anii 40 au
deschis o poartă în continuumul temporal prin Experimentul
Philadelphia. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost numit
uneori şi războiul timpului. Aparent, victoria şi bucuria se referă
efectiv la victoria repurtată la sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial, dar interpretarea este greşită. Anii 80 au fost
„nimiciţi”, dacă ne raportăm la dezastrul de la Montauk, care a
atins apogeul în 1983, dar victoria şi bucuria vor urma pe o scară
mai largă, dacă ne gândim la era iluminării care va urma.
Crowley interpretează diferit acest pasaj, după care spune:
„Sunt tentat să cred că textul are o semnificaţie mai simplă şi
mai profundă decât cea care mi-a fost dezvăluită până acum”.
Există într-adevăr o semnificaţie mai profundă, care ni se
revelează odată cu recunoaşterea implicării lui Crowley în
serviciile secrete şi militare, despre care am vorbit parţial în
celelalte lucrări ale mele. Influenţa sa magică este evidentă dacă
ne gândim că numele său conspirativ în cadrul OTO era
Phoenix. Numele de cod al Proiectului Montauk şi al altor
experimente similare a fost Phoenix. Aproape toate proiectele
secrete în care au fost implicaţi militarii au fost denumite
Phoenix.
În mitologia egipteană, phoenixul era o pasăre mare, care
renăştea din propria ei cenuşă la fiecare 666 de ani (sau 500, în
funcţie de referinţă), regenerându-se complet. Era ilustrat
printr-un şoim, vehiculul zeului Horus, al cărui mesager, Aiwass,
i-a transmis lui Crowley Cartea legii. Numele zeului Horus mai
prezintă o corespondenţă, dacă ne gândim că din el derivă
cuvântul „erou” (n.n. hero). Nu întâmplător, unitatea militară de
la Montauk este numită Camp Hero. Horus reprezintă şi
rădăcina cuvântului „orologie” (n.n. horology), definit ca arta
măsurării timpului sau a confecţionării de ceasuri. Din această
perspectivă, Camp Hero s-ar traduce prin „Unitatea Militară de
Măsurare a Timpului”.
Nu se cunoaşte cu precizie ce a făcut „Phoenix” la Montauk,
dar Amado Crowley ne furnizează câteva indicii. Din relatările
152
sale rezultă că Aleister s-a dus acolo cu o intenţie bine precizată.
În nici un caz nu tatona noi experimente sau ritualuri secrete din
categoria celor pe care le ascund cu atâta mândrie societăţile
secrete. Se pare că dorea să instaleze un anumit tip de
„receptor”. Asemenea receptoare au fost instalate şi în alte
puncte strategice ale planetei. Ritualul de la Men-an-Tol din data
de 12 august 1943 era de fapt o „emisie”. Tatăl său i-a explicat că
un anumit tip de „energie” poate activa reţeaua alcătuită din
puncte similare pentru o anumită perioadă de timp. Deşi la
vremea respectivă nu fusese încă emisă teoria plăcilor tectonice,
Amado susţine că această reţea de puncte energetice coincidea
perfect cu faliile geologice din crusta pământului (o asemenea
falie principală trece prin Montauk Point şi a fost popularizată
într-un roman de ficţiune semnat de Robert Mitgang şi intitulat
chiar Falia din Montauk).
Când Amado l-a întrebat pe tatăl său dacă dorea să
declanşeze un cutremur de pământ sau să activeze un vulcan,
acesta i-a răspuns: „Nu îmi propun să fac ceva atât de simplu!”
Altfel spus, scopul său era o operaţiune complexă. Fiind
foarte tânăr, Amado credea că se luptă cu forţele răului,
încercând să contracareze planurile unui alt grup. Dacă
operaţiunea era într-adevăr atât de complexă, este posibil ca ea
să se fi desfăşurat de mai multă vreme, ceea ce implică o serie de
aplicaţii practice pentru influenţarea reţelei morfogenetice cu
ajutorul aparaturii tehnologice. Concluzia lui Amado a fost că
Aleister Crowley spiona un alt grup, dar simultan executa şi o
anumită activitate ocultă.
Din cine era însă alcătuit celălalt grup? Nimeni nu pare să
ştie la ora actuală. Este posibil să fi fost vorba de germani, dar şi
de extratereştri. Ne vom ocupa imediat de acest subiect, dar mai
întâi ne propunem să vorbim de cheia care explică lucrarea lui
Crowley, Cartea legii.

Capitolul 26
Cartea legii
153
 Aşa cum spuneam în ultimul capitol, Cartea legii este
considerată de mulţi ocultişti păstrătoarea secretului suprem al
magiei. Orice analist care o citeşte îşi dă seama că lucrarea este
înţesată de corespondenţe numerologice, transmise de o sursă
superioară. Cartea este mult prea complexă pentru a fi putut fi
imaginată de o simplă minte umană. În ceea ce priveşte secretul
de care vorbeam, acesta este redat în Partea a III-a, versetul 47:
„Această carte trebuie tradusă în toate limbile, dar
întotdeauna cu originalul Bestiei în faţă, căci forma literelor şi
poziţia lor reciprocă nu este întâmplătoare; ele ascund mistere
pe care nici o Bestie nu le poate ghici. Nimeni nu trebuie să
încerce să le descopere, căci va veni cineva după el, pe care nu îl
voi numi, care va găsi Cheia. Atunci, această linie desenată va
deveni o cheie. Lipsa pătratului încadrat în cerc va deveni de
asemenea o cheie. Apoi, Abacadabra. Va deveni copilul său, şi
asta în modul cel mai curios. Nimeni nu trebuie să caute cheia,
căci numai aşa o poate găsi26”.
Cartea legii a fost publicată în diferite formate, dar după
câte se afirmă chiar în text, nu există decât un singur format
corect: cu coperta roşie şi cu literele aurii. Textul continuă
afirmând că orice traducere trebuie să includă şi o copie după
originalul scris de mâna lui Crowley. Oare de ce? Dacă privim
manuscrisul original la pagina 16, observăm citatul de mai sus,
peste care a fost haşurată o grilă (o reţea). În cartea de faţă
textul este reprodus la pagina xxx. Nu a încetat nici o clipă de mă
mire faptul că cei care fac comentarii referitoare la Cartea legii
nu menţionează niciodată existenţa acestei grile, ca să nu mai
vorbim de o eventuală interpretare. Cine citeşte numai varianta
tipărită a textului nu va înţelege nimic din el. Iată ce am
descoperit eu din acest secret.
Ceea ce te izbeşte pe pagina alăturată este ideea de reţea, la
care se adaugă linia trasă peste scrisul lui Crowley. Un raportor

26
N. Tr. Textul fiind foarte dificil de tradus, îl reproducem şi în original: This book shall be translated into all tongues: but always
with the original in the writing of the Beast; for in the chance shape of the letters and their positions to one another: in these are
mysteries that no Beast shall divine. Let him not seek to try: but one cometh after him, whence I say not, who shall discover the Key of
it all. Then this line drawn is a key: then this circle squared in its failure is a key also. And Abrahadabra. It shall be his child and that
strangely. Let him not seek after this; for thereby alone can he fall from it.
154
arată că linia este trasă la un unghi de 26º. Acest lucru mi se pare
interesant, căci reprezintă unghiul a cel puţin două din
principalele intrări în Marea Piramidă. Este vorba de intrarea
descendentă care conduce la „Camera Haosului” şi de cea
ascendentă care conduce la Marea Galerie, dar şi la Camera
Reginei. Cea de-a doua intrare permite pătrunderea în interior a
luminii lui Sirius chiar înainte de sezonul ploios, anunţând astfel
începutul noului an. Sirius corespunde acestui unghi de 26º, căci
în trecut se ridica la orizont la un unghi de 26,5º la sud de estul
de astăzi. Soarele însuşi se ridica la un unghi de 26,5º de estul de
astăzi. Mai departe, mi s-a spus că dacă proiectezi în exterior
unghiul de 26º al canalului ascen-dent, în acelaşi plan, acesta va
indica direct către Ierusalim. Pe scurt, această linie ne oferă o
Cheie a intrării în Marea Piramidă, locul în care Crowley şi soţia
sa şi-au petrecut noaptea înainte de primirea Cărţii legii.
Următoarea tentativă de a înţelege acest puzzle m-a
determinat să unesc toate literele atinse de linia trasă de
Crowley, „căci forma literelor şi poziţia lor reciprocă nu este
întâmplătoare; ele ascund mistere pe care nici o Bestie nu le
poate ghici”. Dacă unim literele atinse de linie, obţinem
următoarea înşiruire: S, T, B, E, T, I, S, A, Y, F, A. Rearanjând
literele, am obţinut: EASY IF BAST, sau IF BAST EASY (n.n.
„este uşor, dacă Bast”). Am descoperit mai târziu că Bast era o
zeiţă obscură din panteonul egiptean, dar cuvântul aminteşte
destul de mult şi de cuvântul Beast (n.n. Bestie). Informaţiile
despre această zeiţă sunt greu de găsit şi mi s-a spus că au fost
ascunse în mod deliberat. Ea corespunde stelei Sirius menţionată
mai sus, dar vom analiza acest lucru ceva mai târziu.
Încercând să verific ce am descoperit, m-am dus la un
criptolog ocultist pe care îl cunoşteam şi care face uneori şedinţe
mediumice pentru a-i ajuta pe poliţişti. Este un mare amator de
puzzle-uri, aşa că a fost încântat de noua provocare pe care i-am
propus-o. I-am trimis prin fax pagina scrisă de mâna lui
Crowley, care i-a acaparat curând toată atenţia. Fiind şi grafolog
(persoană care descifrează trăsăturile de personalitate în funcţie
de scrisul de mână), m-a întrebat dacă scrisul îmi aparţine. I-am
155
răspuns că nu. Mi-a spus că se bucură să audă acest lucru, căci
dacă mi-ar fi aparţinut, ar fi încetat pe loc orice prietenie cu
mine. L-am întrebat de ce, şi mi-a răspuns că cel care a scris
textul respectiv a fost un sadic, un masochist, un pesimist extrem
care avea probleme sexuale, dar şi un geniu al ocultismului. Abia
atunci i-am spus că era scrisul de mână al lui Crowley şi a
început să râdă. În cele din urmă, criptologul mi-a spus că deşi
corespondenţele pe care le-am stabilit unind literele sunt
valabile, ar trebui să încerc să unesc şi cuvintele străbătute de
linia trasă. Aceste cuvinte sunt: SHAPE, TO, BE, TRY, I, SAY şi
A (aprox.: FORMĂ, A FI, ÎNCERCE, EU, SPUN şi A). De
remarcat că nu am ales decât cuvintele alcătuite din litere aflate
într-un pătrăţel al grilei. Ele pot fi ordonate astfel: I SAY TRY
TO BE A SHAPE, sau I SAY TRY A SHAPE TO BE, sau I TRY
TO SAY BE A SHAPE (aprox.: „Îţi spun, încearcă să fii o formă,
sau „Îţi spun: încearcă o formă să fie”, sau „Încerc să-ţi spun: fii
o formă”). Dacă extindem cuvântul BE la BEAST, adăugând şi
cuvântul OF, obţinem: I SAY TRY TO SHAPE A BEAST, sau I
TRY TO SAY SHAPE OF A BEAST, sau I SAY TO TRY
SHAPE OF A BEAST (aprox.: „Îţi spun, încearcă să modelezi o
bestie”, sau „Încerc să-ţi spun: forma unei bestii”, sau „Îţi spun
să încerci să modelezi o bestie”).
Cea mai clară dintre aceste fraze mi se pare: „Încerc să-ţi
spun să fii o formă”, fiind şi cea mai corectă în viziunea amicului
meu criptolog şi corespunzând regulilor criptogramelor. Le-am
adăugat şi pe celelalte deoarece toate au acelaşi numitor comun,
aşa cum vom vedea în continuare.
Următorul indiciu pentru a înţelege despre ce vorbeşte
Crowley este simbolul desenat în pătrăţelul d-7, cunoscut şi sub
numele de Semnul Bestiei.
Ilustraţie
Textul lui Crowley mai spune: „Atunci, această linie va
deveni o cheie. Lipsa pătratului încadrat în cerc va deveni de
asemenea o cheie”. Există cel puţin două maniere de a interpreta
aceste fraze. Mai întâi, trebuie să precizăm că Aleister era un
156
bun cunoscător al matematicii tradiţionale. Probabil că la şcoală,
profesorii i-au spus celebrul paradox potrivit căruia cu un
compas şi o linie fără gradaţii nu poţi face un pătrat care să fie
egal cu aria cercului. Regula a rămas valabilă până astăzi în
matematica modernă. Dar Crowley spune: „cheia se află în lipsa
pătratului”. Definiţia cuvântului „lipsă” include şi termenii
„ignorare sau omisiune”.
Încadrarea unui pătrat într-un cerc este o operaţiune
bidimensională. Dacă extindem procedeul la un spaţiu tridi-
mensional, putem încadra un cub într-o sferă prin derivarea
solidelor platonice de care am discutat anterior. Un creion
tridimensional care ar scrie în aer ar putea îndeplini cu uşurinţă
această sarcină.
Dacă aplicăm acelaşi principiu tridimensional Semnului
Bestiei sau crucii din interiorul cercului, obţinem o configuraţie
foarte interesantă. Mai întâi, vom uni punctele de intersecţie ale
crucii cu cercul şi vom obţine următorul desen bidimensional:
Ilustraţie
Deşi ilustrată în două dimensiuni, această reprezentare
grafică este cea a unui octaedru în interiorul unei sfere. Dacă nu
vi se pare clar, imaginaţi-vă că trageţi de centrul crucii în sus cu
degetele de la o mână şi în jos cu degetele de la cealaltă mână.
Veţi obţine astfel un octaedru circumscris de o sferă. Dacă nici
acum nu vi se pare clar, construiţi-vă un octaedru din câteva
beţe şi priviţi-l de sus. Veţi constata că arată la fel ca o cruce.
Octaedrul nu este numai o formă sacră. Antena Delta-T
folosită pentru experimentele asupra timpului la Montauk avea
de asemenea o formă de octaedru. Marea Piramidă are aceeaşi
formă. Aşa cum spuneam în capitolele anterioare, octaedrul este
obţinut prin derivarea unui tetraedru, la fel ca şi cubul,
icosaedrul şi dodecaedrul. Întrucât cele cinci solide platonice pot
fi folosite apoi pentru a construi orice formă existentă în natură,
această structură reprezintă însăşi cheia reţelei morfogenetice şi
a vieţii.

157
 Afirmaţia „încearcă să fii o formă” sau „fii o formă” este
direct legată de câmpurile geometrice înmagazinate în structura
electromagnetică a fiinţei noastre. Prin vizualizarea lor putem
pătrunde în însăşi esenţa fiinţei noastre, sau în structura noastră
matricială, după cum este numită ea uneori. Aceasta este cheia
înţelegerii noastre în mijlocul vastei panorame a creaţiei. Când
am vorbit despre geometria sacră, am demonstrat că prin
înţelegerea acestor principii putem deschide o poartă. Chiar
dacă extindem cuvintele afirmaţiei la „încearcă să capeţi forma
unei bestii (unui animal)”, avem de-a face cu acelaşi principiu.
La fel ca şi forma umană, forma animală este alcătuită din
aceleaşi forme geometrice.
Aşa cum spuneam mai devreme, mai există o manieră de
interpretare a acestui fragment. Din această perspectivă, trebuie
să menţionăm că ideea pătratului încadrat în cerc în matematica
tradiţională este absolut arbitrară. Un matema-tician mi-a spus
odată că această frază ar putea avea şi alte semnificaţii legitime.
De pildă, s-ar putea referi la faptul că poţi obţine un pătrat
dintr-un cerc prin tăierea circumferinţei sale de patru ori cu o
rază a sa. Obţinem astfel prima imagine ilustrată în acest capitol.
Putem desena apoi pătratul unind cele patru puncte în care
razele se intersectează cu circumfe-rinţa cercului. Obţinem astfel
cea de-a doua imagine. Dacă proiectăm imaginea într-un spaţiu
tridimensional, obţinem antena Delta-T şi primul solid platonic
(din care pot fi derivate toate celelalte). Cartea legii afirmă însă:
„cheia stă în lipsa lui”. Abordarea acestei afirmaţii poate fi
foarte diferită de cea oferită anterior. Poate că fraza nu poate fi
înţeleasă decât stu-diindu-l pe acela care „va veni după el şi va
descoperi cheia”.
La fel ca mulţi alţii, Crowley credea că cel care va veni după
el era Charles Stansfield Jones, un magician care a murit cu
mulţi ani în urmă. Era considerat fiul magic al lui Crowley şi
promitea foarte mult. Am văzut personal o ilustraţie grafică
desenată de Jones care era alcătuită exact din formele geome-
trice de care am discutat. Desenul nu era însoţit de nici o
explicaţie. Deşi nu părea să ofere nici o cheie celor neinstruiţi,
158
ilustraţia demonstra că Jones avea într-adevăr o viziune foarte
profundă. Magicianul a scris de asemenea o carte pe care nu a
publicat-o niciodată, intitulată Liber XXXI. Deşi nu am avut
posibilitatea să o consult, nu cred că a vorbit ceva în ea de
geometria sacră, dar este sigur că o cunoştea. Jones avea o
singură problemă: era nebun.
După o carieră magică legendară, Jones „a luat calea
abisului”. Metoda lui consta în esenţă în interpretarea tuturor
evenimentelor din viaţa sa ca având semnificaţie magică. Avea
un intelect uluitor şi cunoştinţe magice foarte extinse, dar la un
moment dat a fost depăşit. După o excursie în Anglia în care a
încercat fără succes să convertească Biserica Romano-Catolică la
Legea Thelemei, s-a întors acasă cu vaporul. A coborât la
Vancouver, îmbrăcat numai cu o haină de ploaie. Şi-a dat-o
rapid jos şi a început un ritual prin centrul oraşului, într-o
încercare de eliberare de toate restricţiile. După cum vă puteţi
imagina, a fost imediat arestat şi aruncat la închisoare, unde a
devenit ţinta tuturor glumelor. Jones avea o viziune genială, dar
a eşuat ca fiinţă umană, neputând să îşi integreze cunoaşterea în
propria sa realitate. A sfârşit ducând războaie magice cu
Crowley şi declarându-l pe acesta duşmanul său. Pe bună
dreptate, ne putem pune întrebarea: dacă acest om a descoperit
cheia, cum se face că a sfârşit într-o manieră atât de degradantă?
Biografia lui Jones mi-a demonstrat că era un om extrem de
orgolios, convins că poate realiza orice prin magia sa. În plus, era
uluitor de lipsit de bun simţ. Crowley avea să afirme despre el că
a sărit peste nişte etape absolut necesare în pregătirea de
magician şi a suportat consecinţele. Este evident că Jones a avut
o serie de viziuni geniale, dar le-a urmărit până la capăt în
detrimentul propriei sale evoluţii. Altfel spus, a pus realizarea sa
intelectuală înaintea inimii.
Revenind la cea de-a doua manieră de interpretare, nu
contează prea mult dacă Aleister se referea la eşecul lui Jones (cu
toată iluminarea lui) sau nu. Importantă este conexiunea
geometrică şi faptul că trebuie să învăţăm din eşecul lui.
159
 Orice om care primeşte informaţii de acest fel intră într-o
stare de minunare. Sunt oameni care trăiesc sentimentul că nu
merită să-şi trăiască restul vieţii decât studiind Marea Piramidă
sau secretele diferitelor şcoli ale misterelor. Acestea sunt absolut
fascinante şi este uşor să te laşi sedus de incredibila complexitate
a naturii şi a geometriei sacre. Cel care înţelege aceste lucruri îi
poate apoi seduce şi pe cei din jur. Pe de altă parte, dacă nu
urmează calea inimii, omul este sortit eşecului.
Inima umană găzduieşte scânteia divină. La ea se raporta
faraonul atunci când opera simultan cu energiile superioare şi cu
cele inferioare. Ruperea punţii de legătură cu această scânteie nu
poate conduce decât la decădere; aceasta este boala de care
suferă lumea noastră modernă. „Nimeni nu trebuie să caute
cheia, căci numai aşa o poate găsi” ne sugerează textul,
sfătuindu-ne să nu devenim obsedaţi de aceste informaţii. Atunci
când soseşte timpul, iluminarea ne găseşte singură. Informaţiile
legate de subtilităţile creaţiei, OZN-uri, răpiri, Montauk, etc., nu
trebuie să devină obsesii pentru nimeni. Important este să ne
păstrăm echilibrul.
S-ar mai putea spune multe lucruri despre Cartea legii. Ar fi
nevoie însă de o altă carte şi de încă un an de studiu, lucruri pe
care nu mi le-am propus deocamdată. În acest capitol nu am
încercat decât să prezint o sinteză a cărţii, cu referiri speciale la
Montauk şi la subiectul de care ne ocupăm în lucrarea de faţă.
Este important să reţinem că unica valoare pe care o are Cartea
legii este legată de cheia conştiinţei. Ea poate deschide porţile
înţelegerii, iar acesta este singurul caz în care putem spune că am
găsit cheia. Dacă această cheie nu răspunde la toate întrebările
vieţii, va trebui să recitim cartea, care ne va revela o nouă cheie.
Ea nu reprezintă decât un instrument care ne poate ajuta să
restabilim puntea cu infinitul.

