CHICO XAVIER

ACŢIUNE ŞI REACŢIUNE

Aniversarea centenarului

Sub pavăza Fiului lui Dumnezeu, Iisus Cristos, în

data de 18 aprilie 1957 Codificarea lui Kardec1 celebra
primii săi o sută de ani de slujire nepreţuită faţă de
omenirea pământească.
Un secol de muncă, reînnoire şi lumină...
Andre Luiz a scris această carte în ideea de a-şi
aduce contribuţia la acest eveniment memorabil.
În această lucrare, prietenul nostru a dezvăluit o mică
parte din ce anume se petrece în zonele inferioare în care
merge conştiinţa vinovată după moartea fizică. El doreşte
să sublinieze importanţa existenţei fizice ca fiind o
adevărată binecuvântare a îndurării dumnezeieşti, o
oportunitate pentru noi de a ne adapta la mecanismul
Justiţiei infailibile.
Din acest motiv, el împleteşte firele observaţiilor sale
cu descrierea relaţiilor dintre sfera spiritelor încarnate şi
tărâmurile Purgatoriului, în care se află fiinţele umane
desprinse din învelişurile fizice şi care au devenit
complice în actele delincvente. Excesele comportamentelor
lor au creat un iad exterior, care, de fapt, este doar o
reflexie a propriilor lumi lăuntrice. Aceasta se petrece
atunci când, din nechibzuinţă şi cruzime, suntem ispitiţi
să practicăm acţiuni degradante ce ne obligă ulterior să
îndurăm segregarea temporară în consecinţele deplorabile
ale greşelilor noastre.
Von Liszt, eminentul criminolog al vremurilor
moderne, a remarcat că Statul, prin poziţia sa de
autoritate superioară - cu excepţia grupurilor criminale
care uneori îl fac să manifeste abuzuri îngrozitoare de
putere - nu a ignorat deloc pedeapsa, în scopul de a
menţine ordinea judiciară. Nevoia Statului de a se
menţine pe sine justifică pedeapsa. În consecinţă,
aproape toate controversele cu privire la Legea criminală
s-au estompat deoarece, chiar şi în mediile diferitelor
regimuri politice, tendinţa de a pedepsi este inerentă
fiinţei obişnuite, ca urmare a necesităţii de a menţine
ordinea în mediul colectiv, cât de mult posibil.
Andre Luiz ne permite însă să percepem că
Spiritismul creştin dezvăluie un concept mult mai larg
despre justiţie.
Fiinţa individuală nu este doar un subordonat al
criteriilor adoptate de magistraţii lumii, ce pot fi
consideraţi nişte chirurgi experimentaţi în tratamentul sau
extirparea unei cangrene sociale. Atât pe Pământ, cât şi
dincolo de el, cu cât mai avansată spiritual este fiinţa
umană, cu atât mai responsabilă devine ea de căderea pe
calea spinoasă a vinovăţiei, deoarece este conştientă de
verigile conştiinţei sale.
Prin urmare, această carte a fost scrisă pentru a
evidenţia faptul că principiile codificate de Allan Kardec
au deschis o nouă eră pentru mintea umană şi o
constrâng să se analizeze şi să se adapteze la căile
trasate de Iisus pentru progresul adevărat al sufletului.
Din acest motiv, cartea explică şi faptul că Spiritismul ne
disciplinează libertatea, pentru ca noi să ne bucurăm de o
viaţă socială vrednică pe Pământ, iar în acelaşi timp
pentru ca spiritul nostru să trăiască armonios, pe deplin
adaptat hotărârilor Vieţii universale perfecte, în
conformitate cu Justiţia eternă instituită de echilibrul
suprem al Legilor dumnezeieşti.
De aceea, în prezentarea acestor pagini cititorilor
noştri dragi noi recunoaştem în conceptele pe care le
îmbrăţişăm nu doar un sanctuar de consolare sublimă, ci
şi un templu de responsabilităţi bine definite.
Reîncarnarea trebuie considerată un pas sacru pentru
recapitularea experienţelor noastre, iar Doctrina Spiritistă,
care reînsufleţeşte Evanghelia Domnului, este o lumină
strălucitoare în călătoria evolutivă şi ne ajută să ne
regenerăm destinul în scopul de a ne clădi adevărata
fericire.
Pe scurt, autorul ne arată că posibilităţile noastre
actuale sunt legate de perioadele întunecate din trecutul
nostru, ceea ce necesită o muncă neobosită în direcţia
binelui, pentru clădirea unui viitor fondat pe lucrarea
mântuitoare a lui Cristos.
Astfel, lăudând meritele nepreţuite ale lucrărilor lui
Allan Kardec, noi onorăm cu căldură cei o sută de ani
binecuvântaţi.
Emmanuel
Pedro Leopoldo, 1 ianuarie 1957
 Cap. 1 - O lumină în întuneric

- Nu, ne-a spus cu înţelepciune instructorul Druso,

studiul situaţiei spirituale a fiinţei umane după moartea
trupului nu poate fi transferat unei poziţii secundare.
Toate civilizaţiile care au precedat gloria occidentală a
timpurilor moderne au dedicat o atenţie specială
aspectelor care se petrec dincolo de mormânt. Egiptul
menţinea o comunicare neîncetată cu cei dezîncarnaţi şi
predica faptul că cei morţi sunt evaluaţi în mod sever de
către Anubis, zeul cu cap de şacal, şi de către Horus,
zeul cu cap de şoim, împreună cu Maat, zeiţa dreptăţii,
pentru a decide dacă sufletele lor ar trebui să fie înălţate
la splendoarea soarelui sau ar trebui să se întoarcă în
labirinturile încercărilor pământeşti, în trupuri diforme
şi dezgustătoare. Hinduşii considerau că, în funcţie de
hotărârea Judecătorului morţii, cei dezîncarnaţi fie urcă
în sferele Paradisului, fie coboară în abisurile regatului
lui Varuna, zeul apelor, pentru a fi închişi în camere de
tortură, legaţi unii de alţii de către şerpi diabolici. Evreii,
grecii, galii şi romanii au aderat la credinţe similare,
convinşi că înălţimile cereşti erau rezervate spiritelor
oneste şi bune, pure şi nobile, pe când cei care se
înjosiseră în răutăţi şi nelegiuiri erau aruncaţi în
torturile iadului, în regiunile înfiorătoare, fie în această
lume, fie în altele, prin reîncarnări în trupuri diforme, ca
urmare a perioadelor de ispăşire şi suferinţă.
Conversaţia ne fascina.
Hilario şi cu mine vizitam în acel moment Mansao
Paz, un institut nobil de reajustare şi regenerare, ce era
condus de bunul şi altruistul Druso.
 Situat în zonele inferioare, institutul se asemăna cu
Mănăstirea Sf. Bernard prin faptul că era aşezat într-o
regiune lovită de un mediu natural foarte ostil. Am putea
spune că exista totuşi o diferenţă: căderile aproape
continue de zăpadă din jurul faimoasei mănăstiri de pe
versanţii dintre Elveţia şi Italia erau înlocuite aici, în
jurul institutului, de un întuneric dens care acum
devenise chiar mai pătrunzător şi mai înspăimântător,
ca şi cum era înteţit de un viscol puternic şi neîncetat.
Sub jurisdicţia oraşului Nosso Lar, refugiul primitor
fusese întemeiat cu mai mult de trei secole în urmă şi
era dedicat primirii spiritelor nefericite sau infirme care
doreau să lucreze asupra regenerării condiţiei lor. După
o vreme, aceste spirite puteau fi primite în colonii mai
avansate din tărâmurile superioare ori se puteau
întoarce în sfera umană pentru o reîncarnare de
corectare şi echilibrare.

Dăruită acestui scop, vasta clădire, care se asemăna

cu o mare citadelă şi era echipată cu toate mijloacele de
securitate şi de apărare, avea şi departamente de
asistenţă şi educaţie unde, după moartea fizică, doctorii,
preoţii, asistenţii medicali şi profesorii descopereau
experienţe pline de învăţăminte şi activităţi de cea mai
mare importanţă.
Scopul nostru era să facem câteva observaţii cu
privire la Legea cauzei şi a efectului - karma la hinduşi -
şi astfel, după ce am fost recomandaţi în mod
corespunzător de către Ministrul Asistenţei, ne aflam
aici, captivaţi de explicaţiile directorului, care a
continuat cu atenţie după o pauză lungă:
- Este important să ne amintim că Pământul este
privit dintr-o varietate largă de perspective. Pentru
astronomi, el este o planetă care gravitează în jurul
Soarelui; pentru războinici, el este un câmp de bătălie a
cărui geografie este modificată cu vârful baionetei;
pentru sociologi, este o mare fortăreaţă în care coexistă
diferite rase; dar pentru noi, el este o arenă valoroasă a
muncii spirituale, ceva precum un filtru în care sufletul
se purifică puţin câte puţin în decursul mileniilor,
dezvoltându-şi calităţile divine pentru ascensiunea către
slava cerească. Astfel, este vital să păstrăm aprinsă
lumina dragostei şi a cunoaşterii în mijlocul
întunericului, aşa cum este necesar să menţinem
medicina focalizată asupra bolii.
În timp ce vorbeam am privit în afară, prin
substanţa transparentă a unei mari ferestre, către
tumultul naturii din jur.
Un viscol violent şi răvăşitor purta prin aer o
substanţă întunecată, similară prafului stârnit de vânt,
răsucind-o violent într-un vârtej ciudat şi întunecat, ca
într-o trombă de apă. Din corpul monstruos al viscolului
îngrozitor au apărut feţe umane, răsucindu-se cu
groază, blestemând şi gemând.
Au apărut brusc, legate unele de altele ca nişte
lanţuri enorme de creaturi strâns apropiate între ele, din
neliniştea instinctivă de a supravieţui într-un moment
de primejdie.
Ca şi noi, Druso a contemplat această imagine tristă
cu o compasiune vizibilă pe chipul său.
Ne-a privit tăcut, ca şi cum ne îndemna la reflecţie.
Starea sa părea a ne spune cât de dureroasă era pentru
el munca în acel loc de suferinţă; atunci, Hilario a
întrebat:
- De ce nu se deschid porţile pentru cei care strigă
după ajutor acolo afară? Nu este acesta un adăpost de
salvare?
- Ba da, a răspuns instructorul, foarte mişcat, dar
salvarea este cu adevărat semnificativă doar pentru cei
care doresc cu adevărat să fie salvaţi.
Iar după un scurt moment el a adăugat:
- Aici, de partea aceasta a mormântului, cea mai
dureroasă surpriză pentru mine a fost exact aceasta:
întâlnirea fiarelor umane care au trăit în trupul de carne
ca nişte oameni obişnuiţi. Dacă li s-ar oferi adăpost aici,
fără să fie dinainte pregătiţi cum se cuvine, ei ne-ar
ataca imediat şi ar distruge acest institut al asistenţei
paşnice. Nu trebuie să uităm că ordinea este
fundamentul carităţii.
În ciuda acestei explicaţii senine şi precise, Druso s-
a focalizat asupra scenei de afară, exprimând în
continuare o mare compasiune.
Apoi şi-a recompus mimica facială şi a adăugat:
- Astăzi suntem loviţi de o puternică furtună
magnetică şi mulţi rătăcitori din zonele inferioare sunt
suflaţi de uragan ca nişte frunze moarte de un viscol.
- Dar măcar îşi dau seama de aceasta? - a întrebat
Hilario, uluit.
- Doar foarte puţini dintre ei. Sufletele care rătăcesc
în acest mod după moarte sunt cele care nu au niciun
principiu demn de urmat, în care să-şi găsească refugiul
moral. Lăuntric, ele sunt la fel de agitate şi de
întunecate precum viscolul, din cauza gândurilor
nestăpânite şi pline de cruzime pe care le nutresc. Ele
urăsc şi distrug; muşcă şi rănesc. Dacă le-am oferi
imediat adăpost în aceste sanctuare de asistenţă, ar fi ca
şi cum am adăposti nişte tigri sălbatici în mijlocul unor
credincioşi care se roagă într-un templu.
- şi rămân în această condiţie atât de dezechilibrată
pentru veşnicie? - a insistat mai departe prietenul meu
afectat.
Directorul a căutat să zâmbească şi a răspuns:
- Bineînţeles că nu. O asemenea fază de
inconştienţă şi de nebunie trece precum furtuna, deşi
criza durează uneori foarte mulţi ani. Lovit de vijeliile
încercărilor care impun durere din afară spre interior,
sufletul se transformă şi se adună puţin câte puţin,
pentru ca în final să accepte responsabilitatea pentru
ceea ce a creat şi a determinat singur.
- Prin urmare, aceasta înseamnă, am spus eu, că
după moarte pelerinajul ispăşirii spiritului în tărâmurile
întunericului şi ale suferinţei nu este suficient pentru a
plăti toate datoriile conştiinţei...
- Exact, a clarificat Druso, întrerupându-mi reflecţia
reticentă. Disperarea este o stare de demenţă în care
sufletele îşi manifestă exploziv nechibzuinţa, patima şi
răzvrătirea. Aceasta nu poate fi considerată o plată în
tribunalele divine. Nu ar fi drept dacă delincventul s-ar
folosi de ţipete şi obscenităţi pentru a-şi rezolva datoriile
acumulate prin liberul său arbitru. Mai mult, din starea
de neascultare mentală în care ne-am complăcut cu o
mare neglijenţă noi ieşim chiar şi mai nefericiţi şi mai
îndatoraţi decât înainte. Când febra nebuniei şi a
rebeliunii se încheie, spiritul vinovat se întoarce la
remuşcare şi pocăinţă. El se calmează întocmai precum
pământul care revine la condiţia de pace şi răbdare după
ce este lovit de un cutremur, în ciuda faptului că a fost
mutilat şi rănit. Atunci, precum solul care trebuie să
devină din nou productiv, spiritul se apleacă încă o dată
către semănarea reînnoitoare a destinului său.
 Un nor de aşteptări agonizante se abătuse asupra
noastră, când Hilario a remarcat:
- Ah! Dacă sufletele încarnate ar putea muri în trup
doar câteva zile pe an, dar nu ca în somnul fizic în care
ele se recuperează, ci cu deplina conştienţă a vieţii care
le aşteaptă!
- Da, a spus Druso, aceasta ar schimba cu
siguranţă faţa morală a lumii. Indiferent de durata ei,
existenţa umană este, în fiecare circumstanţă, doar o
experienţă de învăţare, în care spiritul solicită limitări
binefăcătoare pentru a reveni cu bine pe calea dreaptă.
Folosindu-se de un nou înveliş fiziologic în rândul
semenilor săi umani, el trebuie să se ocupe de
reînnoirea sa; aceasta necesită să îşi focalizeze puterea
mentală asupra experienţei pământeşti care îl modelează
temporar.
Cuvintele înţelepte şi fluente ale instructorului ne
încântau cu adevărat. Deoarece simţeam că trebuia să
profit cât mai bine de acel timp, am reflectat în tăcere la
condiţia sufletelor dezîncarnate ce sufereau loviturile
vijeliei de afară.
Druso mi-a perceput cercetarea mentală şi a zâmbit,
ca şi cum aştepta să pun o întrebare clară şi precisă.
Sub puterea influentă a privirii sale, am comentat
respectuos:
- În lumina acestui spectacol sfâşietor de afară,
trebuie să ne întrebăm, desigur, de unde vin creaturile
care experimentează cufundarea în acest vârtej al
groazei... Sunt nişte delincvenţi morali obişnuiţi sau
sunt criminali acuzaţi de greşeli majore? Oare unii
dintre ei sunt suflete tinere din rândurile băştinaşilor
noştri, de exemplu?
Răspunsul prietenului nostru a venit repede.
 - şi eu am avut întrebări asemănătoare când am
venit aici. Trăiesc deja de 50 de ani în acest loc de
asistenţă, rugăciune şi speranţă. I-am traversat pragul
ca un pacient aflat în stare critică după momentul
dezîncarnării şi am descoperit că este atât un spital, cât
şi o şcoală. Dar, cu susţinerea adecvată, am început să-
mi studiez noua situaţie şi am fost dornic să slujesc. Am
împins tărgi, am ajutat la curăţenie, am devenit asistent
medical, învăţător şi magnetizor, până când, după mulţi
ani, am fost încântat să accept poziţia de a conduce
instituţia sub comanda binefăcătoare a instructorilor
care ne supervizează. Îndatoririle mele au necesitat
răbdare şi cercetări laborioase, şi pot spune cu
certitudine că doar acele conştiinţe care au comis crime
deliberate, prin aceasta stingând lumina echilibrului lor
lăuntric, sunt înghesuite în vârtejul întunericului dens
de afară. Dacă au comis doar greşelile fireşti ale primelor
experienţe pe Pământ, sufletele tinere nu trec prin
aceste zone inferioare, în nicio circumstanţă a purificării
purgatoriale. Datorită atracţiei magnetice, fiecare spirit
este legat precis de sfera sa adecvată de evoluţie. Până
când nu-şi dezvoltă planul mental, cei mai mulţi oameni
primitivi trăiesc aproape întotdeauna în limitarea junglei
care conţine interesele şi năzuinţele lor, şi doar treptat
sunt desprinşi de pământurile lor tribale, sub directa
îndrumare a spiritelor binefăcătoare şi înţelepte care îi
veghează. Cât despre sufletele care manifestă
predominant o atitudine primitivă, majoritatea se
dezvoltă sub ghidarea spiritelor pline de bunătate, care
le susţin şi le inspiră în munca ispăşitoare la baza
instituţiei sociale, utilizând erori morale - rezultate ale
bunelor intenţii - ca instrucţiuni inestimabile care le
asigură educaţia. De aceea, vă pot asigura că regiunile
infernale ca atare sunt locuite doar de acele fiinţe care
au fost conştiente de responsabilităţile lor morale, dar
le-au ignorat în mod voit, în scopul smintit de a căuta
să-L înşele pe Dumnezeu. Strict vorbind, iadul poate fi
astfel definit ca o sferă vastă de dezechilibru, întemeiată
de răul deliberat, ce este născut din orbirea intenţionată
şi din răutatea făţişă. Există anumite spirite care au
trăit acolo multe secole şi care au devenit nişte
adevărate fiare extrem de crude şi de egoiste. Asemenea
locuri deplorabile alcătuiesc o zonă vibraţională vastă
care este legată de omenirea pământeană, deoarece
întreaga suferinţă infernală nu este decât creaţia
omenirii înseşi. Ea funcţionează ca un filtru pentru
spiritele care au alunecat în tot felul de nelegiuiri,
dispreţuind responsabilităţile pe care le-au primit de la
Dumnezeu, în consecinţă, fiecare suflet care a fost
înzestrat cu cunoaşterea adevărului şi a dreptăţii este
responsabil cu sprijinirea şi manifestarea binelui. Dar,
dacă a alunecat în tot felul de nelegiuiri pe Pământ,
nepăsător la datoria nobilă pe care lumea i-a oferit-o, el
va petrece zile, luni sau ani în asemenea locuri, după
moartea trupului, pentru a-şi putea reconsidera
atitudinea înainte de reîncarnarea necesară pentru
regenerare şi reajustare.
- Prin urmare...
Hilario se pregătea să tragă o concluzie, dar Druso i-
a anticipat gândul şi a încheiat:
- Prin urmare, spiritele infernale care gândesc că
stăpânesc această regiune cu o putere infailibilă au trăit
aici o durată de timp nedeterminată, iar creaturile rele
care sunt în rezonanţă cu ele, chiar dacă suferă din
cauza stăpânirii acestora, se complac să fie închise aici
foarte mulţi ani. Sufletele care au căzut în delincvenţa
morală şi în vicii de tot felul, dar care arată că au
potenţial pentru o recuperare mai rapidă, rămân aici
destul de puţin timp sau vin la intervale regulate,
învăţând că preţul pasiunilor nebuneşti este cu mult
prea mare. Chiar dacă nu sunt eliberate complet de
complicaţiile întunecate care le-au azvârlit de fapt în
tărâmurile întunericului, aceste spirite dezîncarnate care
încep să experimenteze pocăinţa şi remuşcarea, chinul
sufletesc şi durerea descoperă că asemenea locuri de
fraternitate şi asistenţă lucrează în mod activ şi cu
sârguinţă pentru a le face să se simtă cât mai bine
posibil, oferindu-le mijloacele de a se întoarce în
experienţa ispăşitoare a vehiculului carnal.

Mi-am adus aminte de vremea când, dezorientat şi

semiconştient, străbătusem şi eu căile întunericului
după desprinderea de corpul fizic, şi îmi confruntam
acum stările mentale din trecut şi prezent, când Druso a
continuat:
- Astfel, este uşor să înţelegem că, dacă întunericul
este un cadru care pune în evidenţă lumina, fiind o
regiune a suferinţei şi a dizarmoniei, iadul este perfect
imaginabil, reprezentând un proces just pentru filtrarea
spiritului în drumul său către Viaţa Superioară. Toate
regiunile infernale apar, există şi dispar odată cu
consimţământul Tatălui Ceresc, care tolerează asemenea
creaturi precum un tată care le permite copiilor să se
rănească şi să utilizeze experienţa pentru a le fi de folos
în aprecierea sănătăţii. În consecinţă, minţile dedicate
rebeliunii şi criminalităţii consideră că lucrează pentru
ele însele, dar, de fapt, lucrează pentru Dumnezeu, care
corectează răul cu răul însuşi. De aceea, tot ceea ce se
petrece în viaţă este un pas către victoria binelui
suprem.
Druso dorea să continue, când a sunat un clopot
nevăzut. Foarte conştient de limitele timpului, el s-a
ridicat şi ne-a spus simplu:
- Prietenii mei, a venit timpul să vorbim cu câţiva
pacienţi care s-au arătat suficient de paşnici şi de lucizi.
Ne dedicăm câteva ore, de două ori pe săptămână,
acestei activităţi.
Ne-am ridicat fără alte comentarii şi l-am urmat.
 Cap. 2 - Comentariile instructorului

Camera în care am intrat era mare şi confortabilă,

dar grupul expresiv adunat acolo era, în cea mai mare
parte, dezagreabil şi trist.
La lumina mai multor lămpi şi de pe platforma largă
pe care ne-am aşezat cu instructorul am putut observa
feţele diforme ale celor mai mulţi dintre ei.
Ici şi acolo erau asistenţi şi îngrijitori, condiţia lor
spirituală distingându-se cu uşurinţă prin maniera
prietenoasă în care încurajau spiritele suferinde.
Am apreciat că se aflau acolo aproximativ două sute
de pacienţi. Mai mult de două treimi afişau diformităţi
faciale.
Oricine a vizitat vreodată un spital pentru boli de
piele şi a văzut un salon cu cei mai gravi dintre pacienţi
poate să-şi imagineze cam cum arăta acea adunare de
suflete tăcute şi aproape de nerecunoscut.
Observând tăcerea aproape totală din jurul nostru,
l-am întrebat pe Druso despre uraganul înfiorător de
afară. Bunul prieten m-a informat că ne aflam într-una
din camerele interioare ale fortăreţei, care fusese
echipată în mod adecvat cu izolatoare fonice pe dinafară.
Ca parte a echipei directorului, eu şi Hilario am fost
prezentaţi unor asistenţi amabili şi graţioşi: asistenţii
Silas, Honorio şi Celestina, trei dintre cei mai dăruiţi
evaluatori în administraţia acelei instituţii de asistenţă.
În afară de salutările obişnuite, nu era momentul
pentru conversaţii suplimentare. Instructorul a rugat
unul dintre pacienţi să rostească rugăciunea de
începere. Am ascultat-o cu emoţie, iar apoi Druso a
început să vorbească simplu şi firesc, ca şi cum se
adresa unui cerc de prieteni:
- Fraţi şi surori, vom continua comentariile noastre
referitoare la curaj.
Vă rog să nu consideraţi că sunt diferit faţă de voi
prin virtuţi pe care nu le posed.
A vorbi cu uşurinţă şi fluenţă este adeseori o
îndatorire spinoasă pentru gurile noastre, care ne obligă
la meditaţie şi disciplină.
Şi eu mă aflu aici ca un spirit care doreşte să se
întoarcă. Închisoarea izbăvitoare a cărnii ne face semn.
Aceasta se petrece deoarece obiectivul vieţii lucrează
în noi şi cu noi în fiecare mod posibil, pentru a ne ghida
către desăvârşire. Dacă îi tăiem elanul, acţionăm
împotriva Legii şi creăm nefericire şi suferinţă în fiinţele
noastre.
În planul fizic, mulţi dintre noi au crezut că moartea
va fi soluţia la problemele noastre, în timp ce mulţi alţii
au gândit că sunt preferaţii Bunătăţii infinite pentru
simplul fapt că au îmbrăţişat poziţii superficiale în
temple şi biserici.
Cu toate acestea, călătoria de după mormânt ne-a
învăţat o lecţie nouă importantă: suntem indisolubil
legaţi de faptele noastre.
Acţiunile noastre generează aripile libertăţii sau
lanţurile închisorii, pentru victoria sau pierzania
noastră.
Doar nouă ne datorăm destinul. În orice caz, aşa
cum este adevărat că astăzi suntem printre ruinele
faptelor noastre deplorabile, la fel este de adevărat că nu
suntem tară speranţă.
Deşi înţelepciunea Tatălui nostru Ceresc nu precedă
dreptatea atunci când ne judecă, aceeaşi dreptate nu
este exprimată fără iubire.
 Dacă suntem victimele fiinţelor noastre, suntem
totodată beneficiarii toleranţei divine, care dezvăluie
sanctuarele vieţii, astfel încât să putem ispăşi, rezolva,
restabili şi plăti.
În vremurile trecute, fie am irosit timpul insuflând
în alţii sentimente şi gânduri pe care nu le doream
pentru noi înşine, fie am semănat un câmp vast de ură
şi de persecuţie prin atitudini de cruzime şi mândrie.
Cu asemenea comportamente am atras însă în
detrimentul nostru dizarmonia şi suferinţa care ne-au
însoţit viaţa ca nişte fantome implacabile.
Trecutul ne vorbeşte cu strigătele unui creditor
revendicator, adunând în faţa noastră fructele amare pe
care le-am semănat... De aici provin neadaptările şi
bolile care ne asaltează minţile, vătămând mijloacele
noastre de manifestare.
Noi am crezut că tranziţia mormântului va fi o
curăţare miraculoasă ce ne va elibera spiritul, dar ne-am
trezit în corpul subtil pe care îl avem azi, cu bolile pe
care le-am nutrit lăuntric.
În consecinţă, legăturile cu trecutul rămân vii.
Legăturile emoţiilor greşite şi lanţurile de aversiune încă
ne ţin înlănţuiţi de semenii noştri încarnaţi şi
dezîncarnaţi, mulţi dintre ei prezentând dezechilibre mai
serioase şi mai constrângătoare decât ale noastre.
În timp ce întreţinem aspiraţii de regenerare şi
îmbunătăţire suntem astăzi fiinţe care se trezesc între
iad şi Pământ, la fel de acordate frecvenţei acestora pe
cât suntem faţă de faptele noastre.
Se poate să ne aflăm pe calea reînnoirii şi a păcii,
aspirând să pătrundem în Viaţa Superioară; dar cine
poate dobândi respectabilitate fără ca mai întâi să-şi
plătească datoriile faţă de lege?
 Nimeni nu poate înainta fără achitarea datoriilor pe
care le-a adunat.
Cum am putea merge pe calea îngerilor, dacă
picioarele noastre sunt legate de pământ, unde oamenii
ne acuză de fapte greşite, iar prin aceasta ne afundă
memoria în sfera întunericului?
Druso a tăcut puţin, iar după un gest semnificativ,
ca şi cum arăta către peisajul tulburat de afară, el a
continuat cu o voce plină de simţire:
- Adăpostul nostru de muncă şi speranţă este
înconjurat de suferinţa infernală.
Câte suflete se află acolo afară, care au devenit
împietrite în răzvrătire şi indisciplină şi au decăzut atât
de mult?
Cerul este victoria, dar nu se impune singur.
Legea divină este întemeiată pe dreptatea
implacabilă şi se aplică în mod egal tuturor.
Din acest motiv, conştiinţa noastră reflectă fie
întunericul, fie lumina creaţiilor noastre individuale.
Lumina ne limpezeşte viziunea şi ne dezvăluie
drumul către înainte; întunericul ne înlănţuie şi ne
închide în temniţa greşelilor noastre.
Spiritul în armonie cu Planurile Superioare poate
vedea următorul orizont şi poate merge cu curaj şi pace
înainte, pentru a-l traversa; dar cei care abuzează de
liberul lor arbitru şi de raţiune, distrugând curenţii
binecuvântărilor divine, formează întunericul din jurul
lor. Ei se izolează în coşmaruri îngrozitoare şi sunt astfel
incapabili să meargă mai departe.
De aceea, în definirea situaţiei noastre particulare,
putem spune că suntem suflete prinse între lumina
aspiraţiilor sublime şi ceaţa datoriilor înspăimântătoare.
Deoarece reprezintă reînceperea experienţei de învăţare,
reîncarnarea este un privilegiu oferit de Bunătatea
cerească şi trebuie să beneficiem de el pentru izbăvirea
noastră indispensabilă.
Desigur, vom continua să suferim un timp
îndelungat efectele legăturilor noastre cu complicii şi
partenerii noştri în excese şi nechibzuinţă, dar cu
ajutorul noilor oportunităţi de muncă în cadrul fizic noi
ne putem reface destinul şi ne putem elimina datoriile
grele, iar mai presus de toate putem semăna noi
câmpuri de iubire şi demnitate, de înţelegere şi de
creştere spirituală.
Prin faptul că ne vom supune lucrărilor legii care
predomină în planul fizic, noi vom avea norocul să ne
întâlnim vechii duşmani, sub vălul uitării temporare, iar
aceasta va facilita ocazia preţioasă de a ne izbăvi.
Prin urmare, sarcina de a-i face prietenii noştri ne
va reveni doar nouă, deoarece, prin faptul că le vom
suporta neînţelegerea şi ostilitatea cu umilinţă şi
dragoste, ne vom sublima emoţiile şi gândurile, şi vom
crea noi calităţi ale vieţii eterne în sufletele noastre.
Profitând de pauza instructorului, am privit în jur şi
am văzut că întreaga audienţă asculta cufundată în
gânduri elevate.
Unii dintre pacienţi aveau lacrimi în ochi, în timp ce
alţii afişau chipuri îmbăiate în stări de mângâiere şi
speranţă.
Druso a perceput, de asemenea, efectul cuvintelor
sale asupra publicului alinat, şi a continuat:
- Suntem spirite îndatorate. Trebuie să facem tot
posibilul pentru reînnoirea noastră. Să începem să
formulăm de acum înainte idei constructive spiritual şi
cât mai izbăvitoare, astfel încât să ne reconstruim
viitorul.
 Să fim cât mai dornici să-i iertăm pe cei care ne-au
ofensat, cu scopul sincer de a ne cere iertare propriilor
noastre victime.
Să cultivăm rugăciunea şi slujirea semenilor noştri
şi să recunoaştem spiritul bun care ne-a ajutat în
momentele grele, provocându-ne să depunem un efort
mai mare.
Să adunăm toate posibilităţile ce ne sunt la
dispoziţie şi să ne oferim ajutorul rugăciunilor noastre şi
mâna fraternă în regiunile întunericului şi ale durerii
care ne înconjoară, în acest mod ne putem pregăti
pentru întoarcerea în câmpul de bătălie din planul fizic,
unde Domnul ne va oferi binecuvântarea unui trup nou,
pentru a uita răul şi a semăna binele.
Pentru noi, moştenitorii unui trecut condamnabil,
tărâmul formelor fizice simbolizează uşa de ieşire din
iadul pe care l-am creat.
Depăşindu-ne infirmităţile morale şi eliminându-ne
vechile obiceiuri dăunătoare prin triumful asupra
noastră, ne vom purifica virtuţile astfel încât, prin
înălţarea noastră, să putem întinde mâinile prietenoase
celor care au rămas blocaţi în mlaştina nefericirii.
Noi, care am alunecat în întuneric, călători torturaţi
de suferinţă, care cunoaştem pustietatea gheţii şi agonia
focului în sufletele noastre asuprite, am putea descoperi
o fericire mai mare decât să ne ridicăm câteva trepte
către Cer, pentru a coborî în iad să-i salvăm pe cei pe
care-i iubim cel mai mult, pierduţi astăzi, aşa cum am
fost şi noi pierduţi în trecut, în cavernele suferinţei şi ale
morţii?
Zeci de pacienţi s-au privit unii pe alţii cu uimire şi
bucurie.
 Mentorul era înconjurat acum de o lumină blândă
care emana din zona pieptului său în scânteieri
opalescente.
L-am privit pe Hilario şi, observându-i ochii plini de
lacrimi, am căutat să-mi înăbuş emoţiile.
Instructorul nu vorbea precum cineva care predică
doar teorie. Vocea sa era impregnată de tonalitatea celui
care a trăit o durere enormă şi se adresa spiritelor umile
adunate acolo ca şi cum erau toate copiii dragi ai inimii
sale.
- Să-L implorăm pe Dumnezeu, a continuat el cu
emoţie, să ne acorde tăria de a ajunge la victorie, o
victorie care se va naşte în noi pentru a avea o înţelegere
şi mai mare. Doar atunci, când vom plăti preţul
sacrificiului regenerării noastre, vom primi paşaportul
către libertate!
Când directorul institutului şi-a încheiat
cuvântarea, o femeie cu o faţă tristă s-a ridicat, a venit
la noi şi l-a întrebat înlăcrimată: - Prietene, iartă-mă
pentru această întrerupere. Când pot pleca spre tărâmul
terestru împreună cu fiul meu, Paulo? îl vizitez în
tărâmul întunecat cât de des pot... Dar el nici nu mă
vede, nici nu mă aude... Este inconştient de mizeria sa
morală şi continuă să fie autoritar şi trufaş... Dar nu îl
văd ca pe duşmanul meu... Este un fiu şi nu-l pot uita...
Ah! Cum este cu putinţă ca iubirea să adune o
asemenea datorie uriaşă?
- Da, a spus Druso, puţin reticent, iubirea este o
forţă divină pe care o degradăm în mod frecvent. Noi o
luăm, pură şi simplă, din viaţa cu care Dumnezeu ne-a
creat, şi cu ea inventăm ura şi dezechilibrul, cruzimea şi
remuşcarea, iar acest fapt ne aruncă pentru un timp
indefinit în întuneric... În ceea ce priveşte Legea,
aproape întotdeauna pervertirea iubirii ne face să
rămânem înlănţuiţi în labirinturile amărăciunii...
interpretăm greşit mesajele iubirii... şi abuzăm de ea...
Ca şi cum a revenit dintr-o scurtă evadare în lumea
sa lăuntrică, el a atins mâinile femeii îndurerate şi a
spus cu o sclipire în ochi:
- Credem că vei putea să te alături fiului tău foarte
curând, în acţiunea valoroasă a izbăvirii. Conform
informaţiei pe care o avem, el nu va mai rămâne blocat
mult timp în limitările sale actuale. Să fim calmi şi
încrezători.
În timp ce sărmanul suflet s-a retras cu un zâmbet
ce exprima multă răbdare, instructorul a explicat:
- Sora noastră posedă excelente calităţi morale, dar
a fost incapabilă să-şi direcţioneze în mod constructiv
sentimentele materne faţă de fiul ei, care acum suferă în
planurile întunericului. Ea i-a insuflat idei de
superioritate nesănătoase, care s-au adâncit în mintea
lui, încurajându-l la răzvrătire şi brutalitate. Sărmana
creatură a devenit un tiran social, iar după moartea
trupului a fost atras inconştient în întunericul
îngrozitor. Sărmana lui mamă se simte responsabilă
pentru că a semănat iluziile ce i-au ruinat viaţa, iar
acum caută din greu să-l scoată de acolo.
- Va reuşi? - a întrebat Hilario.
- Da, va reuşi, a răspuns Druso, convins.
- Dar... cum?
- Prietena noastră a înmuiat fibrele responsabilităţii
ei morale într-o viaţă care a fost mult prea confortabilă.
De aceea, se va reîncarna acum într-un mediu foarte
sărac, unde, ca tânără nevoiaşă, îşi va primi fiul căruia
i-a adus prejudicii în trecut, când era o femeie bogată,
superficială şi plină de fantezii nesănătoase. În nevoia
lor de resurse financiare, ea va fi o inspiraţie de eroism
şi de curaj pentru el, oferindu-i o nouă viziune asupra
vieţii şi purificându-i energiile în forjăria dificultăţilor şi
a suferinţelor.
- şi vor fi victorioşi? - a întrebat tovarăşul meu din
nou, în mod evident intrigat.
- Victoria este fericirea pe care cu toţii o sperăm
pentru ei.
- şi dacă vor eşua în strădaniile lor?
- Atunci, desigur, se vor întoarce într-o stare chiar
mai rea în abisurile care ne înconjoară, a spus
instructorul cu o intonaţie semnificativă.
Druso a zâmbit cu tristeţe şi a adăugat:
- Când renaştem în trupul de carne, ca spirite
îndatorate, fiecare dintre noi aduce în mediul uman o
bucăţică din planul ceresc pe care speră să-l câştige şi o
porţie mare din iadul pe care l-a creat pentru el însuşi.
Când nu avem suficient curaj de a ne înălţa către Cer,
prin ocaziile pe care ni le conferă, ne întoarcem în iadul
care ne cheamă şi ne atrage prin trecutul nostru.
Gazda noastră dorea să continue, când un domn în
vârstă şi şovăielnic a venit la noi şi a spus cu umilinţă:
- Ah! Instructorul meu, am obosit să lucrez în aceste
condiţii aspre!... Aduc pacienţi nebuni şi rebeli în acest
azil de douăzeci de ani! Când voi primi un nou trup ca
să mă pot odihni în uitarea învelişului corporal, alături
cei dragi?
Druso l-a mângâiat pe cap şi a răspuns cu blândeţe:
- Nu renunţa, fiul meu! Fii împăcat! şi noi am fost
legaţi de acest loc timp de multi ani, prin cerinţele
îndatoririlor noastre. Să continuăm să slujim cu
bucurie. Ziua transformării noastre va fi hotărâtă de
Domnul.
Cu tristeţe în ochi, bătrânul a tăcut.
Instructorul a sunat dintr-un clopoţel, care
semnaliza tuturor că se puteau angaja în conversaţii.
 Un tânăr cu o expresie prietenoasă s-a apropiat de
noi, iar după ce ne-a salutat cu căldură, a spus
neliniştit:
- Instructore drag, ascultând cuvintele tale iscusite
şi înflăcărate am început să mă gândesc la enigmele
memoriei... De ce această uitare după moartea noastră
fizică? Dacă am avut şi alte existenţe înainte de ultima,
ale căror greşeli caut acum să le corectez, de ce nu mi le
pot aminti? înainte de a pleca spre tărâmul fizic, în
pelerinajul în care am primit numele actual, cu
siguranţă am lăsat în urmă, în lumea spiritelor, buni
prieteni, exact aşa cum cei care, călătorind dintr-un
continent în altul, îşi lasă în urmă prietenii dragi, care
nu-i uită... De ce atunci această amnezie care mă
împiedică să-mi amintesc de prietenii pe care i-am avut
cu siguranţă?
- Ei bine, a remarcat cu înţelepciune instructorul,
spiritele care participă cum se cuvine la îndatoririle vieţii
lor fizice îşi recapătă, de fapt, amintirile, într-un mod
liniştit şi împăcat, după ce-şi părăsesc trupul grosier.
Ele restabilesc comuniunea cu legăturile nobile şi
vrednice care le aşteaptă în Viaţa Superioară, astfel
încât să-şi continue munca respectivă de creştere şi de
desăvârşire spirituală. Pe de altă parte, pentru cei dintre
noi care avem conştiinţe tulburate moartea vehiculului
fizic nu înseamnă eliberarea. Deşi ne pierdem
instrumentul fiziologic, noi rămânem înlănţuiţi în
închisoarea invizibilă a vinovăţiei noastre; iar vinovăţia,
prietene, este întotdeauna un nor dens de întuneric,
care ne eclipsează vederea. În ceea ce priveşte eşecurile
noastre morale, facultăţile noastre mnemonice sunt un
gen de plăci fotografice, care, dacă nu sunt bine
protejate, ajung să se distrugă.
Instructorul a tăcut puţin, iar apoi a continuat:
 - Să ne gândim la minte ca fiind un lac. Dacă apa
este nemişcată şi curată, lumina cerului se va reflecta în
ea fără distorsiuni. Dar dacă apa este mereu agitată,
imaginile sunt pierdute în turbulenţa valurilor
mişcătoare, mai ales când nămolul de pe fund revine
mereu la suprafaţă. Strict vorbind, aici în zonele
inferioare ne aflăm departe de a fi reînnoiţi spiritual, în
ciuda faptului că suntem dezîncarnaţi.
Tânărul l-a ascultat vizibil surprins şi tocmai dorea
să pună mai multe întrebări, când Druso, anticipându-i
gândurile, a subliniat cu o notă prietenoasă:
- Observă această realitate în tine însuţi. În ciuda
studiilor tale actuale şi a speranţei sublime care există
acum în inima ta, mintea îţi este încă legată de locurile
şi peisajele pe care aparent le-ai lăsat în urmă după
moarte. Pe calea vieţii spiritului, tu încă te identifici cu
reminiscenţele întunecate care au rămas în trecut: casă,
familie, angajamente imperfect menţinute... Toate
acestea sunt un balast care face ca mintea ta să se
îndrepte către lumea fizică, în care datoriile noastre
solicită sacrificii şi plată.
- Este adevărat... adevărat, a fost de acord tânărul,
cu o voce amară.
Dar instructorul a continuat:
- Sub influenţa hipnozei, memoria noastră se poate
întoarce şi recupera timp de câteva minute. Dar aceasta
ar însemna o forţare a lucrurilor... Este mai bine să
acceptăm în toate aspectele înţelepciunea naturii. Este
necesar să eliberăm oglinda divină a minţii noastre, care
se află sub noroiul pocăinţei, al remuşcării şi al
vinovăţiei, pentru ca ea să reflecte soarele cu întreaga
splendoare a purităţii sale.
Druso era pe cale să mai adauge ceva, dar sosirea
unui colaborator ne-a obligat să încheiem conversaţia.
 Cap. 3 - O intervenţie în memorie

După ce ne-a fost prezentat de directorul

institutului ca fiind asistentul Barreto, noul lucrător a
abordat situaţia cu o stare de nelinişte în ochi:
- Instructore Druso, trei dintre pacienţii nou-sosiţi
în salonul cinci au o criză severă de angoasă şi sfidare.
- Ştiu, a spus Druso. Este un caz de nebunie produs
de telepatia halucinatorie. Nu sunt suficient de puternici
pentru a rezista impactului energiilor perverse
îndreptate asupra lor de la distanţă de către anumiţi
cunoscuţi mizerabili.
- Ce să facem?
- Evacuaţi pacienţii obişnuiţi şi aprindeţi razele
orbitoare ale salonului. Este tot ce putem face.
Mesagerul a plecat, când un alt colaborator s-a
apropiat:
- Instructore, acum că puternica furtună s-a mai
domolit puţin, ecranul de avertizare care se oprise din
funcţiune tocmai a transmis un mesaj urgent... Două
dintre expediţiile noastre de cercetare se află în mare
primejdie în prăpăstiile Marelui întuneric.
- Le cunoaştem poziţia exactă?
- Da.
- Mergi şi spune-i directorului de operări urgente.
Trebuie trimis un ajutor cât de repede posibil.
Pe neaşteptate, un alt colaborator s-a apropiat:
- Instructore, te rog, ajută-ne în cazul lui Jonas.
Tocmai ce am primit un mesaj care spune că
reîncarnarea sa se află în pericol grav.
Pentru prima dată am observat că instructorul era
profund îngrijorat. Dar, spre imensa mea surpriză, el a
întrebat:
 - Care este problema?
- Viitoarea lui mamă, Cecina, a perceput fluidele
sale dense şi refuză să-l primească. Este în a treia lună
de sarcină şi este a patra ei încercare de avort. Facem
tot ce putem pentru a-i menţine o integritate maternă.
Druso a afişat o fermitate senină pe chip, şi a
declarat:
- Nu va reuşi. Va sfârşi prin a-l accepta în
conformitate cu datoriile ei. În plus, avem nevoie ca
Jonas să fie întrupat într-un corp fizic timp de cel puţin
şapte ani. Aduceţi-o pe Cecina aici diseară, îndată ce
adoarme, pentru a o ajuta cu intervenţii magnetice.
Au venit şi alţi colaboratori. Eram dornic să aud mai
multe explicaţii, astfel că m-am retras într-un colţ cu
asistentul Silas, pe care l-am asaltat cu întrebări
discrete, pentru a nu tulbura ambianţa camerei.
Cine erau toţi aceşti colaboratori? Era firesc să-l
deranjeze pe director cu atât de multe întrebări, când
munca administrativă putea fi divizată cu uşurinţă?
Prietenul meu s-a grăbit să mă lămurească,
explicând că mesagerii nu erau doar nişte lucrători, ci
responsabili cu anumite subdivizii. Cu toţii erau
asistenţi şi evaluatori educaţi şi vrednici, având mari
responsabilităţi. L-au abordat pe Druso doar după ce
luaseră toate măsurile posibile pe nivelul lor de
autoritate. Prin urmare, problema nu era una a
centralizării, ci a muncii intensive.
- Ce se petrece cu acel caz de reîncarnare în
aşteptare? - am îndrăznit să întreb cu respect. Poate
institutul să ofere în mod corespunzător o intervenţie
într-o asemenea problemă?
Silas a zâmbit cu bunăvoinţă şi a răspuns:
- Pentru a lămuri problema, trebuie să explic că, aşa
cum există reîncarnări legate de planurile superioare,
există şi cele care au rădăcini directe în zonele
inferioare. Aşa cum oamenii au închisori datorită
activităţilor criminale, iadul există în lumea spiritelor
datorită conştiinţelor vinovate. Astfel, aşa cum putem
conta pe justiţia umană interesată cu adevărat în a-i
ajuta pe criminali să se recupereze prin intermediul
şcolilor din închisoare şi a eliberării condiţionate în
urma conduitei ireproşabile, ce sunt organizate de
aceleaşi autorităţi care conduc tribunalele umane în
numele legii, la fel şi aici reprezentanţii Iubirii divine pot
mobiliza resurse pline de îndurare în numele spiritelor
îndatorate. Dar trebuie să arate că sunt demne de
asistenţa care le poate grăbi ispăşirea şi regenerarea.
- Deci, am reflectat eu, aceasta înseamnă că,
folosind buna logică pământeană şi utilizând limbajul pe
care o persoană îl foloseşte în sfera fizică, există
reîncarnări ce sunt în rezonanţă perfectă cu tărâmurile
infernale.
- Da, aşa este. Ele servesc ca oportunităţi nepreţuite
pentru eliberarea din zonele joase ale întunericului. şi
deoarece asemenea reîncarnări sunt doar pentru
ispăşire, de multe ori ele sunt planificate şi desfăşurate
chiar de aici, de către binefăcătorii autorizaţi să
acţioneze şi să ajute în numele Domnului.
- Iar în asemenea cazuri, am adăugat eu, are
instructorul Druso jurisdicţia necesară pentru a rezolva
asemenea tipuri de probleme?
- Aşa cum este rezonabil, a răspuns prietenul meu
nobil, directorul nostru nu se bucură de facultăţi
nelimitate, iar această instituţie este cu siguranţă
suficient de mare pentru a-i acapara cea mai mare parte
a atenţiei. Dar chiar şi aşa, când este vorba despre
reîncarnare, el lucrează precum o autoritate
intermediară.
 - Cum aşa?
- De două ori pe săptămână mergem împreună în
„Camera superioară”4 din Mansao Paz, iar cu ajutorul
unor instrumente adecvate mesagerii luminii discută
subiectul, evaluând cazurile pe care institutul nostru le
prezintă.
- Mesagerii luminii?

- Da. Ei sunt reprezentanţii conştiinţelor angelice

care nu-şi iau niciodată ochii de la regiunile infernale,
deoarece, chiar dacă spiritele întunericului nu cred
aceasta, puterile cereşti chiar veghează asupra acestui
iad, care există pentru a controla lucrarea regeneratoare
de pe Pământ.
Şi zâmbind, a adăugat:
- Exact aşa cum o persoană bolnavă are nevoie de
medicamente, purificarea spirituală este necesară
pentru a o pregăti în vederea unei vieţi în planurile
superioare. Pentru sufletul care şi-a clădit iadul în fiinţa
sa este similar cu ceea ce reprezintă forjăria pentru
metal: îl purifică şi îl modelează în mod adecvat.
Insoţitorul meu dorea să continue, dar un zgomot
ciudat ne-a atras atenţia. În acelaşi timp, un mesager a
năvălit brusc prin uşile din apropiere şi s-a îndreptat
către Druso:
- Instructore, imediat ce s-a potolit furtuna atacul
cu raze dezintegrate a reînceput în forţă.
 Instructorul a părut îngrijorat şi a hotărât:
- Porniţi aparatele de vlăguire. Vom observa
apărarea noastră de pe Turnul de Veghe.
Apoi ne-a cerut să-l însoţim.
Silas, Hilario şi cu mine l-am urmat fără ezitare.
Am coborât prin nişte coridoare vaste şi am trecut
apoi de nişte săli mari oarecum urcând, până când, în
cele din urmă, am urcat în mod direct.
Locul cunoscut sub numele de „Turnul de Veghe”
era un turn cu scări în spirală, ridicat la câteva zeci de
metri deasupra clădirii mari şi complexe.
În vârf am ajuns într-o cămăruţă ce conţinea
aparate interesante, ce ne permiteau să observăm
peisajul de afară.
Arătau precum mici telescoape, ce emiteau raze
capabile să înlăture ceaţa de afară, şi astfel puteam
vedea şi evalua cu acurateţe împrejurimile
înspăimântătoare; acestea erau populate de creaturi
bizare şi agresive, care zburau îngrozite la vederea unui
mare grup de spirite înarmate cu nişte arme bizare,
asemănătoare unor mici tunuri.
- Suntem asaltaţi de o armată? - am întrebat
intrigat.
- Da, aşa este, a confirmat calm Druso. Aceste
atacuri sunt însă obişnuite. Fraţii noştri nefericiţi caută
să ne forţeze să ne mutăm clădirea şi să ne facă
neputincioşi, pentru a lua în stăpânire regiunea.
- Dar ce sunt acele arme? - a întrebat colegul meu,
speriat.
- Am putea să le definim ca fiind tunuri electronice
de bombardament, a explicat instructorul. Împuşcăturile
lor sunt precis calculate pentru a ne lovi fără greş.
- şi ce s-ar petrece dacă ne-ar lovi? - a întrebat
colegul meu.
 - Ar cauza cu siguranţă fenomene de dezintegrare,
care ne-ar ruina complet, ca să nu mai spunem de
necazurile produse pacienţilor noştri, deoarece ei sunt
incapabili deocamdată să se mute în altă parte. Razele
pe care le trag în noi conţin elemente de supărare şi
furie, care produc cele mai rele crize de teroare şi
nebunie.
Nu departe de noi un zgomot sumbru vibra în
atmosferă.
Părea că o mie de gloanţe invizibile şuierau violent
prin aer, la o mică distanţă de noi, înainte de a se opri
cu un zgomot asurzitor, ce ne-a umplut de groază.
Probabil că eu şi cu Hilario afişam o uluire enormă,
deoarece Druso a afirmat patern:
- Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi. Barierele noastre
de vlăguire sunt foarte eficiente.
Şi a arătat către un zid lung, alcătuit din mii de
stâlpi metalici, care înconjurau fortăreaţa precum nişte
şiruri lungi de tije luminoase, meşteşugit aranjate.
În fiecare etapă a atacului, scântei electrice
izbucneau în punctele de contact, atrase de stâlpi.
Pentru ochiul liber, spectacolul în sine, în
frumuseţea sa terifiantă, sublinia contrastele
strălucitoare dintre întunericul imens şi lumina
strălucitoare.
- În acest loc, conflictele se desfăşoară continuu, a
spus instructorul cu o demnitate senină. Cu toate
acestea, am învăţat că pacea nu este victoria inerţiei;
mai degrabă, ea este rezultatul echilibrului dintre
credinţa în Puterea divină şi încrederea în noi înşine,
atunci când lucrăm pentru victoria binelui.
Tocmai atunci un colaborator a intrat în cameră:
- Instructore Druso, conform ordinelor tale,
pacientul pe care l-am primit aseară a fost plasat în
camera de asistenţă magnetică şi aşteaptă examinarea
ta.
- A fost capabil să spună ceva?
- Nu. Doar geme din când în când.
- Nicio reuşită în a ne spune cine este?
- Niciuna.
Instructorul neobosit ne-a invitat să-l urmăm,
explicând că procedura ce urma putea să ne ofere
elemente importante pentru studiul nostru.
Curând după aceea ne aflam într-o cameră de
mărime obişnuită, marcată de simplitate şi de o culoare
albastră liniştitoare.
Pe o masă demontabilă era întins pe spate un
bărbat diform, care de-abia respira.
Pentru a fi sinceri în descrierea noastră, ar trebui să
spunem că mizerabila creatură arăta chiar respingător,
în ciuda grijii pe care o primise deja până atunci.
Părea că suferă de o hipertrofie nedefinită, deoarece
avea braţe şi picioare uriaşe. Cu toate acestea, zona în
care forma exagerată a corpului său subtil era cea mai
neplăcută era faţa - toate trăsăturile erau amestecate şi
desfigurate, oferindu-ne impresia că priveam la o masă
sferică ciudată, în loc de un cap.
Fusese călcat de o maşină în timp ce se afla pe
Pământ, iar acum aştepta îngrijirea de urgenţă acordată
celor implicaţi în asemenea accidente?
Druso a perceput întrebările noastre tăcute şi a
explicat: - Acest frate greu de identificat a fost adus aici
de una dintre expediţiile noastre de prim ajutor.
- A părăsit recent planul fizic?
- Nu ştim încă, a explicat instructorul. Este unul
dintre acele sărmane suflete care a părăsit probabil
planul fizic suferind de o persecuţie atât de teribilă,
încât a fost incapabil să primească ajutorul spiritual al
legiunilor de spirite pline de compasiune care lucrează în
cimitire. Fără îndoială, şi-a părăsit corpul grosier într-o
stare de completă subjugare mentală, cufundat în
probleme agonizante.
- Dar de ce un asemenea dezastru? - a întrebat
Hilario, extrem de uluit.
- Prietene, a răspuns binevoitor Druso, nu ar fi mai
bine să cercetăm motivele pentru care ajungem să
acumulăm asemenea datorii cumplite?
Şi modificându-şi tonul vocii, acum mai tristă şi mai
emoţionantă, el a sfătuit:
- Regiunile inferioare sunt înţesate de suferinţele pe
care le-am creat. Trebuie să găsim echilibrul dintre curaj
şi compasiune, pentru a ne îndeplini responsabilităţile
în asemenea locuri.
Am privit la sărmana creatură, care rămăsese
culcată precum un pacient în comă. Considerând
imperativele experienţei noastre de învăţare, am
întrebat:
- Putem afla motivul acestei diformităţi şocante?
Instructorul a perceput esenţa constructivă a
întrebării mele şi a răspuns:
- Fenomenul este în întregime de natură spirituală.
Trebuie să vă amintiţi că durerea simţită în vehiculul
fizic se manifestă cu adevărat în encefal, şi cu totul
imaginar în organul care pare să o experimenteze. Cu
ajutorul celulelor creierului, mintea înregistrează
dizarmonia corporală, forţând instrumentul organic să
facă o muncă dureroasă şi dificilă de reajustare. Astfel, o
înfăţişare anormală, chiar monstruoasă, este rezultatul
dezechilibrelor dominante de la nivelul minţii, care,
focalizându-se asupra anumitor impresii sau fiind
împietrită de suferinţă, pierde temporar controlul asupra
formei, iar prin aceasta permite ca ţesuturile delicate ale
corpului subtil să fie perturbate într-un mod violent,
ajungând la o stare anormală. Într-o asemenea situaţie,
sufletul poate cădea sub influenţa captivă a spiritelor
perverse, dând naştere unor expresii deplorabile care îl
împing în stări de animalitate temporară, în urma unor
mecanisme hipnotice.
Mi-am dat seama că bunul instructor nu dorea să-şi
prelungească explicaţiile, mai ales că ele nu puteau
ajuta acest spirit nefericit, astfel că am tăcut.
Druso s-a aplecat asupra lui cu tandreţea cuiva care
îşi examinează fratele mult iubit, şi a afirmat:
- Să ascultăm ce are de spus.
Incapabil să-mi ascund uimirea, am întrebat:
- Dar nu doarme?
Instructorul a dat din cap.
- Prietenul nostru se află sub o hipnoză îngrozitoare.
Fără îndoială că a fost plasat în această condiţie de nişte
duşmani teribili. Au dorit în mod evident să-l tortureze,
astfel că i-au fixat în minte amintiri pline de durere.
- Dar, am întrebat eu, afectat, poate o asemenea
tortură să lovească pe cineva fără un motiv serios?
- Prietene, a spus cu expresivitate ghidul nostru, cu
excepţia căii glorioase a marilor suflete care aleg să se
sacrifice pentru apostolatul iubirii cu care ajută
omenirea, este imposibil ca tufişurile spinoase ale
suferinţei să crească fără rădăcinile vinovăţiei. Ca să
ajungă la o asemenea stare deplorabilă, fratele nostru
trebuie să-şi fi adunat nişte datorii extrem de
îngrozitoare.
Apoi, pentru a nu divaga de la subiect, el a mai
subliniat:
- Să dezintegrăm forţele magnetice care îi comprimă
centrii vitali şi să-l ajutăm pentru a putea vorbi liber.
 Cu siguranţă că privirea mea exprima rugămintea
tăcută de a auzi mai multe clarificări, astfel că el a
adăugat:
- Nu ar fi corect să acţionăm pe baza unor ipoteze.
Trebuie să-i ascultăm atât pe delincvenţii morali, cât şi
pe victime, pentru ca astfel, cu ajutorul propriilor
informaţii, să găsim o cale de a-i putea ajuta.

Am căutat să evit întrebări premature, astfel că am

aşteptat cu nerăbdare.
Imediat, asistentul, Hilario şi cu mine am creat
instinctiv un curent de rugăciune, fără vreun acord
prealabil. Energiile noastre combinate i-au întărit forţa
instructorului, care, cu mult calm şi optimism, a început
procedura magnetică prin aplicarea paselor5 dispersive
bărbatului culcat.
Pacientul a reacţionat gradat, ca şi cum se trezea
dintr- un somn adânc.
După câteva minute, Druso şi-a plasat mâna
dreaptă pe capul diform, ca şi cum îi chema memoria să
revină la trezirea necesară. Creatura a început brusc să
geamă, dezvăluind groaza celui care doreşte să fie
eliberat dintr- un coşmar teribil.
Deoarece Druso şi-a întrerupt procedura pentru a-l
menţine în acea stare, Hilario a întrebat neliniştit:
- Va rămâne în starea aceasta, pe punctul de a se
trezi, dar incapabil să-şi recâştige controlul?
 - Nu ar fi bine pentru el să revină la realitate
imediat, a clarificat bunul mentor. Ar putea suferi o
criză deplorabilă de nebunie, cu consecinţe grave. În
starea prezentă poate vorbi cu noi, chiar dacă mintea sa
este încă întreţesută cu ideea fixă care îi înlănţuie
gândurile într-un cerc vicios şi
Pasele sunt o transfuzie de energie, care modifică
structura celulară. N.t. nesfârşit. În acest mod vom
putea să înţelegem problema crucială, fără nicio
distorsiune.
Cuvintele instructorului au revelat experienţa
profundă în ceea ce priveşte psihologia spiritelor
victimizate în întuneric.
După mai multe pase asupra glotei, pleoapele
creaturii s-au deschis, şi cu ochi uluiţi a început să
strige:
- Ajutor! Ajutor!... Sunt vinovat, vinovat!... Nu! Nu
mai pot îndura!... Iertare! Iertare!
Privind către Druso şi considerându-l evident un
judecător, el a exclamat:
- Domnule judecător, domnule judecător!... În sfârşit
pot vorbi! Lăsaţi-mă să vorbesc!
Directorul a atins fruntea fiinţei torturate şi a spus
cu amabilitate:
- Vorbeşte. Spune ceea ce doreşti.
Faţa pacientului s-a umplut de lacrimi. Cu starea de
hiperexcitaţie a somnambulilor care îşi transformă
slăbiciunea într-o energie neaşteptată, el a început să
vorbească plin de remuşcare:
- Sunt Antonio Olimpio... criminalul! Voi mărturisi
totul. Este adevărat, am păcătuit, am păcătuit... aşa că
doar... sufăr în iad. Focul îmi torturează sufletul, dar
nu-l mistuie! Este remuşcarea... ştiu foarte bine... Dacă
aş fi ştiut, nu aş fi făcut acea greşeală... Dar nu m-am
putut abţine... ambiţia... După moartea tatălui meu...
am fost constrâns să împart plantaţia noastră cu cei doi
fraţi mai mici... Clarindo şi Leonel... Dar capul meu...
clocea multe planuri. Plănuiam să transform
proprietatea... pe care o administram... Într-o mare
sursă de venit. Dar... dacă aş fi împărţit-o, nu mai
puteam face asta. Era clar că fraţii mei... aveau idei
diferite... şi am început să-mi urzesc planul... pe care în
final l-am pus în aplicare...
Un şuvoi de lacrimi i-a înăbuşit vocea, dar Druso l-a
susţinut cu influx magnetic şi l-a încurajat cu bunătate:
- Continuă, continuă...
- M-am convins, a continuat pacientul cu ceva mai
multă fermitate, că puteam fi fericit doar dacă îmi
omoram fraţii... iar când vremea împărţelii s-a apropiat,
i-am invitat la o plimbare cu mine... o plimbare cu
barca... pentru a inspecta marele lac de pe proprietatea
noastră... Dar înainte de a pleca, le-am dat să bea o
băutură dreasă cu tranchilizante... am calculat timpul
necesar ca drogul să îşi facă efectul şi... pe măsură ce
noi vorbeam, am observat că deveniseră tot mai
somnoroşi... Am înclinat barca deasupra unei zone în
care apa era foarte adâncă... Ah! Ce dezastru de
neuitat!... Încă le mai aud ţipetele îngrozite... implorând
ajutorul..., dar... având simţurile amorţite... În câteva
minute au murit. Am înotat la mal cu o conştiinţă
vinovată, dar încă ferm în scopul meu smintit... Am
ajuns la mal şi am strigat după ajutor. Cu o atitudine
dinainte repetată am zugrăvit un accident imaginar...
Aşa am obţinut proprietatea pentru mine... pe care i-am
lăsat-o mai târziu lui Luis, singurul meu fiu... când am
murit. Am fost un om bogat, aparent onest... Banii mi-
au favorizat aprobare socială şi privilegii publice, pe care
politica le acordă tuturor celor care sunt victorioşi în
lume... prin ingeniozitatea şi inteligenţa lor... Din când
în când îmi aduceam aminte de crima mea... un nor
constant ce-mi umbrea conştiinţa... dar în compania
Alzirei, soţia mea nepreţuită... am căutat distracţiile şi
călătoriile care îmi îndepărtau mintea de la fapta mea...
Nu am putut niciodată să fiu fericit... Când fiul meu a
devenit adolescent... soţia s-a îmbolnăvit foarte grav...
Din cauza febrei care o măcinase multe săptămâni... a
înnebunit şi a sfârşit prin a se îneca în lac... Într-o
noapte îngrozitoare. Un văduv... mă tot întrebam dacă
nu sunt o marionetă a... fantomelor victimelor mele...
Dar mi-era teamă de tot ce avea legătură cu moartea...
aşa că m-am hotărât să mă bucur de averea pe care o
aveam.
Creatura mizerabilă a făcut o pauză lungă pentru
odihnă, dar, observându-ne privirile nerăbdătoare, a
continuat:
- Vai mie!... Când mi-am închis ochii... prin
moarte... rugăciunile pe care le plătisem nu m-au ajutat.
Gândeam că fraţii mei erau morţi... dar erau acolo, chiar
în faţa mea. Transformaţi în răzbunători, stăteau la
mormântul meu... M-au acuzat de crimă... m-au
blestemat şi m-au bătut fără milă... până când...
probabil obosiţi să mă pedepsească... m-au dus într-o
peşteră întunecată... unde am fost redus la acest
coşmar. În mintea mea... pot vedea doar barca în acel
apus sinistru... şi pot auzi doar ţipetele victimelor mele...
care plâng şi râd ciudat... Mizerabilul de mine! Sunt
înlănţuit de acea barcă îngrozitoare... şi nu pot scăpa...
Cine mă poate ajuta să adorm sau să mor?
Ca şi cum încheierea confesiunii sale îi adusese o
oarecare odihnă, pacientul a căzut într-o profundă
apatie.
 Druso a şters lacrimile bărbatului, a rostit cuvinte
de consolare şi atenţie, i-a spus asistentului să-l ducă
într-un salon specializat, apoi ni s-a adresat grijuliu:
- Ştim suficient pentru a stabili un punct de plecare
în asistenţa noastră. Vom reveni la acest caz când este
momentul potrivit.
Iar după o pauză lungă el a adăugat îngândurat:
- Fie ca Iisus să ne ajute!
Nu am avut răgazul să rostim vreun comentariu. Un
mesager a sosit şi l-a informat pe instructor că o
caravană cu fiinţe recent dezîncarnate urma să
sosească, astfel că l-am însoţit pe Druso în munca pe
care el a descris-o cu numele de „inspecţie”.
 Cap. 4 - Câteva fiinţe recent dezîncarnate

Am ajuns la o anexă împrejmuită, asemănătoare

unei curţi interioare de proporţii ample şi bine
delimitate.
Era ca şi cum intram într-un mare atrium sau ca
într-o mare staţie de cale ferată de pe Pământ. Pe
băncile plasate din loc în loc se aflau zeci de spirite într-
o stare de aşteptare evidentă.
Cu adevărat, nu se putea vedea niciun semn de
fericire deplină pe vreun chip.
Diferitele grupuri, unele discutând în şoaptă, erau
împărţite parcă între stări de îngrijorare şi de tristeţe.
Când am trecut pe lângă ele am putut auzi dialoguri
diverse.
Într-un mic cerc am auzit afirmaţii de genul:
- Crezi că ea va putea acum să se dedice unei
transformări necesare?
- Mă îndoiesc. Şi-a lăsat prea mult viaţa să decurgă
fără niciun control.
Ceva mai departe am auzit cum o femeie îi spunea
unui băiat cu o privire îngrijorată:
- Linişteşte-te, fiule. Conform celor spuse de
asistentul Claudio, tatăl tău nu va fi capabil nici măcar
să ne recunoască. Îi va lua mult timp să-şi reia
legăturile.
Pe măsură ce treceam printre ei, am putut auzi doar
frânturi de discuţie.
După ce am străbătut curtea aglomerată, Druso ne-
a încredinţat cu bunătate lui Silas, menţionând obligaţii
urgente care îi solicitau atenţia. Ne-a spus că ne vom
reîntâlni a doua zi.
 Această promisiune amabilă m-a făcut să reflectez
asupra ideii timpului.
Din cauza întunericului veşnic prezent, nu ştiam
dacă este zi sau noapte.
În consecinţă, ceasul uriaş de acolo, care arăta cele
24 de ore, era precum o busolă pentru călător, iar acum
mă informa că era mijlocul nopţii (Ne referim aici la
regiunile înglobate în tărâmurile Pământului și care sunt
supuse acelorași legi care stabilesc trecerea timpului).
Sunetele unor clopote invizibile au răsunat în aer.
Silas a observat curiozitatea noastră şi a explicat că acel
convoi- caravană urma să sosească în câteva minute.
Am profitat de acele momente pentru a pune
întrebări ce mi se păreau pertinente.
Ce fel de fiinţe aşteptam? în ce gen de condiţii se
aflau aceşti recent dezîncarnaţi? Cum era organizat
acest „convoi-caravană”? Sosea la instituţie în fiecare zi,
la o oră stabilită?
Silas a explicat că spiritele care urmau să sosească
făceau parte dintr-un grup de 19, şi erau însoţite de zece
dintre lucrătorii institutului, care conduceau grupul.
Aceste spirite recent dezîncarnate erau instabile mental,
dar meritau o asistenţă imediată deoarece nu
renunţaseră complet la speranţă şi nici nu cedaseră
forţelor întunericului. Totodată, el ne-a informat că acea
caravană era formată din lucrători specializaţi, aflaţi sub
supravegherea unui însoţitor, şi că ei călătoreau într-o
manieră simplă, fără vehicule elegante, având la ei doar
materialele necesare pentru a se deplasa prin acea
atmosferă densă şi întunecată, cu ajutorul câtorva câini
foarte inteligenţi şi folositori.
Mansao Paz avea două asemenea grupuri.
 În fiecare zi, unul dintre aceste grupuri ajungea în
acel loc de reajustare, alternându-şi astfel activităţile de
asistenţă şi de grijă iubitoare.
El a afirmat că nu aveau un timp fixat pentru sosire,
deoarece călătoria prin tărâmurile întunericului
depindea în mod normal de factorii ocazionali.
Silas tocmai ce îşi încheiase explicaţia, când
caravana a intrat în marele atrium.
Lucrătorii responsabili cu expediţia păreau relaxaţi,
deşi unii afişau o îngrijorare profundă în ochi.
Pacienţii, pe de altă parte - cu excepţia a cinci dintre
ei lipsiţi de raţiune, care erau adormiţi şi întinşi pe tărgi
- afişau tulburări evidente, exprimate la unii printr-o
nebunie stranie şi respingătoare, chiar dacă erau
paşnici.
În timp ce asistenţii făceau tot posibilul să-i ajute cu
amabilitate şi grijă, şi în timp ce câinii epuizaţi se
odihneau, spiritele nou-sosite vorbeau şi se plângeau.
Starea lor de completă inconştienţă în ceea ce priveşte
realitatea inspira atât milă, cât şi jenă.
Silas ne-a invitat să facem un tur printre ei.
De fapt, simţeam mai degrabă că ar trebui să dăm o
mână de ajutor.
Conducătorul caravanei s-a apropiat de noi, iar
asistentul ni l-a prezentat cu un gest prietenesc.
Era asistentul Macedo, un curajos conducător al
muncii de asistenţă.
Prietenii şi rudele celor nou-sosiţi ne-au înconjurat,
exprimând atât bucurie, cât şi tristeţe.
Câteva femei pe care le văzusem aşteptând cu
nerăbdare câteva momente în urmă plângeau discret.
Am observat că, aşa tulburate cum erau, aceste
spirite recent deconectate de corpul grosier afişau semne
ale bolilor care le produseseră dezîncarnarea.
 O scurtă examinare clinică ar fi facilitat cu
siguranţă diagnosticele individuale.
O femeie cu o înfăţişare plăcută s-a apropiat de o
tânără care era susţinută cu bunătate de una dintre
asistentele instituţiei. Femeia a îmbrăţişat fata cu
lacrimi tăcute. Fata recent dezîncarnată i-a primit
afecţiunea şi a implorat:
- Nu mă lăsa să mor!... Nu mă lăsa să mor!
Indicând faptul că era închisă în amintirea ultimelor
momente din trupul material, ea a păşit către Silas cu
ochii înlăcrimaţi şi o privire agonizantă, exclamând:
- Părinte! Părinte, poţi să mă binecuvântezi cu
ultimele ritualuri, dar păstrează coasa morţii departe de
sufletul meu!... Am căutat să-mi spăl păcatul în cutia
milei pentru cei săraci, dar lipsa de recunoştinţă faţă de
mama mea continuă să apese greu asupra sărmanei
mele conştiinţe. Ah! De ce trufia m-a orbit atât de mult
încât să o condamn la sărăcie?... De ce nu am avut
acum 20 de ani înţelegerea pe care o am astăzi?
Sărmana mea mamă, părinte! îţi aminteşti de ea? Era o
actriţă modestă care m-a crescut cu o infinită tandreţe.
Şi-a dedicat întreaga viaţă bunăstării mele!... Cobora din
luminile reflectoarelor scenei pentru a se apuca de
muncile gospodăreşti, pentru a ne câştiga traiul...
Societatea era împotriva ei, iar tatăl meu nu avea curajul
să lupte pentru fericirea noastră. A lăsat-o să alunece
într-o sărăcie cumplită. A fost laş şi necredincios
angajamentelor pe care le-a făcut de bunăvoie.
Sărmana creatură a tăcut pentru un moment,
amestecându-şi lacrimile cu cele ale femeii echilibrate
care o ţinea strâns. Cu mintea înlănţuită de confesiunea
pe care o făcuse în acel ultim moment, ea a continuat ca
şi cum preotul se afla chiar lângă ea.
 - Părinte, iartă-mă în numele lui Iisus, căci atunci
când eram tânără şi aveam zestrea mare pe care mi-o
lăsase tatăl meu, m-am ruşinat de îngerul matern care
îşi deschisese larg aripile albe peste zilele mele. M-am
unit cu bărbatul vanitos cu care mă căsătorisem şi am
alungat-o din casă! Ah!... Încă mai simt răceala acelei
teribile nopţi a despărţirii! I-am spus în faţă cele mai
nemiloase lucruri!... Ca să-mi justific inima rea, am
bârfit-o fără milă! Cu intenţia de a mă ridica în ochii
soţului meu, am minţit că nu era nici măcar mama mea!
Am acuzat-o că era un hoţ ordinar care mă furase la
naştere... Îmi amintesc privirea ei plină de mâhnire şi de
compasiune când a plecat!... Nu s-a împotrivit şi nu s-a
plâns... Doar m-a privit cu tristeţe, cu ochii umflaţi de
lacrimi!
Femeia care o sprijinea i-a mângâiat părul încâlcit şi
a căutat să o liniştească:
- Nu fi atât de tulburată. Odihneşte-te... doar
odihneşte-te.
- Ah! A cui este vocea aceasta? - a ţipat fata,
înnebunită de durere.
Şi atingând mâinile blânde care îi mângâiau faţa, ea
a exclamat fără să le vadă:
- Oh! Părinte! Simt că este aici, lângă mine!
Şi întorcându-şi ochii goi către Cer, ea a implorat cu
lacrimi:
- O, Doamne, nu mă lăsa să o întâlnesc înainte de a-
mi plăti datoriile!... Doamne, ai milă de mine, o
păcătoasă, care Te-a ofensat umilind-o şi rănind-o pe
mama iubitoare pe care mi-ai dat-o!
Cu ajutorul a două asistente, buna femeie a aşezat-o
pe tânără pe un pat portabil şi a calmat-o cu o tandreţe
incomparabilă.
 După ce a ajutat ca pacienta să se întindă în pat,
Silas a explicat, observându-mi emoţiile:
- Buna femeie care a primit-o în braţele sale este
mama ei.
- Ce vrei să spui? - a întrebat Hilario, foarte
surprins.
- Da, ea o va însoţi cu iubire, dar fără să se
identifice, astfel încât sărmana fiinţă dezîncarnată să nu
sufere un şoc dăunător. Traumele în corpul subtil
cuprind o mulţime de tulburări şi necazuri.
- De ce a decis fata să se confeseze astfel? - a
întrebat intrigat prietenul meu.
- Aceasta se petrece foarte des, a explicat asistentul.
Facultăţile mentale ale surorii noastre suferinde au
rămas blocate în remuşcarea produsă de uriaşa greşeală
pe care a comis-o în ultima ei existenţă; iar faptul că a
fost chiar şi mai intens tulburată de aceste amintiri în
momentul morţii a făcut ca ea să se abandoneze cu totul
lor. A fost de credinţă romano- catolică, astfel că îşi
imaginează în continuare că se află în faţa preotului,
mărturisindu-şi păcatul care i-a întinat viaţa.
Scena m-a atins foarte profund.
Realitatea dură oferită de adevăr m-a condus la un
gând dureros. Prin urmare, pe Pământ nu putea exista
niciun rău tăinuit!
Toate crimele şi greşelile înfăptuite de fiinţele umane
urmează să fie date în vileag cândva, undeva.
Silas a observat agonia reflecţiilor mele şi mi-a venit
în ajutor:
- Da, prietene, ai tras concluzia corectă. Creaţia lui
Dumnezeu este Lumina glorioasă. Orice întuneric din
conştiinţa noastră ne afectează viaţa, până reuşim să ne
spălăm petele cu sudoarea muncii şi cu lacrimile noastre
de ispăşire.
 Iar în mijlocul chemărilor agonizante şi afectuoase,
pe măsură ce copii, părinţi, soţi şi soţii se întâlneau unii
cu alţii încă o dată, asistentul a adăugat:
- În general, cei care-şi făuresc lăuntric cele mai
adânci condiţii infernale şi se cufundă în iluziile
periculoase sunt cei care sunt aduşi în aceste tărâmuri
de tulburare. Însă Bunătatea infinită a lui Dumnezeu le
permite victimelor care au un anumit grad de înţelegere
şi de iertare să acţioneze ca nişte susţinători altruişti ai
foştilor lor persecutori. După cum puteţi vedea foarte
limpede, dragostea imensă a Tatălui Ceresc cuprinde nu
numai tărâmurile glorioase ale paradisului, ci şi
regiunile în agonie ale iadului pe care l-am creat pentru
noi înşine.
O femeie nefericită a izbucnit într-un plânset
convulsiv în apropiere, întrerupându-l pe prietenul
nostru.
Cu pumnii încleştaţi, creatura mizerabilă se
plângea:
- Cine mă va elibera de satana? Cine mă va elibera
de puterea întunericului? îngeri sfinţi, ajutaţi-mă!
Ajutaţi- mă împotriva îngrozitorului Belphegor7!

