Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cartea lui Peter Kelder este unica sursă în care se conţine inestimabila
informaţie despre cele cinci practici rituale tibetane, care ne oferă cheia de la poarta
unei tinereţi imperceptibil de lungi, a sănătăţii şi a unei uimitoare forţe vitale. Pe
parcursul a mii de ani informaţia despre ele a fost păstrată, în cea mai mare taină,
de către călugării unei mănăstiri izolate în munţi.
Au fost descoperite în 1938, atunci când a fost publicată cartea lui Peter Kelder.
Dar Occidentul nu era pregătit să asimileze o astfel de informaţie, deoarece abia
începea să cunoască realizările fantastice ale Orientului. Acum, la sfârşitul
secolului XX, după ce uraganul informaţiei practice şi teoretice despre cele mai
diverse sisteme ale ştiinţelor ezoterice din est a scuturat planeta, aducând revelaţii
fantastice şi deschizând o nouă pagină în istoria gândirii omeneşti, a apărut
insistenta necesitate de a trece de la teorie şi filozofie la implementările practice,
alegând cele mai efective şi neobişnuite metode. Fiecare zi ajută de a ridica vălul la
tot mai multe şi mai multe aspecte ale cunoaşterii ezoterice, dezvăluind omenirii,
prin fiecare pas parcurs în această direcţie, noi şi noi grandioase perspective de
cucerire a spaţiului şi a timpului. De aceea nu este de mirare că lucrarea lui Peter
Kelder iarăşi a ieşit la suprafaţă din nefiinţa uitării şi că a sosit timpul ei.
De ce? În ce constă originalitatea ei? Doar practicile descrise pe paginile ei nu
ne dau senzaţia de ceva complicat, precum afirmă însuşi autorul, ci dimpotrivă sunt
accesibile oricărui om…
Din ce cauză aveam nevoie de atâţia ani pentru a accepta lucruri atât de simple
şi evidente?
Totul constă în faptul că nu se descriu simple exerciţii fizice de recuperare, dar
şi acţiuni rituale, care întorc înapoi cursul timpului intern. Chiar şi acum, după ce
am văzut atâtea minuni, conştiinţa noastră nu poate accepta aceasta. Dar este
necesar să constatăm: metoda funcţionează şi funcţionează anume în acest mod!
Bazându-se pe ce? Incredibil! Pe lucruri atât de elementare… De necrezut!
Dar să nu ne grăbim să tragem concluzii, deoarece sacramentalul „tot ceea ce
este genial este atât de simplu” nu a fost anulat de nimeni. Şi unicul criteriu al
adevărului în cazul dat (precum şi în orice alt caz) poate fi doar practica. Acei care
o vor încerca, se vor convinge singuri că metoda funcţionează. Oare e chiar atât de
important să ştim pe ce se bazează? Comoara fără de preţ a strămoşilor este
destăinuită pentru fiecare din noi. Absolut inofensivă. Accesibilă oricui.
Inacceptabil de misterioasă în simplitatea sa. Trebuie doar să întinzi mâna şi să iei.
În fiecare zi…Câte zece-douăzeci minute…Şi gata…Oare e atât de complicat?
Probabil nu este atât de important dacă colonelul Bradford a fost un personaj
real sau Peter Kelder a inventat această istorie doar pentru a ne relata, într-o formă
captivantă, despre practicile unice, transmise lui de către învăţătorul tibetan.
Desigur, mulţumim enorm autorului pentru acele câteva ore plăcute, pe care le vom
petrece citind povestirea lui, dar această mulţumire nu se poate compara cu nimic
dacă ne gândim la gratitudinea pe care o simţim pentru el, pentru darul lui –
informaţia practică despre „Ochiul renaşterii”, un izvor infinit al tinereţii şi al
vitalităţii, care ne este accesibilă datorită cărţii lui.
Cartea Întâi
Taina antică a lama tibetani
Primul capitol
Fiecare om ar dori să trăiască mult, dar nimeni nu doreşte să
îmbătrânească.
-Johnatan Swift
S-au întâmplat toate câţiva ani în urmă.
Şedeam pe o bancă din parc, citind ziarul de seară. Un domn în etate s-a
apropiat şi s-a aşezat alături. După aspect, avea cam şaptezeci de ani. Păr cărunt şi
rar, umeri aduşi în faţă, avea un baston şi mergea cu paşi târâţi. Cine putea intui că,
din acel moment, viaţa mea se va schimba în mod radical?
În scurt timp am intrat în vorbă. Am aflat că interlocutorul meu este un colonel
în rezervă al armatei britanice, şi a slujit, de asemenea, pentru o perioadă de timp, şi
în corpul diplomatic regal. Pe parcursul anilor de exerciţiu militar, acest domn a
vizitat toate colţurile posibile şi imposibile ale lumii. În această zi, Sir Henry
Bradford (aşa se prezentase) mi-a povestit câteva istorii captivante din viaţa sa
plină de aventuri, cu ajutorul cărora m-a delectat enorm.
Luându-ne rămas bun, am stabilit o nouă întâlnire şi curând relaţiile noastre
amicale s-au transformat în prietenie. Aproape în fiecare zi mă întâlneam cu
colonelul la mine sau la el acasă şi, până noaptea târziu, şedeam în faţa şemineului,
ducând pe îndelete discuţii pe cele mai diverse teme. Sir Henry era o personalitate
remarcabilă.
Într-o seară de toamnă, şedeam, ca de obicei, în fotoliile adânci din salonul vilei
sale londoneze. Afară se auzeau murmurul ploii şi şuieratul pneurilor
autovehiculelor de după gardul forjat. Mai trosnea şi focul din şemineu.
Colonelul tăcea, dar simţeam în comportarea sa o careva încordare internă. De
parcă vroia să-mi zică ceva foarte important pentru el, dar nicidecum nu se putea
hotărî de a-mi dezvălui taina. Astfel de pauze în discuţiile noastre se întâmplau şi
mai înainte. De fiecare dată simţeam o curiozitate, dar nu îndrăznisem, până în acea
zi, să-l întreb direct care este motivul neliniştii sale. Acum însă am simţit că nu era
vorba doar de un simplu secret referitor la trecutul lui. Colonelul dorea, vădit, să
îmi ceară un sfat sau să-mi propună ceva. Şi atunci am zis:
- Stimate Henry, am observat deja demult că aveţi ceva, ce nu vă dă pace. Şi eu
desigur, înţeleg că e ceva foarte, foarte important pentru Dumneavoastră. Dar, de
asemenea, pentru mine e evident faptul că, nu ştiu din ce cauză, doriţi să aflaţi care
ar fi părerea mea despre această problemă ce vă frământă. Dacă vă reţin doar
anumite dubii privitor raţionalitatea faptului de a mă consacra pe mine, om străin,
în această taină (căci sunt sigur că în spatele tăcerii Dumneavoastră se ascunde o
taină), puteţi avea încredere în mine. Despre ceea ce îmi veţi povesti, nu va afla nici
un suflet viu. Cel puţin până în momentul în care Dumneavoastră însuşi nu mă veţi
ruga să povestesc cuiva. Şi dacă vă interesează părerea mea sau dacă aveţi nevoie
de sfatul meu, fiţi sigur că voi face tot ce îmi stă în putere să vă ajut. Aveţi cuvântul
meu de gentilom.
Colonelul a început să vorbească pe îndelete, alegând cu seamă cuvintele:
- Vezi Pete, nu e doar o taină. În primul rând, nu e taina mea. În al doilea rând –
nu ştiu cum s-o abordez în mod adecvat. Şi în al treilea rând, dacă această taină va
fi dezvăluită, ea poate să schimbe direcţia vieţii întregii omeniri. Totodată, o va
schimba atât de radical, că nici cele mai îndrăzneţe fantezii nu ar pute să o reflecte.
Sir Henry a tăcut un timp.
- Pe parcursul a câţiva ultimi ani ai serviciului meu militar - continuase el după
pauză - aveam în subordine o unitate amplasată în munţii din nord-estul Indiei. Prin
orăşelul în care se găsea unitatea mea, trecea un drum – calea antică a caravanelor,
care duce din India în regiunile interne, de pe podişul ce se întindea după lanţul de
munţi principal. În zilele de piaţă, de acolo, din îndepărtatele colţuri ale regiunilor
interne, în orăşelul nostru sosea o mulţime de oameni. Printre ei erau şi locuitorii
unei localităţi pierdute în munţi. Ca regulă, aceşti oameni veneau într-un mic grup –
opt, zece persoane. Uneori între ei erau şi lama – călugări montani. Mi s-a povestit
că acel sătuc din care veneau aceşti oameni se află la douăsprezece zile depărtare.
La aspect, toţi erau foarte puternici şi rezistenţi, de aceea am ajuns la concluzia că
pentru un european nu prea obişnuit cu expediţiile prin munţii sălbatici, o călătorie
în părţile acelea ar fi o peripeţie complicată, iar fără ghid – practic imposibilă, şi
calea doar într-o direcţie ar ţine nu mai puţin de o lună. Întrebasem locuitorii
orăşelului nostru şi pe alţi veniţi din munţi unde se află, cu exactitate, locul de unde
vin aceşti oameni. De fiecare dată răspunsul era acelaşi: „Întreabă-i pe ei personal”.
Şi imediat urma sfatul de a nu încerca să o fac. Se spunea că oricine începea să se
intereseze, în mod serios, de aceşti oameni şi de sursa legendelor legate de locuri
provenienţei lor, mai devreme sau mai târziu, dispărea în mod misterios. Şi, în
ultimii două sute de ani, nimeni din cei dispăruţi nu s-a întors viu. „Alergătorii
munţilor” – Lung-gom-pa sau „Admiratorii vântului” – solii sau cărăuşii de marfă
tibetani – povesteau, din când în când, despre proaspetele oase omeneşti roase de
animalele sălbatice în unul din îndepărtatele defileuri, nu se cunoştea dacă acest
fapt era într-adevăr explicaţia acelor misterioase dispariţii sau nu. Se spunea că din
orăşel, în ultimii douăzeci de ani în acest mod au dispărut nu mai puţin de
cincisprezece persoane, dar au fost găsite doar cinci-şase schelete. Chiar dacă erau
oasele celor dispăruţi, nu se ştia unde se găsesc celelalte persoane.
Colonelul a mai tăcut un timp, apoi mi-a relatat taina ce înconjura veniţii acelei
localităţi muntoase îndepărtate, taină, pe care locuitorii altor regiuni o cunoşteau
doar din legenda transmisă, în şoaptă, din gură în gură şi însoţită de priviri furişate.