Capitolul 27
Siriusienii

160
 Cel mai important aspect legat de descoperirile din capitolul
anterior se referă la faptul că explică anumite aspecte cheie ale
moştenirii noastre străvechi. Aşa cum am mai spus, Cartea legii
face trimitere la Marea Piramidă prin linia înclinată la un unghi
de 26º, dar şi la Sfinx, prin anagrama zeiţei Bast. Să revenim
aşadar la cele două minuni ale lumii antice şi la Cairo, oraşul lui
Marte. Am demonstrat deja că Egiptul, la fel ca atâtea alte
civilizaţii antice, şi-a adus tributul planetei Marte. A existat însă
un corp ceresc chiar mai important decât această planetă, şi
anume steaua Sirius.
Egiptenii şi-au bazat întregul calendar pe mişcările acestei
stele sacre, cea mai strălucitoare de pe firmamentul nostru. Am
afirmat mai devreme că Marea Piramidă a fost astfel construită
încât să permită luminii lui Sirius să intre prin deschizătura care
duce la Camera Reginei într-un anumit moment al anului.
Textele ezoterice indică faptul că scopul era ca lumina stelei să
strălucească asupra unui iniţiat în timpul unui ritual. Dacă
egiptenii erau atât de fascinaţi de Sirius, rezultă de la sine că
străvechea civilizaţie de pe Marte trebuie să fi avut aceeaşi
devoţiune faţă de această stea. Se crede chiar că formele
geometrice de pe planeta Marte au fost construite în semn de
devoţiune faţă de Sirius.
Potrivit unei anumite legende, faţa de pe Marte a fost
construită în onoarea zeului (sau logosului) solar Sukon.
Siriusienii s-au stabilit pe Marte cu permisiunea acestuia. Un alt
nume al zeului era Set sau Seth. Motivul pentru care siriusienii s-
au stabilit pe Marte era legat de faptul că la acea vreme, planeta
se afla pe orbita-leagăn al vieţii. Cele 720 de zile cât dura rotaţia
completă în jurul soarelui asigurau condiţii meteorologice
optime, care permiteau stabilirea unei civilizaţii.
Am arătat în Proiectul Montauk că cei care au asigurat
scaunul necesar pentru experimentele asupra timpului au fost
siriusienii. Un anume domn X m-a contactat şi mi-a spus că a
fost implicat în negocierile pentru obţinerea scaunului. Tot el mi-
a povestit şi de capacitatea lui Crowley de a manipula timpul,
fiind prima persoană care mi-a sugerat că atât Experimentul
161
Philadelphia cât şi Proiectul Montauk au fost efectele magiei lui
Crowley.
Acest lucru pare de-a dreptul ironic, dacă ne gândim la
conexiunile secrete ale lui Crowley. Acesta a fost implicat nu
doar în OTO, ci şi într-o societate secretă numită Argentum
Astrum, sau Ordinul Stelei de Argint. „Steaua de Argint” se
referea la Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cer şi cea care
deţinea poziţia cheie în străvechea constelaţie a Phoenixului.
Asirienii şi fenicienii şi-au tras numele de la această stea.
Crowley a afirmat că cei care făceau parte din Ordinul
Stelei de Argint erau chiar Iluminaţii. Corespondenţele merg
însă şi mai departe. Esenţa magiei sale era inspirată de siriusieni,
existând numeroase tradiţii care susţin această afirmaţie. În
tradiţia ocultă, Sirius este considerat Zeul Ascuns sau „soarele
din spatele soarelui”. La fel cum luna reflectă lumina solară,
soarele reflectă lumina lui Sirius. Această idee a fost exprimată
în Cartea legii, într-un fragment în care Crowley scria: „Khabs
este în Khu, nu Khu este în Khabs”. Cuvântul Khab înseamnă
stea, în timp ce Khu se referă la lumină. Ideea este următoarea:
subconştientul colectiv crede că stelele sunt cele care emit
lumină; în realitate, ele se scaldă în această lumină, pe care doar
o reflectă. Aceasta era maniera în care Crowley, la fel ca şi
strămoşii noştri, adora steaua Sirius, fiind în realitate un
adorator al luminii creaţiei. Sirius era steaua cea mai
strălucitoare de pe cer, deci era cea mai puternică, întrucât
reflecta cea mai mare cantitate de lumină.
În viziunea vechilor egipteni, atunci când Sirius se apropia
cel mai mult de planeta pământ, între cele două corpuri cereşti se
forma o legătură ocultă specială. Altfel spus, în acel moment
Sirius reflecta către Terra o cantitate de lumină mai mare decât
în orice altă perioadă a anului. Ei au descoperit că această
legătură devenea extrem de puternică în timpul Zilelor Câinelui
din august (Sirius mai era cunoscută şi sub numele de Steaua
Câinelui), într-o perioadă cuprinsă între 23 iulie şi 23 august.
Unii specialişti consideră că perioada poate fi extinsă până la 8
septembrie. Acest aspect legat de Sirius ne conduce la o
162
sincronicitate, dacă ne aducem aminte de teoria expusă în
Proiectul Montauk, potrivit căreia bioritmurile pământului se
repetă la fiecare 20 de ani, începând cu data de 12 august.
Această dată nu reprezintă numai aniversarea căsătoriei lui
Crowley, a Experimentului Philadelphia şi a apogeului Proiec-
tului Montauk; ea se află chiar în centrul intervalului numit
Zilele Câinelui. În acest context, ipoteza potrivit căreia scaunul
din Montauk a fost furnizat de siriusieni pare extrem de
pertinentă. Dacă tot acest incredibil scenariu al Proiectului
Montauk este adevărat, este evident că singurii care ar fi putut
cunoaşte cum poate fi construit un scaun capabil să rezoneze cu
conştiinţa timpului erau siriusienii.
Potrivit informaţiilor pe care le avem, siriusienii erau creaturi
extrem de tehnice, dar fără un simţ politic foarte dezvoltat. Din
spusele lui Al Bielek, ei arată foarte asemănători cu oamenii din
anumite puncte de vedere. Sunt musculoşi, dar au pupila ca o
fantă verticală, la fel ca în cazul pisicilor. Poartă pe cap un fel de
năframă şi se bănuieşte că ar fi chei. Uneori, poartă pe ochi nişte
chestii ciudate, care ar putea fi instrumente de comunicare. Au o
înălţime de aproximativ doi metri şi dacă sunt deghizaţi
corespunzător, pot fi confundaţi cu uşurinţă cu oamenii.
Siriusienii de la Montauk erau cât se poate de amabili cu oamenii
şi îşi vedeau de treaba lor.
Cam acestea sunt informaţiile care se cunosc despre ei. Ceea
ce mi se pare important este faptul că nu pot fi disociaţi în nici
un fel de informaţiile revelate în această carte.
Există o carte intitulată A 12-a planetă şi scrisă de Zacharia
Sitchin care aduce numeroase dovezi în sprijinul ipotezei că
pământul ar fi fost vizitat încă din timpuri imemoriale de către
extratereştri. Lucrarea începe cu Sumeria antică, exact locul în
care se presupune că s-au stabilit siriusienii. Dacă acceptăm
această ipoteză, siriusienii devin nu numai punctul focal din care
au plecat toate religiile noastre planetare, ci şi centrul a tot felul
de activităţi extraterestre.

163
 Crowley a studiat această cunoaştere chiar de la sursă,
analizând riturile ceremoniale ale vechilor sumerieni. Istoria îi
consemnează pe aceştia ca un popor de păstori-regi numiţi
yezidi. Profetul lor era Yezid, iar Crowley avea să descopere
ulterior că era o reîncarnare a acestuia.
Studiind vechii sumerieni şi riturile lor, Crowley a aflat că
aceştia erau un popor orgiastic la limita extremă. Ceremoniile
lor erau executate într-o sincronizare perfectă cu revoluţiile
stelare. Urmaşii lor au deschis ulterior şcolile de mistere greceşti
sau romane. Aceşti oameni din vechime priveau impulsurile
primitive într-o manieră foarte diferită faţă de societatea
„civilizată” de astăzi. Ei recunoşteau instinctiv (aproape la fel ca
animalele în timpul sezonului de împerechere) faptul că mişcările
de revoluţie ale universului coincid cu impulsurile sexuale,
deschizându-i adeptului iniţiat accesul la lumile invizibile din alte
dimensiuni. În artele tantrice hinduse, cunoscute şi sub numele
de yoga iubirii, aceste impulsuri erau numite kala, unităţi de
timp sau vibraţii vaginale. Dacă reducem spaţiul şi timpul la
aspectele lor masculine şi feminine, este uşor să înţelegem că
mama-natura prezintă ondulaţii care corespund vaginului. Am
vorbit mai devreme în această carte de vesica pisces, un simbol în
formă de ochi care a rezultat ca al doilea act al procesului
creator evoluţionist. Mai este cunoscut şi sub numele de Ochiul
lui Horus sau Ochiul lui Set (Sirius). Dacă „ochiul” se află într-o
poziţie verticală, el devine un simbol al vaginului.
Pe măsură ce geometria spaţiului şi a timpului devine din ce
în ce mai complexă ca urmare a procesului de evoluţie (cunoscut
şi sub numele de mama-natura), se produc procese şi repetiţii
care imită sau rezonează cu ceea ce noi numim procesul sexual.
Aceste energii sunt uluitor de puternice şi permit crearea
realităţii. Reţeaua morfogenetică nu este altceva decât un tipar
energetic, care devine apoi realitate. Aceasta era esenţa riturilor
orgiastice ale vechilor sumerieni sau asirieni. Ei celebrau de fapt
ondulaţiile naturii şi evoluţia simbolurilor geometrice,
conectându-şi conştiinţa la acestea prin intermediul procesului
sexual.
164
 Orice om ştie că intră într-o stare diferită de conştiinţă în
timpul actului amoros. Fiind vorba de un act de creaţie, nu este
greu de bănuit că ori de câte ori ne aflăm în această stare de
conştiinţă putem influenţa creaţia. Atunci când ne angrenăm
într-un act amoros, noi accesăm reţeaua energetică ce a permis
creaţia universului.
Studiind aceste informaţii, Crowley a înţeles că strămoşii
noştri ştiau foarte bine ce fac atunci când îşi realizează riturile
orgiastice. Evident, practicanţii moderni ai orgiilor au transfor-
mat ritualul sacru într-un procedeu denaturat şi lipsit de orice
sacralitate (ceea ce nu înseamnă însă că energiile magice nu sunt
prezente la faţa locului).
Toate acestea ne conduc înapoi la Bast27, zeiţa vrăjitoriei şi a
magiei sexuale la vechii egipteni. Dacă aţi simţit vreodată
impulsul de a face ceva bizar de natură sexuală, v-aţi aflat cu
siguranţă sub imperiul lui Bast. Dar cine anume este această
zeiţă?
Identificată adeseori şi ca zeiţa-pisică a egiptenilor, Bast este
una din cele mai vechi ipostaze a lui Babalon, zeiţa-mamă. Este
portretizată fie ca o pisică, fie ca o leoaică. Fiind zeiţa magiei
sexuale, ea guverna desfrâul şi impulsurile amoroase. Sarcina ei
era să vegheze ca toate posibilităţile să se împlinească şi să vadă
lumina soarelui. Bast este de multe ori identificată ca Bestia (n.n.
Beast), întrucât se pare că a tutelat experimentele atlanţilor (iar
mai târziu ale egiptenilor) care au condus la crearea sirenelor,
minotaurilor, centaurilor, a calului Pegas, etc.
27
În capitolul 26 am arătat că literele străbătute de linia trasă de Crowley în Cartea legii alcătuiesc cuvintele EASY IF BAST (este
uşor dacă Bast). O prietenă căreia i-am dat să citească manuscrisul m-a luat în derâdere, întrebându-mă de ce nu am grupat altfel
literele, pentru a obţine EASY IF STAB (aprox.: este uşor dacă înjunghii). Prietena mea a refuzat să creadă că am descoperit o
corespondenţă pertinentă. Chiar dacă Bast nu reprezintă adevărata cheie, este cert totuşi că studierea acestei corespondenţe mi-a permis
să descopăr o sumedenie de informaţii utile. Chiar a doua zi, coincidenţa a făcut să întâlnesc un autor care mi-a oferit tot felul de date
despre Jack Spintecătorul. Spre surpriza mea, am constatat că fraza „EASY IF STAB” nu este deloc lipsită de semnificaţii dacă este
abordată din perspectiva studierii vieţii lui Jack Spintecătorul. Nu numai că există numeroase indicii referitoare la legătura dinte
Crowley şi Jack Spintecătorul, dar s-a comentat chiar că Aleister ar fi cunoscut identitatea acestuia. Dacă ne gândim şi la
sincronicitatea numelui său cu cel al lui Jack Parsons, nu putem decât să ne minunăm. Nu am avut încă timpul necesar pentru a studia
această linie de cauzalitate, dar sunt aproape convins că aş putea descoperi corespondenţe foarte interesante cu Jack Spintecătorul dacă
aş aborda cazul din perspectiva frazei „EASY IF STAB” din Cartea legii. Misterul identităţii lui Jack Spintecătorul nu a fost rezolvat
niciodată. Intuiţia îmi spune că a fost mai degrabă o fiinţă interdimensională decât un simplu om. Faptul că a ucis prostituate reprezintă
o primă corespondenţă cu Crowley. O altă corespondenţă interesantă rezultă din afirmaţia potrivit căreia şcolile misterelor protejează
cu multă atenţie energiile Marii Piramide, căci prin accesarea acestora un novice ar putea distruge cu uşurinţă orice ar dori fără a putea
fi prins. Dacă mai facem şi legătura cu mutilările de vite atribuite extratereştrilor (în scopul prelevării de glande şi organe vitale),
posibilităţile de investigaţie devin multiple.
165
 De la zeiţa Bast provin cel puţin două cuvinte rămase în
lexiconul nostru modern: cuvântul „bastard”, născut din cutia
Pandorei, din care au rezultat practicile sexuale neconvenţionale
specifice vremii. În timpul domniei zeiţei, paternitatea nu
reprezenta o chestiune importantă. Instituţia căsătoriei a apărut
mai târziu, ca o necesitate pentru a prezerva structura
patriarhală, în scopuri legate de succesiune şi moştenire. Când
zeul (soţul zeiţei) a preluat puterea, el a stabilit instituţia
paternităţii, pedepsindu-le pe femeile care năşteau copii în afara
căsătoriei consfinţite printr-un inel. Întreaga chestiune nu ţine
atât de morală cât de putere.
Se ştie despre cultura amazoanelor că acestea ştiau să se
înmulţească fără ajutorul bărbaţilor. Dacă ţinem cont de faptul
că trupul uman este în esenţă androgin, nu este neapărat
necesară separarea pe sexe pentru a da naştere unui copil.
Această afirmaţie este susţinută de faptul dovedit ştiinţific că
zona pellucida (acea zonă a organului reproducător al femeii care
conţine un sac) poate fi penetrată de o proteină masculină latentă
secretată de structura genetică moştenită de femeie, pe care
corpul acesteia o asimilează unui spermatozoid. Aşa apar
naşterile din fecioare.
S-ar putea argumenta că energia feminină a amazoanelor
era dezechilibrată din cauza lipsei bărbaţilor. Acesta este însă un
cu totul alt aspect. După înlocuirea cultului zeiţei-mamă cu un
cult patriarhal, femeile au fost subjugate şi supuse unor condiţii
greu de suportat. Forţele masculine au preluat controlul. Aşa s-a
născut moralitatea, generată de elitele aflate la putere în
respectivele civilizaţii.
La nivel primordial, scopul energiei feminine este de a
regenera prin intermediul organelor sexuale. Aceasta este poarta
către nemurire a formei animale a speciilor. Animalul nu îşi
poate proiecta imaginea în viitor, obţinând astfel viaţa eternă
pentru specia sa, decât prin intermediul organelor genitale
feminine. Bast simboliza acest principiu, şi implicit ideea
practicilor de reproducere neinhibate, cunoscute uneori şi sub
166
numele de catting28. Cuvântul derivă şi de la cunt29, un termen de
argou pentru vagin, folosit însă de regulă într-un sens peiorativ.
Cuvântul este considerat atât de tabu încât face parte din „lista
celor şapte cuvinte murdare” care nu pot fi rostite pe un post de
televiziune. După cum putem vedea, influenţa zeiţei Bast nu este
cu nimic mai mică nici în zilele noastre. Este uşor de înţeles astfel
că ranchiuna şi duşmănia cu care sunt privite cuvintele
„bastard” şi „cunt” derivă din străvechiul criticism al culturii
prevalente în perioada domniei zeiţei Bast.
Conceptul de Femeie Roşcată sau Babalon, mult uzitat de
Crowely, nu este decât un alt nume pentru zeiţa Bast. Culoarea
roşie a părului este aleasă din cauza similarităţii ei cu culoarea
sângelui (aceasta este inclusiv culoarea aleasă pentru coperta
Cărţii legii). Aşa cum am mai spus, sângele simbolizează fazele
lunii şi ciclul menstrual. De aceea, calendarul lunar reprezintă
calendarul lui Bast, şi implicit adevăratul calendar al trecerii
timpului. El se află într-o opoziţie directă cu calendarul
gregorian, apărut ca urmare a unui decret al Papei Grigorie, cel
care a autorizat şi funcţionarea Inchiziţiei.
Progeniturile lui Bast (zeiţa lunii) sunt numite copii ai lunii.
Spuneam în capitolul anterior că Aleister Crowley a fost
recunoscut ca reîncarnare a preotului Ankh-af-an-Khonsu, sau
Preotul lui Mentu. Khonsu fiind una din denumirile lunii, o
putem considera pe Bast ca o Preoteasă a lui Mentu. Din această
perspectivă, putem spune că Bast a fost divinitatea tutelară a
experimentelor tutelare şi genetice de la Montauk. Ca o
coincidenţă amuzantă, menţionăm că în zona de lângă parcarea
din apropierea farului din Montauk rătăcesc un mare număr de
pisici. Nu au cămin, dar sunt de regulă bine hrănite de turişti,
care îşi aleg din când în când câte una ca să o ducă acasă. Aceste
pisici sunt cunoscute chiar sub numele de „pisicile din
Montauk”. Cineva mi-a spus că dacă urmăreşti o asemenea
pisică înainte de furtună, te va conduce în galeriile subterane.

28
Împerechere a pisicilor aflate în călduri.
29
Denumirea populară a organului genital feminin.
167
 Deşi corespondenţa dintre Bast şi Montauk pare încă
obscură, este cert că ea a fost celebrată în Egiptul Antic sub
forma Sfinxului. Avea corpul unui leu, simbolizat de Constelaţia
Leului, şi partea superioară a unei fecioare, simbolizată de
Constelaţia Fecioarei. La origini, Sfinxul avea sâni, dar aceştia
au fost înlăturaţi după instaurarea culturii patriarhale. Faţa i-a
fost de asemenea modificată, astfel încât să semene mai mult cu
cea a unui cimpanzeu. Se pune întrebarea: de ce a unui
cimpanzeu?
Răspunsul este legat de genetica noastră. Evoluţia umană pe
această planetă a început cu evoluţia maimuţelor. Am afirmat
anterior că un Rh pozitiv al sângelui se referă la moştenirea
genelor maimuţelor rhesus în sistemul uman. Rh-ul negativ se
referă la o genetică extraterestră. Există şi o anumită asemănare
a oamenilor cu maimuţele. Dacă nu mă credeţi, comparaţi-vă cu
o gorilă de la grădina zoologică.
Însuşi cuvântul „maimuţă” (n.n. monkey în limba engleză)
ne permite anumite jocuri de cuvinte. Prefixul „mon” este legat
de Montu, Montauk şi de celelalte definiţii ale fonemului de care
am vorbit anterior, în timp ce sufixul „key” (n.n. cheie) se referă
la „cheia enigmei de la Montauk”. Deşi savanţii nu sunt unanim
de acord în această privinţă, convingerea generală este că acest
cuvânt derivă din olandezul monnekijn, care provine din
latinescul monne, a cărui origine este incertă. Manikan înseamnă
om mic sau imitaţie de om. Cuvântul monne este şi el intim legat
de rădăcina cuvintelor despre care am tot discutat.
Se crede că un alt cuvânt, ape (n.n. un alt nume pentru
maimuţă) este derivat dintr-un cuvânt teutonic, deşi unii afirmă
că provine din limba celtă. Totul devine mult mai clar dacă
studiem un derivat al său, cuvântul apex (n.n. vârf, culme).
Corespondenţele acestuia sunt cât se poate de interesante.
Cuvântul se referă la punctul culminant al timpului, dar şi la
vârful superior al unui triunghi sau al unei piramide. Turnul din
Babalon şi aspectul muntos al regiunii Montauk par direct
asociate cu acest cuvânt, care derivă de la tip, asociat de regulă
cu vârful pălăriei unui sacerdot (n.n. flamen). Un flamen era un
168
preot sau un magician în Roma Antică, cuvântul fiind derivat
din sanscritul brahman.
O altă specie de maimuţe, orangutanul, derivă de la oran,
care înseamnă om, şi utan, care înseamnă pădure. Cuvântul oran
este de origine malaieziană şi este suspect de apropiat de Orion.
Cuvântul cimpanzeu derivă de la pan, care înseamnă
omniprezent. Este totodată numele lui Pan, zeul pădurilor şi al
câmpiilor, despre care se spune că era cât se poate de activ din
punct de vedere sexual. Crowley a scris chiar o poezie despre el.
Cuvântul gorilă a fost inventat de dr. Savage (care a existat
în realitate), pornind de la un cuvânt al triburilor africane locale
care desemna o femeie foarte păroasă. Este o referinţă directă la
un specimen genetic despre care nu cunoaştem prea multe astăzi.
Pentru informaţii suplimentare, puteţi citi cartea Mama a fost un
animal adorabil, de Philip Jose Farmer.
Toate aceste informaţii sunt cât se poate de clare. Cineva s-a
jucat cândva cu genetica noastră, la modul literal. Pe vremea
zeiţei Bast s-au încercat toate tipurile de experimente genetice
posibile. Se pare că influenţa masculină de mai târziu a preferat
să propage ideea unei similitudini a omului cu maimuţa,
folosindu-se de reţeaua morfogenetică a evoluţiei.
Bast a stabilit că omul poate coborî pe un nivel de conştiinţă
inferior dacă alege acest lucru, şi invers, că formele inferioare
pot evolua pe nivelul conştiinţei umane. Afirmaţia poate părea
un sacrilegiu astăzi, dar în trecutul îndepărtat era un adevăr
unanim acceptat. Arheologii au găsit în oraşul Bubastis un mare
număr de pisici mumificate care păzeau templul sacru. Se pare
că respectul faţă de Bast era imens în acele vremuri.
Cartea legii ne învaţă că propagarea vieţii este complet
nerestrictivă prin natura ei. Toate posibilităţile sunt reale şi
trebuie împlinite prin evoluţia formelor geometrice care stau la
baza creaţiei. Zeiţa Bast simbolizează potenţialul nerestrictiv al
întregii creaţii. Limitările evoluţiei noastre sunt influenţate de cei
care controlează reţeaua morfogenetică, dar nu pot fi cu

169
adevărat determinate decât de liberul nostru arbitru şi de
propriile noastre opţiuni.

Capitolul 28
Poate Dumnezeu să trăiască într-un câine?
Desacralizarea zeiţei Bast în cultura noastră face din vechile
rituri sexuale sumeriene un tabu absolut. Acest lucru este uşor
de recunoscut în principalul curent al creştinismului, care
penetrează întreaga noastră cultură. Sumerienii priveau viaţa
dintr-o perspectivă complet opusă celei din care o privim noi.
Prin riturile lor sexuale, ei considerau că celebrează lumina sau
spectrul electromagnetic al creaţiei care se manifestă prin
diferitele corpuri cereşti ale galaxiei. Lumina simboliza întreaga
creaţie, iar procesul sexual reprezenta puntea de legătură între
animal şi divinitate. Conceptul de Sfântă Treime a fost inventat
mai târziu, pentru a-i inocula omului ideea că Dumnezeu l-a
creat numai prin intermediul spiritului. Deşi acest lucru nu este
complet neadevărat, el a fost astfel predicat încât să-l
diferenţieze pe om de animal. Este un prim exemplu de gândire
polarizată, de diviziune.
Culmea este că Biserica a insistat de-a lungul timpului
asupra doctrinei potrivit căreia Iisus s-a născut dintr-o fecioară.
Practicanţii magiei, deseori duşmani de moarte ai doctrinei
Bisericii, nu au nici o problemă în a accepta această idee. Ceea ce
nu acceptă ei este ideea că omul este complet separat de animal.
Există multe motive care stau la baza acestei idei, iar unul dintre
ele are o importanţă deosebită, întrucât este legat de Iehova.
Într-un capitol anterior am arătat că numele ebraic al lui Iehova
este JHVH, YHWH sau IHVH. Este vorba de cele patru litere ale
170
alfabetului ebraic, Yod, Hé, Vau şi Hé. Ce nu v-am spus atunci
este că dacă inversăm literele IHVH, obţinem HIVH, care este
numele ebraic pentru bestie şi se pronunţă heva. Întrucât acest
cuvânt are acelaşi echivalent numeric ca şi Iehova, cele două
semnificaţii se consideră a fi identice. Aceasta este magia
alfabetului. Însumate, ambele cuvinte dau numărul 26, adică
unghiul liniei trasate de Crowley în Cartea legii.
Ajungem astfel la un alt mister, legat de numele popular al
lui Sirius: Steaua Câinelui. Toţi câinii derivă din lupi, animale
mult mai populare şi mai sacre în cultura New Age. Câinele este
un animal domesticit, dar rămâne totuşi un animal. Nu este
exclus ca riturile sexuale ale asirienilor să fi inclus şi animale,
cert este că ele urmăreau să scoată la lumină latura animalică a
omului. Aşa se explică alegerea câinelui. Din punct de vedere al
plăcerii strict fizice, câinele sau latura animalică a omului
reprezintă cel mai bun prieten al său, întrucât îl face să se simtă
bine.
Egiptenii îl mai numeau pe Set şi An, care înseamnă „câine”.
Astfel s-a ajuns la cuvântul „Set-an”, care s-a transfor-mat apoi
în Satan, cel care conduce iadul, un loc infernal în care
predomină o căldură excesivă. Referinţa la un câine în călduri
pare evidentă. Aşa se explică dictonul moral de mai târziu:
„Dacă laşi animalul din tine să iasă la lumină, vei ajunge în iad”.
În realitate, orice om a vizitat deja iadul şi nu s-a simţit deloc rău
acolo!
Dar poate cel mai uimitor mister legat de Steaua Câinelui
este faptul că „zeu” şi „câine” conţin aceleaşi litere, inversate
(n.n. zeu – god, câine – dog, în limba engleză). Din punct de
vedere numeric, ambele dau numărul 26, deşi literele provin din
cuvintele în limba engleză, nu din echivalentele lor ebraice. Cât
de mari pot fi şansele ca acest lucru să fie o simplă coincidenţă?
Se pare că toate aceste argumente au contat în ochii lui Crowley,
care a scris în Cartea legii: „Poate Dumnezeu (un zeu) să trăiască
într-un câine?”

171
 Toate aceste informaţii par greu de acceptat în ochii celor cu
convingeri extrem de bine definite. Celor cu convingeri creştine
foarte ferme le reamintesc cuvintele lui Iisus: „Fii la fel de
viclean ca şi şarpele, dar la fel de blând ca şi porumbel”. Este un
îndemn evident la cunoaşterea tuturor posibilităţilor. Nu
întâmplător, ordinul iezuiţilor îşi îndeamnă adepţii să devină
avocaţii diavolului pentru a se familiariza cu punctele de vedere
ale ereticilor.
Pentru a obţine corespondenţele numerice ale cuvintelor
Dumnezeu (zeu) şi bestie (animal), am fost nevoiţi să inversăm
literele celor două cuvinte. Există însă un derivat al cuvântului
Dumnezeu (n.n. God) care nu necesită nici o inversiune a literelor
pentru a obţine câteva concluzii de mare interes.
Cuvântul englezesc God (Dumnezeu sau zeu) derivă din
germanul gott, care înseamnă a chema sau a invoca. Cuvântul a
invoca derivă din latinescul vocare, care înseamnă a chema şi
derivă la rândul lui de la străvechiul cuvânt din limba norse
kalla. Dicţionarul Webster’s New World nu oferă decât supo-ziţii
cu privire la derivaţiile cuvântului kalla. Ce nu ştiu autorii
dicţionarului este faptul că limba norse era vorbită de rasa
ariană, cea care a „invadat” subcontinentul indian, creând mai
târziu Vedele şi religia hindusă. Orice istoric ştie acest lucru.
Religia lor a fost însoţită de diferite forme de yoga, inclusiv de
cea sexuală sau tantrică. Arienii care au creat tantra,
transmiţând-o culturii dravidiene, foloseau cuvântul kala.
Kala este un cuvânt sanscrit care înseamnă vibraţie vaginală
sau perioadă măsurată de timp. Mai înseamnă şi emanaţie a
esenţei divine şi este ilustrat printr-o floare, o stea, un parfum
sau o rază. Din Kala a derivat Kali, străvechea zeiţă hindusă a
timpului şi creatoare a universurilor. Kala-ele mai sunt
reprezentate şi de diferitele căi ale Arborelui Cabalistic al Vieţii.
Intrarea în rezonanţă cu kala-ele permite accesarea arhetipurilor
existenţiale, şi implicit schimbarea conştiinţei. Kala-ele mai
corespund şi celor opt culori (inclusiv negrul) ale spectrului şi
reprezintă chiar rădăcina cuvântului „culoare” (n.n. color).
172
 Cea mai importantă kala era neagră şi o reprezenta pe zeiţa
Kali. Negrul semnifică vidul creator din care s-au născut toate
lucrurile. Este o altă formă de reprezentare a zeiţei-mamă. Pe
măsură ce umanitatea a avansat în yuga întunecată, această
cunoaştere s-a pierdut. Ea a degenerat şi a fost numită magie
neagră, deşi la origini nu era practicată cu scopuri sau intenţii
negative. Negrul era o culoare sacră, ilustrând întregul spectru
electromagnetic.
Din perspectiva celeilalte semnificaţii a ei, de măsurare a
unităţilor de timp, kala reprezintă rădăcina cuvântului „calen-
dar”. Acesta era sensul care o făcea atât de înspăimântătoare pe
zeiţa Kali, care avea puterea şi responsabilitatea supremă de a
devora întreaga viaţă. În realitate, aceasta este doar una din
manifestările vieţii. Timpul devorează orice organism viu.
După cum observăm, derivatele cuvântului God permit o
întreagă disertaţie teologică în sine. Ce merită observat este
faptul că strămoşii noştri se raportau la creaţie şi la divinitate
într-o manieră complet opusă sistemelor obişnuite ale dogmelor
din zilele noastre.
Set sau Shaitan este cel mai vechi din zeii documentaţi de
istorie şi nu este exclus ca sumerienii să fi aparţinut aceleiaşi rase
ariene care s-a stabilit în India. Set era cunoscut şi sub numele de
Sothis, Saturn sau Sept, din care a derivat mai târziu cuvântul
septembrie. Pe măsură ce yuga întunecată a avansat, întregul
eşafodaj al vechilor religii a intrat în declin. Mai târziu, creştinii
l-au satanizat pe Shaitan, încorporând acest concept ca un
principiu opus în religia lor. Conceptul deriva însă din religia
sumeriană şi a fost perpetuat până în vremea cavalerilor
templieri. Inchiziţia i-a torturat pe templieri „în numele lui
Christos”, cerându-le să renunţe la Satan. În realitate, templierii
nu erau deloc atât de răi pe cât dorea Biserica să-i reprezinte; ei
credeau pur şi simplu într-un sistem diferit de valori.
Numitorul comun al vechilor religii sumeriene şi ariene
(personal, bănuiesc că ambele au derivat din aceeaşi sursă unică)
pare să se învârtă în jurul procesului sexual sub forma zeiţei-
173
mamă şi a conceptului timpului. Ambele principii erau strâns
asociate cu conştiinţa. Ajungem astfel din nou la proiectul
Montauk, despre care am afirmat în repetate rânduri că a fost
caracterizat prin metode de operare sexuale, care aveau ca scop
afectarea timpului. El a generat un curent opus în reţeaua
morfogenetică a pământului, aducând la suprafaţă informaţii
puţin înţelese până acum, venite din negura timpului.
Readucerea lor la lumină poate schimba conştiinţa umanităţii,
învăţându-ne să evităm greşelile trecutului.

Capitolul 29
Babalon
Potrivit tradiţiei, asirienii s-au stabilit iniţial în Sumeria,
având trupuri de pisici sau de lei. Nu se ştie exact din câţi hibrizi
şi din câţi oameni autentici a fost alcătuită această cultură. Ce se
ştie este că la un moment dat asirienii s-au stabilit în regiunea
Cairo-ului, pe care au numit-o Babalon sau Babilon, care
înseamnă pui de leu (n.n. baby-lion în original). Oraşul a fost
desemnat ca unul din Locurile Sacre ale Leului şi s-a luat decizia
construirii unui mare depozit al cunoaşterii, care să permită
prezervarea cunoaşterii colective. Acest proiect de construcţie s-a
finalizat cu ceea ce noi numim Marea Piramidă şi Sfinxul. Marea
Piramidă şi piramidele sale satelit au fost concepute ca ceasuri
antice, fiind sincronizate cu întreaga natură ciclică a universului.
Sfinxul o reprezenta pe zeiţa Bast, cunoscută şi ca Babalon, iar
mai târziu Isis. Aşa cum am mai afirmat, Isis şi Osiris au derivat
de la Sirius.
Prin Sfinx şi prin Marea Piramidă, asirienii au ilustrat cele
două principii cheie ale religiei lor. Ambele erau asociate cu
cunoaşterea sacră depozitată în Sala Cunoaşterii.
Aleister Crowley a fost iniţiat în toată această cunoaştere.
Atunci când a dormit în Marea Piramidă, înainte de a primi
Cartea legii, el căuta iniţierea supremă. Proiectându-se într-o
lume mai presus de propria sa înţelegere, el a trăit o experienţă
174
extrem de profundă. A intrat în rezonanţă cu forme de conştiinţă
care ieşeau complet din tiparele cunoscute, cunoscând o
matematică atât de precisă a universului încât nu au încetat să-l
uimească pe Crowley până la sfârşitul zilelor sale. În esenţă, el şi-
a petrecut restul zilelor încercând să explice ce s-a întâmplat
atunci.
Am vorbit mai devreme de tetragramă, formula magică sau
alchimică ce însoţea „primul tetraedru” al existenţei. Primul
element din alchimie sau din tarot este focul, care desemnează
primul punct al tetraedrului tetragramei. Focul se manifestă ca o
undă, a cărei structură este reprodusă pentru a ilustra forma de
vârtej din tetraedrul lui Stan Tenen (despre care am vorbit în
capitolul 10). Aceasta este identică cu cornul unui berbec şi
reprezintă baza alfabetului ebraic, ale cărui litere pot fi
percepute prin rotirea formei în interiorul tetraedrului. Cu atâta
simbolism codificată într-o singură formă, este uşor de înţeles că
matricea geometrică ce conţine un tetraedru sau o piramidă
emană un curent energetic de conştiinţă. Este vorba de o spirală
conică de energie, care corespunde cu precizie formulei
matematice cunoscută sub numele de spirala lui Fibonacci.
Faptul că acest con de energie poate influenţa inteligenţa unei
minţii este demonstrat de pălăriile conice aşezate de-a lungul
timpului pe capul studenţilor leneşi. Iniţial, scopul acestora era
de a-i face mai inteligenţi, dar treptat ele s-au transformat într-o
pedeapsă. Deşi nu avea o pălărie conică, Aleister Crowley purta
totuşi o pălărie de vrăjitor, care, la urma urmei, reprezintă
acelaşi lucru.
Focul sau energia primordială a tetragramei din interiorul
Marii Piramide este asociat cu focul şi pasiunea Sfinxului prin
intermediul canalului de legătură cunoscut sub numele de Sala
Cunoaşterii. Sfinxul simbolizează poftele desfrânate ale lui Bast,
dar şi pe Fecioara inteligentă, cunoscută la romani ca Diana,
Zeiţa Lunii, cea care transmută energiile inferioare în energii
superioare. Altfel spus, este persoana care are acces la Sala
Cunoaşterii. Când Crowley realiza acte de magie sexuală, el
încerca să intre în rezonanţă cu conştiinţa superioară a Sălii
175
Cunoaşterii, folosindu-se de energiile inferioare pentru a avea
acces la cele superioare.
În sine, Marea Piramidă este o structură foarte curioasă din
mai multe motive. Una dintre cele mai uimitoare trăsături ale
sale este legată de faptul că nu reprezintă un poligon simetric.
Dacă ar fi jumătatea superioară a unui octaedru, cele două
unghiuri de la baza suprafeţelor triunghiulare ar trebui să
măsoare fiecare câte 60º. În realitate, ele măsoară 51,51º , ceea ce
înseamnă că piramida este uşor turtită. Altfel spus, putem obţine
acelaşi rezultat dacă luăm un octaedru perfect simetric,
împingând uşor vârfurile de sus şi de jos către centru. Sub
presiunea forţei, unghiurile suprafeţelor laterale s-ar ascuţi
puţin. Explicaţia este simplă: pământul însuşi nu este propriu-zis
o sferă, ci doar un sferoid, având forma unei mandarine. Cu alte
cuvinte, liniile matricei energetice a pământului nu sunt nici ele
perfect simetrice. La origini este posibil să fi fost, dar din
momentul în care pământul a fost strivit, căpătând forma unui
sferoid, liniile corespondente au fost şi ele modificate în
consecinţă. Unghiurile de 51,51º ale suprafeţelor laterale ale
Marii Piramide corespund perfect cu distorsiunea geometrică a
pământului. Un lucru este cert: cine a construit Marea Piramidă
cunoştea perfect forma exactă a pământului.
Mai există un aspect interesant legat de unghiurile Marii
Piramide. În vremurile de apogeu, aceasta era pavată cu dale din
calcar (carbonat de calciu). Analiza de la microscop revelează
faptul că molecula triunghiulară a acestei substanţe chimice are
exact aceleaşi unghiuri ale suprafeţelor laterale (de 51,51º). Se
poate spune că moleculele de calcar ale dalelor care pavau
piramida imitau însăşi forma acesteia, care la rândul ei imită
reţeaua morfogenetică a pământului. Mergând mai departe,
trebuie să spunem că oasele omului sunt confecţionate tot din
carbonat de calciu. Aşa se explică de ce erau atât de importante
oasele morţilor din Montauk pentru accesarea reţelei. Geometria
oaselor se află într-o rezonanţă perfectă cu structura piramidală
a reţelei. Evident, toate oasele de om au această proprietate. Ele
emană o anumită energie care poate influenţa conştiinţa. Dacă
176
nu credeţi, încercaţi să speriaţi de moarte pe cineva cu un
schelet. În mod normal, acest lucru pare hilar, dar funcţionează
de fiecare dată.
În diferitele sale lucrări, Crowley indică faptul că ştia toate
aceste aspecte legate de Marea Piramidă şi de energiile sale.
Folosindu-se de cunoştinţele sale şi de studiul intens al perioadei
sumeriene, el a creat ritualuri specifice menite nu doar să
permită accesul la alte planuri de conştiinţă, ci şi să comunice cu
lumile invizibile prin tot felul de instrumente. Printre aceste lumi
se numărau cu siguranţă şi cele ale extratereştrilor.
În anul 1918, Crowley a început un act de magie sexuală cu
o persoană de sex feminin din New York pe nume Roddie Minor.
Actul se numea Ritualul Amalantrah şi a fost executat cu câteva
luni înainte ca Aleister să-şi petreacă vara la Montauk. Unul din
simbolurile principale ale acestui ritual era oul. Se pare că
Aleister primise mesajul: „Totul este conţinut în ou”, care
corespunde exact cu elementele de geometrie sacră de care am
discutat în această carte. Oul reprezintă prima sferă de
conştiinţă şi întregul potenţial care urmează să se manifeste
ulterior. Entitatea contactată de Crowley se numea LAM şi o
schiţă desenată de el arată că semăna izbitor cu extratereştrii
cenuşii de care am auzit cu toţii atât de mult vorbindu-se. Forma
capului lui LAM semăna perfect cu un ou.
Documentele OTO indică faptul că LAM reprezintă un
cuvânt tibetan care înseamnă Cale sau Cărare, în timp ce un
LAMA este „cel care merge”. Această conexiune tibetană a
operei lui Crowley chiar înainte de vizita sa la Montauk este
interesantă şi merită să fie menţionată. Am definit mai devreme
cuvântul tibetan Mantak, arătând că înseamnă claritate sau
înţelegere. În timp ce realiza Ritualul Amalantrah, Crowley a
primit mesajul: „Trebuie să mergi pe această Cale”. Asocierea
dintre LAM şi Montauk este uşor de făcut, nu numai prin
cuvântul „mantak”, ci şi mergând pe conexiunea germană, de
care am vorbit mai devreme în această carte.

177
 LAM este şi un cuvânt celtic care înseamnă prag, adică un
obstacol pe cale. În Irakul de astăzi există de asemenea un loc
care se numea Elam, localizat pe malul nord-estic al fluviului
Tigru, chiar la intrarea în Golful Persic. Limba vorbită în Elam
era o curiozitate şi nu i s-a găsit nici o familie de limbi cu care să
fie înrudită.
Interesul faţă de LAM nu a scăzut nici astăzi. OTO a fondat
un cult al lui Lam pentru membrii atraşi de această entitate care
doresc să se folosească de forma oului ca de o capsulă spaţială
astrală pentru a călători în ţara Lam şi pentru a face salturi
tantrice în timp.
Dar lucrul care ne interesează cel mai tare este contacta-rea
lui Crowley de o entitate extraterestră asociată practic cu toate
aspectele pe care le-am studiat până acum. Nu este exclus ca
Aleister să-şi fi continuat activitatea şi după moartea sa fizică pe
LAM, îndeosebi dacă ţinem seama că în anul morţii sale, 1947, s-
a produs o veritabilă invazie de OZN-uri.
Anul 1947 prezintă în sine corespondenţe uimitoare, legate
de unul din principalele puncte ale reţelei descoperit pe mai
multe planete. De pildă, Cydonia, regiunea de pe Marte în care
se află faţa umană şi piramidele, se află la 19,47º faţă de ecuator.
Vârtejul roşu (care apare ca un punct) de pe Jupiter este situat la
aceeaşi latitudine; la fel şi o zonă similară de pe Neptun. Pe
pământ, piramidele de pe peninsula Yucatan din Mexic sunt
situate exact la 19,47º nord faţă de ecuator. Cineva abia întors
din Hawaii m-a informat că şi acolo s-au descoperit piramide
acoperite de junglă, situate la aceeaşi latitudine faţă de ecuator.
Evident, toate acestea nu reprezintă dovezi că moartea lui
Aleister Crowley în anul 1947 ar avea vreo legătură cu invazia de
OZN-uri, dar multă lume a remarcat coincidenţa, inclusiv
prăbuşirea OZN-ului de la Roswell, New Mexico, chiar dacă
moartea lui Crowley s-a produs la 1 decembrie, ulterior acci-
dentului. Unii ar putea argumenta că, oricum, Crowley era deja
slăbit, ceea ce le-a permis militarilor din New Mexico să tragă
asupra OZN-ului cu radarul lor SAGE. Scenariul ni se pare
178
improbabil, dar un lucru este cert: că Aleister Crowley l-a
influenţat profund pe un alt magician, la fel de legat de
extratereştri, de CIA şi de Montauk. Este vorba de Jack Parsons,
al cărui mare experiment s-a produs în anul 1946.
Am vorbit pe larg despre Jack Parsons în lucrarea O nouă
călătorie la Montauk, unde am arătat că acesta a realizat un act
de magie sexuală considerat de mulţi drept cel mai mare
experiment magic al secolului. Parsons a fost ajutat de alţi doi
magicieni, membri ai clanului Wilson: Marjorie Cameron şi L.
Ron Hubbard. Experimentul s-a numit Ritualul Babalon şi a
avut drept scop invocarea Zeiţei-Mamă în aspectul ei glorios,
numit Babalon.
De la publicarea lucrării am făcut numeroase cercetări
referitoare la Jack Parsons. Acestea ar merita o carte întreagă,
aşa că nu voi putea include aici decât o sinteză scurtă a
descoperirilor mele.
Jack a fost co-fondatorul Laboratorului de Propulsie prin
Jet, iar invenţiile sale în domeniul rachetelor au stat la baza
programului spaţial american. Oficial, a murit la data de 17
iunie 1952 ca urmare a unei explozii petrecute în laboratorul său,
dar studierea ziarelor şi o discuţie cu soţia sa au scos la iveală o
serie de circumstanţe misterioase. Soţia sa, Marjorie Cameron, a
sosit la faţa locului după explozie, dar înainte de plecarea
ambulanţei. Paramedicii nu au lăsat-o să intre în ambulanţă şi
nu i s-a permis vizitarea lui la spital. Chiar poliţia a încălcat
procedura, evitând să o cheme să identifice cadavrul. Cameron
era ruda cea mai apropiată a lui Parsons, având în vedere că
mama lui s-a sinucis la auzul veştii. Nici Cameron, nici George
Frey, cel care s-a ocupat propriu-zis de incinerare, nu au putut
vedea corpul celui decedat. Mai mult, relatările din ziare abundă
în tot felul de mărturii dubioase, ale unor personaje care nu pot
trezi decât suspiciuni. Moartea Virginiei Parsons, mama lui
Jack, este înconjurată de acelaşi mister.
Am întrebat la Departamentul de Poliţie din Pasadena dacă
pot examina dosarul cazului. Mi s-a răspuns că fiind atât de
179
vechi, trebuie să caut în departamentul de microfilme. Dacă nu
era dat la secret, puteam să-l consult. Le-am scris atunci o
scrisoare, cerându-le permisiunea să cercetez dosarul, şi după o
lungă aşteptare mi s-a răspuns că acesta a fost şters din sistem.
Ceea ce ştiu cu siguranţă este că pe timpul vieţii, FBI-ul îi
supraveghea fiecare mişcare lui Parsons. De aceea, nu este exclus
ca vreodată, dosarul lui să apară de undeva.
În timp ce circumstanţele în care a murit Jack sunt
înconjurate de mister, cariera sa magică este ceva mai bine
cunoscută. Probabil a fost magicianul cel mai devotat şi mai
pasional al Zeiţei-Mamă din acest secol. Crowley şi Jack nu s-au
întâlnit faţă în faţă în momentul Proiectului Babalon. Crowley se
afla pe patul de moarte, iar Parsons a jucat rolul fiului rebel. Se
pare că Aleister i-a scris o scrisoare, în care i-a spus că
experimentul a eşuat, lăsând totuşi o portiţă deschisă. I-a spus că
nu a primit raportul lui Parsons, pe care îl aştepta înainte de a
trage concluzia finală.
În timpul Ritualului Babalon din 1946, Parsons a invocat
zeiţa Babalon cu scopul de a pune capăt tiraniei care a dominat
umanitatea în timpul erei întunericului. Faptul că ştia exact ce
face este ilustrat de yantra pe care a folosit-o. O yantra este o
figură simbolică bidimensională (un desen) folosită pentru a
invoca accesul la o dimensiune superioară. Este un instrument
clasic folosit în magie, în yoga şi în alte tehnici de meditaţie.
Yantra folosită pentru Ritualul Babalon era o stea cu şapte
colţuri, pe care o reproducem pe pagina alăturată. De remarcat
faptul că cele şapte litere ale cuvântului Babalon sunt
inscripţionate în cele şapte colţuri. Toate unghiurile din acest
desen au 51,51º, fiind identice cu unghiurile Marii Piramide din
Gizeh rezultate ca urmare a armonizării piramidei cu reţeaua
morfogenetică a pământului. Dacă înmulţim 51,51 cu 7, obţinem
360,57, lungimea aproximativă a anului calendaristic antic.
Acesta a fost instrumentul prin care magicienii care au lucrat la
Proiectul Babalon (Jack, Ron şi Cameron) au accesat conştiinţa
timpului. Ce s-a întâmplat cu ei după ce au intrat în acea stare
modificată de conştiinţă nu putem decât cel mult să bănuim.
180
Cert este că au reuşit să se proiecteze în afara acestei realităţi,
act în urma căruia au rezultat atât de multe sincronicităţi încât
am putut scrie această carte.
Ilustraţie
Yantra Babalon
O yantra este o reprezentare geometrică a unei mantra (undă
sonoră) ce corespunde unei zeităţi particulare, în cazul de faţă
Babalon. O yantra sau o mantra nu are nici o semnificaţie dacă
nu este activată prin punerea magică în rezonanţă cu conştiinţa
corespondentă de către practicant (proces cunoscut sub numele
de tantra). Ilustraţia de pe pagina următoare este o reprezentare
artistică a cărţii „Steaua” din Tarot. Steaua din figură este
identică cu yantra de mai sus, fiind identificată cu steaua cu şapte
colţuri, Venus sau Babalon, a cărei principală caracteristică este
iubirea. Orice realitate are la bază principiul creator al zeiţei-
mamă. Oamenii obişnuiţi o numesc pe aceasta mama-natura.
Magicienii îi spun Babalon şi o invocă ori de câte ori doresc să
imprime evoluţiei un nou curs. [NOTĂ: ilustraţia de mai sus este
o reproducere exactă după un desen al lui Jack Parsons. Dacă
yantra este desenată corect, unghiul demarcat în ilustraţie
trebuie să fie de exact 51,51º. Desenul de mai sus are un unghi
ceva mai mic]
Cameron mi-a spus că operaţia i-a schimbat pentru
totdeauna pe Jack şi pe Ron Hubbard. Cei doi nu au mai fost
niciodată aceiaşi. După ce şi-a revenit de pe urma unei paralizii
pe partea dreaptă (rezultată ca urmare a experimentului),
Hubbard a devenit absolut genial şi a făcut dovada unei energii
remarcabile, pe care şi-a canalizat-o în mare parte creând
mişcarea Dianeticii şi a Scientologiei. Între altele, a făcut regresii
cu oamenii şi a studiat implanturile extratereştrilor cu 40 de ani
înainte ca acest lucru să devină o modă.
Parsons a apucat-o pe o altă cale. Considerat tot timpul un
risc de securitate de complexul militar-industrial, el şi-a
continuat operaţiile magice. A terminat singur Ritualul Babalon,

181
iar reacţiile în lanţ care s-au declanşat nu şi-au epuizat încă toate
consecinţele.
Cu privire la Proiectul Babalon, Jack a scris o notă în care
afirma că va fi consumat de foc. Este greu de ştiut dacă vorbea
într-un sens metaforic sau real. Afirmaţia era făcută în onoarea
lui Babalon, ca sacrificiu suprem. Cu câteva luni înainte de
moarte, el şi-a dat seama că i se apropie sfârşitul. Nu a făcut însă
nimic pentru a i se împotrivi.
Există însă un mister şi mai mare, trecut cu vederea de
multă lume. Deşi fusese exclus din OTO ca urmare a Proiectului
Babalon, Jack a obţinut gradul nouă în cadrul acestuia. Pentru a
obţine acest grad, adeptul trebuie să renunţe la identitatea sa.
Este cert faptul că el a făcut acest lucru, nu se ştie însă dacă prin
asumarea unei identităţi secrete în cadrul guvernului sau prin
moartea fizică. De altfel, moartea fizică este considerată
insignifiantă în marea schemă a lucrurilor. Un lucru este sigur:
el şi-a schimbat identitatea. În ultimii 40 de ani, Jack Parsons a
fost considerat mort din punct de vedere legal.
Un alt aspect legat de viaţa lui Jack trecut cu vederea este
faptul că el nu era doar membru OTO, ci şi membru AA, ordinul
Iluminaţilor, din care nu se spune că ar fi fost exclus vreodată!
Cameron mi-a spus odată că a dat datele naşterii lui Jack unor
astrologi de frunte din California de sud. Aceştia i-au spus că
astrograma sa indica faptul că ar putea fi şeful CIA.
De vreme ce atât Crowley cât şi Parsons erau membri ai
Iluminaţilor, merită să ne ocupăm puţin de asociaţia acestora,
pentru a vedea ce reprezintă ea. Până acum am aflat doar că ea
are o anumită legătură cu Sirius. Există nenumărate cărţi şi
teorii ale conspiraţiei legate de acest subiect. Definiţia din
dicţionar afirmă că Iluminaţii sunt membrii unei societăţi secrete
care pretind că au un grad special de iluminare intelectuală sau
spirituală.
Să vedem aşadar ce se întâmplă dacă un om dobândeşte un
asemenea grad de iluminare, transcenzând întreaga experienţă
cunoscută. El pătrunde într-o altă dimensiune şi înţelege
182
întreaga structură a creaţiei. Experienţa este cunoscută şi sub
numele de ascensiunea lui kundalini sau accesul la conştiinţa
universală. Evident, există diferite grade de iluminare. Eu mă
refer aici la cea supremă. Cel care atinge această stare pe
pământ rămâne legat o vreme de planul fizic, cu toate
imperfecţiunile şi agitaţia acestuia. Pe de altă parte, dacă un
individ atinge o asemenea stare, ea nu se transferă automat
întregii rase umane.
Ajungem astfel din nou la războiul conştiinţei. Există
oameni care doresc să devină mai conştienţi şi să-şi extindă
conştiinţa dincolo de perimetrul cunoscut al existenţei. Există
însă alţi oameni care doresc să limiteze această activitate. Se pun
astfel la cale tot felul de scenarii, care mai de care mai gigantice
şi mai complexe, care pot fi recunoscute ori imaginate cu
uşurinţă, prin care diferite societăţi secrete se luptă unele cu
altele.
Un lucru este sigur: Aleister Crowley şi Jack Parsons făceau
parte dintr-o tradiţie intitulată Iluminaţii care urmărea
expansiunea conştiinţei. Nu ne propunem aici să stabilim dacă
activităţile lor erau bune sau rele. Cert este că scrierile
amândurora reflectă intenţia lor de luptători pentru conştiinţă.
Cei care i-au denigrat par să se afle în cealaltă barcă.
Scopul lui Aleister Crowley era punerea în mişcare a unor
forţe oculte care să conducă la iluminarea tuturor oamenilor
până la sfârşitul acestui secol. Jack Parsons a urmat aceeaşi
tradiţie, dar circumstanţele morţii sale la o vârstă încă tânără
dau naştere unei alte enigme. Ne putem pune întrebarea legitimă
dacă nu cumva a continuat să trăiască orchestrând forţe extrem
de puternice într-o manieră super-secretă, sau dacă nu a făcut
acelaşi lucru după moartea fizică, din lumea spiritelor. Cert este
că magia lui a provocat efecte în lanţ, care nu s-au oprit nici
după moartea sa. Amândoi magicienii s-au confruntat cu forţe
ale întunericului şi nici unul nu s-a temut să se lupte cu ele. S-au
folosit amândoi de vehicule ale întunericului prin care să
comunice. Dar la urma urmei, ce anume au avut ei de
comunicat? Mesajul lor a fost că întreaga creaţie se manifestă
183
din lumină, definită şi ca spectru electromagnetic, care nu
reprezintă decât un alt cuvânt pentru natura-mamă.
Crowley ne-a oferit un indiciu atunci când a anunţat că nu-
şi va asuma oficial numele de „Phoenix” până când opera sa nu
va fi încheiată. Din această perspectivă, adevăratul Proiect
Phoenix constă în eliberarea umanităţii de forţele ignoranţei şi
ale opresiunii care au domnit în ultimele 13.000 de ani.
Armageddonul ne aşteaptă într-adevăr, dar nu în sensul
inoculat de forţele întunericului în scopul amplificării fricii şi al
promovării propriilor lor interese. El va consta într-o revelaţie
personală pentru fiecare om în parte, dacă nu cumva aceasta s-a
produs deja. Va fi o luptă între Christos şi forţele angelice, pe de
o parte, şi Anticrist cu demonii săi pe de altă parte. Cei care
invocă înţelepciunea lui Babalon nu vor rămâne deoparte în
această luptă. Ei vor fi arbitrii care se vor asigura că meciul se
desfăşoară corect, fără mite oferite Federaţiei Mondiale a
Boxului de către diferiţi membri ai şcolilor misterelor care stau
în fotoliile lor scumpe din primele rânduri. Dacă vom reuşi să
realizăm acest lucru, meciul se va desfăşura echilibrat şi va fi
urmat de o ascensiune.
În Ziua Judecăţii nu va fi nici o judecată. În caz contrar, cei
care o vor face nu vor respecta mesajul lui Christos care spune:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”.
Aşadar, să ne pregătim de joc, după cum spune proverbul.

Capitolul 30

184
 Recviem
Ne propunem în final să părăsim acele proiecţii ale
conştiinţei care ne-au condus până pe înălţimile Iluminaţilor,
privind prin Ochiul lui Horus, şi să ne întoarcem cu picioarele pe
pământ, în punctul din care am plecat: Montauk Point. Acesta
este locul în care desacralizarea tradiţiei străvechi a nativilor
americani a atins apogeul, oamenii întorcându-şi spatele în faţa
cunoaşterii străvechi şi a sistemului păgân de convingeri care o
celebra.
Aşa cum spuneam la începutul acestei cărţi, studierea
istoriei tribului Montauk ne-a condus la descoperirea anumitor
sincronicităţi legate de numele de Parsons. A existat un colonel
William Parsons care a făcut un angajament cu tânărul Stephen
Talkhouse Pharoah. Proprietatea tribului Montauk a trecut
astfel sub tutela familiei Parsons. Când pe la sfârşitul secolului
XVIII s-au descoperit movilele şi piramidele din Motnauk,
Guvernul SA a arătat un interes deosebit faţă de acestea,
trimiţându-l ca emisar pe Samuel Holden Parsons pentru a
cumpăra pământul de la localnici. Parsons era prieten cu George
Washington (un francmason care a dispus şi construirea Farului
din Montauk). Nu este exclus ca el să fi achiziţionat terenul ca
urmare a unui ordin prezidenţial. Nu se ştie cu precizie acest
lucru, dar este cert că Washington l-a numit judecător al
Teritoriului de Nord-Vest. La rândul lui, Thomas Jefferson s-a
implicat personal în povestea cu relicvele geometrice din
Montauk. Samuel Parsons a murit în condiţii misterioase,
înecându-se accidental în Big Beaver River, Ohio, la data de 17
noiembrie 1789. La mulţi ani după moartea sa s-a făcut o
investigaţie care a scos în evidenţă că Parsons ar fi acţionat în
asociere cu britanicii, trădând revoluţia.
Remarcabil în toate aceste exemple este faptul că numele de
Parsons pare să fi avut o influenţă malefică asupra culturii
indienilor Montauk. Nu avem motive să credem că Jack Parsons
s-ar fi aflat el însuşi în opoziţie cu această cultură, dar imediat
după moartea sa din anul 1952 a apărut un post nou de
185
televiziune consacrat exact denigrării nativilor americani.
Numele postului era The Lone Ranger (Călăreţul Singuratic) şi
era foarte popular în rândul copiilor pe la începutul anilor 60.
Călăreţul Singuratic a fost un cowboy legendar care făcea fapte
bune, oprindu-i pe răufăcători din demersurile lor malefice. Era
asistat întotdeauna de Tonto, un tovarăş indian loial care îi
servea drept interpret, dar care nu s-a bucurat niciodată de un
prestigiu prea mare. Tonto era un „indian bun”, care înţelegea
înţelepciunea infinită a omului alb. Curios este faptul că Tonto se
adresa întotdeauna Călăreţului Singuratic prin apelativul „Kee-
ma-sabee”, o distorsionare fonetică a cuvintelor spaniole Que el
mas sabe, care înseamnă „Cel care ştie foarte multe”. Tot în
spaniolă, cuvântul tonto înseamnă „prost”.
Una din trăsăturile distincte care îl singulariza pe Călăreţul
Singuratic era faptul că nu folosea decât gloanţe de argint. Poate
îşi transfigura duşmanii, considerându-i un fel de vârcolaci, sau
poate că aceste gloanţe de argint reprezentau o dorinţă înainte de
moarte pusă lui Manitou, zeul nativilor americani, capabil să îşi
schimbe forma. Nimeni nu ştie cât de departe a mers
simbolismul intenţionat de scenariştii care au orchestrat întregul
show. Cert este că el a însemnat o presărare de sare pe rănile
culturii native, inclusiv pe cele ale tradiţiei lui Manitou.
Manitou era numele colectiv al şamanilor sacri ai tuturor
triburilor native din America, despre care se crede că puteau
călători în timp, schimbându-şi inclusiv forma fizică. Cunoscuţi
ca Marile Spirite, ei credeau că toate creaturile trebuie să
evolueze în funcţie de natura lor şi că întreaga înţelepciune sau
iluminare trebuia câştigată prin efort personal. Încarnaţi pe
pământ cu sute de ani în urmă, ei s-au decis să părăsească
această planetă după ce au constatat felul în care le este denigrat
felul natural de viaţă şi sistemul lor de convingeri.
Profeţiile şi plecarea lui Manitou au revenit în actualitate în
anul 1869, când un mistic Paiute pe nume Wodzuwob sau Tavibo
a profetizat căderea pieilor albe şi întoarcerea strămo-şilor
indieni ca urmare a unei ceremonii a unui dans sacru. Fiul
misticului, Wowoka, a avut la rândul său o viziune, în care se
186
făcea că moare de două ori şi că este înviat. El l-a văzut pe
Dumnezeu, care i-a spus că pământul va fi acoperit de ape şi de
noroi şi că civilizaţia albilor va fi distrusă. Dacă poporul său va
executa dansul în cerc, inundaţia nu îi va afecta în nici un fel.
Toţii nativii americani se vor întoarce atunci pe pământ şi se vor
bucura de o existenţă liberă, lipsită de suferinţe.
Wowoka a început să-şi propovăduiască viziunea în anul
1886, dar a menţionat că indienii americani trebuie să-şi câştige
dreptul la această lume nouă printr-un efort personal. S-a opus
violenţei împotriva albilor şi a compus cântece pentru dansul
sacru în cerc, care a ajuns cunoscut sub numele de Dansul
Stafiilor. El s-a transformat apoi în Religia Stafiilor, care s-a
răspândit pe întreaga coastă vestică. Nu toţi nativii au îmbrăţişat
însă viziunea non-violentă a lui Wowoka. Naţiunea Sioux şi-a
creat propria versiune a Dansului Stafiilor, interpretată ca fiind
ostilă de către rasa albă. Dansul Stafiilor a fost interzis, dar
siucşii au continuat să-l practice, lucru care a condus la
izbucnirea ostilităţilor şi la uciderea lui Sitting Bull. Ulterior, la
data de 29 decembrie 1890, un grup masiv de indieni a primit
ordinul să îşi facă tabăra la Wounded Knee Creek. A urmat un
veritabil masacru, care a pus definitiv capăt oricărei opoziţii
serioase la adresa rasei albe.
Personal, nu ştiu dacă viziunea lui Wowoka se va adeveri.
Totul depinde de informaţiile inoculate în reţeaua morfogene-
tică. Interesant este cu totul altceva. Numele anglicizat al lui
Wowoka era Jack Wilson! În această etapă a investigaţiei
noastre referitoare la Montauk nu cred că mai surprinde pe
nimeni apariţia numelui de Wilson, ca să nu mai vorbim de
prenumele de Jack. Au mai existat însă şi alte sincronicităţi.
O altă coincidenţă remarcabilă s-a petrecut atunci când m-
am întâlnit cu şamanul din Montauk pentru a doua oară, în
parcul Lion Gardiner din Bayshore. Ironia sorţii face ca Lion
Gardiner să fi fost primul om care i-a izgonit pe indienii
Montauk de pe pământurile lor. Prenumele său, Lion (n.n. leu)
mai are şi alte implicaţii, pe care cred că le înţelegeţi deja.
Şamanul dorea să-mi facă un ritual de iniţiere, dar nu ştiam ce
187
are în gând. Chiar înainte să plec de acasă, am primit un telefon
de la Denney Colt, care mi-a spus că doreşte să vină cu mine. Am
pornit toţi trei în plimbare pe o cărare către un golf din care se
poate vedea casa lui Duncan Cameron. Acest lucru mi s-a părut
ciudat.
Şamanul a pus-o pe Denney să deseneze un cerc pe nisip,
apoi m-a întrebat ce înseamnă acesta. I-am răspuns că este
simbolul lui Alfa şi Omega, prima şi ultima literă din alfabetul
grecesc, care reprezintă începutul şi sfârşitul. Împreună, ele
alcătuiesc cercul infinitului. Înclin să cred că am trecut testul.
Şamanul a desenat apoi o cruce în mijlocul cercului, obţinând
simbolul din Cartea legii. M-a întrebat ce înseamnă acel lucru.
Tocmai descoperisem semnificaţia acelui simbol cu câteva zile
înainte, iar sincronizarea era perfectă. I-am răspuns aşadar pe
larg. Şamanul a înţeles ce doream să spun, deşi nu îl citise pe
Crowley. Simbolul era însă cunoscut de toţi misticii, aşa că îi
fusese transmis pe linie şamanică. Sincronicitatea era uimitoare,
dar a ajuns la apogeu când Denney ne-a spus că tocmai făcuse o
bijuterie exact în forma acelui simbol.
Această experienţă demonstrează o dată în plus importanţa
cercului şi a crucii, precum şi felul în care acţionează simbolurile
înregistrate în mintea noastră asupra reţelei morfogenetice.
Crucea din interiorul cercului este unul din cele mai vechi
simboluri din univers. Proiectată într-un plan tridimensional, ea
devine baza energiei şi a evoluţiei oricărei forme create. Este
inclusiv simbolul care a stat la baza celor întâmplate în timpul
Proiectului Montauk. Operatorii acelui proiect ştiau foarte bine
cum poate fi accelerată sau înfrânată evoluţia umană şi cum să
pătrundă în reţeaua morfogenetică. Aceşti operatori aparţineau
şcolilor misterelor, care au alimentat de-a lungul timpului
reţeaua cu diferite informaţii, până când lucrurile s-au
dezechilibrat de tot.
Din păcate, şcolile misterelor şi-au folosit cunoaşterea
pentru a introduce impulsuri negative în reţeaua morfogene-tică,
în loc să introducă impulsuri pozitive, care să conducă la trezirea
spirituală a conştiinţei oamenilor. Chiar şi la ora actuală, reţeaua
188
din Montauk continuă să fie bombardată cu transmisiuni
electronice artificiale. Montauk-ul a ajuns un loc bolnav, care
trebuie vindecat.
Singurele persoane care au permisiunea de a efectua această
vindecare sunt proprietarii legitimi ai locului, sau păzitorii
porţii, adică indienii Montauk.
Chiar înainte de a da această carte la tipar, am avut
privilegiul şi onoarea de a fi invitat la sărbătoarea de
Thanksgiving a indienilor Montauk, sponsorizată de Miller
Ridge Inn din Jericho, Long Island. Am fost surprins să constat
că posturile de televiziune din New York au prezentat
evenimentul ca o sărbătoare a indienilor nativi. Când am fost
invitat să spun câteva cuvinte, operatorii TV au dispărut ca prin
farmec. Parcă erau programaţi. Unul din indienii Montauk mi-a
spus că totul se petrecea cu intenţie şi că era foarte nepoliticos.
Am ţinut un discurs scurt, vorbindu-le indienilor Montauk
despre Proiectul Montauk, de care majoritatea nu auziseră. M-
am referit îndeosebi la numele de Pharoah, la piramide, la rolul
sacru al Montauk-ului şi la necesitatea restaurării dreptului lor
de proprietate asupra locului. La sfârşit, am rămas surprins
când am constatat că una dintre tămăduitoarele lor s-au
apropiat de mine şi mi-a mulţumit pentru că am vorbit despre
piramide. Mi-a spus că bunicul ei i-a povestit de existenţa
acestora, dar nimeni nu dorea să o creadă. Erau construite din
pietre şi localizate foarte aproape de Camp Hero. Bunicul îi mai
spusese că strămoşii lor ţineau ceremonii subterane, chiar sub
piramide. În final, au fost acoperite de nisip. Din spusele ei, nu
păreau să fie piramidele construite din cărămizi albe de care am
vorbit în capitolul anterior.
În acest fel, membrii tribului Montauk au aflat motivele
pentru care le-a fost luată proprietatea şi pentru care moştenirea
le-a fost desacralizată. Mulţi dintre ei ştiau oricum mai multe
decât ar fi fost dispuşi să spună, atribut care îi caracterizează în
general pe nativii americani. Aceştia nu vorbesc decât atunci
când se simt pregătiţi. În ultimă instanţă, singurii care pot
189
vindeca reţeaua sunt indienii Montauk. Oasele care conţin
inscripţionate în ele secretele trecutului, în rezonanţă cu
structurile secrete ale reţelei morfogenetice, le aparţin
strămoşilor lor. Energiile lor trebuie purificate, iar secretele din
vechime trebuie scoase din nou la lumină.
Indiferent ce spun actele de proprietate şi oricine ar fi
posesorii temporari ai pământului, adevăraţii proprietari vor
continua să rezoneze de-a pururi cu conştiinţa strămoşilor lor şi
cu reţeaua morfogenetică. Există o putere subtilă care acţionează
în sensul conştientizării indienilor Montauk faţă de
responsabilitatea care le revine. Dacă se vor raporta la conştiinţa
străveche a familiei lor regale Pharoah, ei se vor putea racorda la
reţeaua morfogenetică, purificând-o.
Primul pas a fost făcut deja de şamanul din Montauk, care a
decretat amnistie pentru toţi cei care au participat la
desacralizarea pământului din Montauk, inclusiv pentru toate
crimele împotriva umanităţii şi a procesului morfogenetic al
evoluţiei. Amnistia este valabilă de asemenea pentru toţi
birocraţii, oficialii guvernamentali şi toţi indivizii care au
participat, dintr-o funcţie sau alta, la încercarea de a investiga
adevărul legat de fenomenele secrete petrecute la Camp Hero
sau în apropierea Montauk-ului.
Dacă faceţi parte din categoria celor implicaţi în această
amnistie, tot ce aveţi de făcut pentru a vă bucura de efectele ei
constă în a recunoaşte ce aţi comis. Confesiunea trebuie făcută în
faţa Creatorului, dar dacă aveţi informaţii utile pentru mersul
anchetei, transmiteţi-le celor în drept şi nu le ascundeţi de cei
îndrituiţi să le cunoască. Cei care doresc să îşi mărturisească
faptele criminale într-un scop spiritual i se pot adresa în scris
şamanului, fie pe adresa editurii acestei cărţi, fie pe următoarea
adresă: Montauk Shaman, PO Box 454, Bayshore, New York,
11706.
Amnistia este acordată de şamanul din Montauk în virtutea
autorităţii sale spirituale. Ea nu are nimic de-a face cu mine,
întrucât eu nu am o asemenea autoritate. Singura mea rugăminte
190
este ca toţi cititorii care pot face ceva, oricât de mic, pentru a-i
ajuta pe indienii Montauk să-şi recapete drepturile, să o facă.
Sarcinile şi responsabilităţile ce le revin nu sunt deloc mici, şi au
nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi de la semenii lor.
Deocamdată nu pot dezvălui mai multe. Vă mulţumesc
pentru că m-aţi ascultat cu toată atenţia.

NOTĂ: Unul din evenimentele care s-a petrecut între prima şi

a doua ediţie a acestei cărţi este legat de faptul că Robert Pharoah,
moştenitorul regal al indienilor Montauk, şi-a cerut în mod oficial
drepturile ca sachem al nativilor. Pentru mine, acest lucru s-a
dovedit o surpriză, căci deşi vorbisem anterior cu mama sa, Olive,
nici măcar nu ştiam că aceasta are un fiu. Se pare că la ora
actuală există 40 de moştenitori de sânge regal înrudiţi cu familia
Pharoah, care au avut însă diferenţe de opinie cu indienii
Montauk pe care i-am consultat eu.
Deşi cei din clanul Pharoah nu l-au recunoscut multă vreme
pe Bob Cooper ca Şef de Trib sau pe Sharon Jackson ca şaman,
sunt fericit să vă anunţ că în ultima perioadă de timp s-au reunit
cu toţii într-un consiliu al tribului încercând să îşi reconcilieze
toate diferendele şi să facă front comun care să le permită să-şi
recupereze proprietăţile pierdute.
Am scris această anexă la cererea lui Olive Pharoah, care a
dorit ca cititorii să ştie că evenimentele descrise aici nu au rămas
fără urmare. Vă vom ţine la curent cu eforturile indienilor
Montauk de a-şi recupera pământul în ziarul nostru, The Montauk
Pulse.

Partea a doua
De Preston B. Nichols

Introducere la partea a II-a

191
 Doresc să încep declarându-mă primul om dispus să accepte
amnistia propusă de şamanul din Montauk asupra celor care au
participat într-un fel sau altul la desacralizarea pământul sacru
al nativilor americani. Participarea mea la Proiectul Montauk
este deja bine cunoscută, deşi mai rămân aspecte ale implicării
mele rămase în mister chiar şi pentru mine.
Doresc de asemenea să accept amnistia pentru o blasfemie
pe care am rostit-o la Stânca de Consiliu. Pe când am vizitat
odată locul împreună cu Peter, Duncan şi alţi doi prieteni, am
făcut o afirmaţie verbală, susţinând că este o simplă piatră.
Chiar în acel moment, m-am împiedicat şi am căzut, lovindu-mă
destul de grav la picior. Durerea m-a ţinut o săptămână şi înclin
să cred că a fost o lecţie pentru mine. Stânca de Consiliu este
sacră şi le aparţine nativilor, la fel ca şi restul pământului asupra
căruia solicită dreptul de proprietate.
În continuare, îmi propun să fac o aducere la zi a
evenimentelor descrise în lucrarea O nouă călătorie la Montauk.
Voi începe cu prezentarea unei istorii generale a galeriilor
subterane din Montauk, până în anul 1944. Voi vorbi apoi din
nou despre băieţii din Montauk, despre transmisiunile
neregulate de date de la baza militară, şi voi face o descriere
tehnică a acceleratorului de particule amintit de Peter la
începutul acestei cărţi. În final, voi încheia cu o scurtă descriere
a liniei temporale, care să completeze informaţiile furnizate în
Partea I a cărţii.
Doresc să menţionez de asemenea că sunt vizitat deseori de
oameni care doresc să afle mai multe informaţii tehnice legate de
Montauk. Într-adevăr, descrierea generală oferită în Proiectul
Montauk este cam generală. Informaţiile tehnice oferite în
această carte şi în O nouă călătorie la Montauk nu au alt scop
decât revelarea cât mai multor mistere legate de Montauk. Pe de
altă parte, publicarea unei dizertaţii tehnice detaliate ar necesita
un volum de-sine-stătător, adresat unei audienţe extrem de
restrânse.

