CUVÂNT ÎNAINTE

Este foarte posibil ca, dintre toate misterele şi necunoscutele care au marcat istoria
planetei şi a existenţei umane, „PROIECTUL MONTAUK” să reprezinte cea mai
uluitoare şi totodată cea mai ocultată acţiune de anvergură a oamenilor. Aspectele
care sunt prezentate în această carte (şi în seria de cărţi care va urma, vizând
acelaşi subiect) sunt atât de neobişnuite şi, practic, atât de uimitoare prin conţinutul
şi natura lor, încât ele pot fi încadrate cu uşurinţă la capitolul de science-fiction.
Scepticismul cititorilor poate fi alimentat, pe de o parte, de ignoranţa lor în
domeniu, iar pe de altă parte de educaţia ştiinţifică formală şi materialistă cu care
au fost îndoctrinaţi încă din copilărie. Deja este o realitate şi un fapt recunoscut că
informaţiile ştiinţifice care sunt prezentate în manualele şcolare sunt cu mult
depăşite de concepţiile, studiile şi descoperirile din ultimii ani în cercurile mai
puţin ortodoxe ale ştiinţei. Pe de altă parte, este relativ dificil să se ţină pasul cu
„explozia” invenţiilor, teoriilor şi ideilor ştiinţifice inovatoare care apar, chiar dacă
multe dintre acestea, fiind „incomode” pentru interesele unor sfere de influenţă
politică, economică şi socială, sunt în mod deliberat ocultate, ignorate sau chiar
denigrate, astfel încât să nu ajungă la conştiinţa publicului larg.

Prin urmare, aproape că nu trebuie să ne mai mirăm că, în plin progres tehnologic
şi extindere a orizontului ştiinţific la nivel mondial, cea mai mare parte a oamenilor
sau a reprezentanţilor unor mijloace de informare massmedia încă îşi mai pun
întrebări puerile cu privire la existenţa sau non-existenţa civilizaţiilor extraterestre,
încă mai consideră istoria oficială ca fiind adevărată şi încă mai iau în derâdere, cu
o crasă ignoranţă, posibilitatea descoperirii şi utilizării dispozitivelor care folosesc
„energia liberă, infinită şi gratuită” (free energy) din univers.

În contextul unei „minciuni dirijate” la nivel mondial şi al unui extrem de complex

sistem de control şi manipulare a populaţiei Pământului (aspecte care au început să
fie revelate şi demonstrate în tot mai multe lucrări de către diverşi autori
occidentali şi chiar din ţara noastră), mintea omului obişnuit este tentată de cele
mai multe ori să ia minciuna drept adevăr şi adevărul drept minciună. Omul simplu
se bazează de cele mai multe ori pe un aşa-zis „bun simţ” de concepţie, care îi este
inoculat în mod gradat încă din copilărie de sistemul cultural şi social în care el
trăieşte. DECONDIŢIONAREA de aceste impresii subconştiente false (prin
intermediul observaţiei atente, a vigilenţei şi a refuzului de încadrare în aşa-zisele
„şabloane” de gândire şi comportament) este dificilă, dar ESENŢIALA pentru a
străpunge vălul iluziei şi al automatismului în care „omul-mecanic” îşi duce
existenţa.

1
Unul dintre cei mai importanţi factori în această direcţie îl reprezintă accesul la
INFORMAŢIA CORECTĂ, care de cele mai multe ori este SECRETA şi
OCULTATĂ. În general vorbind, se consideră că cel mai înalt nivel de securitate
(UTS – ULTRA TOP SECRET) îl reprezintă imixtiunea diverselor civilizaţii
extraterestre în societatea umană şi relaţiile pe care acestea le au cu anumite
grupuri de influenţă ocultă care sunt mai presus chiar decât forţa politică a
guvernelor unor state considerate Mari Puteri; în aceeaşi categorie (ULTRA TOP
SECRET) se încadrează şi „PROIECTUL MONTAUK”, care printre altele a inclus
şi tehnologia de a călători în timp. Multe dintre aspectele pe care autorul (Preston
Nichols) le prezintă în carte sunt atât de neobişnuite pentru concepţia noastră
uzuală, încât ele pot să inducă foarte uşor ideea unei farse sau a unui roman de
ficţiune. Analiza atentă a dovezilor despre care se vorbeşte în carte, utilizând
elemente din diverse alte surse de informare, ne poate conduce însă nu numai la
convingerea că experimentele de deplasare în timp care au fost efectuate în cadrul
„PROIECTULUI MONTAUK” sunt autentice, ci că există chiar multe dovezi
fizice care pot fi coroborate cu afirmaţiile din carte.

Şansa a făcut să pot lua legătura cu Preston Nichols şi Peter Moon şi astfel să aflu
anumite aspecte pe care, însă, nu le pot dezvălui deocamdată aici. Totuşi, trebuie să
menţionez faptul că domnului Nichols i-a fost refuzată în repetate rânduri
eliberarea unui paşaport internaţional de către autorităţile americane. Prin urmare,
Preston Nichols nu poate călători în nici o ţară; mai mult, prezenţa lui este
supravegheată mereu în mod discret, fiind considerată o persoană implicată în
acţiuni specifice care sunt încadrate în categoria „Secretelor de Stat”. Dacă într-
adevăr totul este o minciună, atunci de ce toate aceste precauţii?

Chiar dacă domnul Nichols nu are momentan posibilitatea de a călători în România

(unde ar fi fost de acord să susţină o serie de conferinţe pe tema „PROIECTULUI
MONTAUK”, Peter Moon s-a declarat de acord să ne viziteze ţara şi să
împărtăşească celor interesaţi multe elemente inedite în ceea ce priveşte uluitorul
secret care învăluie acest proiect şi călătoriile în timp. El ar putea fi însoţit, de
asemenea, de fraţii Edward (actualul Al Bielek) şi Duncan Cameron, adică de două
dintre fiinţele umane care au intrat în mod efectiv în vortexul temporal de la
Montauk şi s-au deplasat în diverse locaţii spaţio-temporale ale istoriei omenirii.

DAN BOZARU

2
 INTRODUCERE

În extremitatea estică a oraşului Long Island se află Montauk Point, care este
cunoscut majorităţii new yorkezilor datorită farului şi a frumuseţii peisajelor sale.
În zona de vest din imediata apropiere a farului există o bază militară misterioasă,
părăsită, ce aparţine Forţelor Aeriene SUA, fiind construită pe terenul mai
vechiului Fort Hero. Deşi a fost în mod oficial închisă şi abandonată de Forţele
Aeriene SUA încă din 1969, baza a fost ulterior redeschisă, continuându-şi
activitatea fără aprobarea Guvernului Statelor Unite.

Sursa finanţării bazei reprezintă, de asemenea, un mister. Nu s-au descoperit

dovezi că guvernul sau armata ar fi furnizat fondurile necesare. Oficialii
guvernului au căutat unele răspunsuri, însă fără succes.

Secretul operaţiunii a dinamizat imaginaţia oamenilor care au creat legende ce se

puteau asculta la tot pasul prin Long Island. Este totuşi improbabil ca vreunul din
localnicii de la Montauk sau cei care au lansat zvonurile să cunoască întreaga
poveste a celor petrecute acolo.

Un grup de persoane care au fost implicate în aceste experimente consideră că

„Proiectul Montauk” a fost, de fapt, o continuare, reprezentând un punct culminant
al cercetărilor efectuate la bordul distrugătorului USS Eldridge, în 1943.
Fenomenul, cunoscut sub numele de „Experimentul Philadelphia”, în care nava a
dispărut literalmente din spectrul vizual, s-a produs în timp ce Marina americană
realiza experimente în ceea ce priveşte obţinerea invizibilităţii navelor la detectarea
lor prin intermediul radarului.

Conform acestor relatări, au urmat trei decenii de cercetări secrete şi tehnologie

aplicată. Experimentele includeau supravegherea electronică a minţii şi controlul
anumitor categorii de populaţie. Punctul culminant al acestor experimente a fost
atins la Montauk Point, în anul 1983 şi a reprezentat momentul când „Proiectul
Montauk” a reuşit deschiderea unei porţi spaţio-temporale către 1943.

În mod cert, persoana cea mai pregătită să ne expună întreaga poveste este Preston
Nichols, inginer electronist şi inventator care a studiat, vreme de mai bine de un
deceniu, „Proiectul Montauk”. Interesul său pentru acest studiu a fost amplificat
parţial de circumstanţe neobişnuite ce au avut loc în propria sa viaţă. El a reuşit să
achiziţioneze în mod legal o parte din echipamentul folosit în cadrul proiectului.
Investigaţiile sale perseverente au revelat propriul său rol pe care l-a avut în acest
3
proiect, adică cel de director tehnic. În ciuda repetatelor „spălări ale creierului” şi
ameninţărilor pe care el le-a suferit, Preston a supravieţuit şi a decis că este în
interesul tuturor să-şi spună povestea.

PETER MOON

GHID PENTRU CITITOR

Datorită faptului că subiectul acestei cărţi este destul de controversat, dorim să

oferim cititorului unele jaloane de orientare.

Această carte este un exerciţiu pentru conştiinţă. Este o invitaţie de a privi timpul
într-o nouă manieră şi de a vă redimensiona orizontul cunoaşterii universului.
Timpul ne dirijează soarta şi ne conduce spre moarte. Deşi ne ghidăm după legile
sale, sunt multe goluri în cunoştinţele noastre despre timp şi despre modul său de
relaţionare cu conştiinţa noastră. Sperăm că aceste informaţii vor avea cel puţin un
efect de lărgire a orizonturilor cunoaşterii actuale.

Unele informaţii pe care le veţi citi aici pot fi considerate „date probabile”. Aceasta
nu înseamnă că ele nu sunt adevărate, dar nu sunt însă susţinute de dovezi
irefutabile. „Datele concludente” sunt reprezentate de documentaţii sau de dovezile
fizice care pot autentifica un fapt.

Datorită naturii subiectului în discuţie şi a consideraţiilor de securitate, datele

concludente despre „Proiectul Montauk” au fost greu de obţinut. Există o zonă de
hotar între aceste două tipuri de informaţii, care poate fi numită zona „datelor
cenuşii”. Acestea sunt foarte plauzibile, însă nu sunt la fel de uşor de dovedit ca în
cazul celor concludente.

Orice investigaţie asiduă va demonstra că „Proiectul Montauk” a avut loc cu

adevărat. Probabil că cei care vor încerca aceasta vor putea găsi persoane care au
luat parte la aceste experimente într-un fel sau altul.

Cartea de faţă nu este o încercare de a dovedi ceva anume. Scopul său este de a
relata evenimentele petrecute, care sunt de un interes esenţial pentru cercetătorii

4
ştiinţifici, metafizicieni, dar şi pentru toţi locuitorii planetei Pământ, în general.
Este povestea unui anumit individ şi a cercului său de contacte cu fiinţe şi situaţii
excepţionale. Sperăm astfel ca din ce în ce mai multe persoane care au fost
implicate în acele experimente să iasă din anonimat şi că cercetătorii vor realiza
investigaţii, furnizând astfel mai multe informaţii.

Fenomenele şi evenimentele descrise în această carte nu sunt fictive şi nu conţin

informaţii false, după buna cunoaştere a autorilor.

La sfârşitul cărţii este prezentat un glosar care conţine atât termeni din electronică,
cât şi din domeniul ezoteric, pentru a fi de ajutor cititorilor în vederea unei cât mai
bune înţelegeri a lucrării. Oamenilor de ştiinţă care vor citi această carte le este
indicat să înţeleagă că definiţiile din acest glosar au fost oferite pentru a înlesni
cititorului (care nu este familiarizat cu acest limbaj) lecturarea acestei cărţi. Prin
urmare, ele nu corespund celui mai nou limbaj tehnic. De asemenea, celorlalţi le
propun să înţeleagă că diagramele prezentate în carte au fost incluse pentru spri-
jinul tehnicienilor. Dacă veţi fi interesaţi să înţelegeţi în profunzime simbolurile şi
termenii tehnici ce au fost prezentaţi vă recomand să studiaţi Manualul Radio-ama-
torului sau o carte de natură asemănătoare.

PETER MOON

EXPERIMENTUL PHILADELPHIA

Originea „Proiectului Montauk” datează din anul 1943, când s-au realizat cercetări
cu privire la fenomenul de invizibilitate la instalaţiile radar, operaţiune care s-a
desfăşurat la bordul distrugătorului USS Eldridge. Datorită staţionării lui USS
Eldridge în portul Navy Yard din Philadelphia, testele la care nava a fost supusă au
fost numite „Experimentul Philadelphia”[1]. Deoarece a reprezentat deja subiectul
multor cărţi precum şi al unui film de lung metraj, vom oferi aici doar o scurtă
sinteză a evenimentelor.

Experimentul Philadelphia a fost cunoscut atât celor care conduceau operaţiunile,

cât şi celor direct implicaţi sub numele de cod „Proiectul Rainbow”. Fusese gândit
ca un proiect strict secret, care ar fi ajutat la încheierea celui de-al doilea război

5
mondial. Premergător al tehnologiei stealth, „Proiectul Rainbow” experimenta o
tehnică ce făcea ca nava să devină invizibilă la detectarea prin radar. Invizibilitatea
se obţinea prin crearea unui „scut” elctromagnetic care avea efect de redirecţionare
a undelor radar în jurul navei. Un „scut” electromagnetic are rolul de a schimba
întregul câmp electromagnetic al zonei implicate în acest caz, cel din jurul navei
USS Eldridge.

Deşi obiectivul experimentului era de a face ca nava să fie nedetectabilă prin

intermediul radarului, el a avut un efect secundar drastic şi total neaşteptat. Nava a
devenit invizibilă pentru ochiul liber şi a fost practic „extrasă” din continuumul
spaţio-temporal, pentru a reapărea brusc la Norfolk, în Virginia, la sute de
kilometri distanţă.

Din punct de vedere material, proiectul a fost un succes, dar în ceea ce priveşte
oamenii implicaţi (adică echipajul de pe navă), el a însemnat o catastrofă. Cât timp
USS Eldridge „a fost transportat” la Norfolk şi înapoi, echipajul s-a aflat într-o
stare de completă dezorientare. În mod evident, acele fiinţe umane părăsiseră
universul fizic, precum şi tot ce era legat de acesta. La întoarcerea navei în
Philadelphia Navy Yard (Portul Marinei Militare Philadelphia), unii membri ai
echipajului erau contopiţi cu pereţii navei. Cei care au supravieţuit se aflau într-o
stare mintală de dezorientare totală şi groază teribilă.

Ulterior, echipajul a fost disponibilizat, cu diagnosticul „nepotriviţi din punct de

vedere mintal”, după ce în prealabil membrii lui au petrecut o perioadă de timp
considerabilă pentru a-şi reface sănătatea. Cu acest „statut”, relatările lor au fost
uşor de discreditat.

Această situaţie a adus „Proiectul Rainbow” într-un mare impas.

Deşi se făcuse o descoperire majoră, nu era nici o siguranţă că fiinţele umane

puteau supravieţui continuării experimentului. Era mult prea riscant. Dr. John von
Neumann, cel care conducea proiectul în acea perioadă, fusese convocat să lucreze
la „Proiectul Manhattan”. După cum se ştie, acesta implica construirea bombei
atomice care a încheiat, în cele din urmă, cel de-al doilea război mondial. Deşi nu
este foarte sigur, vastele cercetări care începuseră la „Proiectul Rainbow” au fost
reluate spre sfârşitul anilor ’40. Proiectul a continuat, culminând cu deschiderea
unei porţi în continuumul spaţio-temporal la Montauk, în anul 1983. În cele ce
urmează, vă voi povesti cum eu, Preston Nichols, am ajuns să descopăr atât exis-
tenţa acestui proiect, cât şi uimitoarea mea implicare în cadrul său, ca director
tehnic.

6
 2

MONTAUK DESCOPERIT

În 1971 am început să lucrez la compania BJM[2], care era o companie bine

cunoscută în Long Island. De-a lungul timpului am obţinut calificarea de inginer
electronist şi apoi am devenit specialist în fenomene electromagnetice. Pe atunci
nu auzisem încă de Experimentul Philadelphia şi nici de proiectele care erau
conexe cu acesta.

Deşi nu eram extraordinar de interesat de aspectele paranormale la acea vreme, am

obţinut aprobarea de a studia telepatia şi de a determina dacă aceasta există sau nu.
Am căutat să dovedesc că nu există, dar am fost surprins să descopăr contrariul.

Am început cercetările şi am descoperit faptul că transmisiile telepatice operează

pe principii uimitor de similare cu cele ale undelor radio. Astfel, am descoperit o
undă care putea fi numită „undă telepatică”. În unele privinţe, această undă se
comportă precum o undă radio. Aşadar, am urmărit să obţin toate caracteristicile
acestei „unde telepatice”, studiind lungimea ei de undă şi alte aspecte corelate.
Astfel am ajuns la concluzia că, în vreme ce o undă telepatică se comportă precum
o undă radio, ea nu este, de fapt, o undă radio. Deşi se propagă în mod similar
undelor electromagnetice şi deţine proprietăţi asemănătoare, nu toate trăsăturile
undelor telepatice se încadrau în caracteristicile normale ale unei unde radio.

Toate acestea mi se păreau deosebit de interesante. Descoperisem o funcţie

electromagnetică cu totul nouă, despre care nu existau referinţe în nici o carte de
specialitate. Doream să aflu tot ce se putea şi am studiat toate activităţile care
foloseau acest tip de funcţie. Interesul meu în metafizică fusese astfel trezit.

Am continuat cercetările în timpul liber şi am colaborat cu diferiţi mediumi pentru

a testa şi monitoriza variatele lor reacţii. În 1974 am observat un fenomen straniu,
care era comun tuturor mediumilor cu care lucram. În fiecare zi, la aceeaşi oră,
minţile lor erau bruiate. Aparent, în acel interval de timp, ei nu mai puteau gândi.
Suspectând faptul că interferenţa era cauzată de un semnal electronic foarte
puternic, mi-am folosit echipamentul radio şi l-am acordat cu ceea ce venea pe
calea undelor în momentele când mediumii erau blocaţi. De fiecare dată când
apărea în eter un ciclu de 410-420 MHz, ei deveneau ca paralizaţi. Când ciclul se
oprea, mediumii îşi puteau reîncepe activitatea după alte 20 de minute. Era clar că
acest semnal limita capacităţile lor.
7
Am hotărât să depistez locul de provenienţă al semnalului. Am instalat o antenă
improvizată pe capota maşinii, am luat un receptor VHF şi l-am programat pentru
căutarea sursei. Astfel am ajuns la Montauk Point. Am descoperit că semnalul
provenea de la o antenă radar de culoare roşu cu alb, aflată pe teritoriul bazei
militare a Forţelor Aeriene.

La început am crezut că acest semnal era generat accidental. Am cercetat zona şi

am descoperit că baza era încă operaţională. Din păcate, era foarte bine păzită, iar
paznicii nu mi-au oferit informaţii folositoare. Mi-au spus doar că radarul era
pentru un proiect realizat de către FAA. Nu puteam insista mai mult, dar ceea ce au
spus ei era un nonsens. Antena, de fapt, era un sistem radar de apărare utilizat în
cel de-al doilea război mondial, cunoscut sub numele „Sage”. Era de-a dreptul o
antichitate şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru care FAA ar fi avut nevoie
de un asemenea sistem învechit. Nu i-am crezut, dar eram intrigat. Din păcate
ajunsesem într-un punct mort.

Împreună cu echipa mea de mediumi am continuat cercetările, dar nu ajunsesem

nicăieri cu investigaţia despre antena de la Montauk până în 1984, când m-a sunat
un prieten. Mi-a spus că locul este acum abandonat şi că ar trebui să merg să
verific. Când am ajuns acolo, am găsit moloz împrăştiat peste tot. Am văzut un
stingător de foc printre multe hârtii aruncate haotic. Poarta era deschisă, la fel uşile
şi geamurile clădirii. Nu acela era modul în care armata renunţă la o bază.

M-am plimbat prin zonă. Echipamentul de mare voltaj a fost primul lucru care mi-
a captat atenţia. Am devenit dintr-o dată foarte interesat, căci acela reprezenta
deliciul oricărui inginer radio. Colecţionez echipamente radio şi voiam să-l
cumpăr. Mă gândeam că va fi ieftin, dacă făceam demersurile necesare prin
Surplus Disposal Agency din Michigan.

După examinarea echipamentului am contactat agenţia şi am discutat cu o doamnă

amabilă. I-am spus ce doream, iar ea m-a asigurat că se va interesa despre aceasta.
Echipamentul părea a fi abandonat şi arăta precum un material de reciclare. Dacă
într-adevăr era aşa, atunci aş fi reuşit să obţin ce doream. Nu am primit nici un
răspuns, aşa că am sunat din nou, trei săptămâni mai târziu. Mi s-a spus că agenţia
nu reuşise să descopere proprietarul acelui echipament. Atât armata, cât şi GSA
(General Service Administration – Serviciul General de Admnistraţie) susţineau că
nu ştiu nimic despre acest subiect. Din fericire, agenţia mi-a comunicat că vor
continua căutările. După încă o săptămână sau două, am sunat din nou. Aceeaşi
doamnă mi-a spus că mă va pune în legătură cu un anume John Smith (nume
fictiv), care se afla la o bază militară maritimă din Bayonne, New Jersey.

8
„Vorbiţi cu el şi vă va ajuta”, mi-a spus. „Întotdeauna dorim să ne satisfacem
clienţii.”

M-am întâlnit cu John Smith, căci nu a dorit să discutăm nimic la telefon. Mi-a
spus că, în mod oficial, nimeni nu admitea că ar deţine echipamentul. Din punctul
lor de vedere echipamentul era abandonat, iar eu puteam să merg acolo să iau tot
ce doream. Mi-a dat un act care părea a fi oficial şi mi-a spus să-l arăt oricui mi-ar
fi pus întrebări despre prezenţa mea în zonă. Nu era însă un document oficial şi
nici nu fusese înregistrat undeva, dar m-a asigurat că va ţine poliţia la distanţă. De
asemenea, m-a recomandat administratorului de la baza Forţelor Aeriene din
Montauk care urma să îmi prezinte zona.

O VIZITA LA MONTAUK

În cursul aceleiaşi săptămâni eram deja la bază. Acolo l-am întâlnit pe

administrator, dl. Anderson. A fost foarte amabil. Mi-a arătat cum erau aranjate
lucrurile şi mi-a spus să fiu atent, ca să nu cad prin podeaua şubredă. Mi-a mai
spus că eram binevenit să iau tot ce puteam, dar dacă mă mai vedea vreodată pe
acolo mă dădea afară. Sarcina lui, la urma urmei, era să-i ţină pe eventualii
vizitatori departe de zonă. Şi-a dat seama că actul pe care îl aveam era, în cel mai
bun caz, semi-oficial. A fost totuşi suficient de amabil să-mi spună că în fiecare
seara, la ora 7, obişnuieşte să plece să bea ceva.

Călătoria la Montauk am făcut-o cu un prieten, Brian, un medium care mă ajuta în

cercetările mele. Analizând zona, am luat-o fiecare în două direcţii diferite. Eu am
intrat într-o clădire şi am văzut o persoană care părea a fi fără adăpost. Mi-a spus
că locuise în clădire de când aceasta fusese abandonată. Mi-a mai spus că în urmă
cu un an avusese loc un experiment important şi că totul căpătase o turnură bizară.
Aparent, el încă nu-şi revenise din acel şoc.

De fapt, această persoană m-a recunoscut, dar eu habar nu aveam cine era sau
despre ce vorbea. I-am ascultat însă cu atenţie povestea. Spunea că fusese tehnician
la această bază. Părăsise proiectul chiar cu puţin timp înainte ca baza să fie
abandonată. Îmi vorbea despre un monstru uriaş care apăruse speriindu-i pe toţi. A
menţionat multe detalii tehnice despre aparatură şi despre modul cum funcţiona.
Mi-a mai mărturisit ceva deosebit de straniu. Mi-a spus că îşi amintea destul de

9
bine de mine. De fapt, fusesem şeful lui în cadrul proiectului. Bineînţeles, mi s-a
părut un nonsens.

La acea vreme, nu ştiam cât adevăr exista în povestea respectivă. Acesta avea să fie
începutul descoperirii mele că „Proiectul Montauk” era real.

Am plecat de lângă acest om şi l-am găsit pe Brian. Se plângea că ceva nu era în

regulă şi că simţea vibraţii stranii. L-am rugat să efectueze o scanare mediumică a
locului chiar în acel moment. Ceea ce a văzut el era similar cu cele descrise de
persoana fără adăpost. Vorbea despre tipare meteorologice neregulate, despre
controlul minţii şi despre apariţia unui monstru ciudat. Controlul minţii a fost
principalul fenomen „citit” de Brian.

Scanarea a fost interesantă, dar eram acolo să transportăm echipamentul. Mare

parte din el era deosebit de greu şi nu ni s-a permis să aducem maşina aproape.
Oricum, am reuşit să luăm o mare parte din echipamentul abandonat ce fusese
utilizat în „Proiectul Montauk”.

Câteva săptămâni mai târziu, am fost uimit de vizita unei persoane care a dat buzna
în laboratorul meu. A venit direct la laborator, care se afla în spatele casei, fără a
suna la uşă. Susţinea că mă cunoştea şi spunea că am fost şeful lui. A continuat să-
mi explice multe din detaliile tehnice din „Proiectul Montauk”. Povestea lui se
completa cu cele spuse de medium şi de persoana fără adăpost. Nu l-am
recunoscut, dar am ascultat tot ce avea de spus.

Eram sigur că ceva se petrecuse la baza militară de la Montauk, dar nu ştiam ce.
Implicarea mea în acest proiect era evidentă, dar nu o luam foarte serios în
considerare. Mărturisesc, însă, că eram destul de nedumerit de faptul că diferite
persoane îmi spuneau că mă recunosc. Trebuia să investighez cu atenţie „Proiectul
Montauk”. Aşa că am plecat şi mi-am montat cortul pe plaja de la Montauk Point
pentru vreo săptămână. Am intrat prin diferite baruri, întrebând localnicii despre ce
se mai aude referitor la baza militară. Am vorbit cu oameni pe plajă, pe stradă,
oriunde îi găseam. I-am întrebat despre toate activităţile dubioase despre care se
presupune că au avut loc în acea zonă.

Şase oameni diferiţi mi-au spus că ninsese în mijlocul lui august. Au fost
înregistrate vânturi de o forţă specifică uraganelor, apărute de nicăieri. Furtuni
puternice, tunete şi fulgere au fost văzute în zonă apărând în circumstanţe
neobişnuite. Fenomenele se manifestau, deşi nu existau informaţii meteorologice
care să sugereze iminenţa declanşării lor.

10
Au existat şi alte poveşti neobişnuite în afara celor despre vreme. Acestea
includeau povestiri despre animale care apăreau în oraş în turme şi uneori chiar se
izbeau de ferestre. Venisem acolo împreună cu câţiva mediumi. Povestirile
localnicilor au confirmat ceea ce mediumii puteau simţi prin propria lor
receptivitate.

În sfârşit, mi-a venit ideea să vorbesc cu şeful poliţiei care, de asemenea, m-a
informat despre tot felul de întâmplări bizare. De exemplu, el observase că cele
mai multe infracţiuni erau săvârşite într-o anumită perioadă a zilei, care ţinea cam
două ore. Apoi brusc, nimic. După linişte, urma o altă perioadă de două ore în care
se săvârşau alte infracţiuni. Mi-a relatat despre tinerii din oraş care se adunau în
grupuri timp de două ore după care, în mod misterios, se despărţeau, ducându-se
fiecare în propria sa direcţie. Şeful poliţiei nu putea oferi explicaţii, însă
declaraţiile corespundeau perfect cu informaţiile oferite de mediumi despre
experimentele de control abuziv al minţii altor oameni.

Am adunat o serie de informaţii destul de stranii, însă nu deţineam prea multe

răspunsuri. Devenisem, însă, foarte intrigat de toate aceste aspecte. Mergeam
deseori la târguri unde se comercializau echipamente radio, iar acolo eram
recunoscut de mai multe persoane. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre cine
erau acestea, dar mă obişnuisem să vorbesc cu ele şi să le întreb despre Montauk.
Cu timpul, mi-au parvenit din ce în ce mai multe informaţii, dar totul era încă un
mare puzzle.

BAZA MILITARĂ MONTAUK AIR FORCE

Imagine generală, privită dinspre nord. Centrul computerelor se află pe partea

dreaptă. În spatele acestuia se află o clădire de birouri. Clădirea rotundă din stânga
este o clădire pentru radar care a fost folosită ca depozit.

REFLECTORUL RADARULUI

Acesta este uriaşul reflector de radar care se află pe clădirea transmiţătorului de la

Baza Militară Montauk Air Force.

11
 4

SOSEŞTE DUNCAN

În luna noiembrie a anului 1984, în uşa laboratorului meu şi-a făcut apariţia o
persoană pe care nu o cunoşteam. Numele ei este Duncan Cameron. Avea un
fragment de echipament audio şi dorea să ştie dacă îl puteam ajuta. S-a adaptat
rapid la grupul de mediumi cu care lucram la acea vreme. Interesul său în domeniul
tehnic era o continuare a liniei mele iniţiale de cercetări. Duncan avea aptitudini
foarte bine dezvoltate pentru aceste cercetări şi era deosebit de entuziast. Mă
gândeam că totul era prea frumos pentru a fi adevărat. Asistentul meu, Brian,
simţea la fel. Nu vedea cu ochi buni implicarea bruscă a lui Duncan şi a decis să
continue cercetările pe cont propriu.

La un moment dat, l-am surprins pe Duncan spunându-i lui Brian că urma să-l duc
într-un loc pentru a vedea dacă îl va recunoaşte. L-am dus cu maşina la baza
Forţelor Aeriene de la Montauk. Nu numai că a recunoscut-o, dar mi-a spus care
era scopul deservit de fiecare dintre diferitele clădiri. Ştia cu exactitate multe
detalii. Evident, mai fusese acolo. Cunoştea locul precum propriul său buzunar.
Noile informaţii primite de la Duncan se îmbinau de minune cu cele pe care deja le
deţineam.

Când Duncan a păşit în clădirea transmiţătorului, brusc a intrat într-o formă de

transă şi a început să divulge tot felul de informaţii. A trebuit să-l scutur de câteva
ori pentru a-l scoate din acea stare. Când l-am readus pe Duncan în laborator, am
aplicat unele tehnici pe care le învăţasem pentru a-l ajuta să-şi deblocheze
amintirile. Multe dintre straturile de programări mentale subconştiente erau acum
verbalizate, iar o mare parte dintre acestea conţineau informaţii despre „Proiectul
Montauk”.

Au fost astfel revelate multe informaţii valoroase, până când Un aspect şocant a
răzbit din profunzimile subconştientului direct în mintea conştientă a lui Duncan.
El a spus că fusese programat să vină la mine acasă, să se împrietenească cu mine
şi apoi să mă ucidă şi să arunce întregul laborator în aer. Toată munca mea ar fi
fost astfel distrusă. Duncan era mult mai îngrozit de toate acestea decât eram eu
însumi. A jurat că nu-i va mai ajuta pe cei care l-au programat şi de atunci a lucrat
cu mine.

Cercetările realizate împreună cu Duncan au scos la lumină informaţii şi mai

stranii. El fusese implicat în Experimentul Philadelphia! Mi-a mărturisit că atât el,
cât şi fratele său, Edward, au fost membri ai echipajului de pe Eldridge[3]. Foarte
12
multe lucruri au ieşit mai apoi la suprafaţă, ca rezultat al investigaţiilor realizate
împreună cu Duncan. Eu începusem deja să-mi amintesc de unele aspecte despre
„Proiectul Montauk” şi acum eram sigur că fusesem personal implicat în realizarea
acestuia. Doar că nu ştiam cum sau de ce. Puzzle-ul se limpezea gradat. Am
descoperit că Duncan era un medium deosebit de sensibil şi, cu ajutorul lui, am
reuşit să confirm noi informaţii.

O CONSPIRAŢIE DEMASCATA

De atunci, am vizitat oraşul Montauk de mai multe ori, de obicei însoţit de diferite
persoane care fuseseră implicate în proiect. Un mic grup dintre noi ne-am dat
seama că descoperisem unul din proiectele ce beneficia de o confidenţialitate
excepţională în SUA. Era deci imperios necesar să facem ceva cu aceste informaţii.
În caz contrar, ne-am fi putut trezi pe lumea cealaltă.

Ne-am hotărât, deci, să acţionăm. Care era însă cel mai indicat lucru de făcut în
această direcţie? Să publicăm întreaga poveste? Am dezbătut pe larg toate
posibilităţile. În iulie 1986, am decis cu toţii că ar trebui să merg la United States
Psychotronics Association, USPA (Asociaţia Americană de Psihotronie) din
Chicago şi să vorbesc despre cele descoperite. M-am dus şi am reuşit să incit
interesul conducerii de acolo. Zvonul a ajuns cu repeziciune la cei care nu doreau
dezvăluirea „Proiectului Montauk”. Fiind la Chicago, am ţinut un curs
neprogramat despre acest subiect. Informaţia a ajuns astfel la sute de oameni şi a
contribuit considerabil la siguranţa noastră. Nu puteam fi pur şi simplu anihilaţi
fără să se stârnească o furoare în masă. Chiar şi astăzi apreciez atitudinea deschisă
şi libertatea de exprimare oferită de USPA.

Ne-am hotărât apoi să transmitem informaţiile descoperite guvernului federal.

Unul din asociaţii mei îl cunoştea pe nepotul unui senator (în zona de sud-vest).
Nepotul, pe care îl vom numi Lenny, lucra pentru senator. I-am furnizat
informaţiile lui Lenny, care le-a transmis unchiului său. Aceste informaţii
cuprindeau şi fotocopii ale ordinelor primite de diferiţi militari din personalul
proiectului, pe care noi le găsisem împrăştiate la bază.

Senatorul a întreprins o anchetă personală şi a descoperit că, într-adevăr, militarii

tehnicieni fuseseră transferaţi la acea bază. Senatorul mai aflase că baza militară de
la Montauk fusese închisă şi abandonată încă din anul 1969. Pentru că a servit ţara
13
în uniformă de general al Forţelor Aeriene Americane, senatorul era interesat în
mod deosebit să ştie de ce personalul Forţelor Aeriene lucra într-o bază părăsită şi,
mai ales, de unde proveneau fondurile pentru redeschiderea şi întreţinerea ei.

După ce a întreprins propria lui investigaţie şi după ce a văzut fotografiile şi

documentele pe care noi i le oferisem, senatorul nu a mai avut nici o îndoială că
baza fusese, într-adevăr, activă. Astfel, s-a verificat şi s-a descoperit că bazele
militare Fort Hero (care este, de altfel, numele original al bazei militare ce exista în
timpul primului război mondial şi care cuprinde şi actuala bază militară a Forţelor
Aeriene) şi Montauk erau într-adevăr abandonate şi figurau ca fiind în proprietatea
Serviciul General de Administraţie (General Services Administration), încă din
1970.

Senatorul s-a implicat foarte mult în aceste cercetări şi a călătorit la Long Island
pentru a întreprinde cercetări despre baza Forţelor Aeriene Americane de la
Montauk. Nu a fost întâmpinat cu cooperare entuziastă, în ciuda acreditărilor sale
impresionante. Oamenii relatează că l-au văzut privind de după garduri, căutând să
înţeleagă ce se petrece. M-a vizitat personal şi m-a rugat să păstrez tăcerea, căci
altfel îi periclitam ancheta. Acesta este motivul pentru care am ţinut ascunse aceste
informaţii până acum.

Până la finalizarea investigaţiei, senatorul nu a reuşit să descopere nici o urmă de

finanţare guvernamentală, nici aprobări oficiale, nici comisii de supraveghere şi
nici înregistrarea vreunei plăţi. După un timp, el a ieşit la pensie, dar am fost
informat de către Lenny că senatorul nu are nimic împotrivă ca povestirea mea să
fie publicată. Mi-a mai spus că senatorul este încă „în scenă” şi că ancheta a fost
redeschisă.

PROIECTUL MOONBEAM

În vreme ce senatorul investiga documente ce ar putea revela secretele de la

Montauk, am ştiut că el nu-mi va elucida propriile neclarităţi. Eram recunoscut de
oameni pe care eu însumi nu îi cunoşteam şi era evident că mă confruntam cu
severe blocaje de memorie. Nu mă puteam resemna datorită faptului că aveam un
set complet de amintiri „normale”, care îmi spuneau unde fusesem.

14
Memoria mea se îmbunătăţise de când lucram cu Duncan şi la un moment dat am
realizat că existasem în două dimensiuni temporale distincte. Oricât de straniu ar
putea să pară această afirmaţie, ea era totuşi singura explicaţie rezonabilă în acele
circumstanţe. Datorită faptului că memoria mea era încă în mare parte blocată, am
identificat trei moduri de abordare a problemei. Primul consta din a urmări să îmi
amintesc de celălalt mediu temporal prin regresie sau hipnoză. S-a dovedit a fi însă
foarte dificil în cazul meu, iar rezultatele au fost, practic, nule. Al doilea mod
presupunea căutarea de indicii şi sugestii (în propriul nostru mediu temporal) că
celălalt mediu temporal exista cu adevărat. Al treilea mod consta din încercarea de
a găsi răspunsuri cu ajutorul tehnologiei. Acesta includea anumite teorii ale
modului în care exista celălalt mediu temporal şi despre cum am ajuns eu acolo.
Am apreciat că al treilea mod de abordare era cel mai uşor. Mi s-a spus că multor
oameni li se poate părea situaţia ca fiind deosebit de stranie, dar eu eram foarte
familiarizat cu teoriile implicate în Experimentul Philadelphia şi nu mă simţeam
intimidat de fizică şi electromagnetism. Mi se părea plauzibil. Al doilea mod de
abordare a situaţiei s-a dovedit a fi, de asemenea, de mare ajutor, însă indiciile erau
greu de depistat.

Eram în anul 1989. Am început să hoinăresc prin uzina BJM, unde încă lucram.
Obişnuiam să vorbesc cu diferite persoane, urmărind să obţin orice informaţie se
putea fără să par prea interesat. Mă plimbam adeseori prin uzină, focalizat fiind
asupra diferitelor reacţii emoţionale care îmi erau dinamizate de locurile prin care
ajungeam. Am observat că, de fiecare dată când mă aflam în dreptul unei anumite
camere, deveneam foarte iritat. Stomacul meu pur şi simplu vibra. Am simţit foarte
clar că în acea cameră se găsea ceva ce mă deranja. Am sunat la acea uşă şi mi s-a
spus că nu aveam permisiunea să intru. Era o zonă de maximă securitate. Se
spunea că doar zece oameni din uzină aveau dreptul să intre în acea cameră. Am
descoperit apoi că, practic, nimeni nu ştia care era utilitatea acelei camere. În
sfârşit, descoperisem două persoane care fuseseră înăuntru, dar care au spus că nu
pot vorbi despre aceasta. Probabil una dintre cele două persoane m-a denunţat, căci
la scurt timp am primit vizita personalului de pază şi securitate. Era timpul să mă
opresc pentru o vreme.

La un an de zile de la zadarnica mea investigaţie, camera a fost în întregime

dezafectată. Uşile erau larg deschise şi oricine putea intra. Era evident că înăuntru
fuseseră depozitate şi întrebuinţate tot felul de echipamente. Semne de praf arătau
că în cameră existaseră patru obiecte rotunde. Am presupus că era vorba de bobine.
Era foarte clar că acolo fusese instalată o consolă. Mai exista şi un cablu de înaltă
tensiune. Acest loc îmi dădea fiori, dar eram hotărât să aflu tot ce se putea.

15
În spatele camerei am descoperit un lift. Am intrat înăuntru şi am văzut cu uimire
că nu erau decât două butoane: parter şi subsol. Mai exista şi o mică tastatură cu
cifre. Am apăsat pe butonul subsol încercând să cobor, dar liftul nu s-a pornit. Am
auzit o voce care îmi spunea să introduc codul numeric la acea tastatură. Nu ştiam
codul şi, drept urmare, s-a declanşat un semnal sonor care a durat 30 de secunde.
Securitatea fusese alertată. Intrasem din nou pe un drum mort.

Nu prea înscriam în favoarea mea, spre deosebire de serviciul de securitate, şi a

trebuit să ies din cadru din nou pentru o vreme. Începusem să mă gândesc cum aş
putea demonstra că ceva neobişnuit se petrecea acolo.

De asemenea, îmi aminteam de anumite experienţe stranii anterioare, care au avut

loc în vreme ce lucram la BJM. Astfel, a existat o perioadă când, brusc, un plasture
de prim ajutor apărea pe mâna mea. Eram sigur că nu fusese acolo cu 15 minute
înainte! Nu-mi aminteam să-l fi pus eu. Şi acest fenomen straniu s-a petrecut de
mai multe ori la rând. La un moment dat, în timp ce lucram la birou, am simţit
brusc cum mâna începe să mă doară. Pe mână aveam o rană şi peste ea se afla un
plasture. Eram absolut sigur că nici eu, nici altcineva nu-mi lipise acel plasture.
Am devenit foarte suspicios. M-am ridicat de la birou şi m-am dus la infirmieră. I-
am spus: „S-ar putea să-ţi pară ciudat, dar spune-mi, te rog, am fost eu aici pentru
a-mi pune un plasture?”.

„Nu, nu aţi fost”, mi-a răspuns ea.

Am întrebat-o de unde l-aş fi putut lua şi mi-a spus: „Probabil l-aţi luat din trusele
de prim ajutor. Nu vă amintiţi?”.

„Încerc să înţeleg”, i-am spus, după care am plecat.

Mă gândeam că singurul loc unde aş putea găsi un plasture la BJM este infirmieria.
Aveam nevoie de orice dovadă, aşa că mi-am promis să nu mai folosesc vreodată o
trusă de prim ajutor.

În final mi-am amintit de ce suferisem atâtea răni la mâini. În cealaltă realitate (în
realitatea alternativă) eram deseori nevoit să mut diferite elemente de echipament.
Eram cam singurul care putea face aceasta, căci oricine se apropia de acel
echipament avea probleme. Dintr-un anumit motiv, pe mine nu părea să mă
afecteze, însă obiectele erau foarte masive şi greu de manevrat. Neavând pe nimeni
dispus să mă ajute, rănile de la mâini şi plasturii de prim ajutor deveniseră un fapt
curent. Îmi ţinusem promisiunea de a nu folosi truse de prim ajutor. De fiecare dată
când apăreau, verificam dacă fusesem la infirmerie, iar fişele arătau clar că nu
16
fusesem acolo. Pentru că era un fapt destul de straniu, probabil că infirmiera m-a
raportat la serviciul de securitate. Aceştia m-au vizitat şi mi-au spus: „De ce
întrebaţi de plasturi de prim ajutor, d-le. Nichols?”. Ştiam încă o dată că nu trebuie
să mai continui.

Rememorarea acestor experienţe legate de plasturii de prim ajutor m-a ajutat să-mi
împing amintirile până în 1978. Îmi aminteam de o zi când mă aflam la masa mea
de lucru. Brusc, am simţit un miros puternic de transformatoare încinse. Apărea şi
dispărea foarte repede. Era extrem de înţepător, precum mirosul de smoală
arzândă. Aceasta s-a produs la ora 9 dimineaţa. Restul zilei a continuat normal
până la ora 4 după-amiaza, când întreaga uzină a început să miroasă a fum
irespirabil de la transformatoare încinse. M-am gândit: „Este exact acelaşi miros pe
care l-am simţit la ora 9 dimineaţa!”. Dar mi-a trecut prin minte că probabil
evenimentul nu s-a produs când credeam eu. Nu poţi să dai foc unui transformator
şi să faci fumul să dispară aşa de repede cum am simţit eu în acea dimineaţă.

S-au mai petrecut multe evenimente de o asemenea natură. Fiecare piesă din puzzle
dădea o notă de confuzie subiectului principal. O mulţime de oameni au continuat
să mă recunoască. Ara început să primesc genul de corespondenţă pe care îl
primeşte în mod normal o persoană care ocupă funcţia de vicepreşedinte într-o
companie. De exemplu, am fost invitat să particip la o conferinţă despre patente şi
brevete. Nu ştiam despre ce vorbeau. Am mai fost invitat la întâlniri cu un anumit
director. De fiecare dată când vorbeam cu el, părea foarte agitat şi neliniştit.

Cele mai multe întrebări pe care le primeam de la aceste persoane erau despre
„Proiectul Moonbeam”. Nu ştiam ce era. Dar într-o zi am avut un îndemn intuitiv.
Subsolul clădirii de la BJM din Melville avea o zonă de maximă securitate. Deşi
conştient că nu am aprobarea de a merge acolo, m-am dus. În mod normal, când
treci dintr-o zonă de securitate în alta, trebuie să predai gardianului de serviciu
ecusonul tău, iar el îţi înmânează altul (cu un aspect diferit). Aceasta îţi permite
apoi să intri în zona respectivă de securitate. M-am dus pur şi simplu şi am predat
ecusonul meu, care era caracteristic unei zone de o mai mică securitate. Şi ce
credeţi? Mi-a înmânat un alt ecuson cu numele meu pe el. Avusesem o presimţire
şi a funcţionat. Am mers prin acea zonă şi mi-am lăsat intuiţia să mă ghideze. M-
am îndreptat către o încăpere îmbrăcată elegant în lemn de mahon. Înăuntru am
găsit un birou mare pe care se afla o plăcuţă ce avea inscripţionate următoarele:
„Preston B. Nichols, Assistant Project Director” (Asistentul Directorului de
Proiect). Aceasta a fost prima dovadă fizică tangibilă pe care o aveam că, în mod
clar, se petrecea ceva cu totul ieşit din comun. M-am aşezat la birou şi am început
să răsfoiesc diferite dosare. Era imposibil să ies cu vreun document din birou, căci

17
ştiam că la ieşirea din zona de înaltă securitate voi fi percheziţionat. Aşa că am
încredinţat tot ce vedeam memoriei mele. Am avut o a doua carieră aici despre care
nu ştiam aproape nimic! Nici măcar nu pot vorbi despre aceasta, deoarece sunt
informaţii strict confidenţiale. Sunt obligat să nu dezvălui nimic din aceste
informaţii pe parcursul a 30 de ani în urma unei înţelegeri pe care am semnat-o cu
BJM. Totuşi nu am semnat nimic cu privire la activităţile din cadrul „Proiectului
Montauk”. Am petrecut în jur de şase ore în biroul meu nou descoperit, cercetând
cu multă atenţie diferite documente. Apoi am decis să mă întorc la slujba mea
obişnuită, înainte ca ziua să se fi terminat. Am predat ecusonul şi am plecat. Au
trecut cam două zile până când m-am decis că a sosit timpul să mă întorc şi să
verific din nou situaţia. Am predat încă o dată ecusonul gardianului dar, de data
aceasta, nu mi-a dat nimic în schimb. Mi-a spus: „Apropo, dl. Roberts (nume
fictiv) doreşte să vă vorbească”.

Un bărbat, dl. Roberts se pare, a ieşit dintr-un birou pe uşa căruia scria „Project
Director” (Director de Proiect). M-a privit şi m-a întrebat: „De ce vreţi să intraţi
aici, domnule?”.

„Să ajung la celălalt birou al meu”, am răspuns eu.

Mi-a spus: „Nu aveţi nici un alt birou aici”.

Am indicat camera unde ştiam că se află biroul meu. Dar, după ce am intrat în
cameră împreună cu directorul de proiect, am descoperit că totul dispăruse. În cele
câteva zile cât nu mai fusesem acolo, ei şterseseră orice urmă de-a mea din acea
cameră.

Probabil cineva realizase că-mi vizitasem biroul când nu trebuia. Intrasem într-o
stare normală a minţii, care nu era pe placul lor. Se pare că ei nu lansaseră
programul (prin care eram transferat în realitatea alternativă) pentru acea zi şi sunt
convins că se întrebau de ce venisem. Probabil ei concluzionaseră că procesul avea
fisuri şi că eram oarecum capabil să-mi amintesc de existenţa alternativă. Drept
rezultat, ei au hotărât să oprească totul. Am fost escortat afară şi mi s-a spus că,
dacă scoteam vreun cuvânt despre ceea ce credeam că văzusem, voi fi trimis în
închisoare, iar „cheia va fi aruncată”.

Am încercat să mă gândesc la alte incidente bizare care avuseseră loc. Mi-am

păstrat o atitudine suspicioasă şi am făcut investigaţii ani la rând. Eram acum sigur
că experimentasem două existenţe separate. Cum se face că mă aflam la Montauk
şi lucram la BJM, aparent în aceeaşi perioadă de timp? Deja ajunsesem la

18
concluzia că trebuie să fi avut două slujbe simultan, pentru că a existat o perioadă
când mă întorceam acasă epuizat.

Ajuns în acest punct, tot ceea ce aţi citit forma un haos imens în mintea mea. Ştiam
că lucrasem în două dimensiuni temporale diferite sau poate chiar în mai multe. De
fapt, descoperisem multe lucruri, dar totul îmi era mai degrabă confuz, decât
limpede. În 1990, am reuşit să fac, totuşi, o descoperire majoră în cercetările mele.
Începusem să construiesc o antenă Delta T[4] pe acoperişul laboratorului meu.
Într-o zi, mă aflam pe acoperişul laboratorului şi lipeam inelele antenei în cutiile
releului (care transmite semnale de la antenă în laborator). Se pare că, în vreme ce
ţineam firele să le lipesc, funcţiile timpului îmi făceau mintea să se transpună în
altă realitate. Cu cât sudam mai mult firele între ele, cu atât mai mult reuşeam să
devin mai conştient de acest proces. Apoi, brusc, într-o zi, întreaga memorie mi-a
revenit! Ceea ce puteam înţelege era că antena Delta T unea fluxurile de unde
temporale în momentul în care eu conectam firele între ele. Pur şi simplu îmi
modifica gradat percepţia minţii cu privire la timp. Antena accentua timpul
(curbându-l) şi astfel se producea o curbare suficientă pentru ca eu să mă aflu la
modul subconştient în două linii temporale. Aceasta a fost reuşita memoriei mele.

Oricare ar fi fost explicaţia, eu eram bucuros că recâştigasem o mare parte din

memoria mea. Cred, de asemenea, că teoria mea despre antena Delta T este corec-
tă, deoarece, cu cât petreceam mai mult timp lucrând la antenă, cu atât îmi
reveneau mai multe amintiri. Până în iunie 1990, îmi recăpătasem toate amintirile
mele importante.

În iulie am fost concediat. După acel moment toate relaţiile mele apropiate au fost,
de asemenea, înlăturate. După ce lucrasem la BJM mai bine de două decenii, acum
nu mai aveam prieteni şi nici alte legături cu compania. Sursele mele de informaţii
au fost sever reduse.

Aveţi acum o panoramă generală a circumstanţelor în care am reuşit să-mi recâştig

memoria. Următoarea parte a cărţii conţine prezentarea „Proiectului Montauk”, ce
include o descriere generală a tehnologiei implicate. Istorisirea se bazează pe
propriile mele amintiri şi pe informaţiile care mi-au fost împărtăşite de diferiţi
colegi implicaţi, la rândul lor, în acest proiect de amploare.

WILHELM REICH ŞI PROIECTUL PHOENIX

19
Guvernul Statelor Unite începuse, spre finalul anilor ’40, proiectul pentru controlul
vremii ce purta numele de cod „Phoenix”. Informaţiile şi tehnologia pentru acest
proiect proveneau de la dr. Wilhelm Reich, un om de ştiinţă austriac care studiase
împreună cu Freud şi Carl Jung.

Reich era un om genial, dar foarte controversat. Deşi a întreprins vaste

experimente şi a scris multe volume de specialitate, puţini din criticii săi i-au privit
cu bunăvoinţă cercetările, iar multe dintre acestea nu ne sunt disponibile. O parte
din vină poate fi atribuită şi organizaţiei „Food And Drug Administration” (FDA,
autoritatea americană care are un cuvânt greu de spus în privinţa protecţiei
consumatorilor) , care a supravegheat arderea masivă a tuturor materialelor sale
disponibile şi a distrus mare parte din echipamentul său de laborator.

Reich este cunoscut şi ca descoperitorul energiei orgonice, numită, de altfel, şi

energia orgasmică sau energia vieţii. Experimentele sale au revelat că energia
orgonică este în mod distinct diferită de cea electromagnetică obişnuită. Reich era
capabil să demonstreze în laborator existenţa acestei energii. Descoperirile sale au
fost consemnate în diferite jurnale medicale şi de psihiatrie ale vremii. Nu atât
descoperirea în sine a energiei orgonice a făcut din Reich un personaj celebru, dar
controversat, ci mai ales faptul că el a declarat, în faţa autorităţilor, că a reuşit să
vindece cancerul cu ajutorul teoriilor sale. El asocia, de asemenea, energia
„orgonică” cu „energia cosmică” şi cu conceptul newtonian de „eter”. Nici una din
viziunile sale nu i-au câştigat susţinerea din partea oamenilor de ştiinţă con-
venţionali ai anilor ’40.

La începutul secolului trecut (1900), oamenii de ştiinţă îmbrăţişaseră noţiunea

newtoniană de „eter”. Aceasta se referea la o ipotetică substanţă invizibilă despre
care se postula că umple tot spaţiul şi serveşte drept mediu de manifestare a
energiei radiante şi a luminii. Einstein, care a acceptat teoria în anii de început ai
studiilor sale, a concluzionat în final că nu putea exista o mare calmă de eter prin
care materia se mişcă. Nu toţi fizicienii i-au acceptat însă opinia, iar Reich a fost
unul dintre aceştia. El a arătat că Einstein a argumentat greşit conceptul de eter
static. Reich considera că eterul se manifestă sub forma undelor în natură şi
nicidecum static.

De atunci savanţii convenţionali au recunoscut existenţa fenomenului care

reprezintă o încrucişare între particule şi unde. Uneori s-au făcut referiri asupra
acestora cu numele de „wavecles” (wave + particles). Cercetări obişnuite au
demonstrat că vidul conţine, de asemenea proprietăţi complexe care sunt de natură
dinamică.

20
Deşi nu este scopul meu să preiau cazul lui Reich, conceptul său asupra eterului s-a
dovedit a fi funcţional în cadrul cercetărilor mele. Nu contează dacă ne referim, de
fapt, la „wavecles” sau la fenomene mult mai ezoterice când vorbim despre eter.
Acesta este cuvântul pe care Reich l-a folosit şi este mai uşor pentru mine să
descriu astfel diferitele aspecte pentru publicul larg. Cititorul este invitat să
lectureze lucrările lui Reich, căci opera sa este vastă şi cuprinde mult mai multe
elemente decât pot fi reproduse în cadrul acestei cărţi.

De exemplu, Reich a descoperit întrebuinţări practice ale teoriilor sale, cum ar fi

cele care ţin de modificarea vremii. El a descoperit că furtunile violente
acumulează „energie orgonică moartă” pe care a numit-o DOR. Energia orgonică
moartă se referă la acumulările de energie care se află pe o spirală descendentă.
Despre energia orgonică şi cea DOR s-a descoperit că ele sunt prezente nu numai
în organisme biologice, dar şi în regiuni libere ale mediului înconjurător. Un om
energic, activ şi entuziast este considerat a avea o mare energie orgonică, în vreme
ce un ipohondru plângăcios are o mare energie DOR.

De exemplu, Reich a descoperit că gradul de intensitate al furtunii este direct

proporţional cu cantitatea de energie DOR, astfel că, cu cât există mai multă
energie DOR într-o furtună, cu atât furtuna va fi mai violentă. A experimentat
multe modalităţi de a dispersa energia DOR şi a inventat o metodă
electromagnetică simplă de a reduce violenţa furtunilor. Spre finalul anilor ’40,
Reich a contactat guvernul SUA şi le-a spus membrilor acestuia că a creat o
tehnologie care poate reduce intensitatea furtunilor. În ciuda oricăror informaţii
false pe care le-aţi putea auzi, guvernul american ştia deja ce poate face Reich şi îi
recunoştea meritul de geniu. Guvernul i-a solicitat prototipurile, iar el a fost
încântat să colaboreze, căci nu era interesat de progresul mecanic, ci doar de
cercetare.

Astfel, echipa tehnologică a guvernului a folosit informaţiile obţinute de la Reich

împreună cu modalităţile tehnologice descoperite de ei în vederea monitorizării
meteo si astfel au dat naştere la ceea ce a devenit cunoscut sub numele de
„radiosondă”. Contribuţia guvernului la crearea radiosondei datează din 1920, o
dată cu realizarea dispozitivului numit „metrograf aeropurtat”[5]. Acesta era un
dispozitiv mecanic care înregistra temperatura, umiditatea şi presiunea atmosferică.
Era lansat într-un balon dotat cu paraşută şi înregistra informaţiile pe un sul de hâr-
tie. Balonul era proiectat astfel încât la un moment dat se spărgea, urmând ca
paraşuta să ducă metrograful la pământ în bune condiţii. Publicul era încurajat să le
recupereze, primind câte 5 dolari pentru fiecare dispozitiv predat, sumă ce era

21
considerabil mai valoroasă decât în prezent. Acesta era modul în care guvernul
obţinea informaţii meteorologice exacte.

Pentru că aceste dispozitive erau trimise prin poştă, timpul care trecea până când
informaţiile puteau fi studiate şi analizate era mult prea îndelungat.

Spre sfârşitul anilor ’30, a fost proiectat un nou dispozitiv ce purta numele de
„metrograf radio”. Acesta era similar metrografului aeropurtat, cu excepţia că noul
dispozitiv era dotat cu senzori electrici, conectaţi la un transmiţător care trimitea
informaţia la un receptor aflat pe pământ.

Când Wilhelm Reich a contactat guvernul SUA, spre sfârşitul anilor ’40, cel mai
bun dispozitiv meteo era pe atunci metrograful radio. El le-a prezentat un mic
pachet din lemn de plută care putea fi trimis în aer cu un balon. Conform
declaraţiilor martorilor, în apropierea furtunilor cu descărcare electrică, pachetul de
plută se desfăcea şi se declanşa automat procesul de cercetare a zonei.

Guvernul a combinat tehnologia metrografului radio cu dispozitivul de disipare a

energiei DOR al lui Reich şi au realizat un aparat relativ simplu, pe care l-au numit
„radiosondă”. Acesta a fost perfecţionat până când s-a reuşit obţinerea unor efecte
considerabile asupra aspectelor meteo ce puteau fi reproduse.

În anii ’50 erau trimise în aer aproximativ două sute de radiosonde pe zi. Din
moment ce aceste dispozitive erau trimise în aer cu ajutorul baloanelor, ele nu
aterizau suficient de brusc pentru a se autodistruge în urma impactului. Publicul le
găsea şi era aproape imposibil să păstreze dispozitiul suficient de secret fără să
atragă suspiciuni. Guvernul a dat publicităţii aparentul scop al înregistrării
informaţiilor meteo, fapt care ar fi ajutat cercetările a căror reală natură nu fusese
divulgată, dezinformând astfel populaţia. Adevăratul scop nu este foarte evident.
Dacă cineva s-ar fi acordat pe frecvenţa dispozitivului dintr-un asemenea montaj,
utilizând echipament radio normal, semnalul nu ar fi părut deloc neobişnuit. Până
aici toate bune!

Ei au arătat publicului o staţie de recepţie a informaţiilor; era programată să

primească datele inexacte şi nefolositoare. Acest echipament de recepţie a fost
produs în serie redusă.

Zilnic în aer pluteau sute de astfel de radiosonde. Având o rază radio limitată la
160 de kilometri, ar fi trebuit să existe o „mulţime” de receptoare pentru
radiosonde şi ar fi trebuit să fie foarte comune. Deoarece sunt un pasionat
colecţionar de echipamente radio, este foarte straniu că nu am văzut niciodată
22
vreun receptor pentru radiosonde şi nici echipamentul care ar trebui să o
însoţească. Este foarte neobişnuit ca radiosondă să deţină un transmiţător fără
vreun receptor care să preia informaţiile. De aceea îmi este foarte clar că guvernul
nu a folosit, de fapt, receptoarele.

Următoarea mea idee a fost să cercetez descrierea tehnică a lămpii radio din
compunerea radiosondei care, în mod categoric, afirmă că durata de viaţa a acesteia
este doar de câteva ore. În ciuda acestor afirmaţii, eu am ţinut o astfel de lampă
radio în funcţiune vreme de peste 2000 de ore şi în prezent am construit peste 20
astfel de unităţi având un singur eşec (este o rată industrială foarte bună de eşec,
dar în acelaşi timp reprezintă un semn de avertizare). Singura mea explicaţie este
că, dacă un radio amator găseşte sau cumpără o radiosondă, el, citind datele, va fi
indus în eroare şi nu se va obosi să creeze un montaj care să dureze „doar câteva
ore”. Va folosi fără îndoială o altă lampă radio.

Se pare că guvernul nu doreşte ca publicul să folosească aceste lămpi radio, pentru

a nu descoperi ceva neobişnuit ce le-ar putea astfel spulbera secretul. De aceea,
informaţiile greşite din descrierea tehnică au ca scop menţinerea secretului. De fapt
ei nu mint, pentru că au proiectat bateria astfel încât lampa radio să ardă în aproxi-
mativ 3 ore. Aceasta este cauzată de bombardarea catodului, care se va răci gradat
şi apoi se va autodistruge.

Radiosondele erau deja distruse înainte de a atinge pământul. În acest mod,

publicul, care era încurajat să le recupereze şi să le returneze, nu avea cum să
culeagă vreun dispozitiv în funcţiune. Dacă nu a fost nici un secret la mijloc, atunci
de ce guvernul a proiectat o baterie care să ardă o lampă radio costisitoare ce
trebuia înlocuită după o scurtă întrebuinţare? Pentru a fi siguri că secretul lor nu va
fi descoperit, ei împachetau senzorii în fiole sigilate, ceea ce însemna că, după
expunerea lor în aer, senzorii aveau o viaţă scurtă. Datorită acestor precauţii,
secretul a fost menţinut vreme de patruzeci de ani. La o examinare mai atentă a
radiosondei şi a schemei sale electrice de montaj, am descoperit că contoarele de
umiditate şi temperatură din interior nu funcţionau. Nici măcar unul!

Senzorul de temperatură nu era capabil să înregistreze temperatura, însă avea totuşi

o funcţie.[6] Se comporta precum o antenă pentru energia DOR, în vreme ce
senzorul de umiditate se comporta precum o antenă orgonică. Dacă antena sesiza
prezenţa energiei DOR, transmiţatorul urma să emită defazat disipând astfel
energia DOR şi extrăgând violenţa dintr-o furtună. În mod opus, emisia sinfazică
genera amplificarea în mediu a energiei DOR.

23
Senzorul de umiditate avea acelaşi efect, însă pentru energia orgonică. Emisia
sinfazică amplifica energia orgonică, iar emisia defazată o reducea.

Radiosonda mai conţinea un element de presiune care se comporta precum un

semnal de comutare şi menţinea energia DOR sau cea orgonică. Acesta este modul
în care ei amplificau energia orgonică.

Transmiţatorul conţinea două oscilatoare. Unul era un oscilator purtător şi

funcţiona la 403 MHz. Celălalt funcţiona la 7 MHz şi era un oscilator de pauză.
Acesta pulsa pe deschis şi închis în funcţie de elementele ce apăreau şi monitoriza
funcţia eterică a radiosondei. Nu am descoperit tot ce se putea despre radiosonde,
dar am realizat o analiză ştiinţifică a acestora pe care am inclus-o în anexă (vezi
anexa A) pentru cei interesaţi.

Ceea ce v-am prezentat despre radiosonde reprezintă dovezi solide care pot
înfrunta cu succes orice cercetare. Ele stau la baza credinţei mele că în cadrul
proiectului de control meteo a existat un alt proiect secret. Nu putem şti exact dacă
radiosondele aveau doar rolul de a disipa furtunile violente, pentru că exista şi
posibilitatea de a le crea şi amplifica. În final, guvernul a abandonat proiectul de
control meteorologic. Manipularea vremii putea conduce la procese în instanţă,
dacă putea fi dovedită în tribunal.

Un aspect mai revoltător decât cel privind controlul meteorologic îl reprezintă

potenţialitatea negativă a energiilor DOR şi orgonică. Teoretic, aceasta înseamnă
că guvernul îşi putea lua drept ţinte comunităţi, clădiri sau populaţii întregi pentru
a transmite energie orgonică sau DOR. Astfel de activităţi au fost raportate în
Rusia. Deşi acestor situaţii nu li s-au acordat spaţii prea importante în presă,
subiectul nu a rămas nedezbătut. Dacă aceste energii au fost folosite cu un scop
malefic sau în cadrul unui război nu pot răspunde, însă posibilitatea există.
Patruzeci de ani de cercetări ar fi putut, de asemenea, transforma acest dispozitiv
într-unui foarte avansat.

Pentru informaţii suplimentare despre Wilhelm Reich puteţi studia anexa B.

„PROIECTUL PHOENIX”

ABSOARBE „PROIECTUL RAINBOW”

24
În vreme ce „Proiectul Phoenix” investiga aspectele meteorologice şi utilizarea
radiosondelor, „Proiectul Rainbow” (care era numele de cod pentru operaţiunile ce
au dat naştere Experimentului Philadelphia) a ieşit din nou la suprafaţă spre
sfârşitul anilor ’40. Acest proiect trebuia să continue cercetările începute la bordul
distrugătorului USS Eldridge. În cadrul proiectului a fost folosită tehnologia
„recipient electromagnetic” care, în cele din urmă, a rezultat în ceea ce astăzi
cunoaştem sub numele de „avion militar invizibil” (stealth fighter).

Cam în aceeaşi perioadă de timp, dr. John von Neumann şi echipa sa de cercetare
au fost din nou solicitaţi de guvernul SUA. Ei lucraseră iniţial la „Proiectul
Rainbow”, dar mai apoi s-au transferat la un nou proiect. Acesta era similar
Experimentului Philadelphia, însă avea un alt scop. Ei trebuiau să afle ce a mers
prost în cazul „factorului uman” din acel experiment dramatic şi de ce el s-a
încheiat cu un eşec total.

La începutul anilor 1950, s-a luat hotărârea ca „Proiectul Rainbow”, precum şi

proiectul cu radiosonde să fie incluse sub acelaşi pavilion cu studiul factorului
uman. După aceea, numele „Proiectul Phoenix” a fost folosit pentru referiri asupra
tuturor acestor activităţi.

Cartierul general al proiectului era la Brookhaven Labs (Laboratoarele

Brookhaven) din Long Island şi primul ordin a fost acela de a-l numi pe dr. von
Neumann director şi responsabil al întregului proiect.

Dr. John von Neumann era un matematician venit în Statele Unite din Germania.
El era un bun teoretician în domeniul fizicii şi a fost remarcat pentru conceptele
sale avansate despre spaţiu şi timp. Este inventatorul calculatorului şi a construit
primul calculator cu lămpi de vid la Universitatea Princeton, în cadrul căreia a
ocupat funcţia de director la Institute for Advanced Study (Institutul pentru Studii
Avansate).

Dr. von Neumann avea ceea ce ar putea fi numit „un bun simţ tehnic”. El avea
capacitatea de a transpune teorii avansate în tehnologie, adică în practică. De
asemenea, rezultatele excepţionale ale studiilor sale, pe care le obţinuse în
domeniul matematicii, i-au dat posibilitatea să comunice cu succes cu însuşi
Einstein.

Când a început să lucreze la „Proiectul Phoenix”, von Neumann a înţeles rapid că

trebuia să studieze şi metafizica. Era necesar să înţeleagă şi latura metafizică,
spirituală a fiinţei umane. Experimentul Philadelphia „disipase” pur şi simplu
structura fizică şi biologică a fiinţei umane. Unii membri ai echipajului au fost
25
găsiţi încastraţi în oţelul pereţilor navei, iar alţii erau atât de schimbaţi, încât
deveniseră greu de recunoscut. Ceea ce s-a remarcat însă în primul rând, a fost
faptul că funcţiile mentale şi psihice ale celor de pe navă fuseseră puternic afectate.

Von Neumann şi echipa sa au petrecut aproximativ zece ani urmărind să înţeleagă

de ce fiinţele umane au fost atât de afectate de intensitatea câmpurilor
electromagnetice care i-au „transportat” prin diferite locuri şi timpuri. În cele din
urmă, ci şi-au dat seama că fiinţele umane se nasc cu ceea este cunoscut sub
numele de „punct de referinţă temporală”. La concepere, fiinţa umană care
urmează să se nască este ataşată unei anumite linii temporale, iar viaţa ei porneşte,
practic, din acel punct. Pentru a înţelege aceasta este necesar să privim „fiinţa de
energie” sau sufletul cât mai distinct de corpul fizic al persoanei respective.
Întregul nostru punct de referinţă ca fiinţe fizice şi metafizice se naşte din acel
punct de referinţă temporală care, de fapt, se află în mediul electromagnetic al
planetei noastre. Acest punct de referinţă temporală este punctul fundamental de
orientare al planetei noastre. Vă puteţi imagina cum v-aţi simţi dacă acele ceasului
ar începe brusc să se rotească în sens invers – la fel şi timpul. Acest punct de
referinţă temporală este cel care a fost, de fapt, dezechilibrat în cazul fiecărui
individ din echipajul navei USS Eldridge, cauzându-i traume foarte mari.

Tehnologia implicată în „Proiectul Rainbow” dinamizează şi creează ceea ce poate

fi numit „realitate alternativă sau artificială”. Ea creează un efect stealth
(invizibilitate la radar), izolând nu doar nava, ci şi fiinţele individuale în cadrul
„efectului de recipient”. În cazul Experimentului Philadelphia, membrii echipajului
de pe navă au fost pur şi simplu extraşi din spaţiul şi din universul nostru aşa cum
îl cunoaştem. Acest fenomen stă la baza invizibilităţii navei şi a echipajului.
Realitatea alternativă astfel creată nu are referinţe temporale, pentru că nu face
parte din fluxul normal al timpului; ea este în întregime în afara timpului. A exista
într-o realitate alternativă ar fi ca şi cum v-aţi trezi şi nu aţi avea nici cea mai vagă
idee unde vă aflaţi. Cu siguranţă, toate acestea ar fi foarte tulburătoare.

„Proiectul Phoenix” trebuia să rezolve problema de a-i aduce pe oameni din

„recipient” (adică, înapoi) şi, în acelaşi timp, de a-i conecta la punctul lor normal
de referinţă temporală (pe care ei îl vor percepe ca fiind planeta Pământ etc.).
Aceasta însemna că, în timp ce se aflau în realitatea alternativă sau în „recipient”,
trebuia să li se ofere ceva care să le asigure o referinţă temporală. Ei au rezolvat
problema introducând în „recipient” toate fundalurile naturale de pe planeta
Pământ – sau cel puţin atâtea câte au considerat ei că erau suficiente pentru a-i
convinge de existenţa unui flux continuu de referinţă temporală. Altfel, era foarte
probabil să creeze celor din „recipient” puternice tulburări transdimensionale,

26
precum şi alte probleme de acest tip. De aceea era necesară instalarea unei scene
false, pentru că cei implicaţi ar fi putut simţi astfel un anumit grad de normalitate.

Dr. von Neumann era candidatul ideal pentru postul de director de proiect,
deoarece avea vaste cunoştinţe de programare computerizată. Dacă ei urmau să
calculeze referinţele temporale în cazul fiecărui individ şi apoi să le reproducă (în
timp ce oamenii treceau prin „recipientul electromagnetic” sau realitatea
alternativă), atunci era necesar să se folosească de calculator. Oamenii din interi-
orul „recipientului” urmau să treacă printr-un moment temporal zero şi în mod
esenţial printr-o „irealitate” sau, în cel mai bun caz, printr-o realitate confuză.
Computerul trebuia să genereze un fundal electromagnetic (adică, o scenă falsă) cu
care fiinţa fizică s-ar fi sincronizat. Dacă nu se făcea aceasta, sufletul şi corpul fizic
s-ar fi dezaliniat, rezultând astfel nebunia. Sunt două elemente care trebuie
subliniate aici: fiinţa fizică (corpul fizic) şi fiinţa spirituală (sufletul). Referinţa
temporală „încătuşa” sufletul, iar fundalul electromagnetic „încătuşa” corpul fizic.
Acest proiect a început în 1948 şi a fost finalizat în 1967. O dată cu încheierea sa, a
fost scris un raport complet, pe care l-au trimis Congresului. Congresul finanţase
acest proiect până în faza ultimă şi a urmărit în mod permanent rezultatele. În
raport se spunea despre conştiinţa omului că poate fi în mod cert afectată de
electromagnetism; în completare, se menţiona că poate fi dezvoltat un echipament
care ar putea efectiv schimba modul în care o persoană gândeşte.

Deloc surprinzător, Congresul a refuzat continuarea finanţărilor. Membrii lui erau

îngrijoraţi că, în cazul în care această tehnologie ar fi ajuns în posesia unei
persoane nepotrivite, ei înşişi (congresmenii) ar putea fi victime, manipulându-li-se
propriile lor gânduri. Era o îngrijorare întemeiată şi astfel s-a ordonat ca până în
1969 să se abandoneze întregul proiect.

PROIECTUL MONTAUK

Nu mai este nici un secret faptul că în SUA Congresul a făcut mari presiuni asupra
CIA-ului pentru a descoperi tot ce se petrece în cercurile de spionaj. Astfel, li s-au
redus din fonduri şi li s-au limitat puterile legale. Totuşi, în contextul pe care-l
discutăm aici, chiar dacă CIA-ul a fost implicat într-o anumită măsură în „Proiectul
Montauk”, nu ei au beneficiat de rezultate.

27
Când Congresul a sistat „Proiectul Phoenix”, grupul de la Brookhaven construise
deja un întreg angrenaj în jurul acestui proiect. Deţineau tehnologie „reich-iană” şi
tehnologie stealth care, în mod cert, puteau afecta mintea umană.

Grupul Brookhaven a contactat Pentagonul, informând conducătorii acestuia

despre tehnologia excepţională la care lucrau. Ei au expus Pentagonului informaţii
despre un dispozitiv[7] care ar putea face ca inamicul să se predea fără a mai fi
nevoie de vreo confruntare, printr-o simplă apăsare de buton. Bineînţeles, armata a
fost foarte interesată, căci acesta era visul oricărui expert de război.

Imaginaţi-vă un dispozitiv care ar putea face inamicul să se predea înainte de

începerea bătăliei.

Plină de entuziasm, armata era gata să coopereze. A fost informată că nu aveau

nevoie de suport financiar, de aceasta ocupându-se chiar grupul de la Laboratoarele
Naţionale Brookhaven. Echipa de cercetare avea nevoie doar de un spaţiu adecvat
unde puteau fi realizate experimentele în deplină securitate, precum şi de anumite
echipamente şi personal militar. Au înmânat astfel armatei o listă cu toată
tehnologia necesară. De o importanţă deosebită pe această listă se afla vechiul
radar Sage. Pentru acest proiect era nevoie de o radiosondă uriaşă care să opereze
în gama de frecvenţe de la 425 la 450 MHz. Din cercetări anterioare se ştia că
aceasta reprezenta una din „frecvenţele fereastră” prin care se putea pătrunde în
conştiinţa umană. Aşadar, era nevoie de un radar de înaltă putere care să
funcţioneze în gama de frecvenţe menţionată anterior.

Armata avea exact ceea ce grupul Brookhaven căuta: o bază militară aparţinând
Forţelor Aeriene la Montauk Point care găzduia un radar Sage ieşit din uz, ce se
potrivea perfect cu necesităţile lor. Sistemul avea deja secţiuni RF şi un modulator,
necesare construirii uriaşei radiosonde.

Radarul Sage de la Montauk făcuse parte iniţial din unul din primele sisteme de
avertizare folosit în scopuri de apărare în perioada anilor ’50 – ’60. Astăzi, sateliţii
şi radarele ce scanează deasupra orizontului fac ca acea tehnologie să fie cu mult
depăşită pentru a mai putea fi utilizată în scopuri de apărare. În mod cert se ridică o
întrebare importantă, chiar dacă unii nu cred această poveste. De ce un sistem de
apărare învechit a fost repus în funcţiune şi utilizat pentru o perioadă de peste 10
ani?

Acest proiect a fost numit „Phoenix II”, de către oficialii implicaţi. De atunci, el a
fost numit de mine şi de alţii la rândul lor implicaţi, „Proiectul Montauk”.

28
Până în acea perioadă, Congresul fusese informat de ceea ce se petrecea. Dar, din
această fază, proiectul ce fusese interzis de Congres era continuat de grupuri
independente care operau în afara unui control guvernamental şi, în acest proces,
foloseau chiar armata SUA. Bineînţeles, apare întrebarea „Cine foloseşte pe cine?”.

Dar ceea ce trebuie subliniat aici este că proiectul se desfăşura fără supravegherea
oficialilor aleşi, în ciuda obiectivelor acestora.

Baza militară de la Montauk fusese redeschisă. Radarul Sage a fost închis din 1969
până în 1970, când baza a fost predată în grija Serviciului General de
Administraţie. Era o bază ce aparţinuse guvernului, unde nu se afla nimic
important, iar finanţarea guvernamentală fusese oprită.

Era evident că pentru efortul redeschiderii bazei erau necesare fonduri uriaşe.
Finanţarea este însă învăluită în mister, dar pare a fi în întregime privată. Nu deţin
documente autentice în privinţa surselor de finanţare, dar cunoştinţele mele de la
Montauk mi-au spus că banii proveneau „prin bunăvoinţa” naziştilor.

În 1944, un tren militar american trecea printr-un tunel francez transportând aur
nazist în valoare de 10 miliarde de dolari. Trenul a fost dinamitat în vreme ce se
afla în tunel. În tren se aflau şi 51 de militari americani. Generalul George Patton
se afla în Europa la acel moment şi a investigat tragicul incident, dar nu înţelegea
cum a fost posibil ca un tren ce aparţinea trupelor americane să fie dinamitat în
vreme ce se afla pe teritoriul de vest al Aliaţilor. Soarta celor 10 miliarde de dolari
a rămas, de asemenea, învăluită în mister, iar eforturile lui Patton au fost blocate.

Mi s-a spus că acest aur a ajuns, în final, la Montauk. Erau 10 miliarde de dolari în
aur, calculate la 20 de dolari uncia. Acea cantitate de aur valorează astăzi 200 de
miliarde de dolari. Suma a fost folosită pentru finanţarea deschiderii proiectului şi
pentru susţinerea cercetărilor în anii ce au urmat. După ce au fost cheltuiţi, se
presupune că proiectul a fost finanţat de către abominabila familie Krupp[8], care
deţinea controlul corporaţiei ITT.

Spre sfârşitul anilor 1970-1971, Baza Militară a Forţelor Aeriene de la Montauk,

Batalionul Radar 0773, a fost redeschisă. Trebuia desemnat personalul, instalat
echipamentul şi pregătită întreaga bază de cercetare.

Au fost puse la punct cele mai stricte măsuri de securitate, o parte din ele pe deplin
întemeiate. Deşi era implicată şi tehnologia secretă stealth, nu era un secret faptul
că aparatul de zbor stealth (invizibil detecţiei radar) a fost proiectat cu un înveliş
care absorbea undele instalaţiilor radar. Anumite aspecte ale tehnologiei, numite
29
„recipient electromagnetic”, precum şi modul în care ea era activată au rămas însă
strict secrete. Nu vom descrie şi nici nu vom discuta aici despre aceste aspecte,
căci ele reprezintă un secret miliar care priveşte securitatea Statelor Unite. În
această carte intenţionăm să dezvăluim un proiect care nici măcar nu trebuia să fi
fost vreodată conceput. Neavând vreun scop militar sau de îmbunătăţire a apărării
naţionale pe care să se focalizeze, proiectul a fost conceput pentru controlul minţii
colective a maselor, şi aceasta în ciuda interzicerii sale de către Congres.

Staff-ul era un amestec de militari, angajaţi ai guvernului şi, de asemenea, personal

ce provenea de la diferite corporaţii. Eu am fost unul din ultima categorie
menţionată şi am fost cooptat în proiect în anul 1973. În cadrul proiectului erau
implicaţi şi un număr de tehnicieni ai Forţelor Aeriene care lucraseră la radarul
Sage în anii ’60. Forţele Aeriene i-au repartizat la Montauk, deşi această bază mili-
tară era trecută în documente ca fiind abandonată. Tehnicienii au menţionat
grupului Phoenix că ei puteau schimba starea generală a bazei modificând
frecvenţa şi durata de pulsaţie a radarului. Observaseră acest efect ca o curiozitate
profesională după ani de zile de lucru cu radarul.

Era o surpriză pentru specialiştii Phoenix şi ei au considerat acest fapt deosebit de

interesant. Schimbând rata pulsaţiei şi lăţimea de bandă sau de undă a pulsului, ei
puteau modifica modul general în care fiinţele umane gândeau; era exact ceea ce ei
căutau. Această nouă informaţie a condus la ceea ce eu numesc acum
experimentele „cuptor cu microunde”. Au luat reflectorul (care seamănă foarte
mult cu o coajă de banană şi care se poate vedea de la distanţă dacă vă aflaţi la
Montauk Point) şi l-au rotit spre vest, orientându-l către în jos pentru a-l focaliza
pe una din clădiri, unde ei credeau că este un loc sigur.

Înăuntrul clădirii, într-o cameră ecranată, au montat un scaun. La început aşezau pe

cineva pe scaun – această persoană era de obicei Duncan Cameron. Apoi
deschideau şi închideau uşa camerei, încercând să determine nivelul energiei UHF
(frecvenţă ultra înaltă – microunde) care intra în cameră. Toate acestea se realizau
atâta timp cât antena era focalizată într-un punct din faţa clădirii. În acelaşi timp,
transmiţătorul emitea gigawati de energie electrică.

Au făcut experimente programând transmiţătorul la lăţimi diferite de puls şi la

diferite rate ale acestuia, utilizând diverse frecvenţe. Au încercat tot ce le trecea
prin minte, efectuând simple experimente empirice. Doreau să vadă ce se poate
petrece cu persoana aflată pe scaun când era „bombardată” cu frecvenţe „x”,
impulsuri etc. Au observat că anumite schimbări făceau ca persoana respectivă să
plângă, să râdă, să doarmă, să se emoţioneze etc. Erau zvonuri că, ori de câte ori

30
radarul Sage intra în funcţiune, starea generală a întregii baze militare se schimba.
Aceste observaţii erau foarte interesante pentru cei care supravegheau desfăşurarea
proiectului, pentru că ei erau în primul rând interesaţi de studiul factorului uman.

Doreau să vadă cum puteau controla şi modifica undele cerebrale. Aceasta se făcea
schimbând frecvenţa pulsului şi amplitudinea sa în corespondenţă cu diferite
funcţii biologice. În acest mod puteau fi controlate gândurile unei persoane.
Folosind frecvenţa radio de 425-450 MHz, ei aveau practic o fereastră deschisă
către mintea umană. Următorul pas era să descopere ce se afla in interiorul ei.

Deşi uşa camerei ecranate era închisă aproape continuu, ea nu izola perfect
încăperea. Subiecţii erau expuşi unui câmp electromagnetic puternic pentru a le
influenţa undele cerebrale, însă suficient de redus pentru a nu le cauza afecţiuni de
natură biologică. Totuşi, dacă expunerile se desfăşurau în mai multe zile
consecutiv pe aceiaşi subiecţi, ele aveau efecte distrugătoare asupra lor.

De pildă, Duncan a suferit serioase perturbări la nivel cerebral şi de ţesut, ca

rezultat al expunerilor la 100 KW de unde RF (Frecvenţă Radio) de la o distanţă de
100 metri.

Undele radio aproape i-au „copt” plămânii şi creierul. Peste tot în corpul său unde
exista o modificare de densitate, se creau zone de căldură sau energie datorită
concentraţiei microundelor. Medicul care l-a consultat pe Duncan a făcut unele
comentarii despre starea neobişnuită a ţesutului plămânilor săi. Nu mai văzuse
nimic asemănător. Un alt doctor care l-a consultat a mărturisit că mai văzuse aşa
ceva o singură dată, când cineva ajunsese accidental în faţa unei puternice raze
radar.

Analizele anterioare şi cele de după 1986 au indicat faptul că creierul lui Duncan
era, din punct de vedere medical, „mort”. Iniţial rugasem câţiva mediumi să îl
„examineze” pe Duncan. Ei susţinuseră, de asemenea, că are creierul „mort”. Mai
ştiam că exista posibilitatea injectării unei anumite substanţe în creier, după care se
putea face o radiografie sau o scanare care putea revela ce zone din creier mai erau
oxigenate. Indivizii cu creierul „mort” suferă datorită neoxigenării creierului. Dacă
mediumii determinaseră corect, aceasta însemna că creierul lui Duncan nu mai
folosea suficient oxigen.

Am vorbit cu un neurolog cu care eram în relaţii de prietenie şi a confirmat că, în

mod cert, este posibil ca indivizii cu creierul mort să continue să trăiască. El a citat
unele experimente efectuate post-mortem pe subiecţi umani în Anglia şi în SUA,

31
ale căror creiere s-a constatat că erau acoperite de un înveliş neobişnuit, de
aproximativ 1 mm grosime.

Mai interesant totuşi era un alt caz pe care-l întâlnise în urmă cu 10 ani. A luat
câteva radiografii ale unei persoane normale şi mi-a arătat zonele roşii. Mi-a arătat
şi unele zone albastre, dar acestea nu aveau nevoie de mult oxigen. Apoi mi-a
arătat o altă radiografie unde întregul creier era albastru. Aceasta însemna că
persoana respectivă trăia precum un om perfect normal, cu excepţia unor pierderi
de memorie datorate situaţiei respective. Era în mod clar o persoană cu creierul
„mort”, iar acesta folosea suficient oxigen cât să nu putrezească. Am observat
colţul radiografiei şi am fost surprins să văd scris pe ea numele lui Duncan.

I-am cerut doctorului o explicaţie, dar nu era foarte sigur. Nu putea oferi decât o
concluzie teoretică bazată pe capacităţile sufletului. El a spus că profesia sa
recunoştea existenţa fenomenelor legate de suflet, dar nu le putea înţelege.

În acest punct înţelegeam că singurul motiv pentru care Duncan mai este încă în
viaţă se datorează unei aptitudini puternice a psihicului său. Astfel, partea psihică
(sufletească) a minţii a preluat partea fizică a minţii, întreţinând corpul fizic.
Tulpina creierului său este vie; coloana sa vertebrală este sănătoasă; corpul său
fizic este în viaţă, dar partea superioară a creierului său este, practic vorbind,
moartă. Energia psihicului (sufletului) său întreţine corpul cu ajutorul tulpinii
creierului.

Duncan nu era singura persoană afectată. Nu ştim exact câte persoane au fost
implicate, dar oricum numărul acestora a fost foarte mare.

Prin 1972 sau 1973 ei au înţeles în sfârşit că tehnologia stealth nu avea nimic de-a
face cu radiaţiile ce produc arderi. Una dintre acele teorii era că radiaţiile care nu
produc arderi erau emise, de fapt, prin reflector şi se îndreptau în direcţia opusă
punctului de focalizare a antenei.

Au încercat această teorie şi au întors antena cu 180 de grade. Au ţintit razele

distrugătoare spre cer, iar spre subiecţii din cameră se emiteau radiaţii
nedistrugătoare. Apoi au descoperit că aceste radiaţii aveau aceleaşi efecte de
modificare a stărilor, dacă nu chiar mai intense ca celelalte, iar aceasta se petrecea
fără să mai producă vreun rău subiecţilor. Din nefericire, era deja prea târziu pentru
persoanele pe care s-au făcut experimentele anterioare.

În această fază a proiectului, ei erau interesaţi de monitorizarea oamenilor şi de

modificarea gândurilor sau a stărilor lor psihice. Nu conta în mod deosebit cum
32
induceau aceste modificări de stare, ci mai ales circumstanţele în care se
produceau. Au fost invitaţi soldaţi din diferite unităţi militare pentru a-şi petrece
acolo sfârşiturile de săptămână. Din punctul de vedere al militarilor, era vorba de o
excursie gratuită într-o locaţie frumoasă. În exteriorul bazei exista o sală de
gimnastică bine dotată şi o sală de bowling cu cazare şi hrană excelente. Ceea ce
era însă necunoscut militarilor care veneau astfel în week-end, era că ei deveniseră
astfel cobai pentru experimentele de control al minţii. Totuşi, aceştia nu erau
singurii cobai. S-au întreprins experimente şi pe civilii din oraşe precum Long
Island, New Jersey, New York şi Connecticut, doar pentru a vedea cât de departe
se putea ajunge cu diferitele tipuri de metode. Totuşi, cele mai multe experimente
s-au realizat pe soldaţii aflaţi în vacanţă.

Se monitorizau diferite tipuri de impulsuri, încercând orice frecvenţă, iar apoi

observau şi etichetau diferitele efecte. Erau experimente pur şi simplu empirice şi
astfel s-a acumulat o importantă bază de date. După ce au obţinut suficiente
informaţii, au început să înţeleagă treptat semnificaţia efectelor diferitelor funcţii.

Tot în timpul acestei perioade au experimentat şi schimbarea bruscă de frecvenţe.

Aceasta consta din schimbarea instantanee şi aleatoare a frecvenţei pe una din cele
cinci frecvenţe diferite pe care era programat transmiţătorul. Această fază a
proiectului a devenit mai târziu foarte importantă, căci reprezenta un element cheie
pentru obţinerea curbării timpului.

Au descoperit că salturile foarte rapide de la o frecvenţă la alta făceau modulaţiile

mai active din punct de vedere psihic. A fost dezvoltată atunci o bază de date care
înregistra momentele de schimbare a frecvenţei (adică momentele când o persoană
trecea de la o frecvenţă la alta), modulaţia impulsurilor, rata la care impulsurile
erau modulate, lăţimea impulsurilor şi tensiunea de ieşire. Schimbarea bruscă a
frecvenţei a fost apoi cuplată cu efectele sale de feed-back. Baza de date era foarte
mare şi acoperea un larg spectru de cauze şi efecte.

După intense experimentări, au realizat un panou de control cu care puteau

programa diferite modulaţii şi sincronizări ale impulsurilor, astfel încât transmisia
generată urma să „semene” gânduri-tipar într-un individ. Aceasta însemna că
puteau seta această pulsaţie pentru orice doreau şi apoi aşteptau să se producă
efectul scontat.

Toate acestea au fost realizate în trei sau patru ani de cercetări. Transmiţătorul era
acum operaţional la întreaga sa capacitate şi pregătit pentru emisii programate.
Puteau fi lansate programe care puneau transmiţătorul să treacă prin toate fazele

33
sale. Programele erau create pentru a putea schimba dispoziţiile oamenilor,
inducându-le stări de tulburare şi, de asemenea, pentru amplificarea ratei de
infracţionalitate. Chiar şi animalele din vecinătate erau programate să facă lucruri
ciudate.

Cercetătorii puteau chiar crea programe prin care să se focalizeze asupra unei
maşini, oprindu-i toate funcţiunile electrice. Nu ştiu care erau modulaţiile
sistemului în acele momente, dar am înţeles că ei descoperiseră aceasta accidental.

Într-o zi, unele vehicule militare executau patrulări în jurul bazei. Brusc, acestea s-
au oprit, nemaifiind pentru moment funcţionale. A urmat o investigaţie pentru a
descoperi ce se petrecea cu transmiţătorul în acele clipe şi astfel a fost dezvoltat un
alt program. La început, programul putea doar să facă lumina farurilor maşinilor să
scadă în intensitate. Ulterior a fost îmbunătăţit şi curând putea opri toate funcţiile
electrice de la orice autovehicul.

Câţiva ani de cercetări şi acumulări de informaţii au condus, în final, la obţinerea

unui dispozitiv pentru controlul minţii. Următorul obiectiv era crearea unei
tehnologii de precizie în această direcţie. Pentru atingerea acestui ţel s-au obţinut
ajutoare din surse foarte oculte.

AMPLITRON

Amplificator UHF. amplitronul servea drept amplificator final al transmiţătorului

înainte ca programele să fie emise prin antenă. Un tub foarte mare, cântărea 150 kg
şi 90 cm în dimensiunile sale cele mai mari.

TIRATRON

Acesta este unul din cei patru tiratroni de impulsuri care au fost folosiţi pentru a
acţiona tubul de la ieşire. Tiratronii reglau sursa care inducea „agilitatea de
frecvenţă”, alimentând tubul final cu impulsuri prin intermediul transformatorului
de impulsuri. Curbarea şi controlarea axelor temporale au devenit posibile prin
„agilitatea de frecvenţă”.
10

SCAUNUL MONTAUK

34
În anii ’50, corporaţia ITT dezvoltase foarte mult tehnologia senzorilor, încât
aceasta putea permite cu uşurinţă afişarea pe un monitor a tot ceea ce o persoană
gândea. La modul esenţial vorbind, aceasta era o maşină pentru „citit” mintea, care
opera pe principiul preluării funcţiilor de natură electromagnetică ale fiinţei umane
şi traducerea lor într-o formă inteligibilă. Era un mecanism aparent simplu, ce
consta dintr-un scaun pe care se aşeza o persoană. Bobinele care serveau drept
senzori erau plasate în jurul scaunului. Mai existau trei receptoare, şase canale şi
un computer Cray 1 care urma să afişeze pe un monitor care erau gândurile acelei
persoane.

Modul în care a fost concepută această tehnologie este încă un mister. S-a sugerat
că cercetările au fost sprijinite de Sirieni, o rasă extraterestră care provine din
sistemul solar numit Sirius. Această teorie susţine că extratereştrii au oferit ideile
de bază, iar oamenii au continuat din acel punct.

Astfel, au fost aranjate trei seturi de bobine într-o piramidă care cuprindea scaunul
respectiv. Mai exista o bobină în zona de vârf a piramidei, care era legată în paralel
cu bobinele de la baza ei. Persoana era aşezată în interiorul câmpului format de
bobine. Cele trei seturi de bobine erau conectate la trei receptoare radio diferite
(Hammerland Super ProP 600′s) şi la şase ieşiri. Un detector de lungime de bandă
independent, care avea un sistem de referinţă variabil, furniza şase ieşiri de la cele
trei receptoare. Trei dintre ele erau pe partea lungimii de bandă dedesubtul undei
purtătoare, iar celelalte trei se aflau pe partea lungimii de bandă deasupra undei
purtătoare. Acest dispozitiv ridică însă o întrebare foarte importantă. Dacă
respectivul ansamblu electronic „citea” gândurile, ce utiliza unda purtătoare pentru
a realiza aceasta?

Cu ajutorul unui oscilator, detectorii din receptoare erau capabili să fixeze pe loc
un semnal eteric care era preluat iniţial de bobine. Nu exista, de fapt, o undă
purtătoare aşa cum în mod normal o cunoaştem noi. Detectorii se fixau asupra
vârfului de semnal care era iniţial preluat de bobinele din cele trei seturi de
frecvenţe pe care erau acordate receptoarele.

În această fază, echipa de cercetare a reuşit să detecteze semnale care reprezentau

funcţii comparabile cu cele ale minţii umane. Semnale solide care semănau cu
gândurile unei persoane proveneau, de fapt, din receptoare. Acest dispozitiv citea
aura umană, care este un cuvânt cu care mediumii şi metafizicienii obişnuiesc să
descrie câmpul electromagnetic ce înconjoară corpul uman. În acelaşi mod în care
vorbirea umană este propagată prin unde radio, acest dispozitiv propaga gândurile
(care teoretic se manifestă în aură).

35
Cele şase canale de ieşire de la receptoare erau conectate la un convertor digital
(transformând semnalul în limbaj de calculator) şi apoi erau interconectate la un
calculator. Un computer Cray 1 era folosit pentru decodificarea semnalului
interceptat de receptoare. După multe cercetări s-a ajuns în situaţia în care
computerul putea lista chiar un întreg dialog mental. Acesta era „dialogul” curent
al subiectului care gândea.

După şi mai multe eforturi, s-a ajuns la performanţa în care subiectul vizualiza
ceva şi pe monitorul calculatorului apărea o imagine. Îmbunătăţirile tehnologiei au
făcut posibilă reprezentarea în 3D a aspectelor auditive/vizuale (ale gândurilor
subiectului), ce apăreau pe monitorul calculatorului şi puteau astfel să fie listate.

Când cei de la Montauk au aflat despre acest dispozitiv performant de citire, li s-a
părut cu adevărat o realizare excepţională. Doreau să transforme dispozitivul de
citire într-un transmiţător. Astfel, se puteau elimina riscurile în cazul oamenilor
care efectuau experimente de invizibilitate sau de călătorii în timp. Teoria era că o
persoană aflată pe scaun transmitea echipajului (precum în Experimentul
Philadelphia) o realitate alternativă. Când nava devenea invizibilă, echipajul era
atunci în sincronizare cu realitatea alternativă şi astfel membrii lui nu ajungeau să
fie dezorientaţi şi rătăciţi în timp şi spaţiu.

În această etapă, s-a procurat un scaun la care ne vom referi acum ca fiind faimosul
„Scaun Montauk”. Acest scaun a fost conectat la instalaţiile de bobine construite la
ITT. Calculatorul Cray 1, care era folosit pentru decodificarea transmisiilor ce erau
generate de persoana care se afla pe scaun, era interconectat cu un computer IBM
360. Acesta se afla, la rândul său, în legătură cu transmiţătorul Montauk.

Computerul IBM 360 era necesar pentru a controla modulaţia transmiţătorului,

astfel ca acesta să poată schimba brusc frecvenţele de-a lungul întregii lungimi de
bandă.

Îmi amintesc că în această etapă Al Bielek a preluat un rol cheie în cadrul

„Proiectului Montauk”. Al este unul din autorii cărţii „Experimentul Philadelphia
şi alte Conspiraţii OZN”. El îşi aminteşte de implicarea sa în „Proiectul Rainbow”.
Iniţial fusese adus la proiect pentru a explica ce se petrecea din punct de vedere
metafizic o dată cu utilizarea transmiţătorului asupra fiinţelor umane. El nu fusese
ales doar pentru că avea experienţă în inginerie, ci mai ales pentru că era dotat cu o
anumită sensibilitate mediumică având, de asemenea, vaste cunoştinţe pe teme
ezoterice. Acum devenise treaba lui Al de a interconecta computerul Cray 1 cu
IBM 360. Computerul Cray 1 furniza tone de informaţii. Ei nu ştiau ce să facă cu

36
ele şi aveau nevoie de o persoană expertă în metafizică pentru a le prelucra în mod
corect. Trebuia ca ei să convertească datele furnizate de computerul Cray 1, pentru
a se sincroniza cu modulaţia de impulsuri dorită de calculator. IBM 360 realiza
această funcţie şi era utilizat ca traducător şi bancă de date pentru ceea ce genera
computerul Cray 1.

Transmiţătorul avea un computer de modulaţie care era alimentat digital pe codul

tipic de 32 octeţi pe care IBM 360 îl producea. Computerul de modulaţie şi
transmiţătorul erau, de asemenea, sincronizate corespunzător. IBM 360 „spunea”
calculatorului de modulaţie cum să moduleze transmiţătorul. Aveam acum un
sistem în care se puteau introduce date în codul tipic de 32 octeţi, iar apoi trans-
miţătorul emitea, la rândul lui, ceva precis. Persoana din scaun trimitea diferite
semnale receptoarelor care transmiteau informaţiile către computerul Cray 1, care
„spunea” ce gândea subiectul. Aceste informaţii transmise de Cray 1 urmau să fie
preluate şi transformate pentru ca IBM 360 să recodifice forma-gând iniţial
transmisă. A durat în jur de un an pentru a interconecta cu succes calculatoarele.

Eu am fost cooptat la proiect în această fază pentru a lucra cu frecvenţele radio şi

cu transmiţătorul. Deşi se reuşise într-o oarecare măsură să se conecteze între ele
calculatoarele, mai existau încă mari probleme cu feed-backul de la transmiţător la
scaun. Soluţia în acest caz era mutarea scaunului la centrul ITT din Southampton,
Long Island. Pe scaun, la Southampton se afla un medium care se raporta prin
calculator la transmiţătorul de la Montauk (fiind un releu via calculator spre
transmiţător).

Mediumul emitea gânduri, iar Cray 1 le decodifica. Informaţia obţinută era astfel
trimisă printr-o conexiune radio de 32 octeţi la Montauk, unde era preluată de com-
puterul IBM 360. Apoi, IBM 360 emitea informaţia prin transmiţător şi astfel se
putea construi la Montauk o formă-gând din ceea ce mediumul gândea la
Southampton. În esenţă, dispozitivul era un amplificator mental. A mai trecut încă
un an de cercetări până să se reuşească obţinerea unui semnal inteligibil (bazat pe
ceea ce mediumul gândea la Southampton) care era trimis la Montauk şi apoi era
emis prin transmiţător. Primul lor obiectiv era să obţină o percepţie fidelă a
gândurilor (ce proveneau de la persoana aşezată pe scaun) prin transmiţătorul
Montauk şi apoi emisia acestor gânduri prin intermediul antenei. În afară de
Duncan mai erau şi alţi mediumi. Aceştia ajutau la îmbunătăţirea programelor pe
calculator. În cele din urmă, redarea formelor-gând devenise clară. Mediumul din
Southampton se putea concentra asupra unui anumit lucru, iar transmiţătorul de la
Montauk transmitea foarte clar reprezentarea a ceea ce mediumul gândea.

37
Aceasta a fost prima fază în care transmiţătorul de la Montauk lucra cu o înaltă
fidelitate de redare a gândurilor.

Pe la începutul anului ’75, îmi amintesc că au descoperit o altă problemă. Dacă

apărea vreo discontinuitate în curgerea timpului, practic totul se năruia. Cu alte
cuvinte, dacă mediumul de pe scaun proiecta o realitate (în termeni temporali, în
acest caz) care nu avea de-a face cu realitatea noastră (cum ar fi, de exemplu,
curgerea timpului în realitatea noastră), el provoca astfel întreruperea conexiunii
dintre Southampton şi Montauk. Orice discontinuitate în continuumul spaţio-
temporal dintre cele două oraşe cauza întreruperea transmisiei formei-gând. Pentru
a înţelege o discontinuitate a timpului, imaginaţi-vă timpul precum o pulsaţie sau
un flux continuu. Pulsaţia de bază a timpului interacţionează şi îşi schimbă forma
în conformitate cu alte fluxuri energetice sau fenomene. Când aceste pulsaţii
centrale care compun timpul sunt perturbate (datorită unei modificări în realitate
sau datorită altor fenomene), direcţia, viteza sau curgerea timpului sunt şi ele
modificate. Acest proces este cunoscut ca fiind o discontinuitate a timpului.
Teoretic, aceste discontinuităţi apar din când în când dar, din moment ce noi
suntem centraţi în realitatea noastră, nu observăm cu adevărat o discontinuitate
temporală. Fenomenul deja vu ar putea fi un bun exemplu al unei astfel de
discontinuităţi în structura timpului.

Având scaunul la Southampton, experimentele de control al minţii nu funcţionau

întotdeauna. Aceste disfuncţionalităţi erau atribuite discontinuităţilor din structura
timpului. Se mai ştia că, în cazul în care transmiţătorul era alimentat cu o mare
cantitate de energie electrică în timpul unei discontinuităţi a timpului, efectele
puteau fi dezastruoase.

Acum devenise imperativ necesară reinstalarea scaunului la Montauk. Mai întâi au

ecranat foarte bine scaunul, astfel încât câmpul electromagnetic de la Montauk să
nu-l afecteze. Dar teoria nu a funcţionat şi au hotărât să pună scaunul într-o zonă
moartă din punct de vedere electromagnetic. Au ales cea mai bună zonă disponibilă
care corespundea necesităţilor, dar nici această tentativă nu a fost încununată de
succes.

Experimentele au continuat până la jumătatea lui ’75, dar au întâmpinat dificultăţi

până când au consultat prototipul original după care fusese realizat scaunul (care se
presupune că a fost inventat de Sirieni). Acest dispozitiv nu era identic cu cel creat
de ITT. Avea un mod diferit de construcţie a bobinelor şi în interiorul scaunului
bobinele erau conectate la receptoare din cristal. Acestea erau chiar cristale şi nu
dispozitive electronice obişnuite. După analizarea prototipului, au fost realizate

38
licitaţii secrete pentru construcţia unui nou scaun, în urma cărora corporaţia RCA a
ieşit învingătoare. Nikola Tesla[9] proiectase receptoare pentru RCA în anii ’30.
Activitatea sa din acea perioadă a fost realizată sub numele de „N. Terbo”, care se
era, de fapt, numele de fată al mamei sale. Receptoarele Tesla aveau bobine de o
structură foarte specială. Erau bobine radio normale, dar erau aranjate în tipare
neobişnuite de cuplare. Construcţia scaunului Montauk a fost, de asemenea,
îmbunătăţită prin folosirea bobinelor Helmholtz. Acestea erau plasate în jurul
scaunului şi serveau drept bobine de preluare a semnalului. În electronica clasică,
bobinele Helmholtz se compun din două seturi de bobine. Ele posedă o proprietate
unică, aceea de a se putea sincroniza pentru a crea un câmp constant de energie în
interiorul bobinelor. Au fost folosite trei seturi de bobine (X, Y şi Z), pe care le-au
sincronizat astfel ca, în vreme ce în interiorul bobinelor putea fi menţinută o
energie constantă, în exterior nu se producea absolut nici un efect. Structura
bobinei din receptoare, proiectată de Tesla, era ideală pentru „Proiectul Montauk”.
Nu doar scaunul era plasat într-o structură de bobine, dar chiar şi receptoarele.
Această dispunere ecrana perfect câmpul energetic.

Trebuie acordată atenţie faptului că structura bobinelor de la receptoarele Tesla

mai este cunoscută sub numele de structură de bobine Delta T sau Delta Timp.
Proprietatea de ecranare a unui câmp energetic de către aceste bobine reprezintă o
parte din ceea ce a permis crearea „efectului de recipient” în jurul navei USS
Eldridge din Experimentul Philadelphia. Bobinele Delta T preluau, de fapt, trei axe
de semnal temporal. Fiind mult mai potrivite proiectului, ei au renunţat la
conexiunea prin microunde, care se defecta în timpul unei schimbări de realitate.

Pentru a face scaunul Montauk să funcţioneze fără interferenţe, trebuia ca ei să

reproducă funcţiile receptoarelor de cristal din tehnologia „Siriană”. Structura
bobinelor din receptoarele prototip era structură de bobină Delta T. Receptorul
avea, de asemenea, funcţia Delta T, dar antena nu. Tehnologia creată de ITT avea
funcţia Delta T la antenă, dar nu la receptoare. Versiunea RCA utiliza bobine
standard de tipul Helmholtz pentru preluarea semnalului care putea realiza
conversia Delta T în receptoare. Ei aveau acelaşi sistem de detectare şi de fixare a
oscilaţiilor pe care ITT îl folosise cu computerul Cray 1.

În această fază, buna desfăşurare a proiectului depindea doar de bobine. În

exteriorul structurii bobinelor nu exista senzitivitate. Puteau aşeza scaunul în
spaţiul nefolosit ce se afla între antena de transmisie de pe clădirea transmiţătorului
şi antena magnetică de transmisie aflată la subsol. Aceasta din urmă se afla în baza
subterană a clădirii transmiţătorului, care deja fusese bine ecranată. În următoarea
cameră ei aveau trei receptoare special proiectate şi, de asemenea, alte echipamente

39
folosite pentru a sincroniza toate oscilatoarele locale cu semnalul, în mod
asemănător cu sistemul ITT.

Acum antena, transmiţătorul şi scaunul erau în acelaşi plan temporal. Computerele

erau în propriul lor plan temporal. Nu conta că scaunul se afla la subsol, iar compu-
terele Cray 1 şi IBM 360 în cealaltă clădire (ele trimiteau răspuns înapoi în clădirea
transmiţătorului). Când totul este „digitalizat”, persoana care este implicată nu se
mai află în timp real; este creat astfel un „timp fals”. Computerele puteau fi
localizate oriunde. Clădirea computerelor a fost proiectată pentru găzduirea
acestora. Ea ecrana computerele de câmpul electromagnetic şi de energia
provenind de la antenă pentru a nu fi distruse. Centrul de operaţiuni era ecranat
total cu ciment şi oţel.

În final, ei au creat a doua şi ultima generaţie de scaun Montauk, ce avea acelaşi

rol ca şi primul. Aducea aceleaşi şase canale de informaţie la calculator, dar mai
avea un avantaj în plus: era imun la semnalul antenei. Acum, semnalul de la antenă
nu avea feed-back pentru a cauza interferenţe. Deci totul era pregătit. Au mai trecut
aproximativ 6 luni până spre sfârşitul anului ’75 – începutul lui ’76, în care au fost
efectuate diferite teste pentru potrivirea, ajustarea şi sincronizarea echipamentului,
astfel încât totul să funcţioneze la parametri optimi.

În final au reuşit să pună în funcţiune transmiţătorul, lucru de-a dreptul uluitor.

Ceea ce s-a realizat după aceea, a depăşit orice aşteptări.

DIAGRAMA SCAUNULUI MONTAUK

DIAGRAMA GENERALA A INSTALAŢIEI

11

CREAŢIE DIN ETER

Odată pus în funcţiune transmiţătorul, a mai fost nevoie de aproximativ un an de

zile pentru a rezolva problemele legate de programele de computer pentru ca sis-
temul să poată transmite toate funcţiile psiho-active. Spre sfârşitul anului ’77,
transmiţătorul reproducea formele-gând fără erori şi discontinuităţi şi cu un înalt
grad de acurateţe. În această fază, au folosit toate resursele financiare, fără

40
restricţii. L-au pus pe Duncan Cameron să se concentreze asupra unui obiect solid.
Şi ce credeţi că s-a produs? Obiectul solid pur şi simplu s-a materializat din eter!

Duncan îşi focaliza atenţia asupra unui obiect solid, care mai apoi se materializa
undeva în spaţiul bazei militare. Indiferent de obiectul vizualizat de Duncan,
matricea obiectului era transmisă către transmiţător care inducea suficientă energie
pentru materializarea obiectului vizualizat, care apărea în orice punct din bază la
care Duncan se putea raporta. Cu alte cuvinte, dacă ar fi ţinut un obiect în mâini
sau l-ar fi vizualizat, ar fi apărut la locul dorit. Ei descoperiseră, de fapt, un mod de
a manifesta actul creaţiei direct de la nivelul gândurilor cu ajutorul
transmiţătorului. Orice ar fi gândit Duncan, totul se materializa. De multe ori
obiectul se putea vedea doar într-o formă eterică (precum o fantomă) şi nu într-o
stare solidă. Uneori se materializa sub forma unui obiect real solid, care era într-o
stare stabilă şi care continua să se menţină aşa. În alte situaţii, obiectul se
materializa în stare de agregare solidă, dar nu rămânea în planul fizic decât atâta
vreme cât transmiţătorul era deschis, iar apoi, când acesta era închis, obiectul
dispărea. Informaţiile prezentate de calculator furnizau cu acurateţe ceea ce
Duncan gândea. Ulterior, cercetătorii puteau selecta gândurile care urmau să fie
emise prin transmiţător. Majoritatea acestor gânduri erau emise în apropierea bazei
militare Montauk Air Force, dar erau utilizate şi alte locaţii.

Ceea ce Duncan gândea sub forma unei realităţi subiective era creat ca realitate
obiectivă (în stare solidă sau într-o formă transparentă în funcţie de circumstanţe).
De exemplu, el se putea gândi la o întreagă clădire care se materializa chiar în
interiorul perimetrului bazei militare de la Montauk. Acest tip de experimente
devenise deja o rutină.

Sistemul funcţiona cu un înalt grad de fidelitate. Acum, ei doreau sa vadă ce

întrebuinţare practică îi puteau da în folosul lor. Primul experiment a fost numit
„The Seeing Eye” – Ochiul Văzător. Având o buclă din părul unei persoane sau
alte obiecte care au aparţinut acelei persoane, Duncan se putea concentra asupra ei
şi era capabil să vadă ca şi cum privea prin ochii ei, să audă prin urechile sale şi să
simtă prin corpul ei.

Efectiv, el putea „vedea” astfel prin alţi oameni, oriunde pe planetă. Experimentele
se realizau continuu şi aveau o mare varietate, dar nu ştiu cât de profundă era
implicarea lor. Era într-adevăr incredibil că o asemenea acţiune a putut fi realizată
de oameni. De fapt, totul devenise mai mult sinistru decât incredibil, pentru că ei
erau foarte interesaţi să controleze modul de gândire al oamenilor. Următorul pas a
fost să vadă dacă puteau induce gânduri în mintea altei persoane. De exemplu, îl

41
trimiteau pe Duncan să se întâlnească cu un anumit individ. După întâlnire şi fără
ştirea respectivei persoane, Duncan se concentra asupra ei. În 99% din situaţii,
subiectul avea apoi gânduri similare cu cele ale lui Duncan. Fiind capabil să
pătrundă foarte profund în mintea altei persoane, Duncan o putea astfel controla şi
îi era uşor să o facă să acţioneze cum dorea el. Acest factor de control se producea
la un nivel mai profund decât hipnoza obişnuită.

Cu ajutorul lui Duncan, a echipamentului şi a transmiţătorului Montauk, oamenii

de ştiinţă puteau efectiv încărca informaţii, programe sau comenzi în minţea unui
individ. Gândurile lui Duncan deveneau gândurile respectivului individ. Folosind
acest procedeu şi tehnologia lui aferentă, oricine putea fi programat să facă ceea ce
în mod normal nu făcea. Iată, deci, începutul experimentelor de control al minţii
din cadrul „Proiectului Montauk”.

Această linie de cercetare a continuat până în anul 1979. Au urmat multe alte
experimente celui descris mai sus. Unele erau foarte interesante, dar altele aveau
consecinţe oribile. În ţinta lor intrau indivizi, mase de oameni, animale, locuri şi
tehnologie. Se puteau orienta, practic, spre orice. De exemplu, un televizor putea fi
făcut cu uşurinţă să se deregleze. Puteau opri imaginea sau chiar să-l închidă de tot.
Mişcau obiecte ca în fenomenele de telekinezie şi devastau astfel camere întregi.

Într-un caz anume, Duncan s-a concentrat pentru a sparge un geam. A fost generată
suficienţă forţă încât a sfărâmat un geam dintr-un oraş din apropiere de Montauk.
Animalele puteau fi omorâte de la distanţă, iar oamenii puţeau fi influenţaţi să
declanşeze valuri de infracţiuni.

Trebuie să înţelegeţi că în momentele în care Duncan realiza aceste experimente

era într-o stare alterată de conştiinţă. Fusese special pregătit de către CIA sau NSA.
În orice caz, mintea sa conştientă era mai mereu redirecţionată prin intermediul
stării de orgasm sexual. Astfel, ceea ce noi am putea numi mintea inferioară, ieşea
atunci la suprafaţă. Duncan, persoana, era transferat într-o transă orgasmică.
Mintea sa inferioară (mai bine zis, subconştientul), fiind la dispoziţia cercetătorilor,
devenise foarte sugestibilă şi era astfel foarte uşor controlabilă.

Pentru acest tip de „programare” mentală, informaţiile puteau fi implementate prin

orice simţ al corpului. Duncan era apoi direcţionat spre a-şi concentra mintea
inferioară asupra informaţiilor care erau transmise în acest mod. De exemplu, o
dată ce mintea lui inferioară ieşea la suprafaţă şi i se spunea să se concentreze
asupra unui anumit obiect, el se focaliza în acea direcţie cu toată forţa. Întreaga sa

42
minte se focaliza asupra unui singur obiect, în vreme ce corpul său intra într-o stare
de suspendare temporară a funcţiilor vitale.

Mintea inferioară era atunci curăţată de programările anterioare, putând fi introdus

orice altceva. Cuvinte rostite sau scrise, filme, muzică sau orice era considerat
necesar era folosit pentru a pune mintea inferioară în mişcare.

Aceste tehnici reprezentau cheia pentru a obţine forme-gânduri clare de la

transmiţător care ori afectau mintea altei persoane, ori materializau diferite obiecte
din eter.

În preajma anului 1978, tehnicile de control al minţii erau în întregime dezvoltate

şi îndosariate. Au fost înregistrate casete corespunzătoare şi distribuite diferitelor
agenţii pentru a fi transpuse în aplicaţii practice.

12

DISCONTINUITATEA TIMPULUI

Experimentele au continuat în anul 1979, când s-a putut observa un fenomen

extrem de straniu. Pe măsură ce gândurile lui Duncan erau proiectate prin
transmiţător, la un moment dat ele se opreau brusc. Aspectul era destul de frustrant
şi dădea impresia unei defecţiuni. Mai apoi, însă, s-a observat că în realitate
gândurile lui Duncan nu încetau. Ele existau, dar în afara fluxului normal de timp!
De exemplu, el se concentra asupra unui lucru la orele 20:00 şi manifestarea sa
obiectivă avea loc la miezul nopţii sau la orele 6:00 dimineaţa. La orice s-ar fi
gândit, materializarea respectivului obiect nu se producea în acelaşi timp.

Se părea astfel că oamenii de ştiinţă de la Montauk puteau folosi capacităţile

mediumice ale lui Duncan pentru a curba timpul! Au început să cerceteze acest
fenomen cu multă nerăbdare. Cam în aceeaşi perioadă, ni s-a cerut tuturor să
participăm la ceea ce era cunoscut sub numele de „Conferinţe Sigma”, care aveau
loc în apropiere de Olympia, Washington. Aceste conferinţe aveau drept subiect
funcţiile timpului, iar noi eram acolo să obţinem o mai bună înţelegere asupra
mecanismelor timpului. Ni se spunea că trebuie să optimizăm utilizarea
transmiţătorului pentru manipularea timpului.

Am aflat că echipamentul pe care îl foloseam era suficient de puternic pentru a

curba timpul, dar totuşi încă nu eram capabili să realizăm aceasta.

43
Antenele folosite de noi produceau ceea ce ar putea fi numit un efect secundar de
„discontinuitate a timpului”. Acest efect secundar de modificare a fluxului
temporal demonstra totuşi că echipamentul de bază era suficient pentru aceasta.
Dar chiar şi aşa, noi am cerut o antenă care era mult mai eficientă în operarea de
modificări temporale.

După ce am participat la mai multe conferinţe şi am discutat cu mai multe

persoane, grupul nostru de cercetare a remarcat că frecvenţa radio pe care o
foloseam nu era cea mai potrivită pentru scopul nostru. Trebuiau operate anumite
schimbări, cum ar fi, de pildă, modificarea ratei impulsurilor din bobine. Am mai
studiat geometria piramidală şi modul de utilizare a acesteia pentru a curba câmpul
temporal. Suplimentar, a trebuit să învăţăm mai multe despre ceea ce este cunoscut
sub numele de funcţii temporale Delta (adică, funcţiile de schimbare a timpului).

Cheia înţelegerii noastre a fost o sugestie de a utiliza un anumit tip de antenă pe

care o voi numi antenă Orion Delta T. Această denumire conţine şi cuvântul Orion,
deoarece au existat multe zvonuri că proiectul acestei antene fusese primit de
oamenii noştri de ştiinţă de la extratereştrii din constelaţia Orion (acesta este un alt
grup de extratereştri decât cei din sistemul Sirius, ale căror cunoştinţe se presupune
că au fost folosite pentru construcţia scaunului Montauk). Conform zvonului, cei
din constelaţia Orion ştiau că suntem aproape de îndeplinirea cu succes a sarcinii
noastre şi doreau să ne ajute.

Antena Orion Delta T era o antenă în formă de octaedru şi fusese plasată la subsol.
Măsura cam 30 până la 50 de metri de la un punct la altul. Au fost făcute excavări
de aproape 100 m pentru a găzdui antena sub transmiţător.

Scaunul Montauk a fost plasat sub transmiţător şi deasupra antenei Delta T, pentru
a sincroniza antena RF de la suprafaţă cu antena din subteran, astfel încât scaunul
să se afle într-un punct neutru între ele. Astfel, scaunul era complet ferit de orice
interferenţă.

Antena de transmisie Delta T era alimentată cu energie din trei surse. Energia de la
două din cele trei surse provenea de la modulatoarele de impulsuri ale celor două
transmiţătoare şi era trimisă în bobinele X şi Y ale antenei Delta T (acelaşi impuls
care furniza energie electrică către amplitron furniza, de asemenea, energie către
antena Delta T care se afla sub pământ). A treia axă era axa Z. Aceasta fusese
plasată în jurul perimetrului antenei şi provenea de la o sursă de zgomot alb[10],
(explicaţie în subsol) care era obţinut de la un amplificator audio de 250 KW.

44
Zgomotul alb punea în rezonanţă întregul transmiţător, însă mai multe elemente în
această privinţă vor fi descrise pe parcursul capitolelor următoare.

Antena omnidirecţională ce era localizată la suprafaţă, pe clădirea transmiţătorului,

a fost acordată pe frecvenţa radio respectivă. În plus, componenta non-hertziană
(care este de natură eterică) a frecvenţei radio ajungea în subteran şi se interconecta
cu câmpul magnetic generat sub pământ. Când frecvenţele erau însumate în această
manieră, rezultau mari distorsiuni şi perturbări ale timpului.

Tehnologiile de bază din acest proiect erau identice cu cele folosite în

Experimentul Philadelphia. La bordul lui Eldridge, ei aşezaseră transmiţătoarele
RF pe principalul catarg al navei. Bobinele erau plasate pe punte de jur împrejur şi
erau activate de impulsuri cu o anumită frecvenţă. În esenţă, noi am duplicat
mecanismele folosite în „Proiectul Rainbow”, îmbunătăţindu-le însă în mod con-
siderabil performanţele. Noua tehnologie a făcut ca proiectul să fie mult mai stabil
şi mai uşor de controlat.

Pe lângă antena Delta T, mai sunt două elemente cheie care trebuie înţelese:
momentul zero şi zgomotul alb.

La momentul zero ne-am referit anterior, dar voi oferi explicaţii suplimentare
pentru o mai bună înţelegere a subiectului. În primul rând, momentul zero se află
în afara universului nostru tridimensional. Îl vom considera mai „în vârstă” decât
universul, căci momentul zero exista înainte de apariţia întregii Creaţii. Momentul
zero (sau originea primordială) reprezintă conexiunea noastră fundamentală cu
universul.

Când universul nostru se roteşte, el face aceasta în jurul momentului zero. Dar
universul nostru (adică, universul fizic) nu este singurul care există. Fiecare
univers (fizic sau subtil) are un moment zero. Toate momentele zero ale diferitelor
universuri coincid şi nu se mişcă niciodată; de aceea acest punct este numit
momentul zero.

Următoarea analogie ar putea fi de un real folos. Imaginaţi-vă un carusel care se

roteşte în jurul unei cabine centrale. Omul dinăuntrul cabinei reprezintă momentul
zero. Pe lângă acest carusel, mai sunt şi alte carusele care se rotesc pe diferite
niveluri, dar toate sunt sub controlul aceluiaşi punct central zero, care în această
analogie este reprezentat de omul din cabină.

Prin anii ’20, genialul Nikola Tesla crease deja un generator de referinţă asupra
momentului zero. El consta, practic, dintr-un complex de dispozitive şi rotiţe. Într-
45
un limbaj mai familiar, ne vom referi la acest generator sub numele de „titirez”. El
este un dispozitiv relativ straniu, căci în momentul în care este deschis, se poate
auzi cum „se fixează asupra a ceva”, dar nu mă refer la energia electrică. Mi s-a
spus că se fixează asupra rotaţiei Pământului, care reprezintă o referinţă asupra
momentului zero secundar. Este secundar pentru că rotaţia Pământului se află în
strânsă relaţie cu sistemul solar, care este în acelaşi mod în relaţie cu galaxia şi,
astfel, cu întregul univers. Universul se roteşte în jurul momentului zero.

Toate acestea pot fi şi mai bine înţelese studiind modul în care Tesla a descoperit
curentul alternativ folosindu-se de principiile câmpurilor magnetice rotitoare ale
Pământului. Generatorul momentului zero este într-un anumit grad o extrapolare a
modalităţii descrise anterior; totuşi, acesta nu face doar o referire la mişcarea de
rotaţie a Pământului. Generatorul ia în considerare orbita soarelui, galaxia noastră
şi, în final, centrul întregii noastre realităţi.

Celălalt element cheie ce trebuie înţeles este zgomotul alb, care ar putea fi
considerat drept „adezivul” ce face ca întreaga operaţiune să funcţioneze corect.
Este o operaţiune pur tehnică, pe care o voi descrie sumar.

Transmiţătorul Sage conţinea în jur de 40 sau 50 de oscilatoare, mixere şi

amplificatoare controlate de cristale care generau un semnal pe frecvenţa de 425
MHz. Mai utiliza şi „agilitatea de frecvenţă”, care însemna că putea să treacă
spontan de la o frecvenţă la alta. Împreună cu transmiţătorul, ei aveau ceea ce este
cunoscut sub numele de dispozitiv „COHO” sau „organizator coerent al oscilatoru-
lui”. În mod normal, un „COHO” funcţionează având ca referinţă doar o singură
frecvenţă. Totuşi, transmiţătorul Montauk nu obţinea în acest mod sincronizarea
(sau rezonanţa) care era necesară.

Pentru a obţine această condiţie de rezonanţă, am luat fiecare oscilator disponibil şi

i-am modulat amplitudinea cu ajutorul zgomotului alb. Din moment ce zgomotul
alb este în proporţie de 50% corelat cu totul, el corespunde unei funcţii universale
autocorelate sau autosincronizaţe. Rezultatul a fost că toate componentele eterice
ale oscilatoarelor erau acum corelate una cu cealaltă. Noi nu încercam să corelăm
funcţiile electrice, pentru că acestea nu ne priveau; eram interesaţi doar de funcţiile
eterice, pentru că ele furnizau, de fapt, efectele pe care noi le căutam.

Aveam nevoie, însă, de un punct de reper temporal foarte stabil, care era furnizat
de generatorul de moment zero. Acesta producea două unde de 30 Hz în relaţie cu
momentul zero. Una era conectată la computere şi sincroniza ceasul sau funcţiile
de temporizare. Cealaltă undă modula generatorul de zgomot alb. Ajustând

46
sincronizarea lor ne puteam focaliza asupra oricărui fragment temporal,
monitorizând întreaga operaţiune. Aceasta ne permitea să evidenţiem
corespondenţele zgomotului alb şi să-l relaţionăm cu punctul central al timpului,
unde toate timpurile se intersectează.

Scopul acestui experiment era să facem coerente transmisiile mediumice ale lui
Duncan în relaţie cu timpul. Dr. von Neumann ne-a explicat că transmiţătorul
trebuie să fie corelat temporal, ţinând seama de momentul zero. Generatorul de
referinţă asupra momentului zero servea şi ca „punct martor” înapoi către
Experimentul Philadelphia, iar acesta era un aspect extrem de important. Proiectul
urmărea să deschidă o poartă temporală către USS Eldridge în 1943.

Modificările la echipamente au continuat până în anul 1979, când s-a reuşit

stabilizarea unui sistem coerent de transmisie ce ţinea seama de sincronizarea
temporală. În continuare, urma ca ei să ajusteze şi să modifice echipamentul pentru
a se sincroniza cu Duncan. El demonstrase deja că avea puncte de reper personale
asupra momentului zero când, aparent din întâmplare, avuseseră loc anumite
curbări ale timpului. Aceasta probabil se putea explica mai bine privind experienţa
sa anterioară din timpul Experimentului Philadelphia. Acolo, el sărise de la bordul
lui USS Eldridge şi fusese atras cu forţă într-un vortex temporal. La Montauk,
circumstanţele erau altele, dar se pare că familiarizarea sa cu momentul zero nu-l
părăsise.

Mai erau şi alţi mediumi, dar Duncan era primul pe care îl foloseau; 90% din
timpul când sistemul era deschis, el se afla pe scaun. Dacă era bolnav sau nu se
simţea bine, obişnuiau să aştepte o zi. De fiecare dată când schimbau operatorul,
era necesar să recalibreze şi să reprogrameze calculatoarele şi modulatorul de
impulsuri şi aveau nevoie de două zile întregi pentru a reuşi aceasta. Dacă Duncan
era indisponibil pentru o perioadă de două săptămâni sau mai mult, ei puneau pe
scaun un alt operator, dar nu-mi amintesc decât o singură dată când au făcut
aceasta. A fost aproape un dezastru, pentru că nu acordaseră suficient de mult timp
pentru recalibrarea iniţială. Din acel moment, Duncan a fost singurul care a utilizat
echipamentul. Totuşi, un medium de rezervă trebuia să fie prezent, în caz că i se
petrecea ceva lui Duncan. În preajma lui 1980, reflectorul radarului (care seamănă
cu o uriaşă coajă de banană) ce se afla pe o clădire, nu mai era în funcţiune.
Existau cele două transmiţătoare care alimentau antena omnidirecţională (cea de la
sol), iar modulatoarele de impulsuri alimentau atât această antenă, cât şi bobinele
de la antena Delta T aflată la subsol.

47
De asemenea, scaunul era conectat la computer, fiind acum aşezat într-un punct
neutru, aflat între cele două antene. La acea vreme, sistemul uriaş al computerului
era găzduit de camera de control de lângă turnul radarului. În plus, camera
computerului mai conţinea diverse terminale şi monitoare pentru a înregistra
diferite activităţi din cadrul proiectului.

Duncan deschidea operaţiunile aşezându-se pe scaun şi, din acel moment,

transmiţătorul era pornit. Mai întâi, el urmărea să-şi golească mintea de orice
gânduri parazite. Apoi era direcţionat să se concentreze asupra unei anumite
deschideri în timp, să spunem din 1980 (ce reprezenta atunci momentul prezent)
spre 1990. Atunci, chiar în centrul antenei Delta T apărea un portal temporal (care,
de fapt, era un veritabil vortex sau tunel temporal) – şi astfel te puteai deplasa prin
portal din 1980 în 1990. În portal se producea o deschidere prin care puteai să
priveşti efectiv în timp. Arăta precum un coridor circular, care avea o lumină la
capătul lui. Poarta temporală exista atâta vreme cât Duncan se concentra asupra
anilor 1990 şi 1980.

Cei care au intrat în tunelul temporal mi-au spus că acesta arăta precum o spirală,
asemănătoare cu stilul de reprezentare science-fiction a unui vortex. Când te aflai
în afara tunelului, portalul se vedea ca şi cum ai privi prin spaţiu – de la o
deschidere circulară apărută în spaţiu către o fereastră circulară puţin mai mică la
celălalt capăt. Personal eram considerat prea valoros pentru operaţiunile tehnice
din proiect şi de aceea nu-mi era permis să călătoresc prin portal.

Din 1980 până spre sfârşitul anului 1981, funcţia timpului a fost reglată astfel încât
ea să devină stabilă. La început, portalurile temporale nu erau stabile. O persoană
putea să treacă prin portal ajungând până în 1960, dar când dorea să se întoarcă,
deşi era conectat la timpul real (de pornire), portalul nu mai apărea unde trebuia.
Astfel, te puteai pierde cu uşurinţă în timp şi spaţiu. La început, portalul se
deschidea, dar nu era stabil deoarece mintea lui Duncan nu era stabilă. A fost
nevoit să treacă prin pregătiri intense pentru a face ca portalul să fie stabil. A
trebuit, de asemenea, să focalizăm transmiţătorul mai aproape şi să intensificăm
traducerea formei-gând pentru ca totul să fie în ordine. Petreceam zile în şir
încercând să facem să apară o schimbare temporală aşa cum era prevăzut. Cu toate
acestea, nu era nici o dificultate în crearea unei discontinuităţi în curgerea timpului.
Dificultatea consta în a prevedea care vor fi efectele acestei perturbări temporale.
În sfârşit, spre finalul anului 1981, am aflat cum să ne fixăm asupra discontinuităţii
fluxului temporal, astfel că, în momentul în care era creat un portal, acesta rămânea
stabil. Deşi crearea şi menţinerea unui portal temporal nu se petreceau într-un mod
absolut perfect, comportamentul portalului era totuşi previzibil, stabil şi funcţiona

48
conform planurilor noastre. În esenţă, ceea ce făceau oamenii de ştiinţă era să
folosească vortexul temporal din 1943, 1963, 1983 care se baza pe bioritmul
natural al Pământului, al cărui ciclu este de 20 de ani. Anii 1943, 1963 şi 1983
acţionau precum puncte de ancoră asupra vortexului principal. Subvortexurile sau
vortexurile din experimentele care erau efectuate erau create prin intrarea în
vortexul principal la un punct de ancoră (’43, ’63 sau ’83). La Montauk era folosită
ziua de 12 august 1983.

De exemplu, să presupunem că ei doreau să ajungă în noiembrie 1981. Între luna

noiembrie a anului 1981 şi 12 august 1983 exista un punct de legătură. Plecând din
12 august 1983, ei se puteau îndrepta spre orice moment temporal doreau. Vortexul
funcţiona între 12 august 1943 şi 12

august 1983, pentru că acesta era vortexul principal. Aceasta le-a conferit
stabilitatea de a crea ceea ce numim un vortex deschis-închis. Este numit aşa
pentru că la celălalt capăt nu exista nici un dispozitiv de care să se ancoreze.

Deşi stabilizaseră aspectul temporal al portalurilor, trebuia să se lucreze şi la

aspectul spaţial. Au reuşit să stabilizeze şi acest aspect, astfel că puteau nu doar să
deschidă un portal temporal într-un moment dat, ci chiar şi într-un spaţiu dat.

După ce au reuşit stabilizarea aspectelor temporale şi spaţiale ale portalului, i-au

trimis pe toţi acasă, curăţând întreaga bază cu excepţia câtorva persoane cheie. Eu
am rămas, căci eram operatorul tehnic şi esenţial al proiectului. Şi Duncan a rămas,
căci el era mediumul care punea sistemul în funcţiune. Întregul sistem era acordat
cu el. Au mai fost reţinuţi alţi doi mediumi, în caz că Duncan ar fi murit sau ar fi
fost indisponibil într-un fel sau altul. De asemenea, au rămas directorii de proiect,
dar a plecat personalul militar şi a fost adusă o nouă echipă pentru întreţinerea
bazei.

Securitatea era deja foarte solidă, dar ei o voiau şi mai bună. Nu doreau ca armata
să afle de modul în care se jucau cu timpul, dar toată lumea intuia că acolo se
petrecea ceva straniu. Însă nimeni nu ştia exact ce.

13

CALATORII IN TIMP

49
Deoarece majoritatea tehnicienilor plecaseră, a fost adusă o nouă echipă. Nu ştiu
cine erau şi nici ce calificări aveau, dar erau numiţi „Echipa Secretă”. Proiectul a
fost relansat şi a primit numele „Phoenix III”. Acesta a durat din februarie 1981
până în 1983.

Obiectivul era explorarea timpului. Echipa a început să privească în trecut şi, de

asemenea, în viitor, doar observând. Continuau să caute medii ostile. Prin vortex
puteau lua mostre de aer, de sol şi toate acestea fără ca cineva să intre în portal.

Cei care au călătorit prin vortex l-au descris ca pe un tunel special care era luminat
pe întreaga sa lungime. După ce o persoană începea să înainteze în vortex, era
brusc aspirat de acesta. Era împins înainte către celălalt capăt al tunelului, de obicei
într-un alt loc (opus lui Montauk) sau în funcţie de locul spre care transmiţătorul
era orientat şi programat. Putea fi oriunde în Univers.

Tunelul se asemăna cu un tirbuşon şi era iluminat ca şi când pe întreaga sa

suprafaţă s-ar fi aflat becuri aprinse. Avea un fel de structură moletată şi nu era
precum un tunel drept. Se răsucea şi se curba până ajungea la celălalt capăt. Acolo,
persoana trimisă întâlnea pe cineva sau îndeplinea misiunea care îi fusese
încredinţată. După ce îşi încheia misiunea, se întorcea. Tunelul se deschidea pentru
el şi se întorcea de unde plecase. Totuşi, dacă se producea o cădere de energie
electrică în timpul operaţiunii, persoana respectivă era pierdută în timp sau
abandonată undeva în interiorul vortexului. Când cineva era pierdut, aceasta se
producea datorită unei erori în hiperspaţiu.[11] Deşi mulţi erau astfel pierduţi,
trebuie totuşi să precizez că oamenii de ştiinţă nu îi abandonau în mod deliberat
sau fără să le pese.

Conform spuselor lui Duncan, mai exista o altă funcţie a tunelului temporal. Cam
la două treimi din tunel, persoana în cauză îşi pierdea întreaga energie. Simţea
atunci o lovitură puternică însoţită de o capacitate de percepţie mult expansionată.
Relata că simţea, de asemenea, o amplificare a inteligenţei, dublată de o experienţă
extracorporală. Această stare a fost numită FULL OUT (complet în afară).
Cercetătorii căutau să manifeste aceasta în Duncan. Putea fi o continuare a
experimentelor „Seeing Eye” (ochiul văzător) sau o făceau din alte motive.

Crearea tunelului, racolarea subiecţilor de pe stradă şi trimiterea acestora prin tunel

devenise deja o rutină. În majoritatea situaţiilor, aceşti oameni erau simpli
vagabonzi sau copii ai străzii, care fuseseră abandonaţi şi a căror absenţă ar fi
trecut neobservată. Dacă ei se întorceau din tunelul temporal, aveau să relateze pe
larg tot ceea ce întâlniseră. Majoritatea vagabonzilor folosiţi în experimente erau

50
mai întâi dezmeticiţi timp de o săptămână înainte de a intra în portal, dar mulţi nu
se mai întorceau. Nu ştim câţi oameni plutesc încă în timp, prin ce vremuri şi prin
ce locuri. Pentru că „Phoenix III” progresa, indivizii aleşi pentru aceste cercetări
erau conectaţi la tot felul de echipamente radio şi TV pentru a transmite înapoi
„live”. Fiecare individ era escortat prin portal, uneori cu forţa. Semnalele radio şi
TV călătoreau prin portaluri şi, atât timp cât le puteau recepta, cercetătorii deţineau
înregistrări audio şi video cu ceea ce subiectul experimentase.

Cei care controlau proiectul au început parcă să se joace cu timpul, manipulând

trecutul şi viitorul, după bunul lor plac. Nu ştiu exact ce făceau pentru că eu eram
la butoane. Postul meu se afla în clădirea transmiţătorului şi trebuia să menţin totul
într-o cât mai bună funcţiune. Nu eram implicat în tot ceea ce se petrecea, dar la un
anumit moment am aflat că deţineau o vastă bibliotecă de casete video. Am văzut
casetele, deşi nu aveam aprobări speciale pentru aceasta. De fapt, eu proiectasem şi
construisem instalaţia de vizualizare a transmisiilor (cu ajutorul unor resurse
uriaşe) şi aveam o idee despre ce se petrecea. Multe lucruri pe care le ştiam
proveneau din relatările lui Duncan, pentru că la vremea aceea deveniserăm buni
prieteni. În final am fost interogaţi şi trimişi pe căi separate. Mare parte din
amintirile mele cu el mi-au fost şterse.

Pe lângă persoanele abandonate, cercetătorii foloseau, de asemenea, pentru

anumite motive, şi copii. Nu sunt sigur care era însă scopul pe care îl urmăreau.
Era un puşti la Montauk care obişnuia să plece de la bază şi să aducă cu el pe alţii
de vârsta lui. Era precum o „rază tractoare”. Locuia la Montauk şi circula prin zonă
foarte lejer. O mulţime de copii care de obicei vagabondau în zona metroului new
york-ez puteau să dispară vreo şase ore fără să se simtă lipsa lor. Erau în mod
special instruiţi să aducă cu ei şi alţi copii. Unii se întorceau, alţii nu. Copiii aleşi
aveau vârste cuprinse între 10 şi 16 ani sau poate chiar 18 cei mai mari, iar 9 ani
cei mai tineri. Majoritatea erau în faza de trecere la pubertate sau tocmai încheiau
această etapă. De obicei erau blonzi, aveau ochi albaştri, erau înalţi şi cu tenul alb.
Se potriveau foarte bine stereotipului arian. Din cunoştinţele mele, nici o fată nu a
făcut parte din aceste grupuri.

O investigaţie ulterioară a demonstrat că „Proiectul Montauk” avea o conexiune

neo-nazistă şi că naziştii erau încă stimulaţi de superioritatea ariană. Nu ştiu unde
erau duşi copiii, cum erau instruiţi sau felul în care erau programaţi. Dacă se
întorceau sau nu, pentru mine este încă un mister. Informaţiile disponibile sunt că
ei trimiteau fiecare proaspăt recrut în viitor, în anul 6037 d.H., întotdeauna în
acelaşi loc, care părea a fi un oraş în ruine. Totul era staţionar, dar nu ca într-o
stare de vis. Nu existau semne de viaţă. În centrul oraşului era un perimetru unde

51
se afla un cal de aur pe un piedestal. Puteau fi văzute anumite inscripţii pe acel
piedestal, iar recruţii erau trimişi să citească ce scria. Încă nu ştim ce urmăreau
aceste cercetări. Poate căutau să găsească acelaşi răspuns de la persoane diferite.
Nu ştiu. Duncan a sugerat că în interiorul piedestalului s-ar fi aflat o tehnologie
extrem de avansată şi că ei încercau să găsească pe cineva care să simtă sau să
perceapă ce fel de tehnologie era aceea.

Alte persoane implicate în proiect spuneau că acel cal era acolo pentru testarea
puterii de observaţie a recruţilor şi că, de asemenea, servea ca punct de reper.
Recruţii întotdeauna erau întrebaţi dacă au văzut pe cineva în oraş. Fiecare individ
interpreta în mod personal ceea ce observase, după care relata cele văzute.

Ştim că mulţi oameni au fost trimişi în viitor cu 200 sau poate 300 de ani.
Estimările arată că între 3000 şi 10.000 de persoane au fost astfel abandonate în
continuumul spaţio-temporal. Nu avem însă nici o idee pentru ce scop.

Am mai spus deja că nu ştiu exact ce făceau cu timpul şi nici despre felul în care
urmăreau să-l manipuleze. Nu eram de faţă, dar ştiu că au avut mult de-a face cu
primul şi cu cel de-al doilea război mondial. Au monitorizat acele momente şi au
făcut multe fotografii. Ştiau exact ceea ce făceau. Puteau, de fapt, să creeze un
vortex secundar prin care să observe evenimentele. Noi numeam această funcţie
„ochiul văzător”. Vortexul iniţial (primar) era atât de mare, încât puteai conduce un
camion prin el. Dar vortexul secundar era unul energetic, fără soliditate fizică.
Folosind conjuncţia de fază prin programe sofisticate de computer, trecutul şi
viitorul puteau fi efectiv transmise prin portal şi vizulalizate pe un monitor.

14

MISIUNE PE MARTE

Cercetătorii proiectului au continuat să scruteze timpul. Era spre sfârşitul anului

1981 sau începutul lui 1982 când pentru prima dată această tehnologie a fost
utilizată pentru a se reuşi intrarea în zonele subterane din marea piramidă de pe
planeta Marte.

Pentru că acest material va fi controversat pentru marele public şi va stârni cu

siguranţă polemici, voi încerca să descriu puţin cadrul general al acestor
evenimente.

52
În prezent circulă o înregistrare video numită „Planeta Marte în viziunea lui
Hoagland”. Este o prezentare pentru oamenii de ştiinţă de la NASA făcută de către
savantul jurnalist Richard Hoagland cu privire la complexul tetraedric care este
asociat cu „chipul de pe planeta Marte”. În această înregistrare, Hoagland prezintă
„chipul” (uimitor de asemănător cu faţa unei fiinţe umane) şi piramidele din
apropiere care au fost fotografiate de nava spaţială Viking, în anii ’70. Sunt folosite
tehnologii de proiecţie computerizată pentru a prezenta imagini care oferă o
survolare a „chipului” de pe Marte cu 360 de grade. În această înregistrare,
Hoagland încearcă să convingă NASA să fotografieze mai mult această regiune
cunoscută sub numele de Cydonia. NASA a fost imposibil de convins şi a
minimalizat în mod evident semnificaţia eforturilor lui Hoagland. De fapt, s-au
depus eforturi intense pentru a se interzice prezentarea acestei înregistrări pe
posturile naţionale de televiziune. Relatarea acestui scandal a fost realizată de
staţia radio new york-eză, WABC. De ce a abordat NASA o asemenea atitudine
faţă de un subiect atât de şocant?

Răspunsul probabil se află explicat într-o carte, numită Alternativa 3, scrisă de

Leslie Watkins, David Ambrose şi Christopher Miles.[12] Cartea se bazează pe o
înregistrare video care a revelat un program spaţial secret condus de o conspiraţie
internaţională care includea atât Rusia, cât şi Statele Unite. Este o descriere
fascinantă ce include astronauţi care încalcă regulile de siguranţă, oameni de ştiinţă
dispăruţi, crime şi constituirea coloniilor de sclavi pe Lună şi pe planeta Marte.
Cartea susţine că, de fapt, omul a aterizat prima dată pe Marte în 1962.

Nu este în intenţia mea să dovedesc că a existat sau există o colonie umană pe

Marte. Am inclus aceste informaţii pentru ca cititorul să înţeleagă că există un
întreg scenariu privind planeta Marte, care este separat de povestirea mea. Cei
interesaţi pot investiga ei înşişi înregistrarea „Planeta Marte în viziunea lui
Hoagland” sau cartea Alternativa 3. Este interesant de observat că documentarul
intitulat Alternativa 3 a fost difuzat pe un post de televiziune din San Francisco
prin anii ’70. De atunci s-a răspândit ipoteza conform căreia FCC a ameninţat cu
retragerea licenţei de emisie a postului respectiv de televiziune dacă va mai difuza
vreodată acele imagini. Prin urmare, documentarul nu a mai fost reluat niciodată.

Directorii „Proiectului Montauk” ştiau că există o colonie pe Marte. Este mai mult
decât probabil că şi ei făceau parte din conspiraţie.

Planeta Marte constituia un mare punct de interes pentru cercetătorii din cadrul
„Proiectului Montauk”, pentru că ei şi-au dat seama că acolo existau dispozitive

53
tehnologice extrem de avansate. Ştiau, de pildă, că piramidele de pe faţa planetei
Marte nu erau formaţiuni naturale şi că cineva le construise în timpuri de demult.

Conform informaţiilor pe care eu şi asociaţii mei le-am descoperit, cei care locuiau
la suprafaţa planetei Marte nu puteau ajunge în zona subterană aflată dedesubtul
piramidei. Intrările ori erau sigilate, ori pur şi simplu nu puteau fi găsite. De fapt,
se părea că marea piramidă era mult mai bine sigilată decât piramida de la Gizeh.
În ciuda costisitoarei şi inovatoarei tehnologii care era disponibilă, piramida nu
putea fi penetrată.

Oamenii de ştiinţă de la Montauk au hotărât că cea mai bună abordare ar fi să

realizeze o proiecţie direct în centrul piramidei principale, în subsolul marţian.
Tehnologia de la Montauk le oferea suficiente resurse să poată folosi o dis-
continuitate spaţială pentru a pătrunde în piramidă. Despre cavernele subterane ale
acesteia se credea că fuseseră construite şi administrate de o foarte veche
civilizaţie.

Portalul temporal elimina riscurile operaţiunii, căci noi puteam privi prin el.
Pusesem la punct o instalaţie cu monitoare TV, astfel că orice vizualiza Duncan,
putea fi urmărit pe monitoare. Aceste aparate furnizau imagini din prezent de pe
planeta Marte. Pentru a descoperi zona subterană a piramidei, am continuat să
mişcăm celălalt capăt deschis al vortexului până a apărut un coridor. În această
fază, i s-a spus lui Duncan să solidifice portalul. Echipa de cercetare avea acum
posibilitatea de a merge de la Montauk pe Marte, ajungând în subteranul planetei.
Cam din acea perioadă, nu mai era nevoie ca Duncan să rămână continuu pe scaun.
Învăţasem că funcţiile mentale care erau generate de Duncan puteau fi stocate de
computer şi apoi activate în mod continuu. Computerul putea controla astfel
transmiţătorul pentru o scurtă perioadă de timp şi avea suficientă memorie să
modifice fluxul temporal pentru aproximativ patru ore. În acest caz, trebuia ca
formele-gând să fie reconstruite din memoria calculatorului.

În mod cert, însă, sistemul avea nevoie iniţial de o fiinţă umană vie. Aceasta
trebuia să creeze portalurile temporale şi să le menţină deschise prin intermediul
concentrării mentale. O dată ce poarta temporală fusese deschisă, noi puteam
înregistra pe casetă ceea ce fiinţa umană genera din punct de vedere mental.
Ulterior, înregistrarea putea fi folosită pentru crearea unei noi deschideri tempo-
rale.

Sistemul era în mod continuu perfecţionat. Dacă Duncan stabilea o conexiune

temporală, ea era înregistrată pe bandă. Pentru că uneori îi era dificil să stabilească

54
o anumită conexiune, înregistrarea uşura şi, practic, automatiza procesul. În acest
mod s-a acumulat o întreagă bibliotecă de date, astfel că ei nu mai erau nevoiţi să
se bazeze totdeauna pe Duncan. Acest progres a făcut cu putinţă ca Duncan să fie
şi el trimis în vortexuri temporale. Aceasta se producea prin 1982 şi 1983. Duncan
a fost apoi selecţionat pentru echipa care a plecat pe Marte.

Folosind portalurile temporale, planeta Marte a fost „colindată” în căutare de

potenţiali locuitori în viaţă. Cercetătorii au fost nevoiţi să meargă cu 125.000 ani în
urmă pentru a putea găsi vreunul. Nu ştiu ce au descoperit sau ce au făcut cu
informaţiile. Duncan a încercat să acceseze aceste informaţii în structura sa, dar ele
sunt adânc îngropate şi dificil de accesat.

Opinia mea este că piramida de pe planeta Marte servea drept antenă cosmică de o
construcţie cu totul specială. Probabil în interiorul piramidei există depozitată o
înaltă tehnologie. Conform amintirilor lui Duncan, el a călătorit în interiorul
piramidei, a văzut acolo acele dispozitive care erau operaţionale şi a numit
instalaţia respectivă „Sistemul de Apărare a Sistemului Solar”. Conform relatării
sale, cercetătorii doreau să blocheze accesul la această tehnologie. Acest sistem de
apărare a fost închis retroactiv în 1943, moment care este cunoscut printre mulţi
pasionaţi ai fenomenului OZN ca fiind începutul ufo-maniei.

Nu mai am multe de spus despre Marte în această etapă, cu excepţia faptului că

filmul „Total Recall” se bazează în mod straniu pe unele evenimente ce au avut loc
în cadrul „Proiectului Montauk”. De pildă, modul în care au folosit scaunul în acest
film este şocant de asemănător cu ceea ce se petrecea în interiorul bazei Montauk.
Cercetările temporale au continuat şi s-au realizat nenumărate misiuni până pe 12
august 1983. Acesta a fost momentul când bucla temporală prezentă se închidea
către 1943 şi 1963.

15

ÎNTÂLNIRE CU MONSTRUL

Pe 5 august 1983 am primit o directivă pentru a menţine transmiţătorul deschis

non-stop. Am urmat ordinele până pe 12 august. După acea dată, s-a petrecut ceva
foarte straniu: brusc, tot echipamentul a început să se sincronizeze cu „altceva”. Nu
reuşeam să ne dăm seama cu ce funcţiune se acordase sistemul dar, în acele
momente, prin portal a apărut USS Eldridge (nava care a fost folosită în
Experimentul Philadelphia). Creasem o legătură directă cu acea navă.
55
Nu sunt sigur dacă acesta a fost doar un accident, dar, dacă cercetătorii de la
Montauk au încercat să intre în legătură cu Eldridge, atunci experimentul trebuia
făcut exact în acea zi. Explicaţia este că Pământul (conform descoperirilor realizate
în cadrul acestor experimente), ca şi fiinţa umană, are propriul său bioritm care are
un apogeu la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe 12 august. La fel, şi Experimentul
Philadelphia a avut loc tot pe 12 august, dar în 1943. În această fază, Duncan din
1943 putea fi văzut împreună cu fratele său. Ambii fuseseră membri ai echipajului
de pe 1755 Eldridge. Nu i-am permis lui Duncan din 1983 să se vadă pe el însuşi,
în 1943, pentru a evita astfel atât un paradox temporal, cât şi generarea efectelor
negative rezultante. După părerea mea, proiectul atinsese deja proporţii
apocaliptice. Legile naturii fuseseră de multe ori încălcate în mod flagrant şi toţi
cei implicaţi simţeau consecinţele nefaste ale acestor acţiuni. Împreună cu câţiva
colegi discutam deja de câteva luni despre vinele presimţiri rele pe care le aveam
cu privire la proiect. Vorbisem despre capcana de a manipula timpul şi despre
modul în care toate acestea puteau afecta karma planetară. Speram că proiectul se
va distruge de la sine.

Ulterior, mica noastră intrigă a creat un fel de „complot” pe care doar Duncan îl
putea activa. Acel „complot” era destinat să distrugă întregul proiect. Căutam un
moment potrivit pentru a pune capăt experimentului. Programul neprevăzut din
„complot” a fost activat de cineva care s-a apropiat de Duncan în vreme ce el se
afla pe scaun şi i-a şoptit doar atât: „acum e momentul”.

În acea clipă, Duncan a dezlănţuit din subconştientul său un monstru pe care

transmiţătorul l-a materializat. Nu a apărut însă în subteran, vinde era punctul
neutru, ci undeva pe întinderea bazei. Monstrul era foarte mare şi violent şi
distrugea tot ce-i ieşea în cale. Au fost câteva persoane care l-au văzut, dar fiecare
a descris altfel acea oribilă creatură. Unii spuneau că avea 3 metri înălţime, iar alţii
spuneau că avea chiar 9 metri. Personal, estimez că avea între 2,70 – 3 metri
înălţime. Frica induce oamenilor stări stranii şi nimeni nu fusese suficient de calm
încât să analizeze monstrul în totalitatea sa.

Şeful meu mi-a ordonat să închid generatoarele, în speranţa că monstrul va

dispărea, însă fără succes. Hotărâsem, deci, că monstrul trebuia să fie oprit cumva.
Astfel s-a luat decizia de a închide transmiţătorul. Pentru aceasta, a fost trimis
cineva să închidă transmiţătoarele de pe Eldridge. Putea chiar să le distrugă în
întregime, dacă era nevoie de acest lucru pentru a înceta să mai funcţioneze.

Pe de altă parte, eu şi directorul proiectului am încercat fără succes să închidem

transmiţătorul de la Montauk. Ne-am dus apoi la centrala electrică şi am deconectat

56
întreaga bază de la compania de electricitate din Long Island. Energia electrică
exista însă în continuare şi nimic nu se oprise.

Nu eram îngrijoraţi de lumină, noi doream doar să oprim transmiţătorul. Ne

hotărâsem că cel mai bun lucru care putea fi făcut era să mergem în centrala
electrică şi să tăiem cablurile care coborau în pământ de la marile transformatoare.
Am luat cu mine un autogen cu acetilenă şi am tăiat cablurile care intrau în
pământ. A trebuit să fiu extrem de atent, căci erau foarte încinse. Chiar şi aşa, nici
de această dată nu s-a oprit nimic; luminile de la bază erau încă aprinse.

M-am gândit că trebuie să mai existe undeva o altă sursă de energie, despre care
noi nu ne dădusem seama. Am mers apoi la cabina transformatorului, ce se afla
lângă clădirea transmiţătorului, şi am tăiat firele care veneau din pământ. În acel
moment, luminile de la bază s-au stins şi computerele s-au oprit. Însă luminile din
clădirea transmiţătorului continuau să fie aprinse!

Am intrat în acea clădire şi am smuls cablurile din panoul care controla

transmiţătorul. Luminile din clădire s-au stins, dar transmiţătorul încă funcţiona.

M-am dus sus atunci şi am distrus, pur şi simplu, echipamentul: am tăiat

conductorii, am tăiat carcasele. Distrusesem deja suficient echipament pentru ca
transmiţătorul să se oprească. Deodată, toate luminile s-au stins. În sfârşit,
reuşisem! Astăzi încă mai pot fi văzute urmele lăsate de autogen în locul unde am
distrus echipamentul.

În acel moment, monstrul s-a oprit brusc şi s-a „evaporat” înapoi în eter. Portalul s-
a închis şi astfel s-a încheiat acel cumplit episod.

După ce am oprit transmiţătorul şi lucrurile s-au liniştit, am înţeles, de fapt, ce se

întâmplase. După ce închisesem întrerupătoarele din centrala electrică, nici una din
luminile de la bază nu s-a stins. În acel moment, baza nu mai era alimentată cu
energie electrică. După ce am tăiat cablurile care se îndreptau spre clădirea
transmiţătorului, în restul bazei nu mai exista curent nici la computere. Cu toate
acestea, transmiţătorul funcţionase fără computere.

Sistemul trecuse, de fapt, într-o fază de alimentare cu free energy (energie

gratuită). Cele două sisteme (cele două generatoare – unul din 1943, de la bordul
lui Eldridge şi unul de la Montauk, din 1983) erau interconectate. Între cele două
generatoare exista o cantitate uriaşă de energie care ricoşa. Având atât de multă
energie între ele, toate circuitele electrice care erau conectate au rămas active, iar
luminile aprinse.
57
Mai mult decât atât, generatoarele stabiliseră o conexiune între 1983 şi 1943. Prin
ricoşarea energiei între cele două momente, s-a creat un vortex stabil, ce avea
efectul unei ancore. Folosind acest vortex, se putea proiecta un tunel temporal către
un punct specific în timp.

De exemplu, dacă cineva dorea să călătorească în 1923, el se proiecta prin capătul

vortexului ce se afla în 1943. Prin ambele capete ale vortexului se putea ajunge în
orice moment aflat între 1943 şi 1983. Momentele de după 1963 erau accesate prin
1983, iar cele anterioare lui 1963 prin 1943.

Aceasta nu înseamnă că toate călătoriile temporale se făceau în această manieră

(folosind vortexul principal creat între 1943 şi 1983). În timpul acestor
experimente nu s-a descoperit vreun generator nici în trecut, nici în viitor care să
creeze un vortex de o asemenea natură. Există, bineînţeles, multe generatoare în
lume, dar trebuia să fie realizată o conexiune reuşită, căreia îi era necesar un „efect
martor”.

„Martor” este un termen relativ ocult. Ca substantiv, el se referă la cineva sau ceva
anume. De exemplu, o buclă din părul cuiva sau o fotografie pot servi drept martor.
Ca verb, înseamnă a folosi un obiect pentru a intra în conştiinţa unei persoane sau,
cu alte cuvinte, pentru a o influenţa într-un mod sau altul. Un exemplu de „efect
martor” ar fi atunci când o persoană se foloseşte de o buclă din părul cuiva pe care
o tratează cu o „poţiune magică a iubirii”, iar persoana de la care provine părul se
îndrăgosteşte de ea.

În cazul „Proiectului Montauk”, au existat trei nivele de „efect martor”.

Primul nivel se referă la oamenii care se aflau pe USS Eldridge. Oricare membru
supravieţuitor din echipaj care putea fi găsit era adus la Montauk pentru
experimentul din 1983. Erau incluse, de asemenea, persoanele despre care se ştia
că s-au reîncarnat de la Experimentul Philadelphia încoace. Duncan şi Al Bielek
erau prezenţi acolo ca doi dintre principalii martori.

Al doilea nivel de „efect martor” implică tehnologia. Generatorul care crea punct
de referinţă faţă de momentul zero (la care ne-am referit anterior sub numele de
„titirez”) folosit la bordul lui Eldridge era folosit, de asemenea, şi la Montauk.
Când nava Eldridge a fost scoasă din uz, „titirezul” a fost pus la păstrare. El a fost
adus apoi la Montauk, unde a fost încorporat sistemului. Pe lângă „titirez”, mai
existau două transreceptoare[13] complexe ce conexau cele două proiecte. Erau
transmiţătoare „cross time” (care generau intersectări de momente în timp), putând

58
să transmită de-a lungul timpului, iar ei au folosit aceasta pentru a interconecta cele
două proiecte.

Al treilea nivel de „efect martor” este bioritmul planetar. Termenul „bioritm” este
un termen ezoteric şi se referă la unele canale de ordin superior care reglează viaţa
într-un organism. Bioritmurile sunt un rezultat al legii rezonanţei prin intermediul
căreia operează natura. La fiinţele umane, procesele de somn şi hrănire implică
anumite bioritmuri. Există, desigur, multe bioritmuri subtile care ar putea fi
studiate în detaliu. Dacă privim Pământul ca pe un organism viu, aceasta implică
existenţa unor bioritmuri. Anotimpurile şi mişcarea de rotaţie zilnică a pământului
implică, la rândul lor, bioritmuri. Oamenii de ştiinţă de la Montauk au studiat pe
larg bioritmurile Pământului şi relaţia lor cu întregul univers. Ei au descoperit că
există un bioritm planetar major care îşi are apogeul la fiecare 20 de ani.

Experimentul Philadelphia a avut loc în 1943. Anul 1983 era 40 de ani mai târziu,
deci un multiplu de 20 ce servea drept martor potenţial ce a permis conexarea celor
două proiecte. Trebuie, de asemenea, să menţionez că este în întregime posibil ca
acea conexiune să fi avut Ioc fără a folosi efectul martor, totuşi aplicabilitatea sa s-
a dovedit a fi foarte de folos proiectului. Sper că, până în acest punct, am reuşit să
ofer cititorului o idee generală asupra teoriilor şi aplicaţiilor ce au fost utilizate la
Montauk.

După apariţiile din 12 august 1983, baza Montauk a fost evacuată, iar alimentarea
cu energie electrică s-a restabilit. Majoritatea celor care au participat la acest
proiect au fost interogaţi, după care au fost supuşi operaţiunii de „spălare a
creierului”.

CLĂDIRE DISTRUSĂ

Se spune că această clădire a fost devastată de monstru.

Clădirea se află la în zona de sud a bazei.

MONSTRU

59
 Această fotografie a fost realizată în 1986, după ce „Proiectul Montauk” a atins
punctul său culminant. Pare a fi un monstru uriaş, deşi în momentul fotografierii nu
se vedea nimic.

Ar putea fi un fenomen de fotografiere a unei fantome, ceea ce ar reprezenta o

explicaţie mai adecvată. Clădirea care se vede în imagine este o intrare într-un
bunker subteran, aflat la 5 metri adâncime.

16

NATURA TIMPULUI

Această carte va da naştere la multe întrebări, în special despre natura timpului.

Din experienţa pe care o am, voi urmări să clarific unele aspecte care, de obicei,
trezesc în oameni o anumită stare de confuzie.

Mai întâi de toate, trebuie să ştiţi că trecutul şi viitorul pot fi schimbate.

Pentru a înţelege în mod corect acest aspect, ne este de ajutor analogia cu o tablă
de şah. Într-o partidă de şah se fac, în medie, cam 30 de mutări. Fiecare mutare va
crea un plan general diferit al tablei de şah. Dacă cineva „s-ar duce înapoi în timp”
pentru a schimba o mutare care fusese iniţial făcută, ar schimba în consecinţă toate
planurile generale ale tablei de şah, care sunt ulterioare acelei schimbări.

Dintr-o anumită perspectivă, timpul ar putea fi considerat un impuls hipnotic la

care cu toţii ne supunem în mod subconştient. Când cineva este capabil să
manipuleze o schimbare în timp, el manipulează, de asemenea, opiniile şi
experienţele noastre subconştiente. Prin urmare, dacă timpul este schimbat, acest
lucru nu va putea fi observat în mod necesar de cineva.

Acest scenariu sugerează că suntem precum nişte piese pe o uriaşă tablă de şah.
Într-o anumită măsură, acest aspect este adevărat. De exemplu, generalii ieşiţi la
pensie se plâng deseori că au fost marionete în mâinile bancherilor internaţionali.
Este un comentariu forţat, dar probabil nu ar mai exista războaie dacă generalii ar
fi informaţi despre adevăratele maşinaţii ce se află în spatele politicii
internaţionale.

Există, de asemenea, exemplul Iliadei scrisă de Homer, care prezintă povestea

războiului troian. Conform acestei legende, zeii au manipulat personajele de pe

60
Pământ ca pe o tablă de şah. Povestirea este marcată de intriga dintre oameni şi zei.
Subiectul devine atât de complex şi dens, încât uneori pare că Homer încearcă să
ne ofere o imagine microcosmică a întregului univers.

În orice caz, cu toţii suntem implicaţi în jocul numit „timp”. Modul evident în care
o fiinţă îşi poate „proteja interesele” este mai ales acela de a urmări să obţină
cunoaşterea veritabilă asupra naturii timpului. Dacă ea doreşte să obţină aceasta fie
prin practica meditaţiei, fie prin studierea astrofizicii este în întregime o chestiune
personală.

La Montauk, oamenii de ştiinţă au văzut viitorul. Modalităţile tehnice pe care le

deţineau le-au oferit chiar posibilitatea de a vedea viitoruri multiple. După ce au
ales un anume scenariu şi l-au activat trimiţând pe cineva sau ceva acolo, acel
viitor devenea stabil în raport cu timpul de unde se realiza conexarea. Astfel era
creată o buclă temporală concretă.

De exemplu, să spunem că erau vizionate multiple viitoruri în care diferite

persoane deveneau preşedinţi. Să presupunem că viitorul în care preşedinte este
„Sam Jones” era ales de cercetători dintr-un motiv oarecare. Conexând o persoană
sau un lucru din prezent cu acel viitor, ei concretizau scenariul cu preşedintele Sam
Jones. Nu înseamnă, totuşi, că un scenariu fix nu mai putea suferi modificări din
partea oamenilor de ştiinţă.

În perioada curentă, noi ne aflăm într-o buclă temporală. Această buclă se întinde
de la cel mai îndepărtat moment accesat din trecut, până la cel mai îndepărtat
moment accesat din viitor. Este stabil şi pare inalterabil. Totuşi, aceasta nu
înseamnă că suntem cu toţii surghiuniţi la a fi sclavii manipulatorilor de timp.
Subconştientul are propriile lui nivele hipnotice sau automatice dar conţine, de
asemenea, seminţele libertăţii, care sunt visele şi imaginaţia noastră. Dacă o
persoană poate „visa” sau îşi poate imagina ceva, acel ceva poate fi transpus în
realitate.

Este foarte uşor să filosofăm pe această temă şi să divagăm mult în acest proces.
Ideea pe care doresc să o subliniez în cartea de faţă este că manipularea timpului a
existat şi încă mai există. Prin aceasta, mulţi oameni au fost exploataţi şi multe
suferinţe tacite au fost provocate. Ar putea fi cu uşurinţă considerată, deci, ca fiind
lucrarea forţelor întunericului.

Mai există însă o întrebare importantă. Cine a fost cu adevărat în spatele

„Proiectului Montauk”? Există nenumărate intrigi şi scenarii pe care oamenii le pot
concepe. Habotnicii i-ar aduce în ecuaţie pe Dumnezeu şi pe Diavol. Cei pasionaţi
61
de fenomenul OZN ar putea imagina un scenariu grandios prin care extratereştrii
luptă pentru cucerirea sistemului nostru solar. Cei de aripă stângă vor oferi
explicaţii privind implicarea CIA şi a Guvernului Mondial Secret.

Cred că toate posibilităţile de mai sus pot arunca o anumită lumină asupra celor
petrecute, de fapt, la Montauk. Speranţa mea este că această carte îi va convinge pe
mulţi oameni să iasă din umbră. Astfel, vom putea avea mai multe răspunsuri şi
mai puţin mister.

PUNCT DE INTERSECŢIE PLANETAR

Acesta este un cerc de comunicaţie la baza militară Montauk Air Force. În stânga
se află popota, iar în partea dreaptă este un dormitor. În centrul cercului de
comunicaţie se află un punct de intersecţie a structurii de linii planetare.

În mod normal o structură de linii înseamnă o reţea de linii spaţiate uniform

orizontale şi perpendiculare.

În ezoterism, o reţea de linii se referă la un tipar secret. Pământul, cu ansamblul

său de energii, este organizat într-un astfel de sistem.

Dacă sunt accesate în mod adecvat aceste reţele ar putea furniza energie gratuită
(free energy) pentru întreaga omenire.

Încă din timpul primului război mondial majoritatea bazelor militare aveau un
asemenea punct de intersecţie care este de obicei marcat printr-un cerc în jurul său.

17

BAZA MILITARĂ MONTAUK ESTE SIGILATĂ

După evenimentele din 12 august 1983, baza militară a Forţelor Aeriene Montauk
a fost abandonată. Pe la sfârşitul acelui an, nu se mai ştia dacă mai era sau nu cine-
va la bază.

În luna mai sau iunie 1984, au fost trimise acolo trupe de la Beretele Negre. Cred
că erau din cadrul Marinei, dar nu sunt sigur. Li se ordonase să împuşte pe oricine
ar fi venit acolo. A mai fost o a doua trupă, care a venit după cea a Beretelor

62
Negre. Soldaţii au transportat echipamente secrete care erau considerate mult prea
importante pentru a fi abandonate.

Următorul pas a fost pregătirea subsolului pentru a fi sigilat. În această etapă au

fost înlăturate anumite dovezi de natură incriminatoare. Am auzit că o cameră plină
cu schelete a fost curăţată în întregime în urma acestei operaţiuni. Aproximativ
şase luni mai târziu, o caravană cu betoniere a apărut la bază. Mulţi oameni au
văzut aceste maşini. Ele au umplut cu ciment vastele spaţii subterane de la baza
Montauk, inclusiv cabinele de lift. Porţile au fost zăvorâte, iar baza a fost
abandonată aparent pentru totdeauna.

18

MONTAUK ASTĂZI

Dacă cineva călătoreşte astăzi la Montauk Point şi în parcurile din apropierea

farului, poate vedea gigantica antenă radar care se află pe clădirea transmiţătorului.
Cei ignoranţi sau curajoşi pot urma drumul prăfuit ce duce la bază. Cele mai multe
porţi de intrare au fost îndoite sau distruse într-un fel sau altul, aşa că intrarea se
poate face cu uşurinţă. Ele au fost aduse în această stare probabil de infractori
locali care uneori, îmbătându-se, au încins petreceri cu bere în perimetrul bazei.
Totuşi, accesul în domeniul bazei este interzis de gardienii statului New York care
patrulează periodic prin zonă.[14] Pe drumul către bază sunt, de asemenea, clădiri
închiriate. Trebuie să precizez că nu ispitesc pe nimeni să întreprindă o călătorie
spre bază. Probabil mulţi vor fi curioşi după citirea acestei cărţi şi este de
responsabilitatea mea să îi avertizez. Nu sunt sigur de procedurile legale, dar
accesul în bază este probabil ilegal. Cine merge acolo, o face pe propriul său risc.
Mai sunt, de asemenea, unele pericole care trebuie luate în considerare.

Două persoane pe care le cunosc, care au participat la „Proiectul Montauk”, au

vizitat zona spre sfârşitul anilor ’80. Ele susţin că au fost răpite, dar nu îşi amintesc
în întregime ce s-a petrecut cu ele.

O altă persoană a relatat în august 1991 că în acea perioadă puteau fi văzute

camere video instalate pe clădirea transmiţătorului. Aceasta este o informaţie nouă
şi reprezintă o situaţie mai curând ciudată, ştiind că zona respectivă este de mult
abandonată.

63
Mai există, de asemenea, relatări care susţin că zonele subterane ale bazei au fost
redeschise. Nu sunt decât informaţii speculative, dar ar trebui să îi avertizeze pe
toţi cei care îşi fac planuri de călătorie la Montauk.

19

VON NEUMANN TRĂIEŞTE!

După finalizarea primei schiţe a acestei cărţi, a avut loc un nou eveniment. Mă
refer aici la unele incidente care au început în urmă cu mulţi ani, dar care au fost
soluţionate abia de curând.

Această situaţie îl are în centru pe John von Neumann şi întăreşte teoria că el nu a

murit în 1958, aşa după cum se ştie.

În 1983 am fost contactat de un prieten de-al meu din New York pe care-l voi numi
Klark. El ştia că eram interesat de echipamente de comunicaţie şi mi-a vorbit
despre un bătrân furnizor pe care-l voi numi dr. Rinehart.[15] Rinehart era o
legendă printre furnizorii de echipamente radio.

Klark spunea că acest om deţinea o colecţie de echipamente care datau de prin anii
1930 şi 1940. Am stabilit o întâlnire cu dr. Rinehart sub pretextul că doresc să
cumpăr tot echipamentul său. Klark ne-a făcut cunoştinţă, iar Rinehart mi-a arătat
impresionanta sa colecţie. Dorea sincer să o vândă, dar preţul mi s-a părut
exagerat. O mare parte din echipament era învechit şi ieşit din uz, iar transportul
său costa cam încă pe atât. Preţul propus de el era de-a dreptul exorbitant şi m-am
gândit că tipul e puţin nebun. Dar se pare că înnebunise şi mai tare după ce am
plecat. Klark l-a vizitat din nou şi a fost întâmpinat la uşă cu o armă de foc.
Rinehart l-a ameninţat cu arma şi i-a spus că nu dorea să-l mai vadă pe ticălosul de
Preston pe proprietatea sa şi nici măcar pe Klark sau pe oricare dintre prietenii săi.
A ameninţat că, dacă ne mai vede din nou pe acolo, ne împuşcă.

Klark, încercând să-l calmeze, l-a întrebat ce se petrecuse. Nici Klark nu ştia de ce
era atât de supărat. Rinehart i-a spus că Preston se întorsese în noaptea imediat
următoare zilei în care îl vizitase şi l-a jefuit.

I-a descris cum cineva fusese la el acasă, l-a legat de scaun, după care a scotocit
prin toată casa şi i-a furat banii. În mod cert nu fusesem eu, iar Klark şi cu mine

64
eram de-a dreptul şocaţi. Anii au trecut şi uitasem de circumstanţele enigmatice cu
privire la dr. Rinehart.

După ce mi-am recăpătat amintirile cu privire la „Proiectul Montauk”, l-am

recunoscut brusc pe dr. Rinehart. Era, de fapt, John Eric von Neumann, creierul din
spatele Experimentului Philadelphia şi al „Proiectului Montauk”!

Cu mulţi ani în urmă, probabil de prin 1958, von Neumann fusese înscris într-un
„program de relocalizare a martorilor”. I se atribuise o nouă identitate – dr.
Rinehart -şi trecuse într-un nou rol, cel de furnizor de echipamente radio.
Rămăsese, de asemenea, la dispoziţia autorităţilor care conduseseră Proiectele
„Phoenix” şi „Montauk” şi lucra pentru ei ori de câte ori era nevoie. Aceasta se
petrecea uneori o dată la câteva luni.

Acest om nu doar arăta precum von Neumann, ci, în plus, diplomele sale de doctor
în matematică şi fizică erau agăţate pe perete şi proveneau din Germania. În ciuda
acestor dovezi evidente, el susţinea că nu părăsise niciodată Statele Unite.

Era, de asemenea, evident că memoria şi facultăţile mintale ale acestui om fuseseră

afectate.

Am vorbit despre aceasta cu Al Bielek şi ne-am gândit că prezenţa mea pe

proprietatea lui von Neumann era prea greu de suportat pentru el. Probabil îşi
amintise de mine de la Montauk şi asta l-a speriat, făcându-l să-şi piardă controlul.
Toate acestea sunt oricum fascinante, însă interesul meu personal, oarecum curios,
era pentru receptoarele radio pe care el le deţinea. Şi Al îşi amintise de von
Neumann şi dorea să-l viziteze. De fapt, lui von Neumann (ca dr. Rinehart) îi
plăcea de Al. Sperând să pun mâna pe acele receptoare, l-am dus cu maşina pe Al
la casa lui Rinehart.

Nu eram siguri cum să abordăm situaţia cu receptoarele. Ne gândeam să mă

deghizez cumva, dar am considerat că ar fi mai uşor să-l pun pe Al să le cumpere
în numele meu.

Al a coborât din maşină şi l-a salutat. Eu am rămas înăuntru, în speranţa că mă va

ignora. A început să plouă, aşa că Rinehart i-a spus lui Al că era mai bine să
meargă la rulotă, aflată de cealaltă parte a proprietăţii, acolo unde se afla
echipamentul. Rinehart a trecut pe lângă maşină şi m-a privit direct în ochi. Foarte
amabil, mi-a spus că pot veni şi eu. Se pare că Rinehart nu mă recunoscuse. I-am
urmat la rulotă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Cei doi vorbeau, iar
eu ascultam. Adevărata identitate a lui von Neumann încă nu ieşea la suprafaţă.
65
Vorbind cu noi, păstra strict personalitatea dr. Rinehart. Când s-a oprit din vorbit,
i-am spus lui Rinehart că auzisem că deţinea o instalaţie de recepţie uriaşă, unde
fiecare receptor se potriveşte într-un anumit spaţiu special.

El a spus: „A, lucrul ăla! Mă gândeam să-l păstrez. Dar, mă rog, n-o să-l folosesc
niciodată. Nici măcar nu pot să-l mişc. O să-l păstrez sau poate o să-l vând, încă nu
ştiu”.

L-am întrebat cât cerea pe el şi mi-a răspuns că mi-l dă pentru o mie de dolari. I-
am spus că eu şi Al nu ne puteam permite o asemenea sumă, aşa că a sugerat să
facem o ofertă. Al mi-a spus să ofer 600 de dolari pentru patru fragmente de
receptoare. A spus că era ceva mai puţin decât voia şi că trebuie să se gândească.
Am plecat în termeni amicali şi ne-am întors acasă.

Am aranjat o altă întâlnire cu el mai târziu. Atunci ne-a spus că dorea echipamente
hi-fi şi că am putea face un schimb. Am găsit ce ne-a cerut şi ne-am întors. S-a
uitat la ele şi efectiv i-au dat lacrimile. Era încântat să vadă echipamentul şi şi-a
amintit de oamenii care proiectaseră mare parte din el. Şi-a cerut scuze şi ne-a spus
că nu putea folosi echipamentul. Dorea bani gheaţă. Ne-a spus să ne întoarcem să
luăm receptoarele în cazul în care reuşeam să vindem materialul.

Am transportat totul din nou la Long Island. Mă simţeam frustrat, dar nu doream să
renunţ. Echipamentul valora 750 de dolari la furnizori şi l-am vândut imediat.
Doream să obţin repede receptoarele pentru că începuse să devină cunoscute
printre colecţionari, care le-ar fi achiziţionat imediat, dacă nu acţionam rapid. Am
luat cu mine 800 de dolari şi ne-am dus din nou să-l vedem pe dr. Rinehart. Mă
însoţeau doi prieteni, pentru a mă ajuta cu echipamentul. Din fericire, vremea era
frumoasă şi nu avea să interfereze cu planurile noastre.

Dr. Rinehart a ieşit din casă şi era din nou foarte amabil şi binevoitor. I-am arătat
750 de dolari şi mi-a spus că nu dorea nici un ban până nu era sigur că eram
satisfăcut de receptoare. Am mers să vedem receptoarele şi am fost foarte surprins.
Avea patru piese de echipament, iar eu îmi aminteam doar de una. Era dispus să le
vândă pe toate pentru 750 de dolari pe care îi oferisem, ceea ce era mai mult decât
acceptabil pentru el. De fapt, eram puţin încurcat. Iniţial ceruse 1200 de dolari pe o
piesă de echipament, ceea ce însemna 4800 de dolari pentru întregul sistem format
din patru piese. Acum, după şapte ani, el a acceptat 750 de dolari. Opinia mea este
că el dorea, dintr-un anumit motiv, ca eu să deţin aceste receptoare. Încă nu ştiu
exact care era motivul real.

66
Fiind curios, priveam cu atenţie receptoarele în vreme ce cei doi prieteni cu care
venisem au intrat într-un coteţ de păsări unde era depozitat echipament electronic
produs de Western Electric, care ştiam că îi interesează. Dr. Rinehart stătea pe un
scaun în apropiere de receptoare. Brusc, am observat că nu mai era Rinehart. Era
John von Neumann! Îşi amintise de identitatea sa adevărată şi începuse să
vorbească. În mod clar îşi amintise de mine şi mi-a spus unele lucruri deosebit de
importante pe care însă numi este permis să le divulg. A mai spus că, de-a lungul
anilor, el văzuse cum milioane de dolari fuseseră puşi în conturi bancare elveţiene
secrete. Banii urmau să fie folosiţi pentru compensarea multor oameni care au
lucrat la „Proiectul Montauk” şi care suferiseră de pe urma proiectului. Se pare că
în perioada când l-am vizitat eu, cu mulţi ani în urmă, un anumit fel de semnal a
alertat grupul secret care sprijinise „Proiectul Montauk”. Von Neumann a fost legat
şi jefuit în următoarea noapte, iar documentele despre conturile bancare secrete
dispăruseră. Acum a înţeles că eu nu fusesem implicat cu adevărat în acel jaf.

Nu am reuşit să transport receptoarele până a doua zi. Era o muncă dificilă. Am

scos receptoarele din suporturile lor pentru a fi mai uşor de transportat.

Se putea spune că Rinehart era prezent, dar această personalitate a sa apărea şi

dispărea în mod repetat. Mai întâi era Rinehart, apoi era von Neumann. Era precum
o jucărie yo-yo. În final s-a stabilizat la personalitatea lui von Neumann. Mi-a spus
atunci că el obţinuse aceste receptoare pentru un motiv foarte bun. Ele puteau fi
folosite în cadrul unuia din cele două proiecte: „Proiectul Rainbow” (Experimentul
Philadelphia) sau „Proiectul Montauk”. Mai mult, receptoarele puteau face aceasta
aflându-se oriunde în spaţiu şi timp în univers. El mai credea că acest receptor era
principalul martor de la Montauk înspre USS Eldridge şi spunea că putea
recepţiona prezenţa lui Eldridge din 1943.

Se părea că von Neumann terminase ceea ce avea de spus. Personalitatea lui

Rinehart revenise din nou, iar eu am încărcat receptoarele pentru a le duce la Long
Island. Nu ştiam cum funcţionau şi nici cum trebuiau utilizate. Primul meu pas a
fost să-l rog pe Duncan să efectueze o scanare mediumică. El a indicat faptul că
receptorul se putea acorda cu orice punct din timp prin punctul de referinţă al
momentului zero. Mi-a spus că, dacă reuşeam să descopăr cum se făcea acordarea
sa pe o frecvenţă sau alta, atunci aş fi putut să-l acordez cu orice punct din timp.

Mi-am adus aminte că von Neumann ne spusese că acest echipament constituia o

parte foarte importantă din aparatura care se folosea la Montauk pentru a călători în
timp. Nu m-am întrebat până atunci dacă echipamentul pe care îl aveam acum
fusese ori la Montauk, ori pe nava Eldridge. Cred că fusese folosit la experimentul

67
din portul Navy Yard din Philadelphia (Portul Marinei Militare Philadelphia), în
anii ’40.

Am vrut să localizez provenienţa acestui echipament pentru a afla cine l-a fabricat.
Prin urmare, l-am sunat pe cel mai mare furnizor de echipamente radio din ţară. Nu
auzise niciodată de receptorul FRR 24. Am discutat cu mai mulţi prieteni din
branşă şi am descoperit o singură persoană care văzuse sau auzise despre acest tip
de receptor. Persoana respectivă a spus că receptoarele provin de la firma RCA.
Chiar el deţinuse la un moment dat o asemenea piesă, dar a vândut-o unui bătrân
din New York, contra unui preţ exorbitant. M-am gândit la dr. Rinehart şi, în urma
verificării făcute prin intermediul acestei persoane, s-a dovedit că, într-adevăr,
bătrânul respectiv era chiar dr. Rinehart. Acea persoană mi-a spus însă că deţinuse
doar două piese, din cele pe care mi le vânduse dr. Rinehart. Existau în total patru
şi el trebuie să fi cumpărat celelalte două de la altcineva. Cu ajutorul dr. Rinehart
am reuşit să o descopăr şi pe cealaltă persoană. Era un tânăr care mi-a spus, de
asemenea, că receptorul FRR 24 provenea de la RCA.

Am hotărât să cercetez câte astfel de receptoare au fost puse în circulaţie. Am sunat

la Surplus Disposal Agency, le-am comunicat seria de la receptor, iar ei au făcut o
verificare pe computer. O doamnă de la agenţie mi-a spus că fuseseră puse în
circulaţie doar trei receptoare FRR 24. Toate celelalte sisteme ori erau în folosinţă,
ori fuseseră distruse. Apoi a precizat că aceste receptoare au fost confidenţiale până
de curând. Mi-a spus că, dacă oricare dintre ele era aruncat la fiare vechi,
manualele de utilizare erau distruse.

De asemenea, mai exista o indicaţie conform căreia fiecare echipament FRR 24

conţinea 34 kg de argint. Se spune că echipamentele au fost distruse şi vândute
furnizorilor pentru a se recupera argintul. În nici un caz nu mai poate fi vorba
despre o refolosire a lor, căci, pentru a fi distruse, ele au fost introduse la concasor.

Raportul indica faptul că echipamentele FRR 24 erau scoase din fabrică doar
atunci când guvernul era de acord să vândă un astfel de dispozitiv către o companie
internaţională de comunicaţii. Au existat trei asemenea situaţii. Un dispozitiv FRR
24 a ajuns la RCA, unul la ITT (pe coasta de vest a Americii) şi unul la Vero
Beach, Florida. Am încercat să găsesc persoanele care au lucrat cu aceste dis-
pozitive. În cele din urmă, am localizat un domn pensionat care lucrase la RCA, la
staţia de recepţie a diviziei din Rocky Point (punct aflat în zona de est a insulei
Long Island). Acest domn mi-a spus că FRR 24 se aflase la RCA vreme de ani de
zile. El era foarte pasionat de receptoarele radio şi le considera de-a dreptul
excepţionale. Totuşi, atunci când erau pornite, spunea el, se percepea o interferenţă

68
foarte stranie de-a lungul lui Long Island Sound. Era un mister şi nici el sau
altcineva nu putea să înţeleagă. A mai menţionat că receptoarele scoteau zgomote
ciudate şi că RCA a hotărât, în final, să nu le mai folosească. Von Neumann mia
spus că două receptoare de la RCA, filiala din Rocky Point, au fost trimise înapoi
în anii ’30. Unul a ajuns la Philadelphia Navy Yard şi a fost folosit pentru a
localiza „Proiectul Rainbow” în 1943. Celălalt receptor a ajuns la RCA pentru a fi
dezmembrat şi studiat cu scopul de a fi reprodus şi aplicat la tehnologia perioadei
respective. Este interesant de observat că, în 1930, RCA a făcut progrese uriaşe în
tehnologia radio. În special anii 1933 şi 1934 au abundat în noi descoperiri. Dacă
von Neumann are dreptate, RCA a primit şi a analizat receptoare din viitor. Este
foarte posibil ca însuşi von Neumann să le fi trimis înapoi. Receptorul care a ajuns
la Philadelphia Navy Yard a intrat, în cele din urmă, în posesia mea şi încă îl mai
am şi în prezent. Receptorul dezasamblat a fost îmbunătăţit de către RCA şi
aceasta este varianta care a ajuns la Rocky Point, aspect care a fost posibil datorită
realizării unei bucle temporale; de aceea pot fi constatate unele diferenţe între
receptoarele RCA (receptoarele FRR 24 pe care le-am achiziţionat recent de la von
Neumann) şi cel folosit în timpul Experimentului Philadelphia. Ambele receptoare
au totuşi mai multe asemănări decât diferenţe.

În plus faţă de aceasta, deţin, de asemenea, echipamente proiectate de Tesla, care

par a fi inspirate de receptorul FRR 24, ce fusese trimis înapoi din viitor de către
von Neumann.

În orice caz, tehnologia radio a progresat foarte mult în anii ’30. Ca inginer şi
profesionist în tehnologie radio, concluzia mea personală este că această dezvoltare
nu putea fi realizată fără un ajutor susţinut. De exemplu, Nikola Tesla crea
totdeauna controverse şi opinii virulente în lumea ştiinţifică atunci când afirma că
el se afla în comunicare cu o anumită rasă de extratereştri.

Mai există un alt punct de interes major în ceea ce priveşte receptorul FRR 24.
Când am luat aceste aparate de la Rinehart, am observat că stratul de aluminiu era
corodat pe interior. Aluminiul nu se corodează decât dacă este amestecat cu
impurităţi. Panoul de aluminiu din şasiu nu avea totuşi o astfel de coroziune.
Aşadar, şasiul era făcut dintr-un aluminiu foarte pur. Aluminiul comercial folosit la
echipamentele radio nu este, de obicei, foarte pur.

Ce ne spun toate acestea?

Trebuia, fără îndoială, să existe un motiv pentru ca aluminiul să fie atât de pur.
Recent, s-a descoperit în cercurile convenţionale de savanţi că aluminiul poate fi

69
transformat într-un foarte bun conductor. Unul din prietenii mei buni, care lucrează
la NASA, mi-a spus că, amestecând mercur cu aluminiu şi alcool, microcanalele
devin suficient de mari pentru ca electronii să poată circula prin aluminiu. Această
metodă creează, în esenţă, un bun conductor electric chiar la temperatura camerei.

Rinehart m-a avertizat în legătură cu şasiul. A spus că acesta ar putea fi poluat cu

mercur. Analize ulterioare au demonstrat că, într-adevăr, şasiul suferise un anumit
proces de tratare cu mercur. În prezent, opinia mea este că procesul de tratare era
într-o anumită legătură cu rezonatorii de argint, care sunt condensatori electrici şi
bobine. Mercurul şi aluminiul creează canale microfine de-a lungul şasiului super
conductor şi canalele devin astfel rezonatoare multidimensionale.

Pentru a concluziona, acest receptor este, de fapt, un rezonator multidimensional

spaţio-temporal care a reprezentat o parte integrantă importantă a oricărei maşini
de călătorit în timp ce a fost folosită în Experimentul Philadelphia sau la Montauk.

O ANALIZA ŞTIINŢIFICĂ A RADIOSONDEI

(Observaţie: Această analiză nu are pretenţia de a putea fi înţeleasă în totalitate

de publicul larg. Ea a fost inclusă însă în această carte pentru cei care au
înclinaţii tehnice. Are, de asemenea, rolul de a-mi susţine afirmaţia că guvernul
deţine mijloace puternice pentru a influenţa vremea.)

Radiosonda este alcătuită din doi senzori de tipul rezistenţelor variabile. Unul
înregistrează temperatura, iar celălalt umiditatea.

Senzorul de temperatură este un termistor, a cărui rezistenţă electrică variază invers

proporţional cu temperatura. Senzorul de umiditate este un rezistor electrolitic, a
cărui rezistenţă electrică variază direct proporţional cu umiditatea relativă. În cazul
celor mai multe radiosonde, senzorul de presiune este de tipul comutator-selector,
sensibil la presiune (comutator barometric). În esenţă, emiţătorul vede o rezistenţă
variabilă, selectată alternativ de comutatorul barometric sau de un comutator
secvenţial. Ocazional este selectat un scurtcircuit, denumit mod de lucru
referenţial. Toate acestea le putem observa la o analiză superficială a senzorilor.
Deşi o primă analiză sumară ar eticheta această descriere ca fiind adevărată, mai

70
există totuşi unele funcţii care au fost trecute sub tăcere, fiind secrete. Senzorul de
temperatură este o bară de carbon cu adaos de metale preţioase şi funcţionează
similar unei antene pentru funcţia DOR. Realizează, de asemenea, inversia
transformării cunoscute sub numele de energie DOR. Acest obiect este ambalat
într-un flacon de mici dimensiuni şi trebuie montat cu cleme de fixare pe unul
dintre braţele radiosondei. În scopul obţinerii unei valori corecte a temperaturii,
este vopsit în alb pentru a reflecta căldura radiantă a soarelui şi se află în exterior,
deasupra întregului pachet. Acest amplasament poate fi înţeles din punctul de
vedere al ştiinţei convenţionale, dar nu poate fi înţeles din cel al ştiinţelor
relativiste.

Senzorul de umiditate este un senzor electrolitic. Nu îi putem înţelege funcţionarea,

deoarece un rezistor electrolitic obişnuit îşi modifică rezistenţa invers proporţional
cu umiditatea relativă. Acest senzor de umiditate se compune dintr-o grilă de trasee
conductive peste care se află un strat cu compoziţie chimică necunoscută şi
acţionează ca o antenă pentru orgon în fază. Este, de asemenea, similar detectorilor
electrolitici care au fost introduşi pentru detecţia energiilor subtile. Senzorul de
umiditate este şi el, la rândul său, ermetic închis într-un mic flacon şi trebuie
montat în suportul său de la partea superioară a radiosondei, fiind astfel complet
acoperit şi protejat de ploaie, permiţând însă aerului să circule în jurul lui. Această
descriere sumară corespunde întocmai cu informaţiile date publicităţii de către
guvern. În noile generaţii de radiosonde, comutatorul barometric este însă înlocuit
cu un comutator de scanare antrenat de un mecanism de ceasornic, adăugându-i-se
un receptor despre care guvernul susţine că este utilizat ca transponder pentru
urmărirea direcţiei de deplasare şi a altitudinii. Această informaţie ar conduce către
ideea că baro-comutatorul oferă informaţii referitoare la altitudine, care pot fi
deduse din presiune, dar depind de un gradient uniform de presiune pe care atmos-
fera noastră nu îl are. Aceste date se conformează şi ele liniei informaţiilor
publicate, dar sunt foarte inexacte.

Nu cred că acesta este obiectivul real al comutatorului barometric. De fapt, este

sugerat un scop cu totul diferit. Se pare că baro-comutatorul constituie funcţia
corelată, care ar fi necesară pentru a sincroniza captarea DOR cu mediul terestru.
Este, de asemenea, evident că receptorul sincronizează captarea energiei DOR la
mediul terestru. Din acest punct, nu mai înţeleg complet schema senzorilor.

Pe lângă senzori, cealaltă componentă a radiosondei este emiţătorul. Este modulat

în impulsuri cronometrice, iar rata de repetare a impulsurilor variază cu rezistenţa
prezentată emiţătorului. Există două tipuri de modulaţie de impulsuri. Unul este
acela în care modulaţia taie în impulsuri oscilatorul purtătoarei. În cazul celuilalt

71
tip, un impuls de înaltă tensiune realizează alimentarea cu tensiunea B+ (B+
semnifică „baterie B”, cu referire la tensiunea de masă a oscilatorului undei
purtătoare). Se folosesc două frecvenţe: 400 MHz şi 1680 MHz. Oscilatorul de 400
MHz este compus din linii sinfazice cu tubul de triodă în câmpul liniilor.
Oscilatorul de 1680 MHz este de tipul cu cavitate integrală, cu tubul de triodă în
interiorul câmpurilor cavităţii.

În emiţătorul de tipul impulsurilor de întrerupere, există două secţiuni: oscilatorul

de modulaţie şi oscilatorul de undă purtătoare. Oscilatorul de modulaţie este cel
care generează impulsul de întrerupere şi este, de fapt, un oscilator cu triodă, cu o
reţea de blocare în circuitul de grilă.

Funcţionarea emiţătorului este simplă. Atunci când oscilatorul funcţionează,

tensiunea reziduală de grilă la bornele capacitorului (C) creşte progresiv, iar când
atinge tensiunea de blocare, oscilatorul se întrerupe. În acest moment, C se
descarcă progresiv, până ce tensiunea de grilă este refăcută. Pe măsură ce tensiunea
la bornele lui C creşte sau scade, oscilatorul porneşte sau se opreşte, modulând
astfel căderea de tensiune pe Rp, care este scurtcircuitată. Valorile lui C, Rg, Rext
şi Rref determină rata de repetare a impulsurilor pe Rp. Semnalul pulsator şi
potenţialele sale sunt cuplate capacitiv la oscilatorul de purtătoare.

Aceasta este explicaţia uzuală, dar să luăm în considerare activitatea relativistă.

Când tubul este blocat, semnalul de ordin înalt se acumulează în interiorul tubului
similar sarcinii electrice pe un capacitor. Cu cât blocajul este mai lung, cu atât se
acumulează mai mult semnal relativist în interiorul tubului. Când tubul începe să
oscileze, el basculează între saturaţie şi blocare şi se petrec două fenomene. Mai
întâi, sarcina relativistă acumulată este expulzată în mod forţat. În al doilea rând,
bascularea oscilaţiei între saturare şi blocare are ca efect amplificarea
componentelor de ordin înalt prin activitate „0”. Rezultatul este că semnalul este
amplificat şi eliminat în impulsuri. Din acest punct, semnalul de modulaţie este
cuplat capacitiv cu grila oscilatorului de undă purtătoare, unde impulsul opreşte
oscilaţia.

Atunci când examinăm oscilatorul de undă purtătoare, circuitul este unul standard.
Modul în care a fost el optimizat are probabil o legătură cu reamplasarea tubului în
câmpul reţelei rezonante şi cu construcţia generală a tubului. Funcţionarea de ordin
înalţ a oscilatorului de purtătoare este similară celei a oscilatorului de modulaţie.
Când tubul trece de la faza de saturaţie la cea de blocare, punctul 0 al vacuumului
este distrus. Aceasta are ca rezultat o amplificare relativistă, precum şi evacuarea
forţată a întregului semnal stocat în tub către ieşire şi către antenă.

72
Ieşirea în scurtcircuit a oscilatorului de modulaţie, care are un potenţial în
impulsuri (scalar) de circa 7 MHz este cuplată la grila oscilatorului de undă
purtătoare şi pendulează în jurul punctului Q[16], emiţând rafale de semnale
relativiste ce duplică îndeaproape semnalul de intrare de la senzori.

Emiţătorul foloseşte un modulator de impulsuri cu linie de întârziere, echipat cu un

tub tiratron, reactor de încărcare, diodă de blocare, reţea de formare de impulsuri şi
transformator de impulsuri care generează impulsuri cu valoarea de 1400 V ce
acţionează oscilatorul undei purtătoare. Tiratronul este închis de ieşirea aceluiaşi
oscilator de modulaţie ca şi toate celelalte piese. Oscilatorul de modulaţie încarcă
semnalul relativist în linia de întârziere prin intermediul tiratronului care este
decuplat, dar are încă amplificarea de punct „0”. Când tiratronul se activează,
întreg conţinutul reţelei formatoare de impulsuri este încărcat în tubul oscilatorului
de purtătoare în momentul intrării unui puls de 1400 V care „rupe” vacuumul şi are
ca rezultat un nivel înalt de „amplificare relativistă” prin activitatea obişnuită de
punct „0”.

Întregul ansamblu este pus în funcţiune de un pachet de baterii cu durata de

funcţionare de aproximativ trei ore.

WILHELM REICH

Deşi guvernul aprecia foarte mult descoperirile şi invenţiile lui Wilhelm Reich, se
pare însă că de persoana lui nu prea aveau nevoie. Reich era mai mereu acuzat de
escrocherie de organizaţiile AMA şi FDA. În cele din urmă, i s-a dat o sentinţă
foarte aspră pentru sfidarea curţii de judecată, atunci când a refuzat să se înfăţişeze
în faţa completului de judecată. Cărţile scrise de el au fost arse, iar echipamentul
său de lucru a fost distrus, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare a libertăţii şi
drepturilor omului. Această acţiune a autorităţilor americane a fost cu atât mai
surprinzătoare, cu cât ea s-a petrecut în timpurile moderne.

Afirmaţiile lui Wilhelm Reich despre faptul că reuşea să perturbe propulsarea

OZN-urilor nu i-au adus prea mult câştig de cauză. El a concluzionat că
propulsarea OZN-urilor avea loc cu ajutorul energiei cosmice sau orgonice. Reich
a inventat o „armă spaţială” bazată pe teoria energiei orgonice şi, cu ajutorul ei,
putea face ca OZN-urile să părăsească repede şi cu regularitate spaţiul aerian în
care apăreau (conform relatărilor martorilor oculari).
73
După ce a ieşit din închisoare se spune că autorităţile i-au acordat în mod expres
permisiunea de a lucra la ecuaţiile despre antigravitaţie. Este totuşi cel puţin
straniu, mai ales pentru că îl tratau ca pe un dement. Indiferent care sunt faptele şi
detaliile ce îl au în centru pe Wilhelm Reich, se pare că el a fost folosit de guvernul
SUA pentru geniul său inventiv, după care a fost izolat pentru a nu transmite
descoperirile sale în altă parte. Condamnarea sistematică a eforturilor sale
întăreşte, fără îndoială, toate aceste afirmaţii.

CONTROLUL MINŢII ŞI

RĂZBOIUL DIN GOLFUL PERSIC

Nu aveam încă serviciu când a început Războiul din Golful Persic şi am avut astfel
posibilitatea să urmăresc transmisiunile TV live. Acestea sunt pline de substrat
pentru mine, căci informaţiile ce provin de pe front de obicei sunt selectate.

Într-una din emisiuni, un reporter CNN a spus că tocmai se întorsese din Kuweit,
unde călătorise cu o patrulă militară. Ei au observat la un moment dat o patrulă de
irakieni pe cealaltă dună de nisip. În vreme ce americanii se întrebau cum îi vor
face pe irakieni să se predea, a apărut un elicopter american care i-a survolat pe
irakieni. Până ce elicopterul a ajuns la duna de nisip unde se aflau irakienii, ei îşi
ridicaseră deja mâinile şi se predau.

Acest eveniment este cel puţin straniu. Era vorba, totuşi, de irakieni care au luptat
în Războiul Sfânt împotriva Iranului vreme de opt ani.

O altă ştire pe care am remarcat-o a venit la sfârşitul conflictului, atunci când

Generalul de Brigadă Neil a fost chestionat de un reporter britanic de la BBC.
Reporterul l-a întrebat despre planurile sale privind scoaterea irakienilor din
bunkerele pe care germanii le construiseră special pentru aceştia. Se ştia că aceste
bunkere erau foarte solid construite, astfel încât întrebarea era pe deplin justificată.

Generalul Neil a spus: „Vom folosi elicoptere psi…”.[17] Apoi şi-a întrerupt
propoziţia tuşind. Nu suna ca o tuse reală, dar s-a surprins pe sine spunând ceva ce
nu trebuia revelat. După ce a tuşit a continuat să vorbească. „Mă scuzaţi, vom
aduce elicopterele cu sisteme PA (public address) şi astfel îi vom scoate afară.”

74
Pentru mine, declaraţia lui a fost foarte semnificativă. Părerea mea este că
generalul făcuse o greşeală şi a trebuit să-şi continue fraza în acelaşi ton. În opinia
mea urma să spună ceva de genul „elicoptere cu emisii psihologice”. Se gândea la
un anumit tip foarte secret de elicoptere dar, ca să nu sune prea ciudat pentru omul
obişnuit, cred că a înlocuit ce voia să spună cu „elicoptere cu sisteme PA”.

Am făcut unele cercetări despre bunkerele irakiene şi am descoperit că americanii

încercaseră să obţină planurile de construcţie de la germani. Americanii doreau să
ştie cum puteau penetra bunkerele. Germanii le-au furnizat planurile şi americanii
au descoperit că pereţii erau foarte groşi. Chiar după un bombardament intens,
irakienii se aflau încă teferi în bunkere. Aveau electricitate şi suficientă hrană şi
apă care să le ajungă pentru cel puţin şase luni. Bunkerele aveau o grosime de 90
cm şi probabil puteau rezista chiar unei explozii nucleare. Irakienii aveau, de
asemenea, echipamentul necesar pentru a construi tunele care să îi ducă la
suprafaţă.

Reporterul britanic ştia că americanilor nu le va fi uşor să-i scoată pe irakieni afară

din bunkere. De aceea el a formulat acea întrebare. Cred că e absurd de sugerat că
aceşti militari fanatici s-ar fi predat doar sub ameninţarea unor elicoptere cu
sisteme PA.

NIKOLA TESLA

Nikola Tesla s-a născut în anul 1856 în fosta Iugoslavie. Cunoscut ca „tatăl
radioului”, Tesla era clarvăzător şi avea unele capacităţi paranormale. Cel mai
remarcabil aspect mi se pare viziunea pe care el a avut-o în tinereţe, când i s-a re-
velat faptul că avea să construiască un generator de curent alternativ, care va
revoluţiona modul în care umanitatea se va folosi de electricitate.

Tesla a primit o educaţie renascentistă şi a învăţat să vorbească multe limbi. S-a

făcut cunoscut în Europa ca inventator şi inginer în electronică. La Paris, geniul
său a intrat sub atenţia unuia din asociaţii lui Edison şi a fost invitat să-l întâlnească
pe faimosul inventator. Deşi Edison l-a angajat, cei doi nu s-au înţeles cu adevărat
niciodată.

Invenţiile lui Edison foloseau curent continuu, care necesita o centrală electrică la
fiecare câţiva kilometri. Tesla a încercat să-l convingă de faptul că curentul alterna-
75
tiv era mult mai eficient şi avea costuri de operare mult mai mici. Edison era însă
foarte încăpăţânat şi capacităţile extraordinare ale lui Tesla probabil îl făceau să se
simtă ameninţat în ceea ce priveşte prestigiul şi cariera lui. Iată un om al cărui
geniu era cu mult peste cel al lui Edison!

Edison nu a susţinut niciodată planurile de a revoluţiona lumea cu ajutorul

curentului alternativ. Cei doi şi-au încheiat colaborarea atunci când Tesla l-a
informat pe Edison că ar putea îmbunătăţi întreaga lui instalaţie prin construirea de
noi maşini electrice care să le înlocuiască pe celelalte vechi. Edison i-a oferit
50.000 de dolari să pună în aplicare planul. Tesla a proiectat douăzeci şi patru de
tipuri de maşini şi a mărit fabrica. Edison a fost foarte impresionat, dar nu l-a plătit
niciodată pentru aceste „servicii”, deşi pe atunci era deja milionar. El a susţinut
apoi că modul în care a procedat nu a reprezentat decât „simţul umorului
american”.

George Westinghouse era şi el un inventator bogat şi renumit şi a recunoscut

imediat geniul lui Nikola Tesla. Westinghouse a susţinut planul acestuia de a
produce curent alternativ folosindu-se de cascada Niagara şi, de atunci, lumea n-a
mai fost niciodată la fel. Între timp, Edison a încercat să demonstreze că utilizarea
curentului alternativ putea fi mortală şi a mers până într-acolo încât a electrocutat
un câine în public (cu curent alternativ) pentru a-şi demonstra punctul de vedere.
Edison şi-a finalizat numărul stânjenit şi umilit.

Cariera lui Tesla a înregistrat o ascensiune rapidă şi experimentele sale au devenit

repede foarte renumite. El a demonstrat la Madison Square Garden că poate dirija
o bărcuţă de la distanţă, prin telecomandă, dar mulţi au considerat demonstraţia ca
fiind o vrăjitorie.

A reuşit chiar să producă un joc de lumini pe pământul gol la Colorado Springs.

Acest experiment a fost în mod deosebit remarcabil, deoarece Tesla a aşezat direct
pe pământ becuri, care s-au aprins. Aceasta demonstra că suprafaţa Pământului se
comporta precum un conductor de electricitate şi totodată dovedea că, prin
utilizarea unor mijloace adecvate, întreaga populaţie a pământului se putea bucura
de free energy (energie gratuită). Tesla a creat un turn uriaş la Long Island şi căuta
să construiască un sistem care să furnizeze free energy. În timpul acţiunii,
bancherul J.P. Morgan i-a retras sprijinul financiar acordat, pentru că el nu dorea,
sub nici o formă, free energy pentru populaţie, ci (ca orice bancher) era interesat să
realizeze un cât mai mare profit de pe urma invenţiilor lui Tesla.

76
Cariera lui Tesla a intrat în declin, iar reputaţia sa a fost mânjită. O parte din toate
acestea s-au produs datorită afirmaţiilor sale publice (care aveau loc periodic), că el
se afla în comunicare cu o rasă de extratereştri. Receptoarele sale, aşa după cum se
presupune, recepţionau transmisii de pe Marte.

Nimeni nu a negat vreodată că a fost poate cel mai mare geniu în electronică al
omenirii, dar deoarece el avea şi o profundă viziune şi înţelegere asupra
fenomenelor supranaturale, era privit cu suspiciune. Astăzi, mulţi din colegii săi
electronişti îl consideră un excentric care, întâmplător, a fost strălucit în
electronică. Este, într-adevăr, o explicaţie foarte comodă.

Opinia mea, însă, este aceea că Tesla era cu mult înainea vremurilor în care a trăit.

ISTORIA EXPERIMENTULUI PHILADELPHIA

LEGĂTURA SA CU PROIECTUL MONTAUK

În anul 1912, un matematician pe nume David Hilbert a dezvoltat câteva noi

sisteme diferite de matematică. Unul dintre ele este cunoscut sub numele de
„Spaţiul Hilbert”. Spaţiile Hilbert sunt descrise de ecuaţii care sunt asociate unor
realităţi şi spaţii multiple. David Hilbert l-a întâlnit pe dr. John von Neumann în
1926 şi i-a împărtăşit acestuia cunoştinţele sale. Von Neumann a preluat de la
Hilbert multe dintre descoperirile sale şi le-a dezvoltat în mod foarte ingenios.
După spusele lui Einstein, von Neumann era cel mai strălucit dintre toţi
matematicienii vremii. El deţinea o capacitate supraomenească de a transpune
conceptele teoretice abstracte din matematică în situaţii reale, fizice. Von
Neumann a inventat, la rândul său, noi sisteme matematice. Un anume dr.
Levinson a descoperit „Ecuaţiile de Timp ale lui Levinson”. A publicat trei cărţi,
care acum sunt foarte ocultate şi aproape imposibil de găsit. Un asociat de-al meu a
descoperit două dintre ele la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton.
Toată munca sa urma să folosească drept punct de plecare pentru proiectul de
invizibilitate în care urmau să se transpună principii teoretice în cazul unui obiect
fizic. La începutul anilor ’30, au fost demarate cercetări intensive având drept
subiect invizibilitatea. Dr. John Hutchinson Sr., decanul universităţii din Chicago,
a fost informat despre eforturile în această direcţie ale dr. Kurtenhauer, un fizician
austriac prezent în acea perioadă la universitate. Mai târziu, ei s-au reunit într-un

77
grup condus de Nikola Tesla. Împreună, au studiat natura relativităţii şi a
invizibilităţii.

În 1933, a luat fiinţă Institutul de Studii Avansate la Universitatea Princeton. Aici

erau prezenţi Albert Einstein şi John von Neumann, adică un savant strălucit şi un
matematician genial. La puţin timp după aceea, proiectul de invizibilitate a fost
transferat la Princeton.

În 1936, proiectul a fost extins, iar Tesla a fost numit directorul grupului. Cu
ajutorul lui Tesla, s-a reuşit obţinerea invizibilităţii înainte de sfârşitul anului.
Cercetările au continuat până în anul 1940, când a fost întreprins un test complet la
Brooklyn Navy Yard (Portul Marinei Militare Brooklyn). A fost un test mic, fără
vreo persoană la bordul vehiculului. Nava primea energie de la generatoarele aflate
pe alte nave conectate prin cabluri.

Cam în acea perioadă, în grupul de studiu şi cercetare a fost implicat un alt om de

ştiinţă, T. Townsend Brown, care era renumit pentru capacitatea sa practică de a
aplica fizica teoretică. Brown avea cunoştinţe vaste despre gravitaţie şi despre
minele magnetice. El a creat un sistem foarte eficace de apărare în cazul minelor,
folosind o tehnică numită „degaussing”, care declanşa minele de la o distanţă ce nu
punea în pericol siguranţa nimănui.

În anii ’30 a avut loc o migrare masivă de personalităţi ştiinţifice în America. Mulţi
savanţi evrei şi nazişti au fost aduşi pe furiş în ţară. Mare parte din afluenţă a fost
atribuită lui A. Duncan Cameron Sr. Deşi cunoaştem faptul că avea conexiuni
vaste cu înalte oficialităţi, relaţiile sale cu cercurile de spionaj rămâne încă un
mister.

Prin 1941, Tesla avea la dispoziţie, din partea guvernului SUA, fonduri nelimitate
pentru cercetări şi experimente. El a solicitat o navă de război, pe puntea căreia a
plasat mai multe bobine speciale. Faimoasele bobine Tesla se aflau, de asemenea,
pe navă. Totuşi, el era îngrijorat deoarece ştia că, o dată cu dezvoltarea proiectului,
vor apărea probleme în ceea ce priveşte echipajul viu. Probabil ştia aceasta datorită
capacităţii sale extraordinare de a vizualiza în întregime invenţiile sale în minte. În
orice caz, Tesla ştia că starea mintală şi corpurile fizice ale membrilor echipajului
urmau să fie sever afectate. Avea nevoie de mai mult timp pentru perfecţionarea
experimentului.

Von Neumann nu îi împărtăşea însă concepţiile despre timp şi cei doi nu s-au prea
înţeles la acest capitol. Von Neumann era un om de ştiinţă strălucit, dar el nu
îmbrăţişase metafizica sub nici o formă. În cazul lui Tesla, el era foarte profund în
78
această direcţie, realizând de altfel o întreagă serie de invenţii care aveau la bază
capacitatea sa unică de clarviziune.

O parte din motivele pentru care viziunile sale erau atât de controversate în lumea
ştiinţifică, era că în timpul experimentelor sale din Colorado Springs, în jurul
anilor 1900, a relatat că a fost contactat de inteligenţe de pe o altă planetă prin
mesaje trimise sub forma unor semnale specifice în momentul când planeta Marte
era la o distanţă relativ apropiată de Pământ. Aceasta s-a mai produs în anul 1926,
când deja construise turnuri radio pe Waldorf Astoria şi pe clădirea laboratorului
său din New York. A susţinut că primise informaţii că, în cazul în care
experimentul nu era modificat, urma să se înregistreze pierderi de vieţi omeneşti.
De aceea, Tesla avea nevoie de timp pentru a proiecta noi echipamente.

Cererea de a avea mai mult timp la dispoziţie nu a fost însă luată în seamă.
Guvernul SUA trebuia să câştige războiul şi, prin urmare, lui Tesla nu i se putea
acorda timp suplimentar. El a continuat totuşi să lucreze la proiect, dar a sabotat în
secret operaţiunea ce a avut loc în martie 1942. După acest eveniment, a fost
concediat sau a demisionat (în ceea ce priveşte acest subiect, relatările sunt
contradictorii). Se presupune că a murit în 1943, dar există dovezi care sugerează
că ar fi plecat în Anglia. La înmormântare, în locul său a fost pus un corp
abandonat. A fost incinerat a doua zi după ce fusese găsit cadavrul, ceea ce nu era
conform tradiţiei familiei sale de credinţă ortodoxă. Dacă a murit atunci sau nu,
rămâne încă o enigmă. De asemenea, faptul că au fost luate documente secrete din
seiful său (de către persoane necunoscute) este ceva care deja a fost dovedit.

Von Neumann a fost numit noul director de proiect. A realizat un studiu şi a

concluzionat că pentru buna funcţionare a experimentului erau necesare două
generatoare uriaşe. Chila pentru USS Eldridge a fost turnată în iulie 1942. Testele
au fost realizate la docul uscat. Apoi, spre sfârşitul anului 1942, von Neumann şi-a
dat şi el seama, în sfârşit, că experimentul ar putea fi fatal pentru oameni, aşa cum
de altfel Tesla sugerase încă de la început. Cu toate acestea, von Neumann încă se
mai supăra la auzul numelui marelui inventator de geniu. A hotărât că un al treilea
generator va rezolva dilema. Avea suficient timp pentru a construi unul, dar nu şi
pentru a-l sincroniza cu celelalte două generatoare. Cel de-al treilea generator nu a
funcţionat niciodată, deoarece cutia de viteze nu era compatibilă. Experimentul a
ieşit de sub control, iar un tehnician al marinei a făcut un atac cerebral, de pe urma
căruia a zăcut în comă timp de patru luni, părăsind astfel proiectul. Prin urmare, au
renunţat la al treilea generator. Von Neumann nu era mulţumit, însă superiorii lui
nu aveau de gând să mai aştepte prea mult.

79
Pe 20 iulie 1943, ei au hotărât că sosise momentul pentru teste. Duncan Cameron şi
fratele său, Edward, se aflau în camera de control pentru a a iniţia proiectul. Nava
nu mai era ancorată şi imediat au sosit ordinele pentru a se da startul operaţiunii.
Pentru următoarele 15 minute, nava a fost complet invizibilă. Echipajul se con-
frunta însă cu mari probleme. Se simţeau cu toţii foarte rău şi manifestau fenomene
de dezorientare psihologică sau tulburări mintale. Cercetătorii aveau nevoie de mai
mult timp, însă s-a hotărât un ultim termen pentru 12 august 1943. Ordinele
proveneau de la şeful operaţiunilor navale, care menţiona că el nu era interesat
decât de câştigarea războiului.

Încercând să evite pierderile omeneşti din rândurile celor implicaţi, von Neumann
a urmărit să modifice echipamentul pentru a se obţine doar invizibilitate la radar, şi
nu invizibilitate efectivă.

Cu şase zile înainte de testul final, deasupra navei au apărut trei OZN-uri. Testul
final a fost declanşat pe 12 august 1943. Două dintre OZN-uri au părăsit locul, iar
cel de-al treilea a fost absorbit în hiperspaţiu şi a ajuns în subsolul bazei militare de
la Montauk.

Relatările lui Duncan indicau faptul că el şi fratele său ştiau că lucrurile urmau să
capete o turnură tragică la experimentul din 12 august. Totuşi, vreme de 3-6 minute
de la declanşarea operaţiunii, situaţia încă se prezenta satisfăcător. Se părea chiar
că procesul se va desfăşura fără efecte devastatoare. Observatorii încă puteau vedea
conturul navei invizibile în apă. Brusc, însă, s-a produs o străfulgerare albastră şi
nava a dispărut cu totul. Antena radio şi transmiţătorul fuseseră distruse, iar o parte
din marinari erau „contopiţi” cu pereţii vasului, căci moleculele lor se
amestecaseră cu cele ale navei.

Duncan şi Edward nu suferiseră aceleaşi traume ca şi colegii lor. Ei au fost cumva

protejaţi, deoarece s-au aflat în camera generatorului care era înconjurată de pereţi
de oţel. Oţelul a acţionat ca un scut în faţa energiei RE Văzând cum totul în jurul
lor se distrugea, ei au încercat să închidă generatoarele şi transreceptoarele (aparat
combinat de emisie şi recepţie), dar, din păcate, nu au reuşit.

În acelaşi „timp”, un alt experiment avea loc patruzeci de ani mai târziu.
Cercetările au revelat faptul că Pământul, ca şi oamenii, are propriul său bioritm.
Acest bioritm are un punct de vârf la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe 12 august.
Aceasta coincidea cu anul 1983 şi oferea o funcţie suplimentară pentru realizarea
conexiunilor prin câmpul Pământului pentru ca Eldridge să fie atrasă în
hiperspaţiu.

80
Fraţii Cameron nu reuşiseră să închidă echipamentul, deoarece Eldridge se afla
într-o conexiune temporală cu generatorul de la Montauk. Şi-au dat seama că nu
sunt în siguranţă pe navă aşa că au concluzionat că cea mai bună soluţie ar fi să
sară peste bord, în speranţa de a scăpa de câmpul electromagnetic al navei.

Au sărit şi s-au trezit absorbiţi de un tunel temporal, ajungând la un moment dat pe

docul uscat, la Montauk, în anul 1983. Au fost găsiţi rapid şi conduşi în subsolul
bazei militare de la Montauk. Von Neumann i-a întâlnit pe Duncan şi Edward şi le-
a spus că ştia că vor veni acolo. Acum, el era deja bătrân. A spus că a avut loc o
blocare în hiperspaţiu şi că aştepta din 1943 acest moment al revederii. Le-a spus
călătorilor în timp că tehnicienii de la Montauk nu reuşeau să oprească
echipamentele. Lui Duncan şi Edward li s-a cerut să se întoarcă înapoi în 1943 şi
să închidă generatoarele de pe nava Eldridge. Von Neumann le-a mai precizat că,
istoric vorbind, el ştia deja că cei doi vor reuşi să oprească generatoarele. Dar încă
nu o făcuseră! Le-a spus să distrugă tot echipamentul, dacă era necesar.

Înainte de a se întoarce în 1943, Duncan şi Edward au îndeplinit unele misiuni

pentru grupul Montauk. Au făcut câteva călătorii înapoi în 1943. În una dintre
aceste călătorii, Duncan a trecut prin portalul temporal şi a intrat apoi într-un tunel
secundar, fiind blocat acolo. Tunelele secundare reprezentau un mister şi aceasta
este situaţia şi în prezent. Deşi oamenii de ştiinţă de la Montauk considerau
tunelele secundare practic inexistente, Duncan nu fusese avertizat să nu intre într-
un astfel de tunel în cazul în care el totuşi apărea. Curând după aceea şi Edward
(fratele lui Duncan) a ajuns în acelaşi tunel.

La un moment dat, ei s-a întâlnit cu un grup de extratereştri. Se pare că tunelul

secundar era, de fapt, o realitate artificială creată de extratereştri. Înainte de a da
drumul captivilor, ei doreau să obţină un anumit echipament tehnic. Acest
echipament era un instrument foarte important, căci el asigura încărcarea
sistemului de propulsie fabricat din cristal, care se afla la bordul OZN-ului din
spaţiile subterane de la Montauk. Pe extratereştri nu îi deranja faptul că renunţau la
o navă, însă erau foarte hotărâţi să păstreze misterul asupra sursei de alimentare.

Duncan şi Edward s-au întors la Montauk, de unde au recuperat echipamentul

pentru extratereştri. În cele din urmă, erau pregătiţi să se întoarcă pe Eldridge şi să
ducă la îndeplinire ordinele lui von Neumann. Ajunşi la bordul navei, ei au distrus
generatoarele, transmiţătoarele şi au tăiat orice cablu pe care-l vedeau pe punte.
Nava s-a întors, în cele din urmă, în portul din Philadelphia. Înainte de închiderea
vortexului temporal, Duncan s-a întors la Montauk în 1983. Fratele său, Edward, a

81
rămas în 1943. Duncan nu era sigur de ce se întorsese. S-a sugerat că primise
ordine în această direcţie sau că, pur şi simplu, fusese programat pentru aşa ceva.

Această aventură s-a dovedit a fi un dezastru pentru Duncan. Punctele sale de reper
temporal s-au dizolvat în totalitate şi el a pierdut legătura cu traseul său temporal.
Când referinţele temporale sunt pierdute, poate avea loc una din următoarele trei
situaţii: procesul de îmbătrânire se încetineşte, rămâne la fel sau se intensifică. În
cazul lui Duncan, el s-a intensificat. Astfel Duncan a început să îmbătrânească
rapid. După o scurtă perioadă de timp era aproape pe moarte din cauza bătrâneţii.

Nu suntem siguri cum s-a produs aceasta, dar credem că von Neumann l-a
transferat într-un alt timp. Au fost chemaţi oameni de ştiinţă să-l ajute. Nu numai
că Duncan era foarte important pentru buna desfăşurare a proiectului, dar era
totodată implicat total în întregul proces de cercetare temporală. Moartea sa ar fi
creat paradoxuri temporale foarte stranii şi de aceea ea trebuia evitată.

Din păcate, corpul lui Duncan îmbătrânea foarte rapid şi nu se putea face nimic
care să oprească acest proces. Exista însă o posibilitate. Cercetările deja demon-
straseră că fiecare fiinţă umană are propria sa identitate electromagnetică unică, ce
era denumită „semnătura electromagnetică” sau doar „semnătura”. Dacă această
„semnătură” putea fi conservată în momentul în care corpul lui Duncan îşi înceta
funcţiile, putea fi teoretic transferată într-un alt corp. Au cerut ajutorul unuia dintre
cei mai loiali şi eficienţi agenţi: A. Duncan Cameron Sr., chiar tatăl lui Duncan şi
Edward. Duncan Sr. era un personaj misterios. Fusese căsătorit de cinci ori de-a
lungul vieţii sale. Avea multe legături amoroase care se pare că nu prea mergeau.
Şi-a petrecut timpul construind bărci cu pânze şi călătorind în Europa. Unii susţin
că el ar fi adus pe furiş în ţară oameni de ştiinţă nazişti prin intermediul activităţilor
sale ocultate.

Există o singură dovadă tangibilă care-l leagă de cercurile de spionaj. Cameron Sr.
apare într-o fotografie de la o absolvire specială a personalului de la Coast Guard
Academy (Academia Gardei de Coastă). În orice caz, el nu făcea parte oficial din
Garda de Coastă.

Prin intermediul tehnologiei pentru realizarea călătoriilor temporale, grupul

Montauk l-a contactat pe Duncan Sr. În 1947. I-au adus la cunoştinţă situaţia şi i-
au spus că este necesar să mai aibă un fiu. El avea pe atunci o altă soţie decât cea
care fusese mama lui Duncan. Duncan Sr. a acceptat să coopereze şi curând i s-a
născut un copil, dar a fost o fată. În cele din urmă, în 1951 soţia sa a născut un

82
băiat. „Duncan” a fost numele pe care l-au ales copilului, şi el este acelaşi Duncan
pe care îl cunosc astăzi.

Tehnologia Montauk era evident excepţională, dar nu suficient de sofisticată pentru

a-l aduce pe Duncan din 1983 direct înapoi în 1951. Puteau fi alţi factori implicaţi,
dar se pare că trebuia ca savanţii să se bazeze pe utilizarea bioritmului de 20 de ani
al Pământului. În vreme ce corpul original al lui Duncan era pe moarte, a fost
transferat în 1963 şi „instalat” în noul corp oferit de Duncan Sr. şi soţia sa.

Duncan Jr. nu are amintiri de dinainte de 1963. Este, de asemenea, evident că

sufletul care ocupase corpul său între 1951 şi 1963 fusese expulzat de acolo.

Am auzit deseori relatări despre un proiect secret desfăşurat de ITT la Brentwood,

Long Island în 1963. Este foarte posibil ca transferul lui Duncan într-un nou corp
să fi fost punctul principal sau o parte foarte importantă din acest proiect. Oricare
ar fi fost circumstanţele, acest proiect în mod cert urmărea să utilizeze cumva
bioritmul Pământului care are un ciclu de 20 de ani.

Edward Cameron se întorsese în 1943. Pe de altă parte, Duncan era în 1963.

După experimentul din august 1943, şefii Marinei nu ştiau ce să facă. Au urmat
patru zile de şedinţe fără vreo concluzie finală. În cele din urmă au hotărât să mai
facă un singur test.

Spre sfârşitul lunii octombrie 1943, nava Eldridge a fost angrenată în ultimul
experiment de invizibilitate. De data aceasta, însă, la bord nu avea să se mai afle
nimeni. Echipajul se îmbarcase pe o navă din apropiere şi controla echipamentul de
la distanţă. Nava a devenit invizibilă vreme de 15 sau 20 de minute. Când au
examinat nava, au constatat că lipsea o parte din echipament. Dispăruseră, practic,
două transmiţătoare şi un generator. Din camera de control nu mai rămăsese decât
o grămadă de fiare în flăcări, dar generatorul de puncte de reper în raport cu
momentul zero era intact şi a fost pus într-un loc de depozitare secret.

Marina „s-a spălat pe mâini” de întreaga operaţiune şi a lansat oficial nava USS
Eldridge cu jurnalul său de bord.

Nava a fost, în cele din urmă, vândută marinei greceşti care mai târziu a descoperit
jurnalele de bord şi a constatat că în ele nu figura nimic de dinainte de ianuarie
1944.

83
Conform cu relatarea lui Al Bielek, Edward Cameron şi-a continuat cariera sa în
marină. Avea autorizaţie pentru un înalt nivel de securitate şi lucra în multe zone
de o importanţă deosebită precum atelierele în care se studiau vehiculele şi
dispozitivele pe bază de free energy. Era sincer şi se plângea că se foloseau multe
metode nepotrivite şi chiar inumane. Dintr-un motiv anume, i s-a „spălat creierul”
pentru a uita Experimentul Philadelphia şi tot ce era legat de tehnologia secretă. Al
a afirmat că au fost folosite tehnologii de regresie a vârstei pentru a-l pune pe
Edward Cameron într-un nou corp în familia Bielek. Familia Bielek a fost aleasă
pentru că avea un singur copil care murise în preajma primei sale zile de naştere.
Edward a fost înlocuit şi, în consecinţă, părinţilor li „s-a spălat creierul”. De atunci
Edward a fost cunoscut ca Al Bielek.

Tehnologiile de regresie a vârstei datează din timpul lui Tesla. Pe când lucra la
Experimentul Philadelphia, el a creat un dispozitiv pentru a-i ajuta pe marinari în
cazul în care şi-ar fi pierdut coordonarea temporală. Scopul acestui dispozitiv era
să-l readucă pe individ în starea sa normală de coordonare temporală.

Edward Cameron este acum Al Bielek. Al a crescut sub noua lui identitate,
devenind inginer. În cele din urmă, a ajuns să lucreze la baza Montauk. Undeva, pe
la jumătatea anului 1980, el şi-a reamintit de identitatea sa anterioară. Până şi în
prezent el continuă cu stăruinţă să cerceteze Experimentul Philadelphia şi
plănuieşte să mai scrie o carte. Intenţionează să demonstreze şi celui mai sceptic
dintre cititori că Experimentul Philadelphia a avut loc cu adevărat.

NIVELURILE CUANTICE DE EXISTENŢĂ

CONFORM CU OPINIILE LUI PRESTON NICHOLS

Când folosesc expresia „nivelurile cuantice ale existenţei”, „cuantice” se referă la

mai multe niveluri potenţiale. Cuvântul „cuantic” provincie din rădăcina latină
„quantis”, care înseamnă cantitate.

A înţelege existenţa realităţilor multiple înseamnă, de fapt, a înţelege timpul. Fizica

convenţională nu neagă posibilitatea existenţelor paralele, dar este în principal
orientată spre studiului teoriilor despre materie şi antimaterie. Deoarece există
suficiente dovezi pentru a inspira o cercetare ştiinţifică în domeniu, în prezent

84
există în lume în jur de 60 de teorii, din care 10 doar în SUA, care tratează
nivelurile cuantice ale realităţii.

Voi expune în continuare propria mea teorie bazată pe experimentele mele, unele
dintre ele prezentate în această carte. Întocmai ca orice teorie ştiinţifică completă,
această teorie este prezentată pentru că s-a dovedit aplicabilă în laborator. De
asemenea, ea va ajuta cititorul să obţină o mai bună înţelegere a modului în care
funcţionează timpul.

Ce este, de fapt, o realitate paralelă? Este o lume sau un univers în care se găseşte
cam tot ce avem noi aici. Dacă ne comutăm pe acea realitate, vom vedea un alt
corp care ne va reprezenta pe noi într-o altă existenţă. Universul paralel nu se va
comporta în mod necesar precum cel pe care noi îl cunoaştem, ci va deţine
caracteristici şi proprietăţi unice.

Eu înţeleg că noi existăm într-un număr de realităţi paralele. Suntem în principal

conştienţi de „realitatea noastră”, pentru că suntem focalizaţi asupra ei.
Universurile paralele pot ajunge în conştiinţa noastră prin intermediul viselor, ESP
(percepţii extrasenzoriale), prin intermediul meditaţiei sau al stărilor mentale
artificial induse.

Este important să avem în vedere o imagine globală despre modul cum ar arăta
aceste realităţi diferite într-o formă schematică. Einstein a teoretizat că, în cazul în
care o persoană călătoreşte în linie dreaptă dintr-un punct dat în spaţiu, va ajunge
în cele din urmă exact în acelaşi punct de unde a plecat iniţial. Aceasta ar putea fi
considerată o buclă completă. Nu vom trece acum la prezentarea ecuaţiilor privind
această teorie, căci cititorul le va putea intui prin înţelegerea a ceea ce Einstein a
numit un „tor temporal”. În acest scop, putem face o analogie în care torul este o
„gogoaşă” bidimensională. Einstein a comparat întregul univers cu un tor temporal.
El a postulat că o persoană, plecând din orice punct dat în exteriorul „gogoaşei”, va
ajunge exact în capătul opus al ei. Ambele puncte vor fi în mod esenţial aceleaşi,
cu precizarea că unul va fi numit „pozitiv”, iar celălalt „negativ”. Pentru că ambele
puncte se găsesc în fluxul infinit al timpului, un punct ar putea fi numit „infinit
pozitiv”, iar celălalt „infinit negativ”.

Cu scopul de a-mi prezenta teoria, am extrapolat ideea lui Einstein şi am convertit

torul său temporal la o sferă tridimensională. Cititorul îşi poate imagina cu uşurinţă
o sferă mai mică aflată într-o sferă mai mare. Pentru a fi şi mai clar. vom numi
sfera din interior, Sfera A, care poate fi comparată cu o minge de softball. Sfera
mai mare o vom numi Sfera B, care poate fi comparată cu o minge de baschet.

85
Experienţele noastre din realităţile diferite au toate loc în interiorul Sferei A. Dacă
porniţi dintr-un punct de pe Sfera A şi vă deplasaţi în linie dreaptă, veţi ajunge în
final exact în locul de unde aţi pornit. În interiorul Sferei A totul este dinamic şi în
mişcare. Este timpul, aşa cum îl percepem noi. Spaţiul dintre Sfera A şi Sfera B nu
este deloc dinamic. De fapt, este considerat a fi în repaus. Putem numi această
suprafaţă o mare de particule temporale. Acestea nu sunt particule în sensul
obişnuit al cuvântului. De fapt, încercarea de a le descrie în acest univers
tridimensional este ceva mai dificilă. Putem doar presupune existenţa acestor
particule stabile pentru că le putem simţi (măcar în formă ideatică). Aceste
particule care se află între Sfera A şi Sfera B sunt aceleaşi particule din timpul
dinamic, cu diferenţa că sunt statice sau în repaus.

Noi nu suntem conştienţi de timpul static, pentru că realitatea noastră „normală”

este construită pe funcţii dinamice sau pe aşa-zisul timp dinamic.

O anumită realitate temporală este creată atunci când Dumnezeu sau altcineva
creează o presiune asupra peretelui Sferei A. Această presiune va cauza mişcarea şi
deplasarea particulelor dinamice în interiorul Sferei A până se va realiza o buclă,
astfel încheindu-se ciclul Alpha şi Omega (începutul şi sfârşitul).

Realitatea noastră poate fi considerată o gigantică buclă. E posibil să fi început

printr-un big bang sau cu începutul universului şi se va încheia în cele din urmă tot
acolo, dar, de fapt, va continua la nesfârşit. Când cineva sau ceva intervine în acea
buclă în care noi ne aflăm şi creează o nouă deformare temporală, modificând
realitatea, va crea o nouă buclă care este, de fapt, o realitate alternativă.

Bucla originală nu poate fi ştearsă sau negată. Ea va continua să existe. Noua buclă
va putea fi modificată în orice mod alege cel ce operează modificările respective.
Ar putea fi o deschidere în anul 1963 care merge până în 1983. Tot ce se petrece în
această perioadă va reprezenta o buclă alternativă. Nu va fi o buclă întreagă de sine
stătătoare, ci va fi adăugată buclei originale a realităţii noastre normale. Astfel, vor
fi adăugate bucle parţiale liniei noastre de timp originale şi putem numi această
conglomerare un complex de bucle. Fiecare buclă ar putea fi, de asemenea,
considerată un complex de bucle (un complex se referă la ceva care are mai multe
ramificaţii).

Indiferent câte realităţi alternative vor fi create din bucla originală, sferei i se vor
adăuga realităţi suplimentare, „înfoind-o”. Pe lângă realităţile alternative create
prin schimbarea unei anumite linii temporale, mai pot exista realităţi paralele

86
create la începutul timpului care îşi au, de asemenea, propriile lor bucle
„originale”. Poate exista, astfel, un infinit număr de bucle şi de complexe de bucle.

Unii oameni se pot întreba cum e cu Sfera B din exemplul de mai sus. În principiu
ea există pentru a face teoria funcţională. În această etapă nu mai pot adăuga alte
semnificaţii Sferei B, care serveşte drept perete ce conţine particule temporale
deformatoare. Este posibil să fie un fragment dintr-o altă structură complexă din
metafizică.

Acum, că aveţi o idee despre cum se potrivesc aceste bucle şi complexe de bucle în
imaginea globală a universului, mai există o întrebare cheie care trebuie formulată.

Este posibil să devenim conştienţi de celelalte bucle şi complexuri de bucle? Da,

este posibil. Aceasta este ceea ce s-a petrecut în cazul meu când mă aflam pe
acoperişul casei şi instalam antena Delta T (elemente care au fost discutate în
capitolul 6). Această antenă are un efect subtil interdimensional chiar asupra
naturii timpului. Acel moment mi-a permis să-mi redobândesc conştiinţa unei linii
temporale alternative pe care o uitasem împotriva voinţei mele.

Prin urmare, călătoria de la o buclă la alta este perfect posibilă. De fapt, se pare că,
în primul rând, acesta a fost motivul pentru care au avut loc Experimetul
Philadelphia şi „Proiectul Montauk”. Această teorie arată că prin experimentele
realizate nu a fost creată doar o buclă alternativă temporală, ci şi că această buclă a
permis OZN-urilor să ajungă pe planeta noastră. OZN-urile ne-au fost în preajmă
dintotdeauna, dar se cunoaşte faptul că numărul relatărilor şi al observaţiilor a
crescut brusc în anii ’40.

Dacă nu acceptaţi ca fiind adevărat nimic din cele ce au fost prezentate în această
carte, este foarte evident atunci că aceasta reprezintă tipul de avantaj pe care rasele
de extratereştri îl au asupra noastră.

Următorul punct de vedere pe care doresc să-l prezint este acela că realităţile
paralele sunt fundamentate pe principiile comune din electromagnetică. De
exemplu, se cunoaşte că curentul alternativ este creat prin alternarea diferenţelor de
potenţial. Aceasta este cel mai bine demonstrat cu ajutorul unei bobine, unde
curentul şi potenţialităţile sunt prezentate în următoarea diagramă. Relaţia dintre
voltaj şi curent este cea care face curentul alternativ să funcţioneze. Mai departe,
relaţia dintre curent şi voltaj este imposibil de explicat.

De asemenea, trasăm o diagramă analogică în care realitatea noastră este

reprezentată prin unda „A” din diagrama anterioară, în vreme ce „B” este o
87
realitate paralelă. La fel cum între voltaj şi curent există o interacţiune, în mod
asemănător există una şi între cele două realităţi.

Extrapolând aceste principii, se poate înţelege că realităţile paralele sunt cu 90 de

grade defazate de „realitatea noastră normală”. Cu alte cuvinte, dacă există o
realitate paralelă, atunci trebuie să înţelegem că ea este o energie potenţială, adică
nu este încă activă. Ea ar fi, de asemenea, cu 90 de grade dezechilibrată din punctul
nostru normal de vedere. Faptul că este o energie potenţială înseamnă că are
capacitatea de a „curge” spre realitatea noastră şi viceversa.

(Despre A şi B se spune că sunt la 90 de grade defazate. De la un punct de vârf la

altul un „ciclu” de curent/voltaj este de 360 de grade. 90 de grade defazate
înseamnă că, atunci când voltajul alternativ A se află în momentul său de maximă
intensitate, curentul alternativ B este în punctul său de intensitate 0.)

Aceasta explică faptul că între principiile electromagnetice şi celelalte universuri

nu există doar o relaţie, ci se sugerează chiar că, utilizând principiile
electromagnetice, o persoană poate pătrunde teoretic şi practic pe tărâmul altor
realităţi, ceea ce include buclele temporale alternative despre care deja am vorbit.

Avem speranţa că cele explicate mai sus vor oferi cititorului o înţelegere generală a
modului în care principiile electromagnetice au fost folosite pentru manipularea
timpului la Montauk.

GLOSAR

amplitron - amplificator UHF (frecvenţă ultraînaltă) de putere mare. La Montauk,

acesta a servit drept amplificator final al transmiţătorului înainte ca o aplicaţie să
fie emisă prin antenă. Constă dintr-un tub electronic mare, cântăreşte 135 kg şi
măsoară 90 cm în cea mai mare dimensiune a sa.

bioritm - termen ezoteric care se referă la orice funcţii ciclice de viaţă din
organism. Bioritmul este probabil cel mai bine înţeles în termenii orientali „Ki” sau
„Chi”, care reprezintă forţa subtilă a vieţii ce impregnează întregul corp.
Acupunctura operează cu bioritmurile pentru a vindeca o boală. Dacă planeta este

88
considerată precum un organism viu, atunci bioritmurile vor include toate funcţiile
subtile care fac viaţa posibilă reglând-o în mod adecvat. Anotimpurile, rotaţia
pământului şi mişcarea galaxiilor, toate pot fi luate aici în considerare. Locuri
speciale, precum cel de la Stonehenge (Marea Britanie), sunt considerate a fi
construite în armonie cu bioritmurile planetei.

bobine Helmholtz - în mod obişnuit, bobinele Helmholtz se referă la două bobine

identice care sunt separate de o distanţă de mărimea razei bobinelor. Când bobinele
sunt conectate la curent, ele vor produce un câmp magnetic omogen ce se va
întinde pe o suprafaţă mai mare decât ar fi generat una singură.

catod – într-un tub electronic cu vid, electrodul care emite semnalul material este
numit catod. Într-o celulă de electrolit, curentul curge dinspre electrodul negativ. În
esenţă, este o sursă de curent.

ciclu - o unitate de activitate în interiorul unei unde care se repetă în mod continuu.
Un ciclu va oscila, înainte să se repete. Dacă vizualizaţi valuri de ocean care sunt
toate uniforme, seria de valuri vor fi numite „ciclu”.

componentă non-hertziană - acest termen nu există în ştiinţa convenţională. Se

referă la componenta electrică a undelor electromagnetice. Teoretic, componenta
non-hertziană este o funcţie a undei. În locul oscilaţiei transversale, va oscila pe
direcţia propagării sau va oscila longitudinal (cum ar fi undele sonore). Ar putea fi
considerată precum o undă electromagnetică „acustică”.

Delta T - prescurtare de la „Delta Timp”. Delta este folosită în ştiinţă pentru a

indica schimbarea, prin urmare „Delta T” indică o schimbare în timp.

antena Delta T - o antenă octaedră, proiectată să curbeze timpul. Arată precum

două piramide cu aceeaşi bază. Prin definiţie, poate facilita comutarea (acordarea)
de la un interval temporal la altul. Două bobine sunt plasate în jurul muchiilor
piramidei, la 90 de grade una de cealaltă. Comutarea de la un interval temporal la
altul s-a realizat printr-o serie de impulsuri şi alimentarea cu energie electrică, aşa
cum s-a discutat în capitolul 12. Chiar şi în momentele când antena nu este
alimentată cu energie electrică, ea are un efect subtil interdimensional asupra
naturii timpului.

DOR - provine de la „Dead ORgone” (vedeţi definiţia pentru „orgon”). Aceasta se

referă la energia vieţii care a stagnat sau a devenit negativă. DOR poate fi
considerat antiteza energiei vieţii.

89
fază – intervalul de timp între momentul când se produce un fenomen şi momentul
când are loc al doilea fenomen.

frecvenţă - numărul de unde sau cicluri pe secundă.

Hertz - (abreviat Hz) este un ciclu sau o undă simplă. O undă constă din
numeroase cicluri care reprezintă, de fapt, repetarea unui singur ciclu. Într-o
formulare mai tehnică, un hertz este fluctuaţia completă a unei unde de la plus (cel
mai înalt punct) la minus (cel mai de jos punct). De pildă, cinci hertz înseamnă
cinci cicluri pe secundă.

MHz - MegaHertz, este echivalent cu 1.000.000 hertz.

modulaţie de impulsuri - acestea sunt trimise sub forma unei serii de impulsuri
scurte care sunt separate de perioade relativ îndelungate de timp, în care nu este
transmis nici un semnal.

orgon - se referă la energia vieţii sau energia sexuală aşa cum a fost observată de
dr. Wilhelm Reich. Este energia pozitivă, care ne face să „vibrăm”.

oscilator - un dispozitiv care echilibrează şi menţine oscilaţiile. În electronică, o

oscilaţie se referă la o variaţie regulată între valori maxime şi minime, precum
curentul şi voltajul.

Proiectul Phoenix - proiect secret care a început spre sfârşitul anilor ’40. A
cercetat utilizarea energiei orgonice, în special cu privire la controlul meteorologic.
În cele din urmă a inclus „Proiectul Rainbow” şi însuşi „Proiectul Montauk”.
„Phoenix” era un nume de cod oficial.

psiho-activ - se referă la orice activitate sau funcţie care are efecte asupra minţii
sau a psihicului. În această carte, psiho-activ se referă, în primul rând, la funcţiile
electromagnetice sau la echipamentul electromagnetic care influenţează gândirea şi
comportamentul uman.

psihotronie - ştiinţa şi disciplina modului în care „funcţionează” viaţa. Include

studiul modului în care tehnologia interacţionează cu mintea, sufletul şi corpul
uman. Ştiinţa, matematica, filozofia, metafizica şi studiile ezoterice sunt toate unite
în studiul psihotroniei. Mai include, de asemenea, elemente despre alte realităţi
paralele şi modul în care noi interferăm cu alte dimensiuni ale existenţei.

90
recipient electromagnetic - se referă la „efectul de recipient” care este creat atunci
când un anumit spaţiu este înconjurat de un câmp electromagnetic. Spaţiul
respectiv se află în interiorul „recipientului”. Pereţii vor fi câmpul electromagnetic.
Când în acest spaţiu se află oameni sau obiecte, ei se găsesc în interiorul „efectului
de recipient”.

RF – Frecvenţă Radio. Frecvenţele de peste 20.000 hertz sunt numite frecvenţe

radio pentru că sunt folosite în transmisiile radio.

referinţe temporale - aceasta se referă la factori electromagnetici prin care suntem

conectaţi la universul fizic şi la fluxul timpului. Conştiinţa timpului poate fi
asemănată cu o profundă stare de hipnoză care generează la o fiinţă starea de
rezonanţă cu diferite frecvenţe şi impulsuri din universul fizic.

relativist - funcţiile relativiste se referă la activităţi care sunt în afara sferei noastre
normale de referinţă. De asemenea, ele privesc modul în care activităţile din alte
sfere de referinţă sunt în relaţie cu ale noastre. Relativitatea îmbrăţişează conceptul
că totul este nelimitat, incluzând alte dimensiuni, precum şi întregul univers.

spaţiu-timp - când studiaţi fizica la un nivel avansat, devine clar că spaţiul şi

timpul sunt în mod inexplicabil relaţionate unul cu celălalt. Se consideră improprii
referirile doar asupra timpului sau spaţiului (pentru că timpul şi spaţiul nu există
prin ele însele). Este ca şi cum am spune că gura noastră a mâncat cina.

transceptor - instrument care serveşte atât pentru emisia, cât şi pentru recepţia
anumitor semnale.

transmiţător - dispozitiv care trimite semnale sau mesaje electronice.

undă - „stare de mişcare” ce se ridică şi cade în mod periodic. Poate fi transmisă

dintr-un punct anume către altul fără să aibă loc vreun transport de materie. O undă
constă din multe cicluri şi poate transporta semnale, imagini sau sunete.

undă electromagnetică - în jurul unei sarcini electrice care oscilează, este generat
un câmp. Câmpul este atât de natură electrică, cât şi de natură magnetică şi
oscilează, ceea ce duce la propagarea unei unde prin spaţiu. Această undă este
numită undă electromagnetică.

undă radio - undă electromagnetică ce transportă informaţii coerente (imagini,

sunete etc.)

91
[1] Mai multe informaţii despre Experimentul Philadelphia pot fi găsite în Anexa
E.

[2] BJM este un nume fictiv al corporaţiei pentru care am lucrat.

[3] O descriere a rolului lui Duncan în Experimentul Philadelphia poate fi citită în

cartea Experimentul Philadelphia şi Alte Conspiraţii (The Philadelphia Experiment
& Other Conspiracies) scrisă de Brad Steiger, Al Bielek şi Sherry Hanson Steiger.

[4] O antenă Delta T este o antenă în formă de octaedru care are un efect de
transpunere în alte domenii (realităţi) temporale. Este menită să curbeze timpul.
Delta T = Delta Timp. În ştiinţă, Delta este folosit pentru a sublinia schimbarea, iar
„Delta T” se referă la o schimbare temporală. Mai multe informaţii despre natura
acestei antene vor fi oferite în paginile următoare.

[5] Cuvântul „metrograf este mai uşor de înţeles ştiind că de fapt „metro” se referă
la un dispozitiv meteorologic şi „graf semnifică reprezentare grafică.

[6] Pentru cei cu înclinaţii tehnice, senzorul de temperatură este un termistor; dar
în loc să fie pe bază de carbon el conţine metale nobile şi elemente exotice. Este un
senzor de temperatură foarte prost pentru că în vreme ce temperatura il face să
oscileze, curba rezistenţei se schimbă şi nu-şi menţine calibrarea. Senzorul de
umiditate suferă de aceeaşi problemă.

[7] Am inclus în Anexa C unele dovezi care sugerează utilizarea dispozitivelor

pentru controlul minţii împotriva irakienilor în timpul Războiului din Golful
Persic.

[8] Membrii clanului Krupp au fost proprietarii fabricilor germane de armament

din timpul celor două războaie mondiale. După ce a fost găsit vinovat de
complicitate cu Hitler la procesul de la Nuremberg, capul clanului Krupp a primit o
sentinţă uşoară cu suspendare şi i s-a permis să-şi continue afacerile sale notorii cu
armament.

[9] Nikola Tesla era un geniu în electronică, fiind primul care a descoperit şi
aplicat principiile curentului alternativ. Cu sprijinul financiar oferit de George
Westinghouse, Tesla a revoluţionat modul în care electricitatea era utilizată în
întreaga lume. Vezi Anexa D pentru mai multe informaţii despre Tesla.

92
[10] Zgomotul alb este un impuls autogenerat pe orice frecvenţă şi în acelaşi timp.
Când acordaţi radioul pe un post pe bandă FM, de exemplu, zgomotul pe care-l
auziţi între posturile radio este zgomotul alb. Poate fi considerat precum o explozie
bruscă existentă pe orice frecvenţă sau precum un mănunchi de impulsuri ce sunt
emise împreună.

[11] Hiperspaţiul este definit precum spaţiul care depăşeşte limitele celor trei
universuri.

[12] Alternativa 3 a fost prima dată publicată în Marea Britanic Prima ediţie
publicată în SUA a apărut în 1979 la Avon Books, Division of the Hearst
Corporation, 959 Eight Avenue, New York, NY, 10019.

[13] Am reuşit să obţin câteva transreceptoare ce au fost folosite în cadrul

proiectului. Până în prezent nu am reuşit să înţeleg în întregime funcţiile acestora.
Este imposibil să obţin informaţii sau manuale despre transreceptoare. Singura
posibilitate de a obţine informaţii despre ele este de a-i întreba pe cei care le-au
folosit. Printre puţinele răspunsuri pe care am le-am obţinut până acum a fost unul
conform căruia acest echipament este strict secret. Oamenii cu care am vorbit ştiau
că erau folosite la avioanele invizibile la radar (stealth), dar nimeni nu cunoaşte
exact care era rolul lor.

[14] Întreaga zonă Fort Hero, inclusiv interiorul bazei militare Montauk, a fost
donată statului New York ca parc. În vreme ce până şi în ziua de astăzi există
aranjamente politice neobişnuite cu privire la această bază, accesul pe teritoriul ei
este interzis fiind de datoria echipajelor de gardieni să nu permită prezenţa
persoanelor neautorizate în zonă. Clădirile se află în stare de deteriorare şi
reprezintă un pericol potenţial pentru cei care se duc acolo.

[15] Dr. Rinehart este un pseudonim folosit pentru protejarea intimităţii.

[16] „Punctul Q” se referă la punctul în care tubul se află în repaus.

[17] Citatele reproduse din afirmaţiile Generalului Neil nu sunt exacte; ele
reprezintă parafrazări după declaraţiile sale bazate pe amintirile mele despre cum s-
au desfăşurat evenimentele.

CUVÂNT ÎNAINTE

Apariţia primului volum din seria Montauk (Proiectul Montauk: Experimente în

timp) a confruntat majoritatea cititorilor români cu un caz ştiinţific excepţional prin

93
ineditul său şi mai ales prin nota de veridicitate a faptelor şi evenimentelor care au
fost descrise. Aşa după cum remarcam în nota introductivă a volumului respectiv,
subiectul abordat are totuşi tendinţa să fie integrat cu uşurinţă la capitolul de
science-fiction şi într-adevăr, cel puţin în Statele Unite ale Americii, el chiar aşa
este considerat. Prin urmare, Preston Nichols şi Peter Moon sunt felicitaţi şi intens
mediatizaţi ca doi autori de succes în literatura science-fiction, care au reuşit să
publice un volum ce a devenit în scurt timp best-seller. Însă la o privire mai atentă,
situaţia ni se prezintă cu totul altfel. Sunt prezentate destule dovezi (explicaţii
ştiinţifice, scheme şi fotografii) care să ne pună cel puţin „pe gânduri” în ceea ce
priveşte evenimentele care s-au petrecut la Montauk. În plus, există o multitudine
de elemente care „se corelează”, urmând un scenariu perfect logic şi oarecum
cunoscut în ceea ce priveşte anumite acţiuni secrete ale Guvernului american.
Multe dintre astfel de proiecte, cel puţin în ideea lor de bază, au fost demult
desconspirate de către diverşi autori (printre care cel mai de notorietate a fost
William Milton Cooper), însă faptele care sunt implicate în Proiectul Montauk par
să pună totuşi la grea încercare buna credinţă a omului de rând. Pe de o parte,
datorită „educaţiei” ştiinţifice profund materialiste şi limitate la nişte concepţii şi
prejudecăţi penibile, iar pe de altă parte datorită unei sistematice „lupte” de a
anihila orice tentativă de abordare „neortodoxă” a legilor şi cunoştinţelor ştiinţifice
de până acum. Care sunt metodele cele mai obişnuite pentru a realiza aceasta? De
obicei, cei care prezintă idei, teorii, calcule şi demonstraţii care tind să clatine
eşafodajul de carton al concepţiei ştiinţifice actuale sunt denigraţi şi combătuţi
aprig de majoritatea oamenilor de ştiinţă, ridiculizaţi şi chiar ameninţaţi de aceştia,
astfel încât „rebelii” să se liniştească. Această „campanie de anihilare” a progresu-
lui ştiinţific care deranjează îşi atinge de cele mai multe ori scopul, întrucât – aşa
după cum remarca plin de umor unul dintre savanţii nonconformişti ai timpurilor
noastre -„…este greu să ţii piept singur unei haite de lupi care ameninţă să te
sfâşie”.

Cei mai mulţi dintre cercetătorii, savanţii şi oamenii de ştiinţă contemporani sunt
chiar convinşi că ei au dreptate în cele ce susţin, fiind dominaţi de un imens
orgoliu ştiinţific care le barează practic orice posibilitate de progres. Ei formează
un fel de „club” închis, fiind precum orbii care conduc alţi orbi, refractari în cele
mai multe cazuri la ideile novatoare şi geniale care apar şi tributari aşa-zisei
„faime” ştiinţifice, diplomelor şi titlurilor pe care le deţin.

Alţi savanţi fac parte din categoria oamenilor de ştiinţă „fără coloană vertebrală”,
întrucât ei preferă să tacă (deşi sunt perfect conştienţi de unele adevăruri esenţiale,
care dacă ar fi făcute cunoscute publicului larg, ar distruge poate secole întregi de
eforturi sistematice din partea ştiinţei, de a implementa în conştiinţa maselor de

94
oameni ideile materialiste pe care le propagă). Această tăcere este însă justificată
prin nevoia de a-şi menţine slujba pe care o au, salariul pe care îl primesc şi, deci,
posibilitatea de a-şi asigura atât propriul trai, cât şi pe cel al familiei lor. Unele
cazuri devin însă dramatice, cum ar fi, de pildă, cel al lui Wilhelm Reich, a cărui
condiţie socială, materială şi chiar fizică (el a murit în închisoare) au fost complet
distruse de acţiunile conjugate ale organismelor ştiinţifice americane cu cele ale
departamentului de justiţie. Printre altele, savantul austriac descoperise o metodă
extraordinară de vindecare a cancerului şi evidenţiase (prin numeroase aplicaţii
practice) prezenţa misterioasei energii orgonice, despre care s-a vorbit şi în
volumul anterior (Proiectul Montauk: Experimente în timp). Cazul lui Wilhelm
Reich este doar unul dintr-o multitudine care există. Numeroase alte invenţii
geniale (cum ar fi motorul cu apă, metode energetice extraordinare, tratamente
aparent miraculoase ale unor boli aşa-zise „fără rezolvare” etc.) au fost în mod
sistematic fie oprimate prin diferite metode mai mult sau mai puţin dure, fie
complet ignorate. Nu întâmplător viaţa şi activitatea unor savanţi de excepţie (cum
ar fi Nikola Tesla, Viktor Schauberger etc.) sunt în mod deliberat lăsate „în
umbră”; în schimb revistele, cărţile şi manualele de specialitate conţin mereu
acelaşi tip de informaţii ştiinţifice „de rutină”, fără nici un salt efectiv care să fie
spectaculos. De pildă, este deja o evidenţă aproape pentru toată lumea (şi chiar o
concluzie de bun simţ, atent demonstrată încă de acum câteva zeci de ani în urmă)
că teoria evoluţionistă a lui Darwin în ceea ce priveşte fiinţa umană modernă
(homo sapiens) este greşită şi totuşi, publicaţii occidentale de prestigiu fie refuză să
prezinte aceste elemente în mod tranşant, fie continuă să facă „lobby” la aceleaşi
inepţii ca şi până atunci, în ceea ce priveşte teoria respectivă. La fel, apar
numeroase cărţi care prezintă în detaliu şi foarte bine documentat numeroase
descoperiri cu adevărat uluitoare care au fost efectuate cu mai mult sau mai puţin
timp în urmă în diverse părţi ale lumii, vizând cele mai diverse domenii ale ştiinţei:
istorie, arheologie, tehnologie, medicină, biologie etc, dar nimeni nu se grăbeşte în
vreun fel să mediatizeze, să analizeze şi să prezinte aceste elemente lumii întregi,
deoarece o astfel de acţiune ar fi sinonimă cu restructurarea practic din temelii a
aproape întregii cunoaşteri ştiinţifice atât a legilor fizice unanim acceptate în
prezent, cât mai ales a ideilor despre trecutul omenirii pe această planetă. Aproape
toate aceste elemente au o legătură (mai mult sau mai puţin evidentă) cu prezenţa
pe Terra a altor civilizaţii extraterestre, subiect „fierbinte” pentru puterile politice
actuale şi, de asemenea, pentru vârfurile ştiinţei conservatoare contemporane.

Tocmai această menţinere voită a negării sau incertitudinii unor astfel de

descoperiri sau observaţii uşurează foarte mult ridiculizarea lor (şi, prin urmare, a
celor care le prezintă). Conexiunile sunt laborioase şi chiar tentativa de a prezenta
doar o foarte mică parte a acestui subiect deosebit de complex ar necesita probabil

95
un spaţiu editorial de cel puţin câteva volume. Din fericire, există foarte multă
documentaţie în domeniu şi cititorul serios şi interesat de adevăr îşi poate selecta
cu atenţie măcar unele lucrări reprezentative în această direcţie. De folos mi se pare
aici afirmaţia unuia dintre foştii preşedinţi ai SUA: „..cine cunoaşte adevărul
despre istoria reală a omenirii are puterea de a stăpâni viitorul”.

Printre aceste lucrări de excepţie, menită să arunce o mai mare lumină asupra unor
secrete extrem de bine păzite ale câtorva organizaţii şi grupuri de interese oculte
americane este, în opinia noastră, şi volumul al doilea din seria Montauk (Montauk
Revizitat: Aventuri în sincronicitate). Ceea ce surprinde chiar de la început este
uluitoarea bogăţie a elementelor de sincronicitate pe care Peter Moon le descrie în
amănunţime. Sincronicităţile sau aşa-zisele „coincidenţe aparent întâmplătoare” nu
reprezintă, de fapt, în esenţa lor, decât un fel de „deblocare” a unor conexiuni sau
elemente de natură cauzală, care se repercutează succesiv prin planurile superioare
ale Creaţiei, până la nivelul planului fizic, corelând (de multe ori în mod aparent
incredibil) serii întregi de evenimente, fiinţe umane, fapte sau istorii, ce pot da
(pentru cel care este într-adevăr receptiv şi inteligent) un sens coerent întregului
ansamblu faptic care este prezentat. Tradiţia ocultă afirmă că, atunci când în viaţa
unui om sincronicităţile îşi fac simţită tot mai mult prezenţa, acest rapt reprezintă
un indiciu valoros că fiinţa respectivă a atins un anumit grad de puritate al
intenţiilor sale şi că, de asemenea, ea a reuşit să ajungă la un nivel mai avansat de
înţelegere a elementelor aparent disparate cu care se confruntă în viaţă.

Practic vorbind, acest volum este un fel de „dovadă vie” a felului uimitor în care
sincronicităţile (sau, altfel spus, rezonanţele cauzale) apar şi se manifestă în viaţa
unui om. Desigur, în tentativa lui de a explica mare parte din aceste sincronicităţi
care se corelează cu faimosul Proiect Montauk, Peter Moon face unele observaţii şi
aprecieri personale care nu întotdeauna se raliază cu adevărul istoric sau existenţial
al elementelor în cauză.

De pildă, unul din exemple este cel în care marele magician al secolului XX, care a
fost Aleister Crowley, este prezentat într-o postură oarecum ambiguă, chiar
aproape neutră din punctul de vedere al acţiunilor sale. Însă pentru cel care are
solide cunoştinţe ezoterice şi iniţiatice şi care, în plus, a studiat anumite aspecte
secrete despre viaţa lui Crowley, este evident că acesta a fost unul dintre cei mai
mari magicieni negri din istorie. În astfel de cazuri nu mai este potrivit să fim
„ponderaţi” sau „gentili” faţă de memoria personalităţii cuiva, ci dată fiind impor-
tanţa implicaţiilor în Proiectul Montauk, este chiar foarte bine să fie prezentat
adevărul. Căci nimeni nu mai poate spune că un magician care realizează, de
exemplu, ritualuri foarte secrete şi puternice de invocare a marelui spirit malefic al

96
sistemului nostru solar, care este Baphomet; care se identifică el însuşi cu „Bestia
666”, care aplică anumite tehnici sexuale orientate profund malefic sau care
urmăreşte în mod constant dobândirea controlului şi puterii dominatoare orgolioase
chiar asupra Pământului (printre altele, este cunoscut faptul că Aleister Crowley i-a
propus la un anumit moment lui Winston Churchill, după începerea celui de-al
doilea conflict armat mondial, o variantă magică de a câştiga războiul, dar a fost
refuzat de acesta), mai poate fi identificat cu o persoană bine intenţionată sau
măcar neutră. Puterile magice ale lui Crowley erau relativ mari pentru societăţile
oculte ale acelor vremuri (el putea să devină invizibil, avea o mare forţă de inducţie
telepatică şi de invocare etc.), dar toate acestea se bazau totuşi pe elemente
exterioare, adică aveau „intermediari” diferite spirite şi entităţi subtile malefice,
care bineînţeles că îşi cereau şi ele „tributul”. Nu este deci de mirare faptul că
marele magician a dorit să manipuleze însuşi timpul, fiind practic un promotor al
elementelor care au condus în cele din urmă la extraordinarele experimente
temporale din cadrul Proiectului Montauk. Totuşi, există anumite „bariere
energetice” de protecţie care nu pot fi trecute decât de fiinţe care au ajuns la un
înalt grad de puritate a conştiinţei şi a maturităţii lor spirituale. Or, cazul lui
Crowley este unul notoriu în ceea ce priveşte felul în care o fiinţă umană poate să
„cadă” în plasa forţelor malefice. În tinereţea sa el a trăit o stare de extaz pe care,
din nefericire, a interpretat-o în mod cu totul eronat ca fiind apogeul trăirilor
spirituale (când în realitatea ea caracteriza un nivel de conştiinţă cu mult inferior).
De aici şi până la faimoasa lui „alunecare spirituală” nu a mai fost decât un pas, pe
care de altfel magicianul l-a făcut foarte repede.

Un alt element controversat care este prezentat în carte se referă la uluitorul plan al
staff-ului de la conducerea Proiectului Montauk de a-L ucide pe Iisus Christos şi de
a-I preleva o mostră de sânge în vederea „pregătirii” Antichristului în persoana lui
Duncan Cameron. Un astfel de plan, din perspectiva unei înţelegeri în ansamblu a
felului în care acţionează legile cosmice divine, apare ca fiind relativ pueril şi chiar
hilar. Cei care se aflau la conducerea proiectului şi care au luat hotărârea
respectivă, nu cunoşteau probabil una dintre legile de bază ale Creaţiei, care este
Legea Intenţiei. În Manifestare, o intenţie nu poate fi decât bună sau rea (nu putem
avea, de pildă, o intenţie neutră). Atunci când două intenţii opuse interacţionează,
ceea ce este BUN triumfă întotdeauna. Orbiţi de posibilităţile tehnologice pe care
le aveau, factorii de răspundere din cadrul Proiectului Montauk au fost practic
complet subjugaţi de tentaţia unor aşa-zise „posibilităţi” fulminante care li se
ofereau, rezonând cu aspectele şi forţele negative, malefice, de influenţă subtilă,
fără măcar să-şi dea seama de aceasta. Astfel de acţiuni nu rămân însă fără urmări;
„valurile” de natură karmică (sau, altfel spus, perturbările pe care ei le-au creat prin
desele lor acţiuni haotice în experimentele temporale, la nivelul legii cauzei şi

97
efectului în Macrocosmos) au devenit atât de mari, încât compensarea lor a fost
iminentă şi s-a concretizat în dezastrul din Baza Montauk care a avut loc pe data de
12 august 1983.

În ceea ce priveşte ideile despre Antichrist, pe care Peter Moon le expune în acest
volum, ele au totuşi o pregnantă notă fantezistă, deoarece ciclurile devenirii în
Creaţie nu ţin seama de felul în care noi interpretăm, mai mult sau mai puţin
inspiraţi, un fapt, un element, o noţiune etc. În nici un caz, deci, Antichristul nu
este doar o „idee” sau un concept pe care noi îl putem modela după cum ni se pare
nouă, deoarece el tinde să devină astfel o noţiune superfluă. Realitatea lui s-a
manifestat în decursul istoriei omenirii şi se va manifesta, de asemenea, în viitor,
într-o deplină conformitate cu anumite necesităţi cauzale la nivelul acestei planete.
Desigur, însă, că aceste aspecte nu ajung să se petreacă aşa cum şi atunci când vor
anumite fiinţe umane, deoarece ele însele (acele fiinţe umane) sunt profund
tributare aceleiaşi legi imuabile a destinului universal. Acţiunile (dramatice sau nu)
de la hotarul dintre marile cicluri temporale ale omenirii sunt echilibrate cu un
perfect discernământ divin de puteri şi forţe cosmice ce depăşesc cu mult
capacitatea de imaginaţie a unor simpli oameni, orbiţi şi totodată robiţi de
interesele lor meschine şi ignobile, de stăpânire şi influenţă a omenirii. Aşa cum în
repetate rânduri se subliniază în anumite texte profund spirituale, tot ceea ce
urmează să se petreacă la nivelul acestei planete face parte dintr-un imens şi practic
inconceptibil plan divin la nivelul minţii umane. Desigur că libertatea omului de a
alege rămâne inalterabilă, dar această alegere se va reflecta în primul rând ca un
vector de influenţă colectivă şi nu doar ca un impuls necontrolat şi neştiutor al unui
grup mic de oameni.

Cheia multor intenţii ale celor care au condus (şi care încă mai conduc) Proiectul
Montauk rămâne totuşi ascunsă cunoaşterii profane. La aceasta contribuie şi
modalitatea fragmentată în care Preston Nichols şi Duncan Cameron „recuperează”
piesele „jocului” complex în care au fost incluşi, deoarece memoria le-a fost
ştearsă o dată cu evenimentele care au dus la oprirea proiectului, în anul 1983. Cu
toate acestea, universul faptic care ne este dezvăluit în legătură cu aceste elemente,
de o uluitoare complexitate, devine din ce în ce mai incitant, determinându-ne să
aşteptăm cu nerăbdare editarea şi a celorlalte volume din seria Montauk.
Provocarea energiei subtile a Timpului rămâne, fără îndoială, o mare enigmă
pentru fiecare dintre noi…

DAN BOZARU

98
 PRELUDIU

O zi însorită în Los Angeles permite contemplarea unui masiv lanţ de munţi către
nord. Curios este faptul că, dacă întrebi localnicii cum se numesc acei munţi, ei se
limitează să te privească cu ochi goi, răspunzându-ţi că nu ştiu. Această ignoranţă
generală care se referă la ceea ce poate fi privit şi admirat practic în fiecare zi
ascunde o neştiinţă încă şi mai mare, referitoare la misterioasa suită de evenimente
care s-a petrecut în aceşti munţi începând din anii ‘30.

Numele acestui lanţ muntos este San Gabriel Mountains şi poate fi găsit pe orice
hartă. Cea mai înaltă culme este Mount Wilson, unde se află plasat Observatorul
Wilson. La vest de această culme, chiar în spatele digului Devil’s Gate[1] din
Pasadena, se află Arroyo Seco, canionul în care a fost lansat faimosul proiect Jet
Propulsion Laboratory (Laboratorul de Cercetare a Propulsiei prin Reacţie).
Misterul începe o dată cu concepţia sistemului de propulsie JPL şi cu specialistul în
rachete care a ajutat umanitatea să intre în Era Spaţială: John Whiteside „Jack”
Parsons.

Parsons a studiat la Cal Tech toate informaţiile referitoare la posibilitatea

construirii unui avion propulsat la fel ca o rachetă. Deşi nu avea o educaţie
superioară, era un chimist autodidact care făcuse deja experimente cu rachete de
mici dimensiuni. Parsons i-a informat pe cei de la Cal Tech în legătură cu ideile
sale, iar autorităţile ştiinţifice locale i-au recunoscut ingeniozitatea. În consecinţă, a
fost înfiinţată o întreagă unitate de cercetare cu scopul de a continua cercetările
referitoare la rachete.

Conducerea Departamentului de Aviaţie Militară al Armatei SUA şi-a manifestat

imediat interesul legat de această activitate, încheind un contract cu Jack Parsons şi
cu partenerii acestuia. Astfel a apărut Aerojet General Corporation (compania
continuă să existe şi astăzi, având în derulare contracte în domeniul apărării
active). Prima sarcină primită de Parsons şi de compania sa a fost aceea de a
dezvolta cercetările referitoare la propulsia de tip rachetă, pentru a permite
decolarea unui avion de mari dimensiuni. Deşi studiul se referea la rachete,
proiectul a inclus conceptul de „jet”; de aici şi numele de „Jet Propulsion
Laboratory”.

Cu toate că Parsons nu a fost singurul care a permis intrarea umanităţii în Era

Spaţială, contribuţia lui în acest domeniu a fost considerată atât de importantă,
99
încât unul din craterele de pe Lună a primit numele lui, în semn de recunoaştere
pentru geniul său. Jack Parsons a fost însă mult mai mult decât un specialist genial
în rachete. El avea o personalitate extrem de puternică şi de vie şi, mai presus de
toate, se ocupa cu ocultismul şi cu magia aplicată. Sfera sa de influenţă era atât de
mare, încât circulau zvonuri insistente (ale căror ecouri se mai aud încă şi astăzi) că
ceilalţi savanţi efectiv îl adorau şi practicau ritualuri stranii sub directa lui
coordonare.

În mod evident, toate aceste lucruri au deranjat autorităţile guvernamentale care

monitorizau la acea vreme primele cercetări legate de rachete. Geniul lui Parsons,
independenţa filosofiei sale de viaţă şi imensa sa popularitate în rândul celorlalţi
oameni de ştiinţă au fost percepute de nomenclatură drept o ameninţare potenţială
la adresa status quo-ului politic. În consecinţă, în grupul lui Parsons a fost infiltrat
un ofiţer din Contraspionajul Forţelor Marine. Aşa cum se întâmplă însă destul de
frecvent cu „bâlbâielile” autorităţilor americane, planul Marinei a dat greş. Se pare
că ofiţerul infiltrat avea propriile sale planuri. Era un om la fel de genial ca şi
Parsons, dar într-un domeniu diferit: psihologia umană.

Acest ofiţer de marină studiase cele mai avangardiste şi mai bine păzite înregistrări
psihiatrice din Statele Unite. Se pare că în timpul războiului mondial fuseseră
desfăşurate tot felul de experimente ciudate, iar acest om avusese acces la ele. O
mare parte din aceste cercetări erau legate de narcosinteză. Pacienţilor li se
administra „serul adevărului”, după care erau chestionaţi. Au fost explorate astfel
cele mai variate zone ale psihologiei de „frontieră”. O parte din aceste studii erau
legate de blocajele mentale şi emoţionale, precum şi de domeniile paranormale. Ele
deschideau astfel parţial poarta care permite accesul la nivelul de conştiinţă a
extratereştrilor şi la influenţa acestora asupra umanităţii.

Numele acestui ofiţer de marină era L. Ron Hubbard şi el a devenit unul dintre cei
mai buni prieteni ai lui Parsons, participând la şedinţele sale de magie. Activităţile
celor doi continuă să fie chiar şi astăzi învăluite în mister, în cea mai mare parte.

La prima vedere, s-ar părea că naşterea rachetologiei americane nu are nimic de-a
face cu Proiectul Montauk. O serie de evenimente recente au scos însă la iveală o
legătură ocultă între Montauk şi primele începuturi la Jet Propulsion Laboratory.
Misterul este foarte profund şi va fi analizat în detaliu în această carte, dar
deocamdată ne vom limita să afirmăm că Proiectul Montauk nu ar fi fost conceput
niciodată dacă nu ar fi existat legătura dintre Jack Parsons şi L. Ron Hubbard.

100
Parsons a fost asasinat în anul 1952 de o explozie care a avut loc în laboratorul său.
Şase luni mai târziu m-am născut eu (ceea ce nu înseamnă că sunt o reîncarnare a
lui Jack Parsons), iar viaţa mea a luat o întorsătură incredibilă, care m-a condus în
cele din urmă la porţile lui L. Ron Hubbard, Preston Nichols şi ale soţiei lui Jack
Parsons, Marjorie Cameron (artistă, poetă, revoluţionară şi totodată o ocultistă
foarte versată). În cea mai mare parte a lor, contactele mele cu aceşti oameni nu au
fost planificate în vreun fel (în mod conştient). Totul părea ghidat de o putere supe-
rioară, care avea un plan mai presus de înţelegerea noastră.

Prima mea întâlnire cu aceşti oameni remarcabili l-a avut ca subiect pe Hubbard.
Relaţia mea cu el a depăşit stadiul unei colaborări de rutină, întrucât am primit de
la el numeroase informaţii extrem de secrete. L-am ajutat, de asemenea, să îşi
administreze afacerile personale. Dar cel mai important lucru, am învăţat de la el
care sunt principalii factori folosiţi la implantarea şi manipularea rasei umane.
Dacă nu aş fi beneficiat de această educaţie de lungă durată, nu cred că m-aş fi
putut apropia vreodată de Preston Nichols şi nici nu aş fi putut face faţă
numeroaselor „ciudăţenii” psihice care însoţesc orice tentativă de elucidare a
misterelor de la Montauk.

Aşa s-a născut lucrarea Proiectul Montauk: Experimente în timp, pe care am scris-
o împreună cu Preston. Dacă nu aş fi fost iniţiat în toate aceste informaţii secrete,
probabil că lucrarea nu ar fi putut fi scrisă vreodată. Este ca şi cum Hubbard mi-ar
fi transmis o torţă cu misiunea de a aduce lumină asupra Proiectului Montauk,
după care m-a condus către o întâlnire dintre cele mai stranii cu soţia prietenului
său magician, Jack Parsons. Dar această poveste va fi relatată mai târziu.
Deocamdată, nu doresc decât să subliniez că evenimentele care au precedat impli-
carea mea în tot acest demers s-au născut ca rezultat direct al eforturilor celor trei
magicieni, pe cât de puternici pe atât de faimoşi.

Şi acum, să începem cu descrierea misterului.

PETER MOON

101
 INTRODUCERE

Scrierea cărţii Proiectul Montauk: Experimente în timp a fost una dintre cele mai
tulburătoare experienţe din viaţa mea. În perioada respectivă am trăit întâmplări
dintre cele mai bizare, pe care nu le-am putut aşterne pe hârtie. Printre cele mai
interesante experienţe au fost cu siguranţă cele trăite alături de Preston Nichols şi
Duncan Cameron. Întrucât mi se pun în mod frecvent întrebări legate de aceste
două persoane, voi începe prin a descrie pe scurt cine sunt ele.