Conform acestei legende, undeva în acele ţinuturi era o mănăstire în care
locuiau lama şi deţineau secretul izvorului infinit al tinereţii. În mănăstire ar fi
existat ceva, ce povestitorii numeau „Ochiul Ceresc” sau „Ochiul Renaşterii”. Cel
care se posta în faţa „Ochiului” avea norocul de a descoperi taina izvorului infinit al
tinereţii. „Această mare tăinuire există, căci pe cât n-ar fi de distrus de timp şi
boală, intemperii sau supraîndestulare, corpul omenesc, va renaşte prin „Ochiul
Ceresc” şi va regăsi, astfel, tinereţea şi sănătatea, şi o mai mare putere a vieţii.”
Astfel glăsuia legenda. Povesteau chiar, cândva, foarte demult, cam cu trei sute –
patru sute de ani în urmă erau bătrâni pe care lama acelei mănăstiri îi luau cu ei şi
care apoi se întorceau în orăşel întineriţi, la aspect având vârsta ca cei de cel mult
patruzeci de ani.
Lama acelei mănăstiri deţineau, din vechi timpuri, secretul izvorului infinit al
tinereţii. Ziceau, că pe acei care ajungeau în mănăstire, călugării îi consacrau în
taina izvorului. Dar să ajungi încolo nu era aşa de simplu.
Ca şi majoritatea oamenilor, colonelul Bradford a început să simtă povara anilor
atunci când a trecut de patruzeci de ani. Cu fiecare an simţea cum se apropie
bătrâneţea, corpul începe să asculte tot mai puţin şi nu era departe ziua fatală când
va trebui să se conformeze cu victoria definitivă a ramolirii bătrâneşti asupra
corpului şi minţii care i-au slujit cu o mare fidelitate. Nu e de mirare că legenda
stranie despre izvorul tinereţii i-a stârnit cel mai viu interes. Nefiind incomodat de
fricile reverenţioase caracteristice localnicilor în faţa tabuului tradiţional, el a
întrebat pe toţi care puteau furniza careva detalii, punând, cap la cap, fărâme
împrăştiate de informaţie şi, încetul cu încetul, ajungând la concluzia că în spate se
ascunde ceva veridic. Se apropia ziua demisiei lui Sir Henry. Într-o zi de piaţă
colonelul s-a decis să se adreseze direct unui lama din munţi – unul din acei veniţi
din locurile îndepărtate – întrebând despre acel locaş unde se afla izvorul tinereţii.
Dar acela nu i-a putut răspunde nimic clar, deoarece nu cunoştea nici un cuvânt în
engleză, iar colonelul cunoştea doar dialectul din partea de sud al principalului lanţ
muntos. Localnicii care cunoşteau acel dialect montan, pe care colonelul îi lua ca
tălmăcitori, se întorceau şi plecau fulgerător, imediat ce se aducea vorba despre
izvorul tinereţii. Iar din frânturile de date pe care Sir Henry reuşea să le afle din
acea discuţie, nu reuşea să stabilească o localizare precisă a mănăstirii. Însă la
sfârşitul convorbirii munteanul l-a scrutat pe colonel cu o privire atent-detaşată şi
foarte clar a rostit câteva cuvinte, de la care părul ulteriorului tălmăcitor s-a ridicat
în sus. Cel din urmă s-a făcut sur la faţă, s-a ghemuit şi a făcut o tentativă de a se
amesteca în mulţime (toate astea se întâmplau în mijlocul pieţii ce se afla la
marginea orăşelului). Colonelul a reuşit să-l prindă de mânecă, l-a tras spre sine şi a
întrebat:
- Ce a zis lama?
- El zis, că zis lama Kî despre tu… - în sfârşit a stors din sine tălmăcitorul
speriat.
Colonelul s-a întors ca să-l întrebe pe muntean cine e lama Kî, dar acela demult
dispăruse în mulţime.
Înarmându-se cu straniul nume al necunoscutului lama precum o cheie,
colonelul a început cu entuziasm o nouă cercetare. Dar dacă până atunci localnicii,
relativ uşor, începeau discuţiile despre izvorul tinereţii, acum, de îndată ce auzeau
numele magic „lama Kî”, demonstrau o reacţie identică cu cea a tălmăcitorului
speriat până la moarte.
Şi iată că a sosit acea zi de vară când colonelul şi-a luat demisia. Un alt ofiţer a
preluat conducerea unităţii şi în dimineaţa următoare Sir Henry urma să plece în
Anglia pentru a primi o nouă numire – slujirea în corpul diplomatic regal. Seara
colonelul a plecat să se plimbe prin împrejurimile de lângă orăşel. A dorit să
admire, pentru ultima dată, un apus deasupra munţilor, rămânând doar el şi cerul
înstelat. Când s-a întunecat de tot, Sir Henry s-a culcat la pământ. A privit îndelung
cerul şi nici nu a sesizat când a adormit. Deodată a auzit în somn un glas, care a zis
lent într-o engleză corectă:
- Lama Kî-Niam este trimisul lăcaşului. El conduce spre mănăstire pe cei aleşi.
El a aflat despre tine şi te va ţine minte. Să nu ai frică de timp şi să te întorci.
Surprins, colonelul s-a trezit. Stelele licăreau. Orăşelul dormea liniştit la poalele
colinei înconjurate de măreţii şi întunecaţii munţi.
- Şi atunci ferm am decis ca, în ziua când mă voi pensiona definitiv, mă voi
întoarce în India şi voi face tot posibilul ca să găsesc izvorul tinereţii şi să dezvălui
taina „Ochiului renaşterii”, - şi-a sfârşit povestirea colonelul. – De atunci această
idee nu îmi dă pace şi îmi pare, că, în sfârşit, a sosit timpul să o realizez. Din câte
aţi observat, nu există nici o taină straşnică pe care trebuie să o păstraţi. Eu şi
Dumneavoastră nu suntem munteni, ci nişte gentilomi destul de inteligenţi. Doar că
vroiam să Vă povestesc toate acestea pentru a Vă propune să mergem împreună în
căutarea izvorului infinit al tinereţii. Iar nehotărârea mea se explică prin aceasta: mă
îndoiesc mult de faptul că veţi avea o atitudine serioasă faţă de tot acest misticism.
Înţelegeţi-mă corect, nu Vă voi cere insistent de a participa – să numim lucrurile pe
nume – la aventura mea, de aceea cuvântul dat de Dumneavoastră nu Vă va obliga
la nimic. Doar dacă dispuneţi de timp şi Vă interesează, îmi veţi face o mare
plăcere dacă mă veţi însoţi în această călătorie.
Colonelul avea pe deplin dreptate. Desigur prima mea reacţie faţă de povestirea
lui a fost o reacţie tipică faţă de astfel de subiecte, caracteristică oricărui om care
gândeşte raţional şi nu am ezitat să îmi exprim imediat reflecţiile privitor la
imposibilitatea existenţei unui astfel de fenomen, precum e izvorul tinereţii. Pur şi
simplu, nu puteam să îmi imaginez ce ar putea fi aceasta. Însă Sir Henry mi-a
insuflat întotdeauna senzaţia unui om deosebit de înţelept şi atât de mult credea în
faptul relatat, încât nici nu puteam să mă îndoiesc de veridicitatea atitudinii proprii
faţă de povestirea lui. La un moment dat, chiar mi-a apărut dorinţa de a-l însoţi pe
colonel, dar cântărind toate pro şi contra şi conferind acea importanţă, pe care pe
acele vremuri o prezenta cariera mea în ascensiune, am preferat să refuz. Totuşi nu
am tentat să îl conving să rămână. Chiar de încercam să o fac, sunt sigur că aş fi
suferit eşec. Intenţia lui Sir Henry era intenţia unui militar obişnuit să îşi asume
toată responsabilitatea pentru orice pas şi pentru fiecare decizie.
Peste două săptămâni colonelul a plecat.
Amintindu-mi de el, uneori simţeam regrete că nu l-am însoţit la această
expediţie. Pentru a scăpa de acest sentiment din interior, făceam un efort de a mă
autoconvinge că este imposibilă existenţa izvorului tinereţii.
- Prostii, - îmi ziceam, - oare poate o persoană să amăgească bătrâneţea? Doar
este un proces natural şi niciodată, nici într-o parte a pământului, timpul nu a curs
înapoi. Trebuie doar să ne conformăm şi să îmbătrânim frumos. Doar există bătrâni
cu aspect plăcut, bătrâneţea cărora e minunată.
Dar, undeva în adâncul sufletului, totuşi un gând nu mă lăsa în pace: Şi dacă e
posibil? Dacă izvorul infinit al tinereţii există? Dacă cineva a reuşit să întoarcă
timpul înapoi? Doamne, e aproape imposibil să îţi imaginezi aşa ceva.
Doream atât de mult ca „Ochiul renaşterii” să nu fie doar o legendă frumoasă şi
colonelul Bradford să reuşească să dezvăluie taina lui.
***
Au trecut trei ani. În vâltoarea preocupărilor cotidiene gândurile despre colonel
şi visul lui au trecut pe al doilea plan. Dar odată, întorcându-mă din birou acasă, am
găsit prin corespondenţa mea un plic. Imediat am recunoscut scrisul colonelului.
L-am deschis cu nerăbdare şi am citit scrisoarea. În textul lui se întrezărea o
speranţă amestecată cu disperare. Sir Henry scria că s-a lovit de o mulţime de
lacune supărătoare, şi că cercetarea lui mergea foarte încet, dar acum, în sfârşit, îi
pare că a rămas doar un pic până va atinge scopul. Căci, la scurt timp, se va înfăţişa
în faţa „Ochiului renaşterii”. Pe plic nu era nici o urmă de adresă a emitentului, dar
m-a bucurat însuşi faptul că colonelul este în viaţă.
Următoarea scrisoare de la colonel a sosit după multe luni. Deschizând-o, am
observat că mâinile îmi tremurau. Scrisoarea conţinea, într-adevăr, o veste
fantastică. Sir Henry nu doar a găsit izvorul tinereţii, dar el se întorcea în Europa şi
aducea „Ochiul renaşterii” cu sine! În scrisoare mi-a scris că va sosi aproximativ
peste jumătate de an.