192
 Ştiu că există foarte mulţi ingineri interesaţi de aceste
informaţii, indiferent dacă sunt convinşi sau nu că poveştile mele
sunt adevărate. Sunt chiar unele persoane care îmi reproşează că
nu dezvălui mai multe. Pe scurt, ar dori ca eu să fac munca în
locul lor. De altfel, am rezerve serioase că ar şti ce să facă cu o
maşină a timpului. De regulă, acest gen de oameni nu sunt foarte
evoluaţi din punct de vedere spiritual şi dacă ar avea acces la o
asemenea maşină, nu ar face altceva decât să recreeze dezastrul
de la Montauk.
Acesta sunt doar două din motivele pentru care nu sunt
dispus să revelez mai multe informaţii legate de aspectele tehnice
ale călătoriei în timp. O altă explicaţie constă în faptul că nu
cunosc nici eu chiar toate detaliile. La urma urmei, nu am fost
decât un şurub într-o mare maşinărie, fiind folosit la rândul meu
la fel ca şi toţi ceilalţi de puterile care s-au aflat în spatele
experimentului. Pe măsură ce misterele de la Montauk ni se vor
dezvălui în întregime, vom afla mai multe. Dar toate la timpul
lor…

Capitolul 31
Ansamblul subteran din Montauk
Galeriile subterane din Montauk îi fascinează pe mulţi. Nu
puţini sunt cei care chiar pornesc în căutarea lor. Ideea nu este
deloc bună, din nouă motive: pe de o parte, intrările sunt
ascunse, şi este puţin probabil ca cei însărcinaţi cu paza lor să
lase pe altcineva să intre. Pe de altă parte, chiar dacă sunteţi
suficient de „norocos” să găsiţi o intrare sau un tunel, este
necesară o veritabilă operaţiune de recunoaştere militară pentru
a vedea despre ce este vorba. Tunelele au lungimi de kilometri şi
pot acoperi distanţe uriaşe, în cazul în care nu sunt sigilate sau
blocate. Pentru a le cerceta, este nevoie de oameni, de lumină, de
hrană şi de foarte mult timp. De asemenea, este posibil să daţi de
canale laterale, şi cine ştie, poate nimeriţi chiar peste o instalaţie
străină, caz în care vă puteţi aştepta la o primire deloc

193
călduroasă. Dacă vă propuneţi să vizitaţi Montauk-ul, reţineţi
toate aceste aspecte şi nu vă aventuraţi inutil.
Galeriile subterane din Montauk nu reprezintă propriu-zis
un secret, ci mai degrabă o informaţie ascunsă în mod deliberat.
Cei cu adevărat interesaţi pot găsi referinţe la ele în diferite
surse. De pildă, cine consultă o hartă geodezică de dinainte de
1940 poate vedea o colină la ieşirea din oraş, după care drumul
până la far este complet plat. O hartă din anii 60 arată apariţia
mai multor coline în acest spaţiu. După părerea mea, acestea
sunt făcute de mâna omului, nu de natură. Explicaţia este legată
de faptul că regiunea Camp Hero a funcţionat ca bază militară
între anii 40 şi sfârşitul anilor 60. Pentru a ajunge la far (care
continuă să fie şi astăzi proprietate guvernamentală) erai nevoit
să treci printr-un punct de verificare militară. Cumpărarea
farului a fostă făcută de Alexander Hamilton la ordinul
preşedintelui Washington.
Prin anii 40 s-a derulat aici un proiect de construcţie
important. Au apărut astfel un grup de clădiri pe nouă niveluri,
sub care s-au construit alte două niveluri subterane. În final,
acestea au fost acoperite cu pământ, transformându-se în cele
două dealuri care pot fi văzute astăzi în interiorul bazei. Unul
dintre ele este Radar Hill (Dealul Radarului), pe care este aşezat
turnul transmiţătorului.
Buncărurile au fost construite prin consolidarea altora mai
vechi, de prin anii 20 (dată atestată prin studierea cablurilor
rămase până astăzi). Ulterior, ele au fost reconstruite şi li s-au
adăugat facilităţi noi. După încheierea proiectului de constru-
cţie, a apărut un ansamblu subteran pe patru nivele care putea
fi folosit de Guvern ca adăpost antiaerian. Scopul său oficial era
acela de a adăposti în caz de atac toţi membrii administraţiei
federale din regiunea de nord-est a Americii. Deşi rolul real al
bazei Camp Hero a fost ascuns în mod deliberat, este cert faptul
că ea a reprezentat odată cartierul general al armatei în regiunea
de nord-est.

194
 Când a început Proiectul Montauk, pe la sfârşitul anilor 60,
ansamblul subteran ajunsese la şase niveluri. Ultimele două
fuseseră adăugate prin anii 50 (există rapoarte care atestă că în
acea perioadă s-au executat lucrări de consolidare, pentru ca
farul să nu se prăbuşească în ocean). Bucăţi mari de stâncă au
fost smulse din pământ, fărâmiţate şi acoperite cu nisip,
consolidând astfel Montauk Point. Cunosc personal un individ
care a lucrat pe şantier prin anii 60 şi care mi-a mărturisit un
aspect curios pe care l-a observat în timp ce se plimba printre
stânci. Mi-a spus că a observat la baza unei stânci un tunel din
care ieşea un excavator care arunca pământ la baza stâncii. Era
vorba probabil de o prelungire a nivelului şase al ansamblului
subteran. Este posibil ca stâncile smulse din sol cu care s-a
consolidat Montauk Point să fi fost aduse chiar prin acest tunel.
Am primit chiar rapoarte de la martori oculari care mi-au
spus că la ora actuală există nu mai puţin de opt nivele subterane
ale ansamblului. Acestea corespund cu alte rapoarte care atestă
faptul că pe la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 în zonă au
apărut bolovani uriaşi, cu o lăţime de trei metri, o înălţime de doi
metri şi o lungime de 4-5 metri. Rapoartele susţin că aceştia au
fost dinamitaţi şi reduşi la dimensiuni mai mici. Apariţia bruscă
a acestor stânci uriaşe generează o serie de întrebări: mai întâi
de toate, cum au ajuns acolo? I-am întrebat de mai multe ori pe
localnici dacă au observat vreodată felul în care au fost
transportaţi bolovanii. Mi s-a răspuns că nu, lucru extrem de
curios, căci ar fi fost nevoie de foarte multe camioane pentru a
transporta nişte pietre de dimensiuni atât de mari. S-au folosit
oare barje? Pentru ca o barjă să poată transporta asemenea
stânci pe mal, ar fi trebuit să se apropie suficient de mult de ţărm
şi să plutească într-o apă cu o adâncime suficient de mare. Apa
din apropierea farului din Montauk nu are însă o asemenea
adâncime.
La o conferinţă pe care am ţinut-o în Long Island într-o
noapte, cineva din audienţă a spus că a văzut odată o uşă
mascată deschizându-se la baza promontoriului. Din tunel a ieşit
o stâncă uriaşă, care s-a rostogolit la vale. Această referinţă (la
195
fel ca şi alte rapoarte similare) ar putea explica sursa bolovanilor
care au apărut peste noapte, căci Montauk este în esenţă un
munte care iese din ocean. Pentru a construi un ansamblu
subteran cu 6-8 nivele, este nevoie să excavezi direct în stâncă.
Este posibil ca bolovanii care au apărut în anii din urmă şi care
pot fi văzuţi inclusiv la ora actuală să provină din excavaţiile
făcute pentru construirea nivelelor 7 şi 8.
Toate aceste informaţii sunt dovezi ale existenţei unor galerii
şi ansambluri subterane. Voi descrie în continuare natura
acestora, pornind de la alte rapoarte, inclusiv de la propriile
mele amintiri.
Nivelele 1 şi 2 sunt alcătuite dintr-un grup de clădiri izolate
conectate prin tunele. În medie, fiecare clădire are dimensiuni de
300/125 metri. Unele se apropie destul de mult de ţărm. Nivelele
3 şi 4 se extind până la circa 1,6 kilometri către nordul şi sudul
bazei Camp Hero, şi până la aproximativ 800 de metri către est
şi 3,5 kilometri către vest. Clădirile sunt continue (nu sunt
izolate). Nivelele 5 şi 6 seamănă cu nivelele 4 şi 5, cu diferenţa că
se extind sub întregul perimetru al oraşului Montauk, până în
zona Fort Pond. Nivelul 7 este încă şi mai extins, ocupând un
perimetru de circa 8 kilometri către nord, sud şi la est de Radar
Hill. Către vest, avansează până la 16 kilometri, către Napeague
Strip. Nivelul 8 este încă mic, întrucât construcţia lui nu s-a
terminat. Mi s-a spus că nivelele 5, 6 şi 7 pot fi comparate cu un
oraş subteran.
O altă curiozitate legată de construirea oraşului subteran se
referă la turnul Montauk din centrul oraşului, la nord de traficul
circulat. Este posibil ca acesta să fie locul în care sunt cazaţi
muncitorii care lucrează în subteran, dat fiind că nu există
niciodată maşini parcate aici, deşi ori de câte ori încerci să
închiriezi un loc ţi se spune că motelul este complet ocupat. Dacă
vezi cel mult şase maşini în parcarea motelului, cifra este deja
neobişnuită. O doamnă care a reuşit să pătrundă în interiorul
motelului mi-a spus odată că acesta are camere incredibil de
mici. Nu este exclus ca ele să fi fost special concepute pentru
196
cazarea extratereştrilor. Cert este că această clădire reprezintă o
altă enigmă în oraşul Montauk, alături de atâtea altele.
Există şi alte informaţii care demonstrează existenţa unui
ansamblu subteran la Montauk. Când au apărut primele
informaţii despre Proiectul Montauk, în anul 1983, ansamblul a
fost închis până prin anul 1987. Există însă dovezi că în 1987 au
fost făcute contracte pentru întreţinerea nivelelor subterane ale
bazei militare aeriene. Acest lucru indică o reactivare a
proiectului, care a durat probabil patru ani.
O altă dovadă este legată de existenţa unui atelier de
întreţinere din preajma bazei de la Camp Hero. Acesta
adăposteşte un contor industrial capabil să măsoare megawaţii.
Se naşte întrebarea legitimă cine are nevoie de atâţia megawaţi?
Dacă s-ar alimenta o asemenea putere electrică în atelier, acesta
ar exploda instantaneu. Cu siguranţă, cel care consumă această
cantitate uriaşă de energie este ansamblul subteran.
Întregul parc naţional este alimentat cu nu mai puţin de 60-
70 megawaţi. Există două linii electrice care alimentează parcul,
una dinspre est şi cealaltă dinspre vestul atelierului. Potrivit
LILCO (Companiei de Electricitate din Long Island), cele două
linii de transport al energiei provin de la surse diferite şi nu au
conexiuni subterane, în pofida părerii generale a localnicilor din
Montauk. Ele sunt foarte mari şi nu servesc unei destinaţii
obişnuite.
Între timp, a mai apărut o uzină electrică, chiar în Montauk.
Aceasta reprezintă o adevărată anomalie. Municipalitatea sus-
ţine că este o sursă de energie de rezervă a oraşului Montauk.
După estimările mele, ea poate asigura 20 de megawaţi de
electricitate, suficient pentru a alimenta întregul South Fork din
Long Island în condiţii de urgenţă. De ce ar avea nevoie un
orăşel minuscul, în care principala activitate economică este
pescuitul, de o uzină electrică atât de mare? Inginerii de la
LILCO pe care îi cunosc mi-au spus că adevărata capacitate a
uzinei este de 100 de megawaţi. Dacă acest lucru este adevărat,
înseamnă că ea deserveşte un consumator uriaş.
197
 Pe lângă uzina electrică din Montauk mai există una şi în
oraşul East Hampton, chiar lângă calea ferată. Din aer se vede că
uzina este înconjurată de o zonă circulară. S-a dovedit în cele din
urmă că este vorba de un accelerator de particule (despre care
puteţi citi mai multe în capitolul 35 al cărţii de faţă). Prietenul
meu de la LILCO nu a dorit să comenteze în legătură cu uzina
din East Hampton. M-a rugat să nu-i mai pun întrebări, întrucât
nu are voie să dea răspunsuri pe această temă. Bănuiesc însă că
este vorba de o uzină capabilă să producă gigawaţi de energie
electrică, suficient pentru a alimenta întreaga zonă de nord-est a
Statelor Unite.
Avem aşadar de-a face cu două uzine electrice suplimentare
pe lângă cele două linii de transport normal ale LILCO. La ce
poate servi atâta energie? Probabil pentru alimentarea
acceleratorului de particule.
Un alt aspect interesant legat de South Fork este legat de
faptul că aproape nici o persoană care are proprietăţi la est de
East Hampton nu are dreptul de a exploata bogăţiile subsolului
pe proprietatea sa. Acest lucru sugerează posibilitatea ca
ansamblul subteran să se extindă până la East Hampton.
Generatorul uriaş de electricitate din acest oraş ar justifica
această ipoteză. Nu am însă dovezi în această direcţie.
Un alt indiciu cu privire la existenţa unui ansamblu
subteran a apărut în anul 1991, când Guvernul a încheiat un
contract cu o firmă pentru curăţarea deşeurilor toxice la baza
aeriană din Montuak. Contractul a început să se deruleze abia
din 1993, când se pare că c-a muncit foarte mult. Au fost
dărâmate numeroase clădiri şi s-au săpat o grămadă de găuri în
sol. Această acţiune capătă sens dacă ţinem cont de teoria mea
legată de investigaţia Congresului la Montauk. Le-am vorbit mai
multor congresmeni despre Montauk, iar aceştia mi-au răspuns
că fac propria lor investigaţie. Din păcate, se pare că aceasta va
dura foarte mult, căci întâmpină tot felul de obstacole. Oricum,
mi s-a spus că Peter Moon şi cu mine suntem ultimii oameni
cărora li se vor comunica vreodată rezultatele acestei investigaţii.
198
 Personal, cred că responsabilii Proiectului Montauk fac tot
ce le stă în puteri pentru a ascunde dovezile referitoare la
existenţa ansamblului subteran din Montauk. Teoria mea este că
demolarea clădirilor şi săparea gropilor are drept unic scop
ascunderea şi sigilarea intrărilor către acest ansamblu. În acest
fel, responsabilii proiectului îşi acoperă urmele în vederea
investigaţiei Congresului. De pildă, când investigatorii vor
solicita hărţile tehnice ale armatei şi vor vedea o intrare într-o
galerie subterană, li se va răspunde că zona a fost închisă şi
sigilată (cimentată). Investigatorii nu vor putea presupune decât
că dacă nu mai există intrări, eventualul ansamblu subteran nu
poate fi în funcţiune.
Există probabil intrări în subteran chiar în oraşul Montauk,
la fel ca şi în atelierul de întreţinere. În cazul atelierului, intrarea
conduce probabil la o zonă dezafectată, care le va fi arătată
investigatorilor. Dacă ar şti unde să cerceteze, sunt convins că
aceştia ar găsi rapid instalaţii aflate în funcţiune.
Am ajuns la toate aceste concluzii după ce judecătorul
Ketcham mi-a interzis să mă mai apropii de zona interzisă a
bazei. Am făcut atunci câteva zboruri pe deasupra bazei, având
la mine o cameră video capabilă să filmeze cu 2000 de cadre pe
secundă. Cu toate vibraţiile aparatului de zbor, imaginile mi-au
ieşit ca lacrima. Am putut vedea astfel ce se întâmplă. Am filmat
demolarea clădirilor şi săparea găurilor.
Au mai apărut şi alte anomalii. Una dintre ele se referă la un
coş de fum care a fost lăsat în picioare după demolarea unei
uzine generatoare de abur (necesar pentru alimentarea uzinei
electrice). Unul dintre prietenii mei care lucrează în construcţii şi
demolări mi-a spus că primul obiectiv care se demolează este
întotdeauna coşul de fum, pentru ca acesta să nu cadă peste
muncitori atunci când este demolată clădirea propriu-zisă. Mai
mult, mi-a spus că este foarte periculos să laşi un asemenea coş
de fum în picioare. Trebuia aşadar să existe un motiv pentru
care s-a procedat astfel la Montauk. Probabil, coşul are ceva de-a
face cu ansamblul subteran.
199
 Existenţa acestui ansamblu este dovedită şi de filmarea (din
avion) unor conducte acoperite cu azbest. Două puncte
principale în contractul de curăţare a deşeurilor toxice se
refereau direct la eliminarea transformatoarelor pe bază de
azbest şi PBC (bifenoli policloruraţi, un tip de ulei pentru
transformatoare). Curios este că deşi transformatoarele pe bază
de PBC au fost într-adevăr eliminate, cele pe bază de azbest au
rămas, lucru care poate fi văzut cu ochiul liber. Conductele
acoperite cu azbest străbat întreaga bază. Pe timpuri, ele făceau
parte dintr-o reţea de conducte prin care circula aburul şi apa
caldă necesară pentru a încălzi clădirile.
Potrivit normelor APM (Agenţia de Protecţie a Mediului),
un muncitor nu are voie să se apropie la mai mult de 70 de metri
de aceste conducte fără costum de protecţie. Deşi clădirile au fost
demolate, conductele acoperite cu azbest au fost lăsate la
suprafaţă. Potrivit contractului de eliminare a deşeurilor, primul
lucru de care ar fi trebuit să scape muncitorii erau tocmai aceste
conducte. Lăsat în contact cu aerul, azbestul devine extrem de
periculos. În concluzie, contractul de eliminare a deşeurilor nu
este ceea ce pare să fie. Dovada este înregistrată pe casetele mele
video. Contractul nu este decât un mijloc de acoperire şi
probabil se încadrează în teoria mea referitoare la sigilarea
ansamblului subteran în eventualitatea unei investigaţii a
Congresului.
În primăvara anului 1994, am descoperit pe una din casetele
mele video o gaură imensă în spatele vechii uzine electrice,
umplută cu apă. Mi s-a părut curios, aşa că i-am arătat-o
amicului meu Tim de la construcţii şi demolări. La început, nu a
ştiut ce să-mi spună. Ulterior, a văzut însă o altă poză a zonei.
Între timp, apa se evaporase, aşa că am putut vedea fundul
găurii. Pe acesta se afla o structură cimentată, care era în mod
evident acoperişul ansamblului subteran. S-a dovedit de
asemenea că gaura nu fusese săpată cu mijloace artificiale, ci era
o gură naturală prin care ieşea la suprafaţă un izvor subteran.
Unul din băieţii din Montauk (devenit între timp adult) mi-a
spus că îşi aminteşte de o perioadă în care se făceau săpături
200
subacvatice într-un lac din perimetrul bazei. Mi-am dat astfel
seama că ansamblul subteran a fost inundat, ceea ce ar explica
săparea găurilor pentru salvarea celor din interior, aflaţi în
anumite pungi de aer.
Această speculaţie este doar unul din indiciile care arată că
în ansamblul subteran din Montauk s-a petrecut la un moment
dat un accident major. Am observat de pildă că în tot anul 1994
nu s-au făcut transmisiuni în Montauk. Scenariul accidentului ar
explica acest lucru, la fel ca şi amplasarea radarului Cardion
deasupra solului. Mike Nichols a precizat în capitolul 1 că i s-a
spus că radarul nu a lucrat niciodată în subteran.
Există de asemenea martori oculari care au văzut
amplificatoare electrice de dimensiuni foarte mari în subteranul
bazei Montauk. Acestea ar fi necesitat un lichid de răcire, la fel
ca şi acceleratorul de particule, pentru frigiderele sale criogenice.
Pe scurt, era necesară o mare cantitate de apă. În această
direcţie, am auzit că s-ar fi construit un mare canal care făcea
legătura cu oceanul, pe direcţia unuia dintre curenţii marini.
Acesta începe la distanţă mică de fundul oceanului şi coboară la
o distanţă de circa 20 de metri, făcând legătura cu o conductă
mare. În acest fel se asigură presiunea necesară a apei, pentru ca
aceasta să alimenteze conducta care conduce direct la ansamblul
subteran, pentru a răci acolo echipamentele.
Probabil din cauza lucrărilor de demolare sau a unui
accident, marea conductă s-a rupt şi a inundat ansamblul
subteran. Când presiunea apei a devenit suficient de mare, ea a
spart acoperişul ansamblului şi a ieşit la suprafaţă ca un fel de
gheizer. Cu siguranţă, gaura uriaşă pe care am filmat-o eu era o
supapă de ieşire a apei de undeva din interior. În anul 1994, când
gaura era plină cu apă, întreaga regiune Montauk Point mustea
de apă (lucru pe care nu l-am mai văzut niciodată). Mlaştinile
erau complet inundate şi există oameni care afirmă că era vorba
de apă sărată. La fel de interesant este faptul că o mare parte din
vegetaţia mlaştinilor este moartă, lucru care ar atesta de
asemenea ipoteza apei sărate.
201
 Deocamdată, mă voi opri aici cu argumentele în favoarea
teoriei mele potrivit căreia sub baza de la Montauk există un
ansamblu subteran care a fost inundat la un moment dat cu apă.
Sunt convins că mai devreme sau mai târziu adevărul va ieşi la
lumină, oferindu-ne o viziune infinit mai ciudată decât cea pe
care am reuşit să o ofer eu aici. Pentru propria dumneavoastră
siguranţă, repet avertismentul de la începutul capitolului: nu vă
aventuraţi în căutarea galeriilor subterane.
Ilustraţie
Un buncăr sigilat
Corporaţia Cardion şi-a instalat sediul chiar în faţa acestui
buncăr. Pregătirile de sigilare a acestuia au început imediat după
ce compania a părăsit baza. Potrivit anumitor rapoarte, acest
buncăr conduce la principalul ansamblu subteran din Montauk.

Stânci uriaşe şi pietriş la Montauk

Aceste pietre au fost fotografiate în apropiere de golful
pescarilor. Există oameni care afirmă că ele au fost aduse la
suprafaţă ca urmare a săpăturilor făcute pentru construirea
ansamblului subteran din Montauk.