Preston este considerat un veritabil risc pentru securitatea comunităţii serviciilor

secrete. Personal, nu am nici cea mai mică îndoială că a fost implicat în proiecte
oculte ale Guvernului Secret. Pentru cei care îl cunosc, este la fel de evident faptul
că a trecut prin şcoala serviciilor secrete, având acces la informaţii pe care puţină
lume le cunoaşte. Preston afirmă că a studiat documente la care nu au acces decât
cei care lucrează în sectoarele cele mai secrete ale complexului industrial militar.
Deşi singura sa diplomă oficială este cea de inginer, el susţine că a obţinut
echivalentul unui doctorat în fizică, psihologie, teologie şi inginerie. Opiniile sale
nu sunt simple păreri personale, ci rezultatul cunoaşterii de vârf la care au acces
numai personalităţile cele mai marcante ale comunităţii ştiinţifice.

Dintr-o perspectivă mai personală, Preston este înzestrat cu mult simţ al umorului
şi cu un caracter foarte puternic, pe care şi-l controlează foarte bine. Are o natură
prietenoasă, dar experienţa l-a învăţat să fie foarte precaut în ceea ce priveşte
persoanele cărora le acordă încrederea sa.

Experienţele şi viaţa sa par să facă parte dintr-un film poliţist. Uneori mi se pare că
ascunde foarte multe lucruri. Alteori, mi se pare evident că există un scenariu cu
mult mai vast din care el nu reprezintă decât o simplă verigă. Viaţa lui Preston este
înconjurată de mistere, din care doar o mică parte mi-au fost revelate personal.
Deşi problema este delicată pentru el, trag speranţa că va coopera şi va accepta să
îşi scrie cândva autobiografia.

Dacă din cele spuse până acum vi se pare că Preston reprezintă un mister, totuşi el
nu reprezintă aproape nimic pe lângă misterul în care este învăluit Duncan
Cameron. Acesta reprezintă una dintre cele mai curioase „enigme umane” pe care
le-am cunoscut vreodată. Duncan este un om foarte retras, dar poate fi extrem de
carismatic şi sociabil atunci când doreşte aceasta. În timp ce Preston vorbeşte în
termeni ştiinţifici, citând referinţe detaliate care pot fi găsite în manualele de
specialitate, Duncan face acelaşi lucru dintr-o perspectivă metafizică. Atunci când
doreşte, poate fi extrem de elocvent, având în mod evident acces la o cantitate

102
inepuizabilă de informaţii care pare să provină dintr-o sursă misterioasă. Duncan
afirmă că are un coeficient de inteligenţă de 100. Acest lucru este greu de crezut
dacă îl auzi vorbind. Probabil că rezultatul slab se datorează faptului că în timp ce
în anumite domenii se dovedeşte absolut genial, de altele nu este deloc interesat.
La fel ca şi în cazul lui Preston, sper ca Duncan să scrie într-o bună zi o carte
despre el însuşi. La ora actuală este tâmplar de profesie şi lucrează zilnic împreună
cu Preston la demonstrarea anumitor fenomene psihice. Se străduieşte din răsputeri
să scape de efectele neplăcute ale Proiectului Montauk şi afirmă că şi-ar dori să
înfiinţeze o fundaţie care să ajute victimele acestui proiect.

Cred, de asemenea, cu toată convingerea că Preston şi Duncan au fost supuşi

programării de către comunitatea serviciilor secrete. Acest lucru este mai evident
în cazul lui Duncan, dar poate fi constatat în cazul tuturor celor care au participat
într-un fel sau altul la Proiectul Montauk. După toate aparenţele, Preston a reuşit să
anihileze în mare parte această programare, deşi nu toată lumea care îl cunoaşte
este de acord cu această afirmaţie.

Au călătorit cei doi în timp?

Nu sunt foarte sigur, dar dacă ar fi să pun un pariu cu cineva imparţial, aş spune că
da. Dacă timpul nu este altceva decât o iluzie şi toate posibilităţile se petrec într-un
univers sau altul, atunci călătoria în timp are şi ea loc în mod automat.
Convingerea mea profundă este că ne îndreptăm către o eră în care conştiinţa
temporală se va întoarce la ceea ce a fost cândva, cu foarte mult timp în urmă.
Duncan şi Preston nu sunt decât nişte pionieri într-un domeniu pe care majoritatea
oamenilor l-au lăsat încă neexplorat.

Nu putem să vorbim de cei doi fără a-l menţiona şi pe fratele vitreg al lui Duncan,
Al Bielek. Acesta nu este doar un om de ştiinţă şi un metafizician, dar îşi aminteşte
cu exactitate că s-a aflat la bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului
Philadelphia. Putem crede sau nu această afirmaţie, dar contactele lui cu
comunitatea serviciilor secrete sunt cât se poate de revelatorii în acest sens. Dintre
toţi cei pe care i-am cunoscut vreodată, Al este cu siguranţă persoana cea mai
hotărâtă să rezolve conspiraţiile care se ascund în spatele Guvernului Secret.

Personal, nu susţin că am contacte cu Guvernul Secret sau că am călătorit în timp,

aşa cum au făcut Al sau Duncan, dar am studiat şi am avut de-a face cu problema
implanturilor timp de peste 20 de ani. Problema este legată de cunoaşterea de sine
şi de descoperirea cauzelor care au stat la baza modului de gândire actual, care nu
serveşte totdeauna propriilor interese ale oamenilor obişnuiţi. Este un subiect vast,

103
aflat chiar în centrul conspiraţiei cosmice. Au existat numeroase articole şi
emisiuni de televiziune legate de răpiri şi implanturi, dar majoritatea celor pe care
i-am văzut la televizor nu păreau să ştie prea multe despre adevăratul scop care se
ascunde în spatele acestor adevăruri. Pe de altă parte, eforturile lor ajută cu
adevărat opinia publică să înţeleagă cât de cât subiectul.

Este aproape inutil să mai precizez că implanturile şi ştergerea memoriei au o

legătură directă cu Proiectul Montauk. Dacă nu aş fi avut o experienţă atât de vastă
în acest domeniu, probabil că nu m-aş fi putut apropia niciodată atât de mult de
Preston încât să-i pot relata povestea. De altfel, după ce am editat cartea, el mi-a
confirmat faptul că mai mulţi alţi scriitori au încercat să lucreze cu el, însă fără
succes. De îndată ce se lămureau ce conţin poveştile lui, ei se înspăimântau şi
renunţau la orice colaborare.

Când am auzit prima oară povestea Proiectului Montauk, m-am simţit intrigat,
deoarece Preston prezenta toate semnele de a fi fost supus implantului, fiind o veri-
tabilă staţie de emisie vie. Cunoşteam bine efectele implanturilor, din experienţă
directă, dar nu cunoscusem pe nimeni până atunci care să cunoască tehnologiile
respective, cu excepţia lui Hubbard. Preston mi-a adus informaţii noi legate de
felul în care sunt programaţi oamenii, iar viziunea lui era cu adevărat vastă în
această direcţie. Când am ascultat pentru prima oară povestea, Duncan şi Al se
aflau alături de Preston şi m-au ajutat să înţeleg mai bine despre ce este vorba.
După ce ne-am despărţit, pe drum mi-a trecut prin minte un gând: „Deci acesta a
fost motivul pentru care m-am mutat în Long Island”. Era în mod evident un gând
străin, care nu făcea parte din procesul meu natural de gândire. Mai târziu, mi-am
dat seama că mutarea mea în Long Island s-a produs cu câteva săptămâni înainte ca
Proiectul Montauk să ajungă la apogeu, la data de 12 august 1983. Efectele
sincronicităţii operau deja cu putere în viaţa mea. Aceasta a fost, pe scurt, relatarea
felului în care destinul m-a obligat să scriu ce s-a întâmplat la Montauk.

În cartea de faţă vom încerca să satisfacem anumite curiozităţi legate de Proiectul

Montauk şi să oferim o mai bună perspectivă asupra acestuia, asupra adevărului
său relativ şi asupra implicaţiilor sale.

Vom începe cu o scurtă discuţie despre legende şi despre felul în care sunt asociate
acestea cu adevărul. În continuare, voi oferi o cronică a experienţelor mele perso-
nale legate de scrierea lucrării Proiectul Montauk: Experimente în timp. Nu voi
aduce aici o viziune nouă asupra poveştii, dar voi adăuga o serie de relatări
elocvente pe care le-am primit între timp de la Preston. Apoi, îl voi lăsa pe Preston
să facă o prezentare a evenimentelor uluitoare care s-au petrecut după prima

104
apariţie a cărţii Proiectul Montauk: Experimente în timp. Voi adăuga apoi noi
informaţii care ne-au parvenit între timp. Complotul se adânceşte…

PETER MOON

PARTEA

DE PETER MOON

LEGENDĂ ŞI MITOLOGIE

Probabil cel mai important lucru pe care trebuie să îl conştientizăm atunci când
vorbim de fenomenele de la Montauk este acela că avem de-a face cu „materialul
din care sunt confecţionate visele”. Pătrundem astfel direct în zona creatoare a
conştiinţei. Capacitatea creatoare a oamenilor reprezintă nu numai legătura lor cea
mai profundă cu Creatorul, ci şi o funcţie care a dat naştere multor mituri şi
legende de-a lungul timpului. Dacă tot discutăm despre acest subiect, este
important să delimităm exact ce este o legendă şi care este relaţia acesteia cu
adevărul. În diferitele sale lucrări şi emisiuni televizate pe tema miturilor, Joseph
Campbell a făcut o serie de comentarii extrem de pertinente pe marginea acestui
subiect. Vă voi oferi în continuare o sinteză a lor, privită din perspectivă proprie.

Legendele abundă la toate popoarele primitive. Ele apar de regulă în cultura

populară, dând naştere unor eroi de basm şi descriind evenimente aparent
fantastice. O legendă nu apare decât dacă există un eveniment demn de reţinut. Cei
care determină importanţa sa nu pot fi decât oamenii care au participat direct la
evenimentul respectiv, fie supravieţuindu-i, fie lăsându-se impresionaţi de el într-
un fel sau altul (de pildă, amuzaţi).

Spre exemplu, dacă un trib primitiv a fost atacat de duşmani şi i-a învins prin
curajul unui mare războinic, poveştile care vor începe să circule vor descrie

105
admiraţia oamenilor legată de acel războinic viteaz. În timp, ele se vor transforma
într-o adevărată legendă, care îi va atribui războinicului anumite calităţi ieşite din
comun. În caz de noi atacuri, vraciul tribului ar putea chiar invoca spiritul
războinicului mort, pentru a le veni în ajutor. Chiar dacă nu am ţine cont de
implicaţiile spirituale ale acestui demers, este cert că avem cel puţin de-a face cu
un arhetip asupra căruia s-a concentrat subconştientul colectiv al membrilor
tribului, focalizaţi asupra unui simbol capabil să le amplifice capacitatea de luptă.

Exemplul de mai sus a fost cât se poate de simplu. Legendele pot apărea însă şi în
jurul îndrăgostiţilor, al mamelor, al recoltelor şi al tuturor zeilor care apar în cărţile
de mitologie. O legendă poate fi extrem de complexă. Esenţa ei supravieţuieşte în
timp deoarece descrie un aspect cu o valoare intrinsecă, fie legată de supravieţuire,
fie din punct de vedere conceptual. Popularitatea şi valoarea în sine a legendei va fi
direct proporţională cu maniera în care este povestită ea şi cu surprinderea
adevărului.

La prima vedere, în cazul unor personalităţi de talia lui Buddha sau Christos avem
de-a face cu indivizi care au ştiut să prezinte adevărul cu luciditate, dar şi într-o
manieră care a fost simplu de înţeles. Ei trăiau direct acest adevăr, motiv pentru
care îl putea transmite în cuvinte puţine şi într-o manieră directă. Au reuşit atât de
bine să facă acest lucru, încât legendele din jurul lor continuă să abunde până
astăzi.

Dintr-o altă perspectivă, este interesant de ştiut că în spatele tuturor legendelor şi

mitologiilor se ascunde o structură conceptuală regulată şi recurentă. Acest concept
a fost cunoscut dintotdeauna de toate culturile şi şcolile misterelor, fiind redat sub
diferite nume, printre care şi acela de „Arbore al Vieţii”. Mai este numit Cabala,
Qabbala, Kabbala sau Sfânta Cabală. Una dintre cele mai bune lucrări pe această
temă este Qabbala mistică, scrisă de Dion Fortune.

Relatarea lui Preston Nichols despre Proiectul Montauk ne trimite cu gândul la

simbolistica timpului şi la mitul eliberării de limitările acestuia. Această
simbolistică joacă un rol important în legende, întrucât este unică. Dacă
evenimentele sunt reale sau nu, contează mai puţin. Conceptele şi implicaţiile
legate de timp care au fost revelate de Preston şi Duncan sunt complet străine şi
incomprehensibile pentru majoritatea oamenilor de rând. Este incontestabil însă
faptul că ele trezesc idei şi stări de conştiinţă care merită să fie investigate cu multă
atenţie. Şi mai interesant mi se pare faptul că există suficiente informaţii care
susţin relatarea celor doi. În mod surprinzător, asemenea informaţii încep să se
răspândească tot mai mult, inundându-ne de pretutindeni.

106
Este foarte important ca rolul legendelor să fie explicat şi înţeles, căci povestea pe
care o vom relata în continuare depăşeşte orice imaginaţie şi trebuie plasată într-o
perspectivă corectă. Veţi găsi probabil în această carte elemente care vi se vor
părea încă de la început ca fiind adevărate, în mod intuitiv. Totuşi, altele vă vor
depăşi orice putere de acceptare. Vă reamintesc însă că universul este o structură
complexă, iar gândirea noastră general acceptată este extrem de limitată, prin însăşi
natura ei. Cartea este o invitaţie adresată cititorului să îşi exerseze puterea gândirii,
în speranţa că aceasta va deveni mai puternică şi mai conştientă.

Dacă nu puteţi accepta din start anumite fragmente din această carte, atunci
consideraţi-le ca fiind legende şi urmăriţi cel puţin să înţelegeţi semnificaţia care se
ascunde în spatele lor. Aceasta este singura manieră în care veţi putea accede la
adevărul profund care stă la baza temei abordate aici.

CRONICA PROIECTULUI MONTAUK

La data de 31 octombrie 1990, m-am trezit brusc la ora 5.00 dimineaţa şi am privit
pe fereastră. Pe cer se afla un obiect care iniţial mi s-a părut a fi o stea căzătoare. În
loc să se deplaseze în jos, către pământ, el avansa însă vertical. M-am întrebat
imediat dacă aveam în faţă un OZN, căci meteoriţii nu se mişcă într-o asemenea
manieră. 15 secunde mai târziu, o altă „stea” a urmat-o pe prima, pe acelaşi traseu.
Nu au mai urmat alte „stele”. Înainte de această întâmplare nu mai văzusem
vreodată un OZN.

O săptămână mai târziu, pe 7 noiembrie, aveam să-l întâlnesc pe Preston Nichols.

Ulterior mi s-a spus în nenumărate rânduri că acest gen de experienţe sunt
frecvente în viaţa celor care îl cunosc.

L-am cunoscut pe Preston ca urmare a unei oportunităţi de afaceri care mă

preocupa la vremea respectivă. Fără să insist prea mult, eram interesat de un aparat
inventat de el, cunoscut sub numele de Biofiss. Era vorba de un sistem auditiv
stereofonic, conceput pentru a echilibra câmpurile electromagnetice din jurul
corpului fizic.

107
Doi dintre prietenii mei mi-au spus că îl pot întâlni pe Preston la şedinţele unui
grup interesat de psihotronică. -M-am prezentat la una din şedinţe şi am făcut
cunoştinţă cu el. Cu aceeaşi ocazie, am aflat că subiectul prezentării la şedinţa
respectivă se numea „Transformările pământului” şi urma să fie discutat de cinci
persoane diferite. Doi dintre vorbitori s-au dovedit a fi Preston şi Duncan
Cameron. M-am aşezat în sală, alături de o altă persoană pe care urma să o cunosc
mai târziu: Al Bielek.

Preston a vorbit despre energia orgonică şi despre maniera în care factorii

electromagnetici afectează mediul în care trăim. Duncan a oferit o relatare la prima
mână legată de felul în care pot fi monitorizate mediumic diferitele funcţii ale
pământului. Era vorba de un experiment făcut pentru guvernul Statelor Unite. S-a
discutat, de asemenea, şi despre implicarea lui în Experimentul Philadelphia.

Am rămas foarte surprins să-i aud pe cei doi vorbind despre asemenea subiecte
secrete. Ştiam şi eu că guvernul era implicat în tot felul de proiecte ciudate, dar
eram perfect conştient că despre asemenea lucruri nu se vorbeşte în mod deschis. I-
am chestionat în legătură cu acest lucru, iar Preston mi-a răspuns că guvernul este
pe punctul de a pierde controlul asupra acestor realităţi. În timp, oficialii
guvernamentali au învăţat din experienţă că nu-i pot ucide pe toţi cei care vorbesc
despre asemenea evenimente secrete. În trecut, reducerea la tăcere a oamenilor prin
mijloace extreme a creat în jurul acestora o aură de martiri. Preston mi-a dat
exemplul lui Morris K. Jessup, cel care a publicat prima relatare referitoare la
Experimentul Philadelphia. Jessup a fost găsit mort în maşina lui, explicaţia
oficială fiind aceea de sinucidere. Din păcate pentru guvern, tocmai moartea lui i-a
convins pe mulţi că povestea relatată de el era demnă de luat în seamă.

Ascultându-l pe Preston, îţi dai seama că lumea serviciilor secrete nu mai este ce a
fost odată. De altfel, Preston mi-a spus că povestea sa s-a răspândit atât de mult,
încât chiar dacă ar muri din cauze naturale, oamenii tot ar bănui un complot
guvernamental.

Seara a continuat cu alte discuţii despre Experimentul Philadelphia, despre

extraterestri şi despre OZN-uri. Toate aceste subiecte erau complet noi pentru
mine. Auzisem odată povestea navei USS Eldridge care a dispărut şi a reapărut pe
coasta Virginiei, dar nu am crezut o iotă din ea. Nu citisem niciodată nimic în
legătură cu acest subiect. Auzeam acum pentru prima dată despre el şi încă de la
oameni (Al şi Duncan) care pretindeau că fuseseră implicaţi direct în acel proiect.
Alături de relatarea lui Preston, povestea celor doi oferea mai multă credibilitate
întregului subiect.

108
Seara a fost de-a dreptul electrizantă. Întrebările şi răspunsurile se succedau cu o
repeziciune ameţitoare. O mare parte din informaţii mi-au trecut pur şi simplu pe
lângă urechi, nefiind capabil să le prelucrez sau să le absorb. S-a discutat de multe
ori despre evenimentele de la Baza Aeriană de la Montauk. Am întrebat dacă exista
o carte care să poată fi citită în legătură cu acest subiect, dar mi s-a spus că nu
exista.

Mai târziu, am aflat că dacă doream să văd aparatul inventat de Preston, Biofiss,
trebuia să fac o programare la trezorierul cercului de psihotronică din Long Island,
persoană pe care o voi numi Jewel. Am cunoscut-o chiar în seara respectivă.
Câteva zile mai târziu, când am vorbit la telefon cu ea, mi-a spus că a părăsit
organizaţia şi că nu doreşte să mai aibă ceva de-a face cu ea, deoarece Preston este
diavolul încarnat, iar Duncan este bolnav mintal. Mi-a dat numărul de telefon al lui
Preston şi, foarte curând după aceea, m-am trezit implicat într-o veritabilă
telenovelă.

Printr-o stranie coincidenţă, chiar în duminica următoare am dat nas în nas cu

Jewel. S-a dovedit că aveam prieteni comuni şi că aceştia o duceau să servească
prânzul. Am aflat mai târziu că în ziua respectivă Jewel şi-a pierdut cunoştinţa şi a
trebuit să o ducă acasă, unde a zăcut mai multe zile la rând.

Preston nu ştia de recentele ei reacţii, aşa că s-a dus să o viziteze, în încercarea de a

o consola. Evident, nu l-a primit. Mai târziu, Duncan a ţinut o conferinţă în care a
demonstrat cu argumente că femeia făcea parte sub acoperire dintr-un alt grup de
psihotronică. Nu ştiam ce să mai cred, dar m-am lămurit că psihotronica nu era
deloc un subiect plictisitor sau monoton.

Când am ajuns în sfârşit să vizitez laboratorul lui Preston, împreună cu alte câteva
persoane, ni s-a făcut o demonstraţie a diferitelor componente ale aparatului. Am
descoperit astfel că Biofiss era extrem de interesant şi avea o valoare terapeutică
certă. Era extrem de relaxant şi mi-a dat o stare de luciditate care s-a prelungit cel
puţin 24 de ore după testarea aparatului.

În timpul serii, un domn dintre cei de faţă a întrebat dacă se putea scrie o carte şi
dacă se putea face un film în legătură cu Proiectul Montauk. Preston i-a răspuns că
putea să vorbească despre acest subiect, dar la o dată ulterioară. Până la sfârşitul
serii, domnul respectiv şi-a pierdut complet încrederea în sine, s-a speriat şi a
afirmat că nu doreşte să aibă nimic de-a face cu întreaga poveste. Mi-a spus că
dacă doream, puteam să scriu eu cartea. Când l-am reîntâlnit mai târziu, mi-a spus
că nici măcar nu doreşte să discute despre ce s-a întâmplat atunci. Prietena lui mi-a

109
relatat că a fost implicat el însuşi în Experimentul Philadelphia şi că se simte rău
ori de câte ori vine vorba despre acest subiect.

Un lucru este cert: aproape toţi cei care încearcă să se apropie într-un fel sau altul
de acest subiect sfârşesc prin a fi înspăimântaţi de moarte. Mulţi oameni mi-au
spus că se simt îngrijoraţi pentru mine atunci când au aflat că am început să scriu o
carte despre Montauk. Alţii mi-au relatat că nu pot înţelege de ce dau credit acestei
poveşti sinistre şi incredibile. Nu ştiu exact la ce se refereau, dar este cert că se
temeau de energiile şi de fenomenele cu care se confruntă zilnic Duncan şi Preston.

Am o natură mai degrabă sceptică, iar la vremea respectivă nu ştiam nici măcar
dacă întreaga poveste conţine vreun grăunte de adevăr. Mi s-a părut însă o
adevărată aventură şi am considerat proiectul cel puţin amuzant pentru o vreme.
Chiar dacă povestea nu s-ar fi dovedit adevărată, m-am gândit că era cel puţin un
excelent roman de science-fiction, mai bun decât tot ce am citit vreodată în acest
domeniu.

După ce am studiat echipamentul lui Preston şi lucrurile aduse de acesta de la

Montauk, mi-a devenit clar că Baza Aeriană de acolo era implicată în tehnica
implantului. După cum v-am explicat deja în Introducere, am studiat extensiv
teoriile lui L. Ron Hubbard legate de implanturi, inclusiv sub supervizarea lui
directă. Aş fi putut scrie o carte întreagă despre el, aşa că am inclus o serie de
informaţii în anexă, pentru cei interesaţi.

Una dintre cărţile cele mai controversate pe care le-am citit vreodată este Istoria
Omului, scrisă de Hubbard. Autorul descrie în acea lucrare felul în care poate fi
folosită electronica pentru a transforma o întreagă societate într-o lume de sclavi.
Deşi nu oferă detalii tehnice legate de maniera în care acest lucru devine posibil,
Hubbard dă o serie de exemple privind felul în care oamenii pot fi ademeniţi
pentru a li se implanta anumite dispozitive electronice.

Evident, Hubbard a fost puternic atacat, adversarii săi citând frecvent din cartea sa
pentru a demonstra că este „nebun”. Afirmaţiile sale depăşesc cu mult capacitatea
de credibilitate a jurnaliştilor.

Personal, informaţiile prezentate de el mi s-au părut într-adevăr bizare, dar

coerente dacă erau aplicate în cadrul prezentat. M-am folosit chiar de ele pentru a
scăpa de anumite afecţiuni psihosomatice de care sufeream (i-am ajutat şi pe alţii
să facă acelaşi lucru), dar nu am reuşit să înţeleg cum le-a descoperit. Mi-a explicat
mai târziu că avusese acces la ele pe vremea când lucra ca ofiţer al Serviciilor
Secrete în Marina Militară, direct din Centrul de Cercetări al Marinei. Nu ştiu dacă
110
acest lucru este adevărat, dar cel puţin este o explicaţie logică. Dar despre toate
aceste lucruri vom mai vorbi în această carte.

Indiferent care este adevărul, este cert că Hubbard îşi depăşea cu mult epoca în
ceea ce priveşte teoria implanturilor. La ora actuală subiectul a devenit o adevărată
modă, fiind discutat cu regularitate la toate televiziunile.

Descoperirea lui Preston şi a poveştii referitoare la Proiectul Montauk a venit ca o

completare la ceea ce aflasem despre Hubbard şi despre unele aplicaţii mai bizare
ale electronicii. Noile informaţii le completau pe cele vechi şi îmi răspundeau la
multe întrebări. Păşeam pe un teren care îmi era deja familiar, iar temerile celorlalţi
nu păreau să mă afecteze deloc.

În ianuarie 1991 am participat la o conferinţă pe tema OZN-urilor ţinută de Bill

Knell la o bibliotecă publică din Long Island. Întrucât ştiam că studia de mai multă
vreme problema, la sfârşitul conferinţei am aşteptat ca toată lumea să plece, după
care i-am spus că intenţionez să scriu o carte împreună cu Preston. Spre surpriza
mea, mi-a spus că auzise de Preston şi că ideea era minunată, dar dacă doream să
scriu o carte cu adevărat bună, trebuia să-l conving pe Preston să-mi prezinte alte
zece persoane implicate în Proiectul Montauk. Numai aşa va putea deveni întreaga
poveste credibilă.

Câteva luni mai târziu am făcut cu Preston un contract de colaborare pentru a scrie
cartea. A rămas surprins de sfatul lui Bill, dar mi-a spus că nu ştie la cine mă refer.
Am aflat între timp că atunci când vine vorba de acest subiect, buzele lui Preston
sunt complet sigilate. Foarte mulţi dintre aceşti oameni (pe o parte dintre ei i-am şi
cunoscut între timp) nu doresc să vorbească despre proiect sau să fie asociaţi în
vreun fel sau altul cu el. Am înţeles cu această ocazie că va fi mult mai uşor şi că
va dura mult mai puţin dacă voi scrie exclusiv despre relatarea lui Preston. În caz
contrar, aş fi pierdut foarte mult timp şi aş fi avut cheltuieli extrem de mari, în
condiţiile în care – oricum – investigarea evenimentelor de la Montauk îmi lua
aproape tot timpul de care dispuneam.

Această experienţă m-a învăţat însă un lucru important: revelarea oricărui proiect
de o asemenea anvergură este îngreunată de propaganda specialiştilor în
contrainformaţii. Orice noutate pe care o auzi în legătură cu acest gen de subiecte
trebuie privită cu suspiciune. Mulţi oameni afirmă într-o zi ceva, iar a doua zi cu
totul altceva. Evident, toate acestea revelează existenţa unor secrete bine păzite şi
faptul că cineva are ceva de ascuns. La o scară mai mare, putem considera situaţia

111
ca pe o dovadă a decăderii universului în care trăim, pe un nivel de conştiinţă
inferior.

În sine, scrierea cărţii s-a dovedit mai uşoară decât înţelegerea diferitelor teorii
lansate de serviciile secrete. Am înregistrat pe bandă magnetică relatarea lui
Preston, întrucât nu am putut înţelege pe deplin ce avea de spus acesta, îndeosebi
în ceea ce priveşte aspectele tehnice. Am ascultat apoi şi am transcris fiecare
cuvânt pe care l-a rostit el, reluând întreaga poveste până când mi-a devenit din ce
în ce mai clară şi am realizat că este în întregime plauzibilă. Am început chiar să
visez despre călătoriile în timp şi am trăit o serie de experienţe subiective, absolut
spectaculoase.

Preston m-a sfătuit să mă duc la baza de la Montauk însoţit de un medium cu puteri

psihice. Mi-a spus că va fi interesant de văzut ce se va întâmpla. M-a sfătuit însă
insistent să nu mă duc singur.

Deşi cunosc multe persoane înzestrate cu puteri psihice, nu am putut găsi pe

nimeni care să accepte să meargă cu mine la Montauk. Unii erau prea ocupaţi, în
timp ce alţii nu doreau pur şi simplu. În cele din urmă, l-am convins pe Howard
Metz să meargă cu mine. Howard este un poliţist pensionat şi un foarte bun
cunoscător al fenomenelor psihice. Este specializat în piramidologie şi a fost citat
în cartea extrem de populară a lui Charles Bertlitz referitoare la Triunghiul
Bermudelor. Am făcut împreună drumul de două ore şi jumătate până la Montauk
şi ne-am lăsat documentele de identitate în maşină.

Când te apropii de bază, este imposibil să nu observi turnul de transmisie al

acesteia. Prezenţa lui are efecte cu totul particulare asupra psihicului tău, îndeosebi
atunci când suflă vântul, scoţând toate acele sunete subtile. Personal, transmiţătorul
mi s-a părut de-a dreptul respingător, întrucât îmi evoca sentimente tragice şi tot
felul de orori. Părea să fie un instrument malefic.

Ne-am apropiat de bază dinspre latura sudică, unde am observat o clădire complet
demolată, dar într-un mod cât se poate de ciudat. Era arsă în întregime, dar ruinele
ei erau intacte. Nu părea să fi fost distrusă cu ajutorul explozibilului. La întoarcere,
i-am vorbit lui Preston despre ea. Mi-a răspuns că, potrivit legendei, era casa
distrusă de Junior (Bestia).

Legenda este bizară, dar pare să aibă o legătură cu observaţiile mele asupra acelui
loc sinistru.

112
Ne-am plimbat o vreme în jurul bazei, căutând orice dovadă care mi-ar fi putut
servi ca documentaţie. Era evident că baza fusese cândva activă, dar nimic
spectaculos nu mi-a reţinut atenţia. Am găsit doar rămăşiţele unui giroscop Sperry.
Pe când le ridicam de jos, un paznic ne-a tăiat calea. Nu părea deloc prietenos şi s-
a uitat imediat să vadă ce ţin în mână.

- Ce sunt acelea?, m-a întrebat.

- Nişte resturi, i-am răspuns eu.

Mi le-a luat imediat şi a început să le studieze. În cele din urmă, m-a întrebat dacă
le doream. I-am răspuns cu nu mă interesează în mod deosebit şi că le voi arunca.
Era evident că nu aveau nici o valoare, dar paznicul se temea totuşi că ar putea
avea. A insistat să părăsim baza.

Pe când ne îndreptam către ieşire, am intrat în clădirea transmiţătorului pentru a

verifica dacă există într-adevăr urmele torţei de care mi-a vorbit Preston. Într-
adevăr, existau şi nu erau deloc neglijabile. Locul părea complet devastat, ca şi
cum pe acolo ar fi trecut o forţă masivă, cu o natură neregulată.

Înainte să ne întoarcem, ne-am oprit să cinăm, iar eu m-am confruntat cu un nou

element de sincronicitate legat de Montauk. Ospătarul care ne-a servit era un tânăr
pe nume Mirko şi provenea dintr-o ţară care se mai numea încă pe atunci
Yugoslavia. Deşi nu auzise niciodată de Proiectul Montauk, ne-a spus că îl
cunoaşte pe custodele de la Muzeul Tesla din Belgrad şi că intenţiona să traducă o
serie de materiale ale acestuia care nu apăruseră niciodată în limba engleză. Nu
reuşise până atunci să îşi ducă la bun sfârşit intenţia, din cauza războiului care
izbucnise în zonă. Întâlnirea cu el mi s-a părut destul de bizară, căci majoritatea
americanilor nici măcar nu au auzit de Tesla, ca să nu mai vorbim de cei capabili
să îi înţeleagă opera. Cât de mari puteau fi şansele să întâlneşti o asemenea
persoană în apropiere de Montauk?

La scurt timp după ce ne-am întors din Montauk, m-am dus la o întâlnire de grup
acasă la Howard. Am fost abordat acolo de o persoană pe care o voi numi domnul
X. Dorea să ştie cum merge cartea. Interesul lui mi s-a părut destul de ciudat. M-a
tras atunci deoparte şi mi-a spus în particular că fusese implicat în negocierile de
securizare a Scaunului de la Montauk. Când i-am povestit soţiei mele despre
ciudata întâlnire, aceasta mi-a spus că trebuie să fi fost implicat în negocieri cu
extratereştrii. Nu mă gândisem la acest lucru, dar observaţia ei mi s-a părut
pertinentă. Omul mi-a mai spus că fusese coordonator pentru o parte însemnată a
proiectului de la Montauk.
113
Domnul X dorea să-mi povestească despre implicarea lui, aşa că am aranjat o
întâlnire în Amityviile. Aici, m-a informat că avusese o sumedenie de contacte cu
ambele părţi implicate în proiect. Se pare că avea prieteni care doreau ca
informaţiile să fie făcute publice. Evident, existau şi destui oameni din complexul
militar industrial care nu doreau ca aceste informaţii să fie revelate. Mi-a spus că se
simţea prins la mijloc şi că întreaga poveste îl făcuse să-şi piardă somnul. La un
moment dat, a început să bată în retragere şi mi-a spus că este prea înfricoşat ca să
mai povestească ceva din ceea ce ştia.

În mod evident, ceva îl apăsa. În anumite momente, părea că îşi calculează în mod
deliberat cuvintele pentru a mă speria. Cred că se afla sub influenţa unui program
implantat. Discursul şi comportamentul lui îmi arătau că nu era el însuşi. În
realitate, omul părea simpatic şi bine înzestrat intelectual.

Acest comportament ezitant este simptomatic pentru ceea ce am ajuns să numesc

„personalitatea de tip Montauk”. Toţi cei implicaţi în proiect au personalităţi
distincte de cele ale omului de rând. Nu cred că este vorba de o schizofrenie
obişnuită, ci mai degrabă de un tip de programare. Schimbările de personalitate nu
apar decât atunci când vine vorba de subiecte precum OZN-urile, controlul minţii
sau Proiectul Montauk.

Domnul X a continuat să-mi explice apoi anumite aspecte care au dus la iniţierea
Proiectului Montauk dar vom discuta mai târziu despre acestea. Se vedea că este
un cunoscător şi s-a dovedit că este un agent dublu. Ulterior, am făcut o serie de
verificări legate de el şi am descoperit numeroase aspecte care păreau să ateste
ipoteza că avusese într-adevăr o experienţă reală legată de Montauk.

Întâlnirea cu domnul X a fost un nou incident care mi-a confirmat credibilitatea

informaţiilor (noi pentru mine) legate de Proiectul Montauk. Treptat, am cunoscut
şi alte persoane care susţineau că fuseseră implicate în proiect, precum şi unele
despre care mi se spusese că au fost implicate, dar care nu doreau să recunoască
acest lucru.

După întâlnirea cu domnul X, evenimentele au început să se precipite. Am început

să visez entităţi întunecate şi Oameni în Negru. Se pare că cineva încerca să mă
sperie cu ajutorul unor instrumente psihice. Nu a reuşit însă. O ameninţare nu
înseamnă altceva decât o ameninţare. Dacă doreau să mă oprească din munca mea,
trebuiau să mă atace în persoană. Speram chiar să îl prind pe cel care ar fi făcut o
asemenea tentativă, obţinând astfel cea mai bună dovadă a povestirii mele.

114
Următorul eveniment s-a petrecut în timpul unei convorbiri telefonice cu o
vindecătoare mediumică pe care o cunoşteam. Mi-a spus că avea ca invitat un alt
medium, pe nume Michael, pe care îl cunoscusem şi eu în trecut. Am rugat-o să îl
informeze de intenţia mea de a scrie cartea.

Michael m-a sunat aproape imediat. Mi-a spus că nu a fost nevoie ca amica mea
să-i mai spună ceva, căci a înţeles imediat despre ce este vorba. A adăugat că există
un agent guvernamental dispus să facă orice pentru a pune capăt intenţiei mele.
Mi-a oferit o descriere completă a acestuia şi m-a sfătuit să amân editarea cărţii pe
o perioadă de doi ani.

Nu aveam însă de gând să accept sfatul lui. La scurt timp după aceea, în timp ce
îmi spălam maşina, un bărbat de vârstă mijlocie s-a oprit pe şosea şi m-a privit
lung, interminabil.

Eram conştient de prezenţa lui, dar nu ştiam că mă priveşte, întrucât se afla în

maşină. Soţia a fost cea care mi-a confirmat acest lucru, căci a asistat la întreaga
scenă de la fereastra casei noastre. La un moment dat, străinul a plecat.

După încă o săptămână, pe când mă aflam în concediu, pe robotul telefonului meu

a fost lăsat un mesaj, la ora 3.00 dimineaţa. Era o voce de femeie, care spunea:
„Ştii cine sunt. Fereşte-te”. În realitate, nu aveam nici cea mai mică idee cine era.
Era imposibil să fi fost o greşeală de număr, căci mesajul robotului meu preciza
clar cine sunt şi cu ce mă ocup.

Până în acest moment nu-i spusesem lui Preston nimic despre toate aceste
evenimente. La următoarea întâlnire i-am relatat totuşi că existau oameni care nu
doreau ca eu să scriu cartea.

M-a privit enigmatic şi m-a întrebat:

- Ce vrei să spui?

Am început să-i povestesc despre „agentul guvernamental”. Nici nu am apucat

bine să spune ceva, că de îndată ce a auzit termenul de „agent guvernamental” m-a
şi întrerupt:

- S-a rezolvat cu această problemă.

- Ce vrei să spui?, l-am întrebat la rândul meu. Preston mi-a povestit că Duncan
fusese avertizat şi el cu două săptămâni în urmă de o persoană cu capacităţi psihice

115
că un agent guvernamental se afla pe urmele mele. Şi-a sunat atunci un prieten care
deţinea o poziţie foarte înaltă într-o agenţie guvernamentală şi l-a rugat să le spună
celor de la CIA să mă lase în pace. In caz contrar, ar fi publicat o serie de
documente secrete despre care ştia că CIA nu dorea să fie făcute publice.

Până acum avusesem motive de teamă, dar nu reacţionasem. Cuvintele lui Preston
m-au şocat însă, căci nu puteau fi inventate. Reacţia lui a fost imediată şi nu ar fi
avut timp să inventeze ceva atât de rapid. Mi-am adus de asemenea aminte că
Duncan mă sunase cu o săptămână înainte ca să mă întrebe ce s-ar întâmpla cu
cartea dacă Preston sau eu însumi am fi murit subit. La vremea respectivă am
crezut că este o întrebare pur ipotetică. Mi-am dat seama acum că Duncan făcea
cercetări ca urmare a avertismentelor primite. Din fericire, a avut amabilitatea să
nu mă alarmeze inutil.

Nu eram şocat atât din teamă pentru viaţa mea, cât ca urmare a surprizei generate
de auzul veştii că Duncan şi cu mine am primit avertismente similare din partea
unor mediu-mi diferiţi. Mi-a devenit clar că nu era vorba de o glumă şi că serviciile
secrete luau aceste lucruri foarte în serios. Până atunci luasem totul drept un fel de
poveste de science-fiction amuzantă, care în cel mai bun caz putea fi adevărată.

Preston îmi mai povestise şi anterior despre documentele secrete. Se pare că le

dobândise din întâmplare, o dată cu un echipament electronic pe care îl cumpărase.
Guvernul aflase de ele şi i-a cerut să nu le facă publice. La vremea respectivă a fost
de acord, din motive ştiute numai de el, dar acum se părea că cineva încearcă să
interfereze cu publicarea cărţii referitoare la Proiectul Montauk, iar el nu avea
intenţia să lase acest lucru să se petreacă.

După această conversaţie cu Preston nu s-a mai petrecut nimic de natură

ameninţătoare pentru mine. Chiar şi coşmarurile nocturne au încetat.

A urmat însă o altă serie de evenimente, oarecum diferite, care au început când
manuscrisul era aproape gata. L-am rugat pe Preston să caute toate fotografiile
legate într-un fel sau altul de proiect. Acest lucru a durat ceva timp, căci nu este o
persoană foarte bine organizată, fiind în plus şi foarte ocupat.

într-o zi, i-am făcut o vizită şi l-am găsit la biroul lui, aflat într-o ordine perfectă.
Pe masă erau o mulţime de fotografii. Mi-a spus să mă uit peste ele. Spre imensa
mea surpriză, am găsit inclusiv o fotografie a bestiei. Nu-mi spusese niciodată că
are o fotografie de o calitate atât de bună şi nici nu părea să-i pese. Pentru el nu
însemna mare lucru, dar pentru mine era ceva uimitor. Auzisem atât de multe

116
lucruri despre bestie, dar să o vezi într-o fotografie atât de bună îţi schimba
complet percepţia.

I-am pus câteva întrebări legate de fotografie, dar nu prea ştia ce să-mi răspundă.
Bestia nu fusese de faţă când a fost făcută fotografia. Se pare că s-a produs un
fenomen bizar. Preston nu-i cunoştea explicaţia. Mie mi s-a părut însă o glumă. L-
am întrebat cine a făcut fotografia. Mi-a răspuns că fotograful a fost Jan Brice,
după care m-a întrebat dacă doresc să vorbesc cu el. I-am confirmat, iar Preston l-a
sunat pe loc. Mi-a transmis apoi telefonul, iar Brice mi-a confirmat autenticitatea
spuselor lui Preston. Mai mult, Jan mi-a spus că a încercat de nenumărate ori în
decursul timpului să facă fotografii supranaturale, dar aceasta a fost singura care i-
a ieşit. Culmea, nu-şi propusese să facă o fotografie a bestiei, ci a unui depozit
subteran.

Ulterior, am mai vorbit de câteva ori cu Jan. Mi-a mărturisit că nu era sigur că
bestia era ceea ce credea Preston că este. Pur şi simplu nu-şi putea explica
fenomenul. Mi-a povestit că a lucrat ca astrofizician, calculând traiectoriile lunare
înainte ca omul să ajungă pe lună. La un moment dat, a renunţat la comunitatea
oamenilor de ştiinţă şi s-a retras timp de 11 ani într-o mănăstire. Acum devenise
scriitor şi tocmai îşi terminase prima sa carte, Secretele Conştiinţei.

Jan mi-a spus că avea sentimente confuze în legătură cu Preston. Mi-a relatat o
istorie, potrivit căreia Preston l-a sunat odată pe un prieten al său, plângându-se că
în laboratorul lui se afla o bombă. Preston susţinea că a transportat bomba la o
oarecare distanţă, plecând repede de lângă ea, înainte ca aceasta să explodeze.
Prietenul lui Jan l-a vizitat pe Preston a doua zi, dar nu a găsit nici o dovadă a
spuselor sale. Nici până astăzi, Preston nu este sigur ce s-a întâmplat în acea zi. S-a
gândit că ar putea fi un fenomen de translaţie în timp, dar îşi amintea cu toată
precizia de bombă.

Jan a adăugat repede că în ciuda acestui incident, îl văzuse pe Preston vorbind cu

oameni implicaţi în proiecte precum Montauk şi despre care ştia o sumedenie de
lucruri, dintre cele mai ciudate. Se pare că i-a ajutat să îşi redobândească memoria,
aşa că era sigur că Preston este înzestrat cu o serie de capacităţi ieşite din comun.
Mi-a confirmat, de asemenea, faptul că Preston este absolut genial în domeniul -
electronicii.

Pentru informaţiile primite, am căzut de acord să îl menţionez pe Jan în prefaţa

cărţii mele, la rubrica de Mulţumiri, adăugând inclusiv o fotografie a lui. În ultimul
moment, după ce i-am povestit de experienţele mele cu Duncan şi cu Michael,

117
legate de avertismentele primite pe cale mediumică, Jan a dat înapoi, refuzând să
accepte publicarea numelui său în carte.

Nu am putut să nu mă amuz puţin, căci era evident că implicarea lui în proiect era
infinit mai mică decât a mea. Eu eram ţinta! Mi-a spus însă că nu dorea să-şi vadă
casa devastată de persoane necunoscute, în căutarea a tot felul de fotografii sau
negative. În cele din urmă, nu i-am mai publicat numele în carte, conform dorinţei
pe care şi-a exprimat-o. Mi-a mai spus că aşteaptă să vadă dacă voi supravieţui
după apariţia lucrării Proiectul Montauk.

Jan a murit la două luni după această ultimă conversaţie. Au circulat zvonuri că a
murit dintr-o intoxicaţie alimentară. Prietena lui mi-a spus însă că autopsia a
indicat drept cauză a morţii un atac de cord. A refuzat orice ipoteză legată de o
intoxicaţie alimentară. Dacă femeia avea dreptate, pot apărea o serie de suspiciuni,
ştiut fiind cât de uşor este să induci un atac de cord. Era bine cunoscut procedeul
utilizat de Mafie, care adăuga anumite droguri în plăcintele cu mere pentru a
induce victimelor un atac de cord. Personal, nu-mi dau seama însă ce motivaţie ar
fi avut cineva să-l ucidă pe Jan. Fotografiile făcute de el sunt elocvente, dar nu
reprezintă o dovadă concludentă cu care să poţi demonstra ceva. Singura întrebare
rămasă fără răspuns ar fi dacă Jan mai ştia şi alte lucruri, despre care nu mi-a
relatat nimic.

Oricum ar fi, Jan avea o personalitate puternică şi era un vorbitor desăvârşit. De

aceea, am decis să-i dedicăm lui această carte.

DOVEZILE DESPRE MONTAUK?

Mi-aş dori să am dovezi absolute legate de povestea Proiectului Montauk. Vreau să

spun prin aceasta că mi-aş dori să dispun de o documentaţie imposibil de contestat,
care să reziste în faţa oricăror contraargumente. Personal, sunt cât se poate de
convins că a existat un Proiect Montauk, a cărui natură a fost strict secretă. Sunt la
fel de convins că proiectul a implicat experimente legate de controlul minţii. Cât
despre cele legate de timp, acestea sunt cel mai greu de demonstrat, deşi mărturiile

118
şi teoriile lui Preston, Duncan şi Bielek sunt destul de revelatorii în această
direcţie.

Dovezile nu pot fi obţinute însă uşor. Mă aflu practic în situaţia acelui părinte
acuzat că şi-a abuzat întreaga familie. Evident, părintele neagă că ar fi făcut ceva
rău. Cât despre familia sa, aceasta este atât de terorizată de el, încât refuză să
accepte că patriarhul familiei ar fi abuzat de ea. Acest tip de comportament poate fi
găsit şi în filmul Vrăjitorul din Oz, când întreaga armată a vrăjitoarei rele
izbucneşte în urale după ce Dorothy toarnă apă peste ea şi o topeşte. Anterior
acestui moment, supuşii vrăjitoarei făceau temenele în faţa stăpânei lor.

Este firesc ca oamenilor să le fie teamă, în special dacă li se pare că viaţa lor este
pusă în pericol. Cred totuşi că este importantă lămurirea problemei. Ori de câte ori
cineva se sperie şi ascunde dovezi, el devine complicele autorităţilor care au stat în
spatele Proiectului Montauk.

Am afirmat în prima carte că există diferite nivele ale dovezilor. În capitolul de

faţă ne vom ocupa de exemple şi experienţe concrete care pot demonstra că
Proiectul Montauk a avut loc cu adevărat.

Una din cele mai clare dovezi legate de Proiectul Montauk a fost aceea privitoare
la sonda radio folosită la modificarea vremii, descrisă într-o secţiune a cărţii
noastre anterioare. Am primit ulterior o recenzie din partea unui domn, destul de
binevoitoare, cu excepţia faptului că refuza să creadă în povestea legată de sonda
radio. Persoana în cauză ne-a scris că ştia din experienţă personală că acest lucru
este imposibil. Interesându-ne, am aflat că a lucrat într-adevăr cu sonde radio, dar
ce a uitat să precizeze domnul în cauză era faptul că a lucrat într-o agenţie strict
secretă. Era evident că a semnat o clauză de ne-dezvăluire a secretelor şi că era „de
datoria lui” să respecte linia indicată de guvern. Pus în faţa faptelor, a încercat să
nege. Este întotdeauna foarte interesant să constaţi că cel care te critică comite un
fals, iar acesta nu este decât unul din exemplele cu care ne-am confruntat.

După publicarea cărţii, am încercat să găsesc noi informaţii care să se coroboreze

cu cele oferite de Preston. La început, am vorbit cu Dick White, liderul Societăţii
Istorice Montauk şi un foarte bun cunoscător al istoriei acestui proiect. Este un om
deschis şi mi-a fost de mare ajutor. Când i-am spus despre carte şi i-am făcut o
scurtă sinteză a acesteia, mi-a spus că ar fi crezut că sunt nebun dacă nu ar fi auzit
cu o noapte înainte pe cineva povestind în gura mare că urma să fie făcut un
documentar despre Experimentul Philadelphia. Avea idee despre ce vorbesc, dar
pentru a elucida lucrurile nu era suficientă o simplă conversaţie telefonică.

119
Dick avea multe lucruri interesante de povestit. Când l-am întrebat despre
animalele care au năvălit în Montauk, mi-a spus că a văzut într-adevăr două
căprioare alergând prin oraş, una izbindu-se de o cabină telefonică şi cealaltă
căzând lângă o clădire. I s-a părut curios, dar s-a gândit că poate animalele erau
urmărite de un câine (de remarcat că nu a observat nici un câine prin preajmă).

Mi-a relatat, de asemenea, despre un incident petrecut în anul 1972, când şi-a
condus cu maşina un prieten până la poarta interioară a Bazei Montauk. Prietenul
său lucra acolo, aşa că i s-a permis accesul, dar paznicul a scos puşca şi a orientat-o
către puştiul în vârstă de trei ani al lui Dick. Dick l-a rugat să-l lase pe copil în
pace. În consecinţă, paznicul şi-a îndreptat arma împotriva sa şi l-a întrebat ce
caută acolo. În cele din urmă, Dick şi copilul său au scăpat nevătămaţi, dar trebuie
să recunoaştem că este vorba de un comportament extrem de ciudat din partea unui
simplu paznic al unei instalaţii radar. A fost probabil şi o greşeală (nevinovată) din
partea lui Dick. Comportamentul iraţional al paznicului demonstrează că în incinta
bazei se petrecea ceva extrem de sensibil pentru autorităţi. Nu este exclus nici ca
paznicul să fi fost programat în vreun fel.

În continuare, Dick mi-a dat numerele de telefon ale unor tehnicieni pe care îi
cunoştea şi despre care ştia că au lucrat la bază. Am reuşit să vorbesc cu unul
singur, căruia îi voi spune Ken. Ken mi-a spus doar că nu a auzit de Experimentul
Philadelphia şi că s-a pensionat în anul 1973.

L-am chestionat atunci dacă s-a petrecut vreodată ceva ciudat la bază. Ken a vrut
să ştie ce înţeleg prin ciudat. L-am întrebat dacă văzuse vreodată pază armată în
jurul bazei, sau ceva de genul acesta. Ken a negat cu o vehemenţă ostentativă. L-
am întrebat atunci dacă existau arme oriunde în interiorul bazei. A continuat să
nege, până când i-am relatat povestea lui Dick White. Şi-a schimbat atunci complet
depoziţia, spunând: „Păi, sigur, existau arme. Era o zonă de înaltă securitate, din
cauza radarului care trebuia protejat”. În acest fel, l-am prins cu minciuna şi am
tras concluzia că nu pot avea încredere în el, orice mi-ar povesti. A recunoscut doar
că în anul 1973 a fost instalat un computer nou, de înaltă tehnologie, chiar în
perioada în care trebuia să se pensioneze. Data instalării computerului coincidea cu
cea indicată de Preston.

A mai existat o relatare ciudată, venită din partea unui contractor. Omul avea un
grădinar care intra într-o stare de şoc ori de câte ori atingea din greşeală un obiect
metalic în grădina sa (situată în apropierea bazei). Este evidentă existenţa unui
câmp electric de înaltă tensiune în apropierea bazei militare.

120
Lucrurile au luat o turnură complet diferită atunci când am vorbit cu Dan Rattiner.
Acesta este editorul unui ziar local, Dan’s Papers, care apare de multă vreme în
Long Island. Tot el publică şi Montauk Pioneer.

Dan s-a dovedit un om foarte curtenitor, deşi cam prea dispus să pună la îndoială
informaţiile din cartea mea. Şi-a amintit de o invazie de gâşte prin oraş, dar a
contestat vehement zăpada care ar fi căzut în luna august. Avea în ziarul său o
rubrică referitoare la vreme şi nu dispunea de nici o statistică a unor evenimente
meteorologice ieşite din comun. Trebuie să menţionez că rapoartele lui Preston
legate de acest subiect nu au fost făcute pe baza experienţei sale directe, ci pornind
de la relatările unor copii care se jucau pe plajă. Avea, de asemenea, o mărturie a
unei persoane care susţinea că ţinea un jurnal al vremii în Montauk. Pe scurt, era o
relatare „din auzite”. Interesant este faptul că, cu puţin înainte ca această carte să
meargă la tipar, am primit o relatare din partea unei femei care a confirmat faptul
că în Montauk a nins odată, în august.

Deşi nu i-am citit ziarul, Dan m-a informat că îi place să facă farse în articolele
scrise de el. Când am apucat să răsfoiesc un ziar, am constatat într-adevăr că scria
nişte articole extrem de amuzante. Mi-a spus că îi plăcea să scrie din când în când
despre un bărbat care lucra la o staţie meteorologică de pe coasta estică a Long
Island, dar totul era pură ficţiune şi o manieră a sa de a se amuza.

Când a citit cartea, Dan şi-a manifestat scepticismul. I-a făcut totuşi reclamă în
ziarul său, motiv pentru care i-am mulţumit. Unii prieteni mi-au sugerat că
lucrează sub acoperire şi că are sarcina secretă de a împiedica propagarea oricărei
relatări privitoare la Montauk. Personal, nu am nici o dovadă care să ateste acest
lucru, dar pot spune că am cunoscut alţi indivizi din Montauk despre care cred cu
convingere că sunt complici (nu neapărat în mod conştient) cu cei care doresc să
ascundă informaţiile referitoare la Baza Aeriană din Montauk.

După ce am vorbit cu oamenii descrişi mai sus, m-am decis să mă aventurez din
nou în Montauk. De data aceasta am plecat însoţit de Maria Fix, un medium
recunoscut la scară internaţională. Maria este o clarvăzătoare care poate găsi chei
pierdute şi alte obiecte de acest fel. Este foarte pricepută şi există oameni din toate
colţurile lumii care vin la ea să le facă o „lectură”. Chiar şi poliţia o consultă
frecvent pentru a-i ajuta să rezolve anumite cazuri dificile cu ajutorul capacităţilor
ei psihice. Până atunci, Maria nu îi cunoscuse pe Preston şi pe Duncan, dar
investigase singură cazul Montauk dintr-o perspectivă mediumică.

121
În drum spre casa Mariei, aflată chiar în direcţia localităţii Montauk, pornind
dinspre locuinţa mea, am observat pe cer o lumină strălucitoare, care s-a dovedit a
fi un OZN de mari dimensiuni, care emitea culori roşii şi portocalii. Am putut
vedea doar o parte a navei, căci a dispărut foarte rapid. Părea să fi ieşit dintr-o
deschizătură în spaţiul aerian, datorită unei distorsiuni a acestuia. Poate că a fost o
simplă coincidenţă, dar aş fi putut jura că ei ştiau deja de intenţia mea. Am ajuns
apoi la Maria şi am plecat împreună la Montauk.

Maria conducea. Ne-am îndreptat mai întâi către parcarea din faţa farului Montauk.
Maria a condus către cabina paznicului (costa 3 dolari să parchezi acolo) şi mi-a
spus că va crea o iluzie. S-a apropiat încet de cabină şi a oprit. În interior se afla o
bătrână care şi-a întors capul, privind în partea opusă, astfel încât am putut trece
mai departe fără să fim observaţi. E greu de spus dacă totul a fost o simplă
chestiune de noroc sau s-a datorat capacităţilor psihice ale Mariei. Cert este că
aceasta a încercat. Se pricepe de minune la acest gen de lucruri şi este normal, căci
are trei copii de întreţinut numai prin practica ei mediumică.

Mi-am luat camera video şi am început să filmez farul şi baza militară, aflată încă
la distanţă. Obţinusem permisiunea să vizităm baza. Ne-am îndreptat pe jos către
clădirea transmiţătorului. Abia aşteptam să o văd, căci Preston îmi spusese că a
auzit că au fost instalate acolo noi cabluri, care ar indica o activitate la nivelul
construcţiilor de la subsol. La prima mea vizită aici observasem urme extrem de
vizibile ale unor torţe uriaşe şi ale unor explozii. Prima oară nu aveam la mine o
lanternă, dar acum eram echipat şi speram să văd mai multe. Din păcate, clădirea
era închisă cu lacătul. Am observat însă noi cabluri care conduceau către ea.
Intrarea principală şi cele laterale fuseseră închise cu porţi grele din metal. Ai fi zis
că vor să prevină un atac militar.

Maria mi-a indicat o zonă situată la mai puţin de 90 de metri de clădirea

transmiţătorului şi în care văzuse un avion invizibil la o vizită anterioară. Acesta
zbura foarte aproape de sol, după care a dispărut brusc. Am continuat să căutăm,
fără a mă opri din filmat. Eram dezamăgit că au închis clădirea transmiţătorului şi
că nu descoperisem nimic cât de cât semnificativ.

Singura întâmplare deosebită care s-a petrecut în acea zi a avut loc pe drumul de
întoarcere acasă. Am simţit în mintea mea o voce pe care aproape că puteam s-o
aud. Nu era propriu-zis o voce, dar mi-a transmis un mesaj pe care nu-l voi uita
niciodată: „Nu te mai întoarce niciodată aici”. Nu mi s-a mai întâmplat până atunci
să aud voci. Evident, ar fi putut fi un joc al subconştientului meu, dar de vreme ce
comunicaţiile au devenit posibile prin psihotronică, aş băga mâna în foc că cineva

122
dorea să-mi transmită un mesaj. Într-adevăr, nu am revenit în Montauk timp de
şase luni.

Întors acasă, am privit circa 20 de minute din filmul tras pe video. Nu am observat
nimic care să poată fi considerat neobişnuit sau paranormal. Soţia mea a observat
un punct pe ecranul camerei. Chiar s-a supărat pe mine, convinsă că am zgâriat-o.
Nu ştiam ce însemna acel punct, dar eram sigur că nu scăpasem pe jos camera şi că
nu aveam cum s-o stric.

Şase săptămâni după excursia în Montauk, soţia mea a observat dispariţia camerei
de filmat. Anterior, fusese aşezată lângă un televizor portabil, pe un raft. Am
căutat-o peste tot, dar dispăruse. M-am uitat atunci să văd dacă mai exista caseta
video, dar şi aceasta dispăruse. Era limpede că cineva fusese în casă.

La fel de evident era şi faptul că nu era vorba de un spărgător obişnuit, care ar fi

putut lua lucruri mult mai valoroase din casă decât o cameră video, ca să nu mai
vorbim de caseta video, complet lipsită de valoare. Nu am putut descoperi nici un
semn de intrare prin efracţie. Culmea, este practic imposibil să intri în casa mea
fără să laşi vreo urmă. Totul este alb şi extrem de curat, iar din curtea interioară nu
s-ar fi putut intra fără urme de noroi.

Am descoperit mai târziu că dispăruse şi rezerva de baterii a camerei, aflată într-o

altă încăpere şi ascunsă sub nişte hârtii. Singura concluzie pe care am putut-o trage
a fost aceea că întregul material fusese teleportat printr-o tehnologie avansată.
Poate că totul avea legătură cu faptul că echipamentul a fost martorul bazei din
Montauk (termenul de „martor” este un concept ocult care se referă la o
corespondenţă prin rezonanţă. Spre exemplu, oamenii blestemaţi pentru faptul că
au desigilat mormântul faraonului egiptean Tut au intrat în câmpul de rezonanţă al
blestemului, devenind „martorii” lui). L-am sunat pe Preston şi i-am povestit totul.
Mi-a spus că punctul de pe lentila camerei se datora unui defect al acesteia, generat
de o distorsiune a câmpului electromagnetic din Montauk. Mi-a reamintit de o
casetă video pe care mi-a arătat-o mai demult, legată de o tentativă de filmare a
subsolului din Montauk, şi în care totul era neclar şi intermitent din cauza
interferenţei constante cu camera video.

Îmi este imposibil să dovedesc că aparatura mea video a fost teleportată, dar este
cert faptul că mi-a fost luată într-o manieră dintre cele mai stranii. Preston era de
părere că dispariţia camerei s-a datorat faptului că era o dovadă potenţială a
distorsiunilor câmpului de acolo. Misterul nu s-a rezolvat nici până astăzi.

123
Pe data de 12 august 1992, Preston i-a invitat la el acasă, în Laboratorul Spaţio-
Temporal, pe toţi cei despre care am vorbit în capitolul referitor la cercul de
psihotronică din Long Island. Se pare că terminase de asamblat receptorul FRR-
224. Era un receptor pe care îl cumpărase de la dr. Rinehart (considerat a fi aceeaşi
persoană cu John von Neumann, geniul din spatele Proiectului Montauk). Era
vorba de un receptor extrem de sensibil şi Preston dorea să vadă ce poate obţine cu
el. Data de 12 august era semnificativă, căci reprezenta aniversarea zilei în care
fusese realizat Experimentul Philadelphia şi implicit, apogeul Proiectului Montauk.

Nu mă aşteptam să se petreacă mare lucru, dar m-am dus totuşi, ca să înregistrez

eventualele evenimente de interes pentru lucrarea mea. Era o seară liniştită de vară
şi în afară de Preston nu au venit decât Duncan şi încă o persoană. Am ascultat tot
felul de frecvenţe extrem de ascuţite, dar am fost nevoiţi să părăsim camera la
scurtă vreme. Sunetele erau deranjante şi nu ne transmiteau o stare de spirit
liniştită. Preston a continuat să se joace cu instrumentul, complet insensibil la
efectul frecvenţelor auzite.

În timpul serii am avut o conversaţie extrem de interesantă cu Duncan. Între timp

au apărut doi mediumi care lucraseră în Scaunul din Montauk. Aceştia s-au
îndreptat către camera cu aparatura radio şi s-au concentrat asupra frecvenţelor
auzite. Duncan mi-a explicat că încercau să se focalizeze asupra unei frecvenţe cu
care să se sincronizeze, pentru a vedea unde conduce aceasta. Mi-a spus că anumite
frecvenţe psiho-active generează răspunsuri precise din partea psihicului nostru.
Puteai primi astfel informaţii sau puteai experimenta o comunicare subtilă cu o
sursă neconvenţională. Era evident faptul că cei doi fuseseră iniţiaţi în această
tehnică particulară. Acesta a fost singurul eveniment mai notabil al serii, pe care
am dorit să-l subliniez. Deşi sunt convins că aş putea încerca şi eu tehnica, probabil
cu succes, mi-am dat seama că nu am o înclinaţie reală pentru ea, găsind-o prea
dură pentru gustul meu.

Un alt eveniment interesant s-a petrecut în septembrie, când am primit un telefon

de la un prieten, pe care îl voi numi John. Mi-a spus că un amic de-al său citise
cartea mea şi dorea să meargă la Montauk împreună cu mine. Era vorba de un
fotograf profesionist care dorea să facă fotografii cu echipamentul său cu raze
infraroşii.

Nu prea doream să mă întorc la Montauk, dar înainte să iau o hotărâre, John m-a
sunat din nou. Mi-a spus că amicul său a făcut deja călătoria şi că puteam să vin şi
să ridic fotografiile într-un plic a doua zi dimineaţă. L-am sunat a doua zi, dar mi-a
spus să nu mă mai deranjez, căci amicul său a fost atât de tulburat în legătură cu

124
fotografiile, încât s-a decis să meargă cu ele la Washington pentru a i le arăta
fratelui său, un ofiţer de Marină care lucra în domeniul electronicii.

Când amicul s-a întors, John a primit veşti de la el. Acesta i-a spus că va primi
fotografiile a doua zi. John abia aştepta să le vadă. Amicul său nu s-a prezentat însă
la întâlnire şi de atunci a refuzat să-i mai răspundă vreodată la telefon. Era un lucru
foarte ciudat, căci erau prieteni la cataramă, iar amicul său nu se mai comportase
aşa până atunci.

Am făcut cu toţii (mai mulţi prieteni) speculaţii în legătură cu ceea ce s-ar fi putut
întâmpla. Unii au fost de părere că amicul lui John dorea bani pentru fotografiile
sale, dar John şi cu mine ne-am exprimat îndoiala. Am emis ipoteza că fotografiile
în infraroşu conţineau ceva neobişnuit, dar nu ştiam de ce natură ar fi putut fi acest
lucru.

Chiar atunci, Preston m-a sunat şi m-a rugat să trec pe la el. Se pare că apăruse
ceva nou şi nu dorea să-mi spună la telefon despre ce este vorba.

Când am ajuns la atelierul său, mi-a arătat o colecţie impresionantă de echipament

video. Cu câteva zile înainte primise un telefon de la un prieten, care îi spusese că
urmează să se ţină o licitaţie la Venus Scientific. Compania dăduse faliment şi
banca scosese la vânzare stocul rămas. Preston şi-a putut procura astfel un
echipament în valoare de zeci de mii de dolari la preţul de numai 70 de dolari.
Întâmplarea făcea să fie vorba de un echipament de noapte, care filma în infraroşu
şi ultraviolet. O bună parte era dezasamblat, dar oricum foarte valoros pentru
cineva care se pricepea. Am emis ipoteza că totul a fost o înscenare şi că individul
care îl sunase avea o legătură cu Montauk. Mi-a răspuns că nu este exclus şi că
asemenea lucruri ciudate i se întâmplă tot timpul. Probabil că cineva dorea ca el să
obţină echipamentul.

Peste o vreme, Preston a luat echipamentul (asamblat între timp) şi s-a dus la baza
Montauk pentru a face un film video în infraroşu. Filmul a arătat faptul că din
transmiţător ieşeau un fel de forme-gând sau cel puţin unde de căldură. Oricare ar
fi fost adevărul, el indica o activitate la nivelul construcţiilor subterane. Mai târziu,
Preston şi-a luat echipamentul şi a plecat într-o regiune din partea de nord a
statutului New York, de unde s-a întors spunându-ne că a văzut OZN-uri. Al
Bielek fusese cu el şi a confirmat acest lucru.

Auzind această relatare, mi-a trecut prin minte că amicul lui John ar fi putut
înregistra un OZN deasupra bazei Montauk. I-am spus lui John ce cred şi el mi-a
răspuns că amicul său fusese, de fapt, la Baza Navală din Norfolk, în statul
125
Virginia. Anterior îmi spusese de Washington. Baza de la Norfolk este mult mai
semnificativă, din două motive. Pe de o parte, se spune că aici a dispărut nava USS
Eldridge în anul 1943. În al doilea rând, se zvonea că această bază ascunde o mare
cantitate de informaţii secrete la cel mai înalt nivel.

Timpul a trecut, dar amicul lui John a continuat să refuze să vină cu fotografiile.
Între timp, cei doi s-au împăcat, dar amicul prezenta de fiecare dată câte o scuză
care să justifice de ce nu a putut aduce pozele. După vreo şase luni, am auzit că
locuinţa acestuia fusese devastată de un incendiu, arzând complet. Numai coşul
mai rămăsese intact. Se pare că focul fusese pus, căci investigatorii au descoperit
că fusese folosită o substanţă inflamantă; în plus, nişte tineri fuseseră văzuţi în casa
din vecinătate, în care nu locuia nimeni. Era puţin probabil să fi fost însă vorba de
nişte delincvenţi obişnuiţi, căci aceştia nu s-ar fi jucat cu substanţe inflamante. De
altfel, acestea au fost atât de puternice, încât casa arsese deja din temelii până când
au sosit pompierii. Nici până astăzi nu se ştie ce s-a întâmplat în realitate. John nu-
şi mai putea suna prietenul, căci telefonul acestuia arsese la incendiu. A primit el
însuşi un telefon de la acesta, care i-a spus să nu creadă nimic din ce a auzit despre
incendiu şi că o să-i explice el mai târziu despre ce a fost vorba. John mi-a mai
spus că atitudinea amicului său s-a schimbat complet de când a devenit interesat de
Montauk.

Următorul eveniment neobişnuit care s-a petrecut a fost un telefon pe care l-am
primit de la un puşti. Acesta mi-a spus că are o serie de informaţii pentru mine.
După ce a citit cartea, s-a dus la baza aeriană şi s-a întors de acolo cu nişte acte. Nu
am acceptat să plec imediat de acasă, ca să nu cad în cine ştie ce capcană. De
aceea, i-am spus să le păstreze într-un loc sigur şi să aştepte telefonul meu, peste
câteva săptămâni. Mi s-a părut că s-a speriat. I-am spus să nu se teamă, căci
Preston şi cu mine scrisesem o întreagă carte şi nu ni s-a întâmplat nimic. I-am
telefonat câteva săptămâni mai târziu, dar mi s-a spus că la numărul respectiv nu
locuia nici o persoană cu acel nume. Am insistat. În final, mama băiatului m-a
întrebat dacă eu eram cel care a scris Proiectul Montauk. I-am confirmat, dar
femeia mi-a răspuns că persoana care m-a sunat a fost un vecin care nu mai
locuieşte acolo. Am tras concluzia că puştiul îmi dăduse un nume fals şi că nu mai
dorea să-şi asume răspunderea. Avea într-adevăr un prieten cu care am vorbit, dar
nici acesta nu s-a dovedit prea cooperant.

O întâmplare încă şi mai bizară s-a petrecut atunci când am primit un telefon de la
prietena mea Mary. Aceasta mi-a spus că a vorbit cu o amică, Ivey, o terapeută
care lucra la o clinică psihiatrică din apropiere. Ivey i-a povestit că a avut drept
pacient un om care fusese un mare savant. Acesta susţinea că a lucrat la un proiect

126
referitor la o armă cu un anumit tip de raze care îi făcea pe oameni să devină invi-
zibili. Personalul clinicii era de părere că omul era nebun, dar Ivey nu a fost de
acord. Nu avea deloc un comportament aberant, ci doar povestea o întâmplare
neobişnuită. Ivey a avut chiar o polemică pe acest subiect cu şeful ei, care continua
să susţină că omul era nebun. La urma urmei, se afla într-o clinică de psihiatrie!

Unul din colegii lui Ivey lucra cu normă, principala sa slujbă fiind în cadrul
armatei. Omul i-a spus că savantul lucrase la Montauk la un proiect numit
NORDOR. I-am trimis lui Ivey un exemplar din cartea mea şi am rugat-o să-l
contacteze în numele meu pe colegul ei din armată. Am sunat-o după două
săptămâni, dar numărul ei fusese deconectat. De atunci, nu am mai aflat nimic
despre ea. Bănuiesc că nu doreşte să se implice în această investigaţie.

Prietenul meu Ken Arthur mi-a spus că NORDOR a fost un proiect extrem de
secret de apărare. Deşi nu auzise de povestea cu invizibilitatea, mi-a spus că
proiectul era legat într-un fel sau altul de radar.

O altă întâmplare interesantă s-a petrecut atunci când Madalyn Suozzo a venit din
California în Long Island, apărând pe neaşteptate la o întâlnire a grupului de psi-
hotronică. Madalyn este o vindecătoare care practică de 20

de ani regeneza, o tehnică de regenerare a ţesuturilor celulare cu ajutorul amprentei

originale a corpului uman. După ce s-a întors acasă, Madalyn mi-a citit cartea,
după care mi-a telefonat să-mi spună că şi-a adus aminte de o serie de întâmplări
stranii care s-au petrecut în Montauk pe vremea când era adolescentă, în anul 1973.

Până la acea dată, Madalyn studiase yoga şi tehnicile vindecătoare, dar nu avusese
încă decât una sau două experienţe de natură mediumică. În vara anului 1973 s-a
dus în Montauk împreună cu câţiva prieteni pentru a-şi căuta o slujbă de chelneriţă.
Acela a fost momentul în care a început să audă voci care păreau să fie transportate
de vânt, după care a făcut tot felul de experienţe psihice.

Poate cea mai spectaculoasă întâmplare a fost aceea legată de un pescar care locuia
în aceeaşi casă cu ea şi cu prietenii săi. Pescarul era un om interesant şi avea mai
multe cărţi legate de fenomenele psihice. Locuia la etaj, dar avea un program de
lucru foarte plin, aşa că venea rareori pe acasă. După ce i-a citit câteva cărţi,
Madalyn a avut o viziune uluitor de clară a lui Iisus Christos. De atunci, viziunile i-
au revenit în mod regulat, dar niciodată cu o claritate atât de mare. De fapt, mi-a
spus Madalyn, toate percepţiile pe care le-a avut în acea vară au fost incredibil de
puternice. Acest lucru ar confirma ipoteza experimentelor de amplificare a
puterilor minţii făcute la Montauk.
127
într-o zi, pescarul şi patru dintre prietenii lui Madalyn se aflau acasă. Madalyn i-a
spus pescarului că este interesată de cărţile sale, dar acesta a privit-o drept în ochi
şi i-a răspuns: „Tu şi cu mine suntem diferiţi de ceilalţi”.

Iată ce s-a întâmplat în continuare, în cuvintele lui Madalyn:

„A făcut apoi un semn cu mâna, despicând aerul ca şi cum ar fi dorit să ne separe

pe mine şi pe el de restul grupului. În acel moment, lumina din partea noastră de
încăpere a devenit mai puternică, în timp ce lumina din partea opusă a devenit tot
mai întunecată. Omul făcuse o afirmaţie, iar acum şi-o susţinea printr-o
demonstraţie practică”.

O cunosc suficient de bine pe Madalyn pentru a fi convins că nu a inventat nimic.

În plus, este interesant de notat că vara anului 1973 corespunde bioritmului de zece
ani al oraşului Montauk (care a avut loc la data de 12 august 1983). Preston îmi
explicase că factorul principal era bioritmul de 20 de ani, dar cele de câte zece ani
erau şi ele destul de puternice.

Au mai existat şi alte asemenea relatări asociate cu Proiectul Montauk, ele sunt atât
de multe, încât nici nu mi le mai amintesc pe toate. Deşi fiecare dintre aceste expe-
rienţe este autentică, nu am dorit totuşi să le amintesc aici. Cât despre cele relatate
până acum, intenţia mea nu a fost să le consider dovezi ştiinţifice, în sensul celor
prezentate de regulă într-un tribunal. Poate că cineva va dori vreodată să continue
cercetările făcute de mine, stabilind asemenea dovezi. Cert este că experienţele
trăite de mine indică în mod evident existenţa unui mister care necesită continuarea
investigaţiilor. În ultimă instanţă, cele mai bune dovezi sunt experienţele directe, şi
trebuie să recunoaştem că există suficiente asemenea fapte. Întregul subiect pare să
indice un scenariu în desfăşurare, iar ceea ce aţi citit până acum nu reprezintă decât
începutul. Paginile care vor urma vor aduce o cantitate şi mai mare de informaţii
revelatoare.

LEGĂTURA OCULTĂ DINTRE PROIECTUL MONTAUK ŞI COMPANIA

THORN E.M.I.

128
Există o uimitoare legătură ocultă cu Proiectul Montauk, pe care o vom dezvălui în
continuare[2] ceva mai târziu vom oferi informaţii referitoare la proiectul propriu-
zis.

Toţi cei care se ocupă cu seriozitate de studierea domeniilor oculte ajung, mai
devreme sau mai târziu, la lucrările lui Aleister Crowley. Dar nu este deloc
întâmplător. Crowley însuşi este responsabil de acest lucru, întrucât a făcut la
vremea lui toate eforturile pentru a fi recunoscut, asociindu-şi numele cu toate
domeniile oculte posibile. Pentru cei care nu îi cunosc viaţa şi opera, vom oferi o
scurtă sinteză a acestora în anexa B.

Când s-a decis să se retragă la Montauk în vara anului 1918, pentru o „izolare
magică”, Crowley se afla la apogeul carierei sale oculte şi era deja un om foarte
influent (izolarea magică constă într-o retragere din lumea obişnuită pentru a se
ocupa de „chestiuni legate de magie”). Ceea ce s-a petrecut cu precizie acolo a
rămas o necunoscută până în zilele noastre, dar această carte va scoate în evidenţă
existenţa unei legături dintre cele mai misterioase între Crowley şi Montauk.

Prima legătură pe care am făcut-o între Crowley şi Montauk a fost atunci când
Preston mi-a spus că îşi aminteşte de una din vieţile sale anterioare în care se
numea Preston B. Wilson. În acea viaţă avusese un frate geamăn, Marcus Wilson,
în care l-a recunoscut pe Duncan Cameron din această încarnare. Cei doi erau
cunoscuţi sub numele de fraţii Wilson, cei care au produs primele instrumente elec-
tronice din Marea Britanic Erau nişte instrumente empirice, care nu făceau altceva
decât să monitorizeze impulsurile electrice.

Fraţii Wilson erau prieteni şi parteneri de afaceri cu familia lui Aleister Crowley.
Împreună, cele două familii aveau acţiuni la o corporaţie care avea să fuzioneze
mai târziu cu alte companii, prin anii ‘20. Conglomeratul rezultat avea să fie
cunoscut sub numele de Thorn E.M.I., una dintre cele mai mari firme de
electronică din Regatul Unit (din care face parte inclusiv faimoasa divizie de
muzică şi video). Interesant mi se pare faptul că Thorn E.M.I. este compania care a
distribuit filmul Experimentul Philadelphia.

Aceste informaţii referitoare la familia Wilson şi la compania Thorn nu pot fi

demonstrate printr-o documentaţie fizică, aşa că trebuie reţinute deocamdată la
capitolul legendă. Am dorit să le menţionez totuşi din două motive. Pe de o parte,
aşa cum veţi afla mai târziu în această carte, legătura cu familia Wilson avea să fie
confirmată mai târziu de o serie de informaţii nou apărute. În al doilea rând, spe-
ranţa noastră este că, grăbindu-ne să publicăm legătura dintre Crowley, familia

129
Wilson şi compania Thorn, vom ajunge să primim noi răspunsuri. Oricum, legenda
este suficient de interesantă pentru a fi făcută publică.

Legătura cu compania Thorn pare abstractă, dar face parte integrantă din legenda
fraţilor Wilson. Întreaga poveste a început în anul 1986, când Preston a primit un
telefon de la o persoană care s-a recomandat ca fiind William Berkeley, istoric al
companiei Thorn E.M.I. La vremea respectivă, Thorn avea o reprezentanţă în New
York. Istoricul era angajat însă de compania mamă din Anglia şi şi-a manifestat
intenţia de a-l cunoaşte personal pe Preston.

Când cei doi s-au întâlnit, istoricul l-a întrebat de Preston de ce apare numele său
(Preston B. Nichols) în arhivele companiei. Preston nu ştia nimic despre acest
lucru, dar şi-a manifestat curiozitatea. Istoricul i-a arătat atunci o fotografie a unui
om, făcută la sfârşitul secolului al XIX-lea. Semăna leit cu cel din fotografie, dar
acolo avea părul alb şi părea mai în vârstă. Deşi fotografia ţine deocamdată tot de
domeniul legendei, trebuie să menţionez că ea a mai fost văzută de câteva
persoane.

În fotografie apăreau Preston Wilson, Marcus Wilson, Preston Nichols şi încă un

individ (unii au speculat că ar putea fi vorba de Crowley). Istoricul i-a spus lui
Preston că cei doi indivizi din fotografie erau fraţii Wilson şi i-a explicat legătura
care exista între compania Thorn, fraţii Wilson şi Aleister Crowley.

Mama lui Preston, care citise mai multe cărţi legate de Crowley, i-a spus acestuia
că îşi amintea că a citit de fraţii Wilson într-una din cărţile sale. Îşi aducea aminte,
de asemenea, că cele două familii erau implicate în afaceri. Din păcate, nu-şi
amintea în ce carte a citit despre toate aceste lucruri. Am frunzărit întreaga
literatură legată de Crowley, dar nu am găsit nici o referire la familia Wilson. La
fel de interesantă a fost o scanare mediumică făcută lui Duncan, care indica faptul
că mama lui Preston din viaţa sa anterioară se numea Wilson.

Povestea devine şi mai complicată dacă ţinem seama că Thorn E.M.I. a fost – după
unele zvonuri – implicată în producerea filmului Experimentul Philadelphia.
Această informaţie ne-a fost oferită de un prieten din copilărie al lui Preston, pe
care îl vom numi Mark Knight. Deşi chestiunea este controversată, nu poate fi
contestat faptul că numele Thorn apare pe caseta video. Mark afirmă că el este
Mark Hamill, cel care a jucat rolul lui Luke Skywalker în trilogia Războiul
Stelelor. Preston nu este sigur de acest lucru, dar nimeni nu poate contesta o
anumită asemănare între cei doi. Este interesant de notat şi faptul că am primit
informaţii -dintr-o sursă complet independentă – că Mark şi Duncan Cameron erau

130
pe vremuri prieteni foarte buni. Pornind de la aceste informaţii şi de la un dosar
privat la care am avut acces, am ajuns să cred într-adevăr că Mark Hamill şi Mark
Knight sunt una şi aceeaşi persoană.

Mai există un aspect important legat de Mark Hamill. Când s-a căsătorit, pe
vremea când era încă foarte faimos, National Inquierer a scris un articol despre el
şi despre soţia lui. Articolul menţionează că tatăl lui Mark era un ofiţer pensionat al
serviciilor secrete ale Marinei SUA.

Mark Knight nu numai că arată identic cu actorul citat mai sus, dar afirmă că a
lucrat la Montauk chiar în timpul proiectului. Oricum ar fi, se pare că a jucat un rol
hotărâtor în a-l convinge pe Preston să lucreze ca inginer de sunet pentru filmul
Imperiul Contraatacă. Încă şi mai semnificativ este faptul că pretinde că el a fost
producătorul filmului Experimentul Philadelphia. Se crede că a produs acest film
în cooperare cu Thorn E.M.I. Nu apare pe generic, deoarece a dorit să-şi păstreze
identitatea secretă.

Mark nu a fost singurul care a dorit să reveleze secretul navei U.S.S. Eldridge.
Fratele său este cunoscut sub numele de Peter Knight şi a fost şi el un prieten din
copilărie al lui Preston. Prin anii ‘60, a cântat într-o formaţie numită Gary Puckett
şi în Union Gap, dar este mai bine cunoscut pentru rolul său din albumul Days of
Future Past, al lui Moody Blues. A fost dirijorul orchestrei care a făcut
înregistrarea, iar numele său apare pe coperta albumului. Mai interesant pentru
povestea noastră este faptul că Peter a făcut parte din Colegiul Director al Thorn
E.M.I. Nu se ştie exact care a fost rolul său, dar se crede că a fost unul
semnificativ. Peter nu mai lucrează pentru companie, şi ultima dată când l-a văzut
Preston (în SUA), susţinea că este vânat de serviciile secrete.

Potrivit acestei legende, filmul a început să fie difuzat în cinematografele din

Statele Unite, dar a fost retras ca urmare a unei cereri făcute de guvern şi aprobată
de un judecător. Se pare că Thorn E.M.I. a făcut contestaţie şi a câştigat procesul.
S-a speculat chiar faptul că, fiind o companie străină, Thorn nu s-a lăsat uşor
intimidată de autorităţile americane. Era însă prea târziu. Filmul fusese un dezastru
financiar, iar Mark afirmă că aproape a dat faliment. Din fericire pentru el, a putut
să difuzeze filmul pe casete video, care au avut mai mult succes, astfel încât, în
cele din urmă, şi-a putut recupera investiţia.

Al Bielek a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a verifica această poveste, dar nu a
reuşit să adune nici un fel de informaţii. A vorbit cu un om care pretindea că fusese
impresarul lui Mark Hamill, dar în cele din urmă acesta a contestat întreaga

131
afacere. Personal, am avut ceva mai mult noroc când am primit un telefon de la
Howard Berkway, din Anglia. Acesta este preşedintele Bellevue Books (compania
care distribuie cartea Proiectul Montauk în Marea Britanie). Howard s-a oferit să
facă cercetări în legătură cu Thorn E.M.I. Iniţial, s-a izbit de un veritabil zid
birocratic la sediul companiei, dar a întâlnit până la urmă câţiva oameni dispuşi să-
l ajute şi a aflat câte ceva. Potrivit informaţiilor sale, Thorn a cumpărat drepturile
de difuzare ale filmului prin câteva companii intermediare. Una dintre acestea îşi
avea sediul în aceeaşi clădire ca şi Studioul Cinematografic Pinewood. Acest lucru
este demn de remarcat, căci este vorba de acelaşi studio în care s-a filmat Imperiul
Contraatacă. Deşi nu este o dovadă în sine, coincidenţa atestă totuşi posibilitatea
ca povestea lui Mark Hamill să fi fost adevărată.

Oricare ar fi adevărul, este cert faptul că Experimentul Philadelphia nu a rezistat în

cinematografe, deşi critica de specialitate l-a lăudat foarte tare. Pare ciudată această
lipsă a succesului de box office după criticile extrem de laudative ale recenzorilor,
pentru ca apoi filmul să devină un veritabil succes pe video.

În încercarea sa de a verifica povestea, Al Bielek a vorbit cu Douglas Curtis,

considerat producătorul oficial al filmului Experimentul Philadelphia. Curtis a
negat orice implicare a companiei Thorn E.M.I. În producerea filmului. Versiunea
oficială este că filmul nu a avut succes de box office, drept care i-a fost vândut lui
Thorn E.M.I. pentru distribuţie pe casete video. Până atunci, filmul a rămas izolat
într-un depozit.

Povestea lui Curtis ar putea părea verosimilă, dacă filmul pe care l-a produs nu ar
fi depăşit cu mult ceea ce se cunoştea la vremea respectivă despre Experimentul
Philadelphia. Până la apariţia filmului, în literatura referitoare la acest subiect nu
existase nici o menţiune referitoare la o călătorie în timp reuşită. Mai mult, filmul
prezintă o legătură cu un moment din viitor, proiectat în anul 1984, la numai un an
după 1983. În film marinarii nu au ajuns în Montauk, ci în deşert. Se pare că data şi
locul au fost schimbate cu intenţie, pentru a nu stârni prea tare mânia guvernului.

În film, călătorii în timp ajung la o bază în care sunt întâmpinaţi cu prietenie de un

savant foarte asemănător cu John von Neumann. Mai mult, frigul magic trăit de
unul din călătorii în timp din film seamănă întru totul cu cel experimentat de
Bielek.

Totul devine încă şi mai interesant dacă ţinem seama că Duncan a ajuns în mod
independent la aceleaşi concluzii prin lecturi psihice şi amintindu-şi propriile
experienţe trăite. În sfârşit, când Preston şi Duncan au văzut filmul, amândoi au

132
rămas uimiţi de acurateţea cu care scenariştii -s-au apropiat de derularea reală a
evenimentelor.

Două explicaţii posibile au apărut aproape imediat.

Una ne-a oferit-o o persoană care i-a spus lui Preston că Doug Curtis făcuse rost –
numai el ştie cum – de un dosar guvernamental asupra proiectului (deşi Curtis
neagă acest lucru). Cealaltă a provenit dintr-o altă sursă, care ne-a spus că Thorn
E.M.I. a făcut rost de o videocasetă în format VHS încă din anii ‘70 în care erau
dezvăluite aspectele cheie ale afacerii. Întrucât sistemele VHS nu au apărut pe
piaţă decât prin anii ‘80, caseta nu a putut fi vizionată ani la rând. Se pare că ea a
fost trimisă – într-un fel sau altul – din viitor. Dacă această casetă a existat într-
adevăr, este posibil ca ea să fi contribuit la dosarul de care a făcut rost Curtis.

Lucrurile au luat o nouă turnură când Preston şi cu mine am participat la un

interviu radiofonic în Denver, la postul de radio KOA. În timpul interviului a sunat
un domn care susţinea că este Mike Janover, scenaristul filmului Experimentul
Philadelphia. Nu auzise niciodată de Montauk şi îşi exprima surprinderea în
legătură cu speculaţiile noastre. Şi-a lăsat numărul de telefon la producătorul
emisiunii, astfel încât am putut să-l sun mai târziu.

Mike mi-a spus că a fost ideea lui personală să vorbească în film despre călătoriile
în timp. A adăugat că scenariul a fost rescris de circa opt ori înainte să fie angajat
să facă filmul. Anterior versiunii sale, scenariul urmărea dezvăluirea unui secret
întunecat, de tipul Watergate, dar nu şi-a putut da seama despre ce este vorba. La
urma urmei, ce era atât de rău să scrii despre câţiva oameni ucişi sau manipulaţi,
câtă vreme în timpul celui de-al doilea război mondial au murit sute de mii de
oameni? Mi-a mai spus că i-a plăcut întotdeauna ideea călătoriilor în timp ca
subiect de film, motiv pentru care a scris scenariul respectiv.

Preston şi-a pus sincer întrebarea dacă acesta era adevăratul Mike Janover, cel care
a scris scenariul filmului, sau doar o încercare de manipulare a noastră din partea
serviciilor secrete. Eu cred că a fost adevăratul Mike Janover, dar nu pot să aduc
nici un argument în această direcţie.

Mike mi-a mai dat o informaţie curioasă. Mi-a spus că odată când se afla odată
într-un restaurant din Fort Collins, Colorado, a intrat în vorbă cu cineva de acolo.
Când a menţionat că a scris recent scenariul filmului Experimentul Philadelphia,
persoana i-a spus că îl cunoaşte pe Carlos Allende[3].

133
Lui Mike, coincidenţa i s-a părut remarcabilă. Allende era nu numai profund
implicat în Experimentul Philadelphia original, dar se ştia că nu poate fi găsit prea
uşor. Îşi făcuse un obicei din a apărea şi a dispărea la fel de misterios. Dar
coincidenţele nu s-au oprit aici. O săptămână mai târziu, Mike a întâlnit un om al
cărui tată fusese comandantul navei USS Eldridge, dar după încheierea experi-
mentelor.

Mi-a mai spus că, iniţial, studioul Orion Pictures şi-a manifestat un interes foarte
puternic în a finanţa filmul. Până la urmă au renunţat, dar am dorit să menţionez
acest lucru, întrucât studioul Orion va mai apărea în povestea noastră. 20th Century
Fox a fost şi el implicat o vreme şi Mike îşi aducea aminte că cei de acolo aveau o
mapă plină cu documentaţie legată de proiect. Această informaţie se leagă cu cea
obţinută independent de către Preston în legătură cu dosarul lui Curtis.

În cele din urmă, New World Pictures a preluat proiectul, iar O.K.-ul final asupra
filmului a fost dat de Bob Rehme, şeful actual al Academiei de Arte şi Ştiinţe
Cinematografice. Omul deţine o mare putere şi influenţă la Hollywood, iar
legăturile sale sunt uimitoare prin ele însele.

Este demn de remarcat şi faptul că Mike a menţionat existenţa unui consultant

ştiinţific special cu care a fost nevoit să lucreze asupra scenariului. Din păcate, a
refuzat să-mi dea numele acestuia. Este evident faptul că omul respectiv ştia foarte
multe lucruri şi nu este exclus ca el să fi fost în legătură cu serviciile secrete.

Mike mi-a mai spus o poveste, care mi s-a părut pe cât de sinceră, pe atât de
interesantă. Dacă admitem că aceasta este adevărată, apar două posibilităţi: pe de o
parte, că a fost implicat în proiectul propriu-zis, iar ulterior a scris scenariul din
propriile sale amintiri care ieşeau la suprafaţă, ştiut fiind că scenariul a trecut
printr-un adevărat labirint de decizii înainte de a ajunge la el. Poate că a fost
selectat în mod intenţionat pentru scrierea scenariului. Cealaltă posibilitate constă
într-o rezonanţă în care ar fi putut intra exersându-şi procesul creator. Mike era
deja o persoană creatoare şi un scriitor de succes, foarte interesat de călătoriile în
timp. Mi-a spus chiar că a mai scris scenariul la un serial de televiziune intitulat
Poliţia Timpului (care nu a fost difuzat încă).

Toate aceste informaţii dau de gândit. Însuşi conceptul de Poliţie a timpului ne

duce cu gândul la o manipulare şi la o monitorizare a timpului. De unde i-au venit
asemenea idei? Mike afirmă că le-a inventat pur şi simplu, la fel ca şi în cazul
scenariului la filmul Experimentul Philadelphia. În realitate, orice artist ştie foarte
bine că procesul creator are implicaţii foarte profunde şi că nici o idee nu este cu

134
adevărat originală. Dacă omul este blocat în lumea tridimensională, el poate crede
că ideile îi aparţin, dar în realitate este vorba de o rezonanţă cu alte lumi şi planuri
de conştiinţă.

Aşa cum vom mai discuta în alte secţiuni din această carte, majoritatea oamenilor
sunt blocaţi în timpul tridimensional printr-o gândire programată (în caz contrar,
nu aţi sta acum să citiţi această carte). Cine este însă acela care programează aceste
gânduri? Primul răspuns care ne vine în minte nu se poate referi decât la Iluminaţi.
Aceştia alcătuiesc faimosul grup conspirativ mondial despre care se afirmă că ţin
în mâinile lor toate sforile (făcând din noi nişte simple marionete), manipulând
întreaga conştiinţă a pământului şi a universului. Simbolul lor, ochiul din interiorul
piramidei, apare inclusiv pe bancnota de un dolar. Sunt cunoscuţi îndeosebi pentru
conspiraţiile lor economice şi politice, şi mai puţin pentru operaţiile lor de
programare şi de manipulare a timpului (manipularea timpului este însăşi esenţa
edificiului pe care îl construiesc şi nu este exclus ca ocultarea legăturii dintre
compania Thorn şi lucrurile discutate în această carte să se fi produs chiar printr-o
asemenea distorsiune a timpului).

Şi dacă tot vorbim de Iluminaţi, cine este persoana al cărei nume este pomenit cel
mai des atunci când vine vorba de aceştia (unii considerând chiar că el îi
controlează direct)? Nimeni altul decât Aleister Crowley! Această relaţie este
discutată în profunzime de Robert Anton Wilson (de remarcat sincronicitatea de
nume!) în cartea sa, Măştile Iluminaţilor.

Oricum ar sta lucrurile cu Doug Curtis şi cu Mike Janover, misterul există şi nu

poate fi ascuns. Oricât de multe lucruri ar nega aceştia în legătură cu filmul şi cu
sursele lui, există multe întrebări la care nimeni nu doreşte încă să răspundă.

FARUL DIN MONTAUK

Inaugurat de preşedintele George Washington, Farul din Montauk reprezintă astăzi

o mare atracţie turistică. De la el şi până la Baza Aeriană Montauk distanţa poate fi
cu uşurinţă acoperită printr-o plimbare pe jos.

135
 CLANUL CAMERON

Ştiam de Aleister Crowley încă înainte să-l întâlnesc pe Preston şi îi citisem

lucrările de bază. După ce m-am implicat în acest demers, m-a fascinat ideea că
Aleister Crowley ar putea fi implicat în Proiectul Montauk, fiind chiar unul dintre
eroii principali ai acestuia.

Deşi am rămas dezamăgit că nu am găsit nici o menţiune în cărţile lui Crowley

referitoare la fraţii Wilson, am găsit totuşi în autobiografia sa, Confesiunile lui
Aleister Crowley, referiri la un anume Duncan Cameron. Numele întreg al acestuia
era, de fapt, L.C.R. Duncombe Jewell, dar Crowley îi spunea pur şi simplu
Duncan, afirmând că acestuia îi plăcea să-şi spună Cameron. Acest Duncan
Cameron aspira către o renaştere a spiritului celtic şi dorea să reunifice cele cinci
naţiuni celtice într-un imperiu.

Descoperirea numelui de Duncan Cameron în lucrările lui Crowley a fost o

surpriză, dar încă şi mai important a fost faptul că informaţiile despre acest
personaj au condus la revelarea unei uimitoare sincronicităţi între familiile
Crowley şi Cameron.

Am continuat să caut cărţile mai greu accesibile ale lui Crowley, în speranţa că voi
găsi o menţiune la familia Wilson. Spre surpriza mea, am găsit din nou numele de
Cameron menţionat în prefaţa cărţii sale, Tragedia Lumii. Crowley descrie aici o
scenă din copilăria sa în care vorbeşte de domnul şi doamna Cameron, doi membri
ai sectei creştine fundamentaliste din care făcea parte tatăl său. În afară de o ceartă
bizară, lucrarea nu face alte menţiuni la aceştia.

Căutând noi cărţi ale lui Crowley sau despre acesta, am descoperit că numele său
real era Edward Alexander Crowley. Numele de Aleister şi l-a luat singur. Această
informaţie mi s-a părut interesantă, căci primul nume al lui Duncan Cameron era
tot Alexander, la fel ca şi cel al tatălui său. Edward este numele fratelui lui
Duncan, reîncarnat în prezent sub forma lui Al Bielek. În familie mai exista şi un
unchi care purta numele de Edward, un fel de oaie neagră a familiei, căci deşi în
tinereţe a fost foarte bogat, a petrecut şi a băut până când s-a ruinat complet.

Toate aceste coincidenţe legate de familiile Crowley şi Cameron nu erau

concludente în sine, dar nici nu puteau să nu stârnească curiozitatea. Am vorbit
odată cu o prietenă pe nume Chelsea Fluor, căreia i-am povestit despre asocierile
de nume pe care le-am descoperit. Ştiam că citise cărţile lui Crowley. Nu auzise
136
nimic de familiile Wilson sau Cameron, dar mi-a semnalat totuşi un aspect ciudat.
Mi-a spus că sora ei a fost îndrăgostită pe vremuri de un bărbat pe nume Cameron
Duncan. Acesta avea un frate geamăn, iar tatăl său era profesor asociat la
Universitatea din Princeton (exact locul în care au fost concepute teoriile legate de
Experimentul Philadelphia). Cameron Duncan era foarte interesat de Aleister
Crowley şi se spunea despre el că făcuse experimente masive cu LSD (un drog prin
intermediul căruia mintea poate fi controlată). Faptul că avea un frate geamăn era,
de asemenea, curios, căci potrivit informaţiilor pe care le aflasem la întâlnirile
mele de la cercul de psihotronică, cei mai buni candidaţi pentru experimentele
psihice (inclusiv psiho-sexuale) făcute în proiectele secrete erau consideraţi a fi
gemenii. Naziştii erau şi ei vestiţi pentru diferitele experimente care au implicat
perechile de gemeni.

Am rugat-o pe Chelsea să-i ceară sorei sale adresa lui Cameron Duncan şi să afle
care era prenumele fratelui geamăn al acestuia. Nu mi-a putut face rost de adresă,
căci trecuseră prea mulţi ani de la povestea de iubire a sorei sale, dar a aflat totuşi
că numele fratelui era Kimberly.

Când l-am întâlnit din nou pe Duncan, i-am relatat întreaga poveste legată de
Cameron Duncan, iar el a zâmbit amuzat. Mi-a spus că acest gen de fenomene se
întâmplau curent în viaţa lui. A auzit de dubluri ale sale care au apărut în Los
Angeles, la un restaurant din Long Island şi în Plattsburg, New York. Când i-am
relatat povestea şi fratelui său vitreg, Al Bielek, acesta mi-a spus doar atât: „Oare
or mai fi mulţi?”. Se pare că nici el nu era străin de aceste uimitoare coincidenţe de
nume.

Aspectul cel mai uluitor al întregii poveşti l-am lăsat însă pentru final. L-am
întrebat pe Duncan dacă avea pe cineva în familie pe nume Kimberly. Mi-a
răspuns că da: pe sora lui!

Am continuat să descopăr sincronicităţi uimitoare legate de numele de familie al

lui Duncan. Astfel, am cunoscut o doamnă pe nume Claudia Reilly, care lucra în
librăria Starbrite Book Store din Long Island. Pe vremea când scriam încă la carte,
i-am povestit fragmente din ea. Era foarte interesată să afle amănunte, căci trăise ea
însăşi o experienţă neobişnuită la Montauk pe vremea când proiectul era activ. Era
şefa grupului de cercetaşi şi a văzut la faţa locului un OZN. Deşi nu s-a adresat nici
unui psihoterapeut, mi-a mărturisit că au existat în viaţa ei perioade de timp de care
nu-şi amintea nimic şi mi-a spus că era convinsă că fusese supusă unei răpiri.

137
După ce a citit Proiectul Montauk, mi-a relatat că a cunoscut tot felul de persoane
care aveau legături cu câte cineva pe nume Duncan Cameron. Numele a apărut tot
timpul în viaţa ei, în cele mai neaşteptate împrejurări. Îl vedea în vitrina unui
magazin, în indicatoarele de pe străzi, practic pretutindeni.

Claudia mi-a prezentat-o mai târziu pe Joy, o prietenă cu capacităţi paranormale.

Aceasta mi-a făcut mai multe lecturi psihice, spunându-mi lucruri care s-au
adeverit. Sunt de părere că este un medium autentic, deşi prea puţin cunoscut, din
păcate. Într-un alt concurs bizar de împrejurări, Joy mi-a mărturisit că a auzit în
stările ei de transă numele de Duncan Cameron timp de un an şi jumătate, dar nu
ştia ce înseamnă acest lucru. Auzise, de asemenea, şi numele de Wilson. Spre
marea ei surpriză, i-am putut explica semnificaţia celor auzite în transă. Într-una
din lecturile sale, Joy mi-a spus că fraţii Wilson erau gemeni (lucru pe care îl mai
auzisem!), dar au fost separaţi de la naştere. S-au regăsit mai târziu, la Geneva, în
Elveţia. Mi-a mai spus că exista un alt nume asociat cu cei doi, pe care nu-l putea
distinge prea clar, ceva gen „Shell”. I-am sugerat numele de Shelley, căci m-am
gândit imediat la cei doi mari scriitori care au trăit în Geneva, Percy şi Mary
Shelley. Joy mi-a confirmat imediat: „Da, da! Shelley!”.

M-am dus atunci în bibliotecă şi am început să caut numele de Shelley. Am intrat

direct la secţiunea de biografii, fără să mai consult catalogul. Am găsit imediat o
carte groasă despre Percy Shelley, şi am luat-o. Numele de familie al autorului era
Cameron! Am rămas ca trăznit. Am aflat apoi că numele întreg al acestuia era
Kenneth Cameron şi că este considerat unul din cei mai buni biografi ai lui
Shelley. Din păcate, cartea sa nu mi-a oferit prea multe informaţii legate de ceea ce
mă interesa, cu excepţia faptului că Shelley a trăit în perioada în care se presupune
că au trăit şi fraţii Wilson. Investigaţia făcută asupra lui Shelley m-a condus într-o
altă direcţie, pe care am inclus-o în anexa C, pentru cei interesaţi. Am preferat să
nu o includ în textul principal întrucât, deşi foarte interesantă în sine, nu pare să
existe o legătură directă cu acesta. Oricum ar sta lucrurile, numele de Cameron
continua să apară la orizont. În curând, aveam să trăiesc o surpriză şi mai mare.
Acestea nu au fost singurele cazuri de sincronicitate cu care m-am confruntat în
legătură cu numele de „Cameron”, dar au fost printre cele mai relevante. Cel mai
interesant exemplu a început în august 1991, când am văzut într-o revistă reclama
la o carte. Se numea Colecţie de Eseuri de John Whiteside Parsons şi era editată de
soţia acestuia, Cameron. Ştiam foarte bine cine este Jack Parsons, menţionat în
prefaţa cărţii ca cercetător la Cal Tech în domeniul rachetelor şi ca adept al lui
Aleister Crowley. În anul 1941, el a intrat în Ordo Templi Orientis[4], sau O.T.O.
Mai târziu s-a împrietenit cu L. Ron Hubbard, fondatorul Dianeticii şi
Scientologiei, cu care a început să facă unele experimente de magie.

138
Am rămas extrem de surprins să aflu că numele soţiei lui Parsons era Cameron.
Prenumele ei nu apărea în catalog. În cele din urmă, am găsit cartea într-o librărie
şi am cumpărat-o (în mai 1992). Am citit introducerea şi postfaţa ei, şi am aflat că
prenumele doamnei Cameron era Marjorie.. În carte se spunea că autoarea făcuse
parte din Marina Militară în Washington D.C. şi că s-a căsătorit cu Parsons după ce
a fost lăsată la vatră. Informaţiile mi s-au părut foarte interesante şi i-am trimis o
scrisoare lui Hymenaeus Beta. Acesta este numele de cod sub care este cunoscut
şeful O.T.O. L-am întrebat dacă îmi poate obţine adresa lui Cameron. Dorinţa mea
era să-i scriu şi chiar să-i fac o vizită, dacă femeia ar fi fost de acord. Am pus
scrisoarea la poştă şi am zburat la Los Angeles în aceeaşi zi, pentru cu totul alte
motive. Intenţia mea era să particip la lansarea cărţii Proiectul Montauk în cadrul
Asociaţiei Vânzătorilor de Carte Americani din Anaheim. Acesta era locul în care
se ţinea în anul respectiv târgul de carte.

Abia ajuns acolo, am observat o mică librărie în care se vindeau cărţile lui
Crowley. L-am întrebat pe vânzător dacă auzise de Cameron şi dacă ştia cum
puteam să-i obţin adresa. Mi-a dat numele unei persoane care se afla în acel
moment în California. Am luat legătura cu aceasta şi am stabilit o întâlnire. Am
avut o conversaţie lungă. I-am dat un exemplar din Proiectul Montauk, ca să
înţeleagă mai bine care era scopul meu. În cele din urmă, m-a informat că într-
adevăr, Cameron trăia în California de Sud, dar nu obişnuia să se întâlnească cu
nimeni. Continuând să vorbim, mi-am dat seama că mă aflam chiar în faţa şefului
O.T.O., omul căruia îi scrisesem o scrisoare cu numai câteva zile înainte. Se pare
că am ajuns chiar înaintea acelei Scrisori! Mi-a cerut să-i păstrez secretă
identitatea, promisiune pe care intenţionez să o onorez.

După câteva zile, Cameron a acceptat să se întâlnească cu mine. Am primit

numărul ei de telefon pentru a stabili întâlnirea şi am rămas surprins să constat că
acesta conţinea în mod ostentativ cifrele „666” – codul lui Aleister Crowley. Ştiam
că mă aflu pe calea cea bună şi acest lucru îmi dădea emoţii.

Nu intenţionez să dezvălui adresa exactă a locuinţei sale, dar vreau să vă spun că

mi-a creat o impresie extraordinară, pe care nu o voi uita niciodată. Intrarea era
modestă, dar şocantă, fiind alcătuită dintr-un gard din bambus, străjuit de statuia
unui Buddha aşezat în poziţie de meditaţie. Era ca şi cum ai fi intrat într-un templu.
Dincolo de intrare erai întâmpinat de ciripitul extrem de penetrant al unei păsări
care stătea într-un copac.

Un câine veghea intransigent pe verandă. Cameron s-a adresat câinelui, iar acesta
mi-a permis să intru. Casa avea un aer bătrânesc şi o atmosferă ocultă. Femeia

139
părea să aibă peste 70 de ani, dar avea o prezenţă foarte vie. Părea înconjurată de o
aură a cunoaşterii. Fiecare cuvânt al ei era rostit în mod voluntar, exprimând un
control desăvârşit al principiilor oculte.

Ne-am plimbat timp de patru ore, iar povestea ei a fost de-a dreptul fascinantă. Mi-
a vorbit de zilele bune de altădată, alături de soţul ei Jack, de Ron Hubbard şi de
Robert Heinlein. Mi-a explicat că cea mai faimoasă lucrare a lui Heinlein, Străin
într-o ţară ciudată, avea la bază cartea lui Crowley, Cartea Legii. Deşi Hubbard l-a
înşelat pe soţul ei, care a dat faliment din cauza lui, femeia mi-a spus că i-a plăcut
întotdeauna Ron. El şi Jack aveau o relaţie complexă, similară legăturii dintre doi
fraţi. Mai târziu, Hubbard a susţinut că s-a infiltrat în grupul lui Parsons ca emisar
al Guvernului, cu scopul de a-l distruge din interior. Aceasta este şi astăzi poziţia
oficială a Bisericii Scientologice, dar presa a respins această variantă. Cameron mi-
a spus că nu ar fi deloc surprinsă să afle că Hubbard a fost într-adevăr spion, căci
provenea din serviciile secrete ale Marinei. Lucrase şi ea în Marină şi a fost
contactată în acelaşi scop. Cert este că cei de acolo erau foarte interesaţi de Jack
Parsons.

Cameron mi-a spus că utilizează acest nume pur şi simplu pentru că este numele ei
de familie. Pe vremea când lucra în Marină, toată lumea o striga astfel, aşa că s-a
obişnuit. Părea intrigată de motivele care stăteau la baza interesului meu pentru
numele ei. Clanul Cameron era o moştenire de familie foarte importantă pentru ea.
Tatăl ei îi spusese să meargă înainte de a muri în Scoţia, pentru a fi înconjurată de
Cameroni. A adăugat că va fi o experienţă esenţială pentru ea.

Cameron mi-a mai spus că a lucrat la Marele Stat Major şi că avusese o influenţă
foarte mare la vremea ei. Îi cunoscuse pe Churchill şi pe toţi marii şefi de state care
ne-au vizitat ţara. Auzind că numele ei era Cameron, şeful armatei scoţiene i-a
cerut chiar o audienţă specială. Spre surpriza mea, Cameron nu a auzit nimic
despre Experimentul Philadelphia sau despre Proiectul Montauk. I-am făcut o
scurtă prezentare a întregii poveşti şi am amintit circumstanţele sincrone de care
m-am izbit constant în legătură cu familiile Crowley şi Cameron. Când mi-am
terminat relatarea, m-am simţit oarecum stânjenit. Oare nu avea nimic să-mi
spună? Pierdusem deja o zi întreagă la târgul de carte şi am riscat să par cam ciudat
cu întrebările mele. Să fi fost un drum închis?

În mod ciudat, am simţit atunci că nu ar putea exista nici un alt loc în univers în
care aş prefera să fiu decât în bucătăria ei, vorbind cu ea. Am intuit cu putere că
deţinea o cheie care ar fi putut dezlega întregul mister. Mi-a trecut, de asemenea,

140
prin minte că orice mi-ar spune va fi cu totul neaşteptat. I-am relatat ce simt şi am
aşteptat răspunsul ei. Nu m-a dezamăgit.

Cameron a păstrat o vreme tăcerea. Eram concentrat la maximum asupra ei,

aşteptându-i cu nerăbdare cuvintele. În cele din urmă, mi-a spus că i se părea
interesant că am menţionat numele de „Wilson” (când m-am referit la fraţii
Wilson), întrucât numele ei real nu era Marjorie Cameron, ci Marjorie Wilson.
Femeia făcea parte din familia Wilson! La fel şi L. Ron Hubbard. Numele real al
acestuia era, de asemenea Wilson!

Eram prea şocat ca să mai răspund ceva.

ALEXANDER DUNCAN CAMERON, JR.

Vi se pare familiar acest om?

Este Duncan Cameron, născut la data de 29 iunie 1951, antrenat multă vreme de
serviciile secrete în domeniul paranormalului.

A „manevrat” Scaunul psihic în timpul experimentelor din Montauk şi îşi

aminteşte că a călătorit în timp între 1943 şi 1983, în cadrul Experimentului
Philadelphia.

ALFRED BIELEK

Al este fratele vitreg al lui Duncan, cunoscut într-o viaţă anterioară sub numele de
Edward Cameron. Îşi aminteşte că a fost alături de Duncan pe USS Eldridge în
timpul Experimentului Philadelphia. A sărit peste bord şi s-a trezit în Montauk.

ALEXANDER DUNCAN CAMERON, SR.

Cunoscut şi sub numele de Duncan Arnold, este părintele biologic al lui Duncan si
Edward Cameron.

Duncan Sr. reprezintă o enigmă curioasă, având legături misterioase cu serviciile

secrete. Şi-a petrecut multă vreme construind vase şi călătorind prin Europa. Se
crede că a fost cel care i-a adus pe savanţii germani în Statele Unite.

141
 PRESTON B. NICHOLS

Om de ştiinţă şi autor, Preston a fost recunoscut de mulţi dintre cei angajaţi în

Proiectul Montauk, înainte de a investiga el însuşi acest proiect şi de a face publică
povestea. Continuă să investigheze şi astăzi fenomenele de la Montauk, menţinând
însă şi afacerile din domeniul electronicii.

CLANUL WILSON

Cameron mi-a spus că numele iniţial al tatălui ei era Hill Lesley Wilson. Mai
târziu, a devenit cunoscut sub numele de Hill Lesley Cameron din cauza faptului
că fusese adoptat de un unchi pe nume Alexander Cameron. Din păcate, nu-şi
putea aminti celălalt nume al acestuia.

Conform spuselor lui Cameron, clanul Wilson era înrudit cu Cameronii. Aceştia
din urmă erau descendenţii clanului Gunn, considerat cel mai vechi din Scoţia. Se
spunea că Gunn-ii proveneau din Odini, care au venit în Scoţia în timpul perioadei
vikingilor. Poate aşa se explică de ce Cameronii erau cunoscuţi ca „cel mai aprig
dintre clanurile luptătoare”. Izvoarele istorice atestă faptul că aveau rădăcini ariene
evidente.

Am rămas surprins să aflu că Hubbard era şi el un Wilson. Trebuia să recunosc

totuşi că exista o asemănare izbitoare între el şi Cameron. Nu mă refer aici numai
la faptul că amândoi aveau părul roşcat, ci chiar la trăsăturile lor faciale. Am
întrebat-o de unde ştia că Hubbard era un Wilson, dar nu ştia foarte exact. Şi-a
amintit doar că a citit undeva acest lucru. Mai târziu am verificat şi am descoperit o
referinţă într-o carte intitulată Mesia cu faţa dezgolită, în care se spunea că tatăl lui
Hubbard, Harry Ross Hubbard, era ,de fapt, un Wilson adoptat de familia Hubbard.
Am descoperit, de asemenea, că Harry Ross Hubbard s-a născut în Iowa, la mai
puţin de o sută de mile de locul de naştere al lui Cameron. Merită să remarcăm în
treacăt şi faptul că Duncan şi-a făcut mai demult o scanare mediumică (înainte de a
mă cunoaşte) în care i s-a spus că avea o anumită legătură cu Iowa.

142
M-am întors mai târziu la şeful O.T.O. şi i-am povestit de asemănarea izbitoare
dintre Cameron şi Hubbard. A râs şi mi-a răspuns că amândoi s-au născut din
aceeaşi păstaie!

Toate aceste lucruri mi s-au părut fascinante, dar nu am reuşit să înţeleg care era
semnificaţia lor. Pe de o parte, cercetările mele ajunseseră la final, confirmând
amintirile lui Preston despre fraţii Wilson. Chiar dacă nu deţin dovezi cu care să
pot demonstra acest lucru la tribunal, nimeni nu poate contesta faptul că
sincronicităţile s-au ţinut lanţ, depăşind cu mult orice coincidenţă obişnuită. Se
pare că Wilsonii, Cameronii şi Crowley-ii erau legaţi între ei prin fire care nu pot fi
descrise altfel decât ca fiind magice.

Cred că întreaga experienţă va putea fi explicată mai bine dacă voi relata ce s-a
întâmplat în continuare.

Cameron mi-a arătat un citat din Jose Arguelles, autorul cărţii Factorul Maya, în
care se spunea că după 27 iulie 1992, sincronicităţile vor începe să joace un rol
mult mai important în vieţile noastre. Numărul lor va creşte continuu, acesta fiind
un semn al timpurilor noi pe care le vom trăi.

M-am despărţit de Cameron şi m-am îndreptat glonţ către prima cabină telefonică,
pentru a suna la familia Arcuri. Este vorba de nişte vechi prieteni de familie, alături
de care am crescut şi pe care nu i-am văzut de 16 ani. Am intrat pe autostradă şi m-
am îndreptat către locul în care am crescut şi în care am trăit cu 30 de ani în urmă.
Am rămas uimit să constat că nu m-am rătăcit deloc, conducând drept pe vechea
mea stradă, de unde plecasem la vârsta de zece ani, fără să mai revin vreodată.

Mă aşteptam să văd copaci uriaşi, căci au trecut 30 de ani de când am locuit eu

aici. Spre surpriza mea, toţi copacii mari fuseseră tăiaţi şi înlocuiţi cu alţii de talie
mică. Totul arăta exact aşa cum era pe vremea când locuiam eu aici. Am regăsit
aceeaşi magie a copilăriei mele, efectul de întoarcere în timp fiind uluitor.

Pe lângă faptul că mă simţeam acasă, întreaga experienţă cu Cameron îmi dădea o

senzaţie similară.

Experienţele mele legate de scientologie căpătaseră un sens nou şi, în plus, mă

apropiam de finalul cercetărilor legate de Montauk.

În această stare de spirit, mi-a devenit dintr-o dată clar de ce era atât de importantă
povestea Proiectului Montauk. Ea reprezintă poarta prin care umanitatea se poate
întoarce acasă. Avem cu toţii şansa să revenim de unde am plecat şi să ne luăm în
143
primire moştenirea. Cu milioane de ani în urmă, conştiinţa noastră a fost divizată în
mii de părţi. Biblia şi toate textele sacre ale marilor religii ale lumii afirmă acest
lucru (de regulă, prin analogii). Era Vărsătorului va face posibilă recuperarea
cunoaşterii pierdute de milenii. De aceea, holocausturile din trecut ies din nou la
iveală, iar noi ne putem redobândi din nou dreptul nostru prin naştere, acela de a fi
fiinţe spirituale pe deplin conştiente. Mai avem însă multe eforturi de depus. Mai
avem încă de tras cortina Vrăjitorului, aşa cum a făcut Toto în Vrăjitorul din Oz. În
etapa actuală, doi dintre vrăjitorii ascunşi în spatele cortinei par să fie fraţii Wilson.

Conform lecturilor psihice şi propriilor lor amintiri, Preston şi Duncan par să fie
reîncarnările celor doi fraţi Wilson. Deşi sunt nişte adevăraţi vrăjitori, ei nu deţin
din păcate toate răspunsurile pe nivelul lor actual de conştiinţă. Concluzia ar fi că
fraţii Wilson sunt părţile pierdute ale sufletelor lor, existând în alte dimensiuni şi
apărând din când în când (poate cu intenţie) în lumea noastră tridimensională.
Dintr-o perspectivă mai largă, este posibil ca fiecare dintre noi să avem „un frate
Wilson” – parte integrantă a sufletului nostru – care există într-o altă dimensiune a
universului. Pe măsură ce ne vom integra cu restul existenţei, vom intra cu
siguranţă în contact cu aceste părţi ale fiinţei noastre la care deocamdată nu avem
acces.

Dar vă propun să renunţăm pentru moment la aceste cugetări filosofice şi abstracte,

pentru a ne întoarce la lumea noastră tridimensională, pentru a continua să tragem
cortina Vrăjitorului. Întors din nou în New York City, am dat peste o carte rară,
numită Secretele lui Aleister Crowley, scrisă de Amado Crowley. Prima mea
reacţie în faţa cărţii a fost să cred că era scrisă de un impostor. Nu auzisem
vreodată ca Aleister Crowley să fi avut fii. Frunzărind însă cartea, am rămas
surprins să găsesc menţionat în ea numele de Wilson. Drept urmare, am cumpărat-
o şi am citit-o. Din păcate, nu am descoperit informaţii referitoare la fraţii Wilson.
În schimb, cartea s-a dovedit de-a dreptul interesantă, dezvăluind o faţetă a lui
Crowley de care l-am bănuit de mult, dar pe care nu am mai întâlnit-o descrisă în
vreo carte. Dintr-o perspectivă subiectivă, consider că lucrarea este autentică, deşi
nu am căderea să fac judecăţi de valoare legate de genealogia legitimă a familiei
Crowley. Cert este că a fost vorba de un eveniment sincron.

I-am scris lui Amado Crowley prin intermediul editorului cărţii şi l-am întrebat
dacă ştie ceva în legătură cu fraţii Wilson şi dacă aceştia aveau vreo legătură cu
acel Wilson menţionat în cartea sa. Se pare că nu a primit scrisoarea mea decât
după câteva luni. În cele din urmă, după ce îmi pierdusem orice speranţă că îmi va
mai răspunde, am primit răspunsul domnului Crowley.

144
Mi-a spus că persoana la care a făcut referire în cartea sa nu era membră a familiei
Wilson, dar ştia foarte bine de fraţii Wilson. Aceştia au existat într-adevăr!

Potrivit mărturiei lui Amado Crowley, fraţii Wilson se aflau în relaţii foarte
apropiate cu Aleister şi cu Bunicul Crowley (Edward Alexander). Îl cunoşteau, de
asemenea, foarte bine şi pe scriitorul H.G. Wells, ale cărui romane despre
călătoriile în timp este posibil să fi fost influenţate de ei.

Mi-a mai spus o părere interesantă a sa, potrivit căreia i se părea normal că cei doi
fraţi erau sterili din punct de vedere fizic, ceea ce ar indica o finalitate evidentă a
existenţei lor terestre, fără descendenţi de la care să poată fi obţinute informaţii
legate de ei. Acest lucru oferă anumite indicii preţioase pentru cei familiarizaţi cu
principiile magiei. Dar ca să înţelegeţi mai bine acest lucru, trebuie să explicăm
mai întâi o parte din aceste principii şi să adăugăm câteva povestiri despre
Montauk; abia apoi vom putea rezolva misterul fraţilor Wilson.

MAGIE ŞI PSIHOTRONICĂ

După această scurtă călătorie prin lumea ocultismului, este timpul să oferim câteva
explicaţii legate de felul în care se leagă magia de psihotronică şi de ceea ce s-a
petrecut la Montauk. Pentru a înţelege toate aceste lucruri, studiul anumitor
elemente fundamentale din ocultism devine absolut necesar.

Crowley a definit magia ca fiind „Ştiinţa şi Arta de a produce Schimbări în

conformitate cu Voinţa proprie”. La fel ca şi ştiinţa oficială, magia recunoaşte
faptul că evenimentele naturale se succed invariabil, fără o intervenţie a unor cauze
supranaturale. Ambele sisteme au la bază ordinea şi uniformitatea naturii.

Spre exemplu, dacă cineva doreşte să folosească magia pentru a câştiga o avere, el
trebuie să studieze natura bogăţiei şi legile naturale ale acesteia. Practicantul
trebuie să se pună apoi la unison cu aceste forţe, devenind receptorul lor. Nu mai
trebuie să menţionăm faptul că el trebuie să înceapă prin a se cunoaşte mai întâi pe
sine, asigurându-se că face parte din destinul său să devină beneficiarul unei mari
averi. În caz contrar, aceleaşi principii ale naturii îl vor face să sufere (prin forţarea

145
unui destin care nu îi aparţine). De pildă, furtul poate conduce la îmbogăţire, dar
poate avea şi consecinţe extrem de neplăcute.

Magia începe să se deosebească de ştiinţa oficială într-un punct cheie. În mod

firesc, ştiinţa măsoară universul în termeni cantitativi. Dacă un om de ştiinţă nu
poate măsura ceva, respectivul fenomen nu poate fi luat în considerare, întrucât nu
există baza necesară, conform sistemului. Investigaţiile nu pot continua într-un
asemenea caz. De aici începe însă magia. Pe nivelele ei superioare, aceasta devine
cu adevărat o artă. Ea nu îşi pierde statutul ştiinţific, dar este greu să comunici
principiile ei în termenii limbajului obişnuit şi ai experienţei terestre
tridimensionale. În consecinţă, ea devine un subiect ezoteric, neputând fi controlată
decât de către iniţiaţi.

Putem stabili o punte între ştiinţa convenţională şi magie dacă înţelegem că trăim
într-o lume cu mai multe dimensiuni. Chiar dacă acest concept nu poate fi înţeles
cu uşurinţă empiric sau prin experienţă directă, putem ajunge la înţelegerea lui
printr-o progresie logică. Spre exemplu, dacă acceptăm existenţa a trei dimensiuni,
logica însăşi ne arată că trebuie să mai existe cel puţin una. Dacă te afli prins într-o
lume plană (cu două dimensiuni) şi vorbeşti cu alte fiinţe bidimensionale despre
cea de-a treia dimensiune a spaţiului, acestea vor crede că eşti nebun. Este
imposibil ca ele să înţeleagă conceptul de înălţime fără a fi transpuse în lumea
tridimensională. Prin analogie, putem vorbi şi noi despre o a patra dimensiune. În
mod evident, lumea superioară nu poate fi măsurată cu instrumentele specifice
universului tridimensional.

Deşi oamenii de ştiinţă se folosesc în mod curent de matematică pentru a măsura

universul, ei nu par prea preocupaţi de faptul că principiile matematice sunt
absolute şi nu pot exista în lumea noastră cu trei dimensiuni. Pe de altă parte, noi
nu putem exista în această lume fără „universul absolut” al matematicii. De aceea,
este logic să tragem concluzia că în afara lumii noastre fizice mai există şi alte uni-
versuri. De vreme ce ştiinţa nu îşi poate face măsurătorile decât prin instrumente
tridimensionale, este evident că pentru a cunoaşte alte dimensiuni trebuie să ne
folosim de alte mijloace decât cele ştiinţifice. Studierea acestor alte mijloace poartă
numele de ocultism. Scopul său este acela de a transcende lumea experienţei
obişnuite.

Gândul că o fiinţă din lumea noastră tridimensională ar putea convinge o altă fiinţă
dintr-o lume cu patru dimensiuni (sau chiar mai înaltă) să gândească exclusiv în
termenii noştri tereştri este de-a dreptul absurd. Acest tip de gândire este programat
şi reprezintă opusul perfect al creativităţii.

146
Rezultă în mod evident că forţele care ne pot conduce în lumile superioare sunt
cele divine şi angelice (ambele, forţe creatoare), în timp ce forţele care ne pot
conduce în lumile inferioare sunt cele satanice şi demoniace. Din punct de vedere
teologic, să insişti asupra tezei că nu există decât o lume cu trei dimensiuni apare
drept o acţiune satanică.

La fel ca şi ştiinţa oficială, magia este preocupată de măsurătorile cantitative, dar în

plus, ea adaugă şi studiul dimensiunii calitative, care se referă înainte de toate la
calitatea vieţii în miriadele ei de manifestări.

În Experimentul Philadelphia, factorul care a avut de suferit a fost cel uman.

Oamenii au fost aruncaţi în afara dimensiunii lor familiare, iar referinţele lor la
realitatea pe care o cunoşteau au avut mult de suferit. Acest factor uman de care
vorbim ţine de domeniul calităţii vieţii. Toate aceste experimente ciudate şi secrete
au la bază faptul că nu s-a ţinut cont de factorul uman. Se pune atunci întrebarea: în
ce constă caracterul şi calitatea vieţii în sine?

Răspunsul pare conţinut chiar de întrebare. Caracterul şi calitatea sunt sinonime cu

viaţa. Oamenii au o natură şi un caracter particulare, care nu pot fi cuantificate.
Tocmai această dihotomie conduce la coşmarurile tehnologice care apar atunci
când Ştiinţa se opune Omului.

Legătura cea mai strânsă între ştiinţă şi spiritualitate apare în domeniul

psihotronicii. Aceasta permite cuantificarea într-o oarecare măsură a omului.
Individualitatea acestuia poate fi recunoscută în funcţie de anumite frecvenţe şi
lungimi de undă specifice. Aceste frecvenţe nu au o individualitate în sine, dar pot
reprezenta manifestări ale unei individualităţi în scopuri practice şi tehnologice.

Psihotronica permite punerea în rezonanţă a individului cu o frecvenţă specifică,

prinzându-l în capcana ei. Acest lucru poate fi realizat prin izolarea frecvenţei
respective, blocându-i apoi libertatea de mişcare. În acest fel, individul (măsurat
prin schimbarea frecvenţelor) îşi modifică însăşi semnătura sau caracteristicile de
bază. El este nevoit să facă acest lucru dacă nu doreşte să fie bombardat cu
frecvenţa astfel izolată. Prin schimbare, persoana îşi pierde însă individualitatea
iniţială. Dacă este silit să adopte frecvenţe controlabile sau sugestibile, el poate
deveni cu uşurinţă o persoană controlată.

Imaginaţi-vă o micuţă balerină care pluteşte prin cameră într-un dans sacru. Acesta
este felul ei natural de a se manifesta. Dacă este însă bombardată cu lungimi de
undă agresive şi grosiere (de pildă, printr-o muzică adecvată), ea se va opri din
dans şi îşi va acoperi urechile. În acest fel, dansul va deveni ceva imposibil pentru
147
ea. Treptat, ea ar deveni obsedată să îşi astupe urechile pentru a nu mai auzi
sunetul enervant. În cele din urmă, ar surzi complet sau şi-ar pierde orice interes
pentru dans. Mai mult decât atât, ideea de dans ar fi asociată în mintea ei cu un
aspect dureros. O astfel de femeie îndoctrinată nu şi-ar mai dori altceva decât să
devină o gospodină din clasa mijlocie, fără alte aspiraţii superioare. Ce uşurare să
devii aşa ceva prin comparaţie cu obligaţia de a asculta acel sunet asurzitor… Din
păcate, ea ar înceta în acest fel să îşi mai manifeste sinele real.

Acest exemplu ilustrează felul în care pot reacţiona oamenii atunci când
electronica este asociată cu principiile magiei. Dacă viaţa trece pe un nivel superior
în urma unor asemenea experienţe, putem vorbi de magie albă. Invers, când viaţa
trece pe un nivel inferior, avem în mod evident de-a face cu magia neagră.

Magia este un subiect profund şi nu ne-am propus să mergem acum prea departe cu
studiul ei. Cei interesaţi pot găsi nenumărate texte de specialitate.

De aceea, ne vom întoarce la oamenii pe care îi cunoaştem deja şi la drama

evenimentelor legate de Proiectul Montauk.

DOMNUL X

Într-un capitol anterior am vorbit de un anume domn X, care susţinea că a fost

implicat în Proiectul Montauk. Potrivit afirmaţiilor sale, el a fost responsabil cu
finanţarea operaţiilor şi cu aprovizionarea. Legenda spune chiar că activitatea sa a
fost crucială pentru obţinerea de la extratereştri a tehnologiei necesare pentru
construirea Scaunului psihic.

La întâlnirea noastră, domnul X mi-a spus că nu poate să-mi dezvăluie şi alte

informaţii legate de rolul pe care l-a jucat. Era nervos, aşa că am început să
discutăm despre alte lucruri. L-am întrebat de fotografia lui Preston cu fraţii
Wilson, pe care se pare că o văzuse şi el. Nu mi-a dat informaţii noi legate de acest
subiect, dar a avut câteva lucruri interesante de spus despre legătura dintre Aleister
Crowley şi Montauk.

148
Domnul X susţine că Aleister Crowley a manipulat timpul, întorcându-se în
primele două decenii ale secolului nostru. Putea să călătorească în timp prin
mijloace pur magice. Mai mult, Crowley cunoştea principiile levitaţiei şi putea
materializa diferite spirite într-o formă fizică sau sonoră.

Domnul X mi-a mai explicat că unul din motivele pentru care Crowley putea
călători în timp era acela că nu era blocat în nici o dimensiune sau iluzie. Această
capacitate nu reprezintă ceva nou pentru metafizicieni, fiind inclusiv la îndemâna
altor mediumi şi persoane cu puteri psihice, capabile să intre într-o stare simbolică.
Este vorba de o stare modificată de conştiinţă în care pot avea acces la informaţii,
cunoscute şi sub numele de înregistrările akasha-ice. Există un nivel care
transcende chiar planul akasha-ic, în care forţele energetice (sau entităţile) pot intra
în alte corpuri sau în alte dimensiuni. Crowley avea acces la acest nivel, putându-se
deplasa în planuri diferite de existenţă. Practic, el nu se afla doar înaintea epocii
sale, ci trăia chiar în afara timpului.

În acest moment al conversaţiei noastre, mi-a trecut prin minte că Aleister Crowley
crea aşa-numitele „găuri de vierme” către alte realităţi, prin care putea călători
înainte şi înapoi, atât spaţial cât şi temporal. Chiar şi bizarele manipulări de la
Montauk şi Philadelphia puteau fi creaţii fizice elaborate de mintea unui magician
foarte puternic. Mi se pare o ironie supremă faptul că porecla adoptată de Crowley
a fost „Bestia”, adică exact materializarea care a apărut în Montauk. Crowley era
notoriu pentru dorinţa sa de a atrage atenţia, iar cartea de faţă ar putea fi privită din
acest punct de vedere ca o reclamă foarte elaborată a muncii sale. Evident, scopul
ei nu este acesta, dar conexiunea şi sincronicităţile aferente nu pot fi contestate.

Până la urmă, am ajuns pe aceeaşi lungime de undă cu domnul X şi se pare că

intenţia lui a fost aceea ca eu să aflu rolul precis al lui Crowley. Este interesant de
remarcat şi faptul că vorbeşte despre acest subiect cu o autoritate pe care nu o
manifestă atunci când discutăm despre alte subiecte.

Mi-a mai spus şi faptul că Biserica Catolică a avut tendinţa să creeze o legendă cât
mai puternică în jurul ei, cu intenţia de a manipula oamenii. Crowley a operat pe
un nivel chiar mai înalt. El s-a folosit de zeităţi păgâne şi de forţe energetice
(uneori negative, care ţin de magia neagră) care fac parte integrantă din
subconştientul colectiv – acelaşi din care provin îngerii şi viziunile religioase.
Crowley a trecut dincolo de Urnitele artificiale inventate de Biserică şi de stat,
nefiind de acord cu maşinaţiunile care ţineau populaţia în ignoranţă. A operat cu
magia pură, având acces la un nivel intuitiv profund.

149
Domnul X a încheiat relatarea admiţând că îi este teamă. Crowley avea puteri şi
capacităţi remarcabile, pe care puţini oameni le-au avut vreodată. Era convins că
Aleister Crowley continuă să fie prin preajmă, distrându-se pe seama noastră.
Imaginea sa asupra lui Crowley mi-a adus aminte de cartea „Nebunul” din Tarot,
care încarnează impulsul creator „nebunesc” cu care a început creaţia întregului
univers. Este vorba de o forţă creatoare căreia nu i te poţi opune, care creează în
funcţie de capriciile sale şi fără să ţină cont de consecinţe.

După această conversaţie, am căutat prin mai multe cărţi, încercând să găsesc o
documentaţie pe marginea subiectelor discutate. Domnul X părea să aibă acces la o
anumită sursă de informaţii particulare; de aceea, nu prea mă aşteptam să descopăr
ceva în literatura oficială. M-am gândit că aş putea găsi ceva legat de anul 1923,
adică de momentul petrecut cu 20 de ani înainte de 1943, conform bioritmului de
20 de ani al pământului, despre care am mai vorbit în această carte. Mi-a fost
extrem de greu să găsesc referinţe la anul 1923 şi la ceea ce a făcut Aleister
Crowley în acel an. În cele din urmă, am renunţat.

M-am dus atunci la Maria Fix, prietena mea cu puteri psihice paranormale. Deşi
stabilisem o întâlnire cu ea, s-a arătat surprinsă de sosirea mea şi m-a întrebat ce
caut acolo. Se pare că îşi încurcase complet orarul. Subit, mi-a spus: „Ştiu de ce
eşti aici!”.

M-a condus apoi cu maşina personală la o prietenă a ei, care avea o întreagă
bibliotecă despre Aleister Crowley. Unele erau cărţi rare, pe care nu le văzusem
niciodată. Mi-a permis să le iau acasă. Răsfoindu-le, am găsit un titlu numit
Jurnalul magic al lui Aleister Crowley. Cartea conţinea jurnalul lui Crowley pe un
singur an: 1923!

Am căutat imediat pagina referitoare la data de 12 august, ziua când a avut loc
Experimentul Philadelphia.

Această dată şi ziua următoare lipseau însă din jurnal. Aproape toate celelalte zile
ale anului conţineau relatări. Lectura zilelor anterioare indică posibilitatea ca el să
fi fost bolnav în zilele respective. Cineva mi-a sugerat însă posibilitatea ca aceste
pagini să fi fost omise în mod intenţionat. Oricum ar sta lucrurile, este ştiut că
Aleister Crowley nu omitea să scrie în jurnalul său magic decât în situaţii cu totul
excepţionale.

Ca o notă particulară, Crowley afirmă undeva în jurnal că în timpul unei vizite la

Montauk s-a acoperit cu băşici, care au rămas pe corpul său timp de cinci ani. Alte
referinţe la Montauk nu mai există.
150
Pe scurt, nu am găsit în acest jurnal referinţe directe ale faptului că Aleister
Crowley ar fi fost implicat în vreun fel în Proiectul Montauk. Singurul aspect
curios este legat de aceeaşi sincronicitate de care m-am izbit de când m-am apucat
să studiez problema. Pe de altă parte, am găsit ceva interesant într-o altă carte luată
din biblioteca prietenei Mariei.

În cartea Opt prelegeri despre yoga, Crowley demonstrează foarte clar că înţelegea
perfect subtilităţile electromagnetismului şi felul în care interferează acesta cu
gravitaţia. El se afla cu mult deasupra savanţilor epocii sale (inclusiv ai celor din
zilele noastre). El este primul care a afirmat că „spaţiul este finit, dar nesfârşit”,
amuzându-se atunci când Einstein i-a preluat formula, demonstrând-o matematic şi
zguduind întreaga lume ştiinţifică, patru ani mai târziu. Înţelegerea lui Crowley nu
izvora numai din geniul său. Este cert faptul că trecuse prin şcoala geometriei sacre
şi a altor discipline alchimice ale unor ordine străvechi. Corul ştiinţific care l-a
aclamat pe Einstein provenea dintr-o cu totul altă direcţie, mult mai puţin avizată.

S-a spus de multă vreme că ştiinţa nu poate decât cel mult să spere că va ajunge
vreodată să cunoască ceea ce religia afirmă de multă vreme. Trecut prin toate
şcolile religioase şi mitologice, Crowley nu putea decât să ilustreze această
afirmaţie. La vremea lui, a fost deasupra tuturor savanţilor.

Toate aceste informaţii nu îşi propun să fie un elogiu la adresa lui Crowley. Acesta
a trăit şi a murit ca un simplu om. Dacă este să ne luăm după tot ce s-a spus despre
el, ca om avea destule defecte, dar studiile sale depăşeau orice imaginaţie în
excelenţă. În această carte nu am urmărit să prezint decât latura cea mai bună a
omului Crowley, părându-mi-se semnificativă pentru subiectul ales.

Înainte de a trece la partea a doua a cărţii de faţă, scrisă de Preston, aş dori să mai
remarc un lucru pe care Crowley l-a afirmat în cartea sa, Opt prelegeri despre
yoga. El a afirmat în faţa unei audienţe că ştiinţa reprezintă un sistem închis,
întrucât nu asociază valori umane descrierilor sale despre univers. Dacă valorile
alcătuiesc o parte integrantă a realităţii, pare ciudat că ştiinţa oferă descrieri atât de
consistente ale unor fenomene care ignoră aceste valori.

Revenim astfel din nou asupra factorului uman atât de abuzat în timpul
Experimentului Philadelphia şi al Proiectului Montauk căci acesta este factorul cel
mai important din univers.

151
 PARTEA

A II -A

DE PRESTON B. NICHOLS

II

INTRODUCERE LA PARTEA A DOUA

Am făcut investigaţii şi am ţinut conferinţe pe marginea Proiectului Montauk timp

de mai bine de un deceniu şi, deşi nu este în intenţia mea să conving pe cineva de
ceva anume, putem vorbi despre o serie de evoluţii ale unor evenimente care s-au
petrecut, despre care consider că sunt de interes public. Cât despre adevărul relativ
al acestora şi ce anume trebuie făcut cu informaţiile prezentate, vă las să decideţi
singuri.

Această secţiune a cărţii va descrie evenimente pe care le-am trăit personal după
apariţia lucrării Proiectul Montauk. Ele sunt revelatorii pentru a demonstra
existenţa unui scenariu mai vast legat de Montauk, scenariu care nu mă include
însă doar pe mine şi pe Duncan.

Sunt preocupat îndeosebi de acel grup pe care eu îl numesc „băieţii din Montauk”.
Pentru cei care nu-şi mai aduc aminte, băieţii din Montauk au fost programaţi prin
tehnici psihosexuale de control al minţii. Informaţiile legate de ei, care vor fi
oferite în continuare, au fost obţinute prin interviuri cu diferite persoane care au
luat parte la proiect. Scanările mediumice ale lui Duncan au jucat şi ele un rol
important în descoperirea resorturilor ascunse ale întregii poveşti. O răsturnare
profundă de situaţie legată de această investigaţie mediumică s-a produs atunci
când am intrat în contact cu un om care pretinde că a fost cel care i-a programat pe
băieţi. După ce a început să lucreze împreună cu mine a fost trimis la închisoare;
de aceea, nu-i voi dezvălui numele real, pentru a-l proteja pe el şi familia lui. În
această carte mă voi referi la el numindu-l Stan Campbell. Fără ajutorul lui, mi-ar
fi fost extrem de dificil să dobândesc toate informaţiile pe care le voi revela în
continuare legate de băieţii din Montauk.

Mai întâi de toate, voi oferi o privire de ansamblu a proiectului referitor la băieţii
din Montauk, după care va urma o descriere a bizarelor evenimente prin care am
trecut împreună cu Stan. În final, voi relata o altă întâlnire ciudată care m-a condus

152
la o investigaţie a istoricului tranzistorului electronic şi a implicării extratereştrilor
în această descoperire. După cum va decurge povestea, vă veţi da seama că
Proiectul Montauk continuă să fie activ şi în zilele noastre.

PRESTON B. NICHOLS

BĂIEŢII DIN MONTAUK

La începutul anilor ‘70, grupul Montauk a devenit interesat de programarea

mentală a copiilor. Potrivit legendei, extratereştrii cenuşii au răpit circa 50 de copii
şi i-au predat autorităţilor din Montauk. Urma ca aceştia să fie programaţi şi
separaţi în trei grupe de vârstă: 6-12 ani, 13-16 ani şi 16-22 de ani.

După operaţii (şi în cazul în care copiii supravieţuiau acestor intervenţii), primul
grup urma să fie separat în două subgrupe. O grupă urma să le fie predată
cenuşiilor pentru experimente genetice, iar cealaltă urma să fie programată şi
implantată din nou în societate. În unele cazuri urmau să fie returnaţi familiilor lor;
în altele urmau să fie inseraţi în familii noi.

Ideea era ca aceşti copii de vârste mici să fie asimilaţi de către populaţie. Urmau să
fie astfel crescuţi încât să devină oameni normali, să meargă la colegiu şi să ajungă
medici, avocaţi, politicieni etc. Deşi aparent normali, ei aveau să devină un fel de
roboţi programaţi, care trebuiau să răspundă apelului din partea Guvernului Secret
atunci când acesta îi va chema la datorie. Răspunsul urma să se producă la un gen
de „chemare” psihotronică, hipnotică sau chiar verbală. Planul era să fie activaţi în
momente de haos, astfel încât să se unească şi să se transforme în detaşamente ale
guvernului care să îi vâneze pe duşmanii acestuia. Instrucţiunile lor nu constau
decât în a-i urmări pe toţi cei consideraţi a se opune guvernului şi în a comite
distrugeri cât mai mari în rândul grupărilor antiguvernamentale.

Celelalte două grupe de vârstă, cele cuprinse între 13-16 ani şi 16-22 de ani, au fost
folosite, de asemenea, pentru recoltarea de material genetic şi pentru infiltrarea în
societate, dar programarea lor urma să producă rezultate mult mai rapide. Cei
programaţi trebuiau împărţiţi şi ei în două subgrupe, în eventualitatea în care

153
supravieţuiau programării. Prima grupă trebuia să cuprindă asasini fără scrupule,
care să poată fi trimişi după anumite persoane particulare, pentru a le ucide. Cea
de-a doua grupă a fost numită „a celor care tulbură ordinea” şi urma să răspân-
dească în rândul tinerilor cultul satanic şi alte mişcări similare. Sarcina lor era
aceea de a se organiza imediat, trecând direct la acţiune, spre deosebire de copiii
din categoria de vârstă mai mică, ce urmau să rămână „adormiţi” până la primirea
apelului guvernamental. Unii din tinerii cu vârste mai mari (din categoria 16-22 de
ani) au fost programaţi să devină sclavi pentru a fi supuşi la diferite munci.

Programarea acestor tineri a început în anul 1973, dar există indicii că ar fi putut
începe mult mai devreme, la Brookhaven (Laboratoarele Naţionale Brookhaven
din Long Island). Motivul pentru care au fost căutaţi numai blonzi cu ochi albaştri
pare să fie legat de factorul psihogenetic specific rasei ariene. Există o doctrină
ocultă străveche în care se vorbeşte despre apariţia diferitelor rase pe pământ, care
i-a preocupat inclusiv pe Hitler şi pe acoliţii acestuia. Au existat şi tineri cu părul şi
pielea închise la culoare, dar şi aceştia trebuiau să corespundă trăsăturilor ariene.

Programatorii s-au concentrat pe trei vârste particulare: 9, 14 şi 19 ani, considerate

a fi vârste de apogeu. Copiii au fost introduşi într-o cameră, complet goi. Un
dispozitiv electronic le-a fost inserat în organele genitale şi astfel a început un
program diabolic în care au fost trataţi cu brutalitate, într-o manieră destul de
asemănătoare cu câinele lui Pavlov. Au fost bătuţi la limita suportabilităţii, până
când au ajuns nişte mase informe de carne, fără nici un fel de voinţă individuală.
Mulţi dintre ei au murit. Cei care au supravieţuit au devenit extrem de uşor de
manipulat.

În timp ce copiii erau bătuţi, în cameră a fost introdus un dispozitiv electronic

asemănător unei antene. Cred că era un aparat conceput de extratereştri pentru a
induce vibraţii psihice de teamă şi lipsă de speranţă. Structurile psihice rezultate
erau înregistrate. Băieţii care au murit au fost supuşi analizelor, iar o serie de părţi
corporale le-au fost prelevate. Era vorba de acele părţi considerate că au de-a face
cu frica. Legendele legate de micii cenuşii afirmă că aceşti extratereştri sunt extrem
de interesaţi de senzaţia de teamă a oamenilor. Unii au sugerat chiar că ei cultivă
această teamă la un nivel colectiv. Este posibil ca scenariul de la Montauk să fi fost
scris chiar de extratereştri, urmând să le servească propriilor lor scopuri. O altă
posibilitate este ca ei să fi sugerat doar acest scenariu, acceptat de echipa din
Montauk pentru propriile sale interese.

După ce copiii au cedat la nivel mental, ei au fost duşi la un programator care le-a
reprogramat minţile aşa cum doreau cei din conducere. Întregul lor subconştient a

154
fost restructurat din temelii. Minţile lor au fost programate să servească unui
anumit scop particular. În final, li s-a dat drumul în societate.

MISTERIOASELE CABINE DIN MONTAUK

Împrejurimile bazei din Montauk sunt înţesate de clădiri micuţe, înzestrate cu uşi,
precum cea de mai sus.

Unele sunt echipate cu luminiţe roşii, care ar putea face parte dintr-un sistem de
alarmă. S-a speculat că ar putea fi vorba de intrări în structurile subterane, dar
nimeni nu este absolut sigur de acest lucru. Aceste cabine reprezintă încă un
mister.

10

STAN CAMPBELL, OFIŢER CIA

În anul 1991, am fost rugat să particip la o conferinţă ţinută în zona metropolitană

din New York. Cea care mi-a adresat invitaţia a fost Elaine Donald, gazda întâlnirii
şi un medium în vogă. După conferinţă, m-a întrebat dacă pot să-l conduc acasă cu
maşina mea pe unul din invitaţii ei. Numele acestuia era Stan Campbell (nume
fictiv). Nu este exclus ca această întâlnire să fi fost pusă la cale cu intenţie.

Stan nu a vorbit în timpul conferinţei, dar dorea să comenteze ceea ce s-a discutat.
I-am spus că vom face acest lucru pe drumul către casă. În maşină a devenit vo-
lubil, vorbind ca o persoană trecută prin traumatismul răpirii de către extratereştri
şi care mai apoi a avut probleme cu Guvernul şi cu legea. A fost acuzat de
delapidare, dar nu-şi amintea să fi făcut aşa ceva. Deşi îşi amintea că a deschis
anumite fişete bancare şi că a obţinut nişte bani, nu era prea sigur ce anume făcuse.
Pe scurt, mi-a vorbit de toate problemele sale de viaţă. Înainte să ajungem acasă la
el, mi-a spus că ar dori să lucreze cu mine. În cele din urmă, l-am lăsat la
domiciliu, acceptând să ne întâlnim la o dată ulterioară.

155
După ce am început să lucrez cu Stan, am descoperit că este un om foarte
cooperant. Aş zice chiar exagerat de cooperant. Am remarcat că mintea lui era
făcută varză; făcea însă orice i-aş fi cerut. Nu aveam nici o îndoială că acest om a
fost supus cândva unor abuzuri grave. Mi-a povestit tot felul de lucruri despre
participarea lui la diferite grupuri interesate de OZN-uri. Mi-a spus, de asemenea,
că este consultat de un psihiatru şi că a avut o experienţă extrem de neplăcută în
cadrul unui grup organizat de acesta, în care a fost pus să îi conducă pe ceilalţi într-
o manieră inchizitorie.

Am tras concluzia că era paranoic, că avea o minte foarte slabă şi în esenţă nu avea
nici un fel de voinţă personală. Era extrem de greu să lucrezi cu el, aşa că i-am
sugerat să folosim metodele lui Wilhelm Reich (metode de accesare a
subconştientului unei persoane pe nivele mult mai profunde decât hipnoza
obişnuită; aceste metode au fost folosite inclusiv la Montauk şi în alte operaţii
secrete de control al minţii). Stan a acceptat. Primul lucru pe care l-am remarcat a
fost faptul că părea să fi fost antrenat în asemenea metode. În mod normal, ca să
obţin asemenea răspunsuri ar fi trebuit să lucrez cel puţin două luni cu el, pentru a-l
aduce pe nivelul corespunzător. Concluzia a fost că mai avusese experienţe legate
de aceste tehnici. Deşi nu-şi mai aducea aminte, sunt absolut convins că a fost
antrenat în metodele lui Wilhelm Reich.

Pe măsură ce am avansat, Stan a început să-mi vorbească despre experienţele sale

legate de extratereştri. Pe scurt, se pare că a fost răpit de mai multe grupuri de
extratereştri. Îşi amintea, de asemenea, de faptul că a fost răpit de oameni (fără
doar şi poate, agenţi guvernamentali) aflaţi în OZN-uri.

În cele din urmă, Stan a început să-şi aducă aminte de o vreme când a activat în
CIA. Pe la începutul anilor ‘80, a primit un telefon la ora 3.00 dimineaţa. Vocea de
la capătul firului i-a cerut să depună o cerere pentru o slujbă în CIA. I s-a spus să
se prezinte într-un anumit loc şi să completeze formularele de cerere. I s-a cerut
apoi să se ducă la Institutul de Tehnologie din New York şi să facă un test. A fost
ulterior din nou contactat şi i s-a spus că a trecut testul cu brio. În continuare, a
primit indicaţii să se prezinte într-un anumit hotel (The New Yorker) sub un nume
fals, unde îl aştepta o anumită cameră. S-a prezentat la hotel, a primit cheile de la o
cameră, în care a intrat, apoi a aşteptat. Stan mi-a spus că respectiva cameră era
ciudată, fiind situată chiar lângă o debara de care o despărţea un perete pe care se
afla o oglindă mare. Era convins că în spatele oglinzii se ascundeau camere de luat
vederi şi echipamente de supraveghere. După o vreme a sunat telefonul; în cameră
a urcat o femeie, care i-a dat o serie de teste psihologice.

156
În final, s-a întors acasă, după care a fost contactat din nou. I s-a spus că a trecut cu
bine şi noile teste şi că urma să se prezinte pentru testul final. Locaţia era situată
undeva în Virginia, într-un oraş numit Crabwell Corners. Acolo, s-a cazat la
hotelul Holiday Inn. Era convins că nu este deschis publicului, căci deşi avea
afişată plăcuţa cu „Nu mai sunt locuri”, nu a văzut niciodată pe nimeni înăuntru. În
fiecare cameră existau inclusiv cheile de la o maşină. Stan s-a prezentat sub un alt
nume fals şi i s-a spus să meargă într-o cameră de la etajul doi şi să aştepte. Au
venit apoi mai multe persoane şi i-au făcut diferite teste. În tot acel timp, a fost
trimis dintr-o cameră în alta. Întreaga experienţă a fost cât se poate de stranie şi nu-
şi mai amintea nici jumătate din ea.

Testele însele au fost extrem de bizare, ca să spunem numai atât. Îşi amintea că se
trezea uneori complet dezbrăcat şi foarte excitat. De multe ori, îl dureau diferite
părţi ale corpului. Deschizătura anală l-a durut timp de trei zile la rând. Asta este
tot ce îşi amintea. În final i s-a spus că testul s-a încheiat şi că poate pleca acasă,
unde trebuia să aştepte instrucţiuni.

După două sau trei săptămâni, Stan a devenit nerăbdător şi a sunat la un număr pe
care îl primise. I s-a răspuns că prezenţa lui nu era necesară la momentul respectiv,
dar că Agenţia păstra toate dosarele.

Toate aceste informaţii reprezentau amintiri conştiente ale lui Stan. Soţia lui a
confirmat şi ea faptul că Stan a făcut o cerere pentru angajare în cadrul CIA, dar nu
pot fi sigur dacă toate acestea sunt adevărate sau doar o înţelegere între cei doi.

După părerea mea, singura dovadă reală sunt amintirile lui Stan obţinute prin
metoda Reich. Este aproape imposibil să minţi atunci când te afli în stare de transă
profundă, dacă nu ai fost antrenat masiv în această direcţie. Starea de transă
obţinută prin metoda Reich este mult mai profundă decât cea specifică hipnozei, iar
minciuna în această stare este echivalentă cu minciuna în timpul administrării
serului adevărului (penathol de sodiu, sau o altă substanţă similară).

Pe când se afla într-o asemenea stare de transă, Stan s-a întors la momentul în care
a făcut cererea de angajare în cadrul CIA la Institutul de Tehnologie din New
York. Nu şi-a reamintit nimic neobişnuit care să se fi petrecut atunci. În schimb,
când s-a întors la momentul în care a fost cazat în hotelul din Virginia, şi-a amintit
un incident în care în camera lui au intrat doi bărbaţi, la ora 10.00 dimineaţa.
Aceştia i-au spus să se dezbrace şi l-au înfăşurat pe podea într-o pânză. A fost
transportat apoi într-un camion acoperit şi condus într-o zonă împădurită, unde a
fost scos din pânza în care era învelit şi i s-a spus să rămână pe bancheta din spate

157
a maşinii. De acolo, cei doi l-au condus la un vechi castel. Au intrat mai întâi într-
un fel de anticameră, în care o persoană i-a înregistrat. Bărbaţii au apăsat apoi un
buton în perete, care a chemat un ascensor. Au coborât două sau trei nivele, după
care uşile liftului s-au deschis, permiţândule accesul într-o cameră cu o suprafaţă
de circa 7 metri pătraţi.

În centrul camerei se afla o masă cu o pernă pe ea. Stan a fost întins pe spate. Din
tavan a coborât un aparat care i-a inserat ceva în zona ombilicului. L-a durut
îngrozitor, căci operaţia s-a făcut fără anesteziere.

Şi-a amintit apoi „terapia” de şoc prin care a trecut, apoi diferite programe care i-
au fost implementate. Unul consta în a se duce la o corporaţie unde trebuia să se
angajeze ca ofiţer de credite. Cei de la corporaţie îl aşteptau. În cadrul firmei, urma
să redirecţioneze fondurile financiare către un proiect numit MALTA, care
înseamnă „Montauk Alsace-Lorraine Time Archives”. Altfel spus, urma să
directioneze fonduri către Proiectul Montauk din Europa, situat undeva în munţii
Alsaciei-Lorrainei.

Înainte de plecare, în faţa lui Stan s-a deschis o altă uşă. În camera de dincolo se
afla un extraterestru cenuşiu, care a dispărut rapid, ca şi cum nu ar fi dorit să fie
văzut. Nu putem şti însă cu siguranţă acest lucru. Bărbaţii i-au spus că trebuie să se
întoarcă în camera sa de la Holiday Inn până la ora 4.00 după-masa. Aşa a şi făcut.
Se pare că urma să se petreacă ceva la acea oră.

În acest punct, Stan nu şi-a mai putut aminti nimic, căci procesul era prea obositor
pentru el.

11

CAPITOLUL DIAVOLULUI

Nu am fost deloc surprins să aud că Stan a fost implicat în Proiectul Montauk. Pot
spune chiar că bănuisem acest lucru. Îmi povestise în mai multe rânduri că se
trezea din somn şi vedea la fereastră faţa unui om. Acesta îl privea fix şi râdea de
el. Când l-a întâlnit pe Duncan, a recunoscut faţa persoanei de la fereastră. Era ca
şi cum un coşmar ar fi prins viaţă. Am tras cu toţii concluzia că Stan fusese o

158
victimă a Proiectului Montauk şi că identificase la nivel psihic persoana (Duncan)
care generase formele care îl deranjau. Aveam să aflu la scurt timp că legătura
psihologică dintre Stan şi Duncan era mult mai profundă.

Am apelat la sursa de informaţii a lui Duncan (este vorba de o sursă de informaţii

metafizice) pentru a afla dacă Stan ne-ar putea înşela. Ni s-a răspuns că nu prezintă
nici un fel de pericol. Mai întâi de toate, ne-am gândit că ar fi bine ca Stan să preia
controlul asupra fiinţei lui, fiind evident că se afla sub influenţa unor forme de
viaţă extraterestre. Se pare că era chiar influenţat de extratereştri din rase diferite.
Am lucrat cu toţii la acest proiect, acela de a-i reda deplinul control de sine lui
Stan. Acesta era capabil să intre în legătură directă cu extratereştrii. Duncan şi un
prieten pe nume Peter (dar nu Peter Moon) au putut verifica faptul că în anumite
momente, altcineva vorbea prin intermediul lui Stan. În cele din urmă, am reuşit
să-i redăm controlul. În acel moment, sursa de informaţii a lui Duncan ne-a spus că
Stan putea fi adus în Laboratorul Spaţio-Temporal.

Stan a avut tulburări emoţionale atunci când a intrat pentru prima dată în
Laborator. S-a prăbuşit psihic şi a început să plângă, lamentându-se şi amintindu-şi
de implicarea sa în proiectul băieţilor din Montauk. Ne-a spus că prima oară când a
fost răpit de extratereştrii cenuşii a fost în anul 1973, când a fost dus la Montauk şi
introdus în cadrul programului băieţilor din Montauk.

Directorii programului şi-au dat seama că Stan are anumite rezonanţe psihice cu
Duncan, motiv pentru care a fost scos din program şi a devenit om de legătură. A
fost numit chiar director responsabil cu disciplinarea şi prăbuşirea psihică a
băieţilor. Această revenire a amintirilor l-a făcut să înţeleagă de ce avea chiar şi
astăzi pornirea de a fi uneori dur cu propriii lui copii. Acţiona conform
rezonanţelor primite în cadrul Proiectului Montauk. În mod obişnuit, Stan este unul
dintre cei mai blânzi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Ne-a povestit însă că
puştii lui îl enervau uneori atât de tare încât devenea un fel de comandant pentru ei.
A fost zguduit de această realizare şi a dorit să intre în transă pentru a verifica dacă
ceea ce credea era adevărat. Am făcut experimentul şi am abordat chestiunea din
mai multe unghiuri. Repeta mereu acelaşi lucru, ceea ce însemna fie că l-a trăit
personal, fie că a fost învăţat să dea acest răspuns.

Răspunsul dat de Stan în stare de transă se potrivea cu ceea ce ne-au descris alţi
băieţi din Montauk. Ne-a vorbit de o cameră cu cinci pereţi, într-un fel de subsol.
Ne-a mai descris un coteţ acoperit cu găinaţ (care poate fi văzut şi astăzi în
Montauk şi pe care l-am surprins pe camera mea video). Ne-a vorbit de trupuri de
copii întinse pe mese, în stare de anestezie, care aşteptau să fie programate şi

159
trimise înapoi în societate după programare. Când se întorceau înapoi, aceste
corpuri aveau în centrul pieptului şi al abdomenului găuri mari, ca nişte arsuri.
Duncan ne mai povestise şi înainte despre astfel de lucruri, dar nu în prezenţa lui
Stan. Relatarea acestuia din urmă a fost complet independentă. Informaţiile lui
Stan se suprapuneau perfect peste cele ale lui Duncan. Nu mai exista nici o
îndoială că cei doi se cunoscuseră. De aceea, am continuat să „săpăm” în
subconştientul lui Stan.

Într-una din cele mai dramatice şi mai senzaţionale experienţe la care am asistat
vreodată, Stan şi-a adus aminte de faptul că a ajuns pe planeta Marte şi i-a dat ceva
unei figuri îmbrăcate într-o robă albă. L-am rugat să îşi amintească ce s-a întâmplat
înaintea acestui incident, şi astfel Stan şi-a adus aminte că a fost programat pe o
masă din Montauk. Era aşezat pe un scaun cu senzori electrici, având pe cap o
cască. A intrat apoi în electroşoc. Următorul lucru pe care l-a văzut a fost o
deschizătură dreptunghiulară care a apărut pe tavan, deasupra mesei pe care fusese
executată programarea. A fost aspirat în interiorul deschizăturii şi a fost îmbrăcat
într-o robă de tipul celor purtate de evrei în timpul lui Iisus Christos.

Următorul lucru pe care şi l-a amintit Stan a fost că s-a trezit în vremea lui
Christos. Avea misiunea de a-L găsi pe Iisus Christos şi de a face două lucruri. Pe
de o parte, să îi ia o mostră de sânge, iar apoi să-l ucidă. L-a găsit pe Iisus, care l-a
întâmpinat într-o manieră surprinzătoare. I-a spus că ştie care este misiunea lui şi s-
a oferit să-i dea chiar El mostra de sânge. Christos i-a spus însă că nu a venit încă
timpul să moară. A adăugat că Stan nu-L va putea ucide atunci. Operând conform
ordinelor primite la Montauk, Stan şi-a adus aminte că a scos un revolver pe care l-
a descărcat în pieptul lui Christos.

Întreaga experienţă pare să fi durat circa 10 ore în termenii temporali ai bazei din
Montauk, dar Stan crede că a rămas în epoca lui Iisus circa două luni. Concluzia
noastră a fost că Stan a devenit într-un fel sau altul una cu Iuda sau că a intrat în
trupul acestuia. El şi-a asumat identitatea lui Iuda, l-a trădat pe Iisus şi a complotat
pentru uciderea Lui, aşa cum spune şi Biblia. Întreaga derulare a evenimentelor a
fost un ordin primit din Montauk.

Trebuie să recunosc că toată această poveste nu este deloc clară. Din punct de
vedere religios poate fi întru totul contestată. Eu nu fac decât să descriu aici ceea
ce şi-a amintit Stan, fără să intervin în nici un fel. Voi adăuga însă şi propriile mele
concluzii, iar cititorul este invitat să facă acelaşi lucru.

160
Stan susţine că a adus o mostră din sângele lui Iisus înapoi în Montauk. Nu a dorit
să predea acea mostră de sânge, continuând să o poarte la el. La un moment dat, a
simţit însă o arsură, iar sângele a „trecut prin el”, ca într-un fel de exorcism.
Ulterior, a fost trimis printr-un fel de portal pe Marte, pentru a preda acolo sângele
chiar lui Iisus, care se afla pe acea planetă. Stan s-a trezit apoi pe Marte, la baza
unui munte. Lângă nişte pietre stătea un om suplu şi înalt, îmbrăcat la fel ca şi
Christos. S-a îndreptat către el şi i-a înmânat nervos sângele. Când a primit
sângele, omul şi-a ridicat privirea, iar Stan l-a recunoscut pe Duncan Cameron,
jucând rolul lui Christos. Duncan a rămas astfel, nemişcat, timp de câteva minute,
după care Stan a plecat. Perioada în care s-au petrecut toate aceste lucruri nu este
cunoscută, dar bănuim că a fost iulie 1983, pornind de la o serie de incidente
despre care ne-a vorbit Duncan.

Stan s-a întors apoi din nou în subsolul marţian, a intrat în vortex şi a revenit în
Montauk. Aici, i s-a spus că aveau nevoie de sângele lui Iisus pentru a fi amestecat
cu sângele lui Duncan astfel încât acesta să capete acelaşi ADN ca şi cel găsit pe
Giulgiul din Torino. În gândirea şi acţiunea satanică a staff-ului Proiectului
Montauk, acesta urma să fie folosit drept argument că Duncan reprezenta a doua
venire a lui Christos pe pământ. Acest aspect al istoriei lui Stan mi se pare autentic,
căci Duncan a fost antrenat să devină Anticristul.

Stan şi Duncan au foarte multe amintiri similare, ceea ce indică faptul că – oricât
de incredibilă ar părea – povestea lor este adevărată până la un punct. Ironic este
faptul că ea explică în mod plauzibil de ce s-a renunţat la Proiectul Montauk. În
prima carte am relatat numai ceea ce ştiam la vremea respectivă. Cineva a activat
în Duncan un program care l-a eliberat pe Junior (Bestia); cei responsabili de
proiect s-au înspăimântat şi au renunţat la proiect.

Din noile informaţii, ne-am dat seama că Duncan fusese antrenat ca să devină
Anticristul. La ora actuală, el îşi aduce aminte de antrenamentul prin care a trecut
şi se simte extrem de stânjenit ori de câte ori vine vorba de acest subiect. Reacţiile
sale pot fi chiar îngrozitoare.

Trebuie să precizăm acum că pe Pământ există 12 şcoli satanice principale ale

misterelor. Fiecare din aceste societăţi secrete îşi are propria agendă şi fiecare este
implicată în crearea Anticristului. Subiectul este extrem de complex şi conspiraţiile
sunt în floare. Nu voi intra deocamdată în el, dar îl voi aminti mai târziu în această
carte.

161
Deocamdată, ceea ce putem afirma este că puterile din Montauk au încercat prin
această manipulare a timpului, într-un anumit fel ridicolă şi fără precedent, să
uzurpe puterea lui Dumnezeu. Se pare că ultimul cuvânt l-a avut până la urmă tot
Iisus Christos, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Sângele Său a fost obţinut
pentru a fi folosit în scopuri diabolice, dar El a fost capabil să dea totul peste cap.
În cele din urmă, sângele a avut un efect purificator asupra lui Duncan,
schimbându-i complet personalitatea. Înaintea acestui incident, Duncan fusese un
om infatuat şi arogant. Ulterior, el a devenit o persoană foarte plăcută. Prima lui
misiune după schimbare a fost să se întâlnească cu un anumit grup secret din
Montauk pentru a sabota proiectul. Într-adevăr, Bestia a fost eliberată, iar Proiectul
Montauk a devenit inoperabil. Deşi continuă să fie activ şi astăzi, este de bănuit că
proiectul nu mai are forţa pe care a avut-o în anul 1983.

Povestea pe care tocmai am relatat-o mi se pare la fel de incredibilă şi de

neobişnuită cum vi se pare probabil şi dumneavoastră. Dacă vi se pare prea
neverosimilă, vă rog să recitiţi capitolul unu şi să o integraţi într-un context mito-
logic. Am relatat-o pur şi simplu pentru că acestea au fost faptele care au apărut în
timpul investigaţiilor mele. Nu am inventat-o personal şi nu cred că a făcut-o nici
Stan. Mai mult, este confirmată de sursa de informaţii a lui Duncan. Important mi
se pare că ea indică faptul că cea care ne-a salvat de la o posibilă manipulare
generată de cei din Montauk a fost conştiinţa christică. Umanitatea poate fi salvată
deci de la dezastru, dacă se va pune la unison cu forţele superioare pozitive.

Între timp, Stan s-a confruntat cu o problemă într-adevăr gravă.

12

STAN AJUNGE LA ÎNCHISOARE

Am continuat să lucrez cu Stan şi după ce am descoperit ciudatele incidente legate

de Duncan şi de planeta Marte. Subit, problemele lui cu legea s-au amplificat. A
fost acuzat de delapidare de fonduri de la Charles Food Company (nume fictiv),
una din marile corporaţii din Long Island. În calitate de controlor la această
companie, avusese acces la sume mari de bani, pe care le-ar fi putut transfera cu
uşurinţă. Întregul proces a fost marcat de împrejurări bizare. Le voi descrie pe

162
scurt, înainte de a continua povestea legată de problemele cu legea ale lui Stan. O
parte din informaţii au fost obţinute de Al Bielek.

Legăturile lui Charles Food Company cu Proiectul Montauk sunt foarte profunde,
la fel şi cele cu mafia. Există suspiciuni că Charles reprezintă o agenţie de faţadă
de care guvernul se foloseşte pentru a rezolva tot felul de probleme. Se crede, de
asemenea, că puştii răpiţi pentru a fi programaţi în cadrul Proiectului Montauk au
fost transportaţi de către camioanele acestei companii.

Când s-a renunţat la proiect, în anul 1983, în urma lui au rămas foarte mulţi copii
programaţi de care cineva trebuia să aibă grijă. O parte au fost probabil abandonaţi
pur şi simplu, dar nu toţi. Se pare că s-a creat un fond financiar pentru a avea grijă
de copii, dar acesta a dat faliment. Stan a fost cel selectat pentru a rezolva
problema; din câte se pare, el a fost ales chiar de către CIA. A fost îndoctrinat, aşa
cum s-a arătat anterior, şi a fost trimis la Charles Food Company în anul 1985.
Aici, i s-a ordonat să accepte slujba de ofiţer financiar şi să continue aranjamentele
financiare care erau deja începute. Unul dintre acestea consta în retragerea unor
sume mari de bani şi trimiterea lor în Germania, pentru Proiectul MALTA
(continuarea Proiectului Montauk).

Stan a primit, de asemenea, misiunea de a crea un nou fond financiar pentru copii.
Banii urmau să fie transferaţi de Charles în contul său, iar el trebuia să înfiinţeze
fondul. Această greşeală avea să-l coste scump, căci a devenit vulnerabil, putând fi
acuzat cu uşurinţă în caz că lucrurile evoluau prost. Şefii lui ştiau exact ce fac. În
mod surprinzător, Stan a sfârşit prin a-şi încălca ordinele, devenind extrem de greu
de manipulat.

Al Bielek îşi aminteşte că a auzit de o întâlnire în care Stan a fost făcut în toate
felurile pentru că nu a înfiinţat fondul. Banii au rămas pur şi simplu în contul lui
personal. I s-a spus în mod clar că misiunea lui era să înfiinţeze fondul, acesta fiind
motivul pentru care a fost angajat la Charles Food Company. Deşi i s-a dat un
procent din totalul banilor transferaţi, el a refuzat în continuare, cu încăpăţânare, să
transfere banii. În cele din urmă, şefii lui s-au săturat şi l-au acuzat de delapidare,
în anul 1988. La sfatul avocatului său, Stan a pledat vinovat pentru fraudă bancară.
Această pledoarie i-a fost propusă în schimbul acuzaţiei de delapidare a 400.000 de
dolari.

În cele din urmă, Guvernul a amânat sentinţa, întrucât Stan a acceptat să coopereze
într-un proces de fraudă fiscală împotriva lui Charles. Se pare că o facţiune
„corectă” din Guvern l-a pus pe Charles sub acuzare, din motive numai de ei ştiute.

163
Apărarea lui Stan şi-a propus să demonstreze că unica delapidare pe care a făcut-o
el a avut drept scop o acoperire pentru familia lui Charles. Se pare că milioane de
dolari fuseseră astfel delapidate din companie. Banii „luaţi” de Stan erau de ordinul
a numai 400.000 de dolari, adică partea lui din total. Rezultă că suma totală trebuie
să se fi ridicat la circa 40.000.000 de dolari.

În toată această perioadă, Stan ne-a spus că a primit telefoane de ameninţare şi că

asupra sa au fost aruncate cocteiluri Molotov. Îmi amintesc chiar că mama a citit
odată în ziar de o casă din oraşul în care locuia Stan, în care au fost aruncate
cocteiluri Molotov. Se pare că asemenea lucruri s-au întâmplat cu adevărat.
Familia Charles dorea probabil să-l sperie şi să-l împiedice să depună mărturie
împotriva ei.

Între timp, cei din Guvern s-au supărat şi au urgentat cazul. Stan a primit cu câteva
luni înainte o hârtie prin care era anunţat că urma să îşi execute sentinţa într-o
anumită zi. Cu o zi înainte, avocatul l-a sunat să-i spună că sentinţa a fost amânată
din nou. Urma să mai treacă două luni. Chiar când era pe punctul de a-şi aminti ce
s-a întâmplat în Proiectul Montauk, Stan a primit un telefon şi i s-a spus că urma să
fie întemniţat în săptămâna aceea, în ziua de vineri. Acest lucru este destul de
neobişnuit, căci anterior primise întotdeauna înştiinţări cu cel puţin o lună înainte.
De data aceasta, s-a speriat cu adevărat.

Stan s-a întâlnit cu avocatul său, după care ne-a povestit că întreaga clădire în care
s-a desfăşurat întâlnirea a fost înconjurată de elicoptere negre. Avocatul i-a spus că
sentinţa a fost amânată cu încă două zile. În acel moment, am ridicat telefonul
(despre care ştiam că îmi este ascultat) şi am început să ameninţ că, dacă Stan va fi
închis, voi publica tot ce ştiu despre Proiectul Montauk, inclusiv implicarea mea în
prăbuşirea OZN-ului din Moriches Bay (am contribuit personal la căderea acestuia,
pe vremea când lucram pentru BJM, blocându-i sistemul de manevră cu ajutorul
unui aparat de emisie a anumitor frecvenţe electronice; dar despre aceasta vă voi
povesti altădată). După ameninţările mele, Stan a primit de la avocatul său vestea
că sentinţa a fost amânată cu încă două săptămâni. Subit, avocatul a redevenit cât
se poate de amabil.

În continuare, Stan a ajuns din nou la tribunal, iar avocatul său a făcut o treabă
foarte bună, explicând ce s-a întâmplat. El i-a spus judecătorului că guvernul nu şi-
a îndeplinit partea sa de angajament (eliberarea lui Stan ca urmare a mărturiei sale
împotriva familiei Charles), conform înţelegerii cu procurorii. Avocatul lui Stan i-a
cerut judecătorului o sentinţă redusă, întrucât trecuseră deja doi ani de la începerea
procesului.

164
Judecătorul şi-a manifestat simpatia, declarând că şi el este de părere că întregul
caz a fost tratat neprofesionist. Din păcate, decizia nu depindea de el, fiind obligat
să urmeze directivele primite. L-a întrebat apoi pe avocatul acuzării dacă este de
acord cu o reducere a sentinţei şi o suspendare a acesteia. Procurorul a răspuns că
nu este de acord sub nici o formă cu suspendarea sentinţei. Stan trebuia închis sub
pedeapsa maximă. Judecătorul a adăugat atunci că nu are de ales. Chiar dacă ar fi
dispus o suspendare a sentinţei, curtea superioară i-ar fi anulat decizia, iar el ar fi
avut probleme. De aceea, a preferat să urmeze directivele primite şi l-a condamnat
pe Stan la 33 de luni de închisoare. Putea fi eliberat de probă peste 11 luni. A mai
primit 30 de zile de libertate, pentru a-şi pune la punct afacerile.

Am încercat în continuare să-l ajut pe Stan prin ameninţări făcute la telefon. După
reacţia avocatului său, se pare că acestea au avut un oarecare efect, dar nu atât pe
cât mi-aş fi dorit eu. Se pare că noua strategie consta în a lăsa lucrurile să curgă, în
speranţa că acuzarea va accepta amânarea pedepsei. Au fost atâtea amânări
anterioare încât ne-am gândit că acest plan ar putea funcţiona. Singura amânare pe
care a mai primit-o Stan a fost una de trei luni, sub pretextul că şerifii federali nu
puteau găsi un loc pentru încarcerarea sa. Am auzit apoi un lucru foarte interesant.
Cineva de la închisoarea federală din Danbury, Connecticut, mi-a spus că s-a
propus ca Stan să fie închis acolo, dar direcţia a refuzat să-l primească, întrucât în
jurul lui exista o controversă prea aprinsă. Şi astfel s-a ajuns la amânare.

Următoarea strategie pe care ne-am propus-o a fost să-i împiedicăm pe cei din
închisoare să-i spele creierul lui Stan în timp ce se afla acolo. John este şeful
Centrului OZN din Long Island şi a avut un rol cheie în investigarea cazului legat
de prăbuşirea de la Centrul Moriches. John i-a aranjat lui Stan un interviu cu
Geraldo Rivera de la programul de televiziune „Acum putem dezvălui totul” şi a
făcut multă publicitate interviului, la nivel naţional. Speranţa noastră era să-i
punem pe cei din Guvern pe jar, astfel încât să nu îndrăznească să se atingă de
Stan.

Cam în acea vreme, John l-a prezentat fără să vrea pe Stan unei femei pe care o
vom numi în continuare Mary Snodgrass (nume fictiv). Această o femeie fusese
supusă unei răpiri de către extratereştri şi căpătase anumite proprietăţi
paranormale. Lucra de regulă cu persoane care pretindeau că au fost răpite şi avea
o reputaţie excelentă. John auzise de relaţiile ei, dar nu ştia exact în ce constau
acestea.

Mary ştia exact pe ce „butoane” să apese. În scurt timp, l-a transformat în totalitate
pe Stan. Practic vorbind, acesta s-a întors la 180 de grade. Mai întâi, l-a convins să

165
refuze orice fel de publicitate. Apoi, l-a ajutat să înţeleagă că evenimentele pe care
le-a trăit au fost reale, dar s-au petrecut numai în mintea lui. Din punct de vedere
fizic, Stan nu a fost niciodată pe Marte. Mary are chiar o teorie potrivit căreia nu
există răpiri fizice, ci numai în plan mental. L-a pregătit apoi pentru închisoare şi
în toată această perioadă au fost nedespărţiţi. Mary a devenit literalmente „impre-
sarul” lui, vorbind cu Stan mai mult decât propria soţie a acestuia.

În cele din urmă, Stan Campbell a fost întemniţat în penitenciarul federal din
Ashland, Kentucky.

1702 Decembrie

BULETIN I.R.A.

TRANZISTORUL BARIEREI DE SUPRAFAŢĂ[5]

O serie de cinci documente întocmite de personalul tehnic de la Philco Research

Division

Partea I – Principiile Tranzistorului Barierei de Suprafaţă[6]

W. E. BRADELY[7], FELLOW, IRE

Sumar – Acest document structurat în cinci părţi, descrie principiul, modul de

fabricare, de creare a circuitului cât şi informaţii teoretice despre un nou
setniconductor-convertor numit tranzistorul barierei de suprafaţă. Acest dispozitiv
creat prin tehnici precise de gravură electrochimică si galvanoplastie, operează pe
frecvenţe de peste 60 mc având proprietăţi de voltaj, consum şi zgomot reduse, ce
erau până acum specifice doar la frecvenţe cu mult mai joase.

Partea întâi constă din expunerea unei descoperiri excepţionale care a condus la
crearea noului tranzistor un nou mod de injecţie produs de un electrod de metal
aflat în contact intim cu un singur cristal de germanium de tip-N. Sunt analizate
mecanismele de emisie, de conducţie şi de colectare şi este prezentat, de asemenea,
efectul pe care îl are asupra performanţei fabricarea precisă a secţiunilor de
germanium de câţiva microni grosime.

166
Partea a doua descrie metodele obişnuite de fabricare. Un fragment de germanium
este gravat prin direcţionarea asupra suprafeţelor sale a două reacţii opuse generate
de o soluţie saturată metaliferă, prin care trece curent electric ce are o polaritate
menită să genereze răzuirea germaniumului. Pe lângă gravarea materialului şi
înlăturarea produselor de reacţie, fluxul de soluţie mai are rolul de a răci procesul
în sine. Gravarea este permisă până când grosimea germaniumului este redusă la
câţiva microni cu o toleranţă de 5 procente din grosimea rămasă. O inversare
bruscă de polaritate va avea un efect de stopare a acţiunii de gravare ţi va iniţia
imediat procesul de galvanizare a electrozilor de metal din soluţia saturată pe
suprafeţele proaspăt curăţate ale germaniumului.

Partea a treia prezintă parametrii circuitului tranzistorului barierei de suprafaţă cât

si performanţa amplificatoarelor tipice: un video amplificator compensat având o
lăţime de bandă de 9 mc, un produs care are rolul de a mări lăţimea de bandă de 45
mc per etapă si un amplificator rf neutralizat ce are rolul de schimbare a lăţimii de
bandă, centrat la 30 mc având un prag de inserţie de 15 db. Inversarea momentelor
cu ajutorul circuitelor întrerupătoarelor tipice se produc în mai puţin de 0.1
microsecunde.

În partea a patra sunt descrise conceptele geometrice din punct de vedere cantitativ
care stau la baza capacităţii extinse de operare a dispozitivului la înaltă frecvenţă ţi
anume efectul unei secţiuni netede ţi subţiri de semiconductor între electrozii
emiţători si cei colectori. Partea a cincea prezintă din punct de vedere teoretic
principalele acţiuni interne ale tranzistorului barierei de suprafaţă, injecţia de valvă
şi întărirea valvei. De asemenea, sunt raportate rezultatele verificărilor
experimentale ale previziunilor.

Introducere

În decursul cercetărilor, laboratoarele Philco Corporation au descoperit un nou tip

de tranzistor, tranzistorul barierei de suprafaţă. Acest dispozitiv este diferit faţă de
celelalte tranzistoare descoperite anterior prin faptul că deţine o singură formă de
germanium, în vreme ce versiunile anterioare conţineau cel puţin două forme de
germanium. Joncţiunea de aliaj a tranzistoarelor este descrisă, de exemplu, ca fiind
de tipul p-n-n sau n-p-n, în vreme ce tranzistoarele din punctele de contact au
regiuni de germanium modificat ce au fost generate de procesul de formare din
zona punctelor de contact. Noul tranzistor al barierei de suprafaţă este un tranzistor
de tip N.

167
Numele „Tranzistorul Barierei de Suprafaţă” este derivat din faptul că interfeţele
tranzistorului care realizează funcţiile de emisie şi colectare ale curentului folosit
sunt localizate la suprafaţa unui electrod uniform de cristal. Dezvoltarea unei
interfeţe active localizate la suprafaţa cristalului rezultă într-un nou mod de operare
astfel încât tensiunea transportoarelor cristalului va permite utilizarea electrozilor
de metal pe o suprafaţă relativ mare.

Faptul că electrozii sunt aplicaţi pe suprafaţa cristalului după ce cristalul a fost în

prealabil prelucrat permite un control de o acurateţe nemaiîntâlnită într-un moment
anterior asupra geometriei tranzistorului. Fabricarea precisă controlată a
germaniumului în secţiuni de câţiva microni grosime este uşor de realizat prin
intermediul tehnicilor electrochimice descrise de Tiley şi Williams.[8]

Rezultatul practic al acestui nou principiu şi a tehnicilor asociate este un tranzistor

ce deţine caracteristici excepţionale. S-au realizat operaţiuni eficiente folosindu-se
tensiuni de 3 volţi sau chiar mai reduse, la frecvenţe de peste 60 mc şi sunt
anticipate operaţiuni la frecvenţe mult mai înalte prin îmbunătăţirea metodei de
fabricare. A fost demonstrată amplificarea bandpass centrată la o frecvenţă de 30
de megacicli şi s-a reuşit amplificare lowpass de la 0 la 9 megacicli. Pe scurt,
tranzistorul barierei de suprafaţă combină voltajul redus, consumul redus de
energie, operaţiuni la frecvenţe mai înalte de un ordin de magnitudine care pot fi
obţinute cu ajutorul tranzistorilor obişnuiţi.

Principiile şi tehnicile ce au dat naştere tranzistorului barierei de suprafaţă sunt

aplicabile nu doar în acest caz particular prezentat aici ci şi în altele după cum veţi
putea afla din descrierea detaliată a tehnicilor electrochimice din acest document.

Tranzistorul Barierei De Suprafaţa

Curentul folosit de tranzistorul barierei de suprafaţă este un curent de valve ce se

deplasează de la emiţător la colector. Electronii liberi care în mod normal sunt
prezenţi sunt

13

STAN ESTE REDUS LA TĂCERE

168
Este interesant de notat faptul că aceste informaţii nu ar fi putut vedea lumina
tiparului dacă nu s-ar fi petrecut o întâmplare bizară legată de Peter Moon. Peter nu
l-a întâlnit niciodată pe Stan şi era sceptic în ceea ce priveşte legătura acestuia cu
Proiectul Montauk. Credea că povestea cu Iisus Christos era interesantă, dar avea
mai degrabă un impact dramatic şi mitologic decât unul real. Povestea lui Stan s-a
dovedit însă mai profundă decât credea el iniţial.

În toamna anului 1992, Al Bielek l-a sunat pe Peter Moon şi i-a spus că urma să
vină în Long Island. Dorea să ştie dacă exista posibilitatea să ţină vreo conferinţă.
Peter i-a răspuns că nu mai era suficient timp pentru organizarea ei, dar urma să
dea câteva telefoane. Prima pe care a sunat-o a fost Elaine Donald, mediumul care
mi-a făcut cunoştinţă cu Stan Campbell. Nu o cunoştea pe Elaine, dar avea cartea
ei de vizită şi ştia că organizează lecturi psihice. Elaine i-a răspuns lui Peter că se
vorbise prea mult despre OZN-uri la cercurile ei şi deocamdată nu putea organiza
nimic pentru Al. I-a mai pus câteva întrebări legate de cartea despre Montauk şi a
dorit să ştie dacă Al îl cunoştea pe Stan Campbell. Peter i-a răspuns că nu, iar ea i-a
spus că Stan era un prieten foarte drag al ei. L-a rugat pe Peter să o viziteze în New
York, căci dorea să-i spună anumite lucruri pe care nu i le putea transmite la
telefon.

Peter i-a făcut o vizită şi astfel au ajuns să se cunoască. Elaine l-a întrebat apoi ce
ştie despre Stan. Peter i-a relatat povestea despre Iisus, neştiind nimic despre
delapidare şi despre faptul că Stan era închis. Elaine i-a spus că toate afirmaţiile lui
Stan fuseseră făcute sub influenţa medicamentului Prozac şi că el nu dorea să aibă
nimic de-a face cu Proiectul Montauk. Mai întâi de toate, dorea ca numele lui real
să nu fie pomenit în această carte. Peter a acceptat, dar Elaine a mers mai departe,
cerându-i să nu folosească deloc informaţiile primite de la Stan, care nu erau
altceva decât halucinaţii. Era evident că încerca să-l convingă pe Peter de ceva
anume.

În continuare, Elaine i-a spus lui Peter că ar trebui să-l sune pe Stan la închisoare.
Acesta urma să-i confirme că întreaga poveste despre Montauk era inventată. Peter
i-a răspuns că nu-l cunoştea pe Stan şi nu avea de unde să ştie dacă persoana de la
celălalt capăt al firului era cu adevărat acesta sau altcineva. În plus, nu era interesat
să vorbească cu el, căci această negare nu dovedea nimic.

Elaine a insistat atunci ca Peter să o sune pe Mary Snodgrass, terapeutul care

lucrase cu Stan. După cum vă puteţi imagina, Peter şi-a dat seama că se petrece
ceva ciudat. Prea erau mari eforturile de a-l convinge că Stan nu era decât un
depresiv nefericit care luase prea mult Prozac, fiind apoi manipulat de Preston.

169
Lovitura finală a venit atunci când Peter i-a atras atenţia lui Elaine că Stan ar fi
putut fi supus unei spălări a creierului în închisoare. Elaine i-a răspuns că a vorbit
cu paznicii de acolo şi aceştia au asigurat-o că nu îi fusese spălat creierul. Aceasta
era singura ei dovadă, iar Peter nu a putut decât să se amuze. A făcut chiar o
glumă, spunându-i lui Elaine că paznicii de la închisoare au o bună reputaţie şi că
nu pot fi suspectaţi că ar minţi vreodată. Ea a fost întru totul de acord cu el şi a
continuat să converseze, fără să-şi dea seama de intenţia sarcastică a lui Peter. În
acest fel, şi-a pierdut complet credibilitatea în faţa acestuia.

După ce a vorbit la telefon cu Mary, Peter i-a explicat lui Elaine că, cu cât vorbeau
mai mult, cu atât mai convins era de contrariul celor afirmate de ea. A avertizat-o
chiar că m-ar putea convinge să dezvălui totul ca fiind real prin insistenţele ei
contrare. Lui Elaine i-a scăpat atunci o informaţie cu totul neobişnuită. I-a spus lui
Peter că Stan vorbea opt limbi şi că atunci când servieta i-a fost confiscată de CIA
în drum spre Israel, s-a dovedit un caz de identitate greşită. Peter nu ştia nimic
despre această poveste şi a rămas uimit să afle că Stan vorbea opt limbi. S-a gândit
chiar că Elaine ar fi putut fi programată să spună asemenea lucruri. Nici unul dintre
noi nu ştim la ce s-a referit, dar este cert că se petrecea ceva ciudat.

Peter s-a întors acasă şi m-a sunat în aceeaşi seară. A insistat să mă viziteze pe
mine şi pe Al Bielek chiar a doua zi, dorind să afle totul în legătură cu Stan. Era
acum convins că se petrece ceva extrem de neobişnuit. Înregistrase pe bandă
conversaţia cu Elaine, iar ceea ce aţi citit mai sus reprezintă versiunea scrisă a
benzii.

Pe măsură ce interesul lui legat de Stan şi de familia acestuia creştea, i-a scris lui
Stan în închisoare, întrebându-l dacă îşi menţine afirmaţiile anterioare şi dacă
dorea ca numele său real să apară în această carte. După aproape o lună, Peter a
primit un răspuns ciudat. Într-o scrisoare în care era evident că îşi alegea cuvintele
cu cea mai mare atenţie, Stan a respins toate informaţiile pe care mi le dăduse. Mai
mult, m-a ridiculizat în fel şi chip şi a afirmat că nu doreşte să fie asociat în nici un
fel cu această carte. În mod curios, a scris că a aflat adevărul care se ascunde în
spatele aşa-numitului Proiect Montauk şi că va veni o zi când îl va dezvălui. Dacă
aşa stau lucrurile, ar fi interesant de aflat în ce constă acest adevăr şi mai ales cine i
l-a dezvăluit!

Am dat scrisoarea lui Stan unor mediumi să o citească. Deşi toţi au fost de acord că
i s-a spălat creierul, nici unul nu a insistat asupra acestui aspect, cât asupra faptului
că Stan era profund tulburat şi că simţea o stare de vinovăţie asociată cu proiectul.

170
Peter a vorbit din nou cu Mary Snodgrass şi a aflat că Stan era un deţinut model.
Le preda celorlalţi deţinuţi şi avea un rol de lider. Ce ironie! Practic, îndeplinea
acelaşi rol de supervizare ca şi în cadrul Proiectului Montauk!

A trecut mai bine de un an şi Stan nu a fost eliberat încă din închisoare, deşi legea
ar fi permis acest lucru (pentru bună purtare). La urma urmei, nimeni nu l-a
considerat vreodată un criminal violent. Bănuiesc că nu doreşte să se pună în
pericol pe sine sau pe familia sa. Oricum, va fi interesant de aflat ce se va întâmpla
atunci când va fi în sfârşit eliberat. Încă înainte de a ieşi, a jurat că nu va mai
povesti nimănui experienţele prin care a trecut.

Nici nu a trecut mult timp de la arestarea lui Stan, că noi întâmplări ciudate au şi
avut loc.

14

TRATATE CU EXTRATEREŞTRI

În anul 1992 am făcut o descoperire foarte interesantă, care m-a ajutat să înţeleg
cum a apărut tranzistorul electronic. Va fi cu siguranţă o poveste pe care nu o veţi
găsi în manualele clasice de „istoria ştiinţei”.

Mai întâi, doresc să amintesc legendele care circulă în legătură cu tratatele pe care
le-ar fi încheiat Guvernul cu diferite grupuri de extratereştri. Aceste tratate fac
parte din categoria legendelor deoarece nu dispun de copii ale lor pe care să vi le
pot prezenta. Nici măcar nu cred că există asemenea copii. Tot ce vă pot spune este
ce am aflat în nenumărate conversaţii pe care le-am avut de-a lungul timpului.
Singurul motiv pentru care le amintesc este că aceste legende ne pot ajuta să
înţelegem ce s-a petrecut în realitate cu apariţia şi dezvoltarea tranzistorului.

Se presupune că primul tratat între Guvernul Statelor Unite ale Americii şi

extratereştri a fost semnat în anul 1913. Singurele informaţii pe care le deţin în
legătură cu acest tratat nu spun decât că el se referea la Primul Război Mondial.

171
Un al doilea tratat a fost semnat între 1945 şi 1947. Se presupune că a implicat un
anumit schimb de tehnologie. Zvonurile afirmă că extratereştrii cu care a fost
semnat acest tratat au fost cei care se autonumesc „Grupul K”.

Grupul K a devenit îngrijorat de aruncarea bombei atomice şi a cerut dezarmarea

nucleară a lumii. Ei se temeau că umanitatea s-ar putea autodistruge complet. Se
pare că a existat o înţelegere prin care guvernul se angaja să renunţe la armele
nucleare în schimbul altor tehnologii. Evident, oamenii nu au respectat înţelegerea,
iar Grupul K a sfârşit prin a ne abandona.

Un al treilea tratat a fost semnat o dată cu venirea cenuşiilor regelieni, care au

contactat Guvernul SUA. Aceşti cenuşii au spus că ne pot ajuta, dar că doresc să
fie ajutaţi, la rândul lor. Ei aveau nevoie de anumite tehnologii ale noastre. Din
câte mi s-a spus, acest tratat a fost semnat între 1951 şi 1954. La ora actuală ne
aflăm încă sub incidenţa acestui tratat, deşi cenuşiii l-au încălcat din când în când.

Consider că primul contact cu extratereştrii a fost stabilit în anul 1946, pornind de

la documentul care va fi prezentat la pagina 124, intitulat „Tranzistorul Barierei de
Suprafaţă”. De remarcat faptul că în el se foloseşte termenul de „valve de cristal”,
care mai târziu aveau să fie numite triode semiconductoare. În sfârşit, în anul 1948,
aceste dispozitive au devenit cunoscute sub numele de tranzistori. De aici începe
descoperirea mea.

15

LEGENDA DIN SPATELE TRANZISTORILOR

Istoria tranzistorului începe cu o corporaţie cunoscută sub numele de Compania

E.T. Este vorba de o companie legal constituită care s-a născut în anii ‘50.

Cunosc pe cineva care a lucrat într-un laborator al Companiei E.T. Între anii 1960-
1961. Îl voi numi Klark. Este vorba de acelaşi Klark care a fost menţionat în
Proiectul Montauk: Experimente în timp. Klark îl cunoaşte pe dr. Rinehart, cel care
a pretins în faţa mea că este John von Neumann, directorul tehnic al Proiectului
Montauk. Bănuiala mea este că una din misiunile posibile ale lui Klark a fost

172
tocmai aceea de a-l supraveghea discret pe Rinehart pentru anumite servicii
secrete.

În general, nu cred decât circa 90% din poveştile lui Klark, care devin uneori cam
prea fantastice. Probabil că mulţi spun acelaşi lucru despre mine. Aceasta este
soarta celor care lucrează sau au lucrat în proiecte secrete.

Klark mi-a spus odată o poveste interesantă legată de Compania E.T. Mi-a relatat
că a lucrat sub şefia unui anume Herman Anapoly, instructor la Institutul RCA
(numit astăzi Institutul Carierelor Tehnice – TCI). Anapoly a jurat cu mâna pe
Biblie că între anii 1952-1953, Philco a obţinut un contract guvernamental din
partea Marinei prin care i se cerea să creeze o zonă specială în spatele
Laboratoarelor Philco. Zona era de cea mai înaltă securitate. Oameni înalţi şi supli,
îmbrăcaţi în pardesiuri negre, asigurau paza. Purtau nişte pălării ciudate, cu o
pânză care le acoperea feţele, în care erau făcute două găuri prin care să poată
vedea. Anapoly a jurat în faţa lui Klark că atunci când şi-au scos măştile şi
pardesiurile, s-au dovedit a fi extratereştri cenuşii. Aceştia i-au învăţat pe cei din
echipa tehnică să producă un amplificator din cristal care a devenit cunoscut mai
târziu sub numele de Tranzistor al Barierei de Suprafaţă.

Încercând să verific povestea lui Klark, am sunat la Institutul Carierelor Tehnice şi

am aflat că a existat într-adevăr un profesor pe nume Herman Anapoly. Acesta le-a
predat studenţilor despre tranzistori şi a fost cândva angajatul Companiei E.T. Mai
târziu s-a pensionat şi a început să predea, dar a continuat să lucreze cu normă la
Compania E.T. Până acum, povestea lui Klark s-a dovedit reală, dar încă nu aveam
dovada implicării extratereştrilor. Până la proba contrarie, am lăsat-o să zacă într-
un sertar al memoriei mele. Câţiva ani mai târziu, aveau să apară probe noi.

16

TRANZISTORUL BARIEREI DE SUPRAFAŢĂ

În anul 1984, am făcut excursiile devenite între timp faimoase la Montauk Point,
având cu mine diferite echipamente şi cartografiind zona pas cu pas. Analizând
lucrurile, am constatat o ciudăţenie. Transmiţătorul era alcătuit din circa 300 de
tranzistori solizi. Acest lucru mi s-a părut surprinzător, căci tehnologia în stare
173
solidă (din care fac parte şi tranzistorii) nu are prea multe în comun cu tehnologiile
ezoterice cu care eram familiarizat (pentru cei care se pricep mai bine la tehnică,
doresc să spun că tehnologia în stare solidă nu este potrivită pentru amplificarea
liniară specifică tehnologiei potenţialului eteric. Date fiind cunoştinţele mele, nu
m-aş fi aşteptat să găsesc elemente de tehnologie solidă în calea analoagă a
transmiţătorului). Ştiam că se folosesc tuburi cu vid, mult mai comune atunci când
ai de-a face cu timpul şi spaţiul. Nici până în zilele noastre nu am reuşit să înţeleg
ce fel de aparatură aveau acolo.

Am desfăcut din şuruburi micuţele plăci cu tranzistori şi le-am luat acasă. Aici, am
examinat aparatele în laborator, cu ajutorul unei lupe puternice. Am notat numărul
de înregistrare al tranzistorilor şi l-am căutat în manualul tehnic pe care îl aveam.
În manual scria: „de tip SB”. SB era indicativul pentru „Surface Barrier” (Barieră
de Suprafaţă). Ce însemna însă această sintagmă? Mă ocup de mult timp de
electronică, dar nu am auzit niciodată această expresie. Am căutat în manual.
Referirile tehnice la Tranzistorii Barierei de Suprafaţă se întindeau pe nu mai puţin
de 50 de pagini!

Următorul pas a fost să găsesc un Tranzistor al Barierei de Suprafaţă. Mi-am sunat

toate cunoştinţele, dar nu am reuşit să găsesc nici un asemenea dispozitiv. În cele
din urmă, am aflat adevărul. În anul 1992 am primit un telefon de la un anume dr.
O. (iniţială fictivă). Era un naturist de geniu şi un mare expert în vindecarea SIDA
cu ajutorul ozonului. A venit la o şedinţă a Cercului nostru de Psihotronică din
Long Island şi ne-a vorbit de conspiraţia referitoare la SIDA şi la profesia
medicală. Subiectul este fascinant în sine, dar nu reprezintă tema acestei cărţi. Ceea
ce doresc să spun este că dr. O. m-a invitat să îl cunosc pe unul din prietenii săi, pe
nume Joe Pitone (nume fictiv). Joe este director executiv la Orion Diversified
Technologies şi un om cât se poate de plăcut. Dr. O. era de părere că o întâlnire
între mine şi Joe ar fi utilă pentru amândoi.

M-am întâlnit cu Joe la uzina lui şi am avut surpriza să văd un munte de tranzistori,
diode şi alte dispozitive electronice. Practic, am văzut milioane de Tranzistori ai
Barierei de Suprafaţă! I-am spus imediat lui Joe că eram interesat de aceste
dispozitive întrucât făceau parte dintr-o tehnologie ezoterică şi puteau constitui
dovezi în cercetările mele. Mi-a dat imediat câţiva tranzistori, pe care i-am dus
acasă şi i-am introdus în aparatul meu de testare. Într-adevăr, erau Tranzistori ai
Barierei de Suprafaţă, conform manualului.

Tocmai când îi testam, Duncan a intrat în laborator şi a privit prima pagină a

catalogului primit de la Joe. Pe el scria „E.T. Co.”. Duncan a crezut că este vorba

174
de un fel de glumă şi că „E.T.” înseamnă, de fapt, „extraterestru”. I-am explicat că
este numele unei companii reale. Subit, mi-am adus aminte de prietenul meu Klark
şi de povestea lui cu Compania E.T. L-am sunat imediat.

- Da, acesta este numele companiei pentru care am lucrat, mi-a răspuns Klark.

Era evident că Klark ştia mai multe decât spunea. Obţinerea tranzistorilor a fost
prima dovadă că povestea lui putea fi adevărată şi că lucrase într-adevăr în anii ‘60
la aceste tehnologii. El a fost cel care a analizat şi a testat în laborator tranzistorii.

Klark mi-a povestit de asemenea diferite istorii din acea vreme. Mi-a spus că
gluma la ordinea zilei era că „E.T.” vine de la „extraterestru”. I-am reamintit de
relatarea pe care mi-a făcut-o, potrivit căreia Herman Anapoly ar fi spus că
tehnologia tranzistorilor le-a fost transmisă oamenilor de către extratereştri. Klark a
jurat că acesta este adevărul.

L-am rugat pe Duncan să facă o scanare mediumică legată de tranzistori. Mi-a

răspuns că aceştia erau cheia prin care putea fi trecută bariera timpului. În plus,
conţineau o energie liberă, cunoscută uneori şi sub numele de energie tahionică.

L-am sunat, de asemenea, pe Al Bielek în Phoenix, cerându-i acelaşi lucru (să facă
o scanare mediumică în legătură cu tranzistorii). Nu i-am transmis nimic în
legătură cu lectura făcută de Duncan. Am preferat să vorbesc cât mai puţin despre
acest subiect până la primirea dispozitivelor, căci mă temeam ca cineva să nu afle
şi să cumpere în bloc toţi tranzistorii de acest tip.

Al mi-a comunicat că apariţia tranzistorilor era legată de un schimb de tehnologie

cu extratereştrii. Mi-a spus că primul dispozitiv original era făcut din plastic, avea
un diametru de circa un centimetru şi opt picioruşe care ieşeau din el. Era alcătuit
din şase asemenea SBT-uri prinse pe aceeaşi placă. Sursa sa i-a transmis
literalmente că extratereştrii au apelat la oameni tocmai pentru că aveau probleme
de siguranţă cu aceste dispozitive pe navele lor. SBT-urile generau efectul de
levitaţie a generatorului de cristal. Lucrurile începeau în sfârşit să capete sens. O
navă spaţială are nevoie de energie liberă şi trebuie să poată controla undele
gravitaţionale. Cine poate controla aceşti factori are automat acces la o
deschizătură în timp şi în spaţiu. Tocmai aici intervine rolul SBT-urilor.

Este interesant de remarcat şi faptul că am pronunţat numele lui Joe Pitone

incorect. Când am vorbit cu Klark, acesta mi-a corectat imediat pronunţarea. Acest
lucru m-a convins definitiv de faptul că Klark a lucrat la Compania E.T. şi că l-a
cunoscut pe Joe Pitone. Klark m-a rugat să nu-i menţionez acest lucru lui Joe.
175
M-am întors apoi la Joe Pitone şi i-am spus că aveam un prieten care a lucrat
pentru Compania E.T. cu câtva timp în urmă. I-am relatat povestea despre iniţialele
„E.T.”, care ar fi fost un acronim pentru „extraterestru”. L-am întrebat dacă acest
lucru este adevărat. Timp de mai bine de un minut, a făcut ochii mari şi a păstrat
tăcerea. Mi-am dat seama că am atins un punct sensibil. În cele din urmă, a
recunoscut că zvonul a circulat multă vreme, dar mi-a spus că nu ştia dacă a fost
adevărat sau nu.

După vreo două ore, m-am dus din nou la el şi i-am spus:

- Haide, Joe, spune-mi adevărul! Sunt extratereştrii implicaţi în Compania E.T.?

- Da, Preston, mi-a răspuns el.

17

ISTORIA TRANZISTORULUI ELECTRONIC

După ce Joe a recunoscut implicarea extraterestrilor în compania E.T., am făcut o

serie de cercetări. Am studiat structura corporatistă a Companiei E.T. şi am
descoperit că ea a fost înfiinţată de un grup de rebeli. Afacerea le-a mers bine şi, în
timp, s-a dezvoltat. În cele din urmă, au dat faliment. Fiind acţionar majoritar, Joe
a fost nevoit să se ocupe de companie. A reorganizat-o şi a redenumit-o, spunându-
i Orion Diversified Company.

Am căutat apoi să aflu de unde vine numele de „Orion Diversified”. Numele mi s-a
părut suspect, căci legendele care circulau spuneau că extratereştrii de la Montauk
proveneau de pe Orion. Rasa reptiliană de pe Orion este extrem de populară şi în
literatura New Age. Oricum ar sta lucrurile, nimeni nu poate nega faptul că există o
companie reală care se numeşte „Orion Diversified” şi care iniţial s-a numit „E.T.
Company”. Toate acestea sunt date publice. Joe afirmă că cea care a găsit numele
de „Orion” pentru companie a fost fiica sa. Personal, mi se pare însă o coincidenţă
mult prea mare. Totul pare o indicaţie a implicării extratereştrilor.

Acum, dacă privim la subsolul primei pagini, chiar la prima coloană referitoare la
„Tranzistorii Barierei de Suprafaţă”, constatăm că prima notă sună astfel:

176
„Cercetările care au condus la crearea Tranzistorului Barierei de Suprafaţă au fost
parţial susţinute de Biroul Naval al Departamentului Marinei, prin contractul cu
numărul… etc”. Pentru cei care nu cunosc acest lucru, legenda spune că
schimburile tehnologice cu extratereştrii se fac prin intermediul Marinei, care
aplică aceste tehnologii în cadrul Laboratorului de Cercetări Navale. Se pare că o
nouă piesă a puzzle-ului se potriveşte în schema generală. Dacă privim
manuscrisul original referitor la SBT, vedem că a fost emis la data de 14 octombrie
1953. Am consultat mai mulţi experţi în OZN-uri şi i-am întrebat ce s-a petrecut în
acea perioadă de timp. Toţi mi-au spus acelaşi lucru: în vara anului 1952, Spaţiul
aerian al Washingtonului a fost invadat de o flotă masivă de OZN-uri. Acest lucru
este documentat şi poate fi găsit chiar în presa vremii, chiar dacă a existat o
tendinţă evidentă de a-l minimaliza. Există un mare număr de fotografii şi un
cercetător serios va găsi suficiente dovezi. „Invazia” a durat o vreme, după care a
încetat. Se pare că în acea perioadă, pământul a fost contactat din nou de
extratereştri. Exact aceea a fost perioada în care s-a „inventat” Tranzistorul
Barierei de Suprafaţă.

Să ne întoarcem acum la crearea acestui tranzistor. Valvele de cristal

(amplificatoarele) au apărut în anul 1946, în Marea Britanie. În forma sa actuală,
tranzistorul a apărut în anul 1947, fiind considerat o descoperire a Laboratoarelor
Bell. Oamenii de ştiinţă care au pretins că au făcut descoperirea au fost Shockley,
Pearson şi Hayes. O persoană pe nume Osborne a condus departamentul de mar-
keting care a lansat pe piaţă tranzistorul.

Dacă ne ducem la pagina finală a informaţiilor referitoare la SBT, constatăm că

trioda semiconductoare a tranzistorului a apărut în anul 1948. Suita evenimentelor
este foarte interesantă.

În continuare, să presupunem că după lansarea bombei atomice, extratereştrii din

Grupul K s-ar fi supărat foarte tare. Ce ar fi făcut aceştia? L-ar fi ameninţat pe
Truman? Este mult mai probabil că i-ar fi spus că nu doresc ca oamenii să
construiască noi bombe atomice, propunându-le să renunţe la întregul proiect
atomic. Este de bănuit că ei i-ar fi oferit preşedintelui o nouă tehnologie care să o
înlocuiască pe cea atomică, dar care să permită Statelor Unite să îşi păstreze
superioritatea mondială. Legenda spune că s-a semnat chiar un astfel de tratat
privind schimburile tehnologice.

După transferul tehnologic, primul pas care a urmat a fost renunţarea la vechile
tuburi cu vid, extrem de greoaie. Guvernul a trimis proiectul la ATT Laboratoarele
Bell, pentru ca echipa ştiinţifică de acolo să îl examineze. Extratereştrii le-au arătat

177
lui Shockley şi echipei sale cum poate fi folosită o diodă compactă ca detector şi
cum să fie mai apoi transformată într-un amplificator de cristal. Nu uitaţi că primul
nume al tranzistorului a fost valva de cristal.

Dispun în colecţia mea de câţiva tranzistori cu indicativul „221”. Ei fac parte din
primele loturi de tranzistori. Pe placa pe care sunt lipiţi scrie „partea militară 221,
amplificator de cristal”. Nu scrie tranzistor. Piesa a fost creată în anul 1946.

De unde a apărut atunci numele de tranzistor?

Shockley şi echipa sa au creat valva de cristal (pornind de la proiectul primit de la

extratereştri) astfel încât să poată fi produsă în serie şi comercializată cu uşurinţă.
Se pare că aceasta a fost principala lor contribuţie. Osborne a gestionat întreaga
afacere şi a creat prima companie de vânzare a tranzistorilor. Aceşti parteneri au
numit compania „E.T. Company”, convinşi că legăturile cu extratereştrii aveau să
devină în câţiva ani cunoscute tuturor. Urma ca atunci numele să fie schimbat în
„Extra-Terrestrial Company”, iar ei ar fi avut monopolul asupra acestui nume. Nu
i-au putut spune de la început astfel, căci nu li s-a permis să recunoască faptul că
tehnologia provenea de la extratereştri. De aceea, au făcut o şedinţă pentru a stabili
un echivalent pentru „E.T.”. Pentru E, lucrurile erau simple: puteau pretinde că
provine de la „electronic”. T-ul a necesitat ceva mai multă imaginaţie. Valva de
cristal este pe jumătate un translator şi pe jumătate un rezistor. Numele de
„translator” nu se potrivea. De aceea, ei au combinat cele două cuvinte, din care a
rezultat termenul de „tranzistor”. Acesta începea cu „t”, deci se potrivea pentru
numele companiei lor.

Cercetând toate aceste lucruri, am aflat că singura companie care avea la data aceea
baza de producţie necesară pentru producerea în masă a tranzistorilor aparţinea
unui grup din Orange, New Jersey. Am mai aflat că prima uzină pe care a folosit-o
E.T. Company pentru producerea semiconductoarelor a fost Western Electric
Plant. Acest lucru mi s-a părut interesant, căci Western Electric a fost principalul
contractor al Marinei în Experimentul Philadelphia. Osborne a creat o întreagă
divizie de producţie a Western Electric, căreia i-a dat numele de „Electronic
Tranzistor Company”, pentru că nu doreau să fie acuzaţi de monopol (aşa cum era
considerat Western Electric).

Pe la începutul anilor 1950, E.T. Company producea tranzistori pentru întreaga

lume. Laboratoarele Bell a făcut reclamă noului produs. La fel şi Institutul
Inginerilor Radioelectronişti, devenit astăzi Institutul Inginerilor Electricieni şi

178
Electronişti. Şi lista poate continua. E.T. Company a produs tranzistorii, iar alţii i-
au vândut.

Ulterior, E.T. Company a primit informaţii referitoare la tranzistorii de contact şi la

aşa-numiţii tranzistori standard. Afacerea lor a fost dinamizată astfel pentru o
vreme, dar în cele din urmă a intrat într-o serie de încurcături absolut neobişnuite.

18

TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE

EXTRATERESTRĂ ŞI CONEXIUNEA ORION

Pe măsură ce industria tranzistorilor se dezvolta, Guvernul a continuat să fabrice

bombe atomice şi să-şi mărească arsenalul nuclear. Nu este de mirare că
extratereştrii din Grupul K s-au întors, foarte supăraţi. Ei au dorit să ştie ce se
petrece. Guvernul le-a spus că are nevoie de armele atomice pentru a păstra
controlul asupra unei lumi în dezechilibru. Altfel spus, membrii Guvernului doreau
să păstreze prăjitura, dar să o şi mănânce în acelaşi timp. Puterea atomică şi
tehnologia extraterestră le permite să deţină nu numai dominaţia militară asupra
lumii, ci şi o superioritate netă a tehnologiei electronice. Grupul K s-a supărat şi a
plecat. Din fericire pentru umanitate, nu erau nişte extratereştri ostili.

Deciziile Guvernului în aceste chestiuni sunt profund discutabile, oricât de

complicate ar fi fost opţiunile pe care trebuiau să le facă după prăbuşirea de la
Roswell, din anul 1947. În acel incident, militarii au descoperit părţi ale unor
trupuri umane într-o navă extraterestră avariată. Ce făceau acele fiinţe „avansate”
cu aceste membre şi organe umane?

Nava de la Roswell, sau cel puţin rămăşiţele ei, au fost îndelung studiate. Au
existat de fapt două nave, din care una era practic intactă. Militarii au aflat astfel
frecvenţele pe care comunicau extratereştrii şi au studiat limbajul lor. Au fost
create transmiţătoare de mare putere, care au început să emită următoarea
comunicare: „Dorim să vorbim cu voi”.

179
Apariţiile de OZN-uri au devenit din ce în ce mai numeroase în acea perioadă,
îndeosebi deasupra Washington-ului. Extratereştrii îşi manifestau astfel
disponibilitatea de a discuta cu oficialii umani. S-a stabilit o întâlnire. Truman a
dorit să ştie de ce culegeau membre umane. Bănuiesc că extratereştrii au oferit un
fel de pretext, de genul că încercau să cloneze o fiinţă umană.

S-a perfectat apoi o înţelegere care se referea la un transfer de tehnologie.

Extratereştrii aveau probleme cu o parte din echipamentul de pe navele lor şi
doreau să găsească pe cineva în galaxie dispus să îl producă pentru ei. Principala
componentă pe care o doreau produsă era Tranzistorul Barierei de Suprafaţă.
Extratereştrii primeau astfel o mână de lucru ieftină şi eficientă, iar oamenii
primeau tehnologia lor. Acesta este momentul în care au apărut în uzină cenuşiii
regelieni.

Joe Pitone mi-a povestit că producţia de SBT-uri se oprea, era pornită din nou, se
oprea iarăşi, şi aşa mai departe.

Al Bielek a lucrat la Singer HRV. El îşi aminteşte de crearea unui receptor

electronic care folosea Tranzistori ai Barierei de Suprafaţă. Pe când lucra acolo,
Singer i-a sunat pe cei de la Sprage Company pentru a le comanda mai multe SBT-
uri. Subit, acestea au dispărut de pe piaţă. Ce se întâmplase?

Investigaţiile au arătat că Sprage a avut un contract major cu Guvernul, prin care

putea vinde SBT-uri. Acesta a fost subcontractat apoi Companiei E.T. Sprage a
primit ordinul să închidă întreaga linie de fabricaţie. Singer nu numai că nu şi-a
putut primi SBT-urile, dar E.T. Company a fost chiar silită să distrugă o jumătate
de miliard de tranzistori deja produşi de ei pentru Singer, în numele contractului cu
Sprage. Cei de la E.T. Company nu au fost de acord cu această pierdere, aşa că s-
au decis să schimbe numărul de pe SBT-uri, vânzându-i sub propria lor marcă.
Guvernul le-a interzis să facă acest lucru, ameninţându-i că dacă se vor opune, vor
fi acuzaţi de trădare.

Cei de la E.T. Company au fost nemulţumiţi, iar negocierile au continuat. În cele

din urmă, s-a luat decizia ca Sprage să despăgubească E.T. Company pentru
costurile necesare producerii tranzistorilor. Urma ca aceştia să fie apoi distruşi,
conform deciziei Guvernului. Într-o atmosferă de cabală, cei de la E.T. Company
au ţinut o nouă şedinţă şi au luat decizia să păstreze totuşi tranzistorii, pentru zile
negre. Guvernul urma să fie informat că piesele fuseseră distruse.

În final, după cum se ştie, compania a dat faliment, într-o manieră surprinzătoare.
Ea a intrat sub incidenţa capitolului 41 din lege, ceea ce înseamnă că era protejată
180
de creditori pentru a-şi putea reorganiza managementul şi a deveni viabilă.
Compania a fost redenumită Orion Diversified, iar Joe a rămas director executiv.
Ulterior, compania a ieşit din faliment şi a ajuns din nou contractor al Guvernului.

Cam în acea perioadă i-am fost prezentat lui Joe. SBT-urile se aflau încă în
depozit, iar Joe mi-a permis să arunc o privire. Am luat câteva dintre ele acasă şi l-
am rugat pe Duncan să facă o scanare mediumică în legătură cu ele. El mi-a spus
că aceşti tranzistori erau esenţiali în experimentele cu timpul, întrucât aveau
anumite proprietăţi ezoterice speciale. Ar fi fost necesare circa 150.000 de bucăţi
pentru un asemenea experiment. Lectura lui Duncan indica cu claritate că aceste
piese făceau parte integrantă dintr-o maşină a timpului. Am mai aflat şi faptul că
SBT-urile aveau proprietăţi vindecătoare, mai puternice chiar decât mărgelele
încărcate cu energie tahionică, atât de populare în Japonia. Aceste proprietăţi au
fost demonstrate de Bernice Louie printr-o testare kineziologică la una din
şedinţele grupului de psihotronică care a avut loc în Long Island.

M-am întors la Joe şi i-am spus că aş dori să fac rost de un număr cât mai mare
posibil de tranzistori. Chestiunea era însă foarte delicată (din cauza presiunilor
Guvernului), iar Joe nu s-a dovedit prea cooperant. Am acceptat atunci să lucrez
pentru el la un proiect tehnic, într-un fel de înţelegere barter. Urma să fiu plătit
pentru timpul meu în tranzistori.

La scurt timp, o sumedenie de tranzistori au dispărut subit din depozitele sale. Ceea
ce s-a întâmplat în continuare reprezintă un mister încă şi mai uluitor. Dar mai bine
să las pe altcineva să îl povestească.

PARTEA

A III -A

DE PETER MOON

III

INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA

181
Întâlnirea dintre Preston şi Joe Pitone nu a fost lipsită de ironie. Preston a lucrat o
vreme pentru Pitone, dar perioada s-a dovedit dramatică şi deloc uşoară pentru el.
In final, s-ar părea că cineva a fost interesat să-i întindă un fel de capcană, pentru a-
l atrage din nou în Proiectul Montauk.

Voi povesti ceea ce s-a întâmplat la Orion Diversified, întrucât m-am trezit eu
însumi implicat în miezul evenimentelor pentru o scurtă perioadă de timp. Voi
adăuga apoi anumite aspecte legate de Proiectul Montauk şi alte experienţe care s-
au petrecut de la renunţarea la acest proiect şi până la apariţia acestei cărţi (vara
anului 1993).

PETER MOON

19

ORION RENAŞTE

Am auzit pentru prima dată de Joe Pitone la scurt timp după publicarea cărţii
Proiectul Montauk. Preston a ţinut o prelegere la cercul de psihotronică din Long
Island pe tema Tranzistorului Barierei de Suprafaţă. El a amintit atunci de Joe
Pitone şi de E.T. Company.

La puţin timp după prelegere, Preston m-a sunat şi mi-a spus că cineva este
interesat să facă un film. Prima mea reacţie a fost să-i spun că mi se pare absolut
prematur. Mă aşteptam şi eu ca povestea să fie pusă pe ecran, dar mi se părea prea
curând. În acel moment, cartea de-abia apăruse în rafturile librăriilor. L-am întrebat
cine era interesat de proiect, şi el mi-a spus că era vorba de Joe Pitone şi de un
anume dr. O. Mi s-a părut de-a dreptul amuzant, căci cei doi nu erau nici pe
departe nişte profesionişti ai filmului. Preston a adăugat că un producător
important din industria filmului citise cartea şi estimase costul unui potenţial film
la circa 50 de milioane de dolari. Mi-a explicat, de asemenea, că Joe dispune de
aceşti bani, că are numeroase companii şi învârte tot felul de afaceri. Nu era vorba
totuşi de bani cash, aşa că mai trebuiau lămurite multe lucruri înainte de a putea
strânge lichidităţile. Întreaga poveste mi s-a părut extrem de ciudată. Chiar dacă
cineva ar avea 50 de milioane de dolari, de ce i-ar risca într-un proiect atât de
aventuros cum este producerea unui film?
182
Aveam deja suspiciunile mele în legătură cu Joe, în urma relatării făcute de Preston
cu privire la tranzistori.

Teama mea era că cineva ar putea încerca să cumpere drepturile de autor ale
filmului, fără a-l difuza vreodată pe piaţă. Există o practică curentă la Hollywood,
care constă în cumpărarea filmelor care au ca subiect expansiunea conştiinţei şi
apoi ţinerea lor „sub cheie”, prin nedifuzarea lor.

Între timp, devenisem prieten cu dr. O. Acesta s-a prezentat într-o seară la o şedinţă
a grupului de psihotronică, dar nu mi-a spus numele său real sau unde locuieşte,
exceptând faptul că provine din Florida. Am aflat mai târziu că dorea să îşi
protejeze aparatele pe bază de ozon pe care le vindea. După cum spuneam mai
devreme, ozonul este considerat extrem de eficient în vindecarea unor boli precum
SIDA, aşa că dr. O. se teme tot timpul de o eventuală intruziune a FDA sau AMA.
Aceste agenţii i-au permis vânzarea dispozitivelor numai sub titlul de purificatoare
ale apei şi aerului, dar în nici un caz pentru vindecarea de boli. Dintr-un motiv sau
altul (probabil pentru că au efecte!), oamenii le folosesc totuşi în scopuri
terapeutice. Dr. O. nu doreşte să comită ilegalităţi, aşa că îşi vinde dispozitivele
sub numele de purificatoare, fiind însă în permanenţă în gardă. Prietenul său, un
medic licenţiat, are o clinică într-o ţară străină care administrează tratamente pe
bază de ozon. Omul a fost împuşcat, iar casa sa a fost arsă din temelii. Ezitările dr.
O de a-şi face cunoscută identitatea par fireşti în acest context.

Am ajuns să-l cunosc mai bine pe dr. O. după ce l-am sfătuit să publice un
manuscris pe care îl scrisese. Am aflat cu această ocazie că este un terapeut
excepţional şi că ştie o sumedenie de lucruri legate de tratamentul diferitelor boli.
Informaţiile pe care le deţinea reprezentau pentru mine adevărate miracole,
experimentându-le personal, împreună cu familia mea. Am devenit astfel prieteni
buni.

Mi s-a părut extrem de ciudat faptul că dr. O. a apărut subit la o şedinţă de

psihotronică şi i l-a prezentat pe Preston lui Joe Pitone, proprietarul tranzistorilor
cu pricina.

I-am spus dr. O. că mi se părea o coincidenţă prea mare ca să fie adevărată. Dr. O.
a râs şi mi-a răspuns că Joe este un om obişnuit, fără legături „ciudate”. A adăugat
că pe vremea când era tânăr, Joe fusese chiriaş în casa mamei sale.

Preston mi-a aranjat o întâlnire cu Joe şi cu el, pentru a discuta despre drepturile de
autor ale filmului Proiectul Montauk. Prima impresie atunci când l-am văzut pe Joe

183
a fost că acesta este el însuşi un extraterestru. A fost o impresie absolut subiectivă,
primul gând care mi-a trecut prin minte. Evident, nu i-am dat glas.

Joe are peste 70 de ani, dar arată foarte bine pentru vârsta lui. Este un veritabil
gentleman şi un povestitor plin de farmec. Când ne-a vorbit despre interesul lui
pentru film, s-a dovedit că motivele sale erau cu totul altele decât cele bănuite de
noi. Era interesat să dobândească drepturile de autor ale filmului pentru a le
introduce în balanţa contabilă a firmei lui, din motive prea complexe pentru a le
putea dezvălui acum. Ne-ar fi putut transfera banii rapid, dar nici Preston şi nici eu
nu eram atât de grăbiţi să facem afacerea. Joe ne-a explicat clar că nu este un
producător de film, dar are legături la Orion Pictures. I-am reamintit că Studioul
Orion se afla sub incidenţa capitolului 41 din legea falimentului. A recunoscut, dar
ne-a relatat o poveste interesantă. Ne-a spus că Orion Diversified s-a născut la data
de 29 aprilie 1992 prin aplicarea capitolului 41 al legii falimentului, conform
deciziei unui tribunal. Următoarea şedinţă a aceluiaşi tribunal s-a referit la
introducerea lui Orion Pictures sub incidenţa capitolului 41 din legea falimentului.
A pretins că nu exista nici o legătură între cele două companii. Sincronicitatea
legată de ele rămâne totuşi de notat. Printr-o întâmplare, îl cunoştea pe directorul
executiv de la Orion Pictures!

Joe ne-a vorbit pe larg despre posibilităţile şi opţiunile pe care le aveam şi trebuie
să recunosc că părea un foarte bun cunoscător al acestor probleme. Ne-a spus că
dacă nu se va putea implica direct în producerea filmului, ne va ajuta cel puţin să
facem cea mai bună afacere cu putinţă. Nici chiar falimentul lui Orion nu ar fi
afectat afacerea. Lucrurile puteau fi astfel aranjate încât drepturile de autor asupra
filmului să nu fie afectate de faliment. Am căzut de acord să mai discutăm şi, cu
toate că japonezii au fost şi ei interesaţi să facă un film pe această temă, nimic nu
s-a mai întâmplat cu Orion şi cu Joe Pitone. Au apărut în schimb alte evenimente,
încă şi mai curioase.

20

MONTAUK REVINE LA VIAŢĂ

Am afirmat mai devreme că un container plin cu tranzistori ai barierei de suprafaţă

a dispărut subit din depozitele lui Orion Diversified. Acest lucru s-a întâmplat chiar
184
înainte ca eu să vizitez uzina. În timpul vizitei, Preston mi-a făcut turul uzinei şi m-
a condus la un banc de lucru din colţul unei hale. Pe el se afla un afiş pe care scria:
,,Putem obţine tot timpul pe care îl dorim”.

Era evident că cineva se juca cu noi. Era posibil ca o facţiune a Guvernului Secret
să ştie că Orion dispune de aceşti tranzistori de contrabandă şi să fi scris acest afiş
ca un fel de ameninţare. Nu existau dovezi ale unei intrări prin efracţie, aşa că
spargerea fusese făcută fie de o echipă de profesionişti de înaltă calificare, fie prin
teleportare.

Între timp, Joe îi dăduse deja lui Preston o mare cantitate de tranzistori. Dorea ca
Preston să-i testeze şi să-i spună care dintre ei erau buni şi la ce puteau fi folosiţi.
Se pare că cei doi făcuseră un aranjament de tip barter, prin care Preston se obliga
să lucreze pentru Joe în schimbul unor SBT-uri, la un preţ ce urma să fie stabilit
ulterior. După testare, Preston a descoperit că tranzistorii conţineau energia
tahionică, ceea ce însemna că aveau puteri terapeutice. Orice om mai sensibil putea
simţi o vibraţie aparte pe care o transmiteau aceşti tranzistori. Preston îi testase pe
mulţi oameni, i-a analizat în laborator şi a stabilit cum fuseseră produşi (el
consideră că deţine dreptul de proprietate asupra acestor informaţii, aşa că nu-mi
cereţi formula).

După descoperirea lui Preston s-a dezlănţuit iadul. Orion l-a suspectat pe el că a
luat tranzistorii, de vreme ce erau chiar modalitatea de plată convenită pentru
munca sa.

Preston a rămas uluit de ceea ce se petrecea. Ştia că sunt prieten cu dr. O. şi m-a
rugat să vorbesc cu el şi să aflu care este poziţia lui Joe. L-am invitat pe dr. O
acasă la mine şi astfel am avut prima dintr-un lung şir de conversaţii dintre cele
mai bizare.

În timp ce stătea pe sofa, dr. O. mi-a spus că a citit ziarul Montauk Pioneer şi că a
remarcat în el o recenzie a cărţii noastre, Proiectul Montauk. Montauk Pioneer este
un săptămânal cu un tiraj extrem de limitat.

„De unde ai obţinut ziarul?”, l-am întrebat.

Mi-a răspuns că a fost la Montauk. L-am întrebat atunci ce Dumnezeu căuta acolo.
Mi-a răspuns că se duce tot timpul la Montauk. Era un drum de două ore şi
jumătate, aşa că am dorit să ştiu ce anume îl determina să-l facă atât de des. Mi-a
spus că îi plăcea să culeagă struguri din viile de acolo, întrucât erau excelenţi la
gust. Era o explicaţie pe cât de amuzantă, pe atât de neverosimilă. I-am arătat o
185
sumedenie de struguri în propria mea grădină şi i-am spus că nu trebuia să meargă
atât de departe pentru a-şi satisface această plăcere. Putea să culeagă din grădina
mea oricât de mulţi struguri dorea.

Dr. O. m-a surprins în continuare, spunându-mi că merge acolo pentru a-şi vedea
soţia. Mi s-a părut o explicaţie şi mai ciudată, căci ştiam că soţia lui locuieşte cu el
şi lucrează în apropiere. Ce putea să caute ea în Montauk? Mi-a răspuns că îi
plăcea să meargă acolo şi să închirieze o cameră la un motel, pur şi simplu pentru
că peisajul era atât de frumos. Am aflat mai târziu că exista o femeie care se
potrivea semnalmentelor soţiei dr. O. care a lucrat ca barmaniţă la baza aeriană din
Montauk, pe vremea când aceasta era activă. Avea acelaşi prenume ca şi aceasta şi
cam aceeaşi vârstă, dar nu am putut verifica dacă era într-adevăr vorba de una şi
aceeaşi persoană.

I-am povestit întregul scenariu dr. O. şi i-am spus că mi se pare neverosimil să

apară de nicăieri şi să facă cunoştinţă cu Preston, punându-l apoi în legătură cu
Orion Diversified şi cu toţi acei tranzistori secreţi. A negat cu putere că ar fi existat
ceva neobişnuit sau secret în ceea ce îl priveşte pe Joe Pitone. I-am spus atunci că
Joe avea legături cu industria ridicării gunoaielor din New York. Pentru cei care nu
ştiu, este imposibil să te ocupi cu această afacere fără aprobarea mafiei. Dacă nu
mă credeţi, încercaţi să vă deschideţi o asemenea afacere şi vedeţi ce se întâmplă.

Dr. O. a recunoscut că Joe avea anumite legături în această privinţă, dar a adăugat
că nu s-a băgat în nici o activitate ilegală. Mi-a mai spus că Joe era foarte versat în
ceea ce priveşte afacerile şi putea obţine practic orice îşi punea în gând. Pe scurt,
dr. O. nu a muşcat din momeala pe care i-am întins-o, sugerându-mi că Joe ar
putea fi implicat în conexiuni încă şi mai ciudate.

Am continuat să fiu sincer cu dr. O. I-am spus că am recurs chiar şi la un medium

pentru a afla în ce constă implicarea lui. Mediumul mi-a indicat faptul că dr. O. era
un pion folosit de altcineva. Mi-a răspuns că i se părea amuzant şi că acest lucru
putea fi adevărat, dar într-o realitate paralelă. Am mai glumit şi de atunci încoace
pe această temă, dar ciudăţeniile amintite au rămas tot neexplicate.

Dr. O credea că Preston a fost cel care a furat tranzistorii. Deşi nu avea nimeni
intenţia să facă aşa ceva, mi-a spus că Preston ar fi putut fi închis pentru fapta sa.
Mi s-a părut de-a dreptul ilar, căci de vreme ce tranzistorii erau de contrabandă,
tribunalul s-ar fi trezit într-o situaţie extrem de încurcată.

Conflictul dintre Preston şi Orion Diversified s-a derulat într-o atmosferă mult mai
complicată şi mai tensionată decât am descris eu până acum. Am auzit poveşti din
186
ambele surse care difereau considerabil unele de celelalte. Cea mai mare deosebire
între opiniile celor două părţi consta în faptul că Preston era dispus să ţină cont de
toate posibilităţile. El căuta răspunsuri. Pe de altă parte, cei de la Orion erau foarte
reţinuţi. Poziţia lor oficială era că Preston inventa ceea ce declara. Este uşor să
acuzi un om de aşa ceva, dar acest lucru atestă că cei de la Orion aveau ceva de
ascuns.

La un moment dat, i-am spus dr. O. despre o întâlnirea pe care Preston a avut-o în
acel interval de timp. Într-o noapte, el s-a întors acasă şi a văzut un om care îl
aştepta în maşina sa. Omul susţinea că lucrează pentru Guvern. I-a spus lui Preston
că Guvernul îl dorea înapoi. Îşi pierduseră majoritatea specialiştilor în domeniul
tehnologiei timpului şi, chiar dacă puteau vedea diferite perioade de timp pe
monitoarele lor, nu mai puteau stabiliza imaginile o perioadă suficient de lungă
pentru a pune la cale călătorii în timp. Preston i-a răspuns că fusese tras pe sfoară o
dată şi nu avea de gând să repete experienţa. Necunoscutul nu i-a impus nimic,
lăsându-i doar o invitaţie deschisă.

I-am mai spus dr. O. că Preston primise de la Guvern oferta de a putea cumpăra
SBT-urile la un preţ de 25 de dolari tranzistorul. Nu eram convins că dr. O. mă va
crede, dar el mi-a ripostat pe loc că Orion i-a oferit 13 dolari per tranzistor. Oricum
ar fi, mi s-a părut ciudat că Guvernul s-a oferit să răscumpere nişte materiale pe
care le putea confisca cu uşurinţă! Preston nu-şi mai aduce aminte de oferta
Guvernului, dar eu îmi amintesc perfect că mi-a povestit acest lucru.

Nu prea ştiu cum să coroborez toate aceste informaţii. M-am gândit mult la dr. O.
şi continui să mă minunez de uimitoarea lui cunoaştere medicală. Este absolut
incredibilă şi nu exagerez spunând că se află cu ani-lumină înaintea lumii medicale
moderne. Mi-a trecut prin minte gândul că, dacă cineva ar deţine frâiele Proiectului
Montauk şi ar avea acces la resurse uriaşe, şi-ar dori să dispună de cea mai bună
îngrijire medicală posibilă, care ar depăşi cu mult tehnologia medicală actuală.
Într-un asemenea context, dr. O. ar căpăta o anumită semnificaţie.

După ce i-am relatat această ipoteză, dr. O. a zâmbit, dar nu a părut să o ia în

serios. A fost chiar încântat de compliment, dar mi s-a părut mult mai interesat să
afle dacă Preston a acceptat sau nu slujba oferită de Guvern. I-am răspuns că nu şi
că acest lucru este mai mult decât improbabil şi pe viitor. Dr. O. părea să fie de
părere că dacă tehnologia timpului putea fi controlată, beneficiile pentru umanitate
ar fi putut fi uriaşe. Aşa o fi, dar mai întâi trebuie să ai încredere în cei care
controlează această tehnologie. Noi nu avem.

187
Capitolul final al acestui episod nu s-a scris încă, iar întrebările continuă să
depăşească răspunsurile pe care le avem. Neînţelegerile dintre Preston şi Orion s-
au rezolvat între timp, iar la ora actuală nu mai există nici o animozitate între cele
două părţi.

Dr. O. continuă să se joace de-a şoarecele şi pisica, dar dacă am nevoie de el,
răspunde imediat. Ultima lui afirmaţie mi s-a părut interesantă. Spunea că s-a
întâlnit cu cineva care la data de 12 august 1943 pilota un avion şi care îşi amintea
că a văzut nava USS Eldridge dispărând subit de pe ecranul radarului său. Potrivit
dr. O., acelaşi om a creat Beefalo, un experiment genetic extrem de interesant, încă
cu câteva decenii în urmă. Beefalo este un hibrid între un bizon şi o vacă. Încă şi
mai interesantă mi se pare o altă afirmaţie a dr. O, potrivit căreia urmează să se
întâlnească cu persoana care s-a ocupat de experienţele genetice în cadrul
Proiectului Montauk.

În sfârşit, dr. O. mi-a oferit o descriere ştiinţifică a modului în care poate fi inversat
procesul de îmbătrânire, păstrând corpul fizic mereu tânăr. Dar aceasta este o cu
totul altă poveste, de care abia urmează să mă ocup. Nemurirea şi călătoriile în
timp sunt fascinante, dar necesită foarte multă muncă.

21

O VIZITĂ LA VON NEUMANN

Cu greu veţi găsi vreun moment de plictiseală la Laboratorul Spaţio-Temporal al

lui Preston. De-abia s-a mai răcit povestea cu tranzistorii barierei de suprafaţă că
Preston m-a întrebat dacă nu doresc să-l cunosc pe prietenul său Klark şi pe dr.
Rinehart, cel care a afirmat odată în faţa lui Preston că era unul şi acelaşi cu John
von Neumann. Preston se temea că Rinehart ar putea muri şi dorea să consemnez
că individul a existat în realitate. Dacă aveam noroc, nu era exclus să îşi afirme din
nou identitatea în calitate de von Neumann.

După ce am condus vreme îndelungată, am ajuns într-o regiune de ţară înconjurată

de păduri. Curtea proprietăţii părea neîngrijită; ai fi zis că este acoperită cu
gunoaie. Dr. Rinehart era afară şi l-a recunoscut pe Preston, deşi îl cunoştea sub un
alt nume. A venit la noi şi s-a dovedit foarte amabil, deşi avea un comportament
188
ciudat. Aminteşte într-adevăr într-o oarecare măsură de imaginea lui von Neumann
din fotografii, dar din cauza vârstei foarte avansate, este greu de spus dacă este sau
nu aceeaşi persoană. De altfel, genetica nu reprezintă testul suprem, căci este
posibil ca spiritul lui von Neumann să fi fost plasat într-un alt corp.

Preston mă avertizase să nu spun nimic de natură metafizică, deoarece Rinehart nu

reacţionează favorabil la acest subiect. M-a prezentat ca un istoric al celui de-al
doilea război mondial interesat de navele Marinei Militare.

Preston a vorbit apoi de chestiuni mondene şi a încercat să-l ajute în problemele lui
personale şi financiare.

Rinehart seamănă mai degrabă cu un biet vagabond decât cu un savant. Nu are

curent electric în casă şi trăieşte din mila companiei General Electric, ai cărei
angajaţi apar ca prin farmec ori de câte ori are de oferit piese de echipament
electronic. Rinehart nu are telefon; de aceea, el scrie din când în când câte o
scrisoare adresată G.E. Cineva apare la scurt timp, îi vorbeşte frumos şi îi cumpără
echipamentul. Este posibil ca această formă de plată să înlocuiască o eventuală
pensie, dar nimeni nu ştie dacă aşa stau lucrurile. Deşi pare complet senil, Rinehart
este de-a dreptul genial atunci când vine vorba de electronică. Este greu de crezut
că o persoană cu o înfăţişare atât de decrepită poate fi atât de precis într-un
domeniu de complexitatea electronicii.

Am încercat să orientăm conversaţia către anul 1943 şi către Proiectul Rainbow. L-

am întrebat direct dacă şi-l aminteşte de el. Mi-a răspuns că a auzit la vremea
respectivă de el, dar nu cunoaşte prea multe amănunte. Preston întrebat despre
contractorii din acea vreme, cum era General Electric, şi de data aceasta ne-a
demonstrat că îşi aminteşte foarte multe lucruri. Trebuie să recunosc că Rinehart
avea o memorie uimitoare, de tip fotografic. I-am spus acest lucru şi mi-a răspuns
că multă lume îi spune la fel.

Când Rinehart a dispărut pentru scurt timp să discute cu nişte oameni interesaţi de
proprietatea lui, Preston mi-a atras atenţia că memoria lui este cam prea bună.
Părea mai degrabă să fi fost programat să-şi amintească anumite lucruri. De pildă,
i-am pus o întrebare despre Tesla şi mi-a răspuns pe larg, ca şi cum ar fi memorat o
pagină din biografia părintelui radioului. Apoi, ne-a surprins pe amândoi
spunându-ne că îşi aminteşte că a văzut turnul de energie liberă al lui Tesla (a cărui
construcţie nu s-a încheiat niciodată) în Shoreham, Long Island. Ni s-a părut
ciudat, căci la vremea când turnul a fost demolat, trebuie să fi avut vârsta de 13 ani.

189
I-am atras atenţia asupra acestui lucru, dar ne-a spus că nu-şi mai aminteşte vârsta
pe care o avea atunci când văzuse turnul, ci doar faptul că l-a văzut.

Practic, Rinehart nu vorbea decât de două subiecte care păreau să-l intereseze:
electronica şi familia lui. Ne-a spus că fratele său lucrase la Cartierul General şi că
avea păreri opuse cu ale lui. Din câte ne-a povestit, se părea că întreaga lui familie
era vârâtă până peste cap în industria militară şi de apărare.

Conversaţia a continuat astfel timp de câteva ore, în timp ce eu deveneam din ce în

ce mai nerăbdător să plecăm. Singurul căruia îi mărturisise că este von Neumann a
fost Preston. Nimeni altcineva nu cunoaşte această latură a sa şi era greu de crezut
că mi-o va destăinui mie.

Tocmai când îi spuneam la revedere, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a şoptit: „Data
viitoare când o să mai vii, am să-ţi povestesc despre nişte proiecte radio
ultrasecrete!”.

Una peste alta, vizita la dr. Rinehart nu a fost concludentă. Nu mi-a dovedit
convingerea lui Preston că el era von Neumann, dar trebuie să recunosc că era ceva
nedefinit şi ciudat în legătură cu personalitatea lui. Acţiona ca şi cum ar fi fost
programat, iar istoria familiei sale părea să demonstreze un program de realocare a
identităţii. Să sperăm că am să-l mai văd şi că o să-mi spună atunci secretele de
care vorbea.

22

O VIZITĂ LA KLARK

După vizita la dr. Rinehart, am condus mai mulţi km şi am ajuns la locuinţa lui
Klark. Acesta a fost menţionat în cartea Proiectul Montauk ca fiind omul care l-a
prezentat pe Preston doctorului Rinehart.

Klark locuieşte într-o zonă frumoasă, umbrită şi plină de pace, fiind situată departe
de oraş. Când am ajuns, ne-am aşezat cu toţii la o masă în curte şi am început să
discutăm despre vreme, întrebându-ne dacă se va răcori sau va rămâne la fel de
frumos. Am făcut o remarcă, regretând că nu avem la noi nişte radiosonde cu

190
ajutorul cărora să putem schimba vremea. Klark m-a privit în ochi şi mi-a spus
serios că vremea poate fi schimbată. Părea să fie foarte sigur de ceea ce afirmă. La
ora actuală mi-am schimbat mult părerea despre el faţă de momentul în care l-am
cunoscut. Avea o atitudine extrem de militarizată. Bănuiala mea era că a participat
la Proiectul Montauk pe o poziţie foarte înaltă.

Am ajuns să-l cunosc mai bine şi am aflat că are tot felul de invenţii interesante,
din care păstrează unele pentru Preston. Crede sincer că Preston va construi cândva
o maşină a timpului, căci îşi aminteşte că a fost vizitat de el (de Preston din viitor)
în trecut. De aceea, ori de câte or consideră că anumite piese pot fi folosite pentru
construirea unei maşini a timpului, Klark i le dă lui Preston sau le depozitează.

Din cauza acestor ciudăţenii, Klark ar putea fi considerat drept un om neobişnuit,

dar nu este deloc un prost.

Dimpotrivă, este un om extrem de serios şi are invenţii serioase la activ în

domeniul tehnologiei medicale, ca să nu mai vorbim de cunoştinţele lui din
domeniul electronicii, care sunt extrem de vaste. Dacă această pregătire nu vi se
pare suficientă pentru a dovedi că era un candidat ideal pentru Proiectul Montauk,
pot să adaug că familia lui are tot felul de legături la Departamentul Apărării. După
ce l-am întâlnit pe Klark, mi-a trecut prin minte că Montauk nu este numai un
scenariu real, dar este plin de personaje la fel de reale.

Preston îmi spusese despre Klark că nu se deschide uşor în faţa unor străini, dar
acesta ne-a luat pe amândoi prin surprindere spunându-mi că pe vremea când era
copil, s-a văzut pe sine ca un om bătrân. Era un paradox şi nici măcar nu încerca
să-l conteste.

Pot spune că am cunoscut astfel un alt călător în timp, în afară de Duncan şi de Al

Bielek. Am totuşi bănuiala că Klark l-ar fi putut folosi pe Duncan în experimentele
de la Montauk la deschiderea portalului, plătind un mare preţ psihic. Klark a ajuns
astfel să călătorească în timp, dar biletul de călătorie a fost plătit de Duncan. Asta
nu înseamnă că trebuie să-l privim pe Klark cu neîncredere. Nici măcar nu am vreo
dovadă că intuiţia mea este reală, dar este interesant de remarcat că Duncan nu
poate suporta prezenţa lui Klark sau a dr. Rinehart. Se pare că cei doi îi trezesc
prea multe amintiri urâte. Mai trebuie spus şi faptul că Klark are problemele lui cu
Guvernul. Agenţii nu i-au făcut viaţa prea uşoară, iar Klark crede că ei sunt
responsabili pentru cancerul din cauza căruia a murit soţia sa.

Klark s-a bucurat atunci când a apărut cartea Proiectul Montauk şi ne-a spus că ar
dori să contribuie la scrierea altor cărţi de profil. Se pare că ştie exact ce vrea,
191
inclusiv felul în care ar trebui realizat filmul după carte. Dorinţa lui este ca
profiturile obţinute din film să fie folosite pentru construirea unei maşini a
timpului. Îmi vorbea ca şi cum mi-ar fi dat un ordin, dar nu am făcut un caz din
acest lucru.

Continuă să vorbească şi astăzi frecvent cu Preston, dar până acum nu a adus

informaţii noi.

După ce m-am întâlnit cu Klark, Preston a fost vizitat de mama lui Brian. Dacă nu
vă mai aduceţi aminte, Brian a fost asistentul mediumic al lui Preston în prima
carte, atunci când a făcut prima călătorie la Montauk. Ea l-a vizitat pe Preston la el
acasă într-un moment când Klark chiar se afla acolo. Văzându-l pe Klark, mama
lui Brian a rămas şocată, căci acesta arăta exact ca fiul ei! Se pare că Brian era
chiar Klark, aflat însă într-o călătorie în timp. Situaţia era extrem de confuză şi
nimeni nu a înţeles mare lucru din ea, nici chiar Preston. Evident, eu mi-am propus
imediat să-l întâlnesc pe Brian. Preston nu s-a opus, dar până la ora publicării
acestui material nu am reuşit să aranjăm această întâlnire.

23

O VIZITĂ LA HELGA MORROW

La circa o lună după ce i-am vizitat pe dr. Rinehart şi pe Klark, am primit un

telefon de la Helga Morrow. Aceasta mi-a spus că îşi aduce aminte de
Experimentul Philadelphia şi de Proiectul Montauk, deoarece tatăl ei, dr. Frederich
A. Kueppers, a lucrat la ambele proiecte. Povestea Helgăi este foarte interesantă şi
reprezintă o dovadă în plus a faptului că Proiectul Montauk a existat într-adevăr.

În anul 1981, Helga a participat la o recepţie şi a fost prezentată unui doctor. Ea l-a
întrebat pe acesta dacă era doctor în filosofie sau în medicină, iar el i-a răspuns că
era doctor în inginerie. Helga i-a spus că şi tatăl ei avea un titlu similar şi că a
lucrat pentru Glenn L. Martin Company (la ora actuală Martin-Marietta). Când şi-a
dat seama că vorbeşte cu fiica dr. Kueppers, omul a rămas uluit. I-a mărturisit chiar
că tatăl ei a fost unul din oamenii de ştiinţă care au lucrat la Experimentul
Philadelphia şi că a inventat un ceas pentru bombele A (fiind şi unul din savanţii
care au insistat în faţa preşedintelui Truman să nu o arunce), a creat tot felul de
192
formule matematice care au permis aducerea astronauţilor înapoi de pe orbită şi a
conceput sistemul electric miniaturizat care a fost instalat pe Sputnik. Pe lângă
aceste realizări ştiinţifice, el a lucrat la Proiectul Blue Moon/Black Book (referitor
la OZN-uri), a iniţiat folosirea cablurilor de aluminiu pentru a înlocui cablurile
grele folosite în cazul avioanelor din timpul cel de-al doilea război mondial şi a
fost implicat în metodele de control al minţii, inclusiv în folosirea psihicului pentru
a comunica cu astronauţii în cazul în care sistemele clasice de comunicare ar fi dat
greş. Se spunea chiar că ar fi antrenat extratereştri pentru a se integra în societatea
umană.

Subit, totul a început să capete sens pentru Helga. Femeia s-a născut în anul 1935,
la Baltimore. În timpul sarcinii, ginecologul mamei sale, un spiritualist faimos pe
nume dr. Haase, i-a introdus acesteia în pântec un dispozitiv metalic misterios
pentru a amplifica coeficientul de inteligenţă şi capacităţile psihice ale copilului
care urma să se nască. Helga era produsul unui experiment al guvernului! Chiar şi
acum mai pot fi văzute în radiografiile cu raze X făcute la cap urmele unui
dispozitiv în formă de antenă. Nu întâmplător, femeia a căpătat o sensibilitate
extremă, fiind un medium deosebit.

Helga mi-a povestit de primele experienţe pe care şi le aminteşte în legătură cu

tatăl ei. Acesta i-a arătat chiar cum pot două obiecte să călătorească în timp şi să se
întoarcă pe aceeaşi cale. A dus-o în pivniţă, unde a aşezat nişte pilitură de fier pe o
foaie de hârtie sub care a plasat un magnet mare în formă de U. Bătând uşor cu
degetul foaia de hârtie, pilitura s-a aranjat în forma unor cercuri concentrice.
Doctorul i-a explicat că dacă cineva ar putea inversa cele două cercuri, ar putea
schimba timpul. Potrivit dr. Kueppers, navele extraterestre se mişcau parţial printr-
o inversiune a magnetismului şi i-a explicat ce înseamnă acest lucru cu ajutorul a
doi magneţi opuşi.

Interesul lui pentru problemele legate de timp este relevat de o istorie interesantă.
Odată, în ziua de 12 august, el a tras-o pe Helga deoparte şi i-a spus că aceasta este
o zi foarte specială. Afirmaţia nu a surprins-o pe Helga, întrucât era ziua de naştere
a mamei sale. Dr. Kueppers i-a spus că şi acest lucru era important, dar că se
referea la un eveniment mult mai semnificativ pentru întreaga umanitate. A
adăugat că era aniversarea unui mare experiment la care luase şi el parte.

Helga îşi mai aminteşte că, pe vremea când era copil, a fost dusă odată de tatăl ei
într-o bază subterană. A coborât cu liftul mai multe etaje, a intrat într-o zonă de
mare securitate şi a văzut fotografiile unor bărbaţi aflaţi pe lună şi ale unei nave
spaţiale similare celor de astăzi. Totul se petrecea în anii ‘50.

193
Dr. Kueppers credea că oamenii de ştiinţă ruşi şi americani au cooperat ani de zile
şi că întregul război rece nu era decât o iluzie creată pentru oamenii de rând. În anii
din urmă, doctorul a ajuns atât de revoltat, încât nu i s-a mai putut închide gura
decât cu ajutorul şocurilor electrice (şi definitiv!). Certificatul său de deces a fost
emis în anul 1962, dar Helga şi-a dat seama că omul din sicriu nu era tatăl ei. Toată
povestea reprezenta o enigmă pentru Helga şi a rămas astfel până într-o zi când a
văzut un articol semnat de tatăl ei şi datat 1970. Era scris în germană.

Helga îşi căuta tatăl sau orice informaţii legate de el, motiv pentru care a ajuns în
Long Island, în ianuarie 1993. I-am făcut cunoştinţă cu Preston şi cu Duncan, după
care am plecat împreună la masă. Ne-a însoţit, de asemenea, şi Al Bielek, care o
cunoştea de mai multă vreme pe Helga. Cina a fost interesantă, iar Preston i-a spus
Helgăi că l-a cunoscut pe tatăl ei la Brookhaven. Din păcate, nu şi-l amintea prea
bine. Când ne-am întors la Laboratorul Spaţio-Temporal, Helga a început să
plângă. Duncan i-a propus atunci să facă împreună nişte lecturi psihice în stare de
transă. Preston a ieşit afară timp de câteva minute, după care a reapărut brusc. Ne-a
anunţat că tocmai a primit un transfer de date de la o bază din Pleiade în care se
aflau tot felul de informaţii despre dr. Kueppers. Am rămas cu toţii cu gura căscată,
dar Helga ne-a confirmat că o mare parte din informaţii erau corecte. Celelalte îi
erau străine, astfel încât nu le putea confirma sau infirma. Făcând o meditaţie
asupra informaţiilor primite, Preston a avut o revelaţie din perioada Montauk. Se
pare că dr. Kueppers a lucrat într-adevăr la Montauk, iar Preston şi-a amintit chiar
o uşă care avea pe ea o tăbliţă cu iniţialele F.A.K. Spre dezamăgirea generală,
Preston ne-a spus că dr. Kueppers nu se mai află în viaţă. A fost un om de ştiinţă
pasionat şi, deşi nu îi putea suporta pe politicieni, a fost încântat să participe la tot
felul de proiecte secrete. Din păcate, dragostea lui pentru ştiinţă l-a costat în cele
din urmă libertatea şi viaţa.

Chiar a doua zi, Helga s-a dus la Montauk şi a vizitat biroul care îi aparţinuse
tatălui său. Deşi uşa fusese scoasă din ţâţâni, era sigură că acela fusese biroul
tatălui său. Restul zilei nu a fost mai puţin interesant. A filmat pe o casetă video
diferite scene din zonă şi a vizitat un bunker subteran. A găsit acolo o cuşcă, în
care se presupune că au stat băieţii din Montauk înainte să fi fost programaţi. Era o
privelişte oribilă, care l-a impresionat atât de tare pe Duncan, încât acesta s-a
prăbuşit la pământ, izbucnind în lacrimi şi cerându-şi public scuze pentru faptul că
a fost implicat în proiect.

După experienţa din Long Island, Helga s-a dus în Maryland pentru a-i face o
vizită unui vechi prieten de familie care jucase un rol hotărâtor cu câteva decenii
înainte în a-l convinge pe tatăl ei să se angajeze în proiect. Din conversaţiile pe

194
care le mai avusese cu el, Helga ştia că în casa lui ar fi putut exista documente care
ar fi dovedit că tatăl ei fusese implicat în aceste proiecte secrete. Din păcate, acesta
nu i-a dat drumul în casă.

Poate cea mai amuzantă şi mai ironică poveste pe care ne-a relatat-o Helga a fost
cea legată de dr. John von Neumann. Prin anii ‘40, acesta le vizita frecvent casa.
Helga ne-a povestit că îi plăceau teribil de mult dulciurile, unul din deserturile lui
favorite fiind îngheţata de căpşuni. Printr-o coincidenţă, aceasta era şi preferata
doctorului Rinehart!

La ora actuală, Helga lucrează la o carte. Să sperăm că, în timp, va găsi

răspunsurile pe care le caută în legătură cu moartea tatălui ei.

24

CELE TREI GEMENE DIN NORFOLK

Cam în perioada în care am întâlnit-o pe Helga, am primit o scrisoare de la o altă

doamnă care pretindea că tatăl ei a fost implicat în Experimentul Philadelphia. Ca
o dovadă, mi-a trimis în scrisoare şi un articol decupat din Norfolk Virginian-Pilot,
cu o fotografie a unui set de tripleţi născut în februarie 1945. Doamna era una
dintre cei trei gemeni născuţi atunci, numindu-se pe sine „copilul A”, iar pe ceilalţi
doi „copilul B” şi „copilul C”. Deşi mi-a transmis numele ei real, m-a rugat să nu îl
fac public în această carte.

Articolul din ziar indica faptul că tatăl gemenilor era mecanic radio la Baza de
Operare Navală din Norfolk. Acest lucru merită să fie menţionat, căci potrivit
literaturii referitoare la Experimentul Philadelphia, nava USS Eldridge a fost
teleportată în apele de coastă din Norfolk, Virginia. Copilul A considera ciudat
faptul că tatăl ei era menţionat doar ca un simplu mecanic radio, deşi îşi amintea că
pilota avioane cu reacţie şi că era salutat de personalul militar, cu toate că el însuşi
nu purta într-adevăr uniforma militară.

Conform informaţiilor de familie, tatăl a fost cel care a aşteptat apariţia navei USS
Eldridge după Experimentul Philadelphia. Se pare că atunci când vasul a apărut, el
a sărit la bordul acestuia. Se crede că ceea ce a făcut atunci a schimbat cursul

195
istoriei pentru 2.000 de ani de acum înainte. Ulterior, proiectul a fost ascuns, iar
maşina timpului a fost plasată într-un depozit de la Baza Navală din Norfolk.
Potrivit acestei istorii, omul potrivit va descoperi până la urmă maşinăria.

La fel ca şi Helga Morrow, cele trei gemene au o poveste interesantă legată de

naşterea lor. Copilul B s-a născut normal, dar nu ar fi trebuit să aibă fraţi. Se pare
că ceilalţi doi gemeni au fost creaţi dintr-un ADN de natură extraterestră. Astfel
concepute în eprubetă, ele au fost introduse ulterior în pântecul mamei copilului B
şi s-au născut ca tripleţi.

Am vorbit destul de multă vreme la telefon atât cu copilul A cât şi cu copilul C.

Copilul A pare „dus”. Are capacităţi mediumice şi vorbeşte despre nişte lucruri
greu de urmărit uneori. Oamenii i se spovedesc tot timpul, iar carisma ei a făcut-o
să devină o barmaniţă extrem de populară. Oriunde s-ar afla, are capacitatea de a
atrage oamenii. În mod ironic, ea îi trimite de fiecare dată la biserică sau într-un alt
loc spiritual. Cel mai curios lucru mi s-a părut faptul că ştia despre incidentele
legate de vizita lui Duncan pe Marte, fără ca eu să i le fi povestit.

Copilul C este mai pragmatic. Este o scriitoare şi un bun comunicator, având

aceleaşi capacităţi mediumice. Cele trei gemene sunt foarte strâns legate între ele,
trăind deseori experienţe psihice comune. Spre exemplu, oriunde s-ar afla, ele se
pot „aduna” în aceeaşi cameră (la nivel subtil) pentru a comunica între ele. Potrivit
studiilor făcute, acest gen de fenomene nu este deloc neobişnuit în cazul
gemenilor. Se pare că tripleţii adaugă o dimensiune în plus acestui fenomen, dar nu
am auzit să se fi făcut studii deosebite referitoare la tripleţi în locul gemenilor
obişnuiţi.

Cele trei gemene mai au două surori şi un frate, pe care îl vom numi generic
„Fratele”. Acesta din urmă a fost foarte impresionat de acel pasaj din cartea
Proiectul Montauk în care Preston şi-a adus aminte de dispariţiile anumitor
„perioade de timp” care s-au petrecut atunci când el construia antena Delta-T. Atât
Fratele cât si tatăl avuseseră experienţe similare. Se pare că Fratele trăia simultan
două vieţi, căci deşi se ducea la lucru cu maşina (dintr-o regiune de la periferie),
kilometrajul acesteia nu înregistra decât câţiva kilometri în plus, deşi el parcurgea
până la serviciu şi înapoi 30 de kilometri!

Fratele este un expert în maşini şi în radioelectronică. Este conştient că din viaţă îi

lipsesc anumite perioade de timp, dar nu doreşte să vorbească despre ele. Trei
membri de familie au lucrat în serviciile secrete şi şi-au pierdut viaţa; de aceea,
preferă să stea deoparte şi să fie cât mai puţin cunoscut sau implicat în proiecte

196
ciudate. Odată, am sunat-o pe C şi mi-a răspuns el. Mi-a spus că ştie cine sunt, dar
nu a dorit să-mi dea nici un fel de informaţii. Când sora lui a vorbit cu mine, el a
întrebat-o ce face. C i-a răspuns că vorbeşte cu Peter Moon. El s-a limitat să o
privească şi a întrebat-o: „De ce?”.

L-am invitat pe Fratele să vină în Long Island, dar acesta se teme să nu fie o
capcană întinsă de Guvern. Doreşte să îşi construiască mai întâi un fel de aparat de
protecţie temporală. Surorile lui ar vrea ca el să se deschidă sufleteşte, şi poate că
într-o zi o va face. Preston şi cu mine sperăm, de asemenea, să îi putem face o
vizită într-o bună zi.

Mai există o poveste interesantă legată de această familie. I-am povestit odată
Copilului A de nişte informaţii obţinute de la Al Bielek. Acesta a descoperit că
există un radar similar cu cel din Montauk la Sembach, în Germania (lângă
Nurenberg), complet operaţional. Omul care i-a povestit lui Al despre acel radar
fusese acolo timp de două săptămâni şi a remarcat că oamenii care ajungeau în acel
loc se comportau extrem de ciudat. Se pare că era vorba de un proiect de control al
minţii.

Când i-am povestit Copilului A despre acest lucru, ea mi-a spus că fiul ei făcea
armata acolo. Mi s-a părut o coincidenţă bizară, dar părea foarte sigură de ceea ce
spune. Mi-a mai povestit că fiul ei făcuse de gardă şi auzise oameni plângând şi
strigând. Teroarea era mult amplificată şi l-a cuprins atât de tare, încât şi-a părăsit
postul în toiul nopţii. În alte circumstanţe ar fi fost pasibil de Curtea Marţială, dar
se pare că problema a fost considerată atât de delicată, încât a fost lăsat în pace.

Toate acestea par „bizare” pentru un om obişnuit, dar cert este că familia în cauză
ia foarte în serios Proiectul Montauk şi călătoriile în timp. Se pare că tatăl
gemenelor a avut o mare influenţă asupra lor în această privinţă. Era un om cu
multă încredere în sine, care îi trata pe cei din serviciile secrete şi din comunitatea
militară cu o mare lipsă de respect. Era lăsat în pace, căci expertiza lui tehnică era
absolut indispensabilă. Se spune că uneori veneau acasă la el persoane îmbrăcate în
pardesiuri negre care îl ameninţau în fel şi chip, dar el le făcea semne obscene şi
râdea de ei. Poate că identitatea lui era de vină. Odată, tatăl i-a spus Copilului B că
era un extraterestru care doar arăta ca un om!

25

197
 INVESTIGAŢIA CONTINUĂ

Montauk Point este un loc cu temperaturi foarte scăzute iarna şi cei mai mulţi
dintre oameni evită să îl viziteze în această perioadă a anului. Preston şi cu mine nu
facem excepţie, dar am fost convinşi să ne ducem acolo într-un asemenea moment
pentru a-i arăta zona unui producător de la Hollywood ca bază pentru un
documentar asupra proiectului. Numele producătorului este Peter Beltz.

Am făcut această vizită în Montauk în week-end-ul de dinaintea Crăciunului, în

anul 1992. I-am arătat lui Peter clădirea transmiţătorului, care era încă sub pază, şi
deci inaccesibilă. Am remarcat totuşi în treacăt reinstalarea cablului coaxial care
făcea legătura între baza structurii şi reflectorul radarului. Preston ne-a spus că
singura explicaţie logică pentru acest lucru era împământarea reflectorului pentru
protejarea lui împotriva trăznetelor. Era greu de găsit o altă explicaţie pentru acest
fenomen decât existenţa unor lucrători în subsolul stabilimentului. Am remarcat,
de asemenea, că aproape toate clădirile de la bază fuseseră deschise şi vandalizate.
La vizita mea anterioară, făcută vara, aceste clădiri erau încă închise cu lacăte sau
securizate.

Peter a rămas uimit de atmosfera sinistră a locului. Întrucât îl cunoscuse anterior şi

pe Duncan, era convins că se afla în faţa unui subiect de senzaţie şi ne-a promis că
se va întoarce după Anul Nou cu o cameră de luat vederi. S-a întors în California şi
a rămas să stabilim prin telefon cum trebuia făcut documentarul. A devenit astfel o
necesitate pentru mine să vizitez din nou Montauk-ul şi să fac aranjamentele
necesare pentru cazarea personalului şi închirierea unui spaţiu pentru interviuri. M-
am dus singur şi am căutat puţinele locuri care mai erau deschise în timpul extrase-
zonului. Amintesc de această excursie pentru un singur motiv: pe când căutam pe
cineva care să mă ajute, am cunoscut-o pe Carol Brady. A fost foarte amabilă, aşa
că i-am spus ce anume căutam. Carol nu auzise până atunci de carte, dar avea
câteva istorii interesante de spus. Mi-a povestit că reflectorul radarului era încă în
funcţiune şi că l-a văzut luminând din când în când. A adăugat că a văzut odată o
aeronavă care a dispărut dincolo de colinele din apropierea bazei şi care nu făcea
nici un fel de zgomot. Acest lucru era ciudat şi sugera că aeronava avea o propulsie
bazată pe un câmp antigravitaţional.

Ulterior, i-am prezentat-o lui Preston. Pe când ne arăta odată poze cu fiii ei,
Preston l-a indicat pe cel mai mare şi i-a sugerat să fie foarte atentă în ceea ce îl
priveşte, căci are exact profilul căutat de cei din Montauk: părul blond şi ochii

198
albaştri. Carol i-a răspuns că ştia acest lucru şi că era foarte atentă. Răpirea copiilor
blonzi şi cu ochii albaştri se petrecea încă din 1988, iar poliţia era foarte
preocupată de acest fenomen. Am aflat ulterior din alte surse că există numeroase
crime neelucidate în Montauk, ţinute departe de ochii presei. Montauk este un oraş
turistic, iar ştirile neplăcute nu sunt de natură să atragă turiştii.

Când au sosit Peter Beltz şi echipa de filmare, am rămas cu toţii uimiţi să

constatăm că în clădirea transmiţătorului apăruse o gaură, ceea ce o făcea misterios
de accesibilă pentru prima dată. Urmele de torţe erau vizibile, exact aşa cum le
descrisese Preston în carte. Exista, de asemenea, şi un dispozitiv ciudat, despre
care se crede că a susţinut un cristal uriaş. În plus, numele companiei pentru care a
lucrat Preston putea fi cu uşurinţă văzut pe calculatorul transmiţătorului.

Poate cea mai mare descoperire a fost însă casa de lângă popota ofiţerilor.
Camerele de sus aveau un decor „militar” de o combinaţie nemaiîntâlnită. Una
dintre camere era zugrăvită în culori pastelate, alta în dungi ca de tigru, iar o a treia
într-un fel de confeti. O a patra cameră era zugrăvită în negru şi alb, după un model
nemaivăzut. Am emis iniţial ipoteza că putea fi vorba de un depozit al bazei.
Preston văzuse însă imagini similare cu camere folosite de Guvern în timpul
experimentelor din anii ‘60 cu Timothy Leary (finanţate, din câte se spune, de
CIA). De aceea, a tras concluzia că erau nişte camere pentru programarea
oamenilor, şi cred că avea întru totul dreptate. Aceasta este una din cele mai
convingătoare dovezi că la Montauk s-au petrecut lucruri neobişnuite. A înregistrat
aceste imagini, care pot fi văzute pe caseta sa video: „Turul oraşului Montauk”.

Filmarea documentarului a început, folosind drept fundal baza militară. Duncan,

Preston şi Al Bielek au fost intervievaţi individual. Preston a fost filmat având pe
fundal clădirea transmiţătorului, întrucât acolo lucrase. In timp ce vorbea, Duncan
şi cu mine ne-am ghemuit lângă un zid. Era incredibil de frig. L-am auzit pe
Preston vorbind despre antena Delta T, situată la subsol, ceea ce crea un punct zero
între ea şi transmiţător. Acesta era locul în care Duncan se aşeza în Scaunul din
Montauk. Chiar în clipa în care Preston descria acest lucru, Duncan a avut o
tresărire violentă. A intrat într-un fel de stare de şoc şi i-am pus mâna pe genunchi
până când şi-a mai revenit. Aparatul de filmat era focalizat asupra lui Preston şi
nimeni altcineva decât mine nu a sesizat incidentul.

În tot timpul realizării documentarului, echipa de filmare nu a fost întreruptă de

nimeni şi de nimic, cu excepţia a două ocazii când deasupra bazei s-au rotit mai
multe elicoptere negre de factură militară.

199
După filmarea bazei, ne-am întors cu toţii într-un apartament în care urmau să fie
înregistrate alte interviuri, în faţa unui şemineu. După ore întregi de înregistrări, am
făcut o pauză de masă. Cineva a privit pe fereastră şi a văzut o ceaţă deasă care
învăluia baza din Montauk. Avea o culoare palidă, dar distinctă, şi se limita la
arealul bazei. Echipa de filmare a încercat să o prindă pe peliculă, dar ceaţa nu
putea fi văzută prin aparatele de filmat. Cert este că oamenii au văzut-o. Până în
prezent, singura explicaţie legată de acest fenomen ne-a fost oferită de lecturile
psihice ale lui Duncan.

Încă înainte de începerea documentarului, sursa de informaţii mistice a lui Duncan

i-a spus acestuia că filmările vor trebui încheiate până la data de 18 ianuarie
(1993), altminteri ar fi devenit periculoase. Sursa a fost foarte precisă în această
direcţie. Alte lecturi ulterioare au indicat faptul că patru extratereştri din galaxia
Andromeda au pătruns în subsolul bazei şi au creat un fel de distorsiune eterică în
câmpul electromagnetic al zonei care înconjura baza. Se pare că provocaseră fără
să vrea o explozie în întregul subsol, aducând astfel pagube incalculabile oper-
aţiunilor din Montauk.

Informaţia pare neverosimilă, dar Preston a primit, la rândul lui, trei telefoane care
susţineau că în această perioadă s-a petrecut ceva straniu. Un prieten din zonă i-a
spus că a simţit un cutremur, iar altul că a auzit un zgomot. O a treia persoană i-a
confirmat că cel puţin doi poliţişti din Montauk au auzit un zgomot puternic care
venea de la baza militară şi au văzut fum şi flăcări care ieşeau din clădiri. Oricare
ar fi adevărul, cert este că după data de 18 ianuarie securitatea zonei a fost mult
întărită.

Pe data de 22 ianuarie, Preston s-a dus la bază şi a rămas surprins să vadă două
tinere în uniformă militară patrulând. Le-a salutat politicos şi le-a spus că este o zi
bună pentru plimbare. Tinerele nu s-au dovedit însă deloc prietenoase, ca să nu
spunem mai mult. În aceeaşi zi, mai târziu, un militar a arestat doi civili care se
plimbau pe teritoriul bazei. Ni s-a părut o manieră extrem de agresivă de a ţine
oamenii departe de o bază militară dezafectată. După multe insistenţe din partea
noastră, ofiţerul a acceptat să le dea drumul civililor, acuzându-i însă oficial de
încălcarea proprietăţii. În mod ciudat, acelaşi ofiţer l-a acostat pe Preston, dar nu l-
a reţinut. I-a sugerat doar că ar putea fi arestat, dar Preston nu s-a lăsat intimidat şi
i-a răspuns că acest lucru i-ar fi util (pentru publicitate). Ofiţerul a dat înapoi şi s-a
limitat să-i ceară să părăsească imediat zona.

Câteva zile mai târziu, Preston s-a întors în vecinătatea bazei militare şi a continuat
să filmeze, dar din exterior. Deşi nu se afla pe teritoriul bazei, acelaşi ofiţer (însoţit

200
de data aceasta de un altul) l-a descoperit. Preston le-a spus celor doi că nu se afla
pe un teritoriu interzis. Cel de-al doilea ofiţer i-a răspuns că s-au săturat şi că îi vor
face probleme oricărei persoane care se apropie prea mult de bază, sub pretextul că
doresc să oprească vandalismul. Acest argument nu are nici un sens, căci baza
fusese deja devastată cu câteva luni mai înainte şi nimănui nu păruse să-i pese.
Preston, Duncan şi un alt prieten au primit amenzi[9]. În timp ce ofiţerii vorbeau,
Preston a lăsat camera să meargă, astfel încât o parte din conversaţie a putut fi
înregistrată.

Când s-au întors la maşina lui Preston, cei trei au constatat că cineva înţepase roata
din dreapta. Era greu de crezut că a fost o acţiune a unor puşti, căci totul s-a
petrecut în văzul trecătorilor. Lui Preston i s-a spus că militarii folosesc uneori
acest truc pentru a împiedica pe cineva să scape fugind cu maşina. Nu am dorit să
aducem nici un fel de acuzaţie, ci am făcut doar o afirmaţie a unui fapt petrecut în
realitate.

Securitatea zonei a devenit astfel excesivă, ceea ce dădea de bănuit că informaţiile

privitoare la cei patru extratereştrii din constelaţia Andromeda care au distrus
subsolul erau corecte. Se pare că militarii din Montauk (la care se adăugau şi cei
din New York, aduşi în mare grabă) încercau să înţeleagă ce anume a mers prost.
Din fericire, documentarul nostru era gata. Scanarea mediumică a lui Duncan s-a
dovedit, în cele din urmă, extrem de valoroasă.

ESPLANADA DIN MONTAUK

Aceasta esplanadă din Montauk este alcătuită din case de bun gust, închiriate cu
ziua. Sunt clădite pe un fost cimitir al pieilor roşii şi se spune că etajul patru al
caselor este bântuit de stafii.

26

STAFIILE DIN MONTAUK

201
Dacă nu ar fi existat acest interes de a filma documentarul, este puţin probabil că aş
fi făcut vreun drum la Montauk în această perioadă. De la ultima mea vizită cu
Maria Fix am evitat locul şi nu simţeam o dorinţă prea arzătoare să revin.
Evenimentele din ianuarie 1993 au avut însă un mare impact asupra noastră, a
tuturor, aşa că ne-am întors de mai multe ori.

Carol Brady ne-a prezentat unui domn din zonă care ne-a arătat oraşul şi ne-a oferit
câteva informaţii interesante. Ne-a spus că a fost întotdeauna fascinat de Montauk,
căci dacă cineva ar fi dorit să facă ceva în clandestinitate, era locul ideal. Întreaga
zonă este înconjurată de dealuri şi de păduri. Nu existau două locuri care să semene
unul cu altul; era ca şi cum, mergând de colo-colo, ai fi intrat practic într-o ţară
străină.

Acelaşi domn ne-a spus că pescarii din Montauk vedeau deseori OZN-uri.
Deasupra mării zburau tot felul de lumini verzi şi alte ciudăţenii. Omul afirma
chiar că mulţi dintre pescari erau „extratereştri” ilegali proveniţi din Irlanda, care
nu doreau nici un fel de publicitate.

Ne-a vorbit apoi de Cartierul Bântuit. Era vorba de o proprietate uriaşă, pe care
fuseseră construite apartamente închiriate cu ziua. Cartierul este de-a dreptul luxos.
Deşi se urmăreşte păstrarea tăcerii din motive de afaceri, există zvonuri insistente
care afirmă că etajul patru al caselor din acel cartier este bântuit. De altfel, întreaga
zonă se află deasupra unui fost cimitir al pieilor roşii, aşa că nu este de mirare. Una
din cele mai convingătoare relatări îi aparţine unui căpitan de vas din localitate,
foarte respectat, care avea în proprietate un asemenea apartament în cartierul
respectiv. Odată, se afla în apartament şi a fost trântit la pământ de un câmp
energetic extrem de puternic. Speriat pentru sine şi pentru familia lui, el a părăsit
complet Montauk-ul.