Deci, din ziua când m-am văzut cu colonelul ultima dată au trecut mai mult de
cinci ani. Necontenit, îmi puneam întrebări de acest gen:
- Cum e astăzi Sir Henry? Oare i-a schimbat concepţia despre viaţă „Ochiul
renaşterii”? A reuşit oare bătrânul colonel să oprească timpul intern şi să „frâneze”
procesul de îmbătrânire? Oare când va apărea, va fi la fel cum l-am văzut în ziua
despărţirii noastre? Sau poate va fi mai în vârstă nu cu cinci şi ceva ani ci doar cu
un an-doi?
În final, am primit răspunsuri nu doar la acele întrebări ale mele dar şi la multe
altele care mai înainte nici nu puteau să îmi treacă prin gând.
Într-o seară, când şedeam în singurătate în faţa şemineului, a sunat telefonul
intern. Când am răspuns, uşierul mi-a comunicat:
- A sosit colonelul Bradford, domnule.
Am tresărit pe neaşteptate, un val de entuziasm m-a înăbuşit şi am exclamat:
- Să urce imediat!
În câteva secunde s-a auzit soneria apartamentului meu, am deschis larg uşa,
dar, cu părere de rău ... în faţa mea stătea un gentilom zvelt, în floarea vârstei,
absolut necunoscut. Observându-mi nedumerirea, s-a interesat:
- Nu m-aţi aşteptat?
- Nu, Sir. Adică, aşteptam, dar nu pe Dumneavoastră – am răspuns eu pierdut. –
Probabil, domnul care urmează să sosească la mine încă urcă scările.
- Mda, dar eu, sincer să Vă spun, mă aşteptam la o primire mult mai călduroasă,
- a zis vizitatorul pe un ton de parcă am fi fost mulţi ani prieteni – priviţi mai atent,
oare chiar e necesar să mă prezint?
Mă urmărea, primind o vădită plăcere cum nedumerirea din ochii mei s-a
transformat în surprindere, surprinderea în mirare, şi, în sfârşit, definitiv uimit, am
exclamat:
- Henry?! Dumneavoastră?! Imposibil!!!
Trăsăturile feţei acestui om, într-adevăr, aveau ceva comun cu colonelul
Bradford, dar nu cu acel pe care îl cunoşteam, dar cu acel care a început, în calitate
de căpitan, cariera sa militară mulţi-mulţi ani în urmă! Probabil, aşa arăta, după
părerea mea, pe atunci – un domn înalt, cu umerii laţi, sub un costum gri deschis,
ce-i stătea impecabil, se putea ghici o musculatură puternică, o faţă virilă bronzată,
păr întunecat des, atins doar la tâmple de cărunţie. Atitudinea degajată, mişcările
moi şi uşoare, nici un baston – nimic din acel bătrân obosit de viaţă pe care îl
cunoscusem cândva în parc.
- Sunt eu, eu, - a răspuns colonelul şi a adăugat, - şi, dacă nu mă lăsaţi imediat
să intru în salon, voi crede că manierele Dumneavoastră în aceşti ani s-au schimbat
vizibil. În rău.
Nemaiputând să mă reţin, l-am cuprins bucuros pe Sir Henry şi, până a ajunge
în faţa şemineului şi a se aşeza în fotoliu, l-am asediat imediat cu o mulţime de
întrebări.
- Aşteptaţi, aşteptaţi, - râzând a protestat el, - opriţi-vă, inspiraţi adânc şi
ascultaţi. Vă promit Pete să Vă povestesc totul fără ocolişuri, doar că toate luate
rând pe rând.
Şi el şi-a început povestirea.
***
Ajungând în India, colonelul imediat a plecat spre acel orăşel, unde cândva se
disloca unitatea lui. După două decenii multe s-au schimbat. Trupele engleze nu
mai erau acolo. Dar piaţa şi zilele de iarmaroc au rămas. Ca adineaori, în orăşel
soseau de pe drumul cel mare oameni, şi ca şi înainte, pe deasupra munţilor, plutea
duhul legendei despre mănăstirea misterioasă, care păstrează taina izvorului
tinereţii, despre lama în vârstă de două sute de ani, care la aspect aveau nu mai mult
de patruzeci de ani, despre dispariţiile misterioase şi scheletele găsite în defileurile
din sălbăticie.
După aproape douăzeci de ani colonelul începea totul de la capăt – întrebări,
contacte, eforturi de a-i convinge pe localnici să-l ajute în realizarea propriei
aventuri. Organizase, una după alta, expediţii în regiunile montane, dar totul era în
zadar. O dată a încercat să urmărească pe acei lama care soseau la piaţă, atunci când
se întorceau acasă. Dar s-a adeverit că era imposibil – lama cunoşteau la perfecţie
munţii, erau foarte viguroşi şi mergeau atât de repede, încât unui bătrân de şaizeci
de ani îi era imposibil să ţină pasul cu ei.
Convorbirile directe cu ei eşuau, se făceau că nu îl înţeleg, cu toate că negociau
cu localnicii destul de vioi. Adevărat că fiecare vorbea în dialectul său, dar se
înţelegeau între ei de minune. În urma celor întâmplate, colonelul a hotărât că nu
alesese o linie de comportament corectă. Dar înţelegea că este deja târziu să dea
înapoi, după atâtea cercetări, în toate împrejurimile s-a zvonit despre bătrânul alb
care caută izvorul tinereţii. Din această cauză îşi continua, în mod metodic,
cercetarea începută.
Erau momente, când îi părea că totul este pierdut, şi chiar dacă în spatele
legendelor despre „Ochiul renaşterii” există careva fenomen real, tibetanii nu vor
accepta niciodată ca un bătrân european să pătrundă în inima tainei lor. Dar îşi
aminti visul văzut în ultima noapte pe vârful colinei. Cuvintele ce le auzise atuncea
sunau foarte clar în urechile lui. Însă colonelul nu avea deplina certitudine că acel
vis ar fi fost ceva mai mult decât un simplu vis. Şi Sir Henry se aruncă cu forţe noi
şi, deja a câta oară, începea totul de la capăt. Peste trei ani de apropiere, continuă şi
înceată, i-a apărut senzaţia că este urmărit de cineva. Acest sentiment straniu nu îl
lăsa nici în momentele când era absolut convins că se află în deplină singurătate.
Anume atunci mi-a scris prima scrisoare. Iar, după câteva zile, s-a întâmplat
evenimentul care a pus capăt incertitudinii.
Era o zi primăvăratică de piaţă şi dimineaţa colonelul a plecat spre corturile de
la periferie pentru a câta oară să întrebe lumea despre „Ochiul renaşterii”.
Mugeau iacii, pe tonalităţi diverse strigau ceva negustorii, cumpărătorii
colindau printre corturi, cercetând vesela, hăţurile, armele şi alte mărfuri. Colonelul
mergea încet prin piaţă, scrutând publicul. Deodată a simţit o împunsătură moale în
spate. S-a întors dar alături de el nu a văzut pe nimeni. Însă la douăzeci de metri a
văzut un lama înalt, care îl privea insistent. Întâlnindu-se cu privirile, colonelul
iarăşi a simţit împunsătura, dar de această dată în interior. Era o senzaţie de
neperceput – de parcă puterea privirii lui lama prin ochi pătrundea în interiorul
corpului lui Sir Henry şi acolo exploda într-o lovitură mută şi moale. Lama i-a făcut
semn colonelului.
- Am venit după tine, - a comunicat el într-o engleză destul de decentă, atunci
când Sir Henry s-a apropiat. – Mergem.
- Aşteaptă, trebuie să îmi iau câte ceva din lucrurile mele.
- Am eu tot ceea de ce poţi avea nevoie în timpul călătoriei. Când te vei
întoarce, îţi vei regăsi toate lucrurile în perfectă ordine. Stăpânul hotelului va avea
grijă de ele.
Cu aceste cuvinte Kî-Niam – acesta era chiar el – s-a întors şi a plecat.
Şchiopătând şi sprijinindu-se pe baston, colonelul l-a urmat.
Nimeni din oamenii ce îi înconjurau nu s-a întors, nimeni nu a privit în urma
lor. Colonelul avea senzaţia, că din momentul când privirea lui s-a întâlnit cu cea a
lui lama, pentru cei din jur el a dispărut – ei pur şi simplu au încetat să-l observe, de
parcă explozia privirii lui lama în interiorul corpului colonelului l-a învăluit într-un
ecran netransparent pentru perceperea omenească. Colonelul simţea – totul ce el
cunoştea, toate relaţiile cu care era obişnuit, toate, ce incorporau importanţa socială
şi experienţa de viaţă a personalităţii (cum se considera el însuşi) au rămas în afară,
după acest ecran invizibil, acolo, între forfota zilei de piaţă.
Iar în interior – în interior se afla ceva neputincios, lipsit de un punct de sprijin,
acel ceva care urma să-l înveţe de la început cum să trăiască. El îl urmă supus pe
lama, de parcă prin aceasta s-ar fi prins de firul subţire al ultimei speranţe.
Au mers întreaga zi. Când a amurgit, colonelul a observat mirat că nici nu prea
obosise. Întunericul i-a prins la intrarea într-un defileu îngust.
- Vom înnopta aici, - a declarat Kî. Acestea erau primele lui cuvinte, rostite pe
parcursul unei zile de călătorie. – Iată acolo deasupra treptei este o peşteră. În ea
este apă şi mâncare.
Ambii au urcat panta. Peştera nu era adâncă, dar foarte confortabilă. În fundul
ei, într-o lespede, era cioplit ceva de forma unui pat. Lama Kî a făcut focul şi într-
un castronaş, pe care l-a scos dintr-o fisură adâncă, a fiert nişte ovăz. Apa a luat-o
dintr-o gropiţă, situată lângă peretele peşterii.
Când colonelul a mâncat, lama Kî a coborât din peşteră şi a rupt de pe fundul
defileului un mănunchi de iarbă mirositoare, a înşirat-o pe patul din piatră şi i-a zis
colonelului să se culce. Când acela s-a întins în pat, lama Kî l-a învelit grijuliu cu
mantaua lui din stofă aspră arsă de soare de culoare şofran-aurie.
- Vorbeşti nu chiar aşa de rău în engleza – a zis colonelul.
- Am avut timp să învăţ, - spuse evaziv Kî – Şi nu doar engleza.
- Şi demult duci oamenii spre locaş? – s-a interesat colonelul.
- Demult.
- Dar cine a fost lama Kî până la tine?
- Nimeni.
- Da, dar am auzit că lama Kî venea după cei aleşi şi trei sute de ani în urmă.
- Venea.
- Deci cine era lama Kî-Niam până la tine?
- De ce insişti cu această întrebare?
- Doar nu puteai fi tu...
- De ce?
- Tu eşti foarte tânăr! La aspect nu ai mai mult de patruzeci de ani. Trei sute de
ani în urmă. Chiar şi datorită izvorului tinereţii.
Şi aici colonelul a muţit. A început să înţeleagă.
- Dormi, - i-a zis lama Kî, - mâine te voi trezi la răsărit.
Apoi el s-a apucat să facă nişte exerciţii. Colonelul nu putea să îl vadă în
întuneric, adormind, doar auzea respiraţia lui ritmică.
Dimineaţa Kî a fiert nişte bob de munte, a hrănit colonelul şi, după aceea, au
continuat călătoria. La întrebarea colonelului, de ce lama nu mănâncă nimic, acela a
răspuns: „Lama niciodată nu mănâncă pe parcursul călătoriei”. Seara colonelul nu a
putut să-l studieze pe lama la lumina focului ce se stingea. Iar în ziua precedentă de
călătorie acela nu şi-a scos niciodată mantaua sa cu glugă. Acum însă colonelul
avea ocazia să-l vadă pe lama Kî fără manta. Purta cizme moi din piele neprelucrată
de iac, pantaloni uşori de bumbac şi un pieptar roşu dintr-o stofă stranie. Pielea de
culoarea măslinei netedă şi elastică, liniile ideale ale corpului musculos şi uscăţiv
au făcut asupra colonelului o impresie cutremurătoare. Punându-şi mantaua peste
umăr, lama păşea uşor pe pietre şi tăcea. Colonelul notă cu uimire că nu îi este atât
de greu să îl urmeze pe lama. Desigur, acela mergea încet, însă nu într-atât ca Sir
Henry cu bastonul său să îl poată urma cu o astfel de uşurinţă. L-a întrebat pe lama
care ar fi cauza.
- Acesta este lucrul meu – de a conduce bătrânii peste munţi la izvorul tinereţii.
Acum puterea mea este puterea ta. Dar să te întorci vei putea şi singur.
- Să mă întorc? Dar oamenii zic, că de acolo nu se întoarce nimeni?!
- Oamenii? Prea mult asculţi ce zic oamenii...nu se întorc aceia care doresc să
rămână. Însă tu aparţii unei alte lumi şi, fără îndoială, vei decide să te întorci.
- Şi mă vor lăsa?
- Ai auzit poveşti îngrozitoare? Te-au chemat ca să te înveţe. Dar să pleci sau să
rămâi – e alegerea ta. Nimeni nu ţine pe nimeni, nu ademeneşte pe nimeni prin
şiretlicuri sau nu-i fugăreşte în locaş cu forţa. Tu ai căutat şi ai fost destul de
insistent, înseamnă că, într-adevăr, ai nevoie de aceasta, ţi-ai asumat răspunderea să
te schimbi şi eşti pregătit să mergi până la capăt. Şi e deja de competenţa noastră
privelegiul de a te învăţa cum sa parcurgi această cale...
- Să mă învăţaţi modalitatea? Vrei să spui că „Ochiul Renaşterii” e...
- Vei vedea. Toate la timpul lor.
- Spune-mi te rog, cum crezi, voi reuşi să învăţ?
- Şi de ce nu? Sau tu nu eşti ca ceilalţi oameni?
- Şi de voi învăţa eu, voi putea învăţa şi pe alţii?
- Mai întâi învaţă. Cu toate că, dacă e să fim sinceri, noi mizăm pe aceasta
foarte mult.
Până în seară nu a fost pronunţat mai mult nici un cuvânt. Au înnoptat într-o
peşteră mică, asemănătoare cu prima. Probabil datorită sutelor de ani de trecere a
bătrânilor peste munţi, practica a fost cizelată până la cele mai mici detalii.
Colonelul adormea, ca şi în noaptea precedentă, sub sunetul respiraţiei ritmice al lui
lama făcând exerciţii. Şi iată că într-o zi, deja era mijlocul verii, ei au ajuns.
Peste două ore după ce au pornit dimineaţa la drum, defileul, pe fundul căruia
mergeau de-a lungul unui râuleţ de munte, a început să se lărgească şi spre miază-zi
au ajuns într-o vale îngustă. Râuleţul în acest loc se lărgea, se bifurca şi făcea
câteva bucle. La un cot al lui, colonelul a văzut un mic sătuc, compus aproximativ
din cincisprezece-douăzeci de case mici cu acoperişuri plate, pe jumate îngropate în
coasta înaltă. Din sat spre poduleţul de peste râu cobora o cărare. Pe alt mal cărarea
trecea valea şi brusc urca în sus, ascunzându-se în pădurea deasă ce acoperea coasta
înaltă. Mai sus, acolo unde pădurea ceda locul stâncilor de piatră golaşe, se vedea
ceva asemănător cu o scară ce ducea spre pereţii mănăstirii, care se amplasa parţial
în construcţiile compuse din bucăţi de piatră cioplită, şi parţial în încăperile săpate
direct în stânci, ferestrele întunecate ale cărora se căscau deasupra prăpastiilor
stâncoase.
- Iată că am şi ajuns, - i-a zis colonelului lama Kî. – Mai departe vei merge
singur. Vezi cărarea? Te ridici pe ea direct la mănăstire. Acolo te vor primi.
- Şi tu? Tu unde locuieşti? Oare nu în mănăstire? – s-a mirat Sir Henry.
- Locuiesc peste tot, - a răspuns lama Kî-Niam, arătând cu un gest larg peste
înalţii munţi albaştri ce înconjurau din toate părţile valea.
Şi, sub văzul surprinsului colonel, a început să se facă transparent şi în ceva
timp s-a topit în inertul aer curat şi cristalin al munţilor.
Să zici că Sir Henri era şocat, e ca şi cum nu ai zice nimic. Pentru a-şi reveni
după impresia lăsată de modalitatea atât de excentrică a lui lama Kî-Niam de a zice
„la revedere”, i-a fost necesar nu mai puţin de un sfert de oră.
Restul drumului i-a luat colonelului toată ziua până în seară. Cărarea urca în sus
atât de abrupt şi aproape peste fiecare 100 de picioare bătrânul era forţat să se
oprească pentru a se odihni. În sfârşit, când în vale a pogărât, îndesindu-se, amurgul
mov, colonelul s-a apropiat de peretele mănăstirii şi a bătut la o uşa joasă din
cherestea.
- Exact din acea zi m-am adâncit până peste cap într-o stranie şi, în multe de
neînţeles pentru un european, viaţă, într-o mănăstire din Tibet pierdută în munţii
sălbatici şi de netrecut, - îşi continuă povestirea colonelul. – Totul ce am văzut
acolo mai curând semăna cu o invenţie ciudată decât cu o realitate aparţinând
acestei lumi. Practicile acelor lama tibetani, cultura lor, felul de trai, indiferenţa lor
totală pentru toate ce veneau din „lumea mare”, o izolare deplină în lumea lor mică,
în care nimic nu se schimba de-a lungul veacurilor – toate acestea sunt greu de
perceput pentru o persoană cu o mentalitate din occident.
În mănăstire trăiau nu chiar aşa de puţini oameni, dar nici bărbaţi, nici femei
bătrâni colonelul nu a văzut printre ei. Chiar din primele zile ale staţionării lui acolo
i s-a lipit temeinic respectabila poreclă de „Străvechiul Domn”. Mulţi ani au trecut
din ziua când lama au văzut prin părţile lor pe cineva atât de bătrân ca Sir Henry.
- Iar pentru unii din ei faptul că omul se poate transforma în aşa hodorog, pe
care o prezentam eu atunci, era o descoperire veridică, - povestea colonelul. –
Primele două săptămâni mă simţeam ca un peşte pe uscat. Mă miram de toate câte
le vedeam, şi deseori mai că nu credeam propriilor ochi.
Mă pomenisem că noaptea eu pot dormi liniştit un somn veridic şi profund, iar
dimineaţa să mă simt energic şi perfect odihnit. Cu fiecare zi forţele mele se
măreau, şi foarte curând am început să utilizez bastonul doar când mergeam în
excursii prin munţi.
- Şi iată că într-o frumoasă dimineaţă am trecut printr-o a doua mare zguduire
din cele mai importante două din viaţa mea. Prima a fost şocul dispariţiei
supranaturale a lui lama Kî. Iar a doua iată care a fost:
În acea zi mi s-a permis pentru prima dată accesul în arhiva manuscriselor
vechi. La capătul celei mai lungi săli am văzut o oglindă, probabil unica din acea
regiune. Iar eu până atunci nu îmi vedeam imaginea din oglindă deja pe parcursul a
multor luni. Cu o mare curiozitate m-am îndreptat spre ea. Imaginaţi-vă însă
mirarea mea când am văzut în oglindă ceva de necrezut şi, din punctul de vedere al
unui om civilizat, ceva imposibil. Priveam imaginea mea din oglindă, dar nu mă
vedeam pe mine, ci o persoană mai tânără ca mine cel puţin cu cincisprezece ani!
Atâţia ani aveam speranţa că izvorul tinereţii există cu adevărat, şi iată că acum
vedeam în faţa mea confirmarea fizică a realităţii lui!
Bucuria şi entuziasmul care m-au cuprins în acel moment erau imposibil de
descris în cuvinte. Iar în zilele ce au urmat, starea mea a mai trecut prin schimbări
dramatice. Am dat jos complet, de pe umerii mei, complet greutatea bătrâneţii.
Acum nimeni nu mă numea „Străvechiul Domn” şi toţi lama mă tratau ca pe un
egal al lor, care fapt, sincer, mă flata.
Aici povestirea colonelului a fost întreruptă. Au sunat la uşă. Cu o oarecare
supărare am deschis uşa. Erau prietenii mei – soţ şi soţie. Întotdeauna eram bucuros
să comunic cu ei, dar, de data aceasta, vizita lor m-a cam iritat. Am încercat totuşi
să nu-mi afişez emoţiile şi foarte amabil le-am prezentat pe Sir Henry. Am discutat
un pic, apoi colonelul s-a ridicat şi a zis:
- Rog să mă scuzaţi, însă trebuie să mă retrag, deoarece astă seară am o întâlnire
de afaceri.
Lângă uşă s-a întors şi a zis:
- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, Peter, aş dori să Vă invit mâine să luăm
prânzul la mine.
Vă promit că, dacă acceptaţi, Vă voi povesti despre „Ochiul renaşterii” şi
cealaltă parte care nu am reuşit să Vă relatez astăzi.
Ne-am înţeles asupra locului şi a orei întâlnirii, apoi colonelul a plecat. Când m-
am întors, soţia prietenului meu s-a interesat:
- Câţi ani are prietenul Dumneavoastră, Pete? Este fermecător, însă e atât de
tânăr, căci e imposibil să fie ofiţer in rezervă. Cu atât mai mult colonel...
- Dar câţi ani credeţi că are?
- Păi, la aspect nici măcar patruzeci. Cu toate că... din discuţia noastră cu el, aş
conclude că nu poate avea mai puţin de patruzeci.
- Nu mai puţin, aceasta la sigur, - evaziv am căzut de acord şi am schimbat
subiectul discuţiei pe o altă temă.
Nu vroiam să repet istoria incredibilă despre „Ochiul renaşterii”, cel puţin până
când colonelul nu îmi va dezvălui-o până la capăt.
În următoarea zi, după prânzul din restaurant, eu şi colonelul am plecat la el şi,
în detalii, mi-a povestit despre izvorul infinit al tinereţii.
*.*.*
*
Cred ca este important să ţinem con de faptul că cartea „Ochiul Renaşterii” a fost scrisă de P. Kelder înaintea celui
de-al doilea război mondial.
- Pentru executarea celei de a patra mişcări rituale, aşezaţi-vă pe podea,
întindeţi picioarele în faţă cu tălpile poziţionate în părţi la nivelul umerilor.
Îndreptând coloana vertebrală, puneţi palmele cu degetele unite între ele pe podea,
în părţi, lângă fese. Degetele mâinilor trebuie să fie îndreptate înainte. Aplecaţi
capul în jos, lipind bărbia de piept.
- Apoi daţi capul pe spate, pe cât e posibil în
sus şi în urmă, şi ridicaţi trunchiul în faţă până la
poziţionarea lui pe orizontală. În faza finală,
coapsele şi trunchiul trebuie să se afle pe acelaşi
plan orizontal, iar gambele şi mâinile – să fie
poziţionate vertical, precum picioruşele unei
mese. Atingând această poziţie, pentru câteva
secunde încordaţi toţi muşchii corpului, apoi
relaxaţi-i şi reveniţi la poziţia iniţială cu bărbia
lipită de piept (Des. РД - 4). Apoi – repetaţi totul
de la început.
- În această mişcare punctul cheie este
respiraţia. Iniţial, expiraţi. Ridicându-vă şi, dând
capul pe spate, efectuaţi o inspiraţie lină şi
adâncă. În timpul încordării muşchilor – reţineţi
respiraţia, iar când coborâţi la poziţia iniţială –
expiraţi complet. În timpul odihnei dintre
repetări – menţineţi acelaşi ritm al respiraţiei.
Capitolul doi
Şi nu poate fi liber acel, care este sclavul trupului său.
- Lucius Annaeus Seneca
Au trecut aproximativ trei luni din ziua întoarcerii lui Sir Henry Bradford din
India. În acest răstim s-au întâmplat multe evenimente. Eu însumi am început să
practic „Ochiul renaşterii” imediat din ziua în care colonelul mi-a povestit despre
el. Rezultatele nu s-au lăsat de aşteptat. Eram foarte mulţumit. Aproape tot timpul
colonelul era ocupat cu organizarea afacerilor sale, restabilirea relaţiilor care se
întrerupseseră în timpul lipsei sale, şi cu crearea unei afaceri noi, căci acum forţe
pentru a munci avea în exces. Din această cauză, după acea memorabilă zi, când am
descoperit esenţa „Ochiului renaşterii”, nu ne-am mai văzut destul de mult timp.
Când în sfârşit Sir Henry m-a sunat, începusem cu entuziasm să-i povestesc cât de
vizibil s-au schimbat, doar după câteva săptămâni de practicare, starea mea
energetică şi statutul psihologic. De asemenea, i-am comunicat că sunt mult mai
mult decât mulţămit de rezultate şi chiar şi ultimele fărâme de îndoială au dispărut,
fără urmă, din conştiinţa mea.
Eram într-atât de însufleţit, încât jinduiam neapărat să împărtăşesc minunatul
secret al izvorului tinereţii cu toţi cei cărora acestă experienţă putea fi de ajutor. De
aceea, la sfârşitul convorbirii noastre, i-am pus colonelului următoarea întrebare:
- Ascultaţi, Henry, care ar fi atitudinea Voastră faţă de propunerea de a
profesa însuşirea mişcărilor rituale „Ochiul renaşterii” pentru doritori, aici, în
Londra?
- Nu e rea ideea, - a răspuns el, - cu mare plăcere m-aş apuca de aceasta, dar
cu respectarea a patru condiţii.
Prima, în grup să fie aproximativ un număr egal de femei şi de bărbaţi, care, pe
cât e posibil, să reprezinte toate straturile societăţii – de la sfera de acţiune a
profesioniştilor intelectuali de rang înalt până la cea a casnicelor şi a muncitorilor
necalificaţi. Desigur, ar fi bine să implicăm şi pe cineva din aristocraţie, dar mă tem
că, iniţial, aceasta va fi destul de complicat, mai ales ţinând cont de compoziţia atât
de pestriţă a grupului.
În al doilea rând, grupul să fie compus din persoane cu o vârstă nu mai mică de
cincizeci de ani. Partea de sus a limitei de vârstă nu se fixează: dacă veţi reuşi să
găsiţi un bătrân centenar, aş fi foarte fericit. Desigur, practica „Ochiul renaşterii”
este benefică, indiscutabil, şi pentru cei tineri, însă doresc ca prima grupă să aibă o
valoare indicativă, din această cauză insist să se respecte cea de-a doua condiţie. Şi
apoi, cei tineri mai au timp la dispoziţie, nu atât de mult pe cât cred ei, dar…
În al treilea rând, numărul membrilor grupului să nu depăşească cincisprezece
persoane.
Şi a patra, să nu existe o taxă fixă. Acel care va dori să achite studiile, să
plătească atât cât va considera de cuviinţă. Dacă suma acumulată nu va acoperi
cheltuielile de închiriere a localului, voi compensa eu din mijloacele mele diferenţa,
căci, slavă Domnului, le am îndeajuns.
Sincer vorbind, a treia condiţie a colonelului m-a decepţionat un pic. Deja îmi
imaginam o sală spaţioasă, plină de o mulţime de lume, practicând cu zel „Ochiul
renaşterii”. Să schimb ceva însă nu am putut şi am acceptat toate cele patru condiţii
ale colonelului.
De curând am reuşit să formez un grup ce corespundea tuturor acelor cerinţe
care le înaintase Sir Henry şi cursurile au început. Chiar de la început am înţeles că
ideea noastră e sortită succesului. Colonelul ţinea câte o lecţie de iniţiere pe
săptămână şi dădea „temă pentru acasă” fiecărui membru al grupului conform
posibilităţilor sale individuale. Deja peste două săptămâni mi se păruse că observ
semne vădite de ameliorare a situaţiei la câţiva membri ai grupului. Colonelul însă
cerea ca noi să nu discutăm între noi rezultatele obţinute, şi, din această cauză, nu
aveam posibilitatea de a-mi verifica veridicitatea. După o lună de exersări,
colonelul a pus capăt acestei incertitudini. El a propus să organizăm ceva
asemănător cu o şedinţă de grup, în cadrul căreia fiecare să aibă oportunitatea de a-
şi împărtăşi propriile observări şi de a primi răspunsuri la întrebările care-l
preocupă.
Toţi membrii grupului, fără excepţii, relatau despre văditele îmbunătăţiri ale
stării sănătăţii şi ale tonusului. Aspectul exterior al multora s-a schimbat spre bine.
Dar cel mai mare progres l-a avut cel mai în vârstă dintre ucenicii colonelului: un
bătrânel plăcut şi uscăţiv de şaptezeci şi cinci de ani. La a zecea săptămână, toţi
membrii grupului efectuau toate cele cinci mişcări rituale în cantitatea deplină – a
câte douăzeci şi una de ori. Toţi susţineau că se simt nu doar mai sănătoşi, dar şi
mai tineri. Unii susţineau, în glumă, că nu mai ziceau nimănui câţi ani au într-
adevăr. În legătură cu aceasta mi-am amintit cum cineva, chiar la începutul lecţiilor,
îl întrebase pe colonel câţi ani are şi acesta a răspuns că preferă să nu discute despre
vârsta sa până la sfârşitul celei de-a zecea săptămâni de exersări. Termenul indicat
de către Sir Henry a sosit, iar el continua să tacă şi să nu dezvăluie membrilor
grupului vârsta sa. Eu însă mi-am luat un aer, de parcă nu am nici cea mai vagă idee
despre aceasta. Atunci cineva a propus să se facă un fel de concurs: să scrie fiecare
pe o bucată de hârtie câţi ani crede că are colonelul, iar apoi adevărul va fi afişat şi
se va vedea a cui ipoteză a fost cea mai corectă. Aşa şi am făcut şi, în momentul
când Sir Henry a intrat în sală, toate hârtiuţele cu cifrele presupuse au fost deja
colectate.
Când i-am povestit colonelului ce am întreprins, el a rugat:
- Fiţi amabil, Pete, daţi-mi acele foiţe mie. Este destul de interesant ce
impresie obiectivă îşi formează oamenii despre vârsta mea. Iar apoi voi anunţa
tuturor câţi ani am în realitate.
A luat hârtiile şi a început să citească în glas cifrele. Cu fiecare variantă nouă,
expresia feţii colonelului se făcea tot mai mulţumită. Toţi membrii grupului au
decis: colonelul are circa patruzeci sau un pic mai mult de patruzeci de ani.
- Deci, doamnelor şi domnilor, consider de datoria mea să vă exprim cea mai
profundă recunoştinţă pentru complimentele atât de plăcute la adresa mea, a zis
colonelul, terminând citirea presupunerilor. – Şi deoarece aţi fost cu toţii sinceri cu
mine, voi fi nevoit să vă plătesc cu aceeaşi monedă şi fără ocolişuri să vă destăinui
– anul acesta împlinesc şaptezeci şi trei.
În sală a coborât o linişte mortală. Un bătrân de şaptezeci şi trei de ani care
părea să fie de două ori mai tânăr? Inacceptabil! După ceva timp, când a trecut
starea de şoc primară, au început să curgă şuvoi întrebările.
- Cum aşa, de ce rezultatul atins de Dumneavoastră este atât de diferit în
comparaţie cu ce am obţinut noi? – acesta era sensul majorităţii din ele.
- Întâi de toate, - răspunse colonelul, - nu uitaţi că practic „Ochiul renaşterii”
nu doar un singur an, iar voi toţi îl exersaţi doar de zece săptămâni. Chiar şi urmând
acest regim al exersărilor care îl aveţi acum, peste doi ani veţi vedea schimbări mult
mai esenţiale. Dar nu e tot. Căci nu vă povestisem despre practicarea „Ochiului
renaşterii” până la sfârşit. Cunoaşteţi cele cinci mişcări rituale, care restabilesc
sănătatea şi forţa vitală. Aduc, de asemenea, schimbări evidente în aspectul
persoanei, permiţându-i să arate mai tânără decât este în realitate. Dar, pentru a
aduce corpul într-o stare perfectă şi pentru a-l întineri considerabil, mai există şi a
şasea mişcare rituală. Până acum nu v-am povestit nimic despre ea, deoarece fără
însuşirea preventivă a celor cinci şi obţinerea rezultatelor considerabile după
practicarea lor, efectuarea celei de-a şasea mişcări rituale este fără sens.
- Şi, în afară de aceasta, practicarea celei de-a şasea mişcări rituale nu dă
rezultate fără anumite restricţii, destul de semnificative, legate de modul de viaţă şi,
în particular, de viaţa sexuală. Odată ce a început practicarea celei de-a şasea
mişcări rituale şi a introdus schimbările necesare în comportamentul cotidian,
persoana trebuie să respecte pentru totdeauna acest stil de viaţă. La fel ca şi în cazul
primelor cinci mişcări rituale, pauza nu trebuie să depăşească o zi. Încetarea
practicării în acest caz are urmări foarte rapide şi chiar distructive. Din această
cauză nu vă voi povesti acum despre cea de-a şasea mişcare rituală, dar vă voi
propune să vă gândiţi, pe parcursul unei săptămâni, la avertizările mele. Acei care
se vor hotărî să continue învăţătura pot să vină la lecţia următoare. Pentru cei care
doresc să se limiteze la cele cinci mişcări rituale, cursul de studii a luat sfârşit.
Peste o săptămână în sala de exerciţii au apărut cinci persoane. Colonelul
zise că până la capăt doreşte să meargă o treime din grup – este foarte bine, în India
niciodată nu a avut un indice atât de înalt.
În continuare ne-a explicat că mişcarea rituală suplimentară rearanjează şi
schimbă starea energiei sexuale a persoanei. Şi, ca rezultat, nu doar mintea, ci şi tot
corpul se schimbă calitativ. Adevărul este că pentru aceasta trebuie să limitezi
raţional ceea ce majoritatea oamenilor doresc să limiteze cât mai puţin posibil –
viaţa sexuală.
Apoi Sir Henry ne-a povestit cum se efectuează cea de-a şasea mişcare
rituală a practicii „Ochiul renaşterii”.
- Partea majoră din energia liberă a unei fiinţe omeneşti obişnuite, - explică
colonelul, - este reprezentată de energia sexuală – energia sferei de reproducere.
Marea majoritate de oameni cu uşurinţă o cheltuieşte, în timpul actului sexual,
pentru propria plăcere. Iată de ce deseori, când apare necesitatea de a folosi energia
liberă în scop de apărare sau în lupta pentru supravieţuire, ea nu mai există în
organism. Şi acolo, unde avem o atitudine mai raţională a omului faţă de forţa
vitală, organismul câştigă cu uşurinţă boala. În caz contrar, el pierde lupta cu ea,
fiind forţat, în scopul depăşirii factorilor fatali, să micşoreze forţa unor funcţii vitale
şi importante, dar nu critice în acel moment, compensând, astfel, pe baza energiei
lor, insuficienţa celei cheltuite iraţional. Condiţionate de aceasta, tulburările şi
greşelile funcţionale se acumulează treptat. Când însă cantitatea lor trece in calitate,
ele se ancorează şi se fixează în codul genetic. Iraţionala şi nedemna utilizare, faţă
de fiinţele conştiente, a propriei energii este principala cauză a marii majorităţi de
nenorociri personale şi interumane, deoarece toate acestea se răsfrâng negativ nu
doar în plan fizic, ci şi în plan psihic, nu doar asupra indivizilor în parte, ci şi
asupra întregilor naţiuni. La sigur, nici nu poate fi vorba despre rearanjarea şi
transformarea calitativă a energiei libere – sexuale – atunci când este irosită în mod
necontrolat. Persoanele îşi fixează singure limita pe care nu o pot depăşi în
dezvoltarea. Din prostie sau dintr-o neînţeleasă nebunie iresponsabilă, oamenii
benevol se agaţă de partea lor animalică, condamnându-se la o dependenţă înrobită
faţă de această parte joasă a propriei naturi.
- Pentru a deveni „supraom” – şi de fapt aceasta este unica şi normala demnă
calitate a vieţii unui om adevărat – e necesar de a învăţa cum se economiseşte
energia sexuală, de a o concentra în corp şi a o „transmuta”, orientând-o din cel de-
al doilea vârtej în toate celelalte, şi în special – în ultimele două de sus. Dar prin
aceasta să avem grijă să nu lipsim cel de-al doilea vârtej complet de energia liberă,
deoarece din el energia pleacă, automat, şi în cel mai de jos – primul vârtej,
responsabil de construcţia carcasei corpului fizic - aparatului locomotor, adică a
oaselor, a muşchilor şi a tendoanelor. Energia liberă trebuie să fie repartizată
armonios între vârtejuri, în mod natural „împletindu-se” în rotaţiile lor. Pentru a
ajunge la aceasta, este necesară respectarea unor anumite reguli ale abstinenţei
sexuale, despre care vom vorbi mai târziu.
- A ridica forţa vitală în sus e simplu. Dar pentru a o face, trebuie să o aveţi.
Aceasta explică cauza principală a eşecurilor, care pe parcursul a sute de ani îi
urmăreau în Orient pe mulţii căutători ai „elixirului nemuririi”. Căci, în tradiţiile
occidentale ale ordinelor religioase, exista practica abstinenţei forţate – inhibarea
agresivă în sine a dorinţei sexuale. Încercând în acest mod de a supune energia
sexuală, adepţii pur şi simplu distrugeau bazele vitalităţii corpului. Există doar o
singură cale de a poseda cel mai puternic şi nărăvaş aspect al puterii din om –
energia lui sexuală, care se manifestă prin pasiunea iubirii – cea mai de netrecut din
dorinţele umane, maximal de a o dezvolta şi apoi de a o transmuta. Nici inhibarea,
nici favorizarea ei nu duc la nimic. Prima nu permite puterii de a se dezvolta, a
doua – o împrăştie fără rost. Şi în primul, şi în al doilea caz, omul rămâne în
pierdere, deoarece îşi iroseşte posibilitatea de a acumula energia liberă şi a o aplica
conştient.
- Transmutarea forţei sexuale lama o
efectuează prin intermediul celei de a şasea
mişcări rituale. Se practică doar atunci când în
corp se simte prezenţa dorinţei sexuale, care
semnalizează despre prezenţa unei cantităţi
suficiente de energie liberă. Cea de-a şasea
mişcare rituală constă în următoarele: stând
drept în picioare faceţi o inspiraţie adâncă,
contractaţi sfincterul anal, sfincterul vezicii
urinare, încordaţi muşchii bazinului şi părţii de
jos a peretelui abdomenului, iar apoi rapid vă înclinaţi, rezemaţi mâinile în şolduri
şi intensiv expiraţi prin gură producând sunetul „Ha-a-a-a-ah-h-h”, stăruiţi-vă să
eliminaţi din plămâni tot aerul, inclusiv şi pe cel aşa numit restant, după aceasta
trageţi cât mai tare abdomenul din contul ridicării încordate în sus a diafragmei şi
relaxării peretelui din faţă al abdomenului şi vă îndreptaţi. Bărbia pe parcursul
acestei mişcări trebuie să fie lipită de gropiţa suprasternală, palmele se află pe talie.
Menţinând poziţia cu abdomenul tras în interior cât mai mult timp posibil – atâta
timp pe cât vă permite reţinerea respiraţiei, relaxaţi diafragma, ridicaţi capul şi
inspiraţi adânc foarte calm (Des. РД - 6). Restabilind respiraţia, repetaţi. De obicei,
pentru a redirecţiona energia liberă şi a „dizolva” dorinţa sexuală apărută, sunt de
ajuns trei repetări. De dorit să nu efectuaţi mai mult de nouă repetări ale celei de-a
şasea mişcări rituale într-o singură dată.
- Ca antrenament, cea de-a şasea mişcare rituală se face o dată pe zi într-o
singură rundă cu nu mai mult de nouă repetări. Însuşirea se face treptat, începând
cu trei repetări şi adăugând săptămânal câte două. „Implementarea” practică a
acestui exerciţiu este posibilă oriunde şi oricând cu condiţia ca stomacul şi
intestinnul să nu fie prea plin şi, de asemenea, ca să fie prezent semnalul corporal
al dorinţei sexuale ivite. Mai mult ca atât, cel care a însuşit mişcarea a şasea rituală,
efectuează calm cu uşurinţă o expiraţie pe deplin completă fără a se apleca şi fără a
atrage atenţia. Iată de ce practicarea transformării energiei sexuale în forţă vitală
este valabilă oriunde şi oricând, în orice moment, când se atestă apariţia în corp a
dorinţei sexuale.
- Există doar o singură diferenţă între un om obişnuit sănătos, puternic,
inteligent şi un supraom, care deţine puterea magică şi capacitatea de a utiliza după
propria dorinţă calităţile speciale ale conştientizării, ce-i deschide calea în
perceperea lumilor paralele. Ea constă în atitudinea complet opusă faţă de propria
energie liberă. Un om obişnuit o lasă în vârtejurile de jos în forma energiei sexuale,
care îşi caută ieşirea în sexul de dragul plăcerii, prin aceasta irosindu-se permanent.
Astfel, cât de înalt ar fi potenţialul energetic al unui om obişnuit, el este determinat
în general de puterea caracteristicii animalice, incapabile de a schimba calitativ
caracterul aparenţelor fiinţei umane. Pentru a ridica conştientizarea la un nivel mai
înalt şi de a dezvolta trăsăturile pur umane prezente în ea, e necesar de a stoca mult
mai multă energie decât poate încorpora în sine un complex compus din cele două
vârtejuri de jos. A o face e posibil doar printr-o singură metodă – ridicând energia
liberă din centrii de jos în sus şi eliberând astfel pe cele mai de jos pentru
acumularea unei noi „porţii”. Ridicând forţele, caracteristicile ei se schimbă, ea
devine mai fină datorită schimbării caracteristicilor frecvenţelor. Frecvenţele
caracteristice forţei libere pompate din ea şi prezente în vârtejul al doilea, se
măresc. Datorită acesteia „porţia” de energie ce se ridică ca şi cum se comprimă şi
„pomparea” energiei în sus deschide în faţa fiinţei omeneşti perspective de
perfecţionare într-adevăr de neimaginat.
- Deseori, povestind despre izvorul tinereţii, mi-l amintesc pe dl Leon, care a
plecat într-o inadmisibil de îndepărtată şi riscantă călătorie şi s-a întors cu nimic.
Aşa şi nu a găsit izvorul tinereţii nici în Himalaia, nici în Tibet, nici în China, nici
în alte regiuni exotice. Însă putea să îl găsească fără a ieşi din Paris. Şi cum deja ne
e cunoscut (aşa e?) izvorul nesecat al tinereţii noastre este în permanenţă cu noi. Şi
sunt necesare doar oarecare cunoştinţe şi o anumită disciplină pentru a ne învăţa
cum să-l utilizăm†.
- Totodată e necesar să ţinem minte următorul lucru: pentru ca izvorul
tinereţii să devină un aspect veridic al fiinţei noastre, este absolut necesar de a
obţine în corp apariţia unei dorinţe sexuale active şi puternice. Încercarea de a
transmuta energia liberă, care e puţină sau nu e deloc, duce la inevitabila
autodistrugere. De aceea unei persoane care nu sesizează o necesitatea acută în
†
O descriere destul de generală, însă care ne oferă o anumită percepere despre esenţa proceselor ce au loc. E necesar
să adăugăm, nu e vorba despre procese lineare, toate transformările, inclusiv şi ridicarea vibraţiilor, au loc în ordin
exponenţial sau prin interdependenţe graduale. Din această cauza „volumul” energetic sumar al celor cinci vârtejuri
superioare e cu mult, practic la infinit, mai mare decât a celor două de jos.
satisfacerea sexuală practicarea celei de-a şasea mişcări rituale îi este strict
interzisă. Mai întâi de toate, trebuie să obţineţi o restabilire a unui înalt potenţial
sexual prin intermediul celor cinci mişcări rituale şi doar după aceasta să treceţi la
transformarea în fiinţe supraomeneşti.
Dar mai există încă un moment, care explică de ce nu sunt aşa de mulţi
supraoameni. De ar fi fost totul atât de simplu, atunci ei ar fi trebuit să mişune în jur
pe această planetă, neştiind unde să aplice forţele lor dezlănţuite. Nu observăm însă
aşa ceva. Care e cauza? Explicaţia constă în faptul că a atinge un stadiu nou prin
intermediul transmutării energiei sexuale e posibil doar în cazul când interesul
pentru sex este complet epuizat. Aici, nici într-un caz, nu trebuie să greşiţi,
amăgindu-vă sau supraestimând starea proprie. Doar acel, care într-adevăr a
epuizat pentru sine sexul ca aspect al cunoaşterii existenţei umane, poate să
efectueze cu succes trecerea într-un nou stadiu al conştientizării. Însă acela,
pentru care relaţiile sexuale încă mai prezintă un anumit interes ca sursă a plăcerii
sau ca un aspect neexplorat până la sfârşit al părţii animalice a vieţii omeneşti, nici
într-un caz nu are voie să utilizeze careva practici de transmutare. Autoamăgirea
aici este mortală, deoarece inevitabil va duce la aceea că energia liberă
redirecţionată nu va fi asimilată de vârtejurile de mai sus şi, în loc de a dezvolta
armonios fiinţa omenească, doar va acutiza lupta sa internă şi conflictele interne,
care mai devreme sau mai târziu vor distruge inevitabil psihicul individului din
interior, impunându-l să piară din cauza bolilor fizice incurabile sau distrugând
trăsăturile umane ale conştiinţei lui cu ajutorul tulburărilor psihice şi aruncându-l în
vâltoarea infernală ale propriilor pasiuni animalice. Aici e foarte importantă
maxima puritate cristalină internă şi maxima sinceritate cu sine însuşi. Acel care
doreşte să treacă limita, trebuie să cunoască spre ce se îndreaptă. Şi trebuie să ştie
că niciodată nu va putea să se întoarcă de acolo înapoi.
- De acea vreau, încă o dată, să vă avertizez: de însuşirea celei de-a şasea
mişcări rituale se poate apuca acel care simte că a epuizat complet pentru sine tot
ceea ce poate oferi sexul şi, prin urmarre, nu mai are nevoie de el. Nici într-o
formă: aparentă, tăinuită sau mediată de alte manifestări psihologice.
- Pentru marea majoritate a oamenilor normali, refuzarea, în mod natural, a
activitatăţii sexuală, este pur şi simplu inadmisibilă. Din această cauză, foarte,
foarte puţini pot practica cea de-a şasea mişcare rituală. Uneori, în unele situaţii,
practicarea primelor cinci mişcări schimbă, cu timpul, ordinea priorităţilor, şi,
posibil, unii vor putea trece acel hotar în dezvoltarea propriei conştiinţe, după care
se află libera alegere. Dacă aceasta se întâmplă, următorul pas va fi luarea deciziei
de a schimba propria viaţă. Hotărârea se ia o singură dată. Pentru totdeauna. Nici o
ezitare, nici o privire înapoi. Exact ca în poveste, de te întorci, pieri. Doar acel care
este capabil să facă un astfel de pas va deveni maestru – veritabilul posesor al
puterii, în fața căreia este deschisă orice cale și voința căruia nu cunoaște
înfrângeri. Fiecare pas al acestei persoane duce, inevitabil și permanent, spre
succes, indiferent ce ar face sau ce scopuri și-ar propune. Dar oricare, chiar și cea
mai mică abatere sau un singur gând la o privire înapoi, chiar și o mică dorință de
a se întoarce pentru a privi înapoi îl poate distruge pentru totdeauna.
Capitolul trei
Pentru a lungi viaţa scurtează raţia
- Benjamin Franklin
Pe parcursul a zece săptămâni Sir Henry a încetat să mai frecventeze
consecutiv toate lecţiile şi venea doar atunci când apărea vreo întrebare care cerea
explicaţii din partea lui. Una din întrebări a fost cea despre alimentaţie. În una din
zile am invitat colonelul să vină şi să ne ilumineze privind tot ce e permis de
mâncat, ce nu e de dorit, ce e interzis, în ce cantităţi şi în care perioadă a zile e mai
bine să ne alimentăm ş.a.m.d.
- În mănăstire nu existau probleme legate de alegerea produselor alimentare,
- începuse colonelul. – Însăşi orânduirea vieţii din mănăstire garanta că fiecare din
locatarii ei să se alimenteze în mod optimal. Fiecare lama face o parte din lucrul
comun. Împreună produc totul ce e necesar pentru viaţă. Utilizează, în măsura
posibilităţilor, tehnologii cât mai primitive. Chiar şi pământul este afânat manual.
Lama ar fi putut utiliza sapa sau plugul, dar ei consideră că contactul direct cu
pământul este mult mai important decât înalta eficienţă a muncii.
- Lama sunt preponderent vegetarieni. Dar nu de tot. Utilizează în
alimentaţie lapte şi produse lactate şi, din când în când, şi ouă în cantităţi reduse.
Însă carnea mamiferelor, păsărilor şi cea de peşte ei nu mănâncă.
- Lama nu fac exces în alimentaţie – pur şi simplu nu au posibilitatea de a
alege. Produsele întrebuinţate de ei sunt întotdeauna naturale şi integrale, dar la o
mâncare lama consumă doar un tip de produse. Este foarte important. Niciodată
la o trapeză lama nu amestecă produsele care sunt din diverse categorii. Dacă
dimineaţa mănâncă terci din orz, atunci dejunul său se va limita doar la acel terci.
Dacă sunt bobi de munte – atunci doar bobi, dacă fructe – atunci doar fructe,
legume crude – atunci doar legume crude, legume fierte – atunci doar legume fierte,
lipii din făină de orz, atunci doar lipii din făină de orz făcute pe apă.
- De la sine înţeles, sunt departe de a vă propune să vă limitaţi astfel propria
raţie. Chiar nici nu insist ca să excludeţi din ea carnea şi peştele. Dar vă sugerez să
nu amestecaţi la luarea unei mese produsele ce sunt din diverse categorii. Ca
exemplu, vă propun să folosiţi în mâncare carbohidraţii, legumele, fructele separat
de carne de vită, de pasăre şi peşte. Dacă doriţi, puteţi combina câteva tipuri de
carne. Utilizarea untului, ouălor, caşcavalului cu carne nu vor aduce o mare daună,
e admisibil şi a bea un pic de ceai sau cafea, însă nu combinaţi, nici într-un caz,
toate acestea cu ceva dulce sau feculent – bomboane, budincă, prăjituri.
- Uleiurile vegetale şi untul se combină cu orice tip de mâncare. Laptele se
combină cel mai bine cu carbohidraţii. Cafeaua sau ceaiul nu trebuie combinate cu
produsele lactate, adaosul de lapte sau frişcă le transformă în otravă, însă adaosul
unei cantităţi mici de zahăr nu dăunează atât de mult.
- Pe parcursul perioadei petrecute în mănăstire am aflat lucruri interesante
despre întrebuinţarea în mâncare a ouălor. Oul întreg este mâncat de un lama doar
după ore lungi de muncă fizică grea. Dar nu mai mult de un ou pentru o singură
dată. Şi le fierb moi. În schimb, din când în când (în medie o dată pe zi), fiecare
lama mănâncă un gălbenuş de ou crud. Albuşul îl fierb, îl fărâmiţează şi îl dau la
găini. La început credeam că lama irosesc un produs alimentar atât de preţios, dar
apoi mi-au explicat, că după părerea lor, albuşul de ou se asimilează în corpul
omenesc doar atunci când ţesutul muscular necesită o alimentaţie intensă. În
gălbenuşuri însă se conţin substanţe importante, care, într-o cantitate mică, trebuie
să pătrundă continuu în organism.
- O mare importanţă lama acordă ceremoniei de luare a mesei. La ei nu se
obişnuieşte să se mănânce în grabă şi să se vorbească la masă. În timpul mesei ei
sunt întotdeauna concentraţi şi tăcuţi. Se consideră, că mestecarea minuţioasă a
mâncării are o importanţă majoră în asimilarea ei. De aceea, ei se conduc de
principiul: „Mâncarea solidă – să o beai, mâncarea lichidă – să o mesteci”. Îmi
spuneau că e necesară crearea unei obişnuinţe de a mesteca orice mâncare până la
consistenţa unei paste lichide omogene, care să se prelingă, aproape de sine stătător,
prin esofag în stomac când este efectuată mişcarea de înghiţire.
- Ca băutura este percepută doar apa curată, pe care o beau încet cu
înghiţituri mici. Orice alt lichid, chiar şi ceaiul verde şi cu atât mai mult laptele, nu
este considerat băutură ci mâncare, asupra cărora se răsfrâng aceleaşi reguli de
mestecare.
- Când am întrebat despre ceai sau cafea, mi s-a spus că fiecare decide singur
pentru sine, să le întrebuinţeze sau nu, bazându-se pe reacţiile propriului organism.
Dacă reacţia nu este chiar plăcută, este necesar de a le exclude din raţie. Dar, în
orice caz, a adăuga lapte sau frişcă în ceai şi cafea e interzis. Învăţătorii mei
consideră că utilizarea băuturilor tonifiante, precum ceaiul sau cafeaua, uneori este
justificată, însă e important ca utilizatorul lor să fie un văzător şi să poată exact
depista şi, ce este şi mai important, evidenţia, din întregul spectru al puterilor, acel
tip de energie pe care aceste produse o introduc în sistemul fin al organismului
omenesc. Atunci există posibilitatea unei conştiente repartiţii a energiei şi evitarea
pierderii ei de sub control. Cu părere de rău, în majoritatea cazurilor, această
condiţie nu este îndeplinită, utilizatorul ceaiului şi al cafelei nu are nici o idee
despre ce se întâmplă şi cum să distribuie optimal rezultatul. Iată de ce, mai
devreme sau mai târziu, dependenţa de cafea şi de ceai forte se răsfrânge distructiv
asupra funcţionării umane a conştiinţei şi a corpului.
Capitolul patru
Un organism bolnăvicios slăbeşte mintea.
- Jean Jacques Rousseau
Colonelul Bradford se pregătea să plece în Statele Unite şi, înainte de
plecare, ni s-a adresat pentru ultima dată.
Stătea în faţa noastră – zvelt, puternic şi tânăr. Când l-am întâlnit pentru
prima dată după întoarcerea din Tibet, a produs asupra mea impresia unui om
perfect în toate privinţele. Şi nu în zadar se zice că perfecţiunea nu are limite. Acum
arăta şi mai impresionant.
- Mai întâi de toate, - spuse Sir Henry, - aş vrea să cer scuze doamnelor care
se află aici, deoarece ceea ce intenţionez să spun se adresează în mare măsură
domnilor. Nu are nici o legătură cu însemnătatea celor cinci mişcări rituale, care
sunt la fel de benefice atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Dar, deoarece eu fac
parte din reprezentanţii sexului masculin, din această cauză există unele momente
specifice, care aş dori să le împărtăşesc în special bărbaţilor.
- Mai întâi de toate, vorba e despre vocea bărbătească. Cu toţii aţi auzit nu
odată timbrul înalt tremurător al bătrânilor. Există o legătură directă între
tonalitatea vocii şi starea individului. Ridicarea tonalităţii şi apariţia tremurului în
glas atestă, unilateral, distrugerea corpului slăbit. Permiteţi-mi să vă explic din ce
cauză.
- Între vârtejul al doilea – cel sexual – şi cel de-al cincelea – al gâtului -
există o legătură directă. Desigur, toate vârtejurile sunt interconectate nemijlocit şi
sunt reprezentate unul prin altul, însă conexiunea acestor două este deosebită. Din
această cauză tremurul şi ridicarea tonalităţii vocii masculine este indicatorul direct
al slăbirii celui de-al doilea vârtej. Pentru a readuce în normă caracteristicile
dinamice ale vârtejului doi şi cinci, este îndeajuns de a practica cele cinci mişcări
rituale. Însă există şi posibilitatea accelerării acestui proces. Tot de ce este nevoie
pentru aceasta e voinţa. E necesar doar de a pronunţa toate sunetele pe o tonalitate
joasă, mai suculentă şi plină pe cât e posibil. Pentru acei, a căror voce deja a suferit
schimbări considerabile din cauza vârstei, aceasta poate deveni o veritabilă
provocare. Iar rezultatele practicii merita ca ea să fie acceptată. Conştient, timbrul
jos al vocii foarte curând va schimba caracterul curgerii proceselor vibraţiilor,
legate de rotirea celui de-al cincelea vârtej. Vârtejul va deveni mai complet şi va
începe să se rotească mai rapid. În consecinţă, se vor schimba inevitabil şi
caracteristicile celui de-al doilea vârtej. Lama utilizează acest principiu în lucrul cu
mantrele. De fapt, relevant nu este atât conţinutul mantrei cât structura vibraţiilor
ei. Iată de ce nu e prea important ce veţi alege ca sunete de antrenament, este
important principiul – faceţi efortul de a obţine un răsunet jos şi plin şi o rezonanţă
a vocii în cap şi în coşul pieptului. Apropo, femeile, ale căror voce cu vârsta devine
mai joasă şi grosolană, pot utiliza această metodă, dar viceversa, pentru a întoarce
vocii răsunetul înalt tineresc şi sonor.
- Mii de ani în urmă au fost descoperite caracteristicile vibraţiilor perfecte
ale mantrei „OM”. Atât bărbaţii, cât şi femeile pot beneficia enorm în urma
repetării ei corecte. Bărbaţii trebuie să le pronunţe cu un timbru cât mai jos, iar
femeile, cu unul cât mai înalt. De dorit, ca repetarea să fie făcută de câteva ori în
fiecare dimineaţă. E foarte bine, dacă aveţi posibilitatea de a repeta „OM”, de
asemenea, câteva ori ziua şi seara
- Pentru a pronunţa corect mantra „OM”, inspiraţi maximal profund şi apoi
expiraţi încet scoţând cu vibrare sunetul „O-O-O-O...”, la sfârşit el trece pe scurt
timp în „U-U-U-U...”, concomitent ridicându-se din coşul pieptului spre gât, iar
apoi se transformă într-un lung „M-M-M-M...”, vibraţiile căruia trec cât mai sus
posibil în mijlocul capului. Se pot efectua multe unde lungi ale sunetului „OM”
doar dintr-o singură expiraţie. Acest exerciţiu simplu armonizează caracteristicile
dinamice ale tuturor celor şapte vârtejuri principale. Şi pe parcurs nu e necesar de a
ne lăsa pasionaţi nici de însuşi procesul cântării mantrei, nici de încărcătura ei
semantică, deoarece însemnătatea principală constă în caracteristicile vibraţiilor
mantrei şi în ceea ce ea ne permite să facem cu glasul.
- Cu aceasta, probabil, se sfârşeşte tot ceea ce intenţionam să vă povestesc
despre vârtejurile eterice ale corpului uman şi cele mai simple metode de a lucra cu
ele. Ne-a rămas să discutăm doar un singur aspect al practicii „Ochiul renaşterii”,
care însă are o însemnătate deosebită.
- Imaginaţi-vă ca s-ar putea lua un bătrân ramolit, „extirpând” personalitatea
lui din corpul în degradare şi să îl „plantăm” într-un corp tânăr şi sănătos, care are
vârsta de, să zicem, douăzeci şi cinci de ani. Vă asigur că, în noul corp, bătrânul va
rămâne tot bătrân. Şi dependenţa de slăbiciunea lui va distruge foarte repede noul
corp.
- Majoritatea oamenilor care îmbătrânesc, plângându-se de incomoditatea
care le cauzează bătrâneţea, mint cu neruşinare, în primul rând lor înşişi. Le place
să fie bătrâni şi umili, le place să-şi încurajeze slăbiciunile personale, le place să le
fie milă de ei înşişi. Şi acel care, într-adevăr, vrea să rămână tânăr, trebuie să
găsească curajul de a-şi recunoaşte acest fapt. Iar apoi să refuze definitiv atitudinea
faţă de sine şi comportamentul caracteristic bătrâneţii. Nu a şi-o imagina, ci a o
refuza categoric. Momentul-cheie în toate acestea este intenţia. Atât timp cât
reîntoarcerea tinereţii pentru voi este un vis irealizabil, o aşa zisă poveste frumoasă
din rândul visurilor dulci, sunteţi sortiţi eşecului. Imediat ce veţi începe a şti că
totul este realizabil şi veţi putea să vă formaţi în sine o intenţie de a obţine
rezultatul, prima înghiţitură din izvorul nesecat al tinereţii va fi făcută. În
continuare – acţionează tehnica. V-am învăţat cea mai simplă metodă de realizare a
acestei intenţii. Cum se ştie deja, cele mai efective chestii întotdeauna sunt foarte
simple. Din această cauză, totul ce se cere din partea voastră – e practicarea
continuă.
Intenţia inflexibilă şi practicarea insistentă fac minuni. Deoarece noi
suntem, cu toţii, fiinţe divine veridice, capabile de orice avânt.
"Capitolul pierdut"
Ediţia originală din 1939 a cărţii lui Peter Kelder „Ochiul renaşterii”
sfârşeşte cu finalul capitolului patru. Cu toate acestea, după opt ani, în 1947, textul
cărţii a fost revăzut şi suplimentat prin adăugarea capitolului cinci cu denumirea
„Mantram – Magia Conştiinţei”, dar, din motive necunoscute, nici o copie a
publicaţiei din 1947 nu s-a păstrat şi doar în 1994 o carte a fost găsită printre
hârtiile personale ale autorului.
În publicaţia dată, pentru prima dată, sunt incluse toate schimbările care au
fost făcute în publicaţia din 1947, incluzând capitolul cinci, acel capitol, care, odată
descoperit, a fost numit „Capitolul pierdut”.