Capitolul 32
Sticla misterelor
În timpul uneia din filmările mele aeriene s-au petrecut alte
evenimente care merită povestite. În timp ce zburam pe
deasupra bazei Camp Hero, pe obiectiv mi-a apărut o clădire
mică, de dimensiunile unei magazii. Am auzit odată vorbindu-se
de aceasta de la nişte copii care au fost urmăriţi de un elicopter
negru, dar nu am văzut-o niciodată. Subit, s-a petrecut ceva
ciudat. Clădirea a dispărut de pe obiectivul aparatului meu,
pentru a reapărea şi a dispărea iarăşi.
După ce m-am întors acasă, am examinat cu atenţie filmul.
Era una din puţinele structuri supraterane de la Camp Hero pe
202
care nu le examinasem niciodată până atunci. Încetinind viteza
filmului la 1/30 secunde, am observat în apropiere o mică zonă
dreptunghiulară pe care strălucea un obiect rotund. Urmează
momentul în care clădirea dispare şi reapare. De data aceasta,
obiectul strălucitor apare pe o suprafaţă neagră din apropierea
celei dreptunghiulare. Subit, această suprafaţă se deschide ca o
trapă într-un acoperiş, dar imaginea nu apare decât pe un singur
cadru. Nici o uşă nu s-ar putea deschide şi închide la loc într-un
timp atât de rapid, dar este indiscutabil faptul că ceva s-a
petrecut. De aceea, mi-am propus să examinez mai îndeaproape
problema.
O săptămână mai târziu, am plecat într-o mică excursie la
faţa locului şi am intrat în cuşca leului. Eram însoţit de Peter
Moon şi de prietenul nostru comun Tim. Clădirea de care
vorbim nu este situată în interiorul perimetrului interior, păzit
de poliţia parcului naţional, iar noi am avut grijă să nu intrăm în
nici o zonă cu indicatoare pe care scria „Trecerea oprită”. Pe
scurt, am urmat un circuit destul de sinuos, prin mlaştină. În cele
din urmă, după ce ne-am rătăcit pentru circa o oră, am reuşit să
găsim clădirea. Am inspectat acoperişul, dar nu am descoperit
nimic care să indice posibilitatea deschiderii şi închiderii unei
trape în numai a treizecea parte dintr-o secundă. Am găsit
micuţul perimetru dreptunghiular, dar nu şi obiectul negru care
apărea pe film.
În mod misterios, chiar lângă clădire se afla o scară. Aceasta
nu-şi avea rostul, întrucât nimic nu părea să indice vreun motiv
pentru a urca pe acoperişul clădirii. Peter s-a urcat pe ea, dar
acoperişul era atât de îngust încât era aproape să cadă. Era
imposibil ca cineva să se fi aflat pe acoperiş în timpul filmării.
Am văzut toţi trei o sticlă de vin care se afla pe acoperiş. Era
plină cu apă murdară. Am filmat-o, împreună cu restul
acoperişului. Când am ajuns acasă şi am developat filmul, nu am
putut găsi sticla pe acoperiş. Mi s-a părut ciudat. A doua zi
dimineaţă, sticla a apărut în casa mea. Le-am arătat-o lui Peter
şi lui Tim. Părea să fie aceeaşi sticlă pe care am văzut-o pe
acoperişul clădirii. Era de neînţeles.
203
 O explicaţie ar fi fost că grupul din Montauk a vrut să ne
demonstreze ce putea să facă.
O alta ar fi legată de o schimbare a realităţii locale, când
clădirea a dispărut, după care a reapărut. Noua clădire nu era
însă aceeaşi cu cea veche. Ea avea ceva negru care semăna cu o
uşă deschisă. Respectivul dispozitiv mecanic a ieşit foarte rapid,
a scos ceva din subteran, după care s-a scufundat la loc. Această
explicaţie porneşte de la premisa unei realităţi alternative.
Secvenţa respectivă este disponibilă pe caseta video Montauk
Tour, Partea II. Deocamdată, nu ne rămâne decât să adăugăm o
nouă enigmă la lunga listă pe care o avem deja.

Capitolul 33
Băieţii din Montauk
În lucrarea O nouă călătorie la Montauk am vorbit despre
Băieţii din Montauk. Aceştia au fost folosiţi în timpul Proiectului
Montauk, pentru diferite activităţi ilegale. Cei mai mulţi aveau o
înfăţişare ariană şi au fost răpiţi sau atraşi în proiect prin alte
mijloace. În continuare, au fost abuzaţi în fel şi chip, fiind
programaţi prin tehnici psiho-sexuale. Scopul era să fie
reintegraţi în societate şi să servească agenda guvernului secret.
Obiectivul urmărit era ca ei să atingă poziţii normale în
societate, dar să fie pregătiţi să-şi asume poziţii cheie în cadrul
unei dictaturi militare, dacă s-ar fi ajuns la necesitatea impunerii
legii marţiale.
După părerea mea, celor mai mulţi dintre băieţii care au
participat la Proiectul Montauk li s-au spălat complet creierele.
Ideea era să devină un fel de maşini programate. Mijloacele
folosite au fost dintre cele mai brutale. Ulterior, investigaţia m-a
condus la descoperirea unor băieţi mai tineri; s-a dovedit că
aceştia nu aveau urme de traume sau de bătăi. Se pare că
proiectul Băieţilor din Montauk a trecut printr-o etapă de
204
tranziţie. Iniţial, s-a pornit de la ideea unor bătăi foarte dure,
dar mai târziu au fost descoperite mijloace mai eficiente de golire
a trupului de suflet.
Mijloacele de recrutare au devenit la rândul lor mult mai
umane. Dacă iei un băiat necopt şi îi spui că urmează să lucreze
pentru Statele Unite, va face probabil tot ce îi ceri. După
recrutare, băieţii sunt testaţi şi educaţi. În pauze, li se asigură
mijloace de recreaţie şi li se prezintă tot felul de avantaje. Celor
care se oferă ca voluntari, li se spune că vor trece prin iad, dar
după ce se va termina perioada de antrenament, vor face parte
dintr-un grup de elită, cel mai bun de pe întreaga planetă. Mai
mult decât atât, li se spune că vor salva planeta de la dezastru.
Cea mai mare parte a băieţilor recrutaţi în a doua etapă a
proiectului s-au oferit ca voluntari. Aceştia nu au mai fost
brutalizaţi decât în cazul în care făceau deja parte din proiect,
iar celelalte mijloace metafizice aplicate asupra lor nu
funcţionau. Asemenea cazuri au fost însă foarte rare. În final,
dacă un băiat nu putea fi complet transformat prin metode
metafizice (hipnoză, etc.), i se ştergea memoria şi era trimis
înapoi.
Băieţii aveau parte de săli de recreaţie şi de jocuri. Trataţi
ca nişte VIP-uri, li s-a acordat cale liberă în primul nivel al
ansamblului subteran, care a devenit nivelul lor. Deşi era cam
rudimentar, nivelul a fost redecorat astfel încât să ofere o
ambianţă cât mai plăcută. Unii dintre băieţi îşi mai amintesc încă
de buncărul în care au fost educaţi şi care nu corespunde acestei
imagini. Acest lucru sugerează că buncărul continuă să fie activ,
dar într-o altă realitate. Între timp s-au acumulat suficiente
dovezi care atestă faptul că la Montauk există o punte între
realităţi şi că multe din activităţile proiectului se produc în
realităţi alternative.
Am descoperit de asemenea că majoritatea băieţilor care au
trecut prin Proiectul Montauk au activat mai târziu în Delta
Force, un grup care recuperează OZN-urile care suferă
accidente, indiferent dacă acest lucru se petrece în SUA sau într-
205
o altă ţară. Uneori, aceste accidente se petrec în realităţi
alternative. Băieţii de altădată au crescut, fiind azi adulţi bine
antrenaţi, în special în lupta împotriva extratereştrilor. Această
informaţie provine de la mai multe persoane cu care am lucrat şi
care mi-au spus că sarcina lor este să fie literalmente un fel de
Rambo. Evident, nu este greu să convingi un copil să devină un
Rambo. Aceşti bărbaţi s-au antrenat ani de zile pentru a face
parte dintr-un grup super-elitist. În general, sunt foarte
mulţumiţi de sarcinile pe care le primesc, dar sunt programaţi să
nu-şi amintească nimic în viaţa obişnuită, căci proiectul este
clasificat ca fiind ultrasecret.
Unul din cei cu care am lucrat era furios deoarece ştia că în
armată a ocupat o poziţie foarte înaltă, dar era tratat în
continuare ca un soldat neinstruit. Îşi mai aducea aminte ca prin
ceaţă că a fost o perioadă în care a fost tratat regeşte. Într-
adevăr, atât timp cât se află în timpul serviciului, membrii
grupului Delta Force sunt trataţi cu toate onorurile. Din păcate
pentru ei, sarcinile pe care le primesc depăşesc cu mult
atribuţiile normale ale serviciului militar, motiv pentru care sunt
programaţi să uite ce au făcut atunci când revin la viaţa
normală. Exemplul care urmează vă va ajuta să înţelegeţi mai
bine acest lucru.
În timp ce deprogramam unul dintre băieţi, am auzit
zgomote şi am simţit prezenţa unei persoane în curtea exterioară
a casei mele. Am alergat după intrus, dar nu l-am putut vedea. Îl
auzeam şi chiar vedeam ramurile care se rup sub greutatea
trupului său, dar străinul era invizibil. Pare incredibil, dar în
realitate este un efect secundar al Experimen-tului Philadelphia,
care a fost dezvoltat ulterior. Există mai mulţi băieţi din grupul
Delta Force care susţin că în timpul misiunii poartă un dispozitiv
de dimensiunile unui reportofon ataşat la centură care le permite
să devină invizibili. Dispozitivul are trei moduri: „off”,
„invizibil” şi „în afară”. În modul „off”, te afli în mediul fizic,
dar eşti invizibil. În modul „invizibil”, nu poţi fi văzut cu ochiul
liber sau detectat de radar, dar poţi interfera cu realitatea fizică.
În cel de-al treilea mod, „în afară”, te afli complet într-o realitate
206
paralelă, dar poţi privi în realitatea fizică (fără a interfera cu ea).
De pildă, poţi trece printr-un zid. Cred că v-aţi făcut o idee în
legătură cu puterile pe care le au aceşti băieţi.
Pe prima casetă video intitulată The Montauk Tour apare
unul dintre aceşti băieţi care apare şi dispare din cadru.
Nu toţi băieţii din Montauk au fost programaţi să lucreze în
grupul Delta Force. Există şi alte funcţii importante care necesită
personal specializat, iar programul este probabil înţesat de
surprize şi planuri secrete. M-am izbit personal de acest lucru
atunci când am cunoscut pe cineva în Seattle. Acesta avea un
implant care emitea un semnal care rezona în întregul lui corp,
lucru pe care l-am putut simţi punând mâna pe el. Orice om cât
de cât receptiv l-ar fi putut simţi. Îmi aducea aminte de un
semnal radio, dar avea o frecvenţă mai înaltă. Mi-am dat seama
că omul se afla în plin proces de transmisie a unui mesaj.
La scurt timp, am început să lucrez cu acest individ, pe care
am să-l numesc Bill. Mi-am dat seama că cel care i-a implantat
dispozitivul am fost chiar eu, pe vremea când am lucrat la
Montauk. Am descoperit că pot controla psihic implantul,
oprindu-l şi pornindu-l la loc. Dacă îl opream, Bill era pe punctul
de a leşina, aşa că am fost nevoit să-l las pornit. Deşi nu sunt
programator de computere, ştiam pe dinafară programul acestui
implant, lucru care m-a ajutat să depăşesc unul din blocajele
mele de memorie.
După această descoperire, m-am decis să caut şi alte
implanturi. Următorul pe care l-am găsit îi aparţinea lui Mike
Ash. La început, a fost dificil. Mi-am dat seama că implantul lui
Mike era programat să se autoînchidă ori de câte ori încerca
cineva să-l testeze. La început totul a fost o teorie de-a mea.
Treptat, mi-am dat seama că pot controla psihic implantul şi i-
am dat drumul. I-am putut chiar simţi transmisiunile.
Pe măsură ce mi-am continuat cercetările, am descoperit că
implantul lui Bill avea o defecţiune, motiv pentru care nu se
închidea singur atunci când încercai să-l probezi. Acesta a fost

207
norocul meu. Programul lui Mike funcţiona, dar am reuşit să-l
dezafectez.
Implantul avea o unitate centrală de procesare (UCP), adică
un cip introdus în osul pieptului, chiar deasupra inimii. Sub UCP
se află chipul de memorie, situat la baza cutiei toracice. La baza
gâtului, către dreapta, se află o interfaţă care face conexiunea cu
un nod de fire ce ajung în spatele capului.
Sistemul este organizat de un grup de electrozi implantaţi în
nervi. Există câte cinci electrozi pentru fiecare nerv, dar nu voi
descrie decât trei dintre ei, întrucât ceilalţi doi au aceleaşi funcţii,
dar mergând în direcţie inversă. Primul electrod receptează
impulsul neurologic care circulă pe fibra nervului. Cel de-al
doilea generează un impuls de semn contrar, anulându-l pe
primul. Cel de-al treilea inoculează nervului un impuls primit de
la computer. Întregul sistem este astfel construit încât să
conecteze sistemul nervos al omului la calculator.
Computerul este autoprogramat, dar are şi o conexiune la
un receptor de date, ceea ce înseamnă că un operator aflat la
distanţă poate privi literalmente prin ochii băieţilor programaţi
la Montauk. Simultan, el poate trimite un semnal către implant,
determinându-l să schimbe impulsurile care circulă pe neuronet.
Este o formă de control la un nivel inferior. Operatorii pot
controla gândurile fizice şi acţiunile băieţilor în planul fizic. Este
într-adevăr o tehnologie foarte sofisticată.
Acest tip de implant nu poate fi inoculat decât atunci când
creierul este complet dezvoltat, adică începând cu perioada
pubertăţii. Momentul exact depinde de fiecare individ în parte.
Acest lucru explică într-o anumită măsură vârstele extrem de
diferite ale băieţilor atraşi în Proiectul Montauk. Nu toţi băieţii
au creierul la fel de dezvoltat la aceeaşi vârstă. Operatorii
proiectului trebuie să aştepte până când individul este complet
dezvoltat din punct de vedere neurologic, pentru ca implantul să
nu mai trebuiască să fie schimbat pe durata întregii vieţi a
acestuia.

208
 Implanturile fac parte dintr-o tehnologie de vârf, de care
operatorii Proiectului Montauk se folosesc pentru a manipula.
Studiindu-le, ne putem apăra mai bine împotriva celor care
doresc să ne facă rău. Îmi dau seama că mulţi oameni vor fi
îngroziţi să afle în ce constă adevărata natură a acestor aparate.
Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l reţineţi este că ele
nu pot fi cu adevărat eficiente decât dacă gazda este de acord cu
ele. Omul are puterea de a se elibera de orice doreşte.

Capitolul 34
Transmisiunile din Montauk
Ansamblul subteran din Montauk şi programarea băieţilor
dovedesc că Proiectul Montauk este la fel de activ şi astăzi. O
altă dovadă este legată de transmisiunile care emană din zona
Camp Hero.
Deşi acestea aproape că au încetat după inundaţiile care s-
au produs, în anul 1993 s-au intensificat brusc. Pe data de 15
august a acelui an am făcut o excursie la Montauk, însoţit de
Duncan Cameron, Al Bielek, Pete Sokol, Mike Nichols şi Peter
Moon. Toţi aceştia au fost martori ai evenimentelor pe care le voi
descrie în continuare.
Pe la aproximativ 4.00 după-masa, mi-am instalat staţia de
monitorizare din microbuzul meu în parcarea de unde se poate
privi panorama zonei, situată în apropierea bazei militare.
Imediat, osciloscopul a început să tresară, indicând existenţa
unor transmisiuni. Deloc surprinzător, acestea se produceau în
intervalul de 420-450 MHz, frecvenţa pe care poate fi controlată
mintea umană, aşa cum am arătat în lucrarea Proiectul
Montauk: experimente asupra timpului. Simultan, am mai
descoperit o a doua transmisiune în intervalul 172-173 MHz.
Aceasta este frecvenţa pe care transmite canalul 7 de televiziune
209
(ABC), lucru ilegal. Multă lume din Montauk s-a plâns de
interferenţe asupra canalului 7. Din fericire, majoritatea au
cablu, aşa că pot recepta canalul ABC fără probleme. Folosind
un detector al direcţiei undelor radio obişnuit, am aflat că
semnalele proveneau din direcţia fostei baze aeriene. Am
înregistrat toate aceste informaţii pe casetă video, şi orice
specialist care consultă caseta va înţelege imediat despre ce este
vorba.
Toate acestea indică faptul că se petrece ceva. Teoretic, fosta
bază aeriană a devenit parc naţional al statului New York. Ce
interes pot avea funcţionarii parcului să transmită semnale
radio? Ni s-a spus personal, mie şi lui Peter Moon, de către
supraveghetorul parcului, că nimeni nu poate intra în interiorul
bazei din cauza deşeurilor de azbest şi de PBC. Manipularea este
evidentă.
Ca o ciudăţenie în plus, am observat instalarea unei porţi
noi care delimita curtea interioară a bazei militare şi care nu
putea fi deschisă decât cu ajutorul unei chei, dar şi a unui cod de
acces. Deloc întâmplător, această nouă măsură de securita-te a
fost însoţită de un alt scenariu ciudat. Cu câteva săptă-mâni
înainte de 12 august (cea de-a 10-a aniversare a momentului de
apogeu a Proiectului Montauk), pe dealurile din partea de sud a
bazei a fost instalat un radar nou. Este vorba de radarul Cardion
menţionat în capitolul 1 al acestei cărţi.
O discuţie între Peter Moon şi unul din poliţiştii poliţiei
parcului ne-a confirmat că noua poartă a fost instalată tot de
corporaţia Cardion. Peter mi-a spus că poliţistul a evitat să-i dea
prea multe amănunte, dar din discuţia cu el a rezultat că s-a
încheiat un fel de contract cu compania. Nu ştia exact în ce
consta acesta. Când Peter l-a întrebat dacă instalarea porţii a
fost făcută în schimbul dreptului de folosire a bazei militare,
poliţistul nu a fost de acord, limitându-se doar să spună că s-a
încheiat un fel de înţelegere.
Acest scenariu ridică nişte întrebări foarte interesante. Mai
întâi, cum se face că o companie industrială privată are dreptul
210
de a se folosi de o zonă a unui parc naţional? În al doilea rând, de
ce se emiteau semnale radio ilegale din apropiere de Radar Hill
(n.n. Dealul Radarului), locul în care se află clădirea
transmiţătorului, care, între noi fie vorba, nu se află în
vecinătatea instalaţiei radar a companiei Cardion? În al treilea
rând, de ce se fac transmisiuni în intervalul de frecvenţă 420-450
MHz, care corespunde controlului minţii umane? În al patrulea
rând, de ce este înzestrată o bază militară dezafec-tată cu linii de
transmisiune de mare putere (20 MW, suficient pentru a
alimenta un orăşel) şi cu linii telefonice noi? Şi peste toate, un
înalt funcţionar al parcului ne-a spus că baza tocmai era
demolată.
Întrebările de mai sus nu sunt noi, fiind cunoscute de multă
vreme, dar este pentru prima oară când apar într-o carte. În
trecut, mulţi radioamatori s-au plâns la FCC din cauza
frecvenţelor ilegale care emană din baza Montauk. FCC a făcut
o investigaţie de suprafaţă, după care a spus că nu s-au făcut
asemenea transmisiuni. Se pare că cineva de la FCC nu este prea
dornic să spună adevărul. Dacă ar fi dorit să facă o investigaţie
adevărată, s-ar fi dus la faţa locului, nu le-ar fi telefonat înainte
operatorilor din baza Montauk să înceteze transmisiunile. Ce-i
drept, în anul 1994 nu s-au observat trans-misiuni. Poate că
operatorii de acolo au devenit mai prudenţi după ce am publicat
aceste informaţii în ediţia de vară a revistei noastre, The
Montauk Pulse, cerând FCC şi politicie-nilor locali să facă
investigaţii serioase sau să ne dea în judecată pentru folosirea
nejudicioasă a unui parc naţional. Dacă transmisiunile vor
reîncepe, noi vom fi pe fază.

Capitolul 35
Acceleratorul de particule
S-a vorbit mai devreme în această carte despre un
accelerator de particule descoperit ca urmare a unei filmări
video pe care am făcut-o zburând pe deasupra Camp Hero.
Cercul de mari dimensiuni observat pe peliculă a fost identificat
211
de prietenul meu Danny, un fizician nuclear, drept un
accelerator de particule. În timp ce îi arătam filmul, a devenit
agitat şi m-a rugat să opresc cadrul. A scos apoi diagrama unui
accelerator de particule şi a suprapus-o peste ecran, identificând
diferitele elemente ale acestuia.
„Iată, acesta este generatorul de unde. Aceasta este secţia de
întreţinere. Aceasta este secţia criogenică (cea care generează
temperaturi foarte scăzute, care influenţează propri-etăţile
materiei). Acesta este punctul de injecţie a particulelor”.
Pe scurt, diagrama acceleratorului se suprapunea exact
peste imaginea de pe ecran.
Această descoperire aruncă o lumină nouă asupra
Proiectului Montauk. Am început să fac cercetări şi să studiez
acceleratoarele de particule. Am aflat astfel că un accelerator
foarte mare este folosit pentru a alimenta altele mai mici. Înclin
să cred că acceleratorul mai mare este localizat la Brookhaven
National Labs. Din cauza interferenţelor energe-tice care se
produc între acceleratoare, cele mai mici trebuie situate la o
anumită distanţă faţă de cel principal. Locaţiile ideale pentru
aceste acceleratoare mai mici sunt oraşul Montauk şi capătul
dinspre est al Long Island.
În continuare, vă voi explica cum funcţionează un asemenea
accelerator de particule. Dacă nu aveţi înclinaţii tehnice, puteţi
sări peste restul capitolului.
Procesul începe prin injectarea de protoni în acceleratorul
principal. Un proton este o particulă încărcată pozitiv din
interiorul nucleului unui atom. El este antiteza unui electron.
Protonii folosiţi în accelerator sunt obţinuţi prin eliminarea
electronilor din atomii de hidrogen. Procesul începe prin
separarea hidrogenului uşor de cel greu. Se obţine astfel
hidrogen uşor, în care nucleul atomilor este golit de neutroni. În
continuare, eliminarea electronilor din atom devine foarte
uşoară, obţinându-se astfel atomi de hidrogen cu o sarcină
pozitivă, adică protoni. Un flux de protoni este injectat în
acceleratorul principal, iar protonii capătă o mişcare din ce în ce
212
mai accelerată. Ei se dilată şi ocupă un spaţiu din ce în ce mai
mare, până când devin practic virtuali.
În punctul de ieşire din acceleratorul principal, protonii
călătoresc deja cu 0,5 C (C este viteza luminii, deci 0,5 C
reprezintă jumătate din viteza luminii). Din punctul de ieşire,
protonii sunt trimişi printr-un tunel magnetic şi injectaţi în
acceleratorul situat în baza militară de la Montauk. Aici, viteza
lor este şi mai mult accelerată, ajungând la nivelul vitezei
luminii.
La acest nivel se poate opera cu formula lui Einstein,
potrivit căreia energia este egală cu masa ori viteza luminii (E =
MC2). O particulă care călătoreşte cu viteza luminii dispune
aşadar de o anumită energie, conform formulei de mai sus, care
poate fi scrisă şi ca E = MV 2, unde V reprezintă viteza. Viteza
maxim posibilă este viteza luminii, astfel încât energia maximă
este obţinută atunci când V este egală cu C.
Scopul oricărui accelerator de particule este creşterea
continuă a vitezei unei unităţi de energie electromagnetică (în
cazul de faţă, a unui proton, care acţionează ca o particulă).
Când sunt aduse la viteza luminii, particulele emană o mare
cantitate de energie, căci se iese din lumea reală şi se intră într-o
lume complet virtuală, ce poate fi definită inclusiv ca energie
mentală.
În timp ce studiam acceleratorul de particule de la
Montauk, împreună cu Dan, în mintea mea s-au aprins tot felul
de beculeţe de alarmă. În cele din urmă, am reuşit să-mi explic o
problemă cu care m-am confruntat ani de zile. Ori de câte ori i-
am întrebat pe mediumii cu puteri psihice să-mi spună ce putere
instalată există la Montauk, aceştia mi-au dat un răspuns
astronomic: un milion de megawaţi de energie. Răspunsul mi s-a
părut întotdeauna absurd, căci pentru a alimenta un
amplificator cu un milion de megawaţi ai nevoie de două
milioane de megawaţi putere instalată, lucru imposibil în Long
Island.

213
 I-am povestit toate aceste lucruri lui Dan, care a început să-
mi explice ce se întâmplă cu acceleratoarele în care particulele
sunt aduse la viteza luminii. Când l-am întrebat câtă energie pot
produce aceste acceleratoare, Dan a luat un grafic cu date, în
care era trecută inclusiv energia produsă în raport cu diametrul
circular al acceleratorului. Măsurasem deja cercul de la baza
aeriană Montauk şi aflaserăm că diametrul acestuia era de 210
metri. Această cifră figura cu precizie pe graficul lui Dan. Să fi
fost o simplă coincidenţă?
Am estimat şi celelalte variabile necesare, inclusiv diametrul
fluxului de protoni şi energia cu care era alimentat acceleratorul.
Dan a făcut apoi nişte calcule şi a ajuns la concluzia că
acceleratorul producea o energie echivalentă cu cea a unei
bombe nucleare de o sută de megatone. A luat apoi un alt grafic
şi l-a consultat ca să vadă ce putere instalată echivalează cu cea a
unei bombe de o sută de megatone. Cifra obţinută era de un
milion de megawaţi…
După întâlnirea cu Dan, am continuat să studiez problema
acceleratoarelor de particule. Am aflat astfel din mai multe
rapoarte că acestea au nevoie de amplificatoare foarte mari,
întrucât operează la 435 de MHz. Aceste amplificatoare de mari
dimensiuni sunt numite klistroni şi înlocuiesc amplitronii uriaşi
folosiţi cândva în ansamblul subteran. Decizia a avut în mod
evident o motivaţie tehnică, întrucât doi sau trei klistroni pot
înlocui 24 de amplitroni. În plus, sunt mai uşor de alimentat şi
acţionează la fel ca un magnetron, cu excepţia faptului că sunt
liniari (un magnetron este o sursă de emitere a unui semnal de
tip microundă, similară unui cuptor cu microunde. Este alcătuit
dintr-un tub cu o orbită pentru electroni, care produce o mare
cantitate de energie RF). Klistronii sunt tuburi cu o lungime de
aproximativ 33 de metri şi un diametru de 6 metri, nefiind în
esenţă altceva decât amplificatoare de mare putere pentru
microundele care alimentează fluxul acceleratorului de particule.
Un amplificator al fluxului de particule (care este sinonim
cu un accelerator de particule) foloseşte particule nucleare
precum neutronii şi protonii, spre deosebire de magnetron sau
214
amplitron, care foloseşte electronii. Protonii şi neutronii sunt
direcţionaţi către o anumită orbită pentru a produce astfel o
rezonanţă în cavităţile acceleratorului. O cavitate este un spaţiu
de rezonanţă limitată de o suprafaţă reflectantă de energie RF,
cum ar fi un scut sau o suprafaţă metalică. Rezonanţa se produce
din cauza vitezei, în cazul de faţă egală cu viteza luminii.
Aceşti neutroni/protoni sunt special focalizaţi pe orbită
astfel încât să acţioneze ca nişte focare energetice în interiorul
unui magnetron sau amplitron (care au electroni pe orbită). În
timp ce particulele din acceleratorul principal sunt trimise în
acceleratorul din Montauk, apropiindu-se astfel de viteza
luminii, particulele din cavitate se unesc în pachete de energie.
Cavitatea intră astfel în rezonanţă cu energia acestor particule.
Dacă fluxul de electroni este accelerat încă şi mai mult, el
transferă cavităţilor o energie care poate fi ulterior externalizată.
Acceleratorul de particule are deja o orbită. Important este
ca particulele să fie grupate astfel încât să aibă o viteză relativ
uniformă. În cazul în care se realizează acest lucru, energia poate
fi scoasă din accelerator cu ajutorul unui grup de cavităţi, la fel
ca în cazul unui magnetron.
În cazul acceleratorului de la Montauk (cel cu diametrul de
110 metri), două seturi de cavităţi sunt poziţionate în unghiuri
drepte în jurul unui cerc. Folosind un transmiţător de circa 30 de
megawaţi, unul din cele două grupuri de cavităţi este direcţionat
de-a lungul unei axe pe care o vom numi axa X. La fel ca în cazul
unui amplitron obişnuit, energia de alimentare grupează fluxul
de electroni de-a lungul setului de cavităţi. Este vorba de aşa-
numita structură ondulatorie lentă (undele lente sunt cele care
călătoresc la viteze inferioare vitezei luminii). În cazul
amplificatorului de particule nu mai avem de-a face cu unde
lente, ci cu o structură ondulatorie înzestrată cu viteza luminii.
Cavităţile interioare grupează în acest caz fluxul de particule la o
viteză de aproximativ 0,9 C.
Pe măsură ce particulele sunt accelerate şi mai mult,
atingând viteza luminii, ele îşi eliberează întreaga energie de care
215
dispun. Energia astfel eliberată este colectată în cavităţile de pe
axa Y, situată la 90º de axa X, după care energia este
direcţionată aşa cum se doreşte.
Pentru a extrage energia din amplificatorul de particule,
normal ar fi ca ea să fie trimisă înapoi la turnul radar prin firele
de înaltă tensiune. Acest lucru este însă imposibil la o putere de
un milion de megawaţi, căci firele s-ar arde. De aceea, în loc ca
energia să fie trimisă prin cabluri (sub formă de energie
electrică), constructorii au transformat amplificatorul de
particule într-o antenă. Cercul din jurul amplificatorului cu o
putere de un milion de megawaţi nu este altceva decât o antenă E
cuplată cu antena Delta T. Cu siguranţă, puterea
amplificatorului este suficient de mare pentru a modifica timpul
şi spaţiul.
Cavitatea de ieşire a energiei a fost construită astfel încât să
treacă printr-un fel de rectificator, al cărui scop nu-mi este încă
foarte clar deocamdată. O parte din această energie este folosită
pentru a alimenta antena Delta T, al cărei vârf este situat chiar
sub centrul zonei. Baza antenei este situată mult mai jos, sub
acceleratorul de particule. Pentru a alimenta cu energie bobinele
X şi Y ale antenei Delta T, constructorii au amplasat
acceleratorul de particule chiar deasupra solului. Au orientat
apoi bobina Z către acceleratorul din oraşul Montauk. Am
bănuiala că şi energia acestuia este accelerată până la viteza
luminii. Nefiind modulată, aceasta generează un semnal sonor
care poate fi folosit ca semnal de corelare pentru modificarea
liniei timpului (vezi capitolul 12 din Proiectul Montauk).
Modificarea liniei timpului nu este singura destinaţie a
acceleratorului de particule. La ora actuală el este folosit şi ca
armă. Se ştie că OZN-urile sunt sensibile pe o bandă de frecvenţă
de 435 pe 20 MHz. Unul din seturile de cavităţi poate fi reglat
astfel încât să fie obţinută o frecvenţă de 435 MHz. Fluxul de
particule poate fi folosit astfel ca armă, prin intermediul unui
dispozitiv de focalizare magnetică înzestrat cu oglinzi reflectante.
Se generează astfel două fluxuri elicoidale întrepătrunse, care au
aceeaşi funcţie ca şi caduceul. Prin controlarea fazelor
216
ondulatorii, fluxurile pot fi trimise până la o anumită distanţă,
după care pot produce interferenţe distructive, generând un fel
de găuri negre în miniatură. Secretul străpungerii scutului de
protecţie al OZN-urilor este modulaţia, lucru cunoscut încă din
perioada radarului Sage, când s-a început doborârea OZN-
urilor. Dar aceasta este o altă poveste, pe care o voi relata într-o
carte aflată în pregătire, în care relatez experienţa mea legată de
OZN-uri.

Capitolul 36
Linia timpului
Deşi informaţiile pe care le-am oferit până acum sunt de
natură tehnică sau experimentală, aş dori să închei cu un punct
de vedere filozofic legat de conştiinţa timpului.
Am descoperit cu mai mulţi ani în urmă că Proiectul
Montauk este legat de mai multe proiecte similare (de modificare
a liniei spaţio-temporale) efectuate de-a lungul istoriei. La rândul
lor, acestea sunt asociate cu alte proiecte, extinzându-se inclusiv
în viitor. Se pare că Proiectul Montauk a reuşit o proiecţie în
trecut cu 3,6 milioane de ani în urmă şi în viitor cu 6.037 de ani.
S-au creat astfel nişte bucle temporale, ceea ce înseamnă că noi
trăim practic această linie a timpului pentru a doua oară (sau
poate am parcurs-o chiar de mai multe ori). Cum două linii
temporale nu pot fi parcurse în acelaşi timp, rezultă că una din
ele a fost anihilată şi transformată într-o realitate alternativă.
Concluzia nu poate fi decât una singură: prima linie temporală a
fost cea creată de Dumnezeu; cea de a doua a derivat din aşa-
numitul păcat originar.
Ce înseamnă însă acest păcat originar?
Dacă citim Biblia, ne dăm seama că acesta se referă la
păcatul cunoaşterii. Biblia afirmă textual acest lucru. Omul a
căpătat acces la cunoaştere, iar Dumnezeu l-a izgonit din
Grădina Paradisului. În realitate, nu Dumnezeu l-a izgonit pe
om. Când prima linie temporală a fost înlocuită de o a doua, ea s-
217
a transformat într-o realitate alternativă. Cea de-a doua linie
temporală este propria noastră creaţie, nu a lui Dumnezeu.
Dumnezeul original, Dumnezeu Tatăl, nu poate fi găsit pe
această linie a timpului. Aşa se explică de ce afirmă creştinismul
că Dumnezeu Tatăl nu poate fi descoperit decât prin intermediul
lui Christos.
Cine este Christos?
Christos este acel aspect dinlăuntrul nostru care ne poate
conduce înapoi la Dumnezeu Tatăl. Crucea reprezintă punctul
de intersecţie a liniei noastre temporale cu cea originală,
aparţinând Creatorului. Altfel spus, păcatul originar este păcatul
cunoaşterii timpului şi spaţiului, al jocului de-a Dumnezeu şi al
creării propriei noastre realităţi. Noi singuri ne-am creat această
realitate, separându-ne astfel de Creatorul nostru.
A existat cândva o conştiinţă colectivă care a creat aceste
proiecte spaţio-temporale care fac parte din păcatul originar. Ele
au devenit istoria noastră. Singura noastră şansă de a ieşi din
această linie temporală artificială constă în a redeveni conştienţi
de adevărata linie a timpului. Acesta este obiectivul cărţilor din
seria Montauk.
Dacă 10% din fiinţele care populează galaxia noastră pot
deveni conştiente de linia temporală originală, ele vor crea masa
critică necesară pentru ca restul fiinţelor să le urmeze. Speranţa
noastră este că citirea acestei cărţi a ridicat şi nivelul
dumneavoastră de conştiinţă. În acest caz, călătoria
dumneavoastră de întoarcere acasă a început deja.

Epilog
Spectrul sincronicităţilor legate de Montauk a depăşit toate
aşteptările noastre. Nici Preston nici eu nu ne-am fi gândit la
început să vom descoperi atâtea conexiuni posibile investigând
acest subiect.
Principala strategie pe care am folosit-o a fost să lansăm în
circulaţie informaţiile obţinute şi să aşteptăm reacţii care să ne
218
aducă alte informaţii. Mai sunt încă destule aspecte în care nu
vedem decât vârful aisbergului.
Este cert că cititorii vor continua să solicite informaţii legate
de proiectul Montauk şi de fenomenele asociate cu acesta.
Investigaţiile noastre vor continua fără doar şi poate, şi se vor
concretiza în alte lucrări.
Am colaborat deja cu Preston la o carte legată de
experienţele sale cu extratereştrii. Ea va fi semnată doar de
Preston Nichols şi sunt convins că va reprezenta un moment de
referinţă în domeniul fenomenologiei OZN. Cartea va include
informaţii legate de tehnologia folosită de OZN-uri, de
fenomenele răpirilor şi de multe alte subiecte conexe. Cu puţin
noroc, publicarea ei va fi gata în anul 1995.
Avem în intenţie şi scrierea altor cărţi, despre Jack Parsons
şi Proiectul Babalon, despre conexiunea naziştilor cu Montauk-ul
şi Tibetul şi despre povestea lui Duncan Cameron. După ce a citit
prima parte a acestei cărţi, Preston m-a informat că ar dori să
scrie o lucrare despre ultimele opt zile ale Proiectului Montauk,
cu referire specială la relaţia dintre Marte şi Montauk, descrisă
sumar în O nouă călătorie la Montauk. Există însă foarte multe
cercetări pe care va trebui să le facem înainte de a putea
concretiza acest proiect.
Foarte mulţi oameni ne întreabă dacă se intenţionează
lansarea vreunui film legat de subiectul Montauk. Vă infor-măm
cu această ocazie că diferite surse din Hollywood au manifestat
deja un interes cert faţă de acest subiect. Din păcate, cei mai
mulţi dau dovadă de o anumită naivitate în această privinţă,
nedându-şi seama că Montauk-ul se află în capul listei cu
subiecte cenzurate sau interzise. Cred că înţelegeţi cu ce
dificultăţi ne confruntăm. Deşi sunt convins că va veni vremea
când va fi realizat un film pe acest subiect, cred că va mai trebui
să treacă o vreme până când lumea va fi pregătită pentru el.
La ora actuală nu ne-am propus să continuăm investiga-ţiile
referitoare la geometria sacră şi la şcolile misterelor despre care
am vorbit pe larg în această carte. Celor sincer interesaţi de acest
219
subiect misterios le recomand să studieze lucrarea lui Stan
Tenen, amintită în capitolul 10. Cartea prezintă o abordare
ştiinţifică asupra geometriei sacre şi oferă foarte multe
informaţii legate de acest subiect.
Evident, orice descoperiri noi pe frontul investigaţiei
Montauk ne pot face să ne schimbăm actualele planuri. Cu
siguranţă vor apărea elemente noi legate de cererea indienilor
Montauk de recuperare a pământurilor lor natale. Vom comenta
pe larg aceste informaţii, şi altele de acelaşi fel, în revista
noastră, The Montauk Pulse.
Între timp, avem cu toţii datoria să facem tot ce ne stă în
puteri pentru a alimenta reţeaua morfogenetică a pământului cu
informaţii cât mai corecte. Altfel spus, avem datoria să devenim
din ce în ce mai conştienţi, ajutându-i şi pe alţii în această
direcţie.
În final, ne manifestăm speranţa că această carte v-a oferit
informaţii pe care nu le cunoşteaţi şi v-a permis să vă ridicaţi
astfel nivelul de conştiinţă şi de înţelegere a procesului creaţiei.
Vă urăm ca linia temporală pe care avansaţi să fie una cât mai
plăcută cu putinţă.

220