Unul dintre demoni (şi unul din cei şapte prinţi ai

iadului în demonologie). Portretul său a fost inspirat din
natură şi desenat de L. Breton, fiind publicat în
Dictionnaire Infernal de către J. Collin de Plancy, Paris,
1863. N.t.eng.
 Silas ne-a rugat să o ajutăm imediat cu asistenţă
magnetică.
Asistentele au venit în fugă, astfel încât crizele
femeii să nu se înrăutăţească.
- La naiba cu tine! - continua să repete femeia
dementă, făcându-şi cruce.
Invocând ajutorul divin prin rugăciune, am căutat
să-i neutralizez mişcările convulsive, iar treptat ea a
adormit.
Ambianţa fiind acum senină, Silas ne-a invitat să-i
cercetăm mintea tulburată, aflată acum sub o profundă
hipnoză.
Am căutat să-i sondez dizarmonia printr-o rapidă
analiză mentală şi am fost uluit să văd că sărmana
noastră prietenă nutrea nişte gânduri înspăimântătoare.
Fixată foarte adânc în mintea ei, am văzut figura
animalică a unui bărbat înalt, cu o coadă lungă şi cu
faţa unei capre degenerate care avea picioare cu copite şi
două coarne. Era aşezat pe un scaun rudimentar, ca şi
cum trăia într-o simbioză perfectă şi magnetizare
reciprocă cu femeia nefericită.
Ca răspuns la întrebarea mea tăcută, asistentul a
explicat:
- Este un clişeu mental pe care ea l-a creat şi l-a
hrănit. Ideile macabre ale magiei negre, cum sunt
vrăjitoria şi demonismul, ce sunt expuse de aşa-
numitele „biserici creştine” sub pretextul că le combat,
menţin credinţe eronate şi superstiţii cu ajutorul
incantaţiilor şi al exorcizărilor, fapt care creează imagini
ca acestea, ce sunt apoi absorbite de minţile slabe şi
neglijente, producând epidemii de groază halucinatorie.
Acestea imagini deformate sunt răspândite peste tot pe
Pământ prin literatura magiei negre sau prin predici
nepăsătoare care le oferă o putere temporară, iar fiinţele
dezîncarnate perverse se folosesc de ele în acelaşi mod în
care un artist utilizează schiţele desenate de un copil ca
bază pentru desenele menite să impresioneze minţile
infantile.
Această explicaţie părea cheia potrivită pentru
soluţia multor mistere în ceea ce priveşte posedarea, în
care fiinţa slabă în duh începe să se tortureze singură şi
sfârşeşte prin a fi persecutată de spiritele ce sunt
acordate pe frecvenţa dezechilibrului său.
Hilario urmărise cu mare atenţie duelul lăuntric
dintre pacienta culcată şi forma-gând din mintea ei, şi a
afirmat, foarte mişcat:
- Cu mult timp în urmă, când eram pe Pământ, am
citit cu mare atenţie o carte scrisă de Collin de Plancy şi
aprobată de arhiepiscopul din Paris. Conţinea descrierea
detaliată a diverşilor demoni şi cred că am văzut o
imagine ca aceasta pe care o avem aici.
Silas a confirmat:
- Aşa este. Conform adnotărilor lui Jean Weir, este
demonul Belphegor, a cărui imagine autorităţile
bisericeşti nesăbuite au permis să fie distribuită în
cercurile catolice. Cunoaştem cartea despre care
vorbeşti. A produs imense obstacole pentru mii de
suflete care asimilează inconştient asemenea simboluri
ale lui satana, oferindu-se spiritelor bestiale care le
folosesc pentru procese teribile de fascinaţie şi posedare.
În timp ce reflectam la problema tiparelor mentale în
vieţile oamenilor, asistentul mi-a perceput întrebările şi
a subliniat cu amabilitate:
- Aici este uşor să ne dăm seama că fiecare suflet
construieşte iadul în care se închide singur, conform
faptelor sale. Astfel, avem cu noi diavolii pe care îi dorim,
conform planurilor alese sau modelate de noi înşine.
 Munca de asistenţă necesita însă o atenţie
suplimentară, astfel că am mutat pacienta într-o cameră
curată şi bine mobilată, pregătită pentru ea.
După câteva minute ne-am întors în atrium. L-am
găsit gol şi tăcut. Doar câteva străji atente şi neobosite
erau de pază.
Chinurile la care fusesem martor m-au constrâns să
reflectez. Făcusem o mulţime de studii despre gândire şi
fixaţiile mentale, dar suferinţa sufletelor nou-sosite mă
umpluse de compasiune, dar şi de teamă.

I-am mărturisit bunului asistent care ne însoţise cu

amabilitate agonia lăuntrică şi nedefinită care mă
asaltase, iar el a răspuns cu înţelepciune:
- De fapt, nu suntem deloc aproape de înţelegerea
întregii puteri creatoare şi aglutinante conţinute într- un
gând ce este pur şi simplu; tocmai de aceea, trebuie să
facem tot ce putem pentru a elibera fiinţele umane de
toate expresiile perturbatoare ale vieţii lor lăuntrice. Tot
ceea ce ne înrobeşte în ignoranţă şi mizerie, în trândăvie
şi egoism, în cruzime şi nelegiuiri îngroaşă întunericul
împotriva luminii şi iadul împotriva raiului.
Şi pentru că exprimam dorinţa de a afla mai multe
informaţii cu privire la acest subiect transcendent, Silas
a adăugat:
- Îţi aminteşti să fi citit ceva despre primele
experimente ale lui Marconi, în zorii telegrafului fără fir?
 - Da, am spus eu, îmi amintesc că savantul era încă
foarte tânăr când a început să se dedice studierii
observaţiilor lui Heinrich Hertz, marele inginer neamţ
care efectua experimente importante asupra undelor
electrice. Marconi a confirmat teoriile despre identitatea
de transmisie între electricitate, lumină şi căldura
radiantă. Ştiu, de asemenea, că odată, când se afla în
grădina tatălui său, el a folosit un oscilator împreună cu
o antenă Popoff şi un receptor Branly, şi a putut
transmite semnale în codul Morse fără fir. Dar... ce
legătură au acestea cu gândirea?
Asistentul a zâmbit şi a spus:
- Referinţa este importantă pentru discuţia noastră,
în plus, să considerăm televiziunea, una dintre minunile
actuale (Această carte a fost scrisă în anul 1956) ale
lumii.
Şi a adăugat:
- Mă refer la subiect pentru a-ţi aduce aminte că, în
transmisiile radioului şi ale televiziunii, electronii care
transportă modulaţiile vocii şi elementele care formează
imaginile călătoresc prin spaţiu cu viteza luminii, adică
300.000 de kilometri pe secundă. Aceasta înseamnă că
într- un singur loc o staţie de emisie şi una de recepţie
pot opera în acelaşi timp; prin urmare, într-o secundă,
imaginile şi cuvintele pot fi transmise şi primite
simultan, după ce au străbătut distanţe imense în
spaţiu, într-o infinitezimală fracţiune de secundă. Acum
să ne imaginăm că gândul nostru este o forţă vie şi
activă, a cărui viteză este chiar mai mare decât cea a
luminii. Emis de noi, el se întoarce inevitabil la noi,
obligându-ne să trăim de bun acord în unda sa de forme
create, care se fixează în mod natural în mintea noastră
atunci când sunt hrănite de dorinţele şi atenţia noastră.
De aici rezultă necesitatea vitală de a ne menţine
întotdeauna în cele mai nobile aspiraţii şi în cele mai
pure scopuri ale vieţii, datorită faptului că energiile atrag
alte energii de acelaşi tip. Astfel, atunci când stăruim
asupra viciilor sau întunericului, forţele mentale pe care
le exteriorizăm se întorc la mintea noastră cu forţe care
sunt reînsufleţite şi intensificate de elementele aflate în
rezonanţă cu ele. În consecinţă, noi consolidăm barele
închisorii în care rămânem din neglijenţă, făcând ca
sufletul nostru să devină o lume închisă, în care vocile şi
imaginile propriilor noastre gânduri se combină cu
sugestiile celor aflaţi în rezonanţă cu atitudinea noastră;
iar aceasta impune halucinaţii repetate asupra noastră,
care ne neutralizează temporar simţurile.
După o scurtă pauză, el a concluzionat:
- De aceea, îndată ce trupul somatic dispare prin
fenomenul obişnuit al morţii, spiritul dezîncarnat,
mişcându-se într-un vehicul mai flexibil şi fiind mai
susceptibil influenţelor, poate petrece un timp
îndelungat ca prizonier al creaţiilor sale neconstructive,
rămânând în vastele regiuni ale suferinţei şi ale iluziei
împreună cu cei care împărtăşesc aceleaşi amăgiri şi
coşmaruri.
Explicaţia nu putea fi mai limpede.
Hilario şi cu mine am tăcut, copleşiţi de acelaşi
sentiment de respect şi reflecţie.
Silas ne-a perceput atitudinea lăuntrică şi ne-a
invitat generos sa facem o pauză, pentru a putea petrece
câteva ore în odihnă şi reflecţie.
 Cap. 5 - Sufletele bolnave

După ce ne-am încheiat pauza, Silas a fost rugat de

directorul instituţiei să ne ofere un tur rapid al
împrejurimilor.
Mai mult decât atât, Druso ne-a acceptat dorinţa de
a studia cum funcţionează principiile cauzei şi ale
efectului asupra spiritelor recent dezîncarnate.
Ştiam că moartea corpului fizic era întotdeauna
primul pas în direcţia recoltei vieţii şi de aceea eram
conştienţi de faptul că acest mediu era cel mai favorabil
investigaţiei noastre constructive, deoarece imensul
Umbral din spatele planului pământesc era înţesat de
bărbaţi şi femei care traversaseră marea frontieră
rămânând în continuare pe deplin conectaţi de
experienţa corporală.
Împreună cu Hilario l-am urmat fericit pe prietenul
nostru şi am ieşit afară prin poarta imensă. Silas era în
mod evident conştient de scopurile noastre, deoarece ne-
a spus cu blândeţe:
- Fără nicio îndoială că, pentru cei dintre noi care
ne-am întors recent din planul pământesc regiunile
infernale, mult mai mult decât cele celeste, sunt mai
potrivite studiilor noastre cu privire la legea cauzei şi a
efectului, de vreme ce crima, ispăşirea, dezechilibrul şi
durerea fac parte din emoţiile noastre de bază în sfera
strădaniilor noastre zilnice, pe când gloria angelică şi
fericirea reprezintă stări superioare de conştiinţă, care
transcend înţelegerea noastră.
Şi aruncând o privire la peisajele jalnice din jurul
nostru, Silas a adăugat cu emoţie în glas:
 - Din punct de vedere fizic suntem mai aproape de
rău şi de suferinţă... De aceea înţelegem foarte uşor
multele probleme dureroase de aici.
Pe măsură ce am înaintat, am pătruns mai adânc în
întunericul dens, care devenea şi mai pătrunzător cu
fiecare pas, dar era iluminat ici şi acolo de torţe slabe, ca
şi cum lumina trebuia să lupte acolo într-un mod
cumplit pentru a supravieţui şi a se răspândi.
Suspine şi ţipete, blesteme şi înjurături se auzeau
din întuneric, pretutindeni în jurul nostru.
Privind în urmă, am putut vedea că spaţiul ocupat
de instituţie era dreptunghiular ca formă şi că terenul
din faţa noastră era localizat în spatele lui şi era locuit
de o uriaşă populaţie în afara zidurilor sale.
Percepând curiozitatea şi interesul nostru,
asistentul a început să explice:
- Suntem, de fapt, în regiunea din spatele
institutului. Este o zonă largă plină de spirite suferinde
şi tulburate.
Hilario, care nu era mai puţin uimit decât mine, a
remarcat sincer:
- Dar toate aceste spirite par să fie abandonate
vijeliei. Nu ar trebui ca Mansao să-şi extindă
îmbrăţişarea plină de ajutor şi să le apere în interiorul
zidurilor?
- Desigur, a răspuns calm Silas, că această idee ar fi
cea mai de dorit; cu toate acestea, ne confruntăm cu o
mulţime enormă de suflete aflate în fază de reajustare.
Acest uriaş conglomerat de creaturi fără corp carnal a
început ca un grup de fiinţe dezîncarnate care au
vociferat să primească ajutor de la Mansao, dar nu
deţineau premisele necesare pentru a-l primi. Ferm în
desfăşurarea programelor sale, institutul nostru nu şi-a
putut deschide porţile imediat în faţa lor, deoarece
aceste fiinţe simţeau plăcere în starea lor de disperare şi
revoltă; însă centrul nostru nu a desconsiderat
posibilitatea de a le ajuta în afara zidurilor. În acest
mod, contrar a ceea ce am dorit, a început acest abis al
suferinţei. Mii de spirite se adună aici orbeşte, fiind
victimele propriilor lor gânduri sumbre şi nebuneşti.
Când îşi depăşesc în cele din urmă stările de tulburare
şi angoasă - ceea ce poate dura zile, luni sau ani - ei
sunt aduşi în institutul nostru care, pe cât de mult
posibil, evită să se deschidă minţilor ce sunt complet
înrădăcinate în răzvrătire constantă.
Deoarece eram tăcuţi, amintindu-ne în tăcere
scenele din noaptea precedentă, referitoare la spiritele
dezîncarnate adăpostite în marele azil, prietenul nostru
a adăugat:
- Ieri aţi fost martori la asistenta acordată unui frate
nefericit, persecutat în întuneric, şi aţi văzut, de
asemenea, sosirea spiritelor suferinde recent desprinse
din corpul carnal. Printre cei care au fost ajutaţi aţi
văzut suflete inconştiente şi îndatorate, dar nu şi făpturi
rele şi rebele.
În lumina acestei remarci care, într-o anume
măsură, i-a liniştit mintea agitată, Hilario a întrebat:
- Poate acest mediu, care se zvârcoleşte în
nefericirea sa, să se bazeze pe primirea ajutorului de
care are nevoie?
- Da, a spus prietenul nostru. Multe fiinţe care s-au
recuperat la Mansao au acceptat sarcinile nepreţuite de
a oferi ajutor şi asistenţă fraternă în vastele zone ale
acestei regiuni pline de chin. După ce s-au recuperat în
institut ele returnează aici, afară, binecuvântările pe
care le-au primit, devenind ele însele nişte verigi
valoroase. Cu ajutorul lor administraţia institutului
nostru asistă mii de fiinţe nevoiaşe şi este astfel sigură
care dintre surorile şi fraţii suferinzi sunt vrednici să
intre în institut după transformarea lor treptată.
Răspândindu-se în câmpurile întunericului în mici
sanctuare domestice, ele îşi continuă reînnoirea aici,
învăţând şi slujind.
- Cu toate acestea, a continuat curios Hilario,
această colonie nefericită de suflete dezechilibrate nu
suferă controlul şi manipularea spiritelor rele, precum
cele pe care le-am văzut ieri în partea cealaltă a acestui
loc?
- Ba da. Asemenea asalturi sunt constante şi
inevitabile aici, în special pentru spiritele care şi-au
lăsat în urmă complicii nemiloşi, în regiunile infernale
sau în centrele activităţilor terestre. În asemenea cazuri,
victimele unor asemenea fiare umane dezîncarnate
suferă o persecuţie îndelungată şi inimaginabilă prin
intermediul fascinaţiei hipnotice - o acţiune la care se
pricep foarte bine multe spirite ale răului.

După o scurtă pauză, Silas a continuat:

- Acestea sunt câteva dintre fenomenele de pedeapsă
raţională pe care anumiţi mistici le observă în timpul
experienţelor lor în afara trupului, când ajung în zone
ale întunericului, şi pe care le clasifică sub denumirea
de tortură purificatoare. Pentru ei, sufletele vinovate
experimentează după moarte torturi îngrozitoare din
partea demonilor care populează sferele întunecate.
 Explicaţia asistentului, în completarea tânguirilor şi
a gemetelor neîncetate pe care le auzeam în jur, a
produs un sentiment dezagreabil.
Poate că de aceea Hilario, afectat de ţipetele din
jurul nostru, a întrebat mirat:
- De ce ai spus pedeapsă raţională?
Şi apoi, căutând să-şi ia de pe suflet această
apăsare, a întrebat:
- Crezi că este drept ca toţi aceşti oameni să fie
grupaţi laolaltă într-o asemenea abandonare?
Silas a zâmbit cu tristeţe şi a spus:
- Îţi înţeleg preocuparea. Fără îndoială, atât de
multă suferinţă într-un singur loc nu ar fi dreaptă, dacă
nu ar fi rezultatul acelora care au preferat nedreptatea
în timp ce se aflau în lume. Nu este drept să culegem cu
toţii ceea ce am semănat? De pe aceeaşi bucată de
pământ cei care au plantat urzici vor culege urzici
pişcătoare, iar cei care şi-au protejat grădina vor culege
flori plăcut-mirositoare. Solul vieţii este acelaşi pentru
noi toţi. Pe această mare scenă a suferinţei nu găsim
niciodată suflete simple şi inocente, ci fiinţe care au
abuzat de inteligenţa şi de puterea lor şi care, lăsându-
se în mod voit surde în faţa prudenţei, s-au pierdut în
abisurile nebuniei, cruzimii, egoismului şi
nerecunoştinţei, făcând să devină astfel, temporar,
pradă creaţiilor mentale smintite şi monstruoase pe care
ele însele le-au ţesut.
Conversaţia noastră s-a încheiat brusc în faţa unei
căsuţe pe jumătate ascunse în ceaţă, din interiorul
căreia veneau raze blânde de lumină.
Nişte câini mari pe care de-abia puteam să-i zărim
în lumina scânteietoare au scâncit ciudat când ne-au
simţit prezenţa.
 Deodată, un bărbat foarte înalt, cu o înfăţişare
robustă şi sălbatică, a apărut şi ne-a întâmpinat la
portiţa care ne separa de pragul casei. Ne-a invitat
înăuntru.
Silas l-a prezentat bucuros.
Numele său era Orzil, unul dintre paznicii
institutului Mansao, şi care lucra în zona întunecată.
Câteva minute mai târziu ne aflam în adăpostul
călduros.
La comanda paznicului, doi dintre cei şase câini s-
au relaxat confortabil la picioarele noastre.
Orzil era uriaş şi arăta ca un urs în formă umană.
Cu toate acestea, ochii săi emanau o mare
sinceritate şi devoţiune.
Am avut impresia clară că era un deţinut în
procesul de reabilitare.
În camera simplă şi înghesuită se aflau rânduri de
scaune, iar deasupra lor era o cavitate în formă ovală, în
care o cruce lucrată manual era luminată de o lampă în
formă de scoică, plină cu ulei.
Orzil a plecat să calmeze câinii mai puţin
domesticiţi, aflaţi în spate, iar între timp asistentul ne-a
informat:
- Orzil este un prieten cu foarte puţină educaţie,
care a comis crime lamentabile în lume. A suferit foarte
mult sub influenţa foştilor adversari, dar, după o lungă
şedere la Mansao, face o muncă foarte valoroasă,
ajutând în această vastă regiune locuită de spirite
disperate. El se ajută ajutându-i pe alţii. Prin faptul că
slujeşte fără egoism şi cu o devoţiune fraternă, nu
numai că se reeducă pe sine însuşi, dar îndulceşte
totodată şi câmpul de muncă pentru noua viaţă care îl
aşteaptă în tărâmul fizic, în urma simpatiilor pe care le-
a atras în numele său.
 - Trăieşte singur? - am întrebat involuntar.
- Se dedică meditaţiilor şi studiilor pentru
transformarea sa personală, a remarcat Silas cu
răbdare, dar, aşa cum este cazul cu multe alte
adăposturi, acesta are doar câteva celule ocupate de
spirite aflate sub tratament şi care aşteaptă să fie
primite de institutul nostru.
Tocmai atunci Orzil s-a întors, iar asistentul l-a
întrebat cu bunătate:
- Cum merge treaba?
- Este mult de lucru, şefu, a răspuns el umil.
Furtuna de ieri a produs o imensă devastare. Trebuie să
fie o enormă suferinţă în mlaştini.
Presupunând că se referea la crevasele abisale în
care se chinuiau sufletele tulburate şi nefericite, Hilario
a întrebat:
- Nu este posibil să se ajungă în acele locuri pentru
a-i ajuta pe cei care suferă?
Chipul noului nostru prieten a exprimat tristeţe şi
resemnare, apoi a răspuns:
- Nu, nu este.
Venind în întâmpinarea prietenului său, Silas a
adăugat:
- Cei care se luptă în acele caverne sunt aproape
întotdeauna extrem de răzvrătiţi, iar din cauza nebuniei
lor au devenit nişte veritabili demoni ai insensibilităţii.
Ei trebuie să dorească cu adevărat să opteze pentru o
conformare clară şi paşnică astfel încât, chiar dacă
rămân în continuare pe jumătate inconştienţi, să poate
beneficia de ajutorul care este îndreptat către sufletele
lor.
Ca şi cum dorea să demonstreze la ce se referea, el
ne-a invitat să inspectăm cele mai apropiate celule.
- Câţi pacienţi ai astăzi?
 Foarte respectuos, Orzil a răspuns fără ezitare:
- Trei prieteni care sunt aproape inconştienţi.
După câţiva paşi am auzit strigăte.
Camerele rezervate pentru pacienţi se aflau în spate
şi arătau ca nişte grajduri mari şi confortabile. Este cel
mai bun mod prin care le pot descrie deoarece, luate la
un loc, se asemănau cu imaginile rustice şi sigure care
exprimă scopul clar de a împiedica în mod natural
mişcarea.
Pe măsură ce ne-am apropiat am perceput un miros
respingător.
Răspunzând întrebării noastre tăcute, asistentul a
explicat:
- Cunoaşteţi faptul că toate fiinţele sunt înconjurate
de o aură de energii vitale care rezonează cu însăşi fiinţa
lor profundă şi că această aură constă din particule de
energie care radiază în toate direcţiile, emanând simţul
nostru specific, plăcut sau neplăcut, în funcţie de
natura fiinţei care le generează. Astfel, exact aşa cum se
petrece pe Pământ, fiecare spirit de aici este caracterizat
de propria exalaţie.
- Da, da..., am confirmat la unison eu şi Hilario.
Chiar şi aşa, mirosul greţos de carne putrezită era în
acel moment copleşitor.
Silas ne-a perceput surpriza şi a aruncat o privire
întrebătoare la cel responsabil cu acel loc al purgaţiei
milostive. El a răspuns repede:
- Acesta este fratele Corsino; gândurile sale sunt
complet îngemănate cu trupul din mormânt. Înconjurat
de amintirile exceselor pe care le-a săvârşit în timpul
vieţii fizice, el nu a fost capabil să se elibereze de
amintirea personajului care a fost, astfel că imaginea
cadavrului în descompunere îi acoperă toate celelalte
amintiri.
 Silas nu a spus nimic mai mult, deoarece am ajuns
atunci chiar la prima celulă, ale cărei bare ne permiteau
să vedem un om bătrân care îşi ţinea capul în mâini şi
implora:
- Chemaţi-i pe fiii mei! Chemaţi-i pe fiii mei!
- Iar acesta este fratele Veiga, a spus Orzil, sărind în
ajutorul nostru. Mintea sa este fixată asupra averii pe
care a pierdut-o: o cantitate uriaşă de aur şi de bunuri
care au devenit ulterior proprietatea fiilor săi, trei tineri
care acum se luptă să obţină cea mai mare şi mai
valoroasă parte din moştenire, folosindu-se de judecători
corupţi şi de avocaţi fără scrupule.
Sprijinindu-se de bare, Silas ne-a spus să acordăm
o atenţie amplă ambianţei care alcătuia sfera psihică a
bărbatului.
Într-adevăr, în sfera mea mentală puteam vedea
imagini care apăreau şi dispăreau rapid, precum formele
efemere care apar în tăcere din focurile de artificii.
Din aceste tablouri care se însufleţeau şi apoi
deveneau din nou goale, au apărut imaginile a trei tineri
bărbaţi ce aveau la ei mai multe documente, bancnote şi
cutii încuiate, pline de hârtii însemnate. Era ca şi cum
aceste imagini erau pictate în aer cu o pensulă foarte
delicată, care se subţia şi se îngroşa alternativ.
Am înţeles că observam formele-gând create de
amintirile prietenului nostru care, desigur, nu mai putea
face acum nimic în afară de a-şi trăi drama lăuntrică,
atât de puternică era obsesia sa mentală în care se
întemniţase.
Din câte am văzut, susţinut evident de vibraţiile
ajutătoare pe care asistentul i le trimitea, el şi-a frecat
ochii ca şi cum dorea să scape de o ceaţă imperceptibilă,
iar apoi ne-a văzut. A venit repede la noi şi, ţinându-se
de barele care ne separau, a strigat ca un nebun:
 - Cine sunteţi? Judecători? Judecători?
Şi a început să se plângă jalnic:
- Am luptat 25 de ani să recuperez moştenirea pe
care mi-au lăsat-o bunicii... şi chiar când am avut-o în
mâini, moartea m-a jefuit nemilos de trupul meu... Nu
m-am resemnat cu această sentinţă, aşa că am rămas în
vechea mea casă... Cel puţin doream să văd cum urma
să fie împărţită averea mea, dar fiii mei îmi blestemau
influenţa şi îmi trimiteau cuvinte otrăvitoare şi
duşmănoase la fiecare pas... Nemulţumiţi cu aceste
atacuri mentale, ei au început să o vâneze pe a doua
mea soţie, care fusese întotdeauna pentru ei o adevărată
mamă, şi nu o mamă vitregă. Au otrăvit-o cu nişte
medicamente aparent inofensive, până când sărmanul
suflet a trebuit să fie internat într-un azil de nebuni,
fără nicio speranţă de vindecare... şi toate acestea din
cauza banilor pe care fiii mei doreau să-i jefuiască... În
urma unei asemenea nedreptăţi am hotărât să cer
ajutorul fiinţelor care populează întunericul, deoarece
doar spiritele răului pot fi executorii credincioşi ai unei
mari răzbunări.
Bărbatul a căutat să-şi şteargă lacrimile disperării şi
a adăugat:
- Spuneţi-mi!... De ce am hrănit nişte hoţi
mizerabili, când am crezut că îmi mângâiam fiii
sufletului? M-am însurat la o vârstă foarte tânără,
nutrind visuri de dragoste, dar am sfârşit prin a da
naştere la nişte tufişuri spinoase de ură!
Când Silas l-a îndemnat să se calmeze, sărmana
creatură a strigat furioasă:
- Niciodată!... Nu îi voi ierta niciodată!... Am cerut
sprijinul spiritelor iadului deoarece ştiam că cele sfinte
mă vor sfătui la acceptare şi sacrificiu... Vreau ca
demonii să-mi tortureze fiii pe cât de mult m-au torturat
ei!
Plânsetele sale s-au transformat apoi în hohote de
râs, şi a început să strige:
- Banii mei! Banii mei! îmi vreau banii!
Asistentul s-a întors către Orzil şi a comentat cu
compasiune:
- Da. Deocamdată situaţia prietenului nostru este
prea complicată. Nu-şi poate părăsi celula fără să facă
rău.
L-am lăsat pe bărbatul bolnav strigând insulte după
noi, cu pumnii încleştaţi, şi am ajuns la o altă celulă.
Urmând sugestia lui Silas de a observa scena, am
văzut un alt spirit bolnav. Era un bărbat cufundat într-o
mare tristeţe, care stătea în fundul celulei. Îşi ţinea
capul în mâini şi se holba la perete.
Am urmat privirea sa aţintită asupra punctului în
care îşi concentra razele vizuale, precum o oglindă
invizibilă ce-i reflecta gândurile, şi am văzut un ecran
mare şi viu ce înfăţişa o stradă luminată dintr-un oraş
mare. L-am văzut pe bărbat stând în spatele volanului
unei maşini, hărţuind un pieton beat şi apoi omorându-l
fără pic de compasiune.
Priveam la un ucigaş ce devenise pradă imaginilor
mentale ce-l obligau să fie prizonierul amintirilor sale
pedepsitoare.
Îi puteam vedea groaza indescriptibilă, sfâşiat între
remuşcare şi pocăinţă.
La chemarea blândă a lui Silas, el s-a trezit ca o
fiară sălbatică scuturată din calmul somnului.
Instinctiv, el a ajuns la noi dintr-un salt
spectaculos, oprit fiind doar de bare, şi a strigat:
- Nu există martori... Nu există martori! Nu sunt eu
cel care l-a călcat pe acel mizerabil, chiar dacă aveam
dreptul să îl urăsc. Ce puteţi voi să faceţi? Să mă
acuzaţi? Laşilor! Unde eraţi ascunşi pe acea stradă
pustie?
Nu am răspuns.
Silas l-a privit cu compasiune şi a remarcat:
- Să-l lăsăm în pace. Este complet captivat de crima
pe care a comis-o. El crede că şi după moarte poate
învinge justiţia.
Înspăimântat, Hilaro l-a întrerupt:
- În acel bolnav, înconjurat de cei trei fii, iar în acest
frate, care contemplă la nesfârşit o scenă de moarte, am
văzut...
Prietenul nostru Silas i-a înţeles gândul şi i-a
completat remarca:
- Am văzut doi fraţi mizerabili ce trăiesc cu imaginile
de care se agaţă singuri, prin puterea mentală cu care le
hrănesc.
Tocmai atunci am sosit la a treia celulă, unde un
bărbat acoperit de supuraţii respingătoare căuta să-şi
stoarcă puroiul din ele cu ajutorul unghiilor.
Atmosfera extrem de pestilenţială necesita din
partea noastră o disciplină imensă pentru a nu vomita
de greaţă.
Observându-ne prezenţa, el a venit către noi,
implorându-ne cu amărăciune:
- Aveţi milă de mine! Sunteţi doctori? Ajutaţi-mă,
pentru Dumnezeu! Uitaţi-vă în ce spurcăciune mă aflu!
Am urmat privirea sa îndreptată către pământ şi,
într-adevăr, am văzut că sărmana creatură se afla pe un
morman de murdărie brăzdată cu sânge putrezit.
Doar după ce am privit cu atenţie mi-am dat seama
că imaginea respingătoare era formată, de fapt, din
emanaţiile mentale ale creaturii nefericite.
 - Doctori! - a continuat el în aceeaşi notă rugătoare.
Sunt oameni care spun că i-am jefuit pe alţii pentru a-
mi satisface dependenţa de bordelul pe care îl
frecventam... Dar este o minciună! Jur că am trăit la
bordel din spirit de caritate... Sărmanele femei aveau
nevoie de cineva care să le protejeze... Le-am ajutat cât
de mult am putut... Dar chiar şi aşa, de la ele am luat
boala care mi-a distrus trupul şi care încă face ca
respiraţia mea să miroasă precum iadul!... Oricine aţi fi,
ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă, oricine aţi fi!
Repetiţia apelurilor sale suna imperativ, ca şi cum
era doar o mască a unei porunci autoritare.
Asistentul ne-a invitat să plecăm şi a explicat:
- Este un bătrân şi inveterat pierde-vară, care a
cheltuit mari sume de bani, care nu-i aparţineau, pe
nişte plăceri nefolositoare. De multă vreme mintea sa
şovăie între mânie şi deziluzionare, şi astfel hrăneşte
atmosfera dezgustătoare în care el este punctul focal
dezechilibrat.
În drum spre vizuina lui Orzil, nu m-am putut
abţine să nu întreb:
- Deci fraţii noştri bolnavi trebuie să rămână izolaţi
astfel Pană când se vor reabilita?
- Aşa este, a spus amabil Silas.
- şi ce trebuie să facă? - a întrebat Hilario, incapabil
să-şi ascundă uimirea.
Prietenul nostru a zâmbit şi a afirmat:
- Problema este de natură mentală. Dacă îşi
modifică ideile, atunci şi ei se vor transforma.
A tăcut puţin, exprimând mai multă însufleţire în
privire, şi a rostit ferm:
- În orice caz, acest lucru este mai uşor de spus
decât de făcut. În prezent sunteţi dăruiţi studiului
principiilor cauzei şi ale efectului, deci ar trebui să ştiţi
că toate creaţiile noastre mentale cântăresc în mod fatal
în vieţile noastre. Ele ne eliberează atunci când sunt
bazate pe binele care sintetizează legile divine sau ne
întemniţează atunci când sunt înrădăcinate în răul care
exprimă delincvenţa noastră iresponsabilă, iar prin
aceasta ne leagă de atracţia subtilă a vinovăţiei. Un
vechi aforism sună astfel: „Criminalii se întorc mereu la
locul crimei”. Mai mult decât atât, putem spune că,
chiar dacă criminalul reuşeşte să evite locul crimei,
gândurile sale sunt încă ataşate de atmosfera şi chiar de
substanţa crimei sale.
Observând perplexitatea noastră, el a adăugat:
- Trebuie să ne amintim că gândurile acţionează
precum nişte unde care călătoresc mai repede decât
lumina şi că fiecare minte este un dinam care generează
forţă creatoare. Acum, dacă binele este expansiunea
luminii, iar răul este condensarea întunericului, atunci
când ne pierdem pe noi în cruzimea faţă de ceilalţi,
gândurile noastre - care sunt valuri de energie subtilă ce
pătrund locuri şi oameni, situaţii şi aspecte care ne
afectează memoria - acţionează şi reacţionează unele
asupra altora într-un circuit închis, aducându- ne
întotdeauna înapoi la sentimentele neplăcute cauzate de
contactul nostru cu faptele noastre mizerabile. Tocmai
ce am văzut trei tipuri de suflete care, în ultima lor
existenţă, au lăsat doar nişte imagini triste şi
deplorabile, care nu aduc nicio micşorare a datoriilor lor.
Fiii prietenului nostru care suferă de acea fixaţie
mizerabilă nu au primit mijloacele unei educaţii vrednice
din partea lui, care să le permită să-l ajute atunci când
sunt vizitaţi de gândurile tatălui lor; iar aceste gânduri
se întorc în punctul lor de origine încărcate cu principiile
lor mentale de ură şi de egoism. Fratele nostru care
suferă de remuşcare deoarece nu a fost pedepsit de
justiţia umană Pentru a-şi ispăşi crima pe care a
săvârşit-o în mod deliberat Primeşte astfel undele
gândurilor pe care singur le emite, fără niciun ajutor de
a-şi atenua pocăinţa dureroasă. Iar matele nostru care
se tăvăleşte în spurcăciune reabsoarbe undele propriului
său câmp mental, unde ce sunt pline de aspecte
deplorabile. Pe măsură ce le emite, ele se întorc la 1 cu
elemente pervertite din ce în ce mai numeroase.
Observând uimirea noastră, asistentul a întrebat:
- Înţelegeţi?
Da, înţelegeam...
Foarte tulburat, Hilario a considerat:
- Acum înţeleg mai clar beneficiul concret al
rugăciunii, al compasiunii, al simpatiei şi al ajutorului
pe care trebuie să-l oferim cu sinceritate celor aşa-zis
morţi.
- Da, da, a răspuns Silas. Suntem cu toţii conectaţi
unii de alţii în trup şi în afara lui, iar conform faptelor
noastre suntem fie liberi, fie întemniţaţi în câmpul de
experienţă, prin intermediul legăturilor vieţii noastre
mentale. Binele este lumina care ne eliberează; răul este
întunericul care ne întemniţează... Studiul legilor
destinului ne permite să nu uităm niciodată aceste
realităţi eterne şi inevitabile.
Am rămas tăcuţi, impresionaţi şi gânditori.
Din acest motiv, întoarcerea noastră la Mansao,
după o scurtă oprire la coliba lui Orzil, a fost dedicată
meditaţiei şi contemplării lecţiilor valoroase pe care le
primiserăm.
 Cap. 6 - În cercul de rugăciune

În a treia noastră seară la institut, instructorul

Druso ne-a invitat să participăm la „cercul de
rugăciune”.
Silas a explicat cu amabilitate că urma să fie o
ocazie interesantă pentru studiul nostru.
Acţiunea de rugăciune în grup se desfăşura de două
ori pe săptămână într-un loc adecvat din Mansao, iar în
timpul evenimentului unul sau doi mentori de ordin
înalt, care supravegheau instituţia, se materializau
pentru a oferi asistenţă. În aceste ocazii Druso şi
asistenţii săi cei mai importanţi primeau ordine şi
diverse instrucţiuni legate de munca ce se derula în
institut. Se primeau răspunsuri la întrebări şi se trasau
cu atenţie planuri de muncă. Chiar dacă noi eram doar
vizitatori, puteam să ne exprimăm opiniile şi să punem
întrebări, care urmau să fie adresate la momentul
potrivit.
Eram foarte emoţionat.
Hilario era puţin îngrijorat şi a întrebat dacă trebuia
să urmăm un plan special. Asistentul a explicat că, în
timp ce ne aflam în sanctuarul special, trebuia să ne
amintim doar să ne păstrăm inimile şi minţile libere de
orice idei şi sentimente nedemne de reverenţa şi
încrederea în manifestarea Providenţei divine, şi care ar
fi incompatibile cu fraternitatea pe care o datoram cu
sinceritate unii altora.
Am profitat de câteva clipe pentru a mă ruga lui
Iisus Pentru inspiraţie, astfel ca prezenţa mea să nu fie
un motiv de tulburare în mediul prietenesc în care urma
să Se desfăşoare întâlnirea.
 Împreună cu Hilario l-am însoţit pe prietenul nostru
într-o cameră simplă unde Druso, amabil şi zâmbitor, ne
aştepta.
Acolo se afla o masă mare, iar în jurul ei erau
plasate nişte fotolii simple pentru şapte femei şi trei
bărbaţi. În capul mesei era un scaun mare în care urma
să se aşeze Druso.
La celălalt capăt şi cu faţa spre noi era un ecran
translucid, de aproximativ şase metri pătraţi.
În afara cercului de fiinţe care urmau să joace, în
mod evident, partea cea mai importantă, s-au aşezat trei
asistenţi, cinci asistente medicale şi două femei cu o
înfăţişare modestă; de asemenea, în cameră mai erau
Silas, Hilario şi cu mine.
Încă mai era timp pentru conversaţii lămuritoare şi
discrete.
M-am folosit de această ocazie pentru a-l întreba pe
prietenul nostru despre rolurile celor zece spirite aşezate
în jurul lui Druso, parcă spre a-i întări manifestarea
mentală.
Silas nu a ezitat să explice:
- Aceştia sunt prietenii noştri ale căror capacităţi
mediumnice sunt în special favorabile pentru genul de
muncă pe care o facem aici. Ei lucrează cu fluide vitale
foarte subtile şi cu elemente radiante, pe care
instructorii noştri superiori le folosesc apoi pentru a
deveni vizibili ochilor noştri.
Uimit, colegul meu a întrebat:
- Putem să-i considerăm nişte sfinţi care lucrează
aici la Mansao?
- Evident că nu, a exclamat Silas, binedispus. Ei
sunt doar nişte lucrători de mare ajutor. Ca şi noi, ei
încă suferă de pe urma presiunilor amintirilor
perturbatoare ale planului fizic, şi au adus cu ei
rădăcinile datoriilor trecute pe care trebuie să le
ispăşească în reîncarnarea viitoare. Dar, datorită
disciplinei cu care s-au devotat semenilor lor, ei au
câştigat simpatia unor prieteni valoroşi, un fapt care le
va atenua dificultăţile şi încercările luptelor lor viitoare.
- Aceasta înseamnă...
Însă întrebarea reticentă a lui Hilario a rămas în aer.
Silas a anticipat întrebarea şi a declarat optimist:
- Da. Înseamnă că până şi în zonele infernale avem
oportunităţi nepreţuite de muncă, nu numai pentru a
depăşi necazurile purgatoriale pe care le-am creat
pentru noi înşine, ci şi pentru a pregăti noi căi pentru
Cerul pe care trebuie să-l clădim în noi înşine.

Această instrucţiune ne-a adus un sentiment imens de

consolare.
În acest punct Hilario şi-a focalizat atenţia asupra a
două femei, ale căror chipuri extrem de triste exprimau
un contrast puternic cu ceilalţi adunaţi acolo. El a
întrebat respectuos:
- Dragul meu Silas, cine sunt cele două surori care
par atât de diferite fizic de ceilalţi?
Silas a zâmbit şi a spus:
- Ele sunt nişte surori care, datorită muncii lor, şi-
au câştigat dreptul de a participa la şedinţa de astăzi,
pentru a cere ajutorul în soluţionarea problemelor care
le tulbură profund sufletele. Le cunosc personal. Sunt
cunoscute pentru altruismul de care dau dovadă în
numele celorlalte spirite ale aceluiaşi grup de familie
care se află în această regiune şi suferă de consecinţele
greşelilor pe care le-au realizat în mod nechibzuit.
Silas a privit cu bunătate către cele două femei şi a
încheiat:
- În ultima lor viaţă Madalena şi Silvia s-au căsătorit
cu doi fraţi care s-au urât unul pe celălalt în chip teribil,
din ziua în care s-au născut şi până au murit, iar din
cauza certurilor lor au făcut multe fapte rele, deliberate
şi şocante, în domeniul politicii regionale în care erau
implicaţi.
Ei au nutrit şi au generat stări enorme de egoism şi
discordie, prin aceasta împiedicând progresul
comunităţii în care promiseseră că vor sluji; totodată, ei
au răspândit ranchiună şi cruzime printre cunoştinţele
care le împărtăşeau punctul de vedere. Au incitat la
multe crime deoarece adorau să stimuleze o dizarmonie
constantă printre membrii partidului lor politic, şi de
aceea ei se află acum în zonele inferioare, ispăşindu-şi
crimele împotriva fraternităţii, pe care le-au comis unul
împotriva celuilalt.
Am dorit să întreb despre natura încercărilor acestor
fraţi nefericiţi, dar Druso ne-a îndemnat să ne pregătim.
În mod evident, sesizând greşelile accidentale ce
puteau apărea prin faptul că era prima dată când
participam la o asemenea activitate de rugăciune, Druso
ne-a rugat să ne păzim complet împotriva oricăror
gânduri inferioare şi să alungăm orice amintiri
neplăcute, pentru a evita interferenţa cu camera
cristalină - numele pe care el l-a dat marelui ecran din
faţa noastră - în timpul manifestării venerabilului
mesager a cărui vizită 0 aşteptam.
El a explicat că energiile combinate ale mediumilor
posedau o putere maleabilă enormă şi că orice idee
simplă din partea noastră, dacă era incompatibilă cu
demnitatea acţiunii şi a atmosferei create acolo, putea
materializa imagini temporare inadecvate pe ecran.
În final, invitaţi de bunul director să ne exprimăm
orice întrebări sau preocupări pe care le-am putea avea,
am întrebat dacă ni se permitea să adresăm vizitatorului
una sau două întrebări. El a consimţit din toată inima,
spunând că orice subiect trebuia să aibă în vedere
bunăstarea spirituală a tuturor şi că trebuia să ne
abţinem de la a formula întrebări personale.
Apoi ne-a informat că, prin intermediul aparatelor
speciale, toate resursele oferite de mediumi în cameră
urmau să fie focalizate asupra ecranului cristalin care,
din acel moment încolo, va fi sensibilizat în direcţia
necesităţii sarcinii care se desfăşura.
O linişte blândă s-a revărsat asupra noastră.
Cu o atitudine respectuoasă şi încrezătoare,
directorul institutului s-a ridicat şi s-a rugat cu emoţie:
- Învăţător Divin, binecuvântează întâlnirea noastră
în acest loc al păcii şi al slujirii.
Datorită bunătăţii Tale, în numele Iubirii infinite a
Tatălui nostru Ceresc, am primit darul sublim al
strădaniei regeneratoare.
 Dar în aceste regiuni ale suferinţei noi alcătuim vaste
rânduri de spirite pierdute în suferinţa ispăşitoare, după
ce am comis crime de neînchipuit, în care minţile noastre
sunt acum cufundate.
În ciuda faptului că suntem prizonieri înlănţuiţi de
necazurile pe care le-am creat pentru noi înşine, noi
lăudăm gloria Ta şi ne simţim reînnoiţi.
Acordă-ne, O, Doamne, asistenţa ambasadorilor Tăi
altruişti şi sublimi, pentru ca noi să nu eşuăm în intenţiile
noastre bune.
Noi ştim că, fără căldura mâinilor Tale pline de
compasiune, speranţa noastră ar muri ca plantele firave
lipsite de binecuvântarea soarelui!
Învăţătorule, şi noi suntem copiii Tăi, chiar dacă
rămânem în continuare prizonierii răzvrătirii scandaloase
şi îndurăm consecinţele deplorabile ale crimelor noastre.
Din aceste locuri teribile se înalţă gemete în agonie,
care caută să ajungă la compasiunea Ta infinită. Noi,
sclavii penitenţei, suntem cei care plângem adesea fără
ţintă, tânjind după întoarcerea păcii... Noi, ucigaşii,
trădătorii, ingraţii şi răii care am încălcat Legile divine,
implorăm mijlocirea Ta, pentru ca şi conştiinţele noastre,
care suferă acum purificările dureroase, să fie curăţate şi
să se poată înălţa către Tine!
Ai milă de noi; merităm toată durerea care ne sfâşie
inimile! Ajută-ne, pentru ca suferinţa să ne fie
medicamentul dătător de sănătate; ajută-i pe fraţii şi pe
surorile noastre care, în întunericul acestor locuri, au
alunecat în iresponsabilitate şi indisciplină, făcând ca
regenerarea lor să fie mai dificilă, deoarece şi-au
Intensificat astfel stările zdrobitoare de disperare care
emană din sufletele lor!
În acel moment Druso a tăcut, pentru a-şi şterge
lacrimile ce-i izvorau din ochi.
Tonul vocii sale pline de durere, ca şi cum el însuşi
era un spirit în amară suferinţă, m-a emoţionat foarte
mult. Nu-mi puteam lua ochii de la el. O emoţie de
nestăpânit mi-a strâns pieptul şi un val de lacrimi m-a
cutremurat.
- Doamne, ne-ai încredinţat, a continuat el afectat, cu
sarcina de a examina problemele surorilor şi fraţilor noştri
nefericiţi care ne bat la uşă... De aceea suntem constrânşi
să le cercetăm nenorocirile, pentru a putea să-i conducem
spre reajustare. Binefăcător etern, nu permite inimilor
noastre să devină împietrite, chiar şi în lumina celei mai
mari răutăţi. Suntem pe deplin conştienţi că bolile
sufletului sunt mult mai dureroase şi mai serioase decât
acelea ale cărnii... De aceea, umple-ne de compasiunea
neobosită, pentru a putea fi instrumentele iubirii Tale!
Permite mesagerilor Tăi să ne susţină în deciziile pe
care le avem de făcut.
Nu ne abandona slăbiciunilor noastre particulare.
Oferă-ne, O, Cristos al lui Dumnezeu, inspiraţia Ta de
iubire şi lumină!
În acel moment, chiar dacă tonul vocii lui Druso nu-
mi semnalizase încheierea rugăciunii, bunul nostru
prieten nu a mai putut să continue, căci emoţia îi
înăbuşea rugăciunea.
Toţi cei prezenţi plângeau, sub influenţa lacrimilor
sale abundente...
Cine era Druso, de fapt, să se roage în acel mod, ca
şi cum el însuşi se afla printre cei care sufereau cel mai
mult?
Dar nu era timp pentru a analiza problema,
deoarece, ca răspuns la apelul său înflăcărat, o masă
mare de ceaţă vaporoasă a acoperit suprafaţa ecranului.
Am fost surprins să văd ceva precum un mare nor lăptos
expansionându-se din acea ceaţă.
Extatici şi fericiţi, am privit cu toţii cum din masa
vaporoasă se formează figura impresionantă a unui
bărbat aparent în vârstă, dar care emana o tinereţe
extrem de vie în privire.
Un nimb mare, de o splendoare albăstruie ca a
safirului, îi încununa părul alb, şi ne-a învăluit de cel
mai adânc respect, răspândind scânteieri sublime pe
tunica simplă care îi acoperea corpul zvelt. Un zâmbet
uşor perceptibil se revărsa din înfăţişarea sa nobilă şi
calmă. După un minut de contemplaţie tăcută, el şi-a
ridicat mâna dreaptă, care a proiectat foarte multă
lumină peste noi, şi ne-a întâmpinat:
- Fie ca pacea Domnului să fie cu noi!
Era atât de multă dulceaţă şi energie, atât de multă
afecţiune şi autoritate în acea voce, încât a fost nevoie să
fac un efort pentru a-mi controla emoţiile şi a nu cădea
în genunchi.
- Ministre Sanzio, a rostit cu reverenţă Druso.
Binecuvântată Sa fie prezenţa ta Printre noi.
Lumina care radia de la vizitatorul venerabil şi
demnitatea cu care se manifesta impuneau asupra
noastră cel mai profund respect. Cu toate acestea, ca şi
cum dorea să risipească sentimentele noastre de
inferioritate, Ministrul materializat în mod surprinzător,
şi care totodată susţinea câmpul vibraţional în care ne
aflam, a făcut un pas înainte şi ne-a oferit mâinile sale
într-un gest patern, ceea ce ne-a destins imediat.
- Nu doresc formalităţi, a adăugat el cu afecţiune şi
convingere.
Iar apoi, demonstrând că timpul avea valoare, i-a
cerut directorului să-i arate cazurile ce trebuiau
studiate.
M-am minunat în timp ce îl priveam pe Druso
arătându-i documentele: 22 de fişe mari, fiecare dintre
ele conţinând informaţiile necesare pentru a trata cele
22 de spirite recent internate în institut.
În acel moment nu puteam risca să adresez o
întrebare directă, dar mai târziu Silas mi-a spus că
Sanzio avea responsabilităţi elevate în cadrul
Ministerului Regenerării şi de aceea avea o mare putere
în ceea ce priveşte institutul Mansao. Avea dreptul să
susţină sau să comande orice măsură legată de munca
de asistenţă, în numele suferinzilor. De asemenea, putea
aproba şi comanda paşii necesari pentru izolare şi
justiţie, reîncarnare şi exilare.
Ambasadorul a examinat cu atenţie toate fişele, care
conţineau rezumate scurte şi pe care apăreau nu numai
informaţii scrise, ci şi microfotografii şi mijloace de
identificare, foarte asemănătoare cu dactiloscopia
elementară de pe Pământ. După ce a considerat pe scurt
fiecare caz individual, ministrul a decis dacă să accepte
sau nu sugestiile lui Druso, iar apoi a lipit pe fiecare fişă
un sigiliu care îl identifica pe ministru ca fiind persoana
responsabilă pentru acea decizie.
Ca musafiri, noi am rămas în afara acelor examinări
şi deliberări, cu excepţia ultimului caz, al lui Antonio
Olimpio, care fusese acceptat cu o zi înainte şi la a cărui
trezire fuseserăm martori.
Am fost uimiţi de viteza cu care fuseseră adunate
informaţiile despre fostul proprietar de pământuri.
Conştient de importanţa pe care o avea acest caz
pentru noi, instructorul ne-a cerut, mie şi lui Hilario, să
identificăm fotografia lui Antonio, precum şi acurateţea
afirmaţiilor pe care el le făcuse sub influenţa magnetică
la care fusese expus.
Eram foarte mult interesaţi de soluţia la problemă,
astfel că l-am ascultat pe ministru, care a fost de acord
cu opinia institutului - era potrivit un ajutor imediat
pentru sărmanul frate, care să-l Pregătească pentru o
reîncarnare grabnică în familia în care el săvârşise
greşeala, cu scopul de a le înapoia celor doi fraţi
pământul de pe care fuseseră alungaţi. A adăugat însă
că, în conformitate cu propriile afirmaţii ale criminalului,
nu existau niciun fel de circumstanţe atenuante pentru
a-i micşora vinovăţia.
Directorul a spus că Antonio Olimpio trăise pentru
el însuşi, dominat de un egoism nebunesc. Se gândise
doar la ceea ce era bun pentru el însuşi. Îşi cheltuise
banii şi timpul doar în beneficiul propriu. Trăise în
izolare, bucurându-se de plăceri dăunătoare, şi astfel nu
adusese în lumea spiritelor recunoştinţa nimănui care
ar fi putut lucra în favoarea sa. În consecinţă, în ceea ce
priveşte suportul afectiv, el avea doar simpatia de a se fi
născut în cercul micii sale familii. De aceea, era în
realitate un prieten complicat, extrem de dificil de ajutat
atunci când se va reîntoarce în experienţa fizică.
Cu toate acestea, mesagerul mărinimos a adus
aminte că soţia şi fiul său erau îndatoraţi lui Antonio
Olimpio, deoarece beneficiaseră de pe urma chibzuielii
sale neîntrecute. Conform Legii, cele două suflete erau
menţionate ca elemente pozitive pentru delincvent,
deoarece orice bun făcut oricui şi oricând este un mijloc
viu de care beneficiază persoana care îl face.
Rezumându-şi concluziile, mesagerul a informat
mica adunare că o va invita pe sora Alzira să ne spună
paşii deja făcuţi în ceea ce priveşte procesul şi că nu îl
va convoca şi pe fratele Luis, fiul care moştenise averea,
deoarece acesta era în acel moment încarnat într-un
corp fizic. Asemenea invocări puteau fi justificate doar în
condiţii excepţionale.
Ministrul s-a rugat în tăcere, iar ca răspuns la
apelul său, am văzut cum substanţa fină care acoperea
ecranul s-a mişcat uşor, permiţând apariţia figurii
graţioase a unei femei frumoase.
Sosise sora Alzira.
Părea să aibă cunoştinţă de ceea ce se petrecea,
deoarece nu a arătat nicio surpriză.
Ne-a salutat cu graţie şi a răspuns umilă la
întrebările iniţiale ale lui Sanzio:
- Venerabile binefăcător, înţeleg poziţia dificilă a
fostului meu soţ în ceea ce priveşte angajamentele sale
şi mă ofer cu dragă inimă să-l ajut în demersul său
regenerator. Mai mult, am sperat la o asemenea
oportunitate, deoarece ar fi o binecuvântare nepreţuită.
Chiar dacă Antonio Olimpio a fost călăul fraţilor săi,
omorându-i pentru a le uzurpa bunurile, pentru mine şi
pentru fiul meu el a fost întotdeauna un prieten foarte
drag, protector şi lipsit de egoism. A-l ajuta să se ridice
din nou pe picioare nu este numai o datorie pentru
sufletul meu, ci şi o sursă de bucurie inexprimabilă.
Ministrul a privit-o cu satisfacţie, ca şi cum nu se
aşteptase la un alt răspuns, şi a rostit:
- Dar ştii că fraţii ucişi s-au agăţat de ura lor şi l-au
persecutat fără milă până azi.
 - Da. Ştiu totul despre aceasta, a spus buna femeie.
Le cunosc puterea răzbunătoare... Mi-au smuls soţul din
liniştea mormântului pentru a-şi satisface răzbunarea
cumplită, şi nu mi-au permis niciodată să mă apropii de
el în valea întunericului în care au rămas atât de mulţi
ani... În plus, ca rezultat al datoriilor trecute, şi eu am
fost asaltată şi persecutată de ei, murind în acelaşi lac
în care şi-au pierdut corpurile fizice. Dar acesta nu este
un motiv pentru a renunţa. Sunt gata să slujesc în orice
mod în care pot fi de folos.

Sanzio s-a gândit câteva clipe şi apoi a adăugat:

- Va dura ceva timp până când Olimpio se va
recupera suficient de mult pentru reîncarnare. Dar poţi
iniţia munca de a-l ajuta, având susţinerea acestui loc.
Iar ca răspuns la atitudinea încrezătoare a soţiei
altruiste, el a continuat:
- Victimele de ieri, care au devenit torţionarii
nemiloşi de astăzi, trăiesc pe proprietatea care le-a fost
furată de către fratele lor fratricid, hrănind stări de ură
împotriva urmaşilor lui şi tulburându-le vieţile. Deci,
trebuie să mergi în persoană şi să îi implori să-şi
îmbunătăţească atitudinile pentru a se putea deschide
faţă de ajutorul oferit de organizaţia noastră, ca
pregătire pentru renaşterea lor fizică atunci când va veni
vremea. După ce ai reuşit în această etapă iniţială a
muncii tale de asistentă vei ajuta la întoarcerea lui
Olimpio în casa fiului său. La rândul tău, te vei
reîncarna apoi pentru a-i fi soţie încă o dată, pentru a-i
putea primi pe Clarindo şi Leonel în braţele tale ca fii
iubiţi, cărora Olimpio le va returna existenţa şi bunurile
pământeşti.
Un zâmbet de fericire strălucea pe faţa femeii
sublime. Pentru că avea, probabil, gânduri de frică,
Sanzio i-a venit în ajutor:
- Nu te îngrijora. Vei fi susţinută de Mansao Paz în
timpul tuturor contactelor tale cu prietenii noştri
obsedaţi de răzbunare şi vom participa personal în toate
aspectele implicate în transferul activităţilor tale pe
proprietate, în ceea ce priveşte autorităţile faţă de care
eşti subordonată. Fraţii noştri nefericiţi nu vor fi
insensibili la rugăminţile tale... Ai suferit atacurile
nemiloase din partea lor în timpul ultimelor tale zile în
lume, iar umilinţa celor care suferă este un factor
esenţial în reînnoirea celor care produc suferinţă.
În lacrimi de recunoştinţă şi fericire, nobila femeie a
sărutat mâna ministrului şi a plecat.
Scena simplă şi emoţionantă a avut un impact
profund asupra noastră.
Puteam simţi iubirea imensă a lui Dumnezeu
stabilind fundaţiile justiţiei Sale inevitabile; iar în
adâncul meu strigam în propriile urechi: „Fii mereu
lăudat, O, Tată al Bunătăţii infinite, căci Tu semeni
bucurie şi speranţă chiar şi în infernul crimei, aşa cum
plantezi trandafirii frumuseţii şi ai miresmelor în
mijlocul spinilor!”
După ce au fost autorizate de Druso, Madalena şi
Silvia l-au abordat pe ministru şi i-au implorat
intervenţia pentru ca soţii lor să poată fi admişi în acea
instituţie a păcii şi a fraternităţii, pentru reconstrucţia
viitorului lor împreună. Sanzio le-a întâmpinat
solicitările cu afecţiune şi bunăvoinţă, şi a ordonat ca
ambii nefericiţi să fie aduşi la institut, Promiţând să
faciliteze cât de curând reîncarnarea lor.
Un semnal subtil din partea instructorului ne-a
indicat că eram acum liberi să punem întrebări; atunci,
impresionaţi de ceea ce văzuserăm şi auziserăm, Hilario
şi cu mine l-am abordat pe mesagerul venerabil cu
intenţia de a auzi ce avea de spus, pentru a beneficia de
acel moment de discuţii deosebite şi minunate.
 Cap. 7 - O discuţie inestimabilă

Pentru a ne face sarcina mai uşoară, Druso ne-a

prezentat într-un mod mai familiar ministrului Sanzio şi
l-a informat că studiam legile cauzalităţii prin
observarea anumitor cazuri-problemă în cadrul
institutului Mansao. Sperând să accedem la sfere mai
largi ale cunoaşterii referitoare la destin, l-am întrebat
despre durere.
Pentru câteva momente marele mesager a părut să
abdice de la poziţia sa ierarhică elevată, evidenţiată prin
personalitatea sa distinctă, astfel că acum, atât prin
privire, cât şi prin inflexiunea vocii, părea să fie mai
apropiat de noi şi ceva mai familiar.
- Durerea, da, durerea..., a murmurat el cu
compasiune, ca şi cum ar fi cugetat asupra unei
probleme transcendente în adâncurile sufletului.
Şi privind la Hilario şi la mine cu o neaşteptată
tandreţe, el a subliniat cu o voce dulce:
- Ca şi voi, am studiat-o şi eu, fiii mei. Sunt umilul
servitor al abisurilor. Cunosc în mod direct suferinţa şi
nemernicia multora. Cunosc fraţi şi surori care au
îndurat stigmatul suferinţei cumplite, brutalizaţi timp de
secole în abisurile infernale. Cu toate acestea, în
traversarea întunericului dens, şi chiar dacă misterul
durerii mi-a sfâşiat inima, nu am văzut niciodată o
singură fiinţă care să fie uitată de Bunătatea divină.
În timp ce ascultam cuvintele iubitoare şi înţelepte
ale lui Sanzio, un sentiment inexprimabil s-a revărsat
asupra întregii mele fiinţe.
Până acum avusesem ocazia să studiez cu un
număr considerabil de instructori, chiar dacă numai
temporar. De la mulţi dintre ei culesesem lecţii şi
observaţii inspiratoare, dar niciunul nu-mi atinsese
mintea cu acel amestec de fascinaţie, admiraţie atentă şi
respect pe care le simţeam acum.
În timp ce Sanzio vorbea cu bunătate, scânteieri
argintii-violacee se revărsau peste capul său, însă nu
demnitatea sa exterioară era ceea ce mă fascina. Mai
degrabă era magnetismul tandru pe care reuşea să-l
exteriorizeze.
Am avut impresia că priveam la propriul meu tată
sau la mama mea adevărată, în faţa cărora trebuia să
îngenunchez.
Complet incapabil să-mi controlez emoţiile, lacrimi
arzătoare mi se scurgeau pe faţă.
Nu puteam şti cum se simţea Hilario, deoarece nu
puteam vedea nimic altceva în faţa mea în afară de
Sanzio şi de gesturile sale umile.
De unde, O, Doamne - mă întrebam în adâncul
sufletului - venea acel suflet, atât de ilustru, deşi atât de
umil? Unde mai văzusem înainte acei ochi limpezi şi
minunaţi?
Unde mai primisem cândva rouă iubirii sale divine,
precum viermele din peşteră care primeşte
binecuvântarea căldurii soarelui?
Ministrul a simţit ce anume se petrecea în sufletul
meu, precum învăţătorul care percepe confesiunea
elevului, şi, ca şi cum dorea să mă îndemne să profit de
timp, a rostit cu tandreţe:
- Fiule, poţi să mă întrebi orice aspect de natură
non-personală şi îţi voi răspunde cât de bine pot.
Mi-am dat seama de intenţiile sale nobile şi am
căutat să mă adun.
- Mare binefăcător, am exclamat, făcând eforturi să-
mi ignor emoţiile, putem auzi ce consideri că poţi să ne
spui despre karmă?
 Sanzio şi-a asumat poziţia obişnuită lângă ecranul
cristalin şi a început:
- Da, karma, o expresie obişnuită printre hinduşi şi
care înseamnă „acţiune” în limba sanscrită, implică, de
fapt, cauza şi efectul, deoarece fiecare acţiune sau
mişcare este rezultatul cauzelor sau al stimulilor
anteriori. Pentru noi înseamnă datoriile pe care cu toţii
trebuie să le plătim, inclusiv toate debitele şi creditele.
Există datorii de acest tip care definesc nu doar
persoane individuale, ci şi naţiuni şi rase, state şi
instituţii.
Ministrul a tăcut ca pentru a înţelege că subiectul
era complex, apoi a continuat:
- Pentru a înţelege mai bine karma sau „datoriile
destinului create de noi”, trebuie să ne amintim că
Guvernatorul Vieţii deţine un sistem de contabilizare
care este exprimat în mecanica justiţiei inalienabile. Aşa
cum în sfera activităţilor pământeşti orice organizaţie
are nevoie să creeze un astfel de sistem pentru a-şi
îndeplini sarcinile, tot astfel Organizaţia lui Dumnezeu,
care conţine întregul Univers, nu ar putea acţiona fără
ordine. Din acest motiv, Administraţia divină are
departamente bine informate pentru asocierea,
menţinerea, stăpânirea şi îmbogăţirea Vieţii Cosmice,
totul fiind guvernat sub mărinimia iubirii cuprinzătoare
şi a celei mai corecte justiţii. În regiunile celeste şi
sublime ale fiecărei lumi care este dedicată inteligenţei,
raţiunii şi progresului copiilor lui Dumnezeu strălucesc
genii angelice, responsabile cu eficienţa, frumuseţea,
îmbunătăţirea şi ascensiunea Demersului sublim, cu
ministere adecvate responsabile cu împrumuturi, cu
amânări, cu credite speciale şi resurse extraordinare
pentru toate spiritele încarnate şi dezîncarnate care le
merită, în urma muncii lor de slujire a binelui etern; iar
în regiunile de chin şi agonie precum este aceasta,
măturate de uraganele durerii regeneratoare, avem
autoritatea să susţinem debitele şi controlul, reajustarea
?! recuperarea tuturor acelora care au ajuns să fie mari
datornici în faţa Justiţiei divine - autoritatea care
purifică şi înnobilează căile evolutive, restricţionând
manifestările răului. Astfel, religiile pământeşti au avut
dreptate când au plasat Cerurile în tărâmurile
superioare, iar iadul în cele inferioare, deoarece în Cer se
află gloria din ce în ce mai cuprinzătoare a Universului,
pe când în iad se află purgatoriul şi reînnoirea prin
suferinţă necesare vieţii, pentru ca ea să se purifice şi să
se înalţe către splendoarea Cerului.
În timpul unei pauze bruşte, mi-am dat seama că
ministrul dorea să continue conversaţia cu noi, astfel că
am adăugat:
- Este tulburător să ştim că Providenţa divină este
Mărinimia perfectă şi că Ea este nelimitată în timp ce
generează rezervele de iubire pentru a fi distribuite din
abundenţă tuturor creaturilor lui Dumnezeu; în plus, Ea
este Imparţialitatea vigilentă în gestionarea şi aplicarea
bunurilor universale.
- De fapt, nu poate să fie altfel, a spus amabil
Sanzio. Când este vorba despre Legea cauzei şi a
efectului, este esenţial să nu uităm că totul din viaţă, de
la cele mai îndepărtate constelaţii şi până la cele mai
minuscule particule subatomice, aparţine lui
Dumnezeu, ale Cărui planuri de necuprins pot modifica,
reînnoi, distruge sau reconstrui tot ceea ce a fost creat.
De aceea, noi suntem doar nişte utilizatori ai Naturii,
care manifestă comorile Tatălui Ceresc, şi suntem
responsabili pentru toate acţiunile noastre îndată ce
posedăm puţin discernământ. Un spirit, oriunde se află,
fie încarnat sau dezîncarnat, pe Pământ sau în alte lumi,
foloseşte, de fapt, ceva care nu-i aparţine, fiind un
împrumut de la Tatăl Etern, care îi oferă resursele pe
care să le gestioneze pentru propria sa înălţare în
cunoaştere şi virtute. Patrimoniile materiale şi bogăţiile
inteligenţei, timpul şi forma, calităţile şi titlurile onorifice
de orice origine sunt proprietatea Celui plin de îndurare,
care ni le acordă temporar, pentru ca noi să le folosim
pentru creşterea noastră spirituală, pe măsură ce
progresăm pe drumurile largi ale experienţei, în scopul
de a poseda în final valorile eterne sintetizate prin iubire
şi înţelepciune, şi de a le folosi în viitorul îndepărtat
pentru a-I oglindi Gloria Sa Suverană. De la electron şi
până la uriaşii astronomici ai pânzelor cosmice, totul
conţine depozitele de energie ale lui Dumnezeu, pe care
noi le folosim în beneficiul nostru, cu permisiunea Sa, în
scopul de a munci cu seriozitate pentru înălţarea
noastră la Măreţia Sa Sublimă. În consecinţă, este uşor
de înţeles că, după ce am câştigat coroana raţiunii,
trebuie să dăm socoteală la vremea potrivită, căci nu
există progres fără justiţie în evaluarea caracterului
nostru.

Mi-am adus aminte instinctiv de conceptul nostru

eronat despre viaţă pe Pământ, unde suntem mereu gata
să luăm în posesie, pe nedrept, resursele experienţei
umane - pământuri şi case, titluri şi favoruri, privilegii şi
calităţi - şi să le agăţăm de verigile celui mai vulgar
egoism.
Sanzio mi-a citit gândurile, pentru că după o scurtă
pauză el a subliniat cu un zâmbet părintesc:
- Este adevărat că în lume persoana inteligentă ştie
foarte bine că orice concept de proprietate exclusivă nu
este decât o pură infatuare. Da, ca împrumut, totul din
viaţă este acordat de Providenţa divină pentru o perioadă
de timp, de vreme ce moartea acţionează ca un judecător
implacabil, transferând bunurile din mâinile cuiva în ale
altcuiva şi înregistrând cu o exactitudine neegalată în ce
mod spiritul foloseşte toate avantajele şi concesiile care
i-au fost date de agenţii Bunătăţii divine. În acest
exemplu, putem vedea principiile cauzei şi ale efectelor
în deplină manifestare, deoarece, în utilizarea sau
abuzul rezervelor vieţii care reprezintă Proprietatea
eternă a lui Dumnezeu, fiecare suflet creează în propria
sa conştiinţă creditele şi debitele care, inevitabil, îi vor
aduce bucurie sau durere, uşurinţă sau dificultate pe
calea sa. Cu cât mai mare este cunoaşterea noastră, cu
atât mai responsabili devenim pentru ceea ce facem.
Prin gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre, care curg
invariabil din inimă, noi cheltuim şi transformăm în mod
constant energiile lui Dumnezeu în timpul călătoriei
noastre evolutive prin domeniile vieţii, iar prin calitatea
intenţiilor, a aplicaţiilor, a sentimentelor şi a acţiunilor
noastre practice, desfăşurate pe calea pe care o
parcurgem, viaţa organizează în noi datoriile agreabile
sau dezagreabile, în lumina Legilor Destinului.
În acest punct al explicaţiei nepreţuite, Hilario a
întrebat cu umilinţă:
- Instructore drag, în lumina seriozităţii acestei
lecţii, ce ar trebui să înţelegem prin „bine” şi „rău”?
 Sanzio a făcut un gest de toleranţă şi amabilitate, şi
a răspuns:
- Să evităm cufundarea în labirinturile filosofiei, în
ciuda respectului pe care îl merită, deoarece căutăm nu
doar să fim prudenţi cu cuvintele, ci şi să simplificăm
lucrurile. Este uşor să recunoaştem binele atunci când
inima noastră se hrăneşte de bunăvoie în faţa Legii.
Binele, prietenii mei, este progresul şi fericirea,
siguranţa şi justiţia pentru toate fiinţele umane şi
pentru toate creaturile pe care le întâlnim pe cale, şi
cărora trebuie să ne dăruim exclusiv, dar fără
constrângerea din partea regulilor umane stricte, care ne
pot pune într-o poziţie falsă în ceea ce priveşte slujirea,
de vreme ce acestea lucrează dinspre exterior către
interior, iar adeseori produc dezordine şi răzvrătire în
microcosmosul nostru lăuntric, aducându-ne prejudicii.
Astfel, binele este cooperarea noastră liberă cu Legea, în
numele tuturor, chiar dacă înseamnă că trebuie să
renunţăm complet la noi înşine. Nu putem ignora faptul
că, ajutând Legii Domnului şi acţionând conform ei, noi
înşine vom fi ajutaţi şi susţinuţi în domeniul valorilor
nepieritoare. Iar răul va fi întotdeauna reprezentat de
acea tristă tendinţă de a Păstra binele în mod exclusiv
pentru noi înşine, fiind exprimat prin egoism şi vanitate,
insensibilitate şi trufie, care reflectă direcţiile inferioare
ale spiritului.
După o scurtă pauză, ministrul a adăugat:
- Domnul nostru Iisus Cristos este paradigma
Binelui etern pe Pământ. Deoarece S-a dăruit complet pe
Sine pentru binele celorlalţi, El nu a ezitat să accepte
sacrificiul suprem în numele tuturor, pentru ca binele
tuturor să predomine, chiar dacă Lui i-au fost astfel
rezervate doar neînţelegerea, suferinţa, flagelarea şi
moartea.
 Eram foarte dornic să înţeleg mai mult, astfel că am
îndrăznit să întreb:
- Bunule prieten, ai putea să ne spui câte ceva
despre indicaţiile karmice pe care le aducem cu noi?
Sanzio s-a gândit câteva momente şi a spus:
- Este foarte dificil să înţelegem semnificaţia Legilor
divine prin prisma resurselor limitate ale limbajului
uman, în orice caz, voi căuta să mă folosesc de imagini
cât mai simple cu putinţă. În ciuda nepotrivirii, putem
compara sfera umană cu regnul vegetal. Fiecare plantă
produce la momentul adecvat şi conform speciei ei, iar
fiecare suflet stabileşte circumstanţele fericite sau
nefericite în care se găseşte, în funcţie de acţiunile sale
şi prin intermediul sentimentelor, ideilor şi deciziilor sale
în timpul călătoriei evolutive. La început, planta este
conţinută în sămânţă, iar la începutul fiecărei noi
existenţe destinul sufletului este conţinut în minte. La
momentul potrivit planta încolţeşte, creşte, înfloreşte şi
produce fruct, iar la momentul adecvat sufletul
încolţeşte de asemenea sub soarele eternităţii, creşte în
cunoaştere şi virtute, înfloreşte în frumuseţe şi
înţelegere, şi produce fructul iubirii şi al înţelepciunii.
Cu toate acestea, o plantă este o crisalidă a conştiinţei
care doarme multe milenii, agăţată în mod rigid de
principiile geneticii ordinare, care determină trăsăturile
pe care le-a moştenit de la strămoşii săi, în timp ce
sufletul uman este o conştiinţă deja formată, care
întruchipează în fiinţa sa legile ce guvernează viaţa; de
aceea, el posedă, într-o anumită măsură, facultăţi cu
care poate influenţa genetica, modificându-i structura,
deoarece conştiinţa responsabilă moşteneşte
întotdeauna trăsături ce provin din propriul sine,
ajustate altor conştiinţe care sunt în rezonanţă cu ea.
Mintea noastră prezervă în formă de sămânţă toate
incidentele plăcute sau neplăcute care se vor întoarce la
ea în viitor, aşa cum micuţa sămânţă conţine potenţial
în ea însăşi planta Productivă care va deveni în viitor.
În acest punct al explicaţiei, Hilario a întrebat,
tulburat: -| Ceea ce tocmai ai spus nu implică, de fapt,
determinismul total? Dacă chiar în acest moment
minţile Noastre conţin tot ceea ce urmează să se
petreacă mâine... Însă Sanzio a explicat cu răbdare:
- Da, în cele mai timpurii faze ale evoluţiei
determinismul poate fi privit ca fiind irezistibil:
mineralul ascultă de legile invariabile ale coeziunii, iar
plantele răspund în mod fidel principiilor organo-
genetice; dar în conştiinţa umană raţiunea şi liberul-
arbitru, cunoaşterea şi discernământul afectează forţele
destinului, atribuind spiritului responsabilităţile
naturale pe care trebuie să le posede cu privire la el. Din
acest motiv, deşi realizăm că suntem subordonaţi
efectelor propriilor noastre acţiuni, nu putem uita că
fiecare dintre noi, în cadrul acestui determinism relativ,
este rezultatul conduitei proprii, care ar putea însemna
o eliberare rapidă sau, dimpotrivă, o întemniţare lungă,
amplificată sau micşorată, în condiţia noastră de suflete
îndatorate Legii.
- Dar chiar şi în cele mai rele situaţii ispăşitoare, am
întrebat eu, conştiinţa nu se bucură de drepturile
inerente liberului-arbitru?
- De ce nu? - a răspuns amabil ministrul. Să ne
imaginăm un criminal monstruos care a fost închis într-
o celulă de izolare într-o închisoare. Acuzat de multe
crime, el este lipsit de orice libertate pe care ar putea să
o aibă într-o celulă obişnuită, comună. Chiar şi în
această condiţie, dacă el şi-ar folosi timpul în închisoare
pentru a munci de bunăvoie pentru bunăstarea
autorităţilor şi a fraţilor săi deţinuţi, acceptând cu
umilinţă şi respect deciziile legii folosite pentru a-l
îndrepta - aceste atitudini fiind, de fapt, rezultatul
voinţei sale libere de se ajuta sau, dimpotrivă, de a-şi
înrăutăţi situaţia - în scurt timp acest prizonier ar
începe să atragă simpatia celorlalţi, conducându-l în
siguranţă către autoregenerare.
Raţionamentul era limpede, dar nu doream să pierd
firul unei asemenea lecţii simple şi valoroase, astfel că
am întrebat:
- Venerabile binefăcător, poţi să ne spui care este
cea mai bună cale de a colabora cu legea divină pentru
dezvoltarea noastră spirituală? Există vreo cale de a
scăpa de Justiţia divină?
Sanzio a zâmbit şi a remarcat:
- Nimeni nu poate scăpa de Justiţia divină, de vreme
ce conştiinţa noastră, pe măsură ce se trezeşte faţă de
aspectele nobile şi sfinte ale vieţii, tânjeşte să-şi
plătească în mod drept toate datoriile pe care le-a
acumulat în faţa Bunătăţii lui Dumnezeu. Cu toate
acestea, Iubirea infinită a Tatălui Ceresc străluceşte
peste toate procesele reajustării. În consecinţă, dacă
eşuăm la una sau mai multe experienţe cruciale
necesare pentru dobândirea luminii rezervate nouă de
către Domnul Suprem, trebuie să ne adaptăm la
recapitularea dreaptă a experienţelor noastre frustrante,
folosindu-ne de patrimoniul timpului. Să ne imaginăm,
de exemplu, un om de 40 de ani, care s-a comportat cu
laşitate în strădaniile vieţii şi s-a sinucis. Acest om intră
în lumea spiritelor suferind consecinţele imediate ale
actului său nefericit, iar în funcţie de motivele atenuante
sau agravante ale dezertării sale, el va trebui să petreacă
un timp mai lung sau mai scurt pentru a-şi recompune
celulele corpului său subtil. Când vine în sfârşit timpul
ca el să merite răsplata unui nou corp fizic, printre
încercările pe care va trebui să treacă se va afla şi
tentaţia copleşitoare de a comite suicid la aceeaşi vârstă
în care el a uitat de responsabilităţile sale în existenţa
anterioară. Aceasta se petrece deoarece imaginile
distructive pe care le-a depozitat în minte vor ieşi la
suprafaţă printr-un fenomen pe care îl putem numi
„circumstanţe reflexe”. Aceste circumstanţe reflexe dau
naştere la profunde dezechilibre emoţionale care,
desigur, îl vor pune în contact cu forţele dezechilibrate
ce sunt în rezonanţă cu modul său temporar de a fi şi de
a gândi. Dacă acest om nu a economisit resurse
educative şi reînnoitoare prin învăţarea şi practicarea
fraternităţii, pentru a depăşi cu bine crizele inevitabile,
atunci îi va fi foarte greu să evite sinuciderea a doua
oară deoarece, în ciuda faptului că este întărit din
exterior, tentaţiile îşi au originea în fiinţa sa lăuntrică şi
se hrănesc cu ceea ce se află deja acolo.
Această explicaţie era foarte valoroasă, astfel că am
întrebat din nou cu aspiraţia respectuoasă a unui elev
interesat să înveţe:
- Cum se pot pregăti oamenii cât mai adecvat pentru
a plăti preţul libertăţii lor?
Sanzio nu a ezitat să răspundă:
- Precum toţi debitorii care muncesc pentru a-şi
achita angajamentele. Bineînţeles, cei care au multe
datorii trebuie să accepte limitările confortului lor,
pentru a-şi achita datoriile, economisind totodată bani
pentru aceasta. În consecinţă, ei nu pot trăi ca nişte
risipitori, ci trebuie să trăiască în cumpătare şi muncă
trudnică, pentru a se elibera dintr-o asemenea existenţă
represivă cât mai curând posibil.
Bunul instructor a tăcut puţin, ca pentru a reflecta,
şi a continuat:
 - Să ne întoarcem la simbolul plantei. Să ne
imaginăm că o sămânţă de portocal a căzut pe un sol
destul de arid şi nefertil. Conform legii care guvernează
activităţile agricole, ea va germina în mijlocul unor
obstacole constrângătoare şi va deveni un tufiş mai
mereu veşted, incapabil să producă ceva bun la
momentul potrivit. Dar, dacă administratorul livezii se
îngrijeşte de ea şi de nevoile ei atunci când începe să
prindă viaţă, fertilizând-o, udând-o, protejând-o şi
curăţând-o la momentul potrivit, sămânţa va ajunge un
portocal mare, răspunzând minunat destinului ei... O
asemenea atenţie însă trebuie să fie acordată la
momentul potrivit; cu alte cuvinte, atunci când sufletul
este încarnat, şi în măsura în care este posibil, el trebuie
să-şi înceapă reînnoirea în cele mai adecvate momente
ale călătoriei fizice.
Hilario ascultase lecţia cu mare atenţie şi era
fascinat ca şi mine de logica acelor cuvinte simple şi
înţelepte. El a întrebat:
- Dar ce se petrece atunci când în copilărie şi
adolescenţă oamenii nu se pot baza pe învăţătorii dăruiţi
binelui, care sunt capabili să acţioneze precum
administratorii sârguincioşi ai livezilor, atunci când se
întorc în lupta pământească?
- Desigur, a răspuns ministrul, copilăria şi
adolescenţa sunt cele mai adecvate momente pentru ca
sufletele încarnate să-şi clădească fortăreaţa morală pe
care vor ţese treptat coroana victoriei, scopul lor final.
Cu toate acestea, este esenţial să înţelegem că, pentru
spiritul conştient, voinţa simbolizează administratorul
livezii, iar fertilizarea, udatul şi curăţatul reprezintă
munca neîncetată pe care trebuie să o depunem cu toată
fiinţa şi voinţa, pentru recompunerea destinelor noastre.
În lumina acestui aspect, fiecare minut din viaţă este
important pentru reînnoirea, izbăvirea, creşterea şi
purificarea noastră. Putem înţelege că furtuna, ca
simbol al crizelor, îi va lovi pe toţi la un anumit moment,
dar cei care se bazează pe un refugiu sigur vor depăşi
pericolul cu îndrăzneală şi încredere.
Explicaţia ne-a pătruns minţile precum razele de
soare ce ajung într-un colţ întunecat.
Colegul meu a ridicat însă un alt aspect:
- Acţiune după acţiune noi avem, totodată, mult de
muncit după moartea trupului. Având în vedere că
facem greşeli în planul fizic şi că adeseori suferim
consecinţele lor aici, în lumea spiritelor, trebuie să
suferim în timp ce suntem încarnaţi pentru acţiunile
deplorabile pe care le săvârşim aici?
- Absolut, a confirmat Sanzio cu amabilitate.
Acţiunile noastre împotriva Legii divine, care este,
invariabil, Binele pentru toţi, pot fi corectate oriunde ne
aflăm. Prin urmare, există ispăşiri atât pe Pământ, cât şi
în planurile subtile. Multe fiinţe dezîncarnate se zbat în
pasiuni desfrânate la limita crimei, manifestând în
special persecuţii, în ciuda faptului că sunt avertizate de
propria conştiinţă şi de sfaturile înţelepte ale
instructorilor binefăcători. Ele îşi creează astfel datorii
grele şi dureroase în faţa vieţii, iar achitarea lor necesită
o muncă plină de mari eforturi şi sacrificii pentru
perioade foarte lungi de timp. În această direcţie trebuie
să ne amintim că, în cele mai multe cazuri, eforturile
noastre de îndreptare în viaţa spirituală înainte de o altă
reîncarnare ne diminuează situaţia, garantându-ne o
copilărie şi o adolescenţă pline de speranţă şi de pace, ca
pregătire pentru recapitulările din perioada maturităţii,
cu excepţia cazurilor care, desigur, necesită o ispăşire
dificilă şi imediată, când sufletul este constrâns să
îndure o profundă suferinţă, destul de des chiar în timp
ce se află în pântecul matern, precum şi dezamăgiri,
boli, umiliri şi dureri ale bătrâneţii sau boli prelungite
până la mormânt. Aceste dureri diverse, angoase şi
suferinţe ne micşorează datoriile ca spirite debitoare,
acordându-ne un răgaz binecuvântat la începutul vieţii
în lumea spiritelor, imediat după pelerinajul nostru prin
planul fizic.
Când ating bătrâneţea, cei mai mulţi încarnaţi îşi
dăruiesc în general ultimele faze ale vieţii meditaţiei şi
reflecţiei, calmului şi tandreţei. Minţile puerile, chiar şi
atunci când le scad puterile, continuă să fie nechibzuite
şi iresponsabile, însă minţile care s-au maturizat în
cunoaştere se folosesc intuitiv de bătrâneţe sau de
durere pentru a se gândi mai profund, fie dăruindu-se
credinţei în templele religioase, şi astfel bucurându-se
de un echilibru sufletesc mai amplu, fie dăruindu-se
actelor caritabile, prin care ele îşi răresc amintirile mai
puţin dezirabile, pregătindu-se astfel cu o judecată
vrednică şi cu înţelepciune admirabilă pentru călătoria
inevitabilă către Viaţa Glorioasă.
Am concluzionat din privirea lui Druso că discuţia
noastră urma să se încheie, dar am îndrăznit să mai
pun o ultimă întrebare:
- Dragule ministru, înţelegând că există datorii care,
prin natura şi amploarea lor, necesită din partea noastră
mai multe vieţi pentru a le plăti, cum le putem evalua
din punctul de vedere al memoriei? Eu, de exemplu,
simt că mai am enorm de multe datorii de plătit, dar nu
mi le pot aminti acum.
- Da, da, a spus el, problema este timpul. Cu cât
mai mult zăbovim aici, în lumea spiritelor, şi ne
îndeplinim cu credinţă obligaţiile în faţa Legii, cu atât
mai mult va fi îmbunătăţită puterea noastră de memorie.
Prin faptul că vom creşte în luciditate vom putea
cuprinde sfere mai ample ale memoriei. De aceea, după
mulţi ani de slujire în regiunile spirituale ale
Pământului, noi accesăm la voinţă amintirile noastre
mai puţin fericite, şi astfel identificăm mai multe aspecte
ale karmei sau datoriei noastre. Deşi putem fi
recunoscători pentru bunăvoinţa instructorilor şi a
prietenilor care ne-au iertat trecutul nevrednic, nu
suntem niciodată îngăduitori cu slăbiciunile noastre, şi
de aceea suntem constrânşi să cerem autorităţilor
superioare o altă dificilă şi nepreţuită reîncarnare, care
să ne ajute să ne reeducăm sau să ne apropiem de
izbăvirea de care avem nevoie. Înţelegeţi?
Da, înţelegeam.
Sanzio a privit către director, ca şi cum îi spunea că
timpul nostru se încheiase, iar Druso ne-a spus că nu-l
Puteam reţine mai mult pe generosul instructor.
I-am mulţumit cu umilinţă pentru lecţiile folositoare.
Ministrul s-a întors către ecranul strălucitor, unde ceaţa
a început încă o dată să devină densă, ascunzând în
final figura venerabilă privirii noastre.
După câteva minute, camera a revenit la înfăţişarea
ei normală, iar rugăciunea emoţionantă a lui Druso a
încheiat întâlnirea de neuitat.
 Cap. 8 - Pregătiri pentru întoarcere

Studiul în cadrul adăpostului Mansao Paz era

fascinant, dar necesita timp. Însă ocazia ce ni se oferise
era nepreţuită.
Hilario şi cu mine am primit permisiunea de la
autorităţile cuvenite să începem un curs de muncă
avantajos. Urma să rămânem câteva luni la institut,
pentru a învăţa şi a face observaţii.
În consecinţă, ne-am oferit să lucrăm cu Silas la
cazul „Antonio Olimpio”, la a cărui fază iniţială
fuseserăm martori cu un interes intens.
La şase zile de la întâlnirea în care îl ascultasem pe
venerabilul ministru Sanzio, Alzira a sosit la institut
pentru a participa la planul trasat de Druso în legătură
cu sarcinile ei viitoare.
După ce a fost desemnat de către director, Silas a
rugat-o să ni se alăture, afirmând că vom lucra
împreună în acest caz.
După salutările obişnuite, femeia nobilă a explicat
că era susţinută de mai mulţi prieteni dintr-o anumită
colonie de asistenţă şi că făcuse tot ceea ce îi era în
putinţă pentru a-l ajuta pe fiul ei Luis, pe care îl lăsase
în urmă pe Pământ.
Spiritul lui Luis era acordat mai mult pe frecvenţa
stărilor fostului său tată, astfel că devenise mult prea
ataşat de lucrurile materiale - ne-a spus Alzira - şi
suferea de o persecuţie teribilă în propria casă. Sub
vegherea înverşunată a celor doi unchi dezîncarnaţi,
care îi întăreau spiritul de avariţie, Luis se agăţase de o
avere uriaşă, fără a o folosi pentru ceva. Îşi dezvoltase
un apetit incredibil pentru bani; le făcea tot felul de
dificultăţi soţiei şi celor doi copii, temându-se că ar
putea pierde averea pe care se străduia din greu să o
protejeze şi să o mărească. Cei doi unchi, Clarindo şi
Leonel, nu se mulţumeau doar să-i tortureze mintea;
pentru a-l face să devină şi mai zgârcit, ei aduseseră pe
plantaţie spirite dezîncarnate malefice, nişte tirani rurali
mizerabili, ale căror gânduri erau încă ataşate de
bogăţiile lumeşti. Astfel, Luis trăia într-o lume a
imaginilor stranii, în care banii erau trăsătura
dominantă. În consecinţă, îşi pierduse orice integritate
socială, devenind un duşman al educaţiei şi crezând
doar în puterea banilor pentru a rezolva problemele
vieţii. Totodată, căpătase o fobie ciudată faţă de toate
situaţiile în care puteau apărea cheltuieli neaşteptate.
Păstra sume mari de bani în conturi bancare de care
soţia sa nu avea nicio idee, dar ascunsese şi acasă o
avere mare. Evita în mod deliberat să-şi petreacă timpul
cu familia, îşi neglija înfăţişarea personală, se
împotmolise într-o mizantropie deplorabilă şi era
obsedat de coşmaruri legate de avere - acesta fiind
aspectul care îi Mistuia existenţa.
Apoi, într-un efort de a ne ghida activităţile noastre
viitoare, Alzira ne-a spus că cumnaţii se înecaseră la
puţin timp după ce ea se căsătorise, când fiul ei tocmai
începuse să meargă, şi că la şase ani după evenimentul
tragic şi ea se dezîncarnase în acel lac cumplit. Antonio
Olimpio mai trăise în tărâmul fizic încă aproape 15 ani,
iar apoi suferise încă 20 de ani în tărâmurile
întunericului. Prin urmare, Luis era acum un bărbat
matur, având 40 de ani în existenţa sa fizică.
Când asistentul a întrebat-o pe Alzira despre
încercările ei de a-l ajuta pe soţul dezîncarnat, ea a spus
că fusese practic imposibil să facă ceva, deoarece cele
două victime deveniseră păzitorii fioroşi ai delincventului
nefericit. şi pentru că nu fusese protejată de nicio echipă
de asistenţă, torţionarii nu-i permiseseră să se apropie
nici de fiul său. Chiar şi aşa, în câteva ocazii norocoase
a reuşit să-i ofere puţin ajutor, lui, nurorii şi celor doi
nepoţi, dar se dovedise un fapt extrem de dificil,
deoarece persecutorii erau mereu de pază şi foarte
determinaţi să lupte împotriva influenţei ei.
Într-o scurtă pauză în conversaţia noastră Alzira l-a
întrebat cu umilinţă pe Silas dacă Mansao Paz putea
aranja să-şi viziteze soţul înainte de a merge să-l vadă pe
fiul ei, aşa cum era planificat.
Asistentul a consimţit cu bucurie, şi toţi trei am
condus-o în camera în care se odihnea Antonio Olimpio.
Când s-a apropiat de patul lui şi a văzut că era încă
inconştient şi într-o stare deplorabilă, chipul Alzirei s-a
transformat considerabil. Lacrimi incontrolabile au
ţâşnit din ochii ei plini de mâhnire. I-a mângâiat chipul
şi am avut impresia că faţa lui revenea atunci treptat la
normal. Alzira l-a strigat pe nume de mai multe ori.
În cele din urmă, pacientul a deschis ochii şi ne-a
privit cu un chip inexpresiv, în timp ce murmura ceva
incoerent.
Observându-i starea mentală deplorabilă, Alzira i-a
cerut permisiunea lui Silas de a ne ruga împreună
pentru soţul ei, o solicitare care i-a fost împlinită cu
bucurie.
Spre surpriza noastră, Alzira s-a aplecat deasupra
patului şi l-a ţinut în braţe pe fostul soţ precum o mamă
iubitoare care-şi strânge în braţe fiul bolnav. A privit în
sus cu ochii înlăcrimaţi şi s-a rugat cu umilinţă,
conform credinţei sale:
- O, Mamă Sfântă!
Înger păzitor al tuturor celor naufragiaţi pe Pământ, ai
milă de noi şi întinde-ţi mâinile pure şi iubitoare către noi!
 Ştiu, Mamă dragă, că nu eşti surdă la rugile noastre
şi că nimeni nu a rămas fără răspuns atunci când ţi s-a
adresat în momente de întristare şi durere.
Ştim că inima ta plină de compasiune este o lumină
pentru cei care rătăcesc în întunericul crimei şi este
dragoste pentru toţi cei care s-au cufundat în abisurile
urii.
Tu i-ai iertat pe cei care L-au răstignit pe Fiul tău
divin pe cruce. Tu ai avut răbdarea să le înduri insultele
şi ai coborât din Ceruri pentru a le oferi braţele tale
protectoare!
Bună Mamă, tu, care i-ai ridicat pe cei căzuţi pe
drumurile atât de multor generaţii pământeşti, care ai
vindecat cu îndurare rănile tuturor celor care au devenit
împietriţi în cruzime, aruncă-ţi privirea ta îndurătoare şi
asupra mea şi a soţului meu, căci suntem subjugaţi de
consecinţele a două crime care fac ca inima noastră să
sângereze. Suntem legaţi împreună în plasa delincvenţei
noastre morale. Chiar dacă nu am fost împreună cu el pe
acele ape înspăimântătoare, când aştepta ca fraţii lui să
se înece, sunt şi eu parţial responsabilă pentru crimă.
Mamă dragă a Cerurilor, inima soţului meu trebuie să
fi fost cuprinsă de cel mai adânc întuneric atunci când a
luat decizia nebunească ce ne-a pătat conştiinţele.
Pentru ceilalţi, poate că este un criminal care a furat
banii altor oameni şi a produs moartea propriilor săi
fraţi..., dar nu şi pentru mine şi fiul meu, care ne-am
bucurat mereu de cele mai înalte expresii ale iubirii din
partea sa. Pentru ceilalţi, el este un pârât în faţa Legii.
Însă pentru noi el este un tovarăş şi un prieten
credincios... Pentru ceilalţi, el pare un om egoist fără
niciun drept la iertare, dar pentru noi este un binefăcător
care ne-a vegheat pe Pământ cu o infinită tandreţe.
 Cum aş putea ca eu să nu fiu o criminală egoistă,
dacă m-am bucurat de rezultatele faptei sale şi m-am
hrănit cu iubirea inimii sale? Cum aş putea să nu fiu şi eu
responsabilă, dacă întreaga sa vină a fost legată de
scopul - oricât de nebunesc este - de a-mi asigura poziţia
de soţie şi mamă?
Pledează în favoarea cazului nostru, O, Mijlocitor
Ceresc!
Permite-ne să ne întoarcem împreună în trupul carnal
în care am greşit atât de mult, pentru a ne ispăşi
greşelile!
Acordă-mi graţia de a-l urma ca un servitor fericit şi
recunoscător, legat încă o dată de cel căruia îi datorez o
atât de mare fericire!
Acordă-ne dreptul de a fi încă o dată împreună în
lume şi ajută-ne să restabilim cu loialitate tot ceea ce am
furat de la alţii.
Înger divin, nu ne permite nici măcar să visăm la Rai
înainte de a ne plăti toate datoriile pe Pământ şi ajută-ne
să acceptăm cu demnitate durerea care reclădeşte şi
salvează!
Dragă Mamă, ajută-ne!
Stea a vieţilor noastre, salvează-ne din întunericul
văii Porţii!
Chiar în faţa noastră, ceva neaşteptat s-a petrecut
atunci, care ne-a condus în extaz.
În timp ce vorbea cu ochii plini de lacrimi, Alzira a
fost încununată de o splendoare safirie.
Lumina blândă care radia din inima ei a inundat
întreaga cameră, iar îndată ce vocea ei şovăitoare şi
întretăiată a devenit mută, un şuvoi magnific de lumină
argintie s-a revărsat de Sus asupra noastră, dar mai ales
asupra pacientului, care a lăsat să-i scape un geamăt
lung de durere conştientă, umanizată.
 Rugăciunea Alzirei a produs rezultate acolo unde
chiar şi procedurile magnetice ale lui Druso se
dovediseră prea slabe.
Antonio Olimpio a deschis brusc ochii, chipul său
arătând luciditatea celor care se trezesc dintr-un somn
lung şi chinuitor... S-a agitat, simţind lacrimile soţiei pe
faţa sa, în timp ce ea l-a sărutat cu tandreţe. Atunci a
strigat cu o bucurie sălbatică:
- Alzira! Alzira!
Ea l-a strâns la piept cu şi mai multă tandreţe, ca şi
cum dorea să-i aline spiritul torturat, dar, ascultând de
un semn din partea lui Silas, două asistente au venit să-
l adoarmă din nou.
Am dorit să-i spun ceva femeii sublime a cărei
rugăciune ne înălţase pe asemenea culmi ale emoţiei
sfinte, dar nu mi-am găsit cuvintele.
Doar cei care străbat timp de foarte mulţi ani
ceţurile dorului şi ale agoniei pentru cei dragi pot
înţelege emoţia care ne atinsese irezistibil pe toţi. Am
căutat să privesc la faţa lui Hilario, dar prietenul meu îşi
lăsase capul în mâini, iar când am privit la viteazul
asistent am văzut că şi Silas îşi ştergea lacrimile
abundente.
M-am simţit mângâiat.
Marile inimi din acea casă a iubirii plângeau la fel de
mult ca şi mine - un mizerabil păcătos care caută să-şi
înlăture deficienţele. Privind la Alzira, acum în picioare
şi mângâind părul creaturii nefericite, am avut impresia
că un înger ceresc făcuse o vizită unui penitent al
iadului.
Silas a rupt tăcerea, oferindu-şi braţul femeii
altruiste, iar în timp ce plecam el a explicat cu bunătate:
- Rugăciunea ta i-a făcut foarte mult bine, dar este
de dorit să-l trezim treptat. În mod natural, somnul
reparator este încă foarte necesar pentru o recuperare
deplină.
Alzira părea calmă, în ciuda tensiunii mentale
provocate de reuniune.
Ne-am bucurat de mai multe minute de conversaţie
valoroasă în diversele sectoare de muncă ale vastului
institut, până a venit timpul ca noi cei patru să pornim
cu nerăbdare pe calea care reprezenta pentru sora
noastră drumul înapoi spre vechea ei casă.
În peisajul terestru zorii erau plini de o ceaţă subţire
şi rece.
Revenind în vechile aşezări care îi aduseseră o atât
de mare durere, Alzira nu şi-a putut ascunde hoţiile.
Susţinută uşor de braţul lui Silas, ea arăta către
diverse locuri, plantaţii sau întinderi de drum, care îi
aduceau aminte de cele mai intense amintiri.
Deodată, pe o câmpie îngustă am văzut clădirile în
care Alzira îşi trăise drama tragică.
Lumina lunii dezvăluia un complex bine construit,
care acum era într-o ruină evidentă. Marile curţi afişau
grădini vaste, distruse de vitele care le călcau constant
în picioare. Porţi rupte, garduri căzute şi pridvoare
acoperite de murdărie indicau tăcut neglijenţa
rezidenţilor.
Mai multe spirite ciudate, cu chipurile ascunse după
nişte glugi mari şi întunecate, se plimbau de colo-colo,
ca şi cum erau inconştiente de prezenţa celorlalţi.
În mod vizibil speriată că ar putea fi auzită, soţia lui
Olimpio a şoptit:
- Aceştia sunt avarii dezîncarnaţi aduşi aici în mod
clandestin de către Clarindo şi Leonel pentru a întări
zgârcenia în spiritul fiului meu.
- Ne pot vedea? - a întrebat Hilario, în mod evident
intrigat.
 - Nu, a răspuns Silas. Desigur, sunt conştienţi de
prezenţa noastră, dar, din câte pot vedea, sunt atât de
obsedaţi de gândurile lor, încât nu se preocupă de
prezenţa noastră, atât timp cât nu le pătrundem câmpul
mental şi nu le împărtăşim interesele.
- Cu alte cuvinte, am comentat eu, dacă le-am
spune ceva despre bogăţia pământească, excitându-le
pasiunea pentru posesiunile umane, ne-ar acorda cu
mare bucurie întreaga lor atenţie.
- Exact.
- Atunci, de ce să nu facem astfel? - a întrebat
curios tovarăşul meu.
- Ar însemna să ne pierdem timpul, a răspuns
prietenul nostru, în special pentru că munca noastră
este iminentă şi nu ştim deocamdată modalitatea în care
se va desfăşura.
Am intrat în casă şi am fost îngroziţi de ceea ce se
petrecea acolo. Spirite dezîncarnate, cu înfăţişări oribile,
veneau şi plecau pe coridoarele lungi, murmurând
smintite către ele însele.
Am căutat să desluşesc ce anume îşi spuneau şi am
descoperit că aurul era subiectul principal al tuturor
acelor monologuri care traversau aerul în mod haotic.
Ca şi cum percepea foarte acut drama ce se
desfăşura, Silas s-a oprit. Lăsându-ne pe noi trei într-un
colţ îndepărtat al unei camere vechi, el a dispărut, după
ce ne-a spus să-i aşteptăm întoarcerea cât mai precauţi.
Dorea să examineze perspectivele muncii care ne
aştepta.
 După câteva minute, Silas s-a întors. A condus-o pe
Alzira în camera în care doamna casei, Adelia, se relaxa
împreună cu copiii ei. Ne-a spus că nu era deocamdată
binevenit ca Alzira să-i întâlnească pe cei doi cumnaţi ce
deveniseră ulterior torţionari. Astfel că am lăsat-o în
grija lui Hilario, care în mod evident şi-ar fi dorit mai
degrabă să vină cu noi decât să stea în urmă şi să ofere
o muncă de protecţie.
Când asistentul şi cu mine am rămas singuri, el a
explicat că, pentru a fi cât mai de folos cu putinţă, era
necesar ca mai presus de orice să ştim cum să
ascultăm. Prin urmare, nu trebuia să-i stau în cale dacă
as fi considerat ceva ciudat în modul în care acţiona.
Am înţeles la ce se referea Silas şi m-am pregătit
pentru a observa, a învăţa şi a contribui în tăcere.
Am intrat într-o cămăruţă în care cineva dezmierda
cu un zâmbet maliţios uriaşe teancuri de bani.
Pentru a-mi oferi toate informaţiile posibile,
asistentul mi-a şoptit la ureche:
- Acesta este Luis. Eliberat din corpul fizic prin
intermediul somnului, el a ajuns să îşi mângâie banii
care îi hrănesc pasiunile.
 Luis era un bărbat matur şi neîngrijit, cu o faţă
destul de copilăroasă. În timp ce privirea sa persista
asupra bancnotelor avea o expresie ciudată de lăcomie
triumfătoare.
A privit în jur grăbit, cu indiferenţa cuiva care nu ne
putea zări. După câteva clipe, ca şi cum era păzit de
nişte câini nevăzuţi şi monstruoşi, doi bărbaţi
dezîncarnaţi, cu o înfăţişare extrem de respingătoare, au
intrat în cameră. Privind către noi, unul dintre ei a
întrebat grosolan:
- Cine sunteţi? Spuneţi-mi cine sunteţi!
- Nişte prieteni, a răspuns Silas mecanic.
- Ah, a continuat bărbatul, singurii oamenii care au
voie în această casă sunt cei care cunosc valoarea
banilor...
Şi arătând către Luis:
- ... pentru ca el să nu uite să ne păzească averea.
Intuitiv mi-am dat seama că cei doi erau Clarindo şi
Leonel, fraţii jefuiţi în trecut.
Deoarece era evident că le datoram nişte explicaţii,
luând în considerare aşteptarea ameninţătoare cu care
ne urmăreau şi cele mai mici mişcări, Silas a continuat:
- Da, da... Cine nu şi-ar preţui propria avere?
- Exact aşa! Corect spus! - au răspuns ambii
persecutori, frecându-şi fericiţi palmele de bucurie că
găsiseră şi mai mult combustibil pentru focul
răzbunării, ale cărei victime deveniseră şi pe care o
manifestau cu o nebunie înspăimântătoare. Clarindo, cel
mai brutal dintre cei doi, s-a încrezut imediat în noi, în
urma cuvintelor convingătoare ale asistentului, şi a
început să povestească:
- Am fost victimele unei trădări teribile şi ne-am pierdut
trupurile din cauza unui frate mizerabil care ne-a
şterpelit averea. Acum ne aflăm aici pentru a ne face
dreptate.

Râzând straniu, el a adăugat:

- Acel ticălos s-a gândit că moartea îi va şterge
crima, şi că noi, nefericiţii care am murit de mâna lui,
vom fi reduşi la cenuşă şi praf. A furat tot ce aveam
după ce s-a prefăcut că am murit într- un accident,
când de fapt am fost ucişi de el fără milă. Dar la ce i-a
folosit să se bucure de ce era al nostru, când nu există
de fapt moarte şi când criminalii, fie că sunt în trup sau
în afara lui, sunt înlănţuiţi de consecinţele faptelor lor?
Acel hoţ va suferi efectele ticăloşiei sale împotriva
noastră. Fiul său trăieşte aici, şi noi îi vom controla cele
mai mici mişcări, până când averea noastră legitimă ne
va fi restabilită.
Pentru un timp considerabil amândoi au trăncănit şi
au expus o lungă listă de plângeri, întărindu-şi sinistra
imagine mentală în care se fixaseră. şi astfel, probabil
obosiţi să facă mereu aceleaşi acuzaţii fără niciun
răspuns din partea noastră, au făcut o pauză lungă. În
cele din urmă, Clarindo a rupt tăcerea, adresându-se
asistentului cu o voce înverşunată:
- Ei bine, nu credeţi că avem dreptate?
- Ba da, a aprobat enigmatic Silas, cu toţii avem
motivele noastre; dar chiar şi aşa...
- Chiar şi aşa? - l-a întrerupt Leonel, oarecum cinic.
Te gândeşti cumva să interferezi cu planurile noastre?
- Nu, deloc, i-a asigurat prietenul meu în mod jovial.
Doream doar să spun că şi eu obişnuiam să mă lupt din
greu pentru bani, crezând că era dreptul meu.
Pentru că această remarcă mai degrabă dubioasă i-a
surprins, Silas a profitat de aşteptarea firească din
partea celor doi, astfel că a întrebat:
- Prietenii mei, am observat că această casă este în
mare parte ocupată de nişte fraţi demenţi din sferele
noastre. Sunt cu toţii creditori ai acestei familii
nefericite?
Privirea plină de înţeles pe care mi-a oferit-o Silas
m-a făcut să înţeleg că această interogaţie prietenoasă
era menită să câştige încrederea răzbunătorilor derutaţi.
Leonel, care părea a fi capul acţiunii criminale, a
răspuns prompt:
- Ei bine, până acum, a spus el impasibil, trebuia să
ne împărţim timpul între tată şi fiu, iar pentru a face
astfel am adus temporar câţiva avari nebuni. În starea
lor dezîncarnată ei se gândesc doar la aur şi la bunurile
Pe care le adorau când se aflau în lume; astfel că sarcina
noastră a devenit mai uşoară. Ei îl urmează pe avar
peste tot şi îl obligă să trăiască pe cât de mult posibil cu
mintea înrobită de banii pe care-i iubeşte cu o asemenea
pasiune Înnebunitoare.
 - În orice caz, a rostit Clarindo, în mod vizibil rănit,
deocamdată criminalul pe care îl închisesem în întuneric
ne-a fost smuls. Dar nu contează. Aceasta ne oferă mai
mult timp pentru a ne întări răzbunarea. Fiul va plăti
dublu, de vreme ce ucigaşul actual ne-a fost luat şi
ascuns, în loc de a se grăbi să apere adevărul şi binele,
asistentul a spus calm:
- Ceea ce aţi spus ne face să credem că, în plus faţă
de ataşamentul său bolnav pentru bogăţiile umane
precare, acest om - şi a arătat către Luis, care părea în
continuare fascinat de mormanele de bani din dulapurile
sale arhipline - suferă totodată şi de presiunea din
partea altor minţi la fel de iluzionate şi de captivate de
amăgirile posesiunilor materiale. În acest caz, dorinţa
bolnavă care l-a cuprins s-a amplificat la maximum.
Dându-şi seama că Silas se apropia cu o
surprinzătoare uşurinţă de esenţa problemei, Leonel a
explicat entuziasmat:
- Da, am învăţat în şcolile pentru răzbunători
(Spiritul se referă la organizațiile menținute de spiritele
criminale și care sunt desfășurate în ascunzătorile
(abisurile) din zonele inferioare) că, în plus faţă de
dorinţele noastre obişnuite şi imediate din fiecare fază a
vieţii, cu toţii posedăm o dorinţă centrală sau o temă
fundamentală în interesele noastre cele mai profunde.
Prin urmare, pe lângă gândurile normale, specifice
rutinelor noastre zilnice, noi emitem mai frecvent acele
gânduri care îşi au originea în acea dorinţă centrală care
ne caracterizează. Aceste gânduri cuprind în cele din
urmă reflectarea dominantă a personalităţii noastre.
Acest lucru face uşor de perceput natura oricărei fiinţe
din orice plan, prin simpla analizare a ocupaţiilor şi a
locurilor sale preferate. Astfel, cruzimea este reflectarea
criminalului, lăcomia este reflectarea avarului,
defăimarea este reflectarea calomniatorului, sarcasmul
este reflectarea cinicului, iar mânia este reflectarea celor
tulburaţi, aşa cum elevarea morală este reflectarea celui
sfânt... Îndată ce am descoperit reflectarea individului pe
care vrem să îl îndreptăm sau să îl pedepsim, este foarte
simplu să copleşim persoana cu stimuli neîncetaţi,
consolidând impulsurile şi imaginile deja existente în
mintea sa şi creând altele noi care se suprapun peste
cele vechi, prin aceasta hrănind continuu fixaţia sa
mentală. Cu acest obiectiv în minte, tot ce avem de făcut
este să aducem individul funest pe care vrem să-l
corectăm în contact cu alţii care se adaptează manierei
sale de a fi şi a simţi, mai ales atunci când noi nu avem
timp să creăm toate ecranele mentale adecvate cu
ajutorul procedurilor hipnotice. Folosind aceste procese,
noi putem crea şi menţine cu uşurinţă delirul psihic sau
obsesia individului nostru, care nu este altceva decât o
stare anormală a minţii dominate de excesele propriilor
creaţii, care fac presiune asupra câmpului senzorial.
Acest fapt poate fi adăugat în mod vast la influenţa
directă sau indirectă a altor minţi încarnate sau
dezîncarnate, ce sunt atrase de propriile lor reflectări.
Şi zâmbind, persecutorul inteligent a afirmat
sarcastic:
- Toată lumea este tentată în exterior de tentaţiile pe
care fiecare le hrăneşte lăuntric.
Cât despre mine, eram complet uluit. Nu mai
ascultasem niciodată un persecutor aparent obişnuit să
vorbească cu atât de mare cunoaştere şi în cunoştinţă
de cauză despre rolul său.
Mi se părea că tocmai participasem la un curs rapid
despre sadismul mental rece şi bizar.
Silas, care avea mult mai multă experienţă decât
mine în confruntarea cu spiritele de asemenea condiţie,
nu a exprimat niciun sentiment de milă sau de groază
pe faţa sa senină.
Cu toate acestea, afişând un mare interes pentru
discursul lui Leonel, el a considerat:
- Explicaţia ta este perfectă, fără îndoială. Fiecare
dintre noi trăieşte şi respiră în propriile sale gânduri şi
reflectări, atrăgând influenţele fericite sau nefericite care
ne menţin în situaţiile pe care le urmărim... Cerurile sau
tărâmurile înalte cuprind reflectările spiritelor sfinte, pe
când iadul...
- ...este reflectarea noastră, a complet Leonel cu un
hohot de râs.
Cred că Silas şi-a adus aminte de interesul meu de a
învăţa cât mai mult posibil, pentru că l-a rugat pe
Leonel să ne ofere o demonstraţie practică a ceea ce
spusese teoretic. Acesta a consimţit bucuros:
- Acest avar de aici plănuieşte să cumpere sau să
pună mâna cu orice preţ pe o bucată de pământ din
apropiere, chiar dacă este o tranzacţie ilegală. Scopul lui
este să mărească valoarea rezervelor de apă existente pe
pământul nostru. Deoarece este o problemă asociată cu
tema esenţială a existenţei sale, adică avariţia, el va
primi cu uşurinţă imaginile pe care vreau să i le trimit.
Trebuie doar să accesez undele mentale adecvate în care
se exprimă de obicei gândurile sale.
Şi punându-şi cuvintele în acţiune, el şi-a plasat
mâna pe fruntea lui Luis, cu atenţia profundă a unui
hipnotizator care îi comandă subiectului său.
Am văzut cum sărmanul nostru prieten, desprins
din corpul fizic, îşi deschide larg ochii cu pofta unei
persoane înfometate care vede de la distanţă o mâncare
apetisantă. Cu 0 privire plină de răutate satisfăcută, el a
început să-şi spună:
 - Acum! Acum! Terenul va fi al meu! Totul e al meu!
Nimeni nu va concura cu preţul meu! Nimeni!
Imediat s-a grăbit să iasă din cameră, cu privirea
absolută a unui nebun.
L-am urmat afară, iar de pe pridvorul larg l-am
văzut Cum merge repede şi dispare în pădurile din
apropiere, unde se afla plantaţia învecinată.
- Aţi văzut? - a întrebat Leonel mulţumit. I-am
transmis o imagine fantastică în câmpul său mental,
făcând să arate ca şi cum pământul vecinului urma să
fie licitat şi să ajungă în cele din urmă în mâinile sale.
Tot ce a trebuit să fac a fost să vizualizez o imagine
mentală a fermei ca fiind scoasă la vânzare, iar el a luat-
o drept reală, deoarece, când este vorba despre
reflectările noastre fundamentale, noi avem tendinţa să
credem în ceea ce dorim să se petreacă... Îndată ce
opresc fluxul controlat al sugestiei mele hipnotice el se
va întoarce în corpul fizic, salivând la visul falimentului
fermei pe care doreşte să o posede.
Cu intenţii evidente, Silas a adăugat senin:
- Ah, da!... Acesta este un exemplu de transmisie a
imaginilor, oarecum similar cu principiile folosite în
televiziune, în domeniul electronicii, atât de mult în vogă
în prezent în planul terestru. Ştim că fiecare dintre noi
este un pivot creator al vieţii, cu trăsături specifice de
transmisie şi recepţie. Câmpul mental al
hipnotizatorului, care creează în propria sa imaginaţie
formele-gând pe care doreşte să îl exteriorizeze, este
similar cu camera video a unui emiţător obişnuit, iar
acest aparat, la rândul lui, este intrinsec similar cu
camera obscură din fotografie. Hipnotizatorul modelează
imaginea din care el îşi propune să extragă cel mai bun
efect şi o proiectează asupra câmpului mental al
persoanei care va fi hipnotizată, care apoi acţionează
precum elementele fotosensibile ale televizorului sau
filmul camerei foto. Ştim că în transmisia imaginilor de
la distanţă elementele fotosensibile colectează scenele pe
care le vede camera şi acţionează ca o oglindă sensibilă,
transformând dârele luminoase în impulsuri electrice,
apoi, transmiţându-le receptorului, care le primeşte prin
intermediul antenelor speciale, reconstituie imaginile cu
ajutorul semnalelor video şi le proiectează pe ecranul
receptorului obişnuit. În cazul de faţă, Leonel, tu ai creat
imaginile pe care ai dorit să le transmiţi minţii lui Luis şi
folosind forţele creatoare ale voinţei tale, tu le-ai colorat
cu mijloacele de concentrare aflate în mintea ta, care a
funcţionat precum o cameră video. Apoi ai folosit energia
mentală - care este mult mai puternică decât forţa
electronică - pentru a proiecta imaginile ca un adevărat
hipnotizator în câmpul mental al lui Luis, care astfel a
funcţionat precum un ansamblu de elemente
fotosensibile, transformând impresiile primite în
impulsuri magnetice, reconstituind formele-gând
modelate de tine în centrii creierului, cu ajutorul nervilor
care joacă rolul antenelor specializate, fixându-le
particularităţile în planul simţurilor într-un joc perfect
halucinant, în care sunetul şi imaginea se combină cu
susţinerea eficientă a echipamentului potrivit,
prezentând receptorului o secvenţă de imagini pe care
le- am putea numi tehnice.
Cei doi răzbunători, dar şi eu am ascultat această
explicaţie cu mare respect.
Un adevărat psiholog, asistentul s-a folosit de un
argument aflat pe acelaşi nivel cu cel exprimat de
Leonel, eu intenţia evidentă de a clarifica faptul că el,
Silas, era de asemenea cunoscător al procesului de
persecuţie şi Posedare, în toate detaliile sale.
Leonel l-a privit cu admiraţie şi a exclamat:
 - Prietene, prietene, de la ce şcoală vii tu? Inteligenţa
ta ne interesează.
Silas a pronunţat ceva monosilabic şi, sub pretextul
că aveam ceva de făcut, a spus că era timpul să plecăm.
Familiarizaţi cu stările de rebeliune, cei doi fraţi au
schimbat o privire ciudată, ca şi cum îşi spuneau că
aparţineam unui grup infernal îndepărtat, şi că ar fi cel
mai bine să nu ne supere.
Cu toate acestea, ei au insistat să venim a doua zi
pentru a schimba idei, o invitaţie pe care Silas a
acceptat-o cu evidentă satisfacţie.
Câteva minute mai târziu asistentul şi cu mine i-am
luat pe Alzira şi pe Hilario, şi ne-am întors la Mansao.
Venerabilul asistent a tăcut pe drumul de
întoarcere, în mod evident gândindu-se îndelung...
Cu toate acestea, observându-mi perplexitatea, el a
clarificat cu fraternitate:
- Nu, Andre. Este încă prea devreme să o
introducem pe Alzira persecutorilor mizerabili. Din ceea
ce a spus Leonel pot înţelege că ne-am intersectat
drumurile cu două minţi puternice, a căror modificare
iniţială trebuie să fie făcută cu iubire, pentru a putea
acţiona în siguranţă. Ne vom întoarce mâine fără Alzira,
pentru o înţelegere mai solidă şi mai vrednică.
Şi astfel am aşteptat cu mare nerăbdare următoarea
zi.
 Cap. 9 - Povestea lui Silas

A doua seară Hilario şi cu mine l-am însoţit pe

asistent înapoi la casa lui Luis.
Fraţii lui Antonio Olimpio ne-au întâmpinat cu
căldură.
Familia şi cele două ajutoare se aflau într-o
bucătărie mare, pentru o cină frugală. Ceasul arăta orele
21.
Expresia facială a lui Luis era la fel ca în ziua
precedentă, în ciuda diferenţei create de masca sa fizică.
În timp ce Adelia îşi îmbrăţişa copiii somnoroşi,
soţul ei comenta despre veştile de la radio, care anunţau
subiecte alarmante referitoare la sectorul economic.
Ascultătorii săi s-au arătat foarte îngrijoraţi, în timp ce
Luis a vorbit despre probleme publice şi calamităţi
imaginare, a criticat politicieni şi administratori, s-a
referit la năpastele din plantaţiile de cafea şi manioc şi
s-a focalizat cel mai mult asupra epidemiilor la animale.
În cele din urmă, nefiind mulţumit cu enumerarea
tuturor calamităţilor pământeşti, el a vorbit iraţional
despre presupusa urgie a Cerurilor, afirmându-şi
credinţa că sfârşitul lumii era aproape şi vociferând
împotriva egoismului celor bogaţi, care îngreunau tot
mai mult vieţile celor săraci.
Cu toţii îl ascultam în tăcere, când încrezătorul
Leonel i-a punctat asistentului:
- Ai văzut? - şi a arătat către Luis, al cărui discurs
domina adunarea micii familii. Acest om este defetismul
în carne şi oase. El vede totul în termeni de cenuşă şi
noroi. Are o puternică opinie în ceea ce priveşte
dezastrele sociale şi cunoaşte totul despre cele mai
nevoiaşe zone ale sărăciei colective; dar chiar şi aşa, el
nu poate renunţa nici măcar la un cent din milioanele
sale pentru a-i ajuta pe cei care suferă de foame şi
goliciune.
Şi cu un zâmbet ironic a concluzionat:
- Crezi în continuare că merită norocul unui corp
fizic?
Silas a contemplat personajele scenei casnice cu o
imensă compasiune şi a remarcat:
- Leonel, toate comentariile tale par logice şi
adevărate la început. Privit din exterior, Luis este un
exemplu semnificativ de pesimism şi avariţie. Cu toate
acestea, în adâncul său el este foarte bolnav şi are mare
nevoie de compasiune. Există boli ale sufletului care pot
ruina mintea pentru un timp foarte îndelungat. Dar ce
fel de persoană ar fi el dacă ar fi susţinut de alte
influenţe? Sufocat spiritual de viziunile averii
pământeşti care îi asaltează mintea, sărmana creatură a
pierdut orice contact cu cărţile bune şi cu prietenii
adevăraţi. Singurul său ajutor a fost religia de duminică
a credincioşilor care gândesc că sunt liberi de orice
obligaţii care au legătură cu credinţa lor, atât timp cât ei
îl venerează pe Dumnezeu în weekenduri. Cine poate
spune ce transformări benefice ar cunoaşte el dacă ar
primi un alt tip de asistenţă?
Clarindo şi Leonel au primit comentariile lui Silas ca
pe o lovitură puternică, evidenţiată prin expresiile de
neplăcere din ochii lor aprinşi.
- Ar fi exact la fel, căci atât el, cât şi tatăl său ne
sunt datori... Ne-au jefuit, ne-au ucis, a justificat Leonel
cu vocea unui copil inteligent şi răsfăţat, care este
contrazis în capriciile sale.
- şi ce aţi vrea ca ei să facă în legătură cu asta? - a
întrebat netulburat asistentul.
 - Să plătească!... Trebuie să plătească! - a strigat
Clarindo, încleştându-şi pumnii.
Silas a zâmbit şi a argumentat:
- Da, „să plătească” este verbul corect..., dar cum ar
putea cineva să plătească dacă creditorul său elimină
orice posibilitate de a face aceasta? Nu există îndoială că
trebuie să ne îndreptăm greşelile... Dar, dacă sarcina
noastră de azi este să reparăm un drum pe care l-am
stricat ieri, cum ne-am putea realiza treaba, dacă ni s-ar
tăia mâinile? Chiar şi Cristos a spus: „Ajutaţi-vă
duşmanii!” (Andre Luiz pune în cuvintele personajului său
o sinteză din Luca 6:27, pentru a fi mai uşor de înţeles de
către cele două spirite pline de ură, ^trucat verbul „a iubi”
ar fi fost prea repulsiv pentru ele şi s-ar fi răzvrătit
împotriva ideii în sine. Ar fi fost neadecvat să vorbească
despre „iubire” în acel moment, iar verbul „a ajuta” a fost
bine primit, deoarece ei doreau să fie răsplătiţi.
n.edit.eng.). Adeseori mă gândesc că o asemenea
afirmaţie, dacă este interpretată corect, înseamnă:
„Ajută-ţi duşmanii pentru ca ei să plătească datoriile în
care s-au adâncit, prin aceasta restabilind echilibrul
vieţii; în acest fel şi tu, şi ei veţi beneficia în pace”.
Se putea vedea limpede că, având deja simpatia pe
care o câştigase cu o zi înainte, şi folosindu-se de
argumentele clare şi nepretenţioase, asistentul
dobândise o ascendenţă Corală de necontestat asupra
persecutorilor împietriţi. Însă Leonel dorea să îşi facă
înţelese intenţiile, astfel că a întrebat:
- Despre ce vorbeşti? Eşti vreun preot deghizat?
Cauţi să ne schimbi părerile?
- Nu, prietene, a răspuns asistentul. Dacă ar fi să
doresc ceva din comuniunea noastră fraternă, ar fi
propria mea reînnoire.
 Şi pentru că tăcerea era probabil prea lungă, Silas a
continuat:
- În timpul ultimei mele existenţe pe Pământ am
căzut şi eu pradă ispitei banilor. Pasiunea pentru
bogăţie îmi domina toate gândurile... Fascinaţia pentru
aur mă înlănţuise atât de tare, încât, în ciuda faptului
că primisem o diplomă medicală de la o universitate
respectabilă, am refuzat să muncesc ca medic, pentru a-
l supraveghea cât mai bine pe tatăl meu. Doream să mă
asigur că nu devine prea larg de mână cu bunurile
noastre. Ataşamentul faţă de proprietăţile şi bunurile
noastre m-au făcut să ajung un netrebnic în ambianţa
fericită a familiei noastre. M-a făcut să devin ţâfnos şi
inuman şi, bineînţeles, am fost detestat de toţi
subordonaţii care trăiau în vastul cerc al stăpânirii mele
temporare... Pentru a aduna şi mai mulţi bani şi
profituri uşoare am început cu cruzimea şi am sfârşit în
plasa crimelor... Detestam prieteniile, îi dispreţuiam pe
cei săraci şi slabi şi, deoarece îmi era teamă să nu pierd
averea pe care o doream în totalitate a mea, nu am ezitat
să adopt delincvenţa morală ca partener infernal în
călătoria mea îngrozitoare.
În timp ce ascultam povestea lui Silas am fost
copleşit de o imensă surpriză.
Oare Silas spunea adevărul sau lua măsuri extreme
în acel moment, incriminându-se pe nedrept pentru a-i
putea îndrepta pe cei doi persecutori?
În orice caz, Hilario şi cu mine promiseserăm că nu
vom compromite munca sa, astfel că ne-am limitat tacit
la a-l asculta cu atenţie.
Percepând clar că Leonel şi Clarindo erau oarecum
mişcaţi de relatarea sa, şi deschişi astfel pentru noi
orizonturi, Silas ne-a invitat pe toţi afară.
 A spus că dorea să ne spună ceva despre propria sa
experienţă, dar că prefera să o facă sub altarul
mângâietor al nopţii, pentru ca memoria sa să poată
aduce cu seninătate la suprafaţă toate faptele.
Afară, stelele străluceau ca nişte case suspendate
ale Creaţiei, iar briza parfumată părea că se oferă să ne
ducă rugăciunile sau cuvintele cât mai repede către
Gloria Cerului.
Fără să pot înţelege adevărata semnificaţie a
atitudinii neaşteptate a asistentului, am putut vedea că
era profund mişcat, în timp ce îşi îndrepta ochii
sufletului către tărâmuri îndepărtate.
Copleşiţi în mod firesc de simpatia ce radia pe
chipul lui Silas, Clarindo şi Leonel îl priveau cu
supunere.
Silas a început cu o voce şovăitoare:
- Din câte îmi aduc aminte în ceea ce priveşte ultima
mea călătorie prin planul fizic, m-am abandonat
dragostei de bani chiar din copilărie, fapt care îmi
confirmă că am fost un avar extrem de lacom şi de
duşmănos de foarte multe ori înainte. Din ceea ce mi-au
spus instructorii mei altruişti, ştiu că în ultima mea
existenţă, la fel ca şi în alte ocazii, m-am născut într-o
familie cu dare de mână, pentru a putea experimenta
tentaţia bogăţiei abundente şi pentru a o cuceri cu o
voinţă puternică, prin aplicarea neîncetată a dragostei
fraterne. Dar, spre ghinionul meu, am eşuat complet.
Am fost singurul fiu al unui bărbat onest care moştenise
o avere considerabilă de la bunicii săi. Tatăl meu era un
avocat respectabil, care, datorită bogăţiei sale personale,
nu şi-a practicat niciodată profesia. Cu toate acestea,
studia foarte mult şi era mereu înconjurat de cărţi rare
şi de obligaţii în societate care, într-o anumită măsură, îl
împiedicau să se gândească la credinţă. Însă mama mea
era o romano-catolică devotată, cu o conduită nobilă şi,
chiar dacă nu a căutat niciodată să ne impună religia,
ne-a învăţat datoria bunăvoinţei. Îmi amintesc cu un
regret târziu invitaţiile ei repetate să ne alăturăm
misiunilor carităţii creştine, dar tatăl meu şi cu mine o
refuzam întotdeauna cu indiferenţă, închişi în ireverenţa
noastră zâmbitoare şi vanitoasă. Mama şi-a dat seama
foarte repede că sărmanul meu spirit adusese cu el
otrava lăcomiei şi că ar fi fost foarte greu să pună în
aplicare reînnoirea lăuntrică asupra tatălui meu - un
bărbat adult obişnuit încă din copilărie cu controlul
financiar - astfel că şi-a focalizat planurile creşterii
spirituale asupra mea. Pentru aceasta ea m-a încurajat
să mă dedic medicinei, spunându-mi că voi descoperi
cele mai bune oportunităţi pentru a-i ajuta pe semenii
noştri pe drumul suferinţei umane şi că mă voi face
astfel plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă eram incapabil
să dezvolt în mine resursele credinţei. În adâncul meu
dispreţuiam speranţele sacre ale acelui spirit care era
atât de drag sufletului meu. Dar nu am putut rezista
insistenţei sale iubitoare, astfel că m-am dedicat unei
cariere medicale; însă eram interesat mai mult de
exploatarea pacienţilor bogaţi, ale căror boli îmi puteau
oferi, desigur, avantaje materiale ample. In orice caz, cu
câteva zile înainte de absolvirea mea anticipată, mama
mea, încă destul de tânără, a părăsit brusc planul fizic,
doborâtă de un atac de cord. Jalea noastră a fost
enormă. Mi-am luat diploma ca şi cum era o amintire
detestată, iar în ciuda încurajării din partea tatălui, nu
am practicat meseria pe care o dobândisem. Eram acum
mai mult ca niciodată cufundat în mrejele lăcomiei şi m-
am retras între zidurile închise ale casei, plecând de
acolo doar pentru a mă distra şi relaxa. Am urmărit
aranjamentele pentru proprietăţile mamei mele cu atâta
atenţie, încât atitudinea mea ciudată l-a surprins chiar
şi pe tatăl meu, care, deşi putea fi egoist şi indiferent, nu
a ajuns niciodată atât de avar ca mine. Spre ruina mea
morală am înţeles că, dacă nu o risipeam, averea pe care
o moştenisem mă putea înălţa deasupra tuturor nevoilor
financiare în anii care urmau... Dar chiar şi aşa, când
am aflat că tatăl meu urma să se căsătorească din nou
la aproape 60 de ani, am făcut tot ce am putut pentru a-
l determina să-şi schimbe, indirect, părerea. Dar el era
un bărbat fidel deciziilor sale şi s-a căsătorit cu Aida, o
tânără de vârsta mea, care nici nu împlinise 30 de ani...
Mi-am considerat mama vitregă ca pe un intrus în cercul
familiei noastre şi am văzut-o doar ca pe un căutător de
aur ce-şi dorea să pună mâna pe avere, astfel că am
jurat răzbunare, în ciuda invitaţiilor amabile ale celor
doi, şi fără a ţine seama de comportamentul blând al
sărmanei fete faţă de mine, aveam întotdeauna o scuză
pentru a-i evita compania. Noua căsătorie a început însă
să solicite din partea tatălui meu sacrificii mai ample în
lumea socială, pe care Aida nu avea nicio intenţie de a o
părăsi, în consecinţă, după câteva luni tatăl meu a avut
nevoie de ajutor medical şi a acceptat sfatul de a se
odihni acasă. I-am urmărit decăderea organică cu o
foarte mare preocupare. Nu mă îngrijora sănătatea
tatălui meu, ci resursele financiare imense ale familiei
noastre. În eventualitatea unui deces brusc al
bărbatului care mă adusese pe lume nu puteam accepta
sub nicio formă să-mi împart moştenirea cu o femeie
care, pentru mintea mea, ocupa pe nedrept locul mamei
mele.
Asistentul a făcut o pauză lungă, în timp ce noi îi
contemplam chipul melancolic.
Uimit de ceea ce auzisem, m-am tot întrebat dacă
acele evenimente chiar avuseseră loc... Vorbea cu
adevărat despre el însuşi, Silas, sau inventa o poveste
pentru a le transforma comportamentul persecutorilor?
Nu am putut să-mi pun mai multe întrebări, căci
Silas, ca şi cum dorea să se pedepsească singur cu
confesiunea sa dureroasă, a continuat cu şi mai multe
detalii:
- Fără să-mi supăr tatăl bolnav, am început să
construiesc planuri criminale despre ce anume trebuia
să fac pentru a o ţine pe Aida departe de orice acces
viitor la bunurile noastre. Dintre toate schemele care mi-
au venit în minte, am considerat inclusiv că moartea
mamei mele vitrege era o soluţie posibilă. Dar cum să
scap de ea fără să-i aduc şi mai multă suferinţă
bărbatului pe care doream să-l salvez? Mai presus de
toate, nu era mai bine să o fac să arate nevrednică în
ochii lui, astfel încât să nu-i fie dor de femeia pe care
doream să o condamn la sărăcie? Complotam în tăcere
şi întuneric, când ocazia pe care o speram s-a ivit
singură... Tatăl meu şi soţia sa fuseseră invitaţi la o
ceremonie publică şi el mi-a cerut să merg cu Aida în
locul său. Pentru prima dată am acceptat cu bucurie.
Intenţia mea era să observ în mod direct ce anume îi
plăcea femeii... Planurile fatale prinseseră rădăcini în
mintea mea... Astfel, la banchetul festiv am ajuns să-l
cunosc pe Armando, vărul mamei mele vitrege, care o
curtase chiar şi pe vremea când era singură. Armando
era un tânăr puţin mai mare decât mine, un risipitor şi
un filfizon, care îşi petrecea timpul cu femei şi pahare cu
vinuri spumoase. Contrar obiceiului meu, i-am oferit
prietenia mea premeditată... Luând stăpânirea asupra
tatălui meu, din acel moment încolo l-am inclus în
cercul nostru familial cât de des posibil, ajutându-l să se
apropie cât mai mult de femeia de care se îndrăgostise
cu ani în urmă. Plaja, teatrul, filmele şi tot felul de alte
ieşiri făceau acum parte din viaţa noastră obişnuită,
prin care i-am aruncat practic pe cei doi veri unul în
braţele altuia... Aida nu a bănuit nimic şi, chiar dacă a
rezistat cavalerismului verişorului ei mai mult de un an,
a sfârşit prin a ceda avansurilor lui continue... M-am
prefăcut că nu observ relaţia lor până când am făcut ca
însuşi tatăl meu să vadă singur ce anume se petrecea...
Am inventat jocuri şi activităţi în timp liber pentru a-l
ţine pe seducător în casa noastră. I-am câştigat
încrederea completă, pentru a o folosi ca o unealtă
importantă în planul criminal. Într-o noapte am dat de
înţeles foarte limpede tuturor că urma să plec de acasă
pentru o vreme, şi, ştiind că îndrăgostiţii se aflau într-o
cameră lângă a mea, am mers la tatăl meu, care se
odihnea în patul său de bolnav. Am pretins că
demnitatea îmi fusese ofensată şi după ce i-am prezentat
faptele i-am spus că trebuia să facă ceva... Palid şi
tremurând, el a cerut dovezi, iar tot ce am avut de făcut
a fost să-i conduc paşii şovăitori la uşa camerei, a cărei
încuietoare o stricasem.
A fost nevoie doar de o împingere forţată, şi tatăl
meu părăsit a avut dovada pe care o speram... Într-un
mod respectuos, în ciuda dezamăgirii, Armando a plecat
în grabă, ştiind că nu avea de ce să se teamă din partea
unui sexagenar bolnav... Mama mea vitregă a fost însă
extrem de rănită în mândria ei şi i-a aruncat acuzaţii
umilitoare bătrânului soţ în timp ce a fugit înfuriată
către camerele ei. Ca să-mi finalizez planurile mârşave,
mi-am dublat grija faţă de bătrânul profund devastat.
Au trecut astfel două săptămâni foarte lungi... În
timp ce Aida a rămas la pat, fiind îngrijită de doi doctori
de încredere care n-aveau nici cea mai mică bănuială cu
privire la tragedia secretă a familiei, eu mi-am alinat
tatăl cu o stare de mare mâhnire, sugerându-i indirect
că cele mai multe bunuri trebuiau să fie trecute pe
numele meu, atât timp cât cea de-a doua căsătorie nu
putea fi în mod legal desfăcută (în acea vreme în Brazilia
nu era legiferat divorțul). Comportamentul meu criminal
se desfăşura bine, când într-o zi mama mea vitregă a
murit pe neaşteptate... Doctorii noştri au identificat
cauza morţii ca fiind o otravă mortală şi i-au spus
ruşinaţi tatălui meu că femeia se sinucisese, motivată
fiind în mod evident de neurastenia (Un termen destul de
învechit, folosit în trecut pentru a desemna o boală vagă,
caracterizată de oboseală cronică anormală, depresie
moderată, capacitate de concentrare, pierderea apetitului,
insomnie și alte simptome. Numită în mod popular
epuizare sau prăbușire. N.t.eng.) insuportabilă de care
suferea. Tatăl meu a fost extrem de abătut la funeraliile
oficiale; eu însă, în planurile mele distructive, mă
bucuram... Acum, în sfârşit, întreaga avere a familiei
urma să fie a mea... Dar bucuria mea diabolică nu a
durat mult... La puţin timp după moartea celei de-a
doua soţii, tatăl meu a ajuns extrem de bolnav... Doctorii
şi preoţii au căutat să-l consoleze, dar în zadar. Două
luni mai târziu, tatăl meu, care nu a mai zâmbit
niciodată, s-a aflat pe patul de moarte. În agonia
dureroasă şi întreruptă de lacrimile amare, el mi-a
mărturisit că o otrăvise pe Aida, schimbând sedativele ei
cu o otravă puternică... Iar acest fapt - mi-a spus în
apărarea sa - i-a adus şi lui moartea, deoarece nu se
putea ierta, fiind copleşit de povara constantă a
remuşcării insuportabile... Pentru prima dată, conştiinţa
mea a fost profund rănită. Ataşamentul faţă de lucrurile
materiale îmi distrusese viaţa... Sărmanul bătrân a
murit în braţele mele, crezând că lacrimile mele de
pocăinţă erau lacrimi de iubire. După ce i-am lăsat
trupul irosit în pământul rece, m-am întors la conacul
nostru simţindu- mă ca cea mai mizerabilă fiinţă... Tot
aurul din lume numi putea oferi nici cea mai mică
alinare. Eram singur... singur şi... infinit de mizerabil.
Fiecare colţ şi lucru din casă îmi aminteau de crimă şi
remuşcare. De multe ori, întunericul nopţii părea
populat de fantome oribile care îmi dispreţuiau durerea,
iar în mijlocul mulţimii de demoni nemiloşi care mă
atacau, puteam auzi vocea inconfundabilă a tatălui meu
care îmi penetra sufletul: „Fiule! Fiul meu! Revino-ţi cât
mai este timp!” Am devenit retras, suspicios... În timpul
unei crize morale îngrozitoare am călătorit în Europa
într-o lungă vacanţă de agrement, dar farmecul marilor
oraşe ale Lumii Vechi au eşuat în a-mi potoli rănile
lăuntrice. Peste tot unde mergeam cele mai bune
mâncăruri aveau un gust amar în gura mea, iar cele mai
frumoase lucrări artistice îmi provocau doar nelinişte şi
tristeţe. M-am întors în Brazilia, dar nu am avut curajul
să revin la vechea noastră casă. Susţinut de
camaraderia unui vechi prieten al tatei, am acceptat
invitaţia de a rămâne în casa sa pentru un timp, până
când sănătatea îmi permitea să iau în considerare o
modificare radicală a vieţii mele. În grija acelui prieten
am căutat luni întregi, şi în mod nemeritat, să evadez
mental... până într-o noapte când gastralgia13 mea m-a
pedepsit cu o imensă durere şi am băut un flacon de
arsenic din pivniţa gazdei mele, crezând că este
bicarbonatul de sodiu pe care îl lăsasem acolo cu o zi în
urmă. Otrava m-a scos din trup cu o suferinţă enormă...
La fel ca mama mea vitregă, care murise într-o agonie
teribilă, am părăsit lumea fizică în acelaşi mod. Fără să
ştie de greşeala făcută, prietenii mei, care îşi împărţeau
sanctuarul casnic împreună cu mine, au crezut fără
nicio urmă de îndoială că dorisem să găsesc în
sinucidere sfârşitul suferinţei mentale care îmi pedepsise
sufletul de „tânăr bogat şi plictisit de viaţă”, conform
versiunii pe care au răspândit-o.
Silas ne-a privit cu tristeţe, ca şi cum căuta să
aprecieze efectul cuvintelor sale asupra noastră, iar apoi
a continuat:
Durere de stomac sau de epigastru, în special de
natură nervoasă.
- În orice caz, acest lucru nu a fost de ajuns pentru
a-mi plăti greşelile mele cumplite... Aflat într-o stare
dementă după moarte, am îndurat luni nemiloase de
groază şi dezechilibru printre imaginile vii proiectate de
mintea mea înlănţuită de creaţiile proprii, până când am
fost salvat de prietenii tatălui meu, care se afla de
asemenea în perioada sa de recuperare. După ce m-am
alăturat lui am început să-mi dedic întreaga energie
pentru a-mi pregăti viitorul.
După alte câteva minute de tăcere grea, el a
concluzionat:
- După cum puteţi vedea, fascinaţia pentru aur a
fost cauza prăbuşirii mele. Am o mare nevoie să
muncesc pentru bine şi îmi trebuie o credinţă puternică
pentru a nu cădea din nou, deoarece este indispensabil
să mă dăruiesc unei noi existenţe pe Pământ.
Leonel şi Clarindo nu erau mai puţin surprinşi decât
mine şi Hilario. Ne obişnuiserăm să-l vedem pe Silas ca
un coleg admirabil, care nu are, aparent, nicio tulburare
sau problemă.
Leonel a spart tăcerea şi l-a întrebat pe asistent,
care devenise foarte tăcut, părând a fi copleşit de forţa
amintirilor sale:
- Deci urmează să te încarnezi curând?
- Ah, cât de mult îmi doresc să mă întorc cât mai
repede posibil! - a suspinat liderul expediţiei noastre,
oarecum neliniştit. Debitorul este inevitabil legat de
interesele creditorilor săi. De aceea, înainte de orice
altceva, trebuie să-mi găsesc mama vitregă în acest vast
tărâm al întunericului, pentru a-mi începe misiunea
dificilă a eliberării mele morale.
- Cum aşa? - am întrebat eu, foarte mişcat.
- Prietenul meu, a răspuns Silas, îmbrăţişându-mă,
cazul meu este profitabil nu numai pentru Clarindo şi
Leonel - ca indiciu în căutarea justiţiei pe cont propriu,
care, foarte adesea, înseamnă doar violenţă şi cruzime -
ci şi pentru tine şi Hilario, în studiul vostru referitor la
legea karmei, adică a acţiunii şi a reacţiunii... Aici
suntem constrânşi să ne amintim lecţia Domnului:
„Ajută-ţi duşmanii”, deoarece, dacă nu o ajut pe femeia
în a cărei inimă am creat un duşman puternic al păcii
mele, nu pot primi ajutorul ei fratern, fără de care nu voi
dobândi niciodată liniştea sufletească... Am profitat de
slăbiciunea Aidei pentru a o arunca în abisul
tulburărilor, făcând-o mai fragilă decât deja era. Acum,
tatăl meu şi cu mine, care i-am complicat calea, trebuie
să o căutăm, să o înălţăm, să o ajutăm şi să-i restabilim
un echilibru relativ pe Pământ, pentru ca noi să ne
plătim o mică parte din datoria noastră imensă.
- Tatăl tău? Te-ai referit la tatăl tău? - a întrebat
Hilario, intervenind în discuţie.
- Da, aşa este, de ce nu? - a răspuns asistentul.
Ajutat de mama mea - acum păzitorul nostru în Sferele
Superioare - tatăl meu şi cu mine suntem parteneri în
aceeaşi acţiune: regenerarea noastră morală în efortul de
a o restabili pe Aida; altfel, nu vom fi capabili să
dezintegrăm otrava vâscoasă a remuşcării care ne
întemniţează câmpul mental în zonele inferioare ale vieţii
pământeşti. De aceea trebuie să o găsim pentru propria
noastră salvare... Îndată ce îndurarea divină ne va
acorda asemenea fericire, tatăl meu, îmbrăţişat de
iubirea şi altruismul mamei mele, se va întoarce în
strădania corporală, într-un alt înveliş al tărâmului fizic.
În timpul tinereţii lor amândoi vor reînnoda legăturile
umane ale căsătoriei şi ne vor primi, pe mine şi pe Aida,
ca pe copiii lor binecuvântaţi... Vom fi frate şi soră de
sânge... În lumina Generozităţii divine, în menţinerea
dorinţei noastre de a fi vegheaţi de Sus, voi deveni din
nou doctor, dar cu preţul unui mare efort, şi mă voi
dărui binefacerii omenirii, ca modalitate de a
recompensa oportunităţile inestimabile pe care le-am
pierdut în trecut... Mama mea vitregă, care în prezent
suferă o otrăvire deplorabilă a sufletului în abisurile
îngrozitoare, va fi salvată la momentul potrivit. În ciuda
asistenţei îndelungate de care va avea nevoie din partea
noastră în acest plan pentru recuperarea ei, ea se va
naşte într-un corp fizic fragil în casa noastră, pentru a-şi
purifica psihozele dificile pe care le-a adunat în sferele
întunericului - psihoze care îi vor afecta existenţa în
corpul fizic sub forma unor tulburări mentale ciudate.
Voi fi nu numai fratele ei de acasă, ci şi asistentul ei
medical, prietenul ei, tovarăşul şi medicul ei, plătind
prin sacrificiu, bunăvoinţă, iubire şi tandreţe echilibrul
şi fericirea pe care i le-am furat.
Confesiunea asistentului avea valoarea unui
compendiu viu de experienţe nepreţuite, şi posibil că
acesta era motivul pentru care cu toţii am căzut într-o
reflecţie adâncă.
Hilario însă nu dorea să piardă firul lecţiei, astfel că
a întrebat:
- Prietenul meu, ai spus că tu şi cu tatăl tău
aşteptaţi bucuria reîntâlnirii mamei tale vitrege... Ce vrei
să spui cu aceasta? în ciuda a tot ceea ce cunoşti, aveţi
probleme în a afla unde este?
- Da, da..., a confirmat cu tristeţe asistentul.
 - Dar spiritele binefăcătoare care vă ghidează în
prezent căile? Ele nu pot afla unde este, pentru a vă
ghida paşii către ea?
- Bineînţeles că ar putea, a răspuns amabil Silas.
Instructorii noştri nu sunt la fel de ignoranţi ca mine în
această privinţă... Cu toate acestea, exact ca în lumea
umană, învăţătorii nu pot îndeplini îndatoririle elevilor
lor, fără a le nega astfel meritul lecţiei. Oricât de mult ne
iubesc mamele noastre, ele nu ne pot lua locul în
închisoare atunci când trebuie să plătim pentru o crimă,
iar prietenii noştri cei mai buni nu pot revendica
dreptatea în numele prieteniei, pentru a suferi mutilarea
pe care doar propria noastră imprudenţă a pricinuit-o
corpului nostru. Desigur, binecuvântările iubitoare ale
ghizilor noştri au adus remedii nemăsurate sufletului
meu... Mi-au oferit înţelegerea pentru a simţi şi a-mi
recunoaşte slăbiciunile şi m-au susţinut în reînnoirea
mea, astfel încât să-mi pot atinge cu mai mare hotărâre
şi uşurinţă obiectivul... dar adevărul este că munca de
izbăvire este personală şi non- transferabilă.
Leonel şi Clarindo îl ascultaseră înmărmuriţi.
Prin faptul că a vorbit despre el însuşi, fără a le răni
propria trufie, asistentul a lucrat indirect pentru
abandonul lor pe calea reajustării morale. Din privirile
exprimate de ochii lor se putea înţelege că cei doi
persecutori treceau acum printr-o admirabilă
transformare lăuntrică.
Hilario a reflectat câteva momente, apoi a
considerat:
- Dar toată această tragedie trebuie să aibă la bază
anumite cauze din trecut.
- Da, bineînţeles, a confirmat asistentul, dar în
regiunea noastră de agonie nu există nicio perioadă
mentală pentru vreo minune a memoriei. Suntem legaţi
de amintirea cauzelor ce sunt apropiate de chinurile
noastre, iar acest lucru face dificilă pătrunderea
tărâmului cauzelor îndepărtate.
Condiţia spiritului nostru este aceea a unui pacient
grav bolnav, care are nevoie imediată de o operaţie
pentru însănătoşirea sa. Iadul, tărâmul inferior al
pământului, este plin de suflete suferinde şi sfâşiate,
care strigă după ajutorul Providenţei divine împotriva
bolilor pe care ele însele şi le-au creat. Iar Providenţa
divină le oferă binecuvântarea de a lucra cu lăncile
vinovăţiei şi ale pocăinţei care le sfâşie inimile, în
numele victimelor lor şi ale oricăror spirite ale căror
greşeli sunt în rezonanţă cu cei care le-au comis; astfel,
ele pot ajunge să-şi restabilească echilibrul cât de repede
posibil, cu ajutorul Iubirii infinite şi al Justiţiei perfecte
a Legii... Dacă ne vom plăti datoriile, care produc
întunericul dens din sufletele noastre, atunci oriunde
vom fi oglinda minţii noastre va reflecta lumina Cerului,
tărâmul Amintirii divine!
Am înţeles că Silas îi ajuta pe Clarindo şi Leonel,
identificându-i ca fraţi în experienţa de luptă şi învăţare,
o atitudine care îi amplifica, fără îndoială, meritul.
Multe întrebări au explodat atunci în mintea mea, în
lumea mea lăuntrică îngustă... Cine era tatăl lui? Unde
se afla mama lui altruistă? Se întreba dacă va dura mult
timp să-şi găsească nefericita mamă vitregă.
Cu toate acestea, postura spirituală a asistentului
nu părea să favorizeze nicio întrebare indiscretă.
Am avut doar curajul să rostesc cu respect:
- Oh, Dumnezeule! Cât de mult durează să reparăm
sminteala unei singure clipe!
- Aşa este, Andre, a rostit cu bunătate Silas. Legea
este aceea a acţiunii şi a reacţiunii... Acţiunea răului
poate fi rapidă, dar nimeni nu ştie cât de mult timp va
solicita munca reacţiunii, indispensabilă pentru
restabilirea armoniei suverane a vieţii ce a fost distrusă
de atitudinile noastre contrare binelui.
Şi zâmbind, el a adăugat:
- Din acest motiv, Iisus a recomandat sufletelor
incarnate: „Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău,
câtă vreme eşti cu el pe drum”. Si aceasta deoarece
niciun spirit nu va ajunge în Ceruri fără o conştiinţă
împăcată; şi chiar dacă este mai uşor să ne eliminăm
certurile şi să ne îndreptăm greşelile fiind pe aceeaşi cale
în planul pământesc cu cea a victimelor noastre, este
foarte dificil să oferim o soluţie enigmelor noastre
criminale atunci când suntem deja cufundaţi în
abisurile iadului.
Concluzia era justă şi de înţeles.
Dar nu am putut să ne continuăm conversaţia.
Spre marea noastră surpriză, ochii până atunci
indiferenţi ai lui Leonel erau umezi de lacrimi.
Silas şi-a ridicat ochii către Sferele Superioare,
mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru binecuvântarea
transformării care tocmai începuse, şi apoi şi-a deschis
braţele către Leonel.
Fratele nefericit al lui Clarindo a dorit să spună
ceva.
Am perceput că dorea să vorbească despre moartea
Alzirei în lac, dar asistentul a promis că ne vom întoarce
în seara următoare.
Curând după aceea ne-am întors, dar nici eu şi nici
Hilario nu simţeam să-i vorbim bravului nostru însoţitor
care, abătut, se cufundase într-o tăcere adâncă.
 Cap. 10 – Înţelegerea

După treburile noastre obişnuite, în seara

următoare Silas ne-a căutat pentru a merge să ne
continuăm misiunea.
La întoarcerea în casa lui Luis am vorbit în mod
neprotocolar, dar fără a menţiona seara precedentă.
Deoarece Clarindo şi Leonel erau acordaţi undei noastre
mentale de respect reciproc, ne-au întâmpinat cu
discreţie şi căldură.
Amândoi păreau a fi puternic afectaţi de ideile pe
care asistentul le oferise indirect minţilor lor.
Imaginea era aceeaşi în interiorul casei.
Luis şi prietenii săi vorbeau cordial, comentând
despre epidemiile de pe câmpuri, despre bolile
animalelor, despre costul traiului şi afacerile eşuate...
Dar cei doi fraţi afişau în mod clar faptul că se
detaşaseră de o asemenea imagine sumbră.
Ei ne-au întâmpinat cu o bunătate luminoasă, ca şi
cum se simţeau alinaţi pentru faptul că ne aflam acolo,
şi îl priveau pe Silas cu un interes neobişnuit.
Era evident că se folosiseră de confesiunea
asistentului ca fundament pentru reflecţii valoroase.
Observându-le metamorfoza cu o satisfacţie
nemascată, liderul expediţiei noastre nici măcar nu a
menţionat problema lui Luis, ci i-a invitat cordial să vină
cu noi.
Cu atitudinea reînnoită care se revărsase peste ei, s-
au alăturat imediat micului nostru grup, iar la sugestia
lui Silas cei doi fraţi şi-au unit mâinile cu ale noastre şi
am putut zbura într-un mod uşor şi sigur.
 După câteva minute am ajuns la un mare spital
dintr-un oraş aglomerat de pe Pământ.
La intrare, unul dintre spiritele de pază l-a salutat
cu respect pe Silas, iar ghidul nostru l-a prezentat:
- Acesta este prietenul şi colegul nostru Ludovino.
Este responsabil cu supravegherea unui anumit număr
de pacienţi a căror reîncarnare este pregătită de
instituţia noastră.
Ne-am îmbrăţişat fratern cu acest nou prieten.
Asistentul l-a întrebat pe Ludovino:
- Cum este sora noastră Laudemira? Astăzi am
primit nişte veşti triste despre ea.
- Da, a confirmat paznicul, se pare că sărmana
femeie va trebui să treacă printr-o operaţie periculoasă,
învăluită în fluidele anesteziante care-i sunt trimise de
către persecutorii ei în timpul somnului, viaţa din
pântecul ei a fost foarte rău vătămată şi se află într-o
apatie extremă. Chirurgul va reveni într-o oră, iar dacă
celelalte tratamente nu funcţionează, va trebui să i se
facă cezariană.
Prietenul nostru a afişat o mare îngrijorare pe chipul
său de obicei liniştit, şi a spus:
- Aceasta va produce daune serioase în viitor.
Conform cu ceea ce este planificat pentru ea, va trebui
să primească încă alţi trei copii în casa ei, pentru a se
folosi de experienţa ei umană actuală într-un mod cât
mai eficient.
Cu un gest de respect, paznicul a rostit:
- Atunci nu cred că este vreme de pierdut.
Silas ne-a luat înăuntru şi ne-a condus într-un mic
salon, unde o tânără plângea de durere.
O femeie plăcută, cu părul cărunt, a cărei tandreţe
ne-a făcut să percepem că era mama ei, se afla lângă
patul tinerei, mângâindu-i mâinile agitate.
 Puteam vedea expresia fricii în ochii înlăcrimaţi ai
pacientei, astfel că l-am întrebat pe Silas care era cauza
unei asemenea suferinţe agonizante.
- Sora noastră, a explicat el, va fi din nou mamă în
următoarele câteva minute. Dar este legată de nişte
încercări foarte dificile. Înainte de a se întoarce în corpul
fizic ea a trăit o perioadă îndelungată în Mansao Paz. A
fost vânată în mod constant de duşmanii pe care i-a
creat în trecut, când s-a folosit de frumuseţea fizică
pentru a acţiona ca un complice în acţiuni criminale.
Fiind o femeie frumoasă, ea a influenţat decizii politice
care au ruinat vieţile multor oameni. A suferit mulţi ani
în întunericul infernal, până când a câştigat în cele din
urmă binecuvântarea reîncarnării, cu misiunea de a se
reînnoi prin restabilirea totodată a câtorva dintre
partenerii ei în cruzime. Aceştia vor fi copiii ei şi vor
creşte spiritual împreună cu ea, într-un demers
regenerator de mare amploare.
Silas mi-a oferit o privire semnificativă şi a adăugat:
- Vom discuta mai târziu povestea ei, căci în acest
moment trebuie să ne apucăm de treabă.
În timp ce Clarindo şi Leonel priveau cu uimire,
asistentul ne-a cerut mie şi lui Hilario să ne alăturăm
sarcinii prezente.
Ne-a cerut să ne rugăm, apoi şi-a plasat mâna
dreaptă pe capul pacientei şi a început să aplice
procedurile magnetice cu scopul de a stimula uterul.
O substanţă albicioasă precum o ceaţă fină a
emanat din mâinile sale şi s-a răspândit peste întreaga
regiune genitală.
După câteva minute de aşteptare apăsătoare, au
început contracţiile, devenind gradat din ce în ce mai
intense.
 Silas a controlat cu atenţie progresul naşterii până
la sosirea medicului. Incapabil să ne perceapă prezenţa,
el a zâmbit fericit şi a chemat asistenta pentru a-l ajuta.
Cezariana a fost anulată.
Asistentul ne-a invitat să plecăm, informându-ne cu
o stare mult mai calmă:
- Organismul Laudemirei a răspuns în mod
minunat. Să sperăm că îşi va continua munca într-un
mod fericit şi cu succesul de care are nevoie.
Am ieşit din nou afară.
Mintea ascuţită a lui Leonel nu a ratat niciuna
dintre mişcările noastre, astfel că l-a întrebat cu o
atitudine respectuoasă pe Silas dacă munca pe care o
făcea cu o asemenea dăruire includea o anumită
pregătire pentru viitor. Asistentul a răspuns prompt:
- Da, include. V-am povestit ieri despre greşelile
mele ca doctor - meserie pe care, de fapt, nu am
practicat-o niciodată - şi am comentat despre planurile
de a studia din nou medicina în viitor, în timp ce mă voi
afla împreună cu surorile şi fraţii noştri încarnaţi. Dar
pentru a merita fericirea unei asemenea ocazii m-am
dăruit muncii de a oferi alinare în zonele inferioare care
îmi servesc drept casă, prin aceasta conturând cauzele
benefice ale muncii mele viitoare.
 - Cauze? Ce cauze? - a întrebat oarecum surprins
Clarindo.
- Prin demersul de a ajuta de bunăvoie, dincolo de
datoriile impuse asupra mea în lupta pentru regenerarea
morală, Binecuvântarea divină îmi va permite să extind
semănarea simpatiei în favoarea mea.
Oferindu-ne o privire semnificativă, el a continuat
după un scurt răgaz:
- Conform datoriilor pe care le mai am de plătit, mă
voi întoarce într-o zi în planul fizic, iar pentru a-mi
ispăşi greşelile, voi îndura obstacole şi îndoială, boală şi
întristare... Fie ca mâinile caritabile şi afectuoase din
acest plan spiritual să mă ajute în numele Domnului,
căci nimeni nu reuşeşte singur... Iar dacă nişte braţe
iubitoare mă vor primi mai târziu, atunci trebuie să le
folosesc pe ale mele în acest moment, pentru a practica
solidaritatea binefăcătoare.
Învăţătura era nepreţuită pentru cei doi persecutori
perplecşi, dar şi pentru noi, deoarece recunoşteam încă
o dată Bunătatea nemărginită a Domnului Suprem care,
chiar şi în cele mai îngrozitoare colţuri ale întunericului,
ne permite să muncim pentru expansiunea neîncetată a
binelui, ca fiind preţul cel mai binecuvântat al fericirii
noastre.
În timp ce zburam înapoi, Hilario mi-a anticipat
curiozitatea şi a îndreptat conversaţia către cazul
Laudemirei.
Era o veche cunoştinţă a lui Silas? Cum a ajuns să-
şi asume asemenea angajamente serioase ce implicau
maternitatea? Ce rol urmau să joace copiii ei? Erau ei
creditorii sau debitorii ei?
Silas a zâmbit mulţumit la această salvă de întrebări
şi a explicat:
- Nu am nicio îndoială că procesul izbăvitor al
prietenei noastre se potriveşte foarte bine în studiile
voastre despre legea cauzei şi a efectului.
A tăcut apoi mai mult timp, ca pentru a-şi consulta
memoria, după care a continuat:
- Nu putem intra brusc în toate detaliile legate de
trecutul Laudemirei, nici nu pot comite vreo indiscreţie
care ar putea trăda încrederea pe care Mansao Paz mi-a
acordat-o pentru desfăşurarea obligaţiilor mele. Dar de
dragul edificării voastre spirituale vă pot spune că
suferinţa actuală a Laudemirei este consecinţa unor
datorii grele pe care le-a acumulat în urmă cu mai mult
de cinci secole. În acea vreme era o femeie cu o poziţie
socială înaltă la Curtea Ioanei a II- a, Regina din
Neapole, care a domnit între anii 1414 şi 1435. Ea a
avut doi fraţi care i-au susţinut toate planurile
nebuneşti de vanitate şi influenţă. S-a căsătorit, dar
după ce şi-a dat seama că soţul ei era un obstacol
pentru caracterul iresponsabil care îi marca
personalitatea, ea l-a forţat să se confrunte cu
pumnalele celor doi slugarnici, aducându-i astfel
moartea. Ca văduvă şi proprietară a unei mari averi,
prestigiul ei a crescut atât de mult, încât a favorizat
recăsătoria reginei: Ioana, văduva lui William, Ducele de
Austria, s-a căsătorit cu James de Bourbon-La Marche.
Din acel punct încolo a fost şi mai îndeaproape legată de
afacerile reginei, abandonându-se plăcerilor şi
depravării, pervertind comportamentul multor bărbaţi
buni şi distrugând casele vrednice ale multor femei. Ea a
dispreţuit oportunităţile sacre de educaţie şi de
binefacere ce-i fuseseră acordate de Bunătatea cerească,
şi s-a folosit de poziţia ei precară de nobilă pentru a se
rătăci pe cărările nesăbuinţei şi ale crimei. Astfel, atunci
când s-a dezîncarnat în culmea abundenţei materiale, la
mijlocul secolului al XV-lea, ea a căzut în adâncurile
infernale cumplite, unde a suferit persecuţia inamicilor
nemiloşi care nu au iertat-o pentru crimele şi trădările
ei. A suferit mai mult de o sută de ani în întunericul
dens, cu mintea încă fixată asupra iluziilor sale, şi s-a
întors în trupul carnal de patru ori, datorită intervenţiei
prietenilor din Sferele Superioare. Ea s-a reîncarnat
având probleme ispăşitoare cumplite, şi astfel, ca femeie
cu noi angajamente, a experimentat umiliri şi înjosiri
îngrozitoare din partea bărbaţilor fără scrupule care i-au
sufocat toate aspiraţiile.
- Dar, a întrebat Hilario, de fiecare dată când a
părăsit corpul fizic după cele patru vieţi, a fost aruncată
în continuare în întuneric?
- Consideri că este nedrept? - a răspuns asistentul.
Când prăbuşirea în abis durează un timp atât de lung,
nimeni nu poate ieşi din el dintr-un singur salt. Ea a
intrat în el prin uşa mormântului şi a ieşit prin uşa
leagănului, aducând cu ea neadaptările lăuntrice pe care
a fost incapabilă să le rezolve de la o existenţă la alta.
- Dacă a fost atât de rezistentă la transformare, a
întrebat colegul meu, care a fost scopul reîncarnării ei?
Nu ar fi fost suficient ca ea să sufere în purgatoriul
dureros aici, în acest plan, fără să trebuiască să se
reîncarneze în tărâmul corporal?
- Întrebarea ta este de înţeles, a răspuns răbdător
Silas. Cu toate acestea, cu ajutorul unor prieteni dăruiţi,
sora noastră s-a întors pentru a-şi plăti datoriile în rate,
reunindu-se cu creditorii reîncarnaţi, chiar dacă este
încă subjugată sferelor inferioare. Binecuvântarea uitării
temporare i-a permis să obţină o reînnoire nepreţuită a
puterii sale.
- Dar a reuşit să-şi plătească măcar o parte din
datoriile pe care le-a acumulat?
- Da, într-o oarecare măsură, deoarece a suferit
lovituri teribile în mândria care i se cristalizase în
inimă... Însă a acumulat în acelaşi timp alte datorii
deoarece, în anumite ocazii, nu şi-a putut depăşi
repulsia instinctivă faţă de duşmanii cărora le datora
slujire şi ascultare. A mers chiar până la fapte extreme,
înecând un copilaş care de-abia făcuse primii paşi,
pentru a aduce nenorocire stăpânei casei în care ea
slujea ca bonă, în dorinţa ei de a se răzbuna pentru
cruzimile ce i-au fost aplicate. După fiecare dezîncarnare
ea s-a întors în locul ei obişnuit din zonele purgatoriale,
adăugând puţin credit sumei sale, dar fără niciuna din
virtuţile necesare pentru eliberarea finală din întuneric...
Se pare că noi căutăm mereu să ne amânăm deciziile de
a ne plăti datoriile...
 - Chiar şi aşa, a continuat Hilario, de fiecare dată
când s-a întors în lumea spiritelor, trebuie să fi primit
ajutor de la binefăcătorii care s-au străduit să-i
înfrâneze excesele.
- Bineînţeles că a primit, a confirmat Silas. Nimeni
nu este condamnat la abandon. Eşti pe deplin conştient
că Dumnezeu ajută oamenii prin intermediul altor
oameni. Totul îi aparţine lui Dumnezeu.
- Chiar şi iadul? - a întrebat Leonel, îngrijorat.
Asistentul a zâmbit şi a clarificat:
- De fapt, iadul este propria noastră faptă - cu
adevărat a noastră - dar să spunem mai degrabă că este
o construcţie nevrednică şi funestă pe terenul vieţii, care
este creaţia lui Dumnezeu. După ce am abuzat de
minţile şi de cunoaşterea noastră pentru a genera un
asemenea monstru în Spaţiul divin, este datoria noastră
să-l distrugem pentru a clădi Cerul în acelaşi loc pe care
îl ocupă acum iadul. Pentru a face astfel, Iubirea infinită
a Tatălui Ceresc ne ajută în multe moduri, pentru ca
Justiţia perfectă să se poată manifesta. Înţelegeţi?
Explicaţia nu putea fi mai limpede. Dar Hilario
părea determinat să obţină răspunsuri la toate
întrebările sale, astfel că a chestionat mai departe:
- Crezi că am putea afla despre vieţile Laudemirei de
dinainte de a se reîncarna la Curtea Ioanei a II-a?
- Da, a răspuns cu toleranţă Silas, ar fi suficient de
uşor, dar nu ar fi de dorit în studiul nostru simplu,
deoarece subiectul presupune un mare volum de timp şi
efort. Este suficient să studiem situaţia trecută despre
care am vorbit pentru a-i defini strădaniile izbăvitoare
din prezent. Experienţele noastre de învăţare din orice
poziţie socială, fie în domeniul influenţei, al finanţelor, al
culturii sau al ideilor, servesc ca puncte vii de referinţă
pentru conduita noastră vrednică sau nevrednică,
atunci când ne folosim de abilităţile pe care ni le-a
acordat Dumnezeu. Prin mijloacele virtuţilor dobândite
sau ale datoriilor asumate, ele ne indică în mod limpede
progresul în direcţia luminii sau întemniţarea noastră
mai puternică sau mai redusă în sferele întunericului.
Explicaţia iluminatoare a lui Silas era o adevărată
izbucnire de lumină pentru înţelegerea mea.
Însă tovarăşul meu a insistat mai departe:
- În pofida explicaţiilor tale valoroase în ceea ce
priveşte memoria în regiunile inferioare, ar fi interesant
de aflat dacă Laudemira, înainte de reîncarnarea sa
prezentă, şi-a putut aminti sau nu etapele prin care a
trecut în timpul încercărilor dificile pe care le-ai
menţionat.
Prietenul nostru a lămurit cu o infinită răbdare:
- Am trăit la Mansao timp de 40 de ani şi i-am
monitorizat cazul timp de exact 30 de ani. Ea şi-a
încheiat ultima existenţă în tărâmul fizic la începutul
acestui secol şi a îndurat suferinţe cumplite în sferele
inferioare. A ajuns la institutul nostru într-o stare de
demenţă teribilă, iar sub hipnoză ea a dezvăluit faptele
pe care tocmai vi le-am povestit şi care sunt incluse în
fişa ei de personalitate. Instructorii noştri nu au
considerat însă că o regresie mai profundă era necesară
pentru a o ajuta - cel puţin deocamdată. Dar ştiam că,
aşa tulburată cum era, Laudemira nu avea Puterea să
articuleze vreo amintire în timp ce era trează, în special
pentru că, sub influenţa binefăcătorilor care
supraveghează organizaţia noastră, ea a fost condusă la
reîncarnarea ei prezentă într-o stare mentală încă
acordată cu legăturile nefaste ale căii pe care a ales-o.
De data aceasta, în condiţia îndelungată şi
binecuvântată de mamă a lor, ea trebuie să accepte cinci
foşti complici ai prăbuşirii ei morale, pentru a-şi
direcţiona sentimentele către lumină. Pentru a se elibera
în sfârşit din întunericul care încă îi pătează spiritul, ea
va trebui să reuşească în reîncarnarea prezentă,
deoarece fructele pe care speră să le recolteze în viitor
depind de aceasta. Dacă reuşeşte să absolve cinci suflete
la şcoala binelui, va câştiga un premiu uriaş în faţa Legii
drepte şi iubitoare.
Discuţia despre cazul Laudemirei reprezenta o
contribuţie foarte valoroasă pentru studiul nostru cu
privire la subiectul „cauză-efect”.
Observând că deocamdată curiozitatea noastră era
satisfăcută, Silas şi-a îndreptat atenţia asupra lui Leonel
şi Clarindo, pentru a le cerceta gândurile. Fără îndoială
că, în scopul de a le dezvălui speranţele, Silas se referise
la propria dorinţă în ceea ce priveşte munca medicală în
viitor. Nu avea nicio intenţie să irosească timpul. Avea
acum o sete de a învăţa şi de a sluji care îi vor permite
să se întoarcă pe Pământ cu calităţi spirituale mai bune,
ce vor fi exprimate în mintea sa în planul fizic sub forma
înclinaţiilor şi a abilităţilor unei vocaţii „înnăscute”.
Cei doi fraţi erau profund atinşi de cuvintele
prietenului care le câştigase încrederea, iar acum se
simţeau mult mai destinşi.
Confesiunea asistentului şi exemplul de umilinţă pe
care acesta îl exprimase de bunăvoie îi afectase profund.
Impulsiv şi deschis, Clarindo a vorbit despre
gândurile care-l întărâtaseră cu ani înainte. Iubise cu
pasiune pământul, iar când fusese tânăr planificase o
organizaţie agricolă în care să se dedice unor
experimente nobile. Îşi dorise să trăiască mult timp pe
proprietatea familiei, creând o zonă de muncă personală.
Cu toate acestea - a afirmat el trist, dar fără tonalitatea
fostei sale rebeliuni - decizia criminală a lui Antonio
Olimpio îi spulberase toate visurile. S-a văzut jefuit de
idealurile sale şi a ajuns foarte frustrat, fapt care l-a
înnebunit după moartea fizică. Nu şi-a putut găsi
dispoziţia mentală de a-şi reclădi speranţele... A simţit
doar disperare, precum cineva care este legat fără
speranţă de stâlpul înjositor al biciuirii.
Clarindo afişa acum o urmă de tânguire în voce,
arătând că era extrem de mult transformat.
Încurajat de Silas, Leonel, a cărui inteligenţă
rafinată ne inspirase un respect prudent, a început să
vorbească despre atracţia sa faţă de muzică.
Când era băiat considera că era menit artei sublime.
Ca adolescent se îndrăgostise de Beethoven şi îi
cunoştea Pe de rost biografia. În consecinţă, a sperat nu
numai să-şi obţină diploma de studii, ci şi să câştige
premii ca pianist, fapt care l-ar fi făcut enorm de fericit.
Dar - iar vocea sa a exprimat o amărăciune intensă -
faptul că a fost ucis i-a întunecat viziunea. Înlăuntrul
său nutrea acum doar ura care ajunsese să-i domine
existenţa, iar cu o asemenea ură în suflet era incapabil
să- şi reconstruiască visurile de dinainte.
Leonel a tăcut puţin, apoi a rostit, spre plăcuta
noastră surpriză:
- Dar în timpul tovărăşiei noastre din ultimele
câteva zile am început să-mi dau seama că, dacă
existenţa noastră fizică a fost scurtată în plinătatea
tinereţii noastre, cu siguranţă am avut nişte datorii care
au justificat asemenea chinuri îngrozitoare. Totodată,
aceasta nu-l scuză pe fratele nostru nerecunoscător
Antonio de vinovăţia sa. El este încă responsabil pentru
crima oribilă care ne-a aruncat în întuneric.
- Exact, a adăugat cu emoţie Silas, argumentul tău
dezvăluie o reînnoire uriaşă.
 Asistentul a fost incapabil să continue, căci Leonel
şi-a pus capul în mâinile sale şi s-a plâns cu lacrimi în
ochi:
- Dumnezeule drag, de ce descoperim virtuţile
elevate ale iertării doar după ce ne pătăm conştiinţele cu
nelegiuiri? De ce durează atât de mult să ajungem să
năzuim la restabilirea aspiraţiilor noastre, când
răzbunarea deja ne-a ars viaţa în focurile răului?
Când Clarindo i-a urmat izbucnirea de durere şi
remuşcare cu semne de aprobare, iar Silas l-a îmbrăţişat
cu multă afecţiune, am intuit că Leonel se referea la
moartea Alzirei, din cauza persecuţiei ce fusese
provocată în mod evident de el şi de fratele său.
Silas l-a consolat prompt:
- Plângi, prietene! Plângi, căci lacrimile purifică
inima!... Dar nu lăsa ca lacrimile tale să înăbuşe
seminţele speranţei... Cine dintre noi poate să spună că
nu are nicio vină? Cu toţii avem greşeli de ispăşit, iar
Comoara Domnului nu duce niciodată lipsă de
compasiune. Timpul este binecuvântarea noastră... Am
strâns întunericul în jurul nostru, dar în decursul
timpului îl vom transforma în lumină elevată... Dar
pentru aceasta trebuie să perseverăm în curaj şi
umilinţă, în iubire şi sacrificiu. Să creştem în direcţia
viitorului, hotărâţi să ne reclădim destinele.
Am putut vedea că Leonel dorea să-şi reverse inima
în faţa noastră. Dorea să se despovăreze, să
mărturisească...
Conducându-l la o stare de reflecţie, Silas însă ne-a
invitat să plecăm şi a promis că ne vom întoarce în seara
următoare.
Complet transformaţi, cei doi fraţi s-au întors la
casa lui Luis, în timp ce noi ne-am îndreptat către
Mansao Paz.
 Pe drum, asistentul şi-a arătat marea bucurie pe
care o simţea. Cazul Antonio Olimpio ce ne fusese
încredinţat Se desfăşura bine.
Reînnoirea persecutorilor fusese încununată de
succes.
Silas a afirmat că întâlnirea de înţelegere dintre
Alzira şi cei care urmau să fie copiii ei în viitor urma să
se desfăşoare în seara următoare. După aceea, cei doi
fraţi vor fi primiţi la Mansao de bun acord, pentru a
începe pregătirea pentru viitor... La institutul
supravegheat de Druso ei se puteau reeduca, totodată
muncind şi descoperind noi sfere de interes şi noi
stimuli pentru recuperarea lor.
Îndată ce Silas a încheiat, Hilario a întrebat cu o
mare îngrijorare:
- De cât timp vor avea nevoie Clarindo şi Leonel
pentru a-şi netezi calea de întoarcere în corpul fizic?
- Probabil un sfert de secol.
- De ce atât de mult?
- Au nevoie să-şi reconstituie ideile în domeniul
binelui şi să le modeleze pentru totdeauna în minţile lor,
în scopul de a se dărui cu eficienţă noilor lor planuri. Îşi
vor găsi refugiul în munca activă, în a-i ajuta pe ceilalţi,
şi astfel vor crea seminţele nepreţuite de simpatie ce îi
vor ajuta în lupta pământească de mâine... În timp ce
vor lucra şi vor studia, dar şi prin faptul că vor fi
implicaţi în acţiuni de cea mai pură fraternitate, ei vor
dobândi calităţi morale incoruptibile, iar o asemenea
reeducare le va îmbunătăţi tendinţele, conducându-i
către victoria de care au nevoie în încercările lor
izbăvitoare.
- şi cum rămâne cu Antonio Olimpio? - a insistat
Hilario. Din câte înţeleg, el va avea o şedere mult mai
scurtă la Mansao.
 - Aşa este, a confirmat asistentul. După o scurtă
reconciliere cu fraţii săi, Antonio se va reîncarna
probabil în doi sau trei ani.
- Dar de ce o asemenea diferenţă?
- Nu trebuie să uităm, a explicat răbdător Silas, că
Antonio a fost cel care a început drama criminală, în
consecinţă, din grupul care se reîncarnează el va fi cel
mai puţin favorizat de Lege în timpul şederii sale în
tărâmul uman, din cauza circumstanţelor agravante
care îi caracterizează cazul. Avându-şi spiritul încă
întunecat de agonie şi remuşcare, el se va naşte în
familia pe care a vătămat-o prin lăcomia sa. El va trăi în
cadrul unui orizont mental foarte îngust deoarece,
preocuparea sa primară va fi, instinctiv, faptul de a le
oferi fraţilor săi existenţa fizică, banii şi pământul de
care i-a jefuit... Ca urmare, el va deţine resursele
lăuntrice pentru autoeducaţie şi creştere spirituală doar
după ce atinge vârsta mijlocie, şi numai după ce copiii
săi sunt stabiliţi pe calea triumfului pe care trebuie să-l
obţină.
- Oricum ar fi, a spus Hilario, Clarindo şi Leonel
sunt de asemenea ucigaşi.
- şi ei vor plăti pentru aceasta, dar nu putem trece
cu vederea circumstanţele atenuante în crima lor
regretată. Antonio şi-a planificat cu sânge rece crima,
pentru a se bucura de avantajele materiale care i-au
parvenit, dând dovadă de cruzime şi violenţă, pe când
cei doi fraţi nefericiţi au acţionat în coşmarul urii,
traumatizaţi de durerea imensă... Fără îndoială că
Clarindo şi Leonel au suferit chinuri şi remuşcare şi va fi
necesar să îndure o izbăvire dureroasă când va veni
vremea, dar chiar şi aşa, ei sunt creditorii fratelui care
le-a întârziat progresul evolutiv.
- şi cum este cu Alzira în toate acestea?
 - Ea a reuşit să adune suficientă iubire pentru a
înţelege, a ierta şi a ajuta... Astfel, ea a dobândit dreptul
în faţa Legii să-şi ajute nu numai soţul, ci şi pe cei doi
nefericiţi cumnaţi, pe fiul său Luis şi pe toţi urmaşii
cercului ei de familie, deoarece, cu cât mai pură este
iubirea în spirit, cu atât mai multe resurse are sufletul
în faţa lui Dumnezeu.
Şi oferindu-ne o privire semnificativă, el a subliniat:
- Cei care ştiu cu adevărat cum să iubească
guvernează viaţa.
Eram mulţumit. Conceptele nu puteau fi mai
limpezi, însă Hilario, după ce şi-a cerut scuze pentru
insistenţă, a adresat o altă întrebare:
- De ce Alzira a trebuit să treacă prin acel proces
dureros de dezîncarnare în lac?
Silas a răspuns:
- Luând în considerare faptul că sora noastră a
câştigat deja fericirea iertării necondiţionate - rezultatul
iubirii care nu se preocupă dacă primeşte înapoi iubire -
nu este recomandat să săpăm mai adânc în trecut.
Aceasta ar face ca studiul nostru să fie prea exigent.
Şi a adăugat zâmbind:
- Alzira are deja o bucată mare de Cer în inima ei...
Astfel că aspectele legate de ea ar trebui analizate în
Ceruri...
Am ajuns la Mansao Paz şi fiecare dintre noi a
început să reflecteze la lecţiile pe care tocmai le
învăţase... Exemplele de iubire şi de ură, de suferinţă şi
de răzbunare din cazul lui Antonio Olimpio erau aceleaşi
cu propriile noastre poveşti, subliniind necesitatea
iubirii şi a iertării în vieţile noastre. Nu mai rămânea
decât ca prin puritatea sentimentelor să ieşim din
întuneric la lumină.
 Cu aceste gânduri serioase în minte am aşteptat
nerăbdători seara următoare.
Când timpul binecuvântat pentru lecţia noastră a
sosit, asistentul a avut o discuţie privată şi îndelungată
cu sora Alzira, rugând-o să ne întâlnească la ora
stabilită la lacul unde îşi pierduse viaţa. Apoi a rugat doi
colaboratori să meargă cu ea, spunându-le că Alzira
urma să vină la noi doar atunci când va fi chemată.
După călătoria obişnuită am intrat în casa lui Luis,
unde Clarindo şi Leonel ne aşteptau cu o atenţie
călduroasă.
Silas ne-a dus din nou la spitalul pe care-l
vizitaserăm cu o zi înainte şi a administrat pase
magnetice Laudemirei şi fiului nou-născut. După ce a
încheiat aceste treburi rapide, el ne-a condus la o casă
uriaşă, unde un bătrân dezîncarnat şi foarte amabil ne-a
întâmpinat cu bunătate.
- Acesta este fratele nostru Paulino. El susţine
munca de inginer a fiului său, a explicat asistentul.
Paulino ne-a invitat într-un birou mare, unde un
bărbat de vârstă mijlocie era aplecat deasupra unei
cărţi.
Gazda noastră ni l-a prezentat pe fiul său încarnat,
a cărui misiune tehnică o supraveghea cu un zel
neclintit. Întrebându-l pe Silas ce putea face pentru noi,
asistentul l-a rugat să-şi inspire fiul pentru a ne acorda
plăcerea câtorva minute de muzică - dacă este posibil,
ceva special de Beethoven.
Spre surpriza noastră, noul nostru prieten s-a
apropiat de inginer şi i-a şoptit ceva la ureche. Complet
inconştient de prezenţa noastră, şi ca şi cum fusese
ideea lui de a asculta puţină muzică, domnul şi-a lăsat
cartea, s-a îndreptat către un picup, a răsfoit printr-o
colecţie de discuri şi a selectat Simfonia pastorală a lui
Beethoven.
În câteva momente camera s-a umplut de bucurie,
muzicalitate şi frumuseţe.
Silas a ascultat împreună cu noi în inimă şi suflet
simfonia minunată, care era fondată în întregime pe
binecuvântările naturii sublime.
Împreună cu Clarindo, care era atras de activităţile
legate de pământ, am simţit mental prezenţa pădurilor,
pline de păsările cântătoare ce zboară peste pârâul
cristalin... ce se rostogoleşte la vale peste pietrele
albicioase de râu; şi, ca şi cum peisajul imaginar asculta
de naraţiunea melodică, am văzut cum o transformare
subită vine peste el, dându-ne impresia că cerul
albastru de până atunci se acoperă brusc de nori negri,
cu tunete şi fulgere, doar pentru a reveni apoi la scena
florală, în mijlocul cântărilor şi al rugăciunilor... Iar
împreună cu Leonel - îndrăgostit cu pasiune de arta
divină - am perceput puterea muzicii în măreţia ei
supremă, în timp ce ne înălţa către cele mai sublime
emoţii.
Pentru noi, acele minute au fost ca o rugăciune
binecuvântată.
Părţile diferite ale simfoniei magnifice ne-au înălţat
în spirale armonioase de o frumuseţe necunoscută, şi cu
toţii am vărsat lacrimi abundente datorate acelor coarde
magice ce aveau capacitatea de a purifica în mod
miraculos cele mai adânci cute ale sufletului.
Când muzica s-a încheiat, am ieşit afară, într-o
stare de extaz.
Gândurile noastre vibrau într-o armonie mai pură,
iar inimile noastre erau mai fraterne.
 La solicitarea lui Leonel, care a părut că răspunde
instinctiv la sugestia mentală a lui Silas, ne-am
îndreptat către lacul de pe pământul lui Olimpio.
Luna plină încununa pământurile cu o strălucire
argintie.
Era târziu în noapte.
Leonel a luat iniţiativa şi a început să ne spună ceea
ce noi ştiam deja. A izbucnit în lacrimi abundente în
timp ce vorbea despre moartea cumnatei lor, care
primise tăişul de lance al furiei sale.
Hilario şi cu mine am fost surprinşi să observăm
atenţia răbdătoare a lui Silas în faţa confesiunii lui
Leonel, ca şi cum era ceva cu totul nou pentru el.
După mai mult de o oră de ascultare a tovarăşului
nostru suferind, asistentul ne-a rugat în particular Pe
mine şi pe Hilario să fina foarte înţelegători, explicând că
prietenul nostru avea nevoie să-şi cureţe inima rănită de
toată durerea, şi că nu aveam dreptul să-l întrerupem,
chiar dacă îi cunoşteam tragedia lăuntrică. Din contră,
era necesar să-l ajutăm fratern, împărtăşind povara
durerii sale, astfel încât rănile din mintea sa să poată fi
alinate.
Imediat după aceea Silas i-a implicat pe cei doi fraţi
într-o conversaţie interesantă, propunându-le
reajustarea lor prin intermediul unor încercări de
ispăşire şi îndreptare.
Nu doreau să pornească din nou în călătoria fizică?
De ce să nu îmbrăţişeze un nou demers, reîncarnându-
se în aceeaşi familie din care au provenit? Nu ar fi mai
plăcut şi mai uşor să câştige reconcilierea, şi astfel să-şi
recapete toate fostele lor aspiraţii, progresând în lumea
fizică spre treptele preţioase ce conduc la Viaţa
Superioară?
 Aproape simultan, Leonel şi Clarindo au început
însă să deplângă soarta Alzirei. Ce se petrecuse cu ea?
De fapt, disperarea cauzei lor i-a condus să accepte
sugestiile nebuniei şi au petrecut mulţi ani practicând
cruzimea în sferele întunericului. Cu toate acestea,
nimic nu i-a durut mai tare decât violenţa pe care o
manifestaseră faţă de soţia lui Antonio Olimpio, care,
îngrozită de persecuţia lor, se înecase în aceleaşi ape ale
amintirilor teribile.
Dar... dacă însăşi Alzira le-ar oferi îmbrăţişarea
plină de înţelegere şi ajutor?
Iar în timp ce ei zâmbeau cu speranţă în şuvoiul
lacrimilor, asistentul a plecat câteva minute şi s-a întors
cu sora plină de generozitate. Înveşmântată într-o robă
strălucitoare, ea le-a oferit mâinile şi poala ei maternă,
radiind de iubire.
Ca şi cum fuseseră atinşi mortal, amândoi fraţii au
căzut în genunchi, copleşiţi de frică şi de bucurie
deopotrivă.
Alzira le-a mângâiat capetele supuse şi a spus cu o
voce mişcătoare:
- Copiii sufletului meu, să-I oferim mulţumire lui
Dumnezeu pentru această oră binecuvântată!
Şi deoarece Leonel căuta în zadar să-i implore
iertarea, rostind cuvinte monosilabice întrerupte de
suspine, mama lui Luis a pledat cu umilinţă:
- Eu sunt cea care trebuie să îngenuncheze şi să vă
implore mila!... Crima soţului meu a fost şi a mea. Aţi
fost jefuiţi de cele mai dragi visuri când tinereţea tocmai
începuse să zâmbească asupra voastră. Ambiţia noastră
neînfrânată v-a răpit resursele şi potenţialul, inclusiv
vieţile! Iertaţi-ne! Ne vom plăti datoriile. Domnul ne va
ajuta la restabilirea casei noastre... Curând, Antonio şi
cu mine ne vom întoarce în tărâmul fizic, iar cu
susţinerea Compasiunii divine vă vom înapoia pământul
care este al vostru... Onoraţi sufletul meu cu privilegiul
de a deveni mama voastră iubitoare... Vă ofer inima mea
pentru a vă înapoia speranţele şi idealurile... Domnul
îmi va acorda binecuvântarea adăpostirii voastre la
sânul meu, pentru a vă creşte cu suflul sărutărilor mele
şi cu rouă lacrimilor... Dar pentru a face astfel, uitarea
greşelilor noastre trebuie să se nască din iubirea pură pe
care o datorăm unii altora. Să uităm resentimentele, iar
Dumnezeu ne va oferi ceea ce avem nevoie pentru a ne
plăti datoriile. Ridicaţi- vă, fiii mei iubiţi... Iisus ştie că
doresc să vă ţin la inima mea şi în braţele mele!
Alzira nu a putut continua. Lacrimi abundente
izvorau din ochii ei, iar emoţiile îi înăbuşeau vocea.
Chiar şi astfel, în acele câteva momente am văzut
victoria glorioasă a iubirii... Scântei strălucitoare au
izvorât din pieptul Alzirei, în valuri succesive de culoare
albăstruie, oferindu-ne impresia că nobleţea ei lăuntrică
se transformase într-o fântână a luminii intense. Cu
ajutorul ei, Clarindo şi Leonel s-au ridicat precum doi
copii atraşi de tandreţea mamei, iar ei au îmbrăţişat-o
cu lacrimi şi emoţie.
Prietena noastră i-a mângâiat cu recunoştinţă şi i-a
primit ca şi cum ţinea la piept două comori nepreţuite.
La semnalul tăcut din partea lui Silas am ajutat-o
după cum era necesar, iar după o vreme i-am adus pe
cei doi noi prieteni la marele institut.
După ce i-am plasat în departamentul adecvat, Silas
ne-a spus fericit:
- Îi mulţumim lui Dumnezeu că sarcina noastră s-a
încheiat. Acum să sperăm că ei se vor pregăti pentru
noile demersuri pe Pământ, pentru munca ispăşitoare în
care afecţiunea şi respingerea, bucuria şi durerea, lupta
şi dificultăţile vor exista toate la un loc.
 Multe întrebări îmi izvorâseră în minte, dar am
înţeles că legea cauzei şi a efectului acţiona neîncetat
asupra personajelor din povestea noastră. Aceasta m-a
făcut să mă gândesc la propriile mele datorii... În loc de
a pune alte întrebări, am sărutat cu respect mâinile
asistentului, cu atitudinea unui elev recunoscător faţă
de generosul instructor. M-am adâncit apoi într-o
rugăciune tăcută şi I-am mulţumit lui Iisus pentru lecţia
nepreţuită pe care o primisem.
 Cap. 11 - Templul şi camera de conversaţii

Pe măsură ce evenimentele culminante asociate

cazului lui Antonio Olimpio se apropiau de final, Hilario
şi cu mine eram încă interesaţi să ne continuăm
studiile, astfel că am mers să vorbim cu instructorul
Druso, care ne-a sfătuit cu bunătate:
- Ştiu că până acum Mansao v-a oferit elementele de
bază pentru a trage concluzii serioase legate de legea
cauzei şi a efectului... La Mansao cele mai multe
probleme au de-a face cu fructele concrete ale acţiunii,
iar noi suntem martorii apropiaţi ai culegerii suferinţei
în toate fazele ei dificile şi dureroase.
Şi zâmbind, el a adăugat:
- Regiunea infernală este înţesată de datoriile cărora
le-a venit vremea. Aici, avariţia suportă torturile
necazurilor atroce; crima se confruntă cu tot felul de
angoase întârziate şi pline de remuşcare, iar delincvenţa
morală este prinsă pe nepregătite de întunericul care n
amplifică chinul. Populaţia semănătorilor vinovaţi,
responsabili pentru plantarea multelor tufişuri spinoase,
au curajul să culeagă fructele otrăvitoare ale acţiunilor
lor. Dezorientaţi şi demenţi, ei se răzvrătesc împotriva
flagelurilor pe care singuri le-au creat şi cad în
adâncurile rebeliunii şi ale disperării... în aproape
fiecare circumstanţă se poate vedea cu uşurinţă că în
jurul acestui loc de reajustare şi asistenţă totul se află în
constant întuneric conflict, un câmp vast aţâţat de
fiinţele risipitoare care trebuie să îndure acum focul şi
fumul care le-au distrus vieţile.
Druso a încheiat. A mers până la o fereastră mare
care dădea către ceţurile sumbre de afară şi a privit cu
tristeţe la peisajul trist. Apoi s-a întors lângă noi şi a
rostit:
- Cu acestea, ar fi totuşi o idee bună pentru voi să
vă continuaţi demersurile focalizându-vă mai extins
asupra principiilor compensaţiei, în această direcţie, noi
considerăm că acţiunile desfăşurate în planul fizic sunt
de cea mai mare importanţă, deoarece ele devin factorii
determinatori pentru găsirea Raiului sau a iadului pe
care oamenii îl caută. De aceea, noi considerăm că
amândoi veţi beneficia foarte mult de pe urma
activităţilor în care veţi fi implicaţi în sfera relaţiilor
dintre institutul nostru şi fiinţele umane ordinare din
apropiere. Trebuie să ne dăm seama că fiecare dintre noi
îşi creează sau îşi reînnoieşte destinul în fiecare zi.
Învăţarea acestei lecţii durează mai mult aici, deoarece
instituţia noastră este mai mult precum o staţie de pe
cale, unde fiinţa vine pentru a-şi accepta şi a-şi înţelege
într-un mod foarte lent vinovăţia. Dar în mijlocul
spiritelor încarnate mecanicele Legii sunt dezvăluite cu
mai mare uşurinţa, deoarece sufletul trebuie să trăiască
în ceea ce a construit pentru el însuşi. În vehiculul fizic
copacul existenţei creşte, înfloreşte şi produce fructe.
Moartea fizică îndeplineşte recolta cea mare. Astfel,
selecţia naturală a fructelor se desfăşoară în tărâmul
nostru. Acele suflete rare care arata că au crescut
spiritual sunt conduse la câmpul de recoltare al Luminii
divine în sferele celeste, pentru o ascensiune mai amplă
către măreţul viitor. Dar cei mai mulţi sosiţi se află fie
într-o stare mai rea decât înainte, fie încă prea
înrădăcinaţi în pământ, şi trebuie să rămână într-un
punct mort în magaziile întunericului din regiunile
joase, unde ne aflăm şi noi acum, aşteptând o nouă
însămânţare în solul pământului. Motivul pentru
aceasta se află în faptul că toate fiinţele trec pragul
mormântului purtând cu ele imaginile pe care le-au
modelat în propriul univers lăuntric cu uneltele
sentimentelor, gândirii şi acţiunii ce le-au fost oferite de
viaţă, şi ele emit forţele pe care le-au acumulat în spaţiu
şi timp pe Pământ. Prin urmare, noi credem că ar trebui
să aprofundaţi subiectul în mijlocul spiritelor încarnate,
pentru a vă îmbogăţi experienţa cât mai mult.
Exprimate cu un ton atât de părintesc, remarcile lui
Druso m-au atins foarte profund, căci le-a rostit cu
amabilitate şi tristeţe, în ciuda zâmbetului de pe faţă.
Ca de obicei, am fost captivat de personalitatea sa
complexă, greu de pătruns, astfel că am păstrat tăcerea,
acceptând recomandările sale. Dar Hilario cel veşnic
neliniştit a profitat de această scurtă pauză pentru a
întreba:
- Cum anume sugerezi să ne începem studiile?
Instructorul a răspuns prompt:
- Există mereu material de studiu în templul şi
camera de conversaţie ce aparţin instituţiei noastre, şi
care se află în afara zidurilor acesteia. Aceste locuri sunt
frecventate în general de fiinţele din planul fizic ce sunt
desprinse temporar de trupurile lor în timpul somnului,
dar şi de către spiritele dezîncarnate care rătăcesc în
jurul adăpostului Mansao, căutând alinare. Multe dintre
ele sunt legate de institut prin firele reîncarnării, în timp
ce altele vin la noi în speranţa de a găsi asistenţă. Există
un mare număr de asistenţi staţionaţi acolo pentru a le
primi plângerile şi a le înregistra problemele, pentru ca
noi să ne putem direcţiona munca de pace şi cooperare
cât mai eficient. Ar fi interesant pentru voi să vă
alăturaţi timp de câteva zile unei echipe de slujire,
colaborând cu noi şi luând notiţe.
 - Ne putem baza pe ajutorul lui Silas? - a întrebat
colegul meu, referindu-se la prezenţa acelui tovarăş care
reprezenta pentru noi motiv de bucurie sinceră şi curaj.
Instructorul ne-a privit expresiv, surprinzându-ne
prin răspunsul său:
- Dacă nu ar fi fost scopul informaţiilor pe care le
adunaţi aici, nu i-am fi permis lui Silas să vă ghideze
cercetările. Dar ştim că munca voastră este menită
instruirii semenilor noştri încarnaţi, iar o asemenea
strădanie ne obligă să vă împlinim solicitările. De fapt,
nu ar trebui să irosiţi nicio clipă şi nicio oportunitate.
Chiar dacă responsabilităţile lui Silas sunt în prezent
enorme, nu văd cum aş putea să vă privez de compania
sa, mai ales că el merită încrederea noastră deplină.
Curând după aceea, în timp ce eram cufundaţi în
gânduri şi reflectam la maniera inteligentă şi demnă de
încredere în care binefăcătorul nostru ne conducea spre
ţelul pe care-l aveam în minte, Silas a fost chemat
înăuntru, fiind rugat să ne acorde tot ajutorul de care
aveam nevoie.
Instructorul şi asistentul s-au angajat într-o discuţie
privată, a cărei semnificaţie deplină nu o puteam ghici.
Când au încheiat, Silas a stabilit ora exactă pentru a
ne întâlni, iar cu aceasta interviul nostru cu directorul
de la Mansao Paz s-a terminat.
Asistentul ne-a întâlnit cu multă amabilitate la ora
propusă şi am plecat să vizităm templul institutului.
Am coborât de-a lungul unor coridoare vaste, până
am ajuns la o uşiţă prin care am trecut într-o cameră
mare şi bine luminată.
Locul arăta ca o capelă încăpătoare, foarte
asemănător cu cele de pe Pământ. Cu faţa întoarsă către
exterior, o cruce realizată dintr-un material argintiu-
strălucitor, aşezată pe o masă albă şi simplă în centrul
peretelui din spate, era singurul simbol religios de acolo,
dar ambii pereţii laterali, albi-ca-zăpada, aveau
adâncituri sub formă de firide.
Lumina predominantă se potrivea într-un mod
fermecător cu melodia mângâietoare care se auzea blând
în tot naosul.
Ce mâini invizibile produceau acea muzică tandră şi
catifelată care ne inducea spontan o stare de reverenţă
şi de meditaţie?
Mai mult de două sute de spirite diverse, ce formau
un grup pios împărţit în rânduri oarecum egale ca
număr, se rugau în faţa firidelor goale.
Nu ştiu ce emoţie ciudată mi-a pătruns atunci
sufletul.
Credinţa simplă din copilăria mea a ţâşnit la
suprafaţă... Mi-am adus aminte de mama mea, care mă
învăţa prima rugăciune; ca şi cum vibraţiile acelui
moment erau o ploaie binecuvântată ce pătrundea
fiecare colţ al spiritului meu, am uitat de experienţele
mele trecute timp de câteva minute, şi m-am cufundat
doar în gândul despre Domnul nostru Suprem,
Dumnezeu Tatăl.
Lacrimi fierbinţi mi-au udat faţa.
Doream să-l întreb pe Silas câteva aspecte; dar, în
timpul acelui prim contact cu sanctuarul din exterior al
lui Mansao, nu am putut face altceva decât să mă rog şi
să plâng copios. Din acest motiv, chiar dacă aş fi putut
spune ceva, nu am făcut-o. Am continuat să contemplu
crucea luminoasă cu o stare de respect şi recunoştinţă...
Mi-am adus aminte de Mesagerul Divin care S-a
sacrificat pe ea pentru a ne arăta calea către învierea
victorioasă, şi am repetat în adâncul sufletului meu:
Tatăl Nostru, care eşti în Ceruri, sfinţească-Se
Numele Tău,
 Vie împărăţia Ta,
Facă-se Voia Ta,
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele,
Dă-ne-o nouă astăzi.
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, aşa cum şi noi
iertăm greşelile greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită, şi ne izbăveşte de cel
rău,
Căci a Ta este împărăţia şi Slava şi Puterea,
Acum şi pururea şi-n vecii vecilor.
Amin.
Am observat că Silas îmi urmărea cele mai mici
gesturi, deoarece, atunci când am încheiat Rugăciunea
Tatăl Nostru, el a spus:
- Este adevărat, Andre. Foarte puţini pot intra în
această cameră fără să-şi găsească ocrotirea în
rugăciune.
Şi aruncând o privire către Hilario, care îşi ştergea
de asemenea nişte lacrimi spontane, şi dorind să-l
includă în explicaţia sa, el a continuat:
- Acest mic sanctuar al gândirii este elevat în mod
constant, datorită stărilor profunde de remuşcare şi de
durere a mii de fiinţe... Nenumărate legiuni de suflete
zdrobite de suferinţă, dar pline de credinţă, au venit aici
vărsând lacrimi de pocăinţă sau speranţă, de
recunoştinţă sau chin... Templul nostru interior, la ale
cărui servicii aţi participat deja, funcţionează ca şi cum
ar fi o inimă vie a institutului, în timp ce acest sanctuar
exterior este simbolul mâinilor noastre unite în
rugăciune.
Am arătat către fiinţele care se rugau tăcute în faţa
altarelor goale şi am îndrăznit să-l întreb pe bunul meu
prieten:
 - Care este semnificaţia crucii şi a acestor firide
goale?
Asistentul a explicat imediat:
- Crucea aminteşte tuturor vizitatorilor că Spiritul
Domnului nostru Iisus Cristos este prezent aici, în ciuda
faptului că ne aflăm în abisurile infernale. Firidele goale
oferă tuturor ocazia de a vorbi cu Cerurile, conform
credinţei lor. Până când sufletul nu dobândeşte
înţelepciunea infinită, el trebuie să traverseze drumul
lung al simbolurilor învăţăturii şi culturii, care îl
ghidează pe calea creşterii intelectuale, înainte de a
ajunge la Iubirea infinită, el trebuie să meargă pe calea
lungă a carităţii şi a credinţei religioase în multele
sectoare ale înţelegerii care îi asigură accesul în Viaţa
Superioară. Puterile divine care ne guvernează au
determinat că fiecare tip de credinţă onestă şi
respectabilă îşi poate găsi aici veneraţia iubitoare.
Observând că micul grup de suflete care se rugau se
aliniaseră în diverse poziţii - unele în picioare, altele
aşezate confortabil, iar cele mai multe îngenuncheate -
Hilario a adresat câteva întrebări, la care Silas a răspuns
astfel:
- Da, atât timp cât este manifestat respectul
reciproc, oricine se poate ruga după credinţa sa.
Răspunzând curiozităţii noastre constructive, el a
arătat către o femeie care plângea în genunchi în faţa
unei nişe din apropiere:
- Să o urmărim pe această soră care se roagă, de
exemplu. Vom rămâne în spatele ei, pentru a nu o
deranja cu prezenţa noastră. Dacă o învăluim cu
vibraţiile noastre de empatie, vom fi capabili să ne
acordăm cu sfera ei mentală şi să percepem imaginile pe
care ea le creează în modul său personal de a se ruga.
 I-am urmat indicaţiile şi mi-am focaliza atenţia
asupra acelui cap plecat, cu părul alb, şi am putut
vedea modificări în spaţiul îngust al firidei.
Spre surpriza mea, am văzut o imagine minunată
care se forma puţin câte puţin, ca şi cum emana din
peretele alb-imaculat. Era o reproducere vie a sculpturii
frumoase realizate de Teixeira Lopes (Antonio Teixeira
Lopes, un sculptor portughez celebru), ce o înfăţişa pe
Mama Cea Sfântă, jelind deasupra trupului mort al
Fiului ei divin.
Rugăciunea nerostită a femeii venerabile a răsunat
în urechile mele:
- Mamă Sfântă, Divină Mamă a îndurării, ai milă de
copiii mei care rătăcesc în întuneric!
De dragul iubirii Fiului tău, sacrificat pe cruce,
ajută spiritului meu suferind, pentru a-i putea ajuta.
Ştiu că, din cauza ataşamentului lor sinistru faţă de
posesiunile materiale, ei nu au ezitat să cadă în mrejele
crimei.
Mamă dragă, în realitate ei sunt nişte ucigaşi
mizerabili pe care justiţia terestră nu i-a descoperit
niciodată... Din acest motiv ei suferă cu atât mai intens
drama conştiinţelor lor subjugate de vină.
În acest punct al rugăciunii, Silas ne-a atins uşor pe
umeri, amintindu-ne de lecţia noastră:
- Această sărmană mamă dezîncarnată se roagă
pentru copiii ei pierduţi în întuneric. Păstrându-şi
amintirile pe care le-a adus cu ea de pe Pământ şi
credinţa pe care inima ei o poate nutri în acest moment,
ea invocă grija Mamei Sfinte sub forma Fecioarei Celei
îndurătoare.
- Această înseamnă că imaginea pe care o vedem...
Acest comentariu a rămas însă în aer, căci Silas l-a
încheiat rapid:
 - ...este propria ei creaţie, reflexia propriilor gânduri
cu care ea îşi ţese rugăciunea; aceste gânduri se
ajustează substanţei sensibile a firidei pentru a forma
imaginea vie şi plină de culoare care corespunde dorinţei
ei.
Răspunzând automat la întrebarea sugerată de
problemă, el a continuat:
- Dar aceasta nu înseamnă că rugăciunea este
ascultată de însăşi Mama Sfântă. Asemenea petiţii se
înalţă către Sferele Superioare şi sunt primite de
emisarii Fecioarei din Nazaret, pentru a fi examinate şi
împlinite conform criteriilor adevăratei înţelepciuni.
Privind în jur către ceilalţi adoratori, el a continuat:
- Sunt adunaţi aici mulţi devoţi aparţinând unui
număr mare de culte creştine.
Cu experienţa sa vastă, el a privit în jur şi a indicat
o femeie care se ruga:
- Această femeie se roagă pentru protecţia Sfintei
Teresa din Lisieux (în Biserica Catolică, sora Teresa a
Copilului Iisus a părăsit planul fizic într-o mănăstire
carmelită din Lisieux, Franța, în data de 30 septembrie
1897), blânda călugăriţă carmelită, care a murit în
Franţa.
- Rugăciunea ei chiar ajunge la inima celebrei
călugăriţe? - a întrebat Hilario, la fel de optimist ca
întotdeauna.
- De ce nu? - a răspuns Silas. După moartea
trupului, fiinţelor cu adevărat sanctificate le sunt
încredinţate cele mai înalte norme de slujire pentru
expansiunea luminii şi a carităţii, a cunoaşterii şi a
virtuţii, pentru care ele au fost surse vii de inspiraţie în
timpul experienţei umane de învăţare. Un Rai beatific şi
indiferent există doar în mintea leneşă a celor care
intenţionează să crească spiritual fără să muncească şi
să aibă pace fără niciun efort. Totul este creaţie:
frumuseţea nesfârşită, îmbunătăţirea, bucuria şi lumina
în munca divină şi infinită a lui Dumnezeu, exprimată
prin cei care cresc spiritual şi se îndreaptă către Iubirea
infinită. Astfel, sufletul care lasă un sol plin de credinţă
şi abnegaţie în urma sa pe Pământ începe să se
hrănească în planul spiritual cu recolta de idei şi de
exemple pe care a lăsat-o fraţilor şi surorilor aflaţi în
lupta evolutivă. Această recoltă se extinde şi printre cei
care îi continuă slujirea sacră, prin aceasta amplificând,
în muncă şi în influenţa binelui, acţiunea iluminatoare
şi înălţătoare pe care Domnul le-a încredinţat-o.
Hilario îi urmărea cu mare atenţie explicaţia, la fel
ca şi mine, astfel că a întrebat:
- Cum este în cazul sufletelor pe care oamenii le
consideră a fi sfinte, dar care nu sunt deloc aşa în
Tărâmul Adevărului? Rugăciunile adresate acestora sunt
auzite, chiar dacă ele îndură experienţe dureroase în
zonele întunericului?
- Da, Hilario, a lămurit asistentul. Asemenea
rugăciuni poate că nu ajung direct la spiritele invocate,
dar ajung la altele care exprimă calităţile acelor spirite ia
care ei se roagă. În Numele lui Dumnezeu, aceste alte
spirite acţionează cu iubire ca înlocuitori ai lor în munca
de asistenţă a Binelui, deoarece întreaga iubire în
Creaţia eternă vine, de fapt, de la Dumnezeu. Să ne
imaginăm, de exemplu, că sora Teresa nu s-ar afla în
postura directă de a-şi acorda ajutorul... În acest caz,
marile suflete purificate în disciplina instituţiei în care
ea se manifestă au responsabilitatea de a acţiona în
locul ei, până când ea se poate ocupa personal de acea
muncă de slujire.
 - În orice caz, a reflectat colegul meu, să înţelegem
că principiile multelor congregaţii spirituale se află încă
prezente în Sferele Superioare?
Asistentul a dat din cap şi a adăugat:
- Nu în sensul îngust al sectarismului pământesc.
Cu cât mai sus se înalţă un spirit către aspectele
superioare ale vieţii, cu atât mai mult se desprinde el de
convenţiile umane, deoarece înţelege că Providenţa este
lumina şi iubirea pentru toţi. Cu toate acestea, până
când sufletul nu se identifică cu factorii sublimi ai
conştiinţei cosmice, sferele de studiu, de credinţă, de
creştere spirituală şi de solidaritate, prin binele pe care
el îl îndeplineşte oriunde se află, merită cel mai înalt
respect din partea Fiinţelor Superioare responsabile cu
desfăşurarea Planurilor divine.
Imediat după această explicaţie, ca şi cum dorea să
ne întipărească lecţia în minte, el şi-a îndreptat atenţia
către o altă femeie care se ruga în apropiere. După o
scurtă observaţie, el ne-a invitat să ne apropiem de ea.
Ne-am acordat frecvenţei câmpului ei mental şi am
fost surprinşi să vedem în firidă imaginea vie şi blândă a
doctorului plin de abnegaţie Bezerra de Menezes (Dr.
Adolfo Bezerra de Menezes, apostolul Spiritismului creștin
în Brazilia, a părăsit planul fizic în Rio de Janeiro pe 11
aprilie 1900). În acelaşi timp, am putut auzi rugăciunea
surorii noastre neconsolate:
- Doctore Menezes, în numele iubirii lui Iisus, te rog
să nu îl abandonezi pe sărmanul Ricardo în întunericul
disperării!... Sărmanul meu soţ trece printr-o încercare
extrem de grea şi de dureroasă! O, prieten bun, ajută-
ne!... Te rog, nu-l lăsa să cadă în abisul sinuciderii!
Oferă-i curaj şi răbdare, şi înalţă-i spiritul! Problemele şi
lacrimile care îl întristează în lume cad asupra sufletului
meu precum stropii de acid!
 Silas ne-a întrerupt observaţia, subliniind:
- După cum putem vedea, sanctuarul este folosit
pentru rugăciunea vrednică, indiferent de credinţa
fiecăruia. Mai încolo cineva cheamă ajutorul călugăriţei
din Lisieux; aici, un suflet sărman imploră ajutorul
prietenului venerabil al Spiritismului brazilian.
Am văzut chipul marelui doctor aşa cum era amintit
de sora care se ruga cu credinţă în faţa noastră şi am
observat perfecţiunea fotografiei mentale pe care o
exterioriza.
Am văzut acolo imaginea dr. Menezes aşa cum îl
cunoşteam: senin, simplu, amabil, precum un părinte
bun...
Anticipând întrebările noastre obişnuite, asistentul
ne-a informat:
- În urma părăsirii corpului fizic, după mai mult de
50 de ani de slujire a cauzei spiritiste, Adolfo Bezerra de
Menezes a avut dreptul să întrunească o echipă mare de
colaboratori, care slujesc sub ghidarea sa caritabilă.
Sute de spirite studioase şi binevoitoare îi urmează
directivele pentru a semăna binele, pe care el îl
realizează în Numele lui Cristos.
- În acest mod, a adăugat Hilario, este uşor de
înţeles cum poate lucra în atât de multe locuri în acelaşi
timp.
- Exact, a fost de acord Silas. Aşa cum se petrece în
radiofonie, unde o staţie de emisie cu mai multe staţii de
recepţie poate fi asemănată cu un singur creier care
deţine milioane de braţe, tot astfel marii misionari ai
luminii, care lucrează pentru Binele divin, se pot reflecta
în zeci sau sute de lucrători care le urmează îndrumarea
în munca pentru Dumnezeu. Invocat cu iubire în foarte
multe instituţii şi case spiritiste, Bezerra de Menezes îi
ajută pe toţi, fie personal, fie prin intermediul spiritelor
care îl reprezintă cu credinţă şi loialitate.
- În acest sens, a adăugat colegul meu, el deţine
propriul său câmp de activitate, la fel cum liderii
activităţilor umane au sedii administrative din care ei îşi
transmit directivele organizaţiei către subordonaţi.
- Exact, a confirmat Silas, zâmbind. Domnul are
toate mijloacele pentru a instala orice director potrivit în
munca umană - chiar şi în cele mai insignifiante
circumstanţe ale vieţii sociale de pe planetă - şi nu ar
uita niciodată de misionarii luminii în Tărâmul
spiritelor.
Spunând acestea, Silas ne-a condus la uşa care
dădea în curte.
Când am ajuns la ieşire, am observat că lumina
ambientală scădea în intensitate aproape imediat după
prag, oferindu-mi sentimentul că îndura un impact
imens din partea întunericului înconjurător.
O mulţime uriaşă era înghesuită în curtea enormă.
Diverse grupuri vorbeau cu voce tare... Unii
plângeau, alţii implorau, iar alţii gemeau...
Ochii noştri nu se adaptaseră încă la întuneric şi de-
abia puteau zări siluetele numărului uriaş de fiinţe
adunate acolo; dar le puteam auzi foarte clar cuvintele şi
strigătele, rugăciunile arzătoare şi apelurile neconsolate.
Observându-ne surpriza, asistentul a remarcat:
- Aceasta este camera de discuţii a lui Mansao, în
care se adună o mulţime mare de suflete sincere şi
suferinde. De obicei, ele se află într-o extremă disperare,
care le împiedică să beneficieze de pe urma rugăciunilor
pline de pace.
Iar cu un gest expresiv el a adăugat:
- Acest mare spaţiu dedicat exprimării libere
defineşte cu adevărat graniţele noastre vibratorii...
Dincolo se află suferinţa rebelă, teribilă, care provoacă
monstruozitatea şi nebunia ce zugrăvesc iadul
interpretării religioase obişnuite. Dar în interiorul
acestor ziduri suferinţa este răbdătoare şi înţelegătoare,
iar aceasta aduce reînnoire şi reajustare pe calea către
Ceruri.
Privind la scena sfâşietoare din faţa noastră, nu am
putut găsi cuvintele care să descrie impactul ei asupra
inimilor noastre. De aceea am păstrat instinctiv tăcerea,
luând în considerare şi tăcerea asistentului care, după
cum puteam ghici, recurgea atunci în linişte la puterea
rugăciunii.
 Cap. 12 - Datorii sporite

În timp ce alţi lucrători ai instituţiei au trecut pe

lângă noi cu intenţia evidentă de a asista spiritele
suferinde, prietenul lui Druso a coborât împreună cu noi
scările templului, explicând:
- Un număr mare dintre lucrătorii noştri folosesc
acest timp pentru a se oferi voluntar slujirii iubirii
fraterne. Ei îi ascultă pe cei deznădăjduiţi şi disperaţi,
iar atât cât este posibil le oferă medicaţie şi alinare, nu
doar sfatuindu-i la înţelegere şi seninătate, ci mergând
cu ei în regiunile întunericului sau în sferele celor
încarnaţi, unde îi asistă pe cei dragi care le tulbură
sufletele.
În acel moment am ajuns foarte aproape de
grupurile gălăgioase. Ochii noştri se obişnuiseră deja cu
lumina slabă şi puteam desluşi figurile jalnice şi exotice,
pline de tulburare, care se aflau peste tot în jur. Erau
femei cu feţe greu de privit, desfigurate de suferinţe şi
tortură, şi bărbaţi cu chipuri chinuite de ură şi
amărăciune.
Era greu de ghicit vârstele lor din punct de vedere
uman. Mizeria în care se aflau îi transformase în nişte
fantome pline de amărăciune, iar din acest motiv cu toţii
arătau oarecum la fel. Mulţi dintre ei aveau mâini ca
nişte gheare veştejite, iar aproape toţi aveau o privire de
mânie sau de teamă, care le dezvăluia caracteristicile
dureroase ale minţii care a coborât în abisurile nebuniei.
Rugăciunile emoţionante erau amestecate laolaltă
cu strigătele sinistre de răzvrătire.
Cu inima zdrobită am observat că mulţimea se
învârtea într-o manieră bolnavă în faţa uşilor deschise
ale sanctuarului paşnic, şi l-am întrebat pe asistent de
ce niciunul dintre ei nu căuta adăpost în interiorul
templului ospitalier, care era acum gol.
Arătând către intrarea pe care tocmai o
părăsiserăm, Silas a privit la zona luminoasă de primire,
care, dinspre întunericul copleşitor, părea mai degrabă
un tunel care ducea la lumină, şi a clarificat:
- Sugestia ta ar fi, evident, soluţia ideală. Dar numai
aceia care îi pot suporta lumina cu respectul cuvenit pot
intra în camera sacră. Aproape toate surorile şi toţi fraţii
din acest perimetru afişează desfigurarea produsă de
propria lor perversitate sau nutresc sentimente cumplite
pe care rugăciunile lor emoţionante nu le pot ascunde.
Cu asemenea dispoziţii ei nu pot suporta impactul
luminii din interior, deoarece este alcătuită din fotoni
speciali, caracterizaţi de un conţinut electromagnetic
Particular, indispensabil pentru securitatea institutului.
Mulţi dintre aceşti fraţi şi aceste surori ^burate pot
vocifera cu buzele că tânjesc după beneficiile rugăciunii
În interiorul sanctuarului, dar, în realitate, odată ce
s-ar afla în înăuntru ar călca în picioare Numele sublim
al Tatălui nostru Ceresc, manifestând mult sarcasm şi
blasfemie. De aceea, pentru a-i împiedica să perturbe
atmosfera divină pe care noi trebuie să o oferim
rugăciunilor pure şi mângâietoare, ghizii noştri ne-au
ordonat să menţinem lumina într-o formă specială,
pentru a evita perturbările şi daunele.
Hilario a fost surprins şi a spus:
- Aceasta înseamnă că doar pocăinţa sinceră a
sufletului se poate acorda cu forţele electromagnetice
care impregnează camera.
- Aşa este, a confirmat asistentul. Instituţia noastră
oferă braţe deschise durerii şi suferinţei, dar nu şi
rebeliunii şi disperării; altfel, ar fi condamnată la
distrugere şi discreditare în acest loc al chinurilor.
În acest punct al conversaţiei am fost întrerupţi de
mai multe zeci de braţe ofilite care implorau ajutorul.
Silas i-a privit cu compasiune, dar nu s-a oprit.
Foarte curând am întâlnit o femeie grăbită care striga
agitată:
- Asistentule Silas!
Asistentule Silas!
Prietenul nostru a recunoscut-o, deoarece s-a oprit
brusc, şi-a întins mâna prietenească şi a întrebat:
- Ce este, Luisa?
Amândoi arătau curiozitate şi îngrijorare.
Exprimând semnele nestăpânite ale angoasei, femeia
dezîncarnată a strigat fără nicio introducere:
- Ajutor!... Ajutor!...
Fiica mea, sărmana Marina, este gata să cedeze!...
Am luptat cu toată puterea să o împiedic să nu se
sinucidă, dar acum mă simt slabă şi incapabilă...
Plânsetul i-a înăbuşit vocea.
- Vorbeşte! - a cerut Silas în mod hotărât, ca şi cum
crizele îi întunecau seninătatea mentală de care avea
nevoie pentru a înţelege situaţia.
Femeia s-a pus în genunchi, şi-a ridicat privirea
nefericită şi a implorat cu lacrimi în ochi:
- Asistentule, iartă-mi insistenţa că vorbesc despre
necazurile mele, dar sunt mamă... Sărmana mea fiică
plănuieşte să se omoare diseară, cufundându-şi
conştiinţa şi mai adânc în întuneric!
Silas i-a spus să se întoarcă la casa pământească
cât de repede putea; apoi, alăturându-ne mâinile, am
pornit grăbiţi în zbor către obiectivul apropiat.
Pe drum, asistentul ne-a informat:
 - Această problemă implică o fostă pacientă de la
Mansao Paz, care s-a reîncarnat în urmă cu aproape 30
de ani, sub auspiciile instituţiei. În timp ce îi vom oferi
ajutor, veţi putea observa un caz al datoriilor sporite.
Observând că Silas tăcuse, Hilario a comentat:
- Numărul femeilor care se roagă şi oferă asistenţă
în aceste împrejurimi este cu adevărat impresionant.
Foarte îngrijorat, Silas a căutat să zâmbească, dar
nu a reuşit. Doar a răspuns:
- Da, aşa este... Foarte puţine soţii şi mame pot
pleca în regiuni mai fericite fără cei atât de dragi lor...
Iubirea imensă a unei femei este una dintre cele mai
puternice forţe din Creaţia dumnezeiască.
Însă nu a mai fost timp să continuăm discuţia.
În planul fizic am ajuns atunci la o căsuţă compusă
din trei cămăruţe neîngrijite.
Ceasul arăta câteva minute trecute de miezul nopţii.
Simpla prezenţă a lui Silas a speriat mai multe
spirite ale întunericului, care zăboveau acolo cu intenţia
clară de a cauza probleme. Am intrat într-o cameră
simplă.
Puteam spune fără cuvinte că problema era gravă.
Lângă o tânără femeie epuizată şi extrem de
tulburată scâncea agitată o fetiţă de 2-3 anişori...
Puteam observa în ochii ei sticloşi şi apatici stigmatul
celor marcaţi de suferinţa iremediabilă încă din
momentul naşterii.
Cu toate acestea, judecând după îngrijorarea
nemascată a lui Silas, ne-am dat seama că sărmana
femeie trebuia să fie centrul atenţiei noastre celei mai
urgente.
Sărmana creatură se afla în genunchi, căutând cu
disperare să sărute fetiţa, arătând angoasa nedefinită a
celui care îşi ia pentru totdeauna la revedere.
 Apoi a apucat un pahar ce conţinea, în mod
limpede, un lichid extrem de otrăvitor, dar, înainte să-l
poată duce la buze, asistentul i-a spus cu o voce fermă:
- Cum poţi să te gândeşti la întunericul morţii fără
lumina rugăciunii?
Creatura mizerabilă nu i-a auzit întrebarea cu
urechile fizice, dar cuvintele lui i-au pătruns mintea ca o
rafală puternică de vânt.
Ochii ei au strălucit cu o nouă lumină, iar paharul a
tremurat în mâinile ei acum indecise.
Ghidul nostru şi-a deschis braţele, învăluind-o în
fluidele anesteziante ale iubirii şi ale bunătăţii.
Marina, sora a cărei mamă disperată pledase pentru
ajutor, a fost copleşită de gânduri noi şi a pus paharul
periculos înapoi la locul său. Sub influenţa viguroasă a
lui Silas, ea s-a ridicat mecanic, s-a pus în pat şi s-a
rugat:
- Dumnezeule drag al Bunătăţii infinite! - a început
ea cu voce tare - ai milă de mine şi iartă-mă pentru
eşecul meu! Nu pot continua... Fără mine, soţul meu va
fi mai bine în azilul de leproşi, iar sărmana mea fetiţă va
găsi inimile generoase care-i pot oferi dragoste... Nu am
bani... Sunt bolnavă... Facturile neplătite mă zdrobesc...
Cum pot înfrânge boala care mă ucide, dacă trebuie să
cos tot timpul, sfâşiată între soţul meu şi fetiţa care îmi
solicită toată asistenţa şi grija?
Silas i-a administrat pase magnetice pentru a o
seda, apoi i-a indus o anumită mişcare în braţ, care s-a
prăbuşit peste paharul periculos; acesta s-a spart pe
podea, vărsându-şi conţinutul mortal.
Plângând abundent, sărmana creatură a insistat
fără nicio consolare:
- O, Doamne, ai milă de mine!
 În gestul ei de neatenţie ea a recunoscut
manifestarea unei puteri exterioare care o împiedica să-
şi ia viaţa; atunci a început să se roage în tăcere,
exprimând stări evidente de teamă şi de remuşcare, o
atitudine mentală care i-a amplificat receptivitatea şi l-a
ajutat pe asistent să o adoarmă.
Silas a emis un puternic jet de energie fluidică peste
cortexul ei encefalic; incapabilă să-şi dea seama ce se
petrecea, femeia a căzut într-o stare de toropeală care i-a
cuprins întregul sistem nervos, făcând-o să adoarmă
profund, ca şi cum luase un sedativ puternic.
Silas şi-a întrerupt asistenţa şi ne-a explicat cu
bunătate:
- Acesta este un exemplu copleşitor de datorii
amplificate.
Arătând către tânăra mamă întinsă acolo, el a
continuat:
- Marina a venit din Mansao pentru a-i ajuta pe
Jorge şi pe Zilda, creditorii ei. În ultimul secol ea s-a
interpus între doi proaspăt căsătoriţi şi i-a făcut să
comită acte deplorabile, care au produs o nebunie
chinuitoare în lumea spiritelor. După ce toţi cei implicaţi
au îndurat o perioadă lungă de suferinţă, Domnul a
permis mai multor prieteni comuni să intervină pentru
ei în faţa Puterilor Superioare, pentru ca ei să-şi
corecteze destinele, iar toţi trei s-au născut în acelaşi
mediu social, în scopul unui destin de regenerare.
Marina a fost copilul cel mare al surorii noastre Luisa.
Ea a primit sarcina de a veghea asupra surorii sale mai
mici, Zilda, care a crescut în tandreţea iubirii surorii
sale. Cu toate acestea, conform planului trasat pentru
ele înainte de reîncarnare, când au ajuns la maturitate,
acum câţiva ani în urmă, tânăra Zilda l-a întâlnit pe
Jorge şi si-au reînnoit instinctiv atracţia afectuoasă din
trecut. S-au iubit cu pasiune şi s-au logodit. Dar Marina
nu şi-a îndeplinit promisiunile pe care le-a făcut în
Lumea Glorioasă. Conform acelor planuri, ea urma să
iubească acelaşi bărbat ca mai înainte, dar de data
aceasta în tăcerea altruistă şi constructivă. Ea trebuia
să-i acorde susţinere surorii sale mai mici - fosta soţie
respinsă - în luptele purificatoare pe care viaţa prezentă
urma să i le ofere. Dar, fiind doborâtă de o pasiune
intensă, ea a născocit un plan mizerabil. Complet oarbă
şi surdă la avertismentele conştiinţei sale, ea a început
să-l implice pe logodnicul surorii sale în mrejele
întunecate ale seducţiei. Pentru împlinirea scopului ei
secret, ea a atras susţinerea spiritelor bolnave şi
capricioase, prin intermediul propriilor dorinţe bolnave,
şi a început în mod deliberat să-l hipnotizeze pe tânăr cu
ajutorul vampirilor („Vampirul este orice entitate
trândavă care se folosește pe nedrept de Potențialul altor
ființe”. Andre Luiz, Emisarii Luminii.) dezîncarnaţi, a
căror tovărăşie ea a atras-o fără să-şi dea seama...
Astfel, controlat în mod inconştient, Jorge a trecut de la
iubirea pentru Zilda la pasiunea pătimaşă pentru
Marina, dar şi-a dat seama că această nouă afecţiune se
desfăşura într-un mod periculos, cu totul în afara
controlului său... După câteva luni ei au început să se
întâlnească în secret, devenind intimi şi ajungând să fie
înlănţuiţi din ce în ce mai adânc în relaţia lor... Zilda a
observat schimbarea survenită în Jorge, dar a considerat
că indiferenţa sa se datorează epuizării de la locul de
muncă şi problemelor familiale. Cu toate acestea, cu
doar două săptămâni înainte de nuntă, sărmana Zilda a
fost surprinsă de o confesiune neaşteptată şi sfâşietoare:
Jorge i-a spus ceea ce îi frământa inima... Nu şi-a negat
marea afecţiune şi admiraţie pentru ea, dar, de un timp
îndelungat, îşi dăduse seama că Marina era singura
femeie pe care o dorea să-i fie soţie. Mireasa părăsită şi-
a înăbuşit disperarea cumplită şi nu a reacţionat -
aparent. Dar în starea de introvertire şi deznădejde în
care se afla, ea s-a otrăvit chiar în aceeaşi seară. Zilda s-
a dezîncarnat într-o stare de adâncă nebunie şi mâhnire,
dar a fost salvată de sora noastră Luisa, care se afla deja
la Mansao în urma meritelor ei materne. Mama
tulburată a implorat susţinerea din partea Superiorilor
noştri. Ca mamă, ea simţea o imensă părere de rău
pentru ambele femei. În ochii ei, trădătoarea Marina era
mai nefericită decât Zilda cea părăsită, chiar dacă
aceasta îşi asumase datoria teribilă a sinuciderii. Dar în
cazul ei datoria era puţin micşorată datorită alienării
sale mintale survenite prin faptul că fusese condamnată
pe nedrept la abandonarea supremă... După ce faptele
au fost analizate cu multă iubire de către ministrul
Sanzio, pe care îl cunoşteam personal, el a hotărât ca
Marina să fie considerată debitoare în contul pe care îl
mărise deja. Imediat după decizia sa, el a făcut
aranjamentele ca Zilda să fie trimisă înapoi în fosta sa
casă, pentru a primi tratamentul pe care îl merita.
Marina a eşuat în a-şi manifesta iubirea altruistă în
numele surorii sale care îi fusese un generos creditor, iar
în consecinţă a fost condamnată să se sacrifice pentru
aceeaşi soră care, conform hotărârii Legii, urma să
trăiască sub acoperişul Marinei ca o fiică suferindă, dar
extrem de iubită. Astfel, Jorge şi Marina au fost în sfârşit
liberi să se căsătorească, împlinind pe Pământ
comuniunea iubitoare după care tânjeau. La doi ani
după căsătorie au primit-o pe Zilda în leagănul fericit al
casei, ca pe fiica mult iubită. Dar... după primele câteva
luni au devenit conştienţi de încercarea ei dureroasă:
Zilda - acum numită Nilda - s-a născut surdă şi cu
tulburări mintale, ca urmare a traumei provocate
corpului ei subtil de otrăvirea sa deliberată. Inconştientă
şi torturată în adâncurile fiinţei sale de amintirile
sufocante ale trecutului ei recent, ea a plâns continuu
aproape zi şi noapte. Cu cât mai mult a suferit, cu atât
mai multă iubire a primit din partea părinţilor ei, care
au iubit-o cu extraordinar de multă grijă şi compasiune.
Viaţa lor a decurs normal, în ciuda necazurilor provocate
de obstacolele naturale ale călătoriei, când, în urmă cu
câteva luni, Jorge a trebuit să-şi părăsească familia
pentru a merge într-un azil de leproşi pentru tratament.
De atunci încoace, între soţul bolnav şi fiica nefericită,
Marina a suferit stări de disperare cumplită, pe care le
vedem în prezent, iar în urma datoriilor sale acumulate
este asaltată şi ea de tentaţia sinuciderii.
Asistentul a tăcut.
Atât eu, cât şi Hilario eram uluiţi şi mişcaţi.
Problema era îngrozitoare din punctul uman de
vedere, dar conţinea o lecţie nepreţuită în ceea ce
priveşte Justiţia divină.
Silas a mângâiat capul femeii adormite şi a adăugat:
- Domnul ne va ajuta pentru ca ea să se recupereze
şi să găsească curajul de a continua.
Tocmai atunci Luisa a intrat în cameră, neliniştită şi
deznădăjduită.
A fost informată despre ultimele evenimente şi ne-a
mulţumit cu lacrimi în ochi.
Silas însă, dorind să-şi încheie asistenţa, a aplicat
mai multe pase magnetice mamei tulburate, iar atunci
am fost martori la o scenă de neuitat.
Spiritul Marinei s-a ridicat din trupul adormit şi ne-
a privit cu ochi goi şi inexpresivi.
Pentru a-i trezi percepţiile, asistentul i-a atins ochii
cu mâinile, învăluindu-i în fluide luminescente, iar
deodată, precum o oarbă ce-şi recapătă brusc vederea,
sărmana creatură a văzut-o pe Luisa, care-şi întindea
braţele iubitoare şi prietenoase către ea. Cu lacrimi
curgându-i pe obraji, ea s-a aruncat la pieptul Luisei,
strigând de bucurie:
- Mamă! Mamă dragă! Eşti chiar tu?
Luisa a ţinut-o la pieptul ei, cu mare blândeţe, ca şi
cum era un copil bolnav; abia stăpânindu-şi emoţiile, ea
i-a spus cu tristeţe:
- Da, fiica mea dragă, sunt eu, mama ta! Să-I
mulţumim lui Dumnezeu pentru acest scurt timp
împreună.
Deşi plină de întristare, ea a sărutat-o pe Marina cu
tandreţe şi a continuat:
- De ce eşti atât de descurajată când bătălia tocmai
a început? Nu ştii că suferinţa este îngrijitorul nostru
ceresc? Ce s-ar alege de noi, Marina, dacă suferinţa nu
ne-ar ajuta sa gândim şi să simţim binele? Bucură-te de
lupta care purifică şi ne salvează pentru munca lui
Dumnezeu... Nu face ca dragostea să devină un iad
pentru tine şi nu te gândi că vei aduce uşurare soţului şi
fiicei tale cu iluzia unei evadări nesăbuite. Aminteşte-ţi
că Domnul transformă otrava greşelilor noastre în
medicamentul benefic şi necesar izbăvirii faptelor
noastre greşite... Boala lui Jorge şi încercările Nildei
sunt o cale binecuvântată de creştere spirituală, nu
numai pentru ei, ci şi pentru spiritul tău, care s-a
alăturat vieţilor lor în planul mântuitor!... Învaţă să
înduri cu umilinţă, pentru ca suferinţa ta să nu fie doar
o mândrie rănită... Ce s-a petrecut cu neînfricarea ta de
soţie şi cu dăruirea ta ca mamă? Ai uitat de valoarea
rugăciunii pe care ai învăţat-o în casa noastră? Te-ai
amăgit atât de mult încât vrei să îmbrăţişezi laşitatea ca
glorie morală? încă mai este timp! Trezeşte-te, ridică-te
din pat, luptă şi trăieşte! Trăieşte pentru a-ţi recupera
demnitatea feminină pe care ai pătat-o cu ruşinea
trădării... Aminteşte-ţi de sora ta mai mică, ce a părăsit
această lume împovărată de durerea pe care i-ai adus-o,
iar cu devoţiunea şi sacrificiul pentru fiica ta bolnavă
plăteşte-ţi datoriile faţă de Justiţia eternă... Fii umilă şi
izbăveşte-ţi conştiinţa plătind preţul ispăşirii dureroase,
dar totuşi drepte. Munceşte şi slujeşte, ai încredere în
Iisus, căci Doctorul divin îi va restabili sănătatea soţului
tău, pentru ca împreună să o aduceţi pe micuţa şi
bolnava Nilda la poarta reînnoirii. Nu te gândi că eşti
singură în toate aceste nopţi singuratice, când eşti
sfâşiată între insomnie şi dezolare! Ce fel de Rai poate
exista pentru inimile materne care plâng dincolo de
mormânt, decât prezenţa copiilor lor iubiţi, chiar dacă ei
le aduc zile îndelungate de agonie? Ai milă de mine,
mama ta, care sunt acum condamnată să sufăr din
dragoste pentru tine!
Luisa s-a oprit, înecată de suspinele neîncetate.
Marina a îngenuncheat în lacrimi şi a sărutat
mâinile mamei, implorând neîncetat:
- Mama mea dragă, iartă-mă! Iartă-mă!
Luisa a ridicat-o pe fată cu mare efort şi, oferindu-
ne un exemplu al calvarului matern care continuă să le
lege pe marile femei de familiile lor după moartea fizică,
a condus-o cu paşi şovăitori la copilul infirm. Mângâind
fruntea plină de broboane a copilului, Luisa a implorat
cu umilinţă:
- Fiica mea mult iubită, nu căuta uşa falsă a
evadării... Trăieşte pentru fetiţa ta, aşa cum şi Domnul
îmi permite să trăiesc pentru tine!
Simţindu-se reînnoită, tânăra mamă s-a aruncat
asupra sărmanului copil, dar, deoarece emoţia
momentului îi sufoca mintea trezită, ea a fost atrasă
brusc în corpul fizic, ca fierul de un magnet. S-a trezit
îmbăiată de lacrimi şi a strigat pe jumătate conştientă:
- Fiica mea!... Fiica mea!
Asistentul şi-a luat respectuos rămas-bun de la
Luisa şi a afirmat:
- Slăvit să fie Domnul! Marina noastră a reapărut
transformată.
Am plecat în tăcere.
Afară, norii îndepărtaţi se adunau coroană în
lumina purpurie a zorilor, iar cu sufletul plin de
recunoştinţă şi speranţă am meditat asupra Bunătăţii
infinite a lui Dumnezeu, care face ca Soarele să răsară
după fiecare noapte, aducând binecuvântarea unei zile
noi.
 Cap. 13 - Datorii într-un punct staţionar

Am continuat să oferim ajutor fratern casei Marinei,

inclusiv asistenţă soţului ei din spital. În acest mod am
descoperit oportunităţi excelente pentru studii şi
observaţii.
La fiecare pas am putut să tragem concluzii şi să
luăm notiţe.
Sarcinile şi călătoriile noastre se desfăşurau
satisfăcător când, într-o anumită seară, Silas a primit o
vizită în camera de conversaţie, din partea unui
colaborator întristat, care i-a spus:
- Asistentule Silas, se pare că sora noastră Poliana
este gata să cedeze sub greutatea încercării sale uriaşe.
- Se răzvrăteşte? - a întrebat prietenul nostru cu
răbdare şi bunătate.
- Nu, a răspuns vizitatorul. Este bolnavă, iar puterea
ei organică descreşte cu fiecare oră... În ciuda acestor
aspecte, ea se străduieşte cu mult curaj să rămână de
partea fiului ei nefericit.
Silas s-a gândit câteva secunde şi a spus hotărât:
- Nu avem timp de pierdut.
Ca şi în ocaziile anterioare am folosit planarea,
pentru a economisi timp.
După câteva minute am ajuns într-o aşezare rurală
săracă şi pustie. Într-o baracă ce era expusă complet
vântului nopţii, o femeie chinuită, acoperită cu nişte
zdrenţe, era întinsă pe un covor de paie direct pe podea.
La mică distanţă de ea dormea un omuleţ pitic, paralitic,
cu mari tulburări mintale. Femeia bolnavă îl privea,
sfâşiată între durere şi disperare.
 - Aceştia sunt sora noastră Poliana şi Sabino, fiul
nefericit ce i-a fost încredinţat de Puterea cerească, ne-a
informat Silas. Din punct de vedere spiritual, ei sunt în
grija lui Mansao Paz şi se află pe o cale dură a corectării
morale.
Însă bunul nostru prieten a părut mai interesat să
Ie ofere celor doi asistenţă practică decât să ne dezvăluie
mai multe informaţii.
El s-a aplecat deasupra sărmanei femei şi i-a
ascultat respiraţia, afirmând destul de îngrijorat:
- Este cu adevărat grav.
Ne-a invitat apoi să ne oferim ajutorul şi ani
examinat-o îndeaproape. Suferea de o aritmie cardiacă
alarmantă. Inima ei era precum un prizonier agitat prins
între arterele îngustate de o ciudată calcifiere.
În timp ce a analizat imaginea circulatorie
devastatoare, asistentul a afirmat:
- Vasele miocardice slăbite se află pe punctul de a se
rupe, deoarece pacienta se află sub influenţa unei
angoase extreme. Inima ei s-ar putea opri în orice clipă.
Spunând aceasta, el a privit la omuleţul întins la
câţiva paşi distanţă şi a adăugat:
- Cu toate acestea, Poliana are nevoie de mai mult
timp în corpul fizic, deoarece fiul ei nu poate supravieţui
fără ea. Nu numai că sunt legaţi împreună în aceeaşi
încercare, dar sunt şi magnetizaţi de aceeaşi atmosferă
fluidică, fiind hrăniţi reciproc de energiile pe care le
exteriorizează în câmpul afinităţii pure. Astfel,
dezîncarnarea mamei ar avea o repercusiune fatală
asupra fiului ei. Existenţa lui în această fază de
segregare a fost limitată la gravitaţia invariabilă în jurul
grijii tandre a mamei sale.
O perspectivă complicată ne aştepta.
 Baraca mizerabilă nu avea aproape nimic din cele
necesare traiului, dar Silas părea că doreşte să găsească
ceva ce putea fi folosit în ajutorul lor. A găsit doar un
urcior vechi cu puţină apă în el.
Asistentul ne-a spus că pacienta avea nevoie imediat
de medicaţie, dar ştia că în acea oră din noapte nu era
uşor de adus un suflet încarnat în acel loc dat uitării; în
plus, nu aveam niciun fel de resurse disponibile acolo.
Chiar şi aşa, am privit cum Silas aplică pase
magnetice asupra gâtului femeii, cu o atenţie devotată.
Apoi el a magnetizat apa din urcior cu resurse
fluidice.
Ne-am dat seama că el indusese femeii o stare de
sete, obligând-o să bea apa simplă ce fusese acum
transformată în lichid medicinal.
Poliana a făcut un efort imens, s-a ridicat şi a căutat
urciorul.
După câteva înghiţituri a devenit mai puţin agitată,
ca şi cum i se oferise o puternică poţiune calmantă.
Îngrijorarea ei copleşitoare din acel moment a făcut
loc odihnei spiritului.
Asistentul a mângâiat-o blând pe cap, în timp ce
femeia s-a aşezat pe grămada de zdrenţe ce-i servea
drept pernă, şi a continuat să-i transmită energii
reînnoitoare.
După câteva minute Poliana s-a aflat complet în
afara corpului fizic, dar spiritul ei nu avea luciditatea
necesară pentru a ne percepe prezenţa. În orice caz, sub
influenţa magnetică a lui Silas, ea s-a ridicat în mod
mecanic. El a luat-o în braţe, iar noi doi i-am urmat într-
o zonă împădurită din apropiere.
Chiar dacă nu era conştientă de asistenţa noastră
iubitoare, pacienta noastră, desprinsă din trup ca într-
un vis reconfortant, s-a simţit calmă şi uşoară în timp ce
Silas a aşezat-o pe covorul moale al ierbii.
Apoi, asistentul ne-a cerut să ne rugăm împreună;
privind către firmamentul scânteind de stele, el a
implorat:
- Tată al Bunătăţii infinite! Tu ai grijă de nevoile
viermelui aparent uitat în pântecul solului; Tu
înveşmântezi florile fără nume, care îşi răspândesc
parfumul chiar şi în noroiul mlaştinilor. Priveşte cu
îndurare asupra noastră, căci neam îndepărtat mult de
Iubirea Tal
Ai milă, O, Tată Drept, mai ales de sora noastră
învinsă, Poliana!
O, Doamne, ea nu mai este femeia avidă de aventură
şi de aur, gata să arunce cu noroi şi întuneric pe calea
altora, ci o mamă epuizată, care imploră putere reînnoită
pentru a-şi suporta sacrificiul! Nu mai este fata vanitoasă
care râdea la chinurile semenilor ei, ci doar un cerşetor
umil, incapabil să muncească, şi care plânge din uşă în
uşă pentru a primi o bucată de pâine pentru fiul ei chinuit.
O, Tată! Nu o lăsa să-şi piardă binecuvântarea
trupului în acest moment pe calea izbăvitoare pe care se
târăşte!
Acordă-i resursele necesare pentru a nu-şi întrerupe
experienţa sublimă...
Prin Cristos Tu ne-ai acordat revelaţia divină a
suferinţei, ca mijloc de întoarcere în braţele Tale; ajut-o
să-şi reînnoiască energiile, pentru a nu pieri înainte de a
găsi lumina nouă care îi pregăteşte inima pentru înălţarea
către Gloria eternă!
Atinsă de o credinţă profundă, vocea lui Silas ne-a
emoţionat până la lacrimi.
Străluciri albăstrui îi învăluiau creştetul, iar ca
răspuns din Ceruri, chiar acolo, în mijlocul vegetaţiei
acelei păduri izolate, am văzut cum de la depărate şi din
puncte diferite cinci flăcări se îndreaptă rapid către noi.
Când au ajuns aproape, flăcările s-au transformat în
spirite binefăcătoare, care ne-au salutat cu mare
bucurie.
În câteva minute energiile imponderabile ale naturii,
combinate cu anumite substanţe derivate din plante
medicinale, i-au fost oferite pacientei noastre, care le-a
inhalat cu sorbituri lungi. Curând, Poliana a fost
regenerată în mod surprinzător, gata să-şi reia viaţa în
corpul fizic pentru recuperarea necesară.
Voi, bogaţi ai Pământului - m-am gândit atunci cu
lacrimi în ochi - unde este puterea cuferelor voastre
pline cu aur în faţa strălucirii simple a unei rugăciuni?
Care este măreţia palatelor voastre de splendoare şi
nestemate, în comparaţie cu un singur minut de
reverenţă a sufletului aflat în comuniune cu Paternitatea
lui Dumnezeu, în măreţia Cerului?
Incapabilă să înţeleagă metamorfoza prin care
trecuse, datorită circumstanţelor încercării ei temporare,
pacienta încă nu ne putea vedea, dar a zâmbit fericită,
simţindu-se mult mai puternică şi mai agilă.
Susţinută încă o dată de noi, ea s-a întors în coliba
ei murdară, unde am ajutat-o să-şi reia vehiculul fizic.
Învigorată, ea a deschis ochii, în timp ce Silas a
explicat:
- Îmbunătăţirea corpului ei subtil va fi rapid
asimilata de celulele organismului ei fiziologic.
Apoi a subliniat:
- Doctorii de pe Pământ ştiu că somnul este unul
dintre cei mai eficienţi agenţi ai vindecării. Motivul
pentru aceasta este că, atunci când sufletul este
desprins de trup, adeseori el utilizează resurse uriaşe
pentru recuperarea vehiculului fizic pe care îl foloseşte
pentru experienţele sale în lume.
După această explicaţie, el a mângâiat părul cărunt
al sărmanei femei şi i-a promis:
- Odihneşte-te acum. Când se va face ziuă ajutoarele
noastre îţi vor aduce asistenţa carităţii fraterne, apelând
la orice bun samaritean care se petrece să fie în
preajmă... Domnul îţi va permite să continui.
Apoi ne-a invitat să examinăm câmpul organic al lui
Sabino.
Din exterior părea într-adevăr o mască dureroasă de
anormalitate şi malformaţie. Era foarte mic - de vreo 90
de centimetri. Avea capul mare şi trupul diform, care
emana un miros fetid, ce inspira atât milă, cât şi
repulsie.
Faţa sa se asemăna cu cea a unei primate; zâmbetul
său inconştient şi ochii semi-lucizi aveau expresia unui
clovn trist.
Asistentul ne-a îndemnat să-i analizăm câmpul
mental, iar după câteva minute de focalizare atentă am
putut să-l accesez şi să-i observ particularităţile.
Memoria lui Sabino arăta că trăia undeva departe de
realitatea zilei prezente, fiind în totalitate cufundat în
scenele bizare.
Gândurile sale au devenit consistente şi s-au
materializat în faţa vederii noastre spirituale,
permiţându-ne să-l vedem aşa cum se simţea el că este.
L-am văzut în veşmintele unui curtean proeminent,
influenţând persoane din poziţii înalte să comită crime
secrete, ce rezultau întotdeauna în suferinţă intensă
pentru poporul obişnuit. Văduve şi orfani, muncitori
umili şi sclavi nefericiţi se perindau pe ecranul
amintirilor sale complexe. Palate aristocratice şi mese
luxoase făceau parte din detaliile ostentative ale
amintirilor care-i populau mintea. Iar lângă el se afla
mereu aceeaşi femeie, al cărui port mândru a dezvăluit-o
pe Poliana, aceeaşi Poliana care era întinsă acum pe
covorul de paie... Am fost uluiţi să-i vedem pe amândoi
înconjuraţi de lux şi aur, dar pătaţi totodată de sânge,
un aspect faţă de care erau complet insensibili.
Era uşor de înţeles că avuseseră datorii reciproce
foarte mari de plătit în tărâmul cruzimii.
Sabino, arogantul nobil, era complet inconştient de
Sabino, piticul paralitic. Aflat într-o stare de introspecţie
totală, el îşi retrăia mereu şi mereu trecutul în cel mai
adânc nivel de absorbţie a fiinţei sale, arătând că fusese
un om iluzionat de superioritatea falsă faţă de semenii
săi.
Observându-ne perplexitatea, Silas a remarcat:
- Desigur, nu-i putem auzi cuvintele articulate,
deoarece este complet surd şi mut în acest moment, dar
i ne putem adresa în gânduri; el poate reacţiona în
gândurile sale la întrebările noastre. Pentru aceasta, va
trebui să-l tratăm precum personalitatea pe care crede
că încă o are.. . Ne vom adresa cu numele de baronul de
S..., care a fost titlul său în ultima sa existenţă, perioada
în care a căzut în mod dezastruos în întunericul crimelor
şi al vanităţii.
Observând petele roşiatice din imaginile amintirilor
vii în care era închis, am întrebat cu gravitatea naturală
pe care o cerea momentul:
- Baronule, de ce există atât de mult sânge pe
drumul tău? Au fost vărsate multe lacrimi pe cale?
Am văzut foarte limpede că nu mi-a auzit întrebarea
cu organele fizice, ci că a perceput-o sub forma unei idei
pe care aparent el a formulat-o. A răspuns prin anumite
asociaţii mentale, cu care am comunicat, dar fără să mă
identifice ca pe un interlocutor invizibil: „Sânge şi
lacrimi, da!... Am avut nevoie de o mare doză de acestea
pentru acţiunile mele... Ce cuceritor nu are sânge şi
lacrimi la baza piramidei sale de îmbogăţire sau de
stăpânire politică? Viaţa este un sistem al luptelor, în
care omenirea este împărţită în două tabere opuse: una
pentru cei care cuceresc şi una pentru cei care sunt
cuceriţi... Sunt un nobil... Chemarea mea nu poate
accepta înfrângerea... De ce ar conta suferinţa celor
slabi, dacă moartea înseamnă pentru ei odihnă şi
îndurare?”
M-am deconectat de câmpul mental în care Sabino
îşi exprima gândurile, iar după câteva momente, în care
Hilario a realizat aceeaşi examinare, asistentul a
explicat:
- După cum putem concluziona cu uşurinţă,
conform ştiinţei medicale obişnuite Sabino este doar un
paralitic care s-a născut surd şi mut şi suferă, totodată,
şi de retardare mentală. Pentru noi însă el este un
prizonier încă periculos, întemniţat în oasele fizice. Dar
este complet inconştient de acest fapt, atât de mare este
focalizarea sa extremă asupra lui însuşi, şi care încă îi
întunecă sufletul într-un proces de hipertrofie
incontrolabilă. Setea sa de a pune mâna cu cruzime pe
bunuri şi mândria sa virulentă i-au pervertit viaţa
lăuntrică, blocându-l într- un labirint îngrozitor al
iluziilor sinistre, care au condus la o completă alienare
mentală în ceea ce priveşte timpul. Vremea trece repede,
în timp ce mintea sa rămâne într-un punct mort în
interiorul reminiscenţelor în care crede că este în
continuare un stăpânitor pe Pământ, trăind astfel în
coşmarul pe care l-a creat singur.
În lumina problemelor pe care studiul le ridica,
Hilario a întrebat foarte surprins:
- Dar... la ce foloseşte o asemenea suferinţă?
 Silas a afişat o uşoară expresie de tristeţe şi a
explicat:
- Acesta este un caz lamentabil de datorii îngheţate.
Prietenul nostru nefericit, în mod atât de deplorabil
prăbuşit, a comis foarte multe crime pe Pământ, dar şi
în tărâmul spiritelor, iar timp de mai mult de o mie de
ani el a cedat din nou şi din nou, trufaş şi insensibil,
ghearelor criminalităţii... De la o viaţă la alta el nu a
făcut nimic altceva decât să-şi irosească resursele fizice,
perturbând peisajele sociale în care Domnul i-a permis
să trăiască. In decursul secolelor el a cauzat foarte
multe dezastre îngrozitoare: omoruri, rebeliune,
escrocare, calomnie, falimente, suicid, avorturi şi
persecuţii, căci singurul lucru de care a fost vreodată
interesat a fost satisfacerea egocentrismului său uriaş...
Între leagăn şi mormânt a semănat doar o neîncetată
nebunie, iar între mormânt şi o nouă naştere, doar
indiferenţă şi o cruzime descreierată, în ciuda
intervenţiilor unor prieteni altruişti, care l-au susţinut în
timpul noilor încercări de regenerare şi de recuperare
spirituală. Fiind aproape întotdeauna inspirat de opiniile
Polianei, partenera sa în multe călătorii, el s-a consolidat
ca un antreprenor mizerabil al crimelor. În timpul
ultimei sale vieţi, dezechilibrul său s-a amplificat atât de
mult, încât a sfârşit prin a comite suicid într-un mod
indirect, ca urmare a înclinaţiilor sale primejdioase. Nu
a existat niciun alt remediu pentru el decât izolarea
totală în trupul carnal, în negura existenţei sale
prezente, în acest mod îl vedem: o fiară sălbatică închisă
în armura unui trup diform, aflat în grija unei femei care
i-a fost complice în succesive căderi şi eşecuri, şi care
acum se află în postura nobilă de asistentă maternă a
nefericirii sale îndelungate. Tovarăşă iresponsabilă şi
neînfrânată, care a ales în mod constant plăcerile
criminale ca scop în viaţă, Poliana s-a trezit în lumea
spiritelor la realităţile vieţii înaintea lui... A suferit
imens, iar apoi a acceptat sarcina de a-l ajuta în
îndreptarea lui, o acţiune care va necesita, evident, un
timp îndelungat din partea lor.
Prin aura de culoare verde-negricioasă a corpului
subtil a piticului absorbit în fiinţa sa, puteam vedea că
toate energiile centrilor săi vibratorii reveneau înapoi la
punctele lor de origine, fapt care ne-a dat impresia că
Sabino era complet înlănţuit în el însuşi, precum o
omidă izolată în coconul construit chiar de ea.
Silas ne-a răspuns prompt întrebărilor pe care
doream să le adresăm:
- Până când nu se va maturiza în spirit, pentru
reînnoirea de care are nevoie, prietenii noştri îi
direcţionează mintea să lucreze într-un circuit închis; cu
alte cuvinte, el se gândeşte constant doar la el însuşi,
fiind incapabil să facă schimb de vibraţii cu altcineva în
afară de Poliana, pentru care el s-a stabilit ca un gen de
satelit mut, în aşteptare constantă, precum un parazit
pe o plantă suculentă. Sabino este un exemplu de
datorii staţionate într-un punct mort. El rămâne
staţionar într-o stare de hibernare spirituală. El a fost
circumscris în mod obligatoriu în el însuşi, pentru binele
spiritelor încarnate şi dezîncarnate, căci greşelile sale
materiale şi morale sunt de o asemenea natură, încât
prezenţa sa conştientă, fie pe Pământ, fie în lumea
spiritelor, ar provoca tulburări şi haos cu urmări
imprevizibile. Aşa cum este acum el beneficiază de o
pauză în lupta sa, cu ajutorul uitării temporare, pentru
ca în viitor să facă faţă muntelui de datorii pe care le-a
acumulat, şi pentru a găsi calea potrivită de a le plăti în
decursul următoarelor secole; atunci va avea nevoie de
eforturile unei voinţe de fier în practica renunţării
personale.
- Dar, a întrebat Hilario îngrijorat, Spiritualitatea
Superioară nu a găsit o cale de a-l întemniţa în afara
corpului fizic?
- Ba da, a confirmat Silas. Aceasta ar fi posibil. Însă,
dacă există temniţe pline de durere pentru ispăşirea
crimelor care întunecă mintea umană - multe dintre ele
reprezentate de abisurile pline de suferinţă şi teroare -
trebuie să ne amintim că criminalii izolaţi acolo se atrag
şi se corup unii pe alţii în mod reciproc cu plăgile lor
morale, iar astfel ei îşi creează iadul temporar. Pe de altă
parte, există o mulţime de instituţii care funcţionează
precum nişte sere, în care spiritele dezîncarnate dorm
liniştite un timp îndelungat, cufundate într-o oarecare
măsură în coşmarurile pe care ele le merită după ce trec
dincolo de mormânt... Sabino însă este un caz
excepţional de răzvrătire sistematică şi delincvenţă
morală, iar într-o zi a simţit că puterea sa şovăie în acest
întuneric. Remuşcarea i-a pătruns inima precum un
glonţ mortal care loveşte un tigru aflat în libertate...
Rugăciunea i-a scânteiat în conştiinţă, iar înainte ca
noua sa atitudine să poată provoca reacţii şi răzbunări
malefice printre foştii parteneri în rele, el a fost dus la
Mansao Paz, unde a fost magnetizat şi i s-a indus o
hipnoză adâncă. Mai târziu a fost primit în grija Polianei,
care îşi experimenta propria regenerare cu ajutorul unei
munci sacrificiale. După cum puteţi vedea, legăturile
prietenului nostru cu tărâmurile infernale sunt atât de
puternice, încât, din mila lui Iisus, el a fost închis
temporar în acest trup monstruos. Aici el este menţinut
nu doar departe de legăturile infernale, ci şi de
nerecunoscut pentru celelalte spirite rele, pentru binele
său. Timpul şi Bunătatea divină trebuie să-l susţină în
problemele sale complexe şi dureroase.
Privind cu seninătate către noi, el a întrebat:
- Înţelegeţi?
Da, înţelegeam.
Aşa cum o vedeam, această experienţă era dură, dar
logică, teribilă, dar dreaptă.
Şi precum cineva care nu-i putea oferi nimic altceva
prietenului său mizerabil în afară de inima sa, Silas i-a
mângâiat capul tulbure, iar cu o adâncă emoţie i-a oferit
binecuvântarea unei rugăciuni.
 Cap. 14 - Izbăvire întreruptă

Împreună cu asistentul mergeam de ceva vreme în

suburbiile unui oraş larg, pentru a participa la
rearmonizarea unei mici familii.
Capul familiei era Ildeu, puţin trecut de 35 de ani.
Soţia sa altruistă, Marcela, era mama a trei copii:
Roberto, Sonia şi Marcia. Cu toate acestea, sedus de
farmecele unei tinere nesăbuite şi iresponsabile, pe
nume Mara, el făcea tot ce putea pentru a o determina
pe soţie să-l părăsească.
Cu toate acestea, Marcela fusese educată în şcoala
datoriei nobile, se dăruia casei şi făcea tot ce putea
pentru a-şi ascunde suferinţa.
Din manierele lui brutale şi comportamentul
deplorabil de acasă, ea era foarte conştientă de
schimbările survenite în tatăl copiilor ei, iar atunci când
a primit scrisori insultătoare din partea rivalei a plâns în
tăcere după ce le-a aruncat în foc, pentru ca el să nu le
găsească.
Aveam o mare compasiune pentru ea, văzând-o cum
se roagă în fiecare seară alături de copii.
Cel mai mare copil, un băiat de nouă ani, pe nume
Roberto, îi ţinea capul, percepându-i suspinele înăbuşite
în gât, iar în inocenţa lor copilărească cele două fetiţe
repetau mecanic rugăciunile Marcelei către Iisus, în
numele „tăticului” lor.
În insomniile sale agonizante până târziu în noapte,
spiritul femeii era torturat mereu când Ildeu se întorcea
acasă mirosind a alcool şi afişând semnele aventurilor
sale deplorabile.
 Dacă ea dorea să vorbească, amintindu-i de ceva de
care aveau nevoie copiii, el răspundea mânios:
- Ce viaţă mizerabilă! Tot timpul mă învinuieşti, mă
enervezi şi mă persecuţi cu criticile şi solicitările tale!...
Dacă vrei bani, du-te şi munceşte! Dacă ştiam că aşa va
fi căsătoria, aş fi preferat un glonţ în cap decât să
semnez un contract care m-a făcut sclav pe viaţă!
În timp ce striga furios, puteam vedea pe ecranul
amintirilor sale cum seducătoarea Mara apărea ca fiind
femeia lui ideală. O compara pe ea cu figura soţiei, care
era epuizată de muncile grele, iar sub influenţa
constantă a imaginii Marei el arăta o furie şi mai mare,
ca urmare a dorinţei de a fugi de acasă.
Cu lacrimi în ochi, Marcela îl implora să fie tolerant
şi să se calmeze, explicând că nu fugea nicidecum de
muncă.
De fapt, în timpul pe care-l avea la dispoziţie
muncea pentru câţiva bani spălând rufe, dar treburile
sale casnice nu-i permiteau să facă mai mult de atât.
- Ipocrito! - striga atunci soţul, complet cuprins de
furie. şi cum rămâne cu mine? Ce vrei să fac? Crezi că
eu ar trebui să fac mai mult? Sunt plin până în gât de
facturi neplătite!... Am datorii faţă de toţi!... şi toate
acestea pentru că tu cheltui aiurea banii!... Nu ştiu cât
pot să te mai suport! Nu ar fi mai bine să te întorci în
locul unde ai avut ghinionul să te naşti? Doar părinţii tăi
sunt în viaţă!
Sărmana creatură plângea în tăcere, dar strigătele
bărbatului îl trezeau aproape întotdeauna pe Roberto,
care, pe jumătate adormit, alerga să-şi salveze mama,
îmbrăţişând-o.
Ildeu sărea atunci imediat la micul apărător, îl lovea
şi ţipa cu o furie incontrolabilă:
- Ieşi afară! Ieşi!
 Ca şi cum băiatul nu era fiul său, ci un duşman
familiar, el adăuga cu pumnii încleştaţi:
- Te-aş omorî imediat!... Te omor!... În fiecare noapte
aceeaşi scenă! Stârpitură! Imbecilule!
Agăţat de mama sa, băiatul îndura lovitură după
lovitură, până când se întorcea în pat, plângând în
hohote.
Pe de altă parte, dacă fetiţele începeau să
scâncească, Ildeu se topea imediat, chiar şi atunci când
era beat criţă, spunând cu blândeţe:
- Fetiţele mele! Sărmanele mele fetiţe! Ce se petrece
cu voi? Doar pentru voi mă aflu aici, îndurând crucea
acestui loc.
Şi foarte adesea el însuşi le ducea înapoi în pat.
Silas, Hilario şi cu mine ne ocupam astfel de
salvarea Marcelei şi a copiilor ei.
Apoi, din acea casă chinuită, ameninţată cu
distrugerea completă, eram chemaţi în alte zone de
slujire, iar din acest motiv asistentul nu a avut şansa să
ne ofere o explicaţie completă.
Dar aproape în fiecare seară petreceam câteva
minute cu ei, în sarcinile ce erau dragi inimilor noastre.
Dar în ciuda eforturilor noastre, capul familiei
devenea din ce în ce mai indiferent şi mai distant cu
fiecare zi.
Plictisit şi iritat, el nici măcar nu-i mai acorda soţiei
amabilitatea unui salut obişnuit. Era complet fascinat
de Mara şi nu o putea suferi deloc pe Marcela. Plănuia
să scape de povara angajamentului şi să meargă pe o
cale nouă.
Dar cum să se descurce cu dragostea pentru fetiţele
sale?
Foarte sincer - îşi spunea chiar el - nu îl iubea pe
Roberto, fiul ai cărui ochi îl acuzau în tăcere de
comportamentul său deplorabil, dar le adora pe Sonia şi
Marcia cu o tandreţe nedisimulată... Cum să le
părăsească după despărţirea iminentă? Prin lege era
sigur că soţia sa îşi va păstra dreptul de mamă... O
femeie cu o conduită dreaptă, Marcela putea conta pe
favorurile justiţiei.
El s-a gândit şi s-a gândit...
Nu putea trăi fără iubirea Marei, a cărei influenţă îi
acaparase sentimentele bolnave.
Oriunde mergea, el îi simţea influenţa subtilă
sfâşiindu-i caracterul şi subminându-i demnitatea de
bărbat ce fusese onorabil şi fericit până să o întâlnească.
Uneori căuta în zadar să se elibereze de jugul ei.
Marcela reprezenta întruchiparea disciplinei pe care
el însuşi avea nevoie să o respecte şi îndatoririle pe care
trebuia să le onoreze, în timp ce Mara, cu ochii ei
pătimaşi, h promitea libertatea şi plăcerea.
Şi astfel s-a născut în mintea lui bolnavă o idee
sinistră: îşi va ucide soţia şi va ascunde crima, făcând să
apară ca o sinucidere.
În acel scop macabru urma să-şi modifice
comportamentul în cadrul casei.
Va căuta să lase la o parte lipsa sistematică de
înţelegere şi bunăvoinţă, să renunţe temporar la mânie
şi să simuleze tandreţea, pentru a câştiga încrederea
tuturor... Iar după câteva zile, când Marcela ar fi dormit
liniştită şi fără griji, el o va împuşca în inimă, păcălind
poliţia.
Am fost capabili să-i urmărim îndeaproape
dezvoltarea planului nebunesc. Este întotdeauna uşor
de pătruns în sfera formelor-gând în timp ce ele sunt
construite treptat de către fiinţele care, febrile şi
persistente, le clădesc în jurul lor.
 Aparenta seninătate a zâmbitorului Ildeu nu putea
tăinui planul îngrozitor în faţa noastră, în timp ce-şi
construia mental crima, detaliu cu detaliu.
Pentru a o apăra pe Marcela, a cărei viaţa era
supravegheată de Mansao, asistentul a sporit vigilenţa
în cadrul casei.
Doi dintre colegii noştri dăruiţi şi altruişti făceau cu
schimbul, având grijă de ea zi şi noapte, pentru a
împiedica crima cumplită.
În cele din urmă, în timp ce noi realizam o muncă de
asistenţă pentru alţi pacienţi, fratele aflat la datorie în
casa lui Ildeu a venit alergând, pentru a ne informa că
evenimentele se precipitau rapid.
Cu sufletul influenţat de ucigaşii dezîncarnaţi care
fuseseră atraşi de gândurile sale bolnave, Ildeu plănuia
să-şi ucidă soţia chiar în acea noapte.
Silas nu a ezitat.
Am plecat imediat către gospodăria atât de profund
tulburată.
Cu ajutorul autorităţii sale considerabile, Silas a
solicitat asistenţa unor spirite-prietene care îşi realizau
activităţile obişnuite în împrejurimi. Mai întâi, ele i-au
alungat pe alcoolicii dezîncarnaţi şi pe delincvenţii
morali care bântuiau în jurul casei.
Dar, în ciuda acestei măsuri, planul infernal din
mintea sărmanului nostru prieten ajunsese la apogeu.
Era târziu în noapte.
Inima îi bătea sălbatic, iar ochii săi speriaţi priveau
în jur la pereţii goi ai camerei, ca şi cum ne suspectau
prezenţa; şi-a examinat arma, hotărât să comită
cumplitul act.
Scena omorului premeditat îi luase complet minţile
şi se derula într-o secvenţă de cadre uluitoare...
 Ah! Dacă spiritele încarnate ar şti că gândurile
ajung să fie atât de uşor exteriorizate şi vizibile, cu
siguranţă s-ar păzi împotriva tărâmului crimei şi al
nelegiuirii.
În timp ce tatăl smintit plănuia să meargă la
dormitorul copiilor pentru a-l încuia şi a-i împiedica
astfel să fie martori la crimă, Silas s-a grăbit brusc către
patul fetelor. Folosindu- se de resursele magnetice, el a
îndemnat-o rapid pe Marcia, aflată în corpul subtil, să
privească gândurile tatălui ei.
Văzând scenariul teribil, copila a fost cuprinsă de
un şoc imens şi s-a întors imediat în vehiculul fizic,
ţipând cât putea de tare, ca şi cum se trezise dintr-un
coşmar înspăimântător:
- Tati!... Tati! Nu ucide!... Nu ucide!
Ildeu tocmai ajunsese la uşă, ţinând arma în mâna
dreaptă şi căutând să încuie uşa cu cealaltă.
Ţipetele copilului au răsunat atunci în întreaga
casă, provocând o mare agitaţie.
Marcela a sărit din pat şi şi-a surprins soţul lângă
patul fetei, cu arma în mână, prevestind ceva rău.
Incapabilă să-i suspecteze intenţiile, buna femeie i-a
luat cu grijă arma din mână. Considerând că soţul ei
dorea să se sinucidă, ea l-a implorat cu lacrimi în ochi:
- Oh, Ildeu! Nu îţi lua viaţa! Iisus ştie că îmi
îndeplinesc toate îndatoririle... Nu doresc remuşcarea
acestei nebunii care să te facă un ticălos în faţa legilor
dumnezeieşti! Fă cum doreşti, dar nu te dezonora prin
sinucidere. Dacă doreşti cu adevărat să pleci, pleacă şi
construieşte o casă nouă cu femeia care te face fericit...
Îmi voi dedica viaţa copiilor noştri. Voi munci din greu
pentru a ne câştiga pâinea... Dar te rog, te implor, nu-ţi
lua viaţa!
 Atitudinea generoasă a femeii ne-a mişcat până la
lacrimi.
În ciuda sentimentelor sale împietrite, până şi Ildeu
s-a simţit atins de milă şi era recunoscător în sinea lui
pentru versiunea pe care soţia sa vrednică şi altruistă o
oferise lanţului de evenimente, a cărui direcţie nu o
prevăzuse.
Găsind evadarea pe care o căuta de atât timp, în loc
să asculte de strigătele conştiinţei sale, care-l avertizau
să aibă grijă, el a făcut pe victima:
- Nu pot să mai îndur... Am doar două alegeri:
sinuciderea sau separarea (Divorțul nu era legal în acea
vreme în Brazilia, dar exista o anumită formă numită
„desquite”, care permitea separarea, fără posibilitatea
recăsătoriei. N.t.).
Cu ajutorul asistentului, Marcela a dezarmat arma,
i-a pus pe copii înapoi în pat şi apoi a mers la culcare
plină de mâhnire. În întuneric, lacrimile îi curgeau din
ochii trişti, în tăcerea chinuitoare a suferinţei:
„Dumnezeule drag, ai milă de mine, o sărmană femeie
mizerabilă!... Cum mă voi descurca singură cu trei copii
nevoiaşi?”
Dar înainte ca durerea arzătoare să o copleşească şi
să o umple de deznădejde, Silas i-a aplicat pase
alinătoare şi i-a indus somnul. Desprinsă acum de
corpul fizic, femeia tulburată a apărut în faţa noastră
într-o stare de mare disperare.
Luându-ne drept nişte mesageri cereşti - în
conformitate cu obişnuinţa multor suflete încarnate - ea
a îngenuncheat şi a implorat ajutor.
Silas a ajutat-o cu bunătate şi a explicat:
- Marcela, suntem doar fraţii tăi... Fii curajoasă! Nu
eşti singură! Dumnezeu Tatăl nu ne abandonează... Da,
acordă-i libertatea soţului tău, chiar dacă ştim că
datoria este o binecuvântare divină, şi vom plăti dacă nu
o îndeplinim... Lasă-l pe Ildeu să rupă legăturile
respectabile ale angajamentului său, dacă el crede că
aceasta este singura cale de a-şi câştiga experienţa pe
care trebuie să o aibă... Dar, indiferent de ceea ce se
petrece, arată-i toleranţă şi înţelegere. Nu îi dori răul; ci
roagă-L pe Iisus să-l binecuvânteze şi să-l susţină
oriunde este, deoarece remuşcarea şi pocăinţa, dorul şi
durerea celor care fug de îndatoririle care le-au fost
încredinţate de Domnul devin nişte poveri insuportabile.
Ştim că ai fost legată de el printr-o alianţă sacră, în
vederea unei munci de mântuire generată dintr-o viaţă
anterioară recentă... Dar, dacă el eşuează înainte de
luptă, ca urmare a dreptului său de a alege, nu este
corect din partea ta să-i încâlci voinţa impunându-i o
conduită pe care el însuşi trebuie să o cultive. Prin
faptul că îşi întrerupe plata datoriilor, Ildeu întoarce
spatele angajamentelor pe care şi le-a asumat. Cu toate
acestea, în viitor el va fi nevoit să revină asupra
datoriilor pe care acum le ignoră şi este posibil ca el sa
datoreze şi mai mult în faţa Legii... Nu te complace în
disperare, ci continuă-ţi drumul. Oricare ar fi greutăţile
care se vor abate asupra ta, abandonează-te şi nu-ţi fie
teamă. Consideră-ţi copiii un sprijin ferm pe cale.
Fiecare sacrificiu înălţător de pe Pământ îmbogăţeşte
sufletele noastre în Viaţa eternă... Deci, lasă ca soţul tău
să plece, respectă-i capriciile inimii şi întâmpină viitorul
cu speranţă.
Şi pentru că Marcela plângea de teama pentru
aspectele materiale neprevăzute, Silas a mângâiat-o pe
cap şi a afirmat cu bunătate:
- Mâinile oneste nu vor duce niciodată lipsă de
munca onestă. Să ne încredinţăm protecţiei lui
Dumnezeu şi să mergem mai departe fără frică. Şterge-ţi
lacrimile şi ridică-te în spirit către Fântâna Binelui
Suprem!
În acest moment câteva dintre rudele dezîncarnate
ale tinerei mame au intrat în cameră, îmbrăţişând-o cu
iubire.
Asistentul a încredinţat-o pe Marcela acestora,
cerându-le ajutorul pentru a-i restabili energiile.
Apoi am plecat.
Îndată ce am ajuns afară, întrebările noastre au
explodat nestăpânite:
- De ce Ildeu o detesta atât de mult pe onesta şi
blânda Marcela? De ce le prefera pe fete, dar îl
dispreţuia atât de puternic pe primul-născut? Cum
rămânea cu separarea iminentă? Era drept ca Silas să o
pregătească pe nefericita mamă pentru separarea de
soţul ei, în loc să o încurajeze să-l recâştige cu iubire şi
devoţiune?
Asistentul a zâmbit cu o evidentă dezamăgire şi a
spus:
- Există un anumit pasaj în Evanghelia după Matei
(Matei 19:7, 8.), în care Iisus spune că divorţul pe
Pământ este permis din cauza împietririi inimilor
noastre. Aici, această măsură este similară cu un
medicament radical aplicat în cazurile disperate de
dizarmonie organică. Când un pacient are febră mare
sau o tumoare malignă, de exemplu, intervenţia necesită
măsuri drastice, astfel încât crizele să nu ducă la
nebunie sau la o moarte timpurie. Când este vorba
despre problemele materiale, agravate de unul sau de
ambii parteneri care îşi ignoră îndatoririle, divorţul este
atunci acceptabil ca o măsură împotriva crimei, fie un
omor, fie suicid... În orice caz, exact aşa cum şocul
chirurgical la care se recurge pentru a elimina tumoarea
şi chinina folosită pentru atenuarea febrei sunt măsuri
urgente, dar incapabile să înlăture cauzele care stau la
baza bolii, ce necesită în continuare un tratament lung
şi laborios, tot astfel divorţul nu poate rezolva problema
izbăvirii. Nimeni nu intră în căsătoria umană sau în
eforturile creşterii spirituale fără legături din trecut, iar
aceste legături conţin aproape întotdeauna o datorie
pentru spirit sau un angajament care a fost amânat.
Astfel, bărbatul sau femeia poate cere divorţul şi să îl
obţină, fiind cel mai mic dintre relele care s-ar putea
petrece familiei... Dar aceasta nu-i eliberează de datorii,
şi vor trebui să se întoarcă pentru a le plăti, cât de
repede posibil.
Şi pentru că mai aveam încă multe întrebări, bunul
nostru ghid a continuat:
- Cazul lui Ildeu şi al Marcelei - studiat deja
meticulos la Mansao - implică două suflete care au
trecut prin procesele îndreptării morale timp de multe
secole. Pentru a nu ne adânci în explicaţii ample, este
suficient să amintim doar câteva detalii din ultima lor
existenţă aici în Brazilia, când, ca soţ şi soţie au trecut
amândoi prin experienţe dificile. După ce s-au căsătorit,
Ildeu a rămas mai departe nesăbuit, căutând
iresponsabilitatea şi aventura. În consecinţă, el a sfârşit
prin a seduce două fete, fiicele aceleiaşi familii. El şi-a
părăsit soţia pe care i-o oferise legea şi s-a mutat cu
prima dintre cele două fete, care avea grijă de sora ei
mai mică, pe care părinţii i-o încredinţaseră spre
creştere când erau pe patul de moarte. Cu toate acestea,
îndată ce sora cea mică a ajuns la pubertate, Ildeu a
supus-o la fantezii îngrozitoare. Prăbuşit într-o decădere
morală cumplită, el le-a obligat pe fete să se prostitueze,
iar sărmanele creaturi au căzut în vârtejurile
întunericului precum nişte vrăbii prinse în noroiul
dens... După cinci ani, soţia suferindă şi părăsită -
Marcela de astăzi - nu a mai putut îndura singurătatea
şi a acceptat compania unui bărbat onest şi harnic, cu
care a început să trăiască. Au trecut anii, iar într-o zi,
Ildeu, încă destul de tânăr, dar epuizat în urma viciilor
şi a depravării, s-a întors ca bărbat bolnav în oraşul în
care se căsătorise, căutând alinarea soţiei a cărei
loialitate iubitoare o distrusese. Cu intenţia clară nu de
a o iubi sau de a o ajuta, ci de a o face sclava sa care să-
i îngrijească trupul distrus, el a găsit-o trăind fericită cu
altcineva... Cuprins de o gelozie uluitoare - deoarece el
îşi părăsise casa tară o cauză dreaptă - nu a suportat să
o vadă fericită, şi astfel l-a ucis pe partenerul ei iubitor.
Curând după aceea întregul grup vătămat de Ildeu -
inclusiv el - s-a adunat în tărâmul spiritelor, unde
justiţia Legii le-a cântărit meritele şi nemeritele
fiecăruia... Cu susţinerea Binefăcătorilor altruişti,
personajele din drama noastră dureroasă s-au întors
pentru ispăşire pe Pământ, Ildeu confruntându-se cu
cele mai mari responsabilităţi, deoarece era cel mai
vinovat. Marcela a fost de acord să-l ajute şi şi-a reluat
postura anterioară de soţie credincioasă. Roberto este
fostul ei iubit care a fost ucis şi căruia Ildeu îi datorează
viaţa. Sonia şi Marcia sunt cele două surori pe care el le-
a atras în vicii şi prostituţie şi care astăzi, ca fiicele sale
iubite, aşteaptă de la el iubirea şi susţinerea pentru
reabilitarea lor.
Asistentul a tăcut puţin, apoi a continuat:
- În orice caz, cunoaşteţi amândoi că izbăvirea prin
intermediul reîncarnării înseamnă, de asemenea, o
recapitulare precisă. Dacă nu muncim pentru
îndreptarea noastră intensă şi radicală către bine, cu
ajutorul studiului elevat - care ne educă mintea - şi al
iubirii pentru semenii noştri - care ne desăvârşeşte
sentimentele - vom fi tentaţi astăzi de aceleaşi slăbiciuni
ca ieri, deoarece nu am făcut nimic pentru a le suprima;
prin urmare, noi revenim la aceleaşi greşeli. După cum
aţi văzut, Ildeu, care este nesăbuit şi surd la avertizările
vieţii, este acelaşi bărbat care obişnuia să fie. El caută o
fericire superficială şi iluzorie în afara sanctuarului
domestic, dispreţuindu- şi soţia, adorându-şi cele două
fete, în care el le vede pe tovarăşele sale din trecut, şi nu
face nimic pentru a-şi înlătura repulsia instinctivă pe
care o simte faţă de fiul său, în care el îşi percepe
vechiul rival, fosta victimă a furiei sale mortale.
- Dar, a întrebat Hilario, dacă nu a găsit în Marcela
iubirea pe care o doreşte, de ce s-a căsătorit din nou cu
ea în această viaţă? Nu este dragostea tinerească un
semn al încrederii şi al tandreţei?
Silas a explicat amabil:
- Trebuie să ne amintim că suntem încă departe de
a ajunge la iubirea adevărată, pură şi sublimă, între
timp, iubirea noastră este o aspiraţie a eternităţii
încrustată în egoism şi iluzie, în foamea pentru plăcere
şi în egocentrismul sistematic, ceva despre care noi
fantazăm ca fiind virtute cerească. Din acest motiv, în
timpul primăverii visurilor noastre în experienţa fizică,
afecţiunile noastre lumeşti pot fi o colecţie de stări
mentale amestecate pur şi simplu cu dorinţele noastre.
Iar dorinţele noastre se modifică în fiecare zi... Prin
urmare, să ne amintim imperativul recapitulării. La
fiecare vârstă fizică, bărbaţii şi femeile, sub
supravegherea Legii care ne conduce destinele, întâlnesc
oamenii şi situaţiile de care au nevoie pentru a depăşi
încercările de pe calea lor, încercări ce sunt esenţiale
pentru dezvoltarea spirituală în scopul ascensiunii către
Sferele Superioare. Astfel, suntem atraşi de anumite
suflete şi anumite situaţii, nu neapărat pentru că le
merităm, ci datorită faptului că trecutul nostru ne
uneşte cu ele, pentru ca prin ele şi cu ajutorul lor să
putem dobândi experienţa necesară pentru asimilarea
iubirii şi înţelepciunii adevărate. De aceea, deocamdată,
acesta este motivul pentru care cele mai multe căsătorii
umane conţin legături de învăţare şi de sacrificiu în
care, foarte adesea, partenerii se iubesc reciproc, dar
suferă totodată multe conflicte teribile în timp ce trăiesc
împreună. Resursele mântuitoare se aliniază acestor
eforturi şi conflicte. Cu cât mai clar şi mai precis
îndeplinim Legea care ne comandă să ţintim în direcţia
binelui tuturor, mai presus de orice altceva, cu atât mai
multă libertate descoperim pentru viaţa eternă. Cu cât
mai multe sacrificii realizăm, lucrând neîncetat pentru
fericirea sufletelor ce ne-au fost încredinţate de
Dumnezeu, cu atât mai mult vom ascensiona către
gloria Iubirii divine.
- Prin urmare, am spus eu, prietenul nostru Ildeu îşi
întrerupe acum plata datoriei sale.
- Exact.
- Şi ce putem spune despre Marcela? - a întrebat
Hilario. Va fi capabilă să se ocupe de ea şi de copii?
- Aceasta sperăm că se va petrece, şi vom face tot ce
putem pentru a o ajuta, de vreme ce soţul ei a eşuat
încă o dată să-şi onoreze angajamentele.
- Crezi că putem conta pe eroismul ei ca stăpân al
familiei? - a insistat colegul meu.
- Cine poate prezice capacitatea de îndurare a
altcuiva? - a întrebat Silas, zâmbind. Marcela este
responsabilă, iar odată cu dezertarea soţului ea trebuie
să poarte pe umeri o povară dublă. Sperăm cu
sinceritate că va fi suficient de puternică pentru a depăşi
problemele vieţii; dar, dacă alunecă într-un
comportament lipsit de nobleţe, care să-i compromită
stabilitatea casnică în care copiii ei trebuie să crească în
direcţia binelui, datoria lui Ildeu va deveni chiar şi mai
complicată şi mai amplă, deoarece greşelile ei vor fi
atenuate de abandonul nejustificat al soţului său. Cei
care devin responsabili pentru prăbuşirea altora vor
simţi în ei înşişi amplificarea crimelor personale.
După ce a reflectat o vreme, Hilario a întrebat mai
departe:
- Să spunem că Marcela şi copiii ei reuşesc să
depăşească criza şi toate nevoile cărora le sunt acum
victime... Să-i vedem la finalul reîncarnării lor prezente
cu o victorie morală completă, în opoziţie cu Ildeu, care
rămâne un datornic lipsit de remuşcare... Dacă soţia şi
copiii săi se află acum în mod precis pe calea către
lumină şi nu mai au nevoie de niciun contact cu
întunericul în înălţarea lor clară către sferele superioare
ale vieţii, cui îi va plăti Ildeu datoriile pe care le-a
acumulat?
Silas a exprimat o mimică expresivă şi a explicat:
- Deşi cu toţii trecem prin procese de ispăşire a
greşelilor comune, în realitate suntem în primul şi în
primul rând datornici în conştiinţele noastre în faţa
Legii. Când făptuim un rău faţă de ceilalţi, noi ne facem
rău şi nouă înşine. Dacă Marcela şi copiii ei se înalţă
către planurile superioare, iar prietenul nostru Ildeu
rămâne mai departe pe Pământ, el va continua să-i vadă
în conştiinţa sa, trişti şi suferinzi, aşa cum i-a făcut să
fie. Torturat de amintirile pe care le-a creat singur, el va
plăti altor suflete de pe calea evolutivă datoriile care îi
împovărează spiritul. Dacă îi rănim pe ceilalţi, în esenţă
noi facem rău lucrării lui Dumnezeu. Dacă încălcăm
legile suverane, noi devenim nişte inculpaţi nefericiţi
care trebuie să plătească şi să se îndrepte.
- Aceasta înseamnă...
 Hilario a fost întrerupt de asistent, care i-a citit
gândurile şi a spus hotărât:
- Aceasta înseamnă că, dacă Ildeu doreşte mai
târziu să fie cu Marcela, Roberto, Sonia şi Marcia,
atunci, ispăşit în Sferele Superioare, el trebuie să aibă o
conştiinţă la fel de demnă şi de nobilă ca a lor, pentru a
nu se ruşina de el însuşi - aceasta dacă luăm în
considerare posibilitatea triumfului pentru soţia şi copiii
ei în încercările grele ce le sunt rezervate în viitor.
- O, Dumnezeule! - a rostit cu tristeţe Hilario.
Durata de timp pentru o asemenea acţiune va fi uriaşă...
şi cât de dificilă va fi reuniunea, dacă cei dragi decid să
nu aştepte!
- Da, a confirmat Silas. Cei care rămân de bunăvoie
în urmă nu se pot plânge despre cei care au înaintat.
„Fiecăruia i se dă după faptele sale” - ne învaţă
învăţătorul divin. Nimeni din Univers nu poate evita
Legea.
Profund mişcaţi de lecţie, Hilario şi cu mine am
tăcut, cufundându-ne în rugăciune şi reflecţie.
 Cap. 15 - Remarci oportune

Problemele familiei lui Ildeu ne-au oferit

oportunitatea studiului valoros al terenului pur al
sufletului.
În această direcţie, în timp ce ne îndreptam către
Mansao împreună cu asistentul, ne-am folosit de acel
moment pentru a-i cerceta gândurile clare şi sensibile cu
privire la mai multe întrebări importante ce ardeau în
minţile noastre.
Hilario a fost primul care a întrerupt pauza lungă:
- Dragul meu Silas, nu sunt Roberto şi cazul
Marcelei un exemplu perfect al aşa-numitului „complex
al lui Oedip” despre care vorbesc psihologii freudieni cu
privire la psihologia copilului?
Prietenul nostru a zâmbit şi a spus:
- Este posibil ca marele doctor austriac să fi atins
anumite niveluri importante în domeniul minţii, dacă a
ajuns să deschidă uşa studiului legii reîncarnării. Din
nefericire, el a fost preocupat de pragmatismul ştiinţific
şi nu a avut curajul să treacă dincolo de câmpul
fiziologic rigid structurat. În consecinţă, el a rămas
blocat în regiunile obscure ale inconştientului, unde
„şinele” îşi depozitează experienţele, prin aceasta
transformându- şi impulsurile în răspunsuri automate.
Ca mamă şi fiu, Marcela şi Roberto nu îşi pot ascunde
simpatiile pe care le-au adus cu ei din trecut în prezent.
Din motive similare, Ildeu, Sonia şi Marcia nu pot scăpa
de predilecţiile care i-au legat împreună în trecut.
Problema are de-a face cu afinitatea în structura sa
esenţială - afinitatea cu datornicii, care necesită o plată.
 Mi-am adus aminte de emfaza excesivă atribuită
teoriei libidoului, energia prin care, conform şcolii
freudiene, instinctul sexual este exprimat la nivelul
minţii. Am făcut câteva comentarii pe marginea
subiectului, focalizându-mă în special asupra amneziei
copilului, pe care faimosul om de ştiinţă a considerat-o
ca fiind de cea mai mare importanţă în explicarea
lucrărilor inconştientului.
Silas a încheiat explicaţia folositoare, remarcând
fără ezitare:
- Este suficient să spunem că, în procesul
reîncarnării, un spirit foloseşte un corp fizic, şi astfel
aceste amnezii sunt rezultatul firesc al inadaptabilităţii
temporare dintre suflet şi instrumentul pe care îl
utilizează. În timpul copilăriei, „egoul” se află încă în
procesul de materializare şi el va exprima
reminiscenţele, opiniile, simpatiile şi antagonismele prin
manifestări instinctive, care reprezintă semne ale
trecutului său, de care el aproape că nu-şi va mai aduce
aminte în viitorul apropiat, deoarece atunci va începe să
activeze dezvoltarea aparatului cerebral ce-i va servi
doar pentru o perioadă de timp şi pentru motive
specifice. Acelaşi aspect se petrece şi la bătrâneţe, când
cuvintele par să se evapore din cadrele memoriei,
afişând alterări la nivelul creierului, care a fost modificat
prin uzură şi depreciere.
- Şi cum este cu teoria libidoului ca fiind instinctul
sexual caracteristic tuturor fiinţelor vii? - am întrebat
curios.
- Freud trebuie încurajat, a considerat Silas, pentru
curajul cu care s-a angajat în călătoria către cele mai
îndepărtate labirinturi ale sufletului uman, pentru a
descoperi rănile sentimentelor noastre şi pentru a le
diagnostica în cel mai precis mod posibil. Dar el nu
poate fi citat ca fiind corect în ceea ce priveşte încercările
sale de a explica câmpul emoţional uman prin măsurile
absolute ale stărilor de natură sexuală.
Asistentul a tăcut un moment, după care a
continuat:
- Creaţia, viaţa şi activitatea sexuală sunt teme care
interacţionează în esenţa lor şi care îşi au originea în
centrul înţelepciunii divine. Prin urmare, nu putem să le
standardizăm prin definiţii tehnice şi neschimbătoare.
Astfel, nu putem limita nebunia umană la funcţia
sexuală, căci ar deveni ceva foarte limitat, precum
cineva care doreşte să studieze soarele examinând doar
o rază de lumină filtrată de o mică gaură în tavan. Dacă
este studiată ca o forţă activă a vieţii, în lumina Creaţiei
neîncetate, vedem că funcţia sexuală este, strict vorbind,
exprimată în toate lucrurile, de la comuniunea
principiilor subatomice la atracţia corpurilor cereşti, şi
astfel ea manifestă puterea iubirii generate de dragostea
infinită a lui Dumnezeu. La nivel chimic uniunea dintre
oxigen şi hidrogen derivă din acest principiu, formând
apa care hrăneşte Natura. Acţiunea armonioasă a
Soarelui, care îşi stabilizează familia de lumi în
imensitatea siderală şi le hrăneşte existenţa, este
rezultatul aceleiaşi energii din planul cosmic. şi însăşi
influenţa lui Iisus Cristos- care S-a lăsat crucificat din
devoţiune pentru noi, copiii Săi de pe Pământ, pentru a
ne fertiliza minţile cu lumină, întru învierea noastră
divină - nu este în esenţă acelaşi principiu aplicat pe cel
mai înalt nivel al sublimării? Astfel, sexul nu poate lipsi
din planurile spiritului, deoarece este în esenţă o
substanţă mentală care determină mental modurile
diferite în care el se exprimă. Acţiunea sexuală nu este o
energie imuabilă a Naturii, care lucrează asupra
sufletului; mai degrabă, este o energie variabilă a
sufletului, cu care el lucrează asupra Naturii, în care el
se dezvoltă şi se perfecţionează. De aceea, putem
înţelege această energie ca fiind o forţă a Creatorului în
fiinţa creaturii, şi că este menită să se expansioneze prin
faptele de iubire şi de lumină care îmbogăţesc viaţa. Dar
este totodată subordonată legii responsabilităţii care ne
guvernează destinele.
Hilario, care urmărise foarte atent conversaţia, a
considerat atunci:
- Un asemenea raţionament ar sugera că forţa
sexuala nu este menită doar pentru a produce urmaşi.
M-am gândit că această remarcă era cu totul
nepotrivită momentului, având în vedere elevarea şi
transcendenţa cu care vorbise Silas despre subiect, dar
asistentul a zâmbit cu amabilitate şi a spus:
- Hilario, prietene, pe Pământ suntem obişnuiţi sa
focalizăm acest aspect important la nivelul aparatelor
genitale masculine şi feminine. Cu toate acestea, nu
trebuie să uităm ceea ce am afirmat şi anume, că funcţia
sexuală este o forţă a iubirii ce cuprinde fundaţiile vieţii
şi îmbrăţişează gloria Creaţiei; Sigmund Freud a fost cel
care a definit dorinţa sexuală ca fiind o căutare a
plăcerii... Da, conceptul este rezonabil când este aplicat
experienţelor primitive ale spiritului în lumea fizică; dar
trebuie să-i extindem definiţia, pentru a-l scoate din
domeniul erotic în care a fost limitat. Cu ajutorul
energiei creatoare a iubirii, care asigură stabilitatea
întregului Univers, sufletul, pe măsură ce se
desăvârşeşte, caută întotdeauna cele mai nobile plăceri.
În consecinţă, conform celor mai sfinte faze ale
spiritului, există plăcerea de a ajuta, a descoperi, a
purifica, a mântui, a ilumina, a studia, a învăţa, a creşte
spiritual, a construi, printre infinit de multe alte plăceri
nobile. Astfel, există suflete care se iubesc unele pe
altele într-un mod profund, creând inestimabile valori
pentru progresul lumii, dar care nu interacţionează fizic
niciodată, chiar dacă îşi împărtăşesc în mod constant
raze esenţiale ale iubirii pentru îndeplinirea lucrărilor
lor. În mod sigur, cea mai onestă casă, sanctuarul în
care viaţa este manifestată în formarea trupurilor
binecuvântate pentru experienţa sufletelor, este o
instituţie venerabilă, asupra căreia Providenţa divină îşi
focalizează atenţia. Dar în plus faţă de casă există şi
asociaţii de fiinţe care sunt legate unele de altele prin
cele mai pure sentimente, în numele faptelor de caritate
şi educaţie. Facultăţile iubirii dau naştere la forme
sublime pentru încarnarea sufletelor pe Pământ, dar ele
creează totodată şi comorile artei, bogăţiile industriei,
minunile ştiinţei şi ale progresului... Nimeni nu adună
singur patrimoniul evoluţiei. În fiecare activitate ce are
ca scop dezvoltarea morală există spirite aflate pe acelaşi
nivel de vibraţie, care se caută unele pe altele pentru a-
şi uni abilităţile individuale în vederea realizării faptelor
care înalţă omenirea de la Pământ la Cer.

După o scurtă pauză, el a continuat:

- Pentru a consolida fundaţiile apostolatului Său
mântuitor, Cristos însuşi, Domnul nostru, şi-a ales
discipolii Veştii celei Bune. Chiar dacă ei au eşuat în a-I
înţelege de la început desăvârşirea, au devenit apostolii
Săi curajoşi, încheind cu învăţătorul Desăvârşit un
contract de la inimă la inimă, cu ajutorul căruia ei au
întemeiat împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ, într-un
efort de abnegaţie şi de sacrificiu care, până în această
zi, constituie cea mai curajoasă faptă de iubire pe care a
cunoscut-o lumea.
În acest punct al explicaţiei pline de grijă, asistentul
a tăcut.
Totuşi, realizând că doream să auzim mai multe din
partea sa despre subiectul sexualităţii, aşa cum este
perceput de oameni, în scopul de a putea ajunge la nişte
concluzii adecvate în studiile noastre despre cauză şi
efect, el a început din nou:
- Comentariile noastre cu privire la o asemenea temă
vastă se nasc din viziunea cea mai înaltă pe care o poate
înţelege mintea noastră, dar aceasta nu ne scuteşte de la
datoria de a sublinia faptul că experienţele emoţionale
ale oamenilor trebuie să fie sublimate. Analizată în
esenţa sa, ştim că sexualitatea este suma trăsăturilor
masculine sau feminine care caracterizează mintea, şi de
aceea este foarte important să o privim dintr-un punct
de vedere spiritual, plasând-o în sfera concesiilor divine
pe care este necesar să le folosim cu respect şi în
beneficiul producerii binelui. Ştiu că aţi dori să facem o
incursiune mai lungă în subiect, dar nu cred că este
necesar să intrăm în mai multe detalii, deoarece ştiţi
foarte bine că, pe măsură ce spiritul atinge un grad mai
mare de discernământ, cu atât mai importante sunt
obligaţiile sale în viaţă. Sexualitatea în trupul uman este
precum un altar al iubirii pure, pe care nu trebuie să-l
retrogradăm planului obscenităţii şi să-l supunem la
cele mai înspăimântătoare cruzimi mentale, ale căror
consecinţe ne vor urma inevitabil dincolo de mormânt.
 Colegul meu era nerăbdător să pună mai multe
întrebări, astfel că a continuat cu respect:
- Silas, prietenul meu, în lumea materială noi
suntem martori la tot felul de conflicte sentimentale care
culminează uneori cu 0 criminalitate cumplită... bărbaţi
care refuză să-şi onoreze angajamentele sacre faţă de
casă; femei care se leapădă de îndatoririle nobile faţă de
familie; părinţi care îşi abandonează copiii; mame care
îşi resping bebeluşii sau îi ucid din laşitate... Toate
acestea din cauza dorinţei lor persistente de plăcere
sexuală, care, foarte adesea, îi plasează pe calea
întunecată a crimelor... Toate aceste fapte greşite
urmează spiritul dincolo de armura cărnii distruse prin
moarte?
- Păi cum ar fi altfel? - a răspuns cu tristeţe
asistentul. Fiecare conştiinţă este o creaţie a lui
Dumnezeu, iar fiecare existenţă este o verigă sacră în
fluxul vieţii în care Dumnezeu este prezent şi Se
manifestă. Trebuie în continuare să răspundem pentru
toate loviturile dăunătoare (sau vătămătoare) pe care le-
am dat inimilor celorlalţi şi nu ne putem permite odihna
până când nu ne-am încheiat cu vrednicie munca de
îndreptare.
Impresionat, colegul meu a insistat:
- Să spunem că un bărbat a sedus o fată doar
pentru a-şi satisface plăcerea, promiţându-i o căsătorie
onestă, după care o abandonează brusc, lăsând-o în
stare de disperare după ce şi-a satisfăcut dorinţele...
Sărmana creatură tulburată nu are nicio modalitate de a
găsi o muncă onestă şi cedează prostituţiei. Este acel
bărbat responsabil pentru nebunia pe care partenera sa
deznădăjduită o comite, de vreme ce nu a fost singurul
care s-a complăcut de la început în acea faptă greşită?
 - Trebuie să ne dăm seama că toţi vom răspunde
pentru faptele noastre, a explicat asistentul. Dar în
exemplul tău, chiar dacă bărbatul nu este responsabil
pentru greşelile la care a cedat femeia nefericită, el este
fără îndoială responsabil pentru starea ei de nefericire.
Când se va dezîncarna şi va experimenta remuşcarea
trădării sale... cu cât ajunge mai mult să înţeleagă
implicaţiile faptei sale, cu atât mai intense vor fi
sentimentele lui de vinovăţie. Desigur, el va lucra pentru
a o scoate pe fată din abisul în care a căzut ca urmare a
faptului că a crezut în promisiunile pe care i le-a făcut,
iar el o va însoţi în reîncarnarea ulterioară, acceptând-o
ca soţie sau fiică, în scopul de a-i dărui iubirea pură pe
care i-a promis-o, în timp ce va face eforturi pentru a-i
regenera mintea tulburată şi pentru a-şi izbăvi propria
conştiinţă întunecată de vinovăţie.
- În aceeaşi direcţie, a adăugat Hilario, vedem
bărbaţi în societatea pământeană care au fost ruinaţi de
femeile necredincioase care i-au condus în nelegiuire şi
vicii.
- Procesul de reparare este exact la fel. Când se
trezeşte la lumina binelui, femeia care şi-a condus
partenerul în întunericul răului nu îşi va găsi odihna
până când el nu va fi restabilit la demnitatea morală în
faţa Legii lui Dumnezeu. Cât de multe mame nu
evoluează prin suferinţă şi abnegaţie, „murind” în fiecare
zi în mijlocul tulburărilor şi al altruismului, în timp ce
au grijă de copiii monstruoşi care le torturează trupul şi
sufletul? în spatele multora dintre aceste împrejurări
oribile şi emoţionante se ascunde demersul divin al
regenerării, pe care doar timpul şi durerea îl pot împlini.
- Toate acestea, prietenul meu, a spus Hilario cu o
adâncă tristeţe, ne forţează să realizăm că în cadrul
defectelor câmpului genetic trebuie să considerăm mai
presus de toate cruzimea mentală pe care am realizat-o
în numele iubirii.
- Aşa este, a confirmat asistentul. În căutarea
noastră de plăceri, noi stabilim de obicei cele mai rele
capcane pentru inimile imprudente care se încred în
noi... Dar, prin faptul că ne încălcăm cuvântul,
promisiunile ori jurămintele, noi desconsiderăm legea
corespondenţei, care se întoarce la noi cu toate relele pe
care le-am comis; iar în mijlocul acestora,
binecuvântările unei înţelegeri superioare ne amplifică şi
mai mult suferinţa deoarece, în splendoarea luminii
spirituale, noi nu ne putem ierta pentru petele şi rănile
propriului suflet, şi cu atât mai puţin pentru crimele
pasionale pe care le-am comis în societatea umană în
fiecare zi, prin abuzurile facultăţilor de natură sexuală,
menite să creeze familii, educaţie, beneficii, artă şi
frumuseţe. Aceste abuzuri ne conduc nu numai la
perioade lungi şi agonizante în regiunile infernale, ci şi
la boli şi la diformităţi care ne întunecă viaţa terestră,
deoarece criminalii sexuali care comit homicide şi
infanticide sau au cauzat nebunia, sinuciderea,
prăbuşirea şi distrugerea altor fiinţe se întorc în trupul
carnal sub impactul vibraţiilor destabilizatoare pe care
le-au pus în mişcare împotriva lor înşişi. Foarte frecvent,
ei sunt victimele diformităţii congenitale, alienării
mintale, paraliziei, senilităţii timpurii, posedărilor,
cancerului infantil, diverselor tipuri de tulburări
nervoase, proceselor patogenice incurabile şi a multor
altor boli ce derivă din traumele corpului subtil, care
produc inadaptări în ţesătura subtilă a sufletului, şi
astfel necesită un efort lung şi complex de reparare, sub
formă de anxietate, angoasă, boală, dificultăţi,
ghinioane, handicap mental, suferinţă şi sărăcie. În
plus, în urmă cu aproape 20 de secole - cu mult înainte
de apariţia terminologiei specifice şcolilor psihanalitice
moderne, care răspândesc adeseori ipoteze nesăbuite
despre bolile mintale - Iisus predica faptul că „oricine
săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (Ioan 8:34);
putem adăuga că, pentru a ne purifica de păcatul care
ne-a înrobit, este absolut necesar să îndurăm purgaţia
care îl elimină.
Conversaţia părea că se încheie, dar Hilario, încă
interesat să-şi rezolve anumite probleme care-i
frământau mintea, a întrebat direct:
- Ce ne poţi spune despre problema îngrijorătoare a
inversării?
Silas a răspuns prompt:
- Acest aspect nu este greu de explicat. Luând în
considerare că, în esenţă, sexualitatea este suma
calităţilor pasive şi pozitive ale câmpului mental al
persoanei, este firesc ca spiritul predominant feminin să
persiste timp de secole pe calea evolutivă sub formă de
femeie; în acelaşi mod, spiritul predominant masculin va
desfăşura o lungă perioadă de timp experienţele unui
bărbat. Cu toate acestea, de multe ori când bărbatul
tiranizează femeia, negându-i drepturile şi comiţând
abuzuri în numele superiorităţii sale presupuse, el se
denaturează atât de mult, încât, inconştient şi
dezechilibrat, este condus de agenţii Iubirii divine la o
reîncarnare dureroasă în trupul unei femei astfel încât,
printr- un disconfort lăuntric extrem, el să poată învăţa
să venereze femeia ca fiind sora şi tovarăşa sa, fiică şi
mamă în faţa lui Dumnezeu. Acelaşi lucru se aplică şi
femeii ofensive care, după ce conduce bărbatul în pofte
josnice şi criminalitate, creează pentru ea o alienare
mentală teribilă, pe care o poartă cu ea dincolo de
mormânt, şi astfel necesită o întrupare în corpul fizic de
bărbat pentru ca, în plasa emoţiilor sale nefericite, să-şi
poate construi respectul pe care îl datorează bărbatului
în faţa Domnului. Dar în această explicaţie nu includem
marile inimi şi personalităţile elevate care, în multe
circumstanţe, se reîncarnează în trupuri ce nu
corespund celor mai ascunse sentimente ale lor. Aceasta
este o împrejurare pe care ele însele au solicitat-o în
scopul de a lucra cu o mai mare siguranţă nu doar
pentru dezvoltarea lor morală, ci şi pentru desfăşurarea
unor sarcini speciale prin experienţe de învăţare intense,
pline de singurătate, în numele societăţii, care le
accelerează înţelegerea asupra vieţii şi progresul
spiritual prin renunţarea lor constructivă.
Silas răspunsese la întrebările noastre în mod
excelent, în doar câteva cuvinte el a condensat o
luminoasă sinteza a subiectului vast pentru înţelegerea
căruia am fi avut nevoie de consultarea mai multor cărţi.
Cu toate acestea, ca şi cum nu dorea să lase nicio
piatra nerăsturnată, colegul meu a continuat:
- De vreme ce stăruim asupra subiectului sexologiei
în conexiune cu legea cauzei şi a efectului, cum trebuie
să interpretăm atitudinea cuplurilor oneste şi
respectabile care nu doresc să aibă copii şi folosesc în
mod regulat anticoncepţionale?
Silas a zâmbit oarecum ciudat şi a spus:
- Chiar dacă ei nu cedează crimei avortului, în cele
mai multe cazuri sunt nişte lucrători nepregătiţi, care
preferă să evite munca deoarece caută confortul imediat.
Din nefericire, ei doar amână realizările sublime, la care
vor trebui inevitabil să se întoarcă, deoarece există
misiuni şi lupte în viaţa de familie care reprezintă preţul
inevitabil al regenerării noastre. Ei se bucură de viaţă,
căutând fără succes să se păcălească; dar timpul îi
aşteaptă inexorabil, facându-i conştienţi de faptul că
mântuirea necesită cel mai intens efort. Prin faptul că
refuză să accepte copiii ce sunt aproape întotdeauna
planificaţi pentru ei înaintea reîncarnării, ei se încurcă
în inutilităţile şi preconcepţiile experienţelor inferioare,
doar pentru a se trezi dincolo de pragul mormântului cu
sentimente reci în inimile lor.
- Dar ce putem spune despre avort? - a întrebat
Hilario, extrem de interesat. Considerând modul în care
te-ai referit la subiect, trebuie să înţelegem că este o
greşeală gravă.
- O greşeală gravă? Mai adecvat ar fi să o numim o
crimă dureroasă. A smulge un copil din pântecul matern
este un infanticid mărturisit. Femeia care comite sau
muşamalizează o asemenea crimă este constrânsă de
legile irevocabile să îndure anomalii îngrozitoare în
centrul reproducător al învelişului subtil al sufletului ei.
Ea devine predispusă la infirmităţi dureroase, precum
inflamaţii ale uterului, dureri uterine, vaginism, infarct
uterin şi cancer uterin, de pe urma cărora va ajunge să
Părăsească planul fizic şi să se întoarcă în lumea
spiritelor Pentru a răspunde pentru crimele ei în faţa
Justiţiei divine. Ea va vedea că este în continuare în
viaţă, dar bolnavă şi mizerabilă, deoarece, prin înnoirea
mentală continuă şi plină de remuşcare a crimei sale
abominabile, ea va suferi degenerarea forţelor sale
genitale pentru multă vreme de atunci încolo.
- Şi cum se poate recupera dintr-o asemenea
situaţie lamentabilă?
Asistentul s-a gândit timp de câteva secunde şi a
adăugat:
- Încearcă să-ţi imaginezi un model mutilat sau
deformat pe masa olarului. Desigur, olarul nu-l va folosi
pentru a face un vas scump, dar este posibil să-l
folosească pentru producţii de categoria a doua sau a
treia... Femeia care şi-a perturbat de bunăvoie centrul ei
reproducător va primi în viitor sufletele care şi-au
denaturat în mod smintit formele umane şi va fi mama
criminalilor sau a sinucigaşilor reîncarnaţi,
regenerându-şi energiile subtile ale corpului ei subtil
prin sacrificiul înnobilator dedicat copiilor săi nefericiţi
şi torturaţi, învăţând să se roage, să slujească cu
vrednicie şi să creeze o maternitate pură şi sănătoasă pe
care o va recâştiga cu preţul suferinţei şi al muncii
drepte.
În mod curios, Hilario nu a mai avut nimic de spus.
Luând în considerare logica remarcilor lui Silas, nu am
avut curajul să pun alte întrebări. Mi-era teamă că aş
ajunge prea adânc într-o zonă în care mi-aş dezvălui
propriile fapte greşite, astfel că am ales să păstrez
tăcerea, pentru a putea să reflectez şi să învăţ cum este
corect să acţionez.
 Cap. 16 - Datorii micşorate

În studiile noastre despre legea cauzei şi a efectului

nu putem să nu-l menţionăm pe Adelino Correia, un
prieten de o pură fraternitate.
În ajunul unui eveniment minunat pe care dorim să-
l descriem, l-am vizitat împreună cu Silas, care ni l-a
prezentat în cadrul activităţilor unui centru de Spiritism
creştin.
Am ascultat comentariile valoroase ale acestui frate
cu privire la Evanghelie, sub influenţa instructorilor
iluminaţi din lumea spiritelor, ale căror emanaţii
mentale el le asimila cu flexibilitatea încrezătoare a unui
om profund familiarizat cu rugăciunea.
Era un vorbitor minunat. Ne-a făcut să vărsăm
lacrimi mângâietoare, atingându-ne cele mai profunde
corzi ale sufletului nostru. Îmbrăcat simplu, el arăta că
este un lucrător ce trece prin circumstanţe dificile.
Încercările sale păreau a fi însă chiar şi mai ample. O
mare parte din pielea sa expusă era acoperită de eczeme.
O parte a capului, urechile şi multe zone ale feţei erau
acoperite de pete roşii, compuse din mici vase de sânge,
în timp ce restul pielii părea a fi crăpat, indicând o boală
de piele cronică şi bine sedimentată. În plus, dincolo de
înfăţişarea sa tristă şi timidă, părea să nutrească acute
agonii tainice. Ochii săi lucizi şi admirabili purtau însă
semnele umilinţei.
Mai multe spirite-prietene îl asistau cu atenţie.
O dulce doamnă dezîncarnată s-a apropiat de noi şi,
deoarece îl cunoştea pe Silas personal, i s-a adresat cu
afecţiune:
 - Dragul meu asistent, aş dori să îţi cer ajutorul în
numele sănătăţii lui Adelino. Am observat că se simte şi
mai inconfortabil în ultima vreme din cauza rănilor
deschise.
- Da, da, a răspuns cordial Silas, cazul său merită
atenţia noastră specială.
- Deoarece el se gândeşte la nevoile celorlalţi, şi nu
la ale sale, a adăugat femeia foarte mişcată.
- Doi dintre doctorii noştri se ocupă de el când îşi
părăseşte trupul în timpul somnului, a răspuns
asistentul lui Druso.
Şi mângâindu-i părul cărunt, el a adăugat:
- Nu te îngrijora. Adelino va fi în curând complet
vindecat.
În jur se desfăşurau multiplele sarcini ale centrului,
iar în mijlocul lor Adelino atrăgea atenţia noastră
datorită încrederii spirituale pe care o emana.
Înconjurat de vibraţiile radioase ce emanau din
gândurile sale, el era focalizat asupra scopurilor sacre
ale binelui şi părea un lucrător înveşmântat în lumină.
După alte câteva momente am fost abordaţi de un
tânăr dezîncarnat, cu o înfăţişare prietenoasă. După ce
ne-a salutat, el l-a rugat respectuos pe asistent:
- Aş dori să-ţi cer o favoare.
- Te rog.
Tânărul a explicat cu ochii înlăcrimaţi:
- Dragul meu asistent, Adelino al nostru are
probleme financiare... Deoarece îi ajută foarte mult pe
ceilalţi şi îşi neglijează propriile nevoi. O ajută
întotdeauna pe sărmana mea mamă, aşa că doresc să-ţi
cer ajutorul în numele său. Săptămâna trecută mama
mea văduvă nu a avut mijloacele necesare să solicite
ajutor medical pentru cei doi fraţi ai mei bolnavi, aşa că
am mers la el cu lacrimi în ochi şi l-am rugat mental să
ne ajute. El nu a ezitat nicio secundă. Crezând că
ascultă de propriile impulsuri, el ne-a vizitat casa şi i-a
dat sărmanei mele mame banii de care avea nevoie...
Asistentule drag! Pentru iubirea faţă de Iisus, te implor!
Nu abandona pe cineva care ne-a ajutat atât de mult!
Silas a răspuns solicitării cu un zâmbet plin de
bunăvoinţă:
- Nu te îngrijora. Adelino se află într-o reţea de
afinitate fraternă pe care şi-a construit-o singur. O
mulţime de prieteni îi oferă resursele de care are nevoie
pentru a-şi îndeplini cu credinţă misiunea.
Circumstanţele de natură materială vor veni în calea sa
ca o consecinţă a meritelor sale dobândite.
Solicitările spontane şi grijulii în numele lui Adelino,
fratele plin de loialitate şi fraternitate, erau cu siguranţă
un exemplu de prietenie şi recunoştinţă ce merita a fi
studiat.
Atunci Hilario a remarcat, un pic intrigat:
- Se pare că toţi lucrătorii care ajung în acest loc
sunt debitorii fratelui nostru Adelino.
- Da, a confirmat Silas cu răbdare, creditele lui
Adelino sunt cu adevărat enorme, în ciuda câtorva
datorii rămase... Însă el cultivă bucuria unei credinţe
solide şi cunoaşterea superioară oferită de Mesagerii lui
Iisus, care l-au însărcinat cu misiunile adevăratei iubiri
fraterne şi care i-au adus o mare recunoaştere din
partea celorlalţi.
Mentorul nostru a sugerat să petrecem ceva timp
pentru a acorda asistenţă fraternă la acel centru
evanghelic, până când vom ajunge într-un contact mai
apropiat cu Adelino, a cărui încarnare prezentă era
îndeaproape monitorizată de Mansao Paz.
În lumina simpatiei pe care Adelino o inspirase în
noi, l-am abordat pentru a-i oferi puţin ajutor în
activitatea de pase magnetice pe care le aplica acum
unor participanţi bolnavi.
Este interesant de notat că, în timpul primei noastre
întâlniri spontane, ne-am simţit pregătiţi şi doritori să
luăm parte la munca sa, pur şi simplu deoarece eram
atraşi de bunătatea sa luminoasă.
Altruismul, oriunde se găseşte, reprezintă
întotdeauna o stea radioasă sublimă. Tot ce trebuie să
facă este să se arate, şi toată lumea gravitează în jurul
luminii sale.
Îndată ce munca de seară s-a încheiat, Silas, Hilario
şi cu mine l-am urmat pe Adelino acasă.
Mama sa părea a avea peste 60 de ani şi îl aştepta
în pragul uşii.
Silas ne-a prezentat-o imediat:
- Aceasta este sora noastră Leontina, mama
iubitoare şi prietenul care îl veghează pe Adelino în
timpul acestei vieţi.
Observând vârsta sa matură, colegul meu a întrebat:
- Adelino nu este căsătorit?
- Ba da, fratele nostru este căsătorit, dar soţia sa nu
este aici.
Răspunsul sugera că prietenul nostru trecea printr-
o încercare care necesita discreţia noastră respectuoasă.
În timp ce mama şi fiul conversau afectuos, Silas
ne-a condus într-o cameră alăturată.
De la uşă puteam vedea trei paturi la rând, ocupate
de trei copilaşi.
O fată blondă de vreo 9 sau 10 ani era flancată de
doi băieţi micuţi cu pielea închisă la culoare, amintindu-
mi de Albă-ca-Zăpada şi piticii.
Toţi trei dormeau liniştiţi.
Arătând către fată, asistentul ne-a informat:
 - Aceasta este Marisa, fiica lui Adelino. Mama ei a
părăsit-o acum şase ani.
Indicându-i apoi pe cei doi băieţei, el a adăugat:
- Iar aceştia sunt Mario şi Râul, doi vagabonzi pe
care Adelino i-a adoptat ca pe fii ai inimii sale.
Bănuind tulburările ascunse care apăsau viaţa lui
Adelino, Hilario şi cu mine am rămas într-o aşteptare
respectuoasă.
Silas ne-a perceput atitudinea şi a început o
explicaţie mai profundă:
- Pentru a lăuda efortul sacru al unui prieten şi
pentru a vă oferi, totodată, oportunitatea de a studia un
caz al datoriilor micşorate, vă voi oferi câteva detalii
despre ultima încarnare a lui Adelino, la care lucrează
acum pentru a se izbăvi.
Silas a rămas tăcut un moment, pentru a-şi aduna
gândurile, şi apoi a continuat:
- Pe la mijlocul secolului al XIX-lea Adelino a fost
fiul nelegitim al unui tânăr foarte bogat, care l-a primit
din braţele mamei sale sclave în momentul în care ea a
murit dându-i naştere. Martim Gaspar, tânărul
proprietar necăsătorit, era un bărbat cu inima
împietrită. Încă din copilărie manifestase o mândrie
tiranică, din cauza neglijenţei familiei sale. El molesta
fetele sclave după cum dorea, iar în câteva ocazii le
vânduse, împreună cu copiii lor, ca să nu le mai audă
plânsetele şi rugăminţile. Era temut în întreaga
proprietate şi domnea ca un tiran după moartea
bătrânului său tată, care căutase mult prea târziu şi în
zadar să controleze instinctele fiului său. Se folosea de
stâlpul de biciuire fără nicio milă. Era urât de
majoritatea sclavilor, dar linguşit de cei care-i obţineau
favorul în schimbul măgulirilor servile. Cu toate acestea,
faţă de fiul său Martim jr. - Adelino din existenţa
prezentă - tandreţea şi devoţiunea sa erau nemărginite.
Surprinzător şi pentru el, îşi iubea băiatul cu o dragoste
făţişă, oferindu-i chiar cea mai bună educaţie posibilă
acolo pe plantaţie. În consecinţă, s-au stabilit cele mai
sacre legături de iubire între tată şi fiu. Erau tovarăşi
inseparabili la joacă şi la studiu, la muncă şi la
vânătoare, în ciuda cruzimii sale faţă de alţi copii din
colibele sclavilor mizerabili, Martim tatăl nu a ezitat să-l
legitimeze pe Martim jr. ca fiu în faţa autorităţilor vremii,
oferindu-i atât numele, cât şi moştenirea sa. Tatăl şi fiul
aveau vârstele de 43 şi 21 când tatăl, deşi era un burlac
de vârstă mijlocie, s-a hotărât să meargă în marele oraş
şi să se căsătorească cu Maria Emilia, o tânără
iresponsabilă de 20 de ani. Când ea a ajuns la plantaţie,
fiul ei vitreg a dezvoltat o ciudată fascinaţie pentru ea.
Tânărul Martim fusese iubit mult de tatăl său, dar acum
era atras de farmecele feminine ale mamei vitrege şi a
început să trăiască conflicte emoţionale chinuitoare.
Deşi până atunci se considerase cel mai bun prieten al
tatălui său, acum a început să-l deteste. Nu putea
suporta faptul că tatăl său o avea pe femeia pe care o
dorea el, mai ales că ştia că Maria Emilia îi împărtăşea
înflăcărat sentimentele. Ea se folosea de orice pretext
găsea pentru a fi singură cu el în multele călătorii ale
familiei, dezmierdându-i pasiunile tinereşti. Au reuşit să
evite orice suspiciuni, până când tânărul Martim a
complotat crima oribilă de a-şi ucide tatăl. Când tatăl a
rămas la pat în urma unei boli de ficat, fiul a solicitat
ajutorul a doi servitori în care avea deplină încredere,
Antonio şi Lucidio - care abuzau fetele sclave -, iar într-o
noapte, cu aprobarea Măriei Emilia, i-a dat lui Gaspar
un sedativ puternic. Îndată ce acesta a adormit, cu
ajutorul celor doi complici care-şi urau stăpânul,
tânărul Martim a udat patul tatălui cu o substanţă
inflamabilă şi i-a dat foc. Sărmanul Martim s-a
dezîncarnat într-o stare de agonie cumplită. După ce şi-a
îngropat tatăl şi i-a luat toate posesiunile, tânărul a
căutat să fie fericit cu Maria Emilia. Dar tatăl său
dezîncarnat era înnebunit de furie şi l-a învăluit pe
Martim în nori de energii arzătoare, împotriva cărora
tânărul mizerabil nu a avut nicio apărare... Sprijinindu-
se pe iubirea tovarăşei sale, Martim jr. a căutat să-şi
amorţească conştiinţa şi să uite... A lăsat plantaţia în
mâinile celor doi complici şi a plecat în croazieră cu
Maria Emilia spre Europa, în căutare de odihnă şi
destindere, dar totul a fost în zadar... După ce a rezistat
cinci ani el a fost complet prins în jugul spiritului tatălui
său, care se afla constant lângă el, chiar dacă invizibil.
Pielea sa a început să supureze pe porţiuni din ce în ce
mai mari, ca şi cum era arsă de flăcări nevăzute. Ţintuit
la pat de durere şi de o constantă remuşcare, Martim jr.
recapitula mental moartea tatălui său în strigăte
înspăimântătoare de suferinţă sfâşietoare... Nu putea
decât să plângă şi să-şi strige pocăinţa. Era considerat
nebun chiar şi de către Maria Emilia, care s-a grăbit să-i
recunoască alienarea mintală pentru a părea inocent în
faţa prietenilor şi servitorilor. Subjugat de o asemenea
tortură, el a ajuns să fie dispreţuit şi abandonat de
cercul familiei şi s-a dezîncarnat într-o suferinţă
cumplită.
Victima, Martim Gaspar tatăl, l-a aşteptat în pragul
mormântului şi l-a târât în întunericul infernal, unde a
început să-şi verse răzbunarea îngrozitoare... Încarcerat
în întuneric, fiul mizerabil a suferit umiliri oribile şi o
tortură indescriptibilă timp de unsprezece ani, până
când într-o zi, susţinut de Mesagerii lui Iisus, el a fost
adus la institutul nostru într-o condiţie deplorabilă, din
câte mi s-a spus. Rămăsese în stare de rezonanţă cu
tatăl însetat de răzbunare, prin undele mentale ale
remuşcării şi ale pocăinţei târzii, şi fusese hipnotizat de
spiritele rele, care îl făcuseră să se simtă că era
cufundat în flăcări chinuitoare. Deoarece imaginaţia sa
era setată pe imaginea torturii, gândurile de vinovăţie ale
tânărului Martim au hrănit flăcările care-l torturau fără
să-l distrugă, până când a primit alinare din partea
instructorilor noştri, cu ajutorul procedurilor magnetice
care i-au vindecat dezechilibrul său dureros. Imediat ce
starea sa s-a îmbunătăţit el s-a dăruit celei mai grele
munci în organizaţia noastră, câştigând în decursul
timpului recompense valoroase care i-au permis să se
întoarcă în sfera umană cu dreptul de a-şi plăti datoria
enormă pe care şi-a creat-o cu atâta nesăbuinţă.
Dăruindu-se rugăciunii şi aspiraţiei de a-şi reînnoi
sufletul, el s-a născut cu o înclinaţie către credinţa
religioasă activă şi înflăcărată; influenţat de prietenii din
lumea spiritelor, el a găsit în Spiritismul bazat pe Iisus
un cadru preţios pentru întărirea morală şi munca
vrednică. Profitând din plin de timpul său, el şi-a extins
câmpul de acţiune între studiul înălţător şi caritatea
pură, atrăgând astfel simpatia surorilor şi a fraţilor
încarnaţi şi dezîncarnaţi, care îi datorează generozitate şi
iubire. A crescut cu imense dificultăţi materiale şi fără
tată, deoarece nu apreciase tandreţea tatălui său în
viaţa anterioară. S-a luptat constant cu sărăcia extremă
şi cu probleme cronice de sănătate... Cu toate acestea,
supravegheat de binefăcătorii noştri de la Mansao, el a
fost condus la un centru de Spiritism când era încă
foarte tânăr. Acolo a început tratamentul pentru boala
de piele de care suferă şi s-a familiarizat cu Doctrina
noastră reînnoitoare... Lectura principiilor spiritiste în
lumina intensă a Evangheliei Domnului a fost amintirea
naturală a învăţăturilor asimilate la Mansao înainte de
reîncarnarea sa. Din acel moment el şi-a acceptat de
bunăvoie responsabilitatea traiului şi a căutat, mai
presus de toate, să aplice asupra lui însuşi principiile
regeneratoare ale credinţei pe care o îmbrăţişa. Şi-a
disciplinat fiinţa, şi-a onorat sincer angajamentele, iar în
ciuda handicapurilor fizice s-a dăruit de la o vârstă
fragedă acţiunilor diverse prin care îşi câştigă mijloacele
binecuvântate pe care le împarte cu foarte mulţi oameni
nevoiaşi, păstrând pentru el doar ce este absolut
necesar. Nu este un om bogat în ochii lumii, ci un
lucrător fratern care ştie cum să-şi ofere inima în tot
ceea ce face pentru ceilalţi. Mergând pe calea simplităţii
şi a altruismului nobil, el a transformat opiniile multora
dintre foştii săi tovarăşi care, în straturile joase ale
întunericului, fuseseră persecutorii şi duşmanii săi.
Observându-i acest nou comportament, aceşti
persecutori s-au simţit dezarmaţi moral în faţa
animozităţii pe care intenţionau să o menţină. Astfel, el
plăteşte pentru greşelile sale simţind tortura lor în fiinţa
sa. Cu toate acestea, datorită meritelor pe care le-a
acumulat devotându-se binelui celorlalţi, el îşi ispăşeşte
trecutul aducând cât mai multă alinare posibilă,
câştigând timp Ş1 dobândind noi binecuvântări. Prin
faptul că îi ajută pe alţii el îşi micşorează muntele de
datorii în fiecare zi, căci Tatăl Ceresc permite creditorilor
noştri să-şi diminueze asprimea impozitelor ori de câte
ori ne vede că oferim semenilor noştri ceva ce le
datorăm.
Silas a făcut o scurtă pauză; Hilario era la fel de
fascinat ca mine de explicaţia sa clară şi sensibilă.
Doritor să audă mai multe, el a implorat:
- Te rugăm, continuă. Această lecţie ne iluminează
şi ne umple de speranţă... Cum poate Adelino să câştige
timp?
 Prietenul nostru a zâmbit şi a răspuns:
- El nu a meritat binecuvântarea unei case liniştite
după ce a ruinat-o pe cea a tatălui său. S-a căsătorit,
dar soţia sa l-a părăsit, fiind incapabilă să-i înţeleagă
inima.
Apropiindu-se de patul Marisei, el a afirmat:
- Datorită vieţii sale folositoare şi a carităţii
constante, el a atras ca fiică pe fosta sa mamă vitregă,
pe care o ademenise şi o îndepărtase de tatăl său. Ea s-a
reîncarnat pentru a se reeduca în ambianţa elevată a
exemplului său nobil, în timp ce suferă durerea de a fi
fiica unei femei care şi-a părăsit patul conjugal, exact
aşa cum a făcut şi ea în ultima sa viaţă. Dar... acest
lucru nu este singurul avantaj al lui Adelino.
Silas a atins uşor capetele băieţilor adormiţi, şi a
continuat:
- Dedicat trup şi suflet reînnoirii sale întru Cristos,
prietenul nostru i-a primit ca fii adoptivi pe cei doi
complici în crimă, ajutoarele sale de pe plantaţie,
Antonio şi Lucidio. Din cauza trecutului lor, când au
abuzat fetele sclave şi au vândut sau ucis copiii
acestora, cei doi s-au născut în bordeluri şi au apărut în
sfera iubitoare a fostului lor tovarăş cu sângele african
pe care l-au ofensat atât de mult, pentru a primi din
partea lui susţinerea morală pentru regenerarea lor.
În timp ce noi reflectam la această învăţătură
nepreţuită, Silas a remarcat:
- După cum puteţi vedea foarte clar, cu ajutorul
responsabilităţii spiritiste şi creştine trăite şi simţite în
mod adevărat, fratele nostru a câştigat bucuria de a găsi
legăturile trecutului său criminal pentru reajustarea
necesară. Dacă ar fi renunţat la luptă în urma
neglijenţei soţiei sale sau dacă şi-ar fi închis uşa inimii
faţă de aceşti doi băieţi nefericiţi, ar fi amânat pentru
multe secole munca minunată pe care o realizează
acum.
Eram gata să punem mai multe întrebări, dar
Adelino i-a spus noapte bună mamei sale şi a venit să
ocupe un pat modest aflat nu departe de copii.
Cu atitudinea celui care are obiceiuri merituoase, el
s-a aşezat şi s-a rugat.
Silas ne-a rugat să ne alăturăm. Apoi s-a apropiat
de Adelino şi i-a administrat câteva pase magnetice,
spunându-ne după aceea:
- Deoarece îşi petrece zilele făcând atât de mult bine,
Adelino merită atenuarea bolii sale congenitale. După ce
a suferit atât de mult timp trauma subtilă a remuşcării,
ca urmare a faptului că i-a dat foc tatălui său, el a
mentalizat în fiinţa sa flăcări mentale ciudate care, după
cum am spus deja, l-au pedepsit intens după trecerea
dincolo de mormânt... De aceea s- a reîncarnat cu pielea
torturată de vibraţiile incandescente, exprimate timpuriu
în noua sa formă fizică printr-un tip extrem de eczemă...
Din cauza datoriilor sale extinse, boala ar fi trebuit să-i
acopere întregul trup timp de multe decenii dureroase,
dar, în urma meritelor dobândite, nu a ajuns la
proporţiile care să-l împiedice să lucreze şi să înveţe,
deoarece a câştigat bucuria de a continua să slujească
prin eforturi binevoitoare şi să semene în mod constant
binele.
În acest moment, probabil pentru că Adelino se
pregătea să se culce, asistentul a spus că trebuia să
plecăm.
Înapoi la Mansao, bunul nostru mentor făcea
comentarii sclipitoare referitoare la învăţătura
Apostolului - „Dragostea acoperă multe păcate” - când
Hilario a întrebat brusc:
 - Asistentule, după o asemenea clară explicaţie, pare
potrivit să obţinem câteva detalii în plus. Poţi să ne spui
despre starea lui Martim Gaspar, tatăl care a suferit
tortura arderii de viu?
Silas nu a spus nimic, astfel că colegul meu a
continuat:
- Ştie despre eforturile lui Adelino de a se reînnoi?
încă îl urăşte şi îl dispreţuieşte?
În final, asistentul a răspuns:
- Obosit de violenţa sa, Martim Gaspar a fost de
asemenea mişcat de conduita prietenului nostru. Când
i-a văzut transformarea, el şi-a abandonat tovarăşii
indezirabili, acum câţiva ani, şi a cerut azil la instituţia
noastră, unde a fost acceptat sub un regim foarte strict.
- Şi unde se află acum? - a întrebat nerăbdător
Hilario. Ar fi posibil să-l vedem şi să-i observăm
transformarea?
Dar în acea clipă am intrat în departamentul unde
ne realizam îndatoririle; nemaiavând timp liber, Silas l-a
bătut uşor pe umăr pe Hilario şi a spus:
- Relaxează-te, Hilario. Poate că o să revenim la
subiect mai târziu.
Ne-am luat rămas-bun, păstrându-ne notiţele
neîncheiate şi aşteptând continuarea lor.
Însă o surpriză plăcută ne-a aşteptat chiar a doua
zi.
Când ceasul a bătut ora târzie din noapte în vasta
regiune planetară în care trăiam, asistentul a venit să ne
caute.
Urma să ne întoarcem din nou în planul fizic, dar de
data aceasta împreună cu Druso, directorul instituţiei.
Eram entuziaşti, chiar dacă foarte curioşi.
Era prima dată când urma să călătorim cu marele
mentor care ne câştigase respectul cel mai profund. şi
chiar dacă eram foarte fericiţi pentru acest privilegiu, în
acelaşi timp ne întrebam de ce părăsise instituţia care
solicita prezenţa sa constantă.
Cu toate acestea, nu era timp pentru lungi
digresiuni.
În compania lui Druso, care era urmat de Silas,
două surori foarte experimentate de la Mansao, apoi de
mine şi Hilario, am folosit cea mai rapidă cale de
călătorie, al cărei obiectiv ne era necunoscut, căci cea
mai înaltă autoritate a instituţiei, ocupată mereu cu
demersurile sale zilnice, nu avea timpul necesar pentru
o călătorie care să nu fie cât mai rapidă cu putinţă.
Aveam o dorinţă arzătoare de a-l întreba pe asistent
despre subiectul discutat cu o noapte înainte; cu toate
acestea, prezenţa lui Druso ne împiedica să discutăm
orice subiect ce nu era deschis de el însuşi, nu pentru
că demnitatea sa ne-ar fi oprit să ne exprimăm liberi, ci
pentru că inspira pur şi simplu un respect imens.
Astfel, în timpul scurtei călătorii i-am ascultat
gândurile înţelepte şi oportune cu privire la mai multe
aspecte legate de justiţie şi muncă, oferindu-ne motive
să-i admirăm învăţătura şi bunăvoinţa.
Am fost uimit când grupul nostru s-a oprit la uşa
casei lui Adelino, pe care o vizitasem cu o noapte
înainte.
Două ajutoare familiare ne aşteptau în prag.
După salutările obişnuite, una dintre ele l-a abordat
pe Druso, spunând cu respect:
- Directore, cel mic va fi aici într-o jumătate de oră.
Marele mentor i-a mulţumit şi ne-a invitat să-l
urmăm înăuntru.
Ceasul de pe perete indica orele 2:20.
 Cu o mare curiozitate l-am urmat pe supraveghetor
în camera în care Adelino, din câte îmi dădeam seama,
tocmai adormise.
Druso i-a mângâiat fruntea câteva secunde şi am
văzut apoi cum Adelino se ridică din forma sa fizică, ca
şi cum era atras de nişte mânere magnetice puternice.
El s-a aruncat în braţele lui Druso ca un copil fericit şi
încrezător.
- Prietene, a spus Druso cu seriozitate şi afecţiune, a
sosit momentul pentru reuniune.
Îngrozit, Adelino a început să plângă, incapabil să
părăsească braţele susţinătoare ale lui Druso.
- Să ne rugăm, a adăugat bunul nostru prieten.
Ridicându-şi ochii către Ceruri, în timp ce noi
ascultam cu atenţie, Druso s-a rugat:
- Dumnezeu al bunătăţii, Tată al Iubirii infinite, Tu ai
creat timpul să ne fie păzitor neobosit al sufletelor noastre
menite să ajungă la pieptul Tău; întăreşte-ne pentru
reînnoirea necesară!
Tu cunoşti crimele şi abandonurile noastre; acordă-
ne binecuvântarea durerii şi timpul pentru a le ispăşi;
miluieşte-ne cu înţelegerea legilor Tale, astfel încât să nu
irosim nicio oportunitate de a ne plăţi datoriile!
Tu ne-ai acordat comorile muncii şi ale suferinţei ca
favoruri ale Milei Tale, pentru ca noi să ne dăruim
regenerării noastre dureroase şi drepte.
Suntem prizonieri ai vinovăţiei, dar muncim pentru
eliberarea noastră, ajutaţi de suflul Iubirii Tale.
O, Tată, umple-ne de curaj, pentru ca slăbiciunile
noastre să fie uitate; aprinde-ne spiritele cu entuziasmul
sacru pentru a face binele, astfel ca răul să nu distrugă
intenţiile noastre bune. şi condu-ne pe calea dăruirii de
sine, pentru ca minţile noastre să nu se îndepărteze de
Tine!
 Fie ca noi să ajungem să ne rugăm precum Iisus,
învăţătorul divin, pe care L-ai trimis inimilor noastre,
pentru ca noi să acceptăm în întregime planurile Tale!
După o scurtă pauză, el a rostit cu lacrimi în ochi
rugăciunea Tatăl Nostru:
Tatăl Nostru, care eşti în Ceruri, sfinţească-Se
Numele Tău, Vie împărăţia Ta,
Facă-se Voia Ta,
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele,
Dă-ne-o nouă astăzi.
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, aşa cum şi noi
iertăm greşelile greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită, şi ne izbăveşte de cel
rău, Căci a Ta este împărăţia şi Slava şi Puterea,
Acum şi pururea şi-n vecii vecilor.
Amin.
Când a încheiat, eram cu toţii într-o stare de emoţie
profundă.
Întors în corpul său fizic, Adelino s-a trezit cu ochii
plini de lacrimi.
Îi puteam percepe bucuria lăuntrică, chiar dacă nu
era capabil să-şi amintească în întregime întâlnirea
noastră.
După câteva minute de aşteptare am auzit plânsetul
convulsiv al unui copilaş de afară.
Susţinut de Druso, Adelino s-a ridicat din pat şi a
deschis rapid uşa din faţă. Pe pragul uşii se afla un nou-
născut ce plângea neajutorat, supravegheat de prieteni
din Mansao.
Surprins, Adelino a căzut în genunchi, în timp ce
Druso i-a vorbit cu hotărâre:
 - Adelino, acesta este tatăl pe care l-ai rănit. Tocmai
ce a fost respins de iubirea maternă pe care încă nu o
merită şi a venit la tine, fiul său regenerat!
Adelino nu l-a auzit pe Druso cu urechile fizice, dar
l-a auzit în templul său mental, ca pe un apel iubitor din
Ceruri, care-i aduce încă un copil nefericit şi
abandonat... Surprins de o bucurie inexplicabilă, el a
îmbrăţişat bebeluşul cu un gest spontan de iubire şi
ţinându-l la piept a intrat în casă, strigând plin de
bucurie:
- Fiul meu!... Fiul meu!
Foarte mişcat, Silas ne-a spus, mie şi lui Hilario:
- Martim Gaspar s-a întors în existenţa fizică,
căutând refugiu în braţele fiului care l-a dispreţuit.
Nu am avut ocazia să discutăm mai multe. Druso îşi
ştergea lacrimile şi a spus cu voce tare, ca şi cum vorbea
cu el însuşi:
- Când ne vom afla încă o dată în tărâmul ceţos al
cărnii, să sperăm că şi noi ne vom deschide inimile faţă
de iubirea sublimă a lui Iisus, pentru a nu cădea în
încercările noastre necesare!
Exista atât de multă profunzime şi atât de multă
tristeţe în acea privire, care inspirase mereu în noi cea
mai dulce tandreţe şi cel mai adânc respect, încât, în
drumul către Mansao, nimeni dintre noi nu a îndrăznit
să-i întrerupă tăcerea expresivă şi plină de durere.
 Cap. 17 - Datorii pe cale de a fi încheiate

Silas avea o lecţie nouă pentru noi în salonul trist al

unui spital pentru săraci.
Am intrat în clădire şi am fost întâmpinaţi cu
amabilitate de mai multe spirite. Unul dintre ele,
însoţitorul Lago, s-a apropiat de Silas şi a spus:
- Asistentule, se pare că Leo îşi termină ultimele
rezerve ale rezistenţei sale.
Silas i-a mulţumit pentru informaţie şi ne-a spus că
veniserăm special pentru a-l ajuta pe Leo în odihna pe
care o merita.
Trecând de-a lungul unui şir de paturi, pe care
pacienţii bolnavi erau asistaţi de ajutoare dezîncarnate,
am ajuns la un bărbat aflat într-o stare jalnică şi
chinuitoare.
În lumina slabă a strălucirii nopţii l-am văzut pe Leo
într-o stare avansată de tuberculoză pulmonară, fiind
astfel în pragul morţii.
În ciuda dispneei sale, ochii îi erau clari şi lucizi,
dezvăluind acceptarea totală a suferinţei care îl
conducea la sfârşitul existenţei.
Silas ne-a sugerat să-i observăm trupul; dar nu era
nimic special care să iasă în evidenţă, cu excepţia
plămânilor. Fuseseră aproape complet distruşi de
formarea succesivă a cavităţilor şi cauzaseră o asemenea
vătămare organică, încât vehiculul fizic din faţa noastră
nu era acum decât o bucată de carne deschisă
multiplicării bacililor voraci şi armatei de diverse tipuri
de microbi adunaţi în ţesuturile sale, ca nişte duşmani
implacabili ce se luptau pentru ceea ce mai rămăsese
din el, preluând posturile-cheie ale apărării sale.
 Într-o asemenea stare, Leo era iremediabil
condamnat la a fi expulzat din propria casă.
Toate simptomele morţii erau evidente.
Inima sa epuizată semăna ca un motor distrus,
incapabil să producă circulaţia sângelui, iar toate
elementele sistemului său respirator fuseseră oprite, sub
forţa asfixiei imposibil de evitat.
Muribundul Leo era un călător pregătit pentru
marea călătorie, doar aşteptând semnalul plecării. Cu
toate acestea, era calm şi curajos.
Acuitatea sa mentală era atât de clară, încât
aproape că putea să ne perceapă prezenţa.
Silas i-a mângâiat fruntea cu blândeţe şi ne-a spus:
- Sunteţi aici pentru a studia un caz al datoriilor pe
cale de a fi încheiate, astfel că puteţi să-i adresaţi
prietenului nostru câteva întrebări. Memoria sa este cât
se poate de conştientă şi de alertă.
- Dar poate să ne audă? - a întrebat Hilario,
surprins şi plin de compasiune.
- Nu cu urechile fizice, dar spiritul său le va percepe,
a explicat amabil asistentul.
Cu o enormă simpatie, m-am aplecat deasupra
fratelui care- şi îndura încercarea aspră. Recunoscând
credinţa afişată de ochii săi, l-am îmbrăţişat şi am
întrebat cu voce tare:
- Leo, prietenul meu, îţi dai seama că te afli în
pragul vieţii adevărate? Că îţi vei părăsi trupul în doar
câteva ore?
Crezând că vorbeşte cu el însuşi, Leo a perceput
întrebările mele, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum îi fuseseră
transmise creierului său prin nişte fire invizibile. Ca şi
cum conversa cu el însuşi, el a vorbit în gând:
- Oh! Da, moartea!... Ştiu că în această noapte îmi
voi găsi probabil moartea dreaptă.
 Continuând dialogul nostru, am adăugat:
- Nu-ţi este teamă?
- Nu este nimic de care să-mi fie teamă, a răspuns el
calm.
A făcut un efort pentru a-şi mişca ochii şi a căutat
să-şi focalizeze privirea asupra peretelui alb al salonului,
unde se afla o mică statuetă a lui Cristos crucificat, şi
şi-a spus:
- Nu-mi este teamă de nimic în compania lui Cristos,
Mântuitorul meu... şi El a fost dispreţuit şi abandonat...
A gustat sângele propriu pe crucea martiriului; El, care
era pur, a fost străpuns de spinii ingratitudinii... De ce
să nu mă resemnez şi eu pe crucea patului şi să îndur
fără să mă plâng sorbiturile de sânge care îmi prevestesc
din când în când moartea, eu, care sunt un păcătos în
mare nevoie de indulgenţa divină?
- Eşti catolic?
- Da.
Am reflectat la sublimul sentimentului creştin
adevărat şi viu, oricare era cultul religios în care era
exprimat. Mângâindu-i pieptul asuprit, am continuat:
- În acest moment de o asemenea importanţă pentru
călătoria ta, văd că nimeni din familie nu se află aici.
- Ah! Familia mea..., dragii mei, a răspuns el,
vorbind în minte. Părinţii mei ar fi fost singurii mei
prieteni din lume, dacă ar fi trăit..., dar amândoi au
murit când eram încă un copil bolnav... Fără mama
mea, sănătatea mea s-a deteriorat. Imediat după aceea
fratele meu Henrique nu a ezitat să mă declare
incompetent... Ca moştenitor, el era îndreptăţit la o mare
parte a proprietăţii, dar a profitat de ghinionul meu şi cu
consimţământul meu a fost numit tutorele meu... Dar
îndată ce s-a petrecut acest lucru el a devenit torţionarul
meu nemilos. Mi-a confiscat toţi banii şi m-a plasat într-
un azil, unde am îndurat mulţi ani în izolare... Am
suferit imens... M-am hrănit cu pâinea amară menită
celor care intră prin porţile vinovăţiei, căci instabilitatea
mea mentală m-a asuprit încă din copilărie... Când am
ajuns la o stare cât de cât mai bună am fost nevoit să
plec din azil. Am alergat la uşa fratelui meu, dar el mi-a
închis-o în faţă fără compasiune... Eram speriat şi
înfrânt... O, Dumnezeul meu, cum poate cineva să fie
atât de crud cu propriul frate bolnav şi nefericit? Am
căutat să primesc ajutor apelând la justiţie, dar
Henrique era singurul proprietar al bunurilor noastre,
din punct de vedere legal... Ruşinat, am căutat alte căi...
Singurul post onest pe care l-am găsit a fost acela de
paznic de noapte în faţa unei mari clădiri de birouri. Am
primit postul de la un om căruia îi era milă de starea
mea... Dar am fost expus răcelii nopţii, iar curând o
febră insidioasă a început să mă consume lent... Nu mai
ştiu cât timp am trăit aşa, învins de o apatie nedefinită...
Într-o zi m-am prăbuşit într-o baltă de sânge care mi-a
ieşit din gură, iar nişte oameni miloşi m-au adus la acest
spital.
- Cum te simţi faţă de Henrique? Simţi înverşunare
faţă de el?
Părând că-şi cufundă amintirile în undele tandreţei
şi ale dorului, Leo a lăsat ca lacrimile să-i curgă liber
într-o stare de dureroasă acceptare mentală.
Apoi şi-a spus:
- Sărmanul Henrique!...
Nu ar trebui să-mi fie milă de el? Nu va muri şi el?
La ce îi foloseşte această moştenire nelegitimă, dacă şi el
va trebui să-şi părăsească trupul într-o zi? De ce ar
trebui să fie aceasta o problemă, când el este chiar mai
nefericit decât mine?
 Şi întorcându-se către statueta lui Cristos, el a
continuat:
- Chiar dacă a fost batjocorit şi biciuit, Iisus a iertat
insultele şi abandonul... Ţintuit pe cruce, El nu s-a
plâns de prietenii care L-au trădat şi L-au lăsat pradă
umilirii şi suferinţei... Nu a rostit niciun cuvânt de
condamnare a călăilor Săi nemiloşi... În loc să-i
învinuiască, El L-a rugat pe Tatăl Ceresc să aibă grijă cu
iubire de toţi... Iar Iisus a fost ambasadorul lui
Dumnezeu pentru oameni. Cum aş putea să-mi judec
propriul frate dacă eu, un suflet ce are nevoie de lumină,
nu pot înţelege pe deplin Judecăţile divine ale
Providenţei?
Cu lacrimi curgându-i pe faţă, Leo şi-a liniştit
mintea şi a căutat ca ea să devină un altar al rugăciunii
iubitoare.
Umilinţa sa mi-a atins inima.
M-am ridicat cu lacrimi în ochi. Nu aveam nevoie de
mai multe întrebări pentru a-mi da seama de măreţia
sufletului său.
Hilario era de asemenea înlăcrimat şi nu avea alte
întrebări. Doar l-a întrebat pe asistent dacă muribundul
se reîncarnase sub auspiciile lui Mansao Paz. Silas a
răspuns prompt:
- Da. Leo se află în grija institutului nostru. Chiar
dacă sunt întrupate în planul corporal, există sute de
suflete care rămân conectate de el prin rădăcinile
datoriilor lor. În general, sunt dintre cei care au încălcat
legile şi se află în diferite etape de regenerare şi de
îndreptare. Chiar dacă se încarnează sub auspiciile
institutului nostru, ei sunt încă ataşaţi într-o anumită
măsură de legăturile lor din trecut. Ei vin în contact cu
influenţa lor, întărind calităţile morale necesare prin
conflictele lăuntrice pe care le-am putea numi forjării ale
tentaţiei.
- Cât de minunat este să recunoaştem iubirea
paternă a lui Dumnezeu, care veghează ca totul să se
aşeze în locurile destinate! - a exclamat Hilario.
- Da, este, a considerat Silas.
Legea lui Dumnezeu determină progresul şi
demnitatea pentru toţi.
Ştiţi că, în general, fiinţele dezîncarnate adăpostite
de Mansao cuprind un vast grup de criminali şi de
dependenţi...
Şi cu o voce modificată, el a adăugat:
- ...cum sunt şi eu. În timp ce ne aflăm acolo primim
atenţie, iubire, asistenţă şi bunătate, şi urmărim să ne
reeducăm, chiar dacă uneori avem nevoie de mulţi ani...
Dar chiar şi aşa, trebuie să ne dăm seama că, prin
acceptarea generozităţii instructorilor şi a binefăcătorilor
care ne oferă refugiul iubirii, noi doar acumulăm chiar şi
mai multe datorii, prin faptul că primim o asemenea
grijă nemeritată, pe care trebuie să le plătim slujind
semenilor noştri. Cu toate acestea, pentru a ne pregăti
în mod adecvat pentru sarcinile bunătăţii adevărate,
trebuie să ne purificăm de stările noastre inferioare,
agravate de vinovăţie. Cunoaşterea nobilă primită la
institutul nostru serveşte ca o teorie valoroasă ce trebuie
pusă în practică, pentru a fi încorporată în patrimoniul
nostru moral. Astfel, după o perioadă de învăţare mai
scurtă sau mai lungă la institut, noi trebuie să ne
întoarcem în planul fizic, şi acolo, în ciuda grijii
mentorilor noştri, trebuie să îndurăm întâlnirea foştilor
noştri parteneri în nelegiuire, pentru a demonstra
utilizarea şi asimilarea susţinerii pe care am primit-o.
 Lângă noi, Leo îşi respira ultimele sufluri. Puteam
vedea că asistentul nu dorea să se abată de la cazul său,
pentru ca noi să ne putem învăţa lecţia.
Probabil că de aceea Silas a infuzat în pieptul său
epuizat noi energii cu ajutorul paselor regeneratoare.
Apoi ne-a spus:
- Aţi auzit afirmaţiile mentale ale prietenului nostru
care este pe cale de a se dezîncarna.
Arzând de curiozitate şi dornic de mai multe
explicaţii, cum eram de altfel şi eu, Hilario a întrebat cu
respect:
- În ce măsură putem clasifica dezîncarnarea
prezentă a lui Leo un exemplu de datorie pe cale să fie
încheiată?
Silas a făcut un gest semnificativ şi a răspuns:
- Desigur, nu voi divulga întreaga datorie a
prietenului nostru în faţa Legii. Nici nu am acces la
informaţiile despre toate datoriile şi creditele sale din
decursul timpului, aşa că mă voi referi doar la vinovăţia
care îl tortura când a fost adus la Mansao, conform
datelor înregistrate.
Muribundul era acum într-o stare liniştită după
asistenţa magnetică şi părea că ar fi putut chiar să ne
audă.
Atingând fruntea plină de broboane a lui Leo, Silas a
continuat după o scurtă pauză:
- Leo a enumerat mental pentru noi amintirile sale
amare şi cele mai recente, stăruind în special asupra
bolii care l-a chinuit de la naştere, asupra suferinţei în
azil şi asupra cruzimii unui frate care l-a condamnat la o
sărăcie extremă... Acum, să aruncăm o privire la cauzele
durerii cu care s-a pedepsit singur şi de ce a meritat
fericirea să-şi anuleze datoriile personale pentru
totdeauna... La începutul ultimului secol Leo era fiul
iubit al unui cuplu nobil şi foarte bogat, care trăia în
oraş. Părinţii săi au murit când el era încă tânăr,
lăsându-i în grijă un frate mai mic şi bolnav, pe nume
Fernando, care avea un handicap mintal foarte grav. Cu
toate acestea, deoarece părinţii nu mai erau în preajmă,
Ernesto - numele lui Leo în acea vreme - s-a debarasat
rapid de fratele său, dornic să pună mâna pe moştenirea
care le aparţinea amândurora. Mai mult, ca tânăr
obişnuit cu seratele sofisticate ale vremii sale, el adora
să participe la baluri elegante, deschizând deseori uşile
proprietăţii invitaţilor eleganţi. şi deoarece era mândru
de imaginea sa, îi era ruşine să fie văzut cu fratele său,
astfel că i-a interzis să participe. Însă, de vreme ce
Fernando era handicapat mintal şi incapabil să înţeleagă
ordinele fratelui său, nu le-a ascultat, în consecinţă,
Ernesto a construit în spatele casei o temniţă în care
Fernando a fost exclus de restul familiei. Închis şi
singur, rămas doar în compania a câtorva sclavi,
Fernando a trăit ca un animal în cuşcă. Între timp,
Ernesto, acum însurat, îi satisfăcea toate capriciile
soţiei, mergând în excursii lungi şi risipindu-şi averea pe
jocuri de noroc şi extravaganţe. După o vreme fondurile
au fost aproape terminate, şi el şi-a dat seama că ar
putea să-şi revină financiar doar dacă Fernando moare.
Dar, deşi era bolnav mintal, băiatul s-a dovedit a fi
puternic fizic, cu excepţia unei bronşite cronice care îi
producea mult disconfort. Observând problema de
respiraţie a lui Fernando, Ernesto a complotat să o
transforme într-o condiţie mai serioasă, sperând să-l
trimită mai repede în mormânt. A ordonat servitorilor
să-l lase pe Fernando să iasă afară în fiecare noapte în
curtea mare, şi să doarmă acolo. Dar băiatul a
demonstrat o mare rezistenţă, iar în ciuda crizelor
constante ale bolii sale, ca urmare a expunerii la frig,
timp de doi ani el a reuşit să îndure cu rezistenţă
încercarea la care a fost expus. Între timp, Ernesto
suferea de pe urma situaţiei financiare din ce în ce mai
grave, care putea fi rezolvată doar cu partea de
moştenire a lui Fernando, pe care părinţii lor o
încredinţaseră grijii unor vechi prieteni de familie. Astfel,
înjosit de foamea sa de aur, într-o noapte Ernesto le-a
promis unor sclavi, doi delincvenţi morali ţinuţi în
lanţuri, că îi va elibera cu o singură condiţie: să plece în
ţinuturi îndepărtate. După ce i-a privit plecând în ceaţa
nopţii, Ernesto s-a dus la patul fratelui său şi l-a
înjunghiat în inimă... A doua zi, când servitorii tulburaţi
i-au arătat cadavrul, el i-a făcut să creadă că sclavii
fugari fuseseră făptaşii. Prefăcându-se în mod viclean că
este nevinovat, el a moştenit bunurile fratelui său, cu
acordul judecătorilor lumeşti. şi astfel, după o viaţă
luxoasă în planul fizic, el a ajuns în Lumea de Dincolo
pentru a începe o lungă perioadă de ispăşire. Fernando,
fratele nefericit, l-a iertat cu mărinimie; cu toate acestea,
torturat de remuşcare, Ernesto a creat legături nefericite
cu agenţii nemiloşi ai întunericului, care l-au supus la
indescriptibile chinuri din cauza refuzului său de a lua
parte la practicile rele. Deoarece păstra în adâncul
sufletului amintirea victimei sale, el a înnebunit de
durere, în urma repercusiunilor remuşcării asupra
centrilor corpului său subtil. Astfel a rătăcit fără ţintă
mulţi ani în întunericul teribil, până când a fost salvat
de instituţia noastră şi a primit tratament pentru
reajustarea sa. Dar, în ciuda faptului că s-a recuperat,
amintirile crimei i-au consumat atât de mult spiritul
încât, pentru a-şi relua progresul evolutiv normal, el a
implorat să revină în corpul carnal pentru a experimenta
aceeaşi ruşine, aceeaşi sărăcie şi aceleaşi încercări pe
care le-a produs fratelui său lipsit de apărare, prin
aceasta sperând să-şi împace conştiinţa torturată.
Susţinut în intenţiile sale de instructori eminenţi, el s-a
întors în scena fizică, purtând în sufletul său
dezechilibrele pe care le-a asimilat după mormânt; în
consecinţă, s-a reîncarnat cu un handicap mintal
precum Fernando, iar ca Leo a suferit toate necazurile
pe care le-a indus fratelui debilitat şi nefericit. Astfel, s-a
născut nefericit şi bolnav în tărâmul fizic. Rămas orfan
de mic copil, el a fost surprins de răceala şi de răutatea
fratelui său insensibil, care l-a izolat în ambianţa rece şi
întunecată a unui azil, iar pentru a fi sigur că niciun
detaliu al existenţei sale ispăşitoare nu rămâne lăsat pe
dinafară, în serviciul său ca paznic de noapte el a
experimentat frigul şi vremea neîndurătoare la care îl
expusese pe fratele său lipsit de apărare... Acum,
datorită umilinţei şi răbdării cu care a acceptat fiecare
lovitură de corecţie, a câştigat fericirea de a-şi plăti în
final toate datoriile.
Deoarece Silas s-a oprit din vorbit, preocupat să-i
acorde ajutor muribundului învăluit de transpiraţia
caracteristică a morţii, Hilario a întrebat:
- Asistentule, cum putem şti cu siguranţă că
prietenul nostru şi-a plătit datoriile?
- Nu vedeţi? - a întrebat Silas surprins.
Şi arătând către hemoptizia (Hemoptizia este
eliminarea de sânge prin tuse, provocată de o hemoragie
a căilor respiratorii.) fatală ce tocmai începuse, el a
adăugat:
- Precum Fernando, care s-a dezîncarnat cu pieptul
străpuns de cuţitul ucigaş, şi Leo îşi părăseşte trupul cu
plămânii sfâşiaţi. Cu toate acestea, datorită conduitei
corecte pe care a adoptat-o în faţa Legii, el va trece prin
aceeaşi încercare grea, dar într-un pat şi fără alţi agenţi
distructivi în afara bolii sale, chiar dacă sângele i se
varsă din gură, aşa cum s-a petrecut cu fratele său
dispreţuit şi învins. Justiţia a fost împlinită, cu diferenţa
că, în loc de pumnal, există acum batalioane de bacili
ucigaşi...
Văzând probabil cât de surprinşi eram de lecţie,
Silas a concluzionat cu o voce gravă, în ciuda faptului că
îi oferea asistenţă muribundului:
- Ori de câte ori durerea noastră nu produce o nouă
durere, şi de fiecare dată când necazurile noastre nu
produc alte necazuri în cei din jurul nostru, datoriile
noastre sunt în procesul de a fi încheiate. Foarte adesea
patul durerii este altarul binecuvântat în care ne
stingem angajamentele aducătoare de rău şi ne reglăm
conturile fără să rănim pe nimeni altcineva. Când
pacienţii se supun întocmai Planurilor divine, cu multă
umilinţă şi acceptare, ei poartă semnele unei datorii
încheiate.
Dar Silas nu a putut să mai continue.
Leo, cufundat în rugăciune, se afla în agonia morţii.
Asistentul l-a îmbrăţişat tandru şi a cerut Asistenţă
divină, ca şi cum bărbatul nefericit era un fiu al inimii
sale.
Învăluit în radiaţiile blânde ale rugăciunii, Leo a
adormit în faţa lacrimilor noastre.
Când l-am întrebat pe Silas de ce nu puteam să-l
îndepărtăm imediat din rămăşiţele sale şi să-l ducem
înapoi la Mansao Paz, asistentul a răspuns prompt:
- Nu avem autoritatea să-l eliberăm din trupul său.
Nu este munca noastră.
După ce i-a informat pe paznici că misionarii
însărcinaţi cu eliberarea vor veni în câteva ore pentru a-l
ajuta pe prietenul nostru, Silas, foarte emoţionat şi
grijuliu, a sugerat să ne întoarcem la Mansao.
 Cap. 18 - Ispăşiri colective

Discutam cu Silas despre o mulţime de aspecte,

când am primit un apel de la Druso, să ne întâlnim cu el
în biroul său privat.
Directorul institutului Mansao a trecut direct la
subiect.
Un apel urgent de pe Pământ solicita ajutor pentru
victimele unui avion prăbuşit.
Fără să piardă timpul cu detalii, el ne-a spus că
solicitarea va fi repetată în câteva minute şi că era mai
bine să aşteptăm pentru a analiza problemele cu
eficienţa necesară.
Într-adevăr, îndată ce a încheiat de vorbit am auzit
sunetele similare codului Morse provenind dintr-un
aparat ciudat. Druso a apăsat un buton din apropiere şi
am văzut un mic proiector cu lentile puternice, care a
început să proiecteze imagini vii pe un ecran încastrat în
mod abil într-unul din pereţi, la o mică distanţă.
Ca şi cum vizionam nişte ştiri, am fost surprinşi să
vedem peisajul Pământului.
Lângă vârful unui munte abrupt din junglă,
rămăşiţele unui mare avion conţineau victimele unui
accident. Se putea ghici că pilotul fusese orbit de ceaţa
densă ce venea dinspre ocean şi nu reuşise să evite
prăbuşirea în vârfurile de granit care, tăcute şi
implacabile, ieşeau în evidenţă precum turnurile sumbre
ale unei fortăreţe puternice.
În mijlocul acestei privelişti perturbatoare, un spirit
în vârstă, cu o înfăţişare nobilă şi demnă, făcea un apel
emoţionant, cerând lui Mansao să trimită o echipă
experimentată pentru a lua şase din cele 14 spirite care
îşi părăsiseră trupurile în tragedia dureroasă.
În timp ce Druso şi Silas discutau măsurile necesare
pentru a oferi asistenţă, Hilario şi cu mine rămăseserăm
uluiţi de scena nefamiliară şi sfâşietoare, care părea că
se desfăşoară chiar lângă noi.
Opt dintre fiinţele dezîncarnate se aflau într-o stare
de şoc, agăţate de trupurile lor mutilate sau nemutilate;
patru gemeau, înlănţuite de rămăşiţele lor, iar altele
două, încă înlănţuite de cadavrele lor, ţipau disperate şi
inconştiente.
Cu toate acestea, spirite altruiste şi nobile vegheau
asupra lor, cu calm şi atenţie.
Precum o cascadă de lumină ce se revărsa din
Ceruri, ajutorul din Sferele Superioare sosea cu multă
îngrijorare, într-un flux binecuvântat de iubire.
Imaginea sumbră era atât de reală, încât puteam
auzi gemetele celor care se trezeau cu mare slăbiciune,
rugăciunile celor care ajutau şi conversaţiile spiritelor-
asistente care le acordau primul ajutor.
Am rămas foarte tulburaţi când ecranul s-a stins, în
timp ce Silas a început să pună în practică ordinele lui
Druso cu o remarcabilă eficienţă.
În câteva minute, mai mulţi lucrători de la institut
se aflau în drum către accident.
Noi l-am aşteptat pe Silas să se întoarcă în biroul lui
Druso, unde au continuat să vorbească despre sarcina
care se desfăşura.
Hilario şi cu mine am întrebat dacă puteam
participa la munca de alinare, dar Druso a explicat cu
bunătate că această muncă era foarte specializată şi că
necesita lucrători antrenaţi.
Când am văzut că bunul mentor îşi putea dedica
puţin timp discuţiei cu noi, am profitat de acest moment
pentru a adresa câteva întrebări legate de încercările
colective.
Hilario a vorbit primul, întrebând cu respect motivul
pentru solicitarea ajutorului de a înlătura şase dintre
dezîncarnaţi, când erau în total 14.
Druso a răspuns ferm şi senin:
- Ajutorul la locul de prăbuşire a unui avion este
acordat în mod nediscriminat; cu toate acestea, trebuie
să ne amintim că, deşi dezastrul este acelaşi pentru toţi
cei care au murit, moartea este diferită pentru fiecare
dintre ei. Pentru acest moment anume doar cei a căror
viaţă lăuntrică le garantează eliberarea imediată vor fi
înlăturaţi din trupurile lor. Cât despre ceilalţi, a căror
situaţie actuală nu le garantează o separare rapidă din
armura fizică, aceştia vor rămâne ataşaţi de rămăşiţele
lor o perioadă mai mare de timp.
- Cât de mult timp? - a întrebat colegul meu,
incapabil să-şi înfrâneze emoţiile.
- Totul depinde de gradul de animalizare a fluidelor
care le agaţă spiritele de trupurile lor; alţii poate doar
câteva zile... Cine ştie? Un trup fără viaţă nu înseamnă
întotdeauna că sufletul s-a eliberat. Genul de viaţă pe
care îl hrănim în tărâmul fizic determină condiţiile
adevărate ale morţii noastre. Cu cât mai adânc ne
cufundăm în curenţii iluziilor inferioare, cu atât mai
mult timp este necesar pentru a epuiza toate energiile
vitale care ne leagă de materia grea şi primitivă care ne
alcătuieşte instrumentul fiziologic, în timp ce ne
complăcem în creaţiile mentale inferioare cu care neam
obişnuit, găsind în ele combustibilul pentru greşelile
ample în întunericul tărâmului corporal. Cu cât mai
mult ne supunem disciplinelor spiritului, care
recomandă echilibru şi sublimare, cu atât mai uşor va fi
pentru noi să ne părăsim trupul ca urmare a oricăror
urgenţe pe care nu le putem evita din cauza datoriilor
acumulate în faţa Legii. Astfel, „moartea fizică” nu este
sinonimă cu „eliberarea spiritului”.
- În orice caz, am remarcat eu, aceasta nu înseamnă
că celelalte victime nu vor fi ajutate în timp ce sunt
constrânse temporar la rămăşiţele lor.
- Aşa este, a adăugat bunul nostru prieten. Nimeni
nu rămâne fără ajutor; Iubirea infinită a lui Dumnezeu
îmbrăţişează întregul Univers. Cei care rămân în urmă,
înlănţuiţi în planurile joase ale experienţei fizice, îşi vor
da seama treptat de ajutorul pe care sunt capabili să-l
primească.
- Dar, a spus Hilario, nu se vor afla astfel la mâna
spiritelor perverse, dacă nu pot fi salvaţi imediat?
Cu o mimică semnificativă, Druso a considerat:
- Da, dacă sunt surzi la bine, este posibil să cedeze
sugestiilor răului, pentru ca astfel, prin chinurile răului
să se poată întoarce către bine. În orice caz, trebuie să
ne amintim că tentaţia este întotdeauna o umbră care
ne torturează vieţile pe dinăuntru. Comuniunea
sufletelor noastre cu puterile infernale este direct legată
de iadul pe care îl hrănim în fiinţa noastră.
Explicaţia nu putea fi mai limpede.
Probabil de aceea Hilario, oarecum deconcertat de
această clarificare directă şi dornic totodată să nu
piardă ocazia de a afla mai multe despre aceste aspecte,
a subliniat cu umilinţă:
- Nobile instructor, desigur că nu avem dreptul să
chestionăm nicio hotărâre care este generată de
autoritatea ta; dar aş dori foarte mult să ne adâncim
puţin în motivele pentru care noi nu putem participa la
munca de asistenţă în ispăşirile colective. Nu i-am putea
ajuta pe lucrătorii instituţiei în expediţiile lor de salvare
către victimele diverselor accidente, astfel încât să
putem cerceta cauzele care le-au produs? Desigur,
responsabilităţile lui Mansao cu siguranţă includ
asistenţa de acest tip în fiecare zi...
- Ei bine, aproape în fiecare zi, l-a corectat prompt
Druso.
Şi privindu-l pe Hilario într-un mod intens, el a
continuat:
- Trebuie să îţi dai seama că voi adunaţi material
didactic ce implică trezirea surorilor şi a fraţilor noştri
încarnaţi, iar aproape toţi aceştia trec printr-o etapă
importantă a luptei lor de a-şi plăti datoriile către
Justiţia divină. Dacă ar fi să analizaţi ispăşirile de acest
tip, aţi fi constrânşi inevitabil să examinaţi în detaliu
situaţiile şi problemele care ar putea crea imagini
distructive în minţile multora dintre cei pe care
intenţionaţi să-i ajutaţi.
Pe jumătate zâmbind, dezvăluind umilinţa care îi
încununa admirabilul spirit, el a adăugat:
- Nu cred că am putea comenta despre marile
dezastre din lumea umană fără să răspândim virusul
fricii, purtătorul atât de des al descurajării şi al morţii.
Cuvintele senine şi evanghelice ale instructorului
nostru ne-au calmat impulsurile neconstructive.
Fără îndoială că Pământul este plin de suflete ca
noi, înlănţuite de angajamente dificile, dar fără să se
dăruiască cu perseverenţă muncii de a-şi recupera
echilibrul. Nu ar fi drept să le torturăm cu gânduri de
frică şi întristare când, prin practicarea constantă a
binelui sincer, am putea în fiecare oră să înlăturăm norii
de suferinţă ce pot să apară la orizonturile noastre.
Observându-ne atitudinea hotărâtă de înţelegere şi
ascultare, liderul instituţiei a tăcut puţin şi a apoi a
reluat:
 - Să presupunem că urmează să analizaţi ce anume
a cauzat încercarea grea a victimelor accidentului de
astăzi... Aţi descoperi delincvenţi morali care, în alte
vieţi, şi-au împins surorile şi fraţii neajutoraţi de pe
turnuri înalte pentru ca trupurile lor să se zdrobească
de pământ; semeni ai noştri care, în trecut, au comis
crime atroce pe mare, înecând vieţi preţioase; sau
sinucigaşi care s-au aruncat de pe clădiri înalte sau de
pe vârfuri muntoase într-o stare de supremă răzvrătire
faţă de Lege şi care, în acel moment, nu puteau găsi altă
cale decât un asemenea act îngrozitor care să le modifice
situaţia. Câte mii de surori şi de fraţi încarnaţi nu există
acum, ale căror datorii în faţa Judecătorilor divini sunt
de asemenea natură? Ca suflete îndatorate ştim că ne
putem îmbunătăţi creditele în fiecare zi. Câţi călători
pământeni, ale căror trasee includ surprize cumplite, nu
sunt vegheaţi cum se cuvine, în urma faptelor lor
merituoase, pentru ca moartea bruscă să nu le asalteze
trupurile?... Câte rugăciuni ardente pentru intervenţii
divine nu câştigă amânări binevenite pentru cei care
sunt aproape de mormânt? Pentru sufletele care le
acceptă cu graţie, cât de multe îndatoriri sacrificiale nu
le oferă avantaje preţioase în Viaţa Glorioasă, în care
sunt luate măsuri pentru a micşora rigorile încercărilor
pe care trebuie să le îndure? Ştim foarte bine că, dacă o
undă sonoră întâlneşte o alta într-un mod în care
„vârful” uneia se suprapune peste „valea” celeilalte, nu
există nicio vibraţie, iar rezultatul este tăcerea. În acelaşi
mod, prin generarea de noi cauze cu binele pe care îl
facem astăzi putem interfera în cauzele răului pe care l-
am pus în mişcare ieri, şi astfel să îl neutralizăm şi să ne
restabilim echilibrul.
De aceea cred că este mai bine să încurajăm munca
în numele binelui cu toate mijloacele pe care le avem.
Caritatea şi învăţarea merituoasă, credinţa şi
bunăvoinţa, optimismul şi munca, arta şi meditaţia
constructivă sunt teme reînnoitoare, al căror merit nu
trebuie să-l neglijăm în reabilitarea idelor noastre şi, în
consecinţă, a destinelor noastre.
Druso a făcut o pauză mai lungă. Dornici să
învăţăm mai multe, l-am întrebat dacă participase
vreodată într- un proces de ispăşire colectivă, în care
spiritele incluse nu au avut altă cale decât
dezîncarnarea violentă, ca încheiere a zilelor lor în
corpul fizic. El a răspuns imediat:
- Îmi pot aminti câteva cazuri semnificative de genul
acesta, dar vă voi povesti doar unul dintre ele, deoarece
avem treburi urgente de făcut.
După câteva secunde de aducere în memorie a
faptelor, el a început cu bunăvoinţă:
- Acum 30 de ani mă bucuram de tovărăşia a doi
binefăcători altruişti, cărora le datorez foarte multe în
acest adăpost al luminii. Ascanio şi Lucas, doi asistenţi
foarte respectaţi în sfere mai înalte decât aceasta, făceau
parte dintr-o echipă de mentori valoroşi şi iubiţi. Când i-
am întâlnit pentru prima dată, ei petrecuseră deja mulţi
ani ajutându-i pe surorile şi pe fraţii nefericiţi şi
îndărătnici. Plini de bunătate şi de educaţie spirituală,
erau nişte lucrători neobosiţi în demersurile noastre cele
mai sârguincioase. Cu toate acestea, după decenii de
eforturi în luptele de fraternitate înălţătoare, ei aspirau
să fie primiţi în sferele superioare, astfel încât să-şi
dezvolte idealurile de sfinţenie şi frumuseţe, dar nu
exprimau condiţiile necesare pentru acel salt. Deoarece
erau complet absorbiţi în entuziasmul predicării căii
binelui altor spirite, ei nici nu se gândiseră măcar să-şi
sondeze trecutul propriu. Pur şi simplu se petrece astfel
destul de des - în timp ce suntem fermecaţi de
splendorile înălţimii, nu suntem întotdeauna înclinaţi să
ne analizăm străfundurile fiinţei în ceţurile văilor... În
consecinţă, ei au început să-şi dorească ardent
ascensiunea către planurile superioare, dar s-au simţit
oarecum dezamăgiţi de lipsa de susţinere a autorităţilor,
care nu reuşeau să le recunoască meritele de care aveau
nevoie. De vreme ce acest impas nu putea fi depăşit,
unul dintre ei a solicitat o decizie din partea
Supravegherii Generale, pe care cu totii o ascultăm.
Petiţia a fost transmisă prin căile obişnuite, până când,
la un moment dat, amândoi au fost chemaţi pentru o
audiţie. Lipsa meritelor lor a fost analizată cu
amabilitate de către autorităţile din Planurile
Superioare, care le-au regresat amintirile până în
vremuri foarte îndepărtate. Mai multe înregistrări
individuale au fost extrase din câmpul lor mnemonic
într-o manieră similară cu radioscopia din domeniul
medical de astăzi pe Pământ, iar cu ajutorul lor au ieşit
la lumină concluzii importante... Într-adevăr, Ascanio şi
Lucas dobândiseră credite ample în decursul a cinci
secole de experienţe de învăţare vrednică, inclusiv în
ultimele lor cinci încarnări în planul fizic şi în şederile în
adăposturile de asistenţă din lumea spiritelor apropiate
de Pământ. În orice caz, când cercetările au ajuns la
activităţile lor din secolul al XV-lea, a ieşit ceva la
suprafaţă, care a adus înapoi nişte amintiri dureroase...
Rănindu-i profund în spiritele lor, procedura magnetică
a extras din arhivele memoriei scenele unei crime
îngrozitoare comise de amândoi în anul 1492, curând
după eliberarea oraşului Orleans, când erau membri ai
armatei Ioanei d’Arc... Dornici de influenţă în faţa
fraţilor lor de arme, ei nu au ezitat să ucidă doi soldaţi
din oastea lor. În timp ce se aflau pe teritoriul provinciei
Gatinais, ei i-au azvârlit de pe turnurile unei fortăreţe în
ţărâna murdară, simţindu- se astfel înveseliţi de
onorurile care, mai târziu, le-au adus remuşcări
cumplite după moartea fizică. În acest punct al
investigaţiei îngrijorătoare, datorită respectului pe care îl
inspirau ei au fost întrebaţi de autorităţile competente
dacă doreau să se continue cercetarea. Amândoi au
refuzat, preferând să-şi plătească datoria înainte de a
sonda şi mai adânc depozitele subconştientului. Prin
urmare, în loc de a continua să insiste să ascensioneze
în sferele superioare, ei au cerut să se întoarcă în planul
fizic, unde tocmai şi-au încheiat de plătit datoriile.
- Cum? - a întrebat Hilario, intrigat.
- Datorită resurselor morale lăuntrice pe care le- au
acumulat, ei au fost capabili să-şi aleagă încercarea, şi
astfel au optat pentru cariere în domeniul aviaţiei,
oferindu-şi vieţile în dezvoltarea cercetărilor aviatice.
Acum două luni s-au întors în planul nostru de slujire,
după ce au suferit aceeaşi cădere mortală pe care au
pricinuit-o tovarăşilor lor în secolul al XV-lea.
- I-ai vizitat în timp ce se pregăteau pentru ultima
reîncarnare? - am întrebat respectuos.
- Da, i-am întâlnit de mai multe ori înainte de
plecarea lor. Au fost asociaţi unei mari comunităţi de
spirite- prietene într-un departament specializat în
reîncarnare, în care sute de spirite cu datorii mai mult
sau mai puţin similare se pregăteau, de asemenea, să se
întoarcă în tărâmul fizic, îmbrăţişând sarcinile
izbăvitoare în ispăşiri colective.
 - Li s-a permis tuturor să-şi aleagă genul de
încercare în care să-şi echilibreze conturile? - am
întrebat foarte interesat.
- Nu tuturor, a spus ferm Druso. Cei care
acumulaseră deja foarte multe credite morale - cum era
cazul acestor doi binefăcători - au avut dreptul. Astfel, i-
am văzut pe mulţi dintre ei pregătindu-se pentru o
moarte violentă, pentru a ajuta progresului aviaţiei,
ingineriei, marinei, transporturilor la sol, ştiinţei
medicale şi industriei în general. Am putut vedea însă
că, din cauza datoriilor lor şi conform imperativelor
conştiinţelor proprii, cei mai mulţi dintre ei nu au avut
asemenea privilegii. Au trebuit să accepte de bunăvoie
încercări amare în copilărie, adolescenţă sau bătrâneţe,
implicând diverse tipuri de accidente care au variat de la
mutilări uşoare la moarte, în scopul de a-şi izbăvi
greşelile grave.
- Ce putem spune despre părinţi? - a întrebat
neliniştit Hilario. Care este situaţia părinţilor acelora
care trebuie să se sacrifice în numele progresului sau
dreptăţii pentru izbăvirea lor? Suferinţa acestora nu este
luată în considerare în mod corespunzător de către
puterile care ne controlează vieţile?
- Cu siguranţă că este, a răspuns instructorul.
Spiritele care au nevoie de asemenea lupte ispăşitoare
sunt conduse către cei care le-au fost complici în crime,
fie în trecutul apropiat sau în cel îndepărtat, ori către
părinţi care au eşuat faţă de copiii lor în vremurile
trecute, cu scopul ca ei să înveţe, în urma suferinţei
inexplicabile şi a dorului lor nemilos, respectul,
devoţiunea, onoarea şi dragostea pe care cu toţii le
datorăm instituţiei familiei pe Pământ. Suferinţa
colectivă este medicamentul care corectează greşelile
noastre reciproce.
A urmat o pauză lungă.
Lecţia ne obliga să aruncăm o privire rapidă asupra
propriilor universuri lăuntrice.
Hilario însă, curios ca întotdeauna, a insistat asupra
problemei:
- Instructore drag, să presupunem că, după victoria
lor, Ascanio şi Lucas continuă să aspire către sferele
superioare... Vor fi nevoiţi să-şi consulte din nou
trecutul?
- Dacă nu afişează condiţia specifică necesară, vor fi
supuşi încă o dată procesului de examinare, iar apoi de
selecţie a oricăror încercări ispăşitoare ce ar putea fi
necesare.
- Aceasta înseamnă că nimeni nu poate ascensiona
către Ceruri dacă nu-şi plăteşte complet toate datoriile
pe Pământ?
Druso a zâmbit şi a concluzionat:
- Mai corect ar fi să spunem că nimeni nu poate
ajunge la desăvârşirea cerească fără să-şi fi plătit toate
datoriile lumeşti, deoarece ascensiunea gradată este
posibilă, chiar dacă ea depinde invariabil de meritele
realizărilor deja dobândite. Principiile relativităţii se
potrivesc perfect subiectului. Cu cât mai multe stări
cereşti avem în sufletele noastre, prin purificarea şi
sublimarea vieţii noastre, cu atât mai amplă este
incursiunea sufletului în Cerul exterior, până când
atinge în final comuniunea cu Dumnezeu Tatăl. Ştim că
pentru a face aceasta este esenţial să ne conformăm
justiţiei, iar Justiţia divină este fără îndoială conectată
de noi, deoarece nu putem fi cu adevărat fericiţi fără
acceptarea implicită a conştiinţei noastre.
Învăţătura era profundă. Nu mai aveam întrebări şi,
deoarece Druso avea treburi importante de făcut în altă
parte, ne-am îndreptat către templul institutului, pentru
a ne ruga şi a reflecta.
 Cap. 19 - Sancţiuni şi asistentă

După ce s-a ocupat de pacienţi, instructorul Druso a

fost de acord să ne ofere câteva minute din timpul său
pentru alte discuţii instructive.
A vorbit cu mare înţelepciune despre problemele
încercărilor în experienţa pământească. De asemenea,
ne-a avertizat despre necesitatea reînnoirii mentale în
ceea ce priveşte tiparele benefice, subliniind importanţa
studiului în asimilarea cunoaşterii superioare şi a slujirii
semenilor noştri în scopul de a recolta bunăvoinţă şi
simpatie; fără aceste aspecte toate căile de evoluţie devin
complicate şi dificil de traversat.
În timp ce vorbea, o sculptură neobişnuită a fost
plasată lângă el - figura remarcabilă şi transparentă a
trupului uman. Părea atât de reală, încât singurul lucru
care îi lipsea să fie vie era un spirit.
Puteam vedea toate organele şi elementele
vehiculului fizic sub protecţia sistemului nervos şi a
celui circulator.
Inima părea a fi o pasăre mare în cuibul arterelor
îngemănate în copacul plămânilor; ficatul arăta precum
un condensator viguros; stomacul şi intestinele erau ca
nişte digestori tehnici; iar rinichii, precum un
echipament complet de filtrare - stârnind o profundă
admiraţie din partea noastră. Însă interesul nostru cel
mai mare era faţă de sistemul endocrin, unde glandele
arătau ca nişte scântei de lumină. Glanda pineală,
pituitara, tiroida, paratiroida, timusul, suprarenalele,
pancreasul şi glandele gonade erau perfect prezentate pe
fundalul viu al centrilor subtili. Aceşti centri erau legaţi
unii de ceilalţi prin ramificaţii nervoase foarte subtile,
remarcabil aranjate prin diversele plexuri; iar fiecare
centru emitea propriile sale vibraţii, constituind astfel
un întreg armonios care ne-a indus o stare de
contemplaţie reverenţioasă.
Observându-ne surpriza, directorul a spus cu
amabilitate:
- În general, noi atragem atenţia pacienţilor noştri
asupra vehiculului manifestării noastre - corpul fizic -
arătându-le, atât cât se poate, corespondenţa dintre
condiţia noastră ca spirit şi forma pe care o folosim în
timp ce ne aflăm pe Pământ. Este crucial să înţelegem
că tot răul pe care-l facem în cunoştinţă de cauză
creează o leziune în conştiinţa noastră şi că fiecare
asemenea leziune produce o perturbare sau o
malformaţie în organismul care ne exteriorizează modul
nostru de a fi. Pe fiecare plan de manifestare al
Universului, noi suntem spirit şi manifestare, gând şi
formă. De aceea medicina trebuie să considere pacientul
un întreg psihosomatic, dacă doreşte cu adevărat să se
implice în arta vindecării.
Şi atingând frumoasa sculptură, el a continuat:
- Din mintea limpezită de raţiune - sediul principiilor
superioare care guvernează individualitatea - radiază
energiile care asigură echilibrul organic, prin
intermediul unor raze ce sunt încă inaccesibile
examinării umane. Aceste raze vitalizează centrii subtili,
în ale căror reţele sunt localizate glandele endocrine,
cum sunt ele denumite. Iar aceste glande, la rândul lor,
secretă substanţe care asigură stabilitatea câmpului
celular. În mod evident, la fiinţele încarnate toate aceste
elemente se materializează în hormonii diverşi care
acţionează asupra tuturor organelor corpului fizic, prin
intermediul sângelui. Cei care cunosc deja despre
tirozină şi adrenalină - energiile emanate de tiroidă şi de
glandele suprarenale, şi care au o influenţă vizibilă
asupra sistemului circulator, nervilor şi muşchilor -
cunosc, de asemenea, că toate celelalte glande ale
secreţiilor interne produc substanţe ce determină
sănătatea sau boala, echilibrul sau dezechilibrul fiinţei
încarnate. După cum este uşor de văzut, în esenţă toate
stările temporare ale formei pe care o utilizăm în spaţiu
şi timp depind astfel de comanda noastră mentală. De
aceea justiţia, ca fundaţie fundamentală a ordinii în
Creaţie, începe invariabil în fiinţa noastră de fiecare dată
când îi încălcăm principiile. Evoluţia către Dumnezeu
poate fi comparată cu o călătorie divină. Binele este un
semnal de trecere liberă către înălţimile Vieţii
Superioare, în timp ce răul reprezintă o sentinţă de
interdicţie, obligându-ne să facem escale ce sunt mai
dificil de reajustat.
Profitând de o scurtă pauză, Hilario a remarcat:
- Munca educaţională cu privire la reîncarnare,
realizată în zonele inferioare, este cu adevărat
remarcabilă.
- Da, aşa este, a răspuns instructorul. Este
important să-i informăm pe toţi fraţii şi pe toate surorile
noastre care urmează să se întoarcă în tărâmul uman că
trupul, cu toate responsabilităţile care îi aparţin, trebuie
să fie considerat un premiu adevărat al Bunătăţii divine
şi că trebuie apreciat ca atare. Aici, în planurile
purgatoriale, există o multitudine reală de spirite
dezîncarnate care au părăsit Pământul în stări
halucinatorii deplorabile, după ce au irosit beneficiile
vieţii umane. Din cauza adversităţii propriei ignoranţe,
multe nu au fost capabile să se adapteze niciunui
concept religios, iar milioane de alte spirite, îndepărtate
de credinţa în care s-au născut şi de angajamentele pe
care le-au acceptat în faţa lui Dumnezeu, au cedat în
mod conştient cruzimii mentale, provocându-şi astfel
ruină şi nefericire. Răul pe care l-au pricinuit altora a
fost inevitabil răul pe care l-au adus asupra lor însele.
Ca urmare a acestor fapte, îndată ce s-au eliberat de
materia densă, ele au ajuns aici consumate de
remuşcare şi pocăinţă, suferind frustrări cumplite. De
multe ori ele zăbovesc o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp în cavernele ispăşitoare unde,
întemniţate de foşti duşmani sau de vechi complici în
crimă, îndură modificări sfâşietoare
În centrii lor de forţă, exprimate în planul mental
prin stări de instabilitate dezastruoasă. După ce sunt
asistaţi în adăposturile noastre iubitoare, aceşti
nefericiţi se recuperează puţin câte puţin... Reîncarnarea
corectoare, adică întruparea într-o condiţie dureroasă,
apare atunci ca fiind alternativa inevitabilă. Ei trebuie să
se reîncarneze şi să se confrunte cu obstacole imense,
produse de dizarmonia corpului subtil, pe care singuri
şi- au provocat-o. Chiar şi aşa, înainte de a se întoarce
în leagănul pământesc ei trebuie să-şi îmbunătăţească
creditele cât mai mult posibil. De aici rezultă motivul
pentru care multe instituţii similare cu a noastră
lucrează în diferite zone ale regiunilor infernale, care
echivalează, conform teologiei vechi, cu iadul... Dar ceea
ce există, de fapt, este acest imens Umbral situat între
Cer şi Pământ, adică o regiune dureroasă a
întunericului, creată şi întreţinută de minţile
preponderent rebele, indolente, smintite şi bolnave.
Spiritele dezîncarnate care se trezesc treptat la
responsabilităţile vieţii, confruntându-se curajos cu
necesitatea întoarcerii într-o renaştere dificilă, încep să
lucreze neobosite aici, pentru a depăşi obstacolele
teribile şi tot felul de vijelii extrem de puternice, pentru a
dobândi meritele pe care le-au neglijat în timpul vieţii în
corpul carnal, în scopul de a-şi impregna spiritul cu
calităţile morale de care au nevoie pentru a îndura noi şi
binecuvântate lupte în planul material.
Ochii instructorului străluceau de înţelegere şi grijă,
precum un nobil şi bun învăţător care îşi doreşte ca
elevii săi să progreseze. Astfel că, după o lungă pauză, el
ne-a întrebat:
- Înţelegeţi?
- Da, da, am răspuns în acelaşi timp, dornici să
învăţăm mai multe.
- Acest lucru este valabil pentru noi toţi, a spus el.
Pentru a reîncepe lupta fizică, noi cerem un regim de
sancţiuni, iar dacă nu avem dreptul să cerem pentru noi
înşine, altcineva îl obţine intervenind la autorităţile
superioare în numele nostru.
- Regim de sancţiuni? - a întrebat Hilario, surprins.
- Exact. Nu vorbim despre măsuri de natură morală
prin care, în familia noastră sau în lupta noastră
lăuntrică întâlnim spirite cărora le datorăm răbdare,
tandreţe, toleranţă şi sacrificiu pentru a ne plăti
anumite datorii ce ne-au pătat călătoria. Ne referim aici
la măsuri de corecţie pe care le cerem după eşecuri
repetate în aceleaşi erori şi abandonări, cum sunt
deficienţele congenitale cu care ne naştem. Cei care au
irosit oportunităţi ample de muncă pe Pământ, ingerând
sistematic elemente corozive, precum alcoolul sau alte
otrăvuri ale forţelor organice, ori cei care se complac la
nesfârşit în lăcomie traversează aproape întotdeauna
apele morţii ca sinucigaşi indirecţi. Când se trezesc şi îşi
dau seama de importanţa corectării indispensabile, ei
imploră să se întoarcă în planul material cu trupuri
care, încă din copilărie, sunt înclinate către stenoză
esofagiană (O îngustare sau limitare a lumenului, care
încetinește sau împiedică trecerea lichidelor și a hranei din
cavitatea bucală în stomac), ulcer de stomac,
dezechilibru pancreatic, colită şi multiple infirmităţi
intestinale, care impun o durere sistematică, chiar dacă
suportabilă, pentru întreaga lor viaţă. Sufletele
admirabile, care au experimentat prăbuşiri morale
succesive din cauza nesăbuinţei cu care s-au folosit de
sporturi şi dans pentru a răspândi disperare şi nefericire
în inimile iubitoare şi sensibile, solicită forme organice
predispuse la paralizie şi reumatism şi sunt afectate de
diverse boli şi neoplasme care le împiedică mişcarea
liberă. Fiinţele care, în anumite circumstanţe, s-au lăsat
să fie otrăvite prin ochii şi urechile lor, deoarece s-au
complăcut în plasele terfelite ale calomniei şi ale bârfei,
solicită corpuri fizice cu defecte de auz şi vedere, care să
le împiedice să comită aceleaşi greşeli tragice.
Intelectualii şi artiştii care au irosit resursele sacre ale
spiritului, pervertind sentimentele oamenilor prin
crearea unor imagini bolnave şi dezgustătoare, solicită
handicapuri cerebrale serioase, cu limitări grave şi
dureroase, pentru ca astfel, în contemplarea persecuţiei
lor temporare, să poată dezvolta calităţile uitate ale
inimii. Bărbaţii şi femeile care au abuzat de înzestrările
lor fizice, utilizând frumuseţea şi perfecţiunea trupurilor
pentru a răspândi nebunie şi suferinţă printre cei care
au crezut în falsele lor promisiuni, solicită trupuri
vulnerabile la probleme de piele, precum eczeme şi
tumori cutanate sau patologii ale tiroidei, care le
împiedică foarte mult capacitatea de a învăţa. Marii
oratori care au dispreţuit misiunea divină a vorbirii,
incitând mulţimile sau conducând sufletele imprudente
la nebunie, solicită boli ale coardelor vocale, pentru ca
astfel, prin suferinţa provocată de afonia (Pierdere a
vocii, completă sau parțială, ca urmare a lezării laringelui
sau a unor cauze non-organice) periodică ei să se abţină
de la a incita publicul cu vorbele lor măreţe. Iar mii de
persoane care au făcut din sanctuarul sexualităţii un
cadru al necazurilor altor fiinţe, distrugând căsnicii şi
aducând nefericire altor conştiinţe, imploră să
primească trupuri chinuite de leziuni ale organelor
producătoare, experimentând dezechilibre serioase în
pubertate la nivelul ovarelor şi testiculelor. Vederea,
vorbirea, defectele auditive, handicapul mental,
paralizia, cancerul, lepra, epilepsia, diabetul, bolile grave
de piele, nebunia şi o listă întreagă de boli care sunt
greu de vindecat reprezintă sancţiuni impuse de
îndurarea divină, în conformitate cu Justiţia universală,
ca răspuns la rugăminţile noastre, pentru a nu pierde
binecuvântările eterne ale spiritului în schimbul iluziilor
umane lamentabile.
- Dar există instituţii specializate care oferă, de
exemplu, neregularităţile organice solicitate pentru
reîncarnare? - a întrebat colegul meu, intrigat.
Bunul instructor a zâmbit semnificativ şi a spus:
- Da, Hilario, Bunătatea Domnului este infinită şi ne
acordă binecuvântarea de a cere defectele pe care le-am
menţionat, deoarece recunoaşterea slăbiciunilor noastre
şi a abaterilor de la Lege face un imens bine spiritului
nostru îndatorat. Umilinţa, în orice situaţie, aprinde o
lumină în sufletele noastre, generând resurse sublime de
simpatie fraternă în jurul nostru. Cu toate acestea, chiar
dacă nu am cere aplicarea sancţiunilor de care avem
nevoie, poziţia noastră nu s-ar modifica, deoarece
practica răului produce leziuni imediate în conştiinţa
noastră. Imediat ce devine dizarmonioasă, conştiinţa îşi
distruge propriii săi centri de forţă. Astfel, instituţiile
noastre specializate în reîncarnare colaborează pentru
ca toţi să primim veşmântul fizic pe care îl merităm în
etapa materială pământească.
 - Atunci la ce mai foloseşte implorarea unei anumite
măsuri cu privire la reeducarea noastră?
- Ah! Te rog, nu da curs unei asemenea
presupuneri! - a spus Druso cu o voce gravă.
Rugăciunea, în sensul în care ne referim la ea, este
întotdeauna o dovadă de bunăvoinţă şi de înţelegere în
mărturia noastră de spirite îndatorate... Bineînţeles, ea
nu poate modifica desfăşurarea legilor, a căror încălcare
ne-a făcut nişte inculpaţi supuşi corecţiilor multiple, dar
ne reînnoieşte modul nostru de a fi, reprezentând nu
doar o cultivare binecuvântată a solidarităţii în numele
nostru, ci şi un vaccin împotriva revenirii către rău. În
plus, rugăciunea face posibil ca noi să ne apropiem mai
mult de marii binefăcători care ne ghidează paşii,
ajutându-ne să organizăm o nouă rută pentru o
călătorie sigură.
Hilario a notat cu respect explicaţia şi a considerat:
- Instructore drag, din explicaţia ta putem
concluziona că, atunci când ne reîncarnăm, luăm cu noi
rămăşiţele greşelilor noastre, care se regăsesc în
renaşterea noastră în aparatul fiziologic sub forma unor
rădăcini congenitale ale bolilor pe care noi înşine le-am
sădit.
- Exact, a afirmat prietenul nostru mentor.
Predispoziţiile noastre faţă de o anumită infirmitate în
corpul fizic reprezintă zone de atracţie magnetică ce ne
indică datoriile în faţa Legilor eterne, care exteriorizează
în fiinţa noastră defectele spiritului.
Druso s-a gândit pentru câteva momente, ca şi cum
reflecta la seriozitatea problemei, apoi a adăugat:
- Afirmaţiile noastre nu exclud, evident, necesitatea
asepsiei şi a igienei, a medicaţiei şi a grijii adecvate în
tratamentul pacienţilor de orice gen. Dorim pur şi
simplu să subliniem faptul că sufletul reapare în
aparatul fizic aducând cu el greşelile sale, reflectate în
trup ca zone predispuse la manifestarea anumitor boli,
prin aceasta oferind un cadru propice dezvoltării a
nenumăraţi bacili, virusuri şi bacterii capabili să
conducă la suferinţe profunde, în funcţie de datoriile pe
care le-a atras. Pe de altă parte, sufletul poartă totodată
şi facultăţile de a crea în microcosmosul său organic
toate tipurile de antibiotice, imunizându-se împotriva
solicitărilor corporale. Mai mult decât atât, aceste
facultăţi pot fi amplificate considerabil prin rugăciune,
printr-o disciplină plăcută de îndreptare, prin putere de
îndurare sau prin slujirea semenilor, toate atrăgând
resurse nepreţuite pentru fiinţa respectivă. Nu trebuie
să uităm că binele este adevăratul antidot al răului.
- Şi nu trebuie să uităm, a spus Hilario, că şi
animalele suferă boli diagnosticabile, precum febră
aftoasă, rabie şi pneumonie.
- Iar în acelaşi mod şi plantele experimentează boli
specifice, ce necesită fertilizatori şi fungicide, a
completat mentorul, zâmbind.
Şi apoi a adăugat:
- Durerea este unul dintre cele mai importante
ingrediente în economia vieţii aflate în continuă
expansiune. Fierul bătut de ciocan, sămânţa plantată în
sol, greutăţile sacrificiale ale animalelor, precum şi
plânsetul bebeluşului, inconştient sau semiconştient de
dezvoltarea organelor sale, îndură „durerea evolutivă”,
care acţionează din exterior către interior, îmbunătăţind
fiinţa; altfel nu ar fi niciun progres. Cu toate acestea,
pentru ţelul studiului nostru analizăm acum „durerea
ispăşirilor”, care acţionează din interior către exterior,
marcând fiinţele aflate pe calea timpului, plasându-le în
labirinturile complexe ale problemelor şi suferinţei
pentru a le regenera în faţa Justiţiei divine... Aceasta
este ceva cu totul diferit...
- Cât de interesant! - s-a minunat Hilario. Nu m-am
gândit niciodată la asemenea concepte... „durerea
evolutivă” şi „durerea ispăşirilor”...
- Există totodată şi „durerea de asistenţă”, l-a
întrerupt cu bunătate Druso.
- Cum aşa?
Observându-ne surprinderea pe chipurile noastre,
instructorul a continuat:
- În multe ocazii în decursul strădaniilor umane
sufletul nostru face angajamente semnificative de un
anumit tip. De obicei, noi culegem beneficiile în anumite
zone ale experienţei noastre, în timp ce pierdem în alte
zone. Uneori suntem foarte interesaţi de bunăstarea şi
de înnobilarea semenilor noştri, şi uităm de propria
creştere. Prin urmare, cu ajutorul mijlocirii prietenilor
devotaţi victoriei şi fericirii noastre, noi primim
binecuvântarea infirmităţilor prelungite şi dureroase în
învelişul fizic, fie pentru a ne împiedica să cădem în
abisul criminalităţii, fie, mai frecvent, pentru a ne
pregăti pentru trecerea prin moartea fizică, pentru a nu
fi prinşi de surprize neplăcute în momentul tranziţiei
morţii. Un infarct, o tromboză, o condiţie de hemiplegie,
un cancer îndurat cu multă suferinţă, senilitatea
prematură şi alte calamităţi ale vieţii organice constituie
uneori „dureri de asistenţă” care ajută sufletul să îşi
corecteze anumite greşeli atrase în timp ce se află în
corpul grosier; acestea conduc la lungi perioade de
reflecţie şi disciplină benefică, care facilitează intrarea în
Viaţa spirituală.
În acest moment al discuţiei Druso a fost chemat la
alte îndatoriri, lăsându-ne să reflectăm asupra lecţiilor
prezentate.
 Cap. 20 - O surpriză minunată

Am venit la Mansao Paz aproape zilnic, timp de trei

ani, învăţând lecţii nepreţuite despre cum să slujim.
Alături de Druso şi în comuniune fraternă cu Silas
şi alţi prieteni venerabili am participat la experienţe
sublime, pe care le-am notat, de asemenea.
Într-adevăr, suferinţa în acel adăpost al strădaniei
extreme era elementul comun oriunde ne aflam.
De multe ori locul era zguduit din temelii în urma
loviturilor magnetice teribile; alteori, sub atacul
legiunilor înverşunate, era precum o fortăreaţă ce
suporta asediul înspăimântător, şi pe care doar
îndurarea divină îl putea înfrânge.
Cu toate acestea, oricare era urgenţa, Druso ne
aduna pe toţi pentru a ne ruga, iar rugăciunile noastre
erau întotdeauna ascultate. Proviziile şi resursele,
instrucţiunile şi ajutorul mângâietor se revărsau
invariabil din Tărâmurile Superioare, ajutând
necesităţilor noastre sau eliminându-ne indeciziile.
Druso reprezenta cel mai înalt standard de
intangibilitate morală, în ciuda atitudinii sale umile.
Nu l-am văzut niciodată făcând nici cel mai mic gest
care să fie în conflict cu autoritatea sa nobilă şi
cuprinzătoare. Ştia cum să fie ferm fără a fi aspru, drept
fără a arăta favoritisme, bun fără a fi slab. El aprecia nu
numai sfaturile marilor spirite care ne vizitau, ci şi
urările modeste ale suferinzilor nefericiţi care băteau la
uşa noastră. În timp ce îşi păstra reverenţa iubitoare în
prezenţa supraveghetorilor institutului şi le accepta
bucuros sfaturile, demonstra o imensă grijă în
devoţiunea sa constantă faţă de sufletele nefericite care
ne implorau ajutorul şi înţelegerea. Muncea pe toate
fronturile. Nu se limita doar la îndatoririle venerabile de
administrator central, ca cineva căruia i se datorează o
laudă constantă. Era un consilier dedicat în faţa tuturor
asistenţilor, un doctor pentru pacienţi, un ghid pentru
expediţiile de salvare şi un asistent tolerant şi modest ori
de câte ori necesitau împrejurările.
În orice caz, ne impresiona cel mai mult atunci când
se afla lângă patul surorilor şi fraţilor suferinzi, salvaţi
din împrejurimile înspăimântătoare în care se situa
instituţia.
Noapte de noapte, ori de câte ori doream, Silas,
Hilario şi cu mine puteam observa munca sa de
asistenţă magnetică asupra fiinţelor nefericite care
înnebuniseră în regiunile întunericului şi îşi pierduseră
astfel complet simţurile, torturate de imbolduri rele sau
pervertite de disperare.
Era întotdeauna o scenă sfâşietoare să privim la
spiritele desfigurate şi de nerecunoscut, care fuseseră
aduse în acea stare de nebunie de flagelarea mentală.
De mai multe ori Hilario şi cu mine izbucniserăm în
lacrimi în faţa fizionomiilor cumplite produse de
dezechilibrele extreme, făcând ca acele suflete să ajungă
în stări de prostraţie teribilă sau în crize de amară
nebunie.
Druso însă se apleca peste toţi acei sărmani
nefericiţi, întotdeauna cu aceeaşi mare tandreţe. După
rugăciunea sa obişnuită începea să realizeze procedurile
de asistenţă magnetică, iar apoi, cu toate măsurile de
siguranţă necesare îi interoga pe cei nou-veniţi, în timp
ce noi luam note pertinente pentru munca noastră.
Timp de două, trei sau patru ore în fiecare noapte el
se ocupa personal de această muncă de asistenţă. O
considera sacră şi nu oferea niciodată altcuiva nici cea
mai mică scuză de a-l înlocui. Cu excepţia lui, cu toţii
făcuserăm cu rândul în asistenţa voluntară sau
solicitată, susţinând şi consultând surorile şi fraţii a
căror plonjare fără discernământ în tărâmurile
întunericului îi condusese la nebunie.
Sub asemenea circumstanţe, într-o anume seară de
neuitat, corpul cadaveric al unei femei a fost adus de
salvatorii ei în camera unde ne realizam de obicei munca
de asistenţă.
Acel înveliş epuizat era pe alocuri acoperit de
zdrenţe mizerabile. Degetele sale deveniseră gheare, iar
faţa sa, complet deformată de hipertrofia cumplită, ne
indica fără cuvinte torturile îndelungi pe care le suferise.
Deşi fusese deja asistată preliminar de asistentele
medicale de la Mansao, creatura mizerabilă emana o
duhoare cu adevărat dezgustătoare.
Cu toate acestea, ca şi în alte asemenea cazuri,
Druso a mângâiat-o pe frunte cu o tandreţe paternă.
După ce a început rugăciunea care semnaliza
începerea procedurilor de asistenţă, el a început să
aplice pase pentru a-i trezi energiile. Imediat după aceea
el a observat că gemetele profunde veneau din pieptul
femeii, astfel că şi-a concentrat cu dăruire forţele
magnetice asupra creierului femeii mizerabile, care a
început să se mişte, brusc reanimată.
Am văzut clar cum Druso se concentra asupra
cortexului cerebral, stimulându-i trezirea.
Deodată, gura ei rigidă, indusă hipnotic să se mişte,
s-a deschis uşor şi a ţipat:
- Druso!... Druso!... Ai milă de mine!
Am fost uluiţi atunci să-l vedem pe directorul de la
Mansao clătinându-se şi fiind pe punctul de a leşina, ca
şi cum fusese lovit de razele invizibile ale angoasei şi
morţii. Dar nu a fost singurul lovit de uluire. Silas a
devenit palid şi a sărit către el, ca şi cum îi era teamă că
directorul se va prăbuşi.
Se petrecea ceva ciudat şi eram incapabili să
înţelegem ce anume.
Venerabilul director a căutat să se adune, şi-a
ridicat ochii lucizi şi plini de lacrimi tăcute către Ceruri,
cerând inspiraţia divină sub forma unei rugăciuni
profunde, în care sufletul comunică personal cu
Dumnezeu. După câteva minute el a întrebat-o pe
creatura nefericită:
- Soră, ce doreşti să ne spui?
Femeia a deschis ochii, care s-au rotit în globii lor
fără nicio expresie de luciditate; părând că-i este teamă
de prezenţa unor duşmani nevăzuţi, ea a declarat cu
tristeţe:
- Adu-l pe soţul meu aici!... Druso mă va ierta...
Sunt obosită, înfrântă... Pentru Dumnezeu, eliberează-
mă! Eliberează-mă!... Am nevoie de aer!... Aer pur!... Nu
am plătit suficient pentru crima mea?... Nu cred că
Dumnezeu ne-a creat să suferim în iad pentru veşnicie.
Dacă am păcătuit intenţionat şi am acumulat o vină atât
de mare, ştiu şi că... pedeapsa mea reparatorie a fost la
fel de enormă... Du-mă la soţul meu... ca să cad în
genunchi... Druso mă va lua din locul condamnării... El
va şti că nu sunt atât de crudă cum gândesc oamenii...
Soţul meu a fost extrem de bun; m-a tratat precum un
tată! O, Doamne, cât timp am suferit? Tu, care ai
vindecat leproşii şi pe cei posedaţi, deschide-Ţi braţele
iubirii către mine! Scapă-mă de acest iad în care am fost
atrasă!... Ajută-mă, O, Hristoase!... Lasă-mă să primesc
iertarea necesară de la soţul meu pe care l-am umilit,
pentru ca sufletul şi conştiinţa mea să se roage cu
fervoare!... Focul remuşcării mă mistuie!... Ai milă!...
Milă! Milă!
 În acel punct am văzut că faţa lui Druso era
scăldată în lacrimi.
Pentru prima dată Silas a preluat asistenţa
magnetică.
Fără a ţine seama de uluirea evidentă care i se citea
pe faţă, şi cu permisiunea nerostită a lui Druso, un Silas
foarte îngrijorat şi ezitant a întrebat-o pe femeie:
- Care este numele tău?
- Aida, a răspuns ea, amplificându-ne atenţia.
Asistentul însă, dorind evident să obţină informaţii
cât mai precise cu putinţă, a continuat, întrebând cu o
voce tremurândă:
- Aida, dacă eşti soţia lui Druso - cum doreşti să ne
faci să credem - îţi poţi aminti şi de altcineva? Altcineva
cu care ţi-ai împărţit viaţa acasă?
- Oh, da, a răspuns Aida cu o tandreţe nespusă, îmi
amintesc... Îmi amintesc... Soţul meu a avut un fiu din
prima sa căsătorie, un tânăr doctor pe nume Silas.
Şi afişând o fixaţie mentală extremă, ea a întrebat în
şoaptă:
- Unde este Silas? De ce nu m-a auzit nici el? Nu m-
a plăcut la început... Dar după o vreme... a devenit un
fiu al inimii mele. A fost bun cu mine... Silas! Da!... Da!
Cine mi-a permis să-mi amintesc trecutul?
Surpriza noastră stingheră creştea tot mai mult.
Atât Druso, cât şi Silas au căzut în genunchi,
copleşiţi de lacrimile neoprite.
Într-o secundă am înţeles totul, în timp ce ne-am
adus aminte de noaptea în care Silas ne relatase
povestea sa emoţionantă.
Această creatură dementă era Aida, mama sa
vitregă.
Doar acum ne-am dat seama că instructorul şi
asistentul fuseseră tată şi fiu... şi de aici rezulta
familiaritatea discretă cu care îşi împărţeau în mod
natural munca.
Fără îndoială, m-am gândit eu, că acceptaseră acea
misiune dureroasă de a lucra în acel institut al carităţii
nu numai pentru a le ajuta pe spiritele dezîncarnate
nefericite, ci şi pentru a răspunde scopurilor elevate ale
inimii.
Nu am avut însă prea mult timp pentru a reflecta la
situaţie, căci, cu un gest emoţionant, Druso a luat-o în
braţe pe sărmana creatură şi a îngenuncheat din nou,
ţinând-o aproape de pieptul său, exclamând către Ceruri
cu o voce înecată de lacrimi:
- Îţi mulţumesc, Doamne!... Păcătoşii pocăiţi cum
sunt şi eu primesc de asemenea ziua binecuvântării lor!
Acum că mi-ai înapoiat inimii mele criminale soţia pe
care am otrăvit-o în lume, oferă-mi puterea de a o ridica
din abisurile suferinţei în care a căzut din cauza greşelii
mele!
Am putut vedea că făcea un efort să continue
implorarea Compasiunii cereşti, dar hohotele de plâns i-
au înecat complet vocea, în timp ce un flux de lumină
albăstruie s-a revărsat de Sus, ca şi cum Bunătatea
infinită îi răspundea imediat rugăminţii mişcătoare.
Extrem de copleşit, Silas l-a ajutat la picioarele sale
şi amândoi au plecat, purtând acea rămăşiţă de femeie
cu emoţia solemnă a cuiva care câştigase un trofeu
preţios.
Ni s-a spus că munca de asistenţă magnetică nu va
mai continua în acea seară, astfel că neam întors în
camerele noastre private pentru a ne studia notiţele.
A doua zi Silas a venit să ne întâlnească.
Exprima bucuria misterioasă a cuiva care tocmai a
rezolvat o problemă lungă şi chinuitoare. Amintindu-ne
de studiul nostru despre Legea cauzei şi a efectului, el a
explicat rapid.
Druso şi cu el fuseseră tată şi fiu în ultima lor
reîncarnare. După ce au primit permisiunea de a lucra
în căutarea Aidei, a cărei prăbuşire o cauzaseră
amândoi, ei s-au dăruit muncii de la Mansao, sub
auspiciile prietenilor din Planurile Superioare. Cu preţul
unor eforturi imense pentru regenerarea lor, ei au
câştigat prietenii solide şi experienţe remarcabile. Cu
toate acestea, amintirea tinerei femei pe care au rănit-o
a rămas un spin otrăvitor în sufletele lor. Astfel, pentru
a putea progresa către Lumina infinită, ei trebuiau să-şi
plătească datoria infamă.
Cu o bucurie necunoscută strălucindu-i în ochi, el
şi-a exprimat speranţele:
- În trei zile tatăl meu va părăsi postul de director al
instituţiei şi o va întâlni în sfârşit pe mama mea, astfel
ca împreună să se poată întoarce cât mai curând într-o
nouă reîncarnare, sub supravegherea unora dintre
prietenii noştri. Tatăl meu se va întoarce primul, urmat
de mama mea altruistă, pentru angajamentele lor în
planul fizic. Se vor căsători şi mă vor primi în braţele lor
ca primul născut, pentru ca noi trei să o putem primi pe
suferinda Aida în inimile noastre. Iisus ne va acorda
bucuria de a ne plăti datoria uriaşă, cu ajutorul iubitor
al mamei mele, care a renunţat la fericirea ascensiunii
sale imediate pentru noi... După cum puteţi vedea, noi
înşine, conform Legii, căutăm Justiţia cu propriile mâini.
Chipul asistentului strălucea ca al unui copil fericit.
- Şi cum rămâne cu tine? - a întrebat Hilario. Vei
rămâne aici între timp?
- Nu, a răspuns prietenul nostru. Odată cu plecarea
tatălui meu am primit permisiunea de a intra într-o
şcoală mare, unde mă voi pregăti pentru noile îndatoriri
în domeniul medicinei umane, pentru timpul pe care-l
voi desfăşura în viaţa viitoare pe Pământ.
Această informaţie implica o modificare în
programul nostru.
Era, prin urmare, adecvat ca studiile noastre la
instituţie să se încheie, de vreme ce Druso şi Silas
fuseseră sprijinul nostru credincios şi absolut de la
început.
L-am îmbrăţişat pe asistent cu anticiparea faptului
că îmi va fi foarte dor de el.
Silas era încă un prieten căruia trebuia să-i spun la
revedere.
L-am felicitat pentru victoria sa, iar împreună am
consimţit că pentru mine şi Hilario venise timpul să
plecăm.
Modificarea administrativă nu încuraja nicio
prelungire a timpului nostru acolo, astfel că plecarea
noastră era inevitabilă.
Prietenul nostru brav ne-a îmbrăţişat cu o afecţiune
profundă, în timp ce lacrimi de recunoştinţă sublimă se
revărsau din ochii noştri.
Cine a spus că despărţirea este doar o floare tristă
în tărâmul omenirii?
***
După trei zile de la conversaţia noastră finală, ne
aflam într-un mare auditoriu al institutului de asistenţă
spirituală.
Instructorul şi asistentul îşi luau la revedere de la
prietenii lor.
Sala imensă era plină.
Druso se afla pe podiumul larg rezervat conducerii
lui Mansao Paz. Era flancat de instructorul Aranda, care
urma să preia postul, şi de soţia sa iubită, cea care, în
planul fizic, îi oferise visurile dulci ale primei sale
căsătorii. Ochii ei senini exprimau o bunătate radioasă.
Alţi binefăcători, inclusiv dragul nostru Silas, se
aflau acolo, plini de atenţie şi emoţie.
În public ne aflam şi noi, Hilario şi cu mine, dar şi
mulţi asistenţi şi lucrători ai spitalului-şcoală, precum şi
mai mult de trei sute de pacienţi.
Cu toţii veniseră să-i aducă lui Druso mărturiile lor
vii de recunoştinţă.
Mulţumirile emoţionante erau numeroase şi
continuau să apară.
În timp ce o muzică sublimă, cântată de
instrumente nevăzute, se auzea în sală, toţi pacienţii se
aşezaseră în rând pentru a-şi exprima gândurile în faţa
instructorului altruist, care îi primise cu atâta bunătate.
Bărbaţi în vârstă, tremurând, îi binecuvântau
numele, iar femei a căror înfăţişare indica o reînnoire
câştigată cu multă trudă îi ofereau florile triste şi
chinuite pe care le produceau împrejurimile tulburate
ale institutului. Multe alte spirite care se recuperaseră
datorită dăruirii sale neobosite îşi exprimau acum
respectul şi recunoştinţa, iar mulţi pacienţi tineri îi
sărutau mâinile.
Druso a avut un cuvânt bun, plin de tandreţe şi de
dragoste, pentru fiecare dintre ei.
Cu toţii îi datoram mentorului minunat cunoaştere
şi speranţă, energie şi consolare.
După o simplă ceremonie de transfer al
responsabilităţilor, noul director s-a ridicat în picioare şi
a promis să administreze adăpostul cu credinţa în
Domnul nostru Iisus Cristos. În mod real, nu mă
gândeam că instructorul Aranda ar fi putut captiva
întreaga noastră atenţie din acel moment, iar îndată ce
s-a aşezat, Druso s-a ridicat şi a cerut permisiunea de a
spune o rugăciune de rămas-bun.
Toată lumea şi-a aplecat capetele în tăcere, în timp
ce vocea lui s-a înălţat către Infinit, precum o melodie
înrămată de lacrimi. Si a rostit cu umilinţă:
- Doamne Iisuse! în acest moment, în care îţi oferim
inimile noastre, permite sufletelor noastre să se aplece cu
veneraţie, pentru a-Ţi mulţumi pentru binecuvântările
luminii ce ne-a fost acordată aici, în imensa Ta bunătate,
timp de 50 de ani plini de iubire...
Tu, învăţător divin, care L-ai înviat pe Lazăr din
mormânt, m-ai adus şi pe mine din întuneric la zorii
mântuirii, aruncând în iadul vinovăţiei mele zorii îndurării
Tale...

Ţi-ai întins braţele mărinimoase către spiritul meu

cufundat în curenţii murdari ai nelegiuirii.
M-ai ridicat de la stâlpul de biciuire al remuşcării la
serviciul speranţei.
Mi-ai oferit putere atunci când vlaga mea se
prăbuşea...
În zilele suferinţei Tu ai fost hrană pentru dorul meu;
în căile pline de spini Tu mi-ai fost mereu prietenul
credincios.
 Tu m-ai învăţat în tăcere că doar atunci când îmi
regăsesc respectul de sine, plătindu-mi toate datoriile, pot
să încep să-mi recapăt pacea lăuntrică adevărată...
O, Doamne, Tu mi-ai încredinţat munca în acest
adăpost de îndreptare, ca asistenţă constantă a
bunăvoinţei Tale infinite, pentru a putea părăsi întunericul
nopţii şi să mă îndrept către strălucirea unei noi zile!
Îţi mulţumesc pentru instructorii pe care mi i-ai
acordat şi lor le mulţumesc pentru că mi-au înţeles
neajunsurile; le mulţumesc colegilor generoşi care mi-au
tolerat atât de des solicitările; surorilor şi fraţilor bolnavi
care au adus atât de multă cunoaştere nepreţuită inimii
mele!
Iar acum, O, Doamne, când tărâmul uman îşi
deschide porţile încă o dată, însoţeşte-mă cu îndurarea şi
graţia binecuvântării Tale.
Nu lăsa ca tihna lumii să mă facă să uit de Tine.
Obligă- mă să trăiesc cu umilinţă, pentru ca mândria mea
să nu mă copleşească!
Oferă-mi strădania înălţătoare ca învăţător al
mântuirii mele şi nu-Ţi lua ochii de la paşii mei, chiar
dacă aceasta înseamnă ca o durere constantă să-mi
marcheze zilele vieţii.
Iar dacă este posibil, fă ca fraţii şi surorile acestui loc
să mă sprijine cu rugăciunile lor de asistenţă, astfel încât,
pe calea primejdioasă a regenerării, să nu obosesc
niciodată să preaslăvesc în veşnicie Iubirea Ta eternă!
Druso a încheiat în lacrimi.
Mici fulgi de lumină se revărsau de Sus precum
nişte steluţe, şi dispăreau uşor la atingerea capetelor
noastre.
Afară, furtuna se dezlănţuia în zvârcoliri
înverşunate, înăuntru însă eram complet siguri că
dincolo de fâşia de întuneric cerul nelimitat strălucea în
eternitate, plin de lumină...
Alături de Silas ne-am apropiat de instructorul
altruist pentru ultimul nostru rămas-bun, căci Hilario şi
cu mine urma să plecăm, misiunea noastră fiind
încheiată.
Druso ne-a îmbrăţişat părinteşte şi pentru că noi
zăboveam, căutând să ne exprimăm imensa afecţiune, el
ne-a privit intens şi a spus:
- Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, fiii mei!
într-o zi ne vom reîntâlni din nou.
Cu vocile înăbuşite de emoţie, i-am sărutat mâinile
într-o tăcere profundă, căci doar lacrimile puteau să mai
exprime afecţiunea şi recunoştinţa noastră în acel
rămas-bun inefabil...
 Despre Francisco Candido Xavier

Francisco Candido Xavier s-a născut pe 2 aprilie

1910 în oraşul Pedro Leopoldo, Brazilia, unde a trăit
până în decembrie 1958, când s-a mutat la Uberaba, în
statul Minas Gerais.
A lucrat neobosit ca medium şi a devenit cunoscut
ca cel mai devotat lucrător în domeniul Spiritismului
creştin, angrenat în activitatea mediumnică, în plus faţă
de devoţiunea sa faţă de asistenţa socială şi spirituală,
precum şi faţă de evoluţia fiinţei umane.
Munca sa psihografică a produs 412 cărţi, din care
87 au fost publicate de Federaţia Spiritistă Braziliană.
Datorită devoţiunii sale faţă de asistenţa gratuită
acordată celor nevoiaşi, Chico Xavier a fost omagiat atât
de către publicul larg, cât şi de agenţiile publice, şi i-a
fost acordat în anul 2000 titlul de „Cetăţeanul secolului
XX”, ca urmare a unui vot realizat în statul Minas. De
asemenea, a fost nominalizat de mai mult de zece
milioane de oameni, în anul 1981, pentru Premiul Nobel
pentru Pace.
Chico a părăsit planul fizic pe 30 iunie 2002, lăsând
în urmă o viaţă exemplară de iubire faţă de toţi semenii
săi.
Către finalul anului 1941 spiritul Emmanuel l-a
informat pe Francisco Candido Xavier despre un proiect
de a publica o serie de cărţi ce le vor permite fiinţelor
umane să afle cum este viaţa în lumea spiritelor.
Curând după aceasta, spiritul lui Andre Luiz a fost
prezentat mediumului, informându-l despre încarnarea
sa anterioară. El a precizat că fusese medic pe Pământ,
dar nu şi-a dezvăluit niciodată adevărata sa identitate.
 Introdus de Emmanuel ca „un nou prieten şi frate în
eternitate”, Andre Luiz s-a armonizat în următoarele 700
de zile cu abilităţile mediumnice ale lui Chico Xavier,
pentru a începe misiunea psihografică a cărţii „Nosso
Lar” prima dintr-o serie de cărţi, şi care a fost publicată
de Federaţia Spiritistă Braziliană (FEB) în anul 1944.
Andre Luiz, arătând o profundă înţelepciune şi disciplină
lăuntrică, a transmis învăţături de mare valoare rasei
umane, prin portretizarea experienţelor trăite de spirite
în timpul existenţei lor în Lumea Spirituală.
 Glosar

ABNEGAŢIE - Calitate spirituală pozitivă,

superioară, manifestată prin devotament dus până la
sacrificiu, care evidenţiază transcenderea într-o foarte
mare măsură a egoismului şi depăşirea egoului.
Abnegaţia se manifestă prin acţiuni pline de dăruire care
presupun jertfirea intereselor proprii, uneori şi a vieţii,
în slujba unei cauze divine ori pentru binele planetar
sau al altor oameni. Asemenea fapte se impun mai ales
în situaţii deosebite, când apărarea sau înfăptuirea
aspiraţiilor divine ale altor oameni nu poate avea loc
decât prin sacrificarea intereselor personale.
Omul simte imboldul de a acţiona în acest fel mai
ales atunci când este însufleţit de un anumit ideal divin,
sublim, care în situaţii excepţionale trebuie apărat sau
care poate fi realizat numai prin sacrificii. Alegerea şi
stabilirea idealului, care trebuie întotdeauna să fie înalt
şi divin, are o deosebită însemnătate.
Spiritul de abnegaţie se deosebeşte substanţial de
bravadă, în care fiinţa îşi periclitează cu nesăbuinţă
siguranţa personală şi chiar viaţa, fără ca acest lucru să
fie necesar, riscul fiind căutat cu orice preţ, numai „de
ochii lumii”. Spiritul de abnegaţie este, de asemenea,
opus atitudinii de nepăsare faţă de soarta celorlalţi
oameni.

ALTRUISM - Termenul de „altruism” a fost creat de

Auguste Comte spre a desemna grija dezinteresată
pentru binele semenului. Altruismul îşi are sursa în
natură, dar poate rezulta şi din reflecţie. Raţiunea ne
prescrie să fim altruişti, deoarece fără solidaritate viaţa
devine imposibilă.
Unii autori au utilizat termenul de „altruism” pentru
a surprinde toate tipurile de comportament ce sunt
direcţionate în avantajul altora, în loc să fie direcţionate
spre propriul profit. D. L. Krebs îl considera un
comportament realizat voluntar, în beneficiul altora, fără
a aştepta recompense din surse externe. La Sderen
Kierkegaard altruismul apare ca o terapie în cazurile de
disperare.
Altruismul reflectă trezirea centrului de forţă
anahata chakra în fiinţa respectivă şi apare ca urmare a
conştientizării unor sentimente profunde de iubire. A
fost ipostaziat de Iisus prin cuvintele: „Celui care cere de
la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la
tine, nu întoarce faţa ta” (Matei 5, 42), şi de apostolul
Pavel în Epistola către Galateni (5, 14): „Căci toată Legea
se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”.

BINE - Categorie fundamentală, exprimând în forma

sa cea mai generală consonanţa cu Legile dumnezeieşti.
Atât în pitagorism, cât şi în hinduism, Binele, Adevărul
şi Frumosul formează triada atributelor dumnezeieşti
esenţiale ale Creatorului. Deloc întâmplător, găsim în
Facerea biblică rostirea: „Şi a privit Dumnezeu toate câte
a făcut şi a văzut că erau foarte bune”. În funcţie de
obiectul aprecierii (faptele şi acţiunile oamenilor,
calităţile lor morale, evoluţia lor spirituală în general),
categoria Binelui se particularizează în categoriile
virtuţii, dreptăţii, onoarei, desăvârşirii spirituale,
responsabilităţii etc.
În conţinutul conceptului de Bine se exprimă
adeseori interesele cele mai generale ale oamenilor (ale
unui grup social determinat sau ale întregii societăţi); de
aceea, conţinutul concret al categoriei de Bine (respectiv,
al categoriei opuse, de Rău) se modifică în funcţie de
gradul de evoluţie psihică, mentală şi spirituală, de la o
epocă la alta, de la o societate la alta şi de la un grup
social la altul, corespunzător nivelului de cunoaştere
obiectivă al oamenilor. Binele şi Răul nu se află într-un
raport de opoziţie absolută, ci se opun în mod necesar,
lucru care se exprimă în faptul că, de obicei, Răul este
„binele” personal imediat, expresie a unei dorinţe
individuale egoiste, ignorante, abuzive, aflate în
contradicţie cu cerinţele dumnezeieşti. De asemenea,
ceea ce este văzut la un moment dat ca „rău”, din cauza
incapacităţii de înţelegere, poate constitui chiar un
factor al progresului. Yoghinii spun că binele este
absenţa răului, iar răul este absenţa binelui. Răul poate
fi considerat ca fiind rezultatul înstrăinării omului de
Dumnezeu, al izolării lui ca individ şi ca personalitate,
într-o lume ostilă şi neînţeleasă de el, în care e pierdut
iremediabil (datorită ruperii sale de Divin).
Binele este o expresie a emanaţiei dumnezeieşti
creatoare (Răul fiind treapta inferioară a acesteia), care
armonizează existenţa şi ordonează materia; în ontologia
neoplatoniciană şi yoghină, Binele este un principiu
activ, eliberator, către care oamenii aspiră adeseori,
înfruntând Răul - principiu tiranic şi corupător, trimis
oamenilor de către Divinitate, ca încercare necesară pe
calea „mântuirii” (în creştinism, maniheism,
brahmanism şi budism). Din punct de vedere general-
filosofic, corelaţia bine-rău semnifică simbolic opoziţia
necesară, fecundă şi multilaterală, eternă şi creatoare
dintre pozitiv şi negativ, întruchipată uneori poetic sub
forma luptei dintre spiritul constructiv, dumnezeiesc, şi
spiritul distructiv, satanic.
 Orice stare pregnantă de bine obiectiv, resimţită
plenar în sfera vitală, psihică, mentală şi spirituală,
trăită separat sau realizată simultan pe mai multe
planuri (sau chiar realizată pe toate planurile în acelaşi
timp) pune în evidenţă un proces real de rezonanţă
ocultă cu diferite energii subtile binefăcătoare care
există într-un anumit plan armonios din Macrocosmos,
sau care reflectă procese simultane de rezonanţă ocultă1
cu toate planurile armonioase, ordonate gradat, după
frecvenţa specifică de vibraţie, ale Macrocosmosului.

CHAKRA (CENTRU SUBTIL DE FORŢĂ) - Literal, în

limba sanscrită, cuvântul chakra înseamnă „roată” sau
„cerc”, în yoga, termenul chakra desemnează realitatea
enigmatică a unui centru subtil secret de forţă, prin care
trece energia subtilă vitală (prana). Centrii subtili secreţi
de forţă (chakra- ele) sunt puncte-focar de întâlnire şi de
interpenetrare a fizicului cu psihicul, mentalul şi
cauzalul. Aceşti centri subtili fundamentali de forţă
acumulează, transformă şi redistribuie energia subtilă
modulată care îi traversează. Deşi chakra- ele
influenţează în mod cert glandele endocrine şi anumite
organe fizice (de exemplu, inima sau plexul solar), este
bine să nu le confundăm cu acestea, deoarece chakra-
e\e aparţin unui alt nivel al realităţii fenomenale.
Cei şapte centri secreţi de forţă (chakra-e) sunt:
1. Muladhara chakra - proiecţia sa pe trup fiind
situată între rădăcina organelor sexuale şi anus;
2. Swadhisthana chakra - având proiecţia pe faţa
anterioară a trupului în dreptul organelor genitale
interne;
3. Manipura chakra - având proiecţia pe trup în zona
situată la două degete sub ombilic;
 4. Anahata chakra - având proiecţia pe trup în zona
centrală a pieptului;
5. Vishuddha chakra - având proiecţia pe trup la
baza gâtului;
6. Ajna chakra - având proiecţia pe trup în zona din
mijlocul frunţii;
7. Sahasrara - centru situat în plan subtil deasupra
creştetului capului, deci în afara trupului.
Din fiecare centru de forţă (chakra) iradiază un
anumit număr de canale energetice (nadi-uri), cunoscute
în tradiţia yoghină sub numele de „petale” sau „spiţe”
energetice. Oamenii înzestraţi cu capacităţi paranormale
şi capabili, datorită clarviziunii, să vadă corpul astral al
celorlalţi, descriu adeseori chakra-ele ca fiind nişte
focare de lumină subtilă distinct colorate, care au un
număr diferit de petale sau canale energetice care
pornesc dintr-un centru-focar (bindu). Numărul de petale
corespunde numărului de nadi-uri (sau spiţe energetice)
ce pornesc din fiecare chakra. Aceste aşa-zise flori de
lotus sunt înzestrate (atunci când sunt trezite) cu o
vibraţie specifică, care le face să dea impresia de „roţi”
statice, de unde provine şi numele de chakra. Conform
sistemului Kundalini yoga, fiecărei chakra-e îi corespund
anumite caracteristici psihosomatice şi mentale
exprimate printr-o serie de simboluri, forme geometrice,
culori, mantra-e, animale simbolice, care desemnează
anumite energii subtile secrete ori anumite divinităţi, ce
indică realitatea vibratorie a anumitor lumi paralele cu
care respectivul centru de forţă ne poate pune în
legătură telepatică etc.

DEMONI ŞI ENTITĂŢI SATANICE - La modul

general vorbind, demonii sunt fiinţe supranaturale rele,
iar entităţile satanice sunt spirite extraordinar de rele, la
care răul este extrem şi aproape absolut.
Mulţi demoni sunt, de fapt, îngeri decăzuţi, îngeri
revoltaţi împotriva lui Dumnezeu şi în care s-a trezit, s-a
dinamizat şi s-a amplificat starea de spirit a răului.
Demonii au în universul astral o lume comună. Fiinţele
umane în care se trezeşte, se dinamizează şi se amplifică
tendinţele demoniace intră într-un proces de rezonanţă
ocultă* neîncetată cu lumea demonilor. În felul acesta,
mentalitatea unor astfel de fiinţe umane demonizate se
schimbă dramatic în rău. Lunecarea anumitor fiinţe
umane în starea demoniacă survine într-un mod
adeseori insesizabil, insidios, astfel încât fiinţa umană
respectivă nu este capabilă să conştientizeze acest
regres, această prăbuşire şi complacere în lumea
demonilor.
La începutul tuturor începuturilor atât demonii, cât
şi entităţile satanice au fost spirite pure, în care exista
scânteia misterioasă din Dumnezeu Tatăl, iar apoi,
aceste entităţi sau, astfel spus, demonii şi spiritele
satanice au alunecat într-o condiţie malefică, au
îmbrăţişat răul, au căzut în tentaţia orientării
preponderente către rău, şi astfel, în decursul timpului,
au involuat din ce în ce mai mult şi au ajuns în ipostaza
fie a demonilor, fie a entităţilor satanice. Apoi, atât
demonii, cât şi entităţile satanice s-au „fixat” în aceste
două ipostaze distincte, pe care în prealabil le-au ales
folosindu-şi liberul-arbitru. Aşadar, atât demonii, cât şi
entităţile satanice au decăzut, au regresat din condiţia
originară pe care au avut-o la începutul tuturor
începuturilor, şi prin intermediul obişnuinţei în a face
rău, în a făptui în mod preponderent doar răul, s-au
structurat în aceste ipostaze, respectiv ipostaza
demonului şi ipostaza entităţii satanice.
 Întotdeauna, fără nicio excepţie, demonii acţionează,
influenţează, sugestionează şi manipulează o fiinţă
umană datorită unor condiţii favorizante ce există în
fiinţa umană respectivă şi pe care demonii le speculează
cu viclenie, cu abilitate, spre a-şi exercita influenţele
malefice asupra acelei fiinţe umane.
Cu toate că răul şi implicit răutatea au apărut în
Creaţie, în anumite straturi ale acesteia, nu prin voia lui
Dumnezeu, ci în urma unei alegeri ce a fost în prealabil
făcută prin intermediul liberului-arbitru al entităţilor ce
au ales răul şi răutatea, Dumnezeu a tolerat şi tolerează
aceste alegeri pe care unele entităţi le-au făcut cândva.
Dată fiind imensa şi perfecta înţelepciune dumnezeiască,
astfel de entităţi sunt tolerate, sunt acceptate, alegerea
răului este respectată de Dumnezeu, deci liberul-arbitru
al acestor entităţi a ales în deplină libertate ceea ce au
vrut.
Aceste entităţi au devenit, fie că vor, fie că nu vor,
agenţi în cadrul jocului dumnezeiesc al creaţiei şi al
manifestării. Aceşti agenţi, cel mai adesea inconştienţi,
acţionează astfel încât joacă rolul unor examinatori
cruzi, perfizi, necruţători, care îşi asumă chiar fără să
vrea sarcina de a examina, de a testa, de a tenta fiinţele
umane care din cauza vulnerabilităţii şi a sugestibilităţii
lor malefice pot fi tentate, pot fi atrase în ispită, pot fi
testate în anumite moduri ce sunt caracteristice, în
strânsă legătură cu hibele ce există în fiinţele umane
respective, în strânsă legătură cu defectele caracteriale
ce există în acele fiinţe, în strânsă legătură cu viciile ori
cu defectele mai mari sau mai mici ce există în acele
fiinţe umane. În felul acesta, demonii contribuie prin
tentaţiile şi ispitirile pe care le exercită asupra fiinţelor
umane fie la transformarea fiinţelor umane, care în felul
acesta, atunci când triumfa asupra ispitelor şi asupra
tentaţiilor, realizează salturi spirituale, fie la prăbuşirea
fiinţelor umane care se lasă ispitite, care se lasă tentate
sau, altfel spus, care pică la anumite teste spirituale.

DUMNEZEU - Dumnezeu este, fără încetare,

misterul cel mai copleşitor. El este Totul Infinit care
îmbrăţişează mereu totul. Dumnezeu este în acelaşi timp
şi manifestat, şi nemanifestat. Slava sau gloria lui
Dumnezeu este fără egal. Realitatea misterioasă şi
atotcuprinzătoare ce corespunde conceptului de
Dumnezeu nu poate fi înţeleasă decât în indivizibila Sa
Unitate, ce există dincolo de diversele modalităţi care pot
servi reprezentării Sale, în conformitate cu necesităţile
temporale, ciclice ale Manifestării.
Toate care au fost, toate care sunt şi care vor fi sunt
opera Sa. Dumnezeu îmbrăţişează fără încetare totul şi
totodată El există pretutindeni, în tot şi în toate cele pe
care le îmbrăţişează neîncetat. Nu a existat, nu există şi
nu va exista vreodată ceva în care Dumnezeu să nu fie
clipă de clipă prezent. Întregul joc iluzoriu al
Manifestării şi întregul Macrocosmos în care există cele
trei lumi (Universul fizic, Universul astral şi Universul
cauzal) sunt, toate, creaţia Sa.
O mare taină este aceea că fiinţa umană a fost
creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În
întreaga Creaţie a lui Dumnezeu, care este întregul
Macrocosmos, cât şi în Totul Infinit şi Misterios, care
este nemanifestat, atât ceea ce este manifestat, cât şi
ceea ce este nemanifestat vibrează fără încetare, pe
felurite frecvenţe de vibraţie care sunt distincte. Aceste
frecvenţe de vibraţie sunt din ce în ce mai rapide şi mai
elevate, pe măsură ce ne înălţăm pentru a ne apropia de
Esenţa Ultimă, misterioasă şi nemanifestată a lui
Dumnezeu. Aceste frecvenţe de vibraţie sunt din ce mai
lente şi mai joase pe măsură ce coborâm către straturile
cele mai de jos ale Creaţiei lui Dumnezeu. Se poate
spune că vibraţia pe diferite frecvenţe este o constantă
eternă şi universală a existenţei lui Dumnezeu, atât în
întreaga Sa Manifestare, cât şi în întreaga Sa
Nemanifestare.
În întreaga Manifestare, care reprezintă Creaţia lui
Dumnezeu, cât şi în întreaga Nemanifestare a Sa,
absolut totul este, fără încetare, energie. Energia este o
altă constantă eternă şi universală a existenţei lui
Dumnezeu.
O altă constantă eternă şi universală a existenţei lui
Dumnezeu este rezonanţa ocultă®. În întreaga
Manifestare, care este Creaţia lui Dumnezeu, totul, fără
excepţie, începe şi apoi se menţine prin declanşarea
anumitor procese de rezonanţă ocultă*. În întreaga
Creaţie a lui Dumnezeu, fără nicio excepţie, Totul intră
fără încetare în rezonanţă ocultă cu fiecare Parte care
există, şi Partea poate oricând să intre în rezonanţă
ocultă® cu Totul sau cu orice aspect care există în
cadrul Totului, dacă sunt întrunite anumite condiţii care
fac posibilă declanşarea procesului de rezonanţă
ocultă®. Ştiind toate acestea, se poate spune că energia,
vibraţia şi rezonanţă ocultă® sunt intim corelate în
cadrul Creaţiei lui Dumnezeu şi ele sunt prezente chiar
şi în Nemanifestare. În acelaşi timp, atât întreaga
Creaţie şi Manifestare a lui Dumnezeu, cât şi întreaga Sa
Nemanifestare prezintă, analogic vorbind, o perfectă şi
misterioasă realitate holografică. Revelarea şi
cunoaşterea intimă, directă şi nemijlocită a lui
Dumnezeu în propria noastră fiinţă ne permite, fiecăruia
dintre noi, să descoperim realitatea acestei taine
tulburătoare a structurării holografice a întregii Creaţii a
lui Dumnezeu. Orice proces de rezonanţă ocultă care
este declanşat în universul nostru lăuntric sau, altfel
spus, în microcosmosul fiinţei noastre ne pune imediat
într-o tainică legătură şi comuniune subtilă cu un
anumit aspect sau, altfel spus, cu o anumită sferă
subtilă de forţă din Macrocosmos.
Dumnezeu ne îmbrăţişează neîncetat. Chiar şi
atunci când noi nu bănuim deloc aceasta, Dumnezeu se
află prezent în fiecare dintre noi şi ne aşteaptă să-L
descoperim în centrul cel tainic al fiinţei noastre, unde
El există, fiind Şinele Suprem Nemuritor (Atman). Pentru
cel înţelept, este fascinant, uluitor şi misterios acest joc
divin, pe care, în mod analogic, l-am putea numi jocul
„de-a v-aţi ascunselea’ al lui Dumnezeu Tatăl cu El
însuşi, unde El există în microcosmosul fiecărei fiinţe
umane, ca Sine Nemuritor Suprem (Atman). Prin
revelarea Sinelui Nemuritor Suprem (Atman), fiinţa
umană cunoaşte, astfel, Adevărul Ultim Divin, despre
care ne vorbeşte Iisus şi, în felul acesta, ea atinge starea
reală de Eliberare spirituală.

HIPNOZĂ - Termenul „hipnoză” provine de la

Hypnos (zeul grec al somnului), acest termen fiind impus
abia în anul 1842 de celebrul chirurg englez James
Braid.
Hipnoza este o stare neobişnuită de subjugare a
mentalului celui hipnotizat, asemănătoare cu somnul
sau cu somnambulismul, provocată prin tehnici variate
(de exemplu, privirea fixă sau sugestia verbală) prin care
se produce o intromisiune în sfera conştiinţei
subiectului de natură să-i anuleze sau să-i altereze
responsabilitatea pentru o anumită perioadă de timp.
Această modificare ce apare atunci (în starea de hipnoză)
a fost asemănată cu un „somn de tip special” sau cu o
disoluţie a conştiinţei obişnuite. Hipnotizatul rămâne,
datorită acestei intromisiuni, într-o relaţie mediată cu
lumea, prin intermediul mentalului hipnotizorului,
căruia îi urmează aproape toate comenzile, fără
împotrivire. Datorită acestei subordonări în timpul stării
de hipnoză, la cel hipnotizat slăbeşte considerabil
controlul conştient atât asupra comportamentului
propriu, cât şi în ceea ce priveşte contactul cu realitatea,
aproape toate acţiunile şi gândurile celui hipnotizat fiind
supuse voinţei şi mentalului hipnotizorului. Inducerea şi
menţinerea stării de hipnoză evidenţiază pentru cel
iniţiat generarea unui fenomen complex de rezonanţă, în
urma căruia mentalul preponderent activ (emisiv) al
hipnotizorului se impune în forţă asupra mentalului
preponderent pasiv (receptiv) al hipnotizatului, pe care îl
subordonează. În urma acestei identificări cu mentalul
hipnotizatului, care provoacă subordonarea acestuia (a
mentalului) faţă de mentalul hipnotizorului rezultă
starea de sugestibilitate hipnotică ce face posibilă
inducţia, prin intermediul unor procese subtile de
rezonanţă, a stării de hipnoză. În marea majoritate a
cazurilor, ea trezeşte şi amplifică în hipnotizor orgoliul şi
face să-i crească egoismul, iar în cel hipnotizat face să
apară o stare accentuată de receptivitate care îl face să
devină mediumnic şi supus influenţelor rele din lumile
invizibile.
Stările hipnotice care se instalează sunt:
1) uşoare, în care subiectul este doar letargic şi
conştient de ce se petrece în jurul lui;
2) cataleptice, în care, datorită intrării sale în stare
de rezonanţă cu anumite energii subtile din
Macrocosmos, muşchii corpului său devin rigizi, fără ca
aceasta să implice pentru el un consum de forţă
musculară;
 3) somnambulice, de transă profundă, în care
subiectul poate fi manipulat prin sugestiile mentale,
telepatice ale hipnotizatorului, trăind astfel stări
halucinatorii ample, stări de anestezie şi chiar
prezentând fenomene PSI (de natură paranormală).
Contrar părerii comune, hipnoza poate fi folosită pentru
a forţa o persoană să acţioneze împotriva propriei sale
voinţe. Tocmai de aceea, înţelepţii consideră că prin
hipnoză este anulată responsabilitatea celui hipnotizat.
Cu toate că provoacă diminuarea voinţei şi
subordonarea mentalului celui hipnotizat faţă de voinţa
şi mentalul hipnotizorului, hipnoza a fost empiric
folosită în scop terapeutic pentru prima dată de către
Mesmer, care a numit-o „magnetism animal”, fără să-i
înţeleagă, în mod real natura.
Cei care practică hipnoza sunt foarte expuşi
tentaţiilor demoniace ori satanice şi cel mai adesea ei
devin instrumente inconştiente ale anumitor entităţi
malefice (demoniace sau satanice) care se folosesc de ei
cu abilitate şi viclenie, provocându-le iluzia că forţele şi
energiile care sunt angrenate de ei atunci când
hipnotizează le aparţin. Practicând în mod conştient
hipnoza, hipnotizorul se expune unor grave pericole de
natură subtilă, pe care cel mai adesea nici măcar nu le
intuieşte, şi în el se trezesc şi se amplifică astfel
tendinţele luciferice care îl vor conduce, dacă nu se
opreşte la timp, la regres şi dezastru spiritual.
Continuatorii lui Mesmer - contele de Puysegur şi
abatele Faria - fac după aceea unele progrese (mai ales
cel din urmă), atât sub raport tehnic, cât şi sub raportul
plauzibilităţii explicaţiilor. Charcot este cel care
introduce pentru prima oară hipnoza în clinică, dar are
intuiţie şi o consideră ca fiind un fenomen morbid. Deşi
s-au făcut numeroase studii experimentale, până în
prezent natura exactă a hipnozei nu este cunoscută de
ştiinţa oficială. Dintre toate teoriile, cele mai cunoscute
în legătură cu hipnoza ce pot fi menţionate cu titlu
informativ sunt cea a lui Pavlov, care susţine că inhibiţia
somnului şi hipnoza sunt diferite aspecte ale aceluiaşi
proces, şi cea a lui Sarbin care afirmă că, în relaţia
hipnotizat - hipnotizor, fiecare îşi joacă rolul cât mai
bine. Există, de exemplu, unele teorii psihanalitice care
afirmă chiar regresia hipnotizatului şi satisfacerea astfel
a pulsiunilor sale masochiste, precum şi alte teorii mult
mai noi, printre care amintim: cea multidimensională,
cea „input-output”, cea neodisociaţionistă etc.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că, în vederea
hipnotizării, este necesară în prealabil o perioadă de
inducere (în realitate faza de producere a stării de
rezonanţă) în care subiectul (hipnotizatul) trece de la
starea sa obişnuită de veghe, la starea neobişnuită,
hipnotică. Detaliile tehnice privind inducţia stării
hipnotice sunt deosebit de variate din punct de vedere
metodologic.
După cei mai mulţi specialişti, principalele
caracteristici ale stării hipnotice sunt următoarele:
1) redistribuirea atenţiei (în sensul creşterii
selectivităţii acesteia), care marchează subordonarea
minţii şi a voinţei hipnotizatului faţă de mintea,
sugestiile şi voinţa hipnotizatorului;
2) reducerea capacităţii de orientare asupra realităţii
şi acceptarea „distorsiunilor” acesteia, care marchează
subjugarea minţii şi a voinţei hipnotizatului faţă de
mintea şi voinţa hipnotizatorului;
3) creşterea sugestibilităţii, care este în strânsă
legătură cu creşterea receptivităţii mentalului celui
hipnotizat faţă de sugestiile care provin de la mentalul
hipnotizatorului;
 4) accentuarea, datorită acestei subordonări aproape
complete a „comportamentului jucat”;
5) apariţia amneziei post-hipnotice care evidenţiază
că a fost cu adevărat anulată responsabilitatea;
6) trăirea hipnotică (aspectul experimental). Pentru
această etapă, practica psiho-medicală dispune de
descrieri amănunţite, datorate unor mari personalităţi
psihiatrice, care au redat aspectele subiective ale unor
experienţe hipnotice. Acurateţea descrierii pe care
hipnotizorul E. Bleuler o face unei şedinţe realizate cu
subiectul Florei, ca hipnotizat, constituie un exemplu
celebru.
Hipnoza este deci o stare modificată de conştiinţă
indusă prin subordonarea mentalului şi a voinţei
hipnotizatului faţă de mentalul şi voinţa
hipnotizatorului, în care subiectul care se lasă
hipnotizat devine pasiv, reacţionând prompt la feluritele
sugestii care sunt date de hipnotizator, putând, de
asemenea, să manifeste şi o stare amplificată de
luciditate (conştienţă psihică).

IAD (INFERN) - în concepţia yoghină, lumile

infernale, ca şi lumile paradiziace sunt în număr de
şapte (sau multiplu de şapte, dacă se iau în considerare
anumite subdiviziuni ale acestora).
Aceste lumi sau tărâmuri infernale corespund unor
grade diferite de suferinţă pentru cei care trebuie să
îndure existenţa acolo, ca urmare a acţiunilor
abominabile pe care le-au făcut în timp ce trăiau ca
oameni pe Pământ. Deşi viaţa în aceste lumi infernale
pare să dureze o eternitate, în realitate durata unei
pedepse karma-ice poate fi chiar şi numai de câteva
secunde sau clipe.
 În concepţia creştină, în iad, sufletele păcătoase
sunt chinuite şi arse în focul „veşnic”, pedeapsă care
este în strânsă legătură cu faptele lor rele din timpul
vieţii.
Iadul este împărăţia dracilor, iar după o analogie
plastică a unui călugăr, poarta lui este deznădejdea,
curtea lui sunt lanţurile, ferestrele lui sunt întunericul,
masa lui este „reaua împuţiciune” şi duhoarea infernală,
mâncarea lui este foamea, iar băutura lui este setea;
ceasornicul lui este plânsul, iar aşternutul în iad este
văpaia. În sfârşit, în loc de orânduială, iadul este plin de
tulburare şi de dezordine.
Este cunoscută expresia „muncile sau caznele
iadului”, care se referă la chinurile la care sunt supuşi
păcătoşii. După concepţia creştină, în iad sunt nouă
feluri de „munci” infernale sau cazne foarte grele pe care
le reproducem mai jos aşa cum le prezintă tradiţia
ortodoxă:
Cea dintâi „muncă” ce stăpâneşte în iad este un
întuneric de neînchipuit, aşa cum afirmă şi prorocul
Isaia. Dar nu este vorba despre întunericul pământesc,
ci despre un sui-generis întuneric pipăibil. Întunericul
iadului este aşa de mare, încât se spune că poate fi
pipăit cu mâna. Iată ce afirmă Iov despre această
„muncă” infernală: „Mă voi coborî în pământul
întunericului celui veşnic, care nu are lumină, dar nici
tămăduire în veac”. La acelaşi întuneric s-a referit şi
Mântuitorul nostru Iisus Cristos în Evanghelie, când a
spus: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l pe el
întru întunericul cel mai dinafară”.
A doua „muncă” este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Spunea cineva, în mod foarte semnificativ, că atâtea
lacrimi se varsă în iad într-o singură zi, că, dacă s-ar
aduna pe faţa Pământului, ar face un ocean mai mare ca
Oceanul Pacific.
A treia „muncă” este mirosul pestilenţial sau, altfel
spus, putoarea cea insuportabilă. Părintele Cleopa,
făcând în acest sens o comparaţie plastică, spunea că
dacă s-ar aduna toate putorile de pe faţa pământului la
un loc, n-ar face nici cât un miligram faţă de putoarea
care este acolo.
A patra „muncă” în iad este foamea şi setea. Deloc
întâmplător, găsim la prorocul Isaia rostirea: „Vor
flămânzi precum câinii şi vor urla şi se vor jeli, şi nimeni
nu va potoli foamea lor”. Mântuitorul se referă la această
muncă în pilda cu bogatul nemilos şi cu sărmanul
Lazăr: „Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi înmoaie
vârful degetului său în apă, să vie să-mi răcorească
limba, că rău mă chinuiesc în văpaia aceasta.”
A cincea „muncă” a iadului este tartarul, gheaţa.
Tartarul este un iezer fără fund, plin de gheaţă şi foarte
rece. La aceasta se referă expresia „scrâşnirea dinţilor”,
de care vorbeşte Scriptura, adică gerul acela
insuportabil pe care nu şi-l poate închipui nimeni.
A şasea „muncă” este viermele cel neadormit. În iad,
se spune, sunt viermi de foc care mănâncă trupurile
oamenilor şi sufletele lor în vecii vecilor, şi niciodată
oamenii nu mor. Acolo sunt balauri de foc şi şerpi de foc
care înoată prin văpăile Iadului aşa cum înoată peştii
prin apă. Aceste creaturi îi prind pe cei păcătoşi şi-i sug,
şi-i înţeapă, şi-i mănâncă „în vecii vecilor”, împreună cu
viermii cei neadormiţi.
A şaptea „muncă” este gheena, adică focul cel
nestins, care este cea mai grea dintre toate. Este vorba
despre focul cel negru ca smoala şi de miliarde de ori
mai fierbinte ca aceasta, care arde „în vecii vecilor” în
întuneric. Tradiţia creştină afirmă că de acest foc se tem
şi dracii, căci ei se rugau Mântuitorului, când făcea
minuni pe malul Mării Galileii, scoţând demonii din cei
doi îndrăciţi: „Te ştim pe Tine cine eşti, Fiul Celui
Preaînalt; Te rugăm nu ne trimite pe noi în gheena!”
Acest iezer de foc, de care pomeneşte şi Apocalipsa, care
este precum un hău fără fund, le arde totodată şi pe
toate duhurile cele rele şi le chinuieşte „în vecii vecilor”.
„Munca” a opta din iad este deznădejdea sau lipsa
oricărei speranţe. Toţi ce-i ce se află în iad sunt cuprinşi
de deznădejde şi de lipsa oricărei speranţe în mila lui
Dumnezeu. Este cunoscută în această direcţie
semnificativa expresie evanghelică „s-a închis uşa şi
pocăinţă în iad nu mai este”.
„Munca” a noua din iad este percepţia deformată a
timpului, care-i face pe păcătoşii de acolo să li se pară
că au parte de chinuri „veşnice”, care îngrozesc atâtea
miliarde de suflete.

ISPĂŞIRE - Ispăşirea are sensul de ştergere,

înlăturare, răscumpărare sau expiere a unei greşeli, a
unui păcat printr-o anumită acţiune compensatorie. Un
păcat ce a fost ispăşit este acel păcat care a „fost luat
dinaintea privirii lui Dumnezeu”, într-unul dintre psalmi
se spune: „Fericit va fi acela a cărui fărădelege a fost
iertată, cât şi cel cu păcatul ispăşit”. Ispăşirea implică
ştergerea sau răscumpărarea unor păcate ce au condus
la ruperea legăturii profunde, intime a omului cu
Dumnezeu.
Însuşi Dumnezeu este acela care oferă o cale de
ispăşire fiinţei umane păcătoase. În Vechiul Testament
se spune că ispăşirea este obţinută prin anumite acţiuni
adecvate sau prin anumite eforturi ce îi sunt plăcute lui
Dumnezeu. Despre astfel de acţiuni, Dumnezeu spune:
„Vi le-am revelat pentru ca să le faceţi, astfel ca ele să
slujească drept ispăşire pentru sufletele voastre”.
Ispăşirea este obţinută nu datorită valorii inerente a
modalităţii adecvate şi a eforturilor ce sunt realizate, ci
pentru că aceasta a fost şi este întotdeauna calea ce a
fost hotărâtă de Dumnezeu pentru obţinerea
răscumpărării. Anumite eforturi adecvate ce au fost
realizate în trecut de oameni sfinţi şi care au fost
totodată plăcute lui Dumnezeu ne îndreaptă în felul
acesta sufletele, conştiinţele şi privirile spre anumite
adevăruri referitoare la ispăşire. Efortul ce se realizează
pentru a putea obţine ispăşirea trebuie să fie, înainte de
toate, plăcut lui Dumnezeu şi totodată el necesită
manifestarea perfecţiunii. Procesul ispăşirii implică deci
un efort adecvat şi care totodată este plăcut lui
Dumnezeu, iar păcatul nu trebuie niciodată să fie privit
cu uşurinţă.
Există unele referiri biblice la ispăşire, care poate să
fie ori efectivă (ceea ce presupune suportarea de către
fiinţa umană, până la capăt, a consecinţelor greşelilor
sale), ori cauzală (atunci când este realizată prin
mijloace meditativ- contemplative, inaccesibile omului
obişnuit). Spre exemplu, Moise a încercat să realizeze
ispăşirea pentru păcatele poporului evreu, şi în acest
scop L-a implorat pe Dumnezeu să-i şteargă numele din
Cartea vieţii în care numele său era scris.
Ispăşirea implică jertfă, sacrificiu, un efort adecvat
şi susţinut ce îi este plăcut lui Dumnezeu Tatăl. O mare
parte a limbajului ce este folosit de Iisus cu ocazia Cinei
celei de Taină este legat de jertfă şi ne îndreaptă atenţia
spre jertfa Sa, care urma să fie adusă pe cruce.
Răstignirea lui Cristos a fost un sacrificiu, a fost o jertfă
care era necesară pentru a face cu putinţă ispăşirea. În
Evanghelia lui Ioan citim cuvintele pline de înţelepciune
ale lui Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu care
vine pentru a ridica (anihila) păcatul acestei lumi”. În
Evanghelii întâlnim afirmaţia semnificativă despre
ispăşire şi răscumpărare: „Fiul Omului nu a venit să fie
slujit, ci dimpotrivă, El a venit ca să slujească şi să-şi
dea viaţa drept răscumpărare pentru noi, cei mulţi”. Prin
procesul de ispăşire pe care l-a realizat la nivel planetar,
Iisus Cristos este, totodată, un exemplu viu şi un
învingător în conflictul cu întunericul şi cu cel rău.
Procesul ispăşirii este misterios, este vast şi este
profund. Procesul ispăşirii deschide calea spre o viaţă
nouă, trăită în comuniune cu Dumnezeu.

IUBIRE - Iubirea adevărată este o energie tainică ce

provine de la Dumnezeu şi care face să apară în
universul nostru lăuntric un sentiment copleşitor,
dumnezeiesc, care face cu putinţă, pentru acela (sau
aceea) care îl trăieşte plenar, să resimtă o inefabilă
dilatare euforică a fiinţei sale şi totodată a câmpului
conştiinţei, de la finit către infinit. Iubirea este resimţită
intens de fiinţa umană sub forma unui sentiment
esenţialmente unificator, profund euforic, copleşitor,
nuanţat, moral-estetic. Iubirea se manifestă mai ales
prin aspiraţia sublimă, dezinteresată, profund
transfiguratoare şi pătrunsă de abnegaţie faţă de
obiectul său: o fiinţă umană de sex opus care ne atrage,
o anumită persoană asupra căreia resimţim spontan
imboldul să ne revărsăm în mod detaşat afecţiunea sau
chiar o colectivitate, o idee ori o valoare, o activitate.

ÎNŢELEPCIUNE - înţelepciunea este o calitate şi în

acelaşi timp o capacitate esenţială a fiinţei umane,
rezultată din integrarea armonioasă a unor experienţe
spirituale bogate, a unei reflectări clare, profunde şi
superioare a realităţilor lumii, a lui Dumnezeu sub
majoritatea aspectelor Sale materiale şi spirituale.
Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii spirituale
profunde, a unei permanente călăuziri în viaţă după
principiile divine, universal valabile, ce implică bunul-
simţ şi inteligenţa creatoare. Ea se reflectă printr-o stare
de deplină cunoaştere de sine, de revelare a Spiritului
Nemuritor (Atman) în fiinţă, de concordanţă deplină între
gând şi faptă, la care ajunge o fiinţă umană care are
centrul fundamental de forţă Sahasrara perfect
dinamizat. Cei înţelepţi sunt înzestraţi cu o putere de
pătrundere mentală, cu o inteligenţă, cu o atenţie şi cu o
intuiţie care le lipsesc oamenilor obişnuiţi. Înţelepţii
iubesc cel mai mult Adevărul Ultim Divin, dar totodată ei
sunt plini de compasiune şi se dovedesc capabili să ierte
greşelile.
Înţelepciunea presupune o echilibrare deplină a
dorinţelor cu posibilităţile proprii. În cazul celui înţelept
este exclusă orice formă de resemnare sau vreo
modalitate de complacere în inerţie, căci înţelepciunea
presupune adoptarea unui mod net superior, eficient de
cunoaştere şi de transformare a realităţii, în special pe
baza cunoaşterii cauzelor care provoacă evenimentele şi
efectele corelate, pe exersarea obiectivă a soluţiilor
determinate de o anumită conduită sau alegere inspirată
de liberul-arbitru.
Înţelepciunea, rod al unei cunoaşteri superioare,
ultime şi generale asupra lumii, inspirate de Dumnezeu,
conduce totdeauna la acţiuni benefice, la o conduită
practică armonioasă, divin integrată, întemeiată pe
principiile divine.
Înţelepciunea presupune asimilarea deplină a
valorilor spirituale de bine divin, adevăr ultim,
frumuseţe perfectă, puritate sufletească, dragoste,
respect pentru sine şi pentru oameni, iubire
necondiţionată pentru Dumnezeu, precum şi o credinţă
de nezdruncinat în Dumnezeu, în acord cu aceste
principii şi valori.
Învăţătura esenţială a înţelepciunii este o ştiinţă
perfectă care nu poate fi obţinută în şcoli sau în
universităţi. Ea este de cele mai multe ori accesibilă
numai în preajma unor sfinţi, a marilor yoghini sau a
înţelepţilor (care pot face din învăţătura scrisă a
tratatelor sau a scripturilor sacre o cunoaştere vie,
autentică şi directă). Ca să-i înţelegem şi să ne ridicăm
la nivelul lor, trebuie să ne apropiem de aceşti înţelepţi
cu iubire, dăruire, aspiraţie, seriozitate şi umilinţă, să
studiem şi să aplicăm apoi învăţăturile lor cu devoţiune
şi cu intensă aspiraţie.
Una dintre ipostazele nebănuite ale lui Dumnezeu
Tatăl este aceea de Suprem înţelept, a Cărui
înţelepciune nimeni nu o egalează. Dumnezeu este Acela
care face să se trezească în noi înţelepciunea.

KARMA - Cuvântul sanscrit karma derivă din

rădăcina verbală kri şi înseamnă „acţiune”. Termenul
karma folosit de şcolile spirituale ale Indiei desemnează
în mod generic legea cauzalităţii, cu toate aplicaţiile sale
la ansamblul indefinit al stărilor fiinţei. Putem spune,
astfel, că termenul karma are, printre altele, următoarele
semnificaţii:
1) înlănţuirea cauzală (cauză-efect) a Manifestării;
2) o acţiune fizică, psihică sau mentală oarecare
împreună cu consecinţele sale;
3) consecinţa unei acţiuni de natură fizică sau
subtilă (psihică, mentală);
4) suma tuturor consecinţelor acţiunilor realizate în
această viaţă sau într-o existenţă anterioară de o
anumită persoană.
 Acţiune şi reacţiune
Karma unui om este forţa activă sau potenţială care
îi orientează comportamentul, acţiunile şi gândurile
prezente şi viitoare. Orice karma este sămânţa
(germenele) unei alte karma, fiind resimţită sub forma
succesului şi bucuriei sau a ghinionului şi suferinţei, în
conformitate cu natura acţiunilor, a intenţiilor sau a
gândurilor ce au generat-o. Cu toată această
condiţionare karma-ică, omul are totuşi libertatea să
aleagă. Prin înlăturarea ignoranţei şi dăruirea totală a
fructelor sau roadelor acţiunilor sale către Supremul
Absolut (Dumnezeu), fiinţa umană se poate elibera
fulgerător de legăturile karma- ei, atingând astfel
Eliberarea spirituală.
Dacă vrem într-adevăr să ne transcendem karma,
trebuie să ascensionăm (din punct de vedere spiritual) şi
apoi să rămânem dincolo de individualitatea limitată
(personalitatea sau egoul) şi de iluzia că noi suntem cei
care acţionăm. Această genială doctrină spirituală a fost
explicată foarte frumos în învăţăturile fundamentale
care ţin de karma yoga din Bhagavad Gita. Realizând
din plin că, în realitate, viaţa este sinonimă cu acţiunea
înţelept realizată, divinul om Krishna ne învaţă că
simpla noastră retragere sau sustragere de la acţiune nu
ne conduce către adevărata Eliberare; tocmai de aceea,
el recomandă să fie cât mai des abordată calea „acţiunii
transcendente” (naishkarmya-karma). Doar acţiunile
care sunt realizate fără implicarea unui centru subiect -
egoul - nu ne înlănţuie niciodată. Prin cultivarea
constantă şi profundă a unei stări autentic
transcendente, cercul vicios al existenţei karma-ice poate
fi imediat întrerupt. Acţionând astfel, în mod detaşat,
karma noastră viitoare este imediat oprită, în timp ce
karma noastră trecută poate fi complet „arsă” printr-o
adecvată focalizare şi prin meditaţie profundă care se
realizează la nivelul centrului de forţă ajna chakra.
Practica spirituală, în mod consecvent realizată, se
spune că este capabilă să anuleze (să anihileze, printr-o
focalizare adecvată în ajna chakra) chiar şi o karma
fizică foarte dură.
Consecinţele karma-ice ale unei acţiuni, fie că acea
acţiune este de natură fizică, psihică, mentală, ori
supramentală, nu depind doar de realizarea respectivei
acţiuni în sine, ci şi de intenţia cu care acea acţiune a
fost realizată la origini. Cei iniţiaţi afirmă că până şi
intenţiile care nu sunt însoţite de fapte generează apoi,
la momentul potrivit, efecte karma-ice care sunt
întotdeauna conforme cu intenţiile ce au fost
manifestate. Dacă o anumită acţiune nu a fost niciodată
după aceea realizată, cu toate că în prealabil am
manifestat o intenţie suficient de puternică de a o face,
aceasta va antrena apariţia anumitor consecinţe karma-
ice.
Numai acţiunile ce sunt realizate cu o consacrare
prealabilă a roadelor lor lui Dumnezeu şi care au fost în
prealabil integrate ca atare prin intermediul unui
răspuns afirmativ rămân apoi fără niciun fel de
consecinţe karma-ice. Chiar şi acţiunile benefice ce sunt
realizate fără o consacrare prealabilă a roadelor atrag
apoi o recompensă, şi în felul acesta este generată o
karma bună ce este inevitabilă, şi tocmai de aceea ele fac
să apară ulterior reîncarnarea.
Acţiunile noastre ce au fost săvârşite în trecut şi, în
consecinţă, voinţa noastră ce s-a manifestat în trecut
determină consecinţele care apar actualmente fără ca
prin aceasta să fie exclusă acţiunea voinţei în prezent,
care poate să le modifice şi care totodată creează în felul
acesta un nou determinism pentru reîncarnarea care
urmează.
În lumina învăţăturii pline de înţelepciune
referitoare la karma, fiinţa umană este sau devine exact
ceea ce ea îşi face; fiinţa umană a trecutului este, am
putea spune, tatăl fiinţei umane prezente, iar aceasta
este la rândul ei tatăl fiinţei umane care va fi în viitor. În
sine, toate acestea sunt perfect raţionale şi inatacabile,
iar legea karma-ei trebuie să fie admisă ca un fapt, ca o
parte necesară a unui mecanism dumnezeiesc
macrocosmic. De îndată ce este admisă reîncarnarea, ea
este atât de evidentă, încât practic nu poate fi pusă la
îndoială.
Cel mai adesea fiinţa umană este ignorantă în ceea
ce priveşte viitorul ei, şi ea este de asemenea ignorantă
în ceea ce priveşte trecutul ei. În cazul unei asemenea
fiinţe umane, numai o anumită parte destul de mică din
ea însăşi îi poate fi accesibilă prin amintire în orice
moment şi chiar este prezentă în memoria sa. Atunci
când analizăm cu atenţie şi luciditate anumite aspecte
ale existenţei umane, ne dăm seama că fiinţa umană nu
trăieşte cu adevărat în trecut, iar tot ceea ce ea îşi
aminteşte nu este, în realitate, trecutul, ci numai o
fantomă a trecutului. Un astfel de trecut este umbra
conceptuală a unei realităţi care, pentru ea, este acum
moartă, deoarece în prezent nu mai există ceea ce a fost
cândva în trecut. Dincolo de toate acestea, ceea ce apare
este o acţiune a ignoranţei superficiale. Adevărata
conştiinţă interioară şi esenţială a fiinţei umane nu este
ignorantă de trecutul ei. Ea cuprinde toate acestea nu în
mod necesar în memorie, ci în universul ei lăuntric.
Dincolo de aparenţe, acest trecut este încă activ, el încă
este viu, am putea spune, şi păstrează, întotdeauna la
îndemână, fructele sale pe care această conştiinţă le
trimite de la un timp la altul în memoria fiinţei umane ce
este în mod superficial conştientă sau, mai concret, sub
forma rezultatelor unei acţiuni trecute sau a cauzelor ce
aparţin trecutului. Aceasta este, în realitate, adevărata
explicaţie logică a ceea ce numim karma.
Studiul atent al legii fundamentale a karma-ei ne
arată că tot ceea ce noi semănăm într-un pământ
adecvat şi roditor, atât în Universul Fizic, cât şi în
Universul Astral sau în Universul Cauzal, putem fi după
aceea siguri că exact ceea ce am semănat aceea vom
recolta, iar aceasta este una dintre garanţiile guvernării
dumnezeieşti ce există în întreaga Creaţie. Totodată,
aceasta este expresia unui perfect echilibru ce există
pretutindeni. Aceasta face să fie fundamentată pe o bază
de nezdruncinat a legii dumnezeieşti nu numai viaţa,
căci totodată îndepărtează în felul acesta anarhia şi ne
deschide calea către o stare de libertate din ce în ce mai
mare.
Prin intermediul karma-ei noastre trecute, fiecare
dintre noi ne-am creat propria noastră ipostază, precum
şi raporturile pe care le merităm atât cu vieţile celorlalţi,
cât şi cu o karma colectivă. Ea şi doar ea (karma) este
aceea care ne determină de fiecare dată ereditatea,
ambianţa necesară în care ne simţim cel mai bine,
afinităţile noastre, relaţiile noastre, structurile noastre
trupeşti ce ne sunt specifice, ocaziile noastre, obstacolele
noastre, precum şi cea mai mare parte dintre puterile şi
rezultantele ce ne sunt predestinate. Toate aceste
predestinări nu sunt niciodată arbitrare, căci, în
realitate, ele reflectă stadiul nostru specific de
transformare ce este în strânsă legătură cu acţiunile
noastre din trecut.
 LIBER-ARBITRU - Expresia „liber-arbitru” se referă
la una dintre modalităţile noţiunii de libertate, care se
aplică în sfera individualităţii umane. Liberul-arbitru
desemnează capacitatea fiinţei umane de a alege liber în
cadrul destinului propriu (karma). În aspectul său
superior, liberul-arbitru presupune existenţa în fiinţa
umană a unei independenţe absolute, posibilitatea
deplină a individului de a alege, fără să ţină cont de
factorii exteriori. Trebuie însă să ştim că nicio fiinţă
obişnuită nu este cu adevărat liberă. Este semnificativ
ce a spus Buddha în acest sens: „Puterea de înţelegere şi
de acţiune depind în mod direct de karma fiecăruia”.
Astfel, cu cât karma globală a unei fiinţe este mai bună,
cu atât numărul posibilităţilor sale de a alege este mai
mare, ca şi puterea sa de înţelegere şi de acţiune. Cu cât
karma globală a fiinţei este mai puţin bună, cu atât
numărul opţiunilor la care ea are acces este mai mic
pentru fiecare alegere şi, adesea, printre variantele
accesibile nu este niciuna uşoară şi armonioasă, care
să-i permită fiinţei să nu sufere. Într-un astfel de caz, de
asemenea, puterea de înţelegere şi de acţiune sunt mult
diminuate. Libertatea deplină sau, altfel spus, eliberarea
din ciclul karmic al reîncarnărilor succesive aparţine
doar acelora care s-au transformat şi şi-au depăşit
condiţionările karmice din existenţele anterioare. Numai
aceia beneficiază cu adevărat de libertatea ce decurge
din crearea omului „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”.
Nu trebuie să confundăm liberul-arbitru cu
libertatea de a face totul numai după bunul plac. Fiecare
om este liber să acţioneze în conformitate cu propria
voinţă, dar acţiunea odată realizată, el va trebui să
suporte consecinţele. Necesitatea divină negată în mod
prostesc nu este în niciun caz desfiinţată. În acest sens,
Hegel considera că efectele „libertăţii” egotice de tip
satanic sau demoniac nu sunt niciodată benefice.
Irineu, episcop de Lyon, a exprimat aceste idei încă
din anul 180: „Căci Dumnezeu l-a făcut pe om liber de la
bun început, astfel că el era stăpân pe puterea sa, la fel
ca pe sufletul său, liber să-L urmeze pe Dumnezeu, fără
să fie constrâns de El. Căci la Dumnezeu nu există
constrângere, ci doar o Voinţă bună. El dă sfat bun
tuturor... Nu numai în lucrările noastre, ci chiar şi în
credinţă, libertatea de alegere a omului sub propriul său
control este păstrată de Domnul, care spune: «Să fie
după credinţa ta!»”
Abia după ce a atins comuniunea cu Sinele
Nemuritor (Atman), omul dobândeşte libertatea, văzută
ca forţă infinită de a alege cu discernământ deplin şi de
a răspunde de orice alegere, indiferent de solicitări şi de
exigenţe exterioare. Liberul-arbitru devine, pentru fiinţa
umană care îl integrează superior, o putere absolută de
alegere, desemnând capacitatea umană divină intrinsecă
de a hotărî asupra unei anumite modalităţi de acţiune.

MEDIUM - Reprezintă o persoană care se presupune

că poate, într-o anumită manieră, să creeze o legătură
între morţi şi vii, între realitatea vie, materială şi lumea
de dincolo (care este în realitate universul astral). Prin
el, spiritele morţilor pot comunica cu prietenii lor, aflaţi
încă în viaţă, sau chiar folosindu-se de trupul material
al mediumului (fenomene automatice), sau producând,
în lumea fizică, anumite manifestări care nu pot fi
explicate prin legile fizice cunoscute. Trăsătura
principală a unui medium este o senzitivitate mult
dezvoltată, care îl face disponibil cu promptitudine
spiritelor decorporalizate. Din acest motiv, mediumii mai
sunt cunoscuţi şi ca senzitivi. Nu se ştie dacă
mediumnitatea este un dat al fiinţei sau dacă poate fi
dobândită. Printre unii spiritişti există convingerea că
toţi oamenii sunt mediumi, deşi pe nivele diferite, şi că,
în consecinţă, toţi sunt într-o anumită comunicare cu
spiritele, de unde provine ceea ce noi numim
„inspiraţie”. Aceia care sunt cunoscuţi ca mediumi sunt
dotaţi cu această facultate comună, dar într-un grad mai
înalt decât semenii lor.
Mediumnitatea, ca şi celelalte doctrine esenţiale ale
spiritismului există de foarte mult timp. Posesiunea
demoniacă constituie un exemplu excelent, la fel precum
vrăjitoria, în timp ce „somnambulul” mesmerienilor era
identic cu „mediumul” modern.
În aplicaţia sa uzuală, termenul de „medium” este
folosit doar pentru a-i desemna pe senzitivii care aparţin
mişcării moderne spiritiste, care îşi are originea în
America anilor 1847. Mediumnitatea era împărţită în
două tipuri: fizică şi automatică. Aceste variante se
puteau găsi separat sau combinate într-o anume
persoană, ca în cazul reverendului Stainton Moses. Într-
adevăr, era imposibil să găseşti un om capabil să
vorbească în stare de transă, care să nu fi experimentat,
măcar o dată, fenomene fizice. Primele ciocănituri, ca
manifestări mediumnice, s-au dezvoltat rapid în
manifestări mai elaborate. Pentru câţiva ani, „epidemia”
mesei rotitoare a determinat un interes foarte larg, şi
mişcările mesei au devenit un mijloc favorit de
comunicare cu spiritele. Folosirea instrumentelor
muzicale fără vreun ajutor vizibil era o formă de
manifestare mediumnică care a atras atenţia mediumilor
de timpuriu, precum şi introducerea în camerele de
şedinţe a fructelor, a florilor, a parfumurilor şi orice
putea fi transportat (portabil). S-a descoperit că
întunericul facilitează manifestările spiritiste şi, fiindcă
există fenomene fizice clare, pentru care întunericul este
esenţial, nicio obiecţie logică nu se putea face în legătură
cu obscuritatea camerelor de şedinţe spiritiste. Membrii
participanţi sunt aşezaţi, de obicei, în cerc, în jurul
mesei, ţinându-se de mâini, în aşteptarea manifestării
spiritului chemat.
Pentru cei pentru care spiritismul este ca o religie,
partea cea mai importantă a performanţelor mediumnice
o constituie vorbirea în stare de transă şi fenomenele
automatice sau psihologice. Clarvederea şi viziunea prin
cristal sunt incluse în fenomenele psihologice, la fel şi
premoniţiile pseudo-profetice ale mediumilor şi vorbirea
în limbi necunoscute. Conform ipotezei spiritiste cum că
„toţi oamenii sunt mediumi”, ar fi necesar de subliniat
faptul că inspiraţia, nu neapărat inspiraţia de geniu, dar
orice impuls bun sau rău din fiecare zi a vieţii unui
individ obişnuit este, prin extensie, controlat, într-o
anumită măsură, de spirite. Aici apare responsabilitatea
mediumnităţii, pentru că, dacă individul este controlat
de spirite pure din sfere înalte, este necesar ca
mediumul să trăiască o viaţă principială şi cu o bună
conduită.
Dintre diferitele teorii care explică manifestările
mediumnice, cea mai importantă este explicaţia din
punct de vedere spiritist, care declară că fenomenele
sunt produse de spirite ale morţilor, care acţionează
asupra organismului senzitiv al mediumului. Evidenţa
unei asemenea teorii, cu toate că unii cercetători cu
probitate profesională puternică o găsesc satisfăcătoare,
este totuşi recunoscută ca fiind neconcludentă.
Diagnosticările şi vindecările de boli au fost
practicate intens de către mediumii spiritişti, urmând
metoda vechilor somnambuli şi subiecţi magnetici.
Aceştia din urmă căutau nu doar să oprească progresul
propriilor lor boli, ci şi să dea un diagnostic şi să
prescrie un tratament. Este cunoscut că mulţi mediumi
au vindecat boli de lungă durată, declarate incurabile -
boli de inimă, tuberculoze, cancere, paralizii şi multe
altele. Unii aveau chiar puterea de a vindeca
instantaneu, precum Cure d’Ars şi alţi vindecători
miraculoşi.

MOARTE - Moartea desemnează la modul obişnuit

încetarea proceselor vitale la nivelul ţesuturilor şi
organelor unei fiinţe umane, stare în care sistemul
nervos central prezintă leziuni ireversibile şi reanimarea
nu mai este posibilă, astfel că survine decesul, ca sfârşit
al vieţii pământeşti.
Moartea este starea oricărui organism după ce viaţa
a încetat, fie în organele vitale (aşa-numita moarte
clinică), fie în totalitatea celulelor sale. Din acest punct
de vedere, moartea clinică este mai curând un
„moment”, în timp ce moartea biologică a organismului
este un proces ce durează până la dispariţia
manifestărilor vitale în toate celulele. În orice organism
viu există continuu o reînnoire a materiei vii, care
include moartea unor celule şi naşterea altora. Uneori,
în situaţii de boală, accident, intervenţii chirurgicale
etc., pierderile de materie vie sunt masive, dar, cu toate
acestea, fiinţa respectivă poate rămâne în viaţă.
Moartea trupului este produsă prin separarea totală
a învelişului (dublului) bioenergetic sau eteric de trup,
care era coordonat şi animat de acesta. Omul pare să fie
singura fiinţă de pe planeta noastră care ştie că moartea
este inevitabilă, dar această afirmaţie trebuie completată
şi cu cea simetrică: omul pare să fie şi singura fiinţă
care ştie (este conştientă) că trăieşte.
 Moartea naturală este aşa-zisa moarte de bătrâneţe,
sub acţiunea implacabilă a timpului, în timp ce moartea
obişnuită poate avea o serie nesfârşită de alte cauze,
datorate condiţionărilor destinice (karma-ice) ale fiinţei în
cauză.
Din punct de vedere termodinamic, moartea
înseamnă trecerea ireversibilă la o stare de echilibru cu
mediul şi o maximă dezordine a sistemului (maximă
entropie).
Din punct de vedere ecologic, moartea este o
reintegrare a materiei vii în ciclurile geochimice şi
cosmice ale substanţei şi ale energiei.
Din punct de vedere filogenetic şi evoluţionist,
moartea este o condiţie obligatorie a diversificării vieţii şi
a progresului biologic.
Intuind această realitate, Goethe scria: „Moartea
este lovitura de maestru a Naturii, prin care ea reuşeşte
să producă şi mai multă viaţă”. În această viziune, mai
profundă, îmbătrânirea şi moartea naturală nu sunt
altceva decât un rezultat al evoluţiei vieţii, o achiziţie
utilă a acestei evoluţii. Materia vie are în ea o nemurire
virtuală, legată de transmiterea mesajului ereditar de-a
lungul generaţiilor.
Marele ideal al fiinţei umane este de „a muri” sau,
cu ale cuvinte, de a transcende iluzia egoului încă din
timpul vieţii, astfel încât pentru ea moartea să vină nu
ca ceva surprinzător, ci să fie, analogic vorbind,
comparabilă cu schimbarea unor veşminte de care la un
moment dat se dezbracă.
Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta,
mai devreme sau mai târziu moartea este inevitabilă
pentru noi toţi, dar trebuie să nu uităm că ea nu le
poate face niciun rău acelora care deja au atins starea
de sfinţenie. Sunt nenumărate dovezile care confirmă
existenţa vieţii după moarte. Nu avem deci de ce să ne
temem de moarte, care reprezintă doar un pas către o
dimensiune cu totul nouă.
Filosofii materialişti neagă faptul că există vreun
principiu imaterial, cum ar fi sufletul sau Spiritul, care
supravieţuieşte după distrugerea trupului. Această
viziune unidimensională a naturii umane este respinsă
de toate şcolile de yoga, precum şi de tradiţiile
pragmatice ale budismului. De fapt, marii yoghini sunt
cu toţii de acord că este deosebit de important felul în
care moare o fiinţă umană. Doar controlul complet al
procesului morţii, aşa cum este el realizat printr-o totală
conştienţă atât în timpul desprinderii de trup, cât şi
după distrugerea acestuia, garantează o existenţă
fericită după moarte.
Moartea este privită de multe ori, în gândirea
tradiţională, ca o umbră care însoţeşte permanent (şi
care trebuie să fie conştientizată ca atare) întreaga
noastră existenţă; ea este o experienţă generatoare (în
cazul celor suficient de evoluaţi spiritual) de revelaţii
transcendente şi iluminatorii. Sensul destinului uman
constă astfel în participarea activă la realizările şi la
progresul spiritual, atât cel individual, cât şi cel al
întregii umanităţi, sub semnul aspiraţiei de a trăi plenar
şi permanent, în totalitate, în universalitatea Conştiinţei
Divine. De altfel, moartea nu poate fi gândită concret,
fapt subliniat şi de Socrate: „Câtă vreme suntem noi aici,
ea (moartea) nu este, iar când ea apare, nu mai suntem
noi.”
Căutarea nemuririi spirituale a fost dintotdeauna
cea mai intensă aspiraţie a fiinţei umane. Astfel,
literatura sacră babiloniană relevă credinţa că, prin
descoperirea unui ritual adecvat, moartea poate fi
învinsă. Căutarea nemuririi în acel context urmărea în
special căutarea şi realizarea efectivă a unui anumit
ritual care să permită anularea limitărilor şi a
condiţionărilor temporale ale conştiinţei, prin punerea
fiinţei în rezonanţă cu nivelele divine, atemporale ale
Macrocosmosului.
În budismul tantric, viaţa şi moartea sunt privite ca
alcătuind cele două aspecte complementare ale aceluiaşi
ciclu, amândouă necesitând o pregătire şi o iniţiere
adecvată din partea omului. Viaţa materială se
manifestă între doi poli opuşi. Domeniul ei nu este acela
al fiinţării absolute, ci acela al devenirii şi al dispariţiei
(transformării), eterna alternanţă a două culori, albul
vieţii şi negrul morţii. Numai prin amestecul egal al
amândurora este asigurată perpetuarea lumii materiale.
Fără moarte, transformarea nu este posibilă; puterea
pozitivă (+) nu poate exista nici măcar o clipă fără
puterea negativă (-) complementară. Moartea nu este
deci opusă vieţii, ci vine în ajutorul ei.

PĂCAT - Cuvântul „păcat” desemnează o încălcare a

legilor şi a poruncilor lui Dumnezeu. Orice păcat
comportă şi o parte de mister şi de transcendenţă.
Există patru feluri de păcate: păcate realizate cu gândul;
păcate realizate prin intermediul vorbirii; păcate
realizate prin intermediul acţiunii şi păcate care apar
prin omitere. Opusul păcatului nu este virtutea, ci
integritatea.
Păcatul actual este, de fapt, un păcat ce a fost
săvârşit printr-un act al voinţei realizat în prezent.
Păcat al minţii, prin opoziţie cu păcatul cărnii, este
un păcat care are drept obiect o delectare interioară
păcătoasă (cum ar fi, de exemplu, orgoliul sau ambiţia).
Păcat mortal este păcatul actual cel mai grav, prin
intermediul căruia voinţa fiinţei individuale renunţă la
Dumnezeu în avantajul unei creaturi, cum ar fi satana.
Consecinţa unui astfel de păcat este pierderea
posibilităţii de a dobândi viaţa divină (Graţia care ne
sfinţeşte), iar sancţiunea sa este infernul.
Păcatele capitale sunt cele şapte vicii care sunt
considerate de teologia creştină ca fiind izvorul păcatelor
celor mai numeroase şi celor mai grave: orgoliul,
zgârcenia, desfrâul, invidia, lăcomia, furia şi lenea. Sunt
considerate ca fiind capitale viciile sau păcatele care
implică posibilitatea de a da naştere altor păcate.
Păcatele mărunte sunt păcatele actuale cele mai
puţin grave care, cu toate că ne îndepărtează de
Dumnezeu, nu au totuşi suficientă consistenţă pentru a
determina o ruptură completă de El. Astfel de păcate
declanşează o diminuare a Graţiei ce atrage sfinţenia.
Pedeapsa lor constă în suferinţele sau necazurile acestei
vieţi şi, în concepţia catolică, în lumea de dincolo, ele
atrag suferinţele purgatoriului.
Este binecunoscut faptul că, până la urmă, păcatele
atrag moartea sufletului. Tocmai de aceea, mântuirea
este înţeleasă ca o tămăduire-vindecare a fiinţei umane
în totalitatea ei. De altfel, una dintre lucrările importante
ale lui Iisus Cristos a fost aceea de tămăduitor, activitate
ce era inseparabilă de iertarea păcatelor.
Păcatul este, totodată, o stare de sclavie care
anulează libertatea. Iisus spunea: „Adevărat, adevărat vă
spun, că oricine săvârşeşte păcatul devine apoi un
sclav”. Totodată, păcatul, atunci când se repetă, atrage
după sine degradarea demnităţii umane. În Biblie se
spune: „Noi toţi care am păcătuit, prin aceasta suntem
lipsiţi de slava şi de darurile care ar fi trebuit să ne vină
de la Dumnezeu .
Prin săvârşirea păcatelor, fiinţa umană îşi creează,
totodată, o ambianţă nefastă, de care după aceea cu
greu se mai poate debarasa: „Păcatele unor fiinţe umane
sunt evidente şi ele merg înaintea lor la judecată, iar
acelea ale altora vin după ei în urma lor”.
Păcatele ce sunt săvârşite împotriva Duhului Sfânt
sunt acelea care sunt îndreptate împotriva Adevărului
dumnezeiesc şi a sfinţeniei lui Dumnezeu. Astfel de
păcate pun răul în locul binelui şi moartea în locul vieţii.
Păcatul se manifestă sub două aspecte: prin omitere -
un astfel de păcat implică neglijarea şi nepunerea în
practică a ceea ce a fost poruncit de legea dumnezeiască;
mai există un alt păcat care este săvârşit prin comitere,
acest păcat implicând săvârşirea a tot ceea ce este
interzis de legea dumnezeiască. Ambele păcate sunt la
fel de grave.
Cea mai importantă poruncă dumnezeiască este cea
referitoare la iubirea de Dumnezeu. Aşadar, fiinţa
umană care nu-L iubeşte pe Dumnezeu comite cel mai
mare păcat, cea mai gravă greşeală, ce constă în a se
substitui lui Dumnezeu şi a asculta doar de voinţa sa
proprie, în locul Voii lui Dumnezeu.
Păcatul este întotdeauna contrar Voii revelate a lui
Dumnezeu.

POSESIUNE - Posesiunea este unul dintre cele mai

curioase şi mai tulburătoare fenomene aşa-zis
supranaturale. De exemplu, în secolul al XVII-lea a avut
loc o adevărată epidemie de posesiuni, care au făcut
ravagii în anumite comunităţi religioase.
Credinţa în posesiune, adică în preluarea
controlului asupra trupului unei fiinţe umane de către
anumite spirite, în cazul mediumnităţii, sau de către
unul sau mai mulţi demoni, în cazurile obişnuite de
posesiune, a existat din toate timpurile. Trebuie
remarcat că există o mare diferenţă între cele două tipuri
de posesiune; în cazul unui medium - pregătit, cel mai
adesea, pentru posesie prin intermediul hipnozei -
spiritul care se manifestă prin acesta poate fi mai mult
sau mai puţin elevat, în funcţie de rezonanţele
mediumului şi de scopul pentru care a fost invocat
spiritul din lumea astrală (lumea de dincolo). Astfel,
manifestările acelui spirit prin intermediul mediumului
pot fi de o factură benefică, utilă, sub formă de profeţii,
de comunicări cu spirite din lumea de dincolo sau de
acţiuni vindecătoare asupra propriei fiinţe sau a altor
fiinţe etc.
În oricare dintre cazurile amintite, posesiunea poate
fi de mai multe grade:
1) forme aşa-zis blânde de posesiune (în care spiritul
acţionează din plan subtil, mai ales prin sugestii pe care
le induce subiectului, care este deschis acestora şi nu se
poate opune, din cauza voinţei sale slabe şi a nivelului
ridicat de receptivitate); la acest nivel de posesiune, dacă
fiinţa în cauză face eforturi să reziste acestor sugestii,
angrenându-şi voinţa, realizând că ele nu îi aparţin, ea
poate să depăşească aceste „tendinţe” ale fiinţei sale
către posesiune;
2) posesiune parţială, în care subiectul posedat îşi
mai păstrează un anumit grad de luciditate, dar
capacitatea sa de a se opune posesiunii este foarte mult
diminuată, subiectul fiind într-o mare măsură „acţionat”
de către spiritul care îl posedă;
3) posesiunea totală, în care spiritul care posedă
preia complet „conducerea” asupra organelor şi trupului
fiinţei posedate, manifestându-se prin intermediul
acestora ca şi cum i-ar aparţine. Pe parcursul
intervalului de timp în care fiinţa este posedată, spiritul
acesteia este efectiv „alungat” din propriul trup de
spiritul din astral; la reintegrarea în propriul trup, fiinţa
care a fost posedată nu îşi mai aminteşte nimic din ceea
ce a făcut în perioada respectivă.
S-au înregistrat forme diverse de posesiune, însoţite,
în cazul posesiunilor demoniace şi satanice, de crize
violente, de imprecaţii, de discursuri vehemente şi
scandaloase, de care persoana posedată nu era
conştientă. Deci, spre deosebire de vrăjitori, posedaţii nu
pot fi acuzaţi de ceea ce fac în timpul posesiunii, deşi
biserica şi tribunalele au acuzat şi au condamnat mulţi
posedaţi de-a lungul timpului.
Evangheliile relatează numeroase cazuri de
posesiune. Crearea ordinului exorciştilor, instituit
pentru salvarea posedaţilor, datează din primele secole
ale creştinismului, iar în cronicile ecleziastice şi laice
sunt descrise numeroase metode de vindecare.

PROVIDENŢĂ - Providenţa este definită în mod

normal în creştinism ca fiind o activitate neîntreruptă a
Creatorului, a lui Dumnezeu Tatăl altfel spus, prin care,
datorită Bunăvoinţei, Iubirii şi Mărinimiei Sale fără
margini, El susţine creaturile Sale ce merită aceasta
într-o existenţă armonioasă şi ordonată. El îndrumă şi
guvernează, prin atotputernicia Sa, toate evenimentele,
toate circumstanţele şi acţiunile, atât ale îngerilor, cât şi
ale oamenilor. Prin aceasta Dumnezeu Tatăl
direcţionează totul pentru a-Şi împlini scopurile Sale,
intenţiile Sale dumnezeieşti primordiale şi face totul cu
înţelepciune spre slava Sa. Această perspectivă a relaţiei
pe care o are Dumnezeu Tatăl cu lumea este necesar să
fie deosebită de un panteism vulgar, ce absoarbe lumea
în Dumnezeu, sau de Deism, care o desprinde de El, de
Dualism, care consideră că lumea în care trăim este
controlată atât de Dumnezeu, cât şi de o altă putere, de
Indeterminism, care susţine că nu există nicio forţă şi
nimic de natură să deţină controlul asupra
evenimentelor din această lume, de Determinism, care
propune un anumit gen de control ce distruge însă
responsabilitatea morală a fiinţei umane, de Doctrina
şansei, care neagă faptul că Puterea supremă ce
controlează lumea este una plină de înţelepciune
dumnezeiască, şi de Doctrina sorţii, care neagă faptul că
această Putere Supremă ce deţine controlul este
binefăcătoare şi benevolentă.
Providenţa dumnezeiască este prezentată în Biblie
ca fiind o funcţie a suveranităţii divine. Dumnezeu este
şi rămâne un Suprem împărat peste tot şi toate cele, şi
El face cu înţelepciune dumnezeiască exact ceea ce este
necesar şi care va fi apoi săvârşit.
Providenţa este şi rămâne maniera în care
Dumnezeu guvernează această lume, în conformitate cu
intenţiile şi ţelurile Sale misterioase. În sensul cel mai
larg al acestui termen, Providenţa dumnezeiască se
exercită în sfera întregii Creaţii dumnezeieşti, iar într-un
sens restrâns ea priveşte întreaga umanitate şi într-un
mod specific include chiar orientarea istoriei.
Antropocentrismul este o trăsătură esenţială a
conceptului de Providenţă dumnezeiască.

RAI (PARADIS) - în aproape toate tradiţiile

spirituale ale omenirii este prezentă credinţa în existenţa
unor sui- generis tărâmuri superioare din lumea de
dincolo, care sunt desemnate în ansamblu şi în mod
generic în tradiţia românească prin cuvintele „Rai” sau
„Paradis”.
Tradiţiile spirituale afirmă existenţa a şapte Raiuri
(Paradisuri) şi şapte iaduri (infernuri), care există toate
în Universul Astral.
 În textul înţelepciunii Bhagavad Gita se vorbeşte
despre diviziunea întreită a lumilor din Univers, sau
Macrocosmos. Cele trei diviziuni sunt numite Urdhva
Loka (lumea superioară), Madhya Loka (lumea mediană)
şi Adho Loka (lumea inferioară). În cadrul acestor trei
sfere ale existenţei, există 14 lumi principale,
caracterizate de diferite durate de viaţă. Locuitorii celor
mai înalte trei lumi nu cunosc boala şi bătrâneţea, după
cum nu cunosc nici starea de frică. Durata vieţii scade
pe măsură se coboară pe scara generică a lumilor de la
cele superioare spre cele inferioare.
Cele şapte lumi superioare sunt: Bhur Loka, Bhuvar
Loka, Svarga Loka, Mahar Loka, Jana Loka, Tapa Loka şi
Satya (Brahma) Loka.
Bhur Loka este „lumea pământească” ce cuprinde
totodată şi Universul Fizic şi aşa-zisul Paradis
pământesc.
Bhuvar Loka este tărâmul strămoşilor (pitri), şi
reşedinţa spiritelor care au părăsit recent lumea fizică.
Svarga Loka este paradisul celest al desfătării
spirituale, în care sălăşluiesc majoritatea fiinţelor divine
{deva), împreună cu suveranul lor, Indra.
Mahar Loka este paradisul locuit de cei care sunt
complet purificaţi de dorinţele şi de ataşamentele
materiale prin sacrificiu, asceză, milostenie şi meditaţie
profundă. Cel mai mare dintre înţelepţii vedici (rishi),
Bhrigu Muni, trăieşte aici.
Jana Loka este sălaşul paradiziac al marilor sfinţi şi
înţelepţi. El este locuit de mistici care evoluează spre
lumi mai elevate şi care îşi pot crea sau resorbi la voinţă
învelişurile subtile. Ei se pot deplasa între diferitele lumi
subtile cu viteze de neconceput pentru mintea umană.
Tapa Loka este reşedinţa paradiziacă a celor patru
fii înţelepţi ai lui Brahma, numiţi Kumara (Sanat,
Sanaka, Sanandana şi Sanatana). În această lume
trăiesc, de asemenea, mulţi mari înţelepţi, datorită
practicilor yoghine şi austerităţilor spirituale la care s-au
supus în timpul vieţii lor pe Pământ. Locuitorii acestei
lumi îşi pot crea la voinţă un înveliş subtil şi pot, de
asemenea, să-l resoarbă la voinţă.
Satya Loka sau Brahma Loka este sălaşul divin al
lui Brahma, creatorul Universului. În această lume
vehiculele aeriene sunt controlate prin intermediul
mantra-elor, nu prin mijloace mecanice. Locuitorii săi
posedă conştiinţă şi inteligenţă, dar nu au trupuri
grosiere. Ei simt compasiune pentru cei care trăiesc în
lumile inferioare, dar nu au deloc stări de frică şi nu
suferă de bătrâneţe.
În doctrina Cabalei se vorbeşte despre şapte Raiuri.
Primul Rai se numeşte Shamayim şi este guvernat
de Arhanghelul Gabriel. Fiind cel mai apropiat de
Pământ, este considerat sălaşul cuplului originar, Adam
şi Eva.
Al doilea Rai se numeşte Raquie şi este guvernat de
Arhanghelii Zachariel şi Raphael. Se consideră că în
acest Paradis l-a întâlnit Moise pe îngerul Nuriel. Se
crede că tot aici sunt întemniţaţi îngerii căzuţi şi sunt
zămislite planetele.
Al treilea Rai, Shahaqim, este condus de
Arhanghelul Anahel şi este sălaşul Grădinii Edenului şi
al Arborelui Vieţii. Tot aici este produsă mana, hrana
sacră a îngerilor.
Al patrulea Rai, numit Machen, este guvernat de
Arhanghelul Mihail şi conţine Ierusalimul ceresc,
templul şi altarul.
Al cincilea Rai, Machon, este cârmuit de Samael,
care, în iudaism, este considerat îngerul Morţii.
 Al şaselea Rai, Zebul, se află sub jurisdicţia
Arhanghelului Sachiel.
Al şaptelea Rai, Araboth, este guvernat de
Arhanghelul Cassiel şi este cel mai sfânt dintre toate
cele şapte Raiuri, pentru că adăposteşte Tronul de Slavă
slujit de cei şapte Arhangheli şi este totodată tărâmul în
care sălăşluieşte Dumnezeu. Sub tron este sălaşul
tuturor sufletelor umane nenăscute încă. Araboth este
considerat şi ca reşedinţa Serafimilor şi a Heruvimilor.
În conformitate cu simbolismul spaţial al tradiţiei
creştine, Raiul sau Paradisul este aşezat de Dumnezeu
spre Răsărit. Deloc întâmplător, Psaltirea afirmă în mod
semnificativ că „Dumnezeu S-a suit peste Cerurile
cerurilor, spre răsărituri”, direcţia răsăritului fiind
considerată sacră şi legată de lumina dumnezeiască în
mai toate tradiţiile spirituale ale lumii.
Tradiţia sfinţilor Părinţi descrie Raiul ca pe un loc al
desfătării, căci Eden înseamnă „Raiul desfătării”, adică
locul unei stări de fericire dumnezeiască, ce este
accesibilă sfinţilor şi îngerilor. Psalmul 45 face aluzie la
această stare de bucurie spirituală prin cuvintele: „Apele
râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu”. Este vorba aici,
de fapt, despre „râurile” Duhului Sfânt care se revarsă în
Rai, adică despre darurile Duhului Sfânt care mângâie,
înveselesc şi conferă totodată o stare de fericire
sufletelor care ajung în Paradis.
Fiinţele din Rai au atât percepţii senzoriale foarte
rafinate, cât şi capacitatea de a emite şi de a recepta
gânduri elevate, într-o împletire desăvârşită a celor
văzute cu cele nevăzute, după cum şi omul este alcătuit
dintr-o parte văzută şi una nevăzută, din trup şi suflet.
Astfel, Raiul poate fi perceput într-o anumită măsură
senzorial (fiinţele care sălăşluiesc acolo pot să perceapă
cu simţurile subtile dulceaţa, savoarea lui profund
spirituală), dar este perceptibil mai ales în spirit sau,
altfel spus, duhovniceşte (sufletului omului îi este dat
acolo să vadă Cerul sau, altfel spus, i se arată modul
divin în care acţionează îngerii şi el poate, totodată, să
audă cântările de slavă înălţate în cer lui Dumnezeu de
către legiunile de îngeri).
Sfântul Vasile cel Mare descria după cum urmează
Raiul în lucrarea sa, Hexaimeron: „în Rai sunt livezi prea
dulci la vedere, cu multă şi negrăită verdeaţă şi foarte
frumos împodobite. Acolo florile nu strălucesc doar
puţină vreme şi apoi pier, ci strălucesc îndelungată
vreme şi ele răspândesc mireasma Duhului Sfânt, care
nu poate fi descrisă în cuvinte.
Ajunşi în Rai, nu ne mai putem sătura de buna
mireasmă a florilor, iar frumoasa lor culoare străluceşte
de-a pururea şi nu există vânturi care să le frângă.
Florile nu se veştejesc, îngheţurile nu le îngheaţă, arsura
soarelui nu le usucă; în Rai, asupra florilor suflă un duh
măsurat, care dă o suflare uşoară, diafană şi dulce, ce
nu este influenţată de anotimpuri sau oprită de curgerea
timpului şi care păzeşte creşterea lor. Iar frumuseţea
tuturor celor sădite acolo este şi ea vrednică de facerea
Celui ce le-a sădit [...].
Ce cuvânt ar putea să descrie mulţimea dulceţii şi
frumuseţii aceleia?... Acolo sunt şi neamuri de
nenumărate feluri de păsări, care prin floarea aripilor şi
prin dulcea viersuire a glasurilor aduc o dulceaţă
negrăită, încât oamenii cei drepţi de acolo se desfătează
şi se îndulcesc prin toate simţurile: pe unele văzându-le,
pe altele auzindu-le.
De eşti o fiinţă duhovnicească şi cugeţi mai mult
decât la plăcerile trupeşti, urcă-te cu gândul către
frumuseţile îngerilor şi însuşeşte-ţi roadele dreptăţii ce
sunt în ei. Vezi râurile lui Dumnezeu cele pline de ape,
ale căror porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu şi al
căror meşter este unicul Dumnezeu.
Păsările Raiului nu mor ca cele de pe Pământ şi nu
îmbătrânesc, pentru că sunt pline de Duhul Sfânt. Acolo
cele patru stihii (elemente) care sunt şi în lumea
noastră: pământul, apa, focul şi aerul, sunt atât de
împodobite de Dumnezeu, cum nu se poate vorbi. Cele
patru anotimpuri ale anului: primăvara şi vara, toamna
şi iarna, aşa de frumos sunt îmbinate unele cu altele,
încât nu se mai satură omul în veacul veacului de a trăi
acolo.
Acolo niciodată nu există vânturi puternice sau
anotimpuri nepotrivite. Acolo nu-i nici prea frig, dar nici
prea cald. Nu-i nici prea mare vânt, dar nici nu lipseşte
cu desăvârşire. Nu-i niciodată acolo ploaie prea multă,
dar nici nu lipseşte. Deci cele patru stihii (elemente), cele
patru anotimpuri, sunt îmbinate în aşa fel, încât
provoacă o negrăită plăcere celor cinci simţuri ale
omului şi o desfătare spirituală deplină sufletului.
În ce priveşte simţul mirosului, atâta mireasmă a
Duhului Sfânt este acolo şi florile acelea sunt atât de
înmiresmate, încât nici nu poţi să-ţi închipui că ar mai
exista altceva în lume care să miroasă mai frumos. În ce
priveşte gustul, poamele din Rai au atâta dulceaţă şi
atâta felurime de gusturi, încât omul nu-şi mai poate
închipui şi nu mai poate pofti nimic peste dulceaţa lor.
În ce priveşte vederea, în Rai aceasta se desfată
întru atâta frumuseţe (Gan-Eden, adică veşnică
desfătare), încât omul nu poate în niciun fel să mai
cugete că ar putea vedea ceva mai frumos ca acolo.
În ce priveşte pipăitul, acesta este perceput atât
înăuntru, cât şi în afară. În Rai este atâta frumuseţe şi
atâta blândeţe în fiinţe, în lucruri şi în toată zidirea,
încât niciodată nu există spini, nu există vreun lucru
aspru şi lipsit de netezime, nu există niciun lucru care
să te ardă, nu există nimic care să te otrăvească, aşa
încât simţul pipăitului, atât cel dinăuntru, cât şi cel din
afară, nu poate provoca nicio vătămare.
În sfârşit, în ce priveşte al cincilea simţ, cântările
din Rai desfată auzul şi au atâta frumuseţe, încât o mie
de ani ni se par a fi precum un ceas în Rai.”
Sfânta Scriptură afirmă că Dumnezeu i-a poruncit
lui Adam „să lucreze Raiul şi să-l păzească”. În
simbolismul spiritual, „a lucra Raiul” înseamnă pentru
fiinţa umană a se ruga şi a intra în comuniune
necontenită cu Dumnezeu, asemenea îngerilor, iar „a
păzi Raiul” înseamnă a-şi păzi neîncetat mintea şi
simţurile, ca nu cumva să apară vreo alunecare în rău şi
apoi să survină pierderea stării spirituale de continuă
focalizare şi comuniune cu Dumnezeu. După tradiţia
creştină, Adam cel dintâi îi auzea pe îngeri rugându- se
şi cântându-I imnuri de slavă lui Dumnezeu, astfel că el
era într-o stare de permanentă fericire şi lua aminte la
pilda fiinţelor angelice, care l-au învăţat în acest fel cum
să-L iubească pe Creatorul lumii.
Un aspect ce trebuie punctat este că doctrina
ortodoxă face distincţie între Rai şi împărăţia Cerurilor.
Astfel, Raiul este considerat a fi locul în care a sălăşluit
odinioară Adam şi unde rămân până la Judecata de Apoi
credincioşii şi drepţii care au făcut în timpul vieţii lor
pământeşti numai fapte bune şi au urmat cu credinţă
poruncile lui Dumnezeu. Totuşi, chiar şi Raiul reprezintă
o stare condiţionată, supusă dualităţii, după cum
rezultă din pilda biblică a pomului cunoaşterii binelui şi
a răului, în care se vede cum cuplul primordial format
din Adam şi Eva a fost ispitit de către satana şi a căzut
la această încercare, rezultatul fiind izgonirea din Rai şi
pierderea stării de unitate paradiziacă. În schimb,
despre sufletele celor care s-au purificat şi s-au
despătimit ori, altfel spus, care şi-au transcens şi şi-au
integrat într-un mod superior toate tendinţele psiho-
emoţionale inferioare şi au atins comuniunea deplină cu
Dumnezeu, se spune că sunt mântuite şi că sunt, prin
urmare, primite direct în împărăţia Cerurilor, astfel că
nu se mai duc în Rai.
Învăţătura Bisericii Catolice despre Rai poate fi
găsită în catehismul acesteia: „Aceia care mor aflându-se
în Graţia şi apropierea lui Dumnezeu sunt perfect
purificaţi şi trăiesc veşnic. Această viaţă perfectă în
comuniune cu Dumnezeu este numită Rai. Ea constituie
sfârşitul şi împlinirea celor mai profunde aspiraţii
umane şi starea de beatitudine supremă şi definitivă.”
În budism se consideră că există şapte Raiuri sau
Paradisuri, care fac toate parte din samsara (lumea
iluziei), întregul Univers este considerat ca fiind
nepermanent, iar fiinţele transmigrează printr-un număr
de lumi sau planuri existenţiale, lumea umană fiind
doar unul dintre aceste „tărâmuri” sau „căi”. Cei care
acumulează karma bună se pot bucura de o renaştere
într-unul dintre aceste Paradisuri. Totuşi, pentru că
toate lumile subtile sunt tranzitorii şi fac parte din
samsara, aspiranţii se focalizează mai mult asupra
eliberării din ciclul renaşterilor şi al morţilor succesive,
prin atingerea Iluminării.
În Islam, Raiul este descris ca un loc în care fiecare
dorinţă exprimată este de îndată împlinită. Viaţa veşnică
în Rai este văzută ca fiind fericită, lipsită de orice emoţii
malefice. Se spune despre cei care sălăşluiesc în Rai că
poartă podoabe scumpe, iau parte la petreceri alese şi se
odihnesc pe divanuri bătute cu aur şi pietre preţioase.
Cu cât mai multe fapte bune a făcut cineva, cu atât mai
înalt este Raiul în care va ajunge. Cel mai înalt Rai este
al şaptelea, în care Divinul poate fi văzut şi în care totul
este cu putinţă.
În America Centrală, aztecii şi toltecii credeau că
Raiurile sunt în număr de 13, fiind guvernate de
Ometeotl, stăpânul androgin care în aspectul său
masculin este numit Ometecuhtli, iar în aspectul său
feminin este numit Omecihuatl.
În mitologia băştinaşilor maori din Australia şi Noua
Zeelandă, Raiul este împărţit de diferite triburi într-un
număr diferit de tărâmuri, numărul acestora variind
între 2 şi 14.

REÎNCARNARE - Doctrina reîncarnării (pentru care

unii mai folosesc termenii de „transmigrare” sau
„metempsihoză”, dar nu în sensul teoriilor spiritiste) este
cunoscută din Antichitate în Orient, fiind un aspect
fundamental al întregului ansamblu al tradiţiei hinduse
şi al budismului. Vechii egipteni credeau în ea, iar
filosofii greci au făcut-o piatra de temelie a filosofiei lor.
În conformitate cu învăţătura spirituală
multimilenară a şcolilor de yoga, structura fiinţei umane
cuprinde trei forme principale: corpul grosier (sthula
sharira), corpul subtil (sukshma sharira) şi corpul cauzal
(karana sharira). După moartea corpului grosier sau,
altfel spus, a trupului, corpul subtil se desprinde de
acesta, purtând însă cu el toate impregnările şi
tendinţele acumulate şi cultivate de fiinţa umană în
timpul vieţii. În conformitate cu legea reîncarnării, acest
corp subtil este cel care, după ce trece în lumile subtile
care corespund nivelului spiritual al sufletului şi karma-
ei astrale acumulate, revine şi se manifestă din nou în
lumea fizică într-un corp grosier.
Marele yoghin şi înţelept Patanjali a consemnat în
tratatul fundamental Yoga Sutra, capitolul III, sutra 18
că, prin practicarea anumitor tehnici yoghine, fiinţa
dobândeşte accesul la impregnările sale subconştiente
(samskara), şi astfel poate ajunge să îşi conştientizeze
existenţele anterioare. Toate experienţele existenţelor
anterioare sunt păstrate în forma unor impregnări
subtile latente în mintea subconştientă (chitta), iar un
yoghin avansat este capabil să rememoreze, prin
samyama asupra existenţelor anterioare, detaliile
acestora.
Există unele pasaje biblice care evocă ideea de
reîncarnare. Astfel, în Evanghelia după Matei (11, 14 şi
17, 10-13) se face referire la Ioan Botezătorul ca fiind cel
care a fost odinioară profetul Ilie. Există o trimitere la
legea cauzei şi a efectului în Evanghelia după Ioan (9, 2),
în pasajul în care Iisus este întrebat: „Cine a păcătuit,
acest om, sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, şi de
asemenea în Evanghelia după Matei (26, 52): „Cel ce
ridică sabia de sabie va pieri”. Totodată, în Cartea lui Iov
(1, 21), atât în textul ebraic, cât şi în traducerea
grecească, se găseşte pasajul foarte semnificativ pentru
ideea de reîncarnare: „Gol am ieşit din pântecele mamei
mele şi gol mă voi întoarce acolo”, în vreme ce
traducerea românească denaturează originalul, prin
adaptarea în forma „gol mă voi întoarce în pământ”.
Este evident că omului îi este foarte greu, dacă nu
imposibil, să atingă perfecţiunea într-o singură viaţă. El
trebuie să-şi dezvolte virtuţi precum iubirea,
compasiunea, toleranţa, iertarea, echilibrul, curajul
ş.a.m.d., proces care cere adesea un timp echivalent cu
nenumărate vieţi, căci tendinţele şi aptitudinile se
dezvoltă cel mai adesea într-un timp îndelungat. O
singură viaţă nu poate explica misterul morţii înainte de
naştere a unor prunci nevinovaţi sau viaţa scurtă de
câteva luni ori câţiva ani a unora în comparaţie cu viaţa
lungă a altora. Unii sunt bogaţi, alţii sunt săraci, unii
sunt sănătoşi, alţii sunt bolnavi, unii sunt geniali, alţii
sunt proşti şi, în contextul unei singure vieţi, aceasta ar
fi o nedreptate, o absurditate strigătoare la Cer. În plus,
condamnarea la iadul „veşnic” a celor care în decursul
unei vieţi nu dobândesc credinţa în Dumnezeu sau nu
aud de existenţa lui Cristos este iraţională, pentru că nu
acordă prilej de corectare, de creştere spirituală şi de
evoluţie gradată.
Toate aceste fapte trebuie să aibă o raţiune, şi
singura explicaţie plauzibilă şi firească pentru ele este
legea divină a cauzei generatoare şi a efectului
compensator care guvernează întregul Univers (Legea
fundamentală a karma-ei). Nimeni nu este în realitate
pedepsit pentru faptele sale, ci doar culege efectele
compensatoare ale acţiunilor sale anterioare, ceea ce îl
face până la urmă să îşi corecteze atitudinea şi să
asimileze anumite lecţii spirituale. Scopul vieţii este
desăvârşirea spirituală şi atingerea comuniunii cu
Dumnezeu, şi nu pedepsirea pentru păcate, chiar dacă
greşelile comise trebuie îndreptate, iar tendinţele
inferioare ale fiinţei trebuie înlăturate. Reîncarnarea
pregăteşte fiinţa umană pentru atingerea realizării
ultime, care o eliberează de ciclul naşterilor şi al
morţilor.

SACRIFICIU - Prinos adus Iui Dumnezeu pentru

compensarea karma-ei rele sau pentru ispăşirea
păcatelor credincioşilor, constând fie în ofrande
spirituale (parfumuri, fructe, seminţe etc.), fie în jertfe
lăuntrice, cum ar fi postul, rugăciunea, tapasul,
abstinenţa sau continenţa sexuală. Privind dintr-un alt
punct de vedere, sacrificiul implică renunţarea voluntară
la un drept sau la un bun material, implicând uneori
riscul propriei vieţi, în folosul lui Dumnezeu, al întregii
colectivităţi sau pentru afirmarea unei idei dumnezeieşti.
Mărturie a dragostei uriaşe şi a devotamentului pentru
Dumnezeu sau a credinţei într-o valoare dumnezeiască,
sacrificiul presupune o dominare a tendinţelor egoiste,
ajungându-se uneori până la anularea instinctului de
conservare individuală.
Sacrificiul este o manifestare a conştiinţei
dumnezeieşti la un om care este pătruns de
însemnătatea şi de sensul adevărat al raporturilor dintre
fiinţa sa individuală şi realitatea vieţii dumnezeieşti
căreia îi aparţine şi căreia îi aduce, sub o formă sau alta,
ofrandă, ajungând, Ia nevoie, până la jertfa de sine.
Exemple de sacrificiu şi de jertfa de sine ne oferă
martirii.

SPIRIT - Fiinţă dezîncarnată, care nu are trup. Cea

mai mare parte a fiinţelor supranaturale, care au fost
cândva încarnate, au fost numite spirite. Există o
multitudine de categorii de spirite, caracterizate de un
anumit nivel de evoluţie. Astfel, distingem categoria
spiritelor foarte elevate, cum sunt îngerii (care
corespund aspectelor divine numite deva în hinduism)
etc., a spiritelor dezîncarnate - sufletele morţilor, care,
separate de trupul lor, călătoresc prin planurile astrale;
altele, mai puţin evoluate, călătoresc pe Pământ, de
preferinţă, prin cimitire, în jurul mormintelor, în locuri
sinistre sau în locurile în care au trăit. Cele mai joase
spirite ca nivel de vibraţie sunt demonii şi spiritele
infernale şi satanice.
În sensul cel mai larg al cuvântului, prin spirite se
desemnează entităţile care au părăsit trupul prin
fenomenul morţii şi care pot lua legătura cu entităţile
încarnate prin intermediul anumitor fiinţe umane care
au capacităţi extrasenzoriale deosebite şi care sunt
numite în mod generic, cu un clişeu verbal, „mediumi”,
cu trimitere la o anumită receptivitate subtilă care le
permitea acestora din urmă să se facă, în şedinţele de
spiritism, intermediari ai spiritelor dezîncarnate.

SPIRITISM - Spiritismul reprezintă posibilitatea

cunoaşterii continuităţii conştiinţei dincolo de moarte şi
a modalităţii de comunicare a fiinţelor dezîncarnate cu
oamenii în viaţă. Spiritismul autentic trebuie să rămână
în cercuri restrânse, şi în niciun caz să devină obiect de
spectacol public. În caz contrar, există riscul de a se
transforma în şarlatanie şi speculaţie; în acest domeniu
este foarte uşor să se strecoare frauda. Dacă spiritismul
este practicat cu nesăbuinţă, el se poate întoarce
împotrivă şi să producă în fiinţă o stare de mediumnitate
bolnăvicioasă prin dezechilibrarea polară a structurii
individului. Dacă există o dorinţă fermă şi o aspiraţie
autentică de a evolua, spiritele superioare pot fi
contactate pe cale telepatică, individual.
Spiritismul, putem spune, este vechi de când lumea,
începuturile sunt atribuite surorilor Fox, în 1847, într-o
localitate din Statele Unite. De fapt, ele au avut mai
mulţi precursori între anii 1837 şi 1847. Între aceştia,
dr. J. Larkin a fost ales de destin să fie jertfa noii
descoperiri. În cursul practicii sale medicale, o servitoare
pe nume Mary-Jane a început să dea semne de
mediumnitate vizionară, astfel că a putut să descrie
originea şi evoluţia atât a bolii sale, cât şi a bolilor
multor pacienţi ai doctorului. Doctorul a consemnat
într-un registru 270 de fenomene descrise de ea.
Personalitatea străină s-a manifestat prin intermediul
mediumului în două ipostaze (e posibil ca două entităţi
să-şi fi dat concursul la realizarea acestei legături): una,
ca o doamnă din înalta societate, alta ca un ucenic
marinar, cu un comportament necioplit şi vorbire
trivială. Cu toată prudenţa, zvonul acestor fenomene s-a
răspândit şi doctorul a fost nevoit să se supună
inspecţiei unei comisii conduse de părintele Tatcer.
Acest cleric şi cei care l-au însoţit s-au convins de
adevărul fenomenului, dar alt preot fanatic, fără să facă
nicio cercetare, a improvizat o acuzaţie în urma căreia
mediumul Mary-Jane a fost condamnată la două luni de
închisoare ca necromantă. Deşi doctorul nu a putut să
fie condamnat legal, a avut totuşi de suferit de pe urma
bârfelor şi a persecuţiilor, din cauza cărora soţia sa a
murit, iar el şi-a petrecut restul vieţii în amărăciune.
Mediumul spusese în transele sale că a sosit vremea ca
oamenii să se convingă prin fapte de existenţa şi
supravieţuirea sufletului. Mai prezicea că omenirea va
putea să comunice de acum înainte cu spiritele celor
morţi şi că aceste comunicări vor avea loc în toată
lumea. Fenomenele de la Heidesville cu surorile Fox au
confirmat toate acestea.
Era necesară apariţia unor astfel de fenomene
pentru a interveni cu noi dovezi despre existenţa
sufletului pentru ca omenirea să nu piardă simţul
responsabilităţii faptelor sale. Preceptele religiei pierdeau
teren în faţa noilor învăţături materialiste ce ameninţau
să pătrundă de sus în jos în toate păturile societăţii.
Numai respectul insuflat de comunicarea cu fiinţe
plecate din planul fizic putea, la nevoie, să oprească
coborârea pe povârnişul pe care societatea începuse să
alunece. Conan Doyle spunea: „Nu dispreţuiţi umilele
începuturi ale meselor învârtitoare; amintiţi-vă de
căderea mărului ce a făcut să cunoaştem legile
gravitaţiei, de cratiţa cu apă fiartă ce a născut maşina
cu abur, de contracţia lăbuţei de broască ce a dus la
studiul electricităţii!”
Spiritismul este util şi important doar pentru ca
oamenii să se convingă de existenţa şi manifestarea
spiritelor. Cel care are deja aceste convingeri nu va privi
spiritismul cu neîncredere, dar nici nu-l va folosi, pentru
că el, datorită experienţelor sale spirituale autentice,
poate spune hotărât: „Am văzut, am văzut, am văzut”, ca
odinioară apostolul Petru.
 CUPRINS
Aniversarea centenarului .............................................. 2
Cap. 1 - O lumină în întuneric ...................................... 5
Cap. 2 - Comentariile instructorului ............................ 15
Cap. 3 - O intervenţie în memorie ................................ 27
Cap. 4 - Câteva fiinţe recent dezîncarnate ................... 41
Cap. 5 - Sufletele bolnave ............................................ 53
Cap. 6 - În cercul de rugăciune ................................... 68
Cap. 7 - O discuţie inestimabilă .................................. 82
Cap. 8 - Pregătiri pentru întoarcere ............................. 97
Cap. 9 - Povestea lui Silas ......................................... 115
Cap. 10 – Înţelegerea ................................................. 133
Cap. 11 - Templul şi camera de conversaţii ............... 155
Cap. 12 - Datorii sporite ............................................ 169
Cap. 13 - Datorii într-un punct staţionar .................. 181
Cap. 14 - Izbăvire întreruptă ..................................... 193
Cap. 15 - Remarci oportune ...................................... 208
Cap. 16 - Datorii micşorate ....................................... 221
Cap. 17 - Datorii pe cale de a fi încheiate .................. 238
Cap. 18 - Ispăşiri colective......................................... 249
Cap. 19 - Sancţiuni şi asistentă ................................ 261
Cap. 20 - O surpriză minunată.................................. 271
Despre Francisco Candido Xavier .............................. 283
Glosar ....................................................................... 285