Clipe minunate cu

Shri Nisargadatta Maharaj

Traducere din marathi în engleză,

din cartea Mantarlela Satsang de Mohan Gaitonde și
compilate de Jayashri Gaitonde

Traducere în limba română: Damema Ro

1
2
 CUPRINS
Nota editorului
Introducere
Nota traducătorului
Nota traducătorului în limba română
Prefață
Partea I
Era de de aur
Rezultatul faptelor bune din trecut
Înainte de a-l întâlni pe Maharaj
Mohan se întâlnește cu Maharaj
Programul zilnic la Nisargadatta Ashram
Programul în zilele speciale
Nisargadatta Ashram
„Eu sunt Acela”
Recunoașteți pe Cel Realizat ca pe un Sadhu
Lotusul se ridică din noroi
Dumnezeu mă slujește
Natura interioară și exterioară
Credință deplină în cuvintele Gurului
Oceanul de cunoaștere
Înălțimea spiritualității
Maharaj ne-a atacat cu săgețile sale de înțelepciune
Discuții despre adevărata cunoaștere
Ține-te de conștiința ta
Simboluri ale spiritualității
Simboluri ale spiritualității
Experiențele discipolilor
Nici un jnani n-ar veni aici!
Acesta este Sadgurul nostru
Gurul este mama noastră
Povestea ghirlandelor
Prasad sau binecuvântări
Atingerea pietrei filozofale
El mă trezește mereu
Fructele sunt pe măsura credinței
Puterea cuvintelor Gurului
Întotdeauna îmi oferi companie
Idolul iubirii
Întregul Pământ este familia lui
Nisargadatta Maharaj este un devotat al devotaților săi.
Partea II
Maurice Frydman
Saumitra Mullarpattan
Josef și Christin
Anil Chube
Dinkar Kshirsagar
Dr. Vanaja Narayanswami
Mai
Experiențele lui Mohan
David Godman
V. Ganesan
Catherine Boucher
Alexander Smit
Anexă - Ce am văzut la Sadgurul meu
Glosar
Despre traducător
3
4
 Nota editorului

Să spunem că anul este 1978. Ești un căutător spiritual și ai auzit de mărețul jnani Advaita, Shri
Nisargadatta Maharaj. De fapt, ai fost cucerit de cartea sa „Eu sunt Acela” și-ți spui: „Trebuie să-l
întâlnesc pe acest jnani față în față!”
Aterizezi în Mumbai și-i afli adresa. Într-o dimineață, intri pe străduța cu numărul 10 din Khetwadi. În
dreapta ta se află un magazin care vinde beedi (țigări rulate în foi). Ai citit undeva că acesta este
magazinul deținut de Maharaj, deși acum este administrat de fiul său. Mergi mai departe pe straduță și
după ce treci de patru clădiri, pe partea dreaptă dai de o clădire numită Vanamali Bhuvan. Intri pe coridor.
Prima ușă din dreapta ta este deschisă. Intri timid. Există o mică toaletă chiar vizavi de tine, iar în stânga
ta este o bucătărie. În dreapta vezi o cameră cu mobilier de bază. De-a lungul peretelui din dreapta sunt
trepte de lemn ce duc la o mansardă. Urci folosind balustrada de lemn din partea stângă.
Când ieși la etaj, vezi un indian cu tenul smead, așezat cu picioarele încrucișate pe un aasan din piele
de căprioară pe podea, aproape de centrul ferestrei orientate spre drum. Poartă un dhoti alb din bumbac și
un bandi alb din muselină tot de bumbac. Acesta este un kurti confortabil cu gât rotund și mâneci pe
jumătate. Remarcabil la acest bărbat sunt ochii săi, strălucitori și pătrunzători. Îl privești cu admirație și-ți
dai seama că te afli în prezența unei Prezențe. Acesta este jnani pentru care ai venit tocmai de departe ca
să-l întâlnești.
Camera are cam 14 metri pătrați. Poți sta în picioare confortabil, fiindcă podul este la mai mult de
1,80 metri. Întrucât ești nou venit, Maharaj îți face semn să te așezi în primul rând, în fața lui. Sunt deja
vreo 12 persoane așezate în liniște în fața lui Maharaj. Cei mai mulți sunt occidentali, câțiva indieni. Este
o zi de lucru. Sunt câteva femei. În dreapta lui Maharaj se află vase de metal cu flori proaspete. Lângă ele
se află un suport de agarbatti cu patru-cinci bețișoare de tămâie care fumegă. Citești eticheta de pe
pachetul roșu și alb al bețișoarelor de tămâie de pe podea. Pe ea scrie „Shivranjani”. Aerul este parfumat.
Lângă ghivecele de flori există un ventilator cu picior. Pe podea, lângă Maharaj, se află un pachet de
beedis marca Shivaji, iar lângă el o brichetă din oțel inoxidabil cu capacul rabatabil.
Fereastra din spatele lui Maharaj este acoperită de o perdea cu imprimeuri florale strălucitoare. Pe
peretele de deasupra lui Maharaj se află imagini înrămate cu Vitthala, Shivaji, diferiți Guruși din neamul
său, pe lângă un tablou al lui Ramana Maharshi și un alt tablou mare cu Maharaj însuși.
Pe peretele din fața lui Maharaj, în spatele tău, există un fel de altar. Acesta are imagini înrămate în
argint ale Gurului lui Maharaj, Shri Siddharameshwar Maharaj și ale Gurului său, Shri Bhausaheb
Maharaj. Pe masă se află o tavă de aarati, suporturi de aggarbati, flori, niranjane (lămpi) de argint, vase
de metal pentru flori și câte o pereche de lei și elefanți din metal alb.
În dreapta altarului este o masă lungă de cam un metru și lată de vreo 80 de centimetri. Această masă
Nirupan este acoperită cu o pernă și are perne de fiecare parte pentru o a face un scaun confortabil. Sub
masă, dar fără să atingă podeaua, sunt depozitate câteva pothis (scripturi) vechi învelite în pânză. Pe
tavanul de deasupra mesei Nirupan se află un mic ventilator de perete, de tipul celor din trenurile indiene
care sunt însă mult mai mici. Vei afla mai târziu că acest ventilator face o mică gălăgie atunci când e
pornit. Sunetul lui a fost înregistrat pentru posteritate pe casetele audio ale Nirupanelor lui Maharaj.
Dacă stai cu fața la altar, peretele din dreapta lui mai are o fereastră cu perdele similare pe partea de
nord. Deasupra ei, din nou, se află imagini înrămate ale diferitelor personalități spirituale, inclusiv
Maurice Frydman. Acest perete este în stânga ta, dacă stai cu fața la Maharaj.
Acum atenția ta se îndreaptă din nou spre Maharaj, care fumează un beedi. În stânga lui Maharaj stă o
persoană cu fața la public, așteptând cu răbdare ca Maharaj să înceapă. Ai citit că Maharaj vorbește în
marathi, așa că te gândești că această persoană trebuie să fie traducătorul. Mai târziu afli că el este Shri
Saumitra Mullarpattan. În zilele în care lipsește, rolul lui este preluat de Shri Ramesh Balsekar. Un alt set
de traducători se ocupă de sesiunea de seară.
La un moment dat, Maharaj își stinge beedi-ul într-o scrumieră de metal. Apoi se uită pătrunzător la
tine și-ți pune cele trei întrebări obișnuite: „De unde ești? Cu ce te ocupi? Ce curs a luat căutarea ta?”. Și
apoi începe „distracția”...
Nisargadatta Maharaj avea o înălțime cam de 1,60 metri. Era dreptaci. Era un Malvani din casta
Bhandari. Malvan este situat în regiunea Konkan din statul Maharashtra. S-a născut într-o familie non-
vegetariană, dar el însuși era în mare parte vegetarian. Îi plăcea să fumeze beedi, dar fuma fie înainte de

5
începerea sesiunilor, fie în timpul shilopyaachya goshti (discuții libere pe orice subiect, inclusiv
spiritualitate), dar niciodată în timpul sesiunilor de întrebări-răspunsuri. În general, purta un dhoti și un
bandi din bumbac. În iernile din Mumbai, care sunt destul de moderate, purta un pulover de lână
portocaliu, fără mâneci.
Când ieșea din casă, Maharaj purta chappals din piele și un baston de mers. Și pentru că ochii săi erau
sensibili la lumina puternică, purta ochelari negri.
Familia lui Maharaj era mică. Soția sa, Sumatibai, murise devreme, lăsând în urmă trei fiice și un fiu
pe nume Chittaranjan, căruia i se spunea cu numele de companie Bābi sau „Bābi shet”. Soția lui Bābi era
Maya - ea era numită Maya bhabhi (cumnata) de către discipolii indieni. Au avut doi copii: o fiică pe
nume Savita și un fiu pe nume Nijanand, care mai târziu s-a mutat în Japonia pentru un loc de muncă.
Noaptea, Maharaj dormea la etaj, la mansardă, pe un pat pliabil, din oțel. Se trezea în jurul orei 4
dimineața. Însoțitoarea sa, Anna, plia rapid patul și-l stivuia de-a lungul peretelui din colțul estic al
mansardei. De asemenea, Anna rula și lenjeria de pat (o saltea subțire de bumbac, un cearșaf, o pernă și
un cearșaf de bumbac de acoperit) și o ducea în camera de la parter.
Maharaj se spăla pe dinți în mica toaletă de sub mansardă. Apoi se ducea la o toaletă comună din
pasajul clădirii. Își făcea baia la toaleta de acasă.
Cu puțin înainte de ora 5 dimineața, unii discipoli indieni începeau să sosească pentru kaakad aarati.
Florile proaspete erau așezate în vaze, dhoop și agarbattis erau aprinse, iar tava de aarati era pregătită cu
o lampă, bucăți de camfor, ghirlande de flori și flori libere, kumkum și o cutie de chibrituri etc. Imaginile
erau împodobite cu ghirlande, lampa și bucățelele de camfor erau aprinse și începea cântatul aarati.
Flacăra sacră se agita în sensul acelor de ceasornic în fața fiecărei imagini de pe altar în timp ce se cântă
aarati. După aarati se cântau bhajane tradiționale din sampradaya cam o jumătate de oră.
La ora 6 dimineața, unii dintre acești discipoli se duceau acasă pentru a se pregăti pentru muncă.
Restul rămâneau în spate și li se alăturau alții pentru a face dhyaan (meditație) în prezența lui Maharaj.
Maharaj nu făcea dhyaan, dar era prin preajmă, făcând alte treburi precum aplicarea de kumkum și attar
(parfum pe bază de ulei) pe frunțile imaginilor înrămate de la altar și din jurul camerei.
Atunci când aplica tikka de kumkum pe fotografii în fiecare zi, aplica o tikka și pe propriul portret!
Cum făcea Maharaj puja? Complet interiorizat, pierdut în Totalitate. Mâinile lui se mișcau spontan,
făcând ceea ce trebuia făcut. Fără bhav personal, doar Brahm bhav.
Atmosfera din cameră era cu totul tradițională și pioasă, deși Maharaj însuși era cel mai modern
gânditor și un jnani prin excelență. Majoritatea vizitatorilor nu puteau împăca acest paradox.
În unele zile, în timpul dhyaan-ului, îl puteai găsi pe Maharaj așezat pe un aasan din piele de
căprioară, într-un colț, lângă masa Nirupan, citind Loksatta, un ziar marathi. Avea cataractă la ambii ochi
și totuși citea ziarul fără ochelari. De fapt nu purta niciodată ochelari.
Meditația în prezența lui Maharaj era o experiență puternică, iar unii discipoli înflăcărați își făceau un
scop din a fi acolo. Discipolii care făceau dhyaan se terminau în jurul orei 9 dimineața.
După aceea era vremea pentru bhajana de dimineață. Aceasta era mai puternică decât kaakad aarati,
cu cântece puternice în acompaniament de cinele de diferite mărimi. Majoritatea discipolilor indieni din
sampradaya participau la bhajana, ceremonie care dura o oră. Apoi urma o pauză de circa o oră.
Cu puțin înainte de ora 11 dimineața, căutătorii străini (și câțiva indieni) începeau să se strecoare
pentru sesiunea matinală de întrebări-răspunsuri. Traducătorul de dimineață era Shri Saumitra
Mullarpattan și în anii următori, Shri Ramesh Balsekar. Această sesiune ținea până în jurul orei 13. Pentru
sesiunea de dimineață, Maharaj se așeza în centrul ferestrei din fața drumului, iar traducătorul se așeza în
stânga sa, lângă deschiderea podului.
După ce aceasta se termina, discipolii străini își petreceau timpul în jurul unui magazin de piese auto
deținut de un domn sikh sau al unui magazin de chai din apropiere, discutând despre învățătură,
comparându-și notițele sau primind sfaturi de la cei mai vechi.
La ora 13 Maharaj lua prânzul și apoi se odihnea până la 16,30.
Cu puțin înainte de ora 17, căutătorii începeau să se adune pentru sesiunea de întrebări-răspunsuri de
seară. Uneori, dacă nu existau întrebări, Maharaj purta o discuție liberă despre învățătură sau, în general,
despre spiritualitate. Traducătorii pentru sesiunea de seară erau Shri Mullarpattan și în ultimii ani Shri
Gaitonde.
Pentru sesiunea de seară, Maharaj își muta poziția. El se așeza lângă deschiderea mansardei, iar
traducătorul se poziționa în centrul ferestrei dinspre drum.

6
 La ora 18,30 era vremea pentru bhajana de seară. Cei mai mulți dintre căutătorii străini plecau înainte
ca ea să înceapă. Bhajana dura o oră.
Apoi, programul varia în funcție de faptul că era joi, duminică sau orice altă zi a săptămânii.
În acele două zile, la ora 19 avea loc Nirupan - Maharaj expunea o scriptură tradițională bine
cunoscută, cum ar fi Das Bodh sau Eknathi Bhagwat. Spre deosebire de sesiunea de întrebări-răspunsuri,
când stătea pe podea, pentru sesiunea de Nirupan Maharaj se așeza la înălțime, pe masa cu perne de lângă
altar. Unul dintre discipoli - cum ar fi Anna, Birmule, Sathe sau uneori Gaitonde - se așeza la piciorul
mesei, lângă fereastra din partea de nord și citea un pasaj din scriptură, pe care Maharaj îl expunea apoi în
mod spontan, în marathi. Nu existau traducători pentru această sesiune.
Nirupan-ul ar dura 45 de minute. La ora 19,45, toată lumea lua o pauză de 15 minute. La ora 20
începea bhajana de noapte. Participau mai ales discipoli indieni. La sfârșitul bhajanei se distribuia
prasad, iar la ora 21,30 aproape toată lumea pleca spre casă.
În celelalte zile ale săptămânii, programul de după ora 19 era devansat cu 45 de minute.
După ce toată lumea pleca - la ora 21,30 în zilele de joi și duminică sau la 20,45 în celelalte zile ale
săptămânii - Maharaj se întâlnea cu unii dintre frații săi Guruși (Guru-bandhu), ca de pildă Ranjit Maharaj
și Bhainath Maharaj și mergea pe jos până la plaja Chowpatty. În ultimii ani, Shri Mohan Gaitonde, în
zilele în care-și lua mașina ca să ajungă la satsang, îl ducea pe Maharaj la o plimbare cu mașina până la
Chowpatty sau în alte locuri.
Inițial, Mohanji, chiar dacă avea o mașină, îl vizita pe Maharaj folosind autobuzul, pentru a economisi
bani. Jayashriji i-a cerut să folosească mașina. „Într-o zi, Maharaj nu va mai fi cu noi fizic. Pentru ce
economisești bani?! Ia mașina! În felul acesta îl poți scoate și pe Maharaj la plimbare oricând dorește.”.
Așa a început Mohanji să conducă zilnic pentru satsang-ul de seară. Din fericire, în acele zile găsea destul
de ușor locuri de parcare.
De fapt, Maharaj obișnuia să spună: „Am cinci mașini.” Se referea la cinci dintre discipolii săi
apropiați care aveau mașini pe care el le putea folosi oricând dorea. Printre aceștia se număra și Mohanji.
În general, Maharaj se întorcea acasă pe la 22,30. Anna îi pregătea patul din mansardă, iar Maharaj se
culca pe la 23.
Cancerul lui Maharaj a fost depistat în 1980, în timpul unui control la Spitalul Bombay situat la New
Marine Lines. A refuzat imediat tratamentul. Cu toate acestea, discipolii l-au rugat așa de mult, încât, în
cele din urmă, el a acceptat să ia medicamente homeopate de la Shri Shrikant Gogate, un discipol
apropiat. Cu toate acestea, discuțiile și programul de la Ashram au continuat ca înainte.
Pe măsură ce treceau lunile și problema se agrava, medicul a insistat să nu mai fumeze beedi. La
rugămințile tuturor, Maharaj a fost în cele din urmă de acord să nu mai fumeze. Un discipol i-a sugerat că
ar putea suge bucăți de yashtimadhu (jeshthamadh/lemn dulce) ca înlocuitor al țigărilor beedi pe care
obișnuia să le fumeze. Aceasta l-ar fi ajutat să-și calmeze gâtul și să nu i se mai usuce gura în timp ce
vorbea. Yashtimadhu nu era ușor de procurat, dar, spre surprinderea lui Jayashriji, ea a descoperit că
băcanul local se hotărâse cumva să-l stocheze. Prin urmare, ea-i putea oferi lui Maharaj yashtimadhu
oricând avea nevoie.
Pentru a preveni uscăciunea gâtului lui Maharaj, însoțitorul lui Maharaj îi punea apa de băut într-un
tambya-pela (un mic vas de cupru cu o cană de cupru drept capac) lângă el, astfel încât să poată lua mici
înghițituri în timpul discuțiilor.
Discuțiile au continuat, cancerul s-a mărit, iar vocea lui Maharaj devenea din ce în ce mai răgușită pe
zi ce trecea. Corpul său devenise și el slăbit. Acum era îngrijit cu cea mai mare devoțiune de Mai, un
discipol vietnamez. Ea pleca în camera ei de hotel doar după ce Maharaj se culca și revenea dimineața
devreme.
În cele din urmă, situația a devenit atât de gravă încât Maharaj avea dificultăți în a vorbi. Ultimul său
Nirupan, unul foarte scurt, a fost pe 16 mai 1981. Unii spun că Maharaj a vorbit până la jumătatea lunii
august. După aceea s-a dus vestea că Maharaj nu va mai ține satsang.
Discipolii apropiați au continuat să-l viziteze, dar inima lor era îndurerată văzându-i starea de sănătate
care se deteriora. Pierduse foarte mult în greutate și devenise slab. Ochii îi străluceau însă la fel de tare ca
înainte și părea indiferent față de ceea ce se întâmpla cu trupul său.
Cam cu o lună înainte ca Maharaj să moară, Dinkarji a vizitat Ashramul. Stătea la mansardă când a
fost surprins să-l vadă pe Maharaj încercând să urce scările. Cu toate acestea, energia lui Maharaj a cedat
după patru sau cinci pași. Altcineva care se afla pe mansardă, dar departe de trepte, a strigat: „Să-l țină
cineva!”.

7
 Dinkarji s-a repezit la trepte și l-a ținut pe Maharaj cu palma stângă și l-a stabilizat. Apoi l-a tras ușor
în sus, la mansardă. Dinkarji spune că ținându-l cu palma pe Maharaj, acesta i-a provocat un ușor șoc
electric, furnicături care au durat aproape 15 zile.
Odată, când Vanajaji și Jayashriji erau cu Maharaj la Ashram, acesta s-a uitat la ele și a ridicat trei
degete. Ele n-au înțeles gestul. Abia mai târziu și-au dat seama că el le indica faptul că mai avea doar trei
zile de trăit în trup.
Cu o zi înainte ca Maharaj să moară, Dinkarji s-a întors la Ashram. Maharaj era pe un pat de
campanie în camera de jos. Era întins pe partea stângă, cu fața spre ușă. Anna îi apăsa ușor fruntea.
Dinkarji nutrea de mult timp dorința de a-i masa picioarele lui Maharaj și a văzut în acest moment o
oportunitate. I-a făcut semn Annei să păstreze tăcerea și să nu-i spună lui Maharaj că-i masează el
picioarele. A început să-i maseze picioarele lui Maharaj, dar Maharaj a simțit imediat noua pereche de
mâini și s-a întors să se uite la Dinkarji. Acesta a clătinat din cap, a arătat cu degetul sus spre mansardă și
apoi a unit degetele mari și arătătoare ale ambelor mâini pentru a indica cântatul cinelelor. Ceea ce-a vrut
să spună în mod clar a fost: „Asta nu-i munca ta! Du-te la etaj și fă bhajana!”
Maharaj și-a lăsat în cele din urmă trupul, în camera de sub mansardă, marți, 8 septembrie 1981, la
ora 19,30. S-a decis ca funerariile să aibă loc a doua zi la crematoriul Banganga, situat la Walkeshwar,
chiar lângă Marea Arabiei.
Swami Vivekananda spusese că există două calități distincte ale unui maestru realizat.
Cât timp erau în viață, toți cei care i-au stat aproape descopereau că toate întrebările lor dispăruseră și
că mintea lor devenise goală. Era ca și cum ar fi întâlnit o gaură neagră ce le-ar fi aspirat mintea lor
neliniștită.
Când însă aceștia își lăsau trupul, rămășițele lor muritoare nu mai erau supuse rigor-ului mortis.
Corpul lor rămânea flexibil și suplu, fiind asemănător unui copil adormit.
La acest lucru am asistat în cazul lui Maharaj. Corpul său a rămas flexibil și moale până în momentul
în care a fost incinerat... chiar dacă funerariile au avut loc la 18 ore după moartea sa.

Postscriptum

Când Maharaj a murit, mai mulți discipoli i-au luat obiectele personale ca relicve. Dinkarji a avut un
gând că i-ar plăcea să aibă chappalele lui Maharaj, dar n-a dat curs acestui gând. La câteva zile după
moartea lui Maharaj, Dinkarji a decis să viziteze Ashramul. Când a întâlnit-o pe Maya bhabhi, nora lui
Maharaj, aceasta i-a oferit un pachet pe care-l ținea în mâinile împreunate. „Am păstrat astea pentru tine.”
a spus ea. Erau chappalele din piele ale lui Maharaj.
Yogesh Sharma
Mumbai, februarie 2023

Notă
Unele informații au fost furnizate de Smt. Jayashri Gaitonde și Shri Dinkar Kshirsagar.
Maharaj n-a fost de acord să-și amplaseze pe perete propriul său portret, dar în cele din urmă a cedat
în fața rugăminților insistente ale unui discipol.

Introducere
de Jayashri Gaitonde

Conștiința noastră a apărut fără să ne dăm seama și noi suntem obligați să ne folosim de ea cât mai
bine pentru a avea liniște sufletească și fericire. În această lume, încercăm să știm mai multe pentru a ne
crește valoarea de sine și pentru a câștiga mai mult. Ce-i învățarea dacă n-ar fi fost introduse tot mai
multe lucruri în această lume?
În ciuda eforturilor, plăcerile noastre sunt de scurtă durată, la fel ca și satisfacția noastră. Ne întrebăm
dacă vom putea fi vreodată într-o fericire permanentă? Aici vreau să vă arăt starea noastră de somn
profund. Toate problemele și grijile noastre iau sfârșit atunci când dormim. Trebuie să ne gândim ce
anume este prezent în starea de veghe și care ne dă bătăi de cap, dar care lipsește în timpul somnului
profund, atunci când suntem liberi de toate problemele? Nu cumva „Eu sunt”-ul nostru este principalul
8
vinovat? Toate problemele noastre încep odată cu apariția lui „Eu sunt” și se termină odată cu sfârșitul
lui. Nu putem însă dormi permanent, fiindcă moartea nu poate fi o soluție.
Acum trebuie să ne gândim dacă acest „Eu sunt” este o necesitate sau dacă ne putem lipsi de el.
Propria noastră experiență ne poate ajuta în această privință mai mult decât sfaturile altora. Am fost
fericiți în copilărie, fiindcă nu exista un „Eu sunt”. Un copil n-a învățat să se identifice cu numele și
forma. Lui când îi este foame arată spre el însuși și spune: „Dă-i ceva de mâncare.” Unde era acest „Eu
sunt” înainte de concepție?
Shri Nisargadatta Maharaj ne-a întrebat mereu: „Erați absenți acum o sută de ani? Dacă erați absenți,
cum v-ați cunoscut existența la câțiva ani după concepție?” Tu ești Satchitananda și existența ta este
eternă. Nu a existat niciun „Eu sunt” și prin urmare, nicio amintire a acelei existențe. În acea stare non-
duală numai tu erai, nu existai nici tu, nici celălalt. Prin urmare, nu era nicio posibilitate ca „Eu sunt” să
existe.
Existența lui „Eu sunt” este ignoranța care ne face viața nenorocită. Într-o zi, eu și soțul meu Mohan
am ajuns la Maharaj cu o jumătate de oră mai devreme decât vizita noastră obișnuită de la ora 17. Când i-
am atins picioarele, Maharaj a stat liniștit și a zâmbit. „N-am fost conștient de prezența mea până când nu
m-ați atins voi.”, a spus el.
Un înțelept este una cu întreaga existență; nu există niciun „Eu sunt” în el. Noi, pe de altă parte, avem
o existență limitată care-i separată de întreg, iar acest lucru este responsabil pentru suferința noastră. Din
întreg încercăm să ne izolăm mica noastră parte, iar acest lucru duce la suferință.
Maharaj ne-a văzut ca pe el însuși. Imaginația noastră de a fi un individ separat duce însă la ignoranță
și suferință. Ocazional, în somnul profund, există o falsă trezire din cauza căreia vedem o lume de vis.
Aceasta pare complet reală atâta timp cât durează visul. Cine vede acest vis? Este falsul nostru „Eu sunt”.
Cum poate un „Eu sunt” fals să vadă ceva adevărat? Am văzut deja că „Eu sunt” pe care-l recunoaștem în
starea de veghe este la fel de fals ca și cel din vis. În starea noastră veșnică și adevărată nu poate exista
niciun „Eu sunt”. Din moment ce starea de veghe este falsă, atunci cum ne putem aștepta la ordine,
perfecțiune și fericire în ea? Singurul lucru care poate fi făcut este să ne trezim din această falsă stare de
veghe, scăpând de „Eu sunt”-ul nostru în timpul stării de veghe.
Putem începe cu singurul capital pe care-l avem, conștiința noastră. Maharaj ne îndrumă către Gurul
nostru lăuntric, cel care-i responsabil pentru această conștiință. Noi folosim conștiința pentru a face orice,
cu excepția privirii conștiinței însăși. Sunteți foarte conștienți de rezultat: nemulțumire și nefericire. Fiind
evident că așa stă treaba, cum se poate corecta visul? Cum se poate transforma ceea ce-i fals în
adevăr/adevărat? Singura opțiune este să te trezești din vis și să te eliberezi complet de el. Odată cu
aceasta, falsul „Eu sunt” se va dizolva, la fel și lumea ta falsă.
Atunci când acordăm atenție conștiinței în sine, trebuie să cântăm Guru-mantra. Am avut norocul să
primesc o mantra de la Maharaj și ea-i o mahavakya sau o mare propoziție din Upanișade. Maharaj știa că
atunci când nu va mai fi într-o formă fizică, discipolii săi se vor aștepta să primească o mantra. De aceea
a împărtășit o mantra tuturor, care-i la fel de puternică. Această mantra este „Jai Guru, Jai Guru”.
Maharaj ne-a reamintit întotdeauna că el n-a fost niciodată corpul său, iar existența sa a fost eternă în
fiecare corp viu. El este prezent în fiecare dintre noi ca Guru lăuntric și este de datoria noastră să ne
amintim mereu de el.
Oamenii își doresc o fericire veșnică, iar această fericire este mereu prezentă în ei. Singura perturbare
este sentimentul fals de „Eu sunt”, dar acesta nu poate dura mult timp. La fel cum un hoț dispare atunci
când este observat, Maharaj semnalează hoțul din noi și el ne va părăsi cu siguranță definitiv.

Nota traducătorului
de Mohan Gaitonde

Atunci când Shri Nitin Ram și soția sa Anita i-au cerut soției mele Jayashri să scrie experiențele ei
despre vizitele la Maharaj, ea a fost reticentă în a începe lucrarea. Până atunci ea scrisese doar o singură
carte în marathi. Aceasta a fost publicată acum de Shri Yogesh Sharma de la Zen Publications cu titlul
„Amrutvarsha”, care înseamnă literalmente „ploaia de nectar”. Notele din acea carte au fost consemnate
în timpul discursurilor spirituale ale lui Shri Nisargadatta Maharaj în perioada 1977 - 1980. Ea a fost
tradusă acum în limba engleză cu titlul „Ploaia Harului” (tradusă în limba română de Damema Ro.)
9
 Fratele meu mai mare, răposatul Shri Narayan Gaitonde, care-a răsfoit acele notițe ale lui Jayashri, i-a
cerut să le aranjeze în așa fel încât să le poată combina pentru a face o nouă carte despre Maharaj pentru
uzul său personal. Jayashri s-a conformat și cartea a fost gata. Narayan a folosit la maximum această carte
până la moartea sa (2008). Inițial, atunci când am încercat s-o publicăm pentru a fi citită de publicul larg,
eforturile noastre n-au avut prea mult succes. Mai târziu, datorită eforturilor lui Nitin și amabilității lui
Yogeshji, cartea în marathi a fost în cele din urmă publicată în 2016. Recent, Yogeshji a publicat și
traducerea în limba engleză a acestei cărți, realizată de Shri Vinayak Prabhu, intitulată „Ploaia Harului”.
Publicarea cărții „Amrutvarsha” s-a întâmplat fără nicio muncă suplimentară din partea lui Jayashri,
fiindcă totul era pregătit. Totuși, editarea acestei noi cărți în marathi, carte care-a ajuns să se numească
„Mantralela Satsang”, precum și rememorarea tuturor experiențelor vechi au dat naștere unei munci
dificile care-a necesitat un mare efort. Eu mă îndoiam de capacitatea lui Jayashri de a duce la bun sfârșit
această sarcină, dar m-am abținut în a comenta acest lucru. M-am gândit că era mai bine să-i las decizia în
seama ei.
Într-o zi am văzut-o pe Jayashri scriind cu ușurință pagină după pagină. A fost o plăcere s-o văd
scriind despre Maharaj și am lăsat-o în pace. Odată, în timpul absenței ei, am avut ocazia s-arunc o privire
asupra manuscrisului și l-am găsit atât de captivant, încât cuvintele aduceau la viață vechile amintiri de
când mă aflam în prezența sfântă a Maestrului Iluminat.
Cunoșteam devotamentul și dragostea lui Jayashri pentru Maharaj și deplina ei credință în el. Nu-i
cunoșteam însă potențialul de a scrie despre Maharaj cu atâta interes și ușurință. În mod evident, era harul
Gurului care opera prin ea. Cum acest har nu este în afară, ci înăuntrul discipolului, el este direct
proporțional cu dragostea și credința discipolului în Guru. Atunci când limitările omenești tind să ne
frâneze eforturile dezinteresate, harul divin vine în ajutor și influența sa copleșitoare preia controlul.
Același har i-a implicat și pe Nitin și Anita pentru a îmbunătăți calitatea cărții și a o face mai
interesantă. Un număr de discipoli și iubitori ai lui Maharaj și-au oferit serviciile pentru a face cartea mai
edificatoare și mai utilă pentru toți căutătorii spirituali. Ca rezultat al efortului combinat al tuturor
devotaților lui Maharaj, chiar și începătorii pe această cale a non-dualității pot folosi ajutorul acestei cărți
pentru a-și șterge ignoranța și a fi treziți la propria lor natură reală. Cărțile ca aceasta nu vor îndruma
greșit sau exploata niciodată pe nimeni, ci ele vor arăta căutătorului unde să caute realitatea.
Odată, un căutător spiritual călătorea până la Mumbai tocmai din Hyderabad pentru a-și împărtăși
experiența lecturii cărții „Eu sunt Acela”". El spunea că după ce citise această carte s-a eliberat de toate
conceptele sale, cu excepția noțiunii false de „Eu sunt”. Când totul este Unul, unde mai există
posibilitatea existenței lui „Eu sunt”? Maharaj a făcut ca spiritualitatea să fie atât de directă și simplă,
ceea ce pseudo-Gurușii n-au putut-o face. Maharaj spunea adesea: „Cei care vor cu adevărat, o obțin!”
Aceasta este o mare promisiune pentru toți adevărații căutători ai Adevărului. Maharaj este prezent în
interiorul fiecăruia dintre noi ca propriul nostru Sine adevărat. Unde mai este nevoie să ieșim să căutăm
un Guru? Maharaj spunea frecvent: „Înțelepții sunt foarte rari și ceea ce primește un căutător în căutarea
unui Guru este doar un vânzător de spiritualitate care și-a deschis un magazin”. Propria mea experiență de
o viață implicată în spiritualitate arată că acei căutători sinceri nu pot fi păcăliți. Este ușor pentru ei să
detecteze persoanele ce se pretind libere, dar ele fiind pline de dorințe și temeri. Un adevărat înțelept n-
are nicio urmă de dorință sau frică. O observație importantă cu privire la acești pseudo-Guruși este că din
cauză că se prind cu tărie de propriul lor ego, ei și-au pierdut undeva pe parcurs controlul asupra
propriului lor progres spiritual. Când o piatră cade de pe o stâncă, ea-și pierde controlul asupra sieși și
cade până când nu mai există nicio posibilitate de a mai cădea. Un pseudo-Guru este exact ca o piatră ce
se rostogolește și care-și pierde tot controlul de a fi pe calea cea bună. Căderea spirituală a unei astfel de
persoane o duce în întuneric, acolo de unde nu mai este posibilă învierea. Cum poate o astfel de persoană
să-i ghideze și să-i înalțe pe alții?
În compania lui Maharaj au avut loc miracole pe care el nu le-a revendicat niciodată ca fiind acțiunile
sale. Când una dintre fiicele sale se afla pe patul de moarte, Maharaj a întrebat-o dacă are nevoie de ceva.
Ea a cerut o sticlă de băutură răcoritoare, dar înainte ca el să-i aducă băutura, ea a murit. Porunca lui a
trezit-o ca și cum ar fi dormit. După ce-a terminat de băut, a întrebat-o dacă vrea să continue să mai
trăiască. Când răspunsul ei a fost negativ, a lăsat-o să plece. Pentru el, atât nașterea cât și moartea erau un
mit și le trata ca atare.
Pentru Maharaj, întreaga existență era o iluzie și el se aștepta ca discipolii săi să se intereseze mai
puțin de lume și să-i acorde cât mai multă atenție conștiinței. Ne-a spus că dacă vrem să trăim cu mai
multă devoțiune, ni se va oferi mai multă viață chiar și împotriva destinului nostru. Odată ne-a oferit un

10
exemplu practic pentru a ne demonstra acest lucru. Într-o seară, când asistam la bhajane-le zilnice,
Maharaj mi-a semnalat prezența unui discipol bătrân care fusese absent mult timp din cauza unei boli.
După bhajana, m-am întâlnit cu discipolul pentru a mă interesa de starea lui de sănătate. El a menționat
cu bucurie că harul lui Maharaj a fost cel care l-a ținut în viață și l-a adus înapoi la Ashram. Își dădea
ultima suflare în unitatea de terapie intensivă a unui spital local, cu corpul acoperit de sonde și fire. I-a
auzit pe doctori spunând că nu mai există nicio speranță în privința recuperării sale. Apoi, brusc, și-a
amintit de Maharaj și de cuvintele sale că mai multă viață este pusă la dispoziția celor devotați. Și-a
îndepărtat masca de oxigen și toate firele de pe corp și a reușit cumva să se elibereze din legături. S-a
îndreptat direct spre Maharaj și și-a odihnit capul pe picioarele divine.
Întotdeauna m-am întrebat de ce înțelepți precum David, Zarathustra, Iisus, Mahomed și Rumi erau
rari în alte părți ale lumii, dar nu și în India. Ar putea fi doar o duzină de oameni, în timp ce o duzină de
înțelepți s-au întâmplat să fie doar în timpul vieții înțeleptului Jnaneshwar. Când a fost întrebat despre
motivul acestui fapt, Maharaj a spus că cea mai bună condiție pentru ca un lotus să înflorească este într-un
iaz murdar și plin de noroi. El a întrebat: „Ce altceva sunt îngrășămintele în afară de asta?” Shri J.
Krishnamurti își încheia adesea propozițiile cu cuvintele „... în această țară nefericită”. Prin urmare,
trebuie să ne amintim întotdeauna că apariția mai multor înțelepți în această țară este un indiciu al
condițiilor generale din această țară.
Cei nou-veniți ar trebui să citească această carte cu atenție și vor primi îndrumare dinăuntru. Maharaj
este foarte viu în lăuntrul fiecăruia dintre noi pentru a ne salva de ignoranță și pentru a ne ghida în direcția
corectă.
Le mulțumesc lui Vinayak Prabhu, Anuradha Prabhu, Manjit Singh, Anjali Walsh și Yuriy Melnyk
pentru ajutorul neprețuit pe care mi l-au oferit în realizarea acestei lucrări.

Prefață
de Nitin Ram

Îmi amintesc o poveste pe care am auzit-o acum câțiva ani. Se spune că Yesu (Hristos) obișnuia să le
povestească această întâmplare discipolilor săi.
Exista o fermă care avea o mare vie. Când strugurii erau copți, erau chemați sute de muncitori să-i
culeagă. Era important să termine munca la timp pentru a se evita pierderile. Proprietarul fermei
supraveghea el însuși munca pentru a se asigura că totul decurge fără probleme.
Muncitorii au sosit dimineața la ora 9, iar munca a început. În jurul orei 11 s-a observat că era nevoie
de și mai mulți muncitori. Prin urmare, încă o sută de muncitori au fost recrutați în grabă, iar lucrările au
continuat în plină desfășurare sub un soare arzător. După sosirea acestor muncitori, s-a observat că pentru
lucrările rămase era nevoie de mai mulți muncitori. Așadar, a mai fost recrutat încă un lot de muncitori
pentru a mări capacitatea. Acest lot a sosit la ora 14 și a început să lucreze imediat. Poate că era ultima zi
a sezonului. Prin urmare, strugurii rămași au fost ambalați pentru a fi trimiși imediat pe piață. În jurul orei
16 a devenit evident că era nevoie de și mai mulți oameni, altfel munca ar fi rămas neterminată. Al treilea
lot de muncitori a fost adus în ajutor. Când au ajuns la lucru se făcuse ora 18 și era timpul să se oprească.
La sfârșitul zilei, toți muncitorii s-au aliniat pentru a-și primi salariile. Proprietarul a distribuit salariul
zilnic stabilit tuturor celor prezenți. Cum suma era aceeași pentru toată lumea, cei care începuseră munca
destul de devreme au fost nemulțumiți și s-au plâns proprietarului: „Noi am muncit mult mai mult sub
soarele arzător încă de la primele ore ale dimineții, iar ceilalți au muncit mult mai puțin! Ultimul lot de
muncitori nici măcar n-a început să lucreze. Cum se poate da aceeași sumă tuturor? Aceasta este o
nedreptate față de noi!”. Proprietarul fermei i-a ascultat și apoi i-a întrebat: „Spuneți-mi, salariile voastre
au fost mai mici decât cele stabilite? Ați fost plătiți corect, fără nicio reducere. Atunci de ce vă
îngrijorează ceea ce le plătesc eu celorlalți lucrători?”
Apoi a continuat: „Nu-i plătesc pentru ceea ce-au făcut, ci pentru că am destui bani pentru a-i plăti și
îmi face plăcere s-o fac!”
Pentru mine, Shri Nisargadatta Maharaj este ca și proprietarul fermei. Pe parcursul întregii sale vieți,
Maharaj a împărtășit cunoașterea de Sine pură cu toți cei care-au venit la el, fără să aibă așteptări de la
nimeni. El a continuat să distribuie fericirea Sinelui fiecăruia. Deși n-am putut să-l întâlnesc pe Maharaj

11
în formă fizică și să-l ascult personal, eu sunt destul de norocos să-i întâlnesc discipolii care-au fost
binecuvântați să-l întâlnească și să-i asculte învățăturile divine.
Acum voi scrie despre Shri Mohan și Smt. Jayashri Gaitonde, unii din cei care traduceau întrebările
vizitatorilor indieni și străini care nu vorbeau marathi. Acești doi discipoli au o mare colecție de amintiri
despre întâlnirile lor cu Maharaj timp de cinci ani. Colecția acestor amintiri a fost adunată în această carte
intitulată „Clipe minunate cu Shri Nisargadatta Maharaj”. Deși n-am fost suficient de norocos să mă
întâlnesc cu Maharaj, marele meu noroc este că mi s-a permis să scriu o prefață pentru această valoroasă
carte.
Care-o fi fost starea de spirit a lui Jayashriji în timp ce scria această carte? Acest gând mi-a venit în
minte și mi-am amintit de un cântec dintr-un film, cântec care sună în felul următor:
„De unde s-aduc acea inimă
care să mă ajute să uit amintirile tale?
Permite-mi să rămân cu tine
ca praful de pe picioarele tale.
Dacă nu ești de acord cu acest lucru,
lasă-mă să mă alătur prafului de pe picioarele tale.
De unde pot aduce această inimă
care să mă ajute să uit amintirile tale?”
În timp ce citești această carte, la fiecare pas experimentezi cum compania Sadgurului are un impact
asupra inimii discipolului.
În fiecare ființă vie este înnăscută dorința de a trăi, dar dorința de trezire reală se întâmplă doar la
oameni. Dorința de a te trezi și de a te cunoaște pe tine însuți se întâmplă foarte rar! Este rar să ai dorința
de a-l întâlni pe Sadguru și este la fel de greu să-l recunoști chiar și după ce-l întâlnești. Cum l-au întâlnit
Jayashri și Mohan Gaitonde pe Shri Nisargadatta Maharaj și cum l-au recunoscut ei? Cum i-a acceptat
Maharaj? Aceste aspecte sunt descrise cu luciditate în această carte.
Fără îndoială că există o alchimie extraordinară în cuvintele Sadgurului. Pentru a observa însă
schimbarea pe care aceste cuvinte au produs-o în viața discipolilor săi, trebuie să citiți această carte!
Cuvintele unui înțelept îi sporesc cunoștințele discipolului, dar compania lui îi schimbă chiar ființa
acestuia. Pentru a aduna cunoștințe există nenumărate cărți în această lume, dar cei care observă un
înțelept de aproape și-și însușesc învățăturile sale sunt extrem de avantajați. Acest lucru devine evident în
timp ce citim această carte.
Până în prezent au fost publicate mai multe cărți despre Maharaj și învățăturile sale și ele au fost
traduse în diferite limbi străine. Care-ar fi fost starea lui Maharaj care să poată transforma discipolii și
cititorii într-o asemenea măsură? Care i-ar fi putut fi prioritățile în timpul vieții sale? Ce s-a aflat în
spatele stării sale realizate? Cât de devotat a fost el față de Dumnezeul său? Ce a fost responsabil pentru
devotamentul său incomparabil față de Guru?
Este bine cunoscut faptul că Maharaj n-a citit multe cărți religioase și nici n-a desprins mare lucru din
ele. Atunci cum de a curs din el minunatul și nesfârșitul Gange al Cunoașterii Supreme? Cum a putut el să
abordeze cele mai dificile întrebări ridicate de numeroși învățați ai Vedantei și pundiți erudiți care stăteau
la picioarele sale pentru a primi cunoașterea de la el? Este realizarea Sinelui doar un studiu și o memorare
a cuvintelor unui jnani? Care-i sensul devoțiunii după cunoașterea de Sine? Ce să înțeleg eu prin credința
fermă în cuvintele Sadgurului? Ce se înțelege prin slujirea Sadgurului? Cum a fost Nisargadatta Maharaj
atras de o viață spirituală, deși el era un gospodar și trebuia să conducă o mică afacere pentru a-și câștiga
existența?
Cum a fost viața lui de familie după ce și-a realizat Sinele? Cum erau relațiile sale cu frații săi Guruși?
Cum se purta cu discipolii săi? Care era stilul său de a-și sfătui discipolii să aibă cunoaștere cu
devotament? Multe întrebări ca acestea își găsesc cu ușurință și în mod adecvat răspunsul în această carte.
Răspunsurile sale vă vor ajuta în căutarea spirituală și vă vor ajuta să vă realizați Sinele.
Uneori chiar mă gândesc că numai dacă dragostea oamenilor pentru Dumnezeu ar crește proporțional
cu creșterea prețului la benzină, asta ar fi o sadhana excelentă pentru căutătorii Adevărului! În zilele
noastre, din păcate, sunt disponibile multe cărți pe teme spirituale. În timp ce citește aceste cărți, este cel
mai probabil că un căutător al adevărului se agață strâns de individualitatea sa (egoul) și astfel rămâne un
cititor pentru totdeauna.

12
 Poate că aveți impresia că Google vă sporește cunoștințele lumești prin simpla apăsare a unei taste,
dar pentru a dobândi cu adevărat cunoașterea Sinelui ca experiență intuitivă și pentru a îmbunătăți
dragostea pentru Dumnezeu și pentru existență este neapărat nevoie de un Sadguru viu.
Odată, un vizitator străin l-a întrebat pe Maharaj: „J. Krishnamurti spune că pentru realizarea Sinelui
nu este cu adevărat necesar un Guru. Ce aveți de spus despre asta?” Cu un zâmbet, Maharaj a răspuns:
„Da, dar pentru a înțelege acest lucru, un Guru este o necesitate!”. În afară de Guru, cine va arăta calea?
Shri Siddharameshwar Maharaj, Gurul lui Shri Nisargadatta Maharaj, dădea întotdeauna un exemplu
în timpul discuțiilor sale. El spunea: „Pentru construirea unui templu sunt necesare multe persoane, cum
ar fi muncitori, tâmplari, zidari și ingineri civili. Dar pentru a instala idolul cu ritualurile prescrise, este
obligatoriu un brahman. Pentru îngrijirea corpului, părinții, rudele, prietenii și societatea pot ajuta. Dar
pentru a cunoaște Conștiința sau Sinele ce locuiește în corp este nevoie de un Sadguru”.
Aici Jayashriji explică cum ar trebui să existe în viața unui căutător o uniune între cunoaștere și
devoțiune. Ea ne spune cum se dezvoltă dorința de a întâlni un Guru, cum să observăm acest lucru la un
căutător și cum această atracție față de un Sadguru ne conduce la adevărata noastră natură eternă. Cu
experiența ei, ea ne ghidează în această privință.
Shri Siddharameshwar Maharaj spunea întotdeauna: „Pentru a încorpora un diamant într-un ornament,
ai nevoie de aur ca substrat și nu de vreun metal mai puțin valoros ca de pildă alama. În mod similar,
diamantul cunoașterii de Sine se încorporează doar cu devotamentul față de Guru.”. Shri Nisargadatta
Maharaj a fost cel mai bun exemplu al afirmației Sadgurului, așa cum veți descoperi în această carte.
În această carte, puteți citi și amintiri ale diverșilor discipoli care-au avut parte de compania
captivantă a Maestrului. Acesta este punctul culminant al acestei cărți.
În ansamblu, această carte este o mare binecuvântare pentru toți căutătorii spirituali. Cei care încă nu-l
cunosc pe Nisargadatta Maharaj vor beneficia și ei enorm de această carte. Cei cei care-au citit deja
despre Maharaj îl vor înțelege și mai bine, apropiindu-se astfel de realizarea propriului Sine.
Această carte nu este doar o rememorare a amintirilor din timpul petrecut cu Maharaj, ci este plină de
binecuvântări pentru aspiranții spirituali. Cei care-o citesc cu interes vor dezvolta dragostea și îndemnul
de a fi propriul lor Sine.
Aflându-se în compania încântătoare a Maestrului, Jayashriji împărtășește acum această încântare cu
toți cei care citesc această carte cu deplin interes. Obținem ceea ce ne dorim cu tărie și ceea ce merităm. Îl
rog pe Sadguru să-i facă pe cititori să-și realizeze adevăratul îndemn - oricare ar fi el.

Mă prosternez la picioarele lui Shri Nisargadatta Maharaj.

Nota traducătorului în limba română

Ce dar frumos mi-a făcut Iubitul meu Maestru! Mi-a permis să traduc în limba română din acest mare
fluviu al înțelepciunii Sale, s-o fac cu pasiune și bucurie, adăpându-mi sufletul la această apă vie. Fie ca
toți cei care citesc cuvintele rostite de Shri Nisargadatta Maharaj să fie străbătuți de acest fior al
Realității!
Astăzi, 25.12.2023, finalizez această traducere, sub auspiciile Sfintei Sărbători a creștinității, Nașterea
lui Iisus Hristos.
Și cum toți suntem același Sine, Adevărul Suprem, indiferent de forma pe care o luăm în această
manifestare, mă înclin cu Iubire în fața voastră, a tuturor, a Unicului de fapt, căci noi nu suntem
separați!
Mulțumesc Maharaj!
Mulțumesc Jayashri și Mohan Gaitonde pentru minunata lucrare.
Mulțumesc Vasi, pentru Iubirea ta și pentru faptul că ești mereu alături de mine!

LUMINĂ, IUBIRE, PACE și ARMONIE!

Damema Ro (Beatrice)

13
 Partea I

Era de aur
În viața fiecărei persoane vine o perioadă care poate fi numită era de aur.
Pentru unii căutători, această perioadă durează puțin timp, iar pentru cei norocoși durata ei este destul
de lungă. Noi n-am făcut excepție de la acest lucru. În viața noastră, cea mai bună perioadă a durat peste
cinci ani, transformându-ne în totalitate. Cum a avut loc această schimbare? A fost harul Sadgurului care
ne-a schimbat complet atitudinea față de viață și față de lume. Așa cum aurul strălucește întotdeauna,
strălucirea sfințitoare a acestei perioade de aur rămâne cu noi. Viețile noastre au avut o atingere a pietrei
filozofale. Compania unui înțelept a făcut ca viețile noastre să fie unice în fiecare aspect.
La mansarda unei case mici din cea mai aglomerată și gălăgioasă zonă din Mumbai, am întâlnit o
personalitate extraordinară și foarte puternică, numită Shri Nisargadatta Maharaj. În acelmic loc, am putut
uita de întreaga lume și ne-am putut umple de pace și devoțiune. Un mare învățător al non-dualității stătea
acolo în haine simple. Era foarte energic, iar cuvintele lui erau clare și directe. Cuvintele sale erau șocante
pentru ideile noastre normale despre lumea din jurul nostru și despre noi înșine. Aceste cuvinte au sfârșit
prin a fi gravate în inimile noastre. Înainte de a-l întâlni pe Maharaj, ne-am luptat pentru a găsi pacea
minții, care apoi a devenit o parte din noi fără ca măcar să i-o cerem lui Maharaj.
Am avut parte de compania lui în fiecare zi în timpul acelor ultimi cinci ani ai prezenței sale fizice.
Aceea a fost perioada de aur a vieții noastre. Ne-am atașat foarte mult de el datorită apropierii sale
fermecătoare și atracției sale spirituale. Am întâlnit, de asemenea, mulți alți căutători care s-au îndrăgostit
de el doar vizionând un documentar despre viața și învățăturile sale sau citindu-i cărțile. Unii au fost
atrași de el doar prin simpla ascultare a discursurilor sale pe CD-uri. Acești prieteni m-au rugat să scriu
despre amintirile mele din timpul petrecut cu Maharaj, ceea ce a dus la apariția acestei cărți. Citind-o, este
posibil ca mulți să aibă sentimentul că au fost cu el. Eu am avut propriile îndoieli cu privire la capacitatea
mea de a scrie, deoarece nu mai scrisesem niciodată o astfel de carte, dar datorită ajutorului altor adoratori
ai săi și grației Maestrului, ea a devenit realitate.
Am fost martori la mai multe incidente în timpul celor cinci ani petrecuți cu Maharaj. Este dincolo de
capacitatea mea să le prezint pe toate aici. Cu o inteligență modestă, fără abilități de scriere și lipsită de
multe alte trăsături necesare unui scriitor iscusit, mi-a fost foarte greu să încep măcar. Presiunea continuă
din partea prietenilor și-a făcut treaba și rezultatul este acum cu voi. Oricare ar fi șansele de reușită,
dragostea și considerația cititorilor lui Maharaj vor face cu siguranță plăcută parcurgerea acestei cărți.
Există multe experiențe care sunt dincolo de cuvinte. S-ar putea să vă gândiți că această carte este un
rezultat al notițelor mele din timpul vizitelor, dar nu este deloc așa. Tot ce-mi amintesc acum despre acele
experiențe vă este prezentat. Prin urmare, s-ar putea să găsiți multe repetări care sunt inevitabile în orice
carte despre spiritualitate. Cu toate acestea, subiectul este de așa natură încât repetarea unui lucru poate,
de fapt, să faciliteze o înțelegere a subiectului mai bună și mai profundă.
Se pot scrie multe lucruri, dar fără un editor înțelegător, efortul este irosit. Prin harul Gurului, l-am
întâlnit pe Shri Yogesh Sharma, care era persoana potrivită capabilă să ne ajute. Iubește cărțile spirituale
și este totodată și un adorator al lui Maharaj, fiind plin de devotament. Fie ca Maharaj să-i dăruiască o
viață lungă și sănătoasă, astfel încât să poată publica și mai multe alte cărți.

Rezultatul faptelor bune din trecut

Nu eram familiarizată cu numele Nisargadatta atunci când soțul meu Mohan începuse să-l viziteze în
mod regulat. De fapt, Maharaj devenise atât de important pentru Mohan încât după orele de program,
vizitarea Ashramului Khetwadi (reședința lui Maharaj) era singurul său interes. Lumea lui se micșorase ca
și cum n-ar mai fi existat nimic altceva. După ce se întorcea de la serviciu, mânca câteva gustări și pornea
spre Grant Road. De acolo se întorcea abia după ora 21 sau 22. În acele zile, televiziunea era ceva nou în
Mumbai. Sâmbăta și duminica erau la televizor filme interesante. M-a surprins faptul că Mohan își
pierduse interesul și pentru acele filme. Acest lucru se datora influenței copleșitoare a lui Maharaj.
Odată ploua torențial și toate drumurile erau inundate, dar asta nu l-a împiedicat pe Mohan să plece
spre Khetwadi. Nu m-am putut stăpâni și-am încercat să-l opresc, spunându-i: „N-ai nicio șansă să iei un
autobuz, fiindcă peste tot este plin de apă. Chiar și Khetwadi va fi inundat și nu va fi nimeni la Ashram în
afară de Maharaj”. Dar Mohan era încrezător că-l va întâlni pe Maharaj și pentru el absența celorlalți n-
14
avea nicio importanță. Eram sigură că nici Maharaj n-ar fi apreciat venirea lui Mohan acolo în timpul
acelor ploi torențiale și l-ar fi trimis înapoi. Când s-a întors târziu, am aflat tot ce s-a întâmplat. A reușit
cumva s-ajungă acolo cu autobuzul și a trebuit să treacă prin apă până la genunchi pentru a ajunge la
Ashram. În afară de Maharaj a mai fost prezent doar unul dintre discipolii săi care stătea în apropiere.
Maharaj s-a comportat ca și cum totul ar fi fost normal și ritualul zilnic de bhajane (rugăciuni divine) a
început la ora obișnuită, urmat de discursul despre Eknathi Bhagwat. În timpul discursului, s-a auzit un
tunet teribil de puternic care-a fost un șoc pentru toată lumea, cu excepția lui Maharaj care nu l-a luat
absolut deloc în seamă. După tradiționalele rugăciuni de noapte, ambilor discipoli li s-a permis să plece.
Nu mă simțeam deloc bine cu vizitele regulate ale lui Mohan la Maharaj. Aveam sentimentul că
pierdeam ceva important în viața mea. Aveam propriile mele îndoieli cu privire la aceste vizite și
devenisem neliniștită. Mă întrebam ce fel de vrajă magică ar fi făcut Maharaj asupra lui Mohan.
Observasem atâtea schimbări în el și mă gândeam că Maharaj poate că-i dădea un scop în viață.
Întotdeauna mergea acolo singur și niciodată nu mă invita să-l însoțesc. Eram foarte curioasă să văd locul
și să verific dacă totul era în regulă. Am simțit că n-ar fi înțelept s-ajung la vreo concluzie cu informații
incomplete. În cele din urmă, m-am hotărât să verific locul unde mergea Mohan și să văd ce se întâmpla
acolo. Într-o seară, l-am întrebat dacă-l pot însoți. El nu s-a opus, fapt care m-a bucurat foarte mult.
Am luat autobuzul până la Grant Road și mergând pe drumuri aglomerate, am ajuns la Vanamali
Bhuvan, pe străduța 10 din Khetwadi. Am intrat în sală și după ce-am urcat o scară îngustă, am ajuns la
mezanin, loc în care persista o aromă plăcută de bețișoare de tămâie. Pereții erau plini de imagini ale
zeilor și înțelepților. Un bătrân, purtând o cămașă albă și un dhoti, ședea pe un mic scaun cu o pernă.
Acesta era înțeleptul. Ne-am prosternat în fața lui. Mohan i-a spus cine eram. În timp ce stăteam acolo,
primul lucru pe care Maharaj m-a întrebat a fost: „Ești gata să primești mantra?”
Am spus „Da!” instantaneu, iar Mohan s-a grăbit s-aducă o ghirlandă și dulciuri pentru ritualul de
inițiere, așa cum este practica tradițională. Mi s-a spus să mă prosternez în fața imaginii lui Shri
Siddharameshwar Maharaj, cel care-a fost Gurul lui Shri Nisargadatta Maharaj. Am făcut acest lucru. El
mi-a dat mantra și mi-a spus s-o recit zilnic. În curând, Mohan s-a întors cu toate cerințele pentru inițiere.
Maharaj mi-a atras atenția că ceremonia era deja încheiată.
Am fost surprinsă să primesc importanta inițiere într-un mod atât de ușor și simplu. Nu exista niciun
fel de paravan pentru ea, nu trebuia să urmez nicio tradiție sau obicei. Singura lui cerință era să-i acord
respectul cuvenit Gurului său. Asta era tot ce era necesar pentru inițiere.
Scopul vizitei mele nu fusese acela de a primi inițierea, ci de a afla secretul atracției lui Mohan pentru
acel loc. Ceea ce s-a întâmplat a fost rezultatul grației Gurului. Se spune că un discipol este atât de
ignorant încât el n-are capacitatea să-și aleagă Gurul potrivit. Gurul este întotdeauna cel care-și alege
discipolul. Cum poate un orb să-și aleagă un ajutor? Harul Gurului este disponibil tuturor, dar pentru el nu
există doritori. Dragostea mea pentru Dumnezeu și credința în El m-au făcut aptă să primesc acest har.
Îndoiala ce apăruse în mine cu privire la dezinteresul lui Mohan față de atracțiile lumești normale mi-a
părut că face parte din harul Gurului.
L-am vizitat pe Maharaj pentru a investiga cauza schimbării lui Mohan și m-am întors acasă cu
mantra sacră. În acel moment, habar n-aveam că atunci avea să fie începutul unei ere de aur a vieții mele.
Totul s-a întâmplat atât de repede încât a fost dincolo de înțelegerea mea. Am fost foarte impresionată de
pacea extraordinară ce domnea în Ashram, de simplitatea lui Maharaj și de chipul său sfânt și strălucitor.
În timpul vizitei, nu m-am opus la nimic, fiindcă, fără să știu, mă abandonasem complet în fața lui.

Înainte de a-l întâlni pe Maharaj

Înainte de a-l întâlni pe Maharaj, Mohan vizitase multe personalități spirituale, toate recunoscute de
adepții lor ca fiind realizate, dar el numai în Maharaj a găsit înțeleptul pe care-l căuta. Înainte de a-l
întâlni, Mohan a fost membru al unei organizații spirituale. Activitatea acesteia era destul de sistematică,
îndrumându-și membrii în toate modurile posibile, cu lecții tipărite trimise prin poștă. Întâlnirile regulate
pentru îndrumare suplimentară aveau loc la reședința unui membru senior. Pentru un progres mai rapid, se
predau și anumite exerciții yoghine și tehnici avansate secrete. Mohan s-a alăturat acestei organizații cu
câțiva ani înainte de căsătoria noastră și eu la rândul meu m-am alăturat ei la timpul potrivit. Deși n-am
înregistrat niciun fel de progres, exista totuși satisfacția de a fi membru al unei organizații spirituale
binecunoscute. În timpul luptei sale pentru adevărata cunoaștere, Mohan a citit o carte care sublinia
importanța întâlnirii cu un Maestru realizat. Maharaj spunea mereu: „Tot ce-ai făcut mai înainte de a

15
ajunge aici nu s-a irosit. Acel efort al tău te-a adus aici!”. Eforturile noastre spirituale ne-au sporit
seriozitatea, făcându-ne apți pentru a fi alături de Maharaj.
Mohan și cu mine ne-am căsătorit cam cu nouă ani înainte ca el să-l întâlnească pe Maharaj. Mătușa
mea și sora lui Mohan erau vecine în același sat. Când am vizitat-o pe mătușa mea, sora lui Mohan m-a
văzut. Înainte de logodnă, ea a întrebat-o pe mătușa mea: „Fata crede în Dumnezeu și se închină Lui?”.
Nu sunt sigură cum de mătușa mea a avut atâta încredere în mine. Ea i-a răspuns: „Cu siguranță, are o
credință deplină în Dumnezeu și dacă o compari cu Mohan în ceea ce privește spiritualitatea, ea va fi
întotdeauna înaintea lui!”
În timpul copilăriei noastre, la noi acasă aveau loc sesiuni regulate de închinare urmate de intonarea
unor cântece devoționale. Tatăl meu a învățat să cânte la toba indiană, iar mama putea cânta la armoniu.
Întreaga noastră familie cânta bhajane (cântece devoționale compuse de înțelepți celebri) în fiecare seară.
Poate că devotamentul meu din copilărie este cel care m-a făcut să mă maturizez pentru a-l întâlni pe
Maharaj. Când m-am căsătorit, amândoi am fost de acord ca în primul an să nu n-avem copil. După
câteva luni, Mohan m-a întrebat: „De ce s-avem un copil chiar și după un an?” El aparținea unei familii
mari, cu 11 copii. Poate că începuse să se gândească la faptul că doi erau o companie și trei erau o
mulțime. În casa părinților mei eram doar patru copii. Chiar atunci l-am susținut pe Mohan spunându-i:
„Ar fi bine să n-avem niciun copil!”. El a fost surprins, dar și-a exprimat îndoiala: „Bineînțeles că ești de
acord deocamdată, dar dacă te răzgândești în viitor?”. L-am asigurat că nu trebuie să-și facă griji în
această privință și după aceea n-a mai existat nicio discuție pe această temă. Decizia noastră a șocat
rudele și prietenii noștri apropiați. Aceștia au încercat să ne facă să ne răzgândim, dar fără succes.
A avea copii este ceva atât de firesc încât nu-i nevoie de prea multă gândire în acest sens. În acele
vremuri, era o tendință de a limita numărul de copii la doi. Prin urmare, decizia noastră extremă de a nu
avea niciunul i-a șocat pe toți. S-au opus din simpatie, crezând c-am luat o decizie greșită și imatură.
Fermitatea noastră în această chestiune i-a obligat însă să ne lase în voia sorții. Singura persoană care ne-a
susținut a fost soacra mea. Ea a spus: „Dacă evitați crearea de noi responsabilități pentru a progresa mai
repede pe calea spirituală, vă rog să continuați conform planului vostru. A-L cunoaște pe Dumnezeu este
chiar scopul existenței omenești și eu n-am niciun drept să mă opun acestui lucru. Am avut 11 copii și
destulă experiență în ceea ce privește inutilitatea ei. Așadar, vă încurajez să mergeți înainte, dar să nu-L
uitați niciodată pe Dumnezeu în viața voastră.” Sprijinul ei ne-a fost de mare ajutor. N-a trebuit să ne
căim niciodată de decizia noastră drastică. Când ne luptam să ne eliberăm de toate legăturile, nu se punea
problema să mai creăm una nouă. După ce l-am întâlnit pe Maharaj, ne-am dat seama că harul Său ne-a
călăuzit întotdeauna în luarea unei decizii corecte încă de la începutul vieții noastre.
Mama lui Mohan era o doamnă plină de evlavie. Soțul ei fusese un luptător pentru libertate, întemnițat
de britanici în timpul mișcărilor de eliberare a Indiei din 1930 și din 1942. Și-a iubit țara mai presus de
orice și a trăit de dragul ei. Se numea Krishna și era foarte cunoscut în cercurile politice înainte și după
Independență. Iubea Bhagavad Gîta și o memorase în întregime. A predat gratuit elevilor săraci la școala
de noapte. Curajoasa lui soție l-a sprijinit în toate eforturile sale. Când Mohan avea 22 de ani, tatăl său a
decedat. În urma morții sale, mulți tineri săraci care se luptau pentru o educație bună și-au pierdut singura
lor speranță. Alături de o astfel de persoană nobilă, soacra mea a trăit peste 37 de ani binecuvântați.
Scopul nostru de a nu avea copii era cunoscut de mama lui Mohan. Odată, Mohan și-a anunțat planul
de a adopta un cățeluș. Mama lui s-a opus serios acestui lucru, spunând: „Când eviți atașamentele prin
faptul că n-ai copii, cum te poți salva de atașamentul față de un cățel de companie?” Avertismentul ei
oportun ne-a salvat de viitoare probleme. Ea era cu adevărat spirituală, fiindcă singurele cărți pe care le
iubea și le citea zilnic erau cele scrise de cunoscuții înțelepți din Maharashtra, Eknath Maharaj și Swami
Ramdas. Datorită trecutului ei, ne putea îndruma corect.
Cred că datorită faptului că n-aveam copii, am fost atrași de Maharaj și ne-am putut petrece mai mare
parte a timpului cu el. Erau mulți care credeau că a rămâne fără copii nu era alegerea noastră ci neputința
noastră, dar asta nu ne-a afectat în niciun fel. Am fost norocoși să petrecem mai mult timp la picioarele lui
Maharaj. Bunătatea și harