Un curs în

Conştiinţă

Stanley Sobottka

titlul original: A Course in Consciousness

Stanley Sobottka
Profesor Emerit în Fizică
Universitatea Virginia
Charlottesville, VA 22904-4714
U.S.A.

ses2r@virginia.edu
http://faculty.virginia.edu/consciousness/

traducere din limba engleză: Damema Ro

1
 CUPRINS

Mulţumire
Cuvânt înainte
Introducere
Partea I
Teoria Cuantică şi Conştiinţa
Prefaţă la Partea I
Capitolul 1 Realismul şi cele trei mari filozofii metafizice
1.1. Ipoteza realismului, o necesitate pentru a supravieţuire şi pentru ştiinţă?
1.2. Materialismul, filozofia că totul este materie, sau în cele din urmă, totul este guvernat de o lege
fizică
1.3. Dualismul cartezian, filozofia că atât materia cât şi mintea sunt ambele primordiale şi ireductibile
1.4. Idealismul, filozofia că mintea este totul şi totul este mintea
Capitolul 2 Fizica clasică de la Newton la Einstein
2.1. Legile lui Newton şi determinismul
2.2 .Termodinamica şi statistica mecanică. Entropia şi direcţia timpului
2.3. Electromagnetismul
2.4. Undele
2.5. Relativitatea
Capitolul 3 Fizica cuantică de la Planck şi Einstein la Bohr, Heinsberg, de Broglie şi Schrödinger
3.1. Începutul fizicii cuantice, Planck şi Einstein
3.2. Dezvoltarea mecanicii cuantice, de către Bohr, Heinsberg, de Broglie şi Schrödinger
3.3. Incertitudine şi complementaritate
Capitolul 4 Undele şi interferenţa, paradoxul pisicii lui Schrödinger, inegalitatea lui Bell
4.1. Unde şi interferenţa
4.2. Paradoxul pisicii lui Schrödinger
4.3. Teorema lui Bell, experimentele lui Aspect şi non-localizarea realităţii
Capitolul 5 Mintea conştientă şi liberul arbitru
5.1. Care sunt caracteristicile minţii conştiente?
5.2. Abilităţile extraordinare ale minţii
5.3. Unitatea minţii umane
5.4. Mintea inconştientă
5.5. Există un test pentru conştiinţă?
5.6. Poate fi o maşină conştientă ?
5.7. Ce par a fi efectele conştiinţei?
5.8. Când şi cum începe un copil să perceapă realitatea obiectivă?
5.9. Experimentele lui Libet şi ale colaboratorilor săi, implicaţiile lor asupra liberului arbitru
5.10. Liberul arbitru ca posibilitate a unei acţiuni alternative
5.11. Originea credinţei în liberul arbitru
5.12. Este necesar liberul arbitru pentru fericirea noastră?
5.13. Libertatea ca trăire
5.14. Universurile probabile şi determinate, dualitatea interior-exterior şi libertatea
Capitolul 6 Ce înseamnă teoria cuantică?
6.1. Interpretarea problemei
6.1.1. Interpretarea în termenii unei realităţi obiective
6.1.2. Interpretarea în termenii cunoştinţelor subiective
2
 6.2. Interpretarea clasică
6.3. Ce poate face o măsurătoare în interpretarea clasică?
6.4. Reducerea funcţiei de undă în interpretarea clasică, direcţia înainte a timpului
6.5. Non-localizarea conştiinţei în interpretarea clasică
6.6. Modelele variabilelor ascunse
6.7. Interpretarea „lumilor multiple”
6.8. Asemănarea dintre interpretarea clasică şi cea a lumilor multiple
6.9. Implicaţiile uimitoare ale interpretării clasice
6.10. Interpretarea subiectivă a teoriei cuantice
Capitolul 7 O interpretare a teoriei cuantice în concordanţă cu idealismul monistic
7.1. Fizica idealismului monistic
7.2. Reluarea paradoxului pisicii lui Schrödinger
7.3. Lumea exterioară în idealism
7.4. Mintea cuantică
7.5. Paradoxurile şi ierarhiile confuze
7.6. „Eul” conştiinţei
7.7. O discuţie despre sinele necondiţionat, ego şi libertate
7.8.Semnificaţia şi dificultăţile modelelor conceptuale
Partea a II-a Metafizica non-dualităţii
Prefaţă la Partea a II-a
Capitolul 8 Domeniile transcedentale
8.1. Holomişcarea lui Bohm
8.2. Asemănare dintre diversele domenii transcendentale
8.3. Rezervorul conştiinţei conform cu Ramesh Balsekar
8.4. Înţelesul domeniilor transcendentale
8.5. Sunt reale domeniile transcendentale şi realitatea obiectivă?
Capitolul 9 Percepţia
9.1. Ce este perceputul ?
9.2. Cine este cel care percepe ?
9.3. Un nou concept al realităţii obiective
9.4. Obiectivizarea, organismul corp-minte şi supremaţia memoriei
Capitolul 10 Învăţământul non-dualităţii
10.1. Metafizica non-dualităţii
10.2. Practicile
10.3. Căile
10.4. Despre moarte
10.5. Diagramă–rezumat
Capitolul 11 Funcţionarea minţii
11.1. Natura dualităţii
11.2. Cele trei nivele ale identificării: manifestarea, obiectivizarea şi personalizarea
11.3. Perechile diametral opuse, separarea şi suferinţa
14.4. Perechea polară victimă–călău
11.5. Păcatul şi vinovăţia, o monstruozitate a minţii
11.6. Mintea care gândeşte şi mintea care lucrează
11.7. Rezumat
Capitolul 12 Non-dualitatea, religia şi credinţa
Capitolul 13 Câteva metafore utile
13.1. Visul

3
 13.2. Filmul
13.3. Păpuşa şi robotul
13.4. Oceanul
13.5. Spinul
13.6. Electricitatea şi aparatul electric
13.7. Obiectul de aur
13.8. Praful în raza de lumină
13.9. Oglinda
13.10. Şarpele şi funia
13.11. Mirajul
13.12. Borcanul şi spaţiul în care el există
Capitolul 14 Spaţiu, timp, cauzabilitate, destin
14.1. Conceptele de spaţiu şi timp
14.2. Non-localizarea în timp şi spaţiu
14.3. Conceptul de cauzalitate
14.4. Natura legilor
14.5. Conceptul de destin
14.6. Noi suntem deja aici, acum
14.7. Maya, hipnoza divină
Capitolul 15 Liberul arbitru şi responsabilitatea
Capitolul 16 Iubirea
Partea a II-a Sfârşitul suferinţei şi descoperirea adevăratei noastre naturi
Prefaţă la Partea a II-a
Capitolul 17 Cum să-şi trăiască fiecare viaţa
17.1. Problemele apărute la citirea scripturilor
17.2. Indiferent ceea ce se întâmplă, trebuie să se întâmple
17.3. Scopul şi înţelesul în viaţă
17.4. Dorinţa de moarte
17.5. Dacă suferinţa este la sfârşit, în mod obişnuit practica spirituală se întâmplă prima
17.6. Raritatea iluminării
17.7. Iluminarea este rară şi fericirea este rapidă, dar pacea nu este nici una din ele
Capitolul 18 Practici şi învăţători
18.1. De ce practica?
18.2. Importanţa de a fi conştient
18.3. Câţiva înţelepţi şi practicile predate de aceştia
18.4. Câteva informaţii secrete folositoare
18.5. Unii înţelepţi contemporani ai non-dualităţii
Capitolul 19 Acceptarea şi capitularea
Capitolul 20 Dezidentificarea prin înţelegere
20.1. Rolul conceptelor în învăţăturile spirituale
20.2. Folosirea conceptelor lui Ramesh, pentru a adopta înţelegerea
20.3. Înţelegerea se petrece mai repede în introspecţie
Capitolul 21 Dezidentificarea prin negaţie
21.1. Ce este negaţia?
21.2. Folosirea negaţiei pentru dezidentificare la cel de al treilea nivel, nivelul „meu”
21.3. Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea la cel de al doilea nivel, nivelul „eului”
21.4. Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea de lume

4
Capitolul 22 Dezidentificarea prin introspecţie
22.1. Ce este introspecţia?
22.2. Introspecţia în interiorul sinelui)
22.3. Introspecţia în interiorul Sinelui
22.4. Introspecţia în interiorul manifestării, introspecţia în exterior
22.5. Câteva probleme mărunte
Capitolul 23 Dezidentificarea prin meditaţie
23.1. Principiile meditaţiei
23.2. Introspecţia în interiorul Sinelui, ca meditaţie
Capitolul 24 Dezidentificarea prin acceptare
Capitolul 25 Rezumat foarte scurt
Anexă Resurse şi învăţaţi
A1. Propriile mele resurse şi proprii mei învăţători
A2. Ghiduri spirituale

Mulţumire

Această carte este de un real folos tuturor celor înclinaţi spre spiritualitate, dornici să afle cine sunt şi care le
este drumul. Răspunsul este fantastic, fiind descoperit chiar din titlu, Conştiinţa...
Mulţumim iluminatului savant american, prof. Stanley Sobottka, pentru acordul său referitor la traducerea şi
publicarea versiunii române a „Cursului în CONŞTIINŢĂ”.
Întrucât totul este într-o permanentă evoluţie, aşa şi cursul profesorului Sobottka este într-o continuă
îmbunătăţire. Aici, lecţia noastră este de a nu trage niciodată linie, concluzionând că am terminat ceva, căci
perpetua schimbare este chiar sensul existenţei...
Damema Ro (Beatrice)

Cuvânt înainte
Cu 500 de ani în urmă, un bun savant era aproape întotdeauna şi un bun filozof. Renumiţii Descartes, Leibniz,
Kant şi mulţi alţii ştiau că era de neconceput să înţelegi Principiile Adevărului cu privire la Univers fără o
cunoaştere completă a ştiinţei şi a filozofiei (spiritualităţii). Faptul că nu există graniţe şi fragmentare în Univers–cu
excepţia falselor percepţii–impune să ne întrebăm de ce ar trebui să existe un zid între ştiinţă şi spiritualitate. În
fond, nu există absolut niciun motiv pentru acest lucru.
Cu toate acestea, în ultimul secol ştiinţa a îndepărtat spiritualitatea ca fiind subiectivă, iar spiritualitatea a
privit ştiinţa ca fiind prea rigidă şi conservatoare. În continuare, acest conflict şi distanţare dintre ştiinţă şi
spiritualitate revine spre o rezolvare absolută, astfel că din ce în ce mai mult sunt dezvăluite cele două zone,
paralele uimitoare şi de necontestat, în special fizica modernă şi filosofiile orientale, arătând că a venit timpul ca ele
să se reunească, fiind mult de câştigat dintr-un astfel de mariaj.
Prima lecţie necesară de a fi învăţată de public este ca acesta să nu se teamă de ştiinţă. Ştiinţa reprezintă mai
mult decât „cunoştinţe adunate sistematic şi pline de semnificaţie”, mai mult decât o colecţie de teorii sau
matematică abstractă. Ceea ce face ca ştiinţa să fie atât de vitală nu este atât de mult matematica sa din ecuaţii, ci
interpretarea–semnificaţia–derivată din astfel de ecuaţii. Literatura a dezvăluit din ce în ce mai mult semnificaţia
din spatele diverselor descoperiri ştiinţifice şi, în cuvinte simple, urmărirea unui astfel de material nu mai este o
sarcină dificilă pentru cititorii obişnuiţi. De fapt este necesară o înţelegere esenţială a ştiinţei, deoarece ştiinţa are
capacitatea de a sistematiza cunoaşterea, astfel încât conceptele spirituale pot fi făcute de către minţile noastre mai
puţin vagi şi mult mai profunde. Altfel spus, ştiinţa poate ajuta la ordonarea spiritualităţii. Deşi ştiinţa nu poate
niciodată dezvălui Adevărul, căci Adevărul se află dincolo de toate conceptele, ea poate însă într-un mod sistematic
şi plin de înţeles să indice spre Adevăr.
Invers, spiritualitatea poate inspira şi ghida ştiinţa prin Înţelepciunea sa intuitivă. Multe descoperiri ştiinţifice
sunt făcute de revelaţii intuitive (divine). Albert Einstein s-a afirmat cu remarcabilele sale realizări nu numai că era
un bun savant ci şi pentru că era un mare mistic, un puternic partizan al spiritualităţii. În mod asemănător,
realizarea structurii inelului de benzen de către F. Kekule a apărut în timpul unei stări fără de griji în împărăţia ce se

5
află dincolo de mintea personală. La fel, Carl G. Jung–renumitul psihanalist–a observat un succes mai mare în
recuperarea pacienţilor săi prin integrarea înţelegerii sale mistice cu fundamentul cunoştinţelor sale psihiatrice.
Prin urmare, lecţia ce trebuie învăţată de savanţi este să nu subestimeze puterea pătrunderii spirituale şi să
beneficieze de pe urma imensei sale Înţelegeri ce transcende toate graniţele limitate ale minţii personale.
Mai mult, este recunoscut pe scară largă că miezul celor mai recente descoperiri ştiinţifice a fost cunoscut şi
trăit de unii înţelepţi iluminaţi cu sute de ani în urmă. Prin urmare, o integrare şi o cooperare între ştiinţă şi
spiritualitate va accelera cu siguranţă progresul umanităţii pe calea spre Înţelepciune şi Trezire. Lucrarea
Profesorului Stanley Sobottka este una dintre încercările de pionierat într-o astfel de acţiune vitală.
Profesorul Stanley Sobottka–fizician nuclearist la Universitatea Virginia, actualmente retras la pensie, este
un savant mistic a cărui Înţelepciune vorbeşte atât minţilor cât şi inimilor noastre. Cartea sa intitulată „Un curs în
Conştiinţă” ne oferă minunata cunoaştere despre natura Conştiinţei Universale şi despre Iluminare, efectuând în
acelaşi timp paralele între ştiinţă (în special Fizica Cuantică) şi Misticismul Oriental. Ţelul final al acestei cărţi este
de a reinstaura Cunoaşterea noastră despre Adevăratul Sine şi de a sfârşi cu toate limitările şi suferinţele.
Cu siguranţă, cartea acestui savant va fi citită cu încântare de oricine are o pasiune pentru Adevăr, în contextul
ştiinţei şi al spiritualităţii.
Bedri C. Cetin

Introducere

Din 1992 până în 1995 am predat studenţilor umanişti de la Universitatea Virginia, mai multe cursuri despre
realitate şi conştiinţă, în conformitate cu teoria cuantică. Aceste cursuri au încercat să contureze într-un mod cât
mai pe înţelesul unui om care nu se ocupă de ştiinţă, motivele pentru care conştiinţa este o parte necesară şi
acceptată de cele mai largi interpretări ale fizicii cuantice. Pentru aceste cursuri, am scris concis şi complet note pe
care le-am înmânat studenţilor mei şi care rezumau punctele centrale, pentru a le face cât mai clar posibil baza
ştiinţifică a cursului. O versiune rafinată şi revizuită a acestor note este cuprinsă în Partea 1 a acestei lucrări.
În 1995, 1996 şi 1998, din nou pentru studenţii care nu au o formaţie ştiinţifică, am predat cursuri despre non-
dualitate sau Advaita, începând cu informaţiile descrise ştiinţific în Partea 1, urmate în Partea 2 de câteva capitole
teoretice despre metafizica non-dualităţii şi concluzionând cu predarea unor înţelepţi iluminaţi contemporani
(jnani). În mod obişnuit, înţelepţii nu sunt interesaţi să predea principiile non-dualităţii într-un mod sistematic şi
logic ca acesta, pentru că un astfel de sistem conceptual poate fi o închisoare pentru minte, conducând-o la a crede
că ea se poate transcende pe sine doar printr-un sistem de conducere (să iasă din închisoarea proprie, autoimpusă).
Cu toate acestea, pentru scopurile predării, am scris un set de note şi pentru aceste seminarii.
Până în 1998 am îmbunătăţit şi rafinat aceste note, după cum experienţa şi intuiţia mea au evoluat şi după cum
am fost în legătură cu alţi înţelepţi.
Deşi există o mică parte din Partea 1 cu care unii oameni de ştiinţă nu sunt de acord, dând suficient timp
studiului minuţios, există însă un material considerabil în Partea 2 şi Partea 3, care ar putea fi în dezacord cu ceea
ce spun unii înţelepţi. Motivul pentru care există această diferenţă este acela că ştiinţa operează în întregime cu
concepte ce pot fi văzute ca fiind consistente sau nu, în concordanţă sau nu cu observaţiile, în timp ce pentru un
înţelept este imposibil să folosească conceptele pentru a descrie Realitatea, deoarece Realitatea transcende toate
conceptele. În ştiinţă, concepte sunt (sau nu sunt) adevărate, în timp ce în învăţăturile spirituale, conceptele doar
pot arăta spre Adevăr. Pentru a sparge închisorile conceptuale în care trăim, înţelepţii folosesc conceptele ca pe
nişte instrumente, dar după ce conceptele au fost folosite ele trebuie aruncate căci altfel devin lanţuri în sclavia
noastră. Cu toate acestea, în Partea 2 şi în Partea 3 există multe concepte, care sunt susceptibile de a fi verificate
prin observaţii directe, de cei care gândesc că se mai află încă într-o astfel de închisoare, sporindu-le astfel
încrederea în învăţăturile următoare.
Cititorul care nu este interesat de teoria cuantică, poate obţine un curs prescurtat dar complet, doar prin
omiterea Capitolelor 2, 3, 4, 6, 7 şi 8. Acestea sunt capitolele care arată că fizica este incompletă fără conştiinţă; ele
nu sunt necesare pentru înţelegerea materialului rămas.
Unii poate doresc să citească doar un scurt curs despre principiile şi practicile Advaita. Acestea se găsesc în
Capitolele 9, 10, 11, 20, 21, 22, 23 şi 24.
Capitolul 25 este un rezumat al cursului şi de fapt un (foarte) scurt curs în sine.

Stanley Sobottka

6
 PARTEA I
TEORIA CUANTICĂ ŞI CONŞTINŢA
Prefaţă la Partea I
(Teoria Cuantică şi Conştiinţa)
Partea I este alcătuită din temeliile filozofice şi ştiinţifice ale acestui Curs în Conştiinţă.

 stabilim contextul discuţiei noastre în trei mari tipuri ale filozofiei metafizice
 punem întrebări ce apar în mod natural atunci când cineva începe un studiu al minţii conştiente
 rezumăm datele ştiinţifice pe care trebuie să le luăm în consideraţie pentru a înţelege fenomenul
conştiinţei
 facem o simplă descriere a teoriilor filozofice şi ale mecanicii cuantice, deoarece avem nevoie să
includem conştiinţa în descrierea pe care o vom face lumii materiale
 vom vedea că din punct de vedere ştiinţific, nu numai că este imposibil să înţelegem lumea
materială fără a lua în consideraţie conştiinţa observatorului, dar de fapt aceasta este Conştiinţa ce
se manifestă în lume.
 ceea ce există nu poate fi conştiinţa individuală a observatorului, ci ea trebuie să fie Conştiinţa
universală non-localizată.

Capitolul 1
Realismul şi cele trei mari filosofii metafizice
1.1. Ipoteza realismului, o necesitate pentru a supravieţui şi pentru ştiinţă?
Realismul este presupunerea faptului că există o lume reală, exterioară minţilor noastre individuale şi
simţurilor noastre, care există chiar dacă noi suntem observatori sau nu. Această prezumţie nu poate fi dovedită
deoarece toate percepţiile noastre, fără excepţie, sunt imagini mentale şi noi nu avem mijloace pentru a merge
dincolo de ele. De obicei există un mijloc pe care îl folosim fără să ne gândim niciodată la el. Presupunem că biroul
şi calculatorul din incinta lui există şi după ce părăsim munca, la sfârşitul zilei şi ele vor fi tot acolo când ne
întoarcem la lucru, a doua zi dimineaţă. Când la sfârşitul zilei conducem maşina spre casă, presupunem că atunci
când vom sosi acasă, casa sau apartamentul nostru va fi tot acolo şi va continua să rămână acolo în timpul absenţei
noastre, după ce noi am plecat dimineaţa la serviciu. Presupunem că prietenii, rudele şi cunoştinţele noastre există
chiar dacă nu îi putem vedea şi nu le putem vorbi chiar dacă ne gândim sau nu la ei. De asemenea, presupunem că
părinţii noştri au existat şi înainte ca noi să ne naştem şi că cei mai mulţi oameni pe care-i cunoaştem vor trăi şi
după ce noi vom muri. Deci multe din experienţele noastre de fiecare zi, repetabile, confirmă această presupunere
despre care cei mai mulţi dintre noi cu greu se îndoiesc. Ea este o prezumţie cu o enormă valoare de adevăr: ştim că
o maşină ce merge cu mare viteză ne poate omorî în timp ce traversăm strada dacă suntem absorbiţi de gânduri sau
inconştienţi, la fel ştim că un glonţ rătăcit de la un vânător ne poate instantaneu şterge conştiinţa fără să ne
avertizeze şi mai ştim că am putea muri din cauza vreunui factor extern, virus, bacterie sau otravă.
Pentru ca ştiinţa să lucreze şi să înflorească, este necesară prezumţia unei realităţi exterioare. În cea mai mare
parte, ştiinţa este descoperirea şi explicaţia lumii exterioare. Fără această presupunere, ar exista numai gânduri şi
imagini ale propriei noastre minţi (care ar fi singura minte existentă) şi nu ar mai fi necesară ştiinţa sau orice
altceva.
Completând presupunerea realităţii exterioare, noi facem de asemenea presupunerea că această realitate este
obiectivă. În mod repetat, aceasta este confirmată de experienţele noastre zilnice şi de observaţiile ştiinţifice.
Obiectivitatea înseamnă observaţii, experimente sau măsurători efectuate de o persoană şi care pot fi făcute şi de o
altă persoană care va obţine acelaşi rezultat sau unul similar. A doua persoană va fi capabilă să confirme dacă
rezultatele sunt aceleaşi sau similare prin consultarea sa cu cea dintâi. De aceea, pentru obiectivitate, comunicarea
este esenţială. De fapt, o observaţie ce nu este comunicată şi acceptată nu este acceptată în general ca fiind o
observaţie validă a realităţii obiective. Deoarece se cere un acord, realitatea obiectivă este uneori numită realitate în
consens.
Aşa cum am mai spus înainte, ştiinţa presupune că realitatea obiectivă este exterioară minţilor ce o observă.
Chiar şi psihologii fac această presupunere în studiile lor despre funcţionarea mentalului atunci când analizează
minţile altora, nu însă şi minţile lor proprii. Rezultatele sunt obiective pentru că ele pot fi comunicate altor minţi şi

7
pot fi comparate. Astfel, ceea ce noi am fi putut considera uneori ca fiind subiectiv–fenomene mentale–sunt chiar
cu adevărat obiective şi în acest sens psihologia este cu adevărat o ştiinţă obiectivă.
Ce putem spune despre persoana care îşi observă propriile gânduri şi alte impresii mentale? În acest caz este
clar că realitatea pe care persoana o observă direct nu este cu totul exterioară, dar ea poate fi încă comunicată şi
comparată cu observaţiile interne, similare ale altora, deci o putem privi ca fiind obiectivă dacă există un acord. De
exemplu, nu există nici o dificultate atunci când comparăm paşii pe care-i facem mental în timpul rezolvării unei
probleme de matematică sau chiar atunci când comparăm experienţele noastră de teamă sau de furie dacă
răspundem la aceeaşi stimuli exteriori. Dacă acceptăm că vedem sau simţim acelaşi lucru, atunci putem de
asemenea defini aceste impresii mentale ca fiind obiective. În acest caz, este evident că aceiaşi stimuli „exteriori”
trebuie să fie prezenţi la noi amândoi, deci aceasta este cu adevărat o lărgire a realităţii externe. De fapt, toate
observaţiile ale aşa–numitei realităţi exterioare sunt cu adevărat observaţiile propriilor noastre imagini mentale la
răspunsul unor stimuli presupuşi exteriori. Trebuie să ţinem minte aici că „exterior” înseamnă exterior minţii şi nu
neapărat exterior corpului. De exemplu, dacă aş simţi o durere ca răspuns la înţepătura unui ac de seringă sau dacă
am o răceală, nimeni nu ar mai pune la îndoială obiectivitatea observaţiei mele.
Se pune acum întrebarea: „Ce este pur şi simplu experienţa subiectivă?”. Răspunsul ne va conduce să
considerăm experienţele ce sunt pur interioare minţii şi care nu sunt rezultatul direct al unor stimuli „exteriori”.
Exemple de fiecare zi a unor astfel de experienţe sunt gândurile, imaginaţia, visele, viziunile etc. Totuşi, multe
astfel de experienţe sunt asemănătoare cu cele ale altor oameni şi le-am putea comunica uşor lor, deci ele au o
calitate obiectivă şi din acest motiv nu sunt considerate în mod obişnuit pur subiective. Acest tip de obiectivitate
este aşadar bazat pe ceea ce oamenii denumesc ca fiind „normal” într-o experienţă obişnuită. De fapt, unii ar putea
defini „normalitatea” ca fiind condiţia de a avea astfel de experienţe.
Acum să considerăm experienţele care sunt doar interioare minţii dar care ies în afară limitei normalităţii, aşa
cum a fost ea definită mai sus. Aceste tipuri de experienţe le-am putea numi pur subiective deoarece ele nu sunt
uşor de comunicat altora şi din acest motiv lipsesc atât stimulii externi cât şi obiectivitatea. Exemple sunt
halucinaţiile, deziluziile, experienţele religioase sau altele greu de exprimat şi experienţele trezirii sau ale realizării
sinelui. Este limpede că definiţia pe care noi o dăm subiectivităţii depinde de definiţia dată normalităţii. De fapt,
vom vedea mai târziu că minţile „normale” pot fi considerate suferind cu adevărat de mari deziluzii şi că toată
suferinţa „normală” este rezultatul acestei deziluzii.
Ca un punct al acestei probleme, am putea întreba: „Lucrează ea mintea atunci când noi nu o observăm?”. O
astfel de funcţionare mentală, dacă ea există, trebuie dedusă cât timp nu este observată direct, însă există anumite
tipuri de experimente care arată că există numeroase astfel de procese mentale. Vom vorbi mai târziu despre unele
dintre ele. Chiar în experienţa noastră de zi cu zi, uneori mintea va lucra asupra unor probleme în mod inconştient,
soluţia va apărea brusc, părând o strălucire de geniu.
Am spus că ştiinţa presupune că realitatea exterioară există chiar dacă ea este sau nu observată, însă aceasta nu
poate fi demonstrată câtă vreme toate observaţiile noastre sunt pur şi simplu imagini mentale. O afirmaţie despre
adevărata sa natură nu poate fi demonstrată printr-o ipoteză fizică, dar este numită ipoteză metafizică. (O astfel de
ipoteză poate fi numită şi axiomă.) Astfel, piatra de temelie a întregii ştiinţe nu este deloc ştiinţa, ci metafizica! Nu
numai natura ştiinţei, dar la fel de bine experienţele noastre de viaţă, ar fi fost fundamental schimbate dacă această
ipoteză nu ar fi fost făcută. Mai târziu, în curs, vom dezbate o învăţătură în care nu se mai impune această ipoteză şi
care ne dă un tablou radical diferit despre noi şi despre lume.

1.2. Materialismul, filosofia că totul este materie sau în cele din urmă, totul este guvernat de o lege
fizică
Cel mai vechi reprezentant al filosofiei materialismului a fost Democrit (filosof grec, 460-370 î.H.) El a
postulat o lume compusă în întregime din particule materiale, invizibile, numite atomi. Aceşti atomi aveau formă,
masă şi mişcare, însă nu aveau şi alte calităţi, precum culoare sau miros. Mai târziu, aceste calităţi au fost
considerate ca fiind subiective şi au fost completate de observatorul care a fost considerat şi el alcătuit din atomi.
Reforma protestantă iniţiată în Germania în anii 1520 de călugărul augustinian Martin Luther (1483–1546) a
stimulat o asemenea emulaţie încât ordinea catolică din acele timpuri a fost răsturnată şi înlocuită de noile ordini
religioase, politice şi ştiinţifice ale secolului al XVII–lea. Atomismul a fost reînviat în 1640 de savantul şi preotul
catolic francez Pierre Gassendi (1592–1655) care a căutat să îmbine teoria cu doctrina catolică. Totuşi, începând cu
anul 1640, eliberarea ştiinţei de sub autoritatea bisericii realizată de filosofii dualismului cartezian (vezi Secţiunea
1.3) şi enormul progres ştiinţific ce a urmat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea a consolidat autoritatea
materialiştilor, materialismul devenind filosofia dominantă în lumea occidentală.
Chiar cei care susţin că deţin alte filosofii decât materialismul sunt influenţaţi de acesta poate în moduri de
care nu sunt total conştienţi. Principiul său fundamental este acela că materia şi energia sunt pe primul loc şi toate
celelalte pe locul secund, în sensul că toate celelalte derivă din materie şi energie şi sunt roadele lor. Până la
apariţia teoriei cuantice în anii 1920 şi a întrebărilor fundamentale despre natura materiei, această filosofie a fost

8
uneori extinsă, susţinând că legile fizice sunt primordiale materiei şi energiei şi că totul poate fi explicat şi înţeles în
termenii legilor fizice. Acesta este numit scientism sau materialism ştiinţific.
Se pune acum întrebarea: „Ce este o lege fizică?”. Cineva ar putea spune că legea fizică include toate legile
realităţii, în care caz întrebarea devine fără sens. Pentru scopul nostru, vom restrânge definiţia legilor fizice la acele
legi care sunt recunoscute ca fiind părţi ale fizicii. Prin fizică vom înţelege studiul exteriorului, al realităţii
obiective definite mai sus. Aşadar, vom înţelege materialismul ca fiind acea filosofie în care realitatea exterioară
obiectivă este primordială şi orice altceva (ca de exemplu fenomenul mintal) derivate din ea sau este efectul unei
astfel de realităţi.
Răspândita credinţă în materialism are efecte profunde asupra vieţii şi societăţii noastre. Dacă noi gândim în
acest mod, trebuie să conchidem că totul, inclusiv noi şi viaţa noastră, este total guvernat de legile fizice. Legile
fizice sunt guvernate de dorinţele, speranţele, etica, ţelurile şi destinele noastre. Materia şi energia trebuie să fie
ţinta noastră principală, subiectul tuturor dorinţelor şi ambiţiilor noastre, aşadar viaţa noastră trebuie să se centreze
pe acumularea bunurilor materiale (inclusiv corpurile) sau în cele din urmă pe rearanjarea sau schimbarea acestora
pentru a ne produce un maxim de satisfacţie materială şi plăcere. Trebuie să ne cheltuim toată energia în această
căutare, pentru că nu poate exista un alt scop şi în toate acestea noi nu avem altă alegere, fiind guvernaţi în
totalitate de legile fizice. Ne putem simţi prinşi ca într-o capcană de toate aceste credinţe şi dorinţe, însă nu putem
clătina căci ele ne domină în totalitate.
O formulare succintă şi personalizată a filosofiei materialiste este: „Eu sunt corpul.”
Putem crede că noi nu suntem deloc de acord cu această filosofie, dar totuşi să ne mai gândim puţin la acest
lucru. Oare nu credem noi că suntem servitorii şi prizonierii corpurilor noastre, că trebuie să le preţuim sub
ameninţarea foamei, a setei, a bolii şi disconfortului? Grija noastră primordială nu este oare opera caritabilă a
corpurilor noastre, chiar în măsura în care ne planificăm întregul nostru viitor sau reînviem întregul nostru trecut?
Chiar dacă înlocuim corpul nostru cu al altcuiva, încă ne mai domină aceleaşi forţe. Suntem aproape complet
orientaţi asupra corpului, adică pătrunşi de materie. În această încurcătură există totuşi puţină libertate. Chiar dacă
domeniul psihologiei a fost influenţat de materialism, principalul rezultat a fost teza comportamentală
(„behaviorism”) care explică faptul în totalitate comportamentul nostru este determinat de motivaţiile materialiste,
iar conştiinţa şi conştienţa noastră nu au asupra sa nici un efect. Aceasta a fost o premiză utilă multor cercetări
psihologice, şi în mod particular asupra animalelor. Ea a lucrat de asemenea în gândirea societăţii, cu rezultatul că
în mod obişnuit instituţiile sociale încearcă să ne modifice comportamentul oferindu-ne stimulente materiale. De
fapt, acest tip de comportament modificat lucrează cu adevărat în măsura în care noi am adoptat credinţele
materialiste.
O problemă majoră a filosofiei materialiste este aceea de a explica conştiinţa sau mintea. Materialiştii pot cu
greu nega existenţa conştiinţei, deoarece aceasta este o experienţă universală. Explicaţia general acceptată
referitoare la conştiinţă este aceea că ea este un epifenomen sau o caracteristică apărută din materie. Conştiinţa se
dezvoltă atunci când obiectele materiale ating un anumit nivel de complexitate-acela al organismelor vii-sau
anumite tipuri ale lor. Totuşi, deoarece ea este complet dependentă de materie, pentru a exista ea nu poate afecta
sau influenţa materia ci poate fi numai conştientă de aceasta. Materia este încă primordială.

1.3. Dualismul cartezian, filosofia că atât materia cât şi mintea sunt ambele primordiale şi
ireductibile
Această filosofie a fost pentru prima dată propusă în 1641 de René Descartes (savant şi filosof francez, 1596–
1650) şi explică că mintea şi materia (sau mentalul şi fizicul) sunt două substanţe independente şi separate. Fiinţele
umane (conform cu Descartes, dar nu şi animalele) sunt alcătuite din ambele substanţe. O minte este o conştiinţă, o
entitate ce gândeşte, înţelege, doreşte, simte şi îşi imaginează. Un corp este un obiect ce are o dimensiune fizică, de
exemplu există în spaţiul fizic. Minţile nu au dimensiuni fizice (pe motiv că nu există în spaţiul fizic) şi sunt
indivizibile, în timp ce corpurile sunt divizibile în mod infinit (în filosofia lui Descartes). Iniţial, Descartes a dorit
să-şi limiteze premizele numai la cele ce nu erau disputate şi de aici a apărut motivul celebrei sale premize: „Cuget,
deci exist.” „Eul” în această exprimare este mintea şi atâta vreme cât ea nu există în spaţiul fizic, în principiu ea
poate supravieţui morţii corpului fizic. Chiar dacă mintea şi corpul sunt independente, Descartes a crezut că mintea
poate acţiona asupra corpului.
O formulare succintă şi personalizată a dualismului este: „Eu sunt mintea şi eu am un corp.” Dualismul
apelează la intuiţie mai mult decât o face materialismul care este forţat să creadă că „Eu sunt corpul.”, dar mai puţin
să creadă că „Eu am un corp.” Mulţi oameni au însă puţine dubii că vor supravieţui morţii corpului.
O problemă filosofică majoră în dualism este întrebarea: „Au minţi animalele sau alte obiecte fizice?” Dacă
animalele sunt excluse, există problema explicării unor comportamente ale lor, apropiate de cele umane? Dacă ele
sunt incluse, excludem noi ceva din ele? Dar despre plante şi microbi ce putem spune? La aceste întrebări nu există
răspunsuri satisfăcătoare.
O altă problemă a dualismului este aceea de a explica relaţia dintre minte şi materie şi în mod particular
efectul pe care îl poate avea una asupra celeilalte. Nu este dificil de văzut că mintea este afectată de corp. În
9
particular, noi (însemnând minţile noastre) părem a fi afectaţi de sănătatea şi confortul corpurilor noastre şi cu
siguranţă părem a fi afectaţi dacă corpul nostru este treaz sau dacă acesta doarme. Sunt oare acestea efecte reale sau
iluzii? Dacă ele sunt reale, care este atunci mecanismul prin care corpul afectează mintea? În cele din urmă am
putea răspunde la întrebarea dacă mintea este fizică şi în acest caz ea s-ar supune legilor fizice. Dacă mintea nu este
fizică, folosind metodele noii ştiinţe nu suntem niciodată capabili să răspundem la această întrebare.
O întrebare înrudită este următoarea: „Afectează oare mintea corpul şi dacă o face, în ce fel?”. Pentru a
răspunde este necesar să cunoaştem legile cărora li se supune mintea. Vom vedea că unele interpretări ale teoriei
cuantice explică faptul că mintea se manifestă în materie, iar efectul nu este nesemnificativ. Nu se ştie însă cum se
întâmplă acest lucru. Lipsa răspunsurilor satisfăcătoare la toate aceste întrebări a avut ca rezultat discreditarea
substanţială a dualismului în rândul filosofilor.
Cum ne afectează viaţa din punctul de vedere al propriei noastre filosofii adoptarea dualismului? Problema de
fond pare să fie că aceasta implică o eliberare incompletă din limitările corpului. Câtă vreme credem că avem un
corp noi vom simţi pentru el responsabilitate şi aceasta va fi întotdeauna o sursă de teamă. Dacă materialismul ne
împiedică întotdeauna să ne eliberăm din închisoarea corpului, dualismul ne permite însă să găsim doar jumătatea
de drum, dincolo de uşă. Suntem încă întemniţaţi după gratii şi numai moartea corpului va rupe definitiv lanţurile.
În ciuda deficienţelor dualismului, Descartes a reuşit pentru totdeauna să elibereze ştiinţa (studiile realităţii
obiective) de sub dominaţia dogmei bisericii care era bazată pe apelarea autorităţii şi care oprise temporar
dominaţia minţii, fapt ce a permis în continuare ca ştiinţa să înflorească fără a fi stânjenită. Ştiinţa a devenit aşa de
victorioasă în prevederea şi controlarea naturii încât savanţii au început să pună problema valabilităţii tuturor
învăţăturilor religioase. Materialismul devenise mult mai dominant şi realitatea fizică mai bine înţeleasă. Mintea
luase un loc în spate şi fuse redusă la un epifenomen. Lumea din Occident acceptase cu curiozitate darul filosofiei
materialiste şi începuse să fie intoxicată cu mulţumirile şi plăcerile pe care acesta le oferea. Reducea mintea la un
instrument a cărui principală folosinţă era să asigure mai multe case şi maşini, mai multe slujbe şi cariere
prestigioase, parteneri şi copii mult mai frumoşi. Totuşi, rezultatul inevitabil a fost mintea deformată.

1.4. Idealismul, filosofia că mintea este totul şi totul este mintea

Idealismul explică că mintea sau conştiinţa constituie realitatea fundamentală. Unele versiuni ale idealismului
admit existenţa obiectelor materiale, altele neagă că obiectele materiale există independent de percepţia umană.
Platon (filosof grec, 428–348 î.H.) este adesea considerat primul filosof idealist, mai ales datorită doctrinei
sale asupra Formelor. Platon considera că Ideea universală sau Forma, uneori numită arhetip–de exemplu, roşeaţa
sau bunătatea este mult mai reală decât o expresie particulară a formei–un obiect roşu sau o acţiune bună. Conform
lui Platon, lumea experienţei schimbărilor este ireală şi Ideea sau Forma–care nu se schimbă şi care poate fi
cunoscută numai prin raţiune–constituie adevărata realitate. Platon nu a recunoscut experienţa mistică ca pe o cale
spre adevărata realitate, singură fiind raţiunea.
Idealismul a fost pentru prima dată explicat de Platon în alegoria peşterii în Republica (vezi de exemplu, Julia
Annas, O introducere în Republica lui Platon, paginile 252, 1981). Prizonierii se află într-o cavernă, cu un foc în
spatele lor, îngrădiţi, astfel că pot vedea numai umbrele pe un perete din faţa lor, umbre aruncate de păpuşile
manipulate în spatele lor. Ei cred că aceasta este tot ceea ce este de văzut; dacă sunt eliberaţi din lanţuri şi forţaţi să
se întoarcă în jurul focului şi al păpuşilor, ei devin bulversaţi şi sunt mai fericiţi dacă sunt lăsaţi în starea lor
iniţială. Sunt chiar supăraţi pe oricine încercă să le spună cât este de jalnică poziţia lor. Numai puţini pot înţelege că
umbrele sunt numai umbre aruncate de păpuşi şi ei încep o călătorie pentru a fi eliberaţi, călătorie ce-i conduce să
treacă dincolo de foc şi drept în afara cavernei, spre lumea cea adevărată. La început, acolo ei sunt orbiţi şi pot
vedea obiectele adevărate numai în reflectare şi în mod indirect, dar apoi privesc direct la ele, în lumina soarelui şi
pot privi chiar la soare.
Această alegorie se înrudeşte cu idealismul în modul următor: umbrele păpuşilor pe care prizonierii le văd,
reprezintă într-un stil de neexprimat trecerea lor dincolo, opiniile şi credinţele induse de părinţi, societate şi religie;
păpuşile însele reprezintă minţile prizonierilor, mecanice şi iraţionale; lumina focului din peşteră furnizează numai
parţial iluminarea deformată din intelectul lor aflat în închisoare. Eliberarea începe atunci când cei puţini se întorc,
se trezesc şi ies afară. În afara peşterii, obiectele reale (Formele) sunt cele din domeniul transcendental. Pentru a le
vedea, este necesară lumina soarelui care reprezintă raţiunea pură. O alegorie asemănătoare, folosind simbolurile de
astăzi, ar înlocui peştera cu o sală de cinematograf, umbrele cu imaginile de pe ecran, păpuşile cu filmul şi focul cu
lumina proiectorului. Soarele este afară şi noi trebuie să părăsim sala pentru a-i putea vedea lumina.
Filozoful britanic George Berkeley (1685–1753), din secolul al XVIII-lea, a fost unul dintre exponenţii majori
ai idealismului. El a negat existenţa substanţei materiale (filozofia sa era numită imaterialism) şi a susţinut că
universul constă din Dumnezeu-care este un spirit infinit-din spiritele finite care includ fiinţele umane, din ideile
care există numai în minţile spiritelor şi din nimic altceva. Cea mai caracteristică doctrină filozofică a sa este
rezumată în expresia „a fi înseamnă a fi perceput”. Cu alte cuvinte, a spune că obiectele materiale există înseamnă a
vedea, auzi sau percepe altceva cu mintea. Atât timp cât Berkeley presupune că obiectele materiale există fără
minţile umane care să le perceapă, mintea care le percepe trebuie să fie mai degrabă divină decât umană.
10
 Filozoful german Immanuel Kant (1724–1804) a explicat o formă de idealism pe care a denumit-o idealism
transcendental. El credea că există o realitate ce este independentă de minţile umane (numenul sau lucru în sine
cunoscut numai prin raţiune în opoziţie cu fenomenul cunoscut senzorial–nota traducătorului), dar aceasta, pentru
totdeauna, este de necunoscut pentru noi. Toate experienţele noastre, inclusiv experienţa sinelui nostru empiric
(fenomen sau lucru aşa cum apare el), depind de activitatea sinelui transcendental despre care noi nu ştim nimic.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, un alt filozof german (1770-1831), a construit un sistem pe filozofia idealistă
a lui Kant, idealismul absolut. El credea că realitatea este Mintea Absolută, Raţiunea sau Spiritul. Această Minte
este universală, în timp ce fiecare minte individuală este un aspect al acestei Minţi a Lumii şi activitatea conştientă
şi raţională a oricărei persoane este o fază a Absolutului. Mintea Absolută se dezvoltă continuu în căutarea sa
pentru propria sa unificare şi actualizare. În acest scop ea îşi manifestă sinele în conştiinţa subiectivă a individului
care suferă un proces raţional al dezvoltării de la materialismul pur şi de la starea de auto-centrare la conştiinţa şi
raţiunea universală. În acest proces, individul trece prin numeroase faze–familie, societate, stare–şi fiecare
reprezintă o mişcare de la individualism la unitate. În general, istoria omenirii este o mişcare progresivă de la
sclavie la libertate. O astfel de libertate este obţinută numai dacă dorinţele separate ale individului sunt învinse şi
integrate într-un sistem unificat al stării în care dorinţa individului este înlocuită cu dorinţa întregului.
Formele idealismului, descrise anterior, au fost formulate de filozofii din Occident care aproape în
exclusivitate depindeau de gândirea raţională dezvoltată de filozofiile lor. Ei de-abia luaseră în seamă mai multe
forme ale filozofiilor orientale dependente din plin de experienţa mistică. În plus, a existat o foarte mică
recunoaştere a teoriilor şi a învăţăturii pe care ştiinţa le-a dezvoltat începând cu secolul al XVII-lea.
Pentru scopul nostru din această secţiune, vom considera o versiune a idealismului, numită idealism monistic,
care defineşte conştiinţa ca fiind singura fundamentală şi primordială. Orice, inclusiv întreaga materie şi minţile
individuale, există în interiorul ei, şi este parte a acestei conştiinţe. Din acest punct de vedere, materia este mai
degrabă o caracteristică ce apare sau un epifenomen al conştiinţei, decât opusă ca în materialism. Există multe
aspecte în interpretarea teoriei cuantice, aspecte ce pot fi explicate cu această filozofie şi care sunt sursele
paradoxului confuz din filozofia materialistă şi dualistă.
În această filozofie, conştiinţa, ca temei al întregii fiinţe, nu poate fi conceptualizată. Rezumatul personalizat
al afirmaţiei idealismului monistic este: „Eu nu sunt nici mintea şi nici corpul. Ca numen, eu sunt pura conştienţă
subiectivă care transcende tot ceea există şi tot ceea ce nu există. Ca fenomen, eu sunt expresia obiectivă a
numenului, inclusiv tot ceea ce există şi tot ceea ce nu există.” Aceasta sugerează că pentru a cunoaşte
transcendentalul, sinele numenal, trebuie să privim în interiorul nostru, departe de toate obiectele fenomenale. Ca
un numen ce sunt, eu nu sunt un obiect şi apoi nu pot fi descris conceptual sau perceput ca fiind un obiect. Natura
mea adevărată poate fi înţeleasă numai privind departe de ceea ce este conceptual şi perceptual.
Pentru a reprezenta idealismul monistic noi putem adapta alegoria peşterii lui Platon în modul următor: focul
este înlocuit cu lumina soarelui ce vine în interior prin intrarea în peşteră; păpuşile sunt înlocuite cu obiectele
arhetipale din interiorul domeniului transcendental; lumea fenomenală a materiei şi a gândurilor este doar umbra
arhetipurilor în lumina conştiinţei. Putem limpede vedea aici o complementaritate a fenomenului şi a numenului. A
fi direct conştient de numen înseamnă a înţelege că lumea fenomenală este doar o umbră. Lumea umbrei este ceea
ce noi percepem. Numenul poate fi numai aperceput, de exemplu înţeles, în timp ce o stare de cunoaştere se află
dincolo de percepţie. Apercepţia (starea sau faptul minţii de a fi conştientă de propria sa conştienţă–nota
traducătorului) eliberează pe cineva din lanţurile peşterii şi îi acordă o libertate infinită. Apercepţia este dovada că
tot ce există este conştiinţa.
Vom discuta mai departe despre filozofiile metafizice, fără însă a le defini. O filozofie metafizică este pur şi
simplu o structură conceptuală ce se presupune a fi o descriere logică, consistentă, a unor aspecte din realitate.
Pentru a experimenta această realitate nu este necesar ca ea să includă tehnici. O filozofie este diferită de ceea ce
vom numi noi învăţătură. Scopul unei învăţături este să ajute studentul să experimenteze realitatea, indiferent dacă
este ea fenomenală sau numenală. Atâta vreme cât accentul se pune mai degrabă pe învăţătură decât pe logică, o
învăţătură poate folosi concepte şi tehnici, aducându-l pe student la experienţa dorită. O învăţătură va avea adesea
baze filozofice, dar însă nu există o cerinţă particulară pentru a adera în mod rigid la ea.
Învăţătura non-dualităţii sau Advaita (care este termenul sanscrit pentru non-dualitate) este strâns legată de
filozofia idealismului monistic; este o învăţătură şi nu o filozofie, deoarece ea foloseşte multe metode ce arăta spre
minte, de la conceptual la non-conceptual. Conştiinţa nu poate fi descrisă, ea trebuie cunoscută direct, fără
intermedierea conceptelor. Deşi foloseşte concepte, învăţătura non-dualităţii este cu adevărat un indicator spre
adevărul că tot ceea ce există este Conştiinţa. Dezbaterea noastră din Partea 1 a acestui curs, referitoare la teoria
cuantică şi la conştiinţă, este necesară din punct de vedere filozofic, deoarece ea operează strict cu concepte, la fel
ca ştiinţa. În Părţile 2 şi 3 ne vom îndepărta totuşi de filozofie şi vom studia în locul ei, învăţătura non-dualităţii.
În mod paradoxal, Advaita este mai mult „ştiinţifică” decât premiza materialistă a unei lumi obiective,
exterioare, deoarece ea este bazată mai curând pe experienţa imediată şi directă a conştiinţelor noastre decât pe un
concept metafizic. Conceptul unei lumi exterioare nu este principal, însă el derivă din simţul impresiilor, deci

11
trebuie predat şi învăţat precum toate conceptele, în timp ce experienţa noastră proprie, evidentă conştiinţei, este
pre-conceptuală şi ea nu poate fi negată.
Trebuie să spunem aici ce distincţie vom face între minte şi conştiinţă. Mulţi scriitori vor folosi „mintea” în
timp ce alţii vor folosi „conştiinţa” pentru a descrie acelaşi lucru. Atunci când vom folosi cuvântul „conştiinţă”, în
mod special cu litere mari, ne vom referi în mod obişnuit la principiul general al conştiinţei ca fundament al întregii
fiinţe sau la conştiinţa a tot ceea ce există. Vom face distincţie între conştiinţă şi conştienţă, cea din urmă fiind
conştiinţa care a început să se identifice cu organismul fizic. Experienţa devine posibilă atunci când se produce
identificarea şi folosim atunci cuvântul minte pentru a ne referi la experienţa organismului individual din punct de
vedere mental şi senzorial şi nu la vreun alt fel de obiect fizic precum creierul. Pentru combinaţia dintre corp şi
minte vom folosi termenul de organism corp-minte.

Capitolul 2
Fizica clasică de la Newton la Einstein
2.1. Legile lui Newton şi determinismul
O ipoteză fundamentală a fizicii clasice este aceea că lumea obiectivă există independent de orice observaţii
făcute asupra ei şi în principiu ea nu este afectată de nicio observaţie, ceea ce nu înseamnă că observaţiile nu o pot
afecta ci că nu este necesar să o afecteze. Folosind o expresie populară, un copac poate cădea într-o pădure chiar
dacă îi observă sau nu cineva căderea. O altă ipoteză fundamentală a fizicii clasice este aceea că atât viteza cât şi
poziţia unui obiect pot fi măsurate fără nicio limită în ceea ce le priveşte precizia, aceasta fiind limitată doar de
precizia instrumentelor de măsură, cu alte cuvinte, lumea obiectivă este o lume precisă, cu nicio incertitudine
intrinsecă. Aşa cum vom vedea mai târziu, teoria cuantică abandonează aceste două prezumţii fundamentale.
Filozoful englez Isaac Newton (1642-1727) a fost primul savant important ce a realizat experimente
fundamentale şi a conceput teoriile matematice care să le explice. El a inventat teoria gravitaţiei pentru a explica
legile astronomului şi matematicianului german Johannes Kepler (1571-1630) care descria orbitele planetelor
utilizând celebrele experimente de cădere liberă, ale savantului italian Galileo Galilei (1564–1642) şi a inventat
calculul pentru legile de mişcare descoperite, dându-le o formă matematică. Newton s-a considerat un filozof al
naturii, însă contemporanii săi i-au acordat titlul de fizician. De fapt, el, probabil mai mult decât oricare alt savant,
a stabilit fizica ca pe o disciplină ştiinţifică separată. A fost considerat ca fiind cel mai mare fizician care a trăit
vreodată. În 1687, la vârsta de 44 de ani, el a publicat Principiile Matematice ale Filozofiei Naturii, făcându-şi
cunoscute legile referitoare la mişcare şi gravitaţie.
Cele trei legi ale sale privind mişcarea pot fi enunţate astfel:
1. Un corp se mişcă cu o viteză constantă dacă există o forţă ce acţionează asupra sa. (Un corp în
repaus are o viteză constantă egală cu zero.)
2. Acceleraţia unui corp este proporţională cu forţa ce acţionează asupra corpului (modificarea vitezei
sau a direcţiei).
3. Dacă un corp exercită o forţă asupra altui corp, cel de al doilea exercită asupra primului o forţă
egală şi de sens contrar.
Pentru a folosi aceste trei legi, trebuie cunoscute proprietăţile forţelor ce acţionează asupra unui corp. Ca un
exemplu de forţă, cu proprietăţile sale, forţa gravitaţională dintre două corpuri, precum pământul şi luna, este
proporţională cu masa fiecărui corp şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Această descriere a forţei
gravitaţionale, atunci când ea este folosită împreună cu cea de a doua lege a lui Newton, explică de ce orbitele
planetelor sunt eliptice. Din cauza celei de a treia legi a lui Newton, forţa ce acţionează asupra pământului este
egală şi de sens contrar cu forţa ce acţionează asupra lunii. Ambele corpuri îşi schimbă în mod constant vitezele,
deoarece forţa gravitaţională acţionează în mod continuu asupra lor.
Un alt exemplu este forţa gravitaţională ce acţionează între pământ şi corpul meu. În momentul în care corpul
meu se află în repaus, trebuie să existe o altă forţă ce acţionează asupra lui, altfel prima lege a lui Newton nu ar fi
corectă. Dacă eu stau aşezat pe un scaun, această forţă este îndreptată în sus, acţionând asupra mea din partea
scaunului şi tocmai anulează forţa gravitaţională pe care pământul o exercită asupra mea.
Pentru mai mult de 200 de ani, după multele experimente efectuate asupra tuturor subiectelor accesibile din
natura macroscopică, legile lui Newton au fost luate în consideraţie de fizicieni şi de o mare parte a societăţii ca
legi cărora li se supuneau toate fenomenele din lumea fizică. Ele au avut succes în explicarea tuturor mişcărilor, de
la cele ale planetelor până la cele ale moleculelor într-un gaz. Acest succes universal a condus spre o răspândită
credinţă în principiul determinismului, care afirmă că dacă starea unui sistem (chiar atotcuprinzător, precum
universul) este cunoscută la un anumit moment (cum ar fi acum) starea sistemului la orice moment în viitor poate fi
precis prevăzută. Pentru sistemele complexe, matematica actuală ar putea fi foarte complicată, dar ea nu a afectat

12
principiul. În final, acest principiu a fost gândit pentru a fi aplicat la fel de bine fiinţelor umane cât şi obiectelor
neînsufleţite. O astfel de lume deterministică a fost gândită ca fiind totalmente mecanică, fără posibilitatea liberului
arbitru, de fapt chiar fără posibilitatea nici unei mici deviaţii a destinului său final. Dacă în această lume exista un
Dumnezeu, rolul său a fost în întregime limitat numai la a determina mişcarea iniţială.
Intrinsec principiului deterministic era prezumţia că starea unui sistem de obiecte ar putea fi descrisă în mod
precis în orice moment. Aceasta înseamnă, de exemplu, că poziţia şi viteza oricărui obiect ar fi putut fi specificată
în mod exact, fără nici o incertitudine. Fără o astfel de exactitate, predicţia poziţiilor şi vitezelor viitoare ar fi
imposibilă. După multe, multe experimente, a apărut clar că imprecizia inevitabilă a instrumentului de măsurare
limitase acurateţea măsurătorii poziţiei şi vitezei şi nimeni nu se îndoise că acele precizii s-ar fi putut îmbunătăţi
fără limită, pe măsura îmbunătăţirii tehnicilor de măsurare.

2.2. Termodinamica şi statistica mecanică. Entropia şi direcţia timpului

Termodinamica este fizica căldurii şi a conversiei dintre energia calorică şi alte forme de energie. Mecanica
statistică este teoria ce descrie proprietăţile macroscopice, precum presiunea, volumul şi temperatura unui sistem,
în termenii proprietăţilor medii ale constituenţilor săi microscopici, atomii şi moleculele. Atât termodinamica cât şi
mecanica statistică se ocupă cu predicţia aceloraşi proprietăţi şi cu descrierea aceloraşi procese, termodinamica
dintr-un punct de vedere strict macroscopic şi mecanica statistică din punct de vedere microscopic.
În 1850, fizicianul german Rudolf Clausius (1822-1888) a oferit prima lege a termodinamicii, lege ce afirmă
că energia poate fi convertită dintr-o formă într-alta (precum energia calorică în rotaţia mecanică a unei turbine)
însă întotdeauna energia se conservă. Această lege este probabil cea mai importantă în natură şi ea se aplică tuturor
sistemelor, indiferent cât sunt ele de mari sau de mici, simple sau complexe, cu sau fără viaţă. Credem că această
lege nu este niciodată încălcată nicăieri în univers. Nici o nouă teorie fizică nu a fost vreodată oferită fără a fi
controlată dacă confirmă această lege. De când fizicianul germano-elveţiano-american Albert Einstein (1879-1905)
a descoperit teoria relativităţii speciale, în 1905, noi ştim că energia şi materia pot fi convertite una într-alta. De
aici, de fapt prima lege se aplică în mod comun atât materiei cât şi energiei.
Cea de a doua lege a termodinamicii poate fi exprimată în mai multe moduri. Prima exprimare a ei, făcută de
Rudolf Clausius în 1850, afirmă: „căldura nu poate trece de la sine de la un corp mai rece la unul mai cald.” O altă
exprimare a celei de a doua legi a termodinamicii a fost făcută de fizicianul scoţian William Thomson Kelvin
(1824-1907) şi de fizicianul german Max Planck (1858-1947): „energia calorică şi energia mecanică nu se pot
transforma în întregime una într-alta”. A treia exprimare a celei de a doua legi depinde de un nou concept pe care îl
vom discuta, acela al entropiei.
Să ne imaginăm o cutie împărţită în două compartimente. Punem o bilă de biliard, bila 1, într-o parte a cutiei.
Acum ne imaginăm că vederea noastră este destul de bună pentru a spune în care compartiment se află bila, însă nu
putem vedea unde este localizată bila în acel compartiment.
Acum punem cea de a doua bilă, bila 2, în acelaşi compartiment unde se află şi prima. Ştim că există acolo
două bile, dar din nou, datorită vederii noastre slabe, nu putem distinge unde se află ele localizate în compartiment.
Permiteam bilei 2 să se mişte în celălalt compartiment, în timp ce bila 1 rămâne acolo unde se află. Vederea
noastră este suficient de bună pentru a spune că există o bilă în fiecare compartiment. Acesta este un nou
aranjament al sistemului. Acum schimbăm locul celor două bile. Acesta este de asemenea un nou aranjament al
sistemului, deoarece vederea noastră este destul de bună pentru a spune câte bile sunt în fiecare compartiment. În
cazul celor două bile, una în fiecare compartiment, există două aranjamente distincte pentru sistem. În primul caz,
atunci când cele două bile ocupau acelaşi compartiment, există numai un singur aranjament distinct deoarece nu
putem vedea unde se aflau bilele în acel compartiment. Aşadar, numărul aranjamentelor distincte depinde de cât de
bună este vederea noastră, de numărul de bile şi de numărul de compartimente.
Acum suntem capabili să definim entropia. Entropia este legată de numărul aranjamentelor unui sistem, posibil
distincte (de fapt, ea este proporţională cu logaritmul acestora). Entropia creşte repede pe măsură ce creşte volumul
sistemului şi numărul de obiecte din el. Pentru un sistem macroscopic, să spunem cu 10 23 particule, entropia este
enormă faţă de sistemul descris anterior şi alcătuit din două bile. Entropia este mai mare atunci când obiectele sunt
uniform distribuite (de exemplu, o bilă în fiecare compartiment) decât atunci când ele sunt puse împreună (de
exemplu, ambele bile în acelaşi compartiment). Aceasta dovedeşte că entropia este mult mai mare atunci când
energia, la fel ca şi masa, este distribuită în mod uniform. Energia fiind legată de temperatură, entropia este mai
mare atunci când temperatura este uniformă.
Vedem deci că descreşterea entropiei este echivalentă cu creşterea ordinii, organizării sau a integrării unui
obiect sau sistem, în vreme ce creşterea entropiei este echivalentă cu sporirea dezordinii, dezorganizării sau
dezintegrării.
Procesele naturale ale unui sistem macroscopic izolat încep întotdeauna în direcţia probabilităţii maxime, care
este direcţia numărului maxim de aranjamente distincte. Este foarte puţin probabil pentru ele să înceapă în direcţia
opusă. Direcţia înainte este de asemenea direcţia entropiei maxime şi ea dovedeşte că cea de a doua lege a
termodinamicii poate fi redefinită în termenii acestei tendinţe. Este foarte probabil ca procesele naturale ale unui
13
sistem macroscopic izolat vor începe în direcţia creşterii entropiei. În fizica clasică, aceasta defineşte direcţia
înainte a timpului. În Secţiunea 6.4 vom vedea ce determină această direcţie în fizica cuantică. (De observat este
faptul că am accentuat faptul că cea de a doua lege se referă numai la un sistem izolat de restul universului sau la
univers ca întreg).
O greşeală comună făcută de mulţi este aceea de a crede că această a doua lege se aplică sistemelor sau
obiectelor individuale, precum automobile, plante, corpuri umane, chiar dacă ele nu sunt izolate de restul
universului şi acesta este motivul pentru care astfel de obiecte decad şi se dezintegrează cu timpul. Aceasta este o
totuşi o înşelătorie, deoarece cea de a doua lege nu împiedică entropia unui obiect individual să descrească continuu
cu timpul şi deci de a deveni mult mai ordonat şi organizat pe măsură ce primeşte energie de la ceva anume din
universul a cărui entropie continuă să crească. În sistemul nostru solar entropia soarelui este în mod primar cea care
continuă să crească pe măsură ce combustibilul din el este ars.
O proprietate extrem de importantă a legilor lui Newton este aceea că ele sunt invariante la inversarea
timpului. Ceea ce semnifică acest termen, oarecum neclar, este că direcţia timpului este reversibilă, direcţiile de
mişcare ale tuturor particulelor sunt de asemenea reversibile şi această mişcare reversibilă este permisă în întregime
de legile lui Newton. Cu alte cuvinte, mişcarea reversibilă în timp este chiar la fel de valabilă ca şi mişcarea înainte
şi natura sa nu se deosebeşte de a celeilalte. Un simplu exemplu este mişcarea reversibilă pe care o execută o minge
de baseball aruncată şi care urmează o traiectorie parabolică în direcţie opusă. Fără a vedea acţiunea aruncării şi
fără rezistenţa aerului nu am putea fi capabili să distingem mişcarea înainte de cea înapoi. Invarianţa la inversarea
timpului este de asemenea aparentă în mişcarea moleculelor dintr-un gaz, mişcare ce pare a fi la întâmplare. Dacă
le-am putea vedea mişcarea şi apoi să le-o inversăm, nu am fi în stare să spunem care este direcţia înainte şi care
este direcţia înapoi.
Totuşi, dacă considerăm mişcarea unui obiect ale cărui particule sunt mai degrabă bine organizate decât
distribuite la întâmplare, întâlnim un fenomen diferit. Este uşor de remarcat diferenţa dintre mişcările înainte şi
înapoi ale unei persoane, ale unui cal, ale unei plante ce creşte, ale unei ceşti ce cade de pe masă şi se sparge şi
multe alte exemple din viaţa de zi cu zi. În toate aceste cazuri mişcarea la nivelul individual al moleculelor este
invariant reversibilă în timp, însă este clar că mişcarea grosieră a obiectului macroscopic nu este. Un alt exemplu
este expansiunea liberă a unui gaz, care iniţial este limitat printr-o membrană, într-o parte a unei cutii. Dacă
membrana este spartă, gazul imediat se întinde în cealaltă parte (iniţial presupusă a fi goală) şi am putea uşor spune
timpul invers din mişcarea înainte.
Întrebarea noastră este „De ce natura pare a fi invariantă la inversarea timpului la nivel de individ sau de
particulă, dar în aparenţă nu la nivelul mai multor particule?” Răspunsul este următorul: la toate nivelele,
moleculele individuale sunt acţionate de forţe invariante în timp şi mişcarea inversă a moleculelor individuale este
din plin admisă prin natura legilor (fie ale mecanicii clasice, fie cuantice). Aparenta încălcare a invarianţei
inversării timpului în mişcările grosiere ale sistemelor cu multe molecule se datorează procesului necesar de a face
o medie a mişcărilor moleculelor pentru a obţine mişcările macroscopice, pe care le observăm cu simţurile noastre.
Acest proces de mediere se produce în exemplul bilelor de biliard în cutie, când am specificat că vederea noastră
slabă ne-a împiedicat să discernem diferenţa dintre aranjamente atunci când bilele se aflau în acelaşi compartiment.
Aşadar, invarianţa inversării timpului la nivel macroscopic, în ciuda invarianţei inversării timpului la nivel
microscopic, este un rezultat al faptului că toate procesele corpului nostru sunt insensibile la diferite aranjamente
ale moleculelor atunci când am făcut o medie a volumelor microscopice, însă ele sunt de fapt sensibile la diverse
aranjamente atunci când am făcut o medie pe volume mari.

2.3. Electromagnetismul
Fizicianul francez Charles Augustin de Coulomb (1736-1806) a descoperit între 1785 şi 1791 legea forţei
exercitate de obiectele staţionare încărcate electric. În 1820, fizicianul danez Hans Christian Öersted (1777-1851) a
descoperit că un curent electric produce un câmp magnetic. Din 1820 până în 1827, fizicianul francez André
Ampère (1775–1836) a extins aceste descoperiri şi a dezvoltat relaţiile matematice, descriind intensitatea câmpului
magnetic ca fiind o funcţie de curent. În 1831, chimistul şi fizicianul englez Michael Faraday (1791–1867) a
descoperit că variaţia câmpului magnetic produce un curent electric într-un conductor şi a explicat aceasta în
termenii liniilor de câmp magnetic. Acesta a fost un uriaş pas înainte, deoarece a fost premergător conceptului de
câmpuri de forţă care sunt folosite pentru a explica astăzi toate forţele din natură.
Aceste fenomene şi teorii disparate au fost cuplate împreună într-o teorie elegantă în 1873 de fizicianul scoţian
James Clark Maxwell (1831-1879). Cele patru ecuaţii ale lui Maxwell ce descriu câmpul electromagnetic sunt
recunoscute ca fiind una dintre cele mai mari realizări ale fizicienilor secolului al XIX-lea. Maxwell a fost în stare
să calculeze din ecuaţiile sale viteza de propagare a câmpului electromagnetic şi a descoperit că aceasta este
aproximativ egală cu viteza luminii. A presupus atunci că lumina este un fenomen electromagnetic. Deoarece
sarcinile pot oscila la orice frecvenţă, Maxwell a tras concluzia că lumina vizibilă ocupa numai o mică porţiune din
spectrul de frecvenţă al radiaţiei electromagnetice. Întregul spectru include unde radio (de joasă frecvenţă), înaltă
frecvenţă, foarte înaltă frecvenţă, ultra înaltă frecvenţă şi microunde. La frecvenţe mai înalte se află radiaţiile
14
infraroşii, lumina vizibilă, radiaţia ultravioletă, razele X şi gamma. Toate acestea sunt în mod fundamental acelaşi
fel de unde, singura diferenţă dintre ele fiind frecvenţa lor.

2.4. Undele
În anii 1800 era cunoscut că lumina avea natură de undă şi fizica clasică presupunea că ea este o undă. Undele
sunt oscilaţii călătoare. Exemple sunt valurile, ce sunt oscilaţii călătoare ale suprafeţei apei şi undele într-o coardă
subţire tensionată, ce sunt oscilaţiile călătoare ale corzii. Undele sunt caracterizate prin trei parametri, lungimea de
undă (), frecvenţa (f) şi viteza (v). Aceşti parametri sunt legaţi prin relaţia următoare:
vf
În cazul luminii nu se cunoştea care era mediul ce oscila, dar i s-a dat numele de „eter”. Maxwell a presupus
că eterul furniza un cadru de referinţă absolut, cu condiţia că viteza oricărui obiect sau undă ar fi putut fi măsurată.
În 1881, fizicianul germano-american Albert Michelson (1852–1931) şi fizicianul american Eduard Morley
(1828–1923) au realizat experimente fundamentale asupra vitezei luminii. Ei au descoperit că viteza luminii pe
pământ are întotdeauna aceeaşi valoare constantă, indiferent de direcţia mişcării pământului faţă de soare. Aceasta
a încălcat în întregime conceptul răspândit al timpului, anume că viteza măsurată a oricărui obiect, fie particulă sau
undă, ar trebui să depindă de viteza observatorului. Acest lucru este clar demonstrat în fiecare zi, atunci când
observaţia noastră asupra vitezei unei alte maşini depinde de viteza maşinii în care ne aflăm. Constanta vitezei
luminii semnifica faptul că acest concept de eter trebuia abandonat. Aşadar, în cazul undelor de lumină, fizicienii
au concluzionat că nu există nici un mediu material ce oscilează.

2.5. Relativitatea
Implicit, în discuţiile precedente ale fizicii clasice exista prezumţia că spaţiul şi timpul erau contextele în care
aveau loc toate fenomenele fizice şi ele erau absolute în sensul că nici fenomenele fizice şi nici observaţiile nu
puteau să le afecteze, deci erau întotdeauna fixate şi constante. În 1905 fizicianul germano-elveţiano-american
Albert Einstein (1879-1955) a revoluţionat aceste idei despre timp şi spaţiu prin publicarea teoriei sale despre
relativitatea specială. În această teorie el a abandonat conceptul de eter şi conceptul mişcării absolute a unui obiect,
înţelegând că putea fi măsurată numai mişcarea relativă dintre obiecte. Folosind numai ipoteza vitezei luminii
constante în spaţiul liber, el a arătat că nici lumina şi nici timpul nu sunt absolute. Aceasta semnifică că atât
măsurătorile de lungime cât şi cele de timp depind de vitezele relative ale observatorului şi ale elementelor
observate. Un observator ce stă pe pământ, măsurând lungimea unui avion ce zboară, va obţine o valoare mai mică
decât cea obţinută de un observator ce se află în avion. Un observator pe pământ, comparând un ceas de pe o navă
spaţială cu ceasul său de pe pământ, va vedea că ceasul de pe navă merge mai încet decât cel de pe pământ.
(Desigur, un observator de pe navă vede că ceasul de pe pământ se mişcă mai încet decât al său!) Acesta este
faimosul paradox al gemenilor. Este soluţionat prin înţelegerea că pentru ca observatorul de pe navă să-şi compare
observaţiile sale cu cele ale observatorului de pe pământ, el trebuie să reducă viteza pentru a se opri pe pământ.
Această decelerare, care este o acceleraţie negativă, este o mişcare neuniformă şi prin urmare relativitatea specială
nu se poate aplica.
În plus, în teoria relativităţii speciale apare celebra relaţie dintre energie (E) şi masa (m) a oricărui obiect
E=mc2
în care c este viteza luminii în vid. Teoria relativităţii speciale a lui Einstein a fost confirmată direct şi indirect
de mii de experimente.
În teoria relativităţii speciale a lui Einstein, chiar spaţiul şi timpul nu erau separate în mod absolut, ele erau
încă euclidiene. Aceasta semnifica că cele două linii drepte ce erau paralele la un punct ele rămâneau întotdeauna
paralele, indiferent de ce forţă gravitaţională exista şi acea acceleraţie (creşterea sau descreşterea vitezei) a unui
obiect nu avea efect asupra timpului, aşa cum este la nivelul obiectului.
În 1915, Einstein a finalizat cea mai importantă lucrare a sa, teoria relativităţii generalizate. În timp ce teoria
relativităţii speciale operează cu obiecte în mişcare relativă uniformă, de exemplu, mişcarea cu viteză constantă de-
a lungul liniilor drepte relative una faţă de alta, teoria relativităţii generalizate operează cu obiecte care sunt
accelerate unul în raport cu altul, de exemplu, mişcarea cu viteză variată sau pe traiectorii curbe. Exemple ale
obiectelor accelerate sunt un avion ce decolează sau aterizează, o maşină ce-şi creşte sau descreşte viteza, un
ascensor ce porneşte sau se opreşte, o maşină ce merge pe o curbă cu o viteză constantă, pământul în mişcarea sa de
revoluţie în jurul soarelui sau luna în mişcarea sa de revoluţie în jurul pământului, cu viteză constantă.
Un exemplu particular şi important al acceleraţiei este cel al unui obiect în cădere liberă în gravitaţia
pământului. Căderea liberă a obiectului este ceva ce se întâmplă numai datorită forţei gravitaţionale, fără frecarea
aerului sau alte forţe. Toate obiectele în cădere liberă în acelaşi loc în câmpul gravitaţional al pământului cad
cu aceeaşi acceleraţie, independentă de masa sau de materialul obiectului. Un obiect în cădere liberă, precum
un astronaut într-o navă spaţială, nu suportă forţa gravitaţională (lipsa masei) şi de aici noi putem spune că
acceleraţia anulează forţa gravitaţională. Un alt mod de a defini acest lucru este acela că forţa gravitaţională este
15
echivalentă cu o acceleraţie. Aceasta este celebra echivalenţă postulată de Einstein pe care a folosit-o în
descoperirea relativităţii generalizate.
Postulatul echivalenţei se aplică tuturor obiectelor, chiar şi fasciculelor luminoase. Prin urmare, traiectoria
unui fascicul luminos este afectată de câmpul gravitaţional la fel ca traiectoria unei mingi de baseball. Totuşi, din
cauza vitezei foarte mari a fotonilor din fasciculul de lumină (3 x108 m/s sau 186000 mile/s), traiectoriile lor sunt
curbate numai foarte puţin în câmpurile gravitaţionale ale obiectelor obişnuite, la fel ca şi soarele. Deoarece toate
tipurile de obiecte sunt afectate în exact acelaşi fel de gravitaţie, un mod echivalent de a privi problema este de a
înlocui toate forţele gravitaţionale prin traiectorii curbe. Ele sunt echivalente cu curbarea spaţiului însuşi! Acesta
este cel de al doilea concept cheie pe care Einstein l-a folosit în teoria relativităţii generalizate. Rezultatul este că
teoria relativităţii generalizate înlocuieşte conceptul de gravitaţie cu cel de curbare a spaţiului.
Care sunt efectele curbării spaţiului? Principalul efect este acela că fasciculele de lumină nu mai călătoresc în
linii drepte şi de aceea dacă două raze de lumină pornesc paralele, până la urmă vor fi ori convergente ori
divergente. Dacă ele diverg, vom spune că spaţiul are o curbură negativă, dacă ele converg, vom spune că spaţiul
are o curbură pozitivă. Curbura zero corespunde fasciculelor de lumină paralele care rămân paralele. Acesta este
numit spaţiu euclidian sau spaţiu plat.
Tipul curburii depinde de densitatea medie (valoarea medie a masei pentru un metru cub) şi de gradul de
expansiune al universului. Faptul că universul se lărgeşte a fost descoperit de astronomul american Edwin Hubble
(1889-1953) în 1929, la 14 ani după ce Einstein şi-a publicat teoria relativităţii generalizate. În lucrările sale de
început, Einstein a construit un model al universului ce nu se expanda. Mai târziu, în 1922, dar înainte de
descoperirea lui Hubble, fizicianul rus Aleksandr Friedmann (1888-1925) a descoperit soluţiile ecuaţiilor
relativităţii generalizate ce descriau un univers în expansiune, fie cu o curbură pozitivă, fie negativă. Mai târziu,
după descoperirea lui Hubble din 1932, Einstein şi W. de Sittler au construit un model ce descria un univers
expandat cu curbură zero.
Pentru determinarea experimentală contează dacă spaţiul din universul nostru are o curbură pozitivă sau
negativă. În practică, este foarte dificil să se facă aceasta prin măsurarea curburii traiectoriilor fasciculelor
luminoase, însă curbura poate fi calculată dacă sunt cunoscute densitatea medie şi mărimea vitezei de expansiune.
Densitatea medie nu poate fi în mod direct măsurată uşor deoarece nu suntem capabili să vedem materia ce nu
emite propria sa lumină, deci densitatea medie dintr-o galaxie, de exemplu, trebuie calculată din traiectoriile
vizibile ale stelelor din galaxie. Astfel de măsurători indică că există o mare cantitate de materie în univers care nu
străluceşte, care este numită materie întunecată şi caracterul acestei materii întunecate este în mod curent subiectul
unei intense munci teoretice şi experimentale.
Există motive teoretice puternice pentru a crede că curbura spaţiului nostru nu este nici pozitivă, nici negativă,
ci este exact zero. Curbura zero cere o anumită valoare a densităţii medii. O valoare mai mare implică o curbură
pozitivă şi o valoare mai mică implică o curbură negativă. Dacă universul are o curbură zero, atunci materia
vizibilă constituie mai puţin de 10% din materia ce există şi restul trebuie să fie materie întunecată.
În descoperirea teoriei speciale a relativităţii, Einstein a fost puternic influenţat de pozitivismul filozofului
naturalist austriac Ernst Mach (1838-1916). Pozitivismul este filozofia ce afirmă că singurele concepte folositoare
sunt acelea ce depind de observaţia empirică. Această atitudine este derivată din credinţa că numai obiectivitatea,
realitatea exterioară ce există, este singura ce poate fi observată în mod direct, precum obiectele macroscopice. În
descoperirea şi explicarea teoriei relativităţii speciale, Einstein a urmat modelul de abordare pozitivist şi a folosit în
mod extins definiţiile empirice ale măsurătorii timpului şi spaţiului. El a încorporat aceste definiţii în formule
matematice ce au descris cum lungimea şi timpul variau cu viteza relativă a observatorului şi a obiectelor
observate. i Einstein a abandonat totuşi pozitivismul când a dezvoltat teoria relativităţii generalizate şi este puţin
probabil că el ar fi descoperit-o dacă nu ar fi făcut astfel. Conceptul său despre relativitate generalizată a depins în
mod esenţial de un salt intuitiv de la operaţiile empirice de măsurare a forţei gravitaţiei şi a acceleraţiilor obiectelor
la un model al spaţiului care era curbat şi în care nu existau forţe gravitaţionale. El nu ar fi putut face aceasta fără a
crede că spaţiul era în mod obiectiv real.
Pe lângă spaţiul curbat, un fizician care a aderat la filozofia pozitivistă nu ar fi descoperit electronul, atomul
sau undele cuantice. Saltul intuitiv a lui Einstein este un exemplu al unui aspect esenţial al muncii savanţilor.
Experimentele individuale pe care savanţii le realizează sunt întotdeauna foarte specifice unei probleme particulare,
în circumstanţe particulare. Orice încercare de a înţelege rezultatele multor astfel de experimente despre subiecte
asemănătoare ar fi de prisos fără un anumit fel de model unificator sau de concept ce descrie o realitate
fundamentală ce afectează aceste experimente. Crearea acestui model sau concept reclamă întotdeauna un salt al
intuiţiei. Cum se produce acest salt al intuiţiei şi de unde provine acest concept esenţial unificator? Vom discuta
aceasta şi în capitolele următoare.
Aşa revoluţionară cum a fost ea, teoria relativităţii generalizate a lui Einstein nu a făcut nimic să schimbe
credinţa că noi, ca observatori, încă trăiam în interiorul contextului spaţiu-timp chiar dacă domeniul spaţiu-timp nu
mai era absolut sau euclidian. Acesta însemna, de exemplu, că noi, ca obiecte, eram încă subiectul experienţei
separării şi al izolării de alte obiecte din spaţiu şi eram subiectul experienţei îmbătrânirii şi morţii definitive a

16
corpului. Mai târziu se va adopta o teorie mult mai revoluţionară, teoria cuantică, pentru a începe să se zdruncine
aceste credinţe ce ne întemniţează.

Capitolul 3
Fizica cuantică de la Planck şi Einstein la Bohr, Heinsberg, de Broglie şi Schrödinger

3.1. Începutul fizicii cuantice, Planck şi Einstein

La sfârşitul anilor 1800, fizicienii au făcut măsurători precise ale spectrelor (intensitatea luminii ca funcţie a
lungimii de undă sau culoare) ale emisiilor corpurilor negre (obiectele ce sunt opace sau puternic absorbante a
luminii pe care ele o emit). Bune exemple pentru astfel de obiecte sunt soarele, filamentul lămpii incandescente sau
arzătorul cuptorului electric. Culoarea corpului negru depinde de temperatura sa, un corp rece emite o radiaţie cu o
lungime de undă mare, de exemplu, în domeniul radiofrecvenţei sau în infraroşu, invizibil ochiului; un corp mai
cald emite o radiaţie cu o lungime de undă mai scurtă şi apare roşu închis; un corp şi mai cald emite o radiaţie ce
include lungimi de undă şi mai scurte şi apare galben, iar un corp fierbinte emite radiaţii şi mai scurte şi el apare
alb. Emisiile cu un larg spectru al culorilor sau al lungimilor de undă şi modul în care ele apar sunt rezultatul net al
vederii tuturor culorilor deodată.
Fizica clasică nu a putut explica spectrele corpului negru. Ea a prevăzut că intensitatea luminii emise creşte
rapid odată cu descreşterea lungimii de undă, fără limită („catastrofa ultravioletă”). În figura ce urmează, curba
numită „legea lui Rayleigh–Jeans” arată comportarea clasică aşteptată.
R–J=Legea lui Rayleigh–Jeans
P=Legea lui Planck
W=Legea lui Wien
Totuşi, spectrele măsurate au arătat o intensitate maximă a unei anumite lungimi de undă, în timp ce
intensitatea descreşte la lungimi de undă situate de o parte şi de alta a maximului. Pentru a explica spectrele,
fizicianul german Max Planck (1858-1947) a fost forţat în 1900 să facă o presupunere disperată şi pentru care nu a
avut nici o explicaţie fizică. Ca şi în fizica clasică, el a presupus corpul fiind alcătuit din oscilatori ce vibrează (ce
sunt o colecţie de atomi sau molecule). Totuşi, în contrast cu fizica clasică care presupunea că fiecare oscilator ar
putea absorbi o cantitate oarecare de energie din radiaţie sau ar putea emite o cantitate oarecare de energie, Planck a
fost forţat să presupună că fiecare oscilator ar putea absorbi sau emite numai energia discretă, cuantificată (E),
astfel încât:
E=hf
unde h este o constantă extrem de mică cu o valoare care nu este necesar a fi prezentată aici, iar f este frecvenţa
vibraţiei oscilatorului (numărul de oscilaţii pe secundă). Fiecare oscilator se presupune că vibrează întotdeauna la o
frecvenţă fixă (deşi în general oscilatorii diferiţi au avut frecvenţe diferite), astfel încât dacă emite o anume radiaţie
el va pierde o energie egală cu „hf” şi dacă absoarbe o anume radiaţie el va câştiga o energie egală cu „hf”. Planck
nu a înţeles de ce, el a făcut doar o presupunere empirică pentru a explica spectrul. Figura anterioară ne arată
predicţia lui Planck şi că aceasta era în concordanţă cu spectrele măsurate.
Tot la sfârşitul anilor 1800, fizicienii experimentalişti au măsurat emisia de electroni din obiectele metalice
atunci când le-au iluminat. Acesta este numit efectul fotoelectric. De asemenea, aceste experimente nu au putut fi
explicate folosindu-se conceptele clasice. Aceşti fizicieni au observat că emisia de electroni s-a petrecut numai
pentru lumina cu lungimi de undă mai scurte decât o anumită valoare de prag ce depindea de metal. În mod clasic,
totuşi se crede că emisia nu depinde deloc de lungimea de undă ci numai de intensitate, odată cu creşterea
intensităţii producându-se o bogată emisie de electroni.
Într-una din celebrele sale lucrări din 1905, Einstein explica efectul fotoelectric pornind de la conceptul lui
Planck despre schimburile de energie cuantizate ale radiaţiei luminoase şi făcând prezumţia iniţială că aceste
schimburi cuantizate erau un rezultat direct al însăşi cuantizării luminii, de exemplu, lumina fiind alcătuită mai
degrabă din fascicule de energie, numite fotoni, decât din unde continue aşa cum au presupus întotdeauna fizicienii
clasici. Totuşi, aceste fascicule aveau încă o natură de undă şi puteau fi caracterizate printr-o lungime de undă care
le determina culoarea. Pentru a identifica energia unui foton el a folosit şi relaţia lui Planck dintre energie şi
frecvenţă, dar şi relaţia dintre viteză, frecvenţă şi lungime de undă, relaţie folosită deja de fizicienii clasici. Einstein
a primit premiul Nobel pentru această lucrare.

3.2. Dezvoltarea mecanicii cuantice, de către Bohr, Heinsberg, de Broglie şi Schrödinger

În completare, pentru a măsura spectrul radiaţiei corpului negru, în secolul al XIX-lea fizicienii
experimentalişti erau deja familiarizaţi cu spectrul emis de descărcările electrice în gaze (un curent electric cu
17
suficientă energie pentru a extrage unii electroni din atomii de gaz). Exemple ale unor astfel de descărcări sunt
tubul cu neon şi becul fluorescent în care gazul este format din vapori de mercur (becul fluorescent are învelişuri
speciale în interior, învelişuri care schimbă spectrul luminii). Spectrele acestei surse de lumină sunt alcătuite mai
degrabă din emisiile de lungimi de undă discrete şi separate decât dintr-o bandă continuă de lungimi de undă aşa
cum este cazul spectrelor corpului negru. Aceste spectre sunt numite spectre de linii, datorită modului în care ele
apar atunci când sunt vizualizate cu un spectrometru (acesta este un dispozitiv folosit pentru a separa diferite
lungimi de undă).
Spectrele de linii sunt un alt exemplu al fenomenului ce nu poate fi explicat prin fizica clasică. De fapt,
explicaţia nu a putut veni până nu a fost realizată de către fizicianul englez Ernest Rutherford (1871–1937 şi echipa
sa în 1911 o evoluţie în înţelegerea structurii atomilor. Studiind împrăştierea particulelor alfa emise de o sursă
radioactivă (alcătuite din doi protoni şi doi neutroni legaţi împreună) la trecerea lor printr-o foiţă subţire de aur,
cercetătorii au descoperit că atomii de aur erau alcătuiţi dintr-un nucleu subţire (10–15 m), foarte dens, încărcat
pozitiv, înconjurat de un nor mult mai întins (10 –10 m) din electroni încărcaţi negativ. (Din punctul de vedere al
mecanicii cuantice acest tablou nu este corect, dar pentru noi acum el este considerat adecvat).
Atunci când a fost aplicată fizica clasică unui astfel de model al atomului, s-a prevăzut că electronii nu ar
putea rămâne pe orbite stabile din jurul nucleului dar ar fi radiat întreaga lor energie, prăbuşindu-se în final în
nucleu, mai mult decât ar face-o un satelit al pământului ce cade în pământ când îşi pierde energia datorită frecării
atmosferice. În 1913, după ce fizicianul danez Neils Bohr (1885–1962) a studiat aceste rezultate, el a construit un
model al atomului după ideile cuantice ale lui Planck şi Einstein. A sugerat că electronii ocupă orbite discrete
stabile fără să-şi radieze energia. Discretizarea a fost un rezultat al cuantizării orbitelor, fiecărei orbite
corespunzându-i o energie cuantizată a electronului. Electronului i s-a cerut să aibă o anumită cuantă minimă de
energie, corespunzătoare celei mai mici orbite, deci regulile cuantice nu au permis electronului să cadă în interiorul
nucleului. Totuşi, un electron ar putea sări de pe o orbită mai înaltă pe una mai joasă şi să emită în proces, un foton.
Energia fotonului ar putea lua numai valoarea corespunzătoare diferenţei dintre energia electronului de pe orbita
mai înaltă şi cea mai joasă. Bohr şi-a aplicat teoria sa celui mai simplu atom, atomul de hidrogen care este alcătuit
dintr-un singur electron ce se învârte în jurul nucleului format dintr-un proton. Teoria a explicat multe proprietăţi
ale spectrului de linii observat al hidrogenului, însă ea nu a putut explica următorul atom mai complicat, cel de
heliu care are doi electroni. Cu toate acestea, teoria conţinea ideea de bază a cuantizării orbitelor, idee reţinută în
cele mai multe teorii ulterioare.
În cele mai timpurii zile ale dezvoltării teoriei cuantice, unii fizicieni precum Bohr au încercat să creeze
tablouri fizice ale atomului în acelaşi mod în care au creat întotdeauna tablouri fizice în fizica clasică. Totuşi, deşi
Bohr şi-a dezvoltat modelul iniţial al atomului de hidrogen folosind un model mai uşor de vizualizat, el a avut
caracteristici ce nu au fost înţelese şi nu au putut explica modelul mult mai complicat al atomului cu doi electroni.
Realizările teoretice au venit atunci când unii fizicieni foarte sofisticaţi din punct de vedere matematic, ca de
exemplu fizicienii germani Werner Heisenberg (1901–1976) şi Wolfgang Pauli (1900–1958) şi fizicianul englez
P.A.M. Dirac (1902–1984) au abandonat în mare măsură tablourile fizice şi au creat teorii matematice superioare
ce au explicat detaliat caracteristicile spectrului hidrogenului în termenii nivelelor de energie şi ale tranziţiilor
radiante de la un nivel la altul. Cheia caracteristicilor acestor teorii a fost utilizarea matricilor în locul numerelor
obişnuite, acestea fiind folosite pentru a descrie cantităţile fizice ca energia, poziţia şi momentul. O matrice este un
aranjament de numere ce respectă regulile multiplicării, reguli diferite de regulile respectate de numere.
Etapa recurgerii la teoriile matematice care nu erau bazate pe tablouri fizice a constituit la început o
îndepărtare radicală faţă de teoria cuantică, dar astăzi ea este o practică standard în dezvoltarea teoriilor particulelor
elementare. Astfel de teorii au devenit aşa de secrete încât tablourile fizice au devenit dificil de creat şi de conturat
şi ele au fost dezvoltate mai curând pentru a se potrivi cu matematica decât pentru ca matematica să se potrivească
cu tablourile fizice. Aşadar, adoptând o filozofie pozitivistă am putea împiedica progresul în dezvoltarea modelelor
realităţii, iar modelele ce au fost intuite sunt mai mult matematice decât fizice.
Cu toate acestea, la începutul anilor 1920 unii fizicieni au continuat să gândească mai curând în termenii
modelelor fizice decât în cei ai modelelor matematice. În 1923, de Broglie a argumentat că dacă şi lumina s-ar
putea comporta ca particulele, atunci particulele-ca de exemplu electronii - s-ar putea comporta precum undele şi el
a dedus formula pentru lungimea de undă a undelor:
=h/p
unde p este impulsul (masa ori viteza) electronului. Experimentele ulterioare au verificat că de fapt în experienţele
ce sunt alese pentru a dezvălui natura de undă, electronii se comportă la fel ca şi undele. Vom spune mai multe
despre astfel de experimente mai târziu.
În fizică, dacă există o undă atunci trebuie să existe şi o ecuaţie care descrie unda. De Broglie nu a descoperit
acea ecuaţie însă în 1926 fizicianul german Erwin Schrödinger (1887- 1961) a descoperit celebra ecuaţie care-i
poartă numele. El şi-a verificat ecuaţia folosind-o pentru a calcula spectrul de linii emis al hidrogenului, spectru pe
care nu ar fi putut-o face fără să înţeleagă cu adevărat semnificaţia undelor. De fapt Schrödinger a interpretat în
mod eronat undele şi a crezut că ele reprezentau particulele însele. Totuşi o astfel de interpretare nu a putut explica

18
de ce întotdeauna experimentele arătau că fotonii emişi de un atom erau emişi mai curând aleatoriu decât la
momente predictibile chiar dacă valoarea medie a emisiei putea fi prevăzută atât de teoria lui Heisenberg cât şi de
cea a lui Schrödinger. El, de asemenea, nu a putut explica de ce atunci când este detectată o particulă, ea
întotdeauna are o poziţie mai bine definită în spaţiu decât atunci când este împrăştiată în afara spaţiului ca undă.
Interpretarea corectă a fost descoperită de fizicianul german Max Born (1882–1970) în 1926, care a presupus
că unda (de fapt pătratul amplitudinii undei în fiecare punct din spaţiu) reprezintă probabilitatea cu care particula va
apărea în acel punct din spaţiu specificat, dacă este făcut un experiment pentru a măsura localizarea particulei.
Această interpretare introduce două caracteristici extrem de importante ale mecanicii cuantice:
1. Din teorie putem calcula numai probabilităţi nu şi certitudini (teoria este probabilistică şi nu
deterministică).
2. Teoria ne spune numai probabilitatea de a găsi ceva numai dacă căutăm nu şi probabilitatea de a
găsi acelaşi lucru dacă nu căutăm (nu există realitatea obiectivă a materiei, de exemplu materia nu există
independent de observator şi de observaţii).
Unda lui Schrödinger este o undă de probabilitate şi nu o undă ce transportă forţă, energie şi impuls aşa cum
este unda electromagnetică. Totuşi, ecuaţia lui Schrödinger ne permite să calculăm în mod precis unda în toate
punctele din spaţiu şi în orice moment de timp viitor, dacă noi cunoaştem unda în toate punctele din spaţiu în
momentul iniţial. În acest sens, chiar teoria cuantică este complet deterministică.

3.3. Incertitudine şi complementaritate

Aşa cum a propus Bohr, teoria cuantică este în mod intrinsec probabilistică, căci în cele mai multe cazuri ea nu
poate prevedea rezultatele observaţiilor individuale. Totuşi ea este şi deterministică prin faptul că poate prevedea în
mod exact probabilităţile cu care vor fi obţinute rezultate specifice. Un alt mod de a spune aceasta este că ea poate
prevedea media valorilor cantităţilor măsurate (ca de exemplu poziţia, viteza, energia sau numărul de fotoni emişi
ori absorbiţi pe unitate de timp) atunci când este realizat un număr mare de măsurători în sisteme identice. Pentru o
singură măsurătoare nu se pot prevedea exact rezultatele decât cu excepţia unor cazuri speciale. Acest
comportament aleatoriu nu este o greşeală a teoriei ci este chiar o proprietate intrinsecă a naturii. Natura nu este
deterministică aşa cum s-a crezut în fizica clasică.
O altă trăsătură a lumii cuantice, lumea obiectelor microscopice, este aceea că în mod intrinsec este imposibil
de măsurat simultan poziţia şi impulsul unei particule. Acesta este celebrul principiu al incertitudinii al lui
Heisenberg, principiu derivat din folosirea regulilor de înmulţire a matricilor pe care savantul le-a utilizat pentru
poziţie şi impuls. De exemplu, în diagrama următoare este prezentat un aparat proiectat să măsoare cu o anumită
precizie poziţia unui electron. Orificiul din perete garantează că poziţiile electronilor ce trec prin el sunt în
interiorul orificiului şi nu în afara lui.

Aşa deci, aceasta nu diferă de fizica clasică. Totuşi, teoria cuantică spune că dacă noi cunoaştem poziţia
electronului în interior, cu o precizie q (diametrul orificiului), atunci cunoaşterea impulsului în acel punct este
limitată la o precizie p astfel încât
(p)(q)> h
(relaţia de incertitudine a lui Heisenberg)
Cu alte cuvinte, cu cât cunoaştem mai precis poziţia electronului (cu cât este mai mic (q), cu atât cunoaştem
mai puţin impulsul (cu atât este mai mare (p). Să ne reamintim că impulsul este (masa) x (viteza), deci
incertitudinea impulsului este echivalentă cu o incertitudine în viteză. Incertitudinea în poziţie este în aceeaşi
direcţie cu incertitudinea în viteză. În figura anterioară incertitudinea în poziţie este o incertitudine verticală.
Aceasta înseamnă că incertitudinea în viteză este tot o incertitudine verticală şi ea este reprezentată mai curând prin
liniile divergente (date de o cantitate incertă) după ce electronii ies din orificiu (o poziţie verticală incertă) decât
rămânând paralele, aşa cum sunt cele din stânga.
De asemenea, un experiment proiectat să măsoare impulsul cu o anumită precizie nu va fi capabil să localizeze
poziţia particulei cu o precizie mai bună decât cea pe care o permite relaţia de incertitudine.
De observat este faptul că în relaţia de incertitudine, dacă membrul din dreapta este egal cu zero, atunci atât
(p) cât şi (q) pot fi zero. Aceasta este prezumţia fizicii clasice care spune că dacă particulele urmează traiectorii
paralele la stânga, ele nu vor fi perturbate de orificiu şi vor urma traiectorii paralele la dreapta.
Dacă împărţim la masa m a particulei ambii membri ai relaţiei de incertitudine, obţinem:
19
 (v)(q)> h/m
Aici vedem că incertitudinile în viteza v sau poziţia q sunt invers proporţionale cu masa particulei. De aceea,
un mod de a face membrul drept egal cu zero este de a mări foarte mult masa. Atunci când se introduc numerele în
această relaţie, se constată că incertitudinile sunt semnificative numai când masa este microscopică, iar pentru o
masă macroscopică incertitudinea este atât de mică încât este nemăsurabilă. Aşadar, fizica clasică care întotdeauna
a operat cu obiecte macroscopice, a fost aproximativ corectă în presupunerea că poziţia şi viteza tuturor obiectelor
ar putea fi determinate cu o precizie oricât de bună.
Relaţia de incertitudine este înrudită îndeaproape cu principiul complementarităţii, principiu enunţat pentru
prima dată de Bohr. Principiul complementarităţii afirmă că obiectele cuantice au atât natură de particulă cât şi de
undă şi încercarea de a măsura cu precizie proprietatea de particulă va avea tendinţa de a face proprietatea de undă
nedefinită, în timp ce încercarea de a măsura cu precizie proprietatea de undă va avea tendinţa de a face
proprietatea de particulă nedefinită. Cu alte cuvinte, proprietăţile de particulă şi cele de undă sunt proprietăţi
complementare. Exemple ale proprietăţilor de particulă sunt impulsul şi poziţia. Exemple ale proprietăţilor de undă
sunt lungimea de undă şi frecvenţa. Se poate arăta că dacă lungimea de undă a unei unde este bine definită, poziţia
ei nu este şi viceversa. Lungimea de undă este în legătură cu impulsul prin relaţia lui de Broglie, astfel că lungimea
de undă bine definită implică un impuls bine definit. Aşadar complementaritatea undă–particulă este echivalentă cu
complementaritatea impuls–poziţie.

Capitolul 4
Undele şi interferenţa, paradoxul pisicii lui Schrödinger, inegalitatea lui Bell
4.1. Unde şi interferenţe
Să recapitulăm conceptul undei probabilistice. Unda cuantică nu transportă energie, moment sau forţă. Singura
sa interpretare este aceea că prin ea putem calcula probabilitatea pe care o măsurătoare va produce un rezultat
particular, de exemplu un film fotografic va măsura o poziţie specifică a unui electron într-un fascicul de electroni
sau într-un contor Geiger care va număra un număr specific de particule raze Gamma dintr-o sursă radioactivă. O
particulă apare numai în timpul unei măsurători. Înainte de măsurătoare, teoria cuantică nu ne spune ce există. De
aceea, ceea ce există este în mod principal o întrebare metafizică. Prin aceasta se înţelege că răspunsul nu este
subiectul falsificării printr-un experiment ştiinţific şi prin urmare nu este o problemă de fizică. Totuşi, aceasta nu
semnifică că nu are un impact considerabil atât în lumea ştiinţifică cât şi în lumea personală a fiecăruia. Vom
discuta mai târziu despre astfel de implicaţii.
Presupunem că facem un experiment în care gloanţele armei se descarcă într-un zid cu două orificii (vezi
figura de sus din diagrama de mai jos). Probabilitatea P 12 de a găsi un glonte ce a trecut prin oricare dintre cele
două orificii este egală cu probabilitatea P 1 de a găsi un glonte ce a trecut prin orificiul 1 plus probabilitatea P 2 de a
găsi un glonte ce a trecut prin orificiul 2. Distribuţia probabilistică este pur şi simplu aditivă.
Atunci când operăm cu unde există o regulă diferită. Principiul superpoziţiei este unul de care ascultă doar
undele din mediul material cu condiţia ca amplitudinea lor să nu fie prea mare şi lui i se supun riguros toate undele
electromagnetice şi cuantice. Acest principiu spune că amplitudine unei unde, în orice punct în spaţiu, este egală cu
suma algebrică a amplitudinilor tuturor undelor ce o compun. În cazul undelor pe suprafaţa apei, putem avea unde
separate datorită dârei bărcii, plescăirii unui înotător şi forţei vântului. În fiecare punct al suprafeţei apei se adună
amplitudinile undelor, dar este important să includem semnul lor care poate fi la fel de bine negativ sau pozitiv.
Amplitudinea bazei valului este negativă, în timp ce amplitudinea coamei este pozitivă. Când o bază se adună cu o
coamă, amplitudinea undei tinde să se anuleze şi ele se anulează exact dacă amplitudinea coamei valului şi
amplitudinea bazei sunt egale şi de semne contrare.
Principiul superpoziţiei conduce la fenomenul de interferenţă. Superpoziţionarea sau suma a două unde într-un
punct din spaţiu unde ambele au amplitudini fie pozitive, fie negative, rezultă într-o undă sumă cu amplitudinea
pozitivă sau negativă mai mare decât a fiecăreia dintre ele. Aceasta este denumită interferenţă constructivă. Dacă
amplitudinile individuale au semne opuse, ca în exemplul din paragraful precedent, interferenţa este distructivă şi
amplitudinea undei sumă este mai mică decât cea mai mare amplitudine a celor două.
O proprietate măsurabilă importantă a undelor clasice este puterea sau intensitatea I (putere pentru unitatea de
suprafaţă). Puterea este proporţională cu pătratul amplitudinii undei şi este întotdeauna pozitivă. Interferenţa
undelor clasice este ilustrată în mijlocul figurii din diagramă unde este reprezentată intensitatea I12. Se observă
diferenţa radicală între graficul lui I12 pentru unde şi graficul lui P12 pentru gloanţe, această diferenţă se datorează
interferenţei. În mod asemănător când observăm undele luminoase, noi observăm distribuţia intensităţii şi nu
amplitudinea undei.

20
 Pentru undele cuantice noi ştim deja că proprietatea care este proporţională cu pătratul amplitudinii undei este
probabilitatea. Acum avem nevoie să descoperim ce implică interferenţa în măsurarea probabilităţilor.
Fie 1 şi 2 amplitudinile a două unde de probabilitate în acelaşi punct al spaţiului (În general, în teoria
cuantică aceste amplitudinii sunt mărimi complexe. Pentru simplificare, aici presupunem că ele sunt reale). Suma
acestor două amplitudini este pur şi simplu =1+2, astfel probabilitatea este:
2=(1+2)2 =12 +2 12 +22
Această ecuaţie are o interpretare simplă. Primul termen din partea dreaptă este pur şi simplu probabilitatea ca
prima particulă să apară dacă nu era nici o interferenţă cu a doua particulă şi viceversa pentru ultimul termen.
Aşadar aceşti doi termeni ar putea reprezenta ei înşişi probabilităţile pentru particulele clasice precum gloanţele,
chiar dacă noi nu le-am fi reprezentat în mod normal prin unde. Dacă termenul din mijloc nu ar exista, această
expresie ar fi putut reprezenta chiar suma a două probabilităţi clasice. În figura de sus din diagramă s-a reprezentat

21
probabilitatea ca un glonte să treacă fie prin primul orificiu, fie prin cel de al doilea şi să apară într-un punct
particular pe ecran.
Termenul din mijloc din membrul drept este numit termenul de interferenţă. Acest termen apare numai în
fenomenele cu unde (incluzând undele clasice, precum cele de pe suprafaţa apei) şi este responsabil pentru
interferenţa distructivă sau constructivă atât timp cât poate fi fie negativ, fie pozitiv. Dacă interferenţa distructivă
este completă, termenul din mijloc anulează ceilalţi doi termeni (asta se va întâmpla dacă 1=2). Datorită
interferenţei, distribuţiile probabilităţilor pentru unde sunt complet diferite faţă de cele pentru gloanţe.
Probabilitatea de distribuţie pentru electroni, notată P 12, în partea figurii de jos din diagramă, are aceeaşi formă cu
distribuţia intensităţii undelor, arătată în figura din mijloc, deoarece ambele distribuţii sunt derivate din pătratul
sumei amplitudinilor undelor.
Acum putem trage o concluzie foarte importantă din această discuţie. Ori de câte ori observăm interferenţa, ea
sugerează existenţa undelor reale, obiective, mai degrabă decât a undelor fictive care sunt numai instrumente pentru
a calcula probabilităţile rezultatelor.
Prin urmare, în acest capitol vom presupune că undele cuantice sunt unde fizice reale şi după aceasta
presupunem că funcţia de undă este o parte a realităţii obiective. În Capitolul 6 şi mai încolo vom reexamina
această presupunere şi vom sugera mai degrabă o interpretare subiectivă decât una obiectivă.
Ne amintim că atunci când detectăm unde cuantice, noi detectăm particule. Atât timp cât noi detectăm
particule, poate părea că particula trebuie să vină dintr-un orificiu sau altul, dar acest lucru este incorect. Particulele
detectate de noi nu vin din orificii, ele apar numai în momentul detectării, înaintea detectării avem numai unde de
probabilitate.
Ce se întâmplă atunci când încercăm să vedem dacă avem electroni în stânga ecranului de detecţie, iluminând
spaţiul dintre peretele cu orificii şi ecranul de detecţie? Dacă lumina este destul de intensă pentru a vedea fiecare
electron înainte ca el să fie detectat pe ecran, modelul interferenţei este îndepărtat şi noi vedem numai distribuţia
clasică a particulelor, arătată în figura din partea de sus. Orice măsurătoare în care se manifestă electronii, cum ar fi
observarea lor cu lumină puternică, elimină unda de probabilitate ce a produs iniţial modelul de interferenţă. După
aceasta vedem numai distribuţiile undei de probabilitate ale particulelor.

4.2. Paradoxul pisicii lui Schrödinger

Acest experiment mental a fost creat de Schrödinger într-o încercare de a arăta că misterele teoriei cuantice nu
sunt potrivite cu obiectele microscopice considerate singure. Proprietăţile de undă ale micro-lumii pot fi transmise
macro-lumii, dacă prima este cuplată cu cea de a doua.
Să ne imaginăm o cutie conţinând un singur nucleu radioactiv şi un detector de particule ca de exemplu un
contor Geiger. Acest detector este conceput să detecteze cu certitudine orice particulă emisă de nucleu. Nucleul
radioactiv este microscopic şi de aceea el poate fi descris de teoria cuantică. Presupunem probabilitatea că sursa va
emite o particulă într-un minut este de ½. (Durata de 1 minut este numită perioada de înjumătăţire a sursei).
Atâta vreme cât funcţia de undă a nucleului este o soluţie a ecuaţiei lui Schrödinger şi trebuie să descrie toate
posibilităţile, după un minut ea este alcătuită dintr-o undă cu doi termeni, unul corespunzând unui nucleu ce emite
particula şi unul corespunzător unui nucleu ce nu emite particula.
=1 (particulă) + 2 (fără particulă)
unde pentru simplificare presupunem din nou că funcţiile de undă sunt reale şi nu complexe, deci 12 este
probabilitatea de a avea o particulă emisă şi 22 este probabilitatea de a nu avea o particulă emisă.
Contorul Geiger este un instrument macroscopic, dar totuşi el nu este nimic mai mult decât o colecţie de
particule microscopice (atomi şi molecule) care se supun teoriei cuantice. De aici presupunem că însuşi contorul
poate fi descris de o funcţie de undă ce este o soluţie a ecuaţiei lui Schrödinger. Sistemul combinat al nucleului şi al
detectorului trebuie de asemenea descris de o funcţie de undă ce conţine doi termeni, unul descriind un nucleu şi un
detector ce a detectat o particulă şi celălalt descriind un nucleu şi un detector ce nu a detectat o particulă:
=1 (particula detectată) + 2 (particula nedetectată)
Amândoi aceşti termeni trebuie să fie prezenţi, iar starea rezultantă  este superpoziţia acestor două stări. Din
nou, 12 şi 22 sunt probabilităţile pentru cele două stări diferite.
Punem într-o cutie o fiolă de gaz otrăvitor şi o conectăm la detector astfel încât gazul este în mod automat
eliberat dacă detectorul numără o particulă. Acum punem în cutie o pisică vie. Presupunem că gazul otrăvitor şi
pisica pot fi descrise şi ele de ecuaţia lui Schrödinger. Funcţia de undă finală conţine doi termeni, unul descriind o
particulă detectată, gazul eliberat şi pisica moartă şi celălalt descriind nicio particulă detectată, niciun gaz eliberat şi
pisica vie. Ambii termeni trebuie să fie prezenţi dacă teoria cuantică poate fi aplicată conţinutului cutiei. Funcţia de
undă trebuie să descrie atât o pisică moartă cât şi o pisică vie.
=1 (particulă detectată, pisică moartă)+2 (particulă nedetectată, pisică vie)
După exact un minut privim în cutie şi vedem fie o pisică moartă, fie una vie, însă în mod sigur nu ambele!
Care este explicaţia?

22
 Până la această observaţie nu exista nicio pisică, nici vie, nici moartă! Exista numai o funcţie de undă. Funcţia
de undă ne spune doar ce posibilităţi vor fi prezentate observatorului atunci când se deschide cutia. Observaţia
însăşi manifestă realitatea fie a unei pisici vii, fie a unei pisici moarte (aceasta este aşa–numită realitate creată de
observator). Acum ne putem întreba de ce observatorul însuşi nu este inclus în sistemul descris de ecuaţia lui
Schrödinger, aşadar îl vom include în următoarea ecuaţie:
=1(particulă detectată, obs. vede pisica moartă)+2 (particulă nedetectată, obs. vede pisica vie)
Noi ştim că observatorul poate observa numai o pisică vie sau una moartă şi nu pe amândouă. Deci există ceva
despre observator ce nu poate fi descris de ecuaţia lui Schrödinger. Care este această proprietate? Singura
proprietate remarcabilă ce nu poate fi descrisă de teoria cuantică este conştiinţa. De aici unii fizicieni consideră că
ceea ce defineşte o observaţie trebuie să fie conştiinţa. Toate acestea vor fi mai clare după ce vom lua în
consideraţie mult mai detaliat teoria cuantică în Capitolele 6 şi 7.

4.3 Teorema lui Bell, experimentele lui Aspect şi non-localizarea realităţii

Unul dintre principiile considerate cel mai sfânt de către Einstein şi de fapt de cei mai mulţi fizicieni până în
1980 este principiul cauzalităţii locale sau pe scurt principiul localizării. Acest principiu afirmă că niciun efect fizic
nu poate fi transmis cu o viteză mai mare decât cea a luminii. El implică de altfel, dar nu a fost explicat
întotdeauna, principiul că toate efectele fizice trebuie să scadă pe măsură ce distanţa dintre sursa efectului şi
observator creşte. În practică acest principiu interzice nu numai toate acţiunile instantanee la distanţă ci şi orice
acţiune la distanţă atunci când distanţele sunt aşa de mari încât forţa cu cea mai mare rază de acţiune în
transmiterea semnalelor, forţa electromagnetică, nu poate produce un efect sesizabil.
Pe lângă principiul localizării mai există un alt principiu puternic şi anume principiul realităţii obiective. Acest
principiu afirmă că dacă există o realitate, aceasta există chiar dacă ea este sau nu observabilă. Înainte de
descoperirea mecanicii cuantice acest lucru semnifica că această realitate este alcătuită din particule materiale sau
din unde care întotdeauna aveau proprietăţi fizice definite şi ele ar fi putut deveni cunoscute fie prin efectuarea unei
măsurători, fie printr-un calcul folosind legile clasice şi o stare iniţială cunoscută. De exemplu, înaintea
măsurătorii, o particulă întotdeauna avea o poziţie şi o viteză definită chiar dacă acestea nu erau cunoscute înainte
ca măsurătoarea sau calculul să fie făcut. Noi numim aceasta obiectivitate puternică. După dezvoltarea mecanicii
cuantice, cei ce cred într-o realitate creată de un observator cred că numai funcţiile de unde există înaintea unei
observaţii însă aceasta este încă considerată a fi obiectivitate reală. Totuşi parametrii săi fizici, ca de exemplu
poziţia şi viteza, sunt nedefiniţi până când nu este făcută măsurătoarea. Aceasta este denumită obiectivitate slabă.
Einstein nu ar fi putut niciodată accepta o realitate care nu era localizată sau care era indefinită. Lucrarea sa
celebră, scrisă împreună cu Podolsky şi Rosen în 1935 (lucrare EPR) a fost o încercare în a folosi un experiment
gândit să arate că, deoarece mecanica cuantică nu putea descrie o realitate care era atât locală cât şi definită, teoria
era incompletă. Urmând acestora, mulţi fizicieni au depus mult efort încercând să inventeze teorii complete şi
anume teorii care permiteau parametrilor precum poziţia şi viteza să fie în orice moment definiţi dar necunoscuţi
(teoria variabilelor ascunse) şi care în acelaşi timp să dea rezultate în concordanţă cu teoria cuantică. Nici una din
aceste teorii nu a găsit o acceptare generală deoarece ele nu erau elegante, erau complicate şi dificil de folosit, iar
cea mai cunoscută versiune a fost teoria non-localizării. (David Bohm, 1952 )
În 1965, John Bell a propus un mod de a determina experimental dacă realitatea ar putea fi descrisă prin
teoriile variabilelor localizate ascunse şi a obţinut o inegalitate ce depindea numai de cantităţile măsurate
experimental, de aceea era independentă de orice teorie specifică. Mai târziu s-a înţeles că teorema sa era chiar mai
largă decât înţelesese chiar el, iar încălcarea inegalităţii sale implica non-localizarea chiar dacă variabilele ascunse
existau sau nu; de exemplu, chiar dacă realitatea este indefinită (obiectivitate slabă). Ulterior au fost făcute multe
experimente pentru a se testa inegalitatea sa, experimente cu rezultate ce încălcau întotdeauna inegalitatea, arătând
aşadar că dacă există o realitate ea s-ar putea să nu fie localizată. În plus, experimentele au dat întotdeauna rezultate
ce erau consistente cu predicţiile teoriei cuantice. Cele mai bune experimente au fost făcute de un grup condus de
fizicianul francez Alain Aspect în perioada 1981-1982. Aceste rezultate au implicaţii adânci în interpretarea teoriei
cuantice, aşa cum vom vedea mai târziu.
Experimentele lui Aspect au folosit perechi de fotoni emişi dintr-o sursă de calciu, în direcţii opuse. Aceste
perechi de fotoni aveau proprietatea că direcţiile lor de polarizare erau întotdeauna paralele, însă direcţiile
polarizării perechii erau distribuite aleator.
Fiecare parte a sursei avea pentru detectarea fotonilor doi detectori, cu două direcţii de polarizare diferite (vezi
diagrama de mai jos). Cele două părţi se aflau la depărtare de 12 metri. Fiecare detector înregistra în mod separat
un număr egal de fotoni pentru toate direcţiile de polarizare, arătând că fotonii erau în întregime nepolarizaţi. Acum
presupunem că detectorii erau legaţi, pentru a măsura numai valorile de coincidenţă (de exemplu, fotonii erau
înregistraţi numai dacă ei erau detectaţi) aproximativ simultan în A şi B. Decizia în privinţa cărei direcţii să se
măsoare polarizarea fiecărui foton nu era luată până când fotonii nu erau deja emişi în plină lumină, prea târziu
pentru ca un mesaj din partea A să-i spună părţii B despre direcţia de polarizare a primului, înainte ca cel de al
doilea foton să fie detectat.
23
 Prin urmare, dacă realitatea este localizată, o măsurătoare în A ar putea să aibă efect asupra măsurătorii în B.
Dacă realitatea este non-localizată, atunci măsurătoarea din A ar putea fi corelată cu măsurătoarea din B, chiar dacă
A şi B pot fi la distanţe enorme, chiar ani lumină!

Inegalitatea lui Bell spune că dacă realitatea este localizată, o anumită funcţie F a acestor coincidenţe măsurate
pentru toate cele patru combinaţii ale celor două unghiuri din A şi a celor două unghiuri din B, trebuie să fie între –
2 şi +2. Toate experimentele au avut acelaşi rezultat: inegalitatea lui Bell a fost încălcată. În plus, valoarea
măsurată pentru funcţia F a fost întotdeauna în acord cu predicţiile teoriei cuantice. Concluzia este aşadar
următoarea: realitatea este non-localizată şi ea este descrisă de teoria cuantică.
Orice încălcare a inegalităţii lui Bell dovedeşte ca falsă fie localizarea, fie obiectivitatea slabă, fie amândouă.
Obiectivitatea slabă este eliminată deoarece renunţăm la noţiunea că există o realitate care să fie descrisă (în
Capitolul 9, vom reexamina realitatea obiectivă). Dar mai înainte am presupus că pentru a explica interferenţa,
undele cuantice sunt unde reale. De aceea concluzionăm că trebuie să renunţăm la localizare.
Non-localizarea implică o corelaţie instantanee între măsurătorile polarizării efectuate de doi observatori.
Sursa este desemnată să emită particule corelate aşa că această corelaţie este prezentă întotdeauna în funcţia de
undă atâta vreme cât particulele sunt emise de sursă. Acesta este un caz asemănător cu cazul în care particulele
realităţii obiective sunt emise de o sursă obiectivă reală. Totuşi, corelaţiile impuse de mecanica cuantică asupra
funcţiei de undă emise sunt mai mari decât cele ce ar putea exista între particulele obiectivităţii reale. Din această
cauză, inegalitatea lui Bell a fost încălcată.
S-ar fi putut crede acest lucru deoarece corelaţiile măsurate sunt instantanee şi cei doi observatori ar fi putut
folosi aceste corelaţii pentru a comunica instantaneu unul cu altul într-o încălcare a teoriei relativităţii speciale a lui
Einstein. Atât timp cât teoria relativităţii speciale interzice transmiterea energiei sau a materiei cu viteze mai mari
decât viteza luminii, ea nu interzice o corelaţie instantanee ce poate fi descoperită numai prin compararea a două
seturi de date măsurate după o perioadă de timp. Non-localizarea teoriei cuantice implică o corelaţie între seturile
de date, nu o transmitere a informaţiei. Putem vedea aceasta înţelegând că fotonii detectaţi numai în A sau B apar
complet aleatoriu, atât în timp cât şi ca polarizare. Prin urmare, observatorul A nu vede nici o informaţie în datele
sale singure, la fel şi observatorul B. Mai târziu, comparând aceste două seturi de date aleatoare, se poate descoperi
o corelaţie între aceste două seturi.
Poate exista o puternică corelaţie între două seturi aleatoare, care nu poate fi descoperită privind numai la un
singur set. Aceasta este ilustrată printr-un exemplu al stenogramelor aleatoare (diagramele Ochiului Magic), care
văzute pentru prima dată par a fi modele de puncte colorate, aproape aleatoare. Totuşi, există de fapt două modele
aproape aleatoare şi ele sunt deplasate unul faţă de altul la o distanţă aproape egală cu distanţa dintre ochii unei
persoane. Aşadar, privind la model cu direcţia neconvergentă a ochilor, aşa cum privim uneori la distanţă, cei doi
ochi văd modele diferite. Corelaţiile dintre modele sunt distinse de creier şi este văzută o imagine tridimensională.

Capitolul 5
Mintea conştientă şi liberul arbitru
5.1. Care sunt caracteristicile minţii conştiente?
Mintea individuală este experienţa conştientă a funcţionării creierului individual şi a simţurilor. Trebuie să
facem distincţie între mintea individuală şi funcţionarea ei. Mintea individuală prezintă trei aspecte importante:
a) Obiectele conştientizării: obiectele mentale includ gânduri, emoţii, sentimente, visuri, viziuni, etc. Obiectele
perceptuale includ şi ceea ce este interiorul şi în exteriorul corpului. Obiectele ce sunt interioare includ senzaţiile de
durere, de plăcere, frica, presiunea, întinderea, tensiune, mişcare etc. Multe dintre acestea implică componente
mentale precum frica sau plăcerea. Analog acestor obiecte sunt umbrele de pe zidul din alegoria lui Platon (vezi
Secţiunea 1.4.) sau imaginile de pe ecranul de cinematograf.
b) Un caz special al obiectelor conştientizării este câmpul conştientizării. Câmpul conştientizării variază de la
îngust la larg, în funcţie de gradul concentrării şi el poate fi direcţionat spre orice obiect. Analog acestui câmp este
vederea printr-un sistem optic, precum telescopul sau aparatul de fotografiat.

24
 c) Un alt caz special al obiectelor conştientizării este subiectul conştientizării. Acesta este individualul „eu”,
cu adevărat un obiect ce va fi văzut în Capitolul 11. Atât în alegoria lui Platon cât şi în metafora filmului, subiectele
sunt observatorii pe post de spectatori.
Există câteva stări ale experienţei conştiente, cele mai obişnuite fiind starea de veghe, cea din somnul fără vise
şi visatul. Există şi stări ale conştiinţei modificate, stări ce pot fi experimentate în timpul meditaţiei sau sub
influenţa drogurilor. Alte stări sunt cele experimentate în transă hipnotică, sub sedative sau anestezie. Toate
obiectele minţilor individuale sunt în fond personale, atâta vreme cât senzaţiile, sentimentele şi emoţiile sunt în
întregime proprii fiecărui om. De exemplu, orice senzaţie, să zicem „roşu”, este o experienţă pe care noi o
cunoaştem în mod intim şi este imposibil să o comunicăm ca pe o experienţă altcuiva. Presupunem că fiecare
persoană a avut o experienţă asemănătoare, dar niciodată nu putem şti dacă a fost cu adevărat aşa. Experienţa
conştientă poate include starea în care nu există obiecte, cu excepţia subiectului şi/sau a câmpului şi chiar starea în
care nu există deloc obiecte. Astfel de stări se obţin în timpul meditaţiei profunde.

5.2. Abilităţile extraordinare ale minţii

Există o mare problemă în a evidenţia faptul că mintea este cu mult mai mult decât doar un procesor central
pentru informaţia senzorială. Un bun rezumat al acestui lucru este făcut de Russell Targ şi Jan Katra în cartea lor
scrisă în 1998, „Miracolele minţii”. În continuare, vom face o scurtă listă a capacităţilor extrasenzoriale descrise de
cei doi autori.
Telepatia=comunicarea mentală, directă, între două minţi.
Vederea la distanţă=obţinerea unei imagini mentale despre un obiect-ţintă îndepărtat lângă care este aşezat un
asistent. Aceasta se deosebeşte de telepatie, deoarece imaginea adesea deţine detalii pe care asistentul nu le
cunoaşte.
Clarvederea = obţinerea unei imagini mentale a unei ţinte îndepărtate, fără ajutorul unui asistent.
Precogniţia=există mai multe tipuri de precogniţie. O profeţie este un vis sau o viziune despre un eveniment
viitor, atunci când nu există posibilitatea să aibă loc aici o acţiune ce ar putea schimba viitorul. Exemple sunt
înregistrările unei profeţii şi dezvăluirea ei numai după ce evenimentul s-a produs sau profeţirea într-un mod vag,
nespecific. Au existat doi profeţi celebri: Nostradamus şi Edgar Cayce. Dacă precogniţia este suficient de exactă
pentru a permite să aibă loc o acţiune pentru a preîntâmpina evenimentul viitor, atunci ea este denumită prevedere,
premoniţie sau presentiment. Exemplu: un vis despre un accident aviatic care îi permite persoanei în cauză să evite
acel zbor.
Hipnoza la distanţă=hipnotizarea unei persoane la distanţă.
Vindecarea psihică=un tip de vedere şi de vindecare la distanţă în care vindecătorul îşi transpune în mod activ
impresiile sale intuitive în gânduri, iar vindecarea precisă acţionează pentru a remedia problemele percepute în
corpul pacientului.
Vindecarea spirituală=vindecarea la distanţă în care vindecătorul se află într-o stare de recepţie conştientă–
starea lui de non-judecare–ce îi permite conştiinţei sale să fie folosită ca pe un canal pentru vindecare prin
intermediul minţii non-localizate, universale.
Energia de vindecare=vindecarea în care terapeutul îşi direcţionează atenţia spre pacient şi se concentrează
asupra completării şi manipulării fluxului de energie vitală a pacientului. Exemple sunt: Reiki, atingerea
terapeutică, vindecarea pranică şi Qi Quong.
Intuiţia=conştientizarea directă, non-analitică, care poate veni din procesele interioare subconştiente sau din
sursele psihice precum conectarea minte la minte ori percepţia direct clarvăzătoare a lumii din afară.
Existenţa acestor capacităţi extraordinare, atinse prin practica yoga, sunt bine stabilite şi documentate în
literatura yoga unde ele sunt numite stări siddhi. Înţeleptul Patanjali, care a trăit în secolul al IV-lea î.H. a enumerat
în Yoga Sutra următoarele stări siddhi (aşa cum au fost ele prezentate de Tang şi Katra):
 cunoaşterea trecutului şi a viitorului;
 înţelegerea glasurilor tuturor creaturilor;
 cunoaşterea vieţilor trecute;
 cunoaşterea a ceea ce gândesc alţii;
 cunoaşterea dinainte a morţii cuiva;
 atingerea unor tipuri variate de putere;
 perceperea micului, tăinuitului şi îndepărtatului;
 cunoaşterea altor regiuni nelocuite;
 cunoaşterea stelelor şi a mişcării lor;
 cunoaşterea interiorului corpului omenesc;
 controlul foamei şi al setei;
 stabilitatea;
 vederea adepţilor în propria lumină interioară;
25
  intuiţia;
 înţelegerea minţii;
 intrarea în corpurile altora;
 luminarea şi levitaţia;
 strălucirea;
 controlul elementelor materiale;
 controlul simţurilor;
 perfecţiunea corpului;
 rapiditatea corpului.
Pentru scopul nostru, concluzia principală pe care dorim să o tragem din aceste capacităţi este aceea că mintea
nu este limitată de materialul şi de procesele creierului în spaţiu şi timp. Aceasta înseamnă că ea sau efectele ei se
întind în spaţiu pe regiuni mari, posibil în tot spaţiul şi pe epoci îndelungate de timp, posibil în întreg timpul, atât în
trecut cât şi în viitor. Noi nu ştim care efecte rezultă din transmisia locală a informaţiei dintr-un punct spaţio-
temporal într-altul şi care se datorează adevăratei non-localizări a minţii, de exemplu, corelaţiile instantanee dintre
două minţi localizate sau dintre o minte şi un eveniment îndepărtat, atât în spaţiu cât şi în timp. Cu toate acestea, ne
vom referi la această proprietate a minţii ca fiind mintea non-localizată. Mult mai mult se va spune despre acest
subiect în Capitolele 9, 14, şi 16.

5.3. Unitatea minţii umane

Din această discuţie vom putea oare răspunde la întrebarea „Ce este mintea conştientă?” Vom putea oare noi
explica ce este mintea conştientă în termeni simpli? Îi vom putea aplica metodele de reducere ştiinţifice sau ea este
în mod fundamental o unitate?
În unele aspecte, minţile noastre apar ca fiind un lucru unic şi unificate, fapt ce aduce continuitatea în vieţile
noastre şi unitatea în percepţii, în ciuda faptului că multe zone ale creierului sunt implicate în percepţii. Noi părem
a fi o singură persoană şi nu una multiplă. Chiar o persoană ce suferă de anumite tulburări date de personalitatea
multiplă se crede pe sine a fi o singură persoană la un moment dat, chiar mai mult decât o singură personalitate.
Totuşi, atunci când examinăm mintea în detaliu, ea devine mai complexă. De exemplu, ce vrem să spunem
când vorbim despre conflictul interior? Sunt aceste două minţi în conflict? Ce putem spune despre sfatul obişnuit:
„Iubeşte-te şi acceptă-te pe tine însuţi!” şi ce putem spune despre încercările noastre de a ne controla minţile sau pe
noi înşine? Cât de multe sine există? Pe parcursul, cursului, puţin mai târziu vom lua în consideraţie toate aceste
întrebări şi altele similare.