În treacăt fie spus, domnul care ne-a povestit toate aceste lucruri a auzit şi el un
zgomot puternic cu câteva luni înainte. Cu o altă ocazie, Preston l-a întrebat pe
tânărul care deservea benzinăria în care îşi făcea plinul maşinii dacă auzise ceva
ciudat în legătură cu baza din Montauk. Tânărul i-a răspuns că a auzit că nişte
vrăjitoare se întâlnesc din când în când pe teritoriul bazei, într-un fel de sabat. Am
făcut o serie de investigaţii în legătură cu acest lucru. Singurul aspect pe care l-am
aflat a fost că asemenea sabaturi ale vrăjitoarelor se ţineau în întreaga zonă, până la
Long Island. Cu cât te îndreptai mai mult către est, cu atât mai serioase deveneau
aceste zvonuri. Domnul din zonă nu era expert în sabaturi ale vrăjitoarelor, dar ne-
a spus că ştia o asemenea vrăjitoare care făcea ritualuri în baza militară. Deşi nimic

202
nu este imposibil, va trebui să o cunoaştem personal ca să ne convingem de aceste
afirmaţii.

Pentru cititorii care nu sunt familiarizaţi cu vrăjitoarele, trebuie să menţionăm că

acestea îşi desfăşoară întotdeauna activităţile principale deasupra unor puncte
focale de interferenţă a liniilor geomagnetice ale pământului. Montauk a fost
considerat dintotdeauna un veritabil nucleu din care pornesc nenumărate asemenea
linii.

27

AURUL NAZIŞTILOR

Am afirmat în cartea Proiectul Montauk că este posibil ca întreaga operaţie să fi

fost finanţată cu ajutorul aurului nazist, ajuns în Montauk după ce a dispărut în
mod misterios dintr-un tren al trupelor aliate, în Strasbourg.

Am rămas surprins atunci când am primit un articol de ziar trimis de un anonim, în

care se afirma exact acest lucru: că Proiectul Montauk ar fi putut fi finanţat de
aurul naziştilor. Înainte de a dezvolta însă acest subiect, este timpul să vorbim de
un alt personaj cheie în psiho-drama din Montauk. Numele lui este Kenn Arthur.

Spuneam mai devreme că i-am cunoscut pe Preston, Duncan şi Al Bielek în

aceeaşi seară, la o şedinţă a grupului de psihotronică. Kenn se afla şi el acolo, dar
părea complet nelalocul lui. Mi-am dat imediat seama că făcuse cândva parte din
Marină, iar el mi-a confirmat acest lucru. Venise la Cercul de Psihotronică din
Long Island pentru a cumpăra de la Preston nişte dispozitive psihotronice. L-am
reîntâlnit apoi într-un alt grup, şi m-a avertizat cu toată seriozitatea să stau departe
de cercul de psihotronică, pentru că era prea periculos. Kenn îi simpatiza pe
Preston şi pe Duncan, dar se afla într-o stare de stres psihic care nu-i mai permitea
să stea în preajma lor. De altfel, a evitat cercul de psihotronică şi pe cei de acolo ca
pe ciumă.

Pe măsură ce treceau lunile, am ajuns să îl cunosc din ce în ce mai bine pe Kenn. Îl

consider un veritabil oracol în viaţă, căci îşi prezintă informaţiile ezoterice într-o
manieră extrem de criptică şi de interesantă. Este prieten personal al familiei lui

203
Edgar Cayce şi a studiat ani mulţi la A.C.I. (Asociaţia de Cercetări în vederea
Iluminării).

Kenn era extrem de cinic atunci când venea vorba de povestea lui Preston, făcând
glume de-a dreptul isterice pe seama acestuia. Pe de altă parte, tot el recunoştea că
este un pesimist înrăit, indiferent care ar fi subiectul. Pe măsură ce trecea timpul,
am făcut diferite descoperiri minore care păreau să indice că proiectul a existat
totuşi. Când i le relatam, râdea de mine. I-am povestit la un moment dat de o casetă
video în care apărea dispozitivul radioelectronic situat în subsolul bazei Montauk.
Acesta conţinea un cablu înfăşurat în jurul unui cristal de mari dimensiuni. Nu a
făcut comentarii asupra cristalului, dar mi-a spus că toată lumea ştie despre
subsolul bazei din Montauk. Mai mult, el însuşi cumpărase cândva echipament
radar din acel subsol, pe vremea când lucrase în Marină. Mai târziu mi-a mărturisit
detalii care indicau că avusese o funcţie foarte înaltă.

Toate acestea mi s-au părut foarte stranii. Era evident că avusese o anumită
legătură cu Montauk, dar nu dorea să vorbească despre ea. Timpul trecea, dar el nu
voia să recunoască altceva în legătură cu Preston decât că afirmaţiile lui erau
halucinaţii. Mi-a spus odată că întreaga poveste era infinit mai ciudată decât tot ce
şi-ar fi putut imagina Preston. A fost însă de acord că Preston era sincer în ceea ce
credea.

Preston era amuzat de această poveste şi mi-a spus că ea nu face decât să confirme
că exista o legătură între Kenn şi Montauk. Ne simţeam însă amândoi frustraţi.
Dacă povestea lui Preston nu era adevărată, ce anume era adevărat? Ar fi putut
avea politeţea să ne spună!

Şi într-o bună zi, aşa cum spuneam, am primit prin poştă un articol în care se
vorbea despre această problemă. Era intitulat „Vânătoare după aurul nazist” şi
apăruse în ziarul The East Hampton Star din data de 14 noiembrie 1985. Articolul
povesteşte cum Statul New York a angajat un vânător de comori pe nume Ovid
Arnold din Varina (la ora actuală Fuquay-Varina), în Carolina de Nord, pentru a
detecta cu ajutorul unui pendul eventualele metale preţioase localizate în Camp
Hero (baza Montauk). Se ştia că naziştii îngropaseră în anul 1945 cel puţin 12
milioane de dolari bani gheaţă, diamante şi aur.

Sub ochii atenţi ai Poliţiei, în locul în care Arnold credea că a fost îngropată
comoara a fost săpată o groapă adâncă de 2,5 metri. Oficialii din Albany au filmat
întregul eveniment.

204
Tim Tubbs, purtător de cuvânt pentru Divizia Utilizării Pământului de la Oficiul de
Stat al Serviciilor Generale, este citat de autorul articolului spunând că „secretul
era atât de mare, încât nu am spus nimănui de ce am săpat groapa”.

Tot el a afirmat că existenţa comorii avea la bază o legendă care data din anul
1945. Potrivit articolului, Tubbs ar fi spus următoarele:

„În anul 1945, convinşi că cel de-al treilea Reich era pe punctul de a se prăbuşi,
naziştii au trimis la Montauk un submarin încărcat cu valorile strânse în timpul
invaziei Franţei şi cu instrucţiuni de a le îngropa în 12 casete din metal. Marinarii
germani au urmat ordinele şi au îngropat comoara la Camp Hero, lângă o stâncă
mare ce urma să rămână ca semn de referinţă. După război, banii şi bijuteriile
urmau să fie folosite pentru mituiri, paşapoarte false şi transferul ofiţerilor de rang
înalt în Statele Unite şi în America de Sud”.

Potrivit aceluiaşi articol, submarinul a fost scufundat, dar mai mulţi marinari
germani au supravieţuit şi le-au povestit – ani mai târziu – vânătorilor de comori
istoria lor. Vânătorii de comori i-au scris Guvernatorului, cerându-i acestuia şi
obţinând permisiunea de a face săpături. Urma ca în eventualitatea găsirii comorii,
aceasta să fie împărţită între ei şi stat. Deşi au făcut săpături în noiembrie şi nu au
găsit nimic, vânătorii de comori şi-au propus să revină în timpul primăverii.

Întregul articol ar fi putut fi o dezinformare pentru a acoperi un eventual succes al

săpăturilor. Este la fel de posibil ca aparatul de măsurare să fi fost folosit direct de
agenţii statului pentru a descoperi comoara. La fel de bine, aceştia s-ar fi putut
folosi de măsurătorile iniţiale, continuând apoi munca de săpături. Cu siguranţă
existau şi alte aparate, mult mai performante din punct de vedere tehnologic decât
un pendul, pentru a stabili eventuala existenţă a unei comori. Este de asemenea de
bănuit că valoarea comorii devenise între timp mult mai mare decât în 1945.

Le-am cerut celor de la The East Hampton Star permisiunea de a tipări integral
articolul lor în această carte. Ştiau de existenţa cărţii Proiectul Montauk şi mi-au
refuzat în mod expres această permisiune.

I-am trimis articolul prin fax lui Kenn Arthur şi am rămas surprins de răspunsul pe
care l-am primit de la acesta. Mi-a spus că, în sfârşit, mă apropiam de adevăr. A
subliniat apoi din nou că lucrurile sunt mult mai bizare decât mi-aş putea imagina
eu vreodată. Mi-a spus că adjunctul comandantului german a supravieţuit şi a luat
legătura cu autorităţile militare ale Statelor Unite. Cele două părţi au încheiat o
înţelegere, dar adjunctul comandantului a fost nevoit să se întoarcă de patru ori în
Germania şi să facă tot atâtea transferuri de bani.
205
Kenn credea că nu se făcuse decât un singur transfer. Se pare că ofiţerul german şi
alţi marinari s-au stabilit în Long Island. Kenn mi-a spus că mulţi dintre ei au
devenit frizeri pe Myrtle Avenue în Ridgewood, Queens. A adăugat că îi cunoştea
bine pe aceşti oameni şi a crescut alături de familia comandantului adjunct. Nu a
dorit să îmi spună vreun nume, dar a insistat că era vorba de oameni foarte
respectabili.

Cărţile de istorie menţionează numeroase indicii referitoare la această poveste,

precum şi o alta, în care patru nazişti ar fi ajuns pe coasta Statelor Unite în anul
1942, predându-se autorităţilor după ce au luat trenul până la Manhattan. Există
diferite relatări, multe dintre ele contradictorii. Incidentele au fost acoperite de
mister, inclusiv de bănuiala unei complicităţi a lui J. Edgar Hoover* şi a altor
oficiali guvernamentali de rang înalt. Unii cred chiar că întreaga operaţiune a fost
pusă la cale de Societatea Thule din Germania, cea care a regizat ascensiunea lui
Hitler, fiind un grup ocult desprins din Ordo Templi Orientis**, grupul asociat cu
Aleister Crowley. Se pare că orice am face, acest om revine mereu în atenţia
noastră!

* Şeful F.B.I.-ului la acea vreme.

** Aceste informaţii apar în lucrarea Conspiraţia Ocultă: Societăţile Secrete,

Influenţa şi Puterea lor în Istoria Lumii, a lui Michael Howard, apărută la Editura
Destiny Books. Trebuie să remarcăm de asemenea că practicile şi principiile
acestor organizaţii nu sunt considerate similare cu cele aplicate de O.T.O.

TURNUL DIN MONTAUK

Construirea Turnului din Montauk a început prin anii ‘20, dar lucrarea a fost
terminată abia câteva decenii mai târziu.

De-a lungul anilor, a fost practic imposibil să fie descoperiţi chiriaşii acestui turn
sau destinaţia pentru care a fost construit. Se spune despre catacombele din
Montauk că ar conduce către acest turn, localizat la periferia oraşului.

206
 28

CATACOMBELE DIN MONTAUK

Un alt aspect uimitor referitor la Montauk mi-a fost revelat în urma unui telefon pe
care l-am primit de la David Adair, preşedintele asociaţiei Sirius Minds[10] din
New York City. Acesta tocmai petrecuse ajunul Anului Nou la Montauk, imediat
după ce a citit cartea noastră, Proiectul Montauk: Experimente în timp. Luând
legătura cu unul din proprietarii din zonă, acesta i-a vorbit despre existenţa unor
tunele subterane, cunoscute sub numele de catacombe. Proprietarul l-a condus în
pivniţă şi i-a arătat lui David numeroase intrări sigilate. Existau şi intrări
accesibile, dar nu le-a putut explora din cauza timpului scurt pe care îl avea la
dispoziţie.

L-am sunat imediat pe Preston şi l-am întrebat dacă ştie ceva de aceste catacombe.
Mi-a răspuns destul de nonşalant, spunându-mi că ştia de mulţi ani de zile de exis-
tenţa acestora. Se părea că nu îl interesau prea tare. Mi-a mai spus că, potrivit
legendei, erau conectate la baza din Montauk.

L-am sunat atunci pe Kenn Arthur şi l-am întrebat şi pe el de catacombe. Mi-a spus
din nou că mă apropii din ce în ce mai tare de adevăr. Conform opiniei sale,
catacombele sunt canale care conduc către Pământul Interior. Mi-a vorbit inclusiv
despre catacombele din Roma şi din alte câteva locuri. Potrivit legendei, există
foarte multe asemenea intrări. Printre acestea se numără şi labirintul din Creta,
tunelele incaşe din Anzi şi pasajele subterane folosite de vietnamezi.

A doua zi, Preston se afla acasă la mine şi m-a auzit vorbind cu cineva la telefon
despre catacombe şi despre posibila legătură a acestora cu Pământul Interior. A
devenit subit foarte interesat de această posibilitate. M-a luat apoi prin surprindere,
revelându-şi latura ocultă şi dându-mi foarte multe informaţii despre catacombe, la
care cu zece minute înainte probabil că nu avea acces. Mi-a spus că aceste
catacombe au fost construite în prima parte secolului XX, probabil în primul
deceniu. Împăratul Germaniei avea o mulţime de spioni şi simpatizanţi în Long
Island şi îi susţinuse financiar pe mulţi dintre ei. Împăratul avea propriile lui
interese. Preston a adăugat că respectivele catacombe făceau legătura între turnul
din Montauk, baza militară şi cartierul de vile de la periferie, acoperind o întreagă
porţiune de coastă, cunoscută sub numele de Ditch Plains.

207
Preston şi-a amintit cu umor de o perioadă când s-a dus la Mark Hamill (mai exact,
la o persoană despre care se crede că este una cu Mark Hamill) şi a descoperit
canalele subterane de sub proprietatea acestuia. Proprietatea alăturată îi aparţinea
lui Dick Cavett, iar Preston mi-a spus că aceleaşi canale s-au descoperit şi sub casa
acestuia. Mi-a povestit că cei doi obişnuiau uneori să se furişeze prin ele şi să-şi
facă reciproc farse, aranjând diferit mobila din sufrageria celuilalt.

Al Bielek nu s-a arătat la fel de amuzat atunci când i-am spus de catacombe. El şi-a
adus aminte de unele aspecte legate de acestea de pe vremea când se afla la
Montauk, dar nu ştia cât de departe ajungeau. Era chiar de părere că Preston îi
ascunsese această informaţie. În plus, acum îşi explica în ce fel îşi procura Preston
tot echipamentul său din subsol. Al a recunoscut o parte din echipamentul lui
Preston ca provenind din subsolurile de la Montauk, dar nu şi-a putut da niciodată
seama cum şi-l procura acesta. Catacombele erau răspunsul cel mai la îndemână.

I-am explicat că, probabil, Preston nu-şi amintea nimic. Din această perspectivă,
comportamentul său este de-a dreptul ilar. În anumite zile îşi aminteşte brusc o
cantitate uriaşă de informaţii de care cu o zi înainte nu ştia nimic. Este interesant
de remarcat că, în cazul de faţă, această aducere aminte bruscă i-a fost declanşată
de ideea potrivit căreia catacombele ar putea conduce la Pământul Interior.

Mai există un aspect legat de catacombe care pare să fie asociat cu Aleister
Crowley. Am vorbit mai devreme de împăratul german; nu există nici o îndoială că
Aleister Crowley a fost un susţinător al acestuia, cel puţin în plan verbal. El a fost
angajat în Statele Unite să scrie propagandă în favoarea cauzei germane în timpul
primului război mondial, iar o persoană din guvernul britanic a încercat chiar să-l
acuze de înaltă trădare pentru acest motiv. Crowley a scăpat de acuzaţii numai
după ce a pretins că lucrează pentru serviciile secrete britanice. Oricare ar fi
adevărul, este cert că Crowley era o persoană foarte influentă, aşa că putea foarte
bine să fi jucat de ambele părţi, numai pentru a-şi satisface interesele sale legate de
magie. Această relaţie cu împăratul german face ca vizita lui Crowley la Montauk
să pară şi mai ciudată.

În plus, Crowley avea un prieten în Long Island, pe nume Otto Khan. Acesta era el
însuşi un investitor faimos şi o persoană cu o influenţă incredibil de mare. În anul
1917, el a ales cel mai înalt teren din Long Island şi şi-a construit pe el locuinţa.
Aceasta există şi astăzi, dar nu este permis accesul vizitatorilor. Există zvonuri
persistente potrivit cărora de la această locuinţă pornesc tot felul de canale sub-
terane, iar unul dintre acestea ar conduce până în Manhattan.

208
Am relatat această legendă la o discuţie cu mai multe persoane din Montauk, iar
una dintre ele şi-a manifestat un mare interes în legătură cu Otto Khan şi
proprietatea acestuia. Persoana respectivă mi-a spus că obişnuia pe timpuri să
meargă cu bicicleta până acolo, dar accesul era complet interzis. A adăugat că
proprietatea a fost transformată într-o academie militară pentru băieţi, iar în cele
din urmă a fost închisă complet. Şi-a susţinut argumentele trimiţându-mi mai multe
articole din Newsday, cotidianul din Long Island, în care se spunea că şcoala a fost
închisă în anul 1978, fiind considerată „nesigură şi nepotrivită pentru locuire”. Se
vorbea de incendii care i-au prins pe studenţi în nişte camere mici şi înghesuite,
lipsite uneori chiar şi de ferestre. Podelele erau pline de gândaci şi de gunoaie,
toaletele nu funcţionau bine, refulând de multe ori pe afară etc.

Întregul scenariu pare identic cu programul băieţilor din Montauk, unde factorul
uman a fost complet neglijat, până la bătaia de joc, lucru inacceptabil din partea
unor autorităţi militare.

Ar putea fi o simplă coincidenţă, dar este cert că şcoala şi-a atins apogeul tocmai
când Proiectul Montauk era în plină desfăşurare. Ce am dorit să subliniem a fost
însă în primul rând conexiunea dintre Crowley şi canalele subterane. Speranţa
noastră este ca după apariţia acestei cărţi, să primim noi referinţe de la foştii cadeţi
care au învăţat la şcoala respectivă.

29

DOAMNA X

Capitolele anterioare au creat o imagine mai concretă referitoare la investigaţia

noastră cu privire la Proiectul Montauk. Informaţiile pe care vi le vom oferi în
continuare sunt mult mai abstracte şi mai speculative, dar sincronicităţile în care s-
au produs nu pot fi contestate de nimeni. Informaţiile corespund anumitor doctrine
ezoterice şi li se vor părea probabil ciudate anumitor cititori. De aceea, pentru cei
mai puţin familiarizaţi cu ocultismul, voi încerca să dau o serie de explicaţii
suplimentare.

Toate aceste lucruri au legătură cu o anumită doamnă X, pe care am cunoscut-o

întâmplător. Cu mult timp înainte de publicarea cărţii Proiectul Montauk, aceasta a
209
venit în Long Island ca să viziteze baza din Montauk. Ulterior, a mai făcut câteva
vizite împreună cu Preston, cu mine şi cu alte câteva persoane. M-a izbit de la bun
început imensa ei cunoaştere şi uşurinţa cu care înţelegea lucrurile, aşa că am
început să vorbesc cu ea. La un an după prima noastră întâlnire, am început să
vorbim în mod regulat.

Am fost extrem de surprins să aud că ştia despre situaţia din Montauk cu mult timp
înainte ca Preston să îşi publice povestea. Deţinea informaţii extrem de personale
legate de Duncan, care proveneau dintr-o sursă complet independentă. Doamna X
mi-a explicat că există şcoli ale misterelor care erau de multă vreme extrem de
interesate de persoana lui Duncan. Se pare că acesta este unul din indivizii cei mai
urmăriţi şi cei mai monitorizaţi ai planetei.

După o vreme, doamna X a început să îmi destăinuiască regulat informaţii. Ea mi-a

explicat că pe pământ există 12 şcoli principale ale misterelor, iar ea se ocupă cu
monitorizarea activităţilor tuturor. Rebelă din instinct, nu a acceptat să facă parte
din nici una din aceste şcoli. Deşi ocupă o poziţie unică, aceasta se integrează per-
fect în tradiţia ezoterică aşa cum a fost ea descrisă în romanele lui Hermann Hesse.
De altfel, întreaga ei familie se ocupă de asemenea lucruri, având nenumărate
legături. Mi-a mai explicat că ar fi recomandabil să nu îi folosesc numele real, căci
acest lucru i-ar pune în pericol sursa de informaţii. Ceea ce vă voi spune în
continuare este rezultatul unui an de convorbiri cu această persoană.

Ce este o şcoală a misterelor?

Cunoscute şi sub numele de societăţi secrete, aceste şcoli sunt grupuri organizate
care au existat pe pământ din timpuri imemoriale. Numele lor se schimbă uneori o
dată cu politica pe care o duc, dar de-a lungul istoriei au existat mai multe
asemenea ramuri ale lor. Câteva din exemplele cele mai cunoscute se referă la
Iluminaţi, Cavalerii Templieri, masoni şi rozcrucieni. Pe lângă aceste exemple
notorii, mai există însă şi altele mai puţin cunoscute, care lucrează în secret pentru
a echilibra acţiunile celorlalte. În această categorie ar putea intra Ordinul lui
Melchisedec, Magii şi Ordinul celor Şapte Raze. Nu cunosc toate structurile
organizatorice şi toate relaţiile cu celelalte grupuri. Există destui teoreticieni ai
conspiraţiilor care se ocupă cu aşa ceva. Deocamdată, ne vom ocupa de şcolile
misterelor în ansamblul lor, şi nu de o organizaţie specifică.

Fiecare din aceste societăţi secrete îşi are propria sa agendă. Ele pot fi periculoase
sau nobile, în funcţie de natura oamenilor care operează în interiorul lor. Se pare că
întreaga societate modernă este modelată de ele, prin modalităţi care uneori par

210
extrem de misterioase. Într-un alt plan, aceste şcoli pot fi considerate un fel de
păzitoare ale porţilor cunoaşterii. Doamna X nu face altceva decât să monitorizeze
informaţiile şi activităţile diferitelor societăţi secrete, urmărind să promoveze prin
anumite comunicări ale sale echilibrul universal; de aici şi implicarea ei în
Proiectul Montauk.

Încă de la început, cele 12 şcoli principale ale misterelor au fost preocupate de

păstrarea unui echilibru între bine şi rău, sau între lumină şi întuneric. Aceasta este
zona în care vom putea identifica inclusiv Anticristul. Acesta este extrem de
important, căci întregul Proiect Montauk are legătură cu el. Pe de o parte, ştim că
Duncan a fost antrenat în această tradiţie, iar pe de altă parte, Crowley însuşi a
folosit drept logo porecla „Bestia”.

Reacţia omului obişnuit la conceptul de Anticrist este asociată cu imaginea

diavolului şi cu convingerea că acesta ar trebui evitat cu orice preţ. Din păcate,
lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Deopotrivă din punct de vedere filosofic şi
empiric, dacă există un Christ, rezultă că trebuie să existe şi un Anticrist. Acest
lucru reflectă dualitatea care stă la baza universului, manifestată prin cele două
principii contrare, cunoscute ca Yin şi Yang etc. Evident, Christos este perceput ca
fiind principiul binelui. Ecuaţia devine însă complicată atunci când între cele două
extreme apare un dezechilibru. Spre exemplu, Inchiziţia a făcut unele dintre cele
mai mari atrocităţi cunoscute în istorie, folosindu-se de numele lui Iisus Christos.
Însuşi conceptul de Christos a fost astfel murdărit, devenind un simbol al forţelor
întunericului.

În această perioadă a istoriei, anumite şcoli ale misterelor au început să promoveze

în mod activ diferite culturi păgâne în numele lui Baphomet sau al lui Mefistofel,
adică în numele Anticristului. Scopul era o inversare pe cale magică a polarităţii
Bisericii Catolice. Biserica a negat bestia din om, strivind-o, în timp ce păgânii au
promovat-o. Omul este o fiinţă spirituală, dar trupul său rezonează cu lumea
animalelor. Negarea acestei relaţii creează un dezechilibru care poate conduce la
revărsarea a tot felul de rele peste umanitate.

La o scară mai largă, apariţia unui dezechilibru între Christ şi Anticrist dă naştere
unei dizarmonii în continuumul vieţii. Secretul constă întotdeauna în armonizarea
celor două polarităţi, astfel încât să nu te rătăceşti în nici una din cele două direcţii.
Dobândirea acestei armonii ar putea căpăta numele de „cale de mijloc”, Tao sau
manifestarea Sfântului Duh. Depinde de sistemul credinţei căreia îi aparţii.

211
În mod evident, Crowley s-a identificat cu Bestia pentru a inversa energiile
malefice direcţionate asupra lui în numele lui „Christos”. Totul se reduce la o
formulă magică, neavând nimic de-a face cu binele şi cu răul. Pentru a înţelege mai
bine această formulă, ar trebui să citiţi cărţile de magie ale lui Crowley. Trebuie să
subliniem că Aleister Crowley a fost o fiinţă umană, care a făcut deopotrivă şi bine
şi rău, şi greşeli şi lucruri corecte. Mai important însă decât acest lucru, şi dincolo
de bine şi de rău, el a fost un Magician. În acest rol, el era preocupat în ultimă
instanţă de echilibrarea binelui şi răului şi eliberarea universului de dezlănţuirea
elementelor din cauza dezechilibrului creat între aceste două principii.

Pentru Crowley, ridicarea Anticristului nu însemna o dezlănţuire a răului, ci o

echilibrare a energiilor dezlănţuite. Spre exemplu, dacă cineva se îmbolnăveşte din
cauză că şi-a reprimat energia sexuală, a sărutat crucifixul în fiecare seară şi îşi
asociază subconştient boala/represiunea cu Christos, cea mai bună cale de
vindecare pentru el este un dans cu diavolul. Vindecarea ţine mai degrabă de
semantică şi de diferite asocieri subconştiente decât de bine şi de rău. Nu uitaţi că
însuşi Iisus a acţionat în mod revoltător atunci când i-a izgonit din templu pe
cămătari, dar aceea era acţiunea corectă la momentul respectiv.

O doctrină ezoterică încă şi mai uimitoare este aceea care susţine că echilibrul
dintre Christ şi Anticrist este direct legat de blocarea noastră în capcana timpului.
Aceste energii trec zilnic prin fiinţa noastră. Uneori, simţim nevoia să ajutăm pe
cineva, plini de compasiune. Alteori, simţim nevoia de a-i da cuiva în cap. Cheia
constă în a şti ce ai de făcut şi când trebuie să faci acest lucru. Compasiunea faţă de
un terorist poate avea consecinţe tragice pentru multă lume. Armonia nu poate fi
deci atinsă decât atunci când cele două energii curg într-un mod echilibrat. Abia
atunci omul se ridică deasupra dualităţii, atingând Conştiinţa Christică aflată în
afara timpului şi spaţiului aşa cum le cunoaştem noi. Un exemplu ilustrativ este cel
al lui Buddha sub arborele Bodhi. El a renunţat atunci definitiv la dorinţa de a face
bine, dar şi la dorinţa de a face rău şi a atins iluminarea (echilibrul).

Crowley a definit yoga prin conceptul de „fuziune”, iar păcatul prin „restricţie”. În
sine, aceste definiţii pot fi extrem de utile ca bază pentru practica zilnică. Într-o
ceremonie magică, Crowley sau altcineva ar putea chema Anticristul, cu scopul de
a ridica restricţia care ne-a ţintuit deja pe toţi pe marea cruce a timpului şi a
spaţiului (de altfel, trebuie spus că unul din cele mai vechi simboluri ale umanităţii
este crucea, privită ca intersecţie a timpului şi a spaţiului).

De-a lungul secolelor au fost ţinute numeroase ceremonii, mise şi alte ritualuri
practice, în scopul de a transcende lumea tridimensională. Unele par de-a dreptul

212
comice, în timp ce altele sunt extrem de complexe şi au la bază secrete dintre cele
mai ferm păzite ale universului. Succesul acestor operaţii depinde de cel care le
aplică şi de motivele sale. Teoria oricărei asemenea ceremonii trebuie să pornească
însă de la premisa că la baza universului stă polaritatea sau lumea cu două
dimensiuni. Pentru a ieşi dintr-o lume cu două dimensiuni (de tip yin-yang, Christ-
Anticrist etc), este necesară o rotire cu 900 pentru a te ridica în lumea
tridimensională. În mod similar, este necesară o altă rotire cu 900 pentru a pătrunde
în lumea cu patru dimensiuni. Acest lucru nu este deloc uşor de vizualizat, dar cine
poate face aşa ceva îşi poate proiecta direct conştiinţa în cea de-a patra dimensiune.

Odată intrat în cea de-a patra dimensiune, omul devine pe deplin conştient de
relativitatea timpului. Acesta este singurul univers (inclusiv lumile cu mai mult de
patru dimensiuni) din care poate fi manipulat timpul. Tot aici încep vindecarea
infinită şi iluminarea. Pentru cel care a intrat în dimensiunile superioare, adevărul
relativ al Experimentului Philadelphia şi al Proiectului Montauk nu vor mai conta,
întrucât acestea vor putea fi rearanjate la voinţă. Scopul acestei cărţi şi al
răspândirii legendei cu privire la Montauk constă în a ajuta cititorul să îşi ridice
conştiinţa pe planurile superioare.

Duncan a fost antrenat să fie unul din factorii participanţi la un experiment măreţ.
Acesta a eşuat însă. La Montauk, factorul numit Anticrist a preluat puterea, fiind
pe cale să distrugă totul. Dacă este să credem informaţiile primite de la Stan
Campbell, Christos însuşi a jucat rolul magicianului, reechilibrând astfel energiile
implicate. Orice ar face magicienii, aceste forţe ale binelui şi răului vor continua să
crească şi să scadă, în mod natural. Ce pot face totuşi magicienii este să fie un fel
de catalizatori pentru aceste forţe. În capitolul următor vom analiza o tentativă
foarte ambiţioasă de control al forţelor naturii şi de schimbare implicită a
universului şi a relaţiilor interdimensionale din sânul acestuia.

30

OPERAŢIUNEA BABALON

În anul 1946 s-a petrecut unul dintre cele mai semnificative şi mai faimoase
evenimente magice ale secolului. El este cunoscut sub numele de Operaţiunea
Babalon. Participanţii au fost câţiva eroi pe care, personal, îi consider printre cele
213
mai interesante personaje ale istoriei recente a umanităţii: Jack Parsons, Cameron
şi L. Ron Hubbard.

Când m-am implicat pentru prima oară în investigaţia referitoare la Proiectul

Montauk, nu aveam nici o idee că evenimentele mă vor conduce treptat către
Marjorie Cameron. Am fost totdeauna interesat să aflu ce s-a petrecut între Parsons
şi Hubbard, dar nu ştiam nimic despre Cameron şi nu aş fi ajuns niciodată să o caut
dacă nu aş fi fost atât de fascinat de sincronicitatea dintre familiile Cameron şi
Crowley. Faptul că numele real al lui Cameron este Wilson este cât se poate de
uimitor, dar chiar şi aşa, îmi venea greu să cred că ar fi putut avea ceva de-a face
cu legenda Proiectului Montauk. Părea prea tras de păr sau prea frumos ca să fie
adevărat. Cea care mi-a deschis ochii şi m-a ajutat să-mi dau seama că
sincronicitatea care m-a orientat spre Cameron (mai ales în circumstanţele
misterioase în care s-a petrecut) nu era deloc întâmplătoare, a fost doamna X. Aşa
se face că am cunoscut doi dintre eroii principali ai Operaţiunii Babalon. Din
păcate, Jack Parsons a murit înainte de a mă naşte eu. Dincolo de orice îndoială, el
a fost cel mai enigmatic dintre toţi trei. Figură importantă şi enigmatică ori de câte
ori vine vorba de călătoriile interdimensionale, Parsons este citat în numeroase
note de subsol ale celor mai diferiţi autori. Viaţa lui a fost un labirint de mistere,
iar scrierile sale sunt greu de găsit. Vom examina mai întâi anumite aspecte majore
din viaţa lui, după care ne vom ocupa de implicarea lui în Operaţiunea Babalon,
pentru a reveni în cele din urmă la Montauk.

Parsons s-a născut într-o familie bogată din Pasadena, în anul 1914. A intrat la
Universitatea din California de Sud, dar se pare că era prea genial pentru a rămâne
acolo. A avut o reputaţie ieşită din comun ca expert în explozivi şi, aşa cum am
afirmat la începutul acestei lucrări, a fost principalul savant care a condus grupul
de cercetare în domeniul rachetelor de la Cal Tech, fondând Laboratorul pentru
Cercetarea Propulsiei prin Reacţie.

Dacă este nevoie de un savant specializat în rachete pentru a înţelege magia, cu

siguranţă că Jack Parsons a fost modelul ideal. El a fost prezentat organizaţiei
O.T.O. de către un prieten (om de ştiinţă ca şi el) şi a rămas impresionat îndeosebi
de faptul că Aleister Crowley a prevăzut opera lui Einstein şi apariţia teoriei sale
cuantice în lucrarea Liber Legis.

Jack a aderat la O.T.O. În anul 1941 şi a ajuns chiar să servească drept Maestru al
Lojei Agape (aparţinând ordinului). După terminarea războiului s-a asociat cu L.
Ron Hubbard. Împreună cei doi au participat la „Operaţiunea Babalon”, alături de
Marjorie Cameron, cea de-a doua soţie a lui Jack. Operaţiunea Babalon a fost un

214
ritual magic care a durat câteva zile la rând, fiind probabil cel mai faimos
experiment magic al secolului XX. O întreagă carte ar putea fi (şi ar trebui) scrisă
despre acest subiect. În capitolul de faţă ne vom limita însă la un scurt rezumat al
experimentului.

Parsons era considerat de unii a fi moştenitorul spiritual al lui Aleister Crowley,

dar opera sa magică l-a condus pe alte căi, care l-au determinat să pună capăt
relaţiei sale cu Crowley şi cu Hubbard. El şi-a propus să creeze un Copil al Lunii,
care ar fi trebuit să devină Anticristul, aşa cum am explicat în capitolul anterior.
Parsons considera experimentul ca fiind o inversare a puterii patriarhale,
dezechilibrate şi stagnante, din Era Peştilor. Parsons era un mare admirator al
sexului feminin, iar prin opera sa şi-a propus să reactiveze energia Zeiţei, care
fusese reprimată de milenii.

Ce este, de fapt, un Copil al Lunii? În această privinţă există păreri împărţite.

Cameron mi-a explicat că nu-i place expresia. Mi-a spus că de fiecare dată când
cineva face sex, creează o anumită formă-gând. Uneori, aceasta este numită Copil
al Lunii. Forma-gând poate prinde viaţă şi poate îndeplini voinţa magicienilor
implicaţi (a partenerilor de sex).

Unii consideră Copilul Lunii ca fiind Anticristul, dar există o polaritate interesantă
inerentă expresiei. Luna este un corp ceresc reflector care acţionează ca o umbră.
Soarele, asociat în mod tradiţional cu Lucifer, este considerat de polaritate inversă.
Această viziune îi conferă lunii o calitate salvatoare. Pe de altă parte, luna poate fi
asociată cu întunericul şi cu vrăjitoria. Totul ţine de semantică şi de amprenta pe
care o impune magicianul (de forţele pe care le invocă el).

Operaţiunea Babalon a început în anul 1946 printr-o ceremonie rituală. Parsons şi

Cameron şi-au consacrat energia amoroasă, în timp ce Hubbard asista la operaţie şi
îşi folosea capacităţile sale de clarviziune astrală. Era o operaţiune exhaustivă,
menită să deschidă poarta interdimensională pentru manifestarea zeiţei Babalon
(care guvernează înţelegerea), Mama Universului. Urma ca zeiţa să apară într-o
formă umană şi mulţi cunoscuţi consideră până în ziua de astăzi că Marjorie
Cameron reprezintă încarnarea lui Babalon. Cunoscând-o, sunt şi eu de părere că
Marjorie are un caracter puternic, magnetic şi impresionant, aşa că nu aş nega
faptul că ea este una cu Babalon, dar nu este dorinţa mea să emit aici judecăţi de
valoare. În schimb, nu cred că s-a intenţionat vreodată ca ea să devină un Copil al
Lunii. Mai mult, ea simte că foarte mulţi dintre copiii născuţi în anii ‘60 sunt
„copiii ei”, din punct de vedere magic, desigur. Copilul Lumi a fost considerat de
unii ca fiind moştenitorul spiritual al lui Crowley. Întrucât Cameron şi Parsons nu

215
aveau copii, Copilul Lunii urma să se nască într-o dimensiune diferită (care se
putea infiltra însă în lumea noastră practic în orice formă).

Spre marea surpriză a lui Parsons, Crowley nu a reacţionat pozitiv la acest

experiment. A trimis chiar pe cineva să convingă O.T.O. să-l dea afară pe Jack.
Din câte mi-a spus Hymenaeus Beta (liderul O.T.O.), Parsons făcea experimente
cu forţe pe care nu le putea controla şi care ar fi putut aduce mari necazuri
umanităţii.

Ce a făcut în aceste condiţii Jack Parsons?

Potrivit mai multor relatări, Parsons (împreună cu Hubbard şi cu Cameron) au

reuşit să creeze o deschidere în continuumul spaţio-temporal (asemănător celui din
Experimentul Philadelphia), o poartă către „Lumea de dincolo” sau către o altă
dimensiune. După acest experiment fenomenele de tip OZN au căpătat o mare
amploare. Faimosul accident de la Roswell s-a petrecut în 1947, chiar înaintea
morţii lui Crowley. Indiferent ce s-a petrecut în cadrul Operaţiunii Babalon, există
o largă recunoaştere, deopotrivă în cercurile ştiinţifice şi magice, că a fost ceva
profund, cu efecte interdimensionale remarcabile. La invazia de OZN-uri care a
urmat, am putea adăuga şi alte două evenimente importante ce au avut loc în
aceeaşi perioadă: decretarea Legea Securităţii Naţionale şi înfiinţarea CIA.

Este, de asemenea, demn de remarcat că, potrivit lui Cameron, Parsons şi Hubbard,
nu au mai rămas niciodată aceiaşi după experiment. Amândoi au avut multe lupte
de dat, iar Parsons a fost asasinat şase ani mai târziu. În mod ironic, clădirea
Capitoliului din Washington a fost intens survolată de OZN-uri imediat după
moartea lui Parsons.

Deocamdată nu putem decât să facem doar anumite speculaţii în legătură cu

Operaţiunea Babalon. Este cert că a fost un act magic care şi-a propus să atingă
însuşi nivelul creaţiei (adică pe Dumnezeu însuşi). Dacă s-ar fi reuşit accesarea
acestei zone creatoare, istoria ar fi putut fi rescrisă prin însăşi puterea lui
Dumnezeu sau a unor îngeri ai acestuia. Cei mai mulţi dintre oameni nu ar fi simţit
nici o diferenţă. Informaţiile conduc însă la ideea că în timpul operaţiei s-au comis
anumite greşeli. Putem face speculaţii în această direcţie.

Dacă Jack Parsons a eşuat în demersul său, acest lucru s-ar putea datora unei
infiltrări dintr-o altă dimensiune (răpirea şi violarea femeilor de către extratereştri
reprezintă un exemplu apropiat). Parsons s-a pus la unison cu o forţă extraterestră
care ne-a influenţat pe toţi în bine. Poate că de aceea era Crowley atât de preocupat
încât a aranjat ca Jack să fie dat afară din O.T.O. Oricum ar fi, Parsons a fost un
216
pionier într-un domeniu care abia astăzi începe să câştige popularitate. A fost un
radical şi un răzvrătit, dar tocmai aceştia sunt cei care aduc după aceea marile
schimbări şi implicit progresul umanităţii. Să sperăm că vom şti să învăţăm din
greşelile sale.

Operaţiunea Babalon nu numai că a deschis poarta interdimensionalităţii, dar a

urmărit şi crearea unui moştenitor spiritual al lui Crowley. Deşi Cameron ar putea
fi acesta, mai există şi alte posibilităţi. Ne vom referi la acest subiect ceva mai
târziu.

Următoarea întrebare la care merită să găsim un răspuns este aceasta: în ce fel se

leagă toate aceste informaţii de Proiectul Montauk?

ANTENA DELTA T

Aceasta este antena Delta T situată deasupra Laboratorului Spaţio-Temporal din

Long Island. Prin definiţie, o asemenea antenă facilitează trecerea dintr-o zonă
temporală în alta. Două bobine sunt plasate vertical în jurul marginilor piramidei,
la 900 una faţă de cealaltă. O a treia bobină înconjoară baza antenei. Trecerea
dintr-o zonă temporală în alta a fost realizată prin transmiterea unor impulsuri
electrice prin această antenă, aşa cum s-a discutat în Proiectul Montauk:
Experimente în timp.Chiar şi atunci când antena nu este racordată la o sursă de
electricitate, ea are efecte interdimensionale subtile asupra naturii timpului.

31

CRONICA LUI ALEISTER CROWLEY

Aşa cum am mai spus, până în prezent nu am reuşit să stabilesc o legătură evidentă
între Montauk, Cameron şi Operaţiunea Babalon. La sugestia doamnei X, am făcut
o retrospectivă a tuturor experienţelor pe care le-am avut în legătură cu această
problemă. Vă voi relata în continuare diferitele elemente legate de Aleister
Crowley în toată această poveste.

Primele mele informaţii legate de vrăjitoare au apărut pe vremea când eram elev de
liceu. Citeam o carte care respingea tot ce era legat de vrăjitoare şi de supranatural.

217
Prejudecăţile autorului erau atât de evidente, încât am început să mă gândesc serios
la acest subiect. Aproape toate cărţile care existau în biblioteca liceului tratau
subiectul cu ironie şi dispreţ. Nimeni nu părea să-l ia în serios. Era ca o adevărată
conspiraţie ca şi când cineva are ceva de ascuns. Astfel a început interesul meu
pentru paranormal. În cele din urmă, am găsit o carte scrisă de Sybil Leek, destul
de instructivă. Autoarea vorbea despre Vechea Religie şi afirma că vrăjitoarele nu
erau altceva decât urmaşele vechilor preotese druide (la fel, vrăjitorii sunt urmaşii
vechilor preoţi druizi). Ea menţiona în carte numele unui om, Aleister Crowley, o
rudă de-a ei care obişnuia să-i citească poezii în munţi. Sybil insista foarte mult că
acesta nu avea nimic de-a face cu imaginea negativă pe care toată lumea i-o
atribuia. Atunci am auzit prima oară de Aleister Crowley.

Următoarea mea experienţă a fost legată de Monique Wilson. În timpul

investigaţiei mele referitoare la legătura dintre familiile Cameron şi Wilson, am
descoperit că aceasta provenea din Scoţia şi era considerată „Regina vrăjitoarelor”.
A creat multe controverse în lumea vrăjitoarelor prin anii ‘70, când şi-a vândut
ustensilele vrăjitoreşti muzeului Ripley’s Believe It or Not. Unii au fost de părere
că acţiunea ei a fost prea comercială şi că denigra vrăjitoria privită ca artă; dacă nu
ar fi existat însă gestul ei, nu aş fi avansat niciodată în ancheta mea referitoare la
Crowley.

În anul 1974 mă aflam pe o navă a Organizaţiei Marine (ramura de elită a

scientologiei), numită Excalibur. Eram ancoraţi în portul din San Francisco şi o
parte din cei prezenţi au decis să coboare de pe vas şi să se plimbe prin oraş după
orele 11.00 noaptea. Nu prea puteai face mare lucru la acea oră târzie, aşa că ne-am
decis să mergem la muzeul Ripley. Acesta tocmai închisese, dar ni s-a spus că
muzeul vrăjitoarelor din imediata apropiere (de atunci, s-a mutat sau a fost închis)
mai era încă deschis. Am vizitat muzeul împreună cu prietenii mei şi ne-am
prăpădit de râs. Amuzamentul nostru a atins apogeul atunci când am văzut figura
din ceară a lui Aleister Crowley, „omul cel mai rău de pe pământ”. Ţinea un cuţit
la gâtul unei femei goale şi arăta ca un nebun. Am continuat să mă amuz şi să
discut despre el cu amicii mei luni de zile.

După câteva zile, pe vas a urcat un om cu capul ras, care arăta exact ca Aleister
Crowley. Am făcut glume pe seama lui, spunând că este „omul cel mai rău de pe
pământ”. În numai şase luni, el a avansat în postul de contabil-şef şi a fugit cu
30.000 de dolari. Ne-am întrebat atunci dacă nu cumva ultimul hohot de râs i-a
aparţinut lui Aleister Crowley. După alte circa şase luni, omul s-a întors, aşa că l-
am prins şi l-am dat pe mâna poliţiei, care l-a închis imediat. Experienţa rămâne
însă bizară.

218
Mai târziu, pe la sfârşitul anilor ‘70, lucram pentru Hubbard şi am descoperit că
primea scrisori în care era numit Bestia 666. Nu citisem niciodată Biblia până
atunci, aşa că mi s-a părut extrem de hilar la acea vreme. Hubbard nu a răspuns
niciodată la acele scrisori, dar pe seama lor au apărut multe bancuri. Mai târziu, mi
s-a spus că un tribunal din Anglia l-a exonerat pe L. Ron Hubbard de orice cone-
xiune cu Aleister Crowley. Deşi afecţiunea lui Hubbard pentru Crowley era bine
cunoscută, fiind chiar declarată şi înregistrată pe benzi magnetice (pe care la
vremea respectivă nu aveam posibilitatea să le ascult), nu ştiam că existase o
legătură între cei doi şi întreaga poveste mi se părea de-a dreptul absurdă.

Mesajele adresate lui 666 continuau să vină (totul se petrecea în perioada în care
Proiectul Montauk era la apogeu), iar glumele noastre pe marginea acestui subiect
au devenit din ce în ce mai amuzante. Am folosit chiar cele trei cifre, „666”, drept
combinaţie a cifrului de la servieta mea, întrucât erau uşor de reţinut. Un an mai
târziu, i-am împrumutat servieta unui amic. M-a întrebat care este combinaţia şi a
rămas cu gura căscată când i-am spus. Mi-a spus că acesta era numărul lui şi că
într-o viaţă anterioară fusese Aleister Crowley. M-am gândit că nu era decât o altă
pretenţie de a fi fost cineva faimos într-o viaţă anterioară, dar povestea mi-a atras
totuşi atenţia. Omul a insistat să citesc una din cărţile sale despre Crowley. I-am
răspuns că m-ar interesa, dar nu aveam timpul necesar pentru acest lucru. Persoana
era un prieten al celei care avea să-mi devină soţie, şi el însuşi avea să-mi fie
cavaler de onoare la nuntă. Face şi astăzi parte din rândurile bisericii şi, deşi nu
cred că a fost într-adevăr Aleister Crowley într-o viaţă anterioară, trebuie să
recunosc că întregul incident a avut o oarecare influenţă asupra mea. Pe de altă
parte, nu pot să nu admit că personalitatea lui are multe aspecte comune cu cele
atribuite lui Crowley. Omul l-a studiat pe Crowley în profunzime pe vremea când
era doar un hippie din San Francisco şi probabil că a ajuns să se identifice cu el. În
anumite privinţe era unul din cei mai geniali oameni pe care i-am cunoscut, dar
avea slăbiciunile lui. De pildă, era grav bolnav de epilepsie. Am citit mai târziu
într-o carte a lui Edgar Cayce că epilepsia este un indiciu al unei vieţi anterioare
promiscue din punct de vedere sexual şi în care fiinţa a făcut abuzuri în ceea ce
priveşte puterile sale psihice. Oricare ar fi adevărul, nu pot să nu recunosc existenţa
multor sincronicităţi legate de amicul meu. Era ca şi cum cineva ar fi dorit să îmi
comunice ceva pe această cale. Codul cifrului era Crowley.

Următoarea mea întâlnire cu Crowley s-a produs atunci când am citit o carte
intitulată L. Ron Hubbard: Mesia sau nebun?, scrisă de Bent Corydon şi L. Ron
Hubbard Jr. Este o carte care îl discreditează pe Hubbard şi cel puţin în ceea ce îl
priveşte pe omul Hubbard consider că distorsionează mult adevărul. Nu pot să
contest totuşi că autorii mi-au făcut un serviciu. Argumente pertinente din carte mi-

219
au indicat faptul că Hubbard îl studiase în profunzime pe Crowley. Din motive
evidente, am început să fac şi eu acelaşi lucru şi astfel am ajuns să îmi explic o
mulţime de lucruri.

În aceeaşi perioadă de timp am mai trăit o experienţă interesantă. Chiar înainte sau
în timp ce citeam o asemenea carte, m-am trezit (în timpul somnului) în afara
corpului fizic, plutind prin spaţiu. O vrăjitoare oribilă se uita la mine. Era hidoasă,
dar exista o legătură directă între mine şi ea. Am ales să mă confrunt cu ea şi am
privit-o direct în ochi. Faţa ei şi-a schimbat trăsăturile, transformându-se în cea a
lui Hubbard, după care a dispărut. M-am trezit şi m-am simţit ca şi cum ar fi fost
ruptă o vrajă. Visul a coincis cu descoperirea faptului că Aleister Crowley a
influenţat masiv scientologia. Nu vreau să spun prin acest lucru că Hubbard ar fi
practicat vrăjitoria sau magia neagră, dar am considerat că experienţa merită
amintită.

Pe măsură ce a trecut timpul, am aflat tot mai multe lucruri legate de Crowley şi de
cărţile lui, dar nu m-am înscris în nici un grup şi nu am început să practic magia.
Am studiat şi am reluat lectura acestor materiale timp de patru ani. Am acumulat
astfel informaţii care aveau să conducă la momentul potrivit la anumite rezultate.
Era ca şi cum totul făcea parte dintr-un plan mai mare.

Următorul episod legat de Crowley s-a produs atunci când l-am întâlnit pe Preston
Nichols. L-am cunoscut chiar înaintea unei conferinţe. Mi-a spus că vom vorbi
după terminarea acesteia. Îmi amintesc că i-am pus şi o întrebare în timpul
conferinţei. Nu mai ştiu ce l-am întrebat, dar îmi amintesc că răspunsul a fost legat
de Aleister Crowley şi de fraţii Wilson. Astăzi mi se pare ciudat, căci Preston nu
obişnuieşte să vorbească despre acest subiect, nici chiar în intimitate, darămite la
conferinţe publice şi în faţa unor oameni străini. Pe de altă parte, nu eu am fost cel
care l-a menţionat pe Aleister Crowley, ci el. Se pare că universul a stabilit atunci o
anumită legătură specială între mine şi el.

V-am descris deja felul în care am cunoscut-o pe Cameron, dar lucrurile nu se

opresc aici. Cu puţin timp înainte ca acest manuscris să fie publicat, am făcut o
ultimă vizită la bibliotecă pentru a verifica derivatele cuvântului Montauk. Spre
surpriza mea, în istoria oraşului Montauk am găsit trei referinţe atribuite unor
Parsons-i. Aceste asocieri par să indice o legătură evidentă între familia Parsons şi
oraşul Montauk. Acest lucru m-a determinat să o sun pe Cameron şi să cer mai
multe informaţii despre familia lui Jack. Am aflat astfel că familia acestuia s-a
numărat printre primii locuitori şi negustori din Massachussets, având o mare
influenţă pe Coasta de Est. Legătura cu Montauk devine astfel şi mai plauzibilă.

220
Cameron mi-a relatat şi o altă sincronicitate pe care o consider demnă de povestit.
Ea mi-a spus că numele Wilson apare pretutindeni în Los Angeles. Mi-a dat
exemplul Muntelui Wilson şi a adăugat că există multe familii Wilson importante
în jurul oraşului. Însăşi legătura ei cu Laboratorul de Cercetare a Propulsiei prin
Reacţie s-a produs printr-un Wilson. Fusese contactată în anul 1991 de un anume
Jim Wilson. Nu mai ştia nimic despre Laborator din anii ‘50 şi dintr-o dată i s-a
propus să facă o vizită la LCPJ.

După care, Cameron a aruncat bomba. Mi-a spus că practic întreaga ei familie
(familia Cameron) a lucrat la LCPJ în timpul anchetei lui Jack. Au fost momente
de mare stânjeneală pentru familia ei, căci Jack era anchetat de Guvern şi era
considerat un risc de securitate, punându-le în pericol slujbele.

Acum, la aproape 40 de ani de la moartea lui Jack Parsons, Cameron şi nepotul ei

primeau o invitaţie misterioasă să viziteze Laboratorul de Cercetare a Propulsiei
prin Reacţie, avându-l drept ghid pe Jim Wilson. Turul laboratorului s-a încheiat cu
cabina de observare, unde Cameron i-a citit introducerea la cartea lui Jack,
Libertatea este o sabie cu două tăişuri. După ce a terminat, a fost imediat escortată
afară. Nu au fost surprize prea mari, dar Wilson i-a mărturisit că era un fan al lui L.
Ron Hubbard şi că citise tot ce a scris acesta. Cameron l-a sunat mai târziu pe Jim
Wilson şi l-a rugat să o ajute într-o problemă personală. L-a întrebat apoi dacă a
auzit de Proiectul Montauk. Wilson a păstrat tăcerea, după care a închis.

A mai existat un lucru ciudat legat de Jim Wilson. Acesta pretindea că ştie totul
despre Jack Parsons. În mod evident, avea un anumit interes, căci în caz contrar nu
ar fi sunat-o pe Cameron. I-a arătat acesteia o fotografie în mărime naturală a
echipei de cercetare a rachetelor de la Cal Tech. Deşi se afla şi Jack acolo, când
Cameron l-a întrebat care este Jack, el nu a ştiut să-l indice, arătând spre Ed
Forman. Lucrul acesta mi se pare foarte bizar, căci ştiu din surse sigure că Jim
Wilson ştie într-adevăr foarte multe lucruri despre Jack Parsons. Deţin copia unui
interviu pe care i l-a luat doctorului Frank Malina, cel care a condus primele teste
legate de rachete, împreună cu Jack. Practic, întregul interviu a fost legat de Jack
Parsons. Omul urmărea în mod evident ceva, dar Cameron l-a luat prin surprindere.
Uneori, adevărul îi sperie pe oameni.

I-am spus toate aceste lucruri lui Parsons, care a făcut un comentariu interesant.
Mi-a spus că se întreabă dacă nu cumva Jack Pruitt (menţionat în prima carte ca
fiind şeful lui Preston în cadrul Proiectului Montauk) era unul şi acelaşi cu Jack
Parsons, trecut printr-un program de schimbare a identităţii. A adăugat că a vorbit
cu un prieten de la NASA, care i-a spus că, cu mai mulţi ani în urmă, a existat un

221
zvon că sigla JPL însemna, de fapt, „Jack Parsons Laboratory”, iar numele „Jet
Propulsion Laboratory” nu a fost decât o acoperire.

I-am povestit despre toate acestea lui Cameron, care a mustăcit şi mi-a răspuns:
„Se cam potrivesc lucrurile, nu-i aşa?”.

La fel de interesantă mi s-a părut o altă întâlnire cu domnul X (despre care am scris
pe larg în capitolul 8), care m-a auzit vorbind cu cineva despre acest subiect.
Discutam despre Jack Parsons şi despre sincronicităţile legate de numele Wilson,
dar nu am făcut nici o referire la Jack Pruitt. Cu toate acestea, mi-a spus la sfârşit
că referirile la Jack Pruitt i s-au părut extrem de interesante. Eu îl menţionasem
însă pe Jack Parsons, nu pe Pruitt! Se pare că a făcut o legătură subconştientă între
cei doi; nu este exclus ca aceasta să fi avut la bază implicarea lui în Proiectul
Montauk. A doua zi a avut un comportament suspicios şi mi-a spus că a rostit în
mod intenţionat acel nume ca să vadă cum reacţionez.

Personal, îmi este greu să accept că Jack Pruitt este tot una cu Parsons, dar nu am
exclus niciodată posibilitatea ca moartea lui Parsons să fi fost o înscenare. I-am
vorbit lui Cameron despre acest lucru şi am întrebat-o dacă a văzut vreo clipă
trupul lui Jack după moartea acestuia. Mi-a răspuns că nu şi că se întreba ea însăşi
dacă nu cumva soţul ei fusese luat ostatic. Mai târziu, şi-a mai pierdut din entuzi-
asm şi mi-a spus că a vorbit cu un pompier din zonă care a petrecut mult timp
alături de Jack în ziua în care acesta a murit. Pompierul i-a povestit într-un mod cât
se poate de convingător despre ceea ce se întâmplase. În ceea ce mă priveşte, mi se
pare destul de ciudat ca un pompier să fi petrecut o bună parte din zi cu o persoană
ucisă în aceeaşi zi de o explozie pirotehnică. Un căpitan din New York City mi-a
povestit odată că cei mai mulţi incendiatori se dau drept pompieri. Acest lucru este
demonstrat statistic. În cazul de faţă, pompierul cu pricina i-ar fi putut distrage
atenţia lui Jack în timp ce altcineva punea bomba în laboratorul său.

Întreaga experienţă revelează o sincronicitate uimitoare între Jack Parsons, JPL şi

Montauk. Ea ar merita o investigaţie mai serioasă, care depăşeşte însă scopul cărţii
de faţă.

Cameron mi-a spus odată că sincronicitatea este însăşi esenţa magiei. Aşa cum a
fost definită de Crowley, magia stă la baza universului. A adăugat că
sincronicitatea se transmite dintr-o viaţă în următoarea, ceea ce ar putea explica
actualele mele cercetări. Nu doresc să comentez încă aceste afirmaţii, dar există
unele lucruri pe care doresc să le adaug în legătură cu Cameron. După ce a citit
manuscrisul iniţial al acestei cărţi, a devenit foarte prudentă, nedorind să fie

222
asociată cu Proiectul Montauk, aşa că s-a distanţat de acest subiect. Mi-a spus
totuşi că Proiectul Montauk ar putea fi un efect al acţiunilor magice ale lui Jack.
Existau multe persoane care afirmau că Jack dăduse greş, dar nu complet. Cameron
a adăugat că Operaţiunea Babalon impunea ca el să devină „una cu focul”, şi el a
devenit! Succesul sau eşecul operaţiunii nu pot fi determinate înainte de trecerea a
cel puţin o sută de ani.

Interesant mi se pare şi faptul că Preston a fost de acord cu ideea că întregul

Proiect Montauk ar fi putut fi un efect al operaţiunii magice a lui Parsons. Cert este
că diferitele sincronicităţi care s-au petrecut au încă nevoie să fie explicate. Dar
ceea ce este mai important, ele indică o legătură între Montauk şi Operaţiunea
Babalon, la care se adaugă şi numele de „Wilson”. Voi încerca să închid cercul
după ce vom examina şi un alt candidat la postul de moştenitor al lui Aleister
Crowley.

32

RENAŞTEREA LUI CROWLEY

Într-un capitol anterior, am afirmat că am primit la un moment dat o scrisoare de la

Amado Crowley, în care acesta atesta existenţa fraţilor Wilson. În cartea sa,
Secretele lui Aleister Crowley, autorul menţionează că tatăl său a avut mulţi copii
în afara căsătoriei şi l-a ales pe el (Amado înseamnă „iubit”) pentru a-i fi
moştenitor spiritual.

În ceea ce priveşte autenticitatea genealogiei sale există încă anumite controverse.

De pildă, O.T.O. nu îl consideră pe Amado Crowley a fi moştenitorul sau fiul lui
Aleister Crowley. Există însă alte persoane care au făcut verificări şi au ajuns la
concluzia că el este într-adevăr fiul lui Aleister; investigaţiile au avut la bază
analize psihice şi de grafologie, care nu ar putea fi aduse drept dovezi într-un
tribunal. Singurele dovezi care ar putea fi admise ar fi testele ADN, scop în care
cadavrul lui Aleister Crowley ar trebui deshumat. Sunt sigur că lui Crowley i-ar fi
plăcut acest lucru, dar vai!, a fost ars la crematoriu. În toată perioada scrierii ma-
nuscrisului acestei cărţi am continuat să corespondez cu Amado, care mi-a oferit în
mod voluntar nişte informaţii extrem de interesante.

223
În legătură cu Operaţiunea Babalon, mi-a spus, de pildă, că Parsons şi Hubbard au
fost cenzuraţi, întrucât erau foarte interesaţi de „teoria haosului”. Într-o perspectivă
ocultă, ei căutau acele forţe care ar fi putut „inversa” sau „desface” universul creat,
în scopul de a-l recrea. Dacă acest lucru este adevărat, nu mi se pare deloc
surprinzător faptul că Aleister Crowley era atât de îngrijorat de ideea că ei ar putea
reuşi în demersul lor. Dacă este să-i ascultăm pe alţii, ei chiar au reuşit!

În ceea ce priveşte Experimentul Philadelphia şi eventuala legătură a lui Amado cu

tatăl său, acesta mi-a spus că aş rămâne uimit dacă mi-ar spune unde s-a aflat
Aleister Crowley pe data de 12 august 1943 (ziua în care a avut loc Experimentul
Philadelphia). I-am scris imediat şi i-am spus că doresc să obţin această informaţie
şi, chiar mai mult, că aş dori să ştiu unde se afla tatăl lui la 12 august 1923 şi la 12
august 1903 (am ţinut cont de bioritmul de 20 de ani al pământului). Am primit
răspunsul foarte rapid.

„Pe data de 12 august 1943, Aleister Crowley, eu şi încă cinci persoane ne aflam în
jurul unui monument străvechi din piatră, numit Men-an-Tol, situat lângă Morvah,
în Cornwall, Anglia. Sunt convins că aţi remarcat deja uimitoarea similaritate de
nume cu Montauk. Anexez o fotografie a monumentului surprinsă pe o vedere.
Piatra este numită „inel”, întrucât are o gaură circulară, de dimensiuni mari, în
interiorul ei. Personal, am fost aşezat atunci pe o scândură, care a fost introdusă
apoi în interiorul inelului din piatră. Era ca şi cum ai fi introdus un nucleu din ferită
într-o bobină prin care trece curent electric. Aleister Crowley a executat un ritual al
cărui scop era să „provoace” o linie de „apă grea” între acest loc situat în sudul
Angliei şi Long Island din SUA”.

Trebuie să adaug că O.T.O. contestă această declaraţie a lui Amado, punându-mi la

dispoziţie o copie după jurnalul nepublicat al lui Crowley, pagina referitoare la
ziua de 12 august 1943: „Cea de-a 40-a aniversare a primei mele căsătorii. Am fost
bolnav toată ziua; foarte bolnav. Am avut insomnie, nările iritate, gura şi gâtul
uscate. La 7:30 seara a venit M.B. M-am trezit ceva mai bine şi i-am scris o
scrisoare clară şi viguroasă lui Saturnus [Karl Germer de la O.T.O.], apoi lui Roy
[Leffingwell de la O.T.O.] şi Chris Kraemer. 2:30 insomnie; m-am simţit ceva mai
bine după ce am adormit între orele 4:30 A.M. – 11.00 A.M. Apoi am luat micul
dejun”.

La prima vedere, s-ar părea că Amado s-a înşelat, cel puţin asupra datei. Este
interesant de remarcat totuşi că ziua respectivă s-a suprapus cu aniversarea a 40 de
ani de la prima căsătorie a lui Crowley – presupunând că informaţiile primite de la
O.T.O. sunt corecte – cu Rose, femeia care l-a convins să scrie Cartea Legii, cea

224
mai inspirată lucrare a lui şi esenţa moştenirii sale spirituale. Avem de-a face cel
puţin cu o „sincronicitate de bioritm”, întrucât s-a produs cu exact 40 de ani înainte
de Experimentul Philadelphia. Aniversarea nunţii lui Crowley este foarte
importantă pentru O.T.O., care a celebrat-o ţinând o petrecere în ziua de 12 august
1993.

Mai trebuie să adăugăm că citatul de mai sus, furnizat de O.T.O., nu exclude cu

totul posibilitatea ca Aleister Crowley să fi fost totuşi la Men-an-Tol pe data de 12
august. De fapt, chiar înainte de trimiterea la tipar a acestei cărţi, am primit o
scrisoare de la Amado Crowley. Aceasta a ajuns la mine chiar pe data de 12 august
1993! Îi povestisem lui Amado de diferenţa dintre relatarea lui şi cea furnizată de
O.T.O. Iată ce mi-a răspuns el în respectiva scrisoare, trimisă pe data de 26 iulie:

„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat posibilitatea să îmi ,reamintesc data când am
fost în Cornwall împreună cu Crowley pentru a face acel mic truc cu „magnetul
uman”. Nu doresc să schimb nimic din declaraţia mea. Ştii, am şi eu acces la
jurnalul lui A.C., al cărui original este păstrat la Londra. De aceea, ştiam foarte
bine de discrepanţa care există între declaraţia mea şi cea din jurnal. Am preferat să
nu schimb nimic din declaraţie pentru simplul motiv că eu am dreptate, iar jurnalul
nu. Nu contează ce a scris. Întreabă-te mai bine: pentru cine a scris el toate acele
lucruri? Te asigur că există şi alte ocazii în care ,ceea ce a scris’ Crowley nu
seamănă deloc cu ,ceea ce a făcut’ el.

Există vreo menţiune la „afacerea Hess”[11] în jurnale? A menţionat el vreodată că

„Duexieme Bureau” din Franţa a finanţat Abaţia din Thelema?[12] Spionii nu sunt
atât de proşti pe cât pare să creadă cei de la O.T.O. Mă îndoiesc că cei de acolo îi
cunosc chiar şi pe agenţii infiltraţi în propria lor organizaţie! Un lucru este cert:
nici un spion (nici măcar cei de la Hollywood) nu vorbeşte deschis despre
operaţiunile în care este implicat. Dimpotrivă, face tot ce îi stă în puteri pentru a
deturna atenţia de la ceea ce face el. Spune-le celor de la O.T.O. că în anul 1943 nu
numai americanii se aflau în război, ci şi noi, europenii! Poate li se va părea ciudat,
dar Aleister avea obiceiul să îşi „acopere urmele”.

Şi mai important mi se pare faptul că încă înainte să audă de la mine de Montauk,

Amado a afirmat că Aleister Crowley a petrecut o perioadă în Cornwall, înainte de
a muri. Faptul că a recunoscut conexiunea dintre Men-an-Tol şi Montauk mi se
pare semnificativ. Înainte de a primi veşti de la O.T.O., am dus scrisoarea lui
Amado la un expert în limbi galice. Acesta mi-a spus că „Men-an-Tol” şi
„Montauk” (un nume amerindian) provin din aceeaşi rădăcină şi înseamnă acelaşi
lucru. Din păcate, ambele dialecte s-au pierdut, iar în textele de specialitate nu mai

225
pot fi găsite decât referiri generale. Mi s-a spus că ambele cuvinte au ca rădăcină
cuvântul „mer”. Acesta este asociat cu marea, dar poate fi tradus şi prin cerc aflat
în mişcare perpetuă, precum un vortex prin care se manifestă creaţia şi prin care
poţi trece. Rădăcina celor două cuvinte a devenit obiectul unui proiect individual
de cercetare, despre care vom vorbi ulterior. Între timp, merită să menţionăm că
toţi şamanii amerindieni se închinau în faţa unor spirite-ghizi cunoscute sub
numele de „Manatu”. Potrivit legendei, acestea aveau puterea de a-şi schimba
forma şi de a călători în timp. Rădăcina cuvântului „Manatu” este aceeaşi cu
rădăcina cuvântului „Montauk”.

Pe scurt, chiar dacă datele furnizate de Amado Crowley pot fi puse la îndoială,
cunoştinţele sale lingvistice sunt demne de remarcat. Simplul fapt că scrisoarea lui
mi-a parvenit exact pe 12 august îi conferă un grad suficient de mare de
credibilitate, dacă ţinem seama de principiile sincronicitaţii. Pe de altă parte, există
numeroase controverse legate de Amado şi nu mi-am propus aici să iau o poziţie
oficială în ceea ce priveşte legitimitatea lui. Tot ce am dorit a fost să relatez
informaţiile primite de la el. Dacă nu pot pune la îndoială un lucru, acesta este
sincronicitatea dintre informaţiile pe care le-am primit şi propriile mele cercetări.

La fel de interesantă mi se pare şi relatarea cu privire la locul în care se afla

Aleister Crowley la data de 12 august 1923. Amado afirmă că acesta se afla „în
deşertul de lângă Tunis, unde se retrăsese ,în izolare’ alături de Leah Hirsing şi
Norman Mudd. Avea ca însoţitor un băiat arab pe nume (surpriză!) Mohamed. Se
aflau în cortul unui important şeic care îl recunoştea pe Crowley ca maestru. Se
pare că la această întâlnire s-a pregătit instalarea lui Crowley în postul de şef al
noii ramuri a O.T.O., cea numită Karl Germer”.

În privinţa datei de 12 august 1903, Amado nu era prea sigur. Ştim astăzi din
informaţiile primite de la O.T.O. că în acea zi, Crowley s-a căsătorit. Amado mi-a
spus doar că acea zi venea la scurt timp după desfiinţarea lui Golden Dawn, o
societate magică remarcabilă din care făceau parte Crowley, William Butler Yeats
şi multe personalităţi ale vremii. Bănuiala lui era că Aleister Crowley a primit în
acea zi informaţii legate de localizarea „Cărţii Dezolării”, în care erau prezentate
– printre altele – „relele haosului”. Acest lucru deschide poarta unor posibilităţi
infinite. Aş dori să amintesc şi faptul că, potrivit legendei, fraţii Wilson, sau cel
puţin unul dintre ei, a murit în 1902 sau 1903. În viziunea lui Preston Nichols,
începând de la această dată a început decăderea ştiinţei, care a devenit din ce în ce
mai materialistă, respingând orice descoperire care nu corespundea liniei sale
oficiale.

226
Un alt aspect interesant legat de „Cartea Dezolării” este acela că a fost descoperită
în interiorul sau lângă mormântul lui Hoehne Wronski. Acesta era un magician
care a trăit înainte de Aleister Crowley. Amândoi cunoşteau o tehnică numită
„călătoria la distanţă”, care nu are nimic de-a face cu distanţele spaţiale. Amado
mi-a explicat că foarte mulţi oameni confundă această tehnică cu aceea de părăsire
a planului fizic şi de pătrundere în planul astral. Acest lucru este incorect. Lumea
în care trăim noi este „aici şi acum”, aşa cum susţin călugării zen. Aceasta este
„realitatea” în care existăm. „Lumea de dincolo” reprezintă o altă realitate, complet
diferită, în care putem pătrunde din când în când. „Călătoria la distanţă” înseamnă
o asemenea trecere de „aici” în „lumea de dincolo”. Trecerea dintr-o lume în alta
presupune o stare de transformare.

Aceste informaţii primite de la Amado seamănă uimitor de mult cu cele pe care mi

le-a transmis domnul X, atunci când mi-a vorbit de călătoriile lui Aleister Crowley
dintr-o lume în alta. Ele sunt strict legate de călătoriile dintr-o zonă temporală în
alta. Toate acestea ne conduc din nou către enigma fraţilor Wilson.

33

WILSONI-I, COPII AI LUNII

În capitolul referitor la clanul Wilson am afirmat că fraţii Wilson erau sterili, lucru
semnificativ pentru cei familiarizaţi cu magia. Sterilitatea este legată de subiectul
naşterilor din fecioare.

Spre surpriza mea, în timpul acestei investigaţii am descoperit că naşterile din

fecioare sunt un fapt dovedit ştiinţific, şi nu doar un miracol amintit de Biblie. Ele
sunt destul de comune şi apar din când în când în ziarele de medicină. Există destui
oameni obişnuiţi care au auzit de asemenea întâmplări ieşite din comun, dar
majoritatea nu cunosc nimic. De-a lungul vieţii mele, am auzit numeroase
dezbateri legate de divinitatea lui Iisus. Dacă aspectul despre care vorbim ar fi
cunoscut de toată lumea, sunt sigur că dezbaterile respective s-ar fi purtat în cu
totul alţi termeni. Sper ca acest lucru să se întâmple o dată cu apariţia acestei cărţi.
Informaţiile care urmează mi-au fost furnizate de doamna X şi contravin uneori
ştiinţei medicale, dar au la bază doctrina ezoterică (din păcate, medicii oficiali nu

227
sunt antrenaţi sau calificaţi să treacă dincolo de planul fizic). Cei interesaţi de
aspectele pur biologice pot consulta orice bibliotecă specializată în medicină.

Sterilitatea la gemeni indică o naştere dintr-o fecioară.

Naşterea din fecioară este rezultatul unei copulaţii interdimensionale şi conduce la

ceea ce se numeşte un Copil al Lunii sau un Copil al Sexului. Copilul este
întotdeauna steril.

La nivel fizic, o fecioară (şi chiar şi celelalte femei) poate rămâne însărcinată fără
să ştie cum. Acest lucru este rezultatul unei proteine masculine latente care există
în toate femeile, dar nu poate fi găsită decât printr-o anumită acţiune de declanşare.
Este, de fapt, un acid care acţionează la fel ca sperma, penetrând zona pellucida, un
corp protector care conţine un săculeţ. Zona pellucida este foarte greu de penetrat.
În caz contrar, orice spermatozoid mai vechi sau chiar orice altă substanţă (cum ar
fi sperma animală) ar putea pătrunde în ea, declanşând sarcina.

Sarcina normală se produce atunci când inteligenţa nativă (sau psihică) a celulei
primeşte un mesaj care îi spune că afară se află un spermatozoid care aşteaptă să
intre. În cazul în care condiţiile biologice necesare sunt întrunite, accesul
spermatozoidului este permis. În cazul unei naşteri dintr-o fecioară, proteina este
activată şi acţionează la fel ca un spermatozoid, „păcălind” zona pellucida să o
confunde cu un spermatozoid. De regulă, copilul conceput printr-o asemenea
procedură se naşte după o perioadă de sarcină de zece luni.

Proteina cu pricina este localizată în celulele originale ale corpului, opt la număr şi
aflate la baza coloanei vertebrale. Aici se află sediul lui kundalini şi prima bază
fizică a vieţii, în care spiritul s-a unit la început cu materia. Cele opt celule sunt
juxtapuse într-o formă geometrică alcătuită din două piramide. Patru dintre ele
alcătuiesc o piramidă sau un tetraedru, iar celelalte o altă piramidă, dar cu susul în
jos. Cele două tetraedre se intersectează. Într-o secţiune bidimensională, imaginea
rezultată este Sigiliul lui Solomon, mai bine cunoscut sub numele de Steaua lui
David.

Această structură geometrică conţine întreaga înţelepciune a universului şi poate fi

stimulată fizic sau electromagnetic (tot acesta este punctul în care băieţilor din
Montauk li s-au făcut incizii după răpire). Această structură în formă de tetraedru
este penetrată de către magicianul care doreşte să creeze un Copil al Lunii.
Conştiinţa acestuia sau energia sa psihică/sexuală (de natură electromagnetică)
activează proteina latentă din centrul celor două tetraedre suprapuse şi trezeşte
energia kundalini în zona pellucida. Se creează astfel un copil magic.
228
Perioada de timp în care se realizează acest act magic trebuie sincronizată perfect
şi mai există şi alţi factori de care trebuie să se ţină seama. Nu ne vom ocupa de ei,
dar trebuie să menţionăm totuşi că aceasta este metoda prin care poate fi creat fie
un Christ, fie un Anticrist. Este, de asemenea, posibil ca în acest „joc” al creaţiei să
intre şi un al treilea aspect, în afara magicianului şi a mamei. Spre exemplu,
magicianul poate fi un vehicul pentru Sfântul Duh sau dimpotrivă pentru o forţă
sinistră, malefică.

Aşa cum sugeram mai înainte, majoritatea şcolilor misterelor de pe această planetă
îşi fac o adevărată profesie din acest gen de operaţii. Nu ne propunem aici să
analizăm diferitele motivaţii şi scenarii care stau la baza acţiunilor acestora. Este
suficient să ştim că naşterea Copiilor Lunii este un subiect serios, cu repercusiuni
foarte vaste. Echilibrarea energiei christice cu ajutorul energiei anticristice este
strict legată de subiectul timpului şi de blocarea noastră într-o anumită zonă
temporală.

Dacă fraţii Wilson au fost într-adevăr Copii ai Lunii, acest lucru ar explica foarte
multe lucruri. Cheia acestor explicaţii ar fi legată de genealogia lor generală şi
îndeosebi de cea a părinţilor lor. Acesta este subiectul investigaţiilor noastre, dar
ele se desfăşoară cu mare dificultate. Până acum, genealogia ne-a demonstrat că
există o legătură cu clanul Cameron. Ni se pare evident că în marele plan al
creaţiei, anumite nume sau linii genealogice joacă un rol deosebit în împlinirea
unor roluri sau destine aparte.

Ne vom ocupa în continuare de legenda care circulă şi care afirmă că Duncan

Cameron s-a născut din nou în anul 1951. Potrivit acestei legende, Alexander
Duncan Cameron Senior a primit veşti din viitor prin care i s-a spus că trebuie să
mai conceapă un copil. Şi astfel a venit pe lume Duncan, primul său fiu (mai avea
o fiică). Dacă este adevărat că Duncan a fost antrenat să devină un Anticrist, ni se
pare evident că în spatele acestor operaţiuni se ascunde un magician (ceea ce nu
înseamnă că naşterea lui Duncan s-a produs dintr-o fecioară, deşi nu putem exclude
cu totul această posibilitate). Să fi fost vorba de Duncan Sr. sau de Crowley? Nu
ştim decât că între cele două familii au existat nenumărate sincronicităţi.

În cazul fraţilor Wilson trebuie să ne punem aceeaşi întrebare. Magicianul ar fi

putut fi oricare din cei doi: Crowley sau Duncan Sr. Într-o viaţă anterioară.
Deocamdată nu putem decât să speculăm.

Dacă ne menţinem în logica legendei, putem postula (la urma urmei, postulatele
sunt specialitatea de frunte a unui bun magician!) că Tatăl Wilson sau Mama

229
Wilson au fost contactaţi, la fel ca şi Duncan Sr. A urmat naşterea fraţilor Wilson,
care au creat un „bulevard” temporal prin care Crowley sau altcineva şi-ar fi putut
desfăşura activitatea magică în continuumul spaţio-temporal. S-ar părea că toţi
aceşti Wilsoni, Cameroni etc, reprezintă agenţi ai unei forţe care are o influenţă
uriaşă asupra continuumului. Că este vorba de o forţă bună sau rea nu are nici o
relevanţă. Pentru a înţelege mecanismul care stă la baza dualităţii trebuie să ne
ridicăm deasupra ei.

Întorcându-ne la Operaţiunea Babalon, putem spune că avem de-a face cu un

eveniment care transcende limitele timpului şi ale spaţiului. Cameron şi Hubbard
au trăsături de familie comune, provenind – se pare – din aceeaşi familie Wilson, şi
deci din acelaşi fond genetic. Jack Parsons pare să fi fost un outsider, motiv pentru
care a intrat în conflict cu Crowley. Cine i-a creat pe Wilsoni? Jack? Crowley?

I-am povestit teoria mea lui Cameron, care mi-a spus că poate fi ceva adevărat în
ea. A fost cel puţin de acord că există o legătură misterioasă între toate acestea.
Poate că pe măsură ce va trece timpul, el ne va revela mai multe.

Au rămas multe variabile în această ecuaţie care nu şi-au găsit încă răspunsul, dar
probabil că vom obţine cel puţin o parte din aceste răspunsuri în viitor. Noi nu ne-
am propus decât să începem jocul, lăsându-l apoi deschis pentru noi mutări
viitoare. Inevitabil, acestea ne vor conduce mai aproape de adevăr.

EPILOG

Scopul iniţial al acestei cărţi a fost acela de a demonstra existenţa şi desfăşurarea

Proiectului Montauk. Experienţele mele personale şi relatările celorlalţi demon-
strează – în opinia mea – acest lucru. Din păcate, nu toţi oamenii doresc să afle ce
se ascunde în spatele realităţii lor, ca să nu mai vorbim de cea a universului. Acest
lucru a îngreunat considerabil cercetările noastre.

Factorii oculţi şi sincronicităţile pe care le-am relatat au apărut întotdeauna în cea

mai surprinzătoare manieră pentru mine. Experimentarea, colectarea şi scrierea
acestor informaţii au reprezentat o cale lungă şi grea. Deşi ne aflăm la sfârşitul
acestei călătorii, la orizont au apărut deja noi destinaţii uluitoare şi noi aventuri
posibile.

230
După părerea mea, Operaţiunea Babalon a reprezentat una dintre cele mai
fascinante sincronicităţi, nu numai din cauza subiectul ei, ci şi datorită celor
implicaţi în ea. Până acum nu s-a scris nici o lucrare majoră asupra acestui subiect.
Cameron a fost intervievată de sute de ori, dar ceea ce au dorit să afle cei care i-au
luat interviuri s-a limitat întotdeauna la Jack. Această ignorare a ei mi se pare un
abuz. În realitate, ea a fost rezultatul Operaţiunii Babalon, iar viaţa ei demonstrează
din plin acest lucru. Cameron deţine cheile multor mistere, cel mai important dintre
toate fiind acela al dezlănţuirii energiei feminine. Aceasta a început deja, dar mai
are un drum lung de parcurs. Când am cunoscut-o prima oară pe Cameron, am
discutat cu ea despre posibilitatea de a scrie o asemenea carte. Nu am renunţat la
acest proiect, dar nici unul dintre noi nu s-a angajat ferm că o vom face. De
asemenea, Cameron şi-a manifestat interesul de a scrie propria sa carte referitoare
la Operaţiunea Babalon.

La fel ca şi Cameron, trebuie să ţinem seama de teoriile conspiraţiei care au

înconjurat Laboratorul de Cercetare a Propulsiei prin Reacţie. Potrivit unor relatări,
Jack Parsons a fost practic adulat de membrii acestei organizaţii. La modul cel mai
modest, se poate spune că el a fost foarte respectat. O mare parte din informaţiile
referitoare la Jack Parsons din această carte au rezultat ca urmare a contactelor cu
unul din membrii personalului de la JPL, care m-a sunat din proprie iniţiativă,
numai pentru a-mi oferi date. Este un mare admirator al lui Parsons şi mi-a promis
că mă va contacta de îndată ce va găsi informaţii noi. Se pare că povestea legată de
el nu se opreşte aici.

La fel de multe informaţii pare să aibă de oferit şi Amado Crowley. Cred că acesta
nu a pus încă toate cărţile pe masă; probabil că timpul ne va aduce încă multe
surprize în această direcţie. El a promis să publice la cea de-a 50-a aniversare a
morţii tatălui său o serie de documente explozive care indică faptul că Aleister
Crowley a fost ucis, iar moştenirea sa legală i-a fost furată. Cum Crowley a murit
la data de 1 decembrie 1947, se pare că va trebui să aşteptăm până în 1997 pentru a
avea acces la acele documente. Doamna X mi-a spus că s-a aflat deja de aceste do-
cumente în diferitele şcoli ale misterelor şi că există mulţi oameni preocupaţi de
apariţia lor. Amado a promis că îmi va oferi mai multe informaţii atunci când
circumstanţele o vor permite.

Poate cel mai mare indiciu referitor la legătura lui Crowley cu toate aceste
evenimente se referă la însemnul heraldic al familiei. Acesta este identic cu arcana
„Soarele” din Tarotul lui Thoth, folosit de Crowley, şi este direct legat de Noua
Epocă (New Age) şi de emanciparea rasei umane.

231
Poate că şirul uluitor de sincronicităţi care există între familiile Crowley, Cameron
şi Wilson nu reprezintă decât o formulă magică străveche, construită după structura
universului, care ne spune momentul când umanitatea va deveni liberă.

Oricare ar fi adevărul legat de Aleister Crowley, cunoaşterea sa reprezintă un

instrument. La fel ca un ciocan, ea poate fi folosită în mod benefic sau pentru dis-
trugere. Depinde de fiecare în parte cum va arăta rezultatul final.

În sfârşit, mai sunt cercetările făcute de Preston, Duncan şi Al Bielek. Cu fiecare zi

care trece, noi informaţii referitoare la Montauk, la ramificaţiile acestuia şi la alte
proiecte continuă să ne parvină. Aventura înţelegerii universului continuă şi
probabil că nu se va opri niciodată.

Probabil că vom mai vorbi despre aceste subiecte.

L. RON HUBBARD

Despre acest om s-a scris o cantitate uriaşă de absurdităţi. În ceea ce mă priveşte,

voi fi cât se poate de scurt şi mă voi limita la informaţiile de bază, obţinute din
propriile mele investigaţii.

Hubbard a fost un om extrem de cultivat, cu aptitudini ieşite din comun pentru

paranormal. Experienţele sale nu aveau nimic de-a face cu cele ale unui om
„normal”, aşa că nu este de mirare că puţină lume îl credea. Diferiţi autori şi mai
multe tribunale l-au condamnat pentru minciună. Experienţa mi-a demonstrat că nu
era deloc un mincinos patologic, aşa cum s-a afirmat despre el; pur şi simplu, afir-
maţiile lui erau imposibil de crezut. Ştiind acest lucru, Hubbard, care era un om
extrem de pragmatic, le spunea oamenilor ce doreau aceştia să audă. Din această
perspectivă, detesta profund establishment-ul, care promovează stagnarea şi
ineficienţa.

Cariera militară a lui L. Ron Hubbard este foarte ambigua şi misterioasă. Dosarul
său nu poate fi obţinut de la autorităţi, care admit totuşi că a lucrat pentru serviciile

232
secrete ale Marinei. Nu este de mirare că dezinformările abundă în legătură cu
îndatoririle pe care le-ar fi avut în cadrul armatei.

Se ştie că Hubbard a studiat fişele psihiatrice ale tuturor celor care lucrau în
Marină şi deţinea informaţii legate de tehnicile mai puţin ortodoxe care se
practicau la vremea respectivă. Printre acestea se numărau narcosinteza şi tehnicile
de regresie. Din aceste cercetări psihiatrice, la care se adăugau celelalte studii ale
sale, a creat dianetica. Aceasta a fost prima tehnică de regresie aplicată pe scară
largă, fiind special concepută pentru a fi executată cu uşurinţă de către
profesionişti.

Hubbard l-a studiat pe Aleister Crowley şi l-a considerat fascinant. Principiile lui
Crowley pot fi regăsite uneori în opera lui Hubbard, fără să putem pune totuşi un
semn de egalitate între ele. Hubbard şi-a creat propriile tehnici, fiind mai degrabă
un inovator decât un copiator.

Popularitatea lui Hubbard a devenit din ce în ce mai mare şi nu a avut niciodată

probleme cu banii. Biserica Scientologică a devenit din ce în ce mai numeroasă
graţie popularităţii lui, devenind legală în anul 1954. Hubbard a avut întotdeauna
dificultăţi ca lider de organizaţie, fiind de părere că nu poţi avea încredere în
nimeni că „îţi va executa întocmai ordinele”. Şi-a formulat propriul sistem admin-
istrativ şi ca tot ceea ce a făcut, acesta s-a dovedit extrem de eficient. Scopul era să
vândă cărţi, prezentându-şi astfel unui public cât mai larg dianetica şi scientologia.
Credea cu sinceritate că acestea puteau salva umanitatea.

Guvernul a dus un veritabil război împotriva lui Hubbard, care s-a prelungit
decenii la rând, nesfiindu-se să folosească inclusiv mijloace neconstituţionale. Cred
că oficialii erau furioşi că Hubbard dezvăluia informaţii secrete obţinute pe vremea
când lucra pentru serviciile secrete ale Marinei. Organizaţia sa a fost percepută ca o
ameninţare inclusiv de către J. Edgar Hoover, Richard Nixon şi alte personalităţi
ale establishment-ului.

L-am cunoscut pentru prima oară pe Hubbard în anul 1972, când scientologia se
afla în plină expansiune. Avea probleme de sănătate, dar nu păreau să-l deranjeze.
Nu şi le ascundea de colegii săi. Se considera un fel de cobai experimental şi toate
procedeele folosite de scientologie au fost experimentate pe sine.

Hubbard este deseori descris ca un om temperamental, care voia întotdeauna ca

lucrurile să iasă aşa cum dorea el. Avea aşteptări foarte înalte, care nu se împlineau
de fiecare dată. Adeseori, nu obţinea ceea ce dorea, dar nu continua să forţeze
lucrurile. Şi mai des obţinea rezultatele scontate, dar în cea mai mare parte a
233
timpului era ocupat cu cercetările sale. Nu îi supraveghea constant pe ceilalţi.
Uneori se izola, dar nu îşi ignora niciodată echipa. Nu l-am văzut furios decât de
vreo două ori în viaţa mea, şi atunci numai datorită faptului că cineva făcea greşeli
repetate şi nejustificate.

Hubbard obişnuia să afirme că nu şi-ar fi imaginat niciodată că va deveni atât de

popular. Dacă ar fi ştiut, şi-ar fi orientat altfel viaţa. Pe la începutul anilor ‘70 i-a
spus chiar unui prieten de-al meu că ar fi preferat să moară. Corpul său fizic era
uzat, dar simţea că trebuie să-l păstreze în viaţă, deoarece devenise un simbol
important pentru foarte mulţi oameni care îl urmau.

Circula o glumă care spunea că agenţii guvernamentali făceau periodic pariuri

referitoare la cât de repede vor putea să-l arunce pe Hubbard în închisoare. Deşi nu
au reuşit niciodată, bănuiesc că se afla sub un atac psihotronic continuu, îndeosebi
în perioada când Proiectul Montauk era activ. Aproape întreg anul 1973 şi l-a
petrecut în Long Island.

Pe la începutul anilor ‘80, Biserica Scientologică a devenit o organizaţie foarte

mare. Deşi oficiali de rang înalt care făceau parte din rândurile ei au fost închişi
sub pretextul unei conspiraţii împotriva Guvernului, Biserica a devenit din ce în ce
mai populară, iar numărul membrilor ei a continuat să crească. În anul 1981, când
popularitatea ei a atins apogeul, Hubbard s-a retras din activitate şi s-a ascuns, de
teamă să nu fie otrăvit. Se pare că membri CIA fuseseră infiltraţi în organizaţie, cu
scopul de a aţâţa diferite facţiuni ale ei unele împotriva celorlalte. Într-adevăr, în
această perioadă s-au produs lupte interne incredibile, şi majoritatea celor pe care îi
cunoşteam au plecat din organizaţie. Baza de operaţie a acesteia s-a schimbat şi nu
a mai fost niciodată aceeaşi.

Hubbard a decedat în ianuarie 1986, la vârsta de 74 de ani. Cu câteva zile înainte

de a muri, şi-a chemat omul de încredere, Pat Broeker, şi i-a spus că se pregăteşte
să-şi părăsească trupul. Hubbard se temea că oamenii îl vor plânge. I-a spus lui Pat
că acest lucru nu era necesar şi că unicul motiv de a plânge era convingerea
personală a oamenilor că nu sunt nemuritori.

Am încercat să fiu cât mai obiectiv cu putinţă în schiţarea acestui scurt portret
biografic al lui L. Ron Hubbard. Este important să înţelegeţi că acest om avea o
cunoaştere incredibilă şi dorea ca întreaga lume să aibă acces la ea. Dacă ar fi fost
interesat doar de putere şi de bani, stilul său de viaţă ar fi fost mult mai
extravagant. Viaţa lui a avut şi destule neîmpliniri, şi ar fi fost primul care să

234
recunoască acest lucru. Din păcate, nu am întâlnit nici măcar o singură biografie a
acestui personaj care să fie cât de cât corectă.

Cred că cele mai potrivite indicii referitoare la rolul pe care l-a jucat acest om pe
pământ sunt cele legate de implicarea lui alături de Jack Parsons şi moştenirea lui
spirituală din partea familiei Wilson. Cât despre activităţile sale, majoritatea
acestora sunt încă înconjurate de mister.

ALEISTER CROWLEY

Aleister Crowley s-a născut în anul 1875 şi a primit numele de Edward Alexander,
pe care l-a folosit până în adolescenţă. Tatăl său, având acelaşi nume, a fost un pro-
ducător bogat de bere, care a devenit apoi un predicator al sfârşitului lumii.

Inteligenţa copilului Crowley a rămas legendară. Se spune că a învăţat jocul de şah

după ce a privit o singură partidă, după care nu l-a mai putut învinge nimeni. A dus
o viaţă privilegiată, exceptând faptul că i s-a predicat cu forţa religia creştină, într-o
manieră de-a dreptul abominabilă. Probabil cea mai bună ilustrare a acestui lucru
se referă la un incident care s-a petrecut în anii adolescenţei, la şcoala în care
învăţa.

Se pare că profesorul a auzit unele zvonuri legate de anumite legături homosexuale

între colegii de şcoală ai lui Crowley. Unul dintre aceştia a fost prins şi obligat sub
puterea biciului să dezvăluie numele complicilor săi. Crowley a fost unul dintre cei
numiţi de acesta, deşi mai apoi avea să nege tot restul vieţii că declaraţia lui ar fi
fost adevărată (lucru cu atât mai demn de remarcat cu cât el nu a contestat
niciodată, mai târziu, că a fost implicat în relaţii homosexuale). În dorinţa de a
obţine o declaraţie de la Crowley, profesorul l-a supus în mod repetat pe acesta
bătăilor cu biciul. Între două flagelări l-a forţat să recite rugăciuni creştine, în
convingerea că va înţelege astfel calea greşită pe care a apucat-o. Din nefericire,
Crowley nu ştia exact de ce anume este acuzat. A fost bătut însă timp de două
săptămâni ca să recunoască o vină pe care nu o avea. În cele din urmă, exasperat,
profesorul i-a spus lui Crowley de ce anume îl suspecta. Crowley i-a răspuns că ar

235
fi mărturisit pe loc dacă ar fi ştiut ce doreşte să audă de la el profesorul. Dezgustat,
acesta din urmă l-a expulzat din şcoală.

Întors acasă, mama sa a citit foaia de exmatriculare şi i-a adresat cuvintele devenite
faimoase: „Eşti o bestie. Da. Eşti bestia din Apocalipsă – 666!”

Tânărul Crowley s-a simţit uşurat să audă aceste cuvinte, cu care s-a identificat
întru totul. De vreme ce creştinismul se dovedise atât de malefic pentru tânărul
nostru, anti-creştinismul trebuia în mod automat să fie ceva bun.

Cărţile care descriu viaţa lui Crowley trec de regulă cu vederea experienţa descrisă
mai sus. Noi considerăm că a fost una din experienţele cele mai revelatorii din
viaţa tânărului Crowley.

Tatăl lui Crowley a murit când tânărul avea 12 ani. A fost crescut în continuare de
mamă şi de un unchi, până când a plecat la Universitatea din Cambridge. Acolo, a
studiat ştiinţele fizice şi a primit o educaţie de tip renascentist. Mulţi îl consideră
unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor. Cert este că stăpânea perfect
limba engleză (dar şi alte câteva limbi străine).

La vârsta de 20 de ani a moştenit o mare avere, aşa că a abandonat ultimul an

universitar. Era deja entuziasmat de studiul ocultismului şi a intrat în mai multe
societăţi secrete. Ulterior, a ajuns pe poziţia cea mai înaltă în ierarhia mai multor
ordine străvechi. Printre acestea se numără francmasoneria, rozicrucienii, Ordinul
Stelei de Argint şi Ordo Templi Orientis. Ultimul dintre ele, cunoscut şi sub
iniţialele O.T.O., a fost probabil cel mai semnificativ din viaţa sa. Ajuns şef al
O.T.O., el a scris cea mai faimoasă lucrare a sa, Magia – teorie şi practică. Scria
cuvântul „magie (magic)” cu k (magick), pentru a o diferenţia de magia de salon.

Evenimentul cel mai spectaculos din viaţa lui Crowley s-a petrecut în anul 1904, la
Muzeul Boulak din Cairo. Nu cu mult timp înainte, Crowley şi soţia sa, Rose,
petrecuseră noaptea în Camera Regelui din Marea Piramidă. În timp ce stătea într-
un apartament din Cairo, Rose a intrat într-o stare de spirit diferită, repetând într-
una că Aleister l-a ofensat pe Horus, zeul egiptean. Crowley a rămas uluit, căci
soţia sa nu ştia practic nimic despre mitologia egipteană. Aflată parcă într-un fel de
transă, femeia a început să-i spună să îl invoce pe Horus, după care l-a târât după
sine până la muzeul Boulak. Acolo, Crowley a rămas şocat. Rose i-a arătat o
imagine a lui Horus într-o ipostază numită Ra-Hoor-Khuit. Numărul articolului era
„666”. Experienţa l-a ajutat pe Crowley să trăiască o stare profundă de iluminare,
care i-a schimbat pentru totdeauna cursul vieţii.

236
La scurt timp după aceea, la miezul nopţii de 19 martie, el a afirmat că s-a produs
echinocţiul zeilor şi că urma o nouă epocă în istoria umanităţii. A scris apoi un
mesaj primit de la Aiwas, îngerul său păzitor, care urma să servească drept punte
de legătură între forţele spirituale ale sistemului solar şi umanitate.

Mesajul a fost scris sub forma unei „Cărţi a Legii”. Lucrarea are la bază un cod de
conduită simplu, care sună astfel: „Fă ceea ce vrei – aceasta este întreaga lege.
Iubirea este legea, iubirea şi voinţa care acţionează în numele ei. Nu există altă lege
în afara lui ,fă ceea ce vrei’“.

Aceste cuvinte sunt adeseori interpretate greşit, îndeosebi atunci când sunt citate în
talk-show-urile de televiziune sau de autori care nu au studiat magia. Aceştia su-
gerează că doctrina de mai sus îi încurajează pe oameni să facă ce doresc, de pildă
crime, violuri şi furturi. Principiul invocat se referă însă la cu totul altceva.

Crowley a susţinut că orice om este o stea. Fiecare dintre noi trebuie să ne mişcăm
pe orbita noastră reală, marcată de natura poziţiei noastre, de legea creşterii noastre
şi de impulsurile generate de experienţele noastre trecute.

Potrivit acestei doctrine, toate evenimentele sunt în direct acord cu legea şi toate
sunt necesare în teorie. În practică nu există decât o singură acţiune justă (în acord
cu legea) la un moment dat. De aceea, este de datoria noastră să stabilim în
permanenţă care este acţiunea justă pe care trebuie să o realizăm în momentul
respectiv.

Merită să remarcăm faptul că „thelema”, cuvântul grecesc care înseamnă „voinţă”,

are aceeaşi valoare numerologică cu cea a cuvântului „agape”, care înseamnă
„iubire”. Acest lucru nu este deloc întâmplător. Fiecare acţiune sau mişcare
reprezintă un act de iubire care trebuie să se topească în totalitate. Fiecare act
trebuie realizat „la voinţă”, adică trebuie ales astfel încât să împlinească şi nu să
zdruncine adevărata natură a făptuitorului.

Metodele tehnice prin care se poate ajunge la această performanţă pot fi studiate
într-o altă lucrare notorie a lui Crowley, intitulată Despre magie.

Este important de ştiut că viaţa lui Crowley a fost înţesată de scandaluri. Multe
dintre acestea au avut legătură cu sexul, drogurile şi ritualurile bizare. Unii l-au
acuzat chiar de crimă, cum ar fi sacrificarea fiului său MacAleister. Dacă ţinem
cont de faptul că nu a avut nici un fiu pe nume MacAleister, ne putem da seama că
foarte multe din lucrurile care s-au spus despre el au fost simple aberaţii. Avea o
reputaţie solidă de magician sau de vrăjitor, şi erau mulţi cei care se temeau de el.
237
Cu toate acuzaţiile care planau asupra lui, nu a fost niciodată închis; unii pun acest
lucru exact pe seama faptului că era un magician atât de bun.

În mod cert, Crowley era foarte versat în actele de magie şi există mulţi oameni
care cred că el a creat în mod deliberat o perdea de fum în jurul adevăratelor sale
activităţi, cu scopul de a-i îndepărta pe cei care nu meritau cunoaşterea pe care o
deţinea el. Este posibil ca acest lucru să fie adevărat, ştiut fiind că a angajat o
secretară, pe care a numit-o Maimuţa lui Thoth, pentru a scrie şi pune în circulaţie
tot felul de zvonuri şi scandaluri în legătură cu el.

Trebuie să îi avertizez pe cititori că omul mediu care citeşte lucrările lui Crowley
le poate găsi dezgustătoare din punct de vedere mental sau moral. Pe de altă parte,
trebuie să înţelegeţi că această respingere reprezintă o tehnică bine cunoscută în
magie, prin care fiinţa este forţată să nu privească într-o anumită direcţie.
Adevăratul adept trebuie să îşi învingă acest dezgust pentru a descoperi adevărul.
Dacă repulsia este prea puternică, este mai bine pentru el să nu afle prea multe.

Metaforic vorbind, am putea compara situaţia cu privirea unei maşini fără capotă.
Dacă privim direct motorul cu combustie internă, acesta ne apare complicat şi
respingător. Fără ţeava de eşapament, zgomotul său este de-a dreptul oribil. Dacă
filtrăm însă sunetul printr-o ţeavă de eşapament, motorul începe să toarcă lin, iar
dacă îl acoperim cu o capotă, nimeni nu va mai ezita să urce la volan şi să
pornească maşina.

Dincolo de adevărurile sau neadevărurile care s-au spus despre el, este cert că
Aleister Crowley a urmărit să le dea altora cheia pentru a putea evada din acest
univers. El a gravat pe un medalion fraza: „CALEA DE IEŞIRE ESTE PRIN
INTERIOR”.

Există numeroase controverse legate de viaţa lui Aleister Crowley. Principiile

ilustrate de el sunt însă mult mai importante decât persoana ca atare. Cred că dacă
ar mai fi împreună cu noi astăzi, ne-ar spune un singur lucru:

IEŞIŢI AFARĂ!

238
 FAMILIA SHELLEY

Când prietena mea Joy mi-a spus că a auzit numele de Duncan Cameron timp de
mai bine de un an şi jumătate, i-am cerut informaţii suplimentare. Mi-a răspuns că
alături de el apărea numele de Wilson, la care se adăuga un nume care suna ceva
gen „Shelby”, pe care l-am identificat ulterior ca fiind Shelley. În mod evident,
numele se referea la Percy şi la Mary Shelley. Percy a fost un maestru al limbii
engleze, fiind considerat de mulţi cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Mary
a fost autoarea lucrării Frankenstein. Cei doi au trăit o viaţă exotică şi creatoare, la
marginea societăţii. Despre romantismul lor s-au scris nenumărate romane şi piese
de teatru.

Joy mi-a spus că exista o legătură între fraţii Wilson şi Geneva. Acest oraş este
foarte apropiat de locul în care au trăit familia Shelley pe vremea când au scris
poveştile de la miezul nopţii care aveau să fie transcrise mai târziu în cartea
Frankenstein. De foarte multă vreme, Geneva este considerată de legendă ca fiind
cartierul general al Iluminaţilor şi al altor organizaţii conspirative.

Am verificat mai multe cărţi, dar nu am reuşit să stabilesc o legătură semnificativă

între cei doi Shelley şi familia Cameron sau Wilson. Am întrebat-o totuşi pe
Marjorie Cameron, care mi-a relatat o poveste interesantă legată de Dennis
Murphy. Acesta a scris cartea Sergentul, din care s-a inspirat John Steinbeck atunci
când a scris La răsărit de Eden. Familia lui Murphy s-a stabilit în frumoasa zonă
împădurită din sudul Californiei, la Big Sur, lângă Santa Cruz. Mai târziu, familia a
pus bazele Institutului Esalen, o şcoală avangardistă care preda subiecte de
metafizică, fiind considerată şi astăzi „foarte californiană”. Cameron s-a gândit
mult la Dennis Murphy.

Când i-am relatat lui Cameron de posibilitatea existenţei unei legături între familia
Shelley şi Wilsoni, am întrebat-o dacă deţine asemenea informaţii. Mi-a povestit
atunci că Murphy a dus-o odată să vadă un loc foarte special din Big Sur. La prima
vedere, unicul scop al lui Murphy era acela de a o plimba pe dealuri şi de a-i arăta
iedera care creştea prin părţile locului. I-a povestit apoi că iedera a fost
transplantată din cimitirul lui Percy Shelley. Era ciudat. De ce o fi făcut Murphy
atâta drum ca să-i arate această iederă? Cameron nu avea alte informaţii în afară de
aceasta.

L-am sunat apoi pe prietenul meu Kenn Arthur şi l-am întrebat dacă ştie ceva
despre familia Shelley. Mi-a răspuns că Percy Shelley şi Lord Byron (pentru cei
care nu ştiu deja acest lucru, acesta a fost cel mai faimos poet al vremii şi a trăit o

239
vreme alături de cei doi Shelley la Geneva) erau bisexuali. Altfel spus, erau dispuşi
să încerce orice fel de experienţe. Nu este deloc greu de crezut că au încercat
inclusiv experienţe de magie sexuală. Însuşi conceptul monstrului Frankenstein
pare identic cu cel de copil magic, cei drept, cu unul avortat.

Kenn a adăugat că a existat un medium pe nume Marcia Moore care a făcut mai
multe regresii în vieţile anterioare cu grupul ei. Trei dintre cei prezenţi s-au dovedit
a fi fost în ultima lor viaţă Percy, Mary şi Lord Byron. Mi-a spus şi numele unei
cărţi în care era descrisă această experienţă, dar nu am reuşit să găsesc cartea. Când
i-am povestit de iedera de la Big Sur, adusă din cimitirul lui Shelley, Kenn mi-a
spus că asta explică totul. Marcia Moore a dispărut de pe suprafaţa pământului la
Big Sur, prin anii ‘70. Dispariţia ei a fost considerată unul din marile mistere
metafizice ale acestui secol.

Am făcut cercetări legate de Marcia Moore şi am descoperit că aceasta a fost o

femeie de o frumuseţe uluitoare, care a practicat yoga. A trăit în Manhattan, apoi în
Massachussets, înainte de a se muta în California. Avea copii şi se pare că i-a
crescut foarte bine. Nu au existat nici un fel de controverse legate de moralitatea ei.

Marcia a făcut experimente legate de anumite plante, încercând să transceandă

planul fizic prin invocarea unei conştiinţe superioare. Dispariţia ei a rămas un
mister din punct de vedere al poliţiei. Am dus o fotografie a ei la Maria Fix şi am
rugat-o să-i facă o scanare mediumică. Nu auzise niciodată de Marcia, dar mi-a
spus pe loc că femeia se afla într-o altă dimensiune. I-am povestit atunci
circumstanţele în care a dispărut, iar Maria mi-a transmis o comunicare, potrivit
căreia doi bărbaţi au găsit-o în pădure şi au ucis-o. Cadavrul a fost bine ascuns şi
nu a fost găsit niciodată. A adăugat că cei doi criminali erau prieteni dintr-o viaţă
anterioară şi i-au oferit Marciei ceea ce îşi dorea cel mai mult: transcendenţa.
Imediat după moarte, Marcia a rămas şocată şi profund dezorientată. Ulterior, şi-a
recăpătat luciditatea şi a atins starea pe care şi-o dorea. La fel ca şi marinarii de pe
USS Eldridge, Marcia a fost practic expulzată din această dimensiune. Dacă lectura
Mariei este adevărată, antrenamentul spiritual al Marciei a ajutat-o să se descurce
mult mai bine în lumea de dincolo decât au reuşit bieţii marinari de pe Eldridge.

Noi investigaţii m-au ajutat să descopăr că Big Sur este situat pe aceeaşi paralelă
cu Norfolk, Virginia. Există în zonă un spital psihiatric cu nişte subsoluri uriaşe. Al
Bielek şi una din gemenele din Norfolk (vezi capitolul 24) mi-au confirmat că a
existat o variantă a Proiectului Montauk la Big Sur.

240
Mai există un aspect interesant legat de familia Shelley. Se pare că a existat un
castel real al lui Frankenstein, care poate fi vizitat şi astăzi. Am găsit de pildă o
carte intitulată În căutarea lui Frankenstein, semnată de Radu Florescu.

Acesta a studiat notele lui Mary Shelley din acea perioadă de timp şi a demonstrat
că cei doi au vizitat probabil castelul. Se pare că soţii Shelley s-au cazat la un han
din apropiere, s-au îmbătat şi au ascultat toată noaptea legende şi povestiri. Unii
ţărani din zonă credeau chiar că cei doi străini aveau o legătură cu familia
Frankenstein.

Florescu a făcut cercetări exhaustive legate de clanul Frankenstein şi oferă mult

mai multe informaţii decât pot relata eu aici. Unul din strămoşii remarcabili ai
clanului a fost baronul Frank von Frankenstein, care a scris o istorie a originilor
saşilor din Transilvania. În lucrarea sa, baronul respingea categoric legenda
spiriduşilor din Hamelin, potrivit căreia mai mulţi copii au fost conduşi de către
spiriduşi printr-o gaură făcută în pământ până în Transilvania, unde au devenit
strămoşii saşilor de acolo. Oricum ar fi, legenda prezintă nişte similarităţi izbitoare
cu cea a băieţilor din Montauk.

Încă şi mai interesantă este prezentarea în carte a unui tânăr alchimist pe nume
Johann Konrad Dippel. Acesta s-a născut în anul 173, la castelul Frankenstein, şi
şi-a numit dizertaţia de doctorat „Frankensteina”, care însemna nici mai mult mai
mai puţin decât „principiul vieţii”. Din cauza viziunii sale neortodoxe, a fost
expulzat de la Universitatea din Strasbourg (menţionăm în treacăt că Strasbourgul
a fost unul din oraşele vizitate de Shelley şi locul în care a dispărut aurul nazist, la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial).

Cariera ulterioară a lui Dippel pare să o fi urmat pe aceea a eroului din cartea lui
Mary Shelley, Viktor Frankenstein. A fost un om genial, care şi-a depăşit cu mult
contemporanii. A călătorit în Suedia, a predat oriunde era primit, dar în cele din
urmă a ajuns din nou în locul din care a fost expulzat: Universitatea din Strasbourg.
După ce a predat timp de doi ani, a dispărut în mod neaşteptat. Se pare că în
cimitirul local fuseseră găsite morminte profanate, iar autorităţile îl suspectau de
implicare. Acest gen de acuzaţii l-au urmărit de altfel toată viaţa.

Dippel s-a întors la studiul alchimiei şi în cele din urmă a revenit în ţinutul lui
Frankenstein. Zona era împânzită de laboratoare de alchimie; unul se afla inclusiv
în castel. A făcut experimente pe cadavre de oameni şi animale şi a inventat
diferite remedii vindecătoare şi vopseaua cunoscută până astăzi drept albastru
prusian. Filosofia lui Dippel indică o convingere în posibilitatea de a da viaţă prin

241
intermediul unui ritual magic. În final, a devenit victima diferitelor intrigi şi a
continuat să fugă dintr-un loc în altul. Viaţa lui s-a sfârşit într-o manieră nenaturală
şi se spune că trupul său a dispărut.

Curios este că legenda sa s-a amplificat mult după moartea acestuia. Tot felul de
alchimişti şi de vânători de comori i-au căutat rămăşiţele lângă castel. Deşi
relatările din folclor susţin că aceştia nu au avut succes, este posibil totuşi ca
lucrurile să stea cu totul altfel. Chiar dacă cineva i-ar fi găsit rămăşiţele pământeşti,
ar fi avut tot interesul să nu recunoască acest lucru.

Cartea În căutarea lui Frankenstein oferă indicii referitoare la o poveste chiar mai
cutremurătoare decât legenda propriu-zisă. Din păcate, istoria oficială (de multe ori
modificată de diferite interese) nu poate merge mai departe decât atât. Autorul ne
lasă doar gustul dorinţei de a afla mai multe atunci când ne vorbeşte de uimitorii
făuritori de ceasuri din Elveţia secolului al XVII-lea. Se pare că tehnologia vremii
era uimitor de precisă; se vorbeşte chiar de existenţa unor roboţi care depăşeau cu
mult tehnologia anilor 1960. Aceşti roboţi puteau cânta o mare varietate de
cântece, folosind instrumente muzicale, dar majoritatea s-au pierdut sau au dispărut
în decursul secolelor. Pe ici pe colo, mai poţi vedea câte unul prin muzeele
europene.

Toate aceste informaţii ne fac să ne punem întrebări serioase. Ce s-a petrecut la

Geneva în ultimele secole? Ce putere se ascundea în spatele tehnologiei folosite de
făuritorii de ceasuri din oraşul care a devenit apoi centrul financiar al lumii? Ce
simboluri reprezentau acele figurine care ieşeau din ceasuri atunci când sunau ora
exactă?

Oare cei care controlează finanţele acestei lumi sunt tot una cu cei care controlează
şi manipulează timpul?

Dar intriga nu se opreşte aici…

CAMERON

242
Cameron este o poetă şi o artistă, fiind probabil cea mai semnificativă figură a
mişcării oculte a Zeiţei. Născută în Belle Plain, Iowa[13], a fost pasionată de
probleme spirituale încă din copilărie, devenind apoi un focar de atracţie pentru
diferite forme de cunoaştere.

Cameron a intrat în Marina Militară a SUA sub numele de Marjorie Cameron,

preferând să păstreze apoi numele de Cameron ca prenume, aşa cum era strigată în
timpul serviciului militar. În timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat direct
cu Marele Stat Major, fiind singura persoană înrolată care a avut această
posibilitate. A asistat la acte de corupţie incredibile şi s-a plâns la AWOL atunci
când fratele ei a fost adus acasă în cămaşă de forţă. A fost judecată de Curtea
Marţială, dar acest lucru nu apare în dosarul ei.

După ce a părăsit Marina, a intrat în contact cu Jack Parsons, marele savant

specializat în rachete, co-fondatorul Aerojet General Corporation. Spre ghinionul
Marinei, s-a măritat cu Jack şi a participat alături de acesta la Operaţiunea Babalon.
Aceasta a constat într-un ritual magic extrem de ambiţios, ale cărui repercusiuni
mai pot fi simţite şi astăzi. La scurt timp după operaţiune, cerul Statelor Unite a
fost invadat de nenumărate OZN-uri.

Un an mai târziu, Cameron l-a părăsit pe soţul ei şi l-a căutat pe Aleister Crowley,
convinsă că era fiica lui magică. Chiar când ea ajungea la Paris, Crowley murea.
După ce a primit şocanta veste, Cameron s-a decis să intre într-o mănăstire de
lângă Geneva, în Elveţia. Trei săptămâni mai târziu, a trăit una din cele mai
profunde experienţe din viaţa ei. S-a trezit în faţa unei oglinzi şi a avut o reacţie
spontană. Şi-a scos toate hainele şi a început să urle, ca o fiară sălbatică. Prin
această acţiune eliberatoare, a scăpat de tendinţa de negare a naturii sale umane
care o cuprinsese după auzirea veştii despre Aleister Crowley, şi Cameron s-a
întors la soţul ei, în Pasadena.

Când Jack Parsons a murit, în anul 1953, Cameron s-a mutat în Mexic şi a intrat
într-un grup alcătuit din artişti şi scriitori faimoşi. Un preot catolic renegat a
încercat să o ardă pe rug, dar planurile sale au ieşit la iveală (de altfel, a şi fost
anatemizat ulterior de Biserica Catolică). Cameron s-a întors în cele din urmă la
Los Angeles, continuând să lucreze ca actriţă, artistă şi poetă. Viaţa ei a continuat
să semene cu un roman de aventuri, şi mai târziu ea s-a măritat cu Sheridan
Kimmel. L-a inspirat pe Ken Kessey atunci când a scris cartea Zbor deasupra unui
cuib de cuci (personajul McMurphy).

243
Cameron nu este foarte cunoscută publicului larg, dar a fost una din cele mai mari
revoluţionare a epocii noastre. A apărut în numeroase filme din cultura
underground, iar unul din desenele ei vizionare a condus la închiderea unei galerii
de artă de către cenzură. Evenimentul a creat un precedent artistic şi juridic privind
încălcarea libertăţii de expresie artistică. Serialul său audio Superwoman
(Superfemeia) continuă să fie transmis cu regularitate la posturile de radio din Los
Angeles. Pe scurt, Cameron este o femeie de o profunzime uluitoare, încă
insuficient descoperită.

JACK PARSONS

Am discutat deja în această carte despre principalele elemente legate de Jack

Parsons şi de viaţa lui, absolut unică. Există numeroase alte intrigi asociate cu el
care nu ţin de obiectul acestei cărţi, dar care merită totuşi să fie amintite.

Atâta vreme cât munca lui de cercetare a rachetelor a condus la înfiinţarea Aerojet
General Corporation şi la obţinerea unor contracte guvernamentale (anterior celui
de-al doilea război mondial), el a prezentat un mare interes pentru complexul
militar industrial. I s-a apreciat, de asemenea, geniul şi capacitatea de inovare
tehnologică. Faptul că era însă şi magician a stârnit uimire şi iritare în rândul
militarilor. A fost urmărit îndeaproape, iar Guvernul l-a supravegheat în
permanenţă.

Se crede că unul dintre agenţii guvernamentali care trebuia să-l spioneze pe

Parsons a fost chiar L. Ron Hubbard. Acesta susţinea că a fost trimis de serviciile
secrete ale Marinei pentru a pune capăt practicilor de magie neagră printre oamenii
de ştiinţă de la Cal Tech. Cameron atestă această afirmaţie inclusiv în ceea ce o
priveşte. Cert este că cei doi au sfârşit prin a face experimente împreună. Hubbard
avea să ţină mai târziu conferinţe pe marginea operei lui Aleister Crowley, fiind
bănuit că a fost implicat el însuşi în operaţiuni de magie.

Dicţionarul magicienilor îl citează pe Colin Wilson afirmând că Parsons a fost

sfătuit de o putere superioară „să declare război autorităţilor care nu dau dovadă de
curaj şi bărbăţie… autorităţii preoţilor mincinoşi, a judecătorilor corupţi, a
244
poliţiştilor incorecţi, solicitând să se pună capăt restricţiilor şi inhibiţiilor,
constrângerilor, înregimentării şi tiraniei legii”. Puterea superioară a fost
identificată mai târziu ca fiind Hubbard, dar acest lucru a devenit posibil numai
spre sfârşitul anilor 80, după moartea acestuia. Această identificare pare credibilă,
căci a fost făcută simultan de mai multe persoane.

Indiferent de rolul real al lui Hubbard, este cert faptul că acesta a avut de împărţit
mai multe secrete cu Parsons. Hubbard a scris o carte intitulată Excalibur în care
descria secretele vieţii. Potrivit legendei, toţi cei care au citit manuscrisul au
înnebunit; de aceea, el a sfârşit prin a retrage cartea. Principala operă a lui Parsons
a fost la fel de bine păzită. Amândoi au participat la ceea ce se consideră a fi
experimentul de magie sexuală cel mai faimos şi mai semnificativ al acestui secol.
Cameron susţine că nici unul dintre ei nu şi-a revenit vreodată pe deplin în urma
acestui experiment.

Un alt prieten foarte bun al lui Parsons a fost Robert A. Heinlein, „Părintele
science-fiction-ului”. Heinlein frecventa aceleaşi cercuri ca şi Hubbard, şi amândoi
au participat la operaţiuni de magie şi la şedinţele O.T.O. Nu întâmplător, amândoi
erau ofiţeri de marină. Heinlein şi-a adus o contribuţie importantă la schimbarea
acestei lumi prin scrierea lucrării Străin într-o ţară străină, care a devenit mai
târziu Biblia mişcării hipiote. A creat cuvântul „grok”, care înseamnă înţelegere
profundă, şi şi-a bazat întreaga operă pe filosofia O.T.O. Relaţia dintre Heinlein şi
Jack Parsons este admirabil şi în numeroase detalii descrisă în ediţiile de
primăvară, vară şi toamnă ale revistei Green Egg din anul 1992.

Parsons cunoştea foarte mulţi oameni faimoşi, cel mai puternic din punct de vedere
politic fiind probabil Howard Hughes, regele industriei aerospaţiale. Cercetările lui
Cameron indică faptul că Hughes a controlat practic CIA după 1949. Această
perioadă de timp este interesantă, întrucât s-a petrecut imediat după faimosul său
accident aviatic. Hughes era un pilot entuziast de avioane şi a deţinut câteva
recorduri mondiale. Spre sfârşitul anilor ‘40 a fost aproape ucis de un asemenea
accident şi a intrat în comă profundă. Medicii credeau că din el a rămas doar o
legumă. Şi-a revenit însă într-o manieră miraculoasă, care s-a dovedit ulterior a nu
fi atât de miraculoasă cum se credea. Cert este că după acel moment a devenit
extrem de excentric şi a căpătat un comportament ciudat. Sună ca o speculaţie, dar
nu ni se pare deloc exagerat să afirmăm că Hughes a fost readus la viaţă de către
extratereştri, care l-au programat aşa cum au dorit. A căpătat o putere psihică,
politică şi financiară imensă şi nu este exclus ca aceasta să fi condus chiar la
moartea lui Parsons.

245
Dacă Hughes a devenit un monstru al CIA, putem bănui că dispreţul lui Jack
Parsons faţă de autorităţile de orice fel nu i-a fost de prea mare folos acestuia. În
iunie 1952, chiar înainte de a pleca împreună cu Cameron în Mexic, într-o excursie
programată de mult timp, Parsons a murit într-un accident de laborator absolut
misterios. Anumite legende populare, dar iresponsabile, afirmă că s-ar fi sinucis
din cauza unor duşmani imaginari. În realitate, în acea zi s-au petrecut două
explozii, din care una la un etaj inferior. Practic nu avea cum să le provoace singur.
Cineva l-a ucis, iar Cameron este sigură că cel care a stat în spatele întregii
operaţiuni a fost Hughes. Întrebarea care se ridică este: „Cine a stat în spatele lui
Howard Hughes?”.

Hubbard avea să afirme după moartea lui Parsons că a fost fericit să cunoască un
om de talia lui Jack. La două săptămâni după moartea sa, Capitoliul a fost survolat
de OZN-uri. Tot la scurt timp avea să înceapă şi vânătoarea guvernamentală după
Hubbard. Lumea nu a mai fost niciodată aceeaşi de atunci încolo.

[1] În traducere: Poarta Diavolului.

[2] Din spusele lui Preston, cunoaşterea ocultă a fost studiată şi folosită din plin la
Montauk, într-o manieră similară cu cea în care a funcţionat Biroul Ocult al
naziştilor. Cei mai mulţi dintre angajaţii de la Montauk aveau capacităţi sau
interese legate de chestiunile oculte, inclusiv secretarele, personalul de serviciu şi
toţi cei cu slujbe obişnuite, necesare pentru a menţine în funcţiune o baza militară.
Se presupune că tot acest personal avea şi alte îndatoriri în afara celor de serviciu,
de o natura ceva mai ezoterică.

[3] În cazul celor care nu cunosc acest lucru, Carlos Allende a fost cel care a scris
povestea originală a Experimentului Philadelphia, într-o scrisoare adresată lui
Morris K. Jessup. La vremea aceea, Allende lucra într-adevăr la o fermă în zona
respectivă. La ora actuală se află într-un azil şi a cerut să-l vadă pe Al Bielek, dar
întâlnirea nu a putut avea loc până acum. Cererea lui ni s-a părut interesantă, căci
el l-a evitat pe Al timp de decenii la rând. Voi descrie această întâlnire în Montauk
Puise.

[4] În traducere, înseamnă Ordinul Templierilor din Orient. Este vorba de o frăţie
„dedicată scopului suprem de asigurare a Libertăţii Individului, ajutându-l pe
acesta să avanseze către Lumină, Înţelepciune, Înţelegere, Cunoaştere şi Putere”.

246
[5] Cercetările care au condus la crearea tranzistorului barierei de suprafaţă au fost
parţial susţinute de Biroul Naval al Departamentului Marinei, prin contractul cu nr.
bsr 57322.

[6] Clasificarea decimală: R 282.12. Manuscrisul original primit de institut, datat

14 octombrie 1953.

[7] Philo Corp., Div. de Cercetări, Philadelphia, Pa.

[8] PROC. I.R.E., p. 1706-1708 din acest document.

[9] Preston, Duncan şi prietenul lor s-au prezentat la tribunal şi în cele din urmă au
câştigat procesul. Nu au trebuit să plătească nici un fel de amendă. Mai mult,
judecătorul a declarat iritat că statul New York ar fi trebuit să pună indicatoare
corecte dacă nu doreau să se treacă de o anumită zonă. De altfel, este necesar să
repetăm că Preston şi ceilalţi nu se aflau pe teritoriul bazei atunci când au fost
amendaţi. Ofiţerul le-a spus că pe viitor va aresta pe oricine se apropie de gard.

Nu este lipsit de interes faptul că ofiţerul le-a spus că a citit Proiectul Montauk şi a
considerat cartea „de-a dreptul amuzantă”. S-a dus chiar în Biblioteca din Montauk
şi a cerut cărţi referitoare la Camp Hero, dar i s-a răspuns că aceste informaţii sunt
secrete la ora actuală şi au fost retrase de pe raft! Cât despre ofiţer, acesta ne-a spus
că nu cunoaşte şi nu a auzit de nici un fel de experienţe paranormale.

[10] Sirius Minds este un cerc de psihotronică în care se practică ceea ce ei numesc
gimnastica creierului. Această companie lucrează cu clienţi aparţinând unor
corporaţii sau cu alţi indivizi, urmărind amplificarea capacităţilor lor cerebrale şi
stimularea pe această cale a funcţiilor vitale.

[11] “Afacerea Hess” se referea la implicarea lui Crowley într-un plan care îl viza
pe adjunctul lui Hitler, Rudolph Hess, care trebuia paraşutat în Scoţia. Afacerea
includea un ritual magic, dublat de activităţi de rutină ale serviciilor secrete.

[12] “Abaţia din Thelema era un adăpost din Sicilia condus de Crowley şi finanţat
(teoretic) de serviciile secrete franceze. Auzind de puterile oculte ale lui Crowley,
Mussolini l-a expulzat pe acesta din Italia, prin anii ‘20.

[13] Belle Plain este locul în care se găseşte cel mai mare gheizer artezian din
lume. Cameron este convinsă că acest lucru are o semnificaţie aparte, căci există o
legendă care afirmă că apa acestui gheizer este legată prin canale subterane de

247
Loch Ness, locul în care a trăit Aleister Crowley şi în care au apărut poveştile cu
monstrul din lac.

CUVÂNT ÎNAINTE

Apariţia primului volum din seria Montauk (Proiectul Montauk: Experimente în

timp) a confruntat majoritatea cititorilor români cu un caz ştiinţific excepţional prin
ineditul său şi mai ales prin nota de veridicitate a faptelor şi evenimentelor care au
fost descrise. Aşa după cum remarcam în nota introductivă a volumului respectiv,
subiectul abordat are totuşi tendinţa să fie integrat cu uşurinţă la capitolul de
science-fiction şi într-adevăr, cel puţin în Statele Unite ale Americii, el chiar aşa
este considerat. Prin urmare, Preston Nichols şi Peter Moon sunt felicitaţi şi intens
mediatizaţi ca doi autori de succes în literatura science-fiction, care au reuşit să
publice un volum ce a devenit în scurt timp best-seller. Însă la o privire mai atentă,
situaţia ni se prezintă cu totul altfel. Sunt prezentate destule dovezi (explicaţii
ştiinţifice, scheme şi fotografii) care să ne pună cel puţin „pe gânduri” în ceea ce
priveşte evenimentele care s-au petrecut la Montauk. În plus, există o multitudine
de elemente care „se corelează”, urmând un scenariu perfect logic şi oarecum
cunoscut în ceea ce priveşte anumite acţiuni secrete ale Guvernului american.
Multe dintre astfel de proiecte, cel puţin în ideea lor de bază, au fost demult
desconspirate de către diverşi autori (printre care cel mai de notorietate a fost
William Milton Cooper), însă faptele care sunt implicate în Proiectul Montauk par
să pună totuşi la grea încercare buna credinţă a omului de rând. Pe de o parte,
datorită „educaţiei” ştiinţifice profund materialiste şi limitate la nişte concepţii şi
prejudecăţi penibile, iar pe de altă parte datorită unei sistematice „lupte” de a
anihila orice tentativă de abordare „neortodoxă” a legilor şi cunoştinţelor ştiinţifice
de până acum. Care sunt metodele cele mai obişnuite pentru a realiza aceasta? De
obicei, cei care prezintă idei, teorii, calcule şi demonstraţii care tind să clatine
eşafodajul de carton al concepţiei ştiinţifice actuale sunt denigraţi şi combătuţi
aprig de majoritatea oamenilor de ştiinţă, ridiculizaţi şi chiar ameninţaţi de aceştia,
astfel încât „rebelii” să se liniştească. Această „campanie de anihilare” a progresu-
lui ştiinţific care deranjează îşi atinge de cele mai multe ori scopul, întrucât – aşa
după cum remarca plin de umor unul dintre savanţii nonconformişti ai timpurilor
noastre -„…este greu să ţii piept singur unei haite de lupi care ameninţă să te
sfâşie”.

Cei mai mulţi dintre cercetătorii, savanţii şi oamenii de ştiinţă contemporani sunt
chiar convinşi că ei au dreptate în cele ce susţin, fiind dominaţi de un imens
orgoliu ştiinţific care le barează practic orice posibilitate de progres. Ei formează
un fel de „club” închis, fiind precum orbii care conduc alţi orbi, refractari în cele

248
mai multe cazuri la ideile novatoare şi geniale care apar şi tributari aşa-zisei
„faime” ştiinţifice, diplomelor şi titlurilor pe care le deţin.

Alţi savanţi fac parte din categoria oamenilor de ştiinţă „fără coloană vertebrală”,
întrucât ei preferă să tacă (deşi sunt perfect conştienţi de unele adevăruri esenţiale,
care dacă ar fi făcute cunoscute publicului larg, ar distruge poate secole întregi de
eforturi sistematice din partea ştiinţei, de a implementa în conştiinţa maselor de
oameni ideile materialiste pe care le propagă). Această tăcere este însă justificată
prin nevoia de a-şi menţine slujba pe care o au, salariul pe care îl primesc şi, deci,
posibilitatea de a-şi asigura atât propriul trai, cât şi pe cel al familiei lor. Unele
cazuri devin însă dramatice, cum ar fi, de pildă, cel al lui Wilhelm Reich, a cărui
condiţie socială, materială şi chiar fizică (el a murit în închisoare) au fost complet
distruse de acţiunile conjugate ale organismelor ştiinţifice americane cu cele ale
departamentului de justiţie. Printre altele, savantul austriac descoperise o metodă
extraordinară de vindecare a cancerului şi evidenţiase (prin numeroase aplicaţii
practice) prezenţa misterioasei energii orgonice, despre care s-a vorbit şi în
volumul anterior (Proiectul Montauk: Experimente în timp). Cazul lui Wilhelm
Reich este doar unul dintr-o multitudine care există. Numeroase alte invenţii
geniale (cum ar fi motorul cu apă, metode energetice extraordinare, tratamente
aparent miraculoase ale unor boli aşa-zise „fără rezolvare” etc.) au fost în mod
sistematic fie oprimate prin diferite metode mai mult sau mai puţin dure, fie
complet ignorate. Nu întâmplător viaţa şi activitatea unor savanţi de excepţie (cum
ar fi Nikola Tesla, Viktor Schauberger etc.) sunt în mod deliberat lăsate „în
umbră”; în schimb revistele, cărţile şi manualele de specialitate conţin mereu
acelaşi tip de informaţii ştiinţifice „de rutină”, fără nici un salt efectiv care să fie
spectaculos. De pildă, este deja o evidenţă aproape pentru toată lumea (şi chiar o
concluzie de bun simţ, atent demonstrată încă de acum câteva zeci de ani în urmă)
că teoria evoluţionistă a lui Darwin în ceea ce priveşte fiinţa umană modernă
(homo sapiens) este greşită şi totuşi, publicaţii occidentale de prestigiu fie refuză să
prezinte aceste elemente în mod tranşant, fie continuă să facă „lobby” la aceleaşi
inepţii ca şi până atunci, în ceea ce priveşte teoria respectivă. La fel, apar
numeroase cărţi care prezintă în detaliu şi foarte bine documentat numeroase
descoperiri cu adevărat uluitoare care au fost efectuate cu mai mult sau mai puţin
timp în urmă în diverse părţi ale lumii, vizând cele mai diverse domenii ale ştiinţei:
istorie, arheologie, tehnologie, medicină, biologie etc, dar nimeni nu se grăbeşte în
vreun fel să mediatizeze, să analizeze şi să prezinte aceste elemente lumii întregi,
deoarece o astfel de acţiune ar fi sinonimă cu restructurarea practic din temelii a
aproape întregii cunoaşteri ştiinţifice atât a legilor fizice unanim acceptate în
prezent, cât mai ales a ideilor despre trecutul omenirii pe această planetă. Aproape
toate aceste elemente au o legătură (mai mult sau mai puţin evidentă) cu prezenţa

249
pe Terra a altor civilizaţii extraterestre, subiect „fierbinte” pentru puterile politice
actuale şi, de asemenea, pentru vârfurile ştiinţei conservatoare contemporane.

Tocmai această menţinere voită a negării sau incertitudinii unor astfel de

descoperiri sau observaţii uşurează foarte mult ridiculizarea lor (şi, prin urmare, a
celor care le prezintă). Conexiunile sunt laborioase şi chiar tentativa de a prezenta
doar o foarte mică parte a acestui subiect deosebit de complex ar necesita probabil
un spaţiu editorial de cel puţin câteva volume. Din fericire, există foarte multă
documentaţie în domeniu şi cititorul serios şi interesat de adevăr îşi poate selecta
cu atenţie măcar unele lucrări reprezentative în această direcţie. De folos mi se pare
aici afirmaţia unuia dintre foştii preşedinţi ai SUA: „..cine cunoaşte adevărul
despre istoria reală a omenirii are puterea de a stăpâni viitorul”.

Printre aceste lucrări de excepţie, menită să arunce o mai mare lumină asupra unor
secrete extrem de bine păzite ale câtorva organizaţii şi grupuri de interese oculte
americane este, în opinia noastră, şi volumul al doilea din seria Montauk (Montauk
Revizitat: Aventuri în sincronicitate). Ceea ce surprinde chiar de la început este
uluitoarea bogăţie a elementelor de sincronicitate pe care Peter Moon le descrie în
amănunţime. Sincronicităţile sau aşa-zisele „coincidenţe aparent întâmplătoare” nu
reprezintă, de fapt, în esenţa lor, decât un fel de „deblocare” a unor conexiuni sau
elemente de natură cauzală, care se repercutează succesiv prin planurile superioare
ale Creaţiei, până la nivelul planului fizic, corelând (de multe ori în mod aparent
incredibil) serii întregi de evenimente, fiinţe umane, fapte sau istorii, ce pot da
(pentru cel care este într-adevăr receptiv şi inteligent) un sens coerent întregului
ansamblu faptic care este prezentat. Tradiţia ocultă afirmă că, atunci când în viaţa
unui om sincronicităţile îşi fac simţită tot mai mult prezenţa, acest rapt reprezintă
un indiciu valoros că fiinţa respectivă a atins un anumit grad de puritate al
intenţiilor sale şi că, de asemenea, ea a reuşit să ajungă la un nivel mai avansat de
înţelegere a elementelor aparent disparate cu care se confruntă în viaţă.

Practic vorbind, acest volum este un fel de „dovadă vie” a felului uimitor în care
sincronicităţile (sau, altfel spus, rezonanţele cauzale) apar şi se manifestă în viaţa
unui om. Desigur, în tentativa lui de a explica mare parte din aceste sincronicităţi
care se corelează cu faimosul Proiect Montauk, Peter Moon face unele observaţii şi
aprecieri personale care nu întotdeauna se raliază cu adevărul istoric sau existenţial
al elementelor în cauză.

De pildă, unul din exemple este cel în care marele magician al secolului XX, care a
fost Aleister Crowley, este prezentat într-o postură oarecum ambiguă, chiar
aproape neutră din punctul de vedere al acţiunilor sale. Însă pentru cel care are

250
solide cunoştinţe ezoterice şi iniţiatice şi care, în plus, a studiat anumite aspecte
secrete despre viaţa lui Crowley, este evident că acesta a fost unul dintre cei mai
mari magicieni negri din istorie. În astfel de cazuri nu mai este potrivit să fim
„ponderaţi” sau „gentili” faţă de memoria personalităţii cuiva, ci dată fiind impor-
tanţa implicaţiilor în Proiectul Montauk, este chiar foarte bine să fie prezentat
adevărul. Căci nimeni nu mai poate spune că un magician care realizează, de
exemplu, ritualuri foarte secrete şi puternice de invocare a marelui spirit malefic al
sistemului nostru solar, care este Baphomet; care se identifică el însuşi cu „Bestia
666”, care aplică anumite tehnici sexuale orientate profund malefic sau care
urmăreşte în mod constant dobândirea controlului şi puterii dominatoare orgolioase
chiar asupra Pământului (printre altele, este cunoscut faptul că Aleister Crowley i-a
propus la un anumit moment lui Winston Churchill, după începerea celui de-al
doilea conflict armat mondial, o variantă magică de a câştiga războiul, dar a fost
refuzat de acesta), mai poate fi identificat cu o persoană bine intenţionată sau
măcar neutră. Puterile magice ale lui Crowley erau relativ mari pentru societăţile
oculte ale acelor vremuri (el putea să devină invizibil, avea o mare forţă de inducţie
telepatică şi de invocare etc.), dar toate acestea se bazau totuşi pe elemente
exterioare, adică aveau „intermediari” diferite spirite şi entităţi subtile malefice,
care bineînţeles că îşi cereau şi ele „tributul”. Nu este deci de mirare faptul că
marele magician a dorit să manipuleze însuşi timpul, fiind practic un promotor al
elementelor care au condus în cele din urmă la extraordinarele experimente
temporale din cadrul Proiectului Montauk. Totuşi, există anumite „bariere
energetice” de protecţie care nu pot fi trecute decât de fiinţe care au ajuns la un
înalt grad de puritate a conştiinţei şi a maturităţii lor spirituale. Or, cazul lui
Crowley este unul notoriu în ceea ce priveşte felul în care o fiinţă umană poate să
„cadă” în plasa forţelor malefice. În tinereţea sa el a trăit o stare de extaz pe care,
din nefericire, a interpretat-o în mod cu totul eronat ca fiind apogeul trăirilor
spirituale (când în realitatea ea caracteriza un nivel de conştiinţă cu mult inferior).
De aici şi până la faimoasa lui „alunecare spirituală” nu a mai fost decât un pas, pe
care de altfel magicianul l-a făcut foarte repede.

Un alt element controversat care este prezentat în carte se referă la uluitorul plan al
staff-ului de la conducerea Proiectului Montauk de a-L ucide pe Iisus Christos şi de
a-I preleva o mostră de sânge în vederea „pregătirii” Antichristului în persoana lui
Duncan Cameron. Un astfel de plan, din perspectiva unei înţelegeri în ansamblu a
felului în care acţionează legile cosmice divine, apare ca fiind relativ pueril şi chiar
hilar. Cei care se aflau la conducerea proiectului şi care au luat hotărârea
respectivă, nu cunoşteau probabil una dintre legile de bază ale Creaţiei, care este
Legea Intenţiei. În Manifestare, o intenţie nu poate fi decât bună sau rea (nu putem
avea, de pildă, o intenţie neutră). Atunci când două intenţii opuse interacţionează,

251
ceea ce este BUN triumfă întotdeauna. Orbiţi de posibilităţile tehnologice pe care
le aveau, factorii de răspundere din cadrul Proiectului Montauk au fost practic
complet subjugaţi de tentaţia unor aşa-zise „posibilităţi” fulminante care li se
ofereau, rezonând cu aspectele şi forţele negative, malefice, de influenţă subtilă,
fără măcar să-şi dea seama de aceasta. Astfel de acţiuni nu rămân însă fără urmări;
„valurile” de natură karmică (sau, altfel spus, perturbările pe care ei le-au creat prin
desele lor acţiuni haotice în experimentele temporale, la nivelul legii cauzei şi
efectului în Macrocosmos) au devenit atât de mari, încât compensarea lor a fost
iminentă şi s-a concretizat în dezastrul din Baza Montauk care a avut loc pe data de
12 august 1983.

În ceea ce priveşte ideile despre Antichrist, pe care Peter Moon le expune în acest
volum, ele au totuşi o pregnantă notă fantezistă, deoarece ciclurile devenirii în
Creaţie nu ţin seama de felul în care noi interpretăm, mai mult sau mai puţin
inspiraţi, un fapt, un element, o noţiune etc. În nici un caz, deci, Antichristul nu
este doar o „idee” sau un concept pe care noi îl putem modela după cum ni se pare
nouă, deoarece el tinde să devină astfel o noţiune superfluă. Realitatea lui s-a
manifestat în decursul istoriei omenirii şi se va manifesta, de asemenea, în viitor,
într-o deplină conformitate cu anumite necesităţi cauzale la nivelul acestei planete.
Desigur, însă, că aceste aspecte nu ajung să se petreacă aşa cum şi atunci când vor
anumite fiinţe umane, deoarece ele însele (acele fiinţe umane) sunt profund
tributare aceleiaşi legi imuabile a destinului universal. Acţiunile (dramatice sau nu)
de la hotarul dintre marile cicluri temporale ale omenirii sunt echilibrate cu un
perfect discernământ divin de puteri şi forţe cosmice ce depăşesc cu mult
capacitatea de imaginaţie a unor simpli oameni, orbiţi şi totodată robiţi de
interesele lor meschine şi ignobile, de stăpânire şi influenţă a omenirii. Aşa cum în
repetate rânduri se subliniază în anumite texte profund spirituale, tot ceea ce
urmează să se petreacă la nivelul acestei planete face parte dintr-un imens şi practic
inconceptibil plan divin la nivelul minţii umane. Desigur că libertatea omului de a
alege rămâne inalterabilă, dar această alegere se va reflecta în primul rând ca un
vector de influenţă colectivă şi nu doar ca un impuls necontrolat şi neştiutor al unui
grup mic de oameni.

Cheia multor intenţii ale celor care au condus (şi care încă mai conduc) Proiectul
Montauk rămâne totuşi ascunsă cunoaşterii profane. La aceasta contribuie şi
modalitatea fragmentată în care Preston Nichols şi Duncan Cameron „recuperează”
piesele „jocului” complex în care au fost incluşi, deoarece memoria le-a fost
ştearsă o dată cu evenimentele care au dus la oprirea proiectului, în anul 1983. Cu
toate acestea, universul faptic care ne este dezvăluit în legătură cu aceste elemente,
de o uluitoare complexitate, devine din ce în ce mai incitant, determinându-ne să

252
aşteptăm cu nerăbdare editarea şi a celorlalte volume din seria Montauk.
Provocarea energiei subtile a Timpului rămâne, fără îndoială, o mare enigmă
pentru fiecare dintre noi…

DAN BOZARU

PRELUDIU

O zi însorită în Los Angeles permite contemplarea unui masiv lanţ de munţi către
nord. Curios este faptul că, dacă întrebi localnicii cum se numesc acei munţi, ei se
limitează să te privească cu ochi goi, răspunzându-ţi că nu ştiu. Această ignoranţă
generală care se referă la ceea ce poate fi privit şi admirat practic în fiecare zi
ascunde o neştiinţă încă şi mai mare, referitoare la misterioasa suită de evenimente
care s-a petrecut în aceşti munţi începând din anii ‘30.

Numele acestui lanţ muntos este San Gabriel Mountains şi poate fi găsit pe orice
hartă. Cea mai înaltă culme este Mount Wilson, unde se află plasat Observatorul
Wilson. La vest de această culme, chiar în spatele digului Devil’s Gate[1] din
Pasadena, se află Arroyo Seco, canionul în care a fost lansat faimosul proiect Jet
Propulsion Laboratory (Laboratorul de Cercetare a Propulsiei prin Reacţie).
Misterul începe o dată cu concepţia sistemului de propulsie JPL şi cu specialistul în
rachete care a ajutat umanitatea să intre în Era Spaţială: John Whiteside „Jack”
Parsons.

Parsons a studiat la Cal Tech toate informaţiile referitoare la posibilitatea

construirii unui avion propulsat la fel ca o rachetă. Deşi nu avea o educaţie
superioară, era un chimist autodidact care făcuse deja experimente cu rachete de
mici dimensiuni. Parsons i-a informat pe cei de la Cal Tech în legătură cu ideile
sale, iar autorităţile ştiinţifice locale i-au recunoscut ingeniozitatea. În consecinţă, a
fost înfiinţată o întreagă unitate de cercetare cu scopul de a continua cercetările
referitoare la rachete.

Conducerea Departamentului de Aviaţie Militară al Armatei SUA şi-a manifestat

imediat interesul legat de această activitate, încheind un contract cu Jack Parsons şi
cu partenerii acestuia. Astfel a apărut Aerojet General Corporation (compania
continuă să existe şi astăzi, având în derulare contracte în domeniul apărării
active). Prima sarcină primită de Parsons şi de compania sa a fost aceea de a
dezvolta cercetările referitoare la propulsia de tip rachetă, pentru a permite
253
decolarea unui avion de mari dimensiuni. Deşi studiul se referea la rachete,
proiectul a inclus conceptul de „jet”; de aici şi numele de „Jet Propulsion
Laboratory”.

Cu toate că Parsons nu a fost singurul care a permis intrarea umanităţii în Era

Spaţială, contribuţia lui în acest domeniu a fost considerată atât de importantă,
încât unul din craterele de pe Lună a primit numele lui, în semn de recunoaştere
pentru geniul său. Jack Parsons a fost însă mult mai mult decât un specialist genial
în rachete. El avea o personalitate extrem de puternică şi de vie şi, mai presus de
toate, se ocupa cu ocultismul şi cu magia aplicată. Sfera sa de influenţă era atât de
mare, încât circulau zvonuri insistente (ale căror ecouri se mai aud încă şi astăzi) că
ceilalţi savanţi efectiv îl adorau şi practicau ritualuri stranii sub directa lui
coordonare.

În mod evident, toate aceste lucruri au deranjat autorităţile guvernamentale care

monitorizau la acea vreme primele cercetări legate de rachete. Geniul lui Parsons,
independenţa filosofiei sale de viaţă şi imensa sa popularitate în rândul celorlalţi
oameni de ştiinţă au fost percepute de nomenclatură drept o ameninţare potenţială
la adresa status quo-ului politic. În consecinţă, în grupul lui Parsons a fost infiltrat
un ofiţer din Contraspionajul Forţelor Marine. Aşa cum se întâmplă însă destul de
frecvent cu „bâlbâielile” autorităţilor americane, planul Marinei a dat greş. Se pare
că ofiţerul infiltrat avea propriile sale planuri. Era un om la fel de genial ca şi
Parsons, dar într-un domeniu diferit: psihologia umană.

Acest ofiţer de marină studiase cele mai avangardiste şi mai bine păzite înregistrări
psihiatrice din Statele Unite. Se pare că în timpul războiului mondial fuseseră
desfăşurate tot felul de experimente ciudate, iar acest om avusese acces la ele. O
mare parte din aceste cercetări erau legate de narcosinteză. Pacienţilor li se
administra „serul adevărului”, după care erau chestionaţi. Au fost explorate astfel
cele mai variate zone ale psihologiei de „frontieră”. O parte din aceste studii erau
legate de blocajele mentale şi emoţionale, precum şi de domeniile paranormale. Ele
deschideau astfel parţial poarta care permite accesul la nivelul de conştiinţă a
extratereştrilor şi la influenţa acestora asupra umanităţii.

Numele acestui ofiţer de marină era L. Ron Hubbard şi el a devenit unul dintre cei
mai buni prieteni ai lui Parsons, participând la şedinţele sale de magie. Activităţile
celor doi continuă să fie chiar şi astăzi învăluite în mister, în cea mai mare parte.

La prima vedere, s-ar părea că naşterea rachetologiei americane nu are nimic de-a
face cu Proiectul Montauk. O serie de evenimente recente au scos însă la iveală o

254
legătură ocultă între Montauk şi primele începuturi la Jet Propulsion Laboratory.
Misterul este foarte profund şi va fi analizat în detaliu în această carte, dar
deocamdată ne vom limita să afirmăm că Proiectul Montauk nu ar fi fost conceput
niciodată dacă nu ar fi existat legătura dintre Jack Parsons şi L. Ron Hubbard.

Parsons a fost asasinat în anul 1952 de o explozie care a avut loc în laboratorul său.
Şase luni mai târziu m-am născut eu (ceea ce nu înseamnă că sunt o reîncarnare a
lui Jack Parsons), iar viaţa mea a luat o întorsătură incredibilă, care m-a condus în
cele din urmă la porţile lui L. Ron Hubbard, Preston Nichols şi ale soţiei lui Jack
Parsons, Marjorie Cameron (artistă, poetă, revoluţionară şi totodată o ocultistă
foarte versată). În cea mai mare parte a lor, contactele mele cu aceşti oameni nu au
fost planificate în vreun fel (în mod conştient). Totul părea ghidat de o putere supe-
rioară, care avea un plan mai presus de înţelegerea noastră.

Prima mea întâlnire cu aceşti oameni remarcabili l-a avut ca subiect pe Hubbard.
Relaţia mea cu el a depăşit stadiul unei colaborări de rutină, întrucât am primit de
la el numeroase informaţii extrem de secrete. L-am ajutat, de asemenea, să îşi
administreze afacerile personale. Dar cel mai important lucru, am învăţat de la el
care sunt principalii factori folosiţi la implantarea şi manipularea rasei umane.
Dacă nu aş fi beneficiat de această educaţie de lungă durată, nu cred că m-aş fi
putut apropia vreodată de Preston Nichols şi nici nu aş fi putut face faţă
numeroaselor „ciudăţenii” psihice care însoţesc orice tentativă de elucidare a
misterelor de la Montauk.

Aşa s-a născut lucrarea Proiectul Montauk: Experimente în timp, pe care am scris-
o împreună cu Preston. Dacă nu aş fi fost iniţiat în toate aceste informaţii secrete,
probabil că lucrarea nu ar fi putut fi scrisă vreodată. Este ca şi cum Hubbard mi-ar
fi transmis o torţă cu misiunea de a aduce lumină asupra Proiectului Montauk,
după care m-a condus către o întâlnire dintre cele mai stranii cu soţia prietenului
său magician, Jack Parsons. Dar această poveste va fi relatată mai târziu.
Deocamdată, nu doresc decât să subliniez că evenimentele care au precedat impli-
carea mea în tot acest demers s-au născut ca rezultat direct al eforturilor celor trei
magicieni, pe cât de puternici pe atât de faimoşi.

Şi acum, să începem cu descrierea misterului.

PETER MOON

255
 I

INTRODUCERE

Scrierea cărţii Proiectul Montauk: Experimente în timp a fost una dintre cele mai
tulburătoare experienţe din viaţa mea. În perioada respectivă am trăit întâmplări
dintre cele mai bizare, pe care nu le-am putut aşterne pe hârtie. Printre cele mai
interesante experienţe au fost cu siguranţă cele trăite alături de Preston Nichols şi
Duncan Cameron. Întrucât mi se pun în mod frecvent întrebări legate de aceste
două persoane, voi începe prin a descrie pe scurt cine sunt ele.

Preston este considerat un veritabil risc pentru securitatea comunităţii serviciilor

secrete. Personal, nu am nici cea mai mică îndoială că a fost implicat în proiecte
oculte ale Guvernului Secret. Pentru cei care îl cunosc, este la fel de evident faptul
că a trecut prin şcoala serviciilor secrete, având acces la informaţii pe care puţină
lume le cunoaşte. Preston afirmă că a studiat documente la care nu au acces decât
cei care lucrează în sectoarele cele mai secrete ale complexului industrial militar.
Deşi singura sa diplomă oficială este cea de inginer, el susţine că a obţinut
echivalentul unui doctorat în fizică, psihologie, teologie şi inginerie. Opiniile sale
nu sunt simple păreri personale, ci rezultatul cunoaşterii de vârf la care au acces
numai personalităţile cele mai marcante ale comunităţii ştiinţifice.

Dintr-o perspectivă mai personală, Preston este înzestrat cu mult simţ al umorului
şi cu un caracter foarte puternic, pe care şi-l controlează foarte bine. Are o natură
prietenoasă, dar experienţa l-a învăţat să fie foarte precaut în ceea ce priveşte
persoanele cărora le acordă încrederea sa.

Experienţele şi viaţa sa par să facă parte dintr-un film poliţist. Uneori mi se pare că
ascunde foarte multe lucruri. Alteori, mi se pare evident că există un scenariu cu
mult mai vast din care el nu reprezintă decât o simplă verigă. Viaţa lui Preston este
înconjurată de mistere, din care doar o mică parte mi-au fost revelate personal.
Deşi problema este delicată pentru el, trag speranţa că va coopera şi va accepta să
îşi scrie cândva autobiografia.

Dacă din cele spuse până acum vi se pare că Preston reprezintă un mister, totuşi el
nu reprezintă aproape nimic pe lângă misterul în care este învăluit Duncan
256
Cameron. Acesta reprezintă una dintre cele mai curioase „enigme umane” pe care
le-am cunoscut vreodată. Duncan este un om foarte retras, dar poate fi extrem de
carismatic şi sociabil atunci când doreşte aceasta. În timp ce Preston vorbeşte în
termeni ştiinţifici, citând referinţe detaliate care pot fi găsite în manualele de
specialitate, Duncan face acelaşi lucru dintr-o perspectivă metafizică. Atunci când
doreşte, poate fi extrem de elocvent, având în mod evident acces la o cantitate
inepuizabilă de informaţii care pare să provină dintr-o sursă misterioasă. Duncan
afirmă că are un coeficient de inteligenţă de 100. Acest lucru este greu de crezut
dacă îl auzi vorbind. Probabil că rezultatul slab se datorează faptului că în timp ce
în anumite domenii se dovedeşte absolut genial, de altele nu este deloc interesat.
La fel ca şi în cazul lui Preston, sper ca Duncan să scrie într-o bună zi o carte
despre el însuşi. La ora actuală este tâmplar de profesie şi lucrează zilnic împreună
cu Preston la demonstrarea anumitor fenomene psihice. Se străduieşte din răsputeri
să scape de efectele neplăcute ale Proiectului Montauk şi afirmă că şi-ar dori să
înfiinţeze o fundaţie care să ajute victimele acestui proiect.

Cred, de asemenea, cu toată convingerea că Preston şi Duncan au fost supuşi

programării de către comunitatea serviciilor secrete. Acest lucru este mai evident
în cazul lui Duncan, dar poate fi constatat în cazul tuturor celor care au participat
într-un fel sau altul la Proiectul Montauk. După toate aparenţele, Preston a reuşit să
anihileze în mare parte această programare, deşi nu toată lumea care îl cunoaşte
este de acord cu această afirmaţie.

Au călătorit cei doi în timp?

Nu sunt foarte sigur, dar dacă ar fi să pun un pariu cu cineva imparţial, aş spune că
da. Dacă timpul nu este altceva decât o iluzie şi toate posibilităţile se petrec într-un
univers sau altul, atunci călătoria în timp are şi ea loc în mod automat.
Convingerea mea profundă este că ne îndreptăm către o eră în care conştiinţa
temporală se va întoarce la ceea ce a fost cândva, cu foarte mult timp în urmă.
Duncan şi Preston nu sunt decât nişte pionieri într-un domeniu pe care majoritatea
oamenilor l-au lăsat încă neexplorat.

Nu putem să vorbim de cei doi fără a-l menţiona şi pe fratele vitreg al lui Duncan,
Al Bielek. Acesta nu este doar un om de ştiinţă şi un metafizician, dar îşi aminteşte
cu exactitate că s-a aflat la bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului
Philadelphia. Putem crede sau nu această afirmaţie, dar contactele lui cu
comunitatea serviciilor secrete sunt cât se poate de revelatorii în acest sens. Dintre
toţi cei pe care i-am cunoscut vreodată, Al este cu siguranţă persoana cea mai
hotărâtă să rezolve conspiraţiile care se ascund în spatele Guvernului Secret.

257
Personal, nu susţin că am contacte cu Guvernul Secret sau că am călătorit în timp,
aşa cum au făcut Al sau Duncan, dar am studiat şi am avut de-a face cu problema
implanturilor timp de peste 20 de ani. Problema este legată de cunoaşterea de sine
şi de descoperirea cauzelor care au stat la baza modului de gândire actual, care nu
serveşte totdeauna propriilor interese ale oamenilor obişnuiţi. Este un subiect vast,
aflat chiar în centrul conspiraţiei cosmice. Au existat numeroase articole şi
emisiuni de televiziune legate de răpiri şi implanturi, dar majoritatea celor pe care
i-am văzut la televizor nu păreau să ştie prea multe despre adevăratul scop care se
ascunde în spatele acestor adevăruri. Pe de altă parte, eforturile lor ajută cu
adevărat opinia publică să înţeleagă cât de cât subiectul.

Este aproape inutil să mai precizez că implanturile şi ştergerea memoriei au o

legătură directă cu Proiectul Montauk. Dacă nu aş fi avut o experienţă atât de vastă
în acest domeniu, probabil că nu m-aş fi putut apropia niciodată atât de mult de
Preston încât să-i pot relata povestea. De altfel, după ce am editat cartea, el mi-a
confirmat faptul că mai mulţi alţi scriitori au încercat să lucreze cu el, însă fără
succes. De îndată ce se lămureau ce conţin poveştile lui, ei se înspăimântau şi
renunţau la orice colaborare.

Când am auzit prima oară povestea Proiectului Montauk, m-am simţit intrigat,
deoarece Preston prezenta toate semnele de a fi fost supus implantului, fiind o veri-
tabilă staţie de emisie vie. Cunoşteam bine efectele implanturilor, din experienţă
directă, dar nu cunoscusem pe nimeni până atunci care să cunoască tehnologiile
respective, cu excepţia lui Hubbard. Preston mi-a adus informaţii noi legate de
felul în care sunt programaţi oamenii, iar viziunea lui era cu adevărat vastă în
această direcţie. Când am ascultat pentru prima oară povestea, Duncan şi Al se
aflau alături de Preston şi m-au ajutat să înţeleg mai bine despre ce este vorba.
După ce ne-am despărţit, pe drum mi-a trecut prin minte un gând: „Deci acesta a
fost motivul pentru care m-am mutat în Long Island”. Era în mod evident un gând
străin, care nu făcea parte din procesul meu natural de gândire. Mai târziu, mi-am
dat seama că mutarea mea în Long Island s-a produs cu câteva săptămâni înainte ca
Proiectul Montauk să ajungă la apogeu, la data de 12 august 1983. Efectele
sincronicităţii operau deja cu putere în viaţa mea. Aceasta a fost, pe scurt, relatarea
felului în care destinul m-a obligat să scriu ce s-a întâmplat la Montauk.

În cartea de faţă vom încerca să satisfacem anumite curiozităţi legate de Proiectul

Montauk şi să oferim o mai bună perspectivă asupra acestuia, asupra adevărului
său relativ şi asupra implicaţiilor sale.

258
Vom începe cu o scurtă discuţie despre legende şi despre felul în care sunt asociate
acestea cu adevărul. În continuare, voi oferi o cronică a experienţelor mele perso-
nale legate de scrierea lucrării Proiectul Montauk: Experimente în timp. Nu voi
aduce aici o viziune nouă asupra poveştii, dar voi adăuga o serie de relatări
elocvente pe care le-am primit între timp de la Preston. Apoi, îl voi lăsa pe Preston
să facă o prezentare a evenimentelor uluitoare care s-au petrecut după prima
apariţie a cărţii Proiectul Montauk: Experimente în timp. Voi adăuga apoi noi
informaţii care ne-au parvenit între timp. Complotul se adânceşte…

PETER MOON

PARTEA

DE PETER MOON

LEGENDĂ ŞI MITOLOGIE

Probabil cel mai important lucru pe care trebuie să îl conştientizăm atunci când
vorbim de fenomenele de la Montauk este acela că avem de-a face cu „materialul
din care sunt confecţionate visele”. Pătrundem astfel direct în zona creatoare a
conştiinţei. Capacitatea creatoare a oamenilor reprezintă nu numai legătura lor cea
mai profundă cu Creatorul, ci şi o funcţie care a dat naştere multor mituri şi
legende de-a lungul timpului. Dacă tot discutăm despre acest subiect, este
important să delimităm exact ce este o legendă şi care este relaţia acesteia cu
adevărul. În diferitele sale lucrări şi emisiuni televizate pe tema miturilor, Joseph
Campbell a făcut o serie de comentarii extrem de pertinente pe marginea acestui
subiect. Vă voi oferi în continuare o sinteză a lor, privită din perspectivă proprie.

Legendele abundă la toate popoarele primitive. Ele apar de regulă în cultura

populară, dând naştere unor eroi de basm şi descriind evenimente aparent
fantastice. O legendă nu apare decât dacă există un eveniment demn de reţinut. Cei

259
care determină importanţa sa nu pot fi decât oamenii care au participat direct la
evenimentul respectiv, fie supravieţuindu-i, fie lăsându-se impresionaţi de el într-
un fel sau altul (de pildă, amuzaţi).

Spre exemplu, dacă un trib primitiv a fost atacat de duşmani şi i-a învins prin
curajul unui mare războinic, poveştile care vor începe să circule vor descrie
admiraţia oamenilor legată de acel războinic viteaz. În timp, ele se vor transforma
într-o adevărată legendă, care îi va atribui războinicului anumite calităţi ieşite din
comun. În caz de noi atacuri, vraciul tribului ar putea chiar invoca spiritul
războinicului mort, pentru a le veni în ajutor. Chiar dacă nu am ţine cont de
implicaţiile spirituale ale acestui demers, este cert că avem cel puţin de-a face cu
un arhetip asupra căruia s-a concentrat subconştientul colectiv al membrilor
tribului, focalizaţi asupra unui simbol capabil să le amplifice capacitatea de luptă.

Exemplul de mai sus a fost cât se poate de simplu. Legendele pot apărea însă şi în
jurul îndrăgostiţilor, al mamelor, al recoltelor şi al tuturor zeilor care apar în cărţile
de mitologie. O legendă poate fi extrem de complexă. Esenţa ei supravieţuieşte în
timp deoarece descrie un aspect cu o valoare intrinsecă, fie legată de supravieţuire,
fie din punct de vedere conceptual. Popularitatea şi valoarea în sine a legendei va fi
direct proporţională cu maniera în care este povestită ea şi cu surprinderea
adevărului.

La prima vedere, în cazul unor personalităţi de talia lui Buddha sau Christos avem
de-a face cu indivizi care au ştiut să prezinte adevărul cu luciditate, dar şi într-o
manieră care a fost simplu de înţeles. Ei trăiau direct acest adevăr, motiv pentru
care îl putea transmite în cuvinte puţine şi într-o manieră directă. Au reuşit atât de
bine să facă acest lucru, încât legendele din jurul lor continuă să abunde până
astăzi.

Dintr-o altă perspectivă, este interesant de ştiut că în spatele tuturor legendelor şi

mitologiilor se ascunde o structură conceptuală regulată şi recurentă. Acest concept
a fost cunoscut dintotdeauna de toate culturile şi şcolile misterelor, fiind redat sub
diferite nume, printre care şi acela de „Arbore al Vieţii”. Mai este numit Cabala,
Qabbala, Kabbala sau Sfânta Cabală. Una dintre cele mai bune lucrări pe această
temă este Qabbala mistică, scrisă de Dion Fortune.

Relatarea lui Preston Nichols despre Proiectul Montauk ne trimite cu gândul la

simbolistica timpului şi la mitul eliberării de limitările acestuia. Această
simbolistică joacă un rol important în legende, întrucât este unică. Dacă
evenimentele sunt reale sau nu, contează mai puţin. Conceptele şi implicaţiile

260
legate de timp care au fost revelate de Preston şi Duncan sunt complet străine şi
incomprehensibile pentru majoritatea oamenilor de rând. Este incontestabil însă
faptul că ele trezesc idei şi stări de conştiinţă care merită să fie investigate cu multă
atenţie. Şi mai interesant mi se pare faptul că există suficiente informaţii care
susţin relatarea celor doi. În mod surprinzător, asemenea informaţii încep să se
răspândească tot mai mult, inundându-ne de pretutindeni.

Este foarte important ca rolul legendelor să fie explicat şi înţeles, căci povestea pe
care o vom relata în continuare depăşeşte orice imaginaţie şi trebuie plasată într-o
perspectivă corectă. Veţi găsi probabil în această carte elemente care vi se vor
părea încă de la început ca fiind adevărate, în mod intuitiv. Totuşi, altele vă vor
depăşi orice putere de acceptare. Vă reamintesc însă că universul este o structură
complexă, iar gândirea noastră general acceptată este extrem de limitată, prin însăşi
natura ei. Cartea este o invitaţie adresată cititorului să îşi exerseze puterea gândirii,
în speranţa că aceasta va deveni mai puternică şi mai conştientă.

Dacă nu puteţi accepta din start anumite fragmente din această carte, atunci
consideraţi-le ca fiind legende şi urmăriţi cel puţin să înţelegeţi semnificaţia care se
ascunde în spatele lor. Aceasta este singura manieră în care veţi putea accede la
adevărul profund care stă la baza temei abordate aici.

CRONICA PROIECTULUI MONTAUK

La data de 31 octombrie 1990, m-am trezit brusc la ora 5.00 dimineaţa şi am privit
pe fereastră. Pe cer se afla un obiect care iniţial mi s-a părut a fi o stea căzătoare. În
loc să se deplaseze în jos, către pământ, el avansa însă vertical. M-am întrebat
imediat dacă aveam în faţă un OZN, căci meteoriţii nu se mişcă într-o asemenea
manieră. 15 secunde mai târziu, o altă „stea” a urmat-o pe prima, pe acelaşi traseu.
Nu au mai urmat alte „stele”. Înainte de această întâmplare nu mai văzusem
vreodată un OZN.

O săptămână mai târziu, pe 7 noiembrie, aveam să-l întâlnesc pe Preston Nichols.

Ulterior mi s-a spus în nenumărate rânduri că acest gen de experienţe sunt
frecvente în viaţa celor care îl cunosc.
261
L-am cunoscut pe Preston ca urmare a unei oportunităţi de afaceri care mă
preocupa la vremea respectivă. Fără să insist prea mult, eram interesat de un aparat
inventat de el, cunoscut sub numele de Biofiss. Era vorba de un sistem auditiv
stereofonic, conceput pentru a echilibra câmpurile electromagnetice din jurul
corpului fizic.

Doi dintre prietenii mei mi-au spus că îl pot întâlni pe Preston la şedinţele unui
grup interesat de psihotronică. -M-am prezentat la una din şedinţe şi am făcut
cunoştinţă cu el. Cu aceeaşi ocazie, am aflat că subiectul prezentării la şedinţa
respectivă se numea „Transformările pământului” şi urma să fie discutat de cinci
persoane diferite. Doi dintre vorbitori s-au dovedit a fi Preston şi Duncan
Cameron. M-am aşezat în sală, alături de o altă persoană pe care urma să o cunosc
mai târziu: Al Bielek.

Preston a vorbit despre energia orgonică şi despre maniera în care factorii

electromagnetici afectează mediul în care trăim. Duncan a oferit o relatare la prima
mână legată de felul în care pot fi monitorizate mediumic diferitele funcţii ale
pământului. Era vorba de un experiment făcut pentru guvernul Statelor Unite. S-a
discutat, de asemenea, şi despre implicarea lui în Experimentul Philadelphia.

Am rămas foarte surprins să-i aud pe cei doi vorbind despre asemenea subiecte
secrete. Ştiam şi eu că guvernul era implicat în tot felul de proiecte ciudate, dar
eram perfect conştient că despre asemenea lucruri nu se vorbeşte în mod deschis. I-
am chestionat în legătură cu acest lucru, iar Preston mi-a răspuns că guvernul este
pe punctul de a pierde controlul asupra acestor realităţi. În timp, oficialii
guvernamentali au învăţat din experienţă că nu-i pot ucide pe toţi cei care vorbesc
despre asemenea evenimente secrete. În trecut, reducerea la tăcere a oamenilor prin
mijloace extreme a creat în jurul acestora o aură de martiri. Preston mi-a dat
exemplul lui Morris K. Jessup, cel care a publicat prima relatare referitoare la
Experimentul Philadelphia. Jessup a fost găsit mort în maşina lui, explicaţia
oficială fiind aceea de sinucidere. Din păcate pentru guvern, tocmai moartea lui i-a
convins pe mulţi că povestea relatată de el era demnă de luat în seamă.

Ascultându-l pe Preston, îţi dai seama că lumea serviciilor secrete nu mai este ce a
fost odată. De altfel, Preston mi-a spus că povestea sa s-a răspândit atât de mult,
încât chiar dacă ar muri din cauze naturale, oamenii tot ar bănui un complot
guvernamental.

Seara a continuat cu alte discuţii despre Experimentul Philadelphia, despre

extraterestri şi despre OZN-uri. Toate aceste subiecte erau complet noi pentru

262
mine. Auzisem odată povestea navei USS Eldridge care a dispărut şi a reapărut pe
coasta Virginiei, dar nu am crezut o iotă din ea. Nu citisem niciodată nimic în
legătură cu acest subiect. Auzeam acum pentru prima dată despre el şi încă de la
oameni (Al şi Duncan) care pretindeau că fuseseră implicaţi direct în acel proiect.
Alături de relatarea lui Preston, povestea celor doi oferea mai multă credibilitate
întregului subiect.

Seara a fost de-a dreptul electrizantă. Întrebările şi răspunsurile se succedau cu o

repeziciune ameţitoare. O mare parte din informaţii mi-au trecut pur şi simplu pe
lângă urechi, nefiind capabil să le prelucrez sau să le absorb. S-a discutat de multe
ori despre evenimentele de la Baza Aeriană de la Montauk. Am întrebat dacă exista
o carte care să poată fi citită în legătură cu acest subiect, dar mi s-a spus că nu
exista.

Mai târziu, am aflat că dacă doream să văd aparatul inventat de Preston, Biofiss,
trebuia să fac o programare la trezorierul cercului de psihotronică din Long Island,
persoană pe care o voi numi Jewel. Am cunoscut-o chiar în seara respectivă.
Câteva zile mai târziu, când am vorbit la telefon cu ea, mi-a spus că a părăsit
organizaţia şi că nu doreşte să mai aibă ceva de-a face cu ea, deoarece Preston este
diavolul încarnat, iar Duncan este bolnav mintal. Mi-a dat numărul de telefon al lui
Preston şi, foarte curând după aceea, m-am trezit implicat într-o veritabilă
telenovelă.

Printr-o stranie coincidenţă, chiar în duminica următoare am dat nas în nas cu

Jewel. S-a dovedit că aveam prieteni comuni şi că aceştia o duceau să servească
prânzul. Am aflat mai târziu că în ziua respectivă Jewel şi-a pierdut cunoştinţa şi a
trebuit să o ducă acasă, unde a zăcut mai multe zile la rând.

Preston nu ştia de recentele ei reacţii, aşa că s-a dus să o viziteze, în încercarea de a

o consola. Evident, nu l-a primit. Mai târziu, Duncan a ţinut o conferinţă în care a
demonstrat cu argumente că femeia făcea parte sub acoperire dintr-un alt grup de
psihotronică. Nu ştiam ce să mai cred, dar m-am lămurit că psihotronica nu era
deloc un subiect plictisitor sau monoton.

Când am ajuns în sfârşit să vizitez laboratorul lui Preston, împreună cu alte câteva
persoane, ni s-a făcut o demonstraţie a diferitelor componente ale aparatului. Am
descoperit astfel că Biofiss era extrem de interesant şi avea o valoare terapeutică
certă. Era extrem de relaxant şi mi-a dat o stare de luciditate care s-a prelungit cel
puţin 24 de ore după testarea aparatului.

263
În timpul serii, un domn dintre cei de faţă a întrebat dacă se putea scrie o carte şi
dacă se putea face un film în legătură cu Proiectul Montauk. Preston i-a răspuns că
putea să vorbească despre acest subiect, dar la o dată ulterioară. Până la sfârşitul
serii, domnul respectiv şi-a pierdut complet încrederea în sine, s-a speriat şi a
afirmat că nu doreşte să aibă nimic de-a face cu întreaga poveste. Mi-a spus că
dacă doream, puteam să scriu eu cartea. Când l-am reîntâlnit mai târziu, mi-a spus
că nici măcar nu doreşte să discute despre ce s-a întâmplat atunci. Prietena lui mi-a
relatat că a fost implicat el însuşi în Experimentul Philadelphia şi că se simte rău
ori de câte ori vine vorba despre acest subiect.

Un lucru este cert: aproape toţi cei care încearcă să se apropie într-un fel sau altul
de acest subiect sfârşesc prin a fi înspăimântaţi de moarte. Mulţi oameni mi-au
spus că se simt îngrijoraţi pentru mine atunci când au aflat că am început să scriu o
carte despre Montauk. Alţii mi-au relatat că nu pot înţelege de ce dau credit acestei
poveşti sinistre şi incredibile. Nu ştiu exact la ce se refereau, dar este cert că se
temeau de energiile şi de fenomenele cu care se confruntă zilnic Duncan şi Preston.

Am o natură mai degrabă sceptică, iar la vremea respectivă nu ştiam nici măcar
dacă întreaga poveste conţine vreun grăunte de adevăr. Mi s-a părut însă o
adevărată aventură şi am considerat proiectul cel puţin amuzant pentru o vreme.
Chiar dacă povestea nu s-ar fi dovedit adevărată, m-am gândit că era cel puţin un
excelent roman de science-fiction, mai bun decât tot ce am citit vreodată în acest
domeniu.

După ce am studiat echipamentul lui Preston şi lucrurile aduse de acesta de la

Montauk, mi-a devenit clar că Baza Aeriană de acolo era implicată în tehnica
implantului. După cum v-am explicat deja în Introducere, am studiat extensiv
teoriile lui L. Ron Hubbard legate de implanturi, inclusiv sub supervizarea lui
directă. Aş fi putut scrie o carte întreagă despre el, aşa că am inclus o serie de
informaţii în anexă, pentru cei interesaţi.

Una dintre cărţile cele mai controversate pe care le-am citit vreodată este Istoria
Omului, scrisă de Hubbard. Autorul descrie în acea lucrare felul în care poate fi
folosită electronica pentru a transforma o întreagă societate într-o lume de sclavi.
Deşi nu oferă detalii tehnice legate de maniera în care acest lucru devine posibil,
Hubbard dă o serie de exemple privind felul în care oamenii pot fi ademeniţi
pentru a li se implanta anumite dispozitive electronice.

264
Evident, Hubbard a fost puternic atacat, adversarii săi citând frecvent din cartea sa
pentru a demonstra că este „nebun”. Afirmaţiile sale depăşesc cu mult capacitatea
de credibilitate a jurnaliştilor.

Personal, informaţiile prezentate de el mi s-au părut într-adevăr bizare, dar

coerente dacă erau aplicate în cadrul prezentat. M-am folosit chiar de ele pentru a
scăpa de anumite afecţiuni psihosomatice de care sufeream (i-am ajutat şi pe alţii
să facă acelaşi lucru), dar nu am reuşit să înţeleg cum le-a descoperit. Mi-a explicat
mai târziu că avusese acces la ele pe vremea când lucra ca ofiţer al Serviciilor
Secrete în Marina Militară, direct din Centrul de Cercetări al Marinei. Nu ştiu dacă
acest lucru este adevărat, dar cel puţin este o explicaţie logică. Dar despre toate
aceste lucruri vom mai vorbi în această carte.

Indiferent care este adevărul, este cert că Hubbard îşi depăşea cu mult epoca în
ceea ce priveşte teoria implanturilor. La ora actuală subiectul a devenit o adevărată
modă, fiind discutat cu regularitate la toate televiziunile.

Descoperirea lui Preston şi a poveştii referitoare la Proiectul Montauk a venit ca o

completare la ceea ce aflasem despre Hubbard şi despre unele aplicaţii mai bizare
ale electronicii. Noile informaţii le completau pe cele vechi şi îmi răspundeau la
multe întrebări. Păşeam pe un teren care îmi era deja familiar, iar temerile celorlalţi
nu păreau să mă afecteze deloc.

În ianuarie 1991 am participat la o conferinţă pe tema OZN-urilor ţinută de Bill

Knell la o bibliotecă publică din Long Island. Întrucât ştiam că studia de mai multă
vreme problema, la sfârşitul conferinţei am aşteptat ca toată lumea să plece, după
care i-am spus că intenţionez să scriu o carte împreună cu Preston. Spre surpriza
mea, mi-a spus că auzise de Preston şi că ideea era minunată, dar dacă doream să
scriu o carte cu adevărat bună, trebuia să-l conving pe Preston să-mi prezinte alte
zece persoane implicate în Proiectul Montauk. Numai aşa va putea deveni întreaga
poveste credibilă.

Câteva luni mai târziu am făcut cu Preston un contract de colaborare pentru a scrie
cartea. A rămas surprins de sfatul lui Bill, dar mi-a spus că nu ştie la cine mă refer.
Am aflat între timp că atunci când vine vorba de acest subiect, buzele lui Preston
sunt complet sigilate. Foarte mulţi dintre aceşti oameni (pe o parte dintre ei i-am şi
cunoscut între timp) nu doresc să vorbească despre proiect sau să fie asociaţi în
vreun fel sau altul cu el. Am înţeles cu această ocazie că va fi mult mai uşor şi că
va dura mult mai puţin dacă voi scrie exclusiv despre relatarea lui Preston. În caz
contrar, aş fi pierdut foarte mult timp şi aş fi avut cheltuieli extrem de mari, în

265
condiţiile în care – oricum – investigarea evenimentelor de la Montauk îmi lua
aproape tot timpul de care dispuneam.

Această experienţă m-a învăţat însă un lucru important: revelarea oricărui proiect
de o asemenea anvergură este îngreunată de propaganda specialiştilor în
contrainformaţii. Orice noutate pe care o auzi în legătură cu acest gen de subiecte
trebuie privită cu suspiciune. Mulţi oameni afirmă într-o zi ceva, iar a doua zi cu
totul altceva. Evident, toate acestea revelează existenţa unor secrete bine păzite şi
faptul că cineva are ceva de ascuns. La o scară mai mare, putem considera situaţia
ca pe o dovadă a decăderii universului în care trăim, pe un nivel de conştiinţă
inferior.

În sine, scrierea cărţii s-a dovedit mai uşoară decât înţelegerea diferitelor teorii
lansate de serviciile secrete. Am înregistrat pe bandă magnetică relatarea lui
Preston, întrucât nu am putut înţelege pe deplin ce avea de spus acesta, îndeosebi
în ceea ce priveşte aspectele tehnice. Am ascultat apoi şi am transcris fiecare
cuvânt pe care l-a rostit el, reluând întreaga poveste până când mi-a devenit din ce
în ce mai clară şi am realizat că este în întregime plauzibilă. Am început chiar să
visez despre călătoriile în timp şi am trăit o serie de experienţe subiective, absolut
spectaculoase.

Preston m-a sfătuit să mă duc la baza de la Montauk însoţit de un medium cu puteri

psihice. Mi-a spus că va fi interesant de văzut ce se va întâmpla. M-a sfătuit însă
insistent să nu mă duc singur.

Deşi cunosc multe persoane înzestrate cu puteri psihice, nu am putut găsi pe

nimeni care să accepte să meargă cu mine la Montauk. Unii erau prea ocupaţi, în
timp ce alţii nu doreau pur şi simplu. În cele din urmă, l-am convins pe Howard
Metz să meargă cu mine. Howard este un poliţist pensionat şi un foarte bun
cunoscător al fenomenelor psihice. Este specializat în piramidologie şi a fost citat
în cartea extrem de populară a lui Charles Bertlitz referitoare la Triunghiul
Bermudelor. Am făcut împreună drumul de două ore şi jumătate până la Montauk
şi ne-am lăsat documentele de identitate în maşină.

Când te apropii de bază, este imposibil să nu observi turnul de transmisie al

acesteia. Prezenţa lui are efecte cu totul particulare asupra psihicului tău, îndeosebi
atunci când suflă vântul, scoţând toate acele sunete subtile. Personal, transmiţătorul
mi s-a părut de-a dreptul respingător, întrucât îmi evoca sentimente tragice şi tot
felul de orori. Părea să fie un instrument malefic.

266
Ne-am apropiat de bază dinspre latura sudică, unde am observat o clădire complet
demolată, dar într-un mod cât se poate de ciudat. Era arsă în întregime, dar ruinele
ei erau intacte. Nu părea să fi fost distrusă cu ajutorul explozibilului. La întoarcere,
i-am vorbit lui Preston despre ea. Mi-a răspuns că, potrivit legendei, era casa
distrusă de Junior (Bestia).

Legenda este bizară, dar pare să aibă o legătură cu observaţiile mele asupra acelui
loc sinistru.

Ne-am plimbat o vreme în jurul bazei, căutând orice dovadă care mi-ar fi putut
servi ca documentaţie. Era evident că baza fusese cândva activă, dar nimic
spectaculos nu mi-a reţinut atenţia. Am găsit doar rămăşiţele unui giroscop Sperry.
Pe când le ridicam de jos, un paznic ne-a tăiat calea. Nu părea deloc prietenos şi s-
a uitat imediat să vadă ce ţin în mână.

- Ce sunt acelea?, m-a întrebat.

- Nişte resturi, i-am răspuns eu.

Mi le-a luat imediat şi a început să le studieze. În cele din urmă, m-a întrebat dacă
le doream. I-am răspuns cu nu mă interesează în mod deosebit şi că le voi arunca.
Era evident că nu aveau nici o valoare, dar paznicul se temea totuşi că ar putea
avea. A insistat să părăsim baza.

Pe când ne îndreptam către ieşire, am intrat în clădirea transmiţătorului pentru a

verifica dacă există într-adevăr urmele torţei de care mi-a vorbit Preston. Într-
adevăr, existau şi nu erau deloc neglijabile. Locul părea complet devastat, ca şi
cum pe acolo ar fi trecut o forţă masivă, cu o natură neregulată.

Înainte să ne întoarcem, ne-am oprit să cinăm, iar eu m-am confruntat cu un nou

element de sincronicitate legat de Montauk. Ospătarul care ne-a servit era un tânăr
pe nume Mirko şi provenea dintr-o ţară care se mai numea încă pe atunci
Yugoslavia. Deşi nu auzise niciodată de Proiectul Montauk, ne-a spus că îl
cunoaşte pe custodele de la Muzeul Tesla din Belgrad şi că intenţiona să traducă o
serie de materiale ale acestuia care nu apăruseră niciodată în limba engleză. Nu
reuşise până atunci să îşi ducă la bun sfârşit intenţia, din cauza războiului care
izbucnise în zonă. Întâlnirea cu el mi s-a părut destul de bizară, căci majoritatea
americanilor nici măcar nu au auzit de Tesla, ca să nu mai vorbim de cei capabili
să îi înţeleagă opera. Cât de mari puteau fi şansele să întâlneşti o asemenea
persoană în apropiere de Montauk?

267
La scurt timp după ce ne-am întors din Montauk, m-am dus la o întâlnire de grup
acasă la Howard. Am fost abordat acolo de o persoană pe care o voi numi domnul
X. Dorea să ştie cum merge cartea. Interesul lui mi s-a părut destul de ciudat. M-a
tras atunci deoparte şi mi-a spus în particular că fusese implicat în negocierile de
securizare a Scaunului de la Montauk. Când i-am povestit soţiei mele despre
ciudata întâlnire, aceasta mi-a spus că trebuie să fi fost implicat în negocieri cu
extratereştrii. Nu mă gândisem la acest lucru, dar observaţia ei mi s-a părut
pertinentă. Omul mi-a mai spus că fusese coordonator pentru o parte însemnată a
proiectului de la Montauk.

Domnul X dorea să-mi povestească despre implicarea lui, aşa că am aranjat o

întâlnire în Amityviile. Aici, m-a informat că avusese o sumedenie de contacte cu
ambele părţi implicate în proiect. Se pare că avea prieteni care doreau ca
informaţiile să fie făcute publice. Evident, existau şi destui oameni din complexul
militar industrial care nu doreau ca aceste informaţii să fie revelate. Mi-a spus că se
simţea prins la mijloc şi că întreaga poveste îl făcuse să-şi piardă somnul. La un
moment dat, a început să bată în retragere şi mi-a spus că este prea înfricoşat ca să
mai povestească ceva din ceea ce ştia.

În mod evident, ceva îl apăsa. În anumite momente, părea că îşi calculează în mod
deliberat cuvintele pentru a mă speria. Cred că se afla sub influenţa unui program
implantat. Discursul şi comportamentul lui îmi arătau că nu era el însuşi. În
realitate, omul părea simpatic şi bine înzestrat intelectual.

Acest comportament ezitant este simptomatic pentru ceea ce am ajuns să numesc

„personalitatea de tip Montauk”. Toţi cei implicaţi în proiect au personalităţi
distincte de cele ale omului de rând. Nu cred că este vorba de o schizofrenie
obişnuită, ci mai degrabă de un tip de programare. Schimbările de personalitate nu
apar decât atunci când vine vorba de subiecte precum OZN-urile, controlul minţii
sau Proiectul Montauk.

Domnul X a continuat să-mi explice apoi anumite aspecte care au dus la iniţierea
Proiectului Montauk dar vom discuta mai târziu despre acestea. Se vedea că este
un cunoscător şi s-a dovedit că este un agent dublu. Ulterior, am făcut o serie de
verificări legate de el şi am descoperit numeroase aspecte care păreau să ateste
ipoteza că avusese într-adevăr o experienţă reală legată de Montauk.

Întâlnirea cu domnul X a fost un nou incident care mi-a confirmat credibilitatea

informaţiilor (noi pentru mine) legate de Proiectul Montauk. Treptat, am cunoscut
şi alte persoane care susţineau că fuseseră implicate în proiect, precum şi unele

268
despre care mi se spusese că au fost implicate, dar care nu doreau să recunoască
acest lucru.

După întâlnirea cu domnul X, evenimentele au început să se precipite. Am început

să visez entităţi întunecate şi Oameni în Negru. Se pare că cineva încerca să mă
sperie cu ajutorul unor instrumente psihice. Nu a reuşit însă. O ameninţare nu
înseamnă altceva decât o ameninţare. Dacă doreau să mă oprească din munca mea,
trebuiau să mă atace în persoană. Speram chiar să îl prind pe cel care ar fi făcut o
asemenea tentativă, obţinând astfel cea mai bună dovadă a povestirii mele.

Următorul eveniment s-a petrecut în timpul unei convorbiri telefonice cu o

vindecătoare mediumică pe care o cunoşteam. Mi-a spus că avea ca invitat un alt
medium, pe nume Michael, pe care îl cunoscusem şi eu în trecut. Am rugat-o să îl
informeze de intenţia mea de a scrie cartea.

Michael m-a sunat aproape imediat. Mi-a spus că nu a fost nevoie ca amica mea
să-i mai spună ceva, căci a înţeles imediat despre ce este vorba. A adăugat că există
un agent guvernamental dispus să facă orice pentru a pune capăt intenţiei mele.
Mi-a oferit o descriere completă a acestuia şi m-a sfătuit să amân editarea cărţii pe
o perioadă de doi ani.

Nu aveam însă de gând să accept sfatul lui. La scurt timp după aceea, în timp ce
îmi spălam maşina, un bărbat de vârstă mijlocie s-a oprit pe şosea şi m-a privit
lung, interminabil.

Eram conştient de prezenţa lui, dar nu ştiam că mă priveşte, întrucât se afla în

maşină. Soţia a fost cea care mi-a confirmat acest lucru, căci a asistat la întreaga
scenă de la fereastra casei noastre. La un moment dat, străinul a plecat.

După încă o săptămână, pe când mă aflam în concediu, pe robotul telefonului meu

a fost lăsat un mesaj, la ora 3.00 dimineaţa. Era o voce de femeie, care spunea:
„Ştii cine sunt. Fereşte-te”. În realitate, nu aveam nici cea mai mică idee cine era.
Era imposibil să fi fost o greşeală de număr, căci mesajul robotului meu preciza
clar cine sunt şi cu ce mă ocup.

Până în acest moment nu-i spusesem lui Preston nimic despre toate aceste
evenimente. La următoarea întâlnire i-am relatat totuşi că existau oameni care nu
doreau ca eu să scriu cartea.

M-a privit enigmatic şi m-a întrebat:

269
- Ce vrei să spui?

Am început să-i povestesc despre „agentul guvernamental”. Nici nu am apucat

bine să spune ceva, că de îndată ce a auzit termenul de „agent guvernamental” m-a
şi întrerupt:

- S-a rezolvat cu această problemă.

- Ce vrei să spui?, l-am întrebat la rândul meu. Preston mi-a povestit că Duncan
fusese avertizat şi el cu două săptămâni în urmă de o persoană cu capacităţi psihice
că un agent guvernamental se afla pe urmele mele. Şi-a sunat atunci un prieten care
deţinea o poziţie foarte înaltă într-o agenţie guvernamentală şi l-a rugat să le spună
celor de la CIA să mă lase în pace. In caz contrar, ar fi publicat o serie de
documente secrete despre care ştia că CIA nu dorea să fie făcute publice.

Până acum avusesem motive de teamă, dar nu reacţionasem. Cuvintele lui Preston
m-au şocat însă, căci nu puteau fi inventate. Reacţia lui a fost imediată şi nu ar fi
avut timp să inventeze ceva atât de rapid. Mi-am adus de asemenea aminte că
Duncan mă sunase cu o săptămână înainte ca să mă întrebe ce s-ar întâmpla cu
cartea dacă Preston sau eu însumi am fi murit subit. La vremea respectivă am
crezut că este o întrebare pur ipotetică. Mi-am dat seama acum că Duncan făcea
cercetări ca urmare a avertismentelor primite. Din fericire, a avut amabilitatea să
nu mă alarmeze inutil.

Nu eram şocat atât din teamă pentru viaţa mea, cât ca urmare a surprizei generate
de auzul veştii că Duncan şi cu mine am primit avertismente similare din partea
unor mediu-mi diferiţi. Mi-a devenit clar că nu era vorba de o glumă şi că serviciile
secrete luau aceste lucruri foarte în serios. Până atunci luasem totul drept un fel de
poveste de science-fiction amuzantă, care în cel mai bun caz putea fi adevărată.

Preston îmi mai povestise şi anterior despre documentele secrete. Se pare că le

dobândise din întâmplare, o dată cu un echipament electronic pe care îl cumpărase.
Guvernul aflase de ele şi i-a cerut să nu le facă publice. La vremea respectivă a fost
de acord, din motive ştiute numai de el, dar acum se părea că cineva încearcă să
interfereze cu publicarea cărţii referitoare la Proiectul Montauk, iar el nu avea
intenţia să lase acest lucru să se petreacă.

După această conversaţie cu Preston nu s-a mai petrecut nimic de natură

ameninţătoare pentru mine. Chiar şi coşmarurile nocturne au încetat.

270
A urmat însă o altă serie de evenimente, oarecum diferite, care au început când
manuscrisul era aproape gata. L-am rugat pe Preston să caute toate fotografiile
legate într-un fel sau altul de proiect. Acest lucru a durat ceva timp, căci nu este o
persoană foarte bine organizată, fiind în plus şi foarte ocupat.

într-o zi, i-am făcut o vizită şi l-am găsit la biroul lui, aflat într-o ordine perfectă.
Pe masă erau o mulţime de fotografii. Mi-a spus să mă uit peste ele. Spre imensa
mea surpriză, am găsit inclusiv o fotografie a bestiei. Nu-mi spusese niciodată că
are o fotografie de o calitate atât de bună şi nici nu părea să-i pese. Pentru el nu
însemna mare lucru, dar pentru mine era ceva uimitor. Auzisem atât de multe
lucruri despre bestie, dar să o vezi într-o fotografie atât de bună îţi schimba
complet percepţia.

I-am pus câteva întrebări legate de fotografie, dar nu prea ştia ce să-mi răspundă.
Bestia nu fusese de faţă când a fost făcută fotografia. Se pare că s-a produs un
fenomen bizar. Preston nu-i cunoştea explicaţia. Mie mi s-a părut însă o glumă. L-
am întrebat cine a făcut fotografia. Mi-a răspuns că fotograful a fost Jan Brice,
după care m-a întrebat dacă doresc să vorbesc cu el. I-am confirmat, iar Preston l-a
sunat pe loc. Mi-a transmis apoi telefonul, iar Brice mi-a confirmat autenticitatea
spuselor lui Preston. Mai mult, Jan mi-a spus că a încercat de nenumărate ori în
decursul timpului să facă fotografii supranaturale, dar aceasta a fost singura care i-
a ieşit. Culmea, nu-şi propusese să facă o fotografie a bestiei, ci a unui depozit
subteran.

Ulterior, am mai vorbit de câteva ori cu Jan. Mi-a mărturisit că nu era sigur că
bestia era ceea ce credea Preston că este. Pur şi simplu nu-şi putea explica
fenomenul. Mi-a povestit că a lucrat ca astrofizician, calculând traiectoriile lunare
înainte ca omul să ajungă pe lună. La un moment dat, a renunţat la comunitatea
oamenilor de ştiinţă şi s-a retras timp de 11 ani într-o mănăstire. Acum devenise
scriitor şi tocmai îşi terminase prima sa carte, Secretele Conştiinţei.

Jan mi-a spus că avea sentimente confuze în legătură cu Preston. Mi-a relatat o
istorie, potrivit căreia Preston l-a sunat odată pe un prieten al său, plângându-se că
în laboratorul lui se afla o bombă. Preston susţinea că a transportat bomba la o
oarecare distanţă, plecând repede de lângă ea, înainte ca aceasta să explodeze.
Prietenul lui Jan l-a vizitat pe Preston a doua zi, dar nu a găsit nici o dovadă a
spuselor sale. Nici până astăzi, Preston nu este sigur ce s-a întâmplat în acea zi. S-a
gândit că ar putea fi un fenomen de translaţie în timp, dar îşi amintea cu toată
precizia de bombă.

271
Jan a adăugat repede că în ciuda acestui incident, îl văzuse pe Preston vorbind cu
oameni implicaţi în proiecte precum Montauk şi despre care ştia o sumedenie de
lucruri, dintre cele mai ciudate. Se pare că i-a ajutat să îşi redobândească memoria,
aşa că era sigur că Preston este înzestrat cu o serie de capacităţi ieşite din comun.
Mi-a confirmat, de asemenea, faptul că Preston este absolut genial în domeniul -
electronicii.

Pentru informaţiile primite, am căzut de acord să îl menţionez pe Jan în prefaţa

cărţii mele, la rubrica de Mulţumiri, adăugând inclusiv o fotografie a lui. În ultimul
moment, după ce i-am povestit de experienţele mele cu Duncan şi cu Michael,
legate de avertismentele primite pe cale mediumică, Jan a dat înapoi, refuzând să
accepte publicarea numelui său în carte.

Nu am putut să nu mă amuz puţin, căci era evident că implicarea lui în proiect era
infinit mai mică decât a mea. Eu eram ţinta! Mi-a spus însă că nu dorea să-şi vadă
casa devastată de persoane necunoscute, în căutarea a tot felul de fotografii sau
negative. În cele din urmă, nu i-am mai publicat numele în carte, conform dorinţei
pe care şi-a exprimat-o. Mi-a mai spus că aşteaptă să vadă dacă voi supravieţui
după apariţia lucrării Proiectul Montauk.

Jan a murit la două luni după această ultimă conversaţie. Au circulat zvonuri că a
murit dintr-o intoxicaţie alimentară. Prietena lui mi-a spus însă că autopsia a
indicat drept cauză a morţii un atac de cord. A refuzat orice ipoteză legată de o
intoxicaţie alimentară. Dacă femeia avea dreptate, pot apărea o serie de suspiciuni,
ştiut fiind cât de uşor este să induci un atac de cord. Era bine cunoscut procedeul
utilizat de Mafie, care adăuga anumite droguri în plăcintele cu mere pentru a
induce victimelor un atac de cord. Personal, nu-mi dau seama însă ce motivaţie ar
fi avut cineva să-l ucidă pe Jan. Fotografiile făcute de el sunt elocvente, dar nu
reprezintă o dovadă concludentă cu care să poţi demonstra ceva. Singura întrebare
rămasă fără răspuns ar fi dacă Jan mai ştia şi alte lucruri, despre care nu mi-a
relatat nimic.

Oricum ar fi, Jan avea o personalitate puternică şi era un vorbitor desăvârşit. De

aceea, am decis să-i dedicăm lui această carte.

272
 DOVEZILE DESPRE MONTAUK?

Mi-aş dori să am dovezi absolute legate de povestea Proiectului Montauk. Vreau să

spun prin aceasta că mi-aş dori să dispun de o documentaţie imposibil de contestat,
care să reziste în faţa oricăror contraargumente. Personal, sunt cât se poate de
convins că a existat un Proiect Montauk, a cărui natură a fost strict secretă. Sunt la
fel de convins că proiectul a implicat experimente legate de controlul minţii. Cât
despre cele legate de timp, acestea sunt cel mai greu de demonstrat, deşi mărturiile
şi teoriile lui Preston, Duncan şi Bielek sunt destul de revelatorii în această
direcţie.

Dovezile nu pot fi obţinute însă uşor. Mă aflu practic în situaţia acelui părinte
acuzat că şi-a abuzat întreaga familie. Evident, părintele neagă că ar fi făcut ceva
rău. Cât despre familia sa, aceasta este atât de terorizată de el, încât refuză să
accepte că patriarhul familiei ar fi abuzat de ea. Acest tip de comportament poate fi
găsit şi în filmul Vrăjitorul din Oz, când întreaga armată a vrăjitoarei rele
izbucneşte în urale după ce Dorothy toarnă apă peste ea şi o topeşte. Anterior
acestui moment, supuşii vrăjitoarei făceau temenele în faţa stăpânei lor.

Este firesc ca oamenilor să le fie teamă, în special dacă li se pare că viaţa lor este
pusă în pericol. Cred totuşi că este importantă lămurirea problemei. Ori de câte ori
cineva se sperie şi ascunde dovezi, el devine complicele autorităţilor care au stat în
spatele Proiectului Montauk.

Am afirmat în prima carte că există diferite nivele ale dovezilor. În capitolul de

faţă ne vom ocupa de exemple şi experienţe concrete care pot demonstra că
Proiectul Montauk a avut loc cu adevărat.

Una din cele mai clare dovezi legate de Proiectul Montauk a fost aceea privitoare
la sonda radio folosită la modificarea vremii, descrisă într-o secţiune a cărţii
noastre anterioare. Am primit ulterior o recenzie din partea unui domn, destul de
binevoitoare, cu excepţia faptului că refuza să creadă în povestea legată de sonda
radio. Persoana în cauză ne-a scris că ştia din experienţă personală că acest lucru
este imposibil. Interesându-ne, am aflat că a lucrat într-adevăr cu sonde radio, dar
ce a uitat să precizeze domnul în cauză era faptul că a lucrat într-o agenţie strict
secretă. Era evident că a semnat o clauză de ne-dezvăluire a secretelor şi că era „de
datoria lui” să respecte linia indicată de guvern. Pus în faţa faptelor, a încercat să
nege. Este întotdeauna foarte interesant să constaţi că cel care te critică comite un
fals, iar acesta nu este decât unul din exemplele cu care ne-am confruntat.

273
După publicarea cărţii, am încercat să găsesc noi informaţii care să se coroboreze
cu cele oferite de Preston. La început, am vorbit cu Dick White, liderul Societăţii
Istorice Montauk şi un foarte bun cunoscător al istoriei acestui proiect. Este un om
deschis şi mi-a fost de mare ajutor. Când i-am spus despre carte şi i-am făcut o
scurtă sinteză a acesteia, mi-a spus că ar fi crezut că sunt nebun dacă nu ar fi auzit
cu o noapte înainte pe cineva povestind în gura mare că urma să fie făcut un
documentar despre Experimentul Philadelphia. Avea idee despre ce vorbesc, dar
pentru a elucida lucrurile nu era suficientă o simplă conversaţie telefonică.

Dick avea multe lucruri interesante de povestit. Când l-am întrebat despre
animalele care au năvălit în Montauk, mi-a spus că a văzut într-adevăr două
căprioare alergând prin oraş, una izbindu-se de o cabină telefonică şi cealaltă
căzând lângă o clădire. I s-a părut curios, dar s-a gândit că poate animalele erau
urmărite de un câine (de remarcat că nu a observat nici un câine prin preajmă).

Mi-a relatat, de asemenea, despre un incident petrecut în anul 1972, când şi-a
condus cu maşina un prieten până la poarta interioară a Bazei Montauk. Prietenul
său lucra acolo, aşa că i s-a permis accesul, dar paznicul a scos puşca şi a orientat-o
către puştiul în vârstă de trei ani al lui Dick. Dick l-a rugat să-l lase pe copil în
pace. În consecinţă, paznicul şi-a îndreptat arma împotriva sa şi l-a întrebat ce
caută acolo. În cele din urmă, Dick şi copilul său au scăpat nevătămaţi, dar trebuie
să recunoaştem că este vorba de un comportament extrem de ciudat din partea unui
simplu paznic al unei instalaţii radar. A fost probabil şi o greşeală (nevinovată) din
partea lui Dick. Comportamentul iraţional al paznicului demonstrează că în incinta
bazei se petrecea ceva extrem de sensibil pentru autorităţi. Nu este exclus nici ca
paznicul să fi fost programat în vreun fel.

În continuare, Dick mi-a dat numerele de telefon ale unor tehnicieni pe care îi
cunoştea şi despre care ştia că au lucrat la bază. Am reuşit să vorbesc cu unul
singur, căruia îi voi spune Ken. Ken mi-a spus doar că nu a auzit de Experimentul
Philadelphia şi că s-a pensionat în anul 1973.

L-am chestionat atunci dacă s-a petrecut vreodată ceva ciudat la bază. Ken a vrut
să ştie ce înţeleg prin ciudat. L-am întrebat dacă văzuse vreodată pază armată în
jurul bazei, sau ceva de genul acesta. Ken a negat cu o vehemenţă ostentativă. L-
am întrebat atunci dacă existau arme oriunde în interiorul bazei. A continuat să
nege, până când i-am relatat povestea lui Dick White. Şi-a schimbat atunci complet
depoziţia, spunând: „Păi, sigur, existau arme. Era o zonă de înaltă securitate, din
cauza radarului care trebuia protejat”. În acest fel, l-am prins cu minciuna şi am
tras concluzia că nu pot avea încredere în el, orice mi-ar povesti. A recunoscut doar

274
că în anul 1973 a fost instalat un computer nou, de înaltă tehnologie, chiar în
perioada în care trebuia să se pensioneze. Data instalării computerului coincidea cu
cea indicată de Preston.

A mai existat o relatare ciudată, venită din partea unui contractor. Omul avea un
grădinar care intra într-o stare de şoc ori de câte ori atingea din greşeală un obiect
metalic în grădina sa (situată în apropierea bazei). Este evidentă existenţa unui
câmp electric de înaltă tensiune în apropierea bazei militare.

Lucrurile au luat o turnură complet diferită atunci când am vorbit cu Dan Rattiner.
Acesta este editorul unui ziar local, Dan’s Papers, care apare de multă vreme în
Long Island. Tot el publică şi Montauk Pioneer.

Dan s-a dovedit un om foarte curtenitor, deşi cam prea dispus să pună la îndoială
informaţiile din cartea mea. Şi-a amintit de o invazie de gâşte prin oraş, dar a
contestat vehement zăpada care ar fi căzut în luna august. Avea în ziarul său o
rubrică referitoare la vreme şi nu dispunea de nici o statistică a unor evenimente
meteorologice ieşite din comun. Trebuie să menţionez că rapoartele lui Preston
legate de acest subiect nu au fost făcute pe baza experienţei sale directe, ci pornind
de la relatările unor copii care se jucau pe plajă. Avea, de asemenea, o mărturie a
unei persoane care susţinea că ţinea un jurnal al vremii în Montauk. Pe scurt, era o
relatare „din auzite”. Interesant este faptul că, cu puţin înainte ca această carte să
meargă la tipar, am primit o relatare din partea unei femei care a confirmat faptul
că în Montauk a nins odată, în august.

Deşi nu i-am citit ziarul, Dan m-a informat că îi place să facă farse în articolele
scrise de el. Când am apucat să răsfoiesc un ziar, am constatat într-adevăr că scria
nişte articole extrem de amuzante. Mi-a spus că îi plăcea să scrie din când în când
despre un bărbat care lucra la o staţie meteorologică de pe coasta estică a Long
Island, dar totul era pură ficţiune şi o manieră a sa de a se amuza.

Când a citit cartea, Dan şi-a manifestat scepticismul. I-a făcut totuşi reclamă în
ziarul său, motiv pentru care i-am mulţumit. Unii prieteni mi-au sugerat că
lucrează sub acoperire şi că are sarcina secretă de a împiedica propagarea oricărei
relatări privitoare la Montauk. Personal, nu am nici o dovadă care să ateste acest
lucru, dar pot spune că am cunoscut alţi indivizi din Montauk despre care cred cu
convingere că sunt complici (nu neapărat în mod conştient) cu cei care doresc să
ascundă informaţiile referitoare la Baza Aeriană din Montauk.

După ce am vorbit cu oamenii descrişi mai sus, m-am decis să mă aventurez din
nou în Montauk. De data aceasta am plecat însoţit de Maria Fix, un medium
275
recunoscut la scară internaţională. Maria este o clarvăzătoare care poate găsi chei
pierdute şi alte obiecte de acest fel. Este foarte pricepută şi există oameni din toate
colţurile lumii care vin la ea să le facă o „lectură”. Chiar şi poliţia o consultă
frecvent pentru a-i ajuta să rezolve anumite cazuri dificile cu ajutorul capacităţilor
ei psihice. Până atunci, Maria nu îi cunoscuse pe Preston şi pe Duncan, dar
investigase singură cazul Montauk dintr-o perspectivă mediumică.

În drum spre casa Mariei, aflată chiar în direcţia localităţii Montauk, pornind
dinspre locuinţa mea, am observat pe cer o lumină strălucitoare, care s-a dovedit a
fi un OZN de mari dimensiuni, care emitea culori roşii şi portocalii. Am putut
vedea doar o parte a navei, căci a dispărut foarte rapid. Părea să fi ieşit dintr-o
deschizătură în spaţiul aerian, datorită unei distorsiuni a acestuia. Poate că a fost o
simplă coincidenţă, dar aş fi putut jura că ei ştiau deja de intenţia mea. Am ajuns
apoi la Maria şi am plecat împreună la Montauk.

Maria conducea. Ne-am îndreptat mai întâi către parcarea din faţa farului Montauk.
Maria a condus către cabina paznicului (costa 3 dolari să parchezi acolo) şi mi-a
spus că va crea o iluzie. S-a apropiat încet de cabină şi a oprit. În interior se afla o
bătrână care şi-a întors capul, privind în partea opusă, astfel încât am putut trece
mai departe fără să fim observaţi. E greu de spus dacă totul a fost o simplă
chestiune de noroc sau s-a datorat capacităţilor psihice ale Mariei. Cert este că
aceasta a încercat. Se pricepe de minune la acest gen de lucruri şi este normal, căci
are trei copii de întreţinut numai prin practica ei mediumică.

Mi-am luat camera video şi am început să filmez farul şi baza militară, aflată încă
la distanţă. Obţinusem permisiunea să vizităm baza. Ne-am îndreptat pe jos către
clădirea transmiţătorului. Abia aşteptam să o văd, căci Preston îmi spusese că a
auzit că au fost instalate acolo noi cabluri, care ar indica o activitate la nivelul
construcţiilor de la subsol. La prima mea vizită aici observasem urme extrem de
vizibile ale unor torţe uriaşe şi ale unor explozii. Prima oară nu aveam la mine o
lanternă, dar acum eram echipat şi speram să văd mai multe. Din păcate, clădirea
era închisă cu lacătul. Am observat însă noi cabluri care conduceau către ea.
Intrarea principală şi cele laterale fuseseră închise cu porţi grele din metal. Ai fi zis
că vor să prevină un atac militar.

Maria mi-a indicat o zonă situată la mai puţin de 90 de metri de clădirea

transmiţătorului şi în care văzuse un avion invizibil la o vizită anterioară. Acesta
zbura foarte aproape de sol, după care a dispărut brusc. Am continuat să căutăm,
fără a mă opri din filmat. Eram dezamăgit că au închis clădirea transmiţătorului şi
că nu descoperisem nimic cât de cât semnificativ.

276
Singura întâmplare deosebită care s-a petrecut în acea zi a avut loc pe drumul de
întoarcere acasă. Am simţit în mintea mea o voce pe care aproape că puteam s-o
aud. Nu era propriu-zis o voce, dar mi-a transmis un mesaj pe care nu-l voi uita
niciodată: „Nu te mai întoarce niciodată aici”. Nu mi s-a mai întâmplat până atunci
să aud voci. Evident, ar fi putut fi un joc al subconştientului meu, dar de vreme ce
comunicaţiile au devenit posibile prin psihotronică, aş băga mâna în foc că cineva
dorea să-mi transmită un mesaj. Într-adevăr, nu am revenit în Montauk timp de
şase luni.

Întors acasă, am privit circa 20 de minute din filmul tras pe video. Nu am observat
nimic care să poată fi considerat neobişnuit sau paranormal. Soţia mea a observat
un punct pe ecranul camerei. Chiar s-a supărat pe mine, convinsă că am zgâriat-o.
Nu ştiam ce însemna acel punct, dar eram sigur că nu scăpasem pe jos camera şi că
nu aveam cum s-o stric.

Şase săptămâni după excursia în Montauk, soţia mea a observat dispariţia camerei
de filmat. Anterior, fusese aşezată lângă un televizor portabil, pe un raft. Am
căutat-o peste tot, dar dispăruse. M-am uitat atunci să văd dacă mai exista caseta
video, dar şi aceasta dispăruse. Era limpede că cineva fusese în casă.

La fel de evident era şi faptul că nu era vorba de un spărgător obişnuit, care ar fi

putut lua lucruri mult mai valoroase din casă decât o cameră video, ca să nu mai
vorbim de caseta video, complet lipsită de valoare. Nu am putut descoperi nici un
semn de intrare prin efracţie. Culmea, este practic imposibil să intri în casa mea
fără să laşi vreo urmă. Totul este alb şi extrem de curat, iar din curtea interioară nu
s-ar fi putut intra fără urme de noroi.

Am descoperit mai târziu că dispăruse şi rezerva de baterii a camerei, aflată într-o

altă încăpere şi ascunsă sub nişte hârtii. Singura concluzie pe care am putut-o trage
a fost aceea că întregul material fusese teleportat printr-o tehnologie avansată.
Poate că totul avea legătură cu faptul că echipamentul a fost martorul bazei din
Montauk (termenul de „martor” este un concept ocult care se referă la o
corespondenţă prin rezonanţă. Spre exemplu, oamenii blestemaţi pentru faptul că
au desigilat mormântul faraonului egiptean Tut au intrat în câmpul de rezonanţă al
blestemului, devenind „martorii” lui). L-am sunat pe Preston şi i-am povestit totul.
Mi-a spus că punctul de pe lentila camerei se datora unui defect al acesteia, generat
de o distorsiune a câmpului electromagnetic din Montauk. Mi-a reamintit de o
casetă video pe care mi-a arătat-o mai demult, legată de o tentativă de filmare a
subsolului din Montauk, şi în care totul era neclar şi intermitent din cauza
interferenţei constante cu camera video.

277
Îmi este imposibil să dovedesc că aparatura mea video a fost teleportată, dar este
cert faptul că mi-a fost luată într-o manieră dintre cele mai stranii. Preston era de
părere că dispariţia camerei s-a datorat faptului că era o dovadă potenţială a
distorsiunilor câmpului de acolo. Misterul nu s-a rezolvat nici până astăzi.

Pe data de 12 august 1992, Preston i-a invitat la el acasă, în Laboratorul Spaţio-

Temporal, pe toţi cei despre care am vorbit în capitolul referitor la cercul de
psihotronică din Long Island. Se pare că terminase de asamblat receptorul FRR-
224. Era un receptor pe care îl cumpărase de la dr. Rinehart (considerat a fi aceeaşi
persoană cu John von Neumann, geniul din spatele Proiectului Montauk). Era
vorba de un receptor extrem de sensibil şi Preston dorea să vadă ce poate obţine cu
el. Data de 12 august era semnificativă, căci reprezenta aniversarea zilei în care
fusese realizat Experimentul Philadelphia şi implicit, apogeul Proiectului Montauk.

Nu mă aşteptam să se petreacă mare lucru, dar m-am dus totuşi, ca să înregistrez

eventualele evenimente de interes pentru lucrarea mea. Era o seară liniştită de vară
şi în afară de Preston nu au venit decât Duncan şi încă o persoană. Am ascultat tot
felul de frecvenţe extrem de ascuţite, dar am fost nevoiţi să părăsim camera la
scurtă vreme. Sunetele erau deranjante şi nu ne transmiteau o stare de spirit
liniştită. Preston a continuat să se joace cu instrumentul, complet insensibil la
efectul frecvenţelor auzite.

În timpul serii am avut o conversaţie extrem de interesantă cu Duncan. Între timp

au apărut doi mediumi care lucraseră în Scaunul din Montauk. Aceştia s-au
îndreptat către camera cu aparatura radio şi s-au concentrat asupra frecvenţelor
auzite. Duncan mi-a explicat că încercau să se focalizeze asupra unei frecvenţe cu
care să se sincronizeze, pentru a vedea unde conduce aceasta. Mi-a spus că anumite
frecvenţe psiho-active generează răspunsuri precise din partea psihicului nostru.
Puteai primi astfel informaţii sau puteai experimenta o comunicare subtilă cu o
sursă neconvenţională. Era evident faptul că cei doi fuseseră iniţiaţi în această
tehnică particulară. Acesta a fost singurul eveniment mai notabil al serii, pe care
am dorit să-l subliniez. Deşi sunt convins că aş putea încerca şi eu tehnica, probabil
cu succes, mi-am dat seama că nu am o înclinaţie reală pentru ea, găsind-o prea
dură pentru gustul meu.

Un alt eveniment interesant s-a petrecut în septembrie, când am primit un telefon

de la un prieten, pe care îl voi numi John. Mi-a spus că un amic de-al său citise
cartea mea şi dorea să meargă la Montauk împreună cu mine. Era vorba de un
fotograf profesionist care dorea să facă fotografii cu echipamentul său cu raze
infraroşii.

278
Nu prea doream să mă întorc la Montauk, dar înainte să iau o hotărâre, John m-a
sunat din nou. Mi-a spus că amicul său a făcut deja călătoria şi că puteam să vin şi
să ridic fotografiile într-un plic a doua zi dimineaţă. L-am sunat a doua zi, dar mi-a
spus să nu mă mai deranjez, căci amicul său a fost atât de tulburat în legătură cu
fotografiile, încât s-a decis să meargă cu ele la Washington pentru a i le arăta
fratelui său, un ofiţer de Marină care lucra în domeniul electronicii.

Când amicul s-a întors, John a primit veşti de la el. Acesta i-a spus că va primi
fotografiile a doua zi. John abia aştepta să le vadă. Amicul său nu s-a prezentat însă
la întâlnire şi de atunci a refuzat să-i mai răspundă vreodată la telefon. Era un lucru
foarte ciudat, căci erau prieteni la cataramă, iar amicul său nu se mai comportase
aşa până atunci.

Am făcut cu toţii (mai mulţi prieteni) speculaţii în legătură cu ceea ce s-ar fi putut
întâmpla. Unii au fost de părere că amicul lui John dorea bani pentru fotografiile
sale, dar John şi cu mine ne-am exprimat îndoiala. Am emis ipoteza că fotografiile
în infraroşu conţineau ceva neobişnuit, dar nu ştiam de ce natură ar fi putut fi acest
lucru.

Chiar atunci, Preston m-a sunat şi m-a rugat să trec pe la el. Se pare că apăruse
ceva nou şi nu dorea să-mi spună la telefon despre ce este vorba.

Când am ajuns la atelierul său, mi-a arătat o colecţie impresionantă de echipament

video. Cu câteva zile înainte primise un telefon de la un prieten, care îi spusese că
urmează să se ţină o licitaţie la Venus Scientific. Compania dăduse faliment şi
banca scosese la vânzare stocul rămas. Preston şi-a putut procura astfel un
echipament în valoare de zeci de mii de dolari la preţul de numai 70 de dolari.
Întâmplarea făcea să fie vorba de un echipament de noapte, care filma în infraroşu
şi ultraviolet. O bună parte era dezasamblat, dar oricum foarte valoros pentru
cineva care se pricepea. Am emis ipoteza că totul a fost o înscenare şi că individul
care îl sunase avea o legătură cu Montauk. Mi-a răspuns că nu este exclus şi că
asemenea lucruri ciudate i se întâmplă tot timpul. Probabil că cineva dorea ca el să
obţină echipamentul.

Peste o vreme, Preston a luat echipamentul (asamblat între timp) şi s-a dus la baza
Montauk pentru a face un film video în infraroşu. Filmul a arătat faptul că din
transmiţător ieşeau un fel de forme-gând sau cel puţin unde de căldură. Oricare ar
fi fost adevărul, el indica o activitate la nivelul construcţiilor subterane. Mai târziu,
Preston şi-a luat echipamentul şi a plecat într-o regiune din partea de nord a

279
statutului New York, de unde s-a întors spunându-ne că a văzut OZN-uri. Al
Bielek fusese cu el şi a confirmat acest lucru.

Auzind această relatare, mi-a trecut prin minte că amicul lui John ar fi putut
înregistra un OZN deasupra bazei Montauk. I-am spus lui John ce cred şi el mi-a
răspuns că amicul său fusese, de fapt, la Baza Navală din Norfolk, în statul
Virginia. Anterior îmi spusese de Washington. Baza de la Norfolk este mult mai
semnificativă, din două motive. Pe de o parte, se spune că aici a dispărut nava USS
Eldridge în anul 1943. În al doilea rând, se zvonea că această bază ascunde o mare
cantitate de informaţii secrete la cel mai înalt nivel.

Timpul a trecut, dar amicul lui John a continuat să refuze să vină cu fotografiile.
Între timp, cei doi s-au împăcat, dar amicul prezenta de fiecare dată câte o scuză
care să justifice de ce nu a putut aduce pozele. După vreo şase luni, am auzit că
locuinţa acestuia fusese devastată de un incendiu, arzând complet. Numai coşul
mai rămăsese intact. Se pare că focul fusese pus, căci investigatorii au descoperit
că fusese folosită o substanţă inflamantă; în plus, nişte tineri fuseseră văzuţi în casa
din vecinătate, în care nu locuia nimeni. Era puţin probabil să fi fost însă vorba de
nişte delincvenţi obişnuiţi, căci aceştia nu s-ar fi jucat cu substanţe inflamante. De
altfel, acestea au fost atât de puternice, încât casa arsese deja din temelii până când
au sosit pompierii. Nici până astăzi nu se ştie ce s-a întâmplat în realitate. John nu-
şi mai putea suna prietenul, căci telefonul acestuia arsese la incendiu. A primit el
însuşi un telefon de la acesta, care i-a spus să nu creadă nimic din ce a auzit despre
incendiu şi că o să-i explice el mai târziu despre ce a fost vorba. John mi-a mai
spus că atitudinea amicului său s-a schimbat complet de când a devenit interesat de
Montauk.

Următorul eveniment neobişnuit care s-a petrecut a fost un telefon pe care l-am
primit de la un puşti. Acesta mi-a spus că are o serie de informaţii pentru mine.
După ce a citit cartea, s-a dus la baza aeriană şi s-a întors de acolo cu nişte acte. Nu
am acceptat să plec imediat de acasă, ca să nu cad în cine ştie ce capcană. De
aceea, i-am spus să le păstreze într-un loc sigur şi să aştepte telefonul meu, peste
câteva săptămâni. Mi s-a părut că s-a speriat. I-am spus să nu se teamă, căci
Preston şi cu mine scrisesem o întreagă carte şi nu ni s-a întâmplat nimic. I-am
telefonat câteva săptămâni mai târziu, dar mi s-a spus că la numărul respectiv nu
locuia nici o persoană cu acel nume. Am insistat. În final, mama băiatului m-a
întrebat dacă eu eram cel care a scris Proiectul Montauk. I-am confirmat, dar
femeia mi-a răspuns că persoana care m-a sunat a fost un vecin care nu mai
locuieşte acolo. Am tras concluzia că puştiul îmi dăduse un nume fals şi că nu mai

280
dorea să-şi asume răspunderea. Avea într-adevăr un prieten cu care am vorbit, dar
nici acesta nu s-a dovedit prea cooperant.

O întâmplare încă şi mai bizară s-a petrecut atunci când am primit un telefon de la
prietena mea Mary. Aceasta mi-a spus că a vorbit cu o amică, Ivey, o terapeută
care lucra la o clinică psihiatrică din apropiere. Ivey i-a povestit că a avut drept
pacient un om care fusese un mare savant. Acesta susţinea că a lucrat la un proiect
referitor la o armă cu un anumit tip de raze care îi făcea pe oameni să devină invi-
zibili. Personalul clinicii era de părere că omul era nebun, dar Ivey nu a fost de
acord. Nu avea deloc un comportament aberant, ci doar povestea o întâmplare
neobişnuită. Ivey a avut chiar o polemică pe acest subiect cu şeful ei, care continua
să susţină că omul era nebun. La urma urmei, se afla într-o clinică de psihiatrie!

Unul din colegii lui Ivey lucra cu normă, principala sa slujbă fiind în cadrul
armatei. Omul i-a spus că savantul lucrase la Montauk la un proiect numit
NORDOR. I-am trimis lui Ivey un exemplar din cartea mea şi am rugat-o să-l
contacteze în numele meu pe colegul ei din armată. Am sunat-o după două
săptămâni, dar numărul ei fusese deconectat. De atunci, nu am mai aflat nimic
despre ea. Bănuiesc că nu doreşte să se implice în această investigaţie.

Prietenul meu Ken Arthur mi-a spus că NORDOR a fost un proiect extrem de
secret de apărare. Deşi nu auzise de povestea cu invizibilitatea, mi-a spus că
proiectul era legat într-un fel sau altul de radar.

O altă întâmplare interesantă s-a petrecut atunci când Madalyn Suozzo a venit din
California în Long Island, apărând pe neaşteptate la o întâlnire a grupului de psi-
hotronică. Madalyn este o vindecătoare care practică de 20

de ani regeneza, o tehnică de regenerare a ţesuturilor celulare cu ajutorul amprentei

originale a corpului uman. După ce s-a întors acasă, Madalyn mi-a citit cartea,
după care mi-a telefonat să-mi spună că şi-a adus aminte de o serie de întâmplări
stranii care s-au petrecut în Montauk pe vremea când era adolescentă, în anul 1973.

Până la acea dată, Madalyn studiase yoga şi tehnicile vindecătoare, dar nu avusese
încă decât una sau două experienţe de natură mediumică. În vara anului 1973 s-a
dus în Montauk împreună cu câţiva prieteni pentru a-şi căuta o slujbă de chelneriţă.
Acela a fost momentul în care a început să audă voci care păreau să fie transportate
de vânt, după care a făcut tot felul de experienţe psihice.

Poate cea mai spectaculoasă întâmplare a fost aceea legată de un pescar care locuia
în aceeaşi casă cu ea şi cu prietenii săi. Pescarul era un om interesant şi avea mai
281
multe cărţi legate de fenomenele psihice. Locuia la etaj, dar avea un program de
lucru foarte plin, aşa că venea rareori pe acasă. După ce i-a citit câteva cărţi,
Madalyn a avut o viziune uluitor de clară a lui Iisus Christos. De atunci, viziunile i-
au revenit în mod regulat, dar niciodată cu o claritate atât de mare. De fapt, mi-a
spus Madalyn, toate percepţiile pe care le-a avut în acea vară au fost incredibil de
puternice. Acest lucru ar confirma ipoteza experimentelor de amplificare a
puterilor minţii făcute la Montauk.

într-o zi, pescarul şi patru dintre prietenii lui Madalyn se aflau acasă. Madalyn i-a
spus pescarului că este interesată de cărţile sale, dar acesta a privit-o drept în ochi
şi i-a răspuns: „Tu şi cu mine suntem diferiţi de ceilalţi”.

Iată ce s-a întâmplat în continuare, în cuvintele lui Madalyn:

„A făcut apoi un semn cu mâna, despicând aerul ca şi cum ar fi dorit să ne separe

pe mine şi pe el de restul grupului. În acel moment, lumina din partea noastră de
încăpere a devenit mai puternică, în timp ce lumina din partea opusă a devenit tot
mai întunecată. Omul făcuse o afirmaţie, iar acum şi-o susţinea printr-o
demonstraţie practică”.

O cunosc suficient de bine pe Madalyn pentru a fi convins că nu a inventat nimic.

În plus, este interesant de notat că vara anului 1973 corespunde bioritmului de zece
ani al oraşului Montauk (care a avut loc la data de 12 august 1983). Preston îmi
explicase că factorul principal era bioritmul de 20 de ani, dar cele de câte zece ani
erau şi ele destul de puternice.

Au mai existat şi alte asemenea relatări asociate cu Proiectul Montauk, ele sunt atât
de multe, încât nici nu mi le mai amintesc pe toate. Deşi fiecare dintre aceste expe-
rienţe este autentică, nu am dorit totuşi să le amintesc aici. Cât despre cele relatate
până acum, intenţia mea nu a fost să le consider dovezi ştiinţifice, în sensul celor
prezentate de regulă într-un tribunal. Poate că cineva va dori vreodată să continue
cercetările făcute de mine, stabilind asemenea dovezi. Cert este că experienţele
trăite de mine indică în mod evident existenţa unui mister care necesită continuarea
investigaţiilor. În ultimă instanţă, cele mai bune dovezi sunt experienţele directe, şi
trebuie să recunoaştem că există suficiente asemenea fapte. Întregul subiect pare să
indice un scenariu în desfăşurare, iar ceea ce aţi citit până acum nu reprezintă decât
începutul. Paginile care vor urma vor aduce o cantitate şi mai mare de informaţii
revelatoare.

282
 4

LEGĂTURA OCULTĂ DINTRE PROIECTUL MONTAUK ŞI COMPANIA

THORN E.M.I.

Există o uimitoare legătură ocultă cu Proiectul Montauk, pe care o vom dezvălui în

continuare[2] ceva mai târziu vom oferi informaţii referitoare la proiectul propriu-
zis.

Toţi cei care se ocupă cu seriozitate de studierea domeniilor oculte ajung, mai
devreme sau mai târziu, la lucrările lui Aleister Crowley. Dar nu este deloc
întâmplător. Crowley însuşi este responsabil de acest lucru, întrucât a făcut la
vremea lui toate eforturile pentru a fi recunoscut, asociindu-şi numele cu toate
domeniile oculte posibile. Pentru cei care nu îi cunosc viaţa şi opera, vom oferi o
scurtă sinteză a acestora în anexa B.

Când s-a decis să se retragă la Montauk în vara anului 1918, pentru o „izolare
magică”, Crowley se afla la apogeul carierei sale oculte şi era deja un om foarte
influent (izolarea magică constă într-o retragere din lumea obişnuită pentru a se
ocupa de „chestiuni legate de magie”). Ceea ce s-a petrecut cu precizie acolo a
rămas o necunoscută până în zilele noastre, dar această carte va scoate în evidenţă
existenţa unei legături dintre cele mai misterioase între Crowley şi Montauk.

Prima legătură pe care am făcut-o între Crowley şi Montauk a fost atunci când
Preston mi-a spus că îşi aminteşte de una din vieţile sale anterioare în care se
numea Preston B. Wilson. În acea viaţă avusese un frate geamăn, Marcus Wilson,
în care l-a recunoscut pe Duncan Cameron din această încarnare. Cei doi erau
cunoscuţi sub numele de fraţii Wilson, cei care au produs primele instrumente elec-
tronice din Marea Britanic Erau nişte instrumente empirice, care nu făceau altceva
decât să monitorizeze impulsurile electrice.

Fraţii Wilson erau prieteni şi parteneri de afaceri cu familia lui Aleister Crowley.
Împreună, cele două familii aveau acţiuni la o corporaţie care avea să fuzioneze
mai târziu cu alte companii, prin anii ‘20. Conglomeratul rezultat avea să fie
cunoscut sub numele de Thorn E.M.I., una dintre cele mai mari firme de
electronică din Regatul Unit (din care face parte inclusiv faimoasa divizie de
muzică şi video). Interesant mi se pare faptul că Thorn E.M.I. este compania care a
distribuit filmul Experimentul Philadelphia.

283
Aceste informaţii referitoare la familia Wilson şi la compania Thorn nu pot fi
demonstrate printr-o documentaţie fizică, aşa că trebuie reţinute deocamdată la
capitolul legendă. Am dorit să le menţionez totuşi din două motive. Pe de o parte,
aşa cum veţi afla mai târziu în această carte, legătura cu familia Wilson avea să fie
confirmată mai târziu de o serie de informaţii nou apărute. În al doilea rând, spe-
ranţa noastră este că, grăbindu-ne să publicăm legătura dintre Crowley, familia
Wilson şi compania Thorn, vom ajunge să primim noi răspunsuri. Oricum, legenda
este suficient de interesantă pentru a fi făcută publică.

Legătura cu compania Thorn pare abstractă, dar face parte integrantă din legenda
fraţilor Wilson. Întreaga poveste a început în anul 1986, când Preston a primit un
telefon de la o persoană care s-a recomandat ca fiind William Berkeley, istoric al
companiei Thorn E.M.I. La vremea respectivă, Thorn avea o reprezentanţă în New
York. Istoricul era angajat însă de compania mamă din Anglia şi şi-a manifestat
intenţia de a-l cunoaşte personal pe Preston.

Când cei doi s-au întâlnit, istoricul l-a întrebat de Preston de ce apare numele său
(Preston B. Nichols) în arhivele companiei. Preston nu ştia nimic despre acest
lucru, dar şi-a manifestat curiozitatea. Istoricul i-a arătat atunci o fotografie a unui
om, făcută la sfârşitul secolului al XIX-lea. Semăna leit cu cel din fotografie, dar
acolo avea părul alb şi părea mai în vârstă. Deşi fotografia ţine deocamdată tot de
domeniul legendei, trebuie să menţionez că ea a mai fost văzută de câteva
persoane.

În fotografie apăreau Preston Wilson, Marcus Wilson, Preston Nichols şi încă un

individ (unii au speculat că ar putea fi vorba de Crowley). Istoricul i-a spus lui
Preston că cei doi indivizi din fotografie erau fraţii Wilson şi i-a explicat legătura
care exista între compania Thorn, fraţii Wilson şi Aleister Crowley.

Mama lui Preston, care citise mai multe cărţi legate de Crowley, i-a spus acestuia
că îşi amintea că a citit de fraţii Wilson într-una din cărţile sale. Îşi aducea aminte,
de asemenea, că cele două familii erau implicate în afaceri. Din păcate, nu-şi
amintea în ce carte a citit despre toate aceste lucruri. Am frunzărit întreaga
literatură legată de Crowley, dar nu am găsit nici o referire la familia Wilson. La
fel de interesantă a fost o scanare mediumică făcută lui Duncan, care indica faptul
că mama lui Preston din viaţa sa anterioară se numea Wilson.

Povestea devine şi mai complicată dacă ţinem seama că Thorn E.M.I. a fost – după
unele zvonuri – implicată în producerea filmului Experimentul Philadelphia.
Această informaţie ne-a fost oferită de un prieten din copilărie al lui Preston, pe

284
care îl vom numi Mark Knight. Deşi chestiunea este controversată, nu poate fi
contestat faptul că numele Thorn apare pe caseta video. Mark afirmă că el este
Mark Hamill, cel care a jucat rolul lui Luke Skywalker în trilogia Războiul
Stelelor. Preston nu este sigur de acest lucru, dar nimeni nu poate contesta o
anumită asemănare între cei doi. Este interesant de notat şi faptul că am primit
informaţii -dintr-o sursă complet independentă – că Mark şi Duncan Cameron erau
pe vremuri prieteni foarte buni. Pornind de la aceste informaţii şi de la un dosar
privat la care am avut acces, am ajuns să cred într-adevăr că Mark Hamill şi Mark
Knight sunt una şi aceeaşi persoană.

Mai există un aspect important legat de Mark Hamill. Când s-a căsătorit, pe
vremea când era încă foarte faimos, National Inquierer a scris un articol despre el
şi despre soţia lui. Articolul menţionează că tatăl lui Mark era un ofiţer pensionat al
serviciilor secrete ale Marinei SUA.

Mark Knight nu numai că arată identic cu actorul citat mai sus, dar afirmă că a
lucrat la Montauk chiar în timpul proiectului. Oricum ar fi, se pare că a jucat un rol
hotărâtor în a-l convinge pe Preston să lucreze ca inginer de sunet pentru filmul
Imperiul Contraatacă. Încă şi mai semnificativ este faptul că pretinde că el a fost
producătorul filmului Experimentul Philadelphia. Se crede că a produs acest film
în cooperare cu Thorn E.M.I. Nu apare pe generic, deoarece a dorit să-şi păstreze
identitatea secretă.

Mark nu a fost singurul care a dorit să reveleze secretul navei U.S.S. Eldridge.
Fratele său este cunoscut sub numele de Peter Knight şi a fost şi el un prieten din
copilărie al lui Preston. Prin anii ‘60, a cântat într-o formaţie numită Gary Puckett
şi în Union Gap, dar este mai bine cunoscut pentru rolul său din albumul Days of
Future Past, al lui Moody Blues. A fost dirijorul orchestrei care a făcut
înregistrarea, iar numele său apare pe coperta albumului. Mai interesant pentru
povestea noastră este faptul că Peter a făcut parte din Colegiul Director al Thorn
E.M.I. Nu se ştie exact care a fost rolul său, dar se crede că a fost unul
semnificativ. Peter nu mai lucrează pentru companie, şi ultima dată când l-a văzut
Preston (în SUA), susţinea că este vânat de serviciile secrete.

Potrivit acestei legende, filmul a început să fie difuzat în cinematografele din

Statele Unite, dar a fost retras ca urmare a unei cereri făcute de guvern şi aprobată
de un judecător. Se pare că Thorn E.M.I. a făcut contestaţie şi a câştigat procesul.
S-a speculat chiar faptul că, fiind o companie străină, Thorn nu s-a lăsat uşor
intimidată de autorităţile americane. Era însă prea târziu. Filmul fusese un dezastru
financiar, iar Mark afirmă că aproape a dat faliment. Din fericire pentru el, a putut

285
să difuzeze filmul pe casete video, care au avut mai mult succes, astfel încât, în
cele din urmă, şi-a putut recupera investiţia.

Al Bielek a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a verifica această poveste, dar nu a
reuşit să adune nici un fel de informaţii. A vorbit cu un om care pretindea că fusese
impresarul lui Mark Hamill, dar în cele din urmă acesta a contestat întreaga
afacere. Personal, am avut ceva mai mult noroc când am primit un telefon de la
Howard Berkway, din Anglia. Acesta este preşedintele Bellevue Books (compania
care distribuie cartea Proiectul Montauk în Marea Britanie). Howard s-a oferit să
facă cercetări în legătură cu Thorn E.M.I. Iniţial, s-a izbit de un veritabil zid
birocratic la sediul companiei, dar a întâlnit până la urmă câţiva oameni dispuşi să-
l ajute şi a aflat câte ceva. Potrivit informaţiilor sale, Thorn a cumpărat drepturile
de difuzare ale filmului prin câteva companii intermediare. Una dintre acestea îşi
avea sediul în aceeaşi clădire ca şi Studioul Cinematografic Pinewood. Acest lucru
este demn de remarcat, căci este vorba de acelaşi studio în care s-a filmat Imperiul
Contraatacă. Deşi nu este o dovadă în sine, coincidenţa atestă totuşi posibilitatea
ca povestea lui Mark Hamill să fi fost adevărată.

Oricare ar fi adevărul, este cert faptul că Experimentul Philadelphia nu a rezistat în

cinematografe, deşi critica de specialitate l-a lăudat foarte tare. Pare ciudată această
lipsă a succesului de box office după criticile extrem de laudative ale recenzorilor,
pentru ca apoi filmul să devină un veritabil succes pe video.

În încercarea sa de a verifica povestea, Al Bielek a vorbit cu Douglas Curtis,

considerat producătorul oficial al filmului Experimentul Philadelphia. Curtis a
negat orice implicare a companiei Thorn E.M.I. În producerea filmului. Versiunea
oficială este că filmul nu a avut succes de box office, drept care i-a fost vândut lui
Thorn E.M.I. pentru distribuţie pe casete video. Până atunci, filmul a rămas izolat
într-un depozit.

Povestea lui Curtis ar putea părea verosimilă, dacă filmul pe care l-a produs nu ar
fi depăşit cu mult ceea ce se cunoştea la vremea respectivă despre Experimentul
Philadelphia. Până la apariţia filmului, în literatura referitoare la acest subiect nu
existase nici o menţiune referitoare la o călătorie în timp reuşită. Mai mult, filmul
prezintă o legătură cu un moment din viitor, proiectat în anul 1984, la numai un an
după 1983. În film marinarii nu au ajuns în Montauk, ci în deşert. Se pare că data şi
locul au fost schimbate cu intenţie, pentru a nu stârni prea tare mânia guvernului.

În film, călătorii în timp ajung la o bază în care sunt întâmpinaţi cu prietenie de un

savant foarte asemănător cu John von Neumann. Mai mult, frigul magic trăit de

286
unul din călătorii în timp din film seamănă întru totul cu cel experimentat de
Bielek.

Totul devine încă şi mai interesant dacă ţinem seama că Duncan a ajuns în mod
independent la aceleaşi concluzii prin lecturi psihice şi amintindu-şi propriile
experienţe trăite. În sfârşit, când Preston şi Duncan au văzut filmul, amândoi au
rămas uimiţi de acurateţea cu care scenariştii -s-au apropiat de derularea reală a
evenimentelor.

Două explicaţii posibile au apărut aproape imediat.

Una ne-a oferit-o o persoană care i-a spus lui Preston că Doug Curtis făcuse rost –
numai el ştie cum – de un dosar guvernamental asupra proiectului (deşi Curtis
neagă acest lucru). Cealaltă a provenit dintr-o altă sursă, care ne-a spus că Thorn
E.M.I. a făcut rost de o videocasetă în format VHS încă din anii ‘70 în care erau
dezvăluite aspectele cheie ale afacerii. Întrucât sistemele VHS nu au apărut pe
piaţă decât prin anii ‘80, caseta nu a putut fi vizionată ani la rând. Se pare că ea a
fost trimisă – într-un fel sau altul – din viitor. Dacă această casetă a existat într-
adevăr, este posibil ca ea să fi contribuit la dosarul de care a făcut rost Curtis.

Lucrurile au luat o nouă turnură când Preston şi cu mine am participat la un

interviu radiofonic în Denver, la postul de radio KOA. În timpul interviului a sunat
un domn care susţinea că este Mike Janover, scenaristul filmului Experimentul
Philadelphia. Nu auzise niciodată de Montauk şi îşi exprima surprinderea în
legătură cu speculaţiile noastre. Şi-a lăsat numărul de telefon la producătorul
emisiunii, astfel încât am putut să-l sun mai târziu.

Mike mi-a spus că a fost ideea lui personală să vorbească în film despre călătoriile
în timp. A adăugat că scenariul a fost rescris de circa opt ori înainte să fie angajat
să facă filmul. Anterior versiunii sale, scenariul urmărea dezvăluirea unui secret
întunecat, de tipul Watergate, dar nu şi-a putut da seama despre ce este vorba. La
urma urmei, ce era atât de rău să scrii despre câţiva oameni ucişi sau manipulaţi,
câtă vreme în timpul celui de-al doilea război mondial au murit sute de mii de
oameni? Mi-a mai spus că i-a plăcut întotdeauna ideea călătoriilor în timp ca
subiect de film, motiv pentru care a scris scenariul respectiv.

Preston şi-a pus sincer întrebarea dacă acesta era adevăratul Mike Janover, cel care
a scris scenariul filmului, sau doar o încercare de manipulare a noastră din partea
serviciilor secrete. Eu cred că a fost adevăratul Mike Janover, dar nu pot să aduc
nici un argument în această direcţie.

287
Mike mi-a mai dat o informaţie curioasă. Mi-a spus că odată când se afla odată
într-un restaurant din Fort Collins, Colorado, a intrat în vorbă cu cineva de acolo.
Când a menţionat că a scris recent scenariul filmului Experimentul Philadelphia,
persoana i-a spus că îl cunoaşte pe Carlos Allende[3].

Lui Mike, coincidenţa i s-a părut remarcabilă. Allende era nu numai profund
implicat în Experimentul Philadelphia original, dar se ştia că nu poate fi găsit prea
uşor. Îşi făcuse un obicei din a apărea şi a dispărea la fel de misterios. Dar
coincidenţele nu s-au oprit aici. O săptămână mai târziu, Mike a întâlnit un om al
cărui tată fusese comandantul navei USS Eldridge, dar după încheierea experi-
mentelor.

Mi-a mai spus că, iniţial, studioul Orion Pictures şi-a manifestat un interes foarte
puternic în a finanţa filmul. Până la urmă au renunţat, dar am dorit să menţionez
acest lucru, întrucât studioul Orion va mai apărea în povestea noastră. 20th Century
Fox a fost şi el implicat o vreme şi Mike îşi aducea aminte că cei de acolo aveau o
mapă plină cu documentaţie legată de proiect. Această informaţie se leagă cu cea
obţinută independent de către Preston în legătură cu dosarul lui Curtis.

În cele din urmă, New World Pictures a preluat proiectul, iar O.K.-ul final asupra
filmului a fost dat de Bob Rehme, şeful actual al Academiei de Arte şi Ştiinţe
Cinematografice. Omul deţine o mare putere şi influenţă la Hollywood, iar
legăturile sale sunt uimitoare prin ele însele.

Este demn de remarcat şi faptul că Mike a menţionat existenţa unui consultant

ştiinţific special cu care a fost nevoit să lucreze asupra scenariului. Din păcate, a
refuzat să-mi dea numele acestuia. Este evident faptul că omul respectiv ştia foarte
multe lucruri şi nu este exclus ca el să fi fost în legătură cu serviciile secrete.

Mike mi-a mai spus o poveste, care mi s-a părut pe cât de sinceră, pe atât de
interesantă. Dacă admitem că aceasta este adevărată, apar două posibilităţi: pe de o
parte, că a fost implicat în proiectul propriu-zis, iar ulterior a scris scenariul din
propriile sale amintiri care ieşeau la suprafaţă, ştiut fiind că scenariul a trecut
printr-un adevărat labirint de decizii înainte de a ajunge la el. Poate că a fost
selectat în mod intenţionat pentru scrierea scenariului. Cealaltă posibilitate constă
într-o rezonanţă în care ar fi putut intra exersându-şi procesul creator. Mike era
deja o persoană creatoare şi un scriitor de succes, foarte interesat de călătoriile în
timp. Mi-a spus chiar că a mai scris scenariul la un serial de televiziune intitulat
Poliţia Timpului (care nu a fost difuzat încă).

288
Toate aceste informaţii dau de gândit. Însuşi conceptul de Poliţie a timpului ne
duce cu gândul la o manipulare şi la o monitorizare a timpului. De unde i-au venit
asemenea idei? Mike afirmă că le-a inventat pur şi simplu, la fel ca şi în cazul
scenariului la filmul Experimentul Philadelphia. În realitate, orice artist ştie foarte
bine că procesul creator are implicaţii foarte profunde şi că nici o idee nu este cu
adevărat originală. Dacă omul este blocat în lumea tridimensională, el poate crede
că ideile îi aparţin, dar în realitate este vorba de o rezonanţă cu alte lumi şi planuri
de conştiinţă.

Aşa cum vom mai discuta în alte secţiuni din această carte, majoritatea oamenilor
sunt blocaţi în timpul tridimensional printr-o gândire programată (în caz contrar,
nu aţi sta acum să citiţi această carte). Cine este însă acela care programează aceste
gânduri? Primul răspuns care ne vine în minte nu se poate referi decât la Iluminaţi.
Aceştia alcătuiesc faimosul grup conspirativ mondial despre care se afirmă că ţin
în mâinile lor toate sforile (făcând din noi nişte simple marionete), manipulând
întreaga conştiinţă a pământului şi a universului. Simbolul lor, ochiul din interiorul
piramidei, apare inclusiv pe bancnota de un dolar. Sunt cunoscuţi îndeosebi pentru
conspiraţiile lor economice şi politice, şi mai puţin pentru operaţiile lor de
programare şi de manipulare a timpului (manipularea timpului este însăşi esenţa
edificiului pe care îl construiesc şi nu este exclus ca ocultarea legăturii dintre
compania Thorn şi lucrurile discutate în această carte să se fi produs chiar printr-o
asemenea distorsiune a timpului).

Şi dacă tot vorbim de Iluminaţi, cine este persoana al cărei nume este pomenit cel
mai des atunci când vine vorba de aceştia (unii considerând chiar că el îi
controlează direct)? Nimeni altul decât Aleister Crowley! Această relaţie este
discutată în profunzime de Robert Anton Wilson (de remarcat sincronicitatea de
nume!) în cartea sa, Măştile Iluminaţilor.

Oricum ar sta lucrurile cu Doug Curtis şi cu Mike Janover, misterul există şi nu

poate fi ascuns. Oricât de multe lucruri ar nega aceştia în legătură cu filmul şi cu
sursele lui, există multe întrebări la care nimeni nu doreşte încă să răspundă.

FARUL DIN MONTAUK

Inaugurat de preşedintele George Washington, Farul din Montauk reprezintă astăzi

o mare atracţie turistică. De la el şi până la Baza Aeriană Montauk distanţa poate fi
cu uşurinţă acoperită printr-o plimbare pe jos.

289
 5

CLANUL CAMERON

Ştiam de Aleister Crowley încă înainte să-l întâlnesc pe Preston şi îi citisem

lucrările de bază. După ce m-am implicat în acest demers, m-a fascinat ideea că
Aleister Crowley ar putea fi implicat în Proiectul Montauk, fiind chiar unul dintre
eroii principali ai acestuia.

Deşi am rămas dezamăgit că nu am găsit nici o menţiune în cărţile lui Crowley

referitoare la fraţii Wilson, am găsit totuşi în autobiografia sa, Confesiunile lui
Aleister Crowley, referiri la un anume Duncan Cameron. Numele întreg al acestuia
era, de fapt, L.C.R. Duncombe Jewell, dar Crowley îi spunea pur şi simplu
Duncan, afirmând că acestuia îi plăcea să-şi spună Cameron. Acest Duncan
Cameron aspira către o renaştere a spiritului celtic şi dorea să reunifice cele cinci
naţiuni celtice într-un imperiu.

Descoperirea numelui de Duncan Cameron în lucrările lui Crowley a fost o

surpriză, dar încă şi mai important a fost faptul că informaţiile despre acest
personaj au condus la revelarea unei uimitoare sincronicităţi între familiile
Crowley şi Cameron.

Am continuat să caut cărţile mai greu accesibile ale lui Crowley, în speranţa că voi
găsi o menţiune la familia Wilson. Spre surpriza mea, am găsit din nou numele de
Cameron menţionat în prefaţa cărţii sale, Tragedia Lumii. Crowley descrie aici o
scenă din copilăria sa în care vorbeşte de domnul şi doamna Cameron, doi membri
ai sectei creştine fundamentaliste din care făcea parte tatăl său. În afară de o ceartă
bizară, lucrarea nu face alte menţiuni la aceştia.

Căutând noi cărţi ale lui Crowley sau despre acesta, am descoperit că numele său
real era Edward Alexander Crowley. Numele de Aleister şi l-a luat singur. Această
informaţie mi s-a părut interesantă, căci primul nume al lui Duncan Cameron era
tot Alexander, la fel ca şi cel al tatălui său. Edward este numele fratelui lui
Duncan, reîncarnat în prezent sub forma lui Al Bielek. În familie mai exista şi un
unchi care purta numele de Edward, un fel de oaie neagră a familiei, căci deşi în
tinereţe a fost foarte bogat, a petrecut şi a băut până când s-a ruinat complet.
290
Toate aceste coincidenţe legate de familiile Crowley şi Cameron nu erau
concludente în sine, dar nici nu puteau să nu stârnească curiozitatea. Am vorbit
odată cu o prietenă pe nume Chelsea Fluor, căreia i-am povestit despre asocierile
de nume pe care le-am descoperit. Ştiam că citise cărţile lui Crowley. Nu auzise
nimic de familiile Wilson sau Cameron, dar mi-a semnalat totuşi un aspect ciudat.
Mi-a spus că sora ei a fost îndrăgostită pe vremuri de un bărbat pe nume Cameron
Duncan. Acesta avea un frate geamăn, iar tatăl său era profesor asociat la
Universitatea din Princeton (exact locul în care au fost concepute teoriile legate de
Experimentul Philadelphia). Cameron Duncan era foarte interesat de Aleister
Crowley şi se spunea despre el că făcuse experimente masive cu LSD (un drog prin
intermediul căruia mintea poate fi controlată). Faptul că avea un frate geamăn era,
de asemenea, curios, căci potrivit informaţiilor pe care le aflasem la întâlnirile
mele de la cercul de psihotronică, cei mai buni candidaţi pentru experimentele
psihice (inclusiv psiho-sexuale) făcute în proiectele secrete erau consideraţi a fi
gemenii. Naziştii erau şi ei vestiţi pentru diferitele experimente care au implicat
perechile de gemeni.

Am rugat-o pe Chelsea să-i ceară sorei sale adresa lui Cameron Duncan şi să afle
care era prenumele fratelui geamăn al acestuia. Nu mi-a putut face rost de adresă,
căci trecuseră prea mulţi ani de la povestea de iubire a sorei sale, dar a aflat totuşi
că numele fratelui era Kimberly.

Când l-am întâlnit din nou pe Duncan, i-am relatat întreaga poveste legată de
Cameron Duncan, iar el a zâmbit amuzat. Mi-a spus că acest gen de fenomene se
întâmplau curent în viaţa lui. A auzit de dubluri ale sale care au apărut în Los
Angeles, la un restaurant din Long Island şi în Plattsburg, New York. Când i-am
relatat povestea şi fratelui său vitreg, Al Bielek, acesta mi-a spus doar atât: „Oare
or mai fi mulţi?”. Se pare că nici el nu era străin de aceste uimitoare coincidenţe de
nume.

Aspectul cel mai uluitor al întregii poveşti l-am lăsat însă pentru final. L-am
întrebat pe Duncan dacă avea pe cineva în familie pe nume Kimberly. Mi-a
răspuns că da: pe sora lui!

Am continuat să descopăr sincronicităţi uimitoare legate de numele de familie al

lui Duncan. Astfel, am cunoscut o doamnă pe nume Claudia Reilly, care lucra în
librăria Starbrite Book Store din Long Island. Pe vremea când scriam încă la carte,
i-am povestit fragmente din ea. Era foarte interesată să afle amănunte, căci trăise ea
însăşi o experienţă neobişnuită la Montauk pe vremea când proiectul era activ. Era
şefa grupului de cercetaşi şi a văzut la faţa locului un OZN. Deşi nu s-a adresat nici

291
unui psihoterapeut, mi-a mărturisit că au existat în viaţa ei perioade de timp de care
nu-şi amintea nimic şi mi-a spus că era convinsă că fusese supusă unei răpiri.

După ce a citit Proiectul Montauk, mi-a relatat că a cunoscut tot felul de persoane
care aveau legături cu câte cineva pe nume Duncan Cameron. Numele a apărut tot
timpul în viaţa ei, în cele mai neaşteptate împrejurări. Îl vedea în vitrina unui
magazin, în indicatoarele de pe străzi, practic pretutindeni.

Claudia mi-a prezentat-o mai târziu pe Joy, o prietenă cu capacităţi paranormale.

Aceasta mi-a făcut mai multe lecturi psihice, spunându-mi lucruri care s-au
adeverit. Sunt de părere că este un medium autentic, deşi prea puţin cunoscut, din
păcate. Într-un alt concurs bizar de împrejurări, Joy mi-a mărturisit că a auzit în
stările ei de transă numele de Duncan Cameron timp de un an şi jumătate, dar nu
ştia ce înseamnă acest lucru. Auzise, de asemenea, şi numele de Wilson. Spre
marea ei surpriză, i-am putut explica semnificaţia celor auzite în transă. Într-una
din lecturile sale, Joy mi-a spus că fraţii Wilson erau gemeni (lucru pe care îl mai
auzisem!), dar au fost separaţi de la naştere. S-au regăsit mai târziu, la Geneva, în
Elveţia. Mi-a mai spus că exista un alt nume asociat cu cei doi, pe care nu-l putea
distinge prea clar, ceva gen „Shell”. I-am sugerat numele de Shelley, căci m-am
gândit imediat la cei doi mari scriitori care au trăit în Geneva, Percy şi Mary
Shelley. Joy mi-a confirmat imediat: „Da, da! Shelley!”.

M-am dus atunci în bibliotecă şi am început să caut numele de Shelley. Am intrat

direct la secţiunea de biografii, fără să mai consult catalogul. Am găsit imediat o
carte groasă despre Percy Shelley, şi am luat-o. Numele de familie al autorului era
Cameron! Am rămas ca trăznit. Am aflat apoi că numele întreg al acestuia era
Kenneth Cameron şi că este considerat unul din cei mai buni biografi ai lui
Shelley. Din păcate, cartea sa nu mi-a oferit prea multe informaţii legate de ceea ce
mă interesa, cu excepţia faptului că Shelley a trăit în perioada în care se presupune
că au trăit şi fraţii Wilson. Investigaţia făcută asupra lui Shelley m-a condus într-o
altă direcţie, pe care am inclus-o în anexa C, pentru cei interesaţi. Am preferat să
nu o includ în textul principal întrucât, deşi foarte interesantă în sine, nu pare să
existe o legătură directă cu acesta. Oricum ar sta lucrurile, numele de Cameron
continua să apară la orizont. În curând, aveam să trăiesc o surpriză şi mai mare.
Acestea nu au fost singurele cazuri de sincronicitate cu care m-am confruntat în
legătură cu numele de „Cameron”, dar au fost printre cele mai relevante. Cel mai
interesant exemplu a început în august 1991, când am văzut într-o revistă reclama
la o carte. Se numea Colecţie de Eseuri de John Whiteside Parsons şi era editată de
soţia acestuia, Cameron. Ştiam foarte bine cine este Jack Parsons, menţionat în
prefaţa cărţii ca cercetător la Cal Tech în domeniul rachetelor şi ca adept al lui

292
Aleister Crowley. În anul 1941, el a intrat în Ordo Templi Orientis[4], sau O.T.O.
Mai târziu s-a împrietenit cu L. Ron Hubbard, fondatorul Dianeticii şi
Scientologiei, cu care a început să facă unele experimente de magie.

Am rămas extrem de surprins să aflu că numele soţiei lui Parsons era Cameron.
Prenumele ei nu apărea în catalog. În cele din urmă, am găsit cartea într-o librărie
şi am cumpărat-o (în mai 1992). Am citit introducerea şi postfaţa ei, şi am aflat că
prenumele doamnei Cameron era Marjorie.. În carte se spunea că autoarea făcuse
parte din Marina Militară în Washington D.C. şi că s-a căsătorit cu Parsons după ce
a fost lăsată la vatră. Informaţiile mi s-au părut foarte interesante şi i-am trimis o
scrisoare lui Hymenaeus Beta. Acesta este numele de cod sub care este cunoscut
şeful O.T.O. L-am întrebat dacă îmi poate obţine adresa lui Cameron. Dorinţa mea
era să-i scriu şi chiar să-i fac o vizită, dacă femeia ar fi fost de acord. Am pus
scrisoarea la poştă şi am zburat la Los Angeles în aceeaşi zi, pentru cu totul alte
motive. Intenţia mea era să particip la lansarea cărţii Proiectul Montauk în cadrul
Asociaţiei Vânzătorilor de Carte Americani din Anaheim. Acesta era locul în care
se ţinea în anul respectiv târgul de carte.

Abia ajuns acolo, am observat o mică librărie în care se vindeau cărţile lui
Crowley. L-am întrebat pe vânzător dacă auzise de Cameron şi dacă ştia cum
puteam să-i obţin adresa. Mi-a dat numele unei persoane care se afla în acel
moment în California. Am luat legătura cu aceasta şi am stabilit o întâlnire. Am
avut o conversaţie lungă. I-am dat un exemplar din Proiectul Montauk, ca să
înţeleagă mai bine care era scopul meu. În cele din urmă, m-a informat că într-
adevăr, Cameron trăia în California de Sud, dar nu obişnuia să se întâlnească cu
nimeni. Continuând să vorbim, mi-am dat seama că mă aflam chiar în faţa şefului
O.T.O., omul căruia îi scrisesem o scrisoare cu numai câteva zile înainte. Se pare
că am ajuns chiar înaintea acelei Scrisori! Mi-a cerut să-i păstrez secretă
identitatea, promisiune pe care intenţionez să o onorez.

După câteva zile, Cameron a acceptat să se întâlnească cu mine. Am primit

numărul ei de telefon pentru a stabili întâlnirea şi am rămas surprins să constat că
acesta conţinea în mod ostentativ cifrele „666” – codul lui Aleister Crowley. Ştiam
că mă aflu pe calea cea bună şi acest lucru îmi dădea emoţii.

Nu intenţionez să dezvălui adresa exactă a locuinţei sale, dar vreau să vă spun că

mi-a creat o impresie extraordinară, pe care nu o voi uita niciodată. Intrarea era
modestă, dar şocantă, fiind alcătuită dintr-un gard din bambus, străjuit de statuia
unui Buddha aşezat în poziţie de meditaţie. Era ca şi cum ai fi intrat într-un templu.

293
Dincolo de intrare erai întâmpinat de ciripitul extrem de penetrant al unei păsări
care stătea într-un copac.

Un câine veghea intransigent pe verandă. Cameron s-a adresat câinelui, iar acesta
mi-a permis să intru. Casa avea un aer bătrânesc şi o atmosferă ocultă. Femeia
părea să aibă peste 70 de ani, dar avea o prezenţă foarte vie. Părea înconjurată de o
aură a cunoaşterii. Fiecare cuvânt al ei era rostit în mod voluntar, exprimând un
control desăvârşit al principiilor oculte.

Ne-am plimbat timp de patru ore, iar povestea ei a fost de-a dreptul fascinantă. Mi-
a vorbit de zilele bune de altădată, alături de soţul ei Jack, de Ron Hubbard şi de
Robert Heinlein. Mi-a explicat că cea mai faimoasă lucrare a lui Heinlein, Străin
într-o ţară ciudată, avea la bază cartea lui Crowley, Cartea Legii. Deşi Hubbard l-a
înşelat pe soţul ei, care a dat faliment din cauza lui, femeia mi-a spus că i-a plăcut
întotdeauna Ron. El şi Jack aveau o relaţie complexă, similară legăturii dintre doi
fraţi. Mai târziu, Hubbard a susţinut că s-a infiltrat în grupul lui Parsons ca emisar
al Guvernului, cu scopul de a-l distruge din interior. Aceasta este şi astăzi poziţia
oficială a Bisericii Scientologice, dar presa a respins această variantă. Cameron mi-
a spus că nu ar fi deloc surprinsă să afle că Hubbard a fost într-adevăr spion, căci
provenea din serviciile secrete ale Marinei. Lucrase şi ea în Marină şi a fost
contactată în acelaşi scop. Cert este că cei de acolo erau foarte interesaţi de Jack
Parsons.

Cameron mi-a spus că utilizează acest nume pur şi simplu pentru că este numele ei
de familie. Pe vremea când lucra în Marină, toată lumea o striga astfel, aşa că s-a
obişnuit. Părea intrigată de motivele care stăteau la baza interesului meu pentru
numele ei. Clanul Cameron era o moştenire de familie foarte importantă pentru ea.
Tatăl ei îi spusese să meargă înainte de a muri în Scoţia, pentru a fi înconjurată de
Cameroni. A adăugat că va fi o experienţă esenţială pentru ea.

Cameron mi-a mai spus că a lucrat la Marele Stat Major şi că avusese o influenţă
foarte mare la vremea ei. Îi cunoscuse pe Churchill şi pe toţi marii şefi de state care
ne-au vizitat ţara. Auzind că numele ei era Cameron, şeful armatei scoţiene i-a
cerut chiar o audienţă specială. Spre surpriza mea, Cameron nu a auzit nimic
despre Experimentul Philadelphia sau despre Proiectul Montauk. I-am făcut o
scurtă prezentare a întregii poveşti şi am amintit circumstanţele sincrone de care
m-am izbit constant în legătură cu familiile Crowley şi Cameron. Când mi-am
terminat relatarea, m-am simţit oarecum stânjenit. Oare nu avea nimic să-mi
spună? Pierdusem deja o zi întreagă la târgul de carte şi am riscat să par cam ciudat
cu întrebările mele. Să fi fost un drum închis?

294
În mod ciudat, am simţit atunci că nu ar putea exista nici un alt loc în univers în
care aş prefera să fiu decât în bucătăria ei, vorbind cu ea. Am intuit cu putere că
deţinea o cheie care ar fi putut dezlega întregul mister. Mi-a trecut, de asemenea,
prin minte că orice mi-ar spune va fi cu totul neaşteptat. I-am relatat ce simt şi am
aşteptat răspunsul ei. Nu m-a dezamăgit.

Cameron a păstrat o vreme tăcerea. Eram concentrat la maximum asupra ei,

aşteptându-i cu nerăbdare cuvintele. În cele din urmă, mi-a spus că i se părea
interesant că am menţionat numele de „Wilson” (când m-am referit la fraţii
Wilson), întrucât numele ei real nu era Marjorie Cameron, ci Marjorie Wilson.
Femeia făcea parte din familia Wilson! La fel şi L. Ron Hubbard. Numele real al
acestuia era, de asemenea Wilson!

Eram prea şocat ca să mai răspund ceva.

ALEXANDER DUNCAN CAMERON, JR.

Vi se pare familiar acest om?

Este Duncan Cameron, născut la data de 29 iunie 1951, antrenat multă vreme de
serviciile secrete în domeniul paranormalului.

A „manevrat” Scaunul psihic în timpul experimentelor din Montauk şi îşi

aminteşte că a călătorit în timp între 1943 şi 1983, în cadrul Experimentului
Philadelphia.

ALFRED BIELEK

Al este fratele vitreg al lui Duncan, cunoscut într-o viaţă anterioară sub numele de
Edward Cameron. Îşi aminteşte că a fost alături de Duncan pe USS Eldridge în
timpul Experimentului Philadelphia. A sărit peste bord şi s-a trezit în Montauk.

ALEXANDER DUNCAN CAMERON, SR.

Cunoscut şi sub numele de Duncan Arnold, este părintele biologic al lui Duncan si
Edward Cameron.

295
Duncan Sr. reprezintă o enigmă curioasă, având legături misterioase cu serviciile
secrete. Şi-a petrecut multă vreme construind vase şi călătorind prin Europa. Se
crede că a fost cel care i-a adus pe savanţii germani în Statele Unite.

PRESTON B. NICHOLS

Om de ştiinţă şi autor, Preston a fost recunoscut de mulţi dintre cei angajaţi în

Proiectul Montauk, înainte de a investiga el însuşi acest proiect şi de a face publică
povestea. Continuă să investigheze şi astăzi fenomenele de la Montauk, menţinând
însă şi afacerile din domeniul electronicii.

CLANUL WILSON

Cameron mi-a spus că numele iniţial al tatălui ei era Hill Lesley Wilson. Mai
târziu, a devenit cunoscut sub numele de Hill Lesley Cameron din cauza faptului
că fusese adoptat de un unchi pe nume Alexander Cameron. Din păcate, nu-şi
putea aminti celălalt nume al acestuia.

Conform spuselor lui Cameron, clanul Wilson era înrudit cu Cameronii. Aceştia
din urmă erau descendenţii clanului Gunn, considerat cel mai vechi din Scoţia. Se
spunea că Gunn-ii proveneau din Odini, care au venit în Scoţia în timpul perioadei
vikingilor. Poate aşa se explică de ce Cameronii erau cunoscuţi ca „cel mai aprig
dintre clanurile luptătoare”. Izvoarele istorice atestă faptul că aveau rădăcini ariene
evidente.

Am rămas surprins să aflu că Hubbard era şi el un Wilson. Trebuia să recunosc

totuşi că exista o asemănare izbitoare între el şi Cameron. Nu mă refer aici numai
la faptul că amândoi aveau părul roşcat, ci chiar la trăsăturile lor faciale. Am
întrebat-o de unde ştia că Hubbard era un Wilson, dar nu ştia foarte exact. Şi-a
amintit doar că a citit undeva acest lucru. Mai târziu am verificat şi am descoperit o
referinţă într-o carte intitulată Mesia cu faţa dezgolită, în care se spunea că tatăl lui
Hubbard, Harry Ross Hubbard, era ,de fapt, un Wilson adoptat de familia Hubbard.

296
Am descoperit, de asemenea, că Harry Ross Hubbard s-a născut în Iowa, la mai
puţin de o sută de mile de locul de naştere al lui Cameron. Merită să remarcăm în
treacăt şi faptul că Duncan şi-a făcut mai demult o scanare mediumică (înainte de a
mă cunoaşte) în care i s-a spus că avea o anumită legătură cu Iowa.

M-am întors mai târziu la şeful O.T.O. şi i-am povestit de asemănarea izbitoare
dintre Cameron şi Hubbard. A râs şi mi-a răspuns că amândoi s-au născut din
aceeaşi păstaie!

Toate aceste lucruri mi s-au părut fascinante, dar nu am reuşit să înţeleg care era
semnificaţia lor. Pe de o parte, cercetările mele ajunseseră la final, confirmând
amintirile lui Preston despre fraţii Wilson. Chiar dacă nu deţin dovezi cu care să
pot demonstra acest lucru la tribunal, nimeni nu poate contesta faptul că
sincronicităţile s-au ţinut lanţ, depăşind cu mult orice coincidenţă obişnuită. Se
pare că Wilsonii, Cameronii şi Crowley-ii erau legaţi între ei prin fire care nu pot fi
descrise altfel decât ca fiind magice.

Cred că întreaga experienţă va putea fi explicată mai bine dacă voi relata ce s-a
întâmplat în continuare.

Cameron mi-a arătat un citat din Jose Arguelles, autorul cărţii Factorul Maya, în
care se spunea că după 27 iulie 1992, sincronicităţile vor începe să joace un rol
mult mai important în vieţile noastre. Numărul lor va creşte continuu, acesta fiind
un semn al timpurilor noi pe care le vom trăi.

M-am despărţit de Cameron şi m-am îndreptat glonţ către prima cabină telefonică,
pentru a suna la familia Arcuri. Este vorba de nişte vechi prieteni de familie, alături
de care am crescut şi pe care nu i-am văzut de 16 ani. Am intrat pe autostradă şi m-
am îndreptat către locul în care am crescut şi în care am trăit cu 30 de ani în urmă.
Am rămas uimit să constat că nu m-am rătăcit deloc, conducând drept pe vechea
mea stradă, de unde plecasem la vârsta de zece ani, fără să mai revin vreodată.

Mă aşteptam să văd copaci uriaşi, căci au trecut 30 de ani de când am locuit eu

aici. Spre surpriza mea, toţi copacii mari fuseseră tăiaţi şi înlocuiţi cu alţii de talie
mică. Totul arăta exact aşa cum era pe vremea când locuiam eu aici. Am regăsit
aceeaşi magie a copilăriei mele, efectul de întoarcere în timp fiind uluitor.

Pe lângă faptul că mă simţeam acasă, întreaga experienţă cu Cameron îmi dădea o

senzaţie similară.

297
Experienţele mele legate de scientologie căpătaseră un sens nou şi, în plus, mă
apropiam de finalul cercetărilor legate de Montauk.

În această stare de spirit, mi-a devenit dintr-o dată clar de ce era atât de importantă
povestea Proiectului Montauk. Ea reprezintă poarta prin care umanitatea se poate
întoarce acasă. Avem cu toţii şansa să revenim de unde am plecat şi să ne luăm în
primire moştenirea. Cu milioane de ani în urmă, conştiinţa noastră a fost divizată în
mii de părţi. Biblia şi toate textele sacre ale marilor religii ale lumii afirmă acest
lucru (de regulă, prin analogii). Era Vărsătorului va face posibilă recuperarea
cunoaşterii pierdute de milenii. De aceea, holocausturile din trecut ies din nou la
iveală, iar noi ne putem redobândi din nou dreptul nostru prin naştere, acela de a fi
fiinţe spirituale pe deplin conştiente. Mai avem însă multe eforturi de depus. Mai
avem încă de tras cortina Vrăjitorului, aşa cum a făcut Toto în Vrăjitorul din Oz. În
etapa actuală, doi dintre vrăjitorii ascunşi în spatele cortinei par să fie fraţii Wilson.

Conform lecturilor psihice şi propriilor lor amintiri, Preston şi Duncan par să fie
reîncarnările celor doi fraţi Wilson. Deşi sunt nişte adevăraţi vrăjitori, ei nu deţin
din păcate toate răspunsurile pe nivelul lor actual de conştiinţă. Concluzia ar fi că
fraţii Wilson sunt părţile pierdute ale sufletelor lor, existând în alte dimensiuni şi
apărând din când în când (poate cu intenţie) în lumea noastră tridimensională.
Dintr-o perspectivă mai largă, este posibil ca fiecare dintre noi să avem „un frate
Wilson” – parte integrantă a sufletului nostru – care există într-o altă dimensiune a
universului. Pe măsură ce ne vom integra cu restul existenţei, vom intra cu
siguranţă în contact cu aceste părţi ale fiinţei noastre la care deocamdată nu avem
acces.

Dar vă propun să renunţăm pentru moment la aceste cugetări filosofice şi abstracte,

pentru a ne întoarce la lumea noastră tridimensională, pentru a continua să tragem
cortina Vrăjitorului. Întors din nou în New York City, am dat peste o carte rară,
numită Secretele lui Aleister Crowley, scrisă de Amado Crowley. Prima mea
reacţie în faţa cărţii a fost să cred că era scrisă de un impostor. Nu auzisem
vreodată ca Aleister Crowley să fi avut fii. Frunzărind însă cartea, am rămas
surprins să găsesc menţionat în ea numele de Wilson. Drept urmare, am cumpărat-
o şi am citit-o. Din păcate, nu am descoperit informaţii referitoare la fraţii Wilson.
În schimb, cartea s-a dovedit de-a dreptul interesantă, dezvăluind o faţetă a lui
Crowley de care l-am bănuit de mult, dar pe care nu am mai întâlnit-o descrisă în
vreo carte. Dintr-o perspectivă subiectivă, consider că lucrarea este autentică, deşi
nu am căderea să fac judecăţi de valoare legate de genealogia legitimă a familiei
Crowley. Cert este că a fost vorba de un eveniment sincron.

298
I-am scris lui Amado Crowley prin intermediul editorului cărţii şi l-am întrebat
dacă ştie ceva în legătură cu fraţii Wilson şi dacă aceştia aveau vreo legătură cu
acel Wilson menţionat în cartea sa. Se pare că nu a primit scrisoarea mea decât
după câteva luni. În cele din urmă, după ce îmi pierdusem orice speranţă că îmi va
mai răspunde, am primit răspunsul domnului Crowley.

Mi-a spus că persoana la care a făcut referire în cartea sa nu era membră a familiei
Wilson, dar ştia foarte bine de fraţii Wilson. Aceştia au existat într-adevăr!

Potrivit mărturiei lui Amado Crowley, fraţii Wilson se aflau în relaţii foarte
apropiate cu Aleister şi cu Bunicul Crowley (Edward Alexander). Îl cunoşteau, de
asemenea, foarte bine şi pe scriitorul H.G. Wells, ale cărui romane despre
călătoriile în timp este posibil să fi fost influenţate de ei.

Mi-a mai spus o părere interesantă a sa, potrivit căreia i se părea normal că cei doi
fraţi erau sterili din punct de vedere fizic, ceea ce ar indica o finalitate evidentă a
existenţei lor terestre, fără descendenţi de la care să poată fi obţinute informaţii
legate de ei. Acest lucru oferă anumite indicii preţioase pentru cei familiarizaţi cu
principiile magiei. Dar ca să înţelegeţi mai bine acest lucru, trebuie să explicăm
mai întâi o parte din aceste principii şi să adăugăm câteva povestiri despre
Montauk; abia apoi vom putea rezolva misterul fraţilor Wilson.

MAGIE ŞI PSIHOTRONICĂ

După această scurtă călătorie prin lumea ocultismului, este timpul să oferim câteva
explicaţii legate de felul în care se leagă magia de psihotronică şi de ceea ce s-a
petrecut la Montauk. Pentru a înţelege toate aceste lucruri, studiul anumitor
elemente fundamentale din ocultism devine absolut necesar.

Crowley a definit magia ca fiind „Ştiinţa şi Arta de a produce Schimbări în

conformitate cu Voinţa proprie”. La fel ca şi ştiinţa oficială, magia recunoaşte
faptul că evenimentele naturale se succed invariabil, fără o intervenţie a unor cauze
supranaturale. Ambele sisteme au la bază ordinea şi uniformitatea naturii.

299
Spre exemplu, dacă cineva doreşte să folosească magia pentru a câştiga o avere, el
trebuie să studieze natura bogăţiei şi legile naturale ale acesteia. Practicantul
trebuie să se pună apoi la unison cu aceste forţe, devenind receptorul lor. Nu mai
trebuie să menţionăm faptul că el trebuie să înceapă prin a se cunoaşte mai întâi pe
sine, asigurându-se că face parte din destinul său să devină beneficiarul unei mari
averi. În caz contrar, aceleaşi principii ale naturii îl vor face să sufere (prin forţarea
unui destin care nu îi aparţine). De pildă, furtul poate conduce la îmbogăţire, dar
poate avea şi consecinţe extrem de neplăcute.

Magia începe să se deosebească de ştiinţa oficială într-un punct cheie. În mod

firesc, ştiinţa măsoară universul în termeni cantitativi. Dacă un om de ştiinţă nu
poate măsura ceva, respectivul fenomen nu poate fi luat în considerare, întrucât nu
există baza necesară, conform sistemului. Investigaţiile nu pot continua într-un
asemenea caz. De aici începe însă magia. Pe nivelele ei superioare, aceasta devine
cu adevărat o artă. Ea nu îşi pierde statutul ştiinţific, dar este greu să comunici
principiile ei în termenii limbajului obişnuit şi ai experienţei terestre
tridimensionale. În consecinţă, ea devine un subiect ezoteric, neputând fi controlată
decât de către iniţiaţi.

Putem stabili o punte între ştiinţa convenţională şi magie dacă înţelegem că trăim
într-o lume cu mai multe dimensiuni. Chiar dacă acest concept nu poate fi înţeles
cu uşurinţă empiric sau prin experienţă directă, putem ajunge la înţelegerea lui
printr-o progresie logică. Spre exemplu, dacă acceptăm existenţa a trei dimensiuni,
logica însăşi ne arată că trebuie să mai existe cel puţin una. Dacă te afli prins într-o
lume plană (cu două dimensiuni) şi vorbeşti cu alte fiinţe bidimensionale despre
cea de-a treia dimensiune a spaţiului, acestea vor crede că eşti nebun. Este
imposibil ca ele să înţeleagă conceptul de înălţime fără a fi transpuse în lumea
tridimensională. Prin analogie, putem vorbi şi noi despre o a patra dimensiune. În
mod evident, lumea superioară nu poate fi măsurată cu instrumentele specifice
universului tridimensional.

Deşi oamenii de ştiinţă se folosesc în mod curent de matematică pentru a măsura

universul, ei nu par prea preocupaţi de faptul că principiile matematice sunt
absolute şi nu pot exista în lumea noastră cu trei dimensiuni. Pe de altă parte, noi
nu putem exista în această lume fără „universul absolut” al matematicii. De aceea,
este logic să tragem concluzia că în afara lumii noastre fizice mai există şi alte uni-
versuri. De vreme ce ştiinţa nu îşi poate face măsurătorile decât prin instrumente
tridimensionale, este evident că pentru a cunoaşte alte dimensiuni trebuie să ne
folosim de alte mijloace decât cele ştiinţifice. Studierea acestor alte mijloace poartă

300
numele de ocultism. Scopul său este acela de a transcende lumea experienţei
obişnuite.

Gândul că o fiinţă din lumea noastră tridimensională ar putea convinge o altă fiinţă
dintr-o lume cu patru dimensiuni (sau chiar mai înaltă) să gândească exclusiv în
termenii noştri tereştri este de-a dreptul absurd. Acest tip de gândire este programat
şi reprezintă opusul perfect al creativităţii.

Rezultă în mod evident că forţele care ne pot conduce în lumile superioare sunt
cele divine şi angelice (ambele, forţe creatoare), în timp ce forţele care ne pot
conduce în lumile inferioare sunt cele satanice şi demoniace. Din punct de vedere
teologic, să insişti asupra tezei că nu există decât o lume cu trei dimensiuni apare
drept o acţiune satanică.

La fel ca şi ştiinţa oficială, magia este preocupată de măsurătorile cantitative, dar în

plus, ea adaugă şi studiul dimensiunii calitative, care se referă înainte de toate la
calitatea vieţii în miriadele ei de manifestări.

În Experimentul Philadelphia, factorul care a avut de suferit a fost cel uman.

Oamenii au fost aruncaţi în afara dimensiunii lor familiare, iar referinţele lor la
realitatea pe care o cunoşteau au avut mult de suferit. Acest factor uman de care
vorbim ţine de domeniul calităţii vieţii. Toate aceste experimente ciudate şi secrete
au la bază faptul că nu s-a ţinut cont de factorul uman. Se pune atunci întrebarea: în
ce constă caracterul şi calitatea vieţii în sine?

Răspunsul pare conţinut chiar de întrebare. Caracterul şi calitatea sunt sinonime cu

viaţa. Oamenii au o natură şi un caracter particulare, care nu pot fi cuantificate.
Tocmai această dihotomie conduce la coşmarurile tehnologice care apar atunci
când Ştiinţa se opune Omului.

Legătura cea mai strânsă între ştiinţă şi spiritualitate apare în domeniul

psihotronicii. Aceasta permite cuantificarea într-o oarecare măsură a omului.
Individualitatea acestuia poate fi recunoscută în funcţie de anumite frecvenţe şi
lungimi de undă specifice. Aceste frecvenţe nu au o individualitate în sine, dar pot
reprezenta manifestări ale unei individualităţi în scopuri practice şi tehnologice.

Psihotronica permite punerea în rezonanţă a individului cu o frecvenţă specifică,

prinzându-l în capcana ei. Acest lucru poate fi realizat prin izolarea frecvenţei
respective, blocându-i apoi libertatea de mişcare. În acest fel, individul (măsurat
prin schimbarea frecvenţelor) îşi modifică însăşi semnătura sau caracteristicile de
bază. El este nevoit să facă acest lucru dacă nu doreşte să fie bombardat cu
301
frecvenţa astfel izolată. Prin schimbare, persoana îşi pierde însă individualitatea
iniţială. Dacă este silit să adopte frecvenţe controlabile sau sugestibile, el poate
deveni cu uşurinţă o persoană controlată.

Imaginaţi-vă o micuţă balerină care pluteşte prin cameră într-un dans sacru. Acesta
este felul ei natural de a se manifesta. Dacă este însă bombardată cu lungimi de
undă agresive şi grosiere (de pildă, printr-o muzică adecvată), ea se va opri din
dans şi îşi va acoperi urechile. În acest fel, dansul va deveni ceva imposibil pentru
ea. Treptat, ea ar deveni obsedată să îşi astupe urechile pentru a nu mai auzi
sunetul enervant. În cele din urmă, ar surzi complet sau şi-ar pierde orice interes
pentru dans. Mai mult decât atât, ideea de dans ar fi asociată în mintea ei cu un
aspect dureros. O astfel de femeie îndoctrinată nu şi-ar mai dori altceva decât să
devină o gospodină din clasa mijlocie, fără alte aspiraţii superioare. Ce uşurare să
devii aşa ceva prin comparaţie cu obligaţia de a asculta acel sunet asurzitor… Din
păcate, ea ar înceta în acest fel să îşi mai manifeste sinele real.

Acest exemplu ilustrează felul în care pot reacţiona oamenii atunci când
electronica este asociată cu principiile magiei. Dacă viaţa trece pe un nivel superior
în urma unor asemenea experienţe, putem vorbi de magie albă. Invers, când viaţa
trece pe un nivel inferior, avem în mod evident de-a face cu magia neagră.

Magia este un subiect profund şi nu ne-am propus să mergem acum prea departe cu
studiul ei. Cei interesaţi pot găsi nenumărate texte de specialitate.

De aceea, ne vom întoarce la oamenii pe care îi cunoaştem deja şi la drama

evenimentelor legate de Proiectul Montauk.

DOMNUL X

Într-un capitol anterior am vorbit de un anume domn X, care susţinea că a fost

implicat în Proiectul Montauk. Potrivit afirmaţiilor sale, el a fost responsabil cu
finanţarea operaţiilor şi cu aprovizionarea. Legenda spune chiar că activitatea sa a
fost crucială pentru obţinerea de la extratereştri a tehnologiei necesare pentru
construirea Scaunului psihic.

302
La întâlnirea noastră, domnul X mi-a spus că nu poate să-mi dezvăluie şi alte
informaţii legate de rolul pe care l-a jucat. Era nervos, aşa că am început să
discutăm despre alte lucruri. L-am întrebat de fotografia lui Preston cu fraţii
Wilson, pe care se pare că o văzuse şi el. Nu mi-a dat informaţii noi legate de acest
subiect, dar a avut câteva lucruri interesante de spus despre legătura dintre Aleister
Crowley şi Montauk.

Domnul X susţine că Aleister Crowley a manipulat timpul, întorcându-se în

primele două decenii ale secolului nostru. Putea să călătorească în timp prin
mijloace pur magice. Mai mult, Crowley cunoştea principiile levitaţiei şi putea
materializa diferite spirite într-o formă fizică sau sonoră.

Domnul X mi-a mai explicat că unul din motivele pentru care Crowley putea
călători în timp era acela că nu era blocat în nici o dimensiune sau iluzie. Această
capacitate nu reprezintă ceva nou pentru metafizicieni, fiind inclusiv la îndemâna
altor mediumi şi persoane cu puteri psihice, capabile să intre într-o stare simbolică.
Este vorba de o stare modificată de conştiinţă în care pot avea acces la informaţii,
cunoscute şi sub numele de înregistrările akasha-ice. Există un nivel care
transcende chiar planul akasha-ic, în care forţele energetice (sau entităţile) pot intra
în alte corpuri sau în alte dimensiuni. Crowley avea acces la acest nivel, putându-se
deplasa în planuri diferite de existenţă. Practic, el nu se afla doar înaintea epocii
sale, ci trăia chiar în afara timpului.

În acest moment al conversaţiei noastre, mi-a trecut prin minte că Aleister Crowley
crea aşa-numitele „găuri de vierme” către alte realităţi, prin care putea călători
înainte şi înapoi, atât spaţial cât şi temporal. Chiar şi bizarele manipulări de la
Montauk şi Philadelphia puteau fi creaţii fizice elaborate de mintea unui magician
foarte puternic. Mi se pare o ironie supremă faptul că porecla adoptată de Crowley
a fost „Bestia”, adică exact materializarea care a apărut în Montauk. Crowley era
notoriu pentru dorinţa sa de a atrage atenţia, iar cartea de faţă ar putea fi privită din
acest punct de vedere ca o reclamă foarte elaborată a muncii sale. Evident, scopul
ei nu este acesta, dar conexiunea şi sincronicităţile aferente nu pot fi contestate.

Până la urmă, am ajuns pe aceeaşi lungime de undă cu domnul X şi se pare că

intenţia lui a fost aceea ca eu să aflu rolul precis al lui Crowley. Este interesant de
remarcat şi faptul că vorbeşte despre acest subiect cu o autoritate pe care nu o
manifestă atunci când discutăm despre alte subiecte.

Mi-a mai spus şi faptul că Biserica Catolică a avut tendinţa să creeze o legendă cât
mai puternică în jurul ei, cu intenţia de a manipula oamenii. Crowley a operat pe

303
un nivel chiar mai înalt. El s-a folosit de zeităţi păgâne şi de forţe energetice
(uneori negative, care ţin de magia neagră) care fac parte integrantă din
subconştientul colectiv – acelaşi din care provin îngerii şi viziunile religioase.
Crowley a trecut dincolo de Urnitele artificiale inventate de Biserică şi de stat,
nefiind de acord cu maşinaţiunile care ţineau populaţia în ignoranţă. A operat cu
magia pură, având acces la un nivel intuitiv profund.

Domnul X a încheiat relatarea admiţând că îi este teamă. Crowley avea puteri şi

capacităţi remarcabile, pe care puţini oameni le-au avut vreodată. Era convins că
Aleister Crowley continuă să fie prin preajmă, distrându-se pe seama noastră.
Imaginea sa asupra lui Crowley mi-a adus aminte de cartea „Nebunul” din Tarot,
care încarnează impulsul creator „nebunesc” cu care a început creaţia întregului
univers. Este vorba de o forţă creatoare căreia nu i te poţi opune, care creează în
funcţie de capriciile sale şi fără să ţină cont de consecinţe.

După această conversaţie, am căutat prin mai multe cărţi, încercând să găsesc o
documentaţie pe marginea subiectelor discutate. Domnul X părea să aibă acces la o
anumită sursă de informaţii particulare; de aceea, nu prea mă aşteptam să descopăr
ceva în literatura oficială. M-am gândit că aş putea găsi ceva legat de anul 1923,
adică de momentul petrecut cu 20 de ani înainte de 1943, conform bioritmului de
20 de ani al pământului, despre care am mai vorbit în această carte. Mi-a fost
extrem de greu să găsesc referinţe la anul 1923 şi la ceea ce a făcut Aleister
Crowley în acel an. În cele din urmă, am renunţat.

M-am dus atunci la Maria Fix, prietena mea cu puteri psihice paranormale. Deşi
stabilisem o întâlnire cu ea, s-a arătat surprinsă de sosirea mea şi m-a întrebat ce
caut acolo. Se pare că îşi încurcase complet orarul. Subit, mi-a spus: „Ştiu de ce
eşti aici!”.

M-a condus apoi cu maşina personală la o prietenă a ei, care avea o întreagă
bibliotecă despre Aleister Crowley. Unele erau cărţi rare, pe care nu le văzusem
niciodată. Mi-a permis să le iau acasă. Răsfoindu-le, am găsit un titlu numit
Jurnalul magic al lui Aleister Crowley. Cartea conţinea jurnalul lui Crowley pe un
singur an: 1923!

Am căutat imediat pagina referitoare la data de 12 august, ziua când a avut loc
Experimentul Philadelphia.

Această dată şi ziua următoare lipseau însă din jurnal. Aproape toate celelalte zile
ale anului conţineau relatări. Lectura zilelor anterioare indică posibilitatea ca el să
fi fost bolnav în zilele respective. Cineva mi-a sugerat însă posibilitatea ca aceste
304
pagini să fi fost omise în mod intenţionat. Oricum ar sta lucrurile, este ştiut că
Aleister Crowley nu omitea să scrie în jurnalul său magic decât în situaţii cu totul
excepţionale.

Ca o notă particulară, Crowley afirmă undeva în jurnal că în timpul unei vizite la

Montauk s-a acoperit cu băşici, care au rămas pe corpul său timp de cinci ani. Alte
referinţe la Montauk nu mai există.

Pe scurt, nu am găsit în acest jurnal referinţe directe ale faptului că Aleister

Crowley ar fi fost implicat în vreun fel în Proiectul Montauk. Singurul aspect
curios este legat de aceeaşi sincronicitate de care m-am izbit de când m-am apucat
să studiez problema. Pe de altă parte, am găsit ceva interesant într-o altă carte luată
din biblioteca prietenei Mariei.

În cartea Opt prelegeri despre yoga, Crowley demonstrează foarte clar că înţelegea
perfect subtilităţile electromagnetismului şi felul în care interferează acesta cu
gravitaţia. El se afla cu mult deasupra savanţilor epocii sale (inclusiv ai celor din
zilele noastre). El este primul care a afirmat că „spaţiul este finit, dar nesfârşit”,
amuzându-se atunci când Einstein i-a preluat formula, demonstrând-o matematic şi
zguduind întreaga lume ştiinţifică, patru ani mai târziu. Înţelegerea lui Crowley nu
izvora numai din geniul său. Este cert faptul că trecuse prin şcoala geometriei sacre
şi a altor discipline alchimice ale unor ordine străvechi. Corul ştiinţific care l-a
aclamat pe Einstein provenea dintr-o cu totul altă direcţie, mult mai puţin avizată.

S-a spus de multă vreme că ştiinţa nu poate decât cel mult să spere că va ajunge
vreodată să cunoască ceea ce religia afirmă de multă vreme. Trecut prin toate
şcolile religioase şi mitologice, Crowley nu putea decât să ilustreze această
afirmaţie. La vremea lui, a fost deasupra tuturor savanţilor.

Toate aceste informaţii nu îşi propun să fie un elogiu la adresa lui Crowley. Acesta
a trăit şi a murit ca un simplu om. Dacă este să ne luăm după tot ce s-a spus despre
el, ca om avea destule defecte, dar studiile sale depăşeau orice imaginaţie în
excelenţă. În această carte nu am urmărit să prezint decât latura cea mai bună a
omului Crowley, părându-mi-se semnificativă pentru subiectul ales.

Înainte de a trece la partea a doua a cărţii de faţă, scrisă de Preston, aş dori să mai
remarc un lucru pe care Crowley l-a afirmat în cartea sa, Opt prelegeri despre
yoga. El a afirmat în faţa unei audienţe că ştiinţa reprezintă un sistem închis,
întrucât nu asociază valori umane descrierilor sale despre univers. Dacă valorile
alcătuiesc o parte integrantă a realităţii, pare ciudat că ştiinţa oferă descrieri atât de
consistente ale unor fenomene care ignoră aceste valori.
305
Revenim astfel din nou asupra factorului uman atât de abuzat în timpul
Experimentului Philadelphia şi al Proiectului Montauk căci acesta este factorul cel
mai important din univers.

PARTEA

A II -A

DE PRESTON B. NICHOLS

II

INTRODUCERE LA PARTEA A DOUA

Am făcut investigaţii şi am ţinut conferinţe pe marginea Proiectului Montauk timp

de mai bine de un deceniu şi, deşi nu este în intenţia mea să conving pe cineva de
ceva anume, putem vorbi despre o serie de evoluţii ale unor evenimente care s-au
petrecut, despre care consider că sunt de interes public. Cât despre adevărul relativ
al acestora şi ce anume trebuie făcut cu informaţiile prezentate, vă las să decideţi
singuri.

Această secţiune a cărţii va descrie evenimente pe care le-am trăit personal după
apariţia lucrării Proiectul Montauk. Ele sunt revelatorii pentru a demonstra
existenţa unui scenariu mai vast legat de Montauk, scenariu care nu mă include
însă doar pe mine şi pe Duncan.

Sunt preocupat îndeosebi de acel grup pe care eu îl numesc „băieţii din Montauk”.
Pentru cei care nu-şi mai aduc aminte, băieţii din Montauk au fost programaţi prin
tehnici psihosexuale de control al minţii. Informaţiile legate de ei, care vor fi
oferite în continuare, au fost obţinute prin interviuri cu diferite persoane care au
luat parte la proiect. Scanările mediumice ale lui Duncan au jucat şi ele un rol
important în descoperirea resorturilor ascunse ale întregii poveşti. O răsturnare
profundă de situaţie legată de această investigaţie mediumică s-a produs atunci
când am intrat în contact cu un om care pretinde că a fost cel care i-a programat pe
băieţi. După ce a început să lucreze împreună cu mine a fost trimis la închisoare;

306
de aceea, nu-i voi dezvălui numele real, pentru a-l proteja pe el şi familia lui. În
această carte mă voi referi la el numindu-l Stan Campbell. Fără ajutorul lui, mi-ar
fi fost extrem de dificil să dobândesc toate informaţiile pe care le voi revela în
continuare legate de băieţii din Montauk.

Mai întâi de toate, voi oferi o privire de ansamblu a proiectului referitor la băieţii
din Montauk, după care va urma o descriere a bizarelor evenimente prin care am
trecut împreună cu Stan. În final, voi relata o altă întâlnire ciudată care m-a condus
la o investigaţie a istoricului tranzistorului electronic şi a implicării extratereştrilor
în această descoperire. După cum va decurge povestea, vă veţi da seama că
Proiectul Montauk continuă să fie activ şi în zilele noastre.

PRESTON B. NICHOLS

BĂIEŢII DIN MONTAUK

La începutul anilor ‘70, grupul Montauk a devenit interesat de programarea

mentală a copiilor. Potrivit legendei, extratereştrii cenuşii au răpit circa 50 de copii
şi i-au predat autorităţilor din Montauk. Urma ca aceştia să fie programaţi şi
separaţi în trei grupe de vârstă: 6-12 ani, 13-16 ani şi 16-22 de ani.

După operaţii (şi în cazul în care copiii supravieţuiau acestor intervenţii), primul
grup urma să fie separat în două subgrupe. O grupă urma să le fie predată
cenuşiilor pentru experimente genetice, iar cealaltă urma să fie programată şi
implantată din nou în societate. În unele cazuri urmau să fie returnaţi familiilor lor;
în altele urmau să fie inseraţi în familii noi.

Ideea era ca aceşti copii de vârste mici să fie asimilaţi de către populaţie. Urmau să
fie astfel crescuţi încât să devină oameni normali, să meargă la colegiu şi să ajungă
medici, avocaţi, politicieni etc. Deşi aparent normali, ei aveau să devină un fel de
roboţi programaţi, care trebuiau să răspundă apelului din partea Guvernului Secret
atunci când acesta îi va chema la datorie. Răspunsul urma să se producă la un gen
de „chemare” psihotronică, hipnotică sau chiar verbală. Planul era să fie activaţi în
momente de haos, astfel încât să se unească şi să se transforme în detaşamente ale

307
guvernului care să îi vâneze pe duşmanii acestuia. Instrucţiunile lor nu constau
decât în a-i urmări pe toţi cei consideraţi a se opune guvernului şi în a comite
distrugeri cât mai mari în rândul grupărilor antiguvernamentale.

Celelalte două grupe de vârstă, cele cuprinse între 13-16 ani şi 16-22 de ani, au fost
folosite, de asemenea, pentru recoltarea de material genetic şi pentru infiltrarea în
societate, dar programarea lor urma să producă rezultate mult mai rapide. Cei
programaţi trebuiau împărţiţi şi ei în două subgrupe, în eventualitatea în care
supravieţuiau programării. Prima grupă trebuia să cuprindă asasini fără scrupule,
care să poată fi trimişi după anumite persoane particulare, pentru a le ucide. Cea
de-a doua grupă a fost numită „a celor care tulbură ordinea” şi urma să răspân-
dească în rândul tinerilor cultul satanic şi alte mişcări similare. Sarcina lor era
aceea de a se organiza imediat, trecând direct la acţiune, spre deosebire de copiii
din categoria de vârstă mai mică, ce urmau să rămână „adormiţi” până la primirea
apelului guvernamental. Unii din tinerii cu vârste mai mari (din categoria 16-22 de
ani) au fost programaţi să devină sclavi pentru a fi supuşi la diferite munci.

Programarea acestor tineri a început în anul 1973, dar există indicii că ar fi putut
începe mult mai devreme, la Brookhaven (Laboratoarele Naţionale Brookhaven
din Long Island). Motivul pentru care au fost căutaţi numai blonzi cu ochi albaştri
pare să fie legat de factorul psihogenetic specific rasei ariene. Există o doctrină
ocultă străveche în care se vorbeşte despre apariţia diferitelor rase pe pământ, care
i-a preocupat inclusiv pe Hitler şi pe acoliţii acestuia. Au existat şi tineri cu părul şi
pielea închise la culoare, dar şi aceştia trebuiau să corespundă trăsăturilor ariene.

Programatorii s-au concentrat pe trei vârste particulare: 9, 14 şi 19 ani, considerate

a fi vârste de apogeu. Copiii au fost introduşi într-o cameră, complet goi. Un
dispozitiv electronic le-a fost inserat în organele genitale şi astfel a început un
program diabolic în care au fost trataţi cu brutalitate, într-o manieră destul de
asemănătoare cu câinele lui Pavlov. Au fost bătuţi la limita suportabilităţii, până
când au ajuns nişte mase informe de carne, fără nici un fel de voinţă individuală.
Mulţi dintre ei au murit. Cei care au supravieţuit au devenit extrem de uşor de
manipulat.

În timp ce copiii erau bătuţi, în cameră a fost introdus un dispozitiv electronic

asemănător unei antene. Cred că era un aparat conceput de extratereştri pentru a
induce vibraţii psihice de teamă şi lipsă de speranţă. Structurile psihice rezultate
erau înregistrate. Băieţii care au murit au fost supuşi analizelor, iar o serie de părţi
corporale le-au fost prelevate. Era vorba de acele părţi considerate că au de-a face
cu frica. Legendele legate de micii cenuşii afirmă că aceşti extratereştri sunt extrem

308
de interesaţi de senzaţia de teamă a oamenilor. Unii au sugerat chiar că ei cultivă
această teamă la un nivel colectiv. Este posibil ca scenariul de la Montauk să fi fost
scris chiar de extratereştri, urmând să le servească propriilor lor scopuri. O altă
posibilitate este ca ei să fi sugerat doar acest scenariu, acceptat de echipa din
Montauk pentru propriile sale interese.

După ce copiii au cedat la nivel mental, ei au fost duşi la un programator care le-a
reprogramat minţile aşa cum doreau cei din conducere. Întregul lor subconştient a
fost restructurat din temelii. Minţile lor au fost programate să servească unui
anumit scop particular. În final, li s-a dat drumul în societate.

MISTERIOASELE CABINE DIN MONTAUK

Împrejurimile bazei din Montauk sunt înţesate de clădiri micuţe, înzestrate cu uşi,
precum cea de mai sus.

Unele sunt echipate cu luminiţe roşii, care ar putea face parte dintr-un sistem de
alarmă. S-a speculat că ar putea fi vorba de intrări în structurile subterane, dar
nimeni nu este absolut sigur de acest lucru. Aceste cabine reprezintă încă un
mister.

10

STAN CAMPBELL, OFIŢER CIA

În anul 1991, am fost rugat să particip la o conferinţă ţinută în zona metropolitană

din New York. Cea care mi-a adresat invitaţia a fost Elaine Donald, gazda întâlnirii
şi un medium în vogă. După conferinţă, m-a întrebat dacă pot să-l conduc acasă cu
maşina mea pe unul din invitaţii ei. Numele acestuia era Stan Campbell (nume
fictiv). Nu este exclus ca această întâlnire să fi fost pusă la cale cu intenţie.

Stan nu a vorbit în timpul conferinţei, dar dorea să comenteze ceea ce s-a discutat.
I-am spus că vom face acest lucru pe drumul către casă. În maşină a devenit vo-
lubil, vorbind ca o persoană trecută prin traumatismul răpirii de către extratereştri

309
şi care mai apoi a avut probleme cu Guvernul şi cu legea. A fost acuzat de
delapidare, dar nu-şi amintea să fi făcut aşa ceva. Deşi îşi amintea că a deschis
anumite fişete bancare şi că a obţinut nişte bani, nu era prea sigur ce anume făcuse.
Pe scurt, mi-a vorbit de toate problemele sale de viaţă. Înainte să ajungem acasă la
el, mi-a spus că ar dori să lucreze cu mine. În cele din urmă, l-am lăsat la
domiciliu, acceptând să ne întâlnim la o dată ulterioară.

După ce am început să lucrez cu Stan, am descoperit că este un om foarte

cooperant. Aş zice chiar exagerat de cooperant. Am remarcat că mintea lui era
făcută varză; făcea însă orice i-aş fi cerut. Nu aveam nici o îndoială că acest om a
fost supus cândva unor abuzuri grave. Mi-a povestit tot felul de lucruri despre
participarea lui la diferite grupuri interesate de OZN-uri. Mi-a spus, de asemenea,
că este consultat de un psihiatru şi că a avut o experienţă extrem de neplăcută în
cadrul unui grup organizat de acesta, în care a fost pus să îi conducă pe ceilalţi într-
o manieră inchizitorie.

Am tras concluzia că era paranoic, că avea o minte foarte slabă şi în esenţă nu avea
nici un fel de voinţă personală. Era extrem de greu să lucrezi cu el, aşa că i-am
sugerat să folosim metodele lui Wilhelm Reich (metode de accesare a
subconştientului unei persoane pe nivele mult mai profunde decât hipnoza
obişnuită; aceste metode au fost folosite inclusiv la Montauk şi în alte operaţii
secrete de control al minţii). Stan a acceptat. Primul lucru pe care l-am remarcat a
fost faptul că părea să fi fost antrenat în asemenea metode. În mod normal, ca să
obţin asemenea răspunsuri ar fi trebuit să lucrez cel puţin două luni cu el, pentru a-l
aduce pe nivelul corespunzător. Concluzia a fost că mai avusese experienţe legate
de aceste tehnici. Deşi nu-şi mai aducea aminte, sunt absolut convins că a fost
antrenat în metodele lui Wilhelm Reich.

Pe măsură ce am avansat, Stan a început să-mi vorbească despre experienţele sale

legate de extratereştri. Pe scurt, se pare că a fost răpit de mai multe grupuri de
extratereştri. Îşi amintea, de asemenea, de faptul că a fost răpit de oameni (fără
doar şi poate, agenţi guvernamentali) aflaţi în OZN-uri.

În cele din urmă, Stan a început să-şi aducă aminte de o vreme când a activat în
CIA. Pe la începutul anilor ‘80, a primit un telefon la ora 3.00 dimineaţa. Vocea de
la capătul firului i-a cerut să depună o cerere pentru o slujbă în CIA. I s-a spus să
se prezinte într-un anumit loc şi să completeze formularele de cerere. I s-a cerut
apoi să se ducă la Institutul de Tehnologie din New York şi să facă un test. A fost
ulterior din nou contactat şi i s-a spus că a trecut testul cu brio. În continuare, a
primit indicaţii să se prezinte într-un anumit hotel (The New Yorker) sub un nume

310
fals, unde îl aştepta o anumită cameră. S-a prezentat la hotel, a primit cheile de la o
cameră, în care a intrat, apoi a aşteptat. Stan mi-a spus că respectiva cameră era
ciudată, fiind situată chiar lângă o debara de care o despărţea un perete pe care se
afla o oglindă mare. Era convins că în spatele oglinzii se ascundeau camere de luat
vederi şi echipamente de supraveghere. După o vreme a sunat telefonul; în cameră
a urcat o femeie, care i-a dat o serie de teste psihologice.

În final, s-a întors acasă, după care a fost contactat din nou. I s-a spus că a trecut cu
bine şi noile teste şi că urma să se prezinte pentru testul final. Locaţia era situată
undeva în Virginia, într-un oraş numit Crabwell Corners. Acolo, s-a cazat la
hotelul Holiday Inn. Era convins că nu este deschis publicului, căci deşi avea
afişată plăcuţa cu „Nu mai sunt locuri”, nu a văzut niciodată pe nimeni înăuntru. În
fiecare cameră existau inclusiv cheile de la o maşină. Stan s-a prezentat sub un alt
nume fals şi i s-a spus să meargă într-o cameră de la etajul doi şi să aştepte. Au
venit apoi mai multe persoane şi i-au făcut diferite teste. În tot acel timp, a fost
trimis dintr-o cameră în alta. Întreaga experienţă a fost cât se poate de stranie şi nu-
şi mai amintea nici jumătate din ea.

Testele însele au fost extrem de bizare, ca să spunem numai atât. Îşi amintea că se
trezea uneori complet dezbrăcat şi foarte excitat. De multe ori, îl dureau diferite
părţi ale corpului. Deschizătura anală l-a durut timp de trei zile la rând. Asta este
tot ce îşi amintea. În final i s-a spus că testul s-a încheiat şi că poate pleca acasă,
unde trebuia să aştepte instrucţiuni.

După două sau trei săptămâni, Stan a devenit nerăbdător şi a sunat la un număr pe
care îl primise. I s-a răspuns că prezenţa lui nu era necesară la momentul respectiv,
dar că Agenţia păstra toate dosarele.

Toate aceste informaţii reprezentau amintiri conştiente ale lui Stan. Soţia lui a
confirmat şi ea faptul că Stan a făcut o cerere pentru angajare în cadrul CIA, dar nu
pot fi sigur dacă toate acestea sunt adevărate sau doar o înţelegere între cei doi.

După părerea mea, singura dovadă reală sunt amintirile lui Stan obţinute prin
metoda Reich. Este aproape imposibil să minţi atunci când te afli în stare de transă
profundă, dacă nu ai fost antrenat masiv în această direcţie. Starea de transă
obţinută prin metoda Reich este mult mai profundă decât cea specifică hipnozei, iar
minciuna în această stare este echivalentă cu minciuna în timpul administrării
serului adevărului (penathol de sodiu, sau o altă substanţă similară).

Pe când se afla într-o asemenea stare de transă, Stan s-a întors la momentul în care
a făcut cererea de angajare în cadrul CIA la Institutul de Tehnologie din New
311
York. Nu şi-a reamintit nimic neobişnuit care să se fi petrecut atunci. În schimb,
când s-a întors la momentul în care a fost cazat în hotelul din Virginia, şi-a amintit
un incident în care în camera lui au intrat doi bărbaţi, la ora 10.00 dimineaţa.
Aceştia i-au spus să se dezbrace şi l-au înfăşurat pe podea într-o pânză. A fost
transportat apoi într-un camion acoperit şi condus într-o zonă împădurită, unde a
fost scos din pânza în care era învelit şi i s-a spus să rămână pe bancheta din spate
a maşinii. De acolo, cei doi l-au condus la un vechi castel. Au intrat mai întâi într-
un fel de anticameră, în care o persoană i-a înregistrat. Bărbaţii au apăsat apoi un
buton în perete, care a chemat un ascensor. Au coborât două sau trei nivele, după
care uşile liftului s-au deschis, permiţândule accesul într-o cameră cu o suprafaţă
de circa 7 metri pătraţi.

În centrul camerei se afla o masă cu o pernă pe ea. Stan a fost întins pe spate. Din
tavan a coborât un aparat care i-a inserat ceva în zona ombilicului. L-a durut
îngrozitor, căci operaţia s-a făcut fără anesteziere.

Şi-a amintit apoi „terapia” de şoc prin care a trecut, apoi diferite programe care i-
au fost implementate. Unul consta în a se duce la o corporaţie unde trebuia să se
angajeze ca ofiţer de credite. Cei de la corporaţie îl aşteptau. În cadrul firmei, urma
să redirecţioneze fondurile financiare către un proiect numit MALTA, care
înseamnă „Montauk Alsace-Lorraine Time Archives”. Altfel spus, urma să
directioneze fonduri către Proiectul Montauk din Europa, situat undeva în munţii
Alsaciei-Lorrainei.

Înainte de plecare, în faţa lui Stan s-a deschis o altă uşă. În camera de dincolo se
afla un extraterestru cenuşiu, care a dispărut rapid, ca şi cum nu ar fi dorit să fie
văzut. Nu putem şti însă cu siguranţă acest lucru. Bărbaţii i-au spus că trebuie să se
întoarcă în camera sa de la Holiday Inn până la ora 4.00 după-masa. Aşa a şi făcut.
Se pare că urma să se petreacă ceva la acea oră.

În acest punct, Stan nu şi-a mai putut aminti nimic, căci procesul era prea obositor
pentru el.

11

CAPITOLUL DIAVOLULUI
312
Nu am fost deloc surprins să aud că Stan a fost implicat în Proiectul Montauk. Pot
spune chiar că bănuisem acest lucru. Îmi povestise în mai multe rânduri că se
trezea din somn şi vedea la fereastră faţa unui om. Acesta îl privea fix şi râdea de
el. Când l-a întâlnit pe Duncan, a recunoscut faţa persoanei de la fereastră. Era ca
şi cum un coşmar ar fi prins viaţă. Am tras cu toţii concluzia că Stan fusese o
victimă a Proiectului Montauk şi că identificase la nivel psihic persoana (Duncan)
care generase formele care îl deranjau. Aveam să aflu la scurt timp că legătura
psihologică dintre Stan şi Duncan era mult mai profundă.

Am apelat la sursa de informaţii a lui Duncan (este vorba de o sursă de informaţii

metafizice) pentru a afla dacă Stan ne-ar putea înşela. Ni s-a răspuns că nu prezintă
nici un fel de pericol. Mai întâi de toate, ne-am gândit că ar fi bine ca Stan să preia
controlul asupra fiinţei lui, fiind evident că se afla sub influenţa unor forme de
viaţă extraterestre. Se pare că era chiar influenţat de extratereştri din rase diferite.
Am lucrat cu toţii la acest proiect, acela de a-i reda deplinul control de sine lui
Stan. Acesta era capabil să intre în legătură directă cu extratereştrii. Duncan şi un
prieten pe nume Peter (dar nu Peter Moon) au putut verifica faptul că în anumite
momente, altcineva vorbea prin intermediul lui Stan. În cele din urmă, am reuşit
să-i redăm controlul. În acel moment, sursa de informaţii a lui Duncan ne-a spus că
Stan putea fi adus în Laboratorul Spaţio-Temporal.

Stan a avut tulburări emoţionale atunci când a intrat pentru prima dată în
Laborator. S-a prăbuşit psihic şi a început să plângă, lamentându-se şi amintindu-şi
de implicarea sa în proiectul băieţilor din Montauk. Ne-a spus că prima oară când a
fost răpit de extratereştrii cenuşii a fost în anul 1973, când a fost dus la Montauk şi
introdus în cadrul programului băieţilor din Montauk.

Directorii programului şi-au dat seama că Stan are anumite rezonanţe psihice cu
Duncan, motiv pentru care a fost scos din program şi a devenit om de legătură. A
fost numit chiar director responsabil cu disciplinarea şi prăbuşirea psihică a
băieţilor. Această revenire a amintirilor l-a făcut să înţeleagă de ce avea chiar şi
astăzi pornirea de a fi uneori dur cu propriii lui copii. Acţiona conform
rezonanţelor primite în cadrul Proiectului Montauk. În mod obişnuit, Stan este unul
dintre cei mai blânzi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Ne-a povestit însă că
puştii lui îl enervau uneori atât de tare încât devenea un fel de comandant pentru ei.
A fost zguduit de această realizare şi a dorit să intre în transă pentru a verifica dacă
ceea ce credea era adevărat. Am făcut experimentul şi am abordat chestiunea din
mai multe unghiuri. Repeta mereu acelaşi lucru, ceea ce însemna fie că l-a trăit
personal, fie că a fost învăţat să dea acest răspuns.

313
Răspunsul dat de Stan în stare de transă se potrivea cu ceea ce ne-au descris alţi
băieţi din Montauk. Ne-a vorbit de o cameră cu cinci pereţi, într-un fel de subsol.
Ne-a mai descris un coteţ acoperit cu găinaţ (care poate fi văzut şi astăzi în
Montauk şi pe care l-am surprins pe camera mea video). Ne-a vorbit de trupuri de
copii întinse pe mese, în stare de anestezie, care aşteptau să fie programate şi
trimise înapoi în societate după programare. Când se întorceau înapoi, aceste
corpuri aveau în centrul pieptului şi al abdomenului găuri mari, ca nişte arsuri.
Duncan ne mai povestise şi înainte despre astfel de lucruri, dar nu în prezenţa lui
Stan. Relatarea acestuia din urmă a fost complet independentă. Informaţiile lui
Stan se suprapuneau perfect peste cele ale lui Duncan. Nu mai exista nici o
îndoială că cei doi se cunoscuseră. De aceea, am continuat să „săpăm” în
subconştientul lui Stan.

Într-una din cele mai dramatice şi mai senzaţionale experienţe la care am asistat
vreodată, Stan şi-a adus aminte de faptul că a ajuns pe planeta Marte şi i-a dat ceva
unei figuri îmbrăcate într-o robă albă. L-am rugat să îşi amintească ce s-a întâmplat
înaintea acestui incident, şi astfel Stan şi-a adus aminte că a fost programat pe o
masă din Montauk. Era aşezat pe un scaun cu senzori electrici, având pe cap o
cască. A intrat apoi în electroşoc. Următorul lucru pe care l-a văzut a fost o
deschizătură dreptunghiulară care a apărut pe tavan, deasupra mesei pe care fusese
executată programarea. A fost aspirat în interiorul deschizăturii şi a fost îmbrăcat
într-o robă de tipul celor purtate de evrei în timpul lui Iisus Christos.

Următorul lucru pe care şi l-a amintit Stan a fost că s-a trezit în vremea lui
Christos. Avea misiunea de a-L găsi pe Iisus Christos şi de a face două lucruri. Pe
de o parte, să îi ia o mostră de sânge, iar apoi să-l ucidă. L-a găsit pe Iisus, care l-a
întâmpinat într-o manieră surprinzătoare. I-a spus că ştie care este misiunea lui şi s-
a oferit să-i dea chiar El mostra de sânge. Christos i-a spus însă că nu a venit încă
timpul să moară. A adăugat că Stan nu-L va putea ucide atunci. Operând conform
ordinelor primite la Montauk, Stan şi-a adus aminte că a scos un revolver pe care l-
a descărcat în pieptul lui Christos.

Întreaga experienţă pare să fi durat circa 10 ore în termenii temporali ai bazei din
Montauk, dar Stan crede că a rămas în epoca lui Iisus circa două luni. Concluzia
noastră a fost că Stan a devenit într-un fel sau altul una cu Iuda sau că a intrat în
trupul acestuia. El şi-a asumat identitatea lui Iuda, l-a trădat pe Iisus şi a complotat
pentru uciderea Lui, aşa cum spune şi Biblia. Întreaga derulare a evenimentelor a
fost un ordin primit din Montauk.

314
Trebuie să recunosc că toată această poveste nu este deloc clară. Din punct de
vedere religios poate fi întru totul contestată. Eu nu fac decât să descriu aici ceea
ce şi-a amintit Stan, fără să intervin în nici un fel. Voi adăuga însă şi propriile mele
concluzii, iar cititorul este invitat să facă acelaşi lucru.

Stan susţine că a adus o mostră din sângele lui Iisus înapoi în Montauk. Nu a dorit
să predea acea mostră de sânge, continuând să o poarte la el. La un moment dat, a
simţit însă o arsură, iar sângele a „trecut prin el”, ca într-un fel de exorcism.
Ulterior, a fost trimis printr-un fel de portal pe Marte, pentru a preda acolo sângele
chiar lui Iisus, care se afla pe acea planetă. Stan s-a trezit apoi pe Marte, la baza
unui munte. Lângă nişte pietre stătea un om suplu şi înalt, îmbrăcat la fel ca şi
Christos. S-a îndreptat către el şi i-a înmânat nervos sângele. Când a primit
sângele, omul şi-a ridicat privirea, iar Stan l-a recunoscut pe Duncan Cameron,
jucând rolul lui Christos. Duncan a rămas astfel, nemişcat, timp de câteva minute,
după care Stan a plecat. Perioada în care s-au petrecut toate aceste lucruri nu este
cunoscută, dar bănuim că a fost iulie 1983, pornind de la o serie de incidente
despre care ne-a vorbit Duncan.

Stan s-a întors apoi din nou în subsolul marţian, a intrat în vortex şi a revenit în
Montauk. Aici, i s-a spus că aveau nevoie de sângele lui Iisus pentru a fi amestecat
cu sângele lui Duncan astfel încât acesta să capete acelaşi ADN ca şi cel găsit pe
Giulgiul din Torino. În gândirea şi acţiunea satanică a staff-ului Proiectului
Montauk, acesta urma să fie folosit drept argument că Duncan reprezenta a doua
venire a lui Christos pe pământ. Acest aspect al istoriei lui Stan mi se pare autentic,
căci Duncan a fost antrenat să devină Anticristul.

Stan şi Duncan au foarte multe amintiri similare, ceea ce indică faptul că – oricât
de incredibilă ar părea – povestea lor este adevărată până la un punct. Ironic este
faptul că ea explică în mod plauzibil de ce s-a renunţat la Proiectul Montauk. În
prima carte am relatat numai ceea ce ştiam la vremea respectivă. Cineva a activat
în Duncan un program care l-a eliberat pe Junior (Bestia); cei responsabili de
proiect s-au înspăimântat şi au renunţat la proiect.

Din noile informaţii, ne-am dat seama că Duncan fusese antrenat ca să devină
Anticristul. La ora actuală, el îşi aduce aminte de antrenamentul prin care a trecut
şi se simte extrem de stânjenit ori de câte ori vine vorba de acest subiect. Reacţiile
sale pot fi chiar îngrozitoare.

Trebuie să precizăm acum că pe Pământ există 12 şcoli satanice principale ale

misterelor. Fiecare din aceste societăţi secrete îşi are propria agendă şi fiecare este

315
implicată în crearea Anticristului. Subiectul este extrem de complex şi conspiraţiile
sunt în floare. Nu voi intra deocamdată în el, dar îl voi aminti mai târziu în această
carte.

Deocamdată, ceea ce putem afirma este că puterile din Montauk au încercat prin
această manipulare a timpului, într-un anumit fel ridicolă şi fără precedent, să
uzurpe puterea lui Dumnezeu. Se pare că ultimul cuvânt l-a avut până la urmă tot
Iisus Christos, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Sângele Său a fost obţinut
pentru a fi folosit în scopuri diabolice, dar El a fost capabil să dea totul peste cap.
În cele din urmă, sângele a avut un efect purificator asupra lui Duncan,
schimbându-i complet personalitatea. Înaintea acestui incident, Duncan fusese un
om infatuat şi arogant. Ulterior, el a devenit o persoană foarte plăcută. Prima lui
misiune după schimbare a fost să se întâlnească cu un anumit grup secret din
Montauk pentru a sabota proiectul. Într-adevăr, Bestia a fost eliberată, iar Proiectul
Montauk a devenit inoperabil. Deşi continuă să fie activ şi astăzi, este de bănuit că
proiectul nu mai are forţa pe care a avut-o în anul 1983.

Povestea pe care tocmai am relatat-o mi se pare la fel de incredibilă şi de

neobişnuită cum vi se pare probabil şi dumneavoastră. Dacă vi se pare prea
neverosimilă, vă rog să recitiţi capitolul unu şi să o integraţi într-un context mito-
logic. Am relatat-o pur şi simplu pentru că acestea au fost faptele care au apărut în
timpul investigaţiilor mele. Nu am inventat-o personal şi nu cred că a făcut-o nici
Stan. Mai mult, este confirmată de sursa de informaţii a lui Duncan. Important mi
se pare că ea indică faptul că cea care ne-a salvat de la o posibilă manipulare
generată de cei din Montauk a fost conştiinţa christică. Umanitatea poate fi salvată
deci de la dezastru, dacă se va pune la unison cu forţele superioare pozitive.

Între timp, Stan s-a confruntat cu o problemă într-adevăr gravă.

12

STAN AJUNGE LA ÎNCHISOARE

Am continuat să lucrez cu Stan şi după ce am descoperit ciudatele incidente legate

de Duncan şi de planeta Marte. Subit, problemele lui cu legea s-au amplificat. A
fost acuzat de delapidare de fonduri de la Charles Food Company (nume fictiv),
316
una din marile corporaţii din Long Island. În calitate de controlor la această
companie, avusese acces la sume mari de bani, pe care le-ar fi putut transfera cu
uşurinţă. Întregul proces a fost marcat de împrejurări bizare. Le voi descrie pe
scurt, înainte de a continua povestea legată de problemele cu legea ale lui Stan. O
parte din informaţii au fost obţinute de Al Bielek.

Legăturile lui Charles Food Company cu Proiectul Montauk sunt foarte profunde,
la fel şi cele cu mafia. Există suspiciuni că Charles reprezintă o agenţie de faţadă
de care guvernul se foloseşte pentru a rezolva tot felul de probleme. Se crede, de
asemenea, că puştii răpiţi pentru a fi programaţi în cadrul Proiectului Montauk au
fost transportaţi de către camioanele acestei companii.

Când s-a renunţat la proiect, în anul 1983, în urma lui au rămas foarte mulţi copii
programaţi de care cineva trebuia să aibă grijă. O parte au fost probabil abandonaţi
pur şi simplu, dar nu toţi. Se pare că s-a creat un fond financiar pentru a avea grijă
de copii, dar acesta a dat faliment. Stan a fost cel selectat pentru a rezolva
problema; din câte se pare, el a fost ales chiar de către CIA. A fost îndoctrinat, aşa
cum s-a arătat anterior, şi a fost trimis la Charles Food Company în anul 1985.
Aici, i s-a ordonat să accepte slujba de ofiţer financiar şi să continue aranjamentele
financiare care erau deja începute. Unul dintre acestea consta în retragerea unor
sume mari de bani şi trimiterea lor în Germania, pentru Proiectul MALTA
(continuarea Proiectului Montauk).

Stan a primit, de asemenea, misiunea de a crea un nou fond financiar pentru copii.
Banii urmau să fie transferaţi de Charles în contul său, iar el trebuia să înfiinţeze
fondul. Această greşeală avea să-l coste scump, căci a devenit vulnerabil, putând fi
acuzat cu uşurinţă în caz că lucrurile evoluau prost. Şefii lui ştiau exact ce fac. În
mod surprinzător, Stan a sfârşit prin a-şi încălca ordinele, devenind extrem de greu
de manipulat.

Al Bielek îşi aminteşte că a auzit de o întâlnire în care Stan a fost făcut în toate
felurile pentru că nu a înfiinţat fondul. Banii au rămas pur şi simplu în contul lui
personal. I s-a spus în mod clar că misiunea lui era să înfiinţeze fondul, acesta fiind
motivul pentru care a fost angajat la Charles Food Company. Deşi i s-a dat un
procent din totalul banilor transferaţi, el a refuzat în continuare, cu încăpăţânare, să
transfere banii. În cele din urmă, şefii lui s-au săturat şi l-au acuzat de delapidare,
în anul 1988. La sfatul avocatului său, Stan a pledat vinovat pentru fraudă bancară.
Această pledoarie i-a fost propusă în schimbul acuzaţiei de delapidare a 400.000 de
dolari.

317
În cele din urmă, Guvernul a amânat sentinţa, întrucât Stan a acceptat să coopereze
într-un proces de fraudă fiscală împotriva lui Charles. Se pare că o facţiune
„corectă” din Guvern l-a pus pe Charles sub acuzare, din motive numai de ei ştiute.
Apărarea lui Stan şi-a propus să demonstreze că unica delapidare pe care a făcut-o
el a avut drept scop o acoperire pentru familia lui Charles. Se pare că milioane de
dolari fuseseră astfel delapidate din companie. Banii „luaţi” de Stan erau de ordinul
a numai 400.000 de dolari, adică partea lui din total. Rezultă că suma totală trebuie
să se fi ridicat la circa 40.000.000 de dolari.

În toată această perioadă, Stan ne-a spus că a primit telefoane de ameninţare şi că

asupra sa au fost aruncate cocteiluri Molotov. Îmi amintesc chiar că mama a citit
odată în ziar de o casă din oraşul în care locuia Stan, în care au fost aruncate
cocteiluri Molotov. Se pare că asemenea lucruri s-au întâmplat cu adevărat.
Familia Charles dorea probabil să-l sperie şi să-l împiedice să depună mărturie
împotriva ei.

Între timp, cei din Guvern s-au supărat şi au urgentat cazul. Stan a primit cu câteva
luni înainte o hârtie prin care era anunţat că urma să îşi execute sentinţa într-o
anumită zi. Cu o zi înainte, avocatul l-a sunat să-i spună că sentinţa a fost amânată
din nou. Urma să mai treacă două luni. Chiar când era pe punctul de a-şi aminti ce
s-a întâmplat în Proiectul Montauk, Stan a primit un telefon şi i s-a spus că urma să
fie întemniţat în săptămâna aceea, în ziua de vineri. Acest lucru este destul de
neobişnuit, căci anterior primise întotdeauna înştiinţări cu cel puţin o lună înainte.
De data aceasta, s-a speriat cu adevărat.

Stan s-a întâlnit cu avocatul său, după care ne-a povestit că întreaga clădire în care
s-a desfăşurat întâlnirea a fost înconjurată de elicoptere negre. Avocatul i-a spus că
sentinţa a fost amânată cu încă două zile. În acel moment, am ridicat telefonul
(despre care ştiam că îmi este ascultat) şi am început să ameninţ că, dacă Stan va fi
închis, voi publica tot ce ştiu despre Proiectul Montauk, inclusiv implicarea mea în
prăbuşirea OZN-ului din Moriches Bay (am contribuit personal la căderea acestuia,
pe vremea când lucram pentru BJM, blocându-i sistemul de manevră cu ajutorul
unui aparat de emisie a anumitor frecvenţe electronice; dar despre aceasta vă voi
povesti altădată). După ameninţările mele, Stan a primit de la avocatul său vestea
că sentinţa a fost amânată cu încă două săptămâni. Subit, avocatul a redevenit cât
se poate de amabil.

În continuare, Stan a ajuns din nou la tribunal, iar avocatul său a făcut o treabă
foarte bună, explicând ce s-a întâmplat. El i-a spus judecătorului că guvernul nu şi-
a îndeplinit partea sa de angajament (eliberarea lui Stan ca urmare a mărturiei sale

318
împotriva familiei Charles), conform înţelegerii cu procurorii. Avocatul lui Stan i-a
cerut judecătorului o sentinţă redusă, întrucât trecuseră deja doi ani de la începerea
procesului.

Judecătorul şi-a manifestat simpatia, declarând că şi el este de părere că întregul

caz a fost tratat neprofesionist. Din păcate, decizia nu depindea de el, fiind obligat
să urmeze directivele primite. L-a întrebat apoi pe avocatul acuzării dacă este de
acord cu o reducere a sentinţei şi o suspendare a acesteia. Procurorul a răspuns că
nu este de acord sub nici o formă cu suspendarea sentinţei. Stan trebuia închis sub
pedeapsa maximă. Judecătorul a adăugat atunci că nu are de ales. Chiar dacă ar fi
dispus o suspendare a sentinţei, curtea superioară i-ar fi anulat decizia, iar el ar fi
avut probleme. De aceea, a preferat să urmeze directivele primite şi l-a condamnat
pe Stan la 33 de luni de închisoare. Putea fi eliberat de probă peste 11 luni. A mai
primit 30 de zile de libertate, pentru a-şi pune la punct afacerile.

Am încercat în continuare să-l ajut pe Stan prin ameninţări făcute la telefon. După
reacţia avocatului său, se pare că acestea au avut un oarecare efect, dar nu atât pe
cât mi-aş fi dorit eu. Se pare că noua strategie consta în a lăsa lucrurile să curgă, în
speranţa că acuzarea va accepta amânarea pedepsei. Au fost atâtea amânări
anterioare încât ne-am gândit că acest plan ar putea funcţiona. Singura amânare pe
care a mai primit-o Stan a fost una de trei luni, sub pretextul că şerifii federali nu
puteau găsi un loc pentru încarcerarea sa. Am auzit apoi un lucru foarte interesant.
Cineva de la închisoarea federală din Danbury, Connecticut, mi-a spus că s-a
propus ca Stan să fie închis acolo, dar direcţia a refuzat să-l primească, întrucât în
jurul lui exista o controversă prea aprinsă. Şi astfel s-a ajuns la amânare.

Următoarea strategie pe care ne-am propus-o a fost să-i împiedicăm pe cei din
închisoare să-i spele creierul lui Stan în timp ce se afla acolo. John este şeful
Centrului OZN din Long Island şi a avut un rol cheie în investigarea cazului legat
de prăbuşirea de la Centrul Moriches. John i-a aranjat lui Stan un interviu cu
Geraldo Rivera de la programul de televiziune „Acum putem dezvălui totul” şi a
făcut multă publicitate interviului, la nivel naţional. Speranţa noastră era să-i
punem pe cei din Guvern pe jar, astfel încât să nu îndrăznească să se atingă de
Stan.

Cam în acea vreme, John l-a prezentat fără să vrea pe Stan unei femei pe care o
vom numi în continuare Mary Snodgrass (nume fictiv). Această o femeie fusese
supusă unei răpiri de către extratereştri şi căpătase anumite proprietăţi
paranormale. Lucra de regulă cu persoane care pretindeau că au fost răpite şi avea

319
o reputaţie excelentă. John auzise de relaţiile ei, dar nu ştia exact în ce constau
acestea.

Mary ştia exact pe ce „butoane” să apese. În scurt timp, l-a transformat în totalitate
pe Stan. Practic vorbind, acesta s-a întors la 180 de grade. Mai întâi, l-a convins să
refuze orice fel de publicitate. Apoi, l-a ajutat să înţeleagă că evenimentele pe care
le-a trăit au fost reale, dar s-au petrecut numai în mintea lui. Din punct de vedere
fizic, Stan nu a fost niciodată pe Marte. Mary are chiar o teorie potrivit căreia nu
există răpiri fizice, ci numai în plan mental. L-a pregătit apoi pentru închisoare şi
în toată această perioadă au fost nedespărţiţi. Mary a devenit literalmente „impre-
sarul” lui, vorbind cu Stan mai mult decât propria soţie a acestuia.

În cele din urmă, Stan Campbell a fost întemniţat în penitenciarul federal din
Ashland, Kentucky.

1702 Decembrie

BULETIN I.R.A.

TRANZISTORUL BARIEREI DE SUPRAFAŢĂ[5]

O serie de cinci documente întocmite de personalul tehnic de la Philco Research

Division

Partea I – Principiile Tranzistorului Barierei de Suprafaţă[6]

W. E. BRADELY[7], FELLOW, IRE

Sumar – Acest document structurat în cinci părţi, descrie principiul, modul de

fabricare, de creare a circuitului cât şi informaţii teoretice despre un nou
setniconductor-convertor numit tranzistorul barierei de suprafaţă. Acest dispozitiv
creat prin tehnici precise de gravură electrochimică si galvanoplastie, operează pe
frecvenţe de peste 60 mc având proprietăţi de voltaj, consum şi zgomot reduse, ce
erau până acum specifice doar la frecvenţe cu mult mai joase.

Partea întâi constă din expunerea unei descoperiri excepţionale care a condus la
crearea noului tranzistor un nou mod de injecţie produs de un electrod de metal
aflat în contact intim cu un singur cristal de germanium de tip-N. Sunt analizate

320
mecanismele de emisie, de conducţie şi de colectare şi este prezentat, de asemenea,
efectul pe care îl are asupra performanţei fabricarea precisă a secţiunilor de
germanium de câţiva microni grosime.

Partea a doua descrie metodele obişnuite de fabricare. Un fragment de germanium

este gravat prin direcţionarea asupra suprafeţelor sale a două reacţii opuse generate
de o soluţie saturată metaliferă, prin care trece curent electric ce are o polaritate
menită să genereze răzuirea germaniumului. Pe lângă gravarea materialului şi
înlăturarea produselor de reacţie, fluxul de soluţie mai are rolul de a răci procesul
în sine. Gravarea este permisă până când grosimea germaniumului este redusă la
câţiva microni cu o toleranţă de 5 procente din grosimea rămasă. O inversare
bruscă de polaritate va avea un efect de stopare a acţiunii de gravare ţi va iniţia
imediat procesul de galvanizare a electrozilor de metal din soluţia saturată pe
suprafeţele proaspăt curăţate ale germaniumului.

Partea a treia prezintă parametrii circuitului tranzistorului barierei de suprafaţă cât

si performanţa amplificatoarelor tipice: un video amplificator compensat având o
lăţime de bandă de 9 mc, un produs care are rolul de a mări lăţimea de bandă de 45
mc per etapă si un amplificator rf neutralizat ce are rolul de schimbare a lăţimii de
bandă, centrat la 30 mc având un prag de inserţie de 15 db. Inversarea momentelor
cu ajutorul circuitelor întrerupătoarelor tipice se produc în mai puţin de 0.1
microsecunde.

În partea a patra sunt descrise conceptele geometrice din punct de vedere cantitativ
care stau la baza capacităţii extinse de operare a dispozitivului la înaltă frecvenţă ţi
anume efectul unei secţiuni netede ţi subţiri de semiconductor între electrozii
emiţători si cei colectori. Partea a cincea prezintă din punct de vedere teoretic
principalele acţiuni interne ale tranzistorului barierei de suprafaţă, injecţia de valvă
şi întărirea valvei. De asemenea, sunt raportate rezultatele verificărilor
experimentale ale previziunilor.

Introducere

În decursul cercetărilor, laboratoarele Philco Corporation au descoperit un nou tip

de tranzistor, tranzistorul barierei de suprafaţă. Acest dispozitiv este diferit faţă de
celelalte tranzistoare descoperite anterior prin faptul că deţine o singură formă de
germanium, în vreme ce versiunile anterioare conţineau cel puţin două forme de
germanium. Joncţiunea de aliaj a tranzistoarelor este descrisă, de exemplu, ca fiind
de tipul p-n-n sau n-p-n, în vreme ce tranzistoarele din punctele de contact au
regiuni de germanium modificat ce au fost generate de procesul de formare din

321
zona punctelor de contact. Noul tranzistor al barierei de suprafaţă este un tranzistor
de tip N.

Numele „Tranzistorul Barierei de Suprafaţă” este derivat din faptul că interfeţele

tranzistorului care realizează funcţiile de emisie şi colectare ale curentului folosit
sunt localizate la suprafaţa unui electrod uniform de cristal. Dezvoltarea unei
interfeţe active localizate la suprafaţa cristalului rezultă într-un nou mod de operare
astfel încât tensiunea transportoarelor cristalului va permite utilizarea electrozilor
de metal pe o suprafaţă relativ mare.

Faptul că electrozii sunt aplicaţi pe suprafaţa cristalului după ce cristalul a fost în

prealabil prelucrat permite un control de o acurateţe nemaiîntâlnită într-un moment
anterior asupra geometriei tranzistorului. Fabricarea precisă controlată a
germaniumului în secţiuni de câţiva microni grosime este uşor de realizat prin
intermediul tehnicilor electrochimice descrise de Tiley şi Williams.[8]

Rezultatul practic al acestui nou principiu şi a tehnicilor asociate este un tranzistor

ce deţine caracteristici excepţionale. S-au realizat operaţiuni eficiente folosindu-se
tensiuni de 3 volţi sau chiar mai reduse, la frecvenţe de peste 60 mc şi sunt
anticipate operaţiuni la frecvenţe mult mai înalte prin îmbunătăţirea metodei de
fabricare. A fost demonstrată amplificarea bandpass centrată la o frecvenţă de 30
de megacicli şi s-a reuşit amplificare lowpass de la 0 la 9 megacicli. Pe scurt,
tranzistorul barierei de suprafaţă combină voltajul redus, consumul redus de
energie, operaţiuni la frecvenţe mai înalte de un ordin de magnitudine care pot fi
obţinute cu ajutorul tranzistorilor obişnuiţi.

Principiile şi tehnicile ce au dat naştere tranzistorului barierei de suprafaţă sunt

aplicabile nu doar în acest caz particular prezentat aici ci şi în altele după cum veţi
putea afla din descrierea detaliată a tehnicilor electrochimice din acest document.

Tranzistorul Barierei De Suprafaţa

Curentul folosit de tranzistorul barierei de suprafaţă este un curent de valve ce se

deplasează de la emiţător la colector. Electronii liberi care în mod normal sunt
prezenţi sunt

13

322
 STAN ESTE REDUS LA TĂCERE

Este interesant de notat faptul că aceste informaţii nu ar fi putut vedea lumina

tiparului dacă nu s-ar fi petrecut o întâmplare bizară legată de Peter Moon. Peter nu
l-a întâlnit niciodată pe Stan şi era sceptic în ceea ce priveşte legătura acestuia cu
Proiectul Montauk. Credea că povestea cu Iisus Christos era interesantă, dar avea
mai degrabă un impact dramatic şi mitologic decât unul real. Povestea lui Stan s-a
dovedit însă mai profundă decât credea el iniţial.

În toamna anului 1992, Al Bielek l-a sunat pe Peter Moon şi i-a spus că urma să
vină în Long Island. Dorea să ştie dacă exista posibilitatea să ţină vreo conferinţă.
Peter i-a răspuns că nu mai era suficient timp pentru organizarea ei, dar urma să
dea câteva telefoane. Prima pe care a sunat-o a fost Elaine Donald, mediumul care
mi-a făcut cunoştinţă cu Stan Campbell. Nu o cunoştea pe Elaine, dar avea cartea
ei de vizită şi ştia că organizează lecturi psihice. Elaine i-a răspuns lui Peter că se
vorbise prea mult despre OZN-uri la cercurile ei şi deocamdată nu putea organiza
nimic pentru Al. I-a mai pus câteva întrebări legate de cartea despre Montauk şi a
dorit să ştie dacă Al îl cunoştea pe Stan Campbell. Peter i-a răspuns că nu, iar ea i-a
spus că Stan era un prieten foarte drag al ei. L-a rugat pe Peter să o viziteze în New
York, căci dorea să-i spună anumite lucruri pe care nu i le putea transmite la
telefon.

Peter i-a făcut o vizită şi astfel au ajuns să se cunoască. Elaine l-a întrebat apoi ce
ştie despre Stan. Peter i-a relatat povestea despre Iisus, neştiind nimic despre
delapidare şi despre faptul că Stan era închis. Elaine i-a spus că toate afirmaţiile lui
Stan fuseseră făcute sub influenţa medicamentului Prozac şi că el nu dorea să aibă
nimic de-a face cu Proiectul Montauk. Mai întâi de toate, dorea ca numele lui real
să nu fie pomenit în această carte. Peter a acceptat, dar Elaine a mers mai departe,
cerându-i să nu folosească deloc informaţiile primite de la Stan, care nu erau
altceva decât halucinaţii. Era evident că încerca să-l convingă pe Peter de ceva
anume.

În continuare, Elaine i-a spus lui Peter că ar trebui să-l sune pe Stan la închisoare.
Acesta urma să-i confirme că întreaga poveste despre Montauk era inventată. Peter
i-a răspuns că nu-l cunoştea pe Stan şi nu avea de unde să ştie dacă persoana de la
celălalt capăt al firului era cu adevărat acesta sau altcineva. În plus, nu era interesat
să vorbească cu el, căci această negare nu dovedea nimic.

323
Elaine a insistat atunci ca Peter să o sune pe Mary Snodgrass, terapeutul care
lucrase cu Stan. După cum vă puteţi imagina, Peter şi-a dat seama că se petrece
ceva ciudat. Prea erau mari eforturile de a-l convinge că Stan nu era decât un
depresiv nefericit care luase prea mult Prozac, fiind apoi manipulat de Preston.
Lovitura finală a venit atunci când Peter i-a atras atenţia lui Elaine că Stan ar fi
putut fi supus unei spălări a creierului în închisoare. Elaine i-a răspuns că a vorbit
cu paznicii de acolo şi aceştia au asigurat-o că nu îi fusese spălat creierul. Aceasta
era singura ei dovadă, iar Peter nu a putut decât să se amuze. A făcut chiar o
glumă, spunându-i lui Elaine că paznicii de la închisoare au o bună reputaţie şi că
nu pot fi suspectaţi că ar minţi vreodată. Ea a fost întru totul de acord cu el şi a
continuat să converseze, fără să-şi dea seama de intenţia sarcastică a lui Peter. În
acest fel, şi-a pierdut complet credibilitatea în faţa acestuia.

După ce a vorbit la telefon cu Mary, Peter i-a explicat lui Elaine că, cu cât vorbeau
mai mult, cu atât mai convins era de contrariul celor afirmate de ea. A avertizat-o
chiar că m-ar putea convinge să dezvălui totul ca fiind real prin insistenţele ei
contrare. Lui Elaine i-a scăpat atunci o informaţie cu totul neobişnuită. I-a spus lui
Peter că Stan vorbea opt limbi şi că atunci când servieta i-a fost confiscată de CIA
în drum spre Israel, s-a dovedit un caz de identitate greşită. Peter nu ştia nimic
despre această poveste şi a rămas uimit să afle că Stan vorbea opt limbi. S-a gândit
chiar că Elaine ar fi putut fi programată să spună asemenea lucruri. Nici unul dintre
noi nu ştim la ce s-a referit, dar este cert că se petrecea ceva ciudat.

Peter s-a întors acasă şi m-a sunat în aceeaşi seară. A insistat să mă viziteze pe
mine şi pe Al Bielek chiar a doua zi, dorind să afle totul în legătură cu Stan. Era
acum convins că se petrece ceva extrem de neobişnuit. Înregistrase pe bandă
conversaţia cu Elaine, iar ceea ce aţi citit mai sus reprezintă versiunea scrisă a
benzii.

Pe măsură ce interesul lui legat de Stan şi de familia acestuia creştea, i-a scris lui
Stan în închisoare, întrebându-l dacă îşi menţine afirmaţiile anterioare şi dacă
dorea ca numele său real să apară în această carte. După aproape o lună, Peter a
primit un răspuns ciudat. Într-o scrisoare în care era evident că îşi alegea cuvintele
cu cea mai mare atenţie, Stan a respins toate informaţiile pe care mi le dăduse. Mai
mult, m-a ridiculizat în fel şi chip şi a afirmat că nu doreşte să fie asociat în nici un
fel cu această carte. În mod curios, a scris că a aflat adevărul care se ascunde în
spatele aşa-numitului Proiect Montauk şi că va veni o zi când îl va dezvălui. Dacă
aşa stau lucrurile, ar fi interesant de aflat în ce constă acest adevăr şi mai ales cine i
l-a dezvăluit!

324
Am dat scrisoarea lui Stan unor mediumi să o citească. Deşi toţi au fost de acord că
i s-a spălat creierul, nici unul nu a insistat asupra acestui aspect, cât asupra faptului
că Stan era profund tulburat şi că simţea o stare de vinovăţie asociată cu proiectul.

Peter a vorbit din nou cu Mary Snodgrass şi a aflat că Stan era un deţinut model.
Le preda celorlalţi deţinuţi şi avea un rol de lider. Ce ironie! Practic, îndeplinea
acelaşi rol de supervizare ca şi în cadrul Proiectului Montauk!

A trecut mai bine de un an şi Stan nu a fost eliberat încă din închisoare, deşi legea
ar fi permis acest lucru (pentru bună purtare). La urma urmei, nimeni nu l-a
considerat vreodată un criminal violent. Bănuiesc că nu doreşte să se pună în
pericol pe sine sau pe familia sa. Oricum, va fi interesant de aflat ce se va întâmpla
atunci când va fi în sfârşit eliberat. Încă înainte de a ieşi, a jurat că nu va mai
povesti nimănui experienţele prin care a trecut.

Nici nu a trecut mult timp de la arestarea lui Stan, că noi întâmplări ciudate au şi
avut loc.

14

TRATATE CU EXTRATEREŞTRI

În anul 1992 am făcut o descoperire foarte interesantă, care m-a ajutat să înţeleg
cum a apărut tranzistorul electronic. Va fi cu siguranţă o poveste pe care nu o veţi
găsi în manualele clasice de „istoria ştiinţei”.

Mai întâi, doresc să amintesc legendele care circulă în legătură cu tratatele pe care
le-ar fi încheiat Guvernul cu diferite grupuri de extratereştri. Aceste tratate fac
parte din categoria legendelor deoarece nu dispun de copii ale lor pe care să vi le
pot prezenta. Nici măcar nu cred că există asemenea copii. Tot ce vă pot spune este
ce am aflat în nenumărate conversaţii pe care le-am avut de-a lungul timpului.
Singurul motiv pentru care le amintesc este că aceste legende ne pot ajuta să
înţelegem ce s-a petrecut în realitate cu apariţia şi dezvoltarea tranzistorului.

325
Se presupune că primul tratat între Guvernul Statelor Unite ale Americii şi
extratereştri a fost semnat în anul 1913. Singurele informaţii pe care le deţin în
legătură cu acest tratat nu spun decât că el se referea la Primul Război Mondial.

Un al doilea tratat a fost semnat între 1945 şi 1947. Se presupune că a implicat un

anumit schimb de tehnologie. Zvonurile afirmă că extratereştrii cu care a fost
semnat acest tratat au fost cei care se autonumesc „Grupul K”.

Grupul K a devenit îngrijorat de aruncarea bombei atomice şi a cerut dezarmarea

nucleară a lumii. Ei se temeau că umanitatea s-ar putea autodistruge complet. Se
pare că a existat o înţelegere prin care guvernul se angaja să renunţe la armele
nucleare în schimbul altor tehnologii. Evident, oamenii nu au respectat înţelegerea,
iar Grupul K a sfârşit prin a ne abandona.

Un al treilea tratat a fost semnat o dată cu venirea cenuşiilor regelieni, care au

contactat Guvernul SUA. Aceşti cenuşii au spus că ne pot ajuta, dar că doresc să
fie ajutaţi, la rândul lor. Ei aveau nevoie de anumite tehnologii ale noastre. Din
câte mi s-a spus, acest tratat a fost semnat între 1951 şi 1954. La ora actuală ne
aflăm încă sub incidenţa acestui tratat, deşi cenuşiii l-au încălcat din când în când.

Consider că primul contact cu extratereştrii a fost stabilit în anul 1946, pornind de

la documentul care va fi prezentat la pagina 124, intitulat „Tranzistorul Barierei de
Suprafaţă”. De remarcat faptul că în el se foloseşte termenul de „valve de cristal”,
care mai târziu aveau să fie numite triode semiconductoare. În sfârşit, în anul 1948,
aceste dispozitive au devenit cunoscute sub numele de tranzistori. De aici începe
descoperirea mea.

15

LEGENDA DIN SPATELE TRANZISTORILOR

Istoria tranzistorului începe cu o corporaţie cunoscută sub numele de Compania

E.T. Este vorba de o companie legal constituită care s-a născut în anii ‘50.

Cunosc pe cineva care a lucrat într-un laborator al Companiei E.T. Între anii 1960-
1961. Îl voi numi Klark. Este vorba de acelaşi Klark care a fost menţionat în

326
Proiectul Montauk: Experimente în timp. Klark îl cunoaşte pe dr. Rinehart, cel care
a pretins în faţa mea că este John von Neumann, directorul tehnic al Proiectului
Montauk. Bănuiala mea este că una din misiunile posibile ale lui Klark a fost
tocmai aceea de a-l supraveghea discret pe Rinehart pentru anumite servicii
secrete.

În general, nu cred decât circa 90% din poveştile lui Klark, care devin uneori cam
prea fantastice. Probabil că mulţi spun acelaşi lucru despre mine. Aceasta este
soarta celor care lucrează sau au lucrat în proiecte secrete.

Klark mi-a spus odată o poveste interesantă legată de Compania E.T. Mi-a relatat
că a lucrat sub şefia unui anume Herman Anapoly, instructor la Institutul RCA
(numit astăzi Institutul Carierelor Tehnice – TCI). Anapoly a jurat cu mâna pe
Biblie că între anii 1952-1953, Philco a obţinut un contract guvernamental din
partea Marinei prin care i se cerea să creeze o zonă specială în spatele
Laboratoarelor Philco. Zona era de cea mai înaltă securitate. Oameni înalţi şi supli,
îmbrăcaţi în pardesiuri negre, asigurau paza. Purtau nişte pălării ciudate, cu o
pânză care le acoperea feţele, în care erau făcute două găuri prin care să poată
vedea. Anapoly a jurat în faţa lui Klark că atunci când şi-au scos măştile şi
pardesiurile, s-au dovedit a fi extratereştri cenuşii. Aceştia i-au învăţat pe cei din
echipa tehnică să producă un amplificator din cristal care a devenit cunoscut mai
târziu sub numele de Tranzistor al Barierei de Suprafaţă.

Încercând să verific povestea lui Klark, am sunat la Institutul Carierelor Tehnice şi

am aflat că a existat într-adevăr un profesor pe nume Herman Anapoly. Acesta le-a
predat studenţilor despre tranzistori şi a fost cândva angajatul Companiei E.T. Mai
târziu s-a pensionat şi a început să predea, dar a continuat să lucreze cu normă la
Compania E.T. Până acum, povestea lui Klark s-a dovedit reală, dar încă nu aveam
dovada implicării extratereştrilor. Până la proba contrarie, am lăsat-o să zacă într-
un sertar al memoriei mele. Câţiva ani mai târziu, aveau să apară probe noi.

16

TRANZISTORUL BARIEREI DE SUPRAFAŢĂ

327
În anul 1984, am făcut excursiile devenite între timp faimoase la Montauk Point,
având cu mine diferite echipamente şi cartografiind zona pas cu pas. Analizând
lucrurile, am constatat o ciudăţenie. Transmiţătorul era alcătuit din circa 300 de
tranzistori solizi. Acest lucru mi s-a părut surprinzător, căci tehnologia în stare
solidă (din care fac parte şi tranzistorii) nu are prea multe în comun cu tehnologiile
ezoterice cu care eram familiarizat (pentru cei care se pricep mai bine la tehnică,
doresc să spun că tehnologia în stare solidă nu este potrivită pentru amplificarea
liniară specifică tehnologiei potenţialului eteric. Date fiind cunoştinţele mele, nu
m-aş fi aşteptat să găsesc elemente de tehnologie solidă în calea analoagă a
transmiţătorului). Ştiam că se folosesc tuburi cu vid, mult mai comune atunci când
ai de-a face cu timpul şi spaţiul. Nici până în zilele noastre nu am reuşit să înţeleg
ce fel de aparatură aveau acolo.

Am desfăcut din şuruburi micuţele plăci cu tranzistori şi le-am luat acasă. Aici, am
examinat aparatele în laborator, cu ajutorul unei lupe puternice. Am notat numărul
de înregistrare al tranzistorilor şi l-am căutat în manualul tehnic pe care îl aveam.
În manual scria: „de tip SB”. SB era indicativul pentru „Surface Barrier” (Barieră
de Suprafaţă). Ce însemna însă această sintagmă? Mă ocup de mult timp de
electronică, dar nu am auzit niciodată această expresie. Am căutat în manual.
Referirile tehnice la Tranzistorii Barierei de Suprafaţă se întindeau pe nu mai puţin
de 50 de pagini!

Următorul pas a fost să găsesc un Tranzistor al Barierei de Suprafaţă. Mi-am sunat

toate cunoştinţele, dar nu am reuşit să găsesc nici un asemenea dispozitiv. În cele
din urmă, am aflat adevărul. În anul 1992 am primit un telefon de la un anume dr.
O. (iniţială fictivă). Era un naturist de geniu şi un mare expert în vindecarea SIDA
cu ajutorul ozonului. A venit la o şedinţă a Cercului nostru de Psihotronică din
Long Island şi ne-a vorbit de conspiraţia referitoare la SIDA şi la profesia
medicală. Subiectul este fascinant în sine, dar nu reprezintă tema acestei cărţi. Ceea
ce doresc să spun este că dr. O. m-a invitat să îl cunosc pe unul din prietenii săi, pe
nume Joe Pitone (nume fictiv). Joe este director executiv la Orion Diversified
Technologies şi un om cât se poate de plăcut. Dr. O. era de părere că o întâlnire
între mine şi Joe ar fi utilă pentru amândoi.

M-am întâlnit cu Joe la uzina lui şi am avut surpriza să văd un munte de tranzistori,
diode şi alte dispozitive electronice. Practic, am văzut milioane de Tranzistori ai
Barierei de Suprafaţă! I-am spus imediat lui Joe că eram interesat de aceste
dispozitive întrucât făceau parte dintr-o tehnologie ezoterică şi puteau constitui
dovezi în cercetările mele. Mi-a dat imediat câţiva tranzistori, pe care i-am dus

328
acasă şi i-am introdus în aparatul meu de testare. Într-adevăr, erau Tranzistori ai
Barierei de Suprafaţă, conform manualului.

Tocmai când îi testam, Duncan a intrat în laborator şi a privit prima pagină a

catalogului primit de la Joe. Pe el scria „E.T. Co.”. Duncan a crezut că este vorba
de un fel de glumă şi că „E.T.” înseamnă, de fapt, „extraterestru”. I-am explicat că
este numele unei companii reale. Subit, mi-am adus aminte de prietenul meu Klark
şi de povestea lui cu Compania E.T. L-am sunat imediat.

- Da, acesta este numele companiei pentru care am lucrat, mi-a răspuns Klark.

Era evident că Klark ştia mai multe decât spunea. Obţinerea tranzistorilor a fost
prima dovadă că povestea lui putea fi adevărată şi că lucrase într-adevăr în anii ‘60
la aceste tehnologii. El a fost cel care a analizat şi a testat în laborator tranzistorii.

Klark mi-a povestit de asemenea diferite istorii din acea vreme. Mi-a spus că
gluma la ordinea zilei era că „E.T.” vine de la „extraterestru”. I-am reamintit de
relatarea pe care mi-a făcut-o, potrivit căreia Herman Anapoly ar fi spus că
tehnologia tranzistorilor le-a fost transmisă oamenilor de către extratereştri. Klark a
jurat că acesta este adevărul.

L-am rugat pe Duncan să facă o scanare mediumică legată de tranzistori. Mi-a

răspuns că aceştia erau cheia prin care putea fi trecută bariera timpului. În plus,
conţineau o energie liberă, cunoscută uneori şi sub numele de energie tahionică.

L-am sunat, de asemenea, pe Al Bielek în Phoenix, cerându-i acelaşi lucru (să facă
o scanare mediumică în legătură cu tranzistorii). Nu i-am transmis nimic în
legătură cu lectura făcută de Duncan. Am preferat să vorbesc cât mai puţin despre
acest subiect până la primirea dispozitivelor, căci mă temeam ca cineva să nu afle
şi să cumpere în bloc toţi tranzistorii de acest tip.

Al mi-a comunicat că apariţia tranzistorilor era legată de un schimb de tehnologie

cu extratereştrii. Mi-a spus că primul dispozitiv original era făcut din plastic, avea
un diametru de circa un centimetru şi opt picioruşe care ieşeau din el. Era alcătuit
din şase asemenea SBT-uri prinse pe aceeaşi placă. Sursa sa i-a transmis
literalmente că extratereştrii au apelat la oameni tocmai pentru că aveau probleme
de siguranţă cu aceste dispozitive pe navele lor. SBT-urile generau efectul de
levitaţie a generatorului de cristal. Lucrurile începeau în sfârşit să capete sens. O
navă spaţială are nevoie de energie liberă şi trebuie să poată controla undele
gravitaţionale. Cine poate controla aceşti factori are automat acces la o
deschizătură în timp şi în spaţiu. Tocmai aici intervine rolul SBT-urilor.
329
Este interesant de remarcat şi faptul că am pronunţat numele lui Joe Pitone
incorect. Când am vorbit cu Klark, acesta mi-a corectat imediat pronunţarea. Acest
lucru m-a convins definitiv de faptul că Klark a lucrat la Compania E.T. şi că l-a
cunoscut pe Joe Pitone. Klark m-a rugat să nu-i menţionez acest lucru lui Joe.

M-am întors apoi la Joe Pitone şi i-am spus că aveam un prieten care a lucrat
pentru Compania E.T. cu câtva timp în urmă. I-am relatat povestea despre iniţialele
„E.T.”, care ar fi fost un acronim pentru „extraterestru”. L-am întrebat dacă acest
lucru este adevărat. Timp de mai bine de un minut, a făcut ochii mari şi a păstrat
tăcerea. Mi-am dat seama că am atins un punct sensibil. În cele din urmă, a
recunoscut că zvonul a circulat multă vreme, dar mi-a spus că nu ştia dacă a fost
adevărat sau nu.

După vreo două ore, m-am dus din nou la el şi i-am spus:

- Haide, Joe, spune-mi adevărul! Sunt extratereştrii implicaţi în Compania E.T.?

- Da, Preston, mi-a răspuns el.

17

ISTORIA TRANZISTORULUI ELECTRONIC

După ce Joe a recunoscut implicarea extraterestrilor în compania E.T., am făcut o

serie de cercetări. Am studiat structura corporatistă a Companiei E.T. şi am
descoperit că ea a fost înfiinţată de un grup de rebeli. Afacerea le-a mers bine şi, în
timp, s-a dezvoltat. În cele din urmă, au dat faliment. Fiind acţionar majoritar, Joe
a fost nevoit să se ocupe de companie. A reorganizat-o şi a redenumit-o, spunându-
i Orion Diversified Company.

Am căutat apoi să aflu de unde vine numele de „Orion Diversified”. Numele mi s-a
părut suspect, căci legendele care circulau spuneau că extratereştrii de la Montauk
proveneau de pe Orion. Rasa reptiliană de pe Orion este extrem de populară şi în
literatura New Age. Oricum ar sta lucrurile, nimeni nu poate nega faptul că există o
companie reală care se numeşte „Orion Diversified” şi care iniţial s-a numit „E.T.
Company”. Toate acestea sunt date publice. Joe afirmă că cea care a găsit numele

330
de „Orion” pentru companie a fost fiica sa. Personal, mi se pare însă o coincidenţă
mult prea mare. Totul pare o indicaţie a implicării extratereştrilor.

Acum, dacă privim la subsolul primei pagini, chiar la prima coloană referitoare la
„Tranzistorii Barierei de Suprafaţă”, constatăm că prima notă sună astfel:
„Cercetările care au condus la crearea Tranzistorului Barierei de Suprafaţă au fost
parţial susţinute de Biroul Naval al Departamentului Marinei, prin contractul cu
numărul… etc”. Pentru cei care nu cunosc acest lucru, legenda spune că
schimburile tehnologice cu extratereştrii se fac prin intermediul Marinei, care
aplică aceste tehnologii în cadrul Laboratorului de Cercetări Navale. Se pare că o
nouă piesă a puzzle-ului se potriveşte în schema generală. Dacă privim
manuscrisul original referitor la SBT, vedem că a fost emis la data de 14 octombrie
1953. Am consultat mai mulţi experţi în OZN-uri şi i-am întrebat ce s-a petrecut în
acea perioadă de timp. Toţi mi-au spus acelaşi lucru: în vara anului 1952, Spaţiul
aerian al Washingtonului a fost invadat de o flotă masivă de OZN-uri. Acest lucru
este documentat şi poate fi găsit chiar în presa vremii, chiar dacă a existat o
tendinţă evidentă de a-l minimaliza. Există un mare număr de fotografii şi un
cercetător serios va găsi suficiente dovezi. „Invazia” a durat o vreme, după care a
încetat. Se pare că în acea perioadă, pământul a fost contactat din nou de
extratereştri. Exact aceea a fost perioada în care s-a „inventat” Tranzistorul
Barierei de Suprafaţă.

Să ne întoarcem acum la crearea acestui tranzistor. Valvele de cristal

(amplificatoarele) au apărut în anul 1946, în Marea Britanie. În forma sa actuală,
tranzistorul a apărut în anul 1947, fiind considerat o descoperire a Laboratoarelor
Bell. Oamenii de ştiinţă care au pretins că au făcut descoperirea au fost Shockley,
Pearson şi Hayes. O persoană pe nume Osborne a condus departamentul de mar-
keting care a lansat pe piaţă tranzistorul.

Dacă ne ducem la pagina finală a informaţiilor referitoare la SBT, constatăm că

trioda semiconductoare a tranzistorului a apărut în anul 1948. Suita evenimentelor
este foarte interesantă.

În continuare, să presupunem că după lansarea bombei atomice, extratereştrii din

Grupul K s-ar fi supărat foarte tare. Ce ar fi făcut aceştia? L-ar fi ameninţat pe
Truman? Este mult mai probabil că i-ar fi spus că nu doresc ca oamenii să
construiască noi bombe atomice, propunându-le să renunţe la întregul proiect
atomic. Este de bănuit că ei i-ar fi oferit preşedintelui o nouă tehnologie care să o
înlocuiască pe cea atomică, dar care să permită Statelor Unite să îşi păstreze

331
superioritatea mondială. Legenda spune că s-a semnat chiar un astfel de tratat
privind schimburile tehnologice.

După transferul tehnologic, primul pas care a urmat a fost renunţarea la vechile
tuburi cu vid, extrem de greoaie. Guvernul a trimis proiectul la ATT Laboratoarele
Bell, pentru ca echipa ştiinţifică de acolo să îl examineze. Extratereştrii le-au arătat
lui Shockley şi echipei sale cum poate fi folosită o diodă compactă ca detector şi
cum să fie mai apoi transformată într-un amplificator de cristal. Nu uitaţi că primul
nume al tranzistorului a fost valva de cristal.

Dispun în colecţia mea de câţiva tranzistori cu indicativul „221”. Ei fac parte din
primele loturi de tranzistori. Pe placa pe care sunt lipiţi scrie „partea militară 221,
amplificator de cristal”. Nu scrie tranzistor. Piesa a fost creată în anul 1946.

De unde a apărut atunci numele de tranzistor?

Shockley şi echipa sa au creat valva de cristal (pornind de la proiectul primit de la

extratereştri) astfel încât să poată fi produsă în serie şi comercializată cu uşurinţă.
Se pare că aceasta a fost principala lor contribuţie. Osborne a gestionat întreaga
afacere şi a creat prima companie de vânzare a tranzistorilor. Aceşti parteneri au
numit compania „E.T. Company”, convinşi că legăturile cu extratereştrii aveau să
devină în câţiva ani cunoscute tuturor. Urma ca atunci numele să fie schimbat în
„Extra-Terrestrial Company”, iar ei ar fi avut monopolul asupra acestui nume. Nu
i-au putut spune de la început astfel, căci nu li s-a permis să recunoască faptul că
tehnologia provenea de la extratereştri. De aceea, au făcut o şedinţă pentru a stabili
un echivalent pentru „E.T.”. Pentru E, lucrurile erau simple: puteau pretinde că
provine de la „electronic”. T-ul a necesitat ceva mai multă imaginaţie. Valva de
cristal este pe jumătate un translator şi pe jumătate un rezistor. Numele de
„translator” nu se potrivea. De aceea, ei au combinat cele două cuvinte, din care a
rezultat termenul de „tranzistor”. Acesta începea cu „t”, deci se potrivea pentru
numele companiei lor.

Cercetând toate aceste lucruri, am aflat că singura companie care avea la data aceea
baza de producţie necesară pentru producerea în masă a tranzistorilor aparţinea
unui grup din Orange, New Jersey. Am mai aflat că prima uzină pe care a folosit-o
E.T. Company pentru producerea semiconductoarelor a fost Western Electric
Plant. Acest lucru mi s-a părut interesant, căci Western Electric a fost principalul
contractor al Marinei în Experimentul Philadelphia. Osborne a creat o întreagă
divizie de producţie a Western Electric, căreia i-a dat numele de „Electronic

332
Tranzistor Company”, pentru că nu doreau să fie acuzaţi de monopol (aşa cum era
considerat Western Electric).

Pe la începutul anilor 1950, E.T. Company producea tranzistori pentru întreaga

lume. Laboratoarele Bell a făcut reclamă noului produs. La fel şi Institutul
Inginerilor Radioelectronişti, devenit astăzi Institutul Inginerilor Electricieni şi
Electronişti. Şi lista poate continua. E.T. Company a produs tranzistorii, iar alţii i-
au vândut.

Ulterior, E.T. Company a primit informaţii referitoare la tranzistorii de contact şi la

aşa-numiţii tranzistori standard. Afacerea lor a fost dinamizată astfel pentru o
vreme, dar în cele din urmă a intrat într-o serie de încurcături absolut neobişnuite.

18

TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE

EXTRATERESTRĂ ŞI CONEXIUNEA ORION

Pe măsură ce industria tranzistorilor se dezvolta, Guvernul a continuat să fabrice

bombe atomice şi să-şi mărească arsenalul nuclear. Nu este de mirare că
extratereştrii din Grupul K s-au întors, foarte supăraţi. Ei au dorit să ştie ce se
petrece. Guvernul le-a spus că are nevoie de armele atomice pentru a păstra
controlul asupra unei lumi în dezechilibru. Altfel spus, membrii Guvernului doreau
să păstreze prăjitura, dar să o şi mănânce în acelaşi timp. Puterea atomică şi
tehnologia extraterestră le permite să deţină nu numai dominaţia militară asupra
lumii, ci şi o superioritate netă a tehnologiei electronice. Grupul K s-a supărat şi a
plecat. Din fericire pentru umanitate, nu erau nişte extratereştri ostili.

Deciziile Guvernului în aceste chestiuni sunt profund discutabile, oricât de

complicate ar fi fost opţiunile pe care trebuiau să le facă după prăbuşirea de la
Roswell, din anul 1947. În acel incident, militarii au descoperit părţi ale unor
trupuri umane într-o navă extraterestră avariată. Ce făceau acele fiinţe „avansate”
cu aceste membre şi organe umane?

333
Nava de la Roswell, sau cel puţin rămăşiţele ei, au fost îndelung studiate. Au
existat de fapt două nave, din care una era practic intactă. Militarii au aflat astfel
frecvenţele pe care comunicau extratereştrii şi au studiat limbajul lor. Au fost
create transmiţătoare de mare putere, care au început să emită următoarea
comunicare: „Dorim să vorbim cu voi”.

Apariţiile de OZN-uri au devenit din ce în ce mai numeroase în acea perioadă,

îndeosebi deasupra Washington-ului. Extratereştrii îşi manifestau astfel
disponibilitatea de a discuta cu oficialii umani. S-a stabilit o întâlnire. Truman a
dorit să ştie de ce culegeau membre umane. Bănuiesc că extratereştrii au oferit un
fel de pretext, de genul că încercau să cloneze o fiinţă umană.

S-a perfectat apoi o înţelegere care se referea la un transfer de tehnologie.

Extratereştrii aveau probleme cu o parte din echipamentul de pe navele lor şi
doreau să găsească pe cineva în galaxie dispus să îl producă pentru ei. Principala
componentă pe care o doreau produsă era Tranzistorul Barierei de Suprafaţă.
Extratereştrii primeau astfel o mână de lucru ieftină şi eficientă, iar oamenii
primeau tehnologia lor. Acesta este momentul în care au apărut în uzină cenuşiii
regelieni.

Joe Pitone mi-a povestit că producţia de SBT-uri se oprea, era pornită din nou, se
oprea iarăşi, şi aşa mai departe.

Al Bielek a lucrat la Singer HRV. El îşi aminteşte de crearea unui receptor

electronic care folosea Tranzistori ai Barierei de Suprafaţă. Pe când lucra acolo,
Singer i-a sunat pe cei de la Sprage Company pentru a le comanda mai multe SBT-
uri. Subit, acestea au dispărut de pe piaţă. Ce se întâmplase?

Investigaţiile au arătat că Sprage a avut un contract major cu Guvernul, prin care

putea vinde SBT-uri. Acesta a fost subcontractat apoi Companiei E.T. Sprage a
primit ordinul să închidă întreaga linie de fabricaţie. Singer nu numai că nu şi-a
putut primi SBT-urile, dar E.T. Company a fost chiar silită să distrugă o jumătate
de miliard de tranzistori deja produşi de ei pentru Singer, în numele contractului cu
Sprage. Cei de la E.T. Company nu au fost de acord cu această pierdere, aşa că s-
au decis să schimbe numărul de pe SBT-uri, vânzându-i sub propria lor marcă.
Guvernul le-a interzis să facă acest lucru, ameninţându-i că dacă se vor opune, vor
fi acuzaţi de trădare.

Cei de la E.T. Company au fost nemulţumiţi, iar negocierile au continuat. În cele

din urmă, s-a luat decizia ca Sprage să despăgubească E.T. Company pentru
costurile necesare producerii tranzistorilor. Urma ca aceştia să fie apoi distruşi,
334
conform deciziei Guvernului. Într-o atmosferă de cabală, cei de la E.T. Company
au ţinut o nouă şedinţă şi au luat decizia să păstreze totuşi tranzistorii, pentru zile
negre. Guvernul urma să fie informat că piesele fuseseră distruse.

În final, după cum se ştie, compania a dat faliment, într-o manieră surprinzătoare.
Ea a intrat sub incidenţa capitolului 41 din lege, ceea ce înseamnă că era protejată
de creditori pentru a-şi putea reorganiza managementul şi a deveni viabilă.
Compania a fost redenumită Orion Diversified, iar Joe a rămas director executiv.
Ulterior, compania a ieşit din faliment şi a ajuns din nou contractor al Guvernului.

Cam în acea perioadă i-am fost prezentat lui Joe. SBT-urile se aflau încă în
depozit, iar Joe mi-a permis să arunc o privire. Am luat câteva dintre ele acasă şi l-
am rugat pe Duncan să facă o scanare mediumică în legătură cu ele. El mi-a spus
că aceşti tranzistori erau esenţiali în experimentele cu timpul, întrucât aveau
anumite proprietăţi ezoterice speciale. Ar fi fost necesare circa 150.000 de bucăţi
pentru un asemenea experiment. Lectura lui Duncan indica cu claritate că aceste
piese făceau parte integrantă dintr-o maşină a timpului. Am mai aflat şi faptul că
SBT-urile aveau proprietăţi vindecătoare, mai puternice chiar decât mărgelele
încărcate cu energie tahionică, atât de populare în Japonia. Aceste proprietăţi au
fost demonstrate de Bernice Louie printr-o testare kineziologică la una din
şedinţele grupului de psihotronică care a avut loc în Long Island.

M-am întors la Joe şi i-am spus că aş dori să fac rost de un număr cât mai mare
posibil de tranzistori. Chestiunea era însă foarte delicată (din cauza presiunilor
Guvernului), iar Joe nu s-a dovedit prea cooperant. Am acceptat atunci să lucrez
pentru el la un proiect tehnic, într-un fel de înţelegere barter. Urma să fiu plătit
pentru timpul meu în tranzistori.

La scurt timp, o sumedenie de tranzistori au dispărut subit din depozitele sale. Ceea
ce s-a întâmplat în continuare reprezintă un mister încă şi mai uluitor. Dar mai bine
să las pe altcineva să îl povestească.

PARTEA

A III -A

DE PETER MOON

335
 III

INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA

Întâlnirea dintre Preston şi Joe Pitone nu a fost lipsită de ironie. Preston a lucrat o
vreme pentru Pitone, dar perioada s-a dovedit dramatică şi deloc uşoară pentru el.
In final, s-ar părea că cineva a fost interesat să-i întindă un fel de capcană, pentru a-
l atrage din nou în Proiectul Montauk.

Voi povesti ceea ce s-a întâmplat la Orion Diversified, întrucât m-am trezit eu
însumi implicat în miezul evenimentelor pentru o scurtă perioadă de timp. Voi
adăuga apoi anumite aspecte legate de Proiectul Montauk şi alte experienţe care s-
au petrecut de la renunţarea la acest proiect şi până la apariţia acestei cărţi (vara
anului 1993).

PETER MOON

19

ORION RENAŞTE

Am auzit pentru prima dată de Joe Pitone la scurt timp după publicarea cărţii
Proiectul Montauk. Preston a ţinut o prelegere la cercul de psihotronică din Long
Island pe tema Tranzistorului Barierei de Suprafaţă. El a amintit atunci de Joe
Pitone şi de E.T. Company.

La puţin timp după prelegere, Preston m-a sunat şi mi-a spus că cineva este
interesat să facă un film. Prima mea reacţie a fost să-i spun că mi se pare absolut
prematur. Mă aşteptam şi eu ca povestea să fie pusă pe ecran, dar mi se părea prea
curând. În acel moment, cartea de-abia apăruse în rafturile librăriilor. L-am întrebat
cine era interesat de proiect, şi el mi-a spus că era vorba de Joe Pitone şi de un
anume dr. O. Mi s-a părut de-a dreptul amuzant, căci cei doi nu erau nici pe
departe nişte profesionişti ai filmului. Preston a adăugat că un producător
important din industria filmului citise cartea şi estimase costul unui potenţial film

336
la circa 50 de milioane de dolari. Mi-a explicat, de asemenea, că Joe dispune de
aceşti bani, că are numeroase companii şi învârte tot felul de afaceri. Nu era vorba
totuşi de bani cash, aşa că mai trebuiau lămurite multe lucruri înainte de a putea
strânge lichidităţile. Întreaga poveste mi s-a părut extrem de ciudată. Chiar dacă
cineva ar avea 50 de milioane de dolari, de ce i-ar risca într-un proiect atât de
aventuros cum este producerea unui film?

Aveam deja suspiciunile mele în legătură cu Joe, în urma relatării făcute de Preston
cu privire la tranzistori.

Teama mea era că cineva ar putea încerca să cumpere drepturile de autor ale
filmului, fără a-l difuza vreodată pe piaţă. Există o practică curentă la Hollywood,
care constă în cumpărarea filmelor care au ca subiect expansiunea conştiinţei şi
apoi ţinerea lor „sub cheie”, prin nedifuzarea lor.

Între timp, devenisem prieten cu dr. O. Acesta s-a prezentat într-o seară la o şedinţă
a grupului de psihotronică, dar nu mi-a spus numele său real sau unde locuieşte,
exceptând faptul că provine din Florida. Am aflat mai târziu că dorea să îşi
protejeze aparatele pe bază de ozon pe care le vindea. După cum spuneam mai
devreme, ozonul este considerat extrem de eficient în vindecarea unor boli precum
SIDA, aşa că dr. O. se teme tot timpul de o eventuală intruziune a FDA sau AMA.
Aceste agenţii i-au permis vânzarea dispozitivelor numai sub titlul de purificatoare
ale apei şi aerului, dar în nici un caz pentru vindecarea de boli. Dintr-un motiv sau
altul (probabil pentru că au efecte!), oamenii le folosesc totuşi în scopuri
terapeutice. Dr. O. nu doreşte să comită ilegalităţi, aşa că îşi vinde dispozitivele
sub numele de purificatoare, fiind însă în permanenţă în gardă. Prietenul său, un
medic licenţiat, are o clinică într-o ţară străină care administrează tratamente pe
bază de ozon. Omul a fost împuşcat, iar casa sa a fost arsă din temelii. Ezitările dr.
O de a-şi face cunoscută identitatea par fireşti în acest context.

Am ajuns să-l cunosc mai bine pe dr. O. după ce l-am sfătuit să publice un
manuscris pe care îl scrisese. Am aflat cu această ocazie că este un terapeut
excepţional şi că ştie o sumedenie de lucruri legate de tratamentul diferitelor boli.
Informaţiile pe care le deţinea reprezentau pentru mine adevărate miracole,
experimentându-le personal, împreună cu familia mea. Am devenit astfel prieteni
buni.

Mi s-a părut extrem de ciudat faptul că dr. O. a apărut subit la o şedinţă de

psihotronică şi i l-a prezentat pe Preston lui Joe Pitone, proprietarul tranzistorilor
cu pricina.

337
I-am spus dr. O. că mi se părea o coincidenţă prea mare ca să fie adevărată. Dr. O.
a râs şi mi-a răspuns că Joe este un om obişnuit, fără legături „ciudate”. A adăugat
că pe vremea când era tânăr, Joe fusese chiriaş în casa mamei sale.

Preston mi-a aranjat o întâlnire cu Joe şi cu el, pentru a discuta despre drepturile de
autor ale filmului Proiectul Montauk. Prima impresie atunci când l-am văzut pe Joe
a fost că acesta este el însuşi un extraterestru. A fost o impresie absolut subiectivă,
primul gând care mi-a trecut prin minte. Evident, nu i-am dat glas.

Joe are peste 70 de ani, dar arată foarte bine pentru vârsta lui. Este un veritabil
gentleman şi un povestitor plin de farmec. Când ne-a vorbit despre interesul lui
pentru film, s-a dovedit că motivele sale erau cu totul altele decât cele bănuite de
noi. Era interesat să dobândească drepturile de autor ale filmului pentru a le
introduce în balanţa contabilă a firmei lui, din motive prea complexe pentru a le
putea dezvălui acum. Ne-ar fi putut transfera banii rapid, dar nici Preston şi nici eu
nu eram atât de grăbiţi să facem afacerea. Joe ne-a explicat clar că nu este un
producător de film, dar are legături la Orion Pictures. I-am reamintit că Studioul
Orion se afla sub incidenţa capitolului 41 din legea falimentului. A recunoscut, dar
ne-a relatat o poveste interesantă. Ne-a spus că Orion Diversified s-a născut la data
de 29 aprilie 1992 prin aplicarea capitolului 41 al legii falimentului, conform
deciziei unui tribunal. Următoarea şedinţă a aceluiaşi tribunal s-a referit la
introducerea lui Orion Pictures sub incidenţa capitolului 41 din legea falimentului.
A pretins că nu exista nici o legătură între cele două companii. Sincronicitatea
legată de ele rămâne totuşi de notat. Printr-o întâmplare, îl cunoştea pe directorul
executiv de la Orion Pictures!

Joe ne-a vorbit pe larg despre posibilităţile şi opţiunile pe care le aveam şi trebuie
să recunosc că părea un foarte bun cunoscător al acestor probleme. Ne-a spus că
dacă nu se va putea implica direct în producerea filmului, ne va ajuta cel puţin să
facem cea mai bună afacere cu putinţă. Nici chiar falimentul lui Orion nu ar fi
afectat afacerea. Lucrurile puteau fi astfel aranjate încât drepturile de autor asupra
filmului să nu fie afectate de faliment. Am căzut de acord să mai discutăm şi, cu
toate că japonezii au fost şi ei interesaţi să facă un film pe această temă, nimic nu
s-a mai întâmplat cu Orion şi cu Joe Pitone. Au apărut în schimb alte evenimente,
încă şi mai curioase.

20

338
 MONTAUK REVINE LA VIAŢĂ

Am afirmat mai devreme că un container plin cu tranzistori ai barierei de suprafaţă

a dispărut subit din depozitele lui Orion Diversified. Acest lucru s-a întâmplat chiar
înainte ca eu să vizitez uzina. În timpul vizitei, Preston mi-a făcut turul uzinei şi m-
a condus la un banc de lucru din colţul unei hale. Pe el se afla un afiş pe care scria:
,,Putem obţine tot timpul pe care îl dorim”.

Era evident că cineva se juca cu noi. Era posibil ca o facţiune a Guvernului Secret
să ştie că Orion dispune de aceşti tranzistori de contrabandă şi să fi scris acest afiş
ca un fel de ameninţare. Nu existau dovezi ale unei intrări prin efracţie, aşa că
spargerea fusese făcută fie de o echipă de profesionişti de înaltă calificare, fie prin
teleportare.

Între timp, Joe îi dăduse deja lui Preston o mare cantitate de tranzistori. Dorea ca
Preston să-i testeze şi să-i spună care dintre ei erau buni şi la ce puteau fi folosiţi.
Se pare că cei doi făcuseră un aranjament de tip barter, prin care Preston se obliga
să lucreze pentru Joe în schimbul unor SBT-uri, la un preţ ce urma să fie stabilit
ulterior. După testare, Preston a descoperit că tranzistorii conţineau energia
tahionică, ceea ce însemna că aveau puteri terapeutice. Orice om mai sensibil putea
simţi o vibraţie aparte pe care o transmiteau aceşti tranzistori. Preston îi testase pe
mulţi oameni, i-a analizat în laborator şi a stabilit cum fuseseră produşi (el
consideră că deţine dreptul de proprietate asupra acestor informaţii, aşa că nu-mi
cereţi formula).

După descoperirea lui Preston s-a dezlănţuit iadul. Orion l-a suspectat pe el că a
luat tranzistorii, de vreme ce erau chiar modalitatea de plată convenită pentru
munca sa.

Preston a rămas uluit de ceea ce se petrecea. Ştia că sunt prieten cu dr. O. şi m-a
rugat să vorbesc cu el şi să aflu care este poziţia lui Joe. L-am invitat pe dr. O
acasă la mine şi astfel am avut prima dintr-un lung şir de conversaţii dintre cele
mai bizare.

În timp ce stătea pe sofa, dr. O. mi-a spus că a citit ziarul Montauk Pioneer şi că a
remarcat în el o recenzie a cărţii noastre, Proiectul Montauk. Montauk Pioneer este
un săptămânal cu un tiraj extrem de limitat.

„De unde ai obţinut ziarul?”, l-am întrebat.

339
Mi-a răspuns că a fost la Montauk. L-am întrebat atunci ce Dumnezeu căuta acolo.
Mi-a răspuns că se duce tot timpul la Montauk. Era un drum de două ore şi
jumătate, aşa că am dorit să ştiu ce anume îl determina să-l facă atât de des. Mi-a
spus că îi plăcea să culeagă struguri din viile de acolo, întrucât erau excelenţi la
gust. Era o explicaţie pe cât de amuzantă, pe atât de neverosimilă. I-am arătat o
sumedenie de struguri în propria mea grădină şi i-am spus că nu trebuia să meargă
atât de departe pentru a-şi satisface această plăcere. Putea să culeagă din grădina
mea oricât de mulţi struguri dorea.

Dr. O. m-a surprins în continuare, spunându-mi că merge acolo pentru a-şi vedea
soţia. Mi s-a părut o explicaţie şi mai ciudată, căci ştiam că soţia lui locuieşte cu el
şi lucrează în apropiere. Ce putea să caute ea în Montauk? Mi-a răspuns că îi
plăcea să meargă acolo şi să închirieze o cameră la un motel, pur şi simplu pentru
că peisajul era atât de frumos. Am aflat mai târziu că exista o femeie care se
potrivea semnalmentelor soţiei dr. O. care a lucrat ca barmaniţă la baza aeriană din
Montauk, pe vremea când aceasta era activă. Avea acelaşi prenume ca şi aceasta şi
cam aceeaşi vârstă, dar nu am putut verifica dacă era într-adevăr vorba de una şi
aceeaşi persoană.

I-am povestit întregul scenariu dr. O. şi i-am spus că mi se pare neverosimil să

apară de nicăieri şi să facă cunoştinţă cu Preston, punându-l apoi în legătură cu
Orion Diversified şi cu toţi acei tranzistori secreţi. A negat cu putere că ar fi existat
ceva neobişnuit sau secret în ceea ce îl priveşte pe Joe Pitone. I-am spus atunci că
Joe avea legături cu industria ridicării gunoaielor din New York. Pentru cei care nu
ştiu, este imposibil să te ocupi cu această afacere fără aprobarea mafiei. Dacă nu
mă credeţi, încercaţi să vă deschideţi o asemenea afacere şi vedeţi ce se întâmplă.

Dr. O. a recunoscut că Joe avea anumite legături în această privinţă, dar a adăugat
că nu s-a băgat în nici o activitate ilegală. Mi-a mai spus că Joe era foarte versat în
ceea ce priveşte afacerile şi putea obţine practic orice îşi punea în gând. Pe scurt,
dr. O. nu a muşcat din momeala pe care i-am întins-o, sugerându-mi că Joe ar
putea fi implicat în conexiuni încă şi mai ciudate.

Am continuat să fiu sincer cu dr. O. I-am spus că am recurs chiar şi la un medium

pentru a afla în ce constă implicarea lui. Mediumul mi-a indicat faptul că dr. O. era
un pion folosit de altcineva. Mi-a răspuns că i se părea amuzant şi că acest lucru
putea fi adevărat, dar într-o realitate paralelă. Am mai glumit şi de atunci încoace
pe această temă, dar ciudăţeniile amintite au rămas tot neexplicate.

340
Dr. O credea că Preston a fost cel care a furat tranzistorii. Deşi nu avea nimeni
intenţia să facă aşa ceva, mi-a spus că Preston ar fi putut fi închis pentru fapta sa.
Mi s-a părut de-a dreptul ilar, căci de vreme ce tranzistorii erau de contrabandă,
tribunalul s-ar fi trezit într-o situaţie extrem de încurcată.

Conflictul dintre Preston şi Orion Diversified s-a derulat într-o atmosferă mult mai
complicată şi mai tensionată decât am descris eu până acum. Am auzit poveşti din
ambele surse care difereau considerabil unele de celelalte. Cea mai mare deosebire
între opiniile celor două părţi consta în faptul că Preston era dispus să ţină cont de
toate posibilităţile. El căuta răspunsuri. Pe de altă parte, cei de la Orion erau foarte
reţinuţi. Poziţia lor oficială era că Preston inventa ceea ce declara. Este uşor să
acuzi un om de aşa ceva, dar acest lucru atestă că cei de la Orion aveau ceva de
ascuns.

La un moment dat, i-am spus dr. O. despre o întâlnirea pe care Preston a avut-o în
acel interval de timp. Într-o noapte, el s-a întors acasă şi a văzut un om care îl
aştepta în maşina sa. Omul susţinea că lucrează pentru Guvern. I-a spus lui Preston
că Guvernul îl dorea înapoi. Îşi pierduseră majoritatea specialiştilor în domeniul
tehnologiei timpului şi, chiar dacă puteau vedea diferite perioade de timp pe
monitoarele lor, nu mai puteau stabiliza imaginile o perioadă suficient de lungă
pentru a pune la cale călătorii în timp. Preston i-a răspuns că fusese tras pe sfoară o
dată şi nu avea de gând să repete experienţa. Necunoscutul nu i-a impus nimic,
lăsându-i doar o invitaţie deschisă.

I-am mai spus dr. O. că Preston primise de la Guvern oferta de a putea cumpăra
SBT-urile la un preţ de 25 de dolari tranzistorul. Nu eram convins că dr. O. mă va
crede, dar el mi-a ripostat pe loc că Orion i-a oferit 13 dolari per tranzistor. Oricum
ar fi, mi s-a părut ciudat că Guvernul s-a oferit să răscumpere nişte materiale pe
care le putea confisca cu uşurinţă! Preston nu-şi mai aduce aminte de oferta
Guvernului, dar eu îmi amintesc perfect că mi-a povestit acest lucru.

Nu prea ştiu cum să coroborez toate aceste informaţii. M-am gândit mult la dr. O.
şi continui să mă minunez de uimitoarea lui cunoaştere medicală. Este absolut
incredibilă şi nu exagerez spunând că se află cu ani-lumină înaintea lumii medicale
moderne. Mi-a trecut prin minte gândul că, dacă cineva ar deţine frâiele Proiectului
Montauk şi ar avea acces la resurse uriaşe, şi-ar dori să dispună de cea mai bună
îngrijire medicală posibilă, care ar depăşi cu mult tehnologia medicală actuală.
Într-un asemenea context, dr. O. ar căpăta o anumită semnificaţie.

341
După ce i-am relatat această ipoteză, dr. O. a zâmbit, dar nu a părut să o ia în
serios. A fost chiar încântat de compliment, dar mi s-a părut mult mai interesat să
afle dacă Preston a acceptat sau nu slujba oferită de Guvern. I-am răspuns că nu şi
că acest lucru este mai mult decât improbabil şi pe viitor. Dr. O. părea să fie de
părere că dacă tehnologia timpului putea fi controlată, beneficiile pentru umanitate
ar fi putut fi uriaşe. Aşa o fi, dar mai întâi trebuie să ai încredere în cei care
controlează această tehnologie. Noi nu avem.

Capitolul final al acestui episod nu s-a scris încă, iar întrebările continuă să
depăşească răspunsurile pe care le avem. Neînţelegerile dintre Preston şi Orion s-
au rezolvat între timp, iar la ora actuală nu mai există nici o animozitate între cele
două părţi.

Dr. O. continuă să se joace de-a şoarecele şi pisica, dar dacă am nevoie de el,
răspunde imediat. Ultima lui afirmaţie mi s-a părut interesantă. Spunea că s-a
întâlnit cu cineva care la data de 12 august 1943 pilota un avion şi care îşi amintea
că a văzut nava USS Eldridge dispărând subit de pe ecranul radarului său. Potrivit
dr. O., acelaşi om a creat Beefalo, un experiment genetic extrem de interesant, încă
cu câteva decenii în urmă. Beefalo este un hibrid între un bizon şi o vacă. Încă şi
mai interesantă mi se pare o altă afirmaţie a dr. O, potrivit căreia urmează să se
întâlnească cu persoana care s-a ocupat de experienţele genetice în cadrul
Proiectului Montauk.

În sfârşit, dr. O. mi-a oferit o descriere ştiinţifică a modului în care poate fi inversat
procesul de îmbătrânire, păstrând corpul fizic mereu tânăr. Dar aceasta este o cu
totul altă poveste, de care abia urmează să mă ocup. Nemurirea şi călătoriile în
timp sunt fascinante, dar necesită foarte multă muncă.

21

O VIZITĂ LA VON NEUMANN

Cu greu veţi găsi vreun moment de plictiseală la Laboratorul Spaţio-Temporal al

lui Preston. De-abia s-a mai răcit povestea cu tranzistorii barierei de suprafaţă că
Preston m-a întrebat dacă nu doresc să-l cunosc pe prietenul său Klark şi pe dr.
Rinehart, cel care a afirmat odată în faţa lui Preston că era unul şi acelaşi cu John
342
von Neumann. Preston se temea că Rinehart ar putea muri şi dorea să consemnez
că individul a existat în realitate. Dacă aveam noroc, nu era exclus să îşi afirme din
nou identitatea în calitate de von Neumann.

După ce am condus vreme îndelungată, am ajuns într-o regiune de ţară înconjurată

de păduri. Curtea proprietăţii părea neîngrijită; ai fi zis că este acoperită cu
gunoaie. Dr. Rinehart era afară şi l-a recunoscut pe Preston, deşi îl cunoştea sub un
alt nume. A venit la noi şi s-a dovedit foarte amabil, deşi avea un comportament
ciudat. Aminteşte într-adevăr într-o oarecare măsură de imaginea lui von Neumann
din fotografii, dar din cauza vârstei foarte avansate, este greu de spus dacă este sau
nu aceeaşi persoană. De altfel, genetica nu reprezintă testul suprem, căci este
posibil ca spiritul lui von Neumann să fi fost plasat într-un alt corp.

Preston mă avertizase să nu spun nimic de natură metafizică, deoarece Rinehart nu

reacţionează favorabil la acest subiect. M-a prezentat ca un istoric al celui de-al
doilea război mondial interesat de navele Marinei Militare.

Preston a vorbit apoi de chestiuni mondene şi a încercat să-l ajute în problemele lui
personale şi financiare.

Rinehart seamănă mai degrabă cu un biet vagabond decât cu un savant. Nu are

curent electric în casă şi trăieşte din mila companiei General Electric, ai cărei
angajaţi apar ca prin farmec ori de câte ori are de oferit piese de echipament
electronic. Rinehart nu are telefon; de aceea, el scrie din când în când câte o
scrisoare adresată G.E. Cineva apare la scurt timp, îi vorbeşte frumos şi îi cumpără
echipamentul. Este posibil ca această formă de plată să înlocuiască o eventuală
pensie, dar nimeni nu ştie dacă aşa stau lucrurile. Deşi pare complet senil, Rinehart
este de-a dreptul genial atunci când vine vorba de electronică. Este greu de crezut
că o persoană cu o înfăţişare atât de decrepită poate fi atât de precis într-un
domeniu de complexitatea electronicii.

Am încercat să orientăm conversaţia către anul 1943 şi către Proiectul Rainbow. L-

am întrebat direct dacă şi-l aminteşte de el. Mi-a răspuns că a auzit la vremea
respectivă de el, dar nu cunoaşte prea multe amănunte. Preston întrebat despre
contractorii din acea vreme, cum era General Electric, şi de data aceasta ne-a
demonstrat că îşi aminteşte foarte multe lucruri. Trebuie să recunosc că Rinehart
avea o memorie uimitoare, de tip fotografic. I-am spus acest lucru şi mi-a răspuns
că multă lume îi spune la fel.

Când Rinehart a dispărut pentru scurt timp să discute cu nişte oameni interesaţi de
proprietatea lui, Preston mi-a atras atenţia că memoria lui este cam prea bună.
343
Părea mai degrabă să fi fost programat să-şi amintească anumite lucruri. De pildă,
i-am pus o întrebare despre Tesla şi mi-a răspuns pe larg, ca şi cum ar fi memorat o
pagină din biografia părintelui radioului. Apoi, ne-a surprins pe amândoi
spunându-ne că îşi aminteşte că a văzut turnul de energie liberă al lui Tesla (a cărui
construcţie nu s-a încheiat niciodată) în Shoreham, Long Island. Ni s-a părut
ciudat, căci la vremea când turnul a fost demolat, trebuie să fi avut vârsta de 13 ani.
I-am atras atenţia asupra acestui lucru, dar ne-a spus că nu-şi mai aminteşte vârsta
pe care o avea atunci când văzuse turnul, ci doar faptul că l-a văzut.

Practic, Rinehart nu vorbea decât de două subiecte care păreau să-l intereseze:
electronica şi familia lui. Ne-a spus că fratele său lucrase la Cartierul General şi că
avea păreri opuse cu ale lui. Din câte ne-a povestit, se părea că întreaga lui familie
era vârâtă până peste cap în industria militară şi de apărare.

Conversaţia a continuat astfel timp de câteva ore, în timp ce eu deveneam din ce în

ce mai nerăbdător să plecăm. Singurul căruia îi mărturisise că este von Neumann a
fost Preston. Nimeni altcineva nu cunoaşte această latură a sa şi era greu de crezut
că mi-o va destăinui mie.

Tocmai când îi spuneam la revedere, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a şoptit: „Data
viitoare când o să mai vii, am să-ţi povestesc despre nişte proiecte radio
ultrasecrete!”.

Una peste alta, vizita la dr. Rinehart nu a fost concludentă. Nu mi-a dovedit
convingerea lui Preston că el era von Neumann, dar trebuie să recunosc că era ceva
nedefinit şi ciudat în legătură cu personalitatea lui. Acţiona ca şi cum ar fi fost
programat, iar istoria familiei sale părea să demonstreze un program de realocare a
identităţii. Să sperăm că am să-l mai văd şi că o să-mi spună atunci secretele de
care vorbea.

22

O VIZITĂ LA KLARK

344
După vizita la dr. Rinehart, am condus mai mulţi km şi am ajuns la locuinţa lui
Klark. Acesta a fost menţionat în cartea Proiectul Montauk ca fiind omul care l-a
prezentat pe Preston doctorului Rinehart.

Klark locuieşte într-o zonă frumoasă, umbrită şi plină de pace, fiind situată departe
de oraş. Când am ajuns, ne-am aşezat cu toţii la o masă în curte şi am început să
discutăm despre vreme, întrebându-ne dacă se va răcori sau va rămâne la fel de
frumos. Am făcut o remarcă, regretând că nu avem la noi nişte radiosonde cu
ajutorul cărora să putem schimba vremea. Klark m-a privit în ochi şi mi-a spus
serios că vremea poate fi schimbată. Părea să fie foarte sigur de ceea ce afirmă. La
ora actuală mi-am schimbat mult părerea despre el faţă de momentul în care l-am
cunoscut. Avea o atitudine extrem de militarizată. Bănuiala mea era că a participat
la Proiectul Montauk pe o poziţie foarte înaltă.

Am ajuns să-l cunosc mai bine şi am aflat că are tot felul de invenţii interesante,
din care păstrează unele pentru Preston. Crede sincer că Preston va construi cândva
o maşină a timpului, căci îşi aminteşte că a fost vizitat de el (de Preston din viitor)
în trecut. De aceea, ori de câte or consideră că anumite piese pot fi folosite pentru
construirea unei maşini a timpului, Klark i le dă lui Preston sau le depozitează.

Din cauza acestor ciudăţenii, Klark ar putea fi considerat drept un om neobişnuit,

dar nu este deloc un prost.

Dimpotrivă, este un om extrem de serios şi are invenţii serioase la activ în

domeniul tehnologiei medicale, ca să nu mai vorbim de cunoştinţele lui din
domeniul electronicii, care sunt extrem de vaste. Dacă această pregătire nu vi se
pare suficientă pentru a dovedi că era un candidat ideal pentru Proiectul Montauk,
pot să adaug că familia lui are tot felul de legături la Departamentul Apărării. După
ce l-am întâlnit pe Klark, mi-a trecut prin minte că Montauk nu este numai un
scenariu real, dar este plin de personaje la fel de reale.

Preston îmi spusese despre Klark că nu se deschide uşor în faţa unor străini, dar
acesta ne-a luat pe amândoi prin surprindere spunându-mi că pe vremea când era
copil, s-a văzut pe sine ca un om bătrân. Era un paradox şi nici măcar nu încerca
să-l conteste.

Pot spune că am cunoscut astfel un alt călător în timp, în afară de Duncan şi de Al

Bielek. Am totuşi bănuiala că Klark l-ar fi putut folosi pe Duncan în experimentele
de la Montauk la deschiderea portalului, plătind un mare preţ psihic. Klark a ajuns
astfel să călătorească în timp, dar biletul de călătorie a fost plătit de Duncan. Asta
nu înseamnă că trebuie să-l privim pe Klark cu neîncredere. Nici măcar nu am vreo
345
dovadă că intuiţia mea este reală, dar este interesant de remarcat că Duncan nu
poate suporta prezenţa lui Klark sau a dr. Rinehart. Se pare că cei doi îi trezesc
prea multe amintiri urâte. Mai trebuie spus şi faptul că Klark are problemele lui cu
Guvernul. Agenţii nu i-au făcut viaţa prea uşoară, iar Klark crede că ei sunt
responsabili pentru cancerul din cauza căruia a murit soţia sa.

Klark s-a bucurat atunci când a apărut cartea Proiectul Montauk şi ne-a spus că ar
dori să contribuie la scrierea altor cărţi de profil. Se pare că ştie exact ce vrea,
inclusiv felul în care ar trebui realizat filmul după carte. Dorinţa lui este ca
profiturile obţinute din film să fie folosite pentru construirea unei maşini a
timpului. Îmi vorbea ca şi cum mi-ar fi dat un ordin, dar nu am făcut un caz din
acest lucru.

Continuă să vorbească şi astăzi frecvent cu Preston, dar până acum nu a adus

informaţii noi.

După ce m-am întâlnit cu Klark, Preston a fost vizitat de mama lui Brian. Dacă nu
vă mai aduceţi aminte, Brian a fost asistentul mediumic al lui Preston în prima
carte, atunci când a făcut prima călătorie la Montauk. Ea l-a vizitat pe Preston la el
acasă într-un moment când Klark chiar se afla acolo. Văzându-l pe Klark, mama
lui Brian a rămas şocată, căci acesta arăta exact ca fiul ei! Se pare că Brian era
chiar Klark, aflat însă într-o călătorie în timp. Situaţia era extrem de confuză şi
nimeni nu a înţeles mare lucru din ea, nici chiar Preston. Evident, eu mi-am propus
imediat să-l întâlnesc pe Brian. Preston nu s-a opus, dar până la ora publicării
acestui material nu am reuşit să aranjăm această întâlnire.

23

O VIZITĂ LA HELGA MORROW

La circa o lună după ce i-am vizitat pe dr. Rinehart şi pe Klark, am primit un

telefon de la Helga Morrow. Aceasta mi-a spus că îşi aduce aminte de
Experimentul Philadelphia şi de Proiectul Montauk, deoarece tatăl ei, dr. Frederich
A. Kueppers, a lucrat la ambele proiecte. Povestea Helgăi este foarte interesantă şi
reprezintă o dovadă în plus a faptului că Proiectul Montauk a existat într-adevăr.

346
În anul 1981, Helga a participat la o recepţie şi a fost prezentată unui doctor. Ea l-a
întrebat pe acesta dacă era doctor în filosofie sau în medicină, iar el i-a răspuns că
era doctor în inginerie. Helga i-a spus că şi tatăl ei avea un titlu similar şi că a
lucrat pentru Glenn L. Martin Company (la ora actuală Martin-Marietta). Când şi-a
dat seama că vorbeşte cu fiica dr. Kueppers, omul a rămas uluit. I-a mărturisit chiar
că tatăl ei a fost unul din oamenii de ştiinţă care au lucrat la Experimentul
Philadelphia şi că a inventat un ceas pentru bombele A (fiind şi unul din savanţii
care au insistat în faţa preşedintelui Truman să nu o arunce), a creat tot felul de
formule matematice care au permis aducerea astronauţilor înapoi de pe orbită şi a
conceput sistemul electric miniaturizat care a fost instalat pe Sputnik. Pe lângă
aceste realizări ştiinţifice, el a lucrat la Proiectul Blue Moon/Black Book (referitor
la OZN-uri), a iniţiat folosirea cablurilor de aluminiu pentru a înlocui cablurile
grele folosite în cazul avioanelor din timpul cel de-al doilea război mondial şi a
fost implicat în metodele de control al minţii, inclusiv în folosirea psihicului pentru
a comunica cu astronauţii în cazul în care sistemele clasice de comunicare ar fi dat
greş. Se spunea chiar că ar fi antrenat extratereştri pentru a se integra în societatea
umană.

Subit, totul a început să capete sens pentru Helga. Femeia s-a născut în anul 1935,
la Baltimore. În timpul sarcinii, ginecologul mamei sale, un spiritualist faimos pe
nume dr. Haase, i-a introdus acesteia în pântec un dispozitiv metalic misterios
pentru a amplifica coeficientul de inteligenţă şi capacităţile psihice ale copilului
care urma să se nască. Helga era produsul unui experiment al guvernului! Chiar şi
acum mai pot fi văzute în radiografiile cu raze X făcute la cap urmele unui
dispozitiv în formă de antenă. Nu întâmplător, femeia a căpătat o sensibilitate
extremă, fiind un medium deosebit.

Helga mi-a povestit de primele experienţe pe care şi le aminteşte în legătură cu

tatăl ei. Acesta i-a arătat chiar cum pot două obiecte să călătorească în timp şi să se
întoarcă pe aceeaşi cale. A dus-o în pivniţă, unde a aşezat nişte pilitură de fier pe o
foaie de hârtie sub care a plasat un magnet mare în formă de U. Bătând uşor cu
degetul foaia de hârtie, pilitura s-a aranjat în forma unor cercuri concentrice.
Doctorul i-a explicat că dacă cineva ar putea inversa cele două cercuri, ar putea
schimba timpul. Potrivit dr. Kueppers, navele extraterestre se mişcau parţial printr-
o inversiune a magnetismului şi i-a explicat ce înseamnă acest lucru cu ajutorul a
doi magneţi opuşi.

Interesul lui pentru problemele legate de timp este relevat de o istorie interesantă.
Odată, în ziua de 12 august, el a tras-o pe Helga deoparte şi i-a spus că aceasta este
o zi foarte specială. Afirmaţia nu a surprins-o pe Helga, întrucât era ziua de naştere

347
a mamei sale. Dr. Kueppers i-a spus că şi acest lucru era important, dar că se
referea la un eveniment mult mai semnificativ pentru întreaga umanitate. A
adăugat că era aniversarea unui mare experiment la care luase şi el parte.

Helga îşi mai aminteşte că, pe vremea când era copil, a fost dusă odată de tatăl ei
într-o bază subterană. A coborât cu liftul mai multe etaje, a intrat într-o zonă de
mare securitate şi a văzut fotografiile unor bărbaţi aflaţi pe lună şi ale unei nave
spaţiale similare celor de astăzi. Totul se petrecea în anii ‘50.

Dr. Kueppers credea că oamenii de ştiinţă ruşi şi americani au cooperat ani de zile
şi că întregul război rece nu era decât o iluzie creată pentru oamenii de rând. În anii
din urmă, doctorul a ajuns atât de revoltat, încât nu i s-a mai putut închide gura
decât cu ajutorul şocurilor electrice (şi definitiv!). Certificatul său de deces a fost
emis în anul 1962, dar Helga şi-a dat seama că omul din sicriu nu era tatăl ei. Toată
povestea reprezenta o enigmă pentru Helga şi a rămas astfel până într-o zi când a
văzut un articol semnat de tatăl ei şi datat 1970. Era scris în germană.

Helga îşi căuta tatăl sau orice informaţii legate de el, motiv pentru care a ajuns în
Long Island, în ianuarie 1993. I-am făcut cunoştinţă cu Preston şi cu Duncan, după
care am plecat împreună la masă. Ne-a însoţit, de asemenea, şi Al Bielek, care o
cunoştea de mai multă vreme pe Helga. Cina a fost interesantă, iar Preston i-a spus
Helgăi că l-a cunoscut pe tatăl ei la Brookhaven. Din păcate, nu şi-l amintea prea
bine. Când ne-am întors la Laboratorul Spaţio-Temporal, Helga a început să
plângă. Duncan i-a propus atunci să facă împreună nişte lecturi psihice în stare de
transă. Preston a ieşit afară timp de câteva minute, după care a reapărut brusc. Ne-a
anunţat că tocmai a primit un transfer de date de la o bază din Pleiade în care se
aflau tot felul de informaţii despre dr. Kueppers. Am rămas cu toţii cu gura căscată,
dar Helga ne-a confirmat că o mare parte din informaţii erau corecte. Celelalte îi
erau străine, astfel încât nu le putea confirma sau infirma. Făcând o meditaţie
asupra informaţiilor primite, Preston a avut o revelaţie din perioada Montauk. Se
pare că dr. Kueppers a lucrat într-adevăr la Montauk, iar Preston şi-a amintit chiar
o uşă care avea pe ea o tăbliţă cu iniţialele F.A.K. Spre dezamăgirea generală,
Preston ne-a spus că dr. Kueppers nu se mai află în viaţă. A fost un om de ştiinţă
pasionat şi, deşi nu îi putea suporta pe politicieni, a fost încântat să participe la tot
felul de proiecte secrete. Din păcate, dragostea lui pentru ştiinţă l-a costat în cele
din urmă libertatea şi viaţa.

Chiar a doua zi, Helga s-a dus la Montauk şi a vizitat biroul care îi aparţinuse
tatălui său. Deşi uşa fusese scoasă din ţâţâni, era sigură că acela fusese biroul
tatălui său. Restul zilei nu a fost mai puţin interesant. A filmat pe o casetă video

348
diferite scene din zonă şi a vizitat un bunker subteran. A găsit acolo o cuşcă, în
care se presupune că au stat băieţii din Montauk înainte să fi fost programaţi. Era o
privelişte oribilă, care l-a impresionat atât de tare pe Duncan, încât acesta s-a
prăbuşit la pământ, izbucnind în lacrimi şi cerându-şi public scuze pentru faptul că
a fost implicat în proiect.

După experienţa din Long Island, Helga s-a dus în Maryland pentru a-i face o
vizită unui vechi prieten de familie care jucase un rol hotărâtor cu câteva decenii
înainte în a-l convinge pe tatăl ei să se angajeze în proiect. Din conversaţiile pe
care le mai avusese cu el, Helga ştia că în casa lui ar fi putut exista documente care
ar fi dovedit că tatăl ei fusese implicat în aceste proiecte secrete. Din păcate, acesta
nu i-a dat drumul în casă.

Poate cea mai amuzantă şi mai ironică poveste pe care ne-a relatat-o Helga a fost
cea legată de dr. John von Neumann. Prin anii ‘40, acesta le vizita frecvent casa.
Helga ne-a povestit că îi plăceau teribil de mult dulciurile, unul din deserturile lui
favorite fiind îngheţata de căpşuni. Printr-o coincidenţă, aceasta era şi preferata
doctorului Rinehart!

La ora actuală, Helga lucrează la o carte. Să sperăm că, în timp, va găsi

răspunsurile pe care le caută în legătură cu moartea tatălui ei.

24

CELE TREI GEMENE DIN NORFOLK

Cam în perioada în care am întâlnit-o pe Helga, am primit o scrisoare de la o altă

doamnă care pretindea că tatăl ei a fost implicat în Experimentul Philadelphia. Ca
o dovadă, mi-a trimis în scrisoare şi un articol decupat din Norfolk Virginian-Pilot,
cu o fotografie a unui set de tripleţi născut în februarie 1945. Doamna era una
dintre cei trei gemeni născuţi atunci, numindu-se pe sine „copilul A”, iar pe ceilalţi
doi „copilul B” şi „copilul C”. Deşi mi-a transmis numele ei real, m-a rugat să nu îl
fac public în această carte.

Articolul din ziar indica faptul că tatăl gemenilor era mecanic radio la Baza de
Operare Navală din Norfolk. Acest lucru merită să fie menţionat, căci potrivit

349
literaturii referitoare la Experimentul Philadelphia, nava USS Eldridge a fost
teleportată în apele de coastă din Norfolk, Virginia. Copilul A considera ciudat
faptul că tatăl ei era menţionat doar ca un simplu mecanic radio, deşi îşi amintea că
pilota avioane cu reacţie şi că era salutat de personalul militar, cu toate că el însuşi
nu purta într-adevăr uniforma militară.

Conform informaţiilor de familie, tatăl a fost cel care a aşteptat apariţia navei USS
Eldridge după Experimentul Philadelphia. Se pare că atunci când vasul a apărut, el
a sărit la bordul acestuia. Se crede că ceea ce a făcut atunci a schimbat cursul
istoriei pentru 2.000 de ani de acum înainte. Ulterior, proiectul a fost ascuns, iar
maşina timpului a fost plasată într-un depozit de la Baza Navală din Norfolk.
Potrivit acestei istorii, omul potrivit va descoperi până la urmă maşinăria.

La fel ca şi Helga Morrow, cele trei gemene au o poveste interesantă legată de

naşterea lor. Copilul B s-a născut normal, dar nu ar fi trebuit să aibă fraţi. Se pare
că ceilalţi doi gemeni au fost creaţi dintr-un ADN de natură extraterestră. Astfel
concepute în eprubetă, ele au fost introduse ulterior în pântecul mamei copilului B
şi s-au născut ca tripleţi.

Am vorbit destul de multă vreme la telefon atât cu copilul A cât şi cu copilul C.

Copilul A pare „dus”. Are capacităţi mediumice şi vorbeşte despre nişte lucruri
greu de urmărit uneori. Oamenii i se spovedesc tot timpul, iar carisma ei a făcut-o
să devină o barmaniţă extrem de populară. Oriunde s-ar afla, are capacitatea de a
atrage oamenii. În mod ironic, ea îi trimite de fiecare dată la biserică sau într-un alt
loc spiritual. Cel mai curios lucru mi s-a părut faptul că ştia despre incidentele
legate de vizita lui Duncan pe Marte, fără ca eu să i le fi povestit.

Copilul C este mai pragmatic. Este o scriitoare şi un bun comunicator, având

aceleaşi capacităţi mediumice. Cele trei gemene sunt foarte strâns legate între ele,
trăind deseori experienţe psihice comune. Spre exemplu, oriunde s-ar afla, ele se
pot „aduna” în aceeaşi cameră (la nivel subtil) pentru a comunica între ele. Potrivit
studiilor făcute, acest gen de fenomene nu este deloc neobişnuit în cazul
gemenilor. Se pare că tripleţii adaugă o dimensiune în plus acestui fenomen, dar nu
am auzit să se fi făcut studii deosebite referitoare la tripleţi în locul gemenilor
obişnuiţi.

Cele trei gemene mai au două surori şi un frate, pe care îl vom numi generic
„Fratele”. Acesta din urmă a fost foarte impresionat de acel pasaj din cartea
Proiectul Montauk în care Preston şi-a adus aminte de dispariţiile anumitor
„perioade de timp” care s-au petrecut atunci când el construia antena Delta-T. Atât

350
Fratele cât si tatăl avuseseră experienţe similare. Se pare că Fratele trăia simultan
două vieţi, căci deşi se ducea la lucru cu maşina (dintr-o regiune de la periferie),
kilometrajul acesteia nu înregistra decât câţiva kilometri în plus, deşi el parcurgea
până la serviciu şi înapoi 30 de kilometri!

Fratele este un expert în maşini şi în radioelectronică. Este conştient că din viaţă îi

lipsesc anumite perioade de timp, dar nu doreşte să vorbească despre ele. Trei
membri de familie au lucrat în serviciile secrete şi şi-au pierdut viaţa; de aceea,
preferă să stea deoparte şi să fie cât mai puţin cunoscut sau implicat în proiecte
ciudate. Odată, am sunat-o pe C şi mi-a răspuns el. Mi-a spus că ştie cine sunt, dar
nu a dorit să-mi dea nici un fel de informaţii. Când sora lui a vorbit cu mine, el a
întrebat-o ce face. C i-a răspuns că vorbeşte cu Peter Moon. El s-a limitat să o
privească şi a întrebat-o: „De ce?”.

L-am invitat pe Fratele să vină în Long Island, dar acesta se teme să nu fie o
capcană întinsă de Guvern. Doreşte să îşi construiască mai întâi un fel de aparat de
protecţie temporală. Surorile lui ar vrea ca el să se deschidă sufleteşte, şi poate că
într-o zi o va face. Preston şi cu mine sperăm, de asemenea, să îi putem face o
vizită într-o bună zi.

Mai există o poveste interesantă legată de această familie. I-am povestit odată
Copilului A de nişte informaţii obţinute de la Al Bielek. Acesta a descoperit că
există un radar similar cu cel din Montauk la Sembach, în Germania (lângă
Nurenberg), complet operaţional. Omul care i-a povestit lui Al despre acel radar
fusese acolo timp de două săptămâni şi a remarcat că oamenii care ajungeau în acel
loc se comportau extrem de ciudat. Se pare că era vorba de un proiect de control al
minţii.

Când i-am povestit Copilului A despre acest lucru, ea mi-a spus că fiul ei făcea
armata acolo. Mi s-a părut o coincidenţă bizară, dar părea foarte sigură de ceea ce
spune. Mi-a mai povestit că fiul ei făcuse de gardă şi auzise oameni plângând şi
strigând. Teroarea era mult amplificată şi l-a cuprins atât de tare, încât şi-a părăsit
postul în toiul nopţii. În alte circumstanţe ar fi fost pasibil de Curtea Marţială, dar
se pare că problema a fost considerată atât de delicată, încât a fost lăsat în pace.

Toate acestea par „bizare” pentru un om obişnuit, dar cert este că familia în cauză
ia foarte în serios Proiectul Montauk şi călătoriile în timp. Se pare că tatăl
gemenelor a avut o mare influenţă asupra lor în această privinţă. Era un om cu
multă încredere în sine, care îi trata pe cei din serviciile secrete şi din comunitatea
militară cu o mare lipsă de respect. Era lăsat în pace, căci expertiza lui tehnică era

351
absolut indispensabilă. Se spune că uneori veneau acasă la el persoane îmbrăcate în
pardesiuri negre care îl ameninţau în fel şi chip, dar el le făcea semne obscene şi
râdea de ei. Poate că identitatea lui era de vină. Odată, tatăl i-a spus Copilului B că
era un extraterestru care doar arăta ca un om!

25

INVESTIGAŢIA CONTINUĂ

Montauk Point este un loc cu temperaturi foarte scăzute iarna şi cei mai mulţi
dintre oameni evită să îl viziteze în această perioadă a anului. Preston şi cu mine nu
facem excepţie, dar am fost convinşi să ne ducem acolo într-un asemenea moment
pentru a-i arăta zona unui producător de la Hollywood ca bază pentru un
documentar asupra proiectului. Numele producătorului este Peter Beltz.

Am făcut această vizită în Montauk în week-end-ul de dinaintea Crăciunului, în

anul 1992. I-am arătat lui Peter clădirea transmiţătorului, care era încă sub pază, şi
deci inaccesibilă. Am remarcat totuşi în treacăt reinstalarea cablului coaxial care
făcea legătura între baza structurii şi reflectorul radarului. Preston ne-a spus că
singura explicaţie logică pentru acest lucru era împământarea reflectorului pentru
protejarea lui împotriva trăznetelor. Era greu de găsit o altă explicaţie pentru acest
fenomen decât existenţa unor lucrători în subsolul stabilimentului. Am remarcat,
de asemenea, că aproape toate clădirile de la bază fuseseră deschise şi vandalizate.
La vizita mea anterioară, făcută vara, aceste clădiri erau încă închise cu lacăte sau
securizate.

Peter a rămas uimit de atmosfera sinistră a locului. Întrucât îl cunoscuse anterior şi

pe Duncan, era convins că se afla în faţa unui subiect de senzaţie şi ne-a promis că
se va întoarce după Anul Nou cu o cameră de luat vederi. S-a întors în California şi
a rămas să stabilim prin telefon cum trebuia făcut documentarul. A devenit astfel o
necesitate pentru mine să vizitez din nou Montauk-ul şi să fac aranjamentele
necesare pentru cazarea personalului şi închirierea unui spaţiu pentru interviuri. M-
am dus singur şi am căutat puţinele locuri care mai erau deschise în timpul extrase-
zonului. Amintesc de această excursie pentru un singur motiv: pe când căutam pe
cineva care să mă ajute, am cunoscut-o pe Carol Brady. A fost foarte amabilă, aşa
că i-am spus ce anume căutam. Carol nu auzise până atunci de carte, dar avea
352
câteva istorii interesante de spus. Mi-a povestit că reflectorul radarului era încă în
funcţiune şi că l-a văzut luminând din când în când. A adăugat că a văzut odată o
aeronavă care a dispărut dincolo de colinele din apropierea bazei şi care nu făcea
nici un fel de zgomot. Acest lucru era ciudat şi sugera că aeronava avea o propulsie
bazată pe un câmp antigravitaţional.

Ulterior, i-am prezentat-o lui Preston. Pe când ne arăta odată poze cu fiii ei,
Preston l-a indicat pe cel mai mare şi i-a sugerat să fie foarte atentă în ceea ce îl
priveşte, căci are exact profilul căutat de cei din Montauk: părul blond şi ochii
albaştri. Carol i-a răspuns că ştia acest lucru şi că era foarte atentă. Răpirea copiilor
blonzi şi cu ochii albaştri se petrecea încă din 1988, iar poliţia era foarte
preocupată de acest fenomen. Am aflat ulterior din alte surse că există numeroase
crime neelucidate în Montauk, ţinute departe de ochii presei. Montauk este un oraş
turistic, iar ştirile neplăcute nu sunt de natură să atragă turiştii.

Când au sosit Peter Beltz şi echipa de filmare, am rămas cu toţii uimiţi să

constatăm că în clădirea transmiţătorului apăruse o gaură, ceea ce o făcea misterios
de accesibilă pentru prima dată. Urmele de torţe erau vizibile, exact aşa cum le
descrisese Preston în carte. Exista, de asemenea, şi un dispozitiv ciudat, despre
care se crede că a susţinut un cristal uriaş. În plus, numele companiei pentru care a
lucrat Preston putea fi cu uşurinţă văzut pe calculatorul transmiţătorului.

Poate cea mai mare descoperire a fost însă casa de lângă popota ofiţerilor.
Camerele de sus aveau un decor „militar” de o combinaţie nemaiîntâlnită. Una
dintre camere era zugrăvită în culori pastelate, alta în dungi ca de tigru, iar o a treia
într-un fel de confeti. O a patra cameră era zugrăvită în negru şi alb, după un model
nemaivăzut. Am emis iniţial ipoteza că putea fi vorba de un depozit al bazei.
Preston văzuse însă imagini similare cu camere folosite de Guvern în timpul
experimentelor din anii ‘60 cu Timothy Leary (finanţate, din câte se spune, de
CIA). De aceea, a tras concluzia că erau nişte camere pentru programarea
oamenilor, şi cred că avea întru totul dreptate. Aceasta este una din cele mai
convingătoare dovezi că la Montauk s-au petrecut lucruri neobişnuite. A înregistrat
aceste imagini, care pot fi văzute pe caseta sa video: „Turul oraşului Montauk”.

Filmarea documentarului a început, folosind drept fundal baza militară. Duncan,

Preston şi Al Bielek au fost intervievaţi individual. Preston a fost filmat având pe
fundal clădirea transmiţătorului, întrucât acolo lucrase. In timp ce vorbea, Duncan
şi cu mine ne-am ghemuit lângă un zid. Era incredibil de frig. L-am auzit pe
Preston vorbind despre antena Delta T, situată la subsol, ceea ce crea un punct zero
între ea şi transmiţător. Acesta era locul în care Duncan se aşeza în Scaunul din

353
Montauk. Chiar în clipa în care Preston descria acest lucru, Duncan a avut o
tresărire violentă. A intrat într-un fel de stare de şoc şi i-am pus mâna pe genunchi
până când şi-a mai revenit. Aparatul de filmat era focalizat asupra lui Preston şi
nimeni altcineva decât mine nu a sesizat incidentul.

În tot timpul realizării documentarului, echipa de filmare nu a fost întreruptă de

nimeni şi de nimic, cu excepţia a două ocazii când deasupra bazei s-au rotit mai
multe elicoptere negre de factură militară.

După filmarea bazei, ne-am întors cu toţii într-un apartament în care urmau să fie
înregistrate alte interviuri, în faţa unui şemineu. După ore întregi de înregistrări, am
făcut o pauză de masă. Cineva a privit pe fereastră şi a văzut o ceaţă deasă care
învăluia baza din Montauk. Avea o culoare palidă, dar distinctă, şi se limita la
arealul bazei. Echipa de filmare a încercat să o prindă pe peliculă, dar ceaţa nu
putea fi văzută prin aparatele de filmat. Cert este că oamenii au văzut-o. Până în
prezent, singura explicaţie legată de acest fenomen ne-a fost oferită de lecturile
psihice ale lui Duncan.

Încă înainte de începerea documentarului, sursa de informaţii mistice a lui Duncan

i-a spus acestuia că filmările vor trebui încheiate până la data de 18 ianuarie
(1993), altminteri ar fi devenit periculoase. Sursa a fost foarte precisă în această
direcţie. Alte lecturi ulterioare au indicat faptul că patru extratereştri din galaxia
Andromeda au pătruns în subsolul bazei şi au creat un fel de distorsiune eterică în
câmpul electromagnetic al zonei care înconjura baza. Se pare că provocaseră fără
să vrea o explozie în întregul subsol, aducând astfel pagube incalculabile oper-
aţiunilor din Montauk.

Informaţia pare neverosimilă, dar Preston a primit, la rândul lui, trei telefoane care
susţineau că în această perioadă s-a petrecut ceva straniu. Un prieten din zonă i-a
spus că a simţit un cutremur, iar altul că a auzit un zgomot. O a treia persoană i-a
confirmat că cel puţin doi poliţişti din Montauk au auzit un zgomot puternic care
venea de la baza militară şi au văzut fum şi flăcări care ieşeau din clădiri. Oricare
ar fi adevărul, cert este că după data de 18 ianuarie securitatea zonei a fost mult
întărită.

Pe data de 22 ianuarie, Preston s-a dus la bază şi a rămas surprins să vadă două
tinere în uniformă militară patrulând. Le-a salutat politicos şi le-a spus că este o zi
bună pentru plimbare. Tinerele nu s-au dovedit însă deloc prietenoase, ca să nu
spunem mai mult. În aceeaşi zi, mai târziu, un militar a arestat doi civili care se
plimbau pe teritoriul bazei. Ni s-a părut o manieră extrem de agresivă de a ţine

354
oamenii departe de o bază militară dezafectată. După multe insistenţe din partea
noastră, ofiţerul a acceptat să le dea drumul civililor, acuzându-i însă oficial de
încălcarea proprietăţii. În mod ciudat, acelaşi ofiţer l-a acostat pe Preston, dar nu l-
a reţinut. I-a sugerat doar că ar putea fi arestat, dar Preston nu s-a lăsat intimidat şi
i-a răspuns că acest lucru i-ar fi util (pentru publicitate). Ofiţerul a dat înapoi şi s-a
limitat să-i ceară să părăsească imediat zona.

Câteva zile mai târziu, Preston s-a întors în vecinătatea bazei militare şi a continuat
să filmeze, dar din exterior. Deşi nu se afla pe teritoriul bazei, acelaşi ofiţer (însoţit
de data aceasta de un altul) l-a descoperit. Preston le-a spus celor doi că nu se afla
pe un teritoriu interzis. Cel de-al doilea ofiţer i-a răspuns că s-au săturat şi că îi vor
face probleme oricărei persoane care se apropie prea mult de bază, sub pretextul că
doresc să oprească vandalismul. Acest argument nu are nici un sens, căci baza
fusese deja devastată cu câteva luni mai înainte şi nimănui nu păruse să-i pese.
Preston, Duncan şi un alt prieten au primit amenzi[9]. În timp ce ofiţerii vorbeau,
Preston a lăsat camera să meargă, astfel încât o parte din conversaţie a putut fi
înregistrată.

Când s-au întors la maşina lui Preston, cei trei au constatat că cineva înţepase roata
din dreapta. Era greu de crezut că a fost o acţiune a unor puşti, căci totul s-a
petrecut în văzul trecătorilor. Lui Preston i s-a spus că militarii folosesc uneori
acest truc pentru a împiedica pe cineva să scape fugind cu maşina. Nu am dorit să
aducem nici un fel de acuzaţie, ci am făcut doar o afirmaţie a unui fapt petrecut în
realitate.

Securitatea zonei a devenit astfel excesivă, ceea ce dădea de bănuit că informaţiile

privitoare la cei patru extratereştrii din constelaţia Andromeda care au distrus
subsolul erau corecte. Se pare că militarii din Montauk (la care se adăugau şi cei
din New York, aduşi în mare grabă) încercau să înţeleagă ce anume a mers prost.
Din fericire, documentarul nostru era gata. Scanarea mediumică a lui Duncan s-a
dovedit, în cele din urmă, extrem de valoroasă.

ESPLANADA DIN MONTAUK

Aceasta esplanadă din Montauk este alcătuită din case de bun gust, închiriate cu
ziua. Sunt clădite pe un fost cimitir al pieilor roşii şi se spune că etajul patru al
caselor este bântuit de stafii.

355
 26

STAFIILE DIN MONTAUK

Dacă nu ar fi existat acest interes de a filma documentarul, este puţin probabil că aş

fi făcut vreun drum la Montauk în această perioadă. De la ultima mea vizită cu
Maria Fix am evitat locul şi nu simţeam o dorinţă prea arzătoare să revin.
Evenimentele din ianuarie 1993 au avut însă un mare impact asupra noastră, a
tuturor, aşa că ne-am întors de mai multe ori.

Carol Brady ne-a prezentat unui domn din zonă care ne-a arătat oraşul şi ne-a oferit
câteva informaţii interesante. Ne-a spus că a fost întotdeauna fascinat de Montauk,
căci dacă cineva ar fi dorit să facă ceva în clandestinitate, era locul ideal. Întreaga
zonă este înconjurată de dealuri şi de păduri. Nu existau două locuri care să semene
unul cu altul; era ca şi cum, mergând de colo-colo, ai fi intrat practic într-o ţară
străină.

Acelaşi domn ne-a spus că pescarii din Montauk vedeau deseori OZN-uri.
Deasupra mării zburau tot felul de lumini verzi şi alte ciudăţenii. Omul afirma
chiar că mulţi dintre pescari erau „extratereştri” ilegali proveniţi din Irlanda, care
nu doreau nici un fel de publicitate.

Ne-a vorbit apoi de Cartierul Bântuit. Era vorba de o proprietate uriaşă, pe care
fuseseră construite apartamente închiriate cu ziua. Cartierul este de-a dreptul luxos.
Deşi se urmăreşte păstrarea tăcerii din motive de afaceri, există zvonuri insistente
care afirmă că etajul patru al caselor din acel cartier este bântuit. De altfel, întreaga
zonă se află deasupra unui fost cimitir al pieilor roşii, aşa că nu este de mirare. Una
din cele mai convingătoare relatări îi aparţine unui căpitan de vas din localitate,
foarte respectat, care avea în proprietate un asemenea apartament în cartierul
respectiv. Odată, se afla în apartament şi a fost trântit la pământ de un câmp
energetic extrem de puternic. Speriat pentru sine şi pentru familia lui, el a părăsit
complet Montauk-ul.

În treacăt fie spus, domnul care ne-a povestit toate aceste lucruri a auzit şi el un
zgomot puternic cu câteva luni înainte. Cu o altă ocazie, Preston l-a întrebat pe
tânărul care deservea benzinăria în care îşi făcea plinul maşinii dacă auzise ceva
356
ciudat în legătură cu baza din Montauk. Tânărul i-a răspuns că a auzit că nişte
vrăjitoare se întâlnesc din când în când pe teritoriul bazei, într-un fel de sabat. Am
făcut o serie de investigaţii în legătură cu acest lucru. Singurul aspect pe care l-am
aflat a fost că asemenea sabaturi ale vrăjitoarelor se ţineau în întreaga zonă, până la
Long Island. Cu cât te îndreptai mai mult către est, cu atât mai serioase deveneau
aceste zvonuri. Domnul din zonă nu era expert în sabaturi ale vrăjitoarelor, dar ne-
a spus că ştia o asemenea vrăjitoare care făcea ritualuri în baza militară. Deşi nimic
nu este imposibil, va trebui să o cunoaştem personal ca să ne convingem de aceste
afirmaţii.

Pentru cititorii care nu sunt familiarizaţi cu vrăjitoarele, trebuie să menţionăm că

acestea îşi desfăşoară întotdeauna activităţile principale deasupra unor puncte
focale de interferenţă a liniilor geomagnetice ale pământului. Montauk a fost
considerat dintotdeauna un veritabil nucleu din care pornesc nenumărate asemenea
linii.

27

AURUL NAZIŞTILOR

Am afirmat în cartea Proiectul Montauk că este posibil ca întreaga operaţie să fi

fost finanţată cu ajutorul aurului nazist, ajuns în Montauk după ce a dispărut în
mod misterios dintr-un tren al trupelor aliate, în Strasbourg.

Am rămas surprins atunci când am primit un articol de ziar trimis de un anonim, în

care se afirma exact acest lucru: că Proiectul Montauk ar fi putut fi finanţat de
aurul naziştilor. Înainte de a dezvolta însă acest subiect, este timpul să vorbim de
un alt personaj cheie în psiho-drama din Montauk. Numele lui este Kenn Arthur.

Spuneam mai devreme că i-am cunoscut pe Preston, Duncan şi Al Bielek în

aceeaşi seară, la o şedinţă a grupului de psihotronică. Kenn se afla şi el acolo, dar
părea complet nelalocul lui. Mi-am dat imediat seama că făcuse cândva parte din
Marină, iar el mi-a confirmat acest lucru. Venise la Cercul de Psihotronică din
Long Island pentru a cumpăra de la Preston nişte dispozitive psihotronice. L-am
reîntâlnit apoi într-un alt grup, şi m-a avertizat cu toată seriozitatea să stau departe
de cercul de psihotronică, pentru că era prea periculos. Kenn îi simpatiza pe
357
Preston şi pe Duncan, dar se afla într-o stare de stres psihic care nu-i mai permitea
să stea în preajma lor. De altfel, a evitat cercul de psihotronică şi pe cei de acolo ca
pe ciumă.

Pe măsură ce treceau lunile, am ajuns să îl cunosc din ce în ce mai bine pe Kenn. Îl

consider un veritabil oracol în viaţă, căci îşi prezintă informaţiile ezoterice într-o
manieră extrem de criptică şi de interesantă. Este prieten personal al familiei lui
Edgar Cayce şi a studiat ani mulţi la A.C.I. (Asociaţia de Cercetări în vederea
Iluminării).

Kenn era extrem de cinic atunci când venea vorba de povestea lui Preston, făcând
glume de-a dreptul isterice pe seama acestuia. Pe de altă parte, tot el recunoştea că
este un pesimist înrăit, indiferent care ar fi subiectul. Pe măsură ce trecea timpul,
am făcut diferite descoperiri minore care păreau să indice că proiectul a existat
totuşi. Când i le relatam, râdea de mine. I-am povestit la un moment dat de o casetă
video în care apărea dispozitivul radioelectronic situat în subsolul bazei Montauk.
Acesta conţinea un cablu înfăşurat în jurul unui cristal de mari dimensiuni. Nu a
făcut comentarii asupra cristalului, dar mi-a spus că toată lumea ştie despre
subsolul bazei din Montauk. Mai mult, el însuşi cumpărase cândva echipament
radar din acel subsol, pe vremea când lucrase în Marină. Mai târziu mi-a mărturisit
detalii care indicau că avusese o funcţie foarte înaltă.

Toate acestea mi s-au părut foarte stranii. Era evident că avusese o anumită
legătură cu Montauk, dar nu dorea să vorbească despre ea. Timpul trecea, dar el nu
voia să recunoască altceva în legătură cu Preston decât că afirmaţiile lui erau
halucinaţii. Mi-a spus odată că întreaga poveste era infinit mai ciudată decât tot ce
şi-ar fi putut imagina Preston. A fost însă de acord că Preston era sincer în ceea ce
credea.

Preston era amuzat de această poveste şi mi-a spus că ea nu face decât să confirme
că exista o legătură între Kenn şi Montauk. Ne simţeam însă amândoi frustraţi.
Dacă povestea lui Preston nu era adevărată, ce anume era adevărat? Ar fi putut
avea politeţea să ne spună!

Şi într-o bună zi, aşa cum spuneam, am primit prin poştă un articol în care se
vorbea despre această problemă. Era intitulat „Vânătoare după aurul nazist” şi
apăruse în ziarul The East Hampton Star din data de 14 noiembrie 1985. Articolul
povesteşte cum Statul New York a angajat un vânător de comori pe nume Ovid
Arnold din Varina (la ora actuală Fuquay-Varina), în Carolina de Nord, pentru a
detecta cu ajutorul unui pendul eventualele metale preţioase localizate în Camp

358
Hero (baza Montauk). Se ştia că naziştii îngropaseră în anul 1945 cel puţin 12
milioane de dolari bani gheaţă, diamante şi aur.

Sub ochii atenţi ai Poliţiei, în locul în care Arnold credea că a fost îngropată
comoara a fost săpată o groapă adâncă de 2,5 metri. Oficialii din Albany au filmat
întregul eveniment.

Tim Tubbs, purtător de cuvânt pentru Divizia Utilizării Pământului de la Oficiul de

Stat al Serviciilor Generale, este citat de autorul articolului spunând că „secretul
era atât de mare, încât nu am spus nimănui de ce am săpat groapa”.

Tot el a afirmat că existenţa comorii avea la bază o legendă care data din anul
1945. Potrivit articolului, Tubbs ar fi spus următoarele:

„În anul 1945, convinşi că cel de-al treilea Reich era pe punctul de a se prăbuşi,
naziştii au trimis la Montauk un submarin încărcat cu valorile strânse în timpul
invaziei Franţei şi cu instrucţiuni de a le îngropa în 12 casete din metal. Marinarii
germani au urmat ordinele şi au îngropat comoara la Camp Hero, lângă o stâncă
mare ce urma să rămână ca semn de referinţă. După război, banii şi bijuteriile
urmau să fie folosite pentru mituiri, paşapoarte false şi transferul ofiţerilor de rang
înalt în Statele Unite şi în America de Sud”.

Potrivit aceluiaşi articol, submarinul a fost scufundat, dar mai mulţi marinari
germani au supravieţuit şi le-au povestit – ani mai târziu – vânătorilor de comori
istoria lor. Vânătorii de comori i-au scris Guvernatorului, cerându-i acestuia şi
obţinând permisiunea de a face săpături. Urma ca în eventualitatea găsirii comorii,
aceasta să fie împărţită între ei şi stat. Deşi au făcut săpături în noiembrie şi nu au
găsit nimic, vânătorii de comori şi-au propus să revină în timpul primăverii.

Întregul articol ar fi putut fi o dezinformare pentru a acoperi un eventual succes al

săpăturilor. Este la fel de posibil ca aparatul de măsurare să fi fost folosit direct de
agenţii statului pentru a descoperi comoara. La fel de bine, aceştia s-ar fi putut
folosi de măsurătorile iniţiale, continuând apoi munca de săpături. Cu siguranţă
existau şi alte aparate, mult mai performante din punct de vedere tehnologic decât
un pendul, pentru a stabili eventuala existenţă a unei comori. Este de asemenea de
bănuit că valoarea comorii devenise între timp mult mai mare decât în 1945.

Le-am cerut celor de la The East Hampton Star permisiunea de a tipări integral
articolul lor în această carte. Ştiau de existenţa cărţii Proiectul Montauk şi mi-au
refuzat în mod expres această permisiune.

359
I-am trimis articolul prin fax lui Kenn Arthur şi am rămas surprins de răspunsul pe
care l-am primit de la acesta. Mi-a spus că, în sfârşit, mă apropiam de adevăr. A
subliniat apoi din nou că lucrurile sunt mult mai bizare decât mi-aş putea imagina
eu vreodată. Mi-a spus că adjunctul comandantului german a supravieţuit şi a luat
legătura cu autorităţile militare ale Statelor Unite. Cele două părţi au încheiat o
înţelegere, dar adjunctul comandantului a fost nevoit să se întoarcă de patru ori în
Germania şi să facă tot atâtea transferuri de bani.

Kenn credea că nu se făcuse decât un singur transfer. Se pare că ofiţerul german şi

alţi marinari s-au stabilit în Long Island. Kenn mi-a spus că mulţi dintre ei au
devenit frizeri pe Myrtle Avenue în Ridgewood, Queens. A adăugat că îi cunoştea
bine pe aceşti oameni şi a crescut alături de familia comandantului adjunct. Nu a
dorit să îmi spună vreun nume, dar a insistat că era vorba de oameni foarte
respectabili.

Cărţile de istorie menţionează numeroase indicii referitoare la această poveste,

precum şi o alta, în care patru nazişti ar fi ajuns pe coasta Statelor Unite în anul
1942, predându-se autorităţilor după ce au luat trenul până la Manhattan. Există
diferite relatări, multe dintre ele contradictorii. Incidentele au fost acoperite de
mister, inclusiv de bănuiala unei complicităţi a lui J. Edgar Hoover* şi a altor
oficiali guvernamentali de rang înalt. Unii cred chiar că întreaga operaţiune a fost
pusă la cale de Societatea Thule din Germania, cea care a regizat ascensiunea lui
Hitler, fiind un grup ocult desprins din Ordo Templi Orientis**, grupul asociat cu
Aleister Crowley. Se pare că orice am face, acest om revine mereu în atenţia
noastră!

* Şeful F.B.I.-ului la acea vreme.

** Aceste informaţii apar în lucrarea Conspiraţia Ocultă: Societăţile Secrete,

Influenţa şi Puterea lor în Istoria Lumii, a lui Michael Howard, apărută la Editura
Destiny Books. Trebuie să remarcăm de asemenea că practicile şi principiile
acestor organizaţii nu sunt considerate similare cu cele aplicate de O.T.O.

TURNUL DIN MONTAUK

Construirea Turnului din Montauk a început prin anii ‘20, dar lucrarea a fost
terminată abia câteva decenii mai târziu.

360
De-a lungul anilor, a fost practic imposibil să fie descoperiţi chiriaşii acestui turn
sau destinaţia pentru care a fost construit. Se spune despre catacombele din
Montauk că ar conduce către acest turn, localizat la periferia oraşului.

28

CATACOMBELE DIN MONTAUK

Un alt aspect uimitor referitor la Montauk mi-a fost revelat în urma unui telefon pe
care l-am primit de la David Adair, preşedintele asociaţiei Sirius Minds[10] din
New York City. Acesta tocmai petrecuse ajunul Anului Nou la Montauk, imediat
după ce a citit cartea noastră, Proiectul Montauk: Experimente în timp. Luând
legătura cu unul din proprietarii din zonă, acesta i-a vorbit despre existenţa unor
tunele subterane, cunoscute sub numele de catacombe. Proprietarul l-a condus în
pivniţă şi i-a arătat lui David numeroase intrări sigilate. Existau şi intrări
accesibile, dar nu le-a putut explora din cauza timpului scurt pe care îl avea la
dispoziţie.

L-am sunat imediat pe Preston şi l-am întrebat dacă ştie ceva de aceste catacombe.
Mi-a răspuns destul de nonşalant, spunându-mi că ştia de mulţi ani de zile de exis-
tenţa acestora. Se părea că nu îl interesau prea tare. Mi-a mai spus că, potrivit
legendei, erau conectate la baza din Montauk.

L-am sunat atunci pe Kenn Arthur şi l-am întrebat şi pe el de catacombe. Mi-a spus
din nou că mă apropii din ce în ce mai tare de adevăr. Conform opiniei sale,
catacombele sunt canale care conduc către Pământul Interior. Mi-a vorbit inclusiv
despre catacombele din Roma şi din alte câteva locuri. Potrivit legendei, există
foarte multe asemenea intrări. Printre acestea se numără şi labirintul din Creta,
tunelele incaşe din Anzi şi pasajele subterane folosite de vietnamezi.

A doua zi, Preston se afla acasă la mine şi m-a auzit vorbind cu cineva la telefon
despre catacombe şi despre posibila legătură a acestora cu Pământul Interior. A
devenit subit foarte interesat de această posibilitate. M-a luat apoi prin surprindere,
revelându-şi latura ocultă şi dându-mi foarte multe informaţii despre catacombe, la

361
care cu zece minute înainte probabil că nu avea acces. Mi-a spus că aceste
catacombe au fost construite în prima parte secolului XX, probabil în primul
deceniu. Împăratul Germaniei avea o mulţime de spioni şi simpatizanţi în Long
Island şi îi susţinuse financiar pe mulţi dintre ei. Împăratul avea propriile lui
interese. Preston a adăugat că respectivele catacombe făceau legătura între turnul
din Montauk, baza militară şi cartierul de vile de la periferie, acoperind o întreagă
porţiune de coastă, cunoscută sub numele de Ditch Plains.

Preston şi-a amintit cu umor de o perioadă când s-a dus la Mark Hamill (mai exact,
la o persoană despre care se crede că este una cu Mark Hamill) şi a descoperit
canalele subterane de sub proprietatea acestuia. Proprietatea alăturată îi aparţinea
lui Dick Cavett, iar Preston mi-a spus că aceleaşi canale s-au descoperit şi sub casa
acestuia. Mi-a povestit că cei doi obişnuiau uneori să se furişeze prin ele şi să-şi
facă reciproc farse, aranjând diferit mobila din sufrageria celuilalt.

Al Bielek nu s-a arătat la fel de amuzat atunci când i-am spus de catacombe. El şi-a
adus aminte de unele aspecte legate de acestea de pe vremea când se afla la
Montauk, dar nu ştia cât de departe ajungeau. Era chiar de părere că Preston îi
ascunsese această informaţie. În plus, acum îşi explica în ce fel îşi procura Preston
tot echipamentul său din subsol. Al a recunoscut o parte din echipamentul lui
Preston ca provenind din subsolurile de la Montauk, dar nu şi-a putut da niciodată
seama cum şi-l procura acesta. Catacombele erau răspunsul cel mai la îndemână.

I-am explicat că, probabil, Preston nu-şi amintea nimic. Din această perspectivă,
comportamentul său este de-a dreptul ilar. În anumite zile îşi aminteşte brusc o
cantitate uriaşă de informaţii de care cu o zi înainte nu ştia nimic. Este interesant
de remarcat că, în cazul de faţă, această aducere aminte bruscă i-a fost declanşată
de ideea potrivit căreia catacombele ar putea conduce la Pământul Interior.

Mai există un aspect legat de catacombe care pare să fie asociat cu Aleister
Crowley. Am vorbit mai devreme de împăratul german; nu există nici o îndoială că
Aleister Crowley a fost un susţinător al acestuia, cel puţin în plan verbal. El a fost
angajat în Statele Unite să scrie propagandă în favoarea cauzei germane în timpul
primului război mondial, iar o persoană din guvernul britanic a încercat chiar să-l
acuze de înaltă trădare pentru acest motiv. Crowley a scăpat de acuzaţii numai
după ce a pretins că lucrează pentru serviciile secrete britanice. Oricare ar fi
adevărul, este cert că Crowley era o persoană foarte influentă, aşa că putea foarte
bine să fi jucat de ambele părţi, numai pentru a-şi satisface interesele sale legate de
magie. Această relaţie cu împăratul german face ca vizita lui Crowley la Montauk
să pară şi mai ciudată.

362
În plus, Crowley avea un prieten în Long Island, pe nume Otto Khan. Acesta era el
însuşi un investitor faimos şi o persoană cu o influenţă incredibil de mare. În anul
1917, el a ales cel mai înalt teren din Long Island şi şi-a construit pe el locuinţa.
Aceasta există şi astăzi, dar nu este permis accesul vizitatorilor. Există zvonuri
persistente potrivit cărora de la această locuinţă pornesc tot felul de canale sub-
terane, iar unul dintre acestea ar conduce până în Manhattan.

Am relatat această legendă la o discuţie cu mai multe persoane din Montauk, iar
una dintre ele şi-a manifestat un mare interes în legătură cu Otto Khan şi
proprietatea acestuia. Persoana respectivă mi-a spus că obişnuia pe timpuri să
meargă cu bicicleta până acolo, dar accesul era complet interzis. A adăugat că
proprietatea a fost transformată într-o academie militară pentru băieţi, iar în cele
din urmă a fost închisă complet. Şi-a susţinut argumentele trimiţându-mi mai multe
articole din Newsday, cotidianul din Long Island, în care se spunea că şcoala a fost
închisă în anul 1978, fiind considerată „nesigură şi nepotrivită pentru locuire”. Se
vorbea de incendii care i-au prins pe studenţi în nişte camere mici şi înghesuite,
lipsite uneori chiar şi de ferestre. Podelele erau pline de gândaci şi de gunoaie,
toaletele nu funcţionau bine, refulând de multe ori pe afară etc.

Întregul scenariu pare identic cu programul băieţilor din Montauk, unde factorul
uman a fost complet neglijat, până la bătaia de joc, lucru inacceptabil din partea
unor autorităţi militare.

Ar putea fi o simplă coincidenţă, dar este cert că şcoala şi-a atins apogeul tocmai
când Proiectul Montauk era în plină desfăşurare. Ce am dorit să subliniem a fost
însă în primul rând conexiunea dintre Crowley şi canalele subterane. Speranţa
noastră este ca după apariţia acestei cărţi, să primim noi referinţe de la foştii cadeţi
care au învăţat la şcoala respectivă.

29

DOAMNA X

Capitolele anterioare au creat o imagine mai concretă referitoare la investigaţia

noastră cu privire la Proiectul Montauk. Informaţiile pe care vi le vom oferi în
continuare sunt mult mai abstracte şi mai speculative, dar sincronicităţile în care s-
363
au produs nu pot fi contestate de nimeni. Informaţiile corespund anumitor doctrine
ezoterice şi li se vor părea probabil ciudate anumitor cititori. De aceea, pentru cei
mai puţin familiarizaţi cu ocultismul, voi încerca să dau o serie de explicaţii
suplimentare.

Toate aceste lucruri au legătură cu o anumită doamnă X, pe care am cunoscut-o

întâmplător. Cu mult timp înainte de publicarea cărţii Proiectul Montauk, aceasta a
venit în Long Island ca să viziteze baza din Montauk. Ulterior, a mai făcut câteva
vizite împreună cu Preston, cu mine şi cu alte câteva persoane. M-a izbit de la bun
început imensa ei cunoaştere şi uşurinţa cu care înţelegea lucrurile, aşa că am
început să vorbesc cu ea. La un an după prima noastră întâlnire, am început să
vorbim în mod regulat.

Am fost extrem de surprins să aud că ştia despre situaţia din Montauk cu mult timp
înainte ca Preston să îşi publice povestea. Deţinea informaţii extrem de personale
legate de Duncan, care proveneau dintr-o sursă complet independentă. Doamna X
mi-a explicat că există şcoli ale misterelor care erau de multă vreme extrem de
interesate de persoana lui Duncan. Se pare că acesta este unul din indivizii cei mai
urmăriţi şi cei mai monitorizaţi ai planetei.

După o vreme, doamna X a început să îmi destăinuiască regulat informaţii. Ea mi-a

explicat că pe pământ există 12 şcoli principale ale misterelor, iar ea se ocupă cu
monitorizarea activităţilor tuturor. Rebelă din instinct, nu a acceptat să facă parte
din nici una din aceste şcoli. Deşi ocupă o poziţie unică, aceasta se integrează per-
fect în tradiţia ezoterică aşa cum a fost ea descrisă în romanele lui Hermann Hesse.
De altfel, întreaga ei familie se ocupă de asemenea lucruri, având nenumărate
legături. Mi-a mai explicat că ar fi recomandabil să nu îi folosesc numele real, căci
acest lucru i-ar pune în pericol sursa de informaţii. Ceea ce vă voi spune în
continuare este rezultatul unui an de convorbiri cu această persoană.

Ce este o şcoală a misterelor?

Cunoscute şi sub numele de societăţi secrete, aceste şcoli sunt grupuri organizate
care au existat pe pământ din timpuri imemoriale. Numele lor se schimbă uneori o
dată cu politica pe care o duc, dar de-a lungul istoriei au existat mai multe
asemenea ramuri ale lor. Câteva din exemplele cele mai cunoscute se referă la
Iluminaţi, Cavalerii Templieri, masoni şi rozcrucieni. Pe lângă aceste exemple
notorii, mai există însă şi altele mai puţin cunoscute, care lucrează în secret pentru
a echilibra acţiunile celorlalte. În această categorie ar putea intra Ordinul lui
Melchisedec, Magii şi Ordinul celor Şapte Raze. Nu cunosc toate structurile

364
organizatorice şi toate relaţiile cu celelalte grupuri. Există destui teoreticieni ai
conspiraţiilor care se ocupă cu aşa ceva. Deocamdată, ne vom ocupa de şcolile
misterelor în ansamblul lor, şi nu de o organizaţie specifică.

Fiecare din aceste societăţi secrete îşi are propria sa agendă. Ele pot fi periculoase
sau nobile, în funcţie de natura oamenilor care operează în interiorul lor. Se pare că
întreaga societate modernă este modelată de ele, prin modalităţi care uneori par
extrem de misterioase. Într-un alt plan, aceste şcoli pot fi considerate un fel de
păzitoare ale porţilor cunoaşterii. Doamna X nu face altceva decât să monitorizeze
informaţiile şi activităţile diferitelor societăţi secrete, urmărind să promoveze prin
anumite comunicări ale sale echilibrul universal; de aici şi implicarea ei în
Proiectul Montauk.

Încă de la început, cele 12 şcoli principale ale misterelor au fost preocupate de

păstrarea unui echilibru între bine şi rău, sau între lumină şi întuneric. Aceasta este
zona în care vom putea identifica inclusiv Anticristul. Acesta este extrem de
important, căci întregul Proiect Montauk are legătură cu el. Pe de o parte, ştim că
Duncan a fost antrenat în această tradiţie, iar pe de altă parte, Crowley însuşi a
folosit drept logo porecla „Bestia”.

Reacţia omului obişnuit la conceptul de Anticrist este asociată cu imaginea

diavolului şi cu convingerea că acesta ar trebui evitat cu orice preţ. Din păcate,
lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Deopotrivă din punct de vedere filosofic şi
empiric, dacă există un Christ, rezultă că trebuie să existe şi un Anticrist. Acest
lucru reflectă dualitatea care stă la baza universului, manifestată prin cele două
principii contrare, cunoscute ca Yin şi Yang etc. Evident, Christos este perceput ca
fiind principiul binelui. Ecuaţia devine însă complicată atunci când între cele două
extreme apare un dezechilibru. Spre exemplu, Inchiziţia a făcut unele dintre cele
mai mari atrocităţi cunoscute în istorie, folosindu-se de numele lui Iisus Christos.
Însuşi conceptul de Christos a fost astfel murdărit, devenind un simbol al forţelor
întunericului.

În această perioadă a istoriei, anumite şcoli ale misterelor au început să promoveze

în mod activ diferite culturi păgâne în numele lui Baphomet sau al lui Mefistofel,
adică în numele Anticristului. Scopul era o inversare pe cale magică a polarităţii
Bisericii Catolice. Biserica a negat bestia din om, strivind-o, în timp ce păgânii au
promovat-o. Omul este o fiinţă spirituală, dar trupul său rezonează cu lumea
animalelor. Negarea acestei relaţii creează un dezechilibru care poate conduce la
revărsarea a tot felul de rele peste umanitate.

365
La o scară mai largă, apariţia unui dezechilibru între Christ şi Anticrist dă naştere
unei dizarmonii în continuumul vieţii. Secretul constă întotdeauna în armonizarea
celor două polarităţi, astfel încât să nu te rătăceşti în nici una din cele două direcţii.
Dobândirea acestei armonii ar putea căpăta numele de „cale de mijloc”, Tao sau
manifestarea Sfântului Duh. Depinde de sistemul credinţei căreia îi aparţii.

În mod evident, Crowley s-a identificat cu Bestia pentru a inversa energiile

malefice direcţionate asupra lui în numele lui „Christos”. Totul se reduce la o
formulă magică, neavând nimic de-a face cu binele şi cu răul. Pentru a înţelege mai
bine această formulă, ar trebui să citiţi cărţile de magie ale lui Crowley. Trebuie să
subliniem că Aleister Crowley a fost o fiinţă umană, care a făcut deopotrivă şi bine
şi rău, şi greşeli şi lucruri corecte. Mai important însă decât acest lucru, şi dincolo
de bine şi de rău, el a fost un Magician. În acest rol, el era preocupat în ultimă
instanţă de echilibrarea binelui şi răului şi eliberarea universului de dezlănţuirea
elementelor din cauza dezechilibrului creat între aceste două principii.

Pentru Crowley, ridicarea Anticristului nu însemna o dezlănţuire a răului, ci o

echilibrare a energiilor dezlănţuite. Spre exemplu, dacă cineva se îmbolnăveşte din
cauză că şi-a reprimat energia sexuală, a sărutat crucifixul în fiecare seară şi îşi
asociază subconştient boala/represiunea cu Christos, cea mai bună cale de
vindecare pentru el este un dans cu diavolul. Vindecarea ţine mai degrabă de
semantică şi de diferite asocieri subconştiente decât de bine şi de rău. Nu uitaţi că
însuşi Iisus a acţionat în mod revoltător atunci când i-a izgonit din templu pe
cămătari, dar aceea era acţiunea corectă la momentul respectiv.

O doctrină ezoterică încă şi mai uimitoare este aceea care susţine că echilibrul
dintre Christ şi Anticrist este direct legat de blocarea noastră în capcana timpului.
Aceste energii trec zilnic prin fiinţa noastră. Uneori, simţim nevoia să ajutăm pe
cineva, plini de compasiune. Alteori, simţim nevoia de a-i da cuiva în cap. Cheia
constă în a şti ce ai de făcut şi când trebuie să faci acest lucru. Compasiunea faţă de
un terorist poate avea consecinţe tragice pentru multă lume. Armonia nu poate fi
deci atinsă decât atunci când cele două energii curg într-un mod echilibrat. Abia
atunci omul se ridică deasupra dualităţii, atingând Conştiinţa Christică aflată în
afara timpului şi spaţiului aşa cum le cunoaştem noi. Un exemplu ilustrativ este cel
al lui Buddha sub arborele Bodhi. El a renunţat atunci definitiv la dorinţa de a face
bine, dar şi la dorinţa de a face rău şi a atins iluminarea (echilibrul).

Crowley a definit yoga prin conceptul de „fuziune”, iar păcatul prin „restricţie”. În
sine, aceste definiţii pot fi extrem de utile ca bază pentru practica zilnică. Într-o
ceremonie magică, Crowley sau altcineva ar putea chema Anticristul, cu scopul de

366
a ridica restricţia care ne-a ţintuit deja pe toţi pe marea cruce a timpului şi a
spaţiului (de altfel, trebuie spus că unul din cele mai vechi simboluri ale umanităţii
este crucea, privită ca intersecţie a timpului şi a spaţiului).

De-a lungul secolelor au fost ţinute numeroase ceremonii, mise şi alte ritualuri
practice, în scopul de a transcende lumea tridimensională. Unele par de-a dreptul
comice, în timp ce altele sunt extrem de complexe şi au la bază secrete dintre cele
mai ferm păzite ale universului. Succesul acestor operaţii depinde de cel care le
aplică şi de motivele sale. Teoria oricărei asemenea ceremonii trebuie să pornească
însă de la premisa că la baza universului stă polaritatea sau lumea cu două
dimensiuni. Pentru a ieşi dintr-o lume cu două dimensiuni (de tip yin-yang, Christ-
Anticrist etc), este necesară o rotire cu 900 pentru a te ridica în lumea
tridimensională. În mod similar, este necesară o altă rotire cu 900 pentru a pătrunde
în lumea cu patru dimensiuni. Acest lucru nu este deloc uşor de vizualizat, dar cine
poate face aşa ceva îşi poate proiecta direct conştiinţa în cea de-a patra dimensiune.

Odată intrat în cea de-a patra dimensiune, omul devine pe deplin conştient de
relativitatea timpului. Acesta este singurul univers (inclusiv lumile cu mai mult de
patru dimensiuni) din care poate fi manipulat timpul. Tot aici încep vindecarea
infinită şi iluminarea. Pentru cel care a intrat în dimensiunile superioare, adevărul
relativ al Experimentului Philadelphia şi al Proiectului Montauk nu vor mai conta,
întrucât acestea vor putea fi rearanjate la voinţă. Scopul acestei cărţi şi al
răspândirii legendei cu privire la Montauk constă în a ajuta cititorul să îşi ridice
conştiinţa pe planurile superioare.

Duncan a fost antrenat să fie unul din factorii participanţi la un experiment măreţ.
Acesta a eşuat însă. La Montauk, factorul numit Anticrist a preluat puterea, fiind
pe cale să distrugă totul. Dacă este să credem informaţiile primite de la Stan
Campbell, Christos însuşi a jucat rolul magicianului, reechilibrând astfel energiile
implicate. Orice ar face magicienii, aceste forţe ale binelui şi răului vor continua să
crească şi să scadă, în mod natural. Ce pot face totuşi magicienii este să fie un fel
de catalizatori pentru aceste forţe. În capitolul următor vom analiza o tentativă
foarte ambiţioasă de control al forţelor naturii şi de schimbare implicită a
universului şi a relaţiilor interdimensionale din sânul acestuia.

30

367
 OPERAŢIUNEA BABALON

În anul 1946 s-a petrecut unul dintre cele mai semnificative şi mai faimoase
evenimente magice ale secolului. El este cunoscut sub numele de Operaţiunea
Babalon. Participanţii au fost câţiva eroi pe care, personal, îi consider printre cele
mai interesante personaje ale istoriei recente a umanităţii: Jack Parsons, Cameron
şi L. Ron Hubbard.

Când m-am implicat pentru prima oară în investigaţia referitoare la Proiectul

Montauk, nu aveam nici o idee că evenimentele mă vor conduce treptat către
Marjorie Cameron. Am fost totdeauna interesat să aflu ce s-a petrecut între Parsons
şi Hubbard, dar nu ştiam nimic despre Cameron şi nu aş fi ajuns niciodată să o caut
dacă nu aş fi fost atât de fascinat de sincronicitatea dintre familiile Cameron şi
Crowley. Faptul că numele real al lui Cameron este Wilson este cât se poate de
uimitor, dar chiar şi aşa, îmi venea greu să cred că ar fi putut avea ceva de-a face
cu legenda Proiectului Montauk. Părea prea tras de păr sau prea frumos ca să fie
adevărat. Cea care mi-a deschis ochii şi m-a ajutat să-mi dau seama că
sincronicitatea care m-a orientat spre Cameron (mai ales în circumstanţele
misterioase în care s-a petrecut) nu era deloc întâmplătoare, a fost doamna X. Aşa
se face că am cunoscut doi dintre eroii principali ai Operaţiunii Babalon. Din
păcate, Jack Parsons a murit înainte de a mă naşte eu. Dincolo de orice îndoială, el
a fost cel mai enigmatic dintre toţi trei. Figură importantă şi enigmatică ori de câte
ori vine vorba de călătoriile interdimensionale, Parsons este citat în numeroase
note de subsol ale celor mai diferiţi autori. Viaţa lui a fost un labirint de mistere,
iar scrierile sale sunt greu de găsit. Vom examina mai întâi anumite aspecte majore
din viaţa lui, după care ne vom ocupa de implicarea lui în Operaţiunea Babalon,
pentru a reveni în cele din urmă la Montauk.

Parsons s-a născut într-o familie bogată din Pasadena, în anul 1914. A intrat la
Universitatea din California de Sud, dar se pare că era prea genial pentru a rămâne
acolo. A avut o reputaţie ieşită din comun ca expert în explozivi şi, aşa cum am
afirmat la începutul acestei lucrări, a fost principalul savant care a condus grupul
de cercetare în domeniul rachetelor de la Cal Tech, fondând Laboratorul pentru
Cercetarea Propulsiei prin Reacţie.

Dacă este nevoie de un savant specializat în rachete pentru a înţelege magia, cu

siguranţă că Jack Parsons a fost modelul ideal. El a fost prezentat organizaţiei
O.T.O. de către un prieten (om de ştiinţă ca şi el) şi a rămas impresionat îndeosebi
de faptul că Aleister Crowley a prevăzut opera lui Einstein şi apariţia teoriei sale
cuantice în lucrarea Liber Legis.

368
Jack a aderat la O.T.O. În anul 1941 şi a ajuns chiar să servească drept Maestru al
Lojei Agape (aparţinând ordinului). După terminarea războiului s-a asociat cu L.
Ron Hubbard. Împreună cei doi au participat la „Operaţiunea Babalon”, alături de
Marjorie Cameron, cea de-a doua soţie a lui Jack. Operaţiunea Babalon a fost un
ritual magic care a durat câteva zile la rând, fiind probabil cel mai faimos
experiment magic al secolului XX. O întreagă carte ar putea fi (şi ar trebui) scrisă
despre acest subiect. În capitolul de faţă ne vom limita însă la un scurt rezumat al
experimentului.

Parsons era considerat de unii a fi moştenitorul spiritual al lui Aleister Crowley,

dar opera sa magică l-a condus pe alte căi, care l-au determinat să pună capăt
relaţiei sale cu Crowley şi cu Hubbard. El şi-a propus să creeze un Copil al Lunii,
care ar fi trebuit să devină Anticristul, aşa cum am explicat în capitolul anterior.
Parsons considera experimentul ca fiind o inversare a puterii patriarhale,
dezechilibrate şi stagnante, din Era Peştilor. Parsons era un mare admirator al
sexului feminin, iar prin opera sa şi-a propus să reactiveze energia Zeiţei, care
fusese reprimată de milenii.

Ce este, de fapt, un Copil al Lunii? În această privinţă există păreri împărţite.

Cameron mi-a explicat că nu-i place expresia. Mi-a spus că de fiecare dată când
cineva face sex, creează o anumită formă-gând. Uneori, aceasta este numită Copil
al Lunii. Forma-gând poate prinde viaţă şi poate îndeplini voinţa magicienilor
implicaţi (a partenerilor de sex).

Unii consideră Copilul Lunii ca fiind Anticristul, dar există o polaritate interesantă
inerentă expresiei. Luna este un corp ceresc reflector care acţionează ca o umbră.
Soarele, asociat în mod tradiţional cu Lucifer, este considerat de polaritate inversă.
Această viziune îi conferă lunii o calitate salvatoare. Pe de altă parte, luna poate fi
asociată cu întunericul şi cu vrăjitoria. Totul ţine de semantică şi de amprenta pe
care o impune magicianul (de forţele pe care le invocă el).

Operaţiunea Babalon a început în anul 1946 printr-o ceremonie rituală. Parsons şi

Cameron şi-au consacrat energia amoroasă, în timp ce Hubbard asista la operaţie şi
îşi folosea capacităţile sale de clarviziune astrală. Era o operaţiune exhaustivă,
menită să deschidă poarta interdimensională pentru manifestarea zeiţei Babalon
(care guvernează înţelegerea), Mama Universului. Urma ca zeiţa să apară într-o
formă umană şi mulţi cunoscuţi consideră până în ziua de astăzi că Marjorie
Cameron reprezintă încarnarea lui Babalon. Cunoscând-o, sunt şi eu de părere că
Marjorie are un caracter puternic, magnetic şi impresionant, aşa că nu aş nega
faptul că ea este una cu Babalon, dar nu este dorinţa mea să emit aici judecăţi de

369
valoare. În schimb, nu cred că s-a intenţionat vreodată ca ea să devină un Copil al
Lunii. Mai mult, ea simte că foarte mulţi dintre copiii născuţi în anii ‘60 sunt
„copiii ei”, din punct de vedere magic, desigur. Copilul Lumi a fost considerat de
unii ca fiind moştenitorul spiritual al lui Crowley. Întrucât Cameron şi Parsons nu
aveau copii, Copilul Lunii urma să se nască într-o dimensiune diferită (care se
putea infiltra însă în lumea noastră practic în orice formă).

Spre marea surpriză a lui Parsons, Crowley nu a reacţionat pozitiv la acest

experiment. A trimis chiar pe cineva să convingă O.T.O. să-l dea afară pe Jack.
Din câte mi-a spus Hymenaeus Beta (liderul O.T.O.), Parsons făcea experimente
cu forţe pe care nu le putea controla şi care ar fi putut aduce mari necazuri
umanităţii.

Ce a făcut în aceste condiţii Jack Parsons?

Potrivit mai multor relatări, Parsons (împreună cu Hubbard şi cu Cameron) au

reuşit să creeze o deschidere în continuumul spaţio-temporal (asemănător celui din
Experimentul Philadelphia), o poartă către „Lumea de dincolo” sau către o altă
dimensiune. După acest experiment fenomenele de tip OZN au căpătat o mare
amploare. Faimosul accident de la Roswell s-a petrecut în 1947, chiar înaintea
morţii lui Crowley. Indiferent ce s-a petrecut în cadrul Operaţiunii Babalon, există
o largă recunoaştere, deopotrivă în cercurile ştiinţifice şi magice, că a fost ceva
profund, cu efecte interdimensionale remarcabile. La invazia de OZN-uri care a
urmat, am putea adăuga şi alte două evenimente importante ce au avut loc în
aceeaşi perioadă: decretarea Legea Securităţii Naţionale şi înfiinţarea CIA.

Este, de asemenea, demn de remarcat că, potrivit lui Cameron, Parsons şi Hubbard,
nu au mai rămas niciodată aceiaşi după experiment. Amândoi au avut multe lupte
de dat, iar Parsons a fost asasinat şase ani mai târziu. În mod ironic, clădirea
Capitoliului din Washington a fost intens survolată de OZN-uri imediat după
moartea lui Parsons.

Deocamdată nu putem decât să facem doar anumite speculaţii în legătură cu

Operaţiunea Babalon. Este cert că a fost un act magic care şi-a propus să atingă
însuşi nivelul creaţiei (adică pe Dumnezeu însuşi). Dacă s-ar fi reuşit accesarea
acestei zone creatoare, istoria ar fi putut fi rescrisă prin însăşi puterea lui
Dumnezeu sau a unor îngeri ai acestuia. Cei mai mulţi dintre oameni nu ar fi simţit
nici o diferenţă. Informaţiile conduc însă la ideea că în timpul operaţiei s-au comis
anumite greşeli. Putem face speculaţii în această direcţie.

370
Dacă Jack Parsons a eşuat în demersul său, acest lucru s-ar putea datora unei
infiltrări dintr-o altă dimensiune (răpirea şi violarea femeilor de către extratereştri
reprezintă un exemplu apropiat). Parsons s-a pus la unison cu o forţă extraterestră
care ne-a influenţat pe toţi în bine. Poate că de aceea era Crowley atât de preocupat
încât a aranjat ca Jack să fie dat afară din O.T.O. Oricum ar fi, Parsons a fost un
pionier într-un domeniu care abia astăzi începe să câştige popularitate. A fost un
radical şi un răzvrătit, dar tocmai aceştia sunt cei care aduc după aceea marile
schimbări şi implicit progresul umanităţii. Să sperăm că vom şti să învăţăm din
greşelile sale.

Operaţiunea Babalon nu numai că a deschis poarta interdimensionalităţii, dar a

urmărit şi crearea unui moştenitor spiritual al lui Crowley. Deşi Cameron ar putea
fi acesta, mai există şi alte posibilităţi. Ne vom referi la acest subiect ceva mai
târziu.

Următoarea întrebare la care merită să găsim un răspuns este aceasta: în ce fel se

leagă toate aceste informaţii de Proiectul Montauk?

ANTENA DELTA T

Aceasta este antena Delta T situată deasupra Laboratorului Spaţio-Temporal din

Long Island. Prin definiţie, o asemenea antenă facilitează trecerea dintr-o zonă
temporală în alta. Două bobine sunt plasate vertical în jurul marginilor piramidei,
la 900 una faţă de cealaltă. O a treia bobină înconjoară baza antenei. Trecerea
dintr-o zonă temporală în alta a fost realizată prin transmiterea unor impulsuri
electrice prin această antenă, aşa cum s-a discutat în Proiectul Montauk:
Experimente în timp.Chiar şi atunci când antena nu este racordată la o sursă de
electricitate, ea are efecte interdimensionale subtile asupra naturii timpului.

31

CRONICA LUI ALEISTER CROWLEY

Aşa cum am mai spus, până în prezent nu am reuşit să stabilesc o legătură evidentă
între Montauk, Cameron şi Operaţiunea Babalon. La sugestia doamnei X, am făcut
o retrospectivă a tuturor experienţelor pe care le-am avut în legătură cu această

371
problemă. Vă voi relata în continuare diferitele elemente legate de Aleister
Crowley în toată această poveste.

Primele mele informaţii legate de vrăjitoare au apărut pe vremea când eram elev de
liceu. Citeam o carte care respingea tot ce era legat de vrăjitoare şi de supranatural.
Prejudecăţile autorului erau atât de evidente, încât am început să mă gândesc serios
la acest subiect. Aproape toate cărţile care existau în biblioteca liceului tratau
subiectul cu ironie şi dispreţ. Nimeni nu părea să-l ia în serios. Era ca o adevărată
conspiraţie ca şi când cineva are ceva de ascuns. Astfel a început interesul meu
pentru paranormal. În cele din urmă, am găsit o carte scrisă de Sybil Leek, destul
de instructivă. Autoarea vorbea despre Vechea Religie şi afirma că vrăjitoarele nu
erau altceva decât urmaşele vechilor preotese druide (la fel, vrăjitorii sunt urmaşii
vechilor preoţi druizi). Ea menţiona în carte numele unui om, Aleister Crowley, o
rudă de-a ei care obişnuia să-i citească poezii în munţi. Sybil insista foarte mult că
acesta nu avea nimic de-a face cu imaginea negativă pe care toată lumea i-o
atribuia. Atunci am auzit prima oară de Aleister Crowley.

Următoarea mea experienţă a fost legată de Monique Wilson. În timpul

investigaţiei mele referitoare la legătura dintre familiile Cameron şi Wilson, am
descoperit că aceasta provenea din Scoţia şi era considerată „Regina vrăjitoarelor”.
A creat multe controverse în lumea vrăjitoarelor prin anii ‘70, când şi-a vândut
ustensilele vrăjitoreşti muzeului Ripley’s Believe It or Not. Unii au fost de părere
că acţiunea ei a fost prea comercială şi că denigra vrăjitoria privită ca artă; dacă nu
ar fi existat însă gestul ei, nu aş fi avansat niciodată în ancheta mea referitoare la
Crowley.

În anul 1974 mă aflam pe o navă a Organizaţiei Marine (ramura de elită a

scientologiei), numită Excalibur. Eram ancoraţi în portul din San Francisco şi o
parte din cei prezenţi au decis să coboare de pe vas şi să se plimbe prin oraş după
orele 11.00 noaptea. Nu prea puteai face mare lucru la acea oră târzie, aşa că ne-am
decis să mergem la muzeul Ripley. Acesta tocmai închisese, dar ni s-a spus că
muzeul vrăjitoarelor din imediata apropiere (de atunci, s-a mutat sau a fost închis)
mai era încă deschis. Am vizitat muzeul împreună cu prietenii mei şi ne-am
prăpădit de râs. Amuzamentul nostru a atins apogeul atunci când am văzut figura
din ceară a lui Aleister Crowley, „omul cel mai rău de pe pământ”. Ţinea un cuţit
la gâtul unei femei goale şi arăta ca un nebun. Am continuat să mă amuz şi să
discut despre el cu amicii mei luni de zile.

După câteva zile, pe vas a urcat un om cu capul ras, care arăta exact ca Aleister
Crowley. Am făcut glume pe seama lui, spunând că este „omul cel mai rău de pe

372
pământ”. În numai şase luni, el a avansat în postul de contabil-şef şi a fugit cu
30.000 de dolari. Ne-am întrebat atunci dacă nu cumva ultimul hohot de râs i-a
aparţinut lui Aleister Crowley. După alte circa şase luni, omul s-a întors, aşa că l-
am prins şi l-am dat pe mâna poliţiei, care l-a închis imediat. Experienţa rămâne
însă bizară.

Mai târziu, pe la sfârşitul anilor ‘70, lucram pentru Hubbard şi am descoperit că

primea scrisori în care era numit Bestia 666. Nu citisem niciodată Biblia până
atunci, aşa că mi s-a părut extrem de hilar la acea vreme. Hubbard nu a răspuns
niciodată la acele scrisori, dar pe seama lor au apărut multe bancuri. Mai târziu, mi
s-a spus că un tribunal din Anglia l-a exonerat pe L. Ron Hubbard de orice cone-
xiune cu Aleister Crowley. Deşi afecţiunea lui Hubbard pentru Crowley era bine
cunoscută, fiind chiar declarată şi înregistrată pe benzi magnetice (pe care la
vremea respectivă nu aveam posibilitatea să le ascult), nu ştiam că existase o
legătură între cei doi şi întreaga poveste mi se părea de-a dreptul absurdă.

Mesajele adresate lui 666 continuau să vină (totul se petrecea în perioada în care
Proiectul Montauk era la apogeu), iar glumele noastre pe marginea acestui subiect
au devenit din ce în ce mai amuzante. Am folosit chiar cele trei cifre, „666”, drept
combinaţie a cifrului de la servieta mea, întrucât erau uşor de reţinut. Un an mai
târziu, i-am împrumutat servieta unui amic. M-a întrebat care este combinaţia şi a
rămas cu gura căscată când i-am spus. Mi-a spus că acesta era numărul lui şi că
într-o viaţă anterioară fusese Aleister Crowley. M-am gândit că nu era decât o altă
pretenţie de a fi fost cineva faimos într-o viaţă anterioară, dar povestea mi-a atras
totuşi atenţia. Omul a insistat să citesc una din cărţile sale despre Crowley. I-am
răspuns că m-ar interesa, dar nu aveam timpul necesar pentru acest lucru. Persoana
era un prieten al celei care avea să-mi devină soţie, şi el însuşi avea să-mi fie
cavaler de onoare la nuntă. Face şi astăzi parte din rândurile bisericii şi, deşi nu
cred că a fost într-adevăr Aleister Crowley într-o viaţă anterioară, trebuie să
recunosc că întregul incident a avut o oarecare influenţă asupra mea. Pe de altă
parte, nu pot să nu admit că personalitatea lui are multe aspecte comune cu cele
atribuite lui Crowley. Omul l-a studiat pe Crowley în profunzime pe vremea când
era doar un hippie din San Francisco şi probabil că a ajuns să se identifice cu el. În
anumite privinţe era unul din cei mai geniali oameni pe care i-am cunoscut, dar
avea slăbiciunile lui. De pildă, era grav bolnav de epilepsie. Am citit mai târziu
într-o carte a lui Edgar Cayce că epilepsia este un indiciu al unei vieţi anterioare
promiscue din punct de vedere sexual şi în care fiinţa a făcut abuzuri în ceea ce
priveşte puterile sale psihice. Oricare ar fi adevărul, nu pot să nu recunosc existenţa
multor sincronicităţi legate de amicul meu. Era ca şi cum cineva ar fi dorit să îmi
comunice ceva pe această cale. Codul cifrului era Crowley.

373
Următoarea mea întâlnire cu Crowley s-a produs atunci când am citit o carte
intitulată L. Ron Hubbard: Mesia sau nebun?, scrisă de Bent Corydon şi L. Ron
Hubbard Jr. Este o carte care îl discreditează pe Hubbard şi cel puţin în ceea ce îl
priveşte pe omul Hubbard consider că distorsionează mult adevărul. Nu pot să
contest totuşi că autorii mi-au făcut un serviciu. Argumente pertinente din carte mi-
au indicat faptul că Hubbard îl studiase în profunzime pe Crowley. Din motive
evidente, am început să fac şi eu acelaşi lucru şi astfel am ajuns să îmi explic o
mulţime de lucruri.

În aceeaşi perioadă de timp am mai trăit o experienţă interesantă. Chiar înainte sau
în timp ce citeam o asemenea carte, m-am trezit (în timpul somnului) în afara
corpului fizic, plutind prin spaţiu. O vrăjitoare oribilă se uita la mine. Era hidoasă,
dar exista o legătură directă între mine şi ea. Am ales să mă confrunt cu ea şi am
privit-o direct în ochi. Faţa ei şi-a schimbat trăsăturile, transformându-se în cea a
lui Hubbard, după care a dispărut. M-am trezit şi m-am simţit ca şi cum ar fi fost
ruptă o vrajă. Visul a coincis cu descoperirea faptului că Aleister Crowley a
influenţat masiv scientologia. Nu vreau să spun prin acest lucru că Hubbard ar fi
practicat vrăjitoria sau magia neagră, dar am considerat că experienţa merită
amintită.

Pe măsură ce a trecut timpul, am aflat tot mai multe lucruri legate de Crowley şi de
cărţile lui, dar nu m-am înscris în nici un grup şi nu am început să practic magia.
Am studiat şi am reluat lectura acestor materiale timp de patru ani. Am acumulat
astfel informaţii care aveau să conducă la momentul potrivit la anumite rezultate.
Era ca şi cum totul făcea parte dintr-un plan mai mare.

Următorul episod legat de Crowley s-a produs atunci când l-am întâlnit pe Preston
Nichols. L-am cunoscut chiar înaintea unei conferinţe. Mi-a spus că vom vorbi
după terminarea acesteia. Îmi amintesc că i-am pus şi o întrebare în timpul
conferinţei. Nu mai ştiu ce l-am întrebat, dar îmi amintesc că răspunsul a fost legat
de Aleister Crowley şi de fraţii Wilson. Astăzi mi se pare ciudat, căci Preston nu
obişnuieşte să vorbească despre acest subiect, nici chiar în intimitate, darămite la
conferinţe publice şi în faţa unor oameni străini. Pe de altă parte, nu eu am fost cel
care l-a menţionat pe Aleister Crowley, ci el. Se pare că universul a stabilit atunci o
anumită legătură specială între mine şi el.

V-am descris deja felul în care am cunoscut-o pe Cameron, dar lucrurile nu se

opresc aici. Cu puţin timp înainte ca acest manuscris să fie publicat, am făcut o
ultimă vizită la bibliotecă pentru a verifica derivatele cuvântului Montauk. Spre
surpriza mea, în istoria oraşului Montauk am găsit trei referinţe atribuite unor

374
Parsons-i. Aceste asocieri par să indice o legătură evidentă între familia Parsons şi
oraşul Montauk. Acest lucru m-a determinat să o sun pe Cameron şi să cer mai
multe informaţii despre familia lui Jack. Am aflat astfel că familia acestuia s-a
numărat printre primii locuitori şi negustori din Massachussets, având o mare
influenţă pe Coasta de Est. Legătura cu Montauk devine astfel şi mai plauzibilă.

Cameron mi-a relatat şi o altă sincronicitate pe care o consider demnă de povestit.

Ea mi-a spus că numele Wilson apare pretutindeni în Los Angeles. Mi-a dat
exemplul Muntelui Wilson şi a adăugat că există multe familii Wilson importante
în jurul oraşului. Însăşi legătura ei cu Laboratorul de Cercetare a Propulsiei prin
Reacţie s-a produs printr-un Wilson. Fusese contactată în anul 1991 de un anume
Jim Wilson. Nu mai ştia nimic despre Laborator din anii ‘50 şi dintr-o dată i s-a
propus să facă o vizită la LCPJ.

După care, Cameron a aruncat bomba. Mi-a spus că practic întreaga ei familie
(familia Cameron) a lucrat la LCPJ în timpul anchetei lui Jack. Au fost momente
de mare stânjeneală pentru familia ei, căci Jack era anchetat de Guvern şi era
considerat un risc de securitate, punându-le în pericol slujbele.

Acum, la aproape 40 de ani de la moartea lui Jack Parsons, Cameron şi nepotul ei

primeau o invitaţie misterioasă să viziteze Laboratorul de Cercetare a Propulsiei
prin Reacţie, avându-l drept ghid pe Jim Wilson. Turul laboratorului s-a încheiat cu
cabina de observare, unde Cameron i-a citit introducerea la cartea lui Jack,
Libertatea este o sabie cu două tăişuri. După ce a terminat, a fost imediat escortată
afară. Nu au fost surprize prea mari, dar Wilson i-a mărturisit că era un fan al lui L.
Ron Hubbard şi că citise tot ce a scris acesta. Cameron l-a sunat mai târziu pe Jim
Wilson şi l-a rugat să o ajute într-o problemă personală. L-a întrebat apoi dacă a
auzit de Proiectul Montauk. Wilson a păstrat tăcerea, după care a închis.

A mai existat un lucru ciudat legat de Jim Wilson. Acesta pretindea că ştie totul
despre Jack Parsons. În mod evident, avea un anumit interes, căci în caz contrar nu
ar fi sunat-o pe Cameron. I-a arătat acesteia o fotografie în mărime naturală a
echipei de cercetare a rachetelor de la Cal Tech. Deşi se afla şi Jack acolo, când
Cameron l-a întrebat care este Jack, el nu a ştiut să-l indice, arătând spre Ed
Forman. Lucrul acesta mi se pare foarte bizar, căci ştiu din surse sigure că Jim
Wilson ştie într-adevăr foarte multe lucruri despre Jack Parsons. Deţin copia unui
interviu pe care i l-a luat doctorului Frank Malina, cel care a condus primele teste
legate de rachete, împreună cu Jack. Practic, întregul interviu a fost legat de Jack
Parsons. Omul urmărea în mod evident ceva, dar Cameron l-a luat prin surprindere.
Uneori, adevărul îi sperie pe oameni.

375
I-am spus toate aceste lucruri lui Parsons, care a făcut un comentariu interesant.
Mi-a spus că se întreabă dacă nu cumva Jack Pruitt (menţionat în prima carte ca
fiind şeful lui Preston în cadrul Proiectului Montauk) era unul şi acelaşi cu Jack
Parsons, trecut printr-un program de schimbare a identităţii. A adăugat că a vorbit
cu un prieten de la NASA, care i-a spus că, cu mai mulţi ani în urmă, a existat un
zvon că sigla JPL însemna, de fapt, „Jack Parsons Laboratory”, iar numele „Jet
Propulsion Laboratory” nu a fost decât o acoperire.

I-am povestit despre toate acestea lui Cameron, care a mustăcit şi mi-a răspuns:
„Se cam potrivesc lucrurile, nu-i aşa?”.

La fel de interesantă mi s-a părut o altă întâlnire cu domnul X (despre care am scris
pe larg în capitolul 8), care m-a auzit vorbind cu cineva despre acest subiect.
Discutam despre Jack Parsons şi despre sincronicităţile legate de numele Wilson,
dar nu am făcut nici o referire la Jack Pruitt. Cu toate acestea, mi-a spus la sfârşit
că referirile la Jack Pruitt i s-au părut extrem de interesante. Eu îl menţionasem
însă pe Jack Parsons, nu pe Pruitt! Se pare că a făcut o legătură subconştientă între
cei doi; nu este exclus ca aceasta să fi avut la bază implicarea lui în Proiectul
Montauk. A doua zi a avut un comportament suspicios şi mi-a spus că a rostit în
mod intenţionat acel nume ca să vadă cum reacţionez.

Personal, îmi este greu să accept că Jack Pruitt este tot una cu Parsons, dar nu am
exclus niciodată posibilitatea ca moartea lui Parsons să fi fost o înscenare. I-am
vorbit lui Cameron despre acest lucru şi am întrebat-o dacă a văzut vreo clipă
trupul lui Jack după moartea acestuia. Mi-a răspuns că nu şi că se întreba ea însăşi
dacă nu cumva soţul ei fusese luat ostatic. Mai târziu, şi-a mai pierdut din entuzi-
asm şi mi-a spus că a vorbit cu un pompier din zonă care a petrecut mult timp
alături de Jack în ziua în care acesta a murit. Pompierul i-a povestit într-un mod cât
se poate de convingător despre ceea ce se întâmplase. În ceea ce mă priveşte, mi se
pare destul de ciudat ca un pompier să fi petrecut o bună parte din zi cu o persoană
ucisă în aceeaşi zi de o explozie pirotehnică. Un căpitan din New York City mi-a
povestit odată că cei mai mulţi incendiatori se dau drept pompieri. Acest lucru este
demonstrat statistic. În cazul de faţă, pompierul cu pricina i-ar fi putut distrage
atenţia lui Jack în timp ce altcineva punea bomba în laboratorul său.

Întreaga experienţă revelează o sincronicitate uimitoare între Jack Parsons, JPL şi

Montauk. Ea ar merita o investigaţie mai serioasă, care depăşeşte însă scopul cărţii
de faţă.

376
Cameron mi-a spus odată că sincronicitatea este însăşi esenţa magiei. Aşa cum a
fost definită de Crowley, magia stă la baza universului. A adăugat că
sincronicitatea se transmite dintr-o viaţă în următoarea, ceea ce ar putea explica
actualele mele cercetări. Nu doresc să comentez încă aceste afirmaţii, dar există
unele lucruri pe care doresc să le adaug în legătură cu Cameron. După ce a citit
manuscrisul iniţial al acestei cărţi, a devenit foarte prudentă, nedorind să fie
asociată cu Proiectul Montauk, aşa că s-a distanţat de acest subiect. Mi-a spus
totuşi că Proiectul Montauk ar putea fi un efect al acţiunilor magice ale lui Jack.
Existau multe persoane care afirmau că Jack dăduse greş, dar nu complet. Cameron
a adăugat că Operaţiunea Babalon impunea ca el să devină „una cu focul”, şi el a
devenit! Succesul sau eşecul operaţiunii nu pot fi determinate înainte de trecerea a
cel puţin o sută de ani.

Interesant mi se pare şi faptul că Preston a fost de acord cu ideea că întregul

Proiect Montauk ar fi putut fi un efect al operaţiunii magice a lui Parsons. Cert este
că diferitele sincronicităţi care s-au petrecut au încă nevoie să fie explicate. Dar
ceea ce este mai important, ele indică o legătură între Montauk şi Operaţiunea
Babalon, la care se adaugă şi numele de „Wilson”. Voi încerca să închid cercul
după ce vom examina şi un alt candidat la postul de moştenitor al lui Aleister
Crowley.

32

RENAŞTEREA LUI CROWLEY

Într-un capitol anterior, am afirmat că am primit la un moment dat o scrisoare de la

Amado Crowley, în care acesta atesta existenţa fraţilor Wilson. În cartea sa,
Secretele lui Aleister Crowley, autorul menţionează că tatăl său a avut mulţi copii
în afara căsătoriei şi l-a ales pe el (Amado înseamnă „iubit”) pentru a-i fi
moştenitor spiritual.

În ceea ce priveşte autenticitatea genealogiei sale există încă anumite controverse.

De pildă, O.T.O. nu îl consideră pe Amado Crowley a fi moştenitorul sau fiul lui
Aleister Crowley. Există însă alte persoane care au făcut verificări şi au ajuns la
concluzia că el este într-adevăr fiul lui Aleister; investigaţiile au avut la bază
analize psihice şi de grafologie, care nu ar putea fi aduse drept dovezi într-un
377
tribunal. Singurele dovezi care ar putea fi admise ar fi testele ADN, scop în care
cadavrul lui Aleister Crowley ar trebui deshumat. Sunt sigur că lui Crowley i-ar fi
plăcut acest lucru, dar vai!, a fost ars la crematoriu. În toată perioada scrierii ma-
nuscrisului acestei cărţi am continuat să corespondez cu Amado, care mi-a oferit în
mod voluntar nişte informaţii extrem de interesante.

În legătură cu Operaţiunea Babalon, mi-a spus, de pildă, că Parsons şi Hubbard au

fost cenzuraţi, întrucât erau foarte interesaţi de „teoria haosului”. Într-o perspectivă
ocultă, ei căutau acele forţe care ar fi putut „inversa” sau „desface” universul creat,
în scopul de a-l recrea. Dacă acest lucru este adevărat, nu mi se pare deloc
surprinzător faptul că Aleister Crowley era atât de îngrijorat de ideea că ei ar putea
reuşi în demersul lor. Dacă este să-i ascultăm pe alţii, ei chiar au reuşit!

În ceea ce priveşte Experimentul Philadelphia şi eventuala legătură a lui Amado cu

tatăl său, acesta mi-a spus că aş rămâne uimit dacă mi-ar spune unde s-a aflat
Aleister Crowley pe data de 12 august 1943 (ziua în care a avut loc Experimentul
Philadelphia). I-am scris imediat şi i-am spus că doresc să obţin această informaţie
şi, chiar mai mult, că aş dori să ştiu unde se afla tatăl lui la 12 august 1923 şi la 12
august 1903 (am ţinut cont de bioritmul de 20 de ani al pământului). Am primit
răspunsul foarte rapid.

„Pe data de 12 august 1943, Aleister Crowley, eu şi încă cinci persoane ne aflam în
jurul unui monument străvechi din piatră, numit Men-an-Tol, situat lângă Morvah,
în Cornwall, Anglia. Sunt convins că aţi remarcat deja uimitoarea similaritate de
nume cu Montauk. Anexez o fotografie a monumentului surprinsă pe o vedere.
Piatra este numită „inel”, întrucât are o gaură circulară, de dimensiuni mari, în
interiorul ei. Personal, am fost aşezat atunci pe o scândură, care a fost introdusă
apoi în interiorul inelului din piatră. Era ca şi cum ai fi introdus un nucleu din ferită
într-o bobină prin care trece curent electric. Aleister Crowley a executat un ritual al
cărui scop era să „provoace” o linie de „apă grea” între acest loc situat în sudul
Angliei şi Long Island din SUA”.

Trebuie să adaug că O.T.O. contestă această declaraţie a lui Amado, punându-mi la

dispoziţie o copie după jurnalul nepublicat al lui Crowley, pagina referitoare la
ziua de 12 august 1943: „Cea de-a 40-a aniversare a primei mele căsătorii. Am fost
bolnav toată ziua; foarte bolnav. Am avut insomnie, nările iritate, gura şi gâtul
uscate. La 7:30 seara a venit M.B. M-am trezit ceva mai bine şi i-am scris o
scrisoare clară şi viguroasă lui Saturnus [Karl Germer de la O.T.O.], apoi lui Roy
[Leffingwell de la O.T.O.] şi Chris Kraemer. 2:30 insomnie; m-am simţit ceva mai

378
bine după ce am adormit între orele 4:30 A.M. – 11.00 A.M. Apoi am luat micul
dejun”.

La prima vedere, s-ar părea că Amado s-a înşelat, cel puţin asupra datei. Este
interesant de remarcat totuşi că ziua respectivă s-a suprapus cu aniversarea a 40 de
ani de la prima căsătorie a lui Crowley – presupunând că informaţiile primite de la
O.T.O. sunt corecte – cu Rose, femeia care l-a convins să scrie Cartea Legii, cea
mai inspirată lucrare a lui şi esenţa moştenirii sale spirituale. Avem de-a face cel
puţin cu o „sincronicitate de bioritm”, întrucât s-a produs cu exact 40 de ani înainte
de Experimentul Philadelphia. Aniversarea nunţii lui Crowley este foarte
importantă pentru O.T.O., care a celebrat-o ţinând o petrecere în ziua de 12 august
1993.

Mai trebuie să adăugăm că citatul de mai sus, furnizat de O.T.O., nu exclude cu

totul posibilitatea ca Aleister Crowley să fi fost totuşi la Men-an-Tol pe data de 12
august. De fapt, chiar înainte de trimiterea la tipar a acestei cărţi, am primit o
scrisoare de la Amado Crowley. Aceasta a ajuns la mine chiar pe data de 12 august
1993! Îi povestisem lui Amado de diferenţa dintre relatarea lui şi cea furnizată de
O.T.O. Iată ce mi-a răspuns el în respectiva scrisoare, trimisă pe data de 26 iulie:

„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat posibilitatea să îmi ,reamintesc data când am
fost în Cornwall împreună cu Crowley pentru a face acel mic truc cu „magnetul
uman”. Nu doresc să schimb nimic din declaraţia mea. Ştii, am şi eu acces la
jurnalul lui A.C., al cărui original este păstrat la Londra. De aceea, ştiam foarte
bine de discrepanţa care există între declaraţia mea şi cea din jurnal. Am preferat să
nu schimb nimic din declaraţie pentru simplul motiv că eu am dreptate, iar jurnalul
nu. Nu contează ce a scris. Întreabă-te mai bine: pentru cine a scris el toate acele
lucruri? Te asigur că există şi alte ocazii în care ,ceea ce a scris’ Crowley nu
seamănă deloc cu ,ceea ce a făcut’ el.

Există vreo menţiune la „afacerea Hess”[11] în jurnale? A menţionat el vreodată că

„Duexieme Bureau” din Franţa a finanţat Abaţia din Thelema?[12] Spionii nu sunt
atât de proşti pe cât pare să creadă cei de la O.T.O. Mă îndoiesc că cei de acolo îi
cunosc chiar şi pe agenţii infiltraţi în propria lor organizaţie! Un lucru este cert:
nici un spion (nici măcar cei de la Hollywood) nu vorbeşte deschis despre
operaţiunile în care este implicat. Dimpotrivă, face tot ce îi stă în puteri pentru a
deturna atenţia de la ceea ce face el. Spune-le celor de la O.T.O. că în anul 1943 nu
numai americanii se aflau în război, ci şi noi, europenii! Poate li se va părea ciudat,
dar Aleister avea obiceiul să îşi „acopere urmele”.

379
Şi mai important mi se pare faptul că încă înainte să audă de la mine de Montauk,
Amado a afirmat că Aleister Crowley a petrecut o perioadă în Cornwall, înainte de
a muri. Faptul că a recunoscut conexiunea dintre Men-an-Tol şi Montauk mi se
pare semnificativ. Înainte de a primi veşti de la O.T.O., am dus scrisoarea lui
Amado la un expert în limbi galice. Acesta mi-a spus că „Men-an-Tol” şi
„Montauk” (un nume amerindian) provin din aceeaşi rădăcină şi înseamnă acelaşi
lucru. Din păcate, ambele dialecte s-au pierdut, iar în textele de specialitate nu mai
pot fi găsite decât referiri generale. Mi s-a spus că ambele cuvinte au ca rădăcină
cuvântul „mer”. Acesta este asociat cu marea, dar poate fi tradus şi prin cerc aflat
în mişcare perpetuă, precum un vortex prin care se manifestă creaţia şi prin care
poţi trece. Rădăcina celor două cuvinte a devenit obiectul unui proiect individual
de cercetare, despre care vom vorbi ulterior. Între timp, merită să menţionăm că
toţi şamanii amerindieni se închinau în faţa unor spirite-ghizi cunoscute sub
numele de „Manatu”. Potrivit legendei, acestea aveau puterea de a-şi schimba
forma şi de a călători în timp. Rădăcina cuvântului „Manatu” este aceeaşi cu
rădăcina cuvântului „Montauk”.

Pe scurt, chiar dacă datele furnizate de Amado Crowley pot fi puse la îndoială,
cunoştinţele sale lingvistice sunt demne de remarcat. Simplul fapt că scrisoarea lui
mi-a parvenit exact pe 12 august îi conferă un grad suficient de mare de
credibilitate, dacă ţinem seama de principiile sincronicitaţii. Pe de altă parte, există
numeroase controverse legate de Amado şi nu mi-am propus aici să iau o poziţie
oficială în ceea ce priveşte legitimitatea lui. Tot ce am dorit a fost să relatez
informaţiile primite de la el. Dacă nu pot pune la îndoială un lucru, acesta este
sincronicitatea dintre informaţiile pe care le-am primit şi propriile mele cercetări.

La fel de interesantă mi se pare şi relatarea cu privire la locul în care se afla

Aleister Crowley la data de 12 august 1923. Amado afirmă că acesta se afla „în
deşertul de lângă Tunis, unde se retrăsese ,în izolare’ alături de Leah Hirsing şi
Norman Mudd. Avea ca însoţitor un băiat arab pe nume (surpriză!) Mohamed. Se
aflau în cortul unui important şeic care îl recunoştea pe Crowley ca maestru. Se
pare că la această întâlnire s-a pregătit instalarea lui Crowley în postul de şef al
noii ramuri a O.T.O., cea numită Karl Germer”.

În privinţa datei de 12 august 1903, Amado nu era prea sigur. Ştim astăzi din
informaţiile primite de la O.T.O. că în acea zi, Crowley s-a căsătorit. Amado mi-a
spus doar că acea zi venea la scurt timp după desfiinţarea lui Golden Dawn, o
societate magică remarcabilă din care făceau parte Crowley, William Butler Yeats
şi multe personalităţi ale vremii. Bănuiala lui era că Aleister Crowley a primit în
acea zi informaţii legate de localizarea „Cărţii Dezolării”, în care erau prezentate

380
– printre altele – „relele haosului”. Acest lucru deschide poarta unor posibilităţi
infinite. Aş dori să amintesc şi faptul că, potrivit legendei, fraţii Wilson, sau cel
puţin unul dintre ei, a murit în 1902 sau 1903. În viziunea lui Preston Nichols,
începând de la această dată a început decăderea ştiinţei, care a devenit din ce în ce
mai materialistă, respingând orice descoperire care nu corespundea liniei sale
oficiale.

Un alt aspect interesant legat de „Cartea Dezolării” este acela că a fost descoperită
în interiorul sau lângă mormântul lui Hoehne Wronski. Acesta era un magician
care a trăit înainte de Aleister Crowley. Amândoi cunoşteau o tehnică numită
„călătoria la distanţă”, care nu are nimic de-a face cu distanţele spaţiale. Amado
mi-a explicat că foarte mulţi oameni confundă această tehnică cu aceea de părăsire
a planului fizic şi de pătrundere în planul astral. Acest lucru este incorect. Lumea
în care trăim noi este „aici şi acum”, aşa cum susţin călugării zen. Aceasta este
„realitatea” în care existăm. „Lumea de dincolo” reprezintă o altă realitate, complet
diferită, în care putem pătrunde din când în când. „Călătoria la distanţă” înseamnă
o asemenea trecere de „aici” în „lumea de dincolo”. Trecerea dintr-o lume în alta
presupune o stare de transformare.

Aceste informaţii primite de la Amado seamănă uimitor de mult cu cele pe care mi

le-a transmis domnul X, atunci când mi-a vorbit de călătoriile lui Aleister Crowley
dintr-o lume în alta. Ele sunt strict legate de călătoriile dintr-o zonă temporală în
alta. Toate acestea ne conduc din nou către enigma fraţilor Wilson.

33

WILSONI-I, COPII AI LUNII

În capitolul referitor la clanul Wilson am afirmat că fraţii Wilson erau sterili, lucru
semnificativ pentru cei familiarizaţi cu magia. Sterilitatea este legată de subiectul
naşterilor din fecioare.

Spre surpriza mea, în timpul acestei investigaţii am descoperit că naşterile din

fecioare sunt un fapt dovedit ştiinţific, şi nu doar un miracol amintit de Biblie. Ele
sunt destul de comune şi apar din când în când în ziarele de medicină. Există destui
oameni obişnuiţi care au auzit de asemenea întâmplări ieşite din comun, dar
381
majoritatea nu cunosc nimic. De-a lungul vieţii mele, am auzit numeroase
dezbateri legate de divinitatea lui Iisus. Dacă aspectul despre care vorbim ar fi
cunoscut de toată lumea, sunt sigur că dezbaterile respective s-ar fi purtat în cu
totul alţi termeni. Sper ca acest lucru să se întâmple o dată cu apariţia acestei cărţi.
Informaţiile care urmează mi-au fost furnizate de doamna X şi contravin uneori
ştiinţei medicale, dar au la bază doctrina ezoterică (din păcate, medicii oficiali nu
sunt antrenaţi sau calificaţi să treacă dincolo de planul fizic). Cei interesaţi de
aspectele pur biologice pot consulta orice bibliotecă specializată în medicină.

Sterilitatea la gemeni indică o naştere dintr-o fecioară.

Naşterea din fecioară este rezultatul unei copulaţii interdimensionale şi conduce la

ceea ce se numeşte un Copil al Lunii sau un Copil al Sexului. Copilul este
întotdeauna steril.

La nivel fizic, o fecioară (şi chiar şi celelalte femei) poate rămâne însărcinată fără
să ştie cum. Acest lucru este rezultatul unei proteine masculine latente care există
în toate femeile, dar nu poate fi găsită decât printr-o anumită acţiune de declanşare.
Este, de fapt, un acid care acţionează la fel ca sperma, penetrând zona pellucida, un
corp protector care conţine un săculeţ. Zona pellucida este foarte greu de penetrat.
În caz contrar, orice spermatozoid mai vechi sau chiar orice altă substanţă (cum ar
fi sperma animală) ar putea pătrunde în ea, declanşând sarcina.

Sarcina normală se produce atunci când inteligenţa nativă (sau psihică) a celulei
primeşte un mesaj care îi spune că afară se află un spermatozoid care aşteaptă să
intre. În cazul în care condiţiile biologice necesare sunt întrunite, accesul
spermatozoidului este permis. În cazul unei naşteri dintr-o fecioară, proteina este
activată şi acţionează la fel ca un spermatozoid, „păcălind” zona pellucida să o
confunde cu un spermatozoid. De regulă, copilul conceput printr-o asemenea
procedură se naşte după o perioadă de sarcină de zece luni.

Proteina cu pricina este localizată în celulele originale ale corpului, opt la număr şi
aflate la baza coloanei vertebrale. Aici se află sediul lui kundalini şi prima bază
fizică a vieţii, în care spiritul s-a unit la început cu materia. Cele opt celule sunt
juxtapuse într-o formă geometrică alcătuită din două piramide. Patru dintre ele
alcătuiesc o piramidă sau un tetraedru, iar celelalte o altă piramidă, dar cu susul în
jos. Cele două tetraedre se intersectează. Într-o secţiune bidimensională, imaginea
rezultată este Sigiliul lui Solomon, mai bine cunoscut sub numele de Steaua lui
David.

382
Această structură geometrică conţine întreaga înţelepciune a universului şi poate fi
stimulată fizic sau electromagnetic (tot acesta este punctul în care băieţilor din
Montauk li s-au făcut incizii după răpire). Această structură în formă de tetraedru
este penetrată de către magicianul care doreşte să creeze un Copil al Lunii.
Conştiinţa acestuia sau energia sa psihică/sexuală (de natură electromagnetică)
activează proteina latentă din centrul celor două tetraedre suprapuse şi trezeşte
energia kundalini în zona pellucida. Se creează astfel un copil magic.

Perioada de timp în care se realizează acest act magic trebuie sincronizată perfect
şi mai există şi alţi factori de care trebuie să se ţină seama. Nu ne vom ocupa de ei,
dar trebuie să menţionăm totuşi că aceasta este metoda prin care poate fi creat fie
un Christ, fie un Anticrist. Este, de asemenea, posibil ca în acest „joc” al creaţiei să
intre şi un al treilea aspect, în afara magicianului şi a mamei. Spre exemplu,
magicianul poate fi un vehicul pentru Sfântul Duh sau dimpotrivă pentru o forţă
sinistră, malefică.

Aşa cum sugeram mai înainte, majoritatea şcolilor misterelor de pe această planetă
îşi fac o adevărată profesie din acest gen de operaţii. Nu ne propunem aici să
analizăm diferitele motivaţii şi scenarii care stau la baza acţiunilor acestora. Este
suficient să ştim că naşterea Copiilor Lunii este un subiect serios, cu repercusiuni
foarte vaste. Echilibrarea energiei christice cu ajutorul energiei anticristice este
strict legată de subiectul timpului şi de blocarea noastră într-o anumită zonă
temporală.

Dacă fraţii Wilson au fost într-adevăr Copii ai Lunii, acest lucru ar explica foarte
multe lucruri. Cheia acestor explicaţii ar fi legată de genealogia lor generală şi
îndeosebi de cea a părinţilor lor. Acesta este subiectul investigaţiilor noastre, dar
ele se desfăşoară cu mare dificultate. Până acum, genealogia ne-a demonstrat că
există o legătură cu clanul Cameron. Ni se pare evident că în marele plan al
creaţiei, anumite nume sau linii genealogice joacă un rol deosebit în împlinirea
unor roluri sau destine aparte.

Ne vom ocupa în continuare de legenda care circulă şi care afirmă că Duncan

Cameron s-a născut din nou în anul 1951. Potrivit acestei legende, Alexander
Duncan Cameron Senior a primit veşti din viitor prin care i s-a spus că trebuie să
mai conceapă un copil. Şi astfel a venit pe lume Duncan, primul său fiu (mai avea
o fiică). Dacă este adevărat că Duncan a fost antrenat să devină un Anticrist, ni se
pare evident că în spatele acestor operaţiuni se ascunde un magician (ceea ce nu
înseamnă că naşterea lui Duncan s-a produs dintr-o fecioară, deşi nu putem exclude

383
cu totul această posibilitate). Să fi fost vorba de Duncan Sr. sau de Crowley? Nu
ştim decât că între cele două familii au existat nenumărate sincronicităţi.

În cazul fraţilor Wilson trebuie să ne punem aceeaşi întrebare. Magicianul ar fi

putut fi oricare din cei doi: Crowley sau Duncan Sr. Într-o viaţă anterioară.
Deocamdată nu putem decât să speculăm.

Dacă ne menţinem în logica legendei, putem postula (la urma urmei, postulatele
sunt specialitatea de frunte a unui bun magician!) că Tatăl Wilson sau Mama
Wilson au fost contactaţi, la fel ca şi Duncan Sr. A urmat naşterea fraţilor Wilson,
care au creat un „bulevard” temporal prin care Crowley sau altcineva şi-ar fi putut
desfăşura activitatea magică în continuumul spaţio-temporal. S-ar părea că toţi
aceşti Wilsoni, Cameroni etc, reprezintă agenţi ai unei forţe care are o influenţă
uriaşă asupra continuumului. Că este vorba de o forţă bună sau rea nu are nici o
relevanţă. Pentru a înţelege mecanismul care stă la baza dualităţii trebuie să ne
ridicăm deasupra ei.

Întorcându-ne la Operaţiunea Babalon, putem spune că avem de-a face cu un

eveniment care transcende limitele timpului şi ale spaţiului. Cameron şi Hubbard
au trăsături de familie comune, provenind – se pare – din aceeaşi familie Wilson, şi
deci din acelaşi fond genetic. Jack Parsons pare să fi fost un outsider, motiv pentru
care a intrat în conflict cu Crowley. Cine i-a creat pe Wilsoni? Jack? Crowley?

I-am povestit teoria mea lui Cameron, care mi-a spus că poate fi ceva adevărat în
ea. A fost cel puţin de acord că există o legătură misterioasă între toate acestea.
Poate că pe măsură ce va trece timpul, el ne va revela mai multe.

Au rămas multe variabile în această ecuaţie care nu şi-au găsit încă răspunsul, dar
probabil că vom obţine cel puţin o parte din aceste răspunsuri în viitor. Noi nu ne-
am propus decât să începem jocul, lăsându-l apoi deschis pentru noi mutări
viitoare. Inevitabil, acestea ne vor conduce mai aproape de adevăr.

EPILOG

Scopul iniţial al acestei cărţi a fost acela de a demonstra existenţa şi desfăşurarea

Proiectului Montauk. Experienţele mele personale şi relatările celorlalţi demon-
strează – în opinia mea – acest lucru. Din păcate, nu toţi oamenii doresc să afle ce

384
se ascunde în spatele realităţii lor, ca să nu mai vorbim de cea a universului. Acest
lucru a îngreunat considerabil cercetările noastre.

Factorii oculţi şi sincronicităţile pe care le-am relatat au apărut întotdeauna în cea

mai surprinzătoare manieră pentru mine. Experimentarea, colectarea şi scrierea
acestor informaţii au reprezentat o cale lungă şi grea. Deşi ne aflăm la sfârşitul
acestei călătorii, la orizont au apărut deja noi destinaţii uluitoare şi noi aventuri
posibile.

După părerea mea, Operaţiunea Babalon a reprezentat una dintre cele mai
fascinante sincronicităţi, nu numai din cauza subiectul ei, ci şi datorită celor
implicaţi în ea. Până acum nu s-a scris nici o lucrare majoră asupra acestui subiect.
Cameron a fost intervievată de sute de ori, dar ceea ce au dorit să afle cei care i-au
luat interviuri s-a limitat întotdeauna la Jack. Această ignorare a ei mi se pare un
abuz. În realitate, ea a fost rezultatul Operaţiunii Babalon, iar viaţa ei demonstrează
din plin acest lucru. Cameron deţine cheile multor mistere, cel mai important dintre
toate fiind acela al dezlănţuirii energiei feminine. Aceasta a început deja, dar mai
are un drum lung de parcurs. Când am cunoscut-o prima oară pe Cameron, am
discutat cu ea despre posibilitatea de a scrie o asemenea carte. Nu am renunţat la
acest proiect, dar nici unul dintre noi nu s-a angajat ferm că o vom face. De
asemenea, Cameron şi-a manifestat interesul de a scrie propria sa carte referitoare
la Operaţiunea Babalon.

La fel ca şi Cameron, trebuie să ţinem seama de teoriile conspiraţiei care au

înconjurat Laboratorul de Cercetare a Propulsiei prin Reacţie. Potrivit unor relatări,
Jack Parsons a fost practic adulat de membrii acestei organizaţii. La modul cel mai
modest, se poate spune că el a fost foarte respectat. O mare parte din informaţiile
referitoare la Jack Parsons din această carte au rezultat ca urmare a contactelor cu
unul din membrii personalului de la JPL, care m-a sunat din proprie iniţiativă,
numai pentru a-mi oferi date. Este un mare admirator al lui Parsons şi mi-a promis
că mă va contacta de îndată ce va găsi informaţii noi. Se pare că povestea legată de
el nu se opreşte aici.

La fel de multe informaţii pare să aibă de oferit şi Amado Crowley. Cred că acesta
nu a pus încă toate cărţile pe masă; probabil că timpul ne va aduce încă multe
surprize în această direcţie. El a promis să publice la cea de-a 50-a aniversare a
morţii tatălui său o serie de documente explozive care indică faptul că Aleister
Crowley a fost ucis, iar moştenirea sa legală i-a fost furată. Cum Crowley a murit
la data de 1 decembrie 1947, se pare că va trebui să aşteptăm până în 1997 pentru a
avea acces la acele documente. Doamna X mi-a spus că s-a aflat deja de aceste do-

385
cumente în diferitele şcoli ale misterelor şi că există mulţi oameni preocupaţi de
apariţia lor. Amado a promis că îmi va oferi mai multe informaţii atunci când
circumstanţele o vor permite.

Poate cel mai mare indiciu referitor la legătura lui Crowley cu toate aceste
evenimente se referă la însemnul heraldic al familiei. Acesta este identic cu arcana
„Soarele” din Tarotul lui Thoth, folosit de Crowley, şi este direct legat de Noua
Epocă (New Age) şi de emanciparea rasei umane.

Poate că şirul uluitor de sincronicităţi care există între familiile Crowley, Cameron
şi Wilson nu reprezintă decât o formulă magică străveche, construită după structura
universului, care ne spune momentul când umanitatea va deveni liberă.

Oricare ar fi adevărul legat de Aleister Crowley, cunoaşterea sa reprezintă un

instrument. La fel ca un ciocan, ea poate fi folosită în mod benefic sau pentru dis-
trugere. Depinde de fiecare în parte cum va arăta rezultatul final.

În sfârşit, mai sunt cercetările făcute de Preston, Duncan şi Al Bielek. Cu fiecare zi

care trece, noi informaţii referitoare la Montauk, la ramificaţiile acestuia şi la alte
proiecte continuă să ne parvină. Aventura înţelegerii universului continuă şi
probabil că nu se va opri niciodată.

Probabil că vom mai vorbi despre aceste subiecte.

L. RON HUBBARD

Despre acest om s-a scris o cantitate uriaşă de absurdităţi. În ceea ce mă priveşte,

voi fi cât se poate de scurt şi mă voi limita la informaţiile de bază, obţinute din
propriile mele investigaţii.

Hubbard a fost un om extrem de cultivat, cu aptitudini ieşite din comun pentru

paranormal. Experienţele sale nu aveau nimic de-a face cu cele ale unui om
„normal”, aşa că nu este de mirare că puţină lume îl credea. Diferiţi autori şi mai
multe tribunale l-au condamnat pentru minciună. Experienţa mi-a demonstrat că nu

386
era deloc un mincinos patologic, aşa cum s-a afirmat despre el; pur şi simplu, afir-
maţiile lui erau imposibil de crezut. Ştiind acest lucru, Hubbard, care era un om
extrem de pragmatic, le spunea oamenilor ce doreau aceştia să audă. Din această
perspectivă, detesta profund establishment-ul, care promovează stagnarea şi
ineficienţa.

Cariera militară a lui L. Ron Hubbard este foarte ambigua şi misterioasă. Dosarul
său nu poate fi obţinut de la autorităţi, care admit totuşi că a lucrat pentru serviciile
secrete ale Marinei. Nu este de mirare că dezinformările abundă în legătură cu
îndatoririle pe care le-ar fi avut în cadrul armatei.

Se ştie că Hubbard a studiat fişele psihiatrice ale tuturor celor care lucrau în
Marină şi deţinea informaţii legate de tehnicile mai puţin ortodoxe care se
practicau la vremea respectivă. Printre acestea se numărau narcosinteza şi tehnicile
de regresie. Din aceste cercetări psihiatrice, la care se adăugau celelalte studii ale
sale, a creat dianetica. Aceasta a fost prima tehnică de regresie aplicată pe scară
largă, fiind special concepută pentru a fi executată cu uşurinţă de către
profesionişti.

Hubbard l-a studiat pe Aleister Crowley şi l-a considerat fascinant. Principiile lui
Crowley pot fi regăsite uneori în opera lui Hubbard, fără să putem pune totuşi un
semn de egalitate între ele. Hubbard şi-a creat propriile tehnici, fiind mai degrabă
un inovator decât un copiator.

Popularitatea lui Hubbard a devenit din ce în ce mai mare şi nu a avut niciodată

probleme cu banii. Biserica Scientologică a devenit din ce în ce mai numeroasă
graţie popularităţii lui, devenind legală în anul 1954. Hubbard a avut întotdeauna
dificultăţi ca lider de organizaţie, fiind de părere că nu poţi avea încredere în
nimeni că „îţi va executa întocmai ordinele”. Şi-a formulat propriul sistem admin-
istrativ şi ca tot ceea ce a făcut, acesta s-a dovedit extrem de eficient. Scopul era să
vândă cărţi, prezentându-şi astfel unui public cât mai larg dianetica şi scientologia.
Credea cu sinceritate că acestea puteau salva umanitatea.

Guvernul a dus un veritabil război împotriva lui Hubbard, care s-a prelungit
decenii la rând, nesfiindu-se să folosească inclusiv mijloace neconstituţionale. Cred
că oficialii erau furioşi că Hubbard dezvăluia informaţii secrete obţinute pe vremea
când lucra pentru serviciile secrete ale Marinei. Organizaţia sa a fost percepută ca o
ameninţare inclusiv de către J. Edgar Hoover, Richard Nixon şi alte personalităţi
ale establishment-ului.

387
L-am cunoscut pentru prima oară pe Hubbard în anul 1972, când scientologia se
afla în plină expansiune. Avea probleme de sănătate, dar nu păreau să-l deranjeze.
Nu şi le ascundea de colegii săi. Se considera un fel de cobai experimental şi toate
procedeele folosite de scientologie au fost experimentate pe sine.

Hubbard este deseori descris ca un om temperamental, care voia întotdeauna ca

lucrurile să iasă aşa cum dorea el. Avea aşteptări foarte înalte, care nu se împlineau
de fiecare dată. Adeseori, nu obţinea ceea ce dorea, dar nu continua să forţeze
lucrurile. Şi mai des obţinea rezultatele scontate, dar în cea mai mare parte a
timpului era ocupat cu cercetările sale. Nu îi supraveghea constant pe ceilalţi.
Uneori se izola, dar nu îşi ignora niciodată echipa. Nu l-am văzut furios decât de
vreo două ori în viaţa mea, şi atunci numai datorită faptului că cineva făcea greşeli
repetate şi nejustificate.

Hubbard obişnuia să afirme că nu şi-ar fi imaginat niciodată că va deveni atât de

popular. Dacă ar fi ştiut, şi-ar fi orientat altfel viaţa. Pe la începutul anilor ‘70 i-a
spus chiar unui prieten de-al meu că ar fi preferat să moară. Corpul său fizic era
uzat, dar simţea că trebuie să-l păstreze în viaţă, deoarece devenise un simbol
important pentru foarte mulţi oameni care îl urmau.

Circula o glumă care spunea că agenţii guvernamentali făceau periodic pariuri

referitoare la cât de repede vor putea să-l arunce pe Hubbard în închisoare. Deşi nu
au reuşit niciodată, bănuiesc că se afla sub un atac psihotronic continuu, îndeosebi
în perioada când Proiectul Montauk era activ. Aproape întreg anul 1973 şi l-a
petrecut în Long Island.

Pe la începutul anilor ‘80, Biserica Scientologică a devenit o organizaţie foarte

mare. Deşi oficiali de rang înalt care făceau parte din rândurile ei au fost închişi
sub pretextul unei conspiraţii împotriva Guvernului, Biserica a devenit din ce în ce
mai populară, iar numărul membrilor ei a continuat să crească. În anul 1981, când
popularitatea ei a atins apogeul, Hubbard s-a retras din activitate şi s-a ascuns, de
teamă să nu fie otrăvit. Se pare că membri CIA fuseseră infiltraţi în organizaţie, cu
scopul de a aţâţa diferite facţiuni ale ei unele împotriva celorlalte. Într-adevăr, în
această perioadă s-au produs lupte interne incredibile, şi majoritatea celor pe care îi
cunoşteam au plecat din organizaţie. Baza de operaţie a acesteia s-a schimbat şi nu
a mai fost niciodată aceeaşi.

Hubbard a decedat în ianuarie 1986, la vârsta de 74 de ani. Cu câteva zile înainte

de a muri, şi-a chemat omul de încredere, Pat Broeker, şi i-a spus că se pregăteşte
să-şi părăsească trupul. Hubbard se temea că oamenii îl vor plânge. I-a spus lui Pat

388
că acest lucru nu era necesar şi că unicul motiv de a plânge era convingerea
personală a oamenilor că nu sunt nemuritori.

Am încercat să fiu cât mai obiectiv cu putinţă în schiţarea acestui scurt portret
biografic al lui L. Ron Hubbard. Este important să înţelegeţi că acest om avea o
cunoaştere incredibilă şi dorea ca întreaga lume să aibă acces la ea. Dacă ar fi fost
interesat doar de putere şi de bani, stilul său de viaţă ar fi fost mult mai
extravagant. Viaţa lui a avut şi destule neîmpliniri, şi ar fi fost primul care să
recunoască acest lucru. Din păcate, nu am întâlnit nici măcar o singură biografie a
acestui personaj care să fie cât de cât corectă.

Cred că cele mai potrivite indicii referitoare la rolul pe care l-a jucat acest om pe
pământ sunt cele legate de implicarea lui alături de Jack Parsons şi moştenirea lui
spirituală din partea familiei Wilson. Cât despre activităţile sale, majoritatea
acestora sunt încă înconjurate de mister.

ALEISTER CROWLEY

Aleister Crowley s-a născut în anul 1875 şi a primit numele de Edward Alexander,
pe care l-a folosit până în adolescenţă. Tatăl său, având acelaşi nume, a fost un pro-
ducător bogat de bere, care a devenit apoi un predicator al sfârşitului lumii.

Inteligenţa copilului Crowley a rămas legendară. Se spune că a învăţat jocul de şah

după ce a privit o singură partidă, după care nu l-a mai putut învinge nimeni. A dus
o viaţă privilegiată, exceptând faptul că i s-a predicat cu forţa religia creştină, într-o
manieră de-a dreptul abominabilă. Probabil cea mai bună ilustrare a acestui lucru
se referă la un incident care s-a petrecut în anii adolescenţei, la şcoala în care
învăţa.

Se pare că profesorul a auzit unele zvonuri legate de anumite legături homosexuale

între colegii de şcoală ai lui Crowley. Unul dintre aceştia a fost prins şi obligat sub
puterea biciului să dezvăluie numele complicilor săi. Crowley a fost unul dintre cei
numiţi de acesta, deşi mai apoi avea să nege tot restul vieţii că declaraţia lui ar fi
fost adevărată (lucru cu atât mai demn de remarcat cu cât el nu a contestat

389
niciodată, mai târziu, că a fost implicat în relaţii homosexuale). În dorinţa de a
obţine o declaraţie de la Crowley, profesorul l-a supus în mod repetat pe acesta
bătăilor cu biciul. Între două flagelări l-a forţat să recite rugăciuni creştine, în
convingerea că va înţelege astfel calea greşită pe care a apucat-o. Din nefericire,
Crowley nu ştia exact de ce anume este acuzat. A fost bătut însă timp de două
săptămâni ca să recunoască o vină pe care nu o avea. În cele din urmă, exasperat,
profesorul i-a spus lui Crowley de ce anume îl suspecta. Crowley i-a răspuns că ar
fi mărturisit pe loc dacă ar fi ştiut ce doreşte să audă de la el profesorul. Dezgustat,
acesta din urmă l-a expulzat din şcoală.

Întors acasă, mama sa a citit foaia de exmatriculare şi i-a adresat cuvintele devenite
faimoase: „Eşti o bestie. Da. Eşti bestia din Apocalipsă – 666!”

Tânărul Crowley s-a simţit uşurat să audă aceste cuvinte, cu care s-a identificat
întru totul. De vreme ce creştinismul se dovedise atât de malefic pentru tânărul
nostru, anti-creştinismul trebuia în mod automat să fie ceva bun.

Cărţile care descriu viaţa lui Crowley trec de regulă cu vederea experienţa descrisă
mai sus. Noi considerăm că a fost una din experienţele cele mai revelatorii din
viaţa tânărului Crowley.

Tatăl lui Crowley a murit când tânărul avea 12 ani. A fost crescut în continuare de
mamă şi de un unchi, până când a plecat la Universitatea din Cambridge. Acolo, a
studiat ştiinţele fizice şi a primit o educaţie de tip renascentist. Mulţi îl consideră
unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor. Cert este că stăpânea perfect
limba engleză (dar şi alte câteva limbi străine).

La vârsta de 20 de ani a moştenit o mare avere, aşa că a abandonat ultimul an

universitar. Era deja entuziasmat de studiul ocultismului şi a intrat în mai multe
societăţi secrete. Ulterior, a ajuns pe poziţia cea mai înaltă în ierarhia mai multor
ordine străvechi. Printre acestea se numără francmasoneria, rozicrucienii, Ordinul
Stelei de Argint şi Ordo Templi Orientis. Ultimul dintre ele, cunoscut şi sub
iniţialele O.T.O., a fost probabil cel mai semnificativ din viaţa sa. Ajuns şef al
O.T.O., el a scris cea mai faimoasă lucrare a sa, Magia – teorie şi practică. Scria
cuvântul „magie (magic)” cu k (magick), pentru a o diferenţia de magia de salon.

Evenimentul cel mai spectaculos din viaţa lui Crowley s-a petrecut în anul 1904, la
Muzeul Boulak din Cairo. Nu cu mult timp înainte, Crowley şi soţia sa, Rose,
petrecuseră noaptea în Camera Regelui din Marea Piramidă. În timp ce stătea într-
un apartament din Cairo, Rose a intrat într-o stare de spirit diferită, repetând într-
una că Aleister l-a ofensat pe Horus, zeul egiptean. Crowley a rămas uluit, căci
390
soţia sa nu ştia practic nimic despre mitologia egipteană. Aflată parcă într-un fel de
transă, femeia a început să-i spună să îl invoce pe Horus, după care l-a târât după
sine până la muzeul Boulak. Acolo, Crowley a rămas şocat. Rose i-a arătat o
imagine a lui Horus într-o ipostază numită Ra-Hoor-Khuit. Numărul articolului era
„666”. Experienţa l-a ajutat pe Crowley să trăiască o stare profundă de iluminare,
care i-a schimbat pentru totdeauna cursul vieţii.

La scurt timp după aceea, la miezul nopţii de 19 martie, el a afirmat că s-a produs
echinocţiul zeilor şi că urma o nouă epocă în istoria umanităţii. A scris apoi un
mesaj primit de la Aiwas, îngerul său păzitor, care urma să servească drept punte
de legătură între forţele spirituale ale sistemului solar şi umanitate.

Mesajul a fost scris sub forma unei „Cărţi a Legii”. Lucrarea are la bază un cod de
conduită simplu, care sună astfel: „Fă ceea ce vrei – aceasta este întreaga lege.
Iubirea este legea, iubirea şi voinţa care acţionează în numele ei. Nu există altă lege
în afara lui ,fă ceea ce vrei’“.

Aceste cuvinte sunt adeseori interpretate greşit, îndeosebi atunci când sunt citate în
talk-show-urile de televiziune sau de autori care nu au studiat magia. Aceştia su-
gerează că doctrina de mai sus îi încurajează pe oameni să facă ce doresc, de pildă
crime, violuri şi furturi. Principiul invocat se referă însă la cu totul altceva.

Crowley a susţinut că orice om este o stea. Fiecare dintre noi trebuie să ne mişcăm
pe orbita noastră reală, marcată de natura poziţiei noastre, de legea creşterii noastre
şi de impulsurile generate de experienţele noastre trecute.

Potrivit acestei doctrine, toate evenimentele sunt în direct acord cu legea şi toate
sunt necesare în teorie. În practică nu există decât o singură acţiune justă (în acord
cu legea) la un moment dat. De aceea, este de datoria noastră să stabilim în
permanenţă care este acţiunea justă pe care trebuie să o realizăm în momentul
respectiv.

Merită să remarcăm faptul că „thelema”, cuvântul grecesc care înseamnă „voinţă”,

are aceeaşi valoare numerologică cu cea a cuvântului „agape”, care înseamnă
„iubire”. Acest lucru nu este deloc întâmplător. Fiecare acţiune sau mişcare
reprezintă un act de iubire care trebuie să se topească în totalitate. Fiecare act
trebuie realizat „la voinţă”, adică trebuie ales astfel încât să împlinească şi nu să
zdruncine adevărata natură a făptuitorului.

Metodele tehnice prin care se poate ajunge la această performanţă pot fi studiate
într-o altă lucrare notorie a lui Crowley, intitulată Despre magie.
391
Este important de ştiut că viaţa lui Crowley a fost înţesată de scandaluri. Multe
dintre acestea au avut legătură cu sexul, drogurile şi ritualurile bizare. Unii l-au
acuzat chiar de crimă, cum ar fi sacrificarea fiului său MacAleister. Dacă ţinem
cont de faptul că nu a avut nici un fiu pe nume MacAleister, ne putem da seama că
foarte multe din lucrurile care s-au spus despre el au fost simple aberaţii. Avea o
reputaţie solidă de magician sau de vrăjitor, şi erau mulţi cei care se temeau de el.
Cu toate acuzaţiile care planau asupra lui, nu a fost niciodată închis; unii pun acest
lucru exact pe seama faptului că era un magician atât de bun.

În mod cert, Crowley era foarte versat în actele de magie şi există mulţi oameni
care cred că el a creat în mod deliberat o perdea de fum în jurul adevăratelor sale
activităţi, cu scopul de a-i îndepărta pe cei care nu meritau cunoaşterea pe care o
deţinea el. Este posibil ca acest lucru să fie adevărat, ştiut fiind că a angajat o
secretară, pe care a numit-o Maimuţa lui Thoth, pentru a scrie şi pune în circulaţie
tot felul de zvonuri şi scandaluri în legătură cu el.

Trebuie să îi avertizez pe cititori că omul mediu care citeşte lucrările lui Crowley
le poate găsi dezgustătoare din punct de vedere mental sau moral. Pe de altă parte,
trebuie să înţelegeţi că această respingere reprezintă o tehnică bine cunoscută în
magie, prin care fiinţa este forţată să nu privească într-o anumită direcţie.
Adevăratul adept trebuie să îşi învingă acest dezgust pentru a descoperi adevărul.
Dacă repulsia este prea puternică, este mai bine pentru el să nu afle prea multe.

Metaforic vorbind, am putea compara situaţia cu privirea unei maşini fără capotă.
Dacă privim direct motorul cu combustie internă, acesta ne apare complicat şi
respingător. Fără ţeava de eşapament, zgomotul său este de-a dreptul oribil. Dacă
filtrăm însă sunetul printr-o ţeavă de eşapament, motorul începe să toarcă lin, iar
dacă îl acoperim cu o capotă, nimeni nu va mai ezita să urce la volan şi să
pornească maşina.

Dincolo de adevărurile sau neadevărurile care s-au spus despre el, este cert că
Aleister Crowley a urmărit să le dea altora cheia pentru a putea evada din acest
univers. El a gravat pe un medalion fraza: „CALEA DE IEŞIRE ESTE PRIN
INTERIOR”.

Există numeroase controverse legate de viaţa lui Aleister Crowley. Principiile

ilustrate de el sunt însă mult mai importante decât persoana ca atare. Cred că dacă
ar mai fi împreună cu noi astăzi, ne-ar spune un singur lucru:

IEŞIŢI AFARĂ!

392
 C

FAMILIA SHELLEY

Când prietena mea Joy mi-a spus că a auzit numele de Duncan Cameron timp de
mai bine de un an şi jumătate, i-am cerut informaţii suplimentare. Mi-a răspuns că
alături de el apărea numele de Wilson, la care se adăuga un nume care suna ceva
gen „Shelby”, pe care l-am identificat ulterior ca fiind Shelley. În mod evident,
numele se referea la Percy şi la Mary Shelley. Percy a fost un maestru al limbii
engleze, fiind considerat de mulţi cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Mary
a fost autoarea lucrării Frankenstein. Cei doi au trăit o viaţă exotică şi creatoare, la
marginea societăţii. Despre romantismul lor s-au scris nenumărate romane şi piese
de teatru.

Joy mi-a spus că exista o legătură între fraţii Wilson şi Geneva. Acest oraş este
foarte apropiat de locul în care au trăit familia Shelley pe vremea când au scris
poveştile de la miezul nopţii care aveau să fie transcrise mai târziu în cartea
Frankenstein. De foarte multă vreme, Geneva este considerată de legendă ca fiind
cartierul general al Iluminaţilor şi al altor organizaţii conspirative.

Am verificat mai multe cărţi, dar nu am reuşit să stabilesc o legătură semnificativă

între cei doi Shelley şi familia Cameron sau Wilson. Am întrebat-o totuşi pe
Marjorie Cameron, care mi-a relatat o poveste interesantă legată de Dennis
Murphy. Acesta a scris cartea Sergentul, din care s-a inspirat John Steinbeck atunci
când a scris La răsărit de Eden. Familia lui Murphy s-a stabilit în frumoasa zonă
împădurită din sudul Californiei, la Big Sur, lângă Santa Cruz. Mai târziu, familia a
pus bazele Institutului Esalen, o şcoală avangardistă care preda subiecte de
metafizică, fiind considerată şi astăzi „foarte californiană”. Cameron s-a gândit
mult la Dennis Murphy.

Când i-am relatat lui Cameron de posibilitatea existenţei unei legături între familia
Shelley şi Wilsoni, am întrebat-o dacă deţine asemenea informaţii. Mi-a povestit
atunci că Murphy a dus-o odată să vadă un loc foarte special din Big Sur. La prima
vedere, unicul scop al lui Murphy era acela de a o plimba pe dealuri şi de a-i arăta
iedera care creştea prin părţile locului. I-a povestit apoi că iedera a fost
transplantată din cimitirul lui Percy Shelley. Era ciudat. De ce o fi făcut Murphy
393
atâta drum ca să-i arate această iederă? Cameron nu avea alte informaţii în afară de
aceasta.

L-am sunat apoi pe prietenul meu Kenn Arthur şi l-am întrebat dacă ştie ceva
despre familia Shelley. Mi-a răspuns că Percy Shelley şi Lord Byron (pentru cei
care nu ştiu deja acest lucru, acesta a fost cel mai faimos poet al vremii şi a trăit o
vreme alături de cei doi Shelley la Geneva) erau bisexuali. Altfel spus, erau dispuşi
să încerce orice fel de experienţe. Nu este deloc greu de crezut că au încercat
inclusiv experienţe de magie sexuală. Însuşi conceptul monstrului Frankenstein
pare identic cu cel de copil magic, cei drept, cu unul avortat.

Kenn a adăugat că a existat un medium pe nume Marcia Moore care a făcut mai
multe regresii în vieţile anterioare cu grupul ei. Trei dintre cei prezenţi s-au dovedit
a fi fost în ultima lor viaţă Percy, Mary şi Lord Byron. Mi-a spus şi numele unei
cărţi în care era descrisă această experienţă, dar nu am reuşit să găsesc cartea. Când
i-am povestit de iedera de la Big Sur, adusă din cimitirul lui Shelley, Kenn mi-a
spus că asta explică totul. Marcia Moore a dispărut de pe suprafaţa pământului la
Big Sur, prin anii ‘70. Dispariţia ei a fost considerată unul din marile mistere
metafizice ale acestui secol.

Am făcut cercetări legate de Marcia Moore şi am descoperit că aceasta a fost o

femeie de o frumuseţe uluitoare, care a practicat yoga. A trăit în Manhattan, apoi în
Massachussets, înainte de a se muta în California. Avea copii şi se pare că i-a
crescut foarte bine. Nu au existat nici un fel de controverse legate de moralitatea ei.

Marcia a făcut experimente legate de anumite plante, încercând să transceandă

planul fizic prin invocarea unei conştiinţe superioare. Dispariţia ei a rămas un
mister din punct de vedere al poliţiei. Am dus o fotografie a ei la Maria Fix şi am
rugat-o să-i facă o scanare mediumică. Nu auzise niciodată de Marcia, dar mi-a
spus pe loc că femeia se afla într-o altă dimensiune. I-am povestit atunci
circumstanţele în care a dispărut, iar Maria mi-a transmis o comunicare, potrivit
căreia doi bărbaţi au găsit-o în pădure şi au ucis-o. Cadavrul a fost bine ascuns şi
nu a fost găsit niciodată. A adăugat că cei doi criminali erau prieteni dintr-o viaţă
anterioară şi i-au oferit Marciei ceea ce îşi dorea cel mai mult: transcendenţa.
Imediat după moarte, Marcia a rămas şocată şi profund dezorientată. Ulterior, şi-a
recăpătat luciditatea şi a atins starea pe care şi-o dorea. La fel ca şi marinarii de pe
USS Eldridge, Marcia a fost practic expulzată din această dimensiune. Dacă lectura
Mariei este adevărată, antrenamentul spiritual al Marciei a ajutat-o să se descurce
mult mai bine în lumea de dincolo decât au reuşit bieţii marinari de pe Eldridge.

394
Noi investigaţii m-au ajutat să descopăr că Big Sur este situat pe aceeaşi paralelă
cu Norfolk, Virginia. Există în zonă un spital psihiatric cu nişte subsoluri uriaşe. Al
Bielek şi una din gemenele din Norfolk (vezi capitolul 24) mi-au confirmat că a
existat o variantă a Proiectului Montauk la Big Sur.

Mai există un aspect interesant legat de familia Shelley. Se pare că a existat un

castel real al lui Frankenstein, care poate fi vizitat şi astăzi. Am găsit de pildă o
carte intitulată În căutarea lui Frankenstein, semnată de Radu Florescu.

Acesta a studiat notele lui Mary Shelley din acea perioadă de timp şi a demonstrat
că cei doi au vizitat probabil castelul. Se pare că soţii Shelley s-au cazat la un han
din apropiere, s-au îmbătat şi au ascultat toată noaptea legende şi povestiri. Unii
ţărani din zonă credeau chiar că cei doi străini aveau o legătură cu familia
Frankenstein.

Florescu a făcut cercetări exhaustive legate de clanul Frankenstein şi oferă mult

mai multe informaţii decât pot relata eu aici. Unul din strămoşii remarcabili ai
clanului a fost baronul Frank von Frankenstein, care a scris o istorie a originilor
saşilor din Transilvania. În lucrarea sa, baronul respingea categoric legenda
spiriduşilor din Hamelin, potrivit căreia mai mulţi copii au fost conduşi de către
spiriduşi printr-o gaură făcută în pământ până în Transilvania, unde au devenit
strămoşii saşilor de acolo. Oricum ar fi, legenda prezintă nişte similarităţi izbitoare
cu cea a băieţilor din Montauk.

Încă şi mai interesantă este prezentarea în carte a unui tânăr alchimist pe nume
Johann Konrad Dippel. Acesta s-a născut în anul 173, la castelul Frankenstein, şi
şi-a numit dizertaţia de doctorat „Frankensteina”, care însemna nici mai mult mai
mai puţin decât „principiul vieţii”. Din cauza viziunii sale neortodoxe, a fost
expulzat de la Universitatea din Strasbourg (menţionăm în treacăt că Strasbourgul
a fost unul din oraşele vizitate de Shelley şi locul în care a dispărut aurul nazist, la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial).

Cariera ulterioară a lui Dippel pare să o fi urmat pe aceea a eroului din cartea lui
Mary Shelley, Viktor Frankenstein. A fost un om genial, care şi-a depăşit cu mult
contemporanii. A călătorit în Suedia, a predat oriunde era primit, dar în cele din
urmă a ajuns din nou în locul din care a fost expulzat: Universitatea din Strasbourg.
După ce a predat timp de doi ani, a dispărut în mod neaşteptat. Se pare că în
cimitirul local fuseseră găsite morminte profanate, iar autorităţile îl suspectau de
implicare. Acest gen de acuzaţii l-au urmărit de altfel toată viaţa.

395
Dippel s-a întors la studiul alchimiei şi în cele din urmă a revenit în ţinutul lui
Frankenstein. Zona era împânzită de laboratoare de alchimie; unul se afla inclusiv
în castel. A făcut experimente pe cadavre de oameni şi animale şi a inventat
diferite remedii vindecătoare şi vopseaua cunoscută până astăzi drept albastru
prusian. Filosofia lui Dippel indică o convingere în posibilitatea de a da viaţă prin
intermediul unui ritual magic. În final, a devenit victima diferitelor intrigi şi a
continuat să fugă dintr-un loc în altul. Viaţa lui s-a sfârşit într-o manieră nenaturală
şi se spune că trupul său a dispărut.

Curios este că legenda sa s-a amplificat mult după moartea acestuia. Tot felul de
alchimişti şi de vânători de comori i-au căutat rămăşiţele lângă castel. Deşi
relatările din folclor susţin că aceştia nu au avut succes, este posibil totuşi ca
lucrurile să stea cu totul altfel. Chiar dacă cineva i-ar fi găsit rămăşiţele pământeşti,
ar fi avut tot interesul să nu recunoască acest lucru.

Cartea În căutarea lui Frankenstein oferă indicii referitoare la o poveste chiar mai
cutremurătoare decât legenda propriu-zisă. Din păcate, istoria oficială (de multe ori
modificată de diferite interese) nu poate merge mai departe decât atât. Autorul ne
lasă doar gustul dorinţei de a afla mai multe atunci când ne vorbeşte de uimitorii
făuritori de ceasuri din Elveţia secolului al XVII-lea. Se pare că tehnologia vremii
era uimitor de precisă; se vorbeşte chiar de existenţa unor roboţi care depăşeau cu
mult tehnologia anilor 1960. Aceşti roboţi puteau cânta o mare varietate de
cântece, folosind instrumente muzicale, dar majoritatea s-au pierdut sau au dispărut
în decursul secolelor. Pe ici pe colo, mai poţi vedea câte unul prin muzeele
europene.

Toate aceste informaţii ne fac să ne punem întrebări serioase. Ce s-a petrecut la

Geneva în ultimele secole? Ce putere se ascundea în spatele tehnologiei folosite de
făuritorii de ceasuri din oraşul care a devenit apoi centrul financiar al lumii? Ce
simboluri reprezentau acele figurine care ieşeau din ceasuri atunci când sunau ora
exactă?

Oare cei care controlează finanţele acestei lumi sunt tot una cu cei care controlează
şi manipulează timpul?

Dar intriga nu se opreşte aici…

D
396
 CAMERON

Cameron este o poetă şi o artistă, fiind probabil cea mai semnificativă figură a
mişcării oculte a Zeiţei. Născută în Belle Plain, Iowa[13], a fost pasionată de
probleme spirituale încă din copilărie, devenind apoi un focar de atracţie pentru
diferite forme de cunoaştere.

Cameron a intrat în Marina Militară a SUA sub numele de Marjorie Cameron,

preferând să păstreze apoi numele de Cameron ca prenume, aşa cum era strigată în
timpul serviciului militar. În timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat direct
cu Marele Stat Major, fiind singura persoană înrolată care a avut această
posibilitate. A asistat la acte de corupţie incredibile şi s-a plâns la AWOL atunci
când fratele ei a fost adus acasă în cămaşă de forţă. A fost judecată de Curtea
Marţială, dar acest lucru nu apare în dosarul ei.

După ce a părăsit Marina, a intrat în contact cu Jack Parsons, marele savant

specializat în rachete, co-fondatorul Aerojet General Corporation. Spre ghinionul
Marinei, s-a măritat cu Jack şi a participat alături de acesta la Operaţiunea Babalon.
Aceasta a constat într-un ritual magic extrem de ambiţios, ale cărui repercusiuni
mai pot fi simţite şi astăzi. La scurt timp după operaţiune, cerul Statelor Unite a
fost invadat de nenumărate OZN-uri.

Un an mai târziu, Cameron l-a părăsit pe soţul ei şi l-a căutat pe Aleister Crowley,
convinsă că era fiica lui magică. Chiar când ea ajungea la Paris, Crowley murea.
După ce a primit şocanta veste, Cameron s-a decis să intre într-o mănăstire de
lângă Geneva, în Elveţia. Trei săptămâni mai târziu, a trăit una din cele mai
profunde experienţe din viaţa ei. S-a trezit în faţa unei oglinzi şi a avut o reacţie
spontană. Şi-a scos toate hainele şi a început să urle, ca o fiară sălbatică. Prin
această acţiune eliberatoare, a scăpat de tendinţa de negare a naturii sale umane
care o cuprinsese după auzirea veştii despre Aleister Crowley, şi Cameron s-a
întors la soţul ei, în Pasadena.

Când Jack Parsons a murit, în anul 1953, Cameron s-a mutat în Mexic şi a intrat
într-un grup alcătuit din artişti şi scriitori faimoşi. Un preot catolic renegat a
încercat să o ardă pe rug, dar planurile sale au ieşit la iveală (de altfel, a şi fost
anatemizat ulterior de Biserica Catolică). Cameron s-a întors în cele din urmă la
Los Angeles, continuând să lucreze ca actriţă, artistă şi poetă. Viaţa ei a continuat
să semene cu un roman de aventuri, şi mai târziu ea s-a măritat cu Sheridan

397
Kimmel. L-a inspirat pe Ken Kessey atunci când a scris cartea Zbor deasupra unui
cuib de cuci (personajul McMurphy).

Cameron nu este foarte cunoscută publicului larg, dar a fost una din cele mai mari
revoluţionare a epocii noastre. A apărut în numeroase filme din cultura
underground, iar unul din desenele ei vizionare a condus la închiderea unei galerii
de artă de către cenzură. Evenimentul a creat un precedent artistic şi juridic privind
încălcarea libertăţii de expresie artistică. Serialul său audio Superwoman
(Superfemeia) continuă să fie transmis cu regularitate la posturile de radio din Los
Angeles. Pe scurt, Cameron este o femeie de o profunzime uluitoare, încă
insuficient descoperită.

JACK PARSONS

Am discutat deja în această carte despre principalele elemente legate de Jack

Parsons şi de viaţa lui, absolut unică. Există numeroase alte intrigi asociate cu el
care nu ţin de obiectul acestei cărţi, dar care merită totuşi să fie amintite.

Atâta vreme cât munca lui de cercetare a rachetelor a condus la înfiinţarea Aerojet
General Corporation şi la obţinerea unor contracte guvernamentale (anterior celui
de-al doilea război mondial), el a prezentat un mare interes pentru complexul
militar industrial. I s-a apreciat, de asemenea, geniul şi capacitatea de inovare
tehnologică. Faptul că era însă şi magician a stârnit uimire şi iritare în rândul
militarilor. A fost urmărit îndeaproape, iar Guvernul l-a supravegheat în
permanenţă.

Se crede că unul dintre agenţii guvernamentali care trebuia să-l spioneze pe

Parsons a fost chiar L. Ron Hubbard. Acesta susţinea că a fost trimis de serviciile
secrete ale Marinei pentru a pune capăt practicilor de magie neagră printre oamenii
de ştiinţă de la Cal Tech. Cameron atestă această afirmaţie inclusiv în ceea ce o
priveşte. Cert este că cei doi au sfârşit prin a face experimente împreună. Hubbard
avea să ţină mai târziu conferinţe pe marginea operei lui Aleister Crowley, fiind
bănuit că a fost implicat el însuşi în operaţiuni de magie.

398
Dicţionarul magicienilor îl citează pe Colin Wilson afirmând că Parsons a fost
sfătuit de o putere superioară „să declare război autorităţilor care nu dau dovadă de
curaj şi bărbăţie… autorităţii preoţilor mincinoşi, a judecătorilor corupţi, a
poliţiştilor incorecţi, solicitând să se pună capăt restricţiilor şi inhibiţiilor,
constrângerilor, înregimentării şi tiraniei legii”. Puterea superioară a fost
identificată mai târziu ca fiind Hubbard, dar acest lucru a devenit posibil numai
spre sfârşitul anilor 80, după moartea acestuia. Această identificare pare credibilă,
căci a fost făcută simultan de mai multe persoane.

Indiferent de rolul real al lui Hubbard, este cert faptul că acesta a avut de împărţit
mai multe secrete cu Parsons. Hubbard a scris o carte intitulată Excalibur în care
descria secretele vieţii. Potrivit legendei, toţi cei care au citit manuscrisul au
înnebunit; de aceea, el a sfârşit prin a retrage cartea. Principala operă a lui Parsons
a fost la fel de bine păzită. Amândoi au participat la ceea ce se consideră a fi
experimentul de magie sexuală cel mai faimos şi mai semnificativ al acestui secol.
Cameron susţine că nici unul dintre ei nu şi-a revenit vreodată pe deplin în urma
acestui experiment.

Un alt prieten foarte bun al lui Parsons a fost Robert A. Heinlein, „Părintele
science-fiction-ului”. Heinlein frecventa aceleaşi cercuri ca şi Hubbard, şi amândoi
au participat la operaţiuni de magie şi la şedinţele O.T.O. Nu întâmplător, amândoi
erau ofiţeri de marină. Heinlein şi-a adus o contribuţie importantă la schimbarea
acestei lumi prin scrierea lucrării Străin într-o ţară străină, care a devenit mai
târziu Biblia mişcării hipiote. A creat cuvântul „grok”, care înseamnă înţelegere
profundă, şi şi-a bazat întreaga operă pe filosofia O.T.O. Relaţia dintre Heinlein şi
Jack Parsons este admirabil şi în numeroase detalii descrisă în ediţiile de
primăvară, vară şi toamnă ale revistei Green Egg din anul 1992.

Parsons cunoştea foarte mulţi oameni faimoşi, cel mai puternic din punct de vedere
politic fiind probabil Howard Hughes, regele industriei aerospaţiale. Cercetările lui
Cameron indică faptul că Hughes a controlat practic CIA după 1949. Această
perioadă de timp este interesantă, întrucât s-a petrecut imediat după faimosul său
accident aviatic. Hughes era un pilot entuziast de avioane şi a deţinut câteva
recorduri mondiale. Spre sfârşitul anilor ‘40 a fost aproape ucis de un asemenea
accident şi a intrat în comă profundă. Medicii credeau că din el a rămas doar o
legumă. Şi-a revenit însă într-o manieră miraculoasă, care s-a dovedit ulterior a nu
fi atât de miraculoasă cum se credea. Cert este că după acel moment a devenit
extrem de excentric şi a căpătat un comportament ciudat. Sună ca o speculaţie, dar
nu ni se pare deloc exagerat să afirmăm că Hughes a fost readus la viaţă de către
extratereştri, care l-au programat aşa cum au dorit. A căpătat o putere psihică,

399
politică şi financiară imensă şi nu este exclus ca aceasta să fi condus chiar la
moartea lui Parsons.

Dacă Hughes a devenit un monstru al CIA, putem bănui că dispreţul lui Jack
Parsons faţă de autorităţile de orice fel nu i-a fost de prea mare folos acestuia. În
iunie 1952, chiar înainte de a pleca împreună cu Cameron în Mexic, într-o excursie
programată de mult timp, Parsons a murit într-un accident de laborator absolut
misterios. Anumite legende populare, dar iresponsabile, afirmă că s-ar fi sinucis
din cauza unor duşmani imaginari. În realitate, în acea zi s-au petrecut două
explozii, din care una la un etaj inferior. Practic nu avea cum să le provoace singur.
Cineva l-a ucis, iar Cameron este sigură că cel care a stat în spatele întregii
operaţiuni a fost Hughes. Întrebarea care se ridică este: „Cine a stat în spatele lui
Howard Hughes?”.

Hubbard avea să afirme după moartea lui Parsons că a fost fericit să cunoască un
om de talia lui Jack. La două săptămâni după moartea sa, Capitoliul a fost survolat
de OZN-uri. Tot la scurt timp avea să înceapă şi vânătoarea guvernamentală după
Hubbard. Lumea nu a mai fost niciodată aceeaşi de atunci încolo.

[1] În traducere: Poarta Diavolului.

[2] Din spusele lui Preston, cunoaşterea ocultă a fost studiată şi folosită din plin la
Montauk, într-o manieră similară cu cea în care a funcţionat Biroul Ocult al
naziştilor. Cei mai mulţi dintre angajaţii de la Montauk aveau capacităţi sau
interese legate de chestiunile oculte, inclusiv secretarele, personalul de serviciu şi
toţi cei cu slujbe obişnuite, necesare pentru a menţine în funcţiune o baza militară.
Se presupune că tot acest personal avea şi alte îndatoriri în afara celor de serviciu,
de o natura ceva mai ezoterică.

[3] În cazul celor care nu cunosc acest lucru, Carlos Allende a fost cel care a scris
povestea originală a Experimentului Philadelphia, într-o scrisoare adresată lui
Morris K. Jessup. La vremea aceea, Allende lucra într-adevăr la o fermă în zona
respectivă. La ora actuală se află într-un azil şi a cerut să-l vadă pe Al Bielek, dar
întâlnirea nu a putut avea loc până acum. Cererea lui ni s-a părut interesantă, căci
el l-a evitat pe Al timp de decenii la rând. Voi descrie această întâlnire în Montauk
Puise.

400
[4] În traducere, înseamnă Ordinul Templierilor din Orient. Este vorba de o frăţie
„dedicată scopului suprem de asigurare a Libertăţii Individului, ajutându-l pe
acesta să avanseze către Lumină, Înţelepciune, Înţelegere, Cunoaştere şi Putere”.

[5] Cercetările care au condus la crearea tranzistorului barierei de suprafaţă au fost

parţial susţinute de Biroul Naval al Departamentului Marinei, prin contractul cu nr.
bsr 57322.

[6] Clasificarea decimală: R 282.12. Manuscrisul original primit de institut, datat

14 octombrie 1953.

[7] Philo Corp., Div. de Cercetări, Philadelphia, Pa.

[8] PROC. I.R.E., p. 1706-1708 din acest document.

[9] Preston, Duncan şi prietenul lor s-au prezentat la tribunal şi în cele din urmă au
câştigat procesul. Nu au trebuit să plătească nici un fel de amendă. Mai mult,
judecătorul a declarat iritat că statul New York ar fi trebuit să pună indicatoare
corecte dacă nu doreau să se treacă de o anumită zonă. De altfel, este necesar să
repetăm că Preston şi ceilalţi nu se aflau pe teritoriul bazei atunci când au fost
amendaţi. Ofiţerul le-a spus că pe viitor va aresta pe oricine se apropie de gard.

Nu este lipsit de interes faptul că ofiţerul le-a spus că a citit Proiectul Montauk şi a
considerat cartea „de-a dreptul amuzantă”. S-a dus chiar în Biblioteca din Montauk
şi a cerut cărţi referitoare la Camp Hero, dar i s-a răspuns că aceste informaţii sunt
secrete la ora actuală şi au fost retrase de pe raft! Cât despre ofiţer, acesta ne-a spus
că nu cunoaşte şi nu a auzit de nici un fel de experienţe paranormale.

[10] Sirius Minds este un cerc de psihotronică în care se practică ceea ce ei numesc
gimnastica creierului. Această companie lucrează cu clienţi aparţinând unor
corporaţii sau cu alţi indivizi, urmărind amplificarea capacităţilor lor cerebrale şi
stimularea pe această cale a funcţiilor vitale.

[11] “Afacerea Hess” se referea la implicarea lui Crowley într-un plan care îl viza
pe adjunctul lui Hitler, Rudolph Hess, care trebuia paraşutat în Scoţia. Afacerea
includea un ritual magic, dublat de activităţi de rutină ale serviciilor secrete.

[12] “Abaţia din Thelema era un adăpost din Sicilia condus de Crowley şi finanţat
(teoretic) de serviciile secrete franceze. Auzind de puterile oculte ale lui Crowley,
Mussolini l-a expulzat pe acesta din Italia, prin anii ‘20.

401
[13] Belle Plain este locul în care se găseşte cel mai mare gheizer artezian din
lume. Cameron este convinsă că acest lucru are o semnificaţie aparte, căci există o
legendă care afirmă că apa acestui gheizer este legată prin canale subterane de
Loch Ness, locul în care a trăit Aleister Crowley şi în care au apărut poveştile cu
monstrul din lac.

402