5.4. Mintea inconştientă

Denumim starea de absenţă a conştientizării individuale o stare inconştientă. Trebuie să facem distincţie între
funcţionarea pur mecanică a creierului şi funcţionarea inconştientă dar nu în mod necesar mecanică.
Cea mai mare parte a funcţionării inconştiente a creierului este complet fizică sau mecanică, fără nici o
componentă mentală. Astfel de procese ar putea fi înlocuite prin cele pe care le face o maşină, fără să existe nici o
diferenţă deosebită. Aceasta este probabil adevărat pentru acele procese inconştiente ce au loc în funcţionarea fizică
a corpului. Cele mai multe funcţii ale organelor interne se desfăşoară fără conştientizarea noastră şi cele ce sunt
controlate de creier sunt controlate prin simplele componente fizice ale creierului fără nici o conştientizare.
Există totuşi alte procese inconştiente care nu ar putea fi complet mecanice. Oricine a avut o experienţă a unei
soluţii creative pentru o problemă ce a apărut spontan, după o perioadă de frământare inconştientă, precum după o
noapte de nesomn sau după o meditaţie sau în timpul meditaţiei. Acest proces al creativităţii are trei stadii: saturaţia
(strângerea şi absorbirea tuturor informaţiilor pertinente), incubaţia (lăsarea informaţiei „la copt”, în minte) şi
iluminarea sau manifestarea (geneza noului concept). Primele două stadii sunt în mare măsură inconştiente. Pare
puţin probabil că ele ar putea fi pur şi simplu mecanice şi doar dau naştere unui lucru în întregime nou. Desigur, ar
fi dificil să demonstrăm că astfel de concepte sunt de fapt în totalitate noi, mai mult decât un rearanjament al unor
concepte cunoscute anterior.

5.5. Există un test pentru conştiinţă?

Ce obiecte sunt conştiente? Deoarece alte fiinţe umane se comportă ca şi noi, presupunem că ele sunt
conştiente. Dar este o astfel de comportare o probă a conştiinţei? Unele animale manifestă un comportament
asemănător celui uman. Sunt ele conştiente? Dacă este aşa, sunt peştii şi plantele de asemenea conştienţi? Dar
amoebele? Vine conştiinţa gradat, aşa că orice obiect este conştient într-un anumit grad? Problema cu răspunsul la
întrebarea „Ce este conştient?” este o născocire a unui test care ne spune dacă ceva este sau nu conştient. Un astfel
de test nu există în ştiinţă, deoarece ar trebui mai degrabă să măsoare direct conştiinţa unui obiect decât
comportarea sa. Pare totuşi posibil ca ceea ce este conştiinţa unei persoane să poată fi simţită direct de conştiinţa
26
altei persoane, fără a depinde de replicile date de comportamentul persoanei respective sau de reacţiile ei fizice.
Aceasta ar putea fi situaţia în diverse tipuri de evenimente telepatice. Dacă aceasta este situaţia, am putea fi capabili
să determinăm dacă experienţa unei persoane în ceea ce priveşte „roşu” este aceeaşi cu a altei persoane.

5.6. Poate fi o maşină conştientă ?

Dacă am fi cunoscut ceea ce este conştiinţa atunci am fi putut fi în stare să construim o maşină conştientă, cel
puţin în principiu. În prezent, nu putem proiecta o maşină conştientă, dar s-ar putea întâmpla la un moment dat ca
una să fie realizată de cineva în mod accidental.
Aşa cum am mai spus anterior, nu există în prezent teste pentru conştiinţă. Cel mai bun lucru pe care-l putem
face este să observăm comportamentul şi să-l comparăm cu cel al unei fiinţe umane. Totuşi, aşa cum am văzut în
secţiunile anterioare, comportamentul de tip uman nu este o mărturie pentru conştienţă. Dacă existau pentru
conştienţă unele teste veritabile, atunci ar fi fost posibil să proiectăm o maşină ce ar fi trebuit să se conformeze
unor astfel de teste şi prin urmare ea ar fi fost conştientă.
În 1950, matematicianul englez Alan Turing (1912-1954) a propus un test prin care să verifice dacă un
computer este sau nu conştient. El a pus întrebarea: „Să presupunem un om care după o lungă conversaţie cu
calculatoarele nu poate face distincţie între răspunsurile calculatorului şi cele ale omului, atunci ar putea fi
calculatoarele conştiente? Deoarece noi ştim că unele astfel de sisteme deterministe se comportă haotic şi
imprevizibil, chiar şi un calculator deterministic ar putea fi imprevizibil precum omul.
Ar trebui să ne gândim că un calculator foarte complex ar putea fi capabil să înţeleagă şi dacă înţelegerea este
parte a conştiinţei, atunci un calculator ar putea fi conştient. Totuşi, putem demonstra că un calculator, nu are
importanţă cât de complex este şi nici cât de mult comportamentul său mimează comportamentul uman, nu necesită
să fie capabil să înţeleagă. Acest lucru a fost arătat printr-un test celebru inventat în 1980 de filozoful anglo-
american John Searle (1932–). Scopul său a fost să arate că fiinţa umană poate realiza orice funcţie a unui
calculator (deşi mult mai încet), fără a avea nici o înţelegere asupra funcţionării. De aceea, dacă omul nu are nevoie
să înţeleagă, nici calculatorul nu are nevoie. Un calculator ia un set de date de intrare, operează cu ele prin
mijloacele unei proceduri algoritmice predeterminate şi produce un set de date de ieşire. Deşi el face acest lucru în
mod electronic, aceeaşi procedură ar putea fi făcută prin mijloacele operaţiilor mecanice, pe componente mecanice.
Un om ar putea lua aceleaşi date de intrare (într-o formă citibilă, dar nu inteligibilă) şi doar prin urmărirea
instrucţiunilor (algoritmului) să execute toate operaţiile mecanice, fără nicio înţelegere a datelor de intrare-ieşire
sau a algoritmului. Aşadar, nici calculatorul nu are nevoie să înţeleagă toate acestea.
Dacă conştiinţa este cu adevărat o funcţie a complexităţii, atunci un calculator extrem de complicat ar trebui să
fie conştient. Dar care ar fi funcţia conştiinţei într-un calculator ce operează în mod algoritmic, de exemplu, prin
urmărirea unei proceduri prescrise?
În 1931, matematicianul american-austriac Kurt Gödel (1906-1978) a arătat că în orice sistem logic finit,
descriptibil (unul care poate fi descris cu un număr finit de afirmaţii), care este de sine consistent şi care conţine
reguli aritmetice, există afirmaţii adevărate care nu sunt teoremele sistemului logic. Dovada sa ne arată că aceste
afirmaţii adevărate pot fi văzute ca fiind adevărate chiar dacă ele nu sunt teoreme.
Pentru a discuta această teoremă, definim în primul rând ceea ce înţelegem noi printr-un sistem logic.
Considerăm propoziţiile
a > b şi b > c
unde a, b şi c sunt întregi. Presupunem că ambele propoziţii sunt adevărate, de exemplu că ele sunt axiome. Atunci
noi trebuie să concluzionăm că:
a>c
Aceasta este o teoremă ce trebuie să fie adevărată dacă axiomele sunt adevărate. Acesta este un exemplu al
celui mai simplu sistem logic axiomatic posibil. El este compus dintr-un set de axiome care sunt acceptate dar nu şi
dovedite şi din setul tuturor teoremelor ce rezultă din aceste axiome.
Teorema lui Gödel arată că niciun sistem logic nu poate produce toate propoziţiile care sunt posibile. Cu alte
cuvinte, există unele propoziţii adevărate care nu pot fi demonstrate în niciun sistem logic. Din această teoremă se
poate trage concluzia că mintea conştientă poate învăţa adevărurile pe care calculatorul ce urmează regulile logice
nu le poate niciodată descoperi. Aceasta ar putea însemna că un calculator deterministic nu poate niciodată modela
o minte conştientă sau că niciun calculator deterministic nu poate fi conştient, indiferent de cât de complex este el.
În continuare, acest lucru ar putea însemna că nicio teorie ştiinţifică (care este un sistem logic) nu poate explica
orice, poate nici conştiinţa şi că nu ar fi niciodată posibil să concepem o Teorie Adevărată pentru Orice Lucru. (O
teorie pentru orice lucru este „potirul Sfântului Graal“ al fizicii; ea este o teorie ce ar putea încorpora toate legile
fizice şi ar putea determina toate constantele fizice, fără introducerea nici unei valori numerice).
Un fizician teoretician american, Richard Feynman (1918–1988), a arătat că un calculator clasic (acesta este
cel deterministic) nu poate niciodată simula non-localizarea. Dacă mintea non-localizată există cu adevărat, un
calculator clasic niciodată nu ar putea simula mintea umană.

27
 Oamenii manifestă creativitatea, care este un model discontinuu al gândului. Este dificil de văzut cum un
calculator deterministic, chiar dacă el e haotic, poate opera în mod discontinuu.
Oamenii par să aibă sentimentul legăturii interioare cu alţi oameni, sentiment ce nu ar putea exista între un om
şi o maşină, indiferent cât este ea de complexă. Această legătură care poate fi o manifestare a minţii non-localizate
poate fi imposibil de simulat cu orice tip de maşină.

5.7. Ce par a fi efectele conştiinţei?

Uită pentru moment faptul că fără conştiinţă nu poate exista lumea fizică.( Secţiunea 4.2.) Afectează conştiinţa
individuală lumea fizică? Ea pare cu adevărat să aibă un efect asupra lumii fizice, deşi noi trebuie să fim
circumspecţi faţă de faptul că:
a) nu suntem conştienţi de cât de multe face corpul şi prin urmare conştiinţa pare să nu joace vreun rol în astfel
de funcţii.
b) mult din ceea ce noi facem conştient nu diferă de ceea ce facem fără să fim conştienţi (vezi Secţiunea 5.9).
Faptul că percepţiile şi înţelegerea noastră sunt conştiente determină oare vreo diferenţă? Ar fi ingeniozitatea fără
conştiinţă la fel de bună ca şi cea cu conştiinţă?
c) Dacă animalele sunt inconştiente, atunci acele aspecte ale comportamentului uman similare
comportamentului animal nu sunt aparent afectate de conştiinţă.
Există totuşi căi în care lumea fizică pare a fi direct afectată de conştiinţă, de exemplu, cărţile scrise despre ea,
noi vorbim despre ea, se predau cursuri despre ea, conştiinţa suferinţei stimulează mulţi oameni să înţeleagă
suferinţa şi apoi să o evite şi dorinţa de a deveni mai conştient este principala motivaţie pentru cei mai mulţi
căutători spirituali.

5.8. Când şi cum începe un copil să perceapă realitatea obiectivă?

Este percepţia unei realităţi obiective o capacitate pe care un copil o învaţă de la părinţii săi sau este o funcţie
înnăscută a dezvoltării fizice a creierului? S-au făcut multe cercetări asupra dezvoltării capacităţii copiilor de a
percepe obiecte separate şi de a le concepe ca existând independent de perceperea lor.
În cartea sa „Inteligenţa vizuală” (1998, W.W.Watson & Lo, paginile 12-16), Donald D. Hoffman descrie
dezvoltarea abilităţii minţii copilului de a înţelege conceptele în afara confuziei imaginilor vizuale.

„Printre cei mai uimitori factori despre viziune este acela că copii, înainte de a merge, ei sunt genii
desăvârşite în viziune. Înainte de vârsta de un an ei pot construi o lume vizuală în trei dimensiuni, pot
naviga prin ea având ca scop mergerea în patru labe, pot organiza lumea în obiecte, pot apuca, pot muşca şi
recunoaşte aceste obiecte. După vârsta de o lună copii clipesc dacă ceva se mişcă în faţa ochilor lor. Pe la
trei luni ei folosesc mişcarea vizuală pentru a construi graniţele obiectelor. Pe la patru luni ei folosesc
mişcarea şi vederea stereoscopică pentru a construi forme tridimensionale pentru obiecte. Pe la şapte luni ei
folosesc umbrele, perspectivele, interpunerile (în care un obiect acoperă parţial altul) şi înaintea
familiarizării cu obiectele pot să construiască adâncime şi formă. Pe la un an ei sunt genii vizuale şi încep
să înveţe numele obiectelor, acţiunilor şi relaţiilor pe care le construiesc…
…fiecare copil construieşte o lume vizuală cu trei dimensiuni, înălţime, lăţime şi adâncime. Dar o imagine
are doar două dimensiuni, înalt şi lat. Înseamnă că pentru a da o imagine, există trei lumi pe care copilul ar
putea să le construiască…

…Această ambiguitate nu este numai pentru adâncime, ci pentru toate aspectele construcţiilor noastre
vizuale, inclusiv mişcarea, suprafeţele colorate şi iluminarea…
…Aceasta face sarcina să sune imposibil. Cum ar putea un copil să selecteze dintre nenumăratele lumi
vizuale şi să ajungă la acelaşi răspuns ca oricare alt copil?”
Hoffman conchide că toţi copii sunt născuţi cu aceleaşi reguli prin care ei îşi construiesc lumile vizuale şi care
le permit să vadă aceeaşi lume ca şi oricare alt copil. Aşadar, principala condiţie esenţială pentru perceperea
realităţii obiective pare a fi o predispoziţie moştenită. Hoffman argumentează că regulile universale ale viziunii
ajută regulile universale ale limbajului (vezi Noam Chomsky, „Reflecţii asupra limbajului”, 1975, Pantheon) prin
care copilul învăţă să vorbească sunt tot o parte a eredităţii sale.
Un exemplu deosebit de important al copilului ce vede obiecte separate este percepţia mamei sale ca pe un
obiect, acest lucru începând de pe la patru luni (vezi „Dezvoltarea copilului şi educaţia timpurie”–Pauline
M.Turner, 1999, paginile 58–59). După opt luni copilul începe să se perceapă pe sine ca fiind un obiect separat de
mama sa, acest proces devenind complet pe la cincisprezece luni. Se pare că această evoluţie trebuie de asemenea
să fie un rezultat al capacităţilor moştenite de copil.

28
 Concluzionăm din aceste studii că perceperea realităţii obiective şi a separării dintre indivizi este un produs al
tendinţelor noastre înnăscute. Aşa cum vom vedea în curând, percepţia separării este baza întregii noastre suferinţe.
Aşadar, se pare că ne-am născut cu tendinţa de a suferi. Din fericire, acest gând depresiv nu este întregul adevăr.
Înţelepţii ne-au spus că separarea este doar o percepţie greşită şi că această greşeală poate fi îndreptată. Dar înainte
de a o corecta, ea trebuie înţeleasă. Câştigarea acestei înţelegeri este obiectivul pe care acest curs îl reaminteşte.

5.9. Experimentele lui Libet şi ale colaboratorilor săi, implicaţiile lor asupra liberului arbitru
În seria de experimente prezentate pentru prima dată în 1973 (vezi Benjamin Libet, „Iniţiativa cerebrală
inconştientă şi rolul voinţei conştiente în acţiunea voluntară, Comportamentul şi Ştiinţa Creierului”, 1985, paginile
529–566), Benjamin Libet şi colaboratorii săi ne-au arătat că cele mai timpurii experienţe ale conştientizării
stimulilor senzoriali se produc în cca. 500 ms (0,5 s) după stimulul însuşi. Aceasta demonstrează că nici una din
experienţele percepţiei nu este în timp real, dar de fapt ele sunt în întârziere cu aproape o jumătate de secundă după
producerea lor. Această întârziere este timpul cerut de potenţialul electric neuronal (potenţialul evocat PE–care a
fost măsurat prin folosirea micro-electrozilor chirurgicali implantaţi în creier) să se ridice la un nivel necesar
experimentului conştientizării. Aceasta înseamnă că este imposibil să se răspundă voit în mai puţin de 500 ms la
orice stimuli atâta vreme cât experienţa noastră este întotdeauna întârziată de acesta. Libet ne-a arătat totuşi că
răspunsurile comportamentului inconştient, cu semnificaţie, se pot produce în mai puţin de 100 ms după stimuli,
arătând că un comportament cu semnificaţie nu este necesar să fie conştient.
În 1983 Libet şi alţii au expus un set de experienţe mult mai profunde, în care subiecţii răspundeau la stimulii
senzoriali ce iniţiau acţiuni musculare „voliţionale”. Experimentele au arătat că potenţialul evocat PE a început cu
550-1050 ms înaintea răspunsului muscular, însă experienţa conştientizării voinţei ce execută acţiunea a urmat
apariţiei PE cu 350 ms. (Această conştientizare nu ar fi putut fi semnalată de subiect apăsând pe un buton, deoarece
aceasta ar fi cerut o altă decizie pentru acţiunea musculară. A fost măsurată făcând asocierea între citirea de către
subiect a unui ceas electronic, cu apariţia conştientizării deciziei). Aşadar, decizia de a executa acţiunea
musculară este luată înaintea conştientizării deciziei. Cu alte cuvinte, noi devenim conştienţi de o decizie numai
după ce aceasta a fost luată. Libet presupune că poate fi posibil să te opui în mod conştient unei astfel de decizii
inconştiente dacă ea este făcută în interiorul ultimilor 100-200 ms înainte ca acţiunea să apară. Dacă o astfel de
decizie de împotrivire este precedată de un PE ar fi foarte dificil de măsurat în prezenţa PE original, astfel că
verificarea experimentală a deciziilor de împotrivire conştientă nu este posibilă în prezent. Totuşi, posibilitatea
deciziilor voliţionale de împotrivire este negată de consideraţiile din paragraful precedent şi de cele din Secţiunile
5.10 şi 5.12.
Experimentele lui Libet indică spre un concept general şi anume că un mic gând este întotdeauna valid. Aşadar
orice lucru se întâmplă, trebuie să se întâmple înainte ca noi să devenim conştienţi de el. Există întotdeauna un
timp mort între orice proces neuronal sau senzorial şi conştientizarea gândului, sentimentului, senzaţiei sau acţiunii
care-l reprezintă. În experimentele lui Libet, acest decalaj era între 350 ms şi 500 ms însă valoarea exactă nu este
importantă. Atât timp cât decalajul există, indiferent cât de mare sau mic este el, dacă este de o oră sau de o
microsecundă, experienţa noastră obiectivă prezentă trebuie să vină din obiectivitatea trecută (în prezentul
subiectiv). Cu alte cuvinte, prezentul subiectiv întotdeauna urmează prezentului obiectiv.
Consecinţele acestei intuiţii sunt extraordinare, revoluţionare şi cu o largă perspectivă. Aceasta înseamnă că
orice gând, sentiment, senzaţie sau acţiune se produce întotdeauna în mod obiectiv înainte ca noi să devenim
conştienţi de aceasta în mod subiectiv şi de aici, nu există nicio posibilitate prin care noi să le evităm. Aceasta
include orice alegere sau decizie pe care o luăm. Fără scăpare, noi trăim în trecutul obiectiv, aşa că prezentul şi
viitorul obiectiv sunt complet în afara controlului nostru.

5.10. Liberul arbitru ca posibilitate a unei acţiuni alternative

Discuţia următoare referitoare la liberul arbitru vine din Capitolul 7 al cărţii scrise de Euan Squires în 1990,
intitulată „Mintea conştientă în lumea fizică”. O definiţie obişnuită pentru liberul arbitru este următoarea: o decizie
este liberă dacă un factor nu ar fi putut decide altfel. Pentru a înţelege această definiţie, împărţim universul în două
părţi, factorul şi lumea exterioară. Nu contează cum este făcută această împărţire, definiţia implică trei posibilităţi :
a) O decizie este liberă dacă în diverse circumstanţe acelaşi factor ar putea lua decizii diferite. Acesta nu poate
fi înţelesul liberului arbitru atâta vreme cât poate fi adevărat că factorul poate fi un obiect fără viaţă precum un
termostat.
b) O decizie este liberă dacă în circumstanţe identice diferiţi factori pot lua decizii diferite. De asemenea,
acesta nu poate fi înţelesul liberului arbitru atâta vreme cât poate fi adevărat că factorii pot fi obiecte fără viaţă
precum termostatele.
c) O decizie este liberă dacă în circumstanţe identice factori identici pot lua decizii diferite. Acesta nu poate fi
înţelesul liberului arbitru deoarece implică o alegere la întâmplare şi nu un liber arbitru şi poate fi adevărat orice
factor non-deterministic precum unul aleator ori din mecanica cuantică.

29
 Tabelul următor rezumă alternativele posibile.
Adevărat pentru
Factori Circumstanţe Decizii
termostat
identici diferite diferite da
diferiţi identice diferite da
identici identice diferite decizie aleatorie

Cele trei posibilităţi sunt singurele posibile. Discuţia dezvăluie problemele ce apar cu orice definiţie a liberului
arbitru, probleme bazate pe circumstanţele obiective ce determină decizia. Circumstanţele obiective pot include
gândurile, sentimentele, percepţiile şi comportamentul factorului dacă acestea sunt considerate ca fiind exterioare
factorului. Aşadar, dacă noi încercăm să definim liberul arbitru considerând circumstanţele obiective ce
determină o decizie, suntem forţaţi să concluzionăm că liberul arbitru, aşa cum l-am definit noi, nu există.
De observat este următorul fapt: conceptul de liber arbitru se poate naşte numai dacă există un factor care este
separat de ceea ce se află în jurul său. Această separare este esenţa dualităţii (vezi Secţiunea 11.1). Fără dualitate nu
există nici factor, nici asupra cui el să acţioneze şi deci liberul arbitru nu are sens.

5.11. Originea credinţei în liberul arbitru

Credinţa în liberul arbitru pare să aibă originea în modelul mental pe care-l avem despre noi înşine. „Eul” pare
să fie separat într-o parte interioară şi una exterioară, părţi pe care le vom denumi Eu i şi Eue. Împărţirea poate fi
între mental şi fizic, între o combinaţie a celor două sau mai mult, în două părţi mentale diferite. Gândim despre Eu i
ca având liber arbitru şi fiind partea ce ne controlează şi despre Eu e ca neavând liber arbitru şi fiind partea
controlată. În acest mod, entitatea individuală separată (Eu i) poate crede că este în afara controlului minţii şi/sau
corpului (Eue), în interiorul unor limite care nu sunt niciodată cu adevărat clare.
Vedem din acest model că separarea universului într-un factor şi ceea ce este în jur (aşa cum am discutat în
Secţiunea 5.10) este cu adevărat o separare în interiorul organismului individual corp-minte. Credinţa în liberul
arbitru depinde de percepţia noastră asupra dualităţii interior-exterior, dualitate ce se află în noi. Fără separarea
percepută de noi înşine, separare între un obiect interior ce controlează şi un obiect exterior care este controlat, nu
am putea avea această credinţă şi liberul arbitru nu ar fi un concept ce ar apărea vreodată. (De fapt, aşa cum vom
vedea mai târziu, credinţa că noi suntem divizaţi este echivalentă cu credinţa în liberul arbitru). Dualitatea interior-
exterior există de fapt în filozofia dualistă, dar în filozofia monistică, fie materialistă sau idealistă, ea ar putea exista
numai aparent şi niciodată cu adevărat.

5.12. Este necesar liberul arbitru pentru fericirea noastră?

Existenţa liberului arbitru ar implica că noi ar trebui să fim liberi să ne alegem gândurile, emoţiile sau acţiunile
pe care le-am dori. Totuşi, suntem noi cu adevărat liberi să ne alegem gândurile şi emoţiile? Dacă da, de ce alegem
dorinţe care nu ne aduc fericire, precum şi dorinţe de neobţinut? De ce alegem gânduri de vinovăţie, de ură, mânie,
invidie sau senzualitate? De fapt, de ce noi nu suntem niciodată fericiţi? De ce nu suntem întotdeauna fericiţi dacă
suntem liberi să alegem fericirea? De fapt, chiar mult mai profund, de ce nu încetăm să ne oprim gândirea că noi
alegem ceva? Experienţa noastră ne spune că noi nu putem alege gândurile şi sentimentele pe care le vom avea cu
30 secunde mai târziu, cu atât mai puţin pe acelea dintr-o zi sau dintr-o săptămână după momentul prezent şi mai
rău, nu putem să ne oprim a ne gândi deloc. De fapt, orice gând nepoftit pe care-l avem este mai mult decât o
dovadă că noi nu suntem liberi să alegem. Aşadar, a ne fixa fericirea pe o himeră precum este liberul arbitru trebuie
să ne pecetluiască o viaţă cu frustrare, supărare şi lipsă de speranţă.
Totuşi, modul de abordare opus renunţării la libertate nu este un răspuns. A accepta în resemnare şi în mod
fatalist ceea ce ne fărâmă minţile şi ceea ce lumea aruncă asupra noastră, este cu greu o soluţie fericită. Soluţia
reală ne cere să descoperim ce este libertatea adevărată.

5.13. Libertatea ca trăire

În ciuda răspânditei credinţe în liberul arbitru, nu este posibil să arătăm că liberul arbitru există în mod
obiectiv în divizarea sinelui, aşa cum au arătat secţiunile anterioare. Experienţa libertăţii trebuie să transmită
altceva decât o divizare a sinelui. Acest altceva este pura conştiinţă, care este unificată, non-duală, nedivizibilă,
complet liberă, aşa cum vom vedea în Partea a II-a. Libertatea este experienţa curată şi ea este o proprietate
intrinsecă conştiinţei pure. Nu există nicio altă cale pentru a defini libertatea, deoarece experienţa libertăţii este
transcendentală liberului arbitru. Liberul arbitru se referă la existenţa alegerii în timp ce libertatea ca trăire există
chiar în absenţa libertăţii de alegere. De fapt, putem spune că libertatea adevărată este eliberarea de sarcinile
liberului arbitru imaginat.
30
 5.14. Universurile probabile şi determinate, dualitatea interior-exterior şi libertatea
Ce implică asupra viitorului existenţa precogniţiei şi a profeţiei? Aici există câteva posibilităţi.
1. Viitorul ar putea fi predeterminat datorită unei cauzalităţi strict convenţionale ce implică că trecutul
determină în totalitate prezentul şi viitorul. Aceasta este paradigma fizicienilor clasici, care nu mai este considerată
a fi valabilă.
2. Viitorul ar putea fi determinat probabilistic, dar nu în totalitate, de trecut. Aceasta este paradigma
mecanicii cuantice şi a fizicii moderne şi implică faptul că toate experienţele precogniţiei şi evenimentele prevăzute
sunt mai mult probabilistice decât sigure.
3. Viitorul ar putea fi determinat printr-o cauzalitate neconvenţională care operează într-o direcţie inversă a
timpului, aşa că viitorul mai mult decât trecutul determină prezentul. Acesta este conceptul destinului, concept ce
va fi discutat mai mult în Secţiunea 14.5. Nu există nimic nici în fizica clasică şi nici în fizica cuantică care să
preîntâmpine aceasta, deoarece legile fizicii microscopice sunt valabile atât în sensul direct al timpului cât şi invers.
Singurul motiv pentru care aplicăm legile numai în sens direct este acela că noi avem cunoştinţe despre trecut şi nu
despre viitorul pe care încercăm să-l prevedem. Legea entropiei, care a fost discutată în Secţiunea 2.2, este o lege
macroscopică şi nu microscopică şi ea nu ar invalida cauzalitatea inversă deoarece determină numai direcţia timp,
nu şi direcţia cauzalităţii.
4. Viitorul ar putea fi determinat de o combinaţie dintre cauzalitatea directă şi inversă; cauzalitatea directă
determină viitorul probabilistic, iar cauzalitatea inversă operează înapoi în timp, rezolvă această incertitudine şi o
face certitudine. Certitudinea ar putea fi forţată de necesitatea consistenţei dintre rezultatele cauzalităţii ce operează
în ambele direcţii.
5. Viitorul nu ar putea fi determinat deloc până când cineva nu a experimentat precogniţia. Ar putea exista
o corelaţie între o astfel de experienţă în prezent şi evenimentul preconizat în viitor. Înaintea precogniţiei, ca în
mecanica cuantică clasică, atât evenimentul prezent cât şi cel viitor ar putea fi mai degrabă probabilistic decât
sigur. În terminologia din Capitolul 6, colapsul funcţiei de undă poate produce manifestarea atât a precogniţiei
evenimentului în prezent cât şi evenimentul preconizat în viitor. Acesta ar putea fi un exemplu pentru cum două
evenimente separate temporal ar putea fi corelate în timp, în mod asemănător modului în care două evenimente
separate spaţial sunt corelate în spaţiu, în experimentele lui Bell-Aspect, descrise în Secţiunea 4.3. Nu este cunoscut
modul în care s-ar putea întâmpla aşa ceva.
6. Totul din trecut şi din viitor poate exista acum şi poate fi numai o limitare a percepţiei noastre ce ne
împiedică să vedem mai mult decât prezentul perceput (observaţi deosebirea dintre prezentul obiectiv şi prezentul
perceput, aşa cum s-a discutat în Secţiunea 5.9.) Această posibilitate este discutată mai pe larg în Secţiunea 14.1 şi
în Secţiunea 14.5.
Trebuie să fim clari că orice concept al viitorului care este determinat sau al cauzalităţii care operează în timp
invers, este un concept pur metafizic şi nu pot exista experimente sau observatori care ar putea face vreodată
deosebirea dintre ele. Acestea sunt diferite de conceptele fizicii care, chiar dacă admitem că sunt bazate pe un
concept metafizic (vezi Secţiunea 1.1), pot fi validate (deşi nu dovedite) sau invalidate de experiment şi de
observaţie.
Într-un univers complet determinat, ar putea fi posibilă trăirea libertăţii? Într-un astfel de univers nu ar putea
exista libertatea obiectivă a alegerii. Totuşi, absenţa libertăţii obiective nu împiedică trăirea libertăţii dacă libertatea
este pur subiectivă, independentă de circumstanţele obiective.
Aşadar, trăirea libertăţii poate exista dacă lumea fenomenală este complet determinată sau nu.
Compatibilitatea dintre libertate şi determinism este denumită compatibilism şi el implică faptul că libertatea şi
determinismul se referă la diverse nivele ale realităţii pur subiective contra celei pur obiective sau numenalitatea
contra fenomenalităţii.
Dacă nu există nicio libertate obiectivă, cum se poate naşte o credinţă în divizarea interior-exterior? Dacă o
obiectivitate a determinat universul, cum poate exista o divizare între un obiect interior şi care controlează şi altul
exterior, controlat? Într-un astfel de univers, orice obiect este conectat într-un mod fără scăpare cu un alt obiect, fie
cauzal, invers-cauzal sau în vreo combinaţie şi prin urmare nu există nicio cale prin care să facem distincţie între un
obiect care controlează şi unul controlat. Nu ar trebui să existe nicio credinţă în divizare, în ciuda dovezilor
obiective, întrucât este imposibilă existenţa unei divizări adevărate.
Acum să presupunem că universul este probabilistic, aşa cum s-a presupus în mecanica cuantică clasică. Într-
un univers probabilistic, noi trebuie să răspundem la întrebările: „Cum se naşte dualitatea interior-exterior
percepută de noi?”, „Cum putem considera două obiecte, identificând unul cu interiorul şi celălalt cu exteriorul?”.
Dacă noi putem răspunde la aceste întrebări, putem fi de asemenea capabili să punem întrebarea „Cum se naşte
credinţa în liberul arbitru?”.
Vom prezenta un model al teoriei cuantice care încearcă să răspundă la aceste întrebări, în Capitolul 7.

31
 Capitolul 6
Ce înseamnă teoria cuantică?

6.1. Interpretarea problemei

6.1.1. Interpretarea în termenii unei realităţi obiective
Cei mai mulţi fizicieni cred că mecanica cuantică nu este completă fără o interpretare în termenii realităţii
obiective, interpretare care se presupune descrisă de observaţiile experimentale aşa cum sunt ele interpretate de
teorie. Există în cele din urmă trei categorii generale ale interpretării obiective:
a) Teoria cuantică nu este corectă aşa cum se crede şi ea trebuie modificată pentru a descrie procesul
măsurării sau trebuie completată prin includerea fenomenului colapsului funcţiei de undă, noţiune care va fi
descrisă mai târziu. Interpretarea clasică aparţine celei de a doua categorii.
b) Teoria cuantică este corectă, aşa cum se crede, dar funcţia de undă nu este o descriere completă a
sistemului, ci trebuie completată prin adăugarea „variabilelor ascunse” (de exemplu, poziţiile şi vitezele tuturor
particulelor în orice moment). În această interpretare, particulele sunt întotdeauna prezente. Funcţia de undă nu mai
este interpretată ca o probabilitate ci este sursa forţei cuantice (de asemenea, o variabilă ascunsă) ce acţionează
asupra particulelor în completarea tuturor forţelor clasice, ca de exemplu forţa electromagnetică şi cea
gravitaţională.
c) Teoria cuantică este atât de corectă şi de completă încât ea conduce la interpretarea „lumilor multiple”.

6.1.2. Interpretarea în termenii cunoştinţelor subiective

Pe de altă parte, unii fizicieni susţin că dacă există o realitate obiectivă, ea nu poate fi descrisă de teoria
cuantică şi cred că teoria poate fi folosită numai pentru a calcula probabilităţile unor rezultate posibil diferite ale
unor observaţii sau măsurători. Aceasta este singura interpretare pe care o are teoria cuantică pentru ei şi ea poate fi
denumită interpretare subiectivă, deoarece funcţia de undă reflectă mai curând cunoaşterea noastră referitoare la o
situaţie decât descrierea unei realităţi obiective.

6.2. Interpretarea clasică

Această interpretare susţine că înaintea unei măsurători nu există particule ci există numai o funcţie de undă
care este o descriere completă a sistemului (de exemplu nu este posibilă nicio altă informaţie despre sistem). În
momentul măsurătorii sunt observate rezultatele acesteia, astfel că funcţia de undă se poate schimba dintr-o undă de
probabilitate care include toate posibilităţile ce existau înaintea măsurătorii, într-una ce descrie numai posibilităţile
permise de măsurătoare şi acest fenomen este denumit reducere sau colaps şi nu este explicat de teorie. În această
interpretare, funcţia de undă este numai realitatea obiectivă dinaintea unei măsurători.

6.3. Ce poate face o măsurătoare în interpretarea clasică?

Vom arăta mai întâi că orice sistem descris complet de teoria cuantică nu poate demonstra reducerea funcţiei
de undă. Pentru a face aceasta în cea mai eficientă manieră vom folosi o noţiune simbolică care face o descriere
concisă şi precisă. Nu lăsaţi ca această abordare să vă înspăimânte–este o simplă notaţie şi nu este vorba despre
matematici superioare. Notaţia se va referi la un experiment de tip particular cu particule cu spin. Spinul unei
particule se află în legătură cu rotaţia sa. O analogie macroscopică este un titirez. Putem spune că dacă partea de
sus se învârte normal pe o suprafaţă întinsă şi netedă, spinul (la fel ca şi partea de sus) este orientat în jos. Dacă
pentru vreun motiv anume partea de sus se răstoarnă astfel că se răsuceşte în jos (există vârfuri ce fac asta), se poate
spune că spinul este orientat în sus. Particulele (precum electronul) pot avea spini orientaţi fie în sus, fie în jos.
Să începem cu un experiment în care un electron ce intră se află într-o superpoziţie de stări spin-up (sus) (+) şi
spin-down (jos) (–). Prin suprapunere se înţelege că funcţia de undă este o sumă de doi termeni, unul descriind
starea (+) şi celălalt descriind starea (–) . Acesta este un exemplu a ceea ce se numeşte o stare „pură”. Notaţia pe
care noi o introducem este numită notaţia ket Dirac. În loc de a scrie simplu funcţia de undă ca  aşa cum am făcut-
o mai înainte, noi o închidem în paranteze ket şi obţinem >. Facem acelaşi lucru cu notaţia pentru stările (+) şi (–
) şi obţinem:
> = +> +  ->
Toată această ecuaţie spune că electronul este o undă alcătuită din suprapunerea spinului de sus peste cel de
jos. Aici 2 este probabilitatea că măsurătoarea ar rezulta într-o particulă spin-up şi 2 este probabilitatea să
rezulte într-o particulă spin-down. (Acestea sunt scrise cu semnele valorilor absolute, deoarece  şi  sunt în
general mărimi complexe, totuşi, acest detaliu nu ne interesează aici).

32
 Acum trimitem acest fascicul într-un aparat Stern-Gerlach care conţine un câmp magnetic neuniform ce
cauzează componenta +> a electronului să fie deviată în sus şi componenta -> să fie deviată în jos. Prin urmare,
după ce electronul trece prin aparat, ecuaţia lui Schrödinger ne spune că ea este descrisă prin starea pură a funcţiei
de undă
> =  +, up> +  -, down>
unde este evident că +> este deviat în sus şi -> în jos. Această funcţie de undă nu este arbitrară–dată de electron
şi de caracteristicile aparatului Stern-Gerlach, ci ecuaţia lui Schrödinger dictează această formă. Trimitem acum
cele două componente separate ale funcţiei de undă într-un detector care înregistrează „on” dacă este detectată o
particulă +> şi „off” dacă este detectată o particulă -> (Etichetele „on” (deschis) şi „off” (închis) sunt pur şi
simplu arbitrare şi ele ar putea fi numite de exemplu „1” şi „2”). Pentru a clarifica aceasta este prezentată mai jos o
diagramă.

Presupunem că detectorul şi restul sistemului sunt descrise de ecuaţia lui Schrödinger. Trebuie să includem în
funcţia de undă stările detectorului şi starea pură devine:
> =  +, up, on> +  -, down, off>
Aceasta conduce la o concluzie foarte importantă. Orice obiect în sistemul ce poate fi descris de ecuaţia lui
Schrödinger trebuie să fie inclus în superpoziţia termenilor ce descriu sistemul. Ecuaţia lui Schrödinger
converteşte o stare pură întotdeauna într-o stare pură. O funcţie de undă a unei stări pure va fi întotdeauna o
superpoziţie, ceea ce semnifică că există o probabilitate de a găsi sistemul în oricare stare.
Reducerea sau colapsul funcţiei de undă solicită trecerea dintr-o stare pură, alcătuită dintr-o superpoziţie, spre
o stare finală, alcătuită numai dintr-un singur termen, deoarece funcţia de undă redusă trebuie să descrie detectorul
fie într-o stare, fie în alta, dar nu în ambele. Prin urmare, nici un obiect care poate fi descris de ecuaţia lui
Schrödinger nu poate reduce funcţia de undă, de exemplu, să facă o măsurătoare.

6.4. Reducerea funcţiei de undă în interpretarea clasică, direcţia înainte a timpului

Acum presupun că privesc la detector şi că de asemenea, eu pot fi descris de ecuaţia lui Schrödinger. Sunt
necesare pentru a mă descrie două stări, pe care le numim me + (eu+) şi me– (eu–), cu conotaţiile evidente. Funcţia de
undă finală va fi starea pură:
> =  +, up, on> +  -, down, off>
Totuşi dacă eu sunt conştient de starea finală a detectorului, această funcţie de undă nu poate descrie sistemul
combinat începând din momentul în care detectorul este în starea „on” sau în stare „off”. Ceva ce nu poate fi
descris prin mecanica cuantică a redus funcţia de undă. Dacă presupunem că orice sistem fizic poate fi descris prin
mecanica cuantică, atunci reducerea trebuie să fie cauzată de ceva non-fizic. Atributul non-fizic evident pe care eu
îl am este conştienţa.
În paradoxul pisicii lui Schrödinger din Secţiunea 4.2 eu observ pisica aflându-se ori în starea de a fi vie, ori în
starea de a fi moartă, dar nu în amândouă stările. Dacă conştienţa reduce funcţia de undă, aceasta este fie conştienţa
mea, fie a pisicii. Este o chestiune metafizică care din aceste două conştienţe este deoarece ceea ce văd când
deschid cutia va fi exact acelaşi lucru în fiecare caz.
Dat fiind că cei mai mulţi fizicieni sunt materialişti şi ei cred că conştiinţa este mai mult un epifenomen, lor nu
le place să admită că pentru a reduce funcţia de undă este necesară conştiinţa. Ei preferă mai curând să creadă că
ceea ce cauzează această reducere a funcţiei de undă este o proprietate fizică a instrumentelor macroscopice.
Desigur, dacă acesta este cazul, în prezent această proprietate nu poate fi descrisă prin teoria cuantică şi pentru
teoria cuantică ea este în prezent incorectă. (Totuşi, cei mai mulţi nu cred că este adevărat.)
În interpretarea clasică, reducerea funcţiei de undă defineşte direcţia înainte a timpului deoarece starea redusă
este ireversibilă. Acest lucru este adevărat atât pentru sistemul microscopic cât şi pentru cel macroscopic. Să ne
amintim de cel de-al doilea principiu al termodinamicii din fizica clasică (vezi Secţiunea 2.2) care determina
direcţia înainte a timpului deoarece statistic vorbind procesele naturale macroscopice sunt ireversibile. În fizica
clasică, ireversibilitatea este o proprietate a unui sistem chiar dacă ea este sau nu observată, în timp ce în
interpretarea clasică, ireversibilitatea este un rezultat chiar al însăşi observaţiei.

33
 6.5. Non-localizarea conştiinţei în interpretarea clasică
În această secţiune ne vom asuma interpretarea clasică şi la început vom presupune că funcţia de undă descrie
numai sistemele fizice fără să includem conştiinţa.
Să presupunem că realizăm un experiment Stern-Gerlach cu doi detectori în loc de unul (ca în figură) şi un
detector înregistrează starea de +, up> în timp ce celălalt detector înregistrează starea -, down>. Detectorii nu
comunică unul cu altul şi se pot afla la mare distanţă. Ce împiedică ambii detectori să înregistreze în mod simultan
aceeaşi particulă? Acest exemplu arată că niciun proces localizat nu poate să producă colapsul funcţiei de undă
deoarece un astfel de proces nu ar putea împiedica coincidenţele dintre detectori. De aici trebuie să tragem
concluzia că prăbuşirea funcţiei de undă nu poate fi produsă de niciun proces fizic cunoscut (în întregime
localizat). (Acest rezultat poate fi dedus din experimentele Bell-Aspect). Aşadar, orice interpretare a teoriei
cuantice care cere colapsul funcţiei de undă nu este potrivită cu o filozofie materialistă.
Acum să presupunem că există doi observatori, tu şi eu, aşa că tu observi starea -, down> în timp ce eu
observ starea +, up>. Atunci când observ că detectorul meu înregistrează „on” tu trebuie să observi că detectorul
tău înregistrează „off”. Acest lucru arată că dacă conştiinţa prăbuşeşte funcţia de undă, această conştiinţă trebuie să
fie conştiinţa non-localizată.

Desigur, interpretarea noastră solicită existenţa observatorilor localizaţi şi sensibili care observă rezultatele.
Această concluzie poate fi ilustrată printr-un exemplu mult mai simplu decât experimentul descris mai sus. Să
presupunem acum doi observatori localizaţi (care nu comunică între ei) şi care fac simultan observaţii asupra
aceluiaşi obiect care are o culoare necunoscută înaintea observaţiei. În acest caz, înaintea observaţiei ar trebui
reprezentată în funcţia de undă a obiectului toate culorile posibile. Atunci de ce amândoi observatorii observă
aceeaşi culoare şi nu un observator observă de exemplu un obiect roşu şi celălalt unul albastru? Dacă conştiinţa
prăbuşeşte funcţia de undă atunci răspunsul la această întrebare trebuie să fie următorul: conştiinţa celor doi
observatori este aceeaşi conştiinţă. Prin urmare, conştiinţa tuturor observatorilor sensibili este aceeaşi
conştiinţă universală.
Acum să considerăm acelaşi exemplu fără a face însă referire la teoria cuantică. Ca şi înainte, să presupunem
că toate obiectele sunt mai degrabă create de observator decât există într-un sens obiectiv, însă acum nu există
funcţia de undă înaintea observaţiei. Este uşor de constatat faptul observatorii au aceeaşi conştiinţă şi că aceasta
trebuie să fie o conştiinţă universală deoarece ambii văd acelaşi obiect. Aşadar, ori de câte ori presupunem că
obiectele apar numai ca imagini mentale şi nu ca obiecte independente, conştiinţa observatorilor individuali
trebuie să fie o conştiinţă universală. Desigur că în acest exemplu chiar şi observatorii înşişi trebuie să fie
imagini mentale.

6.6. Modelele variabilelor ascunse

Unul din motivele pentru care am abandonat particulele clasice a fost acela că am arătat că ele nu puteau trece
în acelaşi timp prin două fante diferite şi să producă interferenţa, pe când undele puteau face acest lucru.
Interferenţa este posibilă cu particulele clasice numai dacă este prezentă o undă. O teorie ce le include pe amândouă
este teoria variabilelor ascunse dezvoltată de David Bohm (fizician britanic, 1917-1992), cea mai cunoscută teorie
referitoare la modelele variabilelor ascunse. Acest model este complet deterministic şi el presupune că particulele
sunt clasice şi subiectul forţelor clasice, dar sunt şi subiectul unei forţe cuantice derivată dintr-o funcţie de undă.
(Pentru a fi mai precişi, există un potenţial cuantic derivat din funcţia de undă şi forţa cuantică derivată din
potenţialul cuantic). Atâta vreme cât particulele se presupun a fi clasice, poziţiile şi vitezele lor sunt întotdeauna
definite chiar înaintea observaţiei. Opusă interpretării clasice, funcţia de undă în interpretarea variabilelor ascunse
nu constituie o descriere completă a sistemului deoarece sunt necesare poziţiile particulelor. În starea iniţială,
funcţia de undă specifică distribuţia actuală a particulelor în spaţiu şi nu doar o probabilitate. Dezvoltarea în timp a
funcţiei de undă este apoi descrisă de ecuaţia lui Schrödinger ca şi în teoria cuantică obişnuită.
Funcţia de undă este identică cu cea din teoria cuantică clasică şi conţine toate părţile pe care le au undele, de
exemplu, părţile incidente şi reflectate sau părţile ce trec prin diferite fante chiar dacă niciuna din particule nu
urmează aceste căi. O particularitate a forţei cuantice este aceea că ea poate fi foarte mare chiar atunci când funcţia
de undă este foarte mică. Atât timp cât funcţia de undă şi prin urmare forţa cuantică depind în întregime de aparatul
experimental, aşa fac şi traiectoriile fasciculului chiar dacă traiectoriile şi aparatul pot fi destul de depărtate. Prin
34
urmare, toate părţile aparatului, simultan, afectează toate părţile tuturor traiectoriilor particulelor indiferent de
distanţă. Datorită acestui efect simultan independent de distanţă, teoria variabilelor ascunse este non–localizată.
Cum putem împăca determinismul acestui model cu observaţiile noastre experimentale, mai exact că poziţiile
şi vitezele particulelor nu pot fi prevăzute? Răspunsul este următorul: deşi în principiu traiectoriile particulei sunt
complet determinate în această teorie printr-o combinaţie de forţe clasice şi cuantice, în practică ele sunt puternic
haotice şi în funcţie de precizia cu care o particulă poate fi localizată în starea sa iniţială, localizarea particulei în
starea finală poate fi făcută numai probabilistic. Deoarece traiectoriile exacte şi forţa cuantică nu pot fi niciodată
cunoscute, aceasta este denumită teoria variabilelor ascunse.
Atâta vreme cât particulele există în această interpretare a variabilelor ascunse, nu există niciun colaps al
funcţiei de undă şi ca urmare nu este necesară introducerea conştiinţei în interpretare. Din această cauză, variabilele
ascunse sunt potrivite cu filozofia materialistă.
Există probleme cu această teorie. Este foarte dificil de a face calcule cu ea şi nu este cunoscut dacă poate fi
dezvoltată din ea o teorie relativistă. Forţa cuantică este independentă de poziţiile şi de vitezele particulelor şi nu
este afectată de mişcarea lor, pe când particulele sunt direct afectate de forţa cuantică. Acest tip de asimetrie nu este
uşor de acceptat de către fizicieni. Faptul că forţa cuantică nu descreşte cu distanţa, de asemenea îi perturbă pe
mulţi fizicieni.
Privitor la problemele ce apar în legătură cu teoria, pot decurge implicaţii filozofice importante. În cazurile în
care sunt posibile calculele, rezultatele sunt în concordanţă în orice detaliu, cu cele din teoria cuantică clasică.
Acest lucru nu este surprinzător deoarece teoria a fost construită pentru aceasta. Acum noi trebuie să răspundem la
întrebarea: „Dacă două teorii radical diferite dau rezultate ce sunt în concordanţă cu experimentul, care este teoria
corectă?” Deoarece ambele teorii sunt în concordanţă cu experimentul, aceasta este în mod intrinsec o chestiune
metafizică. Totuşi, există profunde implicaţii în a alege între cele două teorii deoarece interpretarea clasică reclamă
conştiinţa şi prin urmare este potrivită cu filozofia dualistă sau idealistă, în timp ce interpretarea variabilelor
ascunse nu o face şi ea este potrivită cu filozofia materialistă.
Comunitatea fizicienilor a făcut efectiv o alegere ignorând aproape în întregime teoria lui Bohm, pentru
motivul că nu avea nimic de a face cu conştiinţa. Motivele sunt că teoria cuantică clasică poate fi făcută relativistă
(rezultând teoria câmpului cuantic) cu rezultate la fel de precise ca şi experimentul ce le determină. Teoria clasică
este mult mai simplă şi înlătură o mulţime de calcule. Interpretarea sa probabilistică nu mai plictiseşte de mult timp
fizicienii şi nu are problemele menţionate pe care le avea teoria lui Bohm. În mare, cei mai mulţi fizicieni folosesc
teoria ca pe o descriere matematică a realităţii în timp ce ignoră problemele în descrierea şi înţelegerea colapsului
funcţiei de undă.
Aşa cum am menţionat mai înainte, conştiinţa nu era o parte din teoria originală a variabilelor ascunse a lui
Bohm. Totuşi, mai târziu, el a extins teoria câmpurilor cuantice şi această generalizare a inclus speculaţii despre
natură, minte, materie şi conştiinţă. El a denumit această teorie ca fiind teoria ordinii implicate şi ne vom întâlni cu
ea în Secţiunea 8.1.

6.7. Interpretarea „lumilor multiple”

Această interpretare a fost inventată de Hugh Everett în 1957, deci cosmologii au putut aplica teoria cuantică
întregului univers la momentul său originar. În concordanţă cu cronologia acceptată, universul a explodat dintr-un
punct la acel moment al big-bang-ului cu circa 12 miliarde de ani în urmă. Înainte, universul era atât de mic şi
densitatea sa era aşa de mare încât forţele sale gravitaţionale erau enorme. În astfel de condiţii, gravitaţia nu a putut
fi tratată în mod clasic astfel că ea trebuie descrisă prin mecanica cuantică. Deşi încă nu avem o astfel de teorie
cuantică a gravitaţiei, cunoaştem că universul iniţial trebuie să fie descris de funcţia de undă. Universul, prin
definiţie, include totul, aşa că nu pot exista observatori externi. Fără observatori externi nu poate exista colapsul
funcţiei de undă, astfel încât teoria cuantică este presupusă a fi corectă fără nici o corecţie sau adăugire.
Să privim acum la experimentul Stern-Gerlach în lumina interpretării lumilor multiple. Să ne întoarcem la
funcţia de undă ce descrie observaţia mea despre detector:
> =  +, up, on, me+> +  -, down, off, me->
Acum nu există nicio reducere a funcţiei de undă. Ambii termeni trebuie să descrie realitatea. Interpretarea
lumilor multiple spune că în momentul unei observaţii, lumea se divide sau se ramifică şi că ambele ramificaţii
continuă după observaţie. Există un eu în ambele ramificaţii. Această interpretare susţine că în fiecare ramificaţie,
eul din acea ramificaţie este conştient numai de observaţia pe care a făcut-o. Atât timp cât în lumea mea, eu sunt
conştient de un singur rezultat, eu exist numai în acea ramificaţie. În altă ramificaţie, un alt eu este conştient de un
alt rezultat. Cele două ramificaţii nu comunică între ele, astfel că eu nu sunt conştient de una şi de cealaltă.
(Notă tehnică
Presupunând toate acestea adevărate, ce este atunci interpretarea lui  şi ? Interpretarea probabilistică a
teoriei cuantice spune că 2 şi 2 sunt probabilităţile fiecărui rezultat. Aceste probabilităţi pot fi măsurate
numai făcând multe măsurători asupra sistemelor identice. Ce pot semnifica ele aici unde avem un singur sistem
35
(universul)? În 1970 de Witt a propus următoarea interpretare. În prima încercare a unui astfel de experiment au
rezultat din observaţie ambele ramificaţii. Dacă eu acum fac multe măsurători cu aparatul meu în ramura mea voi
măsura probabilităţile ce sunt în acord cu 2 şi 2. La fiecare măsurătoare va exista o altă ramificaţie ce va
determina în aceasta un „eu” într-o ramificaţie şi un alt „eu” în cealaltă ramificaţie. Dacă fiecare din aceşti „eu”
continuă măsurătorile, el va măsura de asemenea probabilităţile ce vor fi în concordanţă cu 2 şi 2).
Este uşor de văzut cum numărul de ramificaţii proliferează rapid ca observaţii continue. Suplimentar, cele mai
multe observaţii asupra celor mai multe tipuri de sisteme vor rezulta nu numai în două ramificaţii ci în mult mai
multe, atât de multe cât sunt permise de ecuaţia lui Schrödinger.
De fapt numărul de ramificaţii este în mod obişnuit infinit. Este clar că în timp ce interpretarea lumilor
multiple este foarte economică în termenii numărului de concepte cerute în teorie, este abundent exagerată în
termenii complexităţii lumii pe care o descrie. Este trăsătura pe care mulţi fizicieni o găsesc greu de acceptat.

6.8. Asemănarea dintre interpretarea clasică şi cea a lumilor multiple

În interpretarea lumilor multiple, după o ramificaţie, eu mă aflu numai în această ramificaţie şi eu observ
numai această ramificaţie. Atâta vreme cât eu sunt preocupat, celelalte ramificaţii nu sunt materializate. Avantajul
lumilor multiple este acela că ramificaţiile neobservate pot fi încă descrise prin funcţii de undă chiar dacă ele nu
sunt observate. Aşadar, teoria cuantică nu cere nici un mecanism misterios de reducere ca să scape de funcţiile de
undă neobservate, chiar dacă sunt solicitate unele mecanisme misterioase pentru ca ramificaţia mea să se
materializeze. Cosmologii cred că acest mecanism misterios ar fi conştiinţa epifenomenală ce apare după ce funcţia
de undă s-a dezvoltat într-o complexitate destul de mare. Dacă noi stipulăm că ramificaţiile neobservate rămân
nematerializate, interpretarea lumilor multiple este foarte asemănătoare cu cea clasică şi pentru scopul nostru ele
pot fi considerate ca fiind echivalente.
6.9. Implicaţiile uimitoare ale interpretării clasice
Chiar înainte să ajungem la acest capitol, am văzut în Secţiunea 4.3. că experimentele Bell-Aspect arată că
realitatea este non-localizată. Acesta în sine nu implică cauzalitatea non-localizării care ar încălca teoria relativităţii
speciale a lui Einstein, însă este simplu că realitatea poate suporta corelaţii non-localizate. Cauzalitatea însăşi este
încă crezută a fi localizată (localizarea lui Einstein) şi aceasta înseamnă că se crede încă că toate procesele fizicii
sunt localizate.
Dacă este aşa şi apoi dacă noi presupunem că colapsul funcţiei de undă operează în experimentele Bell–
Aspect, suntem forţaţi să tragem concluzia că prăbuşirea funcţiei de undă este un proces ce încalcă cauzalitatea
localizată. Aşadar, plecând de la simpla presupunere că lumea fizică trebuie să se supună localizării lui
Einstein, examinarea atentă pe care o facem asupra proceselor cuantice ne conduce la concluzia că ele nu pot
fi fizice. Fizica nu poate explica că ceea ce noi am gândit erau procese pur fizice! (Acesta este reminiscenţa teoriei
lui Gödel pe care am discutat-o în Secţiunea 5.6.). Prin urmare trebuie acum să începem să ne chestionăm
prezumţiile despre realitatea spaţiului şi a timpului. Vom spune mai multe despre acest subiect în Secţiunea 7.1 şi
în Capitolul 14.
Aşa cum am văzut mai înainte şi în Secţiunea 6.4., dacă cea care prăbuşeşte funcţia de undă este conştiinţa
(sau cea care materializează ramificaţia), atunci conştiinţa trebuie să fie non-fizică. Dacă este conştiinţa universală
non-localizată, aşa cum am dedus în Secţiunea 6.5., atunci suntem îndreptaţi spre alte concluzii. Aşa cum am văzut,
ceea ce doi observatori individuali văd este determinat de conştiinţa universală şi nu de vreun fel de conştiinţă
individuală ce ar putea exista. Aceasta se aplică tuturor percepţiilor noastre senzoriale, fără excepţii. Atât timp cât
tot ce percepem este determinat de conştiinţa universală, nu are sens să spunem că există o lume materială
independentă de conştiinţă, deci este exclus dualismul minţii şi materiei.
Ne mai rămâne numai un mic pas până să presupunem că dacă toate percepţiile noastre senzoriale sunt
determinate de conştiinţa universală atunci la fel se întâmplă şi cu toate gândurile şi sentimentele deoarece nu
există nici o diferenţă intrinsecă între ele (aşa cum vom vedea în Capitolul 9 şi Capitolul 22). Dacă toate trăirile
sunt determinate de conştiinţa universală, atunci noi trebuie să concluzionăm că nimic din vieţile noastre, ceea ce
considerăm a fi „al nostru”, individual, nu este cu adevărat al nostru. Dacă totul curge din conştiinţa universală,
vieţile „noastre” nu sunt deloc vieţile noastre ci vieţile conştiinţei universale. Conştiinţa „mea” nu poate fi cu
adevărat a mea, nu poate exista niciun liber arbitru dacă nici gândurile „noastre” nu sunt ale noastre. Chiar gândul
că eu exist nu este al meu. Cu aceste concluzii uimitoare, suntem forţaţi să punem întrebările: „Exist eu cu
adevărat?” şi „Ce sunt eu cu adevărat?”. Aceste întrebări le vom lua mai târziu în considerare.

6.10. Interpretarea subiectivă a teoriei cuantice

În Secţiunea 6.1. am menţionat posibilitatea că funcţia de undă nu este o undă fizică ci doar un algoritm pentru
calculul probabilităţilor la fel ca anumite evenimente prescrise să se producă. Dacă este aşa, nu există nicio undă

36
cuantică reală, fie înainte, fie după o observaţie. Atâta vreme cât funcţia de undă reflectă numai cunoaşterea noastră
referitoare la o situaţie şi nimic mai mult, putem spune că aceasta este o interpretare subiectivă.
Câţiva fizicieni susţin acest punct de vedere deoarece el evită atât non-fizicalitatea colapsului non-localizat cât
şi misterul variabilelor ascunse. (Notă pentru fizicieni: Pentru o discuţie ca aceasta, vezi articolul scris de
Christopher Fuchs şi Asher Peres, „Teoria cuantică nu necesită nici o interpretare” din Physics Today, martie
2000, pagina 70 şi „Scrisori" din Physics Today, septembrie 2000, pagina 11). Aceşti fizicieni nu neagă
posibilitatea existenţei unei realităţi obiective independente de ceea ce percep observatorii. Totuşi, aşa cum am
discutat în Secţiunea 1.1, este clar că existenţa unei astfel de realităţi nu poate fi niciodată dovedită sau nu şi poate
fi numai o presupunere metafizică. Dacă există o astfel de realitate obiectivă, înţelegerea noastră referitor la natura
sa este limitată de diferite experimente pe care noi le facem prin tipul teoriei folosite pentru a le interpreta.
Imaginea noastră despre lumea microscopică prezentă ca fiind alcătuită din atomi, molecule şi particule elementare,
este determinată în mod esenţial de aceste limite. Diferite tipuri radicale de experimente şi teorii ar putea conduce
la imagini radical diferite.
Un bun exemplu pentru dilema creată de interpretarea obiectivă a teoriei cuantice este văzut imediat atunci
când se măsoară franjele de interferenţă, un exemplu simplu fiind cele două fante din experimentul descris în
Secţiunea 4. Interferenţa presupune că undele fizice interferă, fie că ele sunt sau nu identificate cu funcţia de undă.
Identificarea lor cu funcţia de undă este atrăgătoare deoarece ele produc acelaşi fel de franje de interferenţă pe care
funcţia de undă le-ar produce într-un obiect fizic. Aceasta conduce spre non-fizicalitatea colapsului non-localizat.
Dacă undele nu sunt identificate cu funcţiile de undă, le-am putea considera atunci variabile ascunse. Totuşi ele
trebuie să aibă încă proprietăţi foarte apropiate de cele ale funcţiei de undă deoarece ele produc acelaşi tip de franje
de interferenţă. Poate această dilemă este modul în care Natura ne sugerează că nu există niciun lucru ca fiind
realitate fizică obiectivă .
Este paradoxal să credem că studiul atent, serios, empiric şi teoretic al realităţii fizicii obiective, ceea ce noi
denumim fizică, ar putea să ne conducă spre concluzia că nu există nici o astfel de realitate! Se pare că ipoteza
realităţii obiective conţine seminţele propriei sale distrugeri. Poate într-o bună zi, domeniul fizicii va schimba
obiectivitatea cu subiectivitatea şi fizicienii vor începe să privească mai degrabă înţelepţii ca pe nişte prieteni, decât
să-i cerceteze cu suspiciune.

Capitolul 7
O interpretare a teoriei cuantice în concordanţă cu idealismul monistic
7.1. Fizica idealismului monistic
Până acum, fizica despre care s-a discutat este bazată în mod ferm pe conceptul unei realităţi obiective,
verificată prin observaţii experimentale. Atâta vreme cât sunt incluse interpretările alternative ale teoriei cuantice
prezentate, aceasta ar primi probabil acordul de consens al celor mai mulţi fizicieni. Totuşi, prezentul capitol este
bazat mult mai mult pe speculaţii. Aici prezentăm unele rezultate din cartea lui Amit Goswami, scrisă în 1993 şi
intitulată „Conştienţa de Sine a Universului” împreună cu critica unor anumite dificultăţi ale modelului său cuantic
pentru creier. Vom vedea că Goswami presupune valabilitatea conceptului realităţii obiective, însă el este forţat
într-o prelungire îndoielnică a acestui concept în interiorul unui domeniu care nu este măsurabil şi nu este
verificabil şi anume domeniul transcendental.
Goswami încearcă să-şi plaseze teoria cuantică a conştiinţei în contextul idealismului monistic (vezi Secţiunea
1.4). Făcând astfel, el postulează conştiinţa ca având următoarea structură:
a) Conştiinţa-temeiul fiinţei-este elementul esenţial.
b) Conştiinţa conţine următoarele trei domenii: lumea materiei şi lumea fenomenelor mentale, care sunt
domenii imanente şi domeniul arhetipal, care este domeniul transcendental. Toate aceste domenii există în şi ca
conştiinţă şi deci nu există nimic în afara conştiinţei.
c) Domeniul transcendental este sursa materiei imanente şi a domeniilor mentale. În această teorie, domeniile
imanente sunt manifestările fenomenale ale domeniului transcendental.

Trebuie să ne reamintim că înainte operam cu o teorie ce se presupunea a fi o reprezentare conceptuală a

realităţii. Totuşi, nici conceptele şi nici materia, indiferent cât de subtile sau de sofisticate ar fi, nu pot descrie
realitatea. În cel mai bun caz ele pot fi doar un indicator spre cunoaşterea realităţii.
Idealismul tradiţional susţine conştiinţa ca fiind realitatea primordială şi că toate obiectele, fie ele materiale ori
mentale, sunt obiecte în interiorul conştiinţei. Totuşi ea nu explică cum apare subiectul individual sau
experimentatorul din experienţa subiect-obiect. Chiar idealismul monistic tradiţional afirmă conştiinţa subiectului
individual ca fiind identică cu conştiinţa care este baza întregii fiinţe. Sentimentul separării pe care-l simţim este o
iluzie aşa cum a fost întotdeauna susţinut de către mistici.

37
 Misticii dezvăluie că separarea nu există în realitate. Cea care dă iluzia separării este ignorarea adevăratei
noastre naturi şi acest sentiment de separare este baza tuturor problemelor noastre. Idealismul monistic nu numai că
ne spune că sentimentul separării este iluzoriu dar interpretarea pe care o dă Goswami teoriei cuantice în interiorul
idealismului monistic merge şi mai departe, intenţionând să explice cum iau naştere iluziile.
Dacă conştiinţa produce colapsul funcţiei de undă, materialismul nu poate explica interacţiunea ce cauzează
colapsul. Dualismul prezintă problemele discutate în Secţiunea 1.3, deci ne-a mai rămas doar idealismul. Acum
trebuie să punem întrebarea, este idealismul, şi în mod particular idealismul monistic, compatibil cu fizica
cuantică? Goswami spune că nu numai că el este compatibil însă rezolvă şi problemele interpretării. El mai spune
că rezolvă paradoxul transcendenţei şi imanenţei din misticism.
Pentru discuţia noastră referitoare la non-localizare din Secţiunea 4.3 am văzut că deşi realitatea este non-
localizată, ea nu implică transfer de energie sau de masă la viteze ce depăşesc viteza luminii, aşadar nu ea încalcă
relativitatea specială. Totuşi, aşa cum am văzut în Secţiunea 6.9, dacă colapsul funcţiei de undă este mecanismul de
manifestare, el trebuie să fie simultan peste tot. Aceasta ar încălca localizarea lui Einstein, unul dintre cele mai
solid fundamentate principii din fizică. În plus, în idealismul monistic, timpul şi spaţiul nu apar înainte să apără
manifestarea, aşa că funcţia de undă ca sursă a manifestării nu există în spaţiu-timp.
Goswami ocoleşte aceste dificultăţi argumentând că funcţia de undă există nu în domeniul spaţiu-timp, ci în
domeniul transcendental. Domeniul transcendental nu trebuie gândit ca incluzând sau fiind inclus în domeniul fizic
spaţiu-timp. Transcendentalul în acest context înseamnă absenţa domeniului spaţiu-timp. Domeniul transcendental
nu poate fi localizat sau perceput. În misticism se arată spre el, însă numai indicând din afară tot ceea ce este
perceput: nu aceasta, nu cealaltă, nu ceva cunoscut şi nu ceva de necunoscut.
Să ne reamintim că în adaptarea alegoriei peşterii lui Platon (vezi Secţiunea 1.4) lumea materială este alcătuită
din umbrele arhetipurilor transcendentale ale lui Platon. În reprezentarea lui Goswami funcţiile de undă sunt
echivalente cu arhetipurile transcendentale. Conştiinţa manifestă imanenţa din transcendental prin colapsul funcţiei
de undă. Toate acestea se produc în întregime în interiorul conştiinţei.

7.2. Reluarea paradoxului pisicii lui Schrödinger

Să ne reamintim că paradoxul pisicii a fost inventat de Schrödinger pentru a scoate în relief straniile
consecinţe ale cuplării lumii microscopice cu cea macroscopică într-o astfel de modalitate încât ambele trebuie să
fie incluse în funcţia de undă. Să recapitulăm acest experiment.
Un atom radioactiv, un contor Geiger, o fiolă de gaz otrăvitor şi o pisică, toate se află într-o cutie. Atomul are
o probabilitate de 50% să se dezintegreze într-o oră. Dacă el se dezintegrează, contorul Geiger declanşează şi face
ca otrava să fie împrăştiată şi pisica să moară. Dacă nu se dezintegrează atunci pisica mai este în viaţă după o oră.
După o oră eu văd dacă pisica este vie sau moartă. Să presupunem că tot ceea ce este în cutie poate fi descris de
teoria cuantică, aşa cum am văzut înainte şi că nu exista nimic altceva decât o funcţie de undă. Funcţia de undă
conţine o superpoziţie a celor doi termeni, unul descrie o pisică moartă şi celălalt descrie o pisică vie. Înainte să
privesc, nu era nicio o pisică moartă şi nici vie. Atunci când privesc, nu văd nicio suprapunere, văd fie o pisică
moartă, fie una vie. Pisica moartă, parte a funcţiei de undă, reprezintă o pisică care ar fi putut fi moartă cu o
probabilitate crescută pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul orei.

Notă tehnică
Această discuţie ignoră efectele mediului asupra funcţiei de undă a pisicii înainte ca observaţia să se producă.
Exemplele unor astfel de efecte sunt rezultatul bombardării pisicii de moleculele de aer, căldura şi radiaţia
luminoasă emise şi absorbite de pisică. Cercetările teoretice recente indică că astfel de efecte transformă funcţia de
undă a pisicii dintr-o stare pură într-una mixtă, de exemplu, ea reprezintă apoi fie o pisică vie, fie una moartă, nu o
suprapunere a celor două. Totuşi până la observaţie nu există nimic altceva decât o funcţie de undă şi este încă
necunoscut dacă această funcţie de undă reprezintă o pisică vie sau o pisică moartă. Pentru scopul nostru, putem
ignora astfel de probleme deoarece concentrarea noastră este pe ceea ce întâmplă în momentul observaţiei.
Interpretarea idealistă a lui Goswami susţine că înaintea observaţiei pisica este o superpoziţie a stărilor vie şi
moartă, iar această superpoziţie este distrusă prin observaţia noastră. Aceasta este similară cu interpretarea clasică,
cu excepţia cazului idealist atunci când superpoziţia stărilor se află în domeniul transcendental, în timp ce în cazul
clasic superpoziţia se află în spaţiu-timp. Orice observator conştient, inclusiv pisica însăşi sau chiar un gândac de
bucătărie din cutie, poate distruge funcţia de undă. Diferitele observaţii, fie făcute de acelaşi observator sau de un
altul, vor avea în general rezultate diferite însă numai în interiorul limitelor permise de teoria cuantică şi de
probabilităţile date de aceasta. Funcţia de undă dinaintea observaţiei şi obiectul materializat în momentul
observaţiei, amândouă constituie realitatea obiectivă. Totuşi, este evident că această realitate obiectivă nu este
independentă de observaţie. La fel ca şi în Secţiunea 4.3 vom folosi termenul de obiectivitate slabă atunci când ne
referim la o realitate ce depinde de observator ca fiind opusă obiectivităţii puternice, care se referă la o realitate ce
este independentă de observator.

38
 Presupunem că doi observatori privesc simultan într-o cutie în care funcţia de undă nu s-a distrus încă. Care
observator distruge funcţia de undă? Este acelaşi paradox ca şi cel al celor două detectoare şi al celor doi
observatori din experimentul Stern-Gerlach descris în Secţiunea 6.5. Singura rezolvare este aceea că conştiinţa ce
produce colapsul funcţiei de undă trebuie să fie solidară şi non-localizată (universală). Aceasta înseamnă că ceea ce
pare a fi conştiinţă individuală în realitate este conştiinţă universală. Cu alte cuvinte, conştiinţa despre care gândesc
eu că este a mea este identică cu conştiinţa despre care gândeşti tu că este a ta. Aceasta nu înseamnă că conţinutul
minţii tale este acelaşi cu conţinutul minţii mele, ele sunt individuale şi depind de mecanismele noastre senzoriale
individuale şi de structurile creierului.
În teoria cuantică observaţia nu este un proces continuu ci o secvenţă rapidă de observaţii discrete. „Între”
observaţiile succesive există numai funcţia de undă, în cele mai multe cazuri una foarte complexă. Această funcţie
de undă include nu numai lumea exterioară, ci şi propriile noastre corpuri. Schimbarea se produce „între”
observaţii, însă să ne amintim că în conformitate cu Goswami, funcţia de undă „între” observaţii există în domeniul
transcendental din afara timpului, aşa că schimbarea se petrece de fapt în mod discontinuu. Numai funcţia de undă
se poate schimba şi ea se schimbă în concordanţă cu teoria cuantică. (În filozofia clasică indiană, durata unei
observaţii discrete este numită o kshana şi este definită ca fiind între 1/4500 dintr-un minut ori 0,0133 secunde.)
În prezent nu există nicio mărturie că teoria cuantică nu poate în principiu descrie orice obiect fizic, inclusiv
pisici sau propriile noastre corpuri. Aceasta este o uriaşă extrapolare, de la cel mai complex dar încă chiar relativ
simplu obiect ce a fost arătat în mod experimental că ascultă de teoria cuantică. Cu toate acestea, vom continua să
facem presupunerea că orice în lumea fizică este mecanică cuantică. Aşa cum deja s-a arătat, nimic din mecanica
cuantică nu poate produce colapsul funcţiei de undă. Colapsul trebuie să fie un rezultat al unui lucru din afara
fizicii, de exemplu spaţiu-timp.
Dacă conştiinţa non-localizată, solidară, produce colapsul funcţiei de undă, cum poate să se petreacă deci
schimbarea? De ce ea nu cauzează un colaps continuu şi împiedică să se producă schimbarea? Goswami răspunde
că acest colaps cere de asemenea o conştienţă imanentă, ceea ce înseamnă că un aparat senzorial cuplat la o
structură cerebrală trebuie de asemenea să fie prezent. Conştiinţa fără o imanentă conştientă nu poate cauza
colapsul. Limitările structurii fizice ale creierului permit să fie făcute observaţii numai discrete, separate.
Cum a apărut creierul, dacă creierul este cerut ca el să apară? Explicaţia este aceea că pentru creier numai
potenţialul (de exemplu, funcţia de undă pentru creier) este necesar. Conştiinţa non-localizată produce colapsul
întregii funcţii de undă de îndată ce se manifestă funcţia de undă pentru creier. Creierul, corpul şi împrejurimile lor
sunt materializate în mod simultan.

7.3. Lumea exterioară în idealism

Acum înfruntăm problema înţelegerii de ce lumea exterioară ne pare aşa de reală. Putem pune întrebarea:
„Dacă ea nu este reală, de ce ştiinţa o descrie cu atâta succes?” Toate cele trei interpretări convenţionale ale teoriei
cuantice pe care noi le-am discutat, susţin o lume exterioară reală. Pentru moment, vom neglija variabilele ascunse
ale teoriei deoarece fiind vorba despre o teorie materialistă ea nu explică şi nici nu cere conştiinţă. Celelalte două
sunt teoria lumilor multiple şi cea clasică. Ele sunt similare deoarece ambele solicită observaţia conştientă; în cazul
lumilor multiple, pentru a defini o ramificaţie, iar în cea clasică, pentru colapsul funcţiei. Asemănarea lor este chiar
mai mare dacă presupunem că în interpretarea lumilor multiple conştiinţa selectează şi manifestă o ramificaţie în
lumea materială, în timp ce alte ramificaţii rămân ca funcţii de undă şi nu sunt niciodată materializate. Există totuşi
o diferenţă majoră între cele două interpretări şi cea bazată pe idealismul monistic aşa cum a fost el folosit de
Goswami. Ambele interpretări fac ipoteza că funcţiile de undă există în domeniul spaţiu-timp obişnuit înainte ca
conştiinţă să definească o ramificaţie sau colapsul funcţiei de undă, pe când Goswami face ipoteza că funcţia de
undă există într-un domeniu transcendental, înainte de colaps. Diferenţa este semnificativă din cauză că
interpretările convenţionale evită problemele descrierii funcţiei de undă în domeniul transcendental, în timp ce
interpretarea lui Goswami evită problema colapsului funcţiei de undă care încalcă localizarea lui Einstein. Vom
discuta aceste diferenţe mai detaliat în Secţiunea 7.8.
Folosind interpretarea lui Goswami, acum trebuie să punem întrebarea: „În ce formă a existat de miliarde de
ani universul înainte ca observatorii conştienţi să înceapă colapsul funcţiilor de undă?” Aceasta este o întrebare
dificilă pentru că presupune că universul a existat de fapt înaintea apariţiei observatorilor conştienţi. Dacă universul
este o funcţie de undă în domeniul transcendental „până” la prima observaţie conştientă şi domeniul transcendental
este în afara domeniului spaţiu-timp, atunci timpul însuşi nu există până când nu încep observaţiile. Există o
manifestare simultană a domeniului spaţiu-timp, universul observat şi sistemul creier–simţuri. Aceasta nu se
întâmplă „până când” funcţia de undă pentru un sistem suficient de complex creier–simţuri este prezentă, astfel că o
fiinţă sensibilă cu conştiinţă să se poată manifesta simultan cu observaţia. De fapt, acest proces se produce în mod
constant: spaţiu-timp, obiectele care observă şi cele care sunt observate sunt constant şi simultan materializate prin
colapsul funcţiei de undă.
Conştiinţa non-localizată produce colapsul funcţiei de undă. Spaţiu-timp, obiectele percepute şi cele care le
percep apar simultan. Unele dintre obiectele percepute, dintre care sunt de asemenea cele care percep, formează
39
realitatea externă, empirică. Obiectele percepute extern sunt macroscopice şi clasice şi prin urmare ele au în mod
esenţial nedeterminare în poziţie şi viteză. Ele par a fi stabile deoarece în timp ce funcţiile lor de undă se schimbă
„între” observaţii, aceasta se petrece lent în timpul percepţiei. Schimbările pot include împrăştierea unui mănunchi
subţire de funcţii de undă reprezentând destul de bine un obiect şi cu cât funcţia de undă este mai împrăştiată,
nedeterminarea în poziţie este mai mare. Perceperea obiectelor provine din conştiinţa de sine a lor şi din
conştientizarea imanentă a conştiinţei universale, non-localizate, conştiinţă ce le materializează. Vom vedea mai
târziu cum se întâmplă acest lucru.

7.4. Mintea cuantică

Niciuna dintre filozofiile idealiste tradiţionale nu explică cum se naşte experienţa personală a „eului”. Aceasta
este o trăire atât de necesară şi de persistentă, încât ea trebuie explicată.
Goswami propune un model pentru creier-minte, model care are o parte cuantică şi una clasică, cele două fiind
cuplate împreună la fel cum experimentul cu pisica lui Schrödinger are un nucleu cuantic cuplat la un sistem clasic
detector-pisică, iar experimentul Stern-Gerlach are un electron cuplat cu un detector clasic. Să ne reamintim că în
această asociere, aşa-numitele părţi clasice devin cuantice deoarece ele sunt forţate să-şi asume multe funcţii de
undă consistând din atâtea suprapuneri câte părţi cuantice există. Pentru justificarea părţii cuantice, Goswami
observă că mintea are câteva proprietăţi care sunt cuantice:
a) Nedeterminarea şi complementaritatea
Un gând are o caracteristică care este conţinutul său instantaneu, analog cu poziţia unei particule. El are de
asemenea o asociere care este mişcarea, analog cu viteza sau impulsul unei particule. Un gând se produce în
câmpul conştienţei care este analog spaţiului. Caracteristica şi asocierea sunt complementare. Dacă ne concentrăm
la ceva şi-l identificăm în mod clar (incertitudine redusă) pierdem din vedere altceva (incertitudine mare).
b) Discontinuitatea ori salturile
De exemplu, în gândirea creativă, noile concepte apar în mod discontinuu.
c) Non-localizarea
Experimentele de vedere la distanţă pot fi explicate în termenii corelaţiilor persistente dintre două minţi care în
mod iniţial deveniseră corelate prin intenţia şi pregătirea experimentelor. Non-localizarea nu ar cere transfer de
informaţie şi ca urmare ar fi asemănătoare cu corelaţiile non-localizate din experimentele lui Aspect. Acelaşi lucru
poate fi adevărat în unele experimente ale ieşirii din corp, precum atunci când un pacient anesteziat „vede”
chirurgul lucrând asupra corpului său, el fiind într-un punct avantajos situat deasupra sălii de operaţie. Astfel de
corelaţii pot fi explicate în termenii minţilor non-localizate.
d) Superpoziţia
Experimentele psihologice importante făcute de Tony Marcel, prea complicate pentru a fi discutate aici, pot fi
interpretate în termenii unui model al creierului subiectului care conţine o parte cuantică ce există într-o
superpoziţie a posibilităţilor înainte ca subiectul să recunoască obiectul.
În modelul lui Goswami, creierul alcătuit din părţile clasice şi cuantice, există ca o funcţie de undă în
domeniul transcendental (în spaţiu-timp) „înainte” ca colapsul funcţiei de undă să-l materializeze. Să ne gândim la
experimentul lui Stern-Gerlach sau la cel al paradoxului pisicii lui Schrödinger. „Înaintea” colapsului, stările
cuantice ale părţii cuantice (spinul sau nucleul radioactiv) sunt corelate cu stările clasice ale părţii clasice (spin
detector ori particule detectoare şi pisica) să formeze o superpoziţie în domeniul transcendental. Conştiinţa non-
localizată produce colapsul funcţiei de undă al întregului sistem într-una din stările permise de partea clasică.
Mintea este alcătuită din trăirile acestor stări fizice de colaps ale creierului.
Prezenţa părţii cuantice furnizează un domeniu mare de posibilităţi ce se pot materializa. În simplele noaste
analogii aceste posibilităţi erau stările spin-up (sus) şi spin-down (jos) din experimentul Stern-Gerlach sau stările
de dezintegrare sau non-dezintegrare ale nucleului radioactiv din exemplul pisicii lui Schrödinger. Desigur, creierul
cuantic are de departe mai multe posibilităţi.
În analogiile noastre prezenţa părţii clasice este necesară pentru a se produce colapsul şi pentru a furniza
stările finale produse şi aceste stări finale erau stările observate, detector-on ori detector-off şi pisica–vie sau
pisica–moartă. Numai stările părţii clasice pot fi experimentate prin conştiinţă, exact ca în analogiile noastre.
Aceste stări trebuie să fie distincte şi nesuprapuse pentru a corespunde trăirii noastre ce acceptă la un moment dat
numai un eveniment distinct. Ele trebuie să fie de asemenea stări de memorie, care sunt stări ireversible în timp
(rezultând din experienţa curgerii timpului înainte) şi funcţiile de undă ce se schimbă numai lent, aşa că au loc
înregistrări persistente ale evenimentelor distruse, conducând spre un sens al continuităţii trăirilor noastre.
Manifestând tendinţe de solidaritate, conştiinţa non-localizată alege starea de a fi experimentată, dar deoarece
creierul clasic este localizat şi izolat, experienţa stării finale a creierului este locală şi individuală. Deşi noi suntem
conştienţi de trăirea unui eveniment, nu suntem conştienţi de alegerea procesului care va distruge funcţia de undă
ce va rezulta în eveniment, de exemplu, alegerea este făcută inconştient. Acest lucru este clar atunci când observăm

40
în mod pasiv curgerea evenimentelor, aşa că secvenţa timpului pare să continue fără intervenţia noastră. Acest lucru
este chiar adevărat şi în cazul în care noi luăm decizii. (vezi Secţiunea 5.9).

7.5. Paradoxurile şi ierarhiile confuze

În mod normal noi ne identificăm numai cu trăirile asociate cu un corp-minte particular. Pentru a explica cum
conştiinţa s-ar putea identifica cu un astfel de obiect fizic (structura combinată a mecanismului creier–simţuri),
Goswami utilizează conceptul de ierarhie confuză, concept împrumutat din cartea scrisă în 1980 de Douglas
Hofstadter şi intitulată „Gödel, Escher şi Bach: O eternă împletitură de aur”. El a făcut următoarea analogie
pentru a ilustra acest concept. Pentru aceasta, introducem conceptul tipurilor logice. Un exemplu este următorul:
1. Oameni care fac afirmaţii,.
2. Afirmaţiile.
Un obiect ce defineşte contextul pentru un alt obiect are un nivel logic mai înalt decât celălalt obiect. În
exemplul de mai sus, primul punct identifică obiectele (oamenii) ce definesc contextul pentru cel de al doilea punct
(afirmaţiile făcute de oameni). Aşadar oamenii sunt la un nivel logic mai înalt decât afirmaţiile.
În continuare definim un sistem autoreferenţial. Un exemplu este următorul:
1. Următoarea afirmaţie este adevărată.
2. Afirmaţia precedentă este adevărată.
Ambele aceste puncte sunt de acelaşi nivel logic atâta vreme cât sunt ambele afirmaţii. Totuşi ele se referă una
la alta, făcând sistemul autoreferenţial. În plus, afirmaţiile se întăresc una pe alta, întărindu-şi valabilitatea.
Acum considerăm un sistem paradoxal de puncte de acelaşi nivel logic:
1. Următoarea afirmaţie este adevărată.
2. Afirmaţia precedentă este falsă.
Dacă prima afirmaţie este adevărată, cea de a doua afirmaţie o face falsă, aşadar conducând la serii infinite de
concluzii opuse. Acesta este un paradox. Toate paradoxurile se nasc din sisteme autoreferenţiale, de exemplu,
sisteme care se referă mai degrabă la ele însele decât la altceva din afara lor.
Putem reformula atât toate sistemele întărite cât şi cele paradoxale ca singure afirmaţii:
3. Această afirmaţie este adevărată. (Întărire)
4. Această afirmaţie este falsă. (Serii infinite paradoxale)
Acum considerăm următorul sistem autoreferenţial:
5. Eu sunt un mincinos.
Să considerăm trei interpretări alternative ale acestei afirmaţii.
a) Dacă „eu” este însăşi afirmaţia, atunci aceasta nu amestecă tipurile logice şi este echivalentă cu seriile
infinite paradoxale ale afirmaţiei cu numărul 4 de mai sus.
b) Totuşi dacă eu sunt persoana care face afirmaţia, eu sunt la un nivel logic mai înalt decât afirmaţia pe
care o fac (eu sunt în contextul ei). Acum nu este necesar nici un paradox deoarece afirmaţia nu se referă
la ea însăşi sau la o altă afirmaţie de acelaşi tip logic, ci la mine, care sunt de un tip logic mai înalt. Dacă
afirmaţia nu afectează contextul său, nu există nicio amestecare a nivelului afirmaţiei cu nivelul
contextului. Noi nu avem încă o ierarhie confuză deoarece este menţinută delimitarea clară între cele două
nivele.
Cineva poate spune că seriile infinite de interpretare a) pot fi discontinui, terminate printr-o schimbare în
înţelesul „eului”, pentru a obţine interpretarea b). În acest fel, paradoxul este eliminat.
c) Acum presupunem că eu încep să gândesc despre afirmaţie şi încep să o iau în serios, chiar pot să cred
în ea. Afirmaţia afectează contextul său şi îl schimbă. Eu aş putea de fapt să devin un mincinos, o
schimbare radicală în context (presupunând că iniţial eu nu eram un mincinos). Dacă eu devin un
mincinos inveterat, meticulos şi nu pot face o afirmaţie sinceră, se dezvoltă un paradox. Dacă eu nu pot
spune adevărul şi declar că sunt un mincinos, atunci eu nu mint etc. Cele două nivele au devenit confuze
de nerezolvat, o ierarhie paradoxală, confuză.
În sistemul creier-minte, creierul este alcătuit din părţi cuantice şi clasice, părţi stimulate de intrarea din
sistemul senzorial fizic ce conduc spre o superpoziţie a tuturor posibilităţilor creierului cuplat cuantic-clasic.
Această stare cuantică continuă până când funcţia de undă este distrusă de către conştiinţa non-localizată. În
următoarele două secţiuni, vom vedea cum nivelul creierului fizic şi nivelul conştiinţei non-localizate ar putea fi
amestecate împreună pentru a forma un sistem autoreferenţial, o ierarhie confuză, rezultând în experienţa auto-
conştiinţei individuale. Aceasta este analog cu interpretarea c) din afirmaţia de la punctul 5 de mai sus.

7.6. „Eul” conştiinţei

La primul colaps al funcţiei de undă a creierului-minte, atât observarea obiectului (subiect) cât şi obiectul
observat se manifestă simultan. Goswami explică acest colaps ca fiind colapsul sistemului autoreferenţial deoarece
funcţia de undă a creierului acţionează împreună cu conştiinţa non-localizată pentru a distruge propria sa funcţie de

41
undă. Rezultatul nu este numai o manifestare ci şi o încurcătură a nivelului conştiinţei non-localizate cu nivelul
sistemului fizic, o ierarhie confuză. Aceasta rezultă în identificarea conştiinţei non-localizate cu mecanismul fizic.
Această identificare este necesară pentru ca procesele vieţii mecanismului fizic să se producă şi să apară simţirea.
Ea produce trăirea unei conştienţe nelimitate, indefinite, uneori numită „eu sunt” sau pura conştienţă şi inconştienta
conştienţă atunci devine conştientă. Goswami numeşte acest lucru sine cuantic chiar dacă ambele creiere, clasic şi
cuantic, sunt necesare să producă colapsul. Îi putem spune şi starea sinelui necondiţionat.
Creierul clasic înregistrează în memoria sa fiecare trăire (fiecare colaps) ca răspuns la stimulii senzoriali. Dacă
aceiaşi stimuli sau unii asemănători sunt prezenţi din nou în creier-minte, este declanşată memoria stimulilor
anteriori şi această memorie acţionează ca o restimulare a creierului cuantic. Funcţia de undă combinată cuantic-
clasic este din nou distrusă şi noua memorie o întăreşte pe cea veche. Stimulii similari inevitabili repetaţi conduc în
cele din urmă la un răspuns aproape în totalitate condiţionat, unul în care probabilitatea unui nou răspuns creativ se
apropie de zero. Creierul se comportă apoi aproape ca un sistem clasic deterministic. Aceasta este descrisă în
următoarea diagramă:

restimulare
creierul creierul
cuantic cuplare clasic

Restimularea repetată a sistemului cuantic de sistemul clasic determină un lanţ de colapsuri secundare. Aceste
colapsuri secundare corespund memoriilor evocate, reacţiilor obişnuite, trăirilor introspective şi răspunsurilor
motorii condiţionate. Totuşi, putem vedea dovada pentru funcţionarea creierului cuantic chiar şi în introspecţie şi în
memorie din cauza caracteristicilor cuantice ale minţii, discutate în Secţiunea 7.4 de mai sus.
Procesele secundare şi rularea repetată a programelor învăţate de către creierul clasic ne ascund rolul
conştiinţei non-localizate în distrugerea funcţiei de undă şi în crearea unei trăiri. Rezultatul este gândul persistent că
există o entitate (conceptul „eu”) ce rezidă în minte. În acest moment poate apare o a doua ierarhie confuză între
conştiinţa non-localizată şi conceptul „eu”, rezultând în identificarea conştiinţei non-localizate cu conceptul „eu”.
Atunci când aceasta se produce, apare iluzia a ceea ce noi denumim ego ori entitatea „eu”. Egoul sau falsul sine
este o entitate presupusă a fi separată şi care este asociată cu creierul clasic, condiţionat, deterministic, în
timp ce sinele cuantic este o trăire ce este dominată de întregul domeniu al posibilităţilor creierului cuantic.
Pentru a recapitula, apar două nivele distincte ale identificării (ierarhia confuză), primul rezultând din sinele
cuantic, iar cel de al doilea din falsul sine, egoul sau entitatea fictivă „eu”.
Egoul nu există. El nu este nimic altceva decât o presupunere–presupunerea că dacă gândirea sau acţiunea se
produc atunci trebuie să existe o entitate care gândeşte, trăieşte sau acţionează. Este identificarea conştiinţei non-
localizate cu gândul din minte. Ca rezultat al acestei identificări, trăirea libertăţii-care este într-adevăr o proprietate
a sinelui cuantic-devine limitată şi ea este atribuită în mod fals egoului rezultând în presupunerea că „eu” are liber
arbitru în loc să fie un produs complet condiţionat al trăirilor repetate. Dacă noi credem că suntem entitatea, egoul,
vom crede conştiinţele noastre separate de alte conştiinţe şi că suntem liberi să alegem. Totuşi, în acelaşi timp, ne
vom percepe pe noi înşine în mod contradictoriu, ca fiind în interior şi subiect al domeniului spaţiu-timp şi astfel o
victimă a mediului nostru. Realitatea este că adevărata noastră identitatea este conştiinţa non-localizată, unitară,
nelimitată, care transcende domeniul spaţiu-timp, iar trăirea adevăratei noastre identităţi este libertatea infinită,
sinele cuantic necondiţionat.

7.7. O discuţie despre sinele necondiţionat, ego şi libertate

În această discuţie trebuie să facem o clară distincţie între cele două tipuri de trăiri ce se află în legătură cu cele
două tipuri de procese ce se petrec în creier. Primul proces se produce ca răspuns la un stimul senzorial şi el este
stabilirea unei funcţii de undă specifice în creierul combinat cuantic-clasic. Aceasta este o superpoziţie a tuturor
posibilităţilor cu care creierul este capabil să răspundă la stimuli. Conştiinţa non-localizată produce colapsul
funcţiei de undă. Să ne reamintim că în prima ierarhie confuză nivelul contextual al conştiinţei non-localizate
acţionează asupra nivelului fizic al creierului care reacţionează iarăşi la nivelul contextual şi tot aşa…şi cele două
nivele devin amestecate, de neseparat. Această ierarhie confuză dă naştere conştienţei şi percepţiei dar care se află
încă în afara conceptului unei entităţi ce percepe sau observă. Goswami numeşte diferit aceasta conştientizare
primordială, pura conştiinţă, sinele cuantic, sinele necondiţionat şi atmanul. Este important de înţeles că sinele
necondiţionat nu este o entitate, un lucru sau un obiect. Pura trăire nu cere nici o entitate. În această stare nu există
un experimentator şi nimic de experimentat. Există numai trăirea însăşi.
Celălalt tip de trăire se află în legătură cu cel de al doilea proces din creier. Acestea sunt procesele în care
creierul clasic restimulează creierul cuantic şi funcţia de undă combinată cuantic-clasic se distruge din nou în
aceeaşi stare sau într-o stare similară a creierului clasic care restimulează creierul cuantic etc. După o condiţionare
suficientă a creierului clasic, creierul cuantic tinde să răspundă într-o formă deterministică la stările obişnuite.
42
Inclus în aceste stări este conceptul unei entităţi separate. În cea de a doua ierarhie confuză, conştiinţa non-
localizată se identifică cu acest concept şi apare presupusa entitate „eu” sau egoul. Atunci când noi suntem în
această condiţie identificată, nu suntem în mod normal conştienţi nici de ierarhiile confuze şi nici de sinele cuantic.
Identificarea ce conduce spre entitatea iluzorie „eu” apare în timpul copilăriei fragede atunci când copilul era
condiţionat să se gândească la el însuşi ca la o persoană separată. Aceasta se produce după ce copilului i s-a spus în
mod repetat pe nume, spunându-i-se „tu” (implicând existenţa altuia) şi a fost instruit „Fă asta!”, „Nu face asta!” şi
în general a fost tratat ca fiind o persoană independentă, separată de mama sa. Totuşi, nu ar trebui să credem că
acest proces de condiţionare este ceva ce poate fi evitat atâta vreme cât este o parte necesară dezvoltării copilului
(vezi Secţiunea 5.8.).
Egoul este de presupus a fi cel care gândeşte, cel care alege şi cel care creează. Totuşi este absurd să crezi că
doar un concept ar putea fi de fapt un factor cu puterea de a gândi, de a alege sau de a face ceva. Egoul nu este
nimic, el este o plăsmuire a imaginaţiei, el nu există ca entitate şi nu are putere. În realitate, nu există şi nu a existat
niciodată cineva care gândeşte, alege sau creează, ci numai o ierarhie confuză între conştiinţa non-localizată (care
nu este o entitate) şi creierul condiţionat cuantic-clasic.
Există numai o singură conştiinţă. Conştiinţa noastră este conştiinţa non-localizată. Conştiinţă mea este
identică cu conştiinţa ta. Numai conţinuturile sunt diferite. Entităţile ce greşit credem noi că suntem, sunt rezultatul
identificării acestei conştiinţe cu un concept din mintea condiţionată.
Identificarea cu condiţionarea puternică şi cu izolarea rigidă a egoului fictiv este micşorată în aşa-numitele
trăiri transpersonale sau de vârf care conduc spre o expansiune creativă a imaginii de sine. Aceste trăiri se apropie
însă nu sunt identice de cele ale sinelui cuantic atâta vreme cât identificarea cu conceptul de sine este încă prezentă,
deşi conceptul de sine devine expandat.
Sinele cuantic pur este trăit ca pura conştienţă, pura prezenţă sau pura subiectivitate, în care nu există câtuşi de
puţin nici o entitate şi care apare atunci când funcţia de undă cuantică necondiţionată este distrusă pentru prima
dată sau alternativ după ce a apărut dezidentificarea de conceptul de sine. Pura prezenţă-conştientă este ceea ce
suntem noi cu adevărat şi este echivalent cu atmanul din filosofia orientală sau cu non-sinele din budism. Ţelul
tuturor practicilor spirituale este dezidentificarea de entitatea fictivă „eu” şi înţelegerea adevăratei noastre naturi.
Acum suntem în poziţia de a completa discuţia noastră despre libertate. Goswami foloseşte termenul de
alegere pentru a se referi la acţiunea non-voliţională a conştiinţei non-localizate în selectarea unei posibilităţi
particulare din afara domeniul posibilităţii definite de funcţia de undă. (Alegerea este non-voliţională deoarece nu
există nicio entitate care să exercite alegerea voliţională.) Fără identificare, alegerea este liberă. Odată cu
identificarea, alegerea devine limitată. Totuşi, chiar ca egouri, noi suntem conştienţi şi ştim că noi suntem
conştienţi. De aceea, identificarea conştienţei cu conceptul „eu” nu este niciodată cu adevărat completă şi aceasta
permite posibilitatea dezidentificării de falsul sine.
Am descoperit în Secţiunile 5.9, 5.10 şi 5.12 că libertatea alegerii nu există într-o entitate separată. Ca urmare,
chiar dacă egoul era real, el nu ar fi avut libertatea de a alege. Totuşi, egoul nu este nimic altceva decât un concept
fictiv, el nu există ca o entitate. De aceea, libertatea este dublu fictivă. Toată alegerea este alegerea non-voliţională
a conştiinţei non-localizate şi libertatea totală este trăirea purei prezenţe conştiente dezidentificată, sinele cuantic.
Ajungem acum la un paradox. Egoul este credinţa că el este liber să aleagă, dar nu este. Sinele cuantic este
libertatea însăşi însă nu există nicio entitate separată care poate alege. Să ne aducem aminte din Secţiunea 5.11
faptul că credinţa în liberul arbitru depinde de o percepere a separării percepută sau de dualitatea dintre un controlat
şi un controlor. În interiorul sinelui cuantic nu există nicio separare sau izolare, nu există nicio entitate–aşa că nu
există nicio dualitate. Prin urmare, conceptul de liber arbitru nu se poate naşte în starea pură sau primară a
conştienţei. Ori de câte ori noi trăim libertatea infinită, ea este un rezultat al dezidentificării momentane de credinţa
condiţionată a egoului, permiţând să fie revelată trăirea libertăţii sinelui cuantic neidentificat. Aceasta este
adevărata libertate, fără restricţiile de a fi individualitate limitată şi fără povara de a face alegeri. Pe parcursul
acestor momente nu există nici o individualitate „eu”. Când se produce reidentificarea, „eul” reapare şi pretinde să
fie liber!
Această trăire a libertăţii adevărate este prezentă numai atunci când apare dezidentificarea. Ceea ce credem noi
în mod normal ca liber arbitru implică numai „alegeri” non-creative, condiţionate, ce cu siguranţă nu sunt libere. În
aceste alegeri, iluzia libertăţii vine din credinţa că noi suntem separaţi de mediul înconjurător şi ea poate opera
asupra lui în concordanţă cu voinţa noastră. Fără această credinţă în separare, noi nu am avea credinţa în liberul
arbitru.
Cum putem aplica această cunoaştere în vieţile noastre personale? Am văzut că conştiinţa noastră este cu
adevărat conştiinţa universală non-localizată şi ţelul tuturor practicilor spirituale este de a cunoaşte pura libertate a
conştienţei necondiţionate. Aceasta se poate întâmpla numai atunci când se produce dezidentificarea de entitatea
fictivă a egoului. Primul pas în acest proces este de a înţelege că problema este identificarea şi prin urmare, soluţia
este dezidentificarea. Pasul următor este de a ne angaja în orice practică ce va facilita această dezidentificare. Vom
discuta despre astfel de practici în Partea a III-a.

43
 7.8. Semnificaţia şi dificultăţile modelelor conceptuale
Ipoteza lui Goswami referitoare la creierul cuantic este prezentă numai ca o ipoteză atâta vreme cât nu este
cunoscut dacă un astfel de lucru există sau nu. Aceasta nu este o problemă fundamentală într-un model speculativ
deoarece este o ipoteză ce poate fi făcută în cele din urmă într-un test experimental şi după cât se poate presupune,
într-o bună zi, vom cunoaşte dacă există sau nu.
În acest model există totuşi o problemă profundă. Domeniul transcendental este de presupus că el conţine
funcţia de undă şi în plus, funcţia de undă normal concepută este o funcţie de timp şi spaţiu care de fapt nu apare
„înaintea” colapsului funcţiei de undă. Un mod mult mai general de a defini aceeaşi dificultate este că în teoria
cuantică conceptele sunt în mod obişnuit concepute în interiorul contextului timpului şi spaţiului, aşa că în
principiu este imposibil de a folosi astfel de concepte cuantice în domeniul în care spaţiu-timp este absent. Aceasta
va fi discutată în continuare în Secţiunea 8.4.
S-ar putea crede că interpretarea lumilor multiple din teoria cuantică care postulează existenţa unui domeniu
spaţiu-timp comun de la începutul universului (big bang) ar evita dificultatea de a încerca să postuleze o funcţie de
undă într-un domeniu transcendental atât timp cât toate funcţiile de undă ar exista apoi în domeniul spaţiu-timp
comun. Totuşi, aceasta ridică vechea întrebare metafizică, dacă o realitate obiectivă, precum cea existentă înaintea
primilor observatori conştienţi, poate exista dacă nu este observabilă chiar în principiu. Aşa cum am văzut în
Secţiunea 1.1. o astfel de realitate obiectivă nu poate fi niciodată dovedită că există şi ea poate fi numai o supoziţie.
Modelul lui Goswami este util în accentuarea importanţei de a vedea că noi suntem limitaţi de identificare. De
fapt, cunoaşterea exactă a mecanismului de identificare nu este necesară pentru valabilitatea sau înţelegerea Părţilor
a II-a şi a III-a din acest curs. Ceea ce este necesar este de a vedea că identificarea este un proces neîntrerupt,
niciodată complet, deci întotdeauna poate fi evitat şi prin urmare noi nu suntem sortiţi să suferim de-a pururi.
Dezidentificarea este posibilă în orice moment şi pentru orice persoană.

PARTEA a II-a
METAFIZICA NON-DUALITĂŢII
Prefaţă la Partea a II-a
Partea a II-a este mult mai teoretică decât Partea I. Unele capitole sunt plauzibile din punct de vedere ştiinţific
şi eventual testabile prin experiment, altele incită ştiinţa dar nu pot fi niciodată probate; unele apelează la modul
intuitiv şi sunt verificabile în interiorul propriei noastre experienţe, altele sunt acceptabile numai dacă învăţatul
iluminat care le predă are încredere în ele şi în fine, câteva capitole chiar nu pot fi înţelese înainte de a se produce
iluminarea. Toate aceste capitole luate împreună fac ca acest material să fie pe de o parte un pod între ştiinţă şi
filozofie, iar pe de altă parte, un pod între învăţăturile din Partea a III-a şi altele. Este o încercare de a conceptualiza
ceva ce prin adevărata sa natură nu poate fi conceptualizat.
În această parte, ne vom apropia de scrierile şi învăţăturile creative şi intuitive a doi fizicieni, Amit Goswami
şi David Bohm şi de doi dintre cei foarte puţini învăţători spirituali contemporani încântaţi de metafizică, Ramesh
Balsekar şi Wei Wu Wei, de o învăţătură spirituală populară superficială, manifestată ca „Un curs în miracole” de
unii psihologi convenţionali, precum şi de filozofia orientală.

Capitolul 8.
Domeniile transcendentale
8.1. Holomişcarea lui Bohm
Am întâlnit două domenii transcendentale, cel al alegoriei peşterii lui Platon (vezi Secţiunea 1.4.) şi cel al
teoriei cuantice (al lui Goswami) din idealismul monistic (vezi Capitolul 7). Un al treilea astfel de domeniu a fost
propus şi descris de David Bohm (vezi de exemplu David Bohm, „Întregul şi ordinea implicată”, 1980 şi David
Bohm şi F. David Peat, „Ştiinţă, ordine şi creativitate”, 1980) ca o extensie a teoriei sale cuantice pentru particule
(vezi Secţiunea 6.6.).
David Bohm a fost un fizician cu o înţelegere neobişnuit de profundă şi intuitivă a conceptelor fizice. El nu a
fost niciodată satisfăcut de interpretările convenţionale ale teoriei cuantice şi s-a străduit să dezvolte o teorie care
încorpora în ea particulele clasice, mai mult cele create de observator. Această incursiune în interiorul fizicii
neconvenţionale a condus spre teoria cuantică a particulelor sale-teoria variabilelor ascunse-pe care am discutat-o
în Secţiunea 6.6.). În acest efort, el s-a întâlnit cu aprobarea lui Einstein. Această teorie a devenit însă în mod
44
extrem non-localizată, ceea ce Einstein nu a putut accepta. Mai târziu, Bohm a generalizat teoria cuantică a
particulelor în teoria cuantică a câmpurilor şi astfel el a fost condus către o teorie mult mai radicală a lumii
materiale.

Notă pentru cititorii înclinaţi spre ştiinţă

În fizica clasică, un câmp este o cantitate definită peste tot spaţiul, el fiind sursa unei forţe ce acţionează
asupra particulelor clasice. De exemplu, câmpul electromagnetic este sursa forţei electromagnetice ce acţionează
asupra particulelor încărcate electric, ca de exemplu electronul. De asemenea, câmpul gravitaţional este sursa forţei
gravitaţionale ce acţionează asupra tuturor particulelor ce au masă. (În fizica clasică, aceasta include toate
particulele). Pe de altă parte, în teoria cuantică a câmpului există un câmp cuantic care este sursa fiecărei particule.
Unele particule sunt factorii de forţă şi ele se numesc cuanta câmpului. De exemplu, câmpul electromagnetic
cuantizat este sursa fotonului, care este factorul forţei electromagnetice. Câmpul gluonic este sursa gluonului, care
este factorul forţei nucleare, forţa ce menţine coeziunea nucleului. Câmpul gravitaţional cuantizat (pentru care până
în prezent nu s-a stabilit o teorie, dar asupra existenţei căruia avem mici îndoieli) este sursa gravitonului, care este
factorul forţei gravitaţionale.
În teoria particulelor cuantice a lui Bohm (vezi Secţiunea 6.6.) potenţialul cuantic şi forţa cuantică derivată din
el nu sunt observabile, însă funcţiile lor sunt de a organiza mişcarea particulelor astfel încât această mişcare are o
formă ondulatorie la fel ca şi cea a particulelor. În teoria câmpului cuantic câmpurile cuantice nu sunt sursele
particulelor ca în teoria convenţională a câmpurilor cuantice. Într-o oarecare măsură, există mişcarea câmpurilor ce
produce atât fenomenul de corpuscul cât şi de undă. Pentru a organiza mişcarea acestor câmpuri, Bohm a propus un
potenţial analog potenţialului său cuantic, potenţial pe care l-a denumit potenţial supercuantic şi care ca şi
potenţialul cuantic nu este observabil.]
Bohm a descris toate fenomenele în termenii ordinii. Un simplu exemplu al ordinii este descrierea unei linii
drepte ca o matrice ordonată a unor segmente liniare scurte, de lungime egală, puse cap la cap, toate segmentele
succesive având aceeaşi diferenţă de poziţie. Un pătrat este o matrice ordonată a patru linii drepte de aceeaşi
lungime, puse cap la cap, fiecare fiind orientată la un unghi de 90 faţă de precedenta. Un cerc poate fi gândit ca o
matrice ordonată a unor segmente liniare infinitezimale, puse cap la cap, cu aceeaşi diferenţă infinitezimală în
orientarea unghiulară. Liniile şi figurile geometrice mult mai complicate pot fi descrise ca matrici ordonate cu
diferenţe mult mai complicate în poziţie şi orientare.
Ordinea poate fi văzută nu numai în formele geometrice ci şi în toate manifestările fenomenelor. Tipurile de
ordini descrise în paragraful anterior reprezintă ordonări în spaţiu. Există de asemenea ordonări în timp. Ticăitul
ceasului, un sunet cu o singură frecvenţă, bătăile ritmice ale inimii sau lumina intermitentă, stroboscopică, toate
acestea sunt simple exemple ale ordonării în timp. Exemple mult mai complicate ale ordonării sunt sunetele care-şi
schimbă frecvenţele şi/sau au frecvenţe amestecate, ca de exemplu sunetul muzical, schimbarea amestecului
frecvenţelor luminii în cele mai multe obiecte vizuale sau senzaţiile ritmice ale corpului în mers, alergat şi dans.
Exemple chiar şi mai complicate sunt cele în care ritmul şi frecvenţa nu sunt chiar atât de vizibile, cum ar fi în
gândit, mâncat, lucrat şi jucat. Pe scurt, toate fenomenele percepute sunt exemple ale unui anumit fel de ordonare.
Toate exemplele de mai sus sunt ceea ce Bohm a numit ordonare explicitată, de exemplu ordinea care este
explicită şi există în orice lucru perceput. Un domeniu al ordinii mult mai larg este ceea ce Bohm a numit ordinea
implicată, de exemplu un domeniu al ordinii care este implicit şi nu poate fi observat în mod direct. Bohm a fost
condus iniţial spre conceptul acestui domeniu de teoria sa, adică cea a particulelor variabile ascunse. [Ne amintim
că potenţialul său cuantic şi forţa cuantică sunt întotdeauna implicate în toate fenomenele observate şi ele nu pot fi
niciodată măsurate sau observate. Explicit observabile sunt proprietăţile particulelor, precum poziţia şi viteza. În
extinderea teoriei sale asupra teoriei câmpurilor cuantice, potenţialul supercuantic, care niciodată nu poate fi
observat, cuprinde ordinea implicită, în timp ce fenomenele de corpuscul şi undă, care sunt mişcări organizate ale
câmpurilor, sunt ordinea explicitată].
O ordine explicitată este o proiecţie într-o lume manifestată a ordinii implicite corespunzătoare. Ordinea
implicită este înfăşurată în ea însăşi într-un astfel de mod încât orice parte a ei conţine elemente ale întregului, pe
când ordinea explicitată este desfăşurată din ordinea implicită şi este alcătuită din obiecte separate, identificabile.
Bohm a folosit analogia cu holograma, în care o rază laser este divizată în două părţi, prima parte a modelului
interferând cu cea de-a doua parte după ce ultima a fost reflectată de către un obiect. Rezultatul este un model de
interferenţă, astfel încât fiecare parte a modelului conţine lumina reflectată de întregul obiect. Atunci când o
imagine fotografică a modelului de interferenţă (holograma, analog cu ordinea implicită) este iluminată cu o rază
laser, este dezvăluită şi formată o imagine tridimensională a obiectului original (analog cu ordinea explicitată).
Aşadar, ordinea implicită este o reprezentare a ordinii explicitate, astfel încât informaţia despre separare, distincţie
şi identitate este păstrată, dar înfăşurată. Dacă numai o parte a hologramei este iluminată de raza laser, întreaga
ordine explicitată (imaginea tridimensională) va fi desfăşurată (formată în raza laser), însă lipseşte inevitabil o
anume acurateţe şi detaliu deoarece nu este folosită informaţia de la restul hologramei.
45
 Din aceste considerente, Bohm a fost condus spre ideea unei holomişcări ce poartă ordinea implicită şi care
datorită înfăşurării este o totalitate de nespart şi de nedivizat. Toate tipurile posibil diferite ale ordinii implicite sunt
înfăşurate în ele însele şi în fiecare alta, aşa că ele sunt toate amestecate. Aşadar, orice parte a holomişcării conţine
toate ordinele implicite şi este reprezentativă pentru întreaga holomişcare. Bohm a folosit termenul de holomişcare
mai mult decât pe cel de hologramă pentru a accentua că aceasta este mereu în schimbare şi în mişcare şi nu poate
fi descrisă ca fiind statică, aşa cum este descrisă o hologramă. Holomişcarea este sursa ordinii explicitate care este
proiectată în afară şi poate să se manifeste. Prin urmare, Bohm a considerat holomişcarea ca fiind esenţială şi
fundamentală, în timp ce manifestarea este secundară. Holomişcarea nu are limite de niciun fel şi nu este cerută să
se supună vreunei anumite ordini. Aşadar, ea este nedefinibilă şi nelimitată.
Bohm credea că toate aspectele manifestate sunt proiecţii din holomişcare, inclusiv toate manifestările fizice,
mentale, emoţionale şi senzoriale. Aşadar, toate obiectele conştientizării apar din holomişcare, inclusiv însuşi
organismul corp-minte. El considera mentalul şi fizicul ca fiind strâns conectate unul de altul la fel cum sunt polii
unui magnet. Aşadar, orice obiect fizic are un aspect mental şi invers, orice obiect mental are un aspect fizic. Prin
urmare, manifestarea este dualistică. Totuşi, holomişcarea din care sunt proiectate mintea şi materia este
caracterizată de integralitate, fără să existe nicio deosebire între ele. Aşadar, holomişcarea este monistică.
Ordinea explicitată este ordinea pe care noi o percepem în mod direct. Bohm credea că există o ierarhie
infinită a ordinilor implicite deasupra acestei ordini explicitate. Fiecare ordine implicită poate fi considerată ca fiind
ordinea explicitată a ordinii implicite care este imediat deasupra ei. Ordinea implicită care este imediat deasupra
ordinii explicitate a universului observat conţine legile fizice ce guvernează mişcarea universului. Ele sunt implicite
în ordinea explicitată, de exemplu, ele nu sunt direct observate, dar trebuie deduse din măsurătoare şi observaţie.
Legile fizice guvernează domeniul spaţiu–timp, comandând succesiunea evenimentelor care sunt proiectate în
manifestare, astfel încât prezentul urmează trecutului-o manifestare a legii cauzalităţii.
Manifestarea conţine numai evenimentele domeniului spaţiu–timp observate în acest moment. Totuşi, atât
timp cât holomişcarea este caracterizată prin integralitate, ea conţine evenimentele din întreg domeniul spaţiu–timp,
în formă implicită, de exemplu, conţine toate evenimentele din orice moment şi în tot spaţiul. Aşa cum înţeleptul
Ramesh Balsekar spune: „Totul este acolo!” Această caracteristică este o posibilă explicaţie pentru non-localizarea
minţii (vezi Secţiunea 5.2.). Non-localizarea în timp înseamnă că unele minţi non-localizate sunt sensibile la
proiecţiile din holomişcare ce includ unele aspecte ale trecutului şi/sau ale viitorului. Acest lucru ar explica cum
unele persoane talentate pot citi înregistrările akaşice şi pot vedea vieţile trecute, sau cum unele persoane cu calităţi
precognitive pot vedea unele aspecte din viitor. Non-localizarea în spaţiu înseamnă că unele minţi non-localizate
sunt sensibile la proiecţiile unor imagini localizate departe, în afara percepţiei directe a acelui individ. Inexactitatea
şi nesiguranţa inevitabilă unor astfel de proiecţii pot fi explicate prin înţelegerea că este proiectată numai o parte
din ordinea implicită. Aşadar, unele informaţii lipsesc ca şi în cazul în care raza laser iluminează numai o parte a
hologramei.

8.2. Asemănare dintre diversele domenii transcendentale

Putem vedea acum asemănările dintre holomişcarea lui Bohm şi domeniile transcendentale ale lui Platon şi
Goswami. Toate acestea transcend domeniul spaţiu-timp, dar toate sunt sursa domeniului spaţiu-timp şi a întregii
manifestări. Ele sunt toate caracterizate de integralitate pentru că ele nu pot fi divizate sau separate în părţi.
Deoarece ele sunt întregul, toate evenimentele în spaţiu şi timp există în forma lor implicită. Fiecare moment al
manifestării este format şi ulterior dispare. Aceste procese ale manifestării şi desfacerii continuă moment cu
moment. În fiecare moment, manifestarea se naşte iarăşi şi apoi dispare, fiind înlocuită de următorul moment.
Niciunul din domeniile transcendentale nu poate fi descris şi definit folosind concepte spaţio-temporale, căci
toate sunt transcendentale domeniului spaţiu–timp (care este parte a ordinii explicitate). Toate cele trei domenii
transcendentale nu sunt perceptibile de noi, dar toate conţin copiile pentru manifestarea percepută, de exemplu,
arhetipurile lui Platon, funcţiile de undă ale lui Goswami şi ordinea implicită a lui Bohm. Lumea materială este
proiectată de domeniul arhetipal al lui Platon-în adaptarea noastră pentru alegoria peşterii. Ea este de asemenea
proiectată de ordinea implicită a lui Bohm şi apare prin distrugerea funcţiei de undă a domeniului transcendental al
lui Goswami .

8.3. Rezervorul conştiinţei conform cu Ramesh Balsekar

Înţeleptul Ramesh Balsekar, pe ale cărui învăţături punem un mare accent în acest curs, are un concept despre
sursa şi curgerea manifestării asemănător cu domeniile transcendentale discutate mai sus. El îl denumeşte
„rezervorul conştiinţei” şi conţine în mod implicit toate formele din care conştiinţa „selectează” un obiect pentru
manifestare, precum organismul corp-minte. La moartea organismului, condiţionarea mentală care era prezentă în
organism prin gânduri, dorinţe, aversiuni şi ambiţii, se întoarce în rezervor. Acestea devin ingrediente pentru a fi
folosite de conştiinţă în crearea unor noi forme.

46
 Aşa cum am explicat mai sus, din cauza caracteristicii de bază a domeniilor transcendentale în integritatea şi
transcendenţa lor, întregul domeniu spaţiu-timp trebuie reprezentat în ele. Ramesh se referă în mod frecvent la
destinul oricărui individ şi al lumii ca fiind în totalitate determinat (vom spune mai multe despre aceasta în
Secţiunea 14.5.). Aceasta este potrivit cu existenţa unei forme abstracte a întregului domeniu spaţiu-timp existent în
„rezervorul conştiinţei”, aşa cum se întâmplă în alte domenii transcendentale.

8.4. Înţelesul domeniilor transcendentale

Ce înţeles poate fi dat domeniilor transcendentale? Un înţeles este că este implicată existenţa destinului, aşa
cum s-a menţionat mai sus. Existenţa destinului înseamnă că întregul trecut şi viitor al oricărui individ există în
forma implicită. Deosebirea dintre trecut şi viitor este pur conceptuală deoarece ele sunt cu adevărat părţi
inseparabile dintr-un întreg, aşa cum vom vedea în Capitolul 14. Un alt înţeles este acela că numai o fracţiune
infinitezimală din numărul total de posibilităţi este proiectată mereu în manifestare. Domeniile transcendentale sunt
domeniile tuturor posibilităţilor. Aceasta înseamnă că nu există nicio limitare a tipurilor formelor ce de fapt ar
putea să apară în manifestare. Ceea ce apare este ceea ce percepem noi şi percepţiile noastre sunt limitate de
preconcepţiile şi condiţionările noastre (Ramesh le numeşte programările noastre) care sunt de asemenea parte din
destinul nostru. Însă minţile non-localizate sunt mai puţin limitate de condiţionări decât minţile ce sunt condiţionate
să fie receptive numai la ceea ce este material şi tangibil în momentul prezent. În plus, realitatea obiectelor pe care
noi le percepem este mult mai abstractă decât credem noi.
Atâta vreme cât timpul şi spaţiul nu există în domeniile transcendentale, astfel de domenii nu pot fi definite şi
descrise folosind conceptele spaţio-temporale. Formele existente în ele sunt mult mai abstracte. În fizica de astăzi
există o analogie pentru acest fel de abstracţie. Am menţionat deja în Secţiunea 3.2. că formulele originale ale
teoriei cuantice a lui Heisenberg au fost scrise în termenii matricilor fără referiri la domeniul spaţiu-timp. De fapt,
particulele fizice teoretice cu care lucrează adesea fizicienii astăzi sunt modele matematice foarte abstracte, ce nu
conţin nici o referinţă la noţiunile spaţio-temporale. De exemplu, există o obişnuinţă de a considera rotaţiile şi alte
operaţii în spaţiile matematice abstracte, operaţii care nu sunt în niciun fel legate de domeniul spaţiu-timp.
Scopul postulării domeniului transcendental este încercarea de a explica fenomenele care nu au nicio altă
explicaţie. Aceasta este făcută pentru a menţine o anume asemănare cu o realitate obiectivă, dar disperarea de a
face acest lucru este demascată de faptul că toate domeniile transcendentale, spre deosebire de modelele fizice din
spaţiile matematice abstracte menţionate mai sus, sunt într-un mod intrinsec neverificabile. În aceasta, ele se
aseamănă cu epicentrele inventate de Ptolemeu în 140 î.H. pentru a păstra cosmologia geocentrică. Necesitatea de a
recurge la o astfel de păcăleală ascunde un defect teoretic fundamental, defect pe care ar fi mai bine să-l dezvăluim
decât să-l tăinuim.
Motivul pentru care Goswami a făcut ipoteza unui domeniu transcendental a fost pentru a explica cum s-ar
putea produce colapsul funcţiei de undă fără încălcarea localizării lui Einstein. Totuşi, aşa cum am văzut în
Secţiunea 7.8., într-un domeniu transcendental este fără înţeles să vorbim despre ecuaţia lui Schrödinger, funcţiile
sale de undă şi colapsul funcţiei de undă, toate acestea fiind în mod normal concepute să se producă în domeniul
spaţiu-timp. Închipuirea unui domeniu transcendental se ridică la atingerea în general a întregii probleme de
dedesubt care se află în afara vederii, sau la invocarea unui inexplicat şi inexplicabil Dumnezeu ca şi creator sau în
mod implicit, la admiterea imposibilităţii unei explicaţii.

8.5. Sunt reale domeniile transcendentale şi realitatea obiectivă?

În Secţiunile 1.1. şi 1.2. am străbătut un drum lung în discuţia noastră despre realitatea obiectivă şi
materialism. Am insistat în încercarea de a găsi o explicaţie reală, obiectivă pentru toate fenomenele observabile.
Făcând aceasta am văzut cum conceptul de realitate obiectivă începe să devină atât de greoi încât ameninţă să se
prăbuşească mortal sub propria sa greutate. Domeniile transcendentale pot fi cu greu denumite obiective, atât timp
cât este imposibil să le observăm fie direct, fie indirect şi cât timp nu există niciun acord asupra proprietăţilor,
existenţei sau chiar necesităţii lor. Din punct de vedere ştiinţific, am fost conduşi spre a le considera că trebuie să
opereze fie cu variabile ascunse (holomişcarea lui Bohm), fie cu colapsul funcţiei de undă (teoria lui Goswami), dar
am sfârşit prin ceva ce este mai puţin justificabil. Progresul inevitabil al gândului nostru de la material şi tangibil la
imaterial şi incomprehensibil ne sugerează cu tărie că noi ne aflăm la limitele ştiinţei şi poate chiar le încălcăm
(vezi discuţia despre aceasta în Secţiunea 6.10.). De asemenea, se impune cu putere faptul că ştiinţa este incapabilă
să explice totul, posibilitate pe care am discutat-o deja în Secţiunea 5.6.
Domeniile transcendentale au fost inventate pentru a încerca să explice cum se naşte manifestarea din ceea ce
este nemanifestat şi sunt imaginate să aibă o poziţie intermediară între cele două. Este uşor de văzut că aceasta nu
este niciun fel de explicaţie pentru că atunci noi suntem forţaţi să întrebăm la infinit: „Cum se naşte
transcendentalul însuşi din nemanifestat?”. Aceasta este propunerea ierarhiei infinite a ordinii implicite a lui Bohm,
probabil punctul final al conceptelor neverificabile. Poate adevărata problema este în primul rând insistenţa noastră
asupra realităţii obiective. Vom examina ipoteza în Capitolul 9.

47
 Capitolul 9
Percepţia
9.1. Ce este perceputul ?
Vom vorbi despre două tipuri de procese mentale. Perceperea este simpla aparenţă a manifestării conştiinţei. O
aparenţă poate fi „exterioară”, detectată de unul sau mai multe din cele cinci simţuri, precum auzul sau vederea sau
„interioară” precum un gând, o senzaţie, un sentiment. Pe de altă parte, conceperea este procesul separării şi al
denumirii, solicită intelectul şi este alcătuită din partea mentală a manifestării, separată de orice altceva, dându-i
acesteia un nume. Acest proces este denumit şi conceptualizare. Manifestarea nu este un concept, ci este însăşi
percepţia. Conceptualizarea fragmentează manifestarea în concepte separate.
Toate cuvintele sunt concepte, aşadar toată comunicarea vorbită sau scrisă este conceptuală. Acest întreg curs
este conceptual, dar el indică spre ceea ce nu poate fi conceptualizat. Un bun exemplu de conceptualizare este ceea
ce am făcut noi în paragraful anterior, de exemplu, am descompus manifestarea în diferite aparenţe exterioare sau
interioare.
În Secţiunea 1.1. am făcut distincţie între conceptele „realitate obiectivă” şi „realitate subiectivă”. Am spus că
realitatea obiectivă este exterioară minţii şi este independentă de ea, poate fi observată şi acceptată prin mine
însumi şi în cele din urmă de un observator exterior. Realitatea subiectivă este interioară minţii şi poate fi observată
numai de mine însumi. (Am mai spus că anumite fenomene mentale pot fi considerate obiective dacă ele pot fi
verificate de un observator exterior.)
În Secţiunea 6.9. şi Secţiunea 6.10. am văzut că insistenţa noastră asupra realităţii obiective ne forţează să
intrăm într-o dilemă neinteresantă şi anume cea a acceptării fie a colapsului funcţiei de undă, fie a variabilelor
ascunse, ambele fiind concepte problematice şi neverificabile. De fapt, dintr-un punct de vedere metafizic, fizica ne
serveşte cel mai bine atunci când ea dezvăluie paradoxuri inerente în prezumţia iniţială a realităţii obiective.
În Secţiunea 7.3. am văzut cum Goswami, în contextul idealismului monistic, face ipoteze asupra aparenţei
realităţii obiective. (Pentru a ne referi la acest context, de acum încolo vom folosi mai degrabă termenul de non-
dualitate decât cel de idealism monistic. Diferenţa este aceea că primul termen este un învăţământ, în timp ce al
doilea este o filozofie, vezi Secţiunea 1.4.)
Pentru a depăşi dificultăţile colapsului funcţiei de undă în domeniul spaţiu-timp, teoria lui Goswami presupune
că funcţia de undă există într-un domeniu transcendental, în afara spaţiului şi timpului, dar în Secţiunea 7.8. am
văzut că nici funcţiile de undă şi nici colapsul lor-ambele fiind definite în termenii spaţiu-timp- nu pot exista în
afara domeniului spaţiu-timp. Aşadar, Goswami dezvăluie neintenţionat paradoxul domeniului transcendental,
pentru care el a emis ipoteza de a scăpa de paradoxul colapsului funcţiei de undă în spaţiu-timp! În plus, nici un
domeniu transcendental nu este verificabil, aşa cum am văzut în Secţiunea 8.4. Din cauza tuturor acestor probleme,
în Secţiunea 8.5. am început să examinăm întregul concept al realităţii obiective.
Acest concept rămâne ca prezumţie, el fiind introdus în Secţiunea 1.1., arătând că există observatori exteriori
ce pot să-mi confirme propriile mele observaţii. Din copilărie, am crescut fără a examina acest concept care ne sună
foarte natural. Dar acum noi vom vedea că ceea ce este denumită „realitate obiectivă” nu este în principiu diferită
de ceea ce este „realitatea subiectivă” şi nu există niciun fel de realitate, nu există nimic altceva decât un concept.
Aceasta poate începe să aibă sens dacă încetăm să considerăm că nu numai realitatea obiectivă este presupusă a fi
independentă faţă de minte, dar la fel este şi observatorul „exterior”, observator de care eu depind pentru a mi se
confirma propriile mele observaţii referitoare la realitatea obiectivă. Totuşi, observatorul exterior poate în fapt să
nu fie în întregime independent faţă de minte, ci el poate fi numai o parte din realitatea mea subiectivă, de exemplu,
poate fi numai o imagine în mintea mea.
Realitatea este ceea ce este, fără conceptualizare. Totuşi, realitatea obiectivă este numai o presupunere şi nu
poate fi dovedită. Chiar şi această presupunere este utilă pentru comunicare şi pentru supravieţuire, ea reprezintă
realitatea şi prin urmare va aduce suferinţă dacă va fi considerată reală. Suferinţa vine deoarece ea defineşte
observatorii exteriori ca fiind obiecte ce-mi sunt exterioare mie, deci logic, eu sunt un obiect exterior lor; ea mă
defineşte pe mine ca o parte din realitatea lor obiectivă, ceea ce înseamnă că eu sunt separat de ei. Atât timp cât eu
persist în identificarea cu un „eu” separat, obiectiv, voi fi incapabil să-mi realizez adevărata mea natură şi voi
suferi.
O altă problemă în definirea mea ca pe un obiect este aceea că toate obiectele se schimbă în timp, de exemplu,
toate sunt temporare, deci totul apare şi dispare în timp. Doresc eu să accept că adevărata mea natură este pur
temporară? Aşa cum am afirmat mai sus, unul din motivele pentru care noi credem în realitatea obiectivă este acela
că are o valoare fizică de supravieţuire, dar această valoare este una fizică trecătoare pentru supravieţuire, pentru că
în „realitatea obiectivă „totul” vine şi pleacă şi nimic nu supravieţuieşte în ea.

48
 Am definit „realitatea subiectivă“ ca fiind acea realitate care poate fi observată numai de mine, cu intenţia de a
include în ea toate trăirile mele subiective, adică gândurile mele, sentimentele, emoţiile, intuiţiile etc. Aşa cum am
spus mai înainte, este limpede că nu există nicio diferenţă intrinsecă între această realitate subiectivă şi cea
obiectivă-aşa cum am definit-o anterior-atâta vreme cât toţi observatorii „exteriori” sunt numai imagini în mintea
mea. „Realitatea obiectivă” nu este nimic altceva decât o aparenţă în mintea mea, la fel cum este şi „realitatea
subiectivă”. Toate aparenţele mentale vin şi pleacă şi acest lucru este la fel de adevărat şi pentru imaginile
obiectelor „obiective” şi pentru cele „subiective”.
Lumea minţii mele este singura lume pe care eu o pot percepe direct. Corpul, tu şi înţelepciunea nu sunt nimic
altceva decât concepte în mintea mea. (Conceptul că nu există alte minţi decât cea a mea este o afirmaţie a
solipsismului). Dacă accept conceptul că există alte minţi, fiecare trebuie să fie compusă din propria sa lume
individuală (acesta este de asemenea un concept metafizic şi el nu poate fi dovedit). În consecinţă, există tot atât de
multe lumi câte minţi există.
În Secţiunea 4.3., pentru a ne referi pur şi simplu la localizare, am introdus conceptul localizării lui Einstein.
Mintea individuală nu există în domeniul spaţiu-timp, din contră, domeniul spaţiu-timp nu este altceva decât un
concept în interiorul fiecărei minţi (vezi Secţiunea 14.1.). Aşadar, localizarea este un concept în interiorul fiecărei
minţi. Acum punem întrebarea, dacă fiecare individ sau minte individuală este alcătuită din propria sa lume, cum
pot aceste minţi localizate să comunice între ele? Cu alte cuvinte, este clar că un obiect din mintea mea poate
comunica cu un alt obiect din mintea mea, dar cum poate un obiect din mintea mea să comunice cu un obiect din
mintea ta?
În Secţiunea 5.2. am introdus conceptul minţii non-localizate, dar fără legătură cu Conştiinţa non-localizată. În
Secţiunea 6.5. am văzut următoarele: conştiinţa tuturor observatorilor localizaţi este într-adevăr Conştiinţa non-
localizată. Acum putem vedea că dacă între minţile localizate are loc comunicarea, ea se datorează Conştiinţei care
este non-localizată, chiar dacă minţile individuale sunt localizate. Aşadar, întreaga comunicare dintre minţi este
non-localizată.
Ştim că minţile localizate (lumile) sunt puternic corelate unele cu altele, deoarece multe din aceleaşi obiecte şi
evenimente apar în minţi diferite. Aşadar, atât corpul tău cât şi corpul meu pot apărea în mintea mea, la fel ca şi în a
ta, însă perspectiva în mintea mea este diferită de a ta şi prin urmare corpurile noastre sunt diferite. Modul în care
noi ştim că există aceleaşi corpuri se datorează comunicării non-localizate dintre noi (vezi Secţiunea 6.5.). Totuşi,
nu trebuie să uităm că existenţa altor minţi este numai un concept metafizic, deşi este unul util.

9.2. Cine este cel care percepe?

(În această secţiune începem să folosim convenţia de a scrie cu majuscule toate substantivele ce se referă la
numenal sau la Realitatea transcendentală, în timp ce atunci când ne vom referi la manifestarea fenomenelor vom
folosi literele mici, cu excepţia cazurilor în care gramatica cere majuscule).
Acum să cercetăm mai atent ce sau cine este „eul”, cel care percepe. Poate părea absurd să punem întrebarea:
„Cine percepe acestea (sau ce este de perceput)?”, atâta vreme cât răspunsul pare limpede să fie „Eu sunt”. Totuşi,
în lumina secţiunii anterioare trebuie să fim atenţi. Este „eul” care percepe, separat de ceilalţi care percep? Dacă el
este separat, atunci el trebuie să nu fie nimic altceva decât un obiect conceptual! Toate obiectele separate (acest
lucru înseamnă toate obiectele) sunt conceptuale. Orice concept este rezultatul unui proces intelectual şi prin
urmare, separatul „eu” este numai un rezultat al procesului intelectual. Cel mai răspândit exemplu al
conceptualizării este conceptul de individualitate, deoarece natura esenţială fundamentală a individului este
separarea sa faţă de orice altceva (de un altul).
Perceperea implică încă existenţa unei conştientizări fără de care nu ar exista nicio percepţie. Ce este această
Conştiinţă? Aceasta este chestiunea esenţială pe care noi va trebui să o examinăm de-a lungul întregului curs.
Această Conştiinţă este ceea ce este numit uneori Sinele. Totuşi a o numi Sine este o eroare pentru că ea nu este un
obiect. Ea este ceea ce eu sunt cu adevărat, adevărata mea natură. Ea este Conştiinţa non-localizată,
Nemanifestatul, pura Subiectivitate, fără nicio urmă de obiectivitate. Aceasta înseamnă că nu are niciun fel de
calităţi sau de caracteristici. Ea nu poate fi percepută, conceptualizată, obiectivizată sau descrisă. Deoarece
Conştiinţa este ceea ce eu sunt, eu nu o pot vedea sau imagina. Aşadar, termenii pe care îi folosim sunt cu toţii
indicatori şi nu identificatori.
În mod conceptual, vom face o distincţie între pura Subiectivitate şi pura obiectivitate, între pura Conştiinţă şi
percepţie, între Nemanifestat şi manifestat. Totuşi, din cauză că separarea este doar un concept, Nemanifestatul şi
manifestarea nu sunt cu adevărat separate. Cu toate acestea, vom vedea (în mod conceptual) că Nemanifestatul este
singura Realitate, deoarece el nu se schimbă (nu are calităţi), în timp ce manifestarea se schimbă adeseori, nu este
reală, ci doar o umbră sau o reflectare a Realităţii. Un alt mod de a vedea acest lucru este acela că nu există nicio
manifestare fără Nemanifestat, dar întotdeauna există Nemanifestatul chiar dacă apare sau nu manifestarea. Somnul
profund sau starea de anestezie sunt Nemanifestatul fără manifestare. Stările de vis şi de veghe sunt Nemanifestatul
cu manifestare.

49
 Tu nu eşti un obiect, tu eşti pura Subiectivitate manifestată care se află dincolo de toată obiectivizarea şi
conceptualizarea. Tu nu te afli în spaţiu şi timp, deoarece spaţiul şi timpul nu sunt altceva decât concepte, deci ele
se află în tine. Tu nu te afli în nicio lume, ci toate lumile se află în tine. Nu există nimic în afara Conştiinţei şi tu
eşti Conştiinţa, aşa că nu există nimic în afara ta.
Conştiinţa fiecărei minţi este aceeaşi Conştiinţă. Conştiinţa care eşti tu este aceeaşi cu Conştiinţa înţeleptului.
Totuşi, lumea înţelepciunii este la fel de localizată şi de individualizată ca şi lumea persoanei obişnuite. Diferenţa
este că în înţelepciune Conştiinţa nu este identificată cu conceptul „eu” (vezi Secţiunile 7.6., 7.7., şi 11.2.), aşa cum
este în persoana obişnuită.
Atunci când Conştienţa se identifică cu conceptul „eu” rezultă entitatea iluzorie „eu”. Ori de câte ori presupusa
entitate separată „eu” apare, în mod inevitabil apare şi suferinţa. Fără această identificare nu există nicio suferinţă,
deoarece nu există nici un individ care să sufere. De aceea, suferinţa poate dispare numai atunci când încetează
identificarea cu conceptul „eu”. Ori de câte ori apare presupusa entitate separată „eu”, se produc unele tipuri de
suferinţă, ca de exemplu, agăţarea sau ataşamentul faţă de alte obiecte percepute-fie că aceste obiecte sunt obiecte
fizice „exterioare” sau „interioare”, gânduri, sentimente, senzaţii, emoţii. Alte exemple rezultă din contrariile
agăţării şi ataşamentului, adică din partea rezistenţei sau a aversiunii faţă de unele astfel de obiecte, fie ele
„interioare” sau „exterioare” .
Dezidentificarea se poate produce fie prin înţelegerea profundă şi acceptarea că nu există nicio individualitate
„eu” - gânditor sau creator-sau prin introspecţia în interiorul existenţei entităţii separate „eu”, crescând
conştientizarea adevăratei naturi a fiecăruia. Prima cale este învăţătura lui Ramesh Balsekar şi a iluminaţilor săi
discipoli. A doua cale este învăţătura lui Ramana Maharishi şi a discipolilor săi iluminaţi.

9.3. Un nou concept al realităţii obiective

Singura minte a cărei existenţă o putem percepe este propria noastră minte. Existenţa altor minţi, la fel ca şi
existenţa realităţii obiective, este un concept pur metafizic şi el nu poate fi verificat. Totuşi, dacă există alte minţi,
fiecare trebuie să fie alcătuită din propria sa lume percepută.
În plus, eu nu sunt mintea, deoarece eu sunt Conştiinţa care este conştientă de toate minţile.
În acest concept, existenţa obiectelor separate din interiorul oricărei minţi este încă pur conceptuală. Totuşi,
fiecare obiect conceptual trebuie să apară în cele din urmă într-o minte, astfel încât nu există obiecte neobservate şi
care să fie în afară sau independente de Conştiinţă. Acest lucru este contrar definiţiei obişnuite date realităţii
obiective care afirmă că obiectele există chiar dacă ele sunt sau nu observate. Acum să adoptăm o definiţie
modificată a realităţii obiective, şi anume una care susţine că toate obiectele din realitatea obiectivă există numai
prin acordul dintre mai multe minţi, dar niciodată ele nu există în afara minţii. Să nu uităm totuşi că totul nu este
nimic altceva decât un concept.

9.4 Obiectivizarea, organismul corp-minte şi supremaţia memoriei

Aşa cum am văzut, toate obiectele, inclusiv organismul corp-minte, sunt stăvilite de concepte. (Aşa cum bine
vom vedea în Secţiunea 11.2., obiectele apar atunci când Conştiinţa se identifică cu aceste concepte. Noi numim
acest proces obiectivizare.) Întreaga lume poate fi conceptualizată ca o simplă colecţie de gânduri, sentimente,
senzaţii şi percepţii. În această conceptualizare, organismul corp-minte este alcătuit din gânduri, sentimente,
senzaţii şi unele percepţii, în timp ce lumea exterioară este compusă din reminiscenţe ale percepţiilor. Ţelul acestui
curs este de a vedea că toate obiectele, în special individualul „eu”, sunt în mod fundamental conceptuale, deşi
unele obiecte apar în mod înşelător ca fiind persistente şi solide.
Precum vom vedea în Secţiune 14.1., fenomenul memoriei este fundamentul tuturor experienţelor, deci
memoria este primordială tuturor celorlalte fenomene. (În modelul creat de Goswami pentru creier, responsabilă
pentru memorie este partea clasică. (vezi Secţiunea 7.4.) Fără memorie, nu există nici continuitate, nici schimbare,
deci nu pot exista nici concepte, nici individualul „eu”, nici organismul corp-minte şi nici lumea exterioară.

Capitolul 10
Învăţământul non-dualităţii
10.1. Metafizica non-dualităţii
De acum încolo, poţi avea impresia că în acest curs vom examina realitatea tuturor obiectelor şi dacă credeţi
aceasta, va fi corect. Niciun obiect nu va exclus din această examinare, pentru că până când nu vei înţelege că
niciun obiect nu este real şi că toate sunt conceptuale, tu nu vei fi liber.
Definiţia non-dualităţii este următoarea: Conştiinţa este tot ceea ce există. Advaita-cuvântul sanskrit pentru
non-dualitate-semnifică absenţa atât a dualităţii, cât şi a non-dualităţii. În Conştiinţă nu există nici dualitate şi nici
50
non-dualitate deoarece ambele noţiuni nu sunt altceva decât concepte. Aceasta înseamnă că nu poate fi
obiectivizată Conştiinţa, ea fiind transcendentă întregii obiectivizări. Conştiinţa include întreaga existenţă, întreaga
absenţă a existenţei şi tot ceea ce transcende atât existenţa cât şi non-existenţa. Chiar dacă ea nu poate fi descrisă,
încercăm s-o reprezentăm în structura prezentată în Figura 1.
Această structură este una numai conceptuală şi nu reală, pentru că nu există de fapt nicio separare de niciun
fel. Toată separarea este conceptuală, aşadar toate obiectele sunt conceptuale. Atâta vreme cât niciun obiect nu este
real, nu există niciun obiect. Într-adevăr, existenţa însăşi este numai conceptuală (vezi discuţia mai amplă despre
acest subiect în Secţiunea 11.2).
Pentru a fi în stare să comunicăm cu alţii despre Conştiinţă, noi folosim concepte. De fapt, nu există decât
Conştiinţă şi nimic altceva decât Conştiinţă. (Unii învăţaţi se referă uneori la Conştiinţă ca la Dumnezeu sau
Totalitate). Nu există individualităţi separate şi nu există niciun „eu” separat. Există numai iluzia separării (maya,
vezi Secţiunea 14.7.), iluzie care ne face să credem că există o lume separată de noi. Atâta vreme cât nu există
niciun „eu” separat, nu există nici capacitatea voinţei sau libertatea de a gândi, de a simţi sau de a acţiona în mod
separat. Tot ceea ce pare să se întâmple, inclusiv toate gândurile şi acţiunile „individuale” şi se întâmplă complet
spontan (fără cauză). De fapt, manifestarea însăşi, inclusiv iluzia cauzelor fizice, apare complet de la sine. În scopul
comunicării, putem uneori spune că tot ceea ce pare să se întâmple, inclusiv toată gândirea, simţirea şi acţiunea,
este făcut de Conştiinţă, Totalitate sau Dumnezeu. Pericolul în această afirmaţie este acela că putem să înclinăm să
credem în mod eronat Conştiinţa ca fiind un obiect sau o entitate căreia i-am putea atribui emoţii şi intenţii
omeneşti. De exemplu, putem fi tentaţi apoi să întrebăm: „De ce Dumnezeu a creat suferinţa?” sau „De ce îmi face
Dumnezeu asta mie?”. De fapt, Conştiinţa nu este niciun obiect, nicio entitate cu emoţii sau intenţii. Conştiinţa
funcţionează absolut impersonal. Conştiinţa nu face şi nu poate „face” nimic pentru că nu există nimic altceva decât
Conştiinţă, deci nu există nimic separat de Conştiinţă care să acţioneze, să simtă sau să gândească.
Ignoranţa este rezultatul Conştiinţei care se identifică cu conceptul separatului „eu” (vezi Secţiunea 6.,
Secţiunea 7.7. şi Secţiunea 11.2.), rezultând entitatea iluzorie „eu” care este separată de toate celelalte obiecte şi
entităţi şi care este însoţită în mod eronat de credinţa că are puterea să facă, să gândească sau să aleagă. Realizarea
Sinelui, trezirea şi iluminarea sunt termeni aplicaţi dispariţiei sentimentului de creator personal, urmată apoi de
înţelegerea că nu există nimic altceva decât Conştiinţa. Trezirea este experimentată ca fiind libertatea şi pacea
totală, absolută, în afara timpului, cu sau fără activitate. Simultan se naşte convingerea profundă, intuitivă, că
adevărata noastră natură este nemanifestarea Prezenţei Conştiente pure sau pura Subiectivitate şi că ea transcende
toate fenomenele. Din această cauză Conştiinţa este fără limite. Alţi termeni pe care îi putem folosi pentru Prezenţa
Conştientă pură sunt: Sine, Numenalitate, Adevăr, Acela sau Eu Sunt. Adevărul nu este ceva ce poate fi
conceptualizat sau descris, el poate fi doar indicat. Iluminarea sau trezirea este un rezultat natural al evoluţiei
spirituale.
Înaintea iluminării, mişcarea exterioară spre lume şi separarea este însoţită de dorinţă, frică şi de suferinţă, în
timp ce mişcarea spre Adevăr este condusă de intuiţie, scăzând interesul pentru exterior şi îndemnând la
cunoaşterea adevăratei noastre naturi. Această stare este însoţită de o creştere a sentimentului de libertate,
integralitate şi pace. Toate acestea nu sunt mişcări adevărate, deoarece nu există vreun loc unde să mergem, pentru
că întotdeauna Conştiinţă este Ceea-Ce-Suntem, însă, iniţial ele trebuie trăite ca mişcare. Percepţia că noi suntem
separaţi şi că noi suntem ceea ce este făcut, perceput şi gândit este o mişcare înspre exterior, în timp ce înţelegerea
şi conştientizarea interioară sunt mişcări înspre interior. Înaintea iluminării, mişcările interioare şi exterioare
alternează unele cu altele, deoarece niciuna nu poate fi susţinută vag de ea însăşi. Atunci când evenimentele
fenomenale se produc în timp şi ele par să se supună legii cauzalităţii, trezirea sau iluminarea nu se supune legilor
fenomenalităţii şi prin urmare ea se produce din afara timpului şi nu poate fi prevăzută, obţinută, atinsă sau
provocată.

51
 Figura 1

natura noastră adevărată dualitatea fără entificare dualitatea fără entificare

(înţeleptul şi cel care suferă) (înţeleptul) (cel care suferă

prezenţa eu
prezenţei

absenţa prezenţei prezente non-eu

şi prezenţa fenomenelor (altul)
absenţa prezenţei absenţei prezenţa spaţiu-timp
starea de veghe
starea de vis
Absolutul
identificarea
Nemanifestatul prezenţa
separarea
Numenalitatea absenţei
Pura Subiectivitate individualitatea
suferinţa
Atemporalitatea
Conştiinţa de rest
Pura Prezenţă absenţa fenomenelor
Pura Conştiinţă absenţa spaţiu-timp
Sinele somnul profund
Sursa anestezia
EU SUNT

relativul
manifestatul
Acestea nu sunt obiecte sau entităţi. fenomenalitatea
pura obiectivitate
temporalitatea
conştiinţa de mişcare

Numenalitatea şi fenomenalitatea nu pot fi separate şi cuprind împreună Totalitatea sau Ceea Ce Este.
Manifestarea fenomenelor nu este reală, ea este doar o reflectare a Numenalităţii nemanifestate.

naşterea corpului

moartea corpului

mişcarea spre exteriorul separării şi suferinţei, aşa cum este ea condusă de dorinţă şi frică

mişcarea spre interiorul Adevărului, aşa cum este ea chemată de Adevăr şi călăuzită de intuiţie

În interiorul iluziei timpului, întoarcerea spre interior este urmată de iluminare, care face să dispară entitatea
iluzorie „eu”. După ce corpul moare sau în timpul somnului profund şi al anesteziei, Eu Sunt rămâne.
52
 10.2. Practicile
Niciunul din conceptele non-dualităţii nu este doar o dogmă. Toate sunt verificabile în mod empiric. De
exemplu, absenţa liberului arbitru sau a voinţei fost confirmată ştiinţific (Secţiunea 5.9.) şi logic (Secţiunea 5.10.)
şi pot fi verificate doar prin supravegherea minţii şi văzând că toate gândurile, fără excepţie, apar în totalitate de la
sine (Secţiunea 5.12.). Deci gândul că „eu” voi decide într-un fel sau altul se naşte complet spontan şi prin urmare
el nu este o acţiune a liberului arbitru. Absenţa gânditorului individual este verificată întrebând: „Cine este acela
care gândeşte asta?” sau „Cine este „eul” care gândeşte asta?”, apoi caută gânditorul care nu poate fi găsit. În mod
similar, absenţa creatorului este verificată întrebând: „Cine este acela ce face asta?” sau „Cine este „eu” care face
asta?” şi căutăm creatorul care nu poate fi găsit. Acum, dacă întrebăm: „Cine este acela care caută?”, nici
observatorul nu poate fi găsit.
Practicile descrise anterior dau crezare învăţăturii. Pentru a înainta în interiorul mişcării spre iluminare, se
poate cerceta mai departe întrebând: „Cine este conştient de toate acestea?” Ceea ce este conştient nu poate fi
văzut, căci nu este manifestat. Punând astfel de întrebări şi căutând spre interior în această manieră, ne este permis
să începem să simţim că noi nu suntem cu adevărat individualităţi, ci de fapt suntem Conştienţă impersonală
nemanifestată care este absenţa individului şi a tuturor obiectelor. Un alt mod de a exprima aceasta este că pura
prezenţă numenală este echivalentă cu totala absenţă fenomenală. Ea este pura Conştiinţă în care organismul corp-
minte-şi de fapt întregul univers- apare şi dispare. Deoarece este prezenţă numenală, ea nu este o extindere, deci nu
există niciun motiv de teamă faţă de dispariţia sinelui fenomenal.
Practicile descrise mai înainte sunt denumite introspecţie şi sunt discutate mai detaliat în Capitolul 22. Ele de
fapt includ două practici: introspecţia în interiorul Sinelui (cu majuscule) este introspecţia în interiorul adevăratei
noastre naturi şi introspecţia în interiorul sinelui (cu litere mici), care este introspecţia în interiorul egoului sau a
entităţii „eu”. Ele sunt variante ale practicii de bază care se bazează pe întrebarea: „Cine sunt eu (cu adevărat)?”
Această practică simplă pare a fi de fapt foarte profundă, deoarece exprimă singurul scop adevărat în viaţa cuiva.
Întreaga căutare a fericirii, a satisfacţiei sau a împlinirii este doar o denaturare a acestui singur scop de a descoperi
adevărata noastră natură. Indiferent dacă înţelegem sau nu aceasta, noi, cei care credem că suntem individualităţi,
toţi căutăm să descoperim Sursa care este adevăratul nostru Sine. Introspecţia opreşte mintea şi o întoarce spre
Sursă care pare a fi înăuntru, dar care este tot ceea ce există. Introspecţia este accentuată în învăţăturile discipolilor
iluminaţi ai lui Ramana Maharshi.
O alternativă apropiată de Adevăr nu este de fapt o practică, ci este creşterea înţelegerii profunde a absenţei
creatorului individual (discutată în continuare în Capitolele 20. şi 21.).
Înţelegerea apare la fel cum vedem că tot ce funcţionează în manifestare se întâmplă în totalitate de la sine.
Vedem că ceea ce este conceptul creatorului (inclusiv al celui ce gândeşte, simte şi observă), care este echivalent cu
conceptul individului, este sursa întregii sclavii şi suferinţe. Cu cât înţelegem mai profund acest lucru, cu atât
devine mai clar faptul că individul şi toate suferinţele sale nu există şi întotdeauna ele nu au fost nimic altceva decât
o iluzie. Acest fapt este echivalent cu a vedea că nu există şi niciodată nu a existat niciun creator. Acceptarea
acestui înţeles înseamnă acceptarea absenţei întregii responsabilităţi şi vinovăţii şi este echivalentă cu capitularea în
faţa funcţionării Totalităţii. Această înţelegere este accentuată în învăţătura lui Ramesh Balsekar şi a iluminaţilor
săi discipoli.

10.3. Căile
Ramana Maharshi (1879–1950), considerat de mulţi a fi unul dintre marii sfinţi indieni ai secolului al XX-lea,
ne-a învăţat că introspecţia (vezi Capitolul 22.) şi capitularea (vezi Capitolul 19.) sunt practici ce conduc spre
trezire (vezi de exemplu, „Învăţăturile lui Ramana Maharshi” editată de Arthur Osborne în 1962). Nisargadatta
Maharaj (1897–1981), Ramesh Balsekar (1917–) şi Wei Wu Wei (–sfârşitul anilor 70), toţi accentuează faptul că
înţelegerea (vezi Capitolele 20. şi 21.) este cu adevărat o formă a introspecţie. Dacă progresul în înţelegere
continuă, toate celelalte practici trebuie în cele din urmă să se reducă la un moment dat la aceasta.
Introspecţia şi înţelegerea conţin calea spirituală cunoscută ca jnana yoga sau calea înţelegerii (un înţelept al
căii jnana este numit jnani). Aceasta este una dintre cele trei căi spirituale clasice hinduse (vezi de exemplu una din
multele traduceri diferite ale Bhagavad Gita). Celelalte două sunt karma yoga sau serviciul dezinteresat şi bhakti
yoga sau abandonarea în faţa lui Dumnezeu (adeptul este numit bhakta). Aceste trei căi corespund unor trei tipuri
diferite de personalităţi ce sunt atrase de acestea. Practicanţii bhakta sunt în mod obişnuit „simţitorii”, cei karma
sunt în mod obişnuit „creatorii” şi cei jnani, „gânditorii”. În general, putem spune că sunt de departe mai mulţi ce
care practică bhakta decât cei care practică celelalte două tipuri de yoga şi cei foarte puţini sunt jnani. Totuşi, există
o mare suprapunere între cele trei căi şi nicio persoană nu urmează în exclusivitate o cale sau alta. Jnana este în
mod particular urmată cel mai bine pentru studiul academic, din cauza accentuării pe care o face asupra
intelectului. Totuşi înţelegerea intelectuală este numai primul pas şi de fapt ea poate deveni mai târziu o piedică
când trebuie depăşită de înţelegerea intuitivă.

53
 10.4. Despre moarte
Deoarece toate corpurile mor, dacă te identifici cu o entitate ce depinde de corp atunci ori te vei teme de
moarte ori o vei dori. Atunci când vezi că tu nu eşti o entitate, vei fi indiferent faţă de moarte. În Capitolele 21. şi
22. vom vedea direct că noi suntem Realitatea neschimbătoare şi care nu poate muri. Noi nu suntem ceea ce se
schimbă, ce nu este real şi trebuie să moară.
Toţi înţelepţii încearcă să răspundă la întrebarea: „Unde eram „eu” înaintea de naşterea corpului?” şi „”de voi
fi „eu” după ce corpul moare?” Ramesh Balsekar (care a scris cărţile „Capul tău se află în gura tigrului (1998) şi
„Ce contează?” (1999), rezumate excelente ale învăţăturii sale) ne învaţă că atunci când corpul moare, Conştiinţa
se dezidentifică pur şi simplu de el (vezi şi cartea lui Ramesh din 1997 „O ţesătură de bijuterii”, meditaţia din 13
aprilie). De fapt moartea corpului este rezultatul dezidentificării Conştiinţei de corp. Atâta vreme cât nu a existat
niciun „eu” separat înainte de moarte, nu există niciunul după moarte, deci nu există nicio entitate care să continue
după moarte. Aşadar, nu există nicio stare a „eului” după moarte şi niciuna înaintea morţii, atâta vreme cât „eu” nu
a existat în prima ipoteză. Fără corp există numai Conştiinţa pură nemanifestată.
Atâta vreme cât nu a existat niciodată un „eu”separat, nu poate exista nicio entitate care să se încarneze sau să
se reîncarneze. Ramesh explică existenţa caracteristicilor individuale ale organismului corp–minte ca pe un rezultat
al condiţionărilor şi eredităţii, unde ereditatea include diferenţele proiectate din „rezervorul”Conştiinţei (vezi
Secţiunea 8.3.), la fel de bine ca şi diferenţele genetice. Deci, organismul corp–minte poate moşteni caracteristici
de la organismele corp–minte anterioare, dar acestea nu se produc în vieţile anterioare ale lui „eu”, dacă „eu”nu
există.
Unii înţelepţi ne învaţă că în absenţa corpului, Conştiinţa este încă conştientă de ea însăşi. Mărturia pe care ei
o citează este o conştientizare despre care spun că există în timpul somnului profund (fără vise). Aceasta este de
asemenea starea de sub anestezie şi cea dinaintea naşterii şi de după moarte. Totuşi, atâta vreme cât nu există niciun
corp, nu există nicio trăire a acestor stări.
Deşi toate religiile încearcă să dea o imagine asupra ce vom fi după moarte, ele sunt mai mult bazate pe fricile
şi dorinţele egoului, mai mult decât pe experienţa personală. Egoul poate insista că va continua să existe după
moartea corpului, însă într-o astfel de acţiune el sfidează dovada directă a non-experienţei fiecăruia din timpul
somnului profund sau a anesteziei. Dacă cititorul doreşte să-şi imagineze unele fotografii din viaţa personală
dinaintea naşterii şi de după moarte, atunci el ar trebui să fie conştient că niciodată nu poate exista vreo dovadă
directă a unor astfel de stări. Unii oameni cred că poate exista gândul fără corp, deci conceptul „eu” poate triumfa
după moartea corpului. Dar dacă nu există nici memoria acelei stări, cum poate fi spus că am existat cât de cât (vezi
Secţiunea 9.4.)?
Stările de după moarte, aşa cum au fost descrise în „Cartea tibetană a morţilor”, sunt intuite sau cunoscute de
o persoană în viaţă, deci trebuie luate în consideraţie temeinicia şi justificările acelei persoane. Orice trăire
personală intensă-ca cea din apropierea morţii-nu poate fi dovedită, deoarece astfel de experienţe, prin definiţie şi
necesitate, nu sunt experienţele morţii. Aparenţa entităţilor descarnate, precum ghizii spirituali, rudele decedate sau
figurile religioase, nici ele nu pot fi dovedite pentru că ele apar întotdeauna în prezenţa organismului viu corp–
minte şi prin urmare pot fi doar fenomene mentale.

10.5. Diagramă–rezumat
Când diagrama din Figura 1 este golită de toate conceptele neesenţiale, ea devine următoarea:

pura Prezenţă Conştientă individul, creatorul

Eu Sunt suferinţa

introspecţia
înţelegerea

Notă: Pagina web http://www.sentient.org/amber/galen a fost realizată de Galen Sharp şi este o descriere
succintă şi clară a gândirii ce produce conceptul individualului „eu” şi cum acest concept este dizolvat. Galen a fost
discipolul lui Wei Wu Wei, autorul cărţii „Lucrări postume” (1968) şi „Secretul deschis”(1970), două cărţi foarte
importante din punct de vedere metafizic, indicatori metafizici ai Adevărului.

54
 Capitolul 11
Funcţionarea minţii

11.1. Natura dualităţii

În acest capitol ne vom abate de la subiectul Capitolelor 9 şi 10, concentrându-ne atenţia asupra manifestării în
loc să aflăm ce suntem noi de fapt. Va fi totuşi folositor pentru cititor să păstreze în minte lecţia acestor capitole,
vis-à-vis de faptul că nu există nimic altceva decât Conştiinţa. Orice altceva este un concept. Dar, pentru a ne
continua cursul, trebuie să încercăm să conceptualizăm ceea ce nu poate fi conceptualizat.
În Secţiunea 8.5. am văzut conceptul tradiţional al realităţii obiective, concept ce se află însă pe un teren
şubred (este dată o nouă definiţie în Secţiunea 9.3.). În Secţiunea 9.1. am văzut că întreaga separare dintre obiecte
este pur conceptuală întrucât nu există nicio separare în interiorul întregului Conştiinţei. De asemenea, separarea
dintre Subiectivitatea pură (Conştiinţa) şi obiectivitatea pură este tot pur conceptuală. Acesta este un exemplu al
modului în care noi folosim conceptele pentru a descrie ceea ce este dincolo de ele. Atâta vreme cât conceptele sunt
formate prin ruperea unei părţi de restul întregului, ele intră invariabil în forma perechilor diametral opuse, ceea ce
înseamnă de fapt că ele sunt perechi de concepte inseparabile. Aceste perechi formează împreună întregii
indivizibili ce trebuie să apară întotdeauna împreună şi care sunt imaginaţi din ceea ce este de neimaginat. Atâta
vreme cât întregul apare ca fiind spart, non-dualitatea apare ca fiind înlocuită de dualitate. Totuşi aceasta este
numai o aparenţă, un rezultat al conceptualizării, cât timp Conştiinţa este întotdeauna în mod intrinsec un întreg.
Aparenţa dualităţii implică o linie de demarcaţie între o parte şi cealaltă. Aşa cum vom vedea în curând, una
din consecinţele inevitabile oricărei demarcaţii este potenţialul său de a deveni o linie de luptă, cu întreaga suferinţă
ce este trasă după sine.
Toate perechile diametral opuse sau dualităţile sunt numai conceptualizări în minte şi ele vin şi pleacă din
minte fără să afecteze Conştiinţa, aşa cum o reflexie poate veni şi pleca fără să-şi afecteze sursa. Toate fenomenele
conceptuale sunt doar reflexiile Conştiinţei în Conştiinţă.

11.2. Cele trei nivele ale identificării: manifestarea, obiectivizarea şi personalizarea

În Capitolul 9. am folosit termenul de minte individuală cu înţelesul că o individualitate percepe manifestarea
sau lumea, deşi am descoperit faptul că conştientizarea manifestării este universală şi nu individuală. În cei mai
simpli termeni conceptuali, o minte sau o lume poate fi divizată în gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii. Toate
acestea nu sunt însă nimic altceva decât concepte care divid Conştiinţa, deci niciunul nu este mai real decât altul.
Avem însă tendinţa să egalizăm intensitatea şi persistenţa cu realitatea, astfel că ultimele poziţii de pe listă pot
părea mai reale decât primele. De exemplu, percepţiile şi senzaţiile pot părea mult mai reale decât sentimentele şi
gândurile deoarece ele pot fi mai intense. Totuşi, lumea şi corpul nu sunt mai reale decât sentimentele şi gândurile
despre acestea, iar sentimentele despre lume şi despre corp nu sunt nici ele mai reale decât gândurile despre
acestea.
Din contră, cu cât atenţia concentrată asupra unui obiect este mai mare, cu atât el pare mai ireal şi cu cât ea
este mai subtilă, cu atât obiectul pare mai real. De exemplu, sentimentele subtile şi gândurile (vezi Secţiunea 10.1)
sunt mult mai potrivite să indice Adevărul decât cele care sunt intense, iar percepţia foarte subtilă (numită
apercepţie) este mult mai probabil să reveleze fundamentul obiectului (vezi Secţiunea 22.3. şi Capitolul 23.) decât
o face percepţia superficială. În metafora din Secţiunea 13.4., valurile sunt mult mai evidente decât este oceanul,
dar oceanul este realitatea în timp ce valurile sunt doar fenomenele de suprafaţă.
Două explicaţii conceptuale pentru cum apare manifestarea sunt date prin:
1) colapsul funcţiei de undă, prezentat în Capitolul 6. şi în Secţiunea 7.3. şi prin
2) proiecţia ordinii explicite în afara celei implicite, prezentată în Secţiunea 8.1.
În mod mai general, lumea apare atunci când Conştiinţa se identifică cu simţirea. Acesta este primul nivel al
identificării, nivelul manifestării (vom vorbi despre trei nivele). Simţirea este mecanismul prin care Conştiinţa
devine conştientă de ea însăşi. Nu poate exista niciun univers fără ca simţirea să nu-l observe şi nu poate exista
nicio simţire fără ca universul să nu o observe.
La primul nivel, Conştiinţa este identificată cu fiecare minte individuală (lume). În timp ce simţirea apare la
acest nivel al identificării, aceasta nu înseamnă că există o entitate „eu” dacă nu există nicio identificare cu
conceptul „eu”. Până când apare intelectul, nu pot exista nici concepte, nici dualitate şi nici obiecte. Acesta este
cazul insectelor şi al animalelor inferioare. Atunci când apare intelectul, ca la oameni şi posibil la animalele
superioare, apare şi dualitatea. Dualitatea apare în interiorul non-dualităţii, aşa cum mintea localizată apare în
interiorul Conştiinţei non-localizate (vezi Secţiunea 9.1.). Aceasta este starea de înţelepciune.
Atunci când circumstanţele şi comunicarea o cer, Conştiinţa adoptă adesea rolul identificării cu corpul
înţeleptului. Deci atunci când înţeleptul spune „eu” el se referă adesea la „corpul” său, dar niciodată la un alt corp.

55
(Alteori când înţeleptul spune „eu” el se referă adesea la Conştiinţă). Ramesh spune că identificarea cu corpul se
manifestă atunci când înţeleptul este chemat şi corpul răspunde.
Deoarece înţeleptul este pura Conştiinţă, atunci când el vorbeşte, ceea ce spune vine direct de la Sursă fără a fi
corupt de o entitate „eu”. În mod asemănător, atunci când căutătorul este conştient de Conştiinţă ori când el caută
Adevărul, identificarea cu conceptul „eu” este slăbită. Aceasta este pura Conştiinţă căutându-se pe Sine.
În înţelepciune, deşi poate exista durere nu există suferinţă, deoarece nu există nicio entitate „eu”. Conceptul
„eului” separat apare în copil (vezi Secţiunea 5.8.) după apariţia intelectului şi după ce există suficientă
condiţionare în organismul corp-minte. Conştienţa se identifică apoi cu conceptul „eu” (al doilea nivel de
identificare, nivelul „eu”) pentru a crea ficţiunea entităţii „eului”, egoul sau individualitatea (vezi de exemplu,
Secţiunile 7.6. şi 7.7.). Acum există obiectivizarea (pe care o mai putem numi şi entificare) la fel precum există
conceptualizarea, iar dualismul la fel dualitatea.
Atunci când Conştiinţa se identifică cu conceptul „eu”, se naşte periculoasa credinţă în existenţa entităţii „eu”,
fapt ce conduce spre credinţa în existenţa altor obiecte. Entitatea „eu” şi toate celelalte obiecte par a fi reale
deoarece par să existe independent unul faţă de altul şi faţă de conştientizarea noastră asupra lor. Totuşi, existenţa
independentă este doar un concept şi nimic altceva decât un produs al intelectului, al identificării şi al credinţei. În
Realitate nu există nicio entitate „eu” sau vreun alt fel de obiect. Există numai Conştiinţa.
Credinţele în existenţa entităţii „eu” şi a lumii sunt mult mai persistente decât ar fi dacă erau pur conceptuale.
Atât timp cât mintea este alcătuită nu numai din gânduri, dar şi din sentimente, senzaţii şi percepţii, identificarea şi
credinţa pot filtra prin aceste alte nivele. În mod particular, emoţiile vinovăţiei, urii, invidiei, geloziei, frustrării şi
mândriei sunt puse în evidenţă de o continuă identificare cu entitatea „eu” şi de încrederea în aceasta. Odată cu
trezirea, aceste emoţii dispar (vezi cartea scrisă de Ramesh în 2000, „Păcat şi vinovăţie–o monstruozitate a
minţii”). Pot apărea suplimentar şi alte emoţii, dar nu există nicio identificare cu ele, deci ele nu cauzează suferinţa.
Încrederea în existenţă persistă la maxim şi în mod virtual ea este invulnerabilă la practicile mentale
superficiale, ca de exemplu repetarea mecanică a aforismelor, afirmaţiilor sau negaţiilor. De exemplu, gândul că eu
exist ca individualitate nu este chiar aşa de greu de văzut prin sentimentul că eu exist. Prin urmare, pentru ca o
practică să fie eficientă, trebuie în mod direct văzut şi simţit că nu există nicio entitate „eu” şi nu există nicio lume.
Astfel de practici sunt subiectele Capitolelor 20, 21, 22, 23 şi 24.
Aparenţa individualităţii conceptuale şi dualistice este sursa întregului conflict, a suferinţei şi a luptei în lume.
Individul este însă o iluzie deoarece conştienţa aparent individuală este de fapt chiar pura Conştiinţă. Există
întotdeauna numai o singură Conştiinţă şi niciodată nu există multiple conştiinţe. Individul este numai un obiect
conceptual, deoarece subiectivitatea sa este cu adevărat pura Subiectivitate.
Atunci când entitatea „eu” pare să apară, atunci pare să se nască o graniţă între această entitate şi orice altceva.
Aceasta este reprezentată în Figura 1 din Capitolul 10 prin dreptunghiurile din dreapta etichetate cu „eu” şi „non-
eu”. Linia de demarcaţie între „eu” şi „non-eu” devine o potenţială linie de luptă în războiul dintre „eu” şi „non-
eu”. Singurul mod în care această linie de front poate fi eliminată este ca „eu” să dispară complet, de exemplu, să se
producă recunoaşterea că niciodată nu a existat vreo entitate „eu”. Fie lumea se află cu totul în afara mea, fie ea se
află cu totul în interiorul meu. Eu sunt fie nimic, fie totul. Aceste afirmaţii sunt echivalente şi ambele reprezintă
percepţia înţeleptului, care la fel cu copilul, este pura Prezenţă Conştientă. Diferenţa dintre înţelept şi copil este
aceea că înţeleptul şi-a dezvoltat bine intelectul, în timp ce copilul nu a făcut-o.
Am văzut că primul nivel al identificării este aparenţa manifestării însăşi atunci când Conştiinţa devine
conştientă, în timp ce al doilea nivel este identificarea Conştiinţei cu conceptul separatului „eu” în mintea
condiţionată, rezultând fictiva entitatea „eu”. Imaginea de sine iniţială a acestei entităţi iluzorii este cea a
observatorului, a creatorului, a gânditorului, a celui ce hotărăşte sau experimentează. Condiţionarea şi identificarea
produc nu numai acest sine fals, dar şi variate tipuri de gânduri, păreri, imagini şi sentimente despre falsul sine. Aşa
de exemplu sunt competenţa, incompetenţa, frumuseţea, urâţenia, bunătatea, răutatea etc.
Odată cu apariţia acestora, acum se poate produce al treilea nivel al identificării, nivelul lui „al meu”,
Conştiinţa se poate identifica de asemenea cu unele din acestea, rezultând multe forme înfrumuseţate bazate pe
entitatea „eu”. Fără acest al treilea nivel al identificării entitatea „eu” este goală, ea fiind alcătuită numai din
sentimentul creatorului (care include sentimentul observatorului, al gânditorului şi al celui ce hotărăşte). O dată cu
această identificare pe care o putem numi personalizare, entitatea „eu” devine îmbrăcată în propriile gânduri şi
imagini şi apare posibilitatea multor feluri de suferinţă. Acest al treilea nivel al identificării este cel ce determină
întregul necaz (unii ar putea spune toată distracţia), dar el depinde în totalitate de presupusa existenţă a creatorului.
Această entitate „eu”-din plin identificată (îmbrăcată)-pare să sufere agonii nelimitate, să creadă că nu este destul
de bună, de frumoasă, de competentă, de sănătoasă, de puternică, de iubită, de protejată, şi multe alte „destul de…”.
Ea se simte vinovată de acţiunile „sale” din trecut sau este îngrijorată de cum se va descurca „ea” în viitor. Uneori
se vede pe sine ca pe un sac plin cu gunoi, iar alteori ca pe un Dumnezeu sau o zeitate. Singura caracteristică
comună, intrinsecă tuturor imaginilor de sine, la cel de al treilea nivel al identificării, este că toate se văd pe ele
însele, mai devreme sau mai târziu, ca o victimă, ca de exemplu o entitate ce suferă în mâinile altcuiva.

56
 11.3. Perechile diametral opuse, separarea şi suferinţa
Din paragraful precedent, se pare că începem să ne adâncim în limbajul dualistic când vorbim despre ce face şi
cum funcţionează entitatea „eu” sau egoul. În scopul comunicării eficiente, în partea rămasă din acest capitol, vom
folosi adesea acest model al vorbirii dualistice. Totuşi, trebuie să rămână limpede că egoul, nefiind nimic altceva
decât un concept, este fără putere în a face ceva. Orice se întâmplă este în totalitate funcţionarea impersonală a
Conştiinţei. Nimeni nu a făcut niciodată nimic, căci nu există nimeni care să facă ceva.
Identificarea la cel de al doilea şi al treilea nivel îmi dă percepţia că eu sunt separat de tine, ceea ce uneori te
face să pari a fi o ameninţare pentru supravieţuirea mea. Ameninţările pot părea reale numai pentru că ascunderea
lor în ego este recunoaşterea că „el însuşi” este numai un concept, şi prin urmare vulnerabil la variate forţe din
afara sa. Intrinsecă identificării cu egoul este frica de moarte a egoului, la fel ca în cazul în care moartea este un
concept neînţeles de ego (mintea nu poate concepe absenţa ei însăşi). Atâta vreme cât frica de moarte este
intrinsecă egoului, organismul corp-minte, care este un obiect sensibil ce se bazează pe ego, pare să fie duşmanul
egoului căci corpul este de asemenea vulnerabil la multe alte forţe exterioare, la fel cum el îşi imaginează şi
propriile defecte. Egoul ştie că trebuie să moară corpul şi de aceea el trăieşte într-o constantă frică a acestei
întâmplări. În acelaşi timp, egoul glorifică moartea corpului atunci când îşi poate imagina că pe undeva moartea sa
îl va glorifica pe el însuşi. Pentru unele egouri nu este nimic mai glorios decât să moară într-o luptă.
Cât timp egoul nu este nimic altceva decât un concept, pot apărea alte concepte care să-l ameninţe, inclusiv
conceptele despre egoul în sine. Unele astfel de concepte intră în conflict cu preţuirea de sine a egoului, aşa cum se
întâmplă cu conceptele referitoare la greşeală, slăbiciune, imperfecţiune, lipsă de atractivitate sau vinovăţie. Egoul
reacţionează la unele astfel de ameninţări atacându-le şi apoi el are tendinţa de a vedea alţi indivizi vinovaţi,
inamici sau călăi. Egoul se vede pe sine însuşi întotdeauna ca o victimă şi niciodată ca pe un călău; el este capabil
să-şi justifice virtual existenţa acţiunii în lupta cu sine însuşi. Egoul descoperă foarte uşor cum să se alieze cu alte
concepte, deoarece el găseşte puterea în concepte. Acest lucru este în mod special adevărat pentru conceptele
ideologice, multe din ele fiind adoptate de alte numeroase egouri, deci permit egoului să vadă numărul ca putere.
Conceptul „eu” reclamă în mod necesar conceptul său complet opus, „non-eu” sau altceva, de exemplu orice
altceva dar nu „eu”. Atâta vreme cât „eu” şi „non-eu” sunt perechile diametral opuse, „eu” vede totul în lume ca
fiind împărţit în perechi diametral opuse. Conceptul de „drept” solicită în mod necesar conceptul de „greşit”,
„binele” cere „răul”, „Dumnezeu” reclamă „Satana”, „vinovăţia” cere „nevinovăţia”, „lumina” solicită
„întunericul”, „sănătatea” cere „boala”, „bogăţia” cere „sărăcia”, „cunoaşterea” cere „ignoranţa” etc. Toate acestea
sunt doar concepte şi ele sunt formate prin desenarea demarcaţiilor conceptuale dintre părţile opuse ale unei perechi
de concepte inseparabile. Aceste delimitări sunt pur şi simplu arbitrare şi ele pot fi modificate aşa cum o cere
ocazia. De exemplu, ce pare a fi bun la un moment dat şi într-un loc, poate părea greşit într-altul sau ce apare ca
bogăţie într-un loc va părea sărăcie într-altul.
Simultan cu perechea diametral opusă „eu” şi „non–eu” şi inseparabil faţă de ea se naşte perechea opusă frică–
dorinţă. Această pereche se datorează egoului, gândirii despre sine ca fiinţă separată şi face imposibilă simţirea
întregului; egoul se priveşte pe sine ca pe un creator şi pentru a-şi completa sinele caută ceva în afara sinelui. Acest
fapt arată falsitatea egoului în încercare sa de a fi fără dorinţă, ca de exemplu în situaţia în care el adoptă calea
spirituală ce stipulează renunţarea la dorinţă. Există multe alte forme ale polarităţii frică-dorinţă. Printre ele se află
iubire-ură, atracţie-repulsie, ataşament-aversiune, apropiere-eschivare etc.
Atâta vreme cât egoul este inseparabil de perechea frică-dorinţă, el conceptualizează totul în termenii frică-
dorinţă. Frica sa copleşitoare de slăbiciune, de singurătate şi de moarte (mult timp nefiind legată de ameninţările
corpului) face ca perechile lor opuse, numite putere, relaţii şi supravieţuire, să fie dorinţe supra-puternice. El vede
orice hotar între aceste lucruri opuse ca pe un potenţial front de luptă.
Legea egoului este aceea care afirmă că numai cel mai puternic supravieţuieşte. El egalează câştigul cu
supravieţuirea şi pierderea cu moartea, fie din punct de vedere academic, profesional, politic, social, economic sau
relaţional. Stresul generat de lupta pentru a învinge domină viaţa în lumea materialistă, individualistă, unde nu
există niciodată destul timp, bani sau efort. Frica de a pierde este baza acestei lupte, însă nu contează cât de mult
efort este depus, câştigul nu este niciodată garantat, aşa că în loc de a fi eliberată prin luptă, frica este întărită de
aceasta. În mod paradoxal, încetarea luptei nu îndepărtează deloc frica. Nu există niciun mod de a câştiga această
bătălie, cu excepţia examinării şi înţelegerii bazelor sale.
Întregul conflict şi suferinţa sunt rezultate ale victimei conceptuale ce trasează graniţele conceptuale şi vede
rezultatul spargerii perechilor în dezirabil-îngrozitor, prieten-inamic, atrăgător-urât, acceptabil-inacceptabil etc.
Suferinţa trebuie să continue atâta vreme cât întregul apare separat în perechi opuse. Singura vindecare pentru
întreaga suferinţă este să vezi că nu există nicio entitate „eu” care să sufere. Înaintea producerii dezidentificării,
lumea va fi întotdeauna văzută fie ca un loc de dorit, fie ca un loc groaznic.

57
 14.4. Perechea polară victimă-călău
Conceptul de călău este partea opusă conceptului de victimă. Atunci când există imaginea victimei, există în
mod necesar o imagine a călăului. Motivul pentru care suferim nu este numai acela că ne identificăm cu o victimă
neajutorată ci şi acela datorat perceperii a ceva ca fiind izvorul suferinţei noastre. Conceptul de călău vine din ideea
de cum „ar trebui să fie” lucrurile. Ori de câte ori ceva se află în dezacord cu această idee, atunci trebuie să fie
„greşit”, de exemplu acest ceva este văzut ca fiind ceva ce ne chinuieşte. Este important de înţeles că această
identificare cu starea de victimă este ceea ce face călăul să pară real. Toată suferinţa vine din împotrivirea călăului
care este la fel de fictiv ca şi victima.
Este ispititor să cred că eu sunt chinuit de soţul meu, de şeful meu, de guru meu, de persoana de deasupra mea
pe linie ierarhică, de naşterea mea ghinionistă, de corpul meu, de părinţi mei, de profesorii mei, de circumstanţe, de
viaţă, de lume sau de Dumnezeu. Totuşi, suferinţa nu este niciodată cauzată de nimic altceva decât de propriile
noastre concepte. Acest lucru devine mult mai clar atunci când noi vedem că cel care ne chinuieşte se află în mintea
noastră. De exemplu, când eu mă urăsc pe mine însumi, mă auto-condamn, mă rănesc, sunt dezgustat de mine, sunt
dezamăgit de mine, mă chinui singur, în toate aceste cazuri există o imagine a unui „eu” care este călăul din minte,
la fel cu o altă imagina a unui „eu” care este victima din minte.
Atunci când acuzăm pe cineva din afara noastră, noi proiectăm conceptul de călău asupra altcuiva. De
exemplu, când părinţii noştri nu erau părinţii pe care îi doream (calea părinţilor care „ar trebui“ să fie), noi aveam
un alt concept despre cum erau ei (un concept despre ei ca schingiuitori) şi atunci îi acuzăm pentru a fi la fel cu
acest concept deşi faptul de a fi asemenea acestui concept este improbabil şi imaterial. Chestiunea este că noi nu am
mai fi putut suferi ca victime dacă nu ar fi existat în minţile noastre niciun concept despre ei ca fiind cei ce ne fac
să suferim.
Ceea ce pare a ne face victime nu este independent de minte, ci este o imagine în minte. Atât victima cât şi
călăul nu sunt nimic altceva decât concepte în minţile noastre. Pentru a ne elibera de suferinţă este esenţial să
înţelegem acest lucru. Suferinţa nu este nimic altceva decât conceptul de jertfire. Libertatea cere dezidentificarea de
ambele părţi ale perechii diametral opuse, aşadar dezidentificarea reclamă ca noi să vedem limpede atât imaginea
victimei cât şi pe cea a călăului.
Mai jos se găsesc exemplele unor atitudini obişnuite ce indică că persoana ce le foloseşte este identificată cu
victima. A căuta călăul conceptual în aceeaşi minte a persoanei constituie un valoros exerciţiu.
„Tu nu poţi să te baţi cu sistemul.” „Nu începe din nou!”
„Eu sunt nebun şi nu mai vreau nimic.” „Nicio odihnă pentru ticălos!”
„Nu fii nebun. Răzbună-te.” „Trecutul meu mă ajunge din urmă.”
„Extremiştii sunt problema.” „Ce m-a făcut să spun asta?”
„Guvernul este problema.” „Ce am făcut ca să merit asta?”
„Liberalii sunt problema.” „De ce eu?”
„Fundamentaliştii sunt problema.” „Nimeni nu mă înţelege!”
„Rasismul este problema.” „Nu există nimic ce pot face.”
„Multiculturalii sunt problema.” „Nu sunt bun.”
„Am nevoie de tine!” „Trebuie să faci ceea ce poţi.”
„Ei încearcă să dea timpul înapoi!” „Ucide sau eşti ucis!
„Mi-ai promis!” „Fă-le-o înainte ca să ţi-o facă ei!”
„Nu pot trăi fără tine!” „Sunt doar un sclav al pasiunilor mele.”
„Mi-ai făcut un rău.” „Nu pot să mă ajut pe mine însumi.”
„Cum ai putut să-mi faci una ca asta?”
Pentru a supravieţui, egoul are nevoie de inamici. Un „inamic” poate fi orice lucru care prezintă rezistenţă sau
care se opune egoului, de exemplu, un competitor, un oponent sau un adversar. Egoul câştigă putere rezistând şi
luptând cu inamicii şi din recrutarea aliaţilor. Observăm nevoia de oponenţi şi de suporteri în evenimentele
sportive, de competitori şi prieteni la locul de muncă, de duşmani şi de aliaţi în război. Egoul şi lumea egoului
prosperă din ciocnirea polarităţilor opuse. Fără conceptul de călău şi fără puterea pe care i-o dă egoului, conceptul
de victimă nu ar putea supravieţui. Pentru a obţine pacea minţii este necesară dezidentificarea de ambele concepte.
Este uşor să cazi în capcana acuzării egoului pentru suferinţa cuiva. Dar cine este cel care acuză egoul pentru
suferinţa sa? Pot fi două egouri? Egoul, fiind numai un concept, el nu face şi nici nu poate face nimic. Suferinţa se
produce numai şi numai pentru un singur motiv şi se datorează sentimentului iluzoriu de „eu” ca fiind un individ
separat. Fără acest sentiment nu ar putea exista nici neajutorare, vină, mândrie, ură, invidie sau gelozie. Totuşi,
suferinţa nu este necesară sau inevitabilă. Înţelegând cum funcţionează mintea şi investigând în interiorul celui care
suferă, atunci devine clar că nu există nicio victimă şi niciun călău. Partea a III-a va aduce mai multă claritate în
această practică.

58
 Niciun concept nu poate reflecta ori descrie integralitatea intrinsecă a naturii. Pentru acest motiv, orice concept
pe care noi îl folosim în acest curs este fundamental inadecvat pentru a descrie Realitatea–noi putem numai să
indicăm înspre Realitate. Toate conceptele pe care le folosim sunt doar indicatori. Singura cale de a cunoaşte
Realitatea este să vezi că tu eşti Realitatea. De aceea, acest curs nu te poate învăţa ceea ce eşti cu adevărat, însă te
poate încuraja să descoperi ceea ce tu eşti cu adevărat, adică să fii ceea ce eşti. Esenţial pentru a fi ceea ce eşti, este
să vezi ceea ce nu eşti. Acest lucru înseamnă că trebuie să vezi că tu nu eşti un corp, nu eşti o minte, nu eşti un
creator, un gânditor sau o persoană care hotărăşte, nu eşti nici ego, nici imagine de sine, nu eşti nimic. În contrast
cu imposibilitatea de a vedea cine eşti se află posibilitatea de a vedea cine nu eşti deoarece orice crezi că eşti este
numai un concept sau o imagine, deci tu poţi vedea ceea ce nu eşti. Reversul identificării este dezidentificarea şi
vederea a ceea ce tu nu eşti este o parte esenţială a dezidentificării.
Nu trebuie să presupunem că nu sunt necesare şi folositoare conceptele de mai sus. Acest curs este alcătuit în
întregime din concepte şi ele sunt esenţiale pentru activitatea lumii. Conceptualizarea în sine nu este o sursă a
problemelor-conceptualizarea este identificată cu conceptele ce cauzează toate problemele. Înţeleptul foloseşte
conceptele ca pe o parte necesară a vieţii (adică maya, vezi Secţiunea 14.7.) însă nu se identifică cu ele (nu trăieşte
în ignoranţă). Nu există nicio identificare cu conceptul „eu” aşa că nu există nicio entitate înţeleaptă.

11.5. Păcatul şi vinovăţia, o monstruozitate a minţii

(Subtitlul acestei secţiuni a fost preluat din cartea intitulată la fel şi scrisă de Ramesh în anul 2000.) Niciun
concept nu determină mai multă suferinţă decât cele două concepte gemene şi anume cel de păcat şi cel de
vinovăţie. Toţi oamenii cresc aceste concepte pentru că ele sunt infiltrate de religie, guvernare, societate şi de
părinţi, pentru a constrânge la ascultare. Păcatul este credinţa că este posibil să faci ceva greşit, iar vinovăţia este
auto-pedepsirea şi disperarea ce rezultă din credinţa că cineva a făcut ceva greşit. În creştinism, ele au originea în
conceptul de „păcat originar”, adică „păcatul” comis de Adam şi Eva făcut prin neascultarea de Dumnezeu. Aceste
credinţe pot fi atât de profund înrădăcinate şi de copleşitoare încât ele pot conduce spre o auto-condamnare abjectă
ce pleacă în primul rând din faptul că te-ai născut şi apoi din faptul că tu continui să trăieşti. Sinuciderea este un
rezultat frecvent.
Conceptul de vinovăţie reclamă conceptele de victimă şi de călău, discutate în secţiunea anterioară. „Victima”
îl acuză pe „călău”, care apoi se simte vinovat şi neînţelegând sentimentul de vinovăţie el vede „victima” ca pe un
„călău” şi încearcă să arunce vinovăţia asupra lui, care la rândul său se simte vinovat şi aşa mai departe…etc.
Totuşi, sentimentul de vinovăţie se naşte cu adevărat din auto-pedepsirea bazată pe conceptele duale, „eu” care
pedepsesc un alt „eu” ce apoi se simte vinovat. Ambii „eu” sunt imaginari şi ca să înţelegi acest lucru, elimină
vinovăţia.
Iubirea lumească este o iubire dualistică (vezi Capitolul 16). Prin urmare, multe cazuri de iubire lumească, în
special iubirea romantică şi cea a celor căsătoriţi, este infectată din plin cu un puternic sentiment de vinovăţie.
Acest sentiment îi dă „iubirii” durerea şi chinul întru-un ciclu repetat, greşeală, vinovăţie, acuzare şi uneori
„iertare”, dar această „iertare” nu este niciodată adevărată (vezi Capitolul 19) deoarece dacă ea ar fi fost atunci
ciclul s-ar fi încheiat imediat.
Desigur, păcatul este imposibil atât timp cât nu există niciun creator care să comită un păcat. Conceptele de
păcat şi de creator merg mână în mână şi ele se întăresc reciproc, fiind imposibil să existe unul fără celălalt.
Eliberarea de păcat şi de vinovăţie este posibilă numai prin dezidentificarea de sentimentul de creator personal
(vezi Capitolele 20, 21, 22, 23 şi 24).

11.6. Mintea care gândeşte şi mintea care lucrează

Pentru a clarifica diferenţele dintre modul de funcţionare al minţii dinainte şi de după trezire, Ramesh face
distincţie între mintea care gândeşte şi cea care lucrează. Mintea care gândeşte (egoul) este sentimentul de creator
personal, sentiment ce rezultă din identificarea cu conceptul „eu” şi ţelul ei primordial este acela de a supravieţui.
Pentru aceasta, minte care gândeşte aderă la conceptele de păcat şi de vinovăţie, doreşte ca lucrurile să fie diferite şi
opune rezistenţă funcţionării Totalităţii. Ea judecă toate celelalte obiecte conceptuale după modul în care ele vor
intensifica propriul său sentiment de completitudine şi mai rău dacă sunt ameninţări pentru aceasta. Ameninţările
pe care egoul le simte sunt văzute ca fiind surse pentru ură, vinovăţie, frică, invidie şi gelozie, pe când obiectele
desăvârşite sunt văzute ca fiind surse pentru dorinţă, muncă şi adulaţie. Judecata că aceasta este sursa tuturor
emoţiilor este un rezultat al identificării cu conceptul „eu”. Atunci când se produce dezidentificarea, dispar şi
judecarea şi emoţiile. Înaintea dezidentificării, mintea care gândeşte şi preocupările sale pot uşor domina mintea să-
şi îndeplinească sarcinile, sau în cele din urmă, să obstrucţioneze sau să altereze priorităţile naturale ale sarcinilor
pe care mintea trebuie să le îndeplinească. (În cartea sa din anul 2000 „Aşa este”, Tony Parsons se referă la mintea
care gândeşte ca la o minte abstractă. Acesta este gândul care menţine iluzia separării prin trăirea în trecut sau în
viitor, deşi nici unul din ele nu există, aşa cum s-a arătat în Secţiunea 14.1.)

59
 Partea minţii care este orientată pe sarcini este mintea care lucrează. (În „Aşa este”, Tony Parsons se referă la
mintea care lucrează ca la un gând natural sau creativ.) Această parte a minţii continuă încă după dezidentificare
din cauză că ea este necesară continuării funcţionării organismului. Ori de câte ori egoul se luptă să
supravieţuiască, pentru mintea care lucrează supravieţuirea se întâmplă în mod natural. Gândurile şi emoţiile
necesare funcţionării sale acţionează instantaneu şi apoi ele dispar fără a mai persista. Nu există rezistenţă, nici
judecată, nici frică, nici îngrijorare sau îndoială, nu există nimic ce ar interfera cu funcţionarea sa. Mintea care
lucrează foloseşte toate conceptele necesare activităţii sale, însă în absenţa minţii care gândeşte nu există nicio
identificare cu ele, deci nu se formează pseudo-entităţi.
Înaintea trezirii se pare că egoul este stăpânul celor mai multe gânduri şi că el conduce la experimentarea
dorinţei „mele”, a aversiunii „mele”, a poftei „mele”, a muncii „mele”, a corpului „meu”, a minţii „mele” etc. Deci
mintea care gândeşte (egoul) este în mod obişnuit complet identificată (la cel de al treilea nivel) cu gândurile sale şi
cu imaginile de sine, rezultând emoţiile dorinţei, invidiei, frustrării, vinovăţiei, neliniştii, indeciziei, ataşamentului
etc. După dezidentificare şi trezire, reacţiile pe care le are mintea în faţa circumstanţelor, precum şi persistenţa
condiţionării pot rezulta în unele gânduri şi emoţii produse în mintea care lucrează, însă aceasta niciodată nu se
identifică cu ele şi niciodată nu sunt judecate, respinse, hrănite, îndepărtate sau ţinute laolaltă, astfel încât aceste
reacţii dispar imediat.
Trebuie înţeles că atât mintea care gândeşte cât şi cea care lucrează sunt instrumente folosite în funcţionarea
Totalităţii. Nu există nimic greşit sau corect, bun sau rău, despre vreuna dintre ele. Amândouă doar apar şi în cele
din urmă dispar. Iniţial, Conştiinţa funcţionează prin intermediul ambelor, în armonie prin mintea care lucrează şi
în lipsa armoniei prin mintea care gândeşte. După ce mintea care gândeşte dispare, Conştiinţa continuă să
funcţioneze prin mintea care lucrează. Atâta vreme cât separarea şi creatorul nu sunt concepte în mintea care
lucrează, funcţionarea sa este mereu armonioasă şi în concordanţă cu Întregul.

11.7. Rezumat
Suferinţa este în întregime iluzorie, ea fiind o consecinţă a identificării cu o entitate „eu”, aşa cum se întâmplă
cu victima din perechea victimă-călău. Acest lucru nu înseamnă că suferinţa nu pare reală „cuiva” care suferă.
Singura vindecare pentru suferinţă este dezidentificarea; după aceasta produce se constată că niciodată nu a existat
vreo victimă care ar fi putut suferi. Deoarece Conştienţa este adevărata noastră natură, este uşor de văzut că pe
măsură ce noi suntem mai conştienţi de identificările noastre, cu atât există mai puţină identificare. Aşadar,
conştientizarea este chiar cheia dezidentificării şi a libertăţii şi aceasta este semnificaţia înţelegerii că noi suntem
pura Conştiinţă.
Diagrama următoare ilustrează conceptele discutate în acest capitol. Dezidentificarea este procesul de a
înţelege, de a deveni conştienţi, de a investiga în interiorul Realităţii şi de a vedea totul limpede. Toate acestea vor
fi discutate mai pe larg în Partea a III-a.

eu ca pură Conştiinţă:
Conştiinţa  fără intelect-copil eu ca eu ca
 cu intelect-înţelept entitate creatoare victimă suferind

Identificarea nr. 1 Identificarea nr. 2 Identificarea nr. 3

identificare

dezidentificare

60
 Capitolul 12
Non-dualitatea, religia şi credinţa
Există o enormă diferenţă între natura învăţăturilor non-dualităţii şi cea a religiilor. În formele cele mai pure
ale non-dualităţii nu există teologie, deşi teologia este baza religiei. Prin teologie înţelegem un sistem de credinţă ce
conţine conceptele determinante pe care le are cineva pentru a crede Adevărul, concepte ce însă nu pot fi verificate
prin propria-i experienţă.
Sistemele de credinţă, chiar prin natura lor, sunt adesea divizibile şi exclusiviste; acest lucru se datorează fricii
de un alt sistem, frică ce poate fi chiar mai mare decât cea de moarte. Atunci când un sistem, ca de exemplu unul
religios sau ideologic, se pretinde singurul corect, atunci susţinătorii săi încearcă să elimine competiţia prin
încercarea de a converti, exclude sau distruge adepţii celuilalt sistem. Creştinii au încercat să convertească toate
populaţiile la creştinism şi când oamenii au opus rezistenţă ei au fost deseori omorâţi (un exemplu este cel al
Cruciadelor creştine sau al Inchiziţiei). S-au purtat crude războaie crude între protestanţi şi catolici, iar aceştia încă
se mai omoară între ei chiar şi în zilele noastre. Creştinii, musulmanii, hinduşii şi cei de religie Sikh (n.trad.:
această religie încearcă să împace hinduismul cu islamul.) se terorizează zilnic unii pe alţii, folosindu-se chiar de
atacuri de guerila. Hitler şi naziştii au încercat să extermine evreii. În ultimii ani, ţările capitaliste şi comuniste au
evitat cu greu să se anihileze unele pe altele, folosind armele nucleare.
Însă atâta vreme cât Adevărul transcende conceptele, Adevărul nu poate fi conceptualizat. Non-dualitatea, ca
învăţătură conţine multe concepte, însă toate aceste concepte sunt indicatori ai Adevărului, indicatori ce pot fi
verificaţi prin propria noastră experienţă. Dacă în mod greşit considerăm conceptele ca fiind însuşi Adevărul, acest
fapt ne împiedică să înţelegem Adevărul. În sfârşit, singura valabilitate a oricărui concept se află în utilitatea lui de
a aduce trezirea şi sfârşitul suferinţei.
Noi putem totuşi da o definiţie generală valabilităţii celor două tipuri de concepte, pentru cele care neagă ceea
ce este fals şi pentru cele ce care afirmă ceea ce este adevărat. Primul dintre ele arată întotdeauna spre ceea ce este
fals, în timp ce al doilea arată spre ceea ce este adevărat. Conceptele care afirmă ceea ce este adevărat pot fi
indicatori amăgitori. Dacă se susţine infinitatea Conştiinţei, această afirmaţie implică faptul două concluzii, şi
anume:
1) Conştiinţa poate fi descrisă în termeni conceptuali.
2) Conştiinţa nu are limite.
însă niciunul din aceste concepte nu se aplică Conştiinţei deoarece Ea se află dincolo de toate conceptele. Pe
de altă parte, şi conceptele care neagă ceea ce este fals pot fi indicatori utili ai Adevărului. De exemplu, afirmaţia:
„Conştiinţa nu este un concept, un obiect, o entitate.” exprimă limpede că Ea nu poate fi descrisă de niciun termen
conceptual. Un indicator negativ foarte folositor este afirmaţia acre susţine că nu există individualităţi. Capitolul 21
descrie negaţia ca pe un mijloc folosit pentru dezidentificare.
Întrucât conceptele sunt folosite doar pe post de indicatori, acest lucru ne face clar faptul că amândouă
sistemele conceptuale pot fi indicatori eficienţi ai Adevărului, deşi el se pot contrazice reciproc în totalitate.
Această concluzie ar trebui să-l îngrijoreze pe cel care înţelege scopul conceptelor. Sistemul conceptual pe care-l va
accepta cineva va depinde însă de gradul eficienţei sale în a indica Adevărul în ochii intuitivi ai unui discipol şi din
această cauză sistemele conceptuale diferite vor fi atracţia indivizilor diferiţi. Învăţătura lui Ramesh-care
accentuează înţelegerea profundă în absenţa creatorului şi învăţătura lui Ramana Maharishi-care accentuează
introspecţia în interiorul entităţii „eu” pentru a-i descoperi absenţa sunt două exemple clare de posibile sistemele
conceptuale eficiente. Învăţătura aleasă depinde de caracteristicile personalităţii individului. (De fapt, acest curs
este o combinaţie realizată din cele două învăţături.) Alte exemple ale învăţăturii non-dualiste sunt cele ale lui
Ch’an şi al Budismului Zen, învăţături care sunt privite a fi mai curând sisteme de indicatori pentru experienţa non-
duală decât un Adevăr literal de orice fel.
Deoarece învăţătorul trezit nu este un individ ci el este un organism corp-minte prin care Conştiinţa
funcţionează spontan şi impersonal, din punctul de vedere al învăţătorului (de exemplu, Conştiinţa) nu există un
sentiment personal de obligaţie, de responsabilitate sau de loialitate (deşi ele vor exista adesea din punctul de
vedere al discipolului), deci nu există nicio preocupare dacă o anumită persoană va accepta sau nu învăţătura.
Totuşi, deoarece un sistem conceptual de indicatori ai Adevărului poate fi eficient numai dacă el este înţeles de
discipol ca fiind o experienţă câştigată prin învăţarea organismului corp-minte, învăţătura va deveni în mod natural
mai uşoară şi mai concentrată. Paradoxal este faptul că pe măsură ce învăţătura devine mai simplă şi mai
concentrată , tot mai mulţi oameni se vor îndepărta de la ea şi mulţi alţii se vor apropia de ea.
În plus, deşi credinţele spirituale nu pot fi adevărate, nici măcar un sistem conceptual nu poate satisface dorul
de întreg-dor ce se află în mod irezistibil în spatele tuturor căutărilor spirituale. Numai o vedere clară poate
satisface dorul de întreg şi poate conduce spre înţelegerea adevărului că nu există nicio individualitate. Datorită
intuiţiei care ne atrage constant spre această înţelegere, orice practică bazată mai mult pe gândire decât pe
introspecţie trebuie să lupte pentru a ignora această atracţie. Mai mult, orice sistem de credinţă este în mod constant
antrenat într-o competiţie cu alte sisteme de credinţă, perfecţionate. Rezultatul este că orice sistem de credinţă,
61
pentru a fi susţinut, cere un efort constant pentru protejarea, întărirea şi susţinerea lui. Acest efort întăreşte în mod
invariabil sentimentul separării, sentiment pe care sistemul de credinţă se presupune că-l dizolvă.

Capitolul 13
Câteva metafore utile
Discutând despre metafizica manifestării, este foarte util pentru înţelegerea noastră să folosim analogiile luate
din viaţa de zi cu zi, deoarece Sursa manifestării nu poate fi descrisă în termeni conceptuali, poate fi doar indicată,
iar analogiile sunt indicatori utili în acest caz.

13.1. Visul
Suntem cu toţii familiarizaţi cu caracteristicile de bază ale viselor noastre din timpul somnului. Înainte de
începutul visului există un somn profund care nu este conştientizat. Apoi visul izbucneşte ca o floare, şi aduce în
prim plan oameni, peisaje, clădiri, avioane, o întreagă lume creată într-o clipită. Pe parcursul visului-care poate
dura numai câteva secunde sau minute-pot apărea oameni, ei pot dispărea sau muri, se pot lovi, se pot prăbuşi sau
arde clădiri, se pot forma, modifica sau dispărea oceane. Pot avea loc drame de orice tip, inimaginabile, cuprinzând
frumuseţe, iubire, crime, ură, teroare şi pofte. Totuşi, fiecare vis are invariabil o figură principală, o reprezentare a
lui „eu”. Forma acestei reprezentări a „eului” trezit poate fi diferită şi imediat ne devine clară figura reprezentată
sau nu de „eu”.
Manifestarea sau visul trezit este similară în multe privinţe visului din somn. Atât timp cât pura obiectivitate
nu poate exista fără pura Subiectivitate, universul nu poate exista fără sensibilitatea de a-l observa, deşi visul din
somn nu poate apărea fără a conţine în interiorul lui vreo reprezentare a organismului corp–minte pe care să o
observe. Atunci când universul apare, el apare în întreaga sa prezenţă fără să fie necesar ca eonii evoluţiei să apară
înaintea sensibilităţii, de fapt el nu poate apărea fără obiectele simţite care sunt parte din el. Universul este iluzoriu
în sensul că trezirea (iluminarea) arată că el nu este real, ci este doar o reflexie sau o umbră a unicii Realităţi care
este Conştiinţa, este un epifenomen al Conştienţei, total dependent de Ea şi nu are o existenţă separată.
Înţeleptul vede lumea aşa cum un visător lucid îşi vede visul. Ambii văd că visul nu este real, ei se
dezidentifică de el şi îi sunt doar martori. Diferenţa este aceea că înţeleptul observă pura Conştienţă impersonală, în
timp ce visătorul lucid încă se crede pe sine a fi visător.
În visul trezit, ca şi în visul din somn, toţi ce sunt aparent indivizi separaţi sunt doar figuri din vis, fără nicio
voinţă proprie sau liber arbitru. O figură din vis este pur şi simplu visată şi ei îi lipseşte în întregime orice realitate
independentă. În mod normal, ne credem ca fiind noi înşine visătorul din visul din somn, dar acest lucru este
incorect. Nu există niciun visător, nici în visul din somn şi nici în visul trezit. Ambele vise sunt doar aparenţe în
interiorul Conştienţei şi din această cauză este o eroare să ne gândim la Conştiinţă ca la un visător atât timp cât
Conştiinţa nu este o entitate sau un obiect. Atunci când individul îşi priveşte sinele ca fiind real, acesta este un caz
al unei identităţi greşite. Adevărata identitate (Conştiinţa) devine vizibilă atunci când se produce trezirea şi în acel
moment devine evident că visul nu a fost niciodată real şi singura realitate este întotdeauna numai Conştiinţa.

13.2. Filmul
Metafora filmului impresionează mai profund iluzia manifestării şi pentru a produce şocul necesar inducerii
trezirii ea poate fi mai bună decât metafora visului.
Noi, ca individualităţi, nu suntem nimic altceva decât figuri pe un ecran. Nu avem mai multă realitate,
independenţă sau voinţă decât imaginile proiectate pe ecran. Tot ceea ce pare gând, sentiment sau acţiune este de
fapt înregistrat pe filmul prin care Lumina Conştiinţei străluceşte şi proiectează imaginile pe ecranul Conştiinţei.
Absurditatea situaţiei noastre este clarificată la gândul că doar o imagine pe un ecran poate să se lupte pentru
succes, să tânjească după realizare sau să-i caute sursa! În plus, toate acestea par să se întâmple nu datorită faptului
că imaginile fac ceva ci pentru că totul este înregistrat pe film! Filmul este analog cu domeniul transcendental al lui
Platon sau al lui Goswami (Secţiunea 7.1.) ori cu holomişcarea lui Bohm (Secţiunea 8.1.), iar lumina şi ecranul sunt
similare cu adevărata noastră natură care este pura Conştiinţă. Lumina şi ecranul nu sunt afectate deloc de film şi de
imagini. Imaginile apar din neant, îşi fac dansul şi dispar înapoi tot în neant, fără nicio urmă.

13.3. Păpuşa şi robotul

Această metaforă seamănă cu metafora filmului. Organismul corp-minte nu este nimic altceva decât o păpuşă
ce se mişcă în conformitate cu calea pe care ea este împinsă de sforile ei (de exemplu, prin gândurile şi impulsurile
din domeniul transcendental) şi conform construcţiei sale mecanice (condiţionările sale). O versiune contemporană
ar fi cea a unui robot care funcţionează conform instrucţiunilor sale de programare. Ambele metafore ilustrează un
punct important şi anume că gândurile pot veni din domeniul transcendental sau din memorie. Nici păpuşa şi nici
62
robotul nu pot iniţia niciun gând sau acţiune proprie. Pentru tine nu există nicio necesitate de a fi preocupat de
aceasta deoarece tu nu eşti organismul corp-minte, ci eşti ceva este conştient de organismul corp-minte.
13.4. Oceanul
O metaforă utilă schiţării relaţiei dintre fenomenalitate (pura obiectivitate) şi Numenalitate (pura
Subiectivitate) este cea a valurilor unui ocean. Valurile (fenomenul) nu pot exista fără ocean (Numenul). Oceanul
este tăcut, liniştit şi neperturbat în adâncul său. Valurile, furtunile şi spuma valurilor ce se sparg de ţărm se nasc la
suprafaţa lui, fără a-i perturba adâncurile. În mod similar, Numenalitatea nu este perturbată de activitatea frenetică
şi fără de înţeles a fenomenalităţii. Fiecare val este alcătuit dintr-o creastă şi o bază şi una nu poate apărea fără
cealaltă, la fel cum se întâmplă cu toate părţile opuse şi inseparabile ale fenomenalităţii care trebuie să apară
împreună. Iluzia individualităţii apare atunci când oceanul se identifică cu un val şi valul se crede separat de alte
valuri şi de ocean; aceasta este ignoranţa. Când însă identificarea ia sfârşit şi se produce trezirea atunci devine
foarte clar că există numai oceanul (Conştiinţa) şi că el a existat dintotdeauna.

13.5. Spinul
Dacă ne intră un spin în picior (sau altfel spus, conceptul individual al „eului” ne intră în minte), pentru a-l
scoate de acolo poate fi folosit un alt spin (concept), însă acesta trebuie să fie ascuţit şi abil folosit pentru a fi
eficient. Un spin bont va ţinti într-un loc greşit şi nu va face decât să mutileze piciorul; unul spin moale-care nu
răneşte-va fi ineficient. O colecţie mare de spini va conduce numai la confuzie şi tulburare, în special dacă atenţia
este îndreptată mai mult spre colecţionarea lor decât pe folosirea celui mai bun pentru a-l scoate pe cel înfipt în
picior. Spinii nu sunt Adevărul; după ce primul spin a fost scos, ambii spini sunt aruncaţi. Noi nu putem descrie
Adevărul folosindu-ne de concepte, dar însă putem folosi conceptele pentru a le îndepărta pe cele false şi a indica
înspre Adevăr şi când Adevărul este dezvăluit, toate conceptele devin irelevante şi ele pot fi aruncate.

13.6. Electricitatea şi aparatul electric

Un aparat electric (corpul uman) este un obiect inert care vine „la viaţă” atunci când electricitatea (Conştiinţa)
curge prin interiorul lui (se identifică cu el). În absenţa electricităţii, aparatul electric este „mort”.

13.7. Obiectul de aur

Aurul dintr-o brăţară este acelaşi cu aurul dintr-un inel., numai forma diferă. Dacă brăţara şi inelul se topesc
atunci formele se schimbă, dar există aurul care este neschimbat. Aurul este analog cu pura Conştiinţă, iar formele
pe care acesta îl ia-brăţară sau inel-sunt similare cu manifestarea.

13.8. Praful în raza de lumină

O rază de lumină este invizibilă până când loveşte ceva ce o reflectă. Conştiinţa (raza de lumină) se percepe pe
sine reflectându-se în manifestarea care de asemenea este a ei. Conştiinţa îşi vede propria lumină reflectată de ea
însăşi şi prin urmare ea este conştientă de sine.

13.9. Oglinda
O oglindă ideală (pura Conştiinţă) este invizibilă şi ea reflectă imagini (manifestarea) fără a fi afectată de ele.
Fără oglindă nu ar exista imagini (percepţie) şi prezenţa oglinzii nu ar fi vizibilă fără imagini.

13.10. Şarpele şi funia

În obscuritate (ignoranţa), o funie (manifestarea) poate fi percepută greşit ca fiind un şarpe (o lume separată de
sine) şi atunci poate apărea frica. Atunci când lumina strălucitoare (Conştiinţa) se aprinde, funia poate fi văzută aşa
cum este ea (nimic altceva decât Conştiinţa însăşi). Şi această metaforă poate fi folosită pentru a ne referi la egoul
(şarpele) care este văzut ca fiind nimic altceva decât Conştiinţa (funia) după trezire.
O variantă a acestei metafore este egoul văzut ca fiind funia însăşi (şi nu şarpele). Pe parcursul paşilor făcuţi
spre trezire, funia este arsă în focul Conştienţei şi după trezire rămâne numai funia arsă. Egoul încă mai persistă dar
nu mai are nicio putere să oblige sau să lege pe cineva. Acest ego lipsit de putere este rămăşiţa identificării
Conştiinţei cu organismul corp-minte şi el este necesar supravieţuirii organismului.

13.11. Mirajul
Mirajul din deşert (manifestarea)-aşa cum este văzut de la distanţă (din ignoranţă)-pare a fi apă, dar de mai
aproape (după trezire) este văzut ca fiind o reflectare a razelor de soare (Conştiinţa).

63
 13.12. Borcanul şi spaţiul în care el există
Spaţiul (Conştiinţa) în care un borcan (entitatea „eu” din ficţiune sau lume) există nu este afectat de borcan.
Acelaşi spaţiu există în afară, înăuntru şi în interiorul pereţilor săi (este imanent). Atunci când borcanul se sparge
(se produce trezirea), spaţiul din interiorul borcanului şi cel al pereţilor este văzut ca fiind unul şi acelaşi spaţiu cu
cel din exterior.

Capitolul 14
Spaţiu, timp, cauzabilitate, destin
14.1. Conceptele de spaţiu şi timp
Conştiinţa este tot ceea ce există. Realitatea Prezenţei Conştiente nu este un concept, este orice altceva. Spaţiul
este un concept ce nu este mai adevărat decât obiectele care apar în interiorul său. Conceptul celor trei dimensiuni
ale spaţiului permite să apară conceptul obiectelor tridimensionale. Natura conceptuală a spaţiului este clarificată
dacă ne gândim la diferenţa dintre conceptele „chiar aici” şi „aici”. Conceptul „chiar aici” implică conceptul
„acolo”, concept echivalent cu „nu chiar aici”. Aşadar, întregul indivizibil al lui „aici” a fost împărţit prin
conceperea sa ca fiind alcătuit din două părţi, şi anume „chiar aici” şi „acolo”şi fără conceptul de spaţiu există
numai integralitatea lui „aici”.
Fără conceptul spaţiului tridimensional nu există conceptul profunzimii tridimensionale, astfel că toate formele
spaţiale apar în minte la aceeaşi „profunzime”. Putem vedea ce înseamnă acest lucru considerând diferenţa dintre
profunzimile spaţiale la care apar gândurile şi obiectele „exterioare”. Atâta vreme cât nu există nicio diferenţă
intimă între gând şi percepţie (vezi Secţiunea 9.1.), fără să existe conceptul de spaţiu, gândurile şi obiectele apar la
aceeaşi profunzime.
În spaţiu, cadrele succesive (de exemplu, în teoria cuantică, cele cauzate de succesiunea colapsurilor funcţiei
de undă) formează o succesiune ce permite să apară conceptul de timp. Conceptul de timp este complementar celui
de spaţiu şi formează a patra dimensiune, perpendiculară pe cele trei dimensiuni spaţiale.
Deoarece conceptul de timp depinde de conceptul de schimbare, există echivalenţele
timp=schimbare=durată=succesiune. La fel ca şi spaţiul, devine clar că şi timpul este numai un concept dacă
comparăm conceptul „acum” cu conceptul „chiar acum”. Conceptul „chiar acum” implică conceptul „atunci”,
concept echivalent cu „nu chiar acum”. Întregul indivizibil al lui „acum” a fost spart în două părţi: „chiar acum” şi
„atunci”. Fără conceptul de timp, există un singur întreg al lui „acum”. O binecunoscută încercare de a indica
realitatea care transcende conceptul spaţiu-timp este cartea scrisă în 1971 de Ram Dass, intitulată „Fii aici acum”.
(După cum se spune, la acel timp această carte a fost din punct de vedere al popularităţii a treia carte după Biblie şi
Manualul de îngrijire a sugarului scris de dr. Spock).
Conceptul de timp depinde de fenomenul memoriei fără de care nu am putea compara cadrele succesive şi nu
am putea formula conceptul de schimbare. Fără schimbare nu există trăire, deci toate gândurile, sentimentele,
senzaţiile şi percepţiile sunt concepte ce depind de memorie ca fiind baza lor. Timpul poate fi conceptual împărţit
în două mari părţi, trecut şi viitor, perechi opuse inseparabile (aceasta este o divizare mult mai convenţională decât
divizarea în „acum” şi „atunci”-aşa cum a fost făcută în paragraful anterior). Conceptul lui „acum” nu devine nimic
altceva decât o graniţă între trecut şi viitor. În continuare este imposibilă o conceptualizare, în special pentru
entitatea conceptuală „eu”, fără conceptele de timp şi spaţiu.
La un moment dat vom vedea numai o porţiune din spaţiul tridimensional (un cadru) şi toate celelalte porţiuni
de timp vor veni într-o succesiune pe care noi o numim trecerea timpului. Limitările mecanismului de percepţie ne
împiedică să vedem simultan toate „feliile”. Dacă le-am putea vedea în acelaşi timp, atunci nu s-ar mai naşte
conceptul de timp. (Există o expresie remarcabilă: „Timpul este ceea ce ţine totul ca el să se petreacă o dată.”) Noi
putem avea viziunea viitorului, chiar în mod surprinzător al unui viitor „real”, însă aceste viziuni se petrec
întotdeauna în prezent. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vieţile trecute-pentru cine este dăruit cu abilitatea de a le
vedea. Aceste exemple ne arată că „trecutul” şi „prezentul” nu există ca perioade separate şi că ele trebuie să existe
chiar acum în prezent, prezentul fiind singurul „timp” ce există.
Prin urmare, nu există nicio realitate obiectivă în afara minţii pentru spaţiu şi nici pentru obiectele din
interiorul lui şi nu există nicio realitate obiectivă în afara minţii pentru timp şi nici pentru obiectele din interiorul
lui. (vezi Secţiunea 9.1.). Orice trecut sau viitor care există, există numai în mintea cuiva. Dacă el există numai în
minte, atunci este considerat subiectiv. Dacă există în mai multe minţi şi între acestea există un acord, atunci acesta
este considerat obiectiv (vezi Secţiune 9.3.). Noi însă nu trebuie să uităm că existenţa altor minţi nu este nimic
altceva decât tot un concept (vezi Secţiunea 9.1).
Am văzut că spaţiul tridimensional este în fiecare moment conceptualizat în întregime şi că fiecare clipă este
un punct de-a lungul celei de a patra dimensiuni a timpului. Acum ne putem imagina că vedem întreaga a patra

64
dimensiune a timpului dintr-un singur punct ce se află de-a lungul celei de-a cincia dimensiuni abstracte ce este
perpendiculară pe a patra dimensiune a domeniului spaţiu-timp. Din fiecare punct din această a cinchea
dimensiune, toate evenimentele din trecut şi viitor sunt văzute că existând în acelaşi timp, şi anume în momentul
„acum”. Modul obişnuit de a spune acest lucru este că mintea este non-localizată în timp, adică evenimentele din
„trecut” şi din „viitor” sunt disponibile în prezent.

14.2. Non-localizarea în timp şi spaţiu

În Secţiunea 9.1. am introdus conceptul minţii localizate sau mintea individuală. Am spus că mintea nu se află
în domeniul spaţiu-timp şi că spaţiul şi timpul sunt concepte în interiorul minţii. Apoi am mai spus că mintea
localizată apare „înăuntrul” Conştiinţei non-localizate şi că acel „înăuntru” nu înseamnă spaţiu-timp. Acum să
introducem un concept mai general, şi anume pe cel al minţii non-localizate. Prin minte non-localizată înţelegem
mintea localizată ce apare în interiorul contextului Conştiinţei non-localizate. Aceasta este o definiţie mult mai
precisă pentru mintea non-localizată decât cea dată în Secţiunea 5.2.
Non-localizarea minţii în timp poate fi înţeleasă dacă evenimentele sunt proiectate în interiorul minţii din
holomişcare (vezi Secţiunea 8.1.) care, din cauza completitudinii sale, conţine tot ceea ce potenţial se poate
întâmpla oriunde în univers, în timpul oricărei epoci. Mărturia pentru non-localizarea în timp este dată în cartea
scrisă de Russel Targ şi Jane Katra, „Miracolele minţii” şi a fost specificată în Secţiunea 5.2.
Non-localizarea minţii în spaţiu a fost de asemenea citată în Secţiunea 5.2. şi poate fi explicată dacă
evenimentele din orice loc din spaţiu sunt proiectate de holomişcare în interiorul minţii.
În fine, non-localizarea ar putea fi de asemenea explicată prin prezenţa aşa-numitului corp subtil care este un
corp non-fizic asociat corpului fizic, dar care poate fi din punct de vedere spaţial mult mai întins (vezi de exemplu,
Richard Gerber, „Medicina vibraţională” 1988). Unii oameni cu abilităţi psihice sunt capabili să „vadă” corpul
subtil ca pe o aură şi-l pot observa cum se dilată şi se contractă odată cu dilatarea şi contractarea conştiinţei sale.
(Este posibil ca unii cititori ai acestui curs să aibă astfel de calităţi). Legile ce guvernează corpul subtil şi care nu
sunt cunoscute îi pot permite acestuia să fie non-localizat atât în timp cât şi în spaţiu. Atâta vreme cât noi nu ştim
aproape nimic despre el, nu putem spune dacă non-localizarea sa este limitată sau dacă el poate fi sensibil la toate
fenomenele ce au existat şi vor exista vreodată.
Par să existe două tipuri de non-localizare în spaţiu. Un tip-ca cel al vederii la distanţă-este aparent
independent de distanţă. Targ şi Katra afirmă în „Miracolele Minţii” că precizia şi rezoluţia vederii la distanţă s-a
arătat că nu sunt afectate până la o distanţă de 10 000 mile. Acest tip de non-localizare ar putea fi explicat dacă
aceste fenomene sunt proiecţiile din holomişcarea lui Bohm care transcende domeniul spaţiu-timp şi în care toate
evenimentele posibile au reprezentări abstracte independente de timp şi de spaţiu. Pe de altă parte, unele fenomene
non-localizate slăbesc pe măsură ce creşte distanţa. (Din cauza acestei dependenţe faţă de distanţă, nu putem spune
că astfel de fenomene sunt non-localizate într-un sens strict. Totuşi, vom continua să punem laolaltă astfel de
fenomene ale minţii în aceeaşi categorie a non-localizării). Un astfel de exemplu este pacea şi liniştea trăite în mod
obişnuit în prezenţa unui mare yoghin sau a unui grup de persoane ce meditează (discuţia continuă în Capitolul 16),
dar care descresc rapid pe măsură ce distanţa faţă de aceştia creşte. Acest tip de non-localizare ar putea fi explicat
prin suprapunerea aurelor sau a corpurilor subtile care descresc cu distanţa din cauza mărimii lor finite.

14.3. Conceptul de cauzalitate

Se pare că legea cea mai bine stabilită în fenomenologie este legea cauzalităţii, lege ce afirmă că prezentul şi
viitorul sunt determinate de trecut. De fapt, în fiecare zi a vieţii noastre folosim în mod obişnuit o formă mult mai
restrictivă a acestei legi care afirmă că un set de evenimente sigure, izolate, (precum hotărârea noastră de a face
acest curs) la un moment dat determină un alt set de evenimente izolate într-un timp viitor (participarea voastră
activă la acest curs). Totuşi, atâta vreme cât viitorul şi trecutul sunt ficţiuni conceptuale, ele nu pot fi produse de
nicio lege a cauzalităţii. Dacă toate evenimentele există în momentul prezent (acesta este conceptul de destin,
concept pe care-l vom discuta detaliat puţin mai încolo), atunci nu există nicio ocazie sau nevoie pentru o lege
separată a cauzalităţii. În plus, chiar dacă toate evenimentele nu au existat în clipa prezentă, ele ar fi imposibil să fie
izolate de un eveniment sau de toate celelalte evenimente ce l-au precedat (de exemplu, este imposibil să separi
decizia ta de toate celelalte evenimente precedente din viaţa ta şi de toate evenimentele din viaţa tuturor celor care
te-au influenţat). Aşadar, această formă mult mai restrictivă a cauzalităţii este dublu neîntemeiată, deoarece ea
reclamă nu numai ficţiunile din trecut şi viitor, dar şi iluzia izolării de un eveniment din domeniul spaţiu-timp, fapt
ce are consecinţe profunde asupra conceptului nostru de liber arbitru. Conceptul de liber arbitru este identic cu
conceptul „eu”, de „voinţă liberă”, de „sine individual” care-şi poate aduce cu sine satisfacţia dorinţelor şi depinde
de conceptul că există un individ separat şi izolat de restul universului (vezi Secţiunea 5.10. şi Secţiunea 5.11.) care
îşi poate alege propriile dorinţe (dorinţe ce nu sunt afectate de cauzalitate) şi care încă poate controla spre
satisfacţia sa lanţul cauzal al evenimentelor pentru a-şi satisface dorinţele. Fiecare cauzalitate este totuşi întemeiată

65
atunci când nu există separare, individ izolat cu dorinţe liber alese sau este neîntemeiate, caz în care nu există nicio
posibilitate ca un „eu” conceptual să fi cauzat vreodată să se întâmple ceva.
Cunoaştem din fizica cuantică că în interiorul iluziei timpului cauzalitatea strictă este imposibilă din cauza
naturii probabilistice a teoriei cuantice. Indiferent ce probabilitatea există, ea nu afectează discuţia noastră despre
liberul arbitru şi despre individ, deoarece tocmai am văzut că deşi cauzalitatea este sau nu întemeiată, conceptul de
individ este unul neîntemeiat.
Doctrina cauzalităţii cuplată cu cea a separării, a dorinţei libere, a entităţii este imposibilă „eu”, este doctrina
karmei. Această doctrină susţine următoarele: cauzalitatea asigură că toate alegerile făcute de noi în vieţile trecute
determină ceea ce ni se întâmplă astăzi şi împreună cu toate alegerile pe care le vom face astăzi şi în viitor noi , ne
vor determina ceea ce ni se va întâmpla în vieţile viitoare (conceptul reîncarnării este o componentă esenţială a
doctrinei karmei). Cineva poate crede că conceptul voinţei sau al liberului arbitru ar putea furniza posibilitatea
scăpării de karma trecută, deoarece ne-ar permite să începem un nou lanţ de evenimente cauzale ce nu sunt cuplate
cu trecutul. Totuşi, aşa cum am mai văzut, credinţa în liberul arbitru este incompatibilă cu credinţa în cauzalitate.
Credinţa în liberul arbitru cuplată cu cea în cauzalitate rezultă doar în sentimentul de vinovăţie şi de regret pentru
acţiunile trecute şi în frica noastră faţă de consecinţele lor viitoare. Credinţa în karma este probabil responsabilă în
sens mai larg pentru eforturile religioase ale multor oameni religioşi, în special în ţările hinduse, oameni care
încearcă să renunţe la lume şi la lucruri materiale pentru a scăpa din inexorabila roată a reîncarnărilor şi a sclaviei.
Ei nu reuşesc însă să înţeleagă că adevărata cauză a sclaviei este sentimentul individualului „eu” şi că ei trebuie să
renunţe chiar la acesta. Este însă zadarnic să-i cerem entităţii „eu” să renunţe la ea însăşi deoarece încercând să o
facă ea se reafirmă pe sine. Singura adevărată renunţare este dispariţia spontană a „eului” conceptual. Cu toate
acestea, aşa cum vom vedea în Capitolul 21, negarea „eului” este o practică spirituală valoroasă ce ne poate alina
suferinţa şi ne poate dezvălui adevărata noastră natură şi pe cea a manifestării.
Din această discuţie, vedem că orice cauză adevărată trebuie să fie un obiect sau un eveniment izolat, separat
(o imposibilitate evidentă)-aşa cum am arătat mai sus. Prin urmare, conceptul separării este o parte intrinsecă a
conceptului cauzalităţii. De asemenea, noi am mai văzut că conceptele separării şi cauzalităţii sunt părţi intrinseci
ale conceptelor liberului arbitru şi voinţei, iar acum putem afla de ce individul are aşa o mare dificultate în negarea
acestui concept al cauzalităţii. Dacă cauzalitatea este reală, atunci sunt reale şi separarea şi liberul arbitru-
componentele esenţiale ale egoului. Egoul insistă asupra cauzalităţii deoarece aşa el îşi justifică propria sa
existenţă!
În conceptul obişnuit al cauzalităţii, trecutul este cel ce determină viitorul. Acest concept este arbitrar şi este
menţinut numai din cauză că trecutul se presupune a fi cunoscut în timp ce viitorul necunoscut şi atunci există
dorinţa de a prezice şi de a controla întâmplările dintr-un viitor necunoscut pe baza evenimentelor trecute
cunoscute. Totuşi, aşa cum am văzut, conceptul cauzalităţii întăreşte conceptul individualităţii care are dorinţa de a
exercita un anume control asupra viitorului necunoscut. Am putea pune întrebarea: „Este posibil ca viitorul să
determine prezentul, mai degrabă decât trecutul determină viitorul?” Nu există un motiv ştiinţific pentru care să nu
se poată. De fapt există două tipuri de soluţii pentru ecuaţia lui Schrödinger, soluţii „întârziate” şi soluţii „în
avans”. Soluţiile „întârziate” descriu evenimentele viitoare ca fiind rezultatul evenimentelor trecute. Soluţiile „în
avans” descriu evenimentele trecute ca urmând celor din viitor. Ambele tipuri de soluţii apar din cauză că toate
legile fizicii microscopice sunt valabile atât în direcţia timpului înainte cât şi înapoi. Soluţiile în avans însă sunt
întotdeauna înlăturate ca fiind „non-fizice” deoarece pentru a le folosi ar trebui mai întâi să avem nevoie de unele
cunoştinţe din evenimentele viitoare şi cu ele am putea prezice trecutul pe care deja îl cunoaştem. Prin urmare,
acest fapt părăseşte întrebările filozofice fără răspuns, ca de exemplu: „Viitorul determină trecutul sau trecutul
determină viitorul sau acesta este în întregime determinat?” Desigur, astfel de întrebări îşi pierd caracterul presant
atunci când este înţeles că timpul însuşi nu este nimic altceva decât un concept.

14.4. Natura legilor

Se presupune că există în mod obişnuit trei tipuri de legi:
a) Legile lui Dumnezeu
Chiar dacă cele mai multe religii accentuează puternic diverse legi ca fiind ordonate de Dumnezeu, putem
vedea acum că astfel de legi nu pot fi ale lui Dumnezeu dacă Dumnezeu este doar un alt nume pentru Nemanifestat
(vezi Secţiunea 10.1.) deoarece Nemanifestatul (Numenul) transcende toate conceptele. Din contră, ele sunt cu
adevărat legi ale oamenilor, aşa cum sunt descrise mai jos.
b) Legile naturii
Acestea sunt legile pe care savanţii caută să le „descopere”. Ele sunt descrieri matematice (concepte) ale
anumitor regularităţi observate în lumea manifestată, şi pe măsură ce observaţiile se schimbă şi ele devin mult mai
rafinate, la fel se întâmplă şi cu legile.
c) Legile oamenilor
Acestea sunt reguli de comportament conceptualizate de societate pentru a crea şi a menţine ordinea şi pentru
a conserva structura de putere existentă.
66
 Aşa cum am văzut în secţiunea anterioară, legea cauzalităţii este doar un concept. Acum vedem că toate legile
nu sunt nimic altceva decât concepte. Dacă legile există cu adevărat separat de concepte atunci ele ar fi parte a
realităţii obiective, dar am văzut că realitatea obiectivă nu poate fi niciodată probată că există (vezi Secţiunea 1.1.)
şi de fapt ipoteza sa produce paradoxuri în interpretarea teoriei cuantice (vezi Secţiunile 6.9. şi 6.10.). Aşadar,
pentru siguranţă putem presupune că legile sunt mai degrabă concepute decât descoperite.

14.5. Conceptul de destin

Am văzut că deşi cei mai mulţi dintre noi nu pot vedea direct trecutul şi viitorul, nu putem fi separaţi de
prezent dacă realitatea este caracterizată de integralitate. Conceptul care arată că atât viitorul cât şi trecutul există în
prezent este fix şi de neschimbat şi el este conceptul de destin. O analogie utilă aici este cea din metafora filmului
(vezi Secţiunea 13.2.). Datorită completitudinii, destinul este o parte integrală din conceptul holomişcării lui Bohm
(Secţiunea 8.1.) şi din alte domenii transcendentale. Destinul nu permite niciun loc pentru liberul arbitru sau pentru
voinţă şi pornind de aici nu poate exista niciun creator individual. Fiecare detaliu al viitorului, inclusiv fiecare
gând, sentiment şi senzaţie pe care-l vom avea, este deja prezent în acest tablou. Totul există acum. Cei mai mulţi
dintre noi nu pot vedea acest lucru ca fiind întreaga parte a planului, căci dacă am fi fost cu toţii capabili să-l vedem
atunci jocul şi manifestarea ar înceta. Chiar dacă înţelepţii iluminaţi nu sunt în stare să vadă toate detaliile, unii
dintre ei au un sentiment intuitiv că „există peste tot” (aşa spune Ramesh) şi nimic ce se întâmplă nu este niciodată
pierdut.
Conceptul de „eu”-gânditor sau creator-nu poate explica anumite mistere. Mulţi oameni s-au mirat de ce ei au
fost conduşi să facă în trecut unele alegeri ce păreau a fi aşa de nevinovate în acel moment dar care au condus mai
târziu la coincidenţe remarcabile. Aproape toţi oamenii s-au mirat de cât de asemănătoare au fost unele evenimente
întâmplătoare ce au contribuit mai târziu la convergenţe fericite sau la sincronizări. Ambele situaţii sugerează
conceptul de destin şi sentimentul de uimire pe care le inspiră şi reprezintă mintea ce începe să piardă unele din
puterile sale asupra conceptului referitor la cum „ar trebui” să funcţioneze lumea, permiţând aşadar intuiţiei să
dezvăluie ceva cu totul nou.
Conceptul de destin poate fi acceptabil pentru unii căutători, dar nu şi pentru alţii. Acest lucru nu are
importanţă deoarece el este un concept pur metafizic ce nu poate fi verificat în mod empiric. Am folosit deja
conceptul alternativ care spune că totul se petrece complet de la sine (fără cauză). În acest al doilea concept nu
există loc pentru creatorul personal sau pentru liberul arbitru, aşa cum nu există nici în conceptul de destin. Acest
lucru este uşor de verificat doar privind cum toate gândurile apar spontan, inclusiv gândul de a alege sau de a face
ceva. Am văzut deja că simpla valoare spirituală pe care o are un concept este eficacitatea sa în a indica spre
adevăr, dar eficienţa sa depinde de compatibilitatea lui cu intuiţia şi experienţa, el fiind acceptat în mod diferit de
individ. A accepta conceptul de destin cere ca intuiţia să fie capabilă să înţeleagă, chiar şi vag, că atât trecutul cât şi
prezentul există şi că ele sunt fixe şi de neschimbat. Intuiţia nu permite oricui acest lucru, aşa că unii oameni pot
prefera conceptul funcţionării Conştiinţei spontan şi impersonal sau conceptul voinţei lui Dumnezeu-discutat mai
înainte. Ramesh a folosit toate aceste concepte, accentuând când unul, când altul.
Unii oameni au probleme în acceptarea conceptului că manifestarea nu este cauzată ci că ea se petrece spontan
sau este determinată de destin, care el însuşi nu este cauzat ci doar se petrece de la sine. Această problemă apare
dintr-un ataşament de necontestat faţă de conceptul cauzalităţii ce solicită o cauză identificabilă pentru tot ceea ce
se întâmplă. Totuşi, o încercare de a păstra cauzalitatea prin propunerea unor entităţi precum un Dumnezeu care
cauzează tot ceea ce se întâmplă nu rezolvă nimic deoarece determină doar întrebarea: „Ce a cauzat entitatea?”.
Astfel are loc o infinită o regresie a cauzelor dacă nu se termină printr-o cauză fără cauză sau printr-un motor în
nemişcare care iarăşi este echivalent cu o întâmplare spontană.
Un alt răspuns la întrebarea: „De ce nu există un Dumnezeu sau o entitate care doreşte sau determină ceea ce
se întâmplă?” este o contra-întrebare: „Cine este „eu”care pune întrebarea?”. Acest şir de întrebări devine acum un
exerciţiu de introspecţie. Atunci când este cercetat „eul”, devine limpede că el nu există şi astfel ambele întrebări
dispar. Un alt răspuns este înţelegerea că existenţa unui astfel de Dumnezeu sau a unei entităţi nu poate fi niciodată
verificată, fapt ce evidenţiază că nu există nimic altceva decât un concept gol.
Ramesh foloseşte în mod frecvent conceptul voinţei lui Dumnezeu ca echivalent cu conceptul de destin. În
acest concept el îl înţelege pe Dumnezeu ca fiind Conştiinţă sau Totalitate şi nu o entitate. Scopul conceptului
voinţei lui Dumnezeu este de a funcţiona ca un simbol al puterii ce se poate suprapune peste ego şi poate nega
conceptul eronat de creator individual. Dacă totul este determinat de voinţa lui Dumnezeu (destinul), nu există loc
pentru creatorul individual.
Întregul scop al introducerii acestor concepte de destin sau de voinţa lui Dumnezeu, spontan (fără cauză),
clarifică faptul că nu există niciun creator şi noi vom trebui să folosim practica de dezidentificare discutată în
Capitolul 20, Capitolul 21, Capitolul 22, Capitolul 23 şi Capitolul 24. În aceste capitole nu vom folosim termenii de
destin sau de voinţa lui Dumnezeu pentru că ei vor cere o explicaţie şi pentru că nu pot fi verificaţi şi vom folosi în
locul lor mai multe echivalenţe intuitive (ca de exemplu, întâmplarea spontană sau tot ce se petrece).

67
 14.6. Noi suntem deja aici şi acum
În starea de ignoranţă (starea aparentă a graniţelor şi separării) prezentul este pur şi simplu o graniţă între
trecut şi viitor şi el nu poate fi experimentat aşa cum este. Percepţia poate vedea numai schimbarea şi nimic altceva
decât schimbarea. Acesta este aspectul temporal al fenomenalităţii. Totuşi, pura Conştiinţă se află în afara timpului,
de exemplu, în absenţa timpului-aceasta este atemporalitatea care este uneori este denumită eternul moment
prezent. După trezire, se vede direct că temporalitatea (schimbarea) este numai conceptuală şi nu reală.
Chiar în ignoranţă este uşor de văzut că schimbarea poate fi percepută numai datorită faptului că
temporalitatea se produce în atemporalitate. Mişcarea unui râu (a unei curgeri uniforme) poate fi văzută numai de
pe malurile sale, deoarece un obiect ce curge odată cu râul nu vede mişcarea (schimbarea) apei din jur. Noi putem
vedea schimbarea pentru că o percepem de pe fundalul ce nu se schimbă. Aceasta este mărturia directă că
conştientizarea noastră este pura Conştiinţă. Noi suntem Conştiinţa non-localizată, mintea non-localizată.
În mod asemănător, putem percepe spaţiul deoarece noi suntem fără spaţiu. Putem vedea obiectele deoarece le
putem percepe de pe fundalul fără obiecte-aceasta se aplică oricărui obiect, chiar gândurilor, sentimentelor şi
senzaţiilor. De exemplu, putem simţi durerea deoarece suntem fără durere şi putem percepe gândul deoarece noi
suntem absenţa gândului.

14.7. Maya, hipnoza divină

Maya este un concept hindus care încearcă să explice de ce noi credem că visul (vezi Secţiunea 13.1.) este
real. Maya arată puterea vrăjitorească cu care un Dumnezeu poate face o fiinţă să creadă că ceea face este o iluzie.
Mai târziu, prin extrapolare, înseamnă că puternica forţă care creează iluzia cosmică a lumii fenomenale este un
reală. Ramesh foloseşte termenul de „hipnoză divină”-ce este de fapt acelaşi lucru. Desigur, maya este doar un
concept care-şi propune să explice realitatea altor concepte. Aşa cum am văzut în Secţiunea 9.4., realitatea
obiectivă este un rezultat al procesului de obiectivizare care este conceptualizare (vezi Secţiunea 9.1) plus
identificare (vezi Secţiunea 11.2.). Aceasta înseamnă că niciun obiect, nicio entitate sau lege fizică nu conţin nicio
realitate în ele însele. Realitatea lor aparentă vine din Conştiinţă. Subtilitatea mayei devine evidentă atunci când
examinăm faptul care ne face să credem că lumea este reală. Noi credem că obiectele sunt reale deoarece nu vedem
fundalul Conştiinţei din care ele apar şi din care sunt alcătuite (vezi Secţiunea 22.3.). Apoi credem în legea
cauzalităţii sau în alte legi fizice, deoarece noi ne credem a fi entităţi separate şi vrem puterea de a ne satisface
dorinţele şi de a ne schimba mediul.

Capitolul 15
Liberul arbitru şi responsabilitatea
Doctrina liberului arbitru individual şi a responsabilităţii este larg răspândită atât în religie cât şi în psihologie.
Doctrina tradiţională a liberului arbitru susţine că individul este liber să-şi aleagă gândurile şi acţiunile şi chiar el
trebuie să le aleagă. O alegere slabă sau greşită poate conduce la suferinţă, pe când o alegere fericită sau corectă
poate conduce la fericire. Responsabilitatea, aşa cum este ea definită în mod convenţional, spune că suferinţa sau
fericirea cuiva sunt rezultatele directe ale alegerii sale liber exprimate. Totuşi, nicio învăţătură tradiţională nu
îndrăzneşte să afirme că o alegere corectă va conduce întotdeauna spre fericire pentru că există întotdeauna
rezultatul karmic al alegerilor trecute ce trebuie îndurat, fără a menţiona rolul şansei în ereditate şi în mediul
înconjurător. Aşadar, cauzalitatea şi şansa limitează câteodată rezultatele alegerilor cuiva. Mai mult, nicio alegere
nu poate fi în întregime liberă datorită factorilor genetici şi a condiţionărilor trecute care sunt întotdeauna
componente inseparabile. Astfel, în gândirea tradiţională este de fapt imposibil să stabilim că o alegere este
întotdeauna liber exprimată şi prin urmare nu este posibil cu adevărat să stabilim vina, meritul sau responsabilitatea
cuiva pentru vreo alegere făcută. Acest lucru totuşi nu împiedică oamenii să încerce astfel de delimitări. De fapt, în
mod obişnuit, există multe auto-justificări pentru încălcări, există dorinţa de a împiedica sau de a condiţiona
comportamentul viitor atunci când societatea pedepseşte un infractor. Tendinţa de a atribui total responsabilitatea
referitor la gradul adevărat de libertate în alegere plasează alegătorul într-o dublă primejdie, fără speranţă. Se pare
că singura cale pentru cineva de a scăpa de condiţionări şi de ereditate este să-şi afirme cu putere liberul arbitru şi
totuşi liberul arbitru nu este posibil niciodată să existe datorită eredităţii şi a condiţionării fiecăruia!
În unele învăţături dualiste ale curentului New Age, în special în cartea „Un curs în miracole” (ACIM) şi în
„Seth” de Joanei Roberts, este îndepărtată dubla legătură prin simpla afirmaţie că toate alegerile sunt complet
libere. Aşadar, conceptul tradiţional al responsabilităţii a fost lărgit spre starea că orice i se întâmplă în orice
moment unui individ este rezultatul alegerilor sale liber făcute şi că el trebuie să accepte întreaga viaţă
responsabilitatea alegerilor sale. Aceasta implică că ereditatea cuiva şi mediul înconjurător sunt de asemenea un
rezultat al alegerii, deci conceptul unui alt sine (nu Sinele) ce transcende individul este o parte necesară a acestei
învăţături. Avantajul superficial al adoptării acestui punct de vedere este că nu rămâne nicio ocazie pentru nicio
68
ambiguitate în acceptarea responsabilităţilor şi nu există niciodată vreo justificare de niciun fel pentru a învinui pe
cineva sau ceva. Atâta vreme cât tot ce ni se întâmplă este responsabilitatea noastră, această filozofie nu permite
existenţa unor indivizi separaţi care fac alegerile. Prin urmare poate exista numai un singur sine transcendent care
este responsabil. Acest lucru este asemănător cu un concept autorizat pentru că cere acceptarea responsabilităţii de
a fi singura cauză a destinului cuiva. Totuşi, primejdia este că aceasta conduce la vinovaţii uriaşe, regrete şi auto-
condamnări atunci când se întâmplă inevitabilele ghinioane şi dezastre şi când cineva este forţat să accepte că
propriile sale alegeri le determină. Singura cale de ieşire din această vinovăţie este de a înţelege că cineva are de
asemenea şansa de a se simţi sau nu vinovat şi să privească evenimentele mai mult ca pe o binecuvântare decât ca
pe un dezastru. O problemă majoră cu această învăţătură este natura complicată şi neverificabilă a metafizicii care
trebuie acceptată cu credinţa unui adevăr teologic.
În această învăţătură, ca şi în metafora visului folosită în Secţiunea 13.1., lumea este un vis şi toţi „indivizii”
sunt doar forme în vis, fără voinţă sau liber arbitru. În ambele cazuri, noi existăm într-o realitate care transcende
aceste forme. Totuşi, în contrast cu non-dualitatea în care noi suntem pura Prezenţă–Conştientă, în ACIM noi
suntem visătorul transcendent care este o fiinţă cu formă şi structură, intenţie şi voinţă. Deci cartea ACIM este
dualistică pentru că în ea există separaţia dintre visător şi Dumnezeu. Această separaţie este mai mult decât o
separare visată, căci în ACIM Dumnezeu este creatorul nostru şi El nu cunoaşte nimic despre vis. Din cauză că frica
apare inevitabil ori de câte ori există credinţa în separare, dacă noi gândim însă că Dumnezeu este creatorul nostru,
atunci ne vom teme de Dumnezeu. În contrast cu non-dualitatea care spune că visul este o întâmplare spontană şi
completă în interiorul Conştiinţei, visătorul din ACIM are întreaga responsabilitate pentru orice se întâmplă în vis la
fel ca şi pentru existenţa visului (existenţa lumii). Această responsabilitate există chiar dacă visătorul doarme, însă
desigur, visătorul a ales să cadă în somn. În plus, pentru a ne da această sarcină de nepătruns a responsabilităţii,
ACIM este mult mai complicat decât non-dualitatea. Părţile sale importante, ca de exemplu existenţa visătorului şi
alegerile, au prioritate în viaţă, el sunt neverificabile în mod intrinsec şi sunt doar aserţiuni teologice. Astfel de
aserţiuni fac metafizica de necrezut pentru un necredincios, dar datorită faptului că ele sunt făcute numai să
conserve conceptele liberului arbitru care el însuşi nu poate fi verificat, nu există baze pentru a le face.
Atât calea învăţăturii tradiţionale cât şi calea gândirii New Age sunt bazate pe presupunerea că există o entitate
ce face alegerile şi care trebuie să accepte responsabilitatea pentru rezultatele acelor alegeri. În mod tradiţional,
această entitate este individul, în timp ce în ACIM, entitatea este visătorul. Prin contrast, noi am văzut deja prin
observaţii empirice şi nu prin afirmaţie didactică că nu există liber arbitru (vezi Secţiunile 5.9., 5.10., 5.11., 5.12.,
5.13. şi 10.2. şi deci nu poate exista responsabilitate. În plus, înţelepţii non-dualităţii nu vorbesc niciodată de vreun
fel de entitate transcendentală care alege. Visul se petrece complet de la sine.
Adesea apare în mintea individului un argument în opoziţie cu conceptul non-responsabilităţii. Dacă nu există
responsabilitate atunci ce este de făcut pentru a împiedica individul de a fi iresponsabil? Poate fi făcut ceva dacă de
exemplu el are dorinţa de a fura sau de a ucide? Dacă furtul sau crima trebuie să se întâmple, atunci ele se vor
întâmpla, dacă nu, nu. Aceasta va fi adevărat atât înainte cât şi după ce o persoană îşi pierde conceptul de
responsabilitate. Totul se întâmplă aşa cum este de presupus, indiferent dacă conceptul de responsabilitate există
sau nu. Este foarte limpede că acest concept nu a împiedicat ca furtul sau crima să se fi întâmplat în trecut. Totul
este parte a funcţionării impersonale a Conştiinţei, inclusiv furtul sau crima. În plus, pentru a produce suferinţa,
conceptul de responsabilitate încurajează apariţia simţului moral al crimei atunci când se produce evenimentul şi
sensul moral al răsplăţii atunci când „autorul crimei” a fost prins şi pedepsit. Atât conceptul de responsabilitate cât
şi simţul moral întăresc conceptul separării. Desigur, nu există niciun autor al crimei. Noi trebuie să înţelegem clar
că răspândita credinţă în conceptele responsabilităţii şi a recompensei sunt doar o parte a funcţionării Conştiinţei.
Totul se întâmplă aşa cum este presupus a se întâmpla.
Vorbind acum în conceptul non-dualităţii, (Secţiunea 10.1.), există oare o definiţie a responsabilităţii? Desigur,
nu poate exista nicio responsabilitate dacă nu există liberul arbitru şi nici individul. Totuşi, unii înţelepţi ai non-
dualităţii, precum Ramana Maharishi, Russell Smith şi Nome, ne spun că noi suntem liberi în orice clipă să alegem
să ne trezim şi să fim liberi cât timp libertatea este adevărata noastră natură. Ramana Maharishi, atunci când era
întrebat dacă există liberul arbitru sau destinul, el spunea că pentru unii oameni totul este premeditat, iar pentru alţii
este necesar ca ei să descopere cine este cel care are liberul arbitru (deoarece atât timp cât există individualitate
există şi liberul arbitru). Aşadar, aceşti înţelepţi îşi direcţionează răspunsurile spre nivelul de înţelegere al celui ce
pune întrebările.
Sentimentul de individualitate separată este asociat şi concomitent cu sentimentul de a avea liberul arbitru. De
aceea, atâta vreme cât ne credem indivizi separaţi vom simţi că noi suntem cei care fac alegerile. Unii înţelepţi
accentuează acest lucru, învăţându-ne că noi suntem liberi să investigăm în interiorul acestui sentiment de
individualitate şi de liber arbitru şi în felul acesta să privim spre sursa noţiunii ”eului”. Libertatea alegerii poate fi
numai un concept folositor pentru unii oameni la un moment dat, încurajându-i să-şi examineze libertatea alegerilor
şi să vadă dacă adevărata libertate poate exista doar într-un concept.
Ramesh, Wei Wu Wei şi discipolii lor iluminaţi sunt singurii înţelepţi occidentali ai non-dualităţii ale căror
învăţături accentuează în mod constant absenţa liberului arbitru datorită faptului că sentimentul de liber arbitru este

69
sursa întregii suferinţe. Alţi înţelepţi se vor întreba uneori dacă discipolii lor au responsabilitatea alegerii şi alteori
vor spune că tot ce se întâmplă este conform destinului. Împrejurările şi starea egoului discipolilor hotărăsc ce mod
de abordare este luat în consideraţie. Este deci clar că pentru înţelepţii amintiţi acum este mai puţin importantă
consecvenţa decât folosirea celor mai eficienţi indicatori ai Adevărului, specifici fiecărui discipol, moment şi
situaţie. Ei încearcă să evite dilema logică spunând că aşa cum este văzut în vis par să existe indivizi şi liber arbitru,
dar aşa cum este văzut în Realitate nu există indivizi şi nici liber arbitru. (Niciunul din aceşti înţelepţi nu se referă
la sinele metafizic transcendental care alege, aşa cum face ACIM).
Din această discuţie putem vedea că a examina existenţa liberului arbitru este numai unul din modurile de
abordare a problemei, iar altă cale este examinarea existenţei entităţii „ eu”. Atunci când înţelepţi precum Nome şi
Russell Smith spun că noi suntem liberi să fim liberi, întrebarea ce trebuie să se nască este următoarea: „Cum
suntem noi?” În învăţătura lui Ramesh nu există nicio entitate „eu” care să facă ceva, inclusiv să chestioneze
existenţa despre entitatea „eu” şi despre liberul arbitru. Dacă examinarea se produce, acest lucru se întâmplă pentru
că este de presupus a se întâmpla, dacă nu, nu. Aceasta este înţelegerea ce conduce spre libertate.

Capitolul 16
Iubirea
Cele mai multe religii şi spiritualităţi ne învaţă valoarea, puterea şi necesitatea iubirii. Care este rolul iubirii în
Advaita? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să facem distincţie între ceea ce crede lumea că este iubirea
şi ceea ce este cu adevărat iubirea, aşa cum ea este văzută de jnani (înţeleptul). În conformitate cu jnani, iubirea
este un alt termen ce poate fi folosit pentru a descrie iluminarea, întregul şi acceptarea. Atât timp cât în iluminare
există numai întregul şi niciodată părţi separate, există o compasiune care este o parte intrinsecă a vederii oricui şi a
oricărui lucru ca fiind Sinele. Conştiinţa are o mare iubire pentru orice lucru în manifestarea lui. Ea este iubirea
Sinelui pentru Sine. Ramesh spune: „Prezenţa separării este absenţa iubirii şi prezenţa iubirii este absenţa
separării.” În cartea sa, „O ţesătură de bijuterii”, el spune: „Numai când ajungi la cea mai profundă convingere că
aceeaşi viaţă curge prin tot şi că TU EŞTI ACEASTĂ VIAŢĂ, atunci poţi începe să iubeşti în mod natural şi
spontan.” În cartea scrisă în anul 2000 „De la cei ce caută, la cei ce găsesc “, Satyam Nadeen spune: „...singura
mea definiţie a iubirii este îmbrăţişarea ei, indiferent ce este ea, doar aşa cum este şi numai pentru că este–fără
condiţiile de a fi altceva decât ceea ce este.” În cartea scrisă în anul 2000, „Aşa este”, Tony Parsons spune: „Totul
şi orice emană din liniştea şi din iubirea necondiţionată.” Acei care încă se văd pe sine ca individualităţi sunt în
mod obişnuit inconştienţi de iubirea transcendentală din care ei chiar fac parte. Uneori religia indică spre iubire,
însă atâta vreme cât ea nu este decât un concept sau o regulă de comportament, nu poate fi încorporată într-o
doctrină sau într-o învăţătură.
Cât este de diferită iubirea transcendentală faţă de iubirea lumească? Iubirea transcendentală este întotdeauna
necondiţionată deoarece ea nu recunoaşte schimbarea şi este impersonală-nu recunoaşte nicio persoană. Pe de altă
parte, atât timp cât percepţia separării este o trăsătură distinctă a ignoranţei, iubirea lumească este întotdeauna
dualistică şi de aceea ea este bazată pe polaritatea dorinţă–frică, este accentuat personală şi poate lua forma plăcerii,
desăvârşirii, bucuriei, dorinţei, singurătăţii, geloziei, posesiunii, vinovăţiei, responsabilităţii, nevoii, identificării,
subjugării sau a abandonării. Această iubire este o emoţie sau un sentiment simţit în timpul perceperii separării şi
astfel se află într-un tărâm diferit de cel al iubirii transcendentale. Totuşi, cât timp iubirea transcendentală este baza
oricărui lucru în manifestare, chiar iubirea lumească ia parte la ea, în timp ce rămâne în mare măsură inconştientă
de ea.
Relaţiile personale de iubire au fost denumite relaţii speciale deoarece ele se petrec numai între anumiţi
oameni şi în circumstanţe speciale. Toate formele de relaţii speciale sunt condiţionale şi schimbătoare şi ele sunt cu
adevărat relaţii de troc, aşa că depind de satisfacţia mutuală a cererilor şi a aşteptărilor. Când acestea sunt
îndeplinite, există o mulţumire şi o recunoştinţă temporară şi creşte propria consideraţie, însă atunci când sunt
ignorate şi refuzate, există spaimă, respingere şi vinovăţie. Din cauza trocului, relaţiile pot supravieţui numai atâta
vreme cât o parte posedă ceva ce doreşte cealaltă şi astfel relaţiile de iubire a multor persoane se sfârşesc în
deziluzie, iar după o lungă perioadă de aşteptări dezamăgitoare sfârşesc prin a se resemna şi a accepta (adevărata
acceptare, vezi Capitolul 19). Alţii însă, după ce au supravieţuit problemelor, se apropie de iubirea transcendentală
din natura lor necondiţionată.
În iubirea romantică, mult-căutatul „suflet pereche” este perceput ca jumătatea lipsă a unei dualităţi percepute
(„opusul atras”). Paradoxal, atunci când în cele din urmă sufletul pereche este descoperit şi avut, egoul se simte
mult mai nevoiaş şi mai incomplet. (Aici, vom vorbi ca şi cum egoul există, când de fapt noi ştim că el nu există.)
El se teme de pierderea celuilalt şi a lui însuşi. Vinovăţia este văzută ca fiind o parte necesară a acestei „iubiri”
(vezi Secţiunea 11.5.) atât pentru intensitatea sa („iubirea răneşte”) cât şi ca pe o unealtă cu care se manipulează
celălalt („Dacă tu mă iubeai cu adevărat ar fi trebuit să....”). Deci, pentru a nu-l pierde pe celălalt, egoul poate
deveni dependent („Eu nu pot trăi fără tine!”) sau pocăit („Te rog, iartă-mă!”) sau poate face promisiuni („Nu voi
70
mai face niciodată aşa ceva!”), poate va încerca să-şi recâştige propria sa consideraţie, prin inducerea geloziei
(„Dacă tu nu mă iubeşti, voi găsi pe altcineva care să o facă!”) sau a deprecierii („Fără mine tu ai putea să fii un
nimic!”).
O formă exaltată a iubirii lumeşti este identificarea cu un obiect sau cu o persoană. Aceasta poate apărea în
relaţiile de cuplu sau familiale. Poate de asemenea să se producă în bhakti, practica iubirii şi abandonării în faţa lui
Dumnezeu sau a unui guru, aşa cum vom discuta în Capitolul 19. În identificarea cu altcineva, separarea tinde să
dispară. Atunci când iubirea se extinde asupra întregii rase umane, ea devine iubirea universală care a fost
promovată ca practică spirituală de Iisus. Identificarea cu altcineva ne este poate tot atât de apropiată, căci noi
putem ajungem la iubirea transcendentală în timp ce încă mai păstrăm credinţa în separare. Deoarece intuiţia este o
legătură între separare şi întreg, ea este cea care ne dă un înţeles iubirii transcendentale chiar în interiorul iluziei
separării.
Identificarea cu altcineva poate fi un rezultat al minţii non-localizate (definită în Secţiunea 14.2). Sentimentul
apropierii şi al identităţii, ce există între mulţi oameni, poate fi mai real decât ei bănuiesc, deoarece două sau mai
multe minţi pot de fapt să se suprapună dacă corpurile lor subtile se suprapun, aşa cum s-a sugerat în Secţiunea
14.2. Cei care sunt capabili să simtă aura, pot cu uşurinţă să simtă atunci când aura unei persoane se măreşte pentru
a include aura altei persoane. O experienţă foarte obişnuită în rândul căutătorilor spirituali este sentimentul de pace
şi de calm care este predominant într-un ashram sau într-alt loc unde sunt strânşi căutătorii spirituali. Această
experienţă este descoperită în mod special atunci când cineva este învăluit în aura unui puternic yogi, la fel cum s-a
întâmplat cu Maestrul Charles al Fundaţiei Sincronicităţii. Maharishi Malesh Yogi, fondatorul Meditaţiei
Transcendentale a definit „Efectul Maharishi” care susţine că atunci când un grup de oameni meditează împreună,
ei creează o influenţă armonioasă, liniştitoare ce este simţită atât de cei care meditează cât şi de alţii din apropierea
lor. Această constatare a fost chiar formulată într-un principiu cantitativ, explicând că numărul oamenilor care au
stările mentale armonizate de un grup ce meditează este egal cu o sută de ori pătratul numărului celor ce meditează.
Unii învăţători spirituali (de exemplu, Gangaji) vorbesc despre o singură şi profundă experienţă a trezirii şi
anume aceea care se produce în timp ce ei se află în prezenţa maestrului lor, numind acest fenomen „transmisie” şi
considerând că el ar putea rezulta din suprapunerea corpurilor subtile despre care s-a discutat în capitolul anterior
(vezi şi Secţiunea 22.3.). Alţi învăţători spun că aceasta se întâmplă treptat în timp. Ramesh o denumeşte „magie”
şi alţi mentori (de exemplu, Francis Lucille) uneori o denumesc „calea directă”, dar există o singură formă a căii
directe (vezi şi Secţiunea 18.4).
Amit Goswami presupunea că dacă creierul are o parte cuantică, mintea non-localizată ar putea fi un efect al
corelaţiei Bell–Aspect (vezi Secţiunea 4.3.). Noi am putea medita la acest lucru; dacă iniţial doi oameni se află într-
o puternică concordanţă sau aliniere mentală, atunci când ei se află în imediata apropiere, creierele lor cuantice s-ar
putea suprapune şi s-ar putea stabili o corelaţie ce ar putea persista chiar dacă vor fi separaţi la o mare distanţă. Se
poate ca această corelaţie să fie trăită apoi ca iubire.
Iubirea, fie ea lumească sau transcendentală, include întotdeauna acceptarea şi anume acceptarea Totalităţii aşa
cum este ea în fiecare moment-aceasta este una din caracteristicile minţii unice, aşa cum vom vedea în Capitolul
19. Chiar pentru o minte scindată, cu cât există mai multă acceptare, cu atât există mai puţină separare şi mai multă
iubire. Un caz important şi special al acestei acceptări este acceptarea de sine (Capitolul 24). Acceptarea
întotdeauna se ridică din pura Conştiinţă, chiar şi într-o minte scindată. În acest caz, termenul acceptării de sine se
referă de fapt la acceptarea sinelui ca fiind Sinele.
Iubirea transcendentală arzătoare poate fi prezentă chiar atunci când încă mai există percepţia separării. Un
exemplu este iubirea atotcuprinzătoare a căutătorilor Adevărului pentru Adevăr (vezi Secţiunea 17.3.). Acesta este
Adevărul căutându-se pe Sine.

PARTEA a III-a
SFÂRŞITUL SUFERINŢEI ŞI
DESCOPERIREA ADEVĂRATEI NOASTRE NATURI
Prefaţă la Partea a III-a
Să recapitulăm principiile non-dualităţii, principii pe care le-am învăţat deja. Conştiinţa este tot ceea ce există
şi acest lucru nu poate fi prea des demonstrat. Singura valoare a acestui concept se află în realitatea Prezenţei
Conştiente pe care o indică. Manifestarea este numai o reflexie sau o umbră a acestei Realităţi care transcende atât
existenţa cât şi non-existenţa. Toate obiectele, inclusiv întreaga lume (oameni şi lucruri) nu sunt nimic altceva decât

71
concepte. „Eul” este un individ ce nu există…şi nu există nici alte obiecte. A vedea aceasta înseamnă a fi eliberat
de întreaga suferinţă.
Acum să punem în practică acest curs. Tot ceea ce a fost înainte a fost format din conceptele de bază pe care
acum le vom folosi pentru a sfârşi cu suferinţa şi pentru a descoperi adevărata noastră natură.
Scopul învăţământului spiritual este acela de a ne ajuta să devenim conştienţi de experienţele ce validează
conceptele pe care le-am învăţat. Cele mai multe învăţături încorporează unele tipuri de practici spirituale. Există
sute de tipuri de practici spirituale şi fiecare mentor ne va învăţa versiunea lui. Noi ne-am concentrat şi vom
continua să ne concentrăm numai pe două învăţături predate în mod curent de jnani din Occident. Una dintre ele nu
implică nicio practică şi aceasta este profunda înţelegere a absenţei dorinţei, a sentimentului de creator şi a
individului, aşa cum a fost predată de Wei Wu Wei, Ramesh Balsekar şi de discipolii lor. Cealaltă este învăţătura
introspecţiei în interiorul adevăratei noastre naturi şi în cea a Realităţii şi are diverse variante, aşa cum a fost
predată de mai mulţi mentori. Ambele învăţături sunt menite să-şi croiască drum către esenţa şi inima întregii
spiritualităţi, sărind peste mărunţişurile caracteristice multor altor practici şi învăţături.

Capitolul 17
Cum să-şi trăiască fiecare viaţa
17.1. Problemele apărute la citirea scripturilor
Titlul acestui capitol răstălmăceşte visul trăit, deoarece noi, ca individualităţi, nu trăim, ci suntem trăiţi. Noi
doar am visat forme şi aşa suntem visaţi.
Pentru scopul relaxării în comunicare, vom folosi mai mult şi mai des diateza activă prin intermediul căreia
există individualităţi reale care fac ceva, decât diateza pasivă care de fapt este mult mai adecvată descrierii
evenimentelor ce se întâmplă spontan (fără motiv). Toţi înţelepţii şi maeştrii spirituali fac acest lucru, însă trebuie
să înţelegem că această metodă este folosită numai pentru înlesnirea comunicării şi că ea nu descrie cu exactitate
ceea ce se întâmplă. De fapt, această confuzie este o sursă comună pentru înţelegerea greşită a scripturilor
spirituale. În multe cazuri, scrierile despre iluminare sunt descrieri a ceea ce se întâmplă şi nu prescrieri pentru
atingerea iluminării. Iluminarea nu poate fi atinsă de un creator, ea se poate produce numai de la sine. Un bun
exemplu al acestui fapt este mult-citatul Capitol al II-lea, versetul 47, din Bhagavad Gita, în care Krishna descrie
esenţa karmei yoga, yoga acţiunii (aşa cum a fost tradus din sanscrită de către Ramesh): „Tot ceea ce tu poţi face
este să munceşti de dragul muncii şi tu nu ai dreptul la roadele activităţii tale (consecinţele acţiunii nu sunt sub
controlul tău), dar nu lăsa acest fapt să te facă să te înclini spre inactivitate*.” Ramesh explică că interpretarea
corectă a acestui verset este aceea că nimeni nu are libertatea de a alege dacă să aibă sau nu o activitate. Nu există
liber arbitru şi activitatea doar se petrece spontan. Orice teamă că acceptarea acestui verset ne va îndrepta spre o
lipsă de activitate, fatalistă, este nefondată, deoarece, dacă acţiunea se petrece sau nu, ea nu depinde de individ.
În timp ce noi luăm în consideraţie acest verset din Bhagavad Gita, merită să fie comparată traducerea lui
Ramesh cu cea făcută de Maharishi Mahesh Yogi**: „Tu ai control numai asupra acţiunii şi niciodată asupra
roadelor ei. Nu trăi din fructele acţiunii şi nici nu te ataşa de lipsa de activitate.” Acesta este un bun exemplu pentru
cât de diferite sunt cele două traduceri din punct de vedere al înţelesului. Din traducerea lui Maharishi Mahesh
Yogi ar fi dificil să se extragă interpretarea lui Ramesh chiar dacă ambele traduceri, după cum s-ar putea spune, vin
de la fiinţe iluminate. Această lecţie ne conduce la a face deosebire între descriere şi prescriere şi ne face să fim
precauţi la citirea oricăror scrieri traduse. Orice traducere propagă în mod inevitabil mesajul pe care traducătorul
doreşte să-l transmită, iar primejdia este mult mai mare dacă traducerea a fost făcută de o persoană neiluminată.
Aceasta este marea problemă a celor mai multe traduceri ale vechilor scripturi.
Este posibil ca cele două traduceri diferite să fie rezultatul a două audienţe diferite pe care intenţionau să le
obţină Maharishi Mahesh Yogi şi Ramesh. Ramesh nu era interesat să-şi micşoreze sau să-şi compromită mesajul
pentru a obţine o largă audienţă, în timp ce Maharishi Mahesh Yogi era însă interesat să obţină cea mai largă
audienţă posibilă. Cei mai mulţi oameni nu sunt interesaţi să audă că nu există liber arbitru, de aceea mesajul lui
Ramesh nu-i inspiră decât pe puţini, pe când mesajul lui Maharishi Mahesh Yogi este binevenit pentru milioane de
oameni. (Desigur, trebuie iar să ne aducem aminte că ambele mesaje sunt părţi impersonale ale activităţii
Conştiinţei, deci nu sunt nici ale lui Ramesh şi nici ale lui Maharishi Mahesh Yogi, care acţionează ca indivizi.)
O altă dificultate apărută la citirea scrierilor spirituale este că cele mai multe dintre acestea au fost scrise
pentru a fi înţelese şi acceptate în interiorul culturii cu audienţa originală. Deoarece astfel de culturi erau în mod
obişnuit foarte diferite de cultura occidentală contemporană, citirea traducerilor acestor scrieri spirituale prezintă o
dificultate suplimentară şi anume că partea spirituală şi plină de înţeles trebuie separată de cea culturală irelevantă.
Acest lucru este adevărat nu numai pentru vechile scripturi, dar şi pentru traducerile unor dialoguri relativ mai
recente, dialoguri dintre înţelepţi şi discipolii lor. Un exemplu particular, care induce grav în eroare, este conceptul
despre Inimă al lui Ramana Maharishi, deoarece el vorbea frecvent despre Inimă, folosind acest termen în sensul de

72
Sine, ceea ce determină o confuzie fără de sfârşit nu numai pentru cititorii de astăzi ai săi, ci pentru audienţa sa
originală. Deoarece în vorbirea obişnuită inima se referă la un organ al corpului, oamenii încearcă de obicei să
localizeze Sinele ca pe un obiect în corp mai degrabă decât să se gândească la el ca la o pură Prezenţă-Conştientă.

17.2. Indiferent ceea ce se întâmplă, trebuie să se întâmple

Atâta vreme cât noi nu suntem liberi să ne alegem gândurile, emoţiile sau acţiunile, de ce uneori lucrurile vin
în calea noastră? Răspunsul este următorul: deoarece uneori deciziile noastre sunt în acord cu ceea ce se întâmplă.
Aceasta întăreşte sentimentul nostru greşit că decidem ce vom face. Alteori, indiferent cum suntem noi condiţionaţi
să facem sau nu ceva, acţiunile noastre sunt chiar opuse şi aceasta cauzează doar vinovăţie şi frustrare în
incompetenţa noastră, lipsa disciplinei sau lipsa caracterului. Adevărul, în ambele cazuri, este acela că nici deciziile
şi nici acţiunile noastre nu se află vreodată în mâinile noastre, ci ele sunt cu desăvârşire spontane. O acţiune va avea
loc cu sau fără sentimentul hotărârii noastre, iar sentimentul hotărârii nu va afecta acţiunea dar totuşi va afecta
reacţia noastră. Ne vom simţi mândri că ceea ce am perceput este succesul nostru, sau vinovaţi dacă ceea ce am
perceput este eşecul nostru.
Wei Wu Wei ne oferă o frumoasă metaforă pentru această situaţie, în cartea sa din 1964, „Totul este sclavie”.
Un copil se dă în maşinuţe într-un parc de distracţii. Maşinuţele au drumul limitat datorită unui mecanism, deci acel
volan nu are nici un efect. La început când maşinuţa porneşte în direcţia în care ea este dirijată, copilul crede că el
este cel ce o conduce în acea direcţie. Apoi, când o conduce într-o direcţie greşită şi maşinuţa nu o ia într-acolo, el
se simte chiar frustrat sau învăţă că manevrarea volanului nu are cu nimic de a face cu direcţia în care o ia
maşinuţa. Dacă el învaţă acest lucru înseamnă că este mult mai deştept decât noi, care încă mai credem că avem
puterea de a decide.
Când totul există în minte, ce putem spune noi despre felul în care cineva îşi conduce viaţa? În general, putem
spune două lucruri. Atât timp cât noi nu avem puterea să alegem sau să acţionăm şi totul se întâmplă de la sine, este
limpede că tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, trebuia să se întâmple aşa cum a fost. Nimic nu s-ar fi putut întâmpla
într-un alt mod. Înţelegând cu adevărat acest lucru, înseamnă că nu există nicio posibilitate de vinovăţie, de regret
sau de învinuire pentru ceva din trecut şi nici ca ele să fi fost direcţionate de noi înşine sau de către alţii.
Al doilea lucru pe care-l putem spune este acela că atât timp cât noi nu putem decide sau alege acţiunile
noastre, tot ce se întâmplă trebuia să se întâmple în felul în care se întâmplă. Nu există nimic ce ar trebui sau nu să
facem şi nimic ce ar fi trebuit sau nu să fie făcut. Această înţelegere ne ajută să îndepărtăm orice şovăială sau
indecizie bazată pe frica de a face o greşeală, atâta vreme cât ştim că greşelile nu sunt posibile. (Este necesar să nu
îndepărtăm toată indecizia câtă vreme poate exista o indecizie naturală ce nu e bazează pe frica de a nu greşi.)
Aflăm apoi că suntem folosiţi ca instrumente ale Conştiinţei şi că ceea ce dorim, la fel ca şi alegerile noastre şi
toate rezultatele lor, se întâmplă spontan şi impersonal. Când încercăm să ne obişnuim cu ideea că noi nu numai că
nu luăm decizii dar nici nu putem să le luăm şi că deciziile chiar se întâmplă, atunci putem doar să privim decizia
ca un proces în acţiune şi chiar să aşteptăm să vedem ceea se întâmplă. Putem observa apoi lanţul gândurilor ce
conduc spre o decizie şi să vedem că fiecare decizie este inevitabilă. Un mod simplu şi practic de a rezuma această
concepţie este doar să fim conştienţi că noi nu putem face nimic. Cel mai probabil nu se va petrece nicio schimbare
radicală în comportament, deoarece de fapt noi nu am făcut niciodată nimic.

17.3. Scopul şi înţelesul în viaţă

Ce putem spune despre scopul cuiva în viaţă? Primul lucru pe care-l putem spune este acela că niciodată noi
nu alegem un scop şi că scopul se întâmplă de la sine ca şi orice altceva. Dacă scopul se presupune a se întâmpla, el
se va întâmpla, dacă nu, nu. Mai putem adăuga că în timp ce cei mai mulţi oameni sunt nefericiţi dacă vieţile lor
par a fi fără un ţel, ţelul nu este ceva static şi în mod obişnuit el se schimbă şi evoluează. La început este pur şi
simplu asemenea scopului cuiva de a găsi un mod de viaţă mai bun, mai simplu, mai semnificativ, mai liniştitor,
mai satisfăcător, fără toate conflictele, stresul, insatisfacţia ce însoţesc viaţa condusă de fricile şi de dorinţele
egoului. Pe măsură ce cineva evoluează, scopul lui poate deveni mai special şi el se poate îngusta spre căutarea
permanentă lui Dumnezeu, a Sinelui, a Adevărului, a Realităţii. Acest scop pare apoi să ghideze şi să hotărască
unde şi ce face cineva, de la muncă la odihnă, vacanţă, citit, prieteni, dietă, mişcare, practică spirituală. Fiecare
minut din viaţa cuiva începe să fie dedicat acestei căutări, (un înţelept, Francis Lucille, spune că trezirea s-a
petrecut deja atunci când ea s-a întâmplat). Treptat creşte înţelegerea că ceea ce caută cineva nu poate fi găsit
superficial, iar identificarea slăbeşte, suferinţa se micşorează şi intensitatea căutării se diminuează. În curând
căutarea capătă mai puţină importanţă, indiferent dacă trezirea se întâmplă sau nu. Apoi, atât scopul cât şi
sentimentul de creator personal dispar şi are loc înţelegerea că nu a existat niciodată o entitate individuală care să
facă ceva.

17.4. Dorinţa de moarte

73
 Scopul se poate manifesta într-o multitudine de forme, însă una care este în mod particular înşelătoare este
dorinţa de moarte. Atunci când la o persoană care nu este conştientă apare dorinţa de moarte, aceasta este în mod
obişnuit interpretată ca fiind o formă de distrugere a corpului şi el va încerca să o înăbuşe din cauza stigmatului
religios şi cultural pus sinuciderii. Totuşi, a înăbuşi această dorinţă de moarte conduce la a îndepărta o oportunitate
de a o înţelege. O interpretare mult mai conştientă este aceea că dorinţa de moarte nu este cu nimic mai mult decât
o dorinţă de a sfârşi cu suferinţa. Aceasta nu necesită o moarte fizică, deoarece corpul nu este sursa suferinţei (deşi
este locul durerii fizice). Aşa cum am văzut în Secţiunea 11.2., sursa reală a suferinţei este identificarea cu
conceptul „eu” care rezultă în entitatea imaginară „eu”. Aşadar, dorinţa de moarte este în realitate o dorinţă de
dezidentificare şi de asigurare a păcii. Privită pozitiv, dorinţa de moarte este dorinţa de a găsi adevăratul Sine, dar
corpul nu trebuie să moară pentru ca acest lucru să se întâmple. (vezi Capitolele 20, 21, 22, 23 şi 24).

17.5. Dacă suferinţa este la sfârşit, în mod obişnuit practica spirituală se întâmplă prima
Dacă tu suferi sau nu, este la latitudinea ta. Dacă te angajezi în vreun tip de practică spirituală şi dacă lucrezi
sau nu cu ea, tot de tine depinde. Aşa cum am spus mai înainte, trezirea (şi toate celelalte evenimente) pot să apară
numai în mod spontan. Trezirea nu poate fi niciodată un rezultat direct al creatorului imaginat în nicio credinţă sau
practică.
Ce putem spune despre practica spirituală? În primul rând, dacă ea se petrece, acest lucru se întâmplă pentru că
trebuie şi nu că este un rezultat al vreunei decizii ale tale (deşi poate părea că aşa este). În al doilea rând, există
cazuri izolate de iluminare, produse fără o practică spirituală anterioară. (Ramana Maharishi este un astfel de
exemplu). În majoritatea covârşitoare a cazurilor, o practică mult mai intensă vine înaintea iluminării. Totuşi ar fi o
greşeală să ne aşteptăm că practica spirituală însăşi va conduce spre trezire deoarece există un creator imaginar în
toate practicile volitive şi însuşi acest creator este problema.
Dacă practica spirituală se întâmplă, valoarea sa adevărată este aceea că poate să-ţi înceteze suferinţa.
(De fapt, deoarece toate evenimentele se petrec de la sine, practica spirituală şi sfârşitul suferinţei nu sunt legate în
mod cauzal, însă noi putem să ne continuăm discuţia într-un mod activ.)
Să ne reamintim ce spunea Galen Sharp şi anume din ce cauză suntem noi aşa de nefericiţi (vezi referinţele de
la sfârşitul Capitolului 10).
Deoarece nu totul se potriveşte drumului nostru şi noi ne înspăimântăm de lucrurile pe care nu le dorim dar
trebuie să le facem şi nu putem face multe lucruri pe care vrem să le facem, toate acestea conduc către faptul că noi
ne simţim o persoană cu dorinţele în conflict cu condiţiile şi responsabilităţile noastre.
Pornind de la aceasta, este limpede că întreaga suferinţă este o consecinţă a sentimentului că noi suntem
entităţi individuale. Prin urmare, dacă o practică spirituală nu se adresează acestei probleme atunci noi nu ne vom
alina suferinţa. Pentru acest motiv, în acest curs, singurele practici spirituale pe care le luăm în considerare, cer
investigarea în interiorul existenţei individuale, deci trebuie să avem în vedere această clarificare şi să vedem că nu
există nicio individualitate.
În completare, pentru a clarifica că nu există nici o entitate „eu”, practicile spirituale pot linişti mintea care
gândeşte (vezi Secţiunea 11.6.), lucru necesar funcţionării eficiente a minţii care lucrează. O minte liniştită este
chiar un sfârşit în sine, fiind întotdeauna însoţită de pacea Conştiinţei pure şi poate fi un ghid în deosebirea
practicilor eficiente de cele ineficiente. Dacă suferinţa este îndepărtată printr-o practică atunci această practică
merită continuată, dar dacă acest lucru nu se întâmplă sau chiar suferinţa creşte atunci este mai bine ca ea să se
întrerupă.
Practicile spirituale ne ajută să ne dezidentifică de toate formele de condiţionare. În mod paradoxal, o minte cu
o gândire mai liniştită permite în primul rând condiţionărilor trecute (numite de asemenea vasane sau tendinţe
latente) să se ridice din starea de non-conştienţă a minţii inconştiente la starea de conştienţă a minţii conştiente.
Mintea care gândeşte tinde în mod obişnuit să reprime gândurile nedorite, îndemnurile şi dorinţele care sunt partea
întunecată a egoului (umbra). Atunci când încetează reprimarea, umbra se transformă în conştientizare. Papaji
(H.W.L. Poonja) a descris această transformare spunând că atunci când începi să te trezeşti, toate zeităţile bune şi
demonii din trecutul tău vin să te revendice. Vasanele nu sunt diferite de orice alt aspect al funcţionării Conştiinţei.
Este chiar la fel de posibil să ne dezidentificăm de ele ca şi de alte feluri de condiţionări (vezi Secţiunea 21.2.).
Potenţialul vasanelor de a distruge pacea cuiva este minimizată de profunda înţelegere că eliberarea lor reprezintă
dizolvarea minţii care gândeşte.
Referitor la învăţători şi practici spirituale trebuie să insistăm asupra unui punct ceva mai important şi trebuie
să ţinem minte că adevărata noastră natură este caracterizată de absenţa sentimentului de creator personal. Acest
lucru nu poate fi înţeles dacă ne angajăm în orice practici ce reclamă ca noi să facem ceva fără a ne întreba cine
este creatorul ce face aceasta. Prin urmare, orice lucru făcut sau nefăcut care ne trebuie sau nu, dat nouă de
mentorul spiritual, trebuie să ne atenţioneze că acel mentor poate să nu-şi fi realizat Sinele şi nu ne poate ajuta să
sfârşim cu suferinţa. Există extrem de mulţi astfel de învăţători din această categorie, mai mulţi decât învăţătorii
adevăraţi care îşi înţeleg adevărata natură şi care nu ar impune niciodată un regim ce i-ar putea creşte sclavia cuiva.
Lumea materialismului spiritual este o vastă piaţă pentru trişori, magicieni, clovni, executanţi, musafiri, negustori,
74
căutători de bani, cei mai mulţi fiind înşelaţi în gândul lor că sunt liberi, deghizându-se ei înşişi în propria fantezie a
straielor şi a personajului.
În rândul învăţătorilor spirituali care se înşeală pe sine, cei mai distructivi sunt cei care-i învaţă pe alţii că
numai ei şi puterea lor personală pot aduce libertatea sau că ei sunt singurii cei mai potriviţi pentru a ne pune la
grea încercare. Ei vor întări doar lanţurile sclaviei noastre. Niciun învăţător veritabil nu ne va sugera că avem
nevoie de ceva sau de cineva atâta vreme cât noi suntem deja liberi şi desăvârşiţi. Îndatorirea unui mentor este să
transmită aceasta discipolului său şi să-l ajute să vadă acest lucru. Un învăţător este pentru un discipol în cel mai
bun caz o resursă inepuizabilă şi în cel mai rău caz un „fals profet”, un înşelător care predă înşelăciunea sau un orb
care încearcă să conducă un alt orb.

17.6. Raritatea iluminării

Este potrivit să spunem câteva cuvinte despre probabilitatea trezirii produsă în mod deosebit în orice organism
corp-minte (ar fi greşit să spunem că trezirea se produce la un individ până când nu este înţeles faptul că nu există
niciun individ). Pentru aceasta, Ramesh este încântat de capitolul 7, versetul 3 din Bhagavad Gita. În acest verset,
Krishna (o manifestare a lui Dumnezeu) îi spune lui Arjuna: „Există poate numai una la mie din fiinţe care luptă
pentru libertate. Şi pentru aceia care luptă şi cred că au reuşit, cu greu cineva poate afla Adevărul Total al Fiinţei
Mele.”
Ar fi imposibil să determinăm câte fiinţe iluminate există în lume, dar acest pasaj ne poate fi însă un ghid.
Versetul spune că numai unul la mie sunt tocmai căutătorii. De exemplu, la populaţia USA de aproximativ
300000000 de locuitori, pot exista câteva sute de mii de căutători. Din aceştia-care în plus, cred că sunt iluminaţi-
cu greu unul află Adevărul. Acesta este un bilanţ vag şi poate semnifică un alt factor, sub 1000. Dacă este aşa, ar
însemna că în jur există numai câteva sute de fiinţe cu adevărat iluminate. Din propriile mele observaţii şi din
experienţa mea, aş fi surprins dacă numărul adevărat l-ar depăşi pe cel estimat mai înainte.
Acesta este un indicator al rarităţii iluminării. Pentru căutător acest lucru ar trebui să fie deprimant, dar
răspunzând la întrebare, Ramesh spunea ceva în felul următor (în multe locuri în cartea sa „Capul tău este în gura
tigrului”): „Dacă tu eşti un căutător sau nu, este alegerea ta. Dacă iluminarea se întâmplă în organismul tău corp-
minte sau nu, nu este alegerea ta. Deci, continuă să faci ceea ce crezi că trebuie să faci, în interiorul propriilor tale
standarde de moralitate şi de disciplină şi bucură-te de viaţă.” (vezi Capitolul 24).

17.7. Iluminarea este rară şi fericirea este rapidă, dar pacea nu este nici una din ele
Deoarece iluminarea se va produce numai la un milion de organisme corp-minte, învăţaţii care vorbesc despre
iluminare fără a oferi practicile care diminuează suferinţa le fac discipolilor lor un deserviciu. (Ei le fac un
deserviciu şi dacă-i învaţă că iluminarea poate fi obţinută prin intermediul practicilor.)
Deşi iluminarea este rară, sfârşitul suferinţei nu este atât de rar. Suferinţa se va termina atunci când va deveni
vizibil că lupta pentru iluminare sau fericire este inutilă deoarece iluminarea este un lucru ce nu poate fi obţinut şi
fericirea, la fel ca orice altceva în lume, este rapidă. Totuşi pacea nu este nici iluminare, nici fericire; ea stă la baza
fericirii şi nefericirii, a veseliei şi plictiselii. Este o stare de tip „ce mai contează?” care există înaintea iluminării
(vezi cartea lui Ramesh, scrisă în 1999, „Ce contează?, pagina 132 şi vezi şi Secţiunea 20.2.) Pacea reclamă
dezidentificarea. (anumite practici sunt descrise în Capitolele 20, 21, 22, 23 şi 24).
*Ramesh S. Balsekar–Bhagavad Gita: Selecţiune, Zen Publications, Bombay (fără dată)

**Maharishi Mahesh Yogi–Bhagavan Gita: O nouă traducere şi comentariu la textul sanscrit, Penguin Books, 1969

Capitolul 18
Practici şi învăţători

18.1. De ce practica?
Suferinţa este intrinsecă visului din cauza perceperii pătrunderii în conflict şi a potenţialului război dintre
perechile scindate. Din punctul de vedere al individului, scopul tuturor practicilor spirituale este să-l trezească din
visul suferinţei. Atât timp cât baza tuturor separărilor este egoul sau entitatea iluzorie „eu”, trezirea înseamnă să
vezi că ceea ce există nu este entitatea „eu”. Totuşi, aşteptând ca egoul să vadă aceasta este ca şi când întrebi ceva
ce nu există dacă vede că nu există. Practica spirituală nu îndepărtează egoul pentru că nu există niciun ego de
îndepărtat.
Trezirea se poate întâmpla văzând din afara separării că nu există nicio separare. Atât timp cât esenţa egoului
este un fals sentiment de creator personal, trezirea înseamnă a vedea că nu există creator. În mod paradoxal, aceasta
75
cere un efort considerabil, dar niciodată nu este cel al creatorului. Ca practica spirituală să se producă sunt necesare
intenţii serioase şi seriozitate. (Desigur, dacă se presupune a se întâmpla, se va întâmpla, dacă nu, nu.) Un beneficiu
imediat şi permanent chiar înaintea trezirii este diminuarea suferinţei, experienţa reducerii suferinţei şi o mai mare
pace care sunt inspiraţia pentru a continua practica şi pentru a progresa.
Există o concepţie greşită în rândul începătorilor pe calea spirituală şi anume că suferinţa şi sacrificiul lor sunt
folositoare practicilor spirituale. (Aceasta este întărită, fără îndoială, de povestea lui Iisus care suferă pentru
păcatele noastre şi de povestea suferinţelor martirilor creştini.) Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr! Atât
timp cât separaţia este baza suferinţei, căutând să suferi în speranţa găsirii adevărului spiritual în aceasta nu poate
face decât să crească sentimentul separării şi prin asta suferinţa sporeşte. Numai individul poate suferi. Singurul
lucru bun al suferinţei este acela că prezenţa ei îţi spune că încă eşti identificat şi la o examinare ageră suferinţa îţi
va spune cu ce eşti tu identificat. În acest fel, suferinţa este de fapt ghidul tău care te conduce spre eliberarea din
suferinţă. Calea ce ne îndepărtează de suferinţă este calea spre eliberare.

18.2. Importanţa de a fi conştient

Ca individ tu nu poţi face nimic, dar tu nu eşti un individ, eşti pura Conştiinţă (vezi Secţiunea 11.7.). Aceasta
se întâmplă pentru că îţi depăşeşti egoul pe care-l vezi că nu există şi nu poţi fi conştient că efortul de a vedea că el
nu există nu este efortul tău.
Sclavia şi suferinţa se datorează identificării Conştiinţei cu conceptul „eu” şi toate capcanele sale sunt
rezultatele şi problemele iluzoriului „eu”. Propriu-zis, orice practică spirituală depinde de sporirea conştientizării
acestor identificări. Atunci când căutătorul înţelege că suferinţa este rezultatul direct al identificării, există un
puternic stimulent pentru a deveni conştient de ele. Astfel, devenind conştienţi de legătura dintre o suferinţă
specifică şi identificarea din care ea izvorăşte, practica spirituală este valoroasă şi chiar necesară şi este primul pas
spre a deveni dezidentificat şi liber.
Am văzut în Secţiunea 11.2. că putem distinge trei nivele ale identificării. Primul este identificarea cu
organismul corp-minte, dar fără entificare (de exemplu, fără nicio senzaţie a identificării individului). Aceasta
identificare este necesară pentru organism ca el să funcţioneze şi să supravieţuiască şi nu cauzează nicio suferinţă
pentru că nu există nicio entitate care să sufere. Noi nu ne putem ocupa de această identificare în acest curs–de fapt,
este starea de a fi trezit. Al doilea nivel este identificarea cu conceptul „eu”, concept care creează entitatea iluzorie
ce are sentimentul de creator personal. Al treilea nivel este identificarea cu diverse gânduri, imagini şi emoţii,
rezultând sentimentul proprietăţii asupra lor, deci ele devin gândurile „mele”, imaginea de sine este „ a mea”,
emoţiile „mele” şi suferinţa „mea”.
Dezidentificarea la cel de al treilea nivel înseamnă dezidentificarea de toate gândurile, sentimentele, imaginile,
trăirile şi emoţiile care cauzează suferinţa. Aceasta este cheia începutului sfârşitului suferinţei. Dezidentificarea nu
înseamnă să reprimi sau să înăbuşi ceva, ci numai să înţelegem că identificarea este sursa suferinţei noastre.
Aceasta se poate întâmpla chiar în timpul menţinerii imaginii de sine ca fiind creator. Aşadar, la acest nivel, nu este
important dacă căutătorul crede încă că el însuşi este creatorul.
Primul pas în dezidentificarea la cel de-al treilea nivel este să folosim experienţa specifică suferinţei ca pe un
stimulent pentru a deveni conştienţi de adevărata sursă a suferinţei. De exemplu, dacă sunt chinuit de gândul că
cineva mi-a făcut ceva, primul pas este să devin foarte conştient de sentimentul şi de imaginile ce-mi apar în minte.
Aşa cum am mai discutat în Secţiunea 11.4., sentimentul de a fi persecutat vine întotdeauna văzând imaginea mea
ca pe o fiinţă neajutorată şi o altă imagine, a celui ce mă persecută, ca având un fel de putere asupra mea. Nicio
parte a perechii nu poate exista fără cealaltă. Proiecţia imaginii celui ce persecută o altă persoană îmi justifică mie
să mă gândesc la aceea persoană ca la un călău.
Acum, de unde vine acest sentiment de neajutorare şi care este esenţa sentimentului de a fi victimă? El poate
veni de la gândul că există ceva „greşit” cu „mine”, deoarece sunt aşa de neajutorat. Aşadar, vedem că această
experienţă a suferinţei poate să-şi aibă rădăcinile în identificarea cu o imagine de sine inadecvată, plus o judecată
negativă despre ea. (Limpede, inadecvarea implică de asemenea un creator care este tot inadecvat. Fără conceptul
de creaţie, nu ar putea exista victime şi suferinţă şi nu am putea menţiona nici un călău. Creatorul imaginar este
problema în identificare la cel de-al doilea nivel).
Există două lecţii importante de învăţat din acest exemplu. Prima este imaginea că eu nu mă văd în mintea mea
ca pe o victimă înseamnă că eu nu pot fi o victimă! Eu sunt cel ce priveşte imaginea, deci eu nu pot fi imaginea!
Acesta este pasul fundamental pe care fiecare trebuie să-l facă în dezidentificare. Orice lucru de care sunt
conştient nu poate fi persoana mea, deoarece eu sunt ceea ce este conştient! Odată înţeles, este suficient pentru
a produce o imensă fisură în sclavia identificării.
A doua lecţie importantă este chiar generalizarea primei lecţii. Atât timp cât nimic din ceea ce văd nu sunt eu,
nu există niciun obiect, niciun lucru sau nicio entitate care să poată fi eu. Eu nu sunt o persoană, o minte, un
corp, o fiinţă, un gând, un sentiment, un observator, o imagine, nu sunt nimic. Şi cel mai important este că
eu nu sunt un creator, nici un gânditor, nici cineva care hotărăşte sau alege. Acum am progresat către
dezidentificarea la cel de al doilea nivel.
76
 Dacă eu nu sunt nimic, atunci ce sunt eu? Răspunsul este simplu. Eu sunt pura Conştiinţă care este conştientă
de toate lucrurile şi pura Prezenţă care este Prezentă în toate lucrurile. Eu sunt Conştiinţa Prezenţei şi Prezenţa
Conştiinţei. Ce ar putea fi mai simplu, mai profund şi mai eliberator?

18.3. Câţiva înţelepţi şi practicile predate de aceştia

Există nenumărate tipuri de practici spirituale ce acoperă un larg spectru şi diferiţi maeştri spirituali ce predau
diverse tipuri. Ramesh Balsekar (care trăieşte în India, la Bombey) şi Nisargadatta Maharaj (care a trăit tot acolo)
se află la una din extreme, ei ne învaţă că orice efort din partea unui individ, pentru a obţine ceva, va întări
sentimentul creaţiei personale care este esenţa individului. „Desăvârşirea” este ţinta noastră, este dispariţia senzaţiei
de desăvârşire personală şi aceasta nu poate fi realizată prin niciun efort personal. Ei ne învaţă că înţelegerea
absenţei sentimentului de creator personal este de primă importanţă şi de fapt este aprofundarea spontană a acestei
înţelegeri de la un nivel intelectual spre nivelul vederii intuitive, spre nivelul conştientizării adevăratei noastre
naturi care este procesul de eliberare.
Ramesh, totuşi, susţine că pentru ca înţelegerea să fie profundă este necesar să-i vezi valabilitatea în propria-ţi
experienţă. Aceasta este o practică, dar una care nu întăreşte sentimentul de creator personal. (Vezi cartea sa
„Capul tău este în gura tigrului”). El recomandă să privim pur şi simplu şi să vedem că toate deciziile şi lucrurile
au loc complet de la sine, deci ele nu pot fi hotărâte sau create. Ramesh subliniază acceptarea a ceea ce este (sau
capitularea în faţa voinţei lui Dumnezeu) ca pe un efect spontan al dispariţiei sentimentului de creator.
Ramesh, la paginile 170-171 din cartea sa „Adevărul Final”, împarte aspiranţii spirituali în trei clase:
a) cei avansaţi, care cer numai un învăţământ simplu despre natura identificării şi a individului pentru a-şi
realiza Sinele;
b) cei nu prea avansaţi, care cer ceva efort şi timp înaintea înţelegerii (deşi acest efort, ca întotdeauna, nu este
ceva individual);
c) acei care cer mulţi ani de instruire şi de practică spirituală înainte de realizarea Sinelui.
Pentru cei din prima categorie, nu este necesară nicio practică spirituală. Este suficientă doar primirea
învăţăturii corespunzătoare într-o formă sau alta. A treia clasă de aspiranţi este cea care a început să fie interesată
de o practică spirituală. Aceşti oameni au înţeles că „trebuie să existe un drum mai bun” sau „trebuie să existe ceva
mai mult în viaţă decât asta” şi ei trebuie să caute şi să descopere care le sunt cele mai potrivite practici.
Pentru clasa intermediară, Ramesh menţionează uneori practica introspecţiei pe care Ramana Maharishi a
predat-o în Tiruvannamalai, India. Aceasta este „o abordare directă” pentru că ea se confruntă direct cu singura
problemă ce există, şi anume cea a iluziei individului. Cercetarea în interiorul existenţei individuale este o practică
ce evită întărirea conceptului de individ şi conduce spre înţelegerea directă care nu este individuală.
Mulţi înţelepţi contemporani predau introspecţia, de exemplu Poonjaji (numit şi Papaji, acum decedat) din
Lucknow, India, Nome din SAT (Society of Abidance in Truth), ashram în Santa Cruz, California au predat sau
predau propriile lor versiuni. Poonjaji se considera un discipol direct al lui Ramana Maharishi (deşi Ramana
Maharishi susţinea că nu a avut discipoli), în timp ce Nome este prea tânăr pentru a-i fi un discipol direct, dar el s-a
trezit prin studierea învăţăturilor lui Ramana Maharishi. Russell Smith, care predă împreună cu Nome la SAT, a
fost student în Ch’an (Budismul chinezesc premergător Budismului Zen) şi predă învăţăturile lui Ramana
Maharishi. Gangaji din Novatu, California, este un discipol al lui Poonjaji şi ea predă versiunea lui. La un moment
dat, Nisargadatta Maharaj, care a fost guru lui Ramana Maharishi, preda introspecţia uneori, alteori nu, în funcţie
de starea de conştiinţă a discipolului. În timp ce Ramesh descrie în detaliu introspecţia în cartea „Adevărul Final”,
rareori el o menţionează în cărţile sale mai recente şi numai ocazional o sugerează în cadrul seminariilor sale ca pe
o practică, pentru că preferă să accentueze înţelegerea şi cum ea se adânceşte. Totuşi, el o foloseşte adesea în
dialogurile sale, întrebând de exemplu: „Cine pune întrebarea?” sau „ Cine caută?”, subliniind discipolului că nu
există niciun „tu” care să facă ceva.
Scopul introspecţiei este de a chestiona existenţa „eului” şi de a concentra atenţia pe adevărata noastră natură
(Prezenţa Conştientă pură). Aceasta conduce în cele din urmă la dezidentificarea de conceptul „eu” şi la înţelegerea
adevăratei noastre naturi. Atunci când se petrece această schimbare, ea este experimentată ca pe o bruscă
conştientizare a absenţei entităţii „eu”, a separării şi a suferinţei. Introspecţia a fost discutată pe scurt în Secţiunea
10.2. şi va fi şi mai mult detaliată în Capitolul 22.
Ramana Maharishi ne învăţă că pentru pregătirea dispariţiei individualităţii există numai două practici
spirituale eficiente: introspecţia şi capitularea în faţa lui Dumnezeu. În timp ce Ramesh ne învaţă că abandonarea
este echivalentă cu acceptarea a ceea ce este sau a voinţei lui Dumnezeu, Ramana Maharishi ne învaţă că
abandonarea ar putea de asemenea include devotamentul şi supunerea în faţa gurului, care, deoarece nu există nicio
entitate, în realitate nu este nimeni altcineva decât Sinele sau Dumnezeu. De fapt, cei ce urmează calea bhakti vor
descoperi că devotamentul lor este îndreptat în mod obişnuit spre guru şi numai mai târziu el va deveni o expresie a
iubirii divine.
Terence Gray, un înţelept aristocrat irlandez care a cutreierat munţii Himalaya înainte de moartea sa din anul
1980, a publicat câteva cărţi importante sub pseudonimul Wei Wu Wei. Cărţile sale, la fel ca şi învăţământul lui
77
Ramana Maharishi, subliniază importanţa înţelegerii profunde a absenţei voinţei şi a „eului”. Ramesh a declarat că
a citit una din cărţile lui Wei Wu Wei, „Secretul Deschis”, scrisă în 1970, de circa 100 de ori („Conştiinţa Scrie”
de Ramesh Balsekar, 1998, distribuţie particulară). Am găsit că „Secretul Deschis” şi încă una intitulată „Lucrări
Postume” din 1968 sunt două cărţi ce reprezintă indicatori extrem de puternici şi succinţi ai Adevărului.
În plus faţă de introspecţie, Ramana Maharishi şi mulţi alţi maeştri predau meditaţia ca pe o practică spirituală.
Există diverse tehnici de meditaţie, dar referindu-ne la discuţia precedentă noi putem spune că dacă meditaţia este
fructuoasă atunci ea trebuie să conducă spre dispariţia sentimentului de separare şi apoi trebuie să examineze
existenţa individului şi/sau să privească spre adevărata natură a fiecăruia.
Există multe alte practici spirituale. Un curs ca acesta, în principal, este cel mai potrivit pentru obţinerea unei
înţelegeri iniţiale a metafizicii non-dualităţii care ea însăşi este o practică spirituală şi este potrivit pentru a deveni
familiarizat cu practica introspecţiei şi cu variantele sale. Evoluţia ulterioară poate se va produce de-a lungul vieţii
şi poate include la fel de bine alte practici. La un punct, cei mai mulţi oameni descoperă că pentru a progresa mai
departe este necesară asocierea cu maestrul care şi-a realizat Sinele.

18.4. Câteva informaţii secrete folositoare

La acest punct voi enumera unele observaţii pe care le-am făcut despre învăţaţi şi despre practici. Totuşi,
atenţionez că aceasta nu este ştiinţă şi unii pot să nu fie de acord sau voi aţi putea face propriile voastre observaţii şi
să trageţi propriile concluzii.
1. Învăţaţii predau ceea ce merge pentru ei. Este posibil ca acele tehnici să nu meargă şi la voi.
2. Este puţin probabil ca un învăţat care niciodată nu a fost angajat într-o practică spirituală să fie capabil să vă
sugereze o practică spirituală care să vă ajute să terminaţi cu suferinţa, indiferent cât de veritabilă este iluminarea
sa. O excepţie pentru aceasta este Ramana Maharishi. Acelaşi lucru este probabil adevărat pentru un învăţat care nu
a suferit niciodată în vreo măsură semnificativă.
3. Unele practici spirituale pot chiar alină suferinţa, chiar dacă ele nu conduc spre iluminare. O analogie este
aceea cu aspirina care poate alina durerea de cap chiar dacă nu îndepărtează cauza. (Desigur, trebuie să rămânem
conştienţi că ceea ce alină suferinţa nu este practica. Dacă suferinţa se presupune a înceta, ea se va opri, deşi
practica poate sau nu să o preceadă.)
4. La un punct, pentru a fi capabil să vezi fiecare obiect al conştientizării, dezidentificarea cere să mergi destul
de departe în interior. Apoi devine clar că eu nu sunt un obiect al conştientizării ci însăşi pura Conştiinţă, aşa cum a
fost discutat în Secţiunea 18.2. Această concluzie ar putea fi repetată de multe ori.
5. Învăţăturile mentorilor care au responsabilitate pentru conducerea şi menţinerea ashramurilor (n.trad: loc de
retragere colectivă unde discipolii se adună în jurul propovăduitorului) sau a centrelor spirituale sunt ca un apel
către o mai largă audienţă decât cele ale mentorilor care nu au o astfel de responsabilitate, pentru că sprijinirea unui
ashram necesită o cantitate de efort voluntar şi obligaţii financiare substanţiale pentru discipoli. Prin urmare, astfel
de învăţături vor fi în mod general proiectate pentru o maximă acceptabilitate. Chiar învăţaţii care au numai puţini
simpatizanţi, dar care depind de contribuţia lor pentru supravieţuire, câteodată îşi colorează învăţătura pentru a
evita pierderea simpatizanţilor. Pe de altă parte, cea mai curată învăţătură vine de la învăţătorii care în mod obişnuit
nu sunt înconjuraţi şi susţinuţi de simpatizanţi sau de o organizaţie. Un bun exemplu al unei astfel de învăţături este
dat în cărţile lui Wei Wu Wei care se concentrează numai şi numai pe un punct, şi anume absenţa individualităţii
„eu”. Ca învăţător, el a dus o viaţă obscură şi cărţile lui nu au avut niciodată o largă audienţă. Îl comparăm cu Sai
Baba, care are multe zeci de mii de discipoli şi câteva ashramuri şi care foloseşte materializarea pentru a atrage
atenţia. Învăţătura sa accentuează disciplina şi altruismul (karma yoga) şi este mult mai acceptabilă şi de înţeles
pentru un număr mare de oameni, decât învăţătura care arată că nu există nicio individualitate.
6. Pe parcursul cercetării diferitelor învăţături spirituale, căutătorul spiritual va descoperi că învăţătura şi
învăţătorul trebuie să fie acceptabili dacă îi sunt de ajutor. Înclinaţiile naturale ale fiecărei personalităţi se vor
selecta de la sine din varietatea enormă de învăţători şi învăţături. O persoană care în mod natural este orientată
spre folos va fi probabil mutată să facă karma yoga într-un ashram sau într-un centru spiritual. O persoană care este
prin natura sa devotată va găsi probabil un învăţător ce poate să-l simbolizeze pe Dumnezeu. Intelectualul probabil
va fi atras de un jnani al cărui intelect se potriveşte cu al său. Desigur, personalităţile vin în toate formele şi
amestecurile, aşa că este o problemă individuală de cine sau de ce va fi atras fiecare. Mai mult, o învăţătură sau un
învăţător nu sunt pentru o persoană neapărat o alegere pe viaţă. Aşa cum Ramesh spune, este perfect corect să-ţi
alegi mentorul şi să încerci „speranţele gurului“.
7. Foarte puţini învăţători dau învăţăturii lor o bază metafizică. Dintre cei pe care îi ştiu numai Ramesh şi Wei
Wu Wei fac consecvent acest lucru. Pentru cei care apreciază metafizica, structura sa logică şi intelectuală fac
învăţătura mai de înţeles şi apoi mai acceptabilă. Pentru acest motiv, o învăţătură cu baze metafizice este în general
mult mai potrivită pentru un curs academic decât una fără aşa ceva. Totuşi, aceasta nu implică în niciun fel că o
învăţătură bazată pe metafizică este cea mai bună pentru oricine sau chiar pentru mulţi.
8. Apariţia trezirii într-un organism corp-minte lasă condiţionarea organismului în mod esenţial acelaşi. Cu
alte cuvinte, personalitatea de bază este neschimbată prin trezire. În acest mod, dacă organismul „nu este drăguţ”
78
înainte de trezire, el nu va fi drăguţ nici după trezire. Dacă înainte a trezirii el a avut o dorinţă de putere, probabil că
o va avea şi după trezire. Dacă nu a fost un învăţător bun înainte, nu va fi nici după. Toate acestea fac mai dificilă
găsirea unui învăţător acceptabil. Totuşi, adevăratele fiinţe iluminate au compasiune pentru tot ce aparţine fiinţelor
tovarăşe lor, pentru că ele văd că nu există nicio separare între ele.
9. Unii învăţători, în parte un bhakta ca Gangaji şi un jnani ca Francis Lucille, accentuează valoarea sau chiar
necesitatea petrecerii timpului (uneori numită darshan) în prezenţa unui guru pentru ca „transmisia” să se întâmple.
Pentru un sceptic ca mine, aceasta sună mai degrabă ca o angajare a guruului cu program complet. Alţi învăţători,
ca de exemplu unii jnani ca Russell Smith sau Nome, spun că prezenţa guruului nu este necesară pentru că
„transmisia” nu poate adăuga nimic naturii noastre adevărate care este deja completă. Propria mea intuiţie spune că
dacă necesitatea de a fi cu un guru seamănă cu „trebuie” şi tu o simţi ca pe obligaţie atunci nu te va ajuta şi numai
îţi va creşte suferinţa, iar dacă te face să o simţi ca pe o oportunitate pentru a opri stagnarea şi a experimenta iubirea
şi bucuria atunci te va ajuta spre eliberare. Dacă este un amestec, adu-ţi atunci aminte că nu există nici un „tu” care
să hotărască vreodată ceva.
10. Unele organizaţii spirituale cer angajamente secrete şi/sau predau sisteme de gândire şi de practică
brevetate. În timp ce tehnicile pot produce anumite beneficii, unii suspectează că politicile exclusiviste sunt
desemnate mai mult pentru puterea şi pentru privilegiul învăţătorului decât pentru iluminarea discipolului. Astfel de
restricţii par contrare libertăţii noastre intrinseci şi există o mulţime de învăţători legitimi care nu le impun.
Adevărata ta natură nu poate fi un secret şi realizarea Sinelui nu poate fi cumpărată sau vândută.

18.5. Unii înţelepţi contemporani ai non-dualităţii

79
 Capitolul 19
Acceptarea şi capitularea

Aşa cum spunea Ramana Maharshi, practica spirituală finală este fie capitularea, fie introspecţia. Maharishi
vorbea adesea şi despre alte practici, dar spunea că în final, înainte de a se produce realizarea Sinelui, toate celelalte
practici trebuie să evolueze spre una din cele două.
Capitularea implică dualismul, cu abandonarea individuală în faţa lui Dumnezeu. Totuşi, la paginile 177-178
din „Adevărul Final”, Ramesh afirmă că singura capitulare adevărată este atunci când nu există „nimeni” care să
capituleze. El o descrie ca pe o abandonare în faţa voinţei lui Dumnezeu sau a destinului, a întregii responsabilităţi
din viaţa cuiva, inclusiv a tuturor gândurilor şi acţiunilor, ceea ce semnifică faptul că nu poate exista voinţă sau
dorinţă individuală. Acest tip de capitulare este echivalent cu dezidentificarea şi cu trezirea şi nu poate fi obţinut
prin nicio voinţă sau dorinţă, ci trebuie să se întâmple de la sine. Este rezultatul unei profunde înţelegeri, în primul
rând la nivel intelectual, apoi la cel intuitiv şi în cele din urmă, este rezultatul trezirii. Ramesh îşi avertizează în
mod frecvent susţinătorii despre pericolul ca aceştia să fie influenţaţi de guru care folosesc porunci de tipul „fă”,
„nu face”, „trebuie” sau „nu trebuie”. Chiar atunci când el însuşi alunecă într-o astfel de frazeologie, arată clar că
aceasta trebuie considerată ca fiind o descriere şi nu o prescriere.
Ramesh nu recomandă cele mai multe practici spirituale deoarece ele par a fi făcute de un „eu” şi apoi
conceptul de „eu” este întărit de ele. În locul lor, el accentuează importanţa înţelegerii că nu există niciun creator. Îl
citează adesea pe gurul său Nisargadatta Maharaj căruia îi plăcea să spună: „Înţelegerea este totul.” Accentuarea sa
asupra absenţei creatorului este răspândită numai de proprii săi discipoli iluminaţi care se află printre alţi învăţaţi
contemporani.
În mod necesar, înţelegerea începe la nivel intelectual. Pentru ca ea să fie acceptată trebuie să fie profundă la
nivel intuitiv şi trebuie văzută ca fiind serioasă. Aceasta cere căutătorului spiritual să privească şi să vadă în mod
direct dacă deciziile se petrec de la sine sau dacă ele sunt luate de acesta. De asemenea, căutătorul trebuie să vadă
el însuşi dacă gândirea sau acţiunea se petrece spontan sau dacă există un gânditor sau un creator. Aceasta este
singura practică pe care Ramesh o recomandă, şi desigur, ea se va întâmpla dacă este de presupus a se întâmpla,
dacă nu, nu. Este o formă de introspecţie care în general poate fi descrisă privind direct ceea ce este. Introspecţia va
fi discutată mai complet în Capitolul 22.
Ramesh menţionează în mod repetat că foarte demult, de-abia îşi poate aminti, existau pentru el două noţiuni:
1) lumea este iluzorie
2) totul este determinat.
Din această cauză, înţelegerea trebuie să devină complet uşoară şi firească. Poate pentru alţii nu va fi cazul.
Înţelegerea directă cere un grad de dezidentificare faţă de gânduri şi de sentimente, dezidentificare care nu este uşor
de găsit. Mult mai comun este cazul în care identificarea este atât de puternică încât simpla dezidentificare prin
înţelegere pare a fi imposibilă. De aceea, Ramesh încurajează căutătorul spiritual să vadă în mod direct dacă există
sau nu un creator. Din acest motiv, cei mai mulţi învăţaţi ai non-dualităţii subliniază introspecţia ca fiind cea mai
eficientă practică, cel puţin pentru indivizii aflaţi pe calea jnana. Pentru cei ce se află pe calea bhakti, învăţaţii non-
dualităţii vor nutri iubire şi devotament faţă de guru, însă ei o vor face numai atunci când le este clar că guru,
Dumnezeu şi Sinele sunt acelaşi lucru. Aşa este cazul lui Papaji şi Gangaji care erau ambii bhakti înainte de
iluminare şi care tind să atragă adepţi bhakti.
Am văzut ce înţelege Ramesh prin capitulare, însă ce înţelege el prin acceptare? El înţelege acceptarea
spontană a ceea ce este care include toate gândurile, sentimentele, senzaţiile, acţiunile şi percepţiile. Aşadar,
acceptarea include nu numai tot ceea ce pare a fi eveniment exterior, ci ceva mult mai important, toate gândurile şi
sentimentele minţii.
Rezistenţa la „ceea ce este” poartă judecata că aceasta nu poate fi calea. Rezistenţa întăreşte ideea separării şi
ne împiedică să vedem că nu există cu adevărat nimic altceva decât Conştiinţa şi prin urmare, întotdeauna suferinţa
este cea care o însoţeşte. Ramesh spune: „Dacă nu accepţi, vei suferi." („Capul tău este în gura tigrului”, pagina
25). Aceasta este înţelegerea ce permite ca acceptarea să se producă în mod spontan în timpul perioadei de
suferinţă. Ea apare adesea sub forma renunţării atunci când devine clar că rezistenţa prelungeşte suferinţa.
O formă subtilă de rezistenţă la „ceea ce este” este tăinuită în speranţa că suferinţa se va termina odată în
viitor. Aceasta este doar o aversiune faţă de „ceea ce este” în momentul prezent şi ne împiedică să ne realizăm
pacea acum, indiferent dacă vor putea exista sau nu îmbunătăţiri materiale în viitor. Viitorul nu este nimic altceva
decât un concept (vezi Secţiunea 14.1), deci nimic nu se poate întâmpla acolo. Dacă suferinţa este de oprit, ea
trebuie oprită acum!
Acceptarea a „ceea ce este” este echivalentă cu cedarea în faţa voinţei lui Dumnezeu sau în faţa destinului
deoarece ambele implică dezidentificarea. Ramesh vorbeşte şi despre observarea a „ceea ce este”, care este
Conştienţa fără identificare. În procesul rezistenţei se pare că există un „eu” care se opune, în timp ce în observare
nu există niciun „eu” şi nicio mărturie. Aşadar, putem vedea că observarea, acceptarea, capitularea şi
dezidentificarea sunt toate echivalente una cu alta, iar rezistenţa şi identificarea sunt de asemenea echivalente.
80
 Înaintea iluminării, observarea este compusă dintr-o tranziţie spontană, bruscă şi temporară, de la implicarea şi
identificarea egoului şi identificarea cu gândurile şi sentimentele, la neimplicare, dezidentificare şi acceptare. În
acest caz, observarea se produce numai pentru un scurt moment în timpul căruia nu există niciun observator sau
martor. Aceste evenimente sunt alcătuite din întreruperi bruşte şi atemporale ale procesului de gândire, ele vin de
exemplu din afara timpului. După iluminare, există o permanentă dezidentificare şi neimplicare şi o continuă
observare fără niciun martor sau o aşteptare în pura Conştienţă sau Sine. Prin urmare, adevărata acceptare,
capitulare, dezidentificare şi observare nu poate fi practicată, dar ea se poate produce în afara voinţei.
Ramesh vorbeşte în mod ocazional despre „mintea care supraveghează mintea” după un eveniment de
observare. Cu scurt timp înainte, mintea începe din nou să se implice sau să se identifice cu gândurile de judecată,
teamă sau dorinţă. Conştiinţa este conştientă de ea însăşi. Totuşi, încă mai poate exista sentimentul de a fi un
observator separat, deci identificarea este încă prezentă. Cu toate acestea, de fiecare dată când se întâmplă acest
lucru, înţelegerea se adânceşte deoarece nici gândurile observate, nici emoţiile şi nici entitatea „eu” nu sunt întărite,
ele sunt toate slăbite şi în cele din urmă dispar.
Acceptarea ca practică este discutată în Capitolul 24.

Capitolul 20
Dezidentificarea prin înţelegere
20.1. Rolul conceptelor în învăţăturile spirituale
Definită în mod simplu, Advaita ne învaţă că tot ceea ce există este Conştiinţa. Realitatea Prezenţei
Conştienţei nu este un concept ci este cu totul altceva.
Faptul că toate conceptele nu sunt reale este puternic afirmat în citatele lui Ramana Maharshi:
“Nu există nici creaţie, nici distrugere,
Nici destin, nici liber arbitru,
Nici cale, nici desăvârşire;
Acesta este adevărul final.”
Conceptele dualistice divid Conştiinţa în „eu” şi „non–eu”, aşa cum am discutat în Secţiunea 11.3. În realitate
însă nu există indivizi şi nici creatori-acesta este fundamentul învăţăturilor lui Wei Wu Wei şi Ramesh.
Reamintim cititorului că aşa cum am spus în Capitolul 12, conceptele sunt folosite în învăţăturile spirituale
mai degrabă ca indicatori ai Adevărului decât ca însuşi Adevărul. În termeni practici acest lucru înseamnă că
funcţia unui concept este aceea de a uşura dezidentificarea şi de a aduce libertăţii şi păcii, îndepărtând suferinţa -
aceasta este de fapt singura lui funcţie. Dacă însă această funcţie dă greş, atunci conceptul este nefolositor, ceea ce
înseamnă că un concept nu se păstrează dacă nu lucrează. O analogie adesea folosită de învăţătorii spirituali pentru
a ilustra că un lucru este un concept este cea a degetului care arată înspre lună (Adevăr). Atunci când cineva vede
luna (când se produce trezirea), degetul este uitat. În rândul căutătorilor spirituali, o greşeală obişnuită este de a
privi conceptele ca pe însuşi Adevărul şi deci a ne agăţa de ele-similar cu venerarea degetului în loc de a privi spre
ceea ce indică el.
Mentori spirituali folosesc concepte diferite, dar întotdeauna pentru acelaşi scop. Un căutător spiritual obişnuit
se inspiră de la un învăţat ce foloseşte un sistem conceptual care-i este acceptabil într-un anumit fel.
Acceptabilitatea înseamnă că intuiţia şi experienţa căutătorului sunt în acord cu conceptele folosite. Totuşi, pe
măsură ce căutătorul se maturizează, conceptele folosite de un învăţător pot fi din ce în ce puţin utile în
dezidentificare. De fapt ele chiar pot începe să genereze mai multă suferinţă decât să o îndepărteze deoarece pot
produce din ce în ce mai multe conflicte cu intuiţia şi cu experienţa căutătorului. În astfel de cazuri, căutătorul are
nevoie să i se spună să-şi abandoneze învăţătorul, dar acest lucru poate fi mai uşor de spus decât de făcut dacă
căutătorul a dezvoltat o puternică relaţie personală cu mentorul sau dacă el este amăgit de mentor, gândind că a sta
împreună cu el reprezintă singura lui cale de salvare. Această amăgire este responsabilă pentru multele istorii
despre căutătorii spirituali care au rămas agăţaţi de mentor mult timp după ce le-a pierit din minte utilitatea
învăţătorului. Probabil cea mai bună atitudine ce este luată în legătură cu învăţătorii spirituali este aceea de a-i
folosi ca pe nişte resurse şi fără a vedea pe vreunul dintre ei ca fiind singura ta cale de salvare. În această privinţă,
piaţa spirituală nu diferă prea mult de piaţa comercială, aşa că regula călăuzitoare este „caveat emptor” (n.trad.:„să
laşi cumpărătorul să se ferească”).

20.2. Folosirea conceptelor lui Ramesh pentru a adopta înţelegerea

Învăţăturile lui Ramesh depind aproape în întregime de folosirea conceptelor pentru a produce o înţelegere
care în primul rând este intelectuală şi apoi, treptat, se adânceşte până când devine o profundă convingere intuitivă
şi o conştientizare interioară. El recomandă practica spirituală numai într-un mod foarte limitat şi atunci când el o
81
face ea este o formă de introspecţie (vezi Capitolul 22) sau de acceptare (vezi Capitolul 24). În mod obişnuit, este
simplu să validezi învăţătura în experienţa personală a cuiva prin a vedea dacă există sau nu liberul arbitru.
Înţelegerea spontană se adânceşte atunci când se constată de la început că toate deciziile sunt luate de la sine.
Atunci când conceptele vin de la un guru, ele au o autoritate care le lipseşte când ele vin de la o persoană
obişnuită. Folosirea conceptelor de către un guru este ilustrată de metafora spinului, spin folosit pentru a scoate
celălalt spin (vezi Secţiunea 13.5.), după care ambii spinii sunt îndepărtaţi. Aşadar, singura valoare a conceptului
este să ajute căutătorul spiritual să se dezidentifice de sentimentul de creator personal. Conceptul de dezidentificare
nu are nicio realitate în sine şi el nu ar trebui privit ca Adevăr, ci doar ca un instrument pentru înţelegerea
Adevărului.
Ramesh ne învaţă că conceptele nu sunt pentru a fi folosite într-o practică spirituală mecanică sau rituală,
deoarece, în cel mai bun caz ele ar fi nefolositoare, iar în cel mai rău caz ele ar întări sentimentul de creator
personal. Acest lucru devine clar atunci când s-a înţeles că repetiţia mecanică înăbuşă conştienţa în loc să o
sporească. Conceptele există pentru a fi auzite, citite sau înţelese, apoi înţelegerea se adânceşte prin experienţa
personală a valabilităţii lor şi devine un fel de condiţionare ce apare de la sine şi care rupe lanţul gândurilor cu care
mintea a devenit implicată şi identificată. Desigur, individul nu evită în mod intenţional gândirea conceptelor.
Chestiunea este simplă, cu alte cuvinte să fii conştient că totul se întâmplă independent de orice sentiment de voinţă
individuală.
Ramesh vorbeşte în mod frecvent despre mintea ce devine implicată cu gândurile într-un mod care le întăreşte
şi le perpetuează şi care apoi cauzează în acest fel suferinţa. El numeşte aceasta implicaţia „orizontală” a minţii cu
gândurile, orizontal referindu-se la producerea în timp. (El se referă la apariţia spontană a gândului din afara
timpului, ca fiind o apariţie pe „verticală”.) De exemplu, o experienţă obişnuită este una în care amintirea unei
situaţii neplăcute apare spontan (vertical) în minte, determinând reapariţia aceloraşi emoţii. Mintea devine
implicată în experienţa (în mod orizontal), experienţă care este reluată iarăşi şi iarăşi cu scopul de a valida acţiunile
proprii ale cuiva şi dacă există o altă persoană, la invalidarea acţiunilor acelei persoane. Această implicare este
echivalentă cu ceea ce am numit identificarea la cel de al treilea nivel, în Secţiunea 11.2. Mintea ia în posesie
imaginea victimei (se identifică cu ea) şi toate atributele sale, de inocenţă, neajutorare şi injusteţe. Ramesh şi
Nisargadatta Maharaj denumesc aceasta „livrarea” unui gând.
Ramesh ne învaţă că această implicare pe orizontală sau identificarea se opreşte atunci când o anumită formă a
înţelegerii învăţământului ulterior se naşte spontan (vertical) şi o îndepărtează. Înţelegerea poate lua forma unui
concept sau a unui sentiment sau pur şi simplu conştientizarea bruscă că mintea a devenit implicată şi ea este cea
care cauzează suferinţa. Pe măsură ce căutătorul spiritual se maturizează, implicarea este îndepărtată din ce în ce
mai timpuriu, până când ea apare pentru foarte scurt timp, ca mai apoi să fie imediat îndepărtată. Acesta este stadiul
scurt dinaintea trezirii.

20.3. Înţelegerea se petrece mai repede în introspecţie

Pentru puţini căutători spirituali, care doar au auzit vorbele adevărate de la mentorul lor adevărat, este destul
pentru a cataliza înţelegerea profundă şi trezirea, dar aceştia sunt rari; pentru cei mai mulţi oameni însă introspecţia
activă este necesară pentru ca ei să poată vedea ce înseamnă cuvintele. Această introspecţie poate lua forma
chestionării învăţătorului-cum se întâmplă la întâlniri, sau poate lua forma chestionării interioare şi a observării.
Introspecţia este o formă a metodei directe şi ea se poate produce sau nu cu ajutorul învăţătorului; este o
investigaţie ştiinţifică în interiorul a ceea ce este adevărat sau nu este; este ştiinţifică deoarece este bazată pe
observaţie şi atât metoda cât şi rezultatele pot fi comunicate altor persoane care pot apoi să le verifice pe ei înşişi
(vezi Secţiunea 1.1.). Este foarte clar însă că numai ceea ce se schimbă şi ceea ce nu este adevărat poate fi observat
şi comunicat, pe când ceea ce este adevărat nu se schimbă nu poate fi observat sau comunicat. Cu toate acestea,
prin introspecţie poate fi cunoscut ceea ce este adevărat. Introspecţia este discutată în detaliu în Capitolul 22.

Capitolul 21
Dezidentificarea prin negaţie
21.1. Ce este negaţia?
Nu există nimic altceva decât Conştiinţa. Aparenţele se nasc spontan şi impersonal în Conştiinţă. Conceptele
se nasc spontan, odată cu apariţia intelectului, deci mai departe nu există suferinţă. Atunci când Conştiinţa se
identifică cu conceptele, acestea par să devină reale şi ne referim apoi la ele ca la nişte obiecte. Totuşi Conştiinţa
este cea adevărată şi nu obiectele. Noi ne gândim însă la un obiect ca având propria sa existenţă, separată şi
independentă de observatorul său, observator conceput ca existând şi el ca un obiect separat (vezi Secţiunea 11.2.).
Fără identificare, pot exista concepte în interiorul Conştiinţei, dar ele nu pot fi obiecte. Aceasta este starea de

82
înţelepciune care vede că toate obiectele nu sunt nimic altceva decât Conştiinţa. Podoabele de aur nu sunt nimic
altceva decât aur (Secţiunea 13.7.) şi valurile oceanului nu sunt nimic altceva decât apă (Secţiunea 13.4.).
Negaţia este un mijloc de slăbire a credinţei în conceptele neadevărate. Conceptele nu pot fi niciodată
Adevărul deoarece Adevărul nu poate fi conceptualizat. Totuşi, conceptele pot fi adevărate, adică ele le pot să nega
pe cele care nu sunt adevărate. Conceptele neadevărate sunt acelea care afirmă şi susţin realitatea obiectelor, ca de
exemplu lumea, individul şi corpul, fie în mod explicit, fie în mod implicit. Un scop principal al acestui curs este de
a nega astfel de concepte. Astfel Adevărul este descoperit şi Sinele devine evident.
În acest capitol vom discuta cum folosim negaţia ca un mijloc pentru dezidentificare. Deşi este puţin probabil
ca o practică să poate conduce direct spre dezidentificarea completă cât timp toate practicile implică un creator, eu
am descoperit negaţia ca fiind extrem de folositoare atât pentru uşura mai repede suferinţa cât şi pentru obţinerea
unei înţelegeri profunde. Pentru a conduce la cele mai profunde intuiţii şi la claritate, aceste practici sunt folosite
cel mai bine împreună cu introspecţia (Capitolul 22), ele sunt derivate din învăţăturile lui Ramesh şi ale lui Wei Wu
Wei însă nu sunt predate în mod explicit de aceştia. Ramesh şi Wei Wu Wei sunt mult mai interesaţi în sporirea
înţelegerii fără ajutorul practicilor (posibil periculoase).
Negaţia ca mijloc de înţelegere (dar nu şi ca practică) este principala aluzie din cărţile lui Wei Wu Wei care
tind să reliefeze mai degrabă ceea ce nu este adevărat decât încercarea zadarnică de a spune ceea ce este adevărat.
Wei Wu Wei numeşte aceasta calea negativă. (De exemplu, vezi cartea sa din 1968 intitulată „Lucrări postume” şi
cea din 1970, „Secretul deschis”- ambele cărţi sunt excelente.) Desigur, dacă este de presupus a se întâmpla fără
nicio practică dezidentificarea, ea se va întâmpla, dacă nu, nu. Nu există niciodată un creator care să facă ceva.
Negaţia nu este acelaşi lucru cu renunţarea. În renunţare, cineva încearcă să îngroape sau să înăbuşe ceva, ca
de exemplu o emoţie inconfortabilă cum este supărarea sau ura şi să devină mai puţin conştient de ea. Renunţarea
este o formă de rezistenţă a lui „ceea ce este” şi ea trebuie să conducă la suferinţă. Totuşi, în negaţie cineva devine
mai conştient de un concept fals, îi vede falsitatea şi apoi se dezidentifică de el. Pentru aceasta, negaţia este un pur
şi simplu un lucru ce-ţi aminteşti să priveşti şi să vezi ceea ce nu eşti tu, înţelegând că ceea ce eşti poate să apară.
Negaţia eliberează prin negarea a ceea ce nu este adevărat şi astfel Adevărul devine vizibil. Datorită acestui lucru,
negaţia are acelaşi scop ca şi introspecţia.

21.2. Folosirea negaţiei pentru dezidentificare la cel de al treilea nivel, nivelul „meu”
Să ne reamintim discuţia noastră din Secţiunea 11.2. şi anume că cel de al treilea nivel al identificării se
produce atunci când Conştiinţa având prima identificare cu conceptul „eu” ce rezultă în entitatea fictivă „eu” se
identifică ulterior cu imaginea unei victime chinuite de diverse gânduri, sentimente şi emoţii. Aşadar, victima le
crede ca fiind „gândurile mele”, „sentimentele mele” şi „emoţiile mele”. Acesta este nivelul „meu” şi este sursa
multor suferinţe. Dezidentificarea poate începe la acest nivel înainte ca ea să progreseze la al doilea nivel care este
nivelul „eului”. Totuşi, în timp ce suferinţa este în acest fel temporar alinată, ea nu se poate sfârşi definitiv până
când nu se sfârşeşte identificarea cu conceptul „eu”.
Negarea facilitează puternic dezidentificarea la cel de al treilea nivel. Înţelegerea că poţi vedea sau simţi orice
sau că poţi avea sentimentul că nu exişti validează negaţia la fel cum face şi introspecţia. De exemplu:
„Acesta nu este corpul sau mintea mea.”
„Acesta nu este gândul meu (emoţia, sentimentul)”.
Organismul corp-minte nu este nimic altceva decât o colecţie de gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii, care
nu au, fără nici o îndoială, nicio putere asupra ta.
Atunci când folosim negaţia ne este de mult ajutor dacă o facem cât mai specifică posibil. De exemplu:

„Aceasta nu este frica mea.”

„Acesta nu este sentimentul meu de neputinţă.”
„Acesta nu este gândul meu de judecată.”
„Aceasta nu este vinovăţia mea.”
Aceste negaţii sunt rapide şi ele sunt doar temporar un antidot pentru sentimente.

„Eu sunt un prizonier al corpului meu.”

„Eu sunt fără ajutor, neputincios, inadecvat, urât, defect, o victimă etc.”

21.3. Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea la cel de al doilea nivel, nivelul lui „eu”
Aşa cum am discutat în Secţiunea 11.2., identificarea la cel de al doilea nivel conduce la credinţa în existenţa
obiectului „eu” ce pare a fi real numai datorită Conştiinţei care este reală şi care s-a identificat cu conceptul „eu”.
Această identificare este resimţită ca pe o sclavie, limitare şi suferinţă. Deoarece obiectul „eu” este văzut ca fiind
separat, apare de asemenea „non-eu-ul” separat de obiectul „eu”. Repetând conceptualizarea „non-eului” şi
83
încrederea în existenţa sa, se creează apoi iluzia unei masive fragmentări în varietatea obiectelor separate, cu
obiectul „eu” separat de fiecare.
Sentimentul de creator personal este echivalent cu obiectul „eu” sau cu egoul care nu există. Dacă tu crezi că
există ceva ce poţi face, atunci te vei simţi responsabil pentru aceasta şi prin urmare tu vei suferi de nelinişte şi de
vinovăţie. Ramesh adesea afirmă că nu există nimic ceea ce să faci cu adevărat atâta vreme cât nu există nimic de
făcut (vezi de exemplu cartea sa din 1998, „Capul tău în gura tigrului”, paginile 311-312). (Desigur, acest lucru
mai înseamnă că nu există nimic ce poate fi făcut de cineva.) Aceasta poate fi o negaţie extrem de folositoare
pentru îndepărtarea suferinţei:

„Nu există nimic ce eu pot face.”

(Desigur, tu nu poţi practica această negaţie sau alta, dar dacă este de presupus a se întâmpla, se va întâmpla,
dacă nu, nu.) La început, negaţia poate fi ea însăşi deprimantă deoarece pentru ego nu este nimic mai rău decât
gândul neajutorării sale. Totuşi, depresia se risipeşte atunci când în cele din urmă egoul renunţă şi adevărul negaţiei
este văzut în mod direct (vezi Secţiunea 22.2), devenind vizibil că tu nu ai făcut niciodată nimic, că acţiunile
organismului corp-minte au avut loc întotdeauna şi ele vor continua să se petreacă. Această concluzie ne aduce o
delicioasă libertate şi o binevenită uşurare faţă de toate responsabilităţile şi de inevitabilele nelinişti şi vinovăţii ale
creatorului imaginat-valabilitatea practicii este aşadar confirmată.
Tu nu poţi face nimic deoarece tu nu exişti. Atâta vreme cât identificarea cu conceptul „eu” care produce
obiectul iluzoriu „eu” este cauza fundamentală a întregii suferinţe, un alt remediu practic pentru îndepărtarea
suferinţei este acela de a nega chiar obiectul „eu”. Negaţiile esenţiale care arată aceasta sunt:
„Nu există niciun eu.”
„Eu nu exist.”
Aceste negaţii există pentru a fi folosite pur şi simplu şi pentru a ne reaminti să privim şi să vedem dacă ele
sunt adevărate. Pe departe este mult mai important să vedem că nu există niciun „eu” decât să credem că nu există
niciun „eu”. Acest lucru devine chiar mai limpede în introspecţie (vezi Secţiunea 22.2).
Negaţia neagă existenţa şi nu Realitatea care nu poate fi negată. Obiectele par să existe datorită credinţei
noastre că ele există (vezi Secţiunea 11.2.). Afirmaţia „Eu nu exist.” indică spre eul care nici există, nici nu există,
căci „eu” nu este un obiect sau o entitate. Aşa cum am văzut în Secţiunile 9.2. şi 10.1., adevărata noastră natură este
Impersonalul Eu al Prezenţei Conştiente care transcende toate conceptele, inclusiv pe cel al existenţei şi pe cel al
non-existenţei şi care nu poate fi ameninţat de negaţie. Eu sunt Conştient că nu exist (vezi Secţiunea 22.3).
Oricare din aceste negaţii poate băga teroarea în ego, dar acest lucru este doar o indicaţie că ele lucrează.
Teroarea rezultă din ameninţarea egoului cu moartea, ameninţare însoţită de frica că fără sentimentul de creator
ceea ce vrea egoul să se întâmple nu se va întâmpla. Totuşi, trebuie întotdeauna să ne reamintim că egoul nu a
existat niciodată şi cu atât mai puţin el a făcut vreodată ceva.
În cele din urmă, pe măsură ce egoul slăbeşte, teroarea va scădea, lăsând o lipsă simţită ca prezenţa libertăţii şi
a păcii. Poate exista chiar de la început un sentiment de libertate, deşi el simţit în mod vag. Aceasta este validarea
indirectă a negaţiilor, dar o validare mult mai directă va fi dată de vederea că nu există un obiect sau o entitate „eu”
- acest proces este facilitat prin introspecţie.
Existenţa este suferinţă şi tu vei suferi până când înţelegi că nu exişti. Dacă crezi că exişti, visul este un
coşmar. Dacă nu crezi, visul este numai ceea ce este. În metafora din Secţiunea 13.5., spinul te va răni până când
înţelegi că nu există niciun spin. Tu poţi descoperi acest lucru testându-l cu negaţiile, aşa cum am arătat mai sus
(probând cu un alt spin).

21.4. Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea de lume

Aşa cum am văzut în Secţiunea 11.4., atunci când ne credem victime, noi suferim de lipsă de ajutor şi de
speranţă şi atunci când credem că există persoane care îi chinuiesc pe alţii noi suferim de ură şi supărare. Pentru a fi
liberi de această suferinţă, noi toţi trebuie să vedem ceea ce este de văzut, adică nu numai că noi nu suntem victime
(nu există „eu”), dar nu suntem nici schingiuitori. Dacă nu există nimic ce eu pot face, atunci nu există nimic ce
poate face cineva.
Am văzut în Secţiunea 11.2. că non-existenţa obiectului „eu” implică non-existenţa tuturor celorlalte obiecte,
deoarece ele sunt chiar cealaltă jumătate a dualismului „eu”-„non-eu”. Aşadar, există câteva negaţii
complementare:

„Nu există alţii.”

„Nu există obiecte.”
„Nu există lume.”
„Nimic nu există”.
84
 Credinţa în existenţa obiectelor conduce spre frică/dorinţă ori aversiune/ataşament - perechi opuse (vezi
Secţiunea 11.3.). Aceasta este baza întregii suferinţe. Negarea existenţei tuturor obiectelor elimină această bază.
În vederea că toate obiectele nu sunt reale, în mod deosebit de util este să înţelegi că pentru toate eforturile
noastre de a obţine o permanentă satisfacţie, mulţumire şi pace de la lume, noi am descoperit ceva puţin preţios
acolo. Ori de câte ori am încercat să ne alimentăm dintr-un miraj (metafora din Secţiunea 13.11.), tot ce am avut a
fost o gură de nisip uscat. Până când noi nu vedem adevărata natură a lumii, va exista un deşert până la noi.
Nimic din lume nu ne poate aduce pacea. Dacă credem asta, vom suferi. În metafora din Secţiunea 13.4.,
lumea nu este nimic altceva decât numai o suprafaţă spumoasă, lipsită de înţeles, semnificaţie sau scop. În metafora
din Secţiunea 13.2. lumea nu este nimic altceva decât o reflectare plană, în două dimensiuni, pe un ecran. Totuşi,
atâta vreme cât toate obiectele apar din oceanul sau ecranul Conştiinţei, adevărata lor natură este Conştiinţa.
Dezidentificarea se poate produce căutând şi văzând adevărata natură a oricărui obiect, nu numai obiectul
„eu”. O cale pentru a vedea acest lucru este să urmăreşti raţionamentul din Secţiunea 9.1. şi să vezi că separarea şi
denumirea sunt operaţii pur şi simplu conceptuale şi să priveşti la realitatea de dedesubt fără a o conceptualiza.
Atunci când corpul şi lumea sunt privite în acest fel, devine treptat vizibil că ele nu sunt atât de solide pe cât par.
Transparenţa lor le dezvăluie irealitatea în acelaşi timp cu realitatea mediului din care ele apar. (Introspecţia
dezvăluie şi ea acest lucru, vezi Secţiunea 22.3.).
Combinaţiile următoarele sunt puternice în dezidentificarea de tot şi în crearea unui sentiment de libertate şi
pace:
„Nu există „eu”…”
„Nu există alţii…”
„Există numai Conştiinţa.”
„Nu există lumea…”
„Nimic nu există…”
„Totul este Conştiinţa.”

Dacă negaţiile sunt folosite cu conştientizare, valabilitatea lor va deveni evidentă. Atunci când se produce
suferinţa, înţelegerea cauzelor suferinţei ţi le va aduce spontan în minte şi poţi folosi oportunitatea de a vedea dacă
ele sunt întemeiate sau nu. Totuşi, dacă ele sunt gândite în mod mecanic şi repetate fără conştientizare, atunci
efectul dorit se va pierde. Aceasta este o dovadă clară că repetarea mentală, fără conştientizare, mai degrabă ţine
mintea la nivelul gândului decât lasă să se producă transcendenţa. Această afirmaţie este chiar contrară unor
învăţături dualistice care susţin că mintea poate deveni liberă doar prin reprogramarea ei cu gânduri pozitive.
Negaţiile date mai sus sunt numai sugestii, dar pot fi eficiente la un anumit moment dat. Puteţi găsi că altele
sunt mai bune. Fiecare individ este diferit şi ceea ce merge pentru unul poate să nu meargă pentru altul. Singura
regulă a acestui joc este de a fi conştient şi de a lăsa intuiţia să-ţi devină ghid spre pace.
Non-existenţa egoului este secretul cel mai bine păstrat de ego. Non-existenţa lumii este secretul cel mai bine
păstrat de lume. A vedea Adevărul acestor secrete este a dovedi că toţi învăţaţii şi toate învăţăturile spirituale sunt
inutile şi irelevante.
În timp ce acest curs este în dezacord cu multe scrise în cartea „Un curs în miracole” (vezi Capitolul 15),
ultimele trei propoziţii din introducerea în ACIM rezumă în mod succint mesajul acestui capitol:
„Nimic nu poate fi ameninţat în mod real.”
„Nu există nimic nereal.”
„Aici se întinde pacea lui Dumnezeu.”
Atâta vreme cât Adevărul nu este conceptual, căutarea nu poate rămâne la nivel conceptual ci ea trebuie să se
aprofundeze la nivel intuitiv şi experimental şi apoi aprofundată încă mai departe, la nivelul cunoaşterii şi
convingerii. Acest proces este facilitat prin folosirea introspecţiei (discutată în Capitolul 22.)

Capitolul 22
Dezidentificarea prin introspecţie
22.1. Ce este introspecţia?
Aşa cum se întâmplă cu toate practicile spirituale, şi această practică este necesar a fi descrisă, deşi tu eşti
persoana care o practică. S-ar putea ca acest mod de descriere să nu fie încă confuz pentru tine. Dacă există sau nu
alte practici, acest lucru nu depinde de voi. Nu există niciodată niciun creator în vreo practică spirituală, aşa cum nu
există niciodată vreun creator în orice altă acţiune.

85
 Atât timp cât trezirea se poate produce numai în afara timpului, ea nu poate fi realizată de nicio practică din
domeniul timpului. Practicile spirituale ajută însă la liniştirea minţii care gândeşte, la pregătirea sa pentru dispariţia
ei finală. Un sentiment diminuat al separării şi al suferinţei este asociat cu acest proces, iar acest sentiment include
emoţii legate de nelinişte, frică, vinovăţie, invidie, ură sau judecată.
Introspecţia, aşa cum este descrisă de Ramana Maharshi, cel care a predat-o într-un mod original, este calea
directă, adică ea se confruntă direct cu „eul” iluzoriu şi ne dezvăluie adevărata noastră natură. Introspecţia este
singura practică care nu întăreşte sentimentul de creator personal (aşa cum am văzut în Capitolele 20 şi 21, fiind
întotdeauna folosită ca un adjuvant în înţelegere şi în negare). Scopul introspecţiei este acela de a dezvălui non-
existenţa entităţii „ eu”, precum şi realitatea Sinelui sau a Conştiinţei pure. Iniţial ea pare a fi practicată de un „eu”,
însă practica însăşi examinează existenţa entităţii „eu”. Ea deplasează identitatea departe de minte şi de conceptele
sale limitative şi constrictive prin natura lor spre libertatea interioară a purei Conştienţe. Aceasta este o valoroasă
tehnică de meditaţie, una la fel de bună ca şi tehnica folosită în activitatea curentă, şi anume cea a ochilor deschişi.
Introspecţia înseamnă investigarea în interiorul diferenţei dintre sine şi Sine, ca de exemplu între ceea ce se
schimbă şi ceea ce nu se schimbă. Ea nu este nici misterioasă, nici mistică şi poate fi practicată de oricine. Este un
proces de a deveni conştient şi concentrat asupra Conştiinţei însăşi, mai degrabă decât asupra obiectelor
Conştiinţei. Acest lucru produce dezidentificarea de toate gândurile, sentimentele, emoţiile şi percepţiile, dar nu
înseamnă că toate acestea se sfârşesc, ci înseamnă doar că nu mai există o entitate fictivă care gândeşte, simte,
percepe şi suferă.
Pentru început să descriem introspecţia ca pe o tehnică explicită. Mai târziu, o vom extinde pentru a fi mai
puţin rituală şi pentru a deveni pur şi simplu o sporire a conştientizării identificărilor tale greşite şi ale adevăratei
tale naturi în toate situaţiile întâlnite în viaţă.

22.2. Introspecţia în interiorul sinelui

Primul pas pe care trebuie să-l faci este acela de a deveni conştient de identificările greşite. Aceasta este
denumită introspecţia în interiorul sinelui (cu litere mici), auto-cercetarea, deoarece examinează existenţa separată
a sinelui.
Ori de câte ori te simţi chinuit sau suferind în vreun fel, pune-ţi întrebarea: „Cine este cel care suferă?", „Cine
este cel care se simte vinovat (ruşinat, înspăimântat etc.)?” şi apoi priveşte imaginea, sentimentul sau gândul cu
care te identifici (vezi Capitolul 11). Cu cât întrebarea este mai precisă, cu atât ea este mai eficientă. Nu
conceptualiza niciun răspuns! Cu cât mai curând va începe dezidentificarea de tiparul gândurilor şi al emoţiilor, cu
atât vei începe să simţi o uşurare. Privind, tu poţi să nu vezi nimic, caz în care suferinţa este fără nicio bază, poţi
vedea o imagine a unei victime îngrozite (sau vinovate, supărate, neajutorate) sau poţi simţi o senzaţie vagă,
nedefinită a unui obiect, însă această imagine nu poţi fi tu atâta vreme cât tu eşti ceea ce observi. Tu o poţi
recunoaşte ca fiind o figură din trecutul tău (gen părinte sau copil) însă de cele mai multe ori va fi ceva mult
deformat. Cu cât mai repede vezi că eşti identificat cu această imagine, cu atât emoţia va fi rapid potolită deoarece
tu nu mai eşti demult identificat cu ea.
Tu poţi chiar aplica această practică pentru momentele în care nu simţi o emoţie obişnuită dar când intuiţia ta
îţi spune că egoul este la lucru. De exemplu, egoul poate pune întrebarea: „Cine am fost „eu” în ultima „mea”
viaţă?” sau „Ce se va întâmpla cu „mine” atunci când „eu” voi muri?” Ambele întrebări sunt copleşitoare deoarece
presupun că există cu adevărat un „eu”. Tu te poţi apoi întreba: „Cine este cel care întreabă acest lucru?” şi apoi
priveşte imaginea. Dezidentificarea de imagine prin a vedea că tu nu eşti imaginea va arăta şi mai limpede că tu nu
eşti şi nu ai fost niciodată un „ eu”.
Atâta vreme cât sentimentul creatorului sau al gânditorului este esenţial în credinţa în entitatea „ eu”, o formă
particulară folositoare introspecţiei este aceea de a pune întrebări şi apoi de a privi la creator sau la gânditor. Nu
încerca să forţezi, să direcţionezi sau să conceptualizezi vreun răspuns pentru că răspunsul va birui scopul
exerciţiului. Caută doar o imagine, o entitate sau o senzaţie. Poate vei descoperi o senzaţie localizată undeva în cap
sau în piept, însă, ca întotdeauna, nimic din ceea ce poţi vedea, indiferent cât de subtil sau de apropiat îţi este, nu
poate fi ceea ce eşti tu, căci tu eşti ceea ce este văzut. Poţi de asemenea să nu descoperi nimic şi în acest caz este
chiar mult mai evident că nu există niciun gânditor sau creator.
O formă mult mai subtilă a creatorului este cea a observatorului. Chiar dacă nu poţi descoperi un loc al
creatorului undeva în corp, poate exista încă identificarea cu conceptul unui „eu” care caută. Ori de câte ori ai
sentimentul că tu eşti observatorul, nu s-a produs încă dezidentificarea totală. Nu există nimic ce „eul” poate face
pentru a îndepărta sinele din cauză că încercările nu vor face decât să întărească sinele – acest lucru se întâmplă
atunci când „ eu” este total absorbit de Conştiinţă sau de un obiect (aşa cum este descris în Secţiunea 22.5.).
O altă cale de acces spre introspecţie este aceea de a investiga adevărata natură a unui gând sau sentiment şi de
unde vine el. De exemplu, dacă apar gânduri de judecată, de supărare sau de ură, întreabă-te: „Ce este aceasta cu
adevărat?” şi „De unde vine aceasta?” Nu conceptualiza niciun răspuns! Dacă se vede că astfel de gânduri se nasc
pur şi simplu din Nimic şi nu vin de la vreun obiect pe care tu îl numeşti „eu” atunci dezidentificarea se va produce

86
şi gândurile nu te vor mai necăji pentru mult timp, deşi ele mai pot fi încă prezente. Atunci adu-ţi aminte că pentru
a fi atât de eficient pe cât se doreşte este necesar să-ţi spui:
„Supraveghează-ţi mintea!”
Această cale poate fi foarte eficientă atunci când există o problemă ce aşteaptă să fie rezolvată. Dacă laşi
gândurile să apară fără interferenţă, vei descoperi că ele sunt chiar soluţia pe care o căutai! Va deveni de asemenea
foarte clar faptul că toate gândurile apar spontan, verificând astfel că tu nu poţi fi gânditorul. Acum, dacă te
concentrezi asupra sursei aparente a gândurilor din spatele frunţii, gândurile vor înceta, mintea va deveni liniştită şi
vei fi mulţumit de liniştea binefăcătoare.
Ramesh recomandă o formă a introspecţiei atunci când îl pune pe căutător să verifice dacă există sau nu liberul
arbitru, văzând dacă deciziile sunt sau nu sunt spontane. Gândurile nedorite sunt uşor de văzut că ele vin de
nicăieri, însă poate exista o puternică senzaţie că cele dorite vin de la „mine”. Totuşi, cercetarea în interiorul acestui
„eu” va dezvălui fie o localizare a lor în corp, fie non-existenţa lor. În primul caz, atâta vreme cât îi percepi
localizarea, gândul nu poate fi tu, iar în cel de al doilea caz este limpede că el vine de nicăieri.
În toate aplicaţiile introspecţiei, scopul întrebărilor este pur şi simplu de a focaliza atenţia. Aceasta în sine nu
este o introspecţie. Introspecţia constă în căutarea obiectului examinat fără conceptualizarea vreunui răspuns.
Importantă este căutarea şi nu găsirea obiectului. În ambele cazuri tu ai devenit dezidentificat de ceea ce cauţi.

22.2. Introspecţia în interiorul Sinelui

Sfântului Francisc de Asissi îi este atribuită următoarea remarcă: „Ceea ce cauţi este ceea ce vezi.”, care
defineşte pe scurt intenţia introspecţiei în interiorul Sinelui (cu litere mari) care înseamnă să priveşti la ceea ce este
de privit sau să vezi ceea ce este de văzut. Tu nu vei fi niciodată satisfăcut de nimic din lume pentru că tot ce există
se schimbă. Singurul lucru care te va satisface mereu cu adevărat este adevăratul tău Sine, Cel care transcende toate
schimbările.
Ori de câte ori suferi, focalizează-ţi atenţia punându-ţi întrebări de genul:
„Ce este conştient?”
„Ce caută?”
„Ce vede?”
„Ce nu se schimbă niciodată? ”
şi apoi priveşte. Nu conceptualiza niciun răspuns! Privind, tu vei deveni dezidentificat de orice fel de gând sau
imagine pe care o vezi. Dacă ai senzaţia că ceea ce urmăreşti este localizat în cap sau în piept, reaminteşte-ţi că
orice poţi vedea nu poate fi ceea ce vede. Acest fapt se aplică oricărei senzaţii de obiect localizat, chiar şi unui
observator. Tu poţi acum avea senzaţia retragerii departe de toate obiectele mentale spre un tu interior, care uneori
este descris ca fiind anterior sau deasupra tuturor obiectelor mentale. Rămâi în această stare până când se apare
implicarea gândurilor, apoi repetă întrebarea şi priveşte iar. Această stare este una de linişte, pace şi plenitudine,
stare în care tu eşti dezidentificat de tot ce este în manifestare.
Dacă mai ai încă sentimentul că există un observator care priveşte, atunci întreabă:
„De ce este conştient acest observator?”
şi apoi priveşte. Aceasta te va ajuta să te retragi chiar mai mult.
Practicând, vei descoperi că înainte de a pune din nou întrebări, rămâi în această stare din ce în ce mai mult
timp şi în cele din urmă vei capabil să omiţi punerea întrebărilor şi vei putea pur şi simplu să priveşti la ceea ce este
de privit. Poţi de asemenea începe atragerea Sinelui însuşi; după mai multă practică, Sinele te poate atrage în
interior şi te poate ţine cu puţin sau chiar cu niciun pic de efort din partea ta. Aceasta poate fi numită retragerea în
Sine. În cele din urmă, tu poţi înţelege că Sinele este întotdeauna ceea ce tu eşti şi este ceea ce tu ai fost
întotdeauna.
Dezidentificarea şi renunţarea la ataşamentele tale devin mai eficiente dacă ele sunt combinate cu negaţia (vezi
în Secţiunea 21.4.):
“Nu există lume…Nu exist eu….Dezidentifică!”

Această practică te ajută să-ţi înţelegi cu adevărat invulnerabilitatea la orice se poate întâmpla, de la vinovăţie
la ură, la răniri, boală sau moarte. Pe măsură ce te dezidentifici, vei vedea că nici lume şi nici mintea nu sunt casa
ta. Nu vei găsi niciodată ceea ce cauţi. Casa ta este adevăratul tău Sine, care nu este nicăieri şi niciunde, din cauză
că Sinele transcende spaţiul şi timpul.

87
 Orice incident al suferinţei este o altă cale spre dezidentificare. Orice se întâmplă sau nu se întâmplă nu
depinde de tine, deci singurul lucru pe care-l poţi „face” în orice situaţie este să te dezidentifici de ea, fapt ce-ţi va
aduce un imediat şi profund sentiment de linişte şi pace, o irezistibilă inspiraţie pentru o continuă dezidentificare.
Dezidentificarea poate fi iniţiată simplu aducându-ne aminte:

„Retrage-te înăuntru!”
„Priveşte ce este de privit ”
„Vezi ce este de văzut!”
Priveşte în spatele tuturor gândurilor, sentimentelor, senzaţiilor şi percepţiilor, pe cât de departe posibil, până
când tu vei vedea că nimic din conţinutul minţii nu este al tău sau că el nu este persoana ta, apoi mergi şi mai
departe şi priveşte la ceea ce este de privit. Vei vedea atunci că tu nu eşti un obiect…Tu eşti ceva ce nu poate fi
văzut sau conceptualizat.
În afară se află goliciunea, frustrarea, insatisfacţia, neliniştea şi plictiseala şi nimic din ceea ce doreşti. Ceea ce
cauţi este ceea ce priveşti. Acesta este Adevăratul Tău Sine. Este casa păcii, a împlinirii şi a tot ceea ce tu doreşti cu
adevărat.
Cu cât petreci mai mult timp în dezidentificare, cu atât te vei simţi mai bine. În timp ce eşti dezidentificat,
activităţile corpului şi ale minţii, ca cele din lume pot continua să se întâmple, însă ele nu te vor mai afecta.
Orice moment al dezidentificării te ajută să-ţi reîntăreşti apercepţia că tu nu eşti un creator. Bineînţeles, ori de
câte ori o activitate necesită o concentrare intensă, pentru ca aceasta să fie realizată în mod eficient tu vei fi
identificat însă nu cu un creator ci cu activitatea însăşi şi astfel tu nu vei mai suferi. De exemplu, mintea care
gândeşte va fi absentă şi va fi prezentă numai mintea care lucrează (vezi Secţiunea 11.6.).
Iniţial, introspecţia este mult mai uşor de practicat stând în meditaţie, cu un minim de distragere, deşi valoarea
ei adevărată este obţinută numai atunci când tu o foloseşti pentru a rămâne dezidentificat în toate formele de
activitate.
Nisargadatta Maharaj a fost un exemplu remarcabil pentru succesul introspecţiei. Într-un articol din octombrie
1978 din revista „Calea Muntelui”, Jean Dunn, un discipol al său, scria că el a spus odată: „Atunci când mi-am
întâlnit guru, el mi-a spus: „ Tu nu eşti ceea ce te consideri a fi. Descoperă ceea ce tu eşti tu. Priveşte sensul lui
„EU SUNT”, descoperă-ţi adevăratul Sine”. Am făcut aşa cum mi-a spus. Tot timpul meu liber aş dori să mi-l
petrec în linişte, privind la mine însumi. Şi ce diferenţă a fost şi cât de repede s-a produs! Mi-a luat doar trei ani să-
mi realizez adevărata mea natură."

22.4. Introspecţia în interiorul manifestări: introspecţia exterioară

Introspecţia nu este alcătuită numai din tehnicile speciale descrise mai sus, ea este chiar mai mult decât un
punct de vedere ce pune întrebări şi face cercetări în interiorul realităţii tuturor aspectelor vieţii. Am descris
introspecţia ca pe o tehnică pentru examinarea existenţei entităţii „eu”, însă ea poate fi extinsă în mod util pentru a
investiga adevărata natură a oricărui obiect, fie el fizic sau mental, fie interior sau exterior (de exemplu: „Ce este
aceasta, de fapt?” „De unde vine aceasta?”) Nu conceptualiza niciun răspuns! Introspecţia va arăta imediat că toate
obiectele sunt obiecte mentale, inclusiv organismul corp-minte. Nu există niciun lucru care să fie un obiect exterior
(vezi şi Capitolul 9). Aşadar, toate lucrurile, inclusiv corpurile şi minţile noastre, chiar întregul univers, se nasc în
interiorul Conştiinţei, care este adevărata noastră natură. Mai mult, atât timp cât toate obiectele apar din fundal şi se
dizolvă înapoi în fundal, ele sunt constituite din fundal. Sinele, Sursa, Fundalul şi Conştiinţa sunt toţi termeni
echivalenţi şi ei sunt folosiţi pentru a indica spre diversele aspecte ale Adevărului.
Conştiinţa este transcendenţa, fundalul neschimbat şi esenţa imanentă a întregii manifestării, fie „interioară”,
fie „exterioară” şi poate fi „văzută” mai degrabă prin concentrarea asupra fundalului oricărui obiect decât asupra
obiectului însuşi. Adevărata vedere poate fi uşurată întrebând: „Care este natura neschimbătoare a acestui obiect?”
şi apoi privind. O conştientizare crescută a fundalului şi observarea că toate obiectele nu sunt nimic altceva decât
Conştiinţa, este denumită de unii înţelepţi „metoda directă” (vezi şi Capitolul 16).
Poţi practica introspecţia indiferent de ceea ce faci sau de ceea ce se întâmplă, deoarece esenţa sa este de a fi
conştient şi de a distinge între ceea ce este şi nu este adevărat. Este practic egal dacă meditaţia se face în poziţie
şezând sau în timpul unei activităţi. În cele din urmă, introspecţia va înceta să fie o practică şi ea va deveni pur şi
simplu o continuă conştientizare a Ceea Ce Eşti Tu. Reaminteşte-ţi:
„Priveşte doar!”

Tu poţi folosi această afirmaţie pentru a te dezidentifica de orice lucru, fie el „ interior” sau „exterior”, oricare
ar fi el, de exemplu, un gând de judecată, o emoţie mistuitoare, o durere intensă.
Întrebările şi exemplele date mai sus sunt numai sugestii. Intuiţia îţi va propune alte întrebări sau aplicaţii
eficiente pentru tine.

88
 22.5. Câteva probleme mărunte
Introspecţia (în special în activitate) plus o profundă înţelegere a metafizicii non-dualităţii vor uşura suferinţa,
vor aduce pacea şi în final vor permite trezirea şi iluminarea. Trebuie să ne reamintim totuşi că trezirea este pur şi
simplu un eveniment spontan ce nu poate fi obţinut prin niciun efort al „meu” sau al unui „eu”, atât timp cât ele nu
sunt problema. Introspecţia stabileşte doar condiţiile în care înţelegerea poate fi în mod spontan aprofundată de la
nivelul intelectual la cel intuitiv şi devine iluminare.
Aşa cum am văzut, orice obiect pe care-l considerăm fie exterior sau interior este un obiect mental. Lumea,
gurul, sfântul, păcătosul, sentimentul sclaviei sau al libertăţii, halucinaţia, visul, toate sunt obiecte mentale. Totuşi,
există o diferenţă între guru şi cele mai multe gânduri. Funcţia gurului sau a mentorului spiritual este de a întoarce
mintea spre sursa sa, fundalul nemanifestat şi de a o duce departe de guru însuşi. Dacă un mentor nu face acest
lucru atunci el este unul fals, deoarece mintea trebuie să-şi descopere sursa înainte de a se produce trezirea.
Mentorul devine neesenţial după îndeplinirea acestui rol. De fapt, am putea spune că rolul mentorului este acela de
a se face neesenţial.
Unii omeni caută răspunsuri la întrebări de genul: „De ce se întâmplă toate acestea?” sau „De ce există aşa de
multă suferinţă în lume?” Astfel de întrebări întotdeauna vin dintr-un punct de vedere individual. Cea mai bună cale
de a răspunde la ele este de a adopta un punct de vedere impersonal, Conştiinţa nemanifestată, care este ceea ce tu
eşti, mai degrabă decât individul, care este ceea ce tu nu eşti. Apoi, întrebările nu mai apar.
Ramana Maharshi numea starea de iluminare obţinută prin introspecţie ca sahaja samadhi. El o numea şi starea
naturală în care există o absorbţie completă în Sine, aşa că nu există niciun ego, dar există încă conştienţa lumii
văzută a fi identică cu Sinele. Pe de altă parte, starea finală a transcendenţei prin yoga este numită nirvikalpa
samadhi. În acea stare nu există niciun ego şi nicio conştienţă a lumii, însă există o conştientizare a Conştiinţei.
Dificultatea care apare aici se datorează faptului că egoul sau mintea care gândeşte nu sunt întotdeauna dizolvate şi
ele tind să apară din nou. O a treia formă a stării samadhi este starea savikalpa samadhi, starea în care nu există nici
ego şi nici conştientizarea Conştiinţei, mintea fiind în întregime absorbită într-un obiect. Aceasta se poate întâmpla
atunci când există o concentrare intensă asupra unei activităţi, ca de exemplu cea a unui artist, muzician, atlet sau
savant. Din nou, dificultatea este că în mod obişnuit egoul revine când concentrarea se sfârşeşte.

Capitolul 23
Dezidentificarea prin meditaţie
23.1. Principiile meditaţiei
Cu riscul de a ne repeta, reamintim din nou cititorului că această practică, la fel ca toate celelalte şi de fapt
întreaga activitate, nu este niciodată făcută de un individ deoarece nu există indivizi. Dacă meditaţia se presupune a
se întâmpla, se va întâmpla, dacă nu, nu.
Din toate practicile spirituale, meditaţia este poate cea mai larg utilizată deoarece poate fi folosită concomitent
cu orice altă practică sau poate fi singura sau principala practică care da o mână de ajutor unei largi categorii de
tipuri de personalităţi. Există o concepţie greşită în rândul celor ce meditează şi anume aceea că scopul meditaţiei
este pur şi simplu liniştirea minţii, dar scopul principal al ei este de a deveni conştienţi de adevărata noastră natură
şi de a ne dezidentifica de conceptul „eu”. Atâta vreme cât adevărata noastră natură este pura Conştiinţă, conştiinţa
este mereu un ingredient esenţial şi este cheia eficienţei sale. Deoarece pura Conştiinţă este echivalentă cu
transcenderea minţii, putem de asemenea spune că ţelul suprem al meditaţiei este de a transcende mintea, ceea ce
este echivalent cu dezidentificarea.
Meditaţia constă în simpla concentrare a atenţiei. Este posibil să ne concentrăm şi să medităm fie în interior,
fie în exterior, asupra oricărui obiect sau asupra conştiinţei, fundalului sau sursei oricărui obiect. Concentrarea
asupra unui lucru, pe ceva spus sau citit sau pe orice altă activitate, toate acestea înseamnă meditaţie. Concentrarea
atenţiei este un alt mod de a defini veneraţia. Atunci când atenţia este focalizată pe un simbol religios sau pe o
imagine, ea devine veneraţie religioasă.
În timpul concentrării cu un intens interes asupra unei activităţi ce te absoarbe, cum este munca sau joaca, se
tinde spre dezidentificarea de „eu” deoarece „eu” este uitat de-a lungul activităţii, dar el revine după ce activitatea
s-a sfârşit şi nu va creşte cunoaşterea experimentală sau intuitivă a adevăratei noastre naturi.
Multe tehnici de meditaţie cer concentrarea minţii asupra unei imagini mentale sau asupra unui simbol, sau
asupra unei senzaţii precum respiraţia. În timp ce medităm asupra unui obiect, ar putea părea că mintea merge
înspre interior, însă obiectul se află încă în afară, departe de conştienţă sau de sursa obiectului. Aşadar, mintea nu
merge cu adevărat spre interior, aşa cum se întâmplă în introspecţia în interiorul Sinelui (Secţiunea 22.2), deci
adevărata natură nu ne este încă revelată.

89
 Astfel de tehnici au scopul de a linişti mintea, cu speranţa că transcendenţa sau dezidentificarea se pot produce
numai într-o minte liniştită. Aceasta este concentrarea intensă ce tinde să împiedice apariţia gândurilor şi permite
instalarea unei stări meditative. Un obiect al concentrării poate fi o mantră, o afirmaţie, respiraţia, ochiul al treilea,
un sunet sau o lumină interioară, un obiect exterior, precum o lumânare, un simbol divin sau sunetele înregistrate
pe o casetă audio pentru meditaţie. Deoarece în acest tip de meditaţie efortul tinde să împiedice transcendenţa,
concentrarea trebuie să fie blândă şi nu forţată. Atunci când apar gândurile, ele sunt observate şi atenţia este din
nou întoarsă, delicat, spre obiectul de meditaţie. Concentrarea intensă asupra unui obiect, fără efort, poate conduce
spre starea savikalpa samadhi, aşa cum este descrisă în Secţiunea 22.4.
Mulţi învăţaţi ne vor spune că meditaţia reclamă şederea cu spatele drept, însă unele tipuri de meditaţii,
inclusiv introspecţia, pot fi realizate cu corpul întins, în timpul plimbării sau în activitate. Şezând, ochii pot fi
deschişi sau închişi, însă în general oamenii consideră că le este mai uşor cu ochii închişi şi acesta este modul de
meditaţie cel mai des predat. Dacă este folosită o mantră, efortul datorat repetării ei devine treptat mai mic şi
mantra devine mult mai subtilă, continuând chiar să lucreze de la sine, ca în cele din urmă ea să dispară. În acest
moment poate dispărea şi observatorul şi de aici apărea starea nirvikalpa samadhi până în clipa în care reapare
observatorul.
Unele tipuri de meditaţie, precum Meditaţia Transcendentală de exemplu, sunt procese delicate ce pot fi
învăţate numai de la un învăţat experimentat. Aceasta se datorează faptului că cel ce meditează este aproape
întotdeauna tentat să folosească în gândirea mantrei efortul. Mentorul trebuie să-i arate celui ce meditează că
efortul este întotdeauna contraproductiv şi în plus el poate face din meditaţie o experienţă neplăcută şi stresantă.
Un tip de meditaţie foarte eficientă este cea constituită pur şi simplu din supravegherea minţii (vezi Secţiunea
22.2.). Aceasta poate conduce la oricare din cele trei stări samadhi, sahaja, nirvikalpa sau savikalpa, aşa cum este
descris în Secţiunea 22.5.. În această meditaţie, cel ce meditează urmăreşte orice gând care apare, chiar atunci când
el apare. Dacă concentrarea se face pe sursa aparentă a gândului, din spatele frunţii, dezidentificarea este fără efort
şi automată.
Supravegherea minţii este posibilă ori de câte ori ea nu este ocupată cu alte probleme, ca atunci când ne
plimbăm, în timp ce facem activităţi fără contribuţia minţii, ori când stăm liniştiţi, cu ochii deschişi sau închişi.
Atunci când ochii sunt închişi, este uşor de văzut că toate gândurile clocotesc în fundal, fără o cauză anume, iar
apoi dispar tot în fundal. Aceste clocote ale activităţii mentale nu diferă de alte forme în Conştiinţă, indiferent dacă
ochii sunt închişi sau deschişi.
Când ochii sunt deschişi, mintea pare localizată în interiorul capului, însă atunci când ei închişi, ea pare a se
afla oriunde. În Secţiunea 9.1. am văzut că mintea înconjoară toate obiectele şi deosebirea dintre interior şi exterior
este pur conceptuală. Atunci când ochii sunt deschişi, obiectele par să aibă forme distincte, stabile şi
tridimensionale, separate unele faţă de altele şi faţă de corp, de aceea ele sunt aşa de persistente şi este dificil de
văzut prin ele-aceasta este iluzia Maya (vezi Secţiunea 14.7.).
În timpul meditaţiei, cel ce meditează experimentează în mod frecvent fericirea încântătoare a minţii liniştite.
El o învaţă repede, nu numai în timpul unei şedinţe de meditaţie, ci şi după aceea; gândurile şi sentimentele
perturbatoare de toate tipurile au dispărut şi pacea continuă deşi în mod obişnuit numai temporar. Aceste
recompense imediate sunt puternice stimulente pentru a continua practica.
Totuşi, pot exista mai multe experienţe prin care trebuie să treacă o persoană ce meditează înainte ca această
pace să se aştearnă. Aici poate fi de mare ajutor un mentor pentru ca cel ce meditează să nu fie blocat de experienţe.
În funcţie de sistemul de meditaţie şi de mentor, aceste experienţe sunt denumite în diverse feluri: eliberarea
stresului, procesare sau catharsis. Acestea pot fi entuziasmante sau inspirante, însă mult mai des sunt perturbatoare,
incomode sau chiar înfricoşătoare. Ele rezultă din mecanismul vasanelor (condiţionării) din mintea inconştientă şi
din corp, ambele fiind fizice şi subtile (vezi şi Secţiunea 17.5.). Aceste experienţe sunt purificatoare şi ele sunt
necesare continuării progresului, dar pot fi şi destul de intense, tentându-l pe cel ce meditează să-şi abandoneze
practica dacă nu este continuu încurajat de mentorul său. Treptat, ele scad pe măsură ce dezidentificarea
progresează şi se măresc perioadele de fericire şi de tăcere. Există şi alte semne ale progresului, precum apariţia
viziunilor deosebite, a experienţelor auditive şi ale corpului, experienţe pe care uneori învăţătorii le vor puncta
pentru a-l inspira pe cel care meditează să continue practica, deşi întotdeauna există în natură mai mult fenomen*
decât numen**.
n.trad.
* fenomen = manifestare exterioară a esenţei unui lucru, accesibilă, perceptibilă în mod nemijlocit.
** numen esenţă cognoscibilă numai prin raţiune în opoziţie cu fenomenul, cunoscut senzorial.

23.2. Introspecţia în interiorul Sinelui ca meditaţie

Iniţial, introspecţia în interiorul Sinelui (vezi Secţiunea 22.3.) solicită în mod obişnuit un efort considerabil
pentru a contracara tendinţa condiţionată a minţii de a merge mai repede în afara unui obiect decât în interiorul

90
sursei obiectului. Cu experienţă, efortul cerut se micşorează pe măsură ce mintea este acoperită de pacea ce rezultă
din concentrarea asupra Sinelui.
În timp ce se produce dezidentificarea, este mult mai eficient să ne concentrăm asupra Conştiinţei sau a
Sinelui, aşa cum am făcut în introspecţia în interiorul Sinelui, dar concentrarea se poate face şi asupra Fundalului
sau a adevăratei naturi a unui obiect, aşa cum s-a făcut în introspecţia în exterior (Secţiunea 22.4.). Prin focalizarea
asupra Fundalului se poate repede vedea că orice apare din el este inseparabil de el. Fundalul este singura realitate
şi orice altceva este alcătuit tot din el. Valurile sunt alcătuite numai din apă (Secţiunea 13.4.) şi brăţara numai din
aur (Secţiunea 13.7).
Cu o concentrare fie spre interior, fie spre exterior, sentimentul separării este dizolvat şi intrăm direct în
contact cu adevărata noastră natură. De aceea, introspecţia este cea mai directă formă a practicii (ea este numită şi
metoda directă) şi poate fi făcută în orice poziţie, în timpul oricărei activităţi sau în cursul meditaţiei şezând. Şi o
concentrare spre exterior este posibilă în orice situaţie. Totuşi, „interior” şi „exterior” sunt fără înţeles în Realitate,
diferenţa dintre ele dispare când ne devine clar că peste tot există acelaşi fundal al Conştiinţei.
După ce am experimentat introspecţia, întrebările nu mai au rost şi este înţeles că esenţa practicii este pur şi
simplu concentrarea asupra Conştiinţei, Fundalului, obiectului sau activităţii. De exemplu, introspecţia în interiorul
Sinelui poate fi descrisă ca mergând spre interior, văzând prin toate obiectele, imaginile sau senzaţiile, ori mergând
pe lângă ele şi concentrându-ne asupra Sinelui. Atâta vreme cât Sinele nu este un gând, un sentiment sau o senzaţie,
El nu poate fi văzut, simţit sau perceput, însă poate fi uşor cunoscut deoarece El este ceea ce tu eşti. Această
practică poate conduce spre nirvikalpa samadhi, aşa cum s-a descris în vezi Secţiunea 22.5.

Capitolul 24
Dezidentificarea prin acceptare
Nu există nicio practică care să fie practicată vreodată, deoarece nu există niciodată un practicant. Dacă este de
presupus a se întâmpla, ea se va întâmpla de la sine, dacă nu, nu. Cele mai multe practici nu examinează existenţa
creatorului, de aceea astfel de practici nu fac nimic să distrugă iluzia de creator, aşa că suferinţa pare să continue
sau chiar să crească. Alte practici sunt bazate pe investigarea iluziei creatorului, fiind desemnate a vedea dincolo de
această iluzie şi a sfârşi cu suferinţa.
Daca acceptarea ca practică nu investighează creatorul, ea poartă riscul chiar a unei mai mari suferinţe,
deoarece nu este examinat sentimentul de creator. De exemplu, problema este că în timp ce se încearcă a se accepta
o parte din întreg, poate apărea rezistenţa unei alte părţi. Astfel vinovăţia poate împiedica acceptarea propriilor
judecăţi, uri sau agresiuni şi în acelaşi timp le poate accepta pe ale altcuiva sau viceversa. Acest fapt poate numai să
crească sentimentul original al vinovăţiei şi poate crea disperarea de a eşua-aceasta este o problemă obişnuită atunci
când există o încercare de a practica iertarea (un alt cuvânt pentru acceptare) fără a înţelege ceea ce înseamnă ea cu
adevărat.
Ori de câte ori sunt prezente durerea, sărăcia, boala, agresiunea sau ignoranţa, organismul corp–minte poate
reacţiona şi el poate încerca să schimbe, să elimine sau să se lupte cu ele, însă dacă nu există identificare, nu există
suferinţă deoarece nu există rezistenţă şi nici minte care să gândească (vezi Secţiunea 11.6.). Dacă există
identificarea, atunci mintea care gândeşte este prezentă şi aceleaşi condiţii vor exista şi reacţiile ce vor cauza
suferinţa. Suferinţa ia sfârşit atunci când se sfârşeşte identificarea şi identificarea se poate termina în orice moment
privitor la gradul suferinţei prezente.
Capitolul 19 discută adevărata acceptare care nu este o practică. Acum să examinăm acceptarea ca pe o
practică, pentru a încerca să ne lămurim ce înţelege Ramesh atunci când spune următoarele:
„Dacă tu eşti sau nu un căutător spiritual, nu este alegerea ta. Dacă în organismul tău corp–
minte se produce sau nu iluminarea, nu este alegerea ta. Deci, continuă să faci ceea ce crezi că
trebuie să faci, în interiorul propriilor tale standarde de moralitate şi de disciplină şi bucură-te de
viaţă." (citat din cartea „Capul tău e în gura tigrului” ,1998)

„Pentru mine a te bucura de viaţă înseamnă a accepta tot ce există, uneori fericirea, alteori
nefericirea”. (citat din înregistrarea video din 1999 intitulată „Ecouri ale Conştiinţei”)
„Dacă tu accepţi atunci vei suferi”. (“Capul tău e în gura tigrului”, 1998)
„Maeştrii le spun oamenilor că ar trebui să lupte cu egoul lor, să-l nimicească, însă eu spun să
accepţi egoul. Nu este ceva unic? Nu te lupta cu egoul! Acceptă egoul! De ce? Pentru că nu „tu” ai
creat egoul”. („Ce contează?”, 1999)

91
 „…să fii capabil să accepţi voinţa lui Dumnezeu înseamnă un enorm ajutor pentru
monstruoasa sarcină a păcatului şi a vinovăţiei din minte”. (“Păcat şi vinovăţie–o monstruozitate a
minţii”, 2000) [Voinţa lui Dumnezeu este termenul lui Ramesh pentru tot ce se întâmplă.]
Entitatea „eu”, egoul, identificarea, rezistenţa şi suferinţa toate sunt acelaşi lucru. Aşadar, ori de câte ori există
identificare, există şi rezistenţă şi suferinţă, iar în absenţa identificării există întotdeauna acceptare şi pace.
Din cauză că identificarea limitează „eul” doar la un concept, el întotdeauna te întemniţează, te exclude şi este
contra-activ. Deoarece dezidentificarea îndepărtează toate limitele, ea întotdeauna este eliberatoare, cuprinzătoare
şi expansivă.
Rezistenţa rezultă din identificarea cu creatorul şi este judecata că „ceea ce este” nu trebuie să fie în acest mod.
Ea este prezentă ori de câte ori este trăit sentimentul de victimă (vezi Secţiunea 11.4.). (Judecata nu este acelaşi
lucru cu evaluarea care nu include o judecată a ceea ce ar trebui sau nu să fie.) Rezistenţa activează cu putere
mintea care gândeşte (vezi Secţiunea 11.6.) şi întunecă adevărul despre tine însuţi. Cunoaşterea indirectă a
adevărului apare sub formă unor gânduri, sentimente subtile şi îndeamnă la a reflecta asupra libertăţii şi păcii
adevăratei tale naturi. (Cunoaşterea directă este clară şi fără greşeală, dar ea este nemanifestată astfel că nu i se
poate opune rezistenţă deşi poate fi cu uşurinţă scăpată din vedere.) Totuşi, ori de câte ori se întâmplă–gândurile,
sentimentele, senzaţiile, acţiunile şi percepţiile–trebuie să se întâmple. Ceea ce este nu poate fi altceva decât ceea
ce este. Prin urmare, dacă apare rezistenţa, acest lucru se întâmplă deoarece aşa trebuie, însă înainte ca eliberarea să
se poată produce este necesar să înţelegem că problema este identificarea. Identificarea creează iluzia sclaviei şi
absenţa libertăţii, deci identificarea este suferinţa în timp ce dezidentificarea este pacea.
Orice practică care se concentrează pe un obiect rezistent, precum un gând, un sentiment, o persoană ori o
situaţie, nu se confruntă cu adevărata problemă. O practică eficientă trebuie să privească la judecata însăşi mai
curând decât la obiectul său şi să înţeleagă că judecata nu este nici persoana ta şi nici a ta. Această înţelegere
permite să se producă dezidentificarea. Practicile pentru dezidentificare sunt discutate în Capitolele 20, 21, 22, 23.
După dezidentificare, practica privirii (Secţiunea 22.4) devine pura observare (Capitolul 19) şi practica
dezidentificării devine adevărata acceptare.
În locul cuvântului acceptare, Francis Lucille foloseşte cuvântul binevenire, noţiune pe care o defineşte ca
„indiferenţă benevolă”. Ambele cuvinte, acceptarea şi binevenirea, implică mai mult decât o pură indiferenţă, ele
implică şi iubirea transcendentală a Sinelui pentru Sine (vezi Capitolul 16). Satyam Nadeen spune „...singura mea
definiţie pentru iubire este să îmbrăţişezi tot ce există aşa cum este şi numai pentru că este–fără condiţiile de a fi
altceva decât este”. Prin urmare, iubirea şi acceptarea sunt echivalente.
Acceptarea a ceea ce este cere dezidentificarea de creator. Putem fi ajutaţi reamintindu-ne următoarele:
„Ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple.”
„Ceea ce nu trebuie să se întâmple nu se poate întâmpla.”
„Nu există alegere.”

Este la fel de important să vezi şi să crezi acest lucru. Atenţie la rezistenţă!

Capitolul 25
Rezumat foarte scurt
Conceptele următoare, ca de altfel toate conceptele, nu pot descrie Adevărul, dar ca cele mai multe concepte,
ele indică spre Adevăr.

1. Premiza:
Conştiinţa este tot ceea ce există. Un alt cuvânt pentru Conştiinţă este impersonalul şi intimul eu.

2. Concluzii:
Eu nu exist. Eu nu sunt un obiect sau o entitate.
Nimic nu există. Nu există obiecte sau entităţi.
Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă. Ceea ce nu se întâmplă, nu se poate întâmpla.

3. Practica:
Verifică aceste concepte pentru tine însuţi.

92
 ANEXĂ
Resurse şi învăţaţi

A1. Propriile mele resurse şi proprii mei învăţători

Următoarele resurse sunt singurele pe care le-am descoperit ca fiind cele mai valoroase în călătoria mea
spirituală. Ele sunt numai câteva din miile sunt disponibile. Comentariile referitoare la acestea, sunt ale mele
proprii şi ele sunt pur subiective.
1. Doi învăţaţi care m-au influenţat cel mai mult sunt jnani, Ramesh Balsekar şi Wei Wu Wei. Ultimele trei
cărţi ale lui Ramesh „Capul tău este în gura tigrului”, „Ce contează?” şi „Păcat şi vinovăţie - O monstruozitate a
minţii” sunt bune rezumate citibile ale învăţăturii lor actuale. O altă carte intitulată „O ţesătură de bijuterii” conţine
meditaţiile din primele cărţi ale lui Ramesh, câte o meditaţie pentru fiecare zi a anului. Din cărţile sale mai vechi,
recomand una metafizică, şi anume „Adevărul Final. Cărţile sale, casetele şi informaţiile referitoare la întâlnirile
avute sunt disponibile în pagina de Internet a lui Wayne Liquorman’s website, http://advaita.org. Wayne a fost unul
din primii studenţi ai lui Ramesh care s-a trezit şi care mai târziu a fost instruit de Ramesh să predea şi el.
O pagină de Internet excelentă, dedicată lui Wei Wu Wei şi realizată de Matthew Errey, poate fi găsită la
www.weiwuwei.8k.com. Multe din cărţile lui Wei Wu Wei sunt acum epuizate. Totuşi, „Posthumous Pieces”
(„Lucrările postume”) sunt disponibile într-o formă de fotocopie de la UMI Books on Demand la www.umi.com.
Apăsaţi pe Books on Demand şi căutaţi Posthumous Pieces sau Terence Gray. „Open Secret” („Secretul deschis”)
este disponibil la Hong Kong University Press, la www.hkupress.org. O altă carte scrisă de Wei Wu Wei,
disponibilă la hkupress şi www.amazon.com este „All Else is Bondage” („Totul este sclavie”). Şi această carte este
una excelentă şi ultimele două cărţi sunt deosebite, deci fanii lui Wei Wu Wei probabil le vor dori pe amândouă.

2. Învăţătorul următor care m-a influenţat mult a fost Francis Lucille, al cărui program poate fi găsit la
www.francislucille.com, o pagină de Internet menţinută de soţia sa, Laura Lucille-Alvarez. Francis nu poate fi
catalogat uşor ca un bhakta sau un jnani. Deşi nu sunt de acord cu afirmaţiile sale că „trebuie” şi că „ nu trebuie”,
eu îl consider un excelent învăţat datorită puternicului său intelect şi clarităţii răspunsurilor sale.

3. Am învăţat enorm despre introspecţie de la jnani Russell Smith şi Nome de la Society for Abidance in Truth
in Santa Cruz, CA. Pagina lor de Internet este www.satramana.org.
4. Un învăţat ce s-a trezit în timp ce citea o carte a lui Ramesh pe când era încarcerat într-o închisoare federală
şi care are o concepţie unică în spiritualitate este Satyam Nadeen. Cele două cărţi ale sale, „De la cepe la perle” şi
„De la cei care caută la cei care găsesc” pot fi obţinute la www.satyamnadeen.com. Interesant în mod special în
ultima sa carte este demascarea pe care o face celor douăsprezece mituri comune iluminării.
5. În cartea sa „As It Is, The Open Secret to Living an Awakened Life” (Acesta este secretul deschis al trăirii
unei vieţi trezite”) Tony Parsons dă o clară şi profundă descriere felului în care arată viaţa după trezire. Pagina sa
de Internet este www.theopensecret.com.
6. Un foarte popular învăţător pentru bhakta este Gangaji (www.gangaji.org).
7. Un alt excelent învăţător pentru bhakta este Catherine Ingram (www.geocities.com/~cathing).
8. Un website www.sentient.org/amber ţinut de misteriosul Amber conţine o selecţie de scrieri folositoare şi
un tezaur de legături spre alte adrese de Internet. Pagina sa este unica cale spre Galen Sharp, un înţelept căruia îi
sunt recunoscător şi la care am făcut referiri în acest curs.

A.2 Ghiduri spirituale

Paginile următoare pot fi folositoare unui căutător ce navighează pe Internet. Ele toate conţin adrese ale unor
pagini spirituale.
1. Un website cuprinzător, referitor la non-dualitate, este Nonduality Salon, la www3.ns.sympatico.ca/umbada,
care găzduieşte un grup al non-dualităţii şi conţine sute de legături spre alte pagini, inclusiv învăţaţi, guru, cărţi şi
chiar o clasificare a guru! Este susţinută de Jerry Katz, care o denumeşte “pagina non-dualităţii oamenilor”.

2. Un ghid spiritual ce are multe legături cu diverse resurse spirituale este „All Things Spiritual” la
www.allspiritual.com. Se autodenumeşte „Your Gateway to Spirituality on the Internet” („Poarta ta spirituală pe
Internet”).
93
 3. Un site belgian, susţinut de Chinmayo la www.wideopenwin.com/vot/intro.htm conţine crezul „de a oferi,
ca o expresie creativă a iluminării prezente, cea mai completă listă a învăţaţilor care şi-au realizat Sinele, ce sunt
prezenţi astăzi în lumea Internetului.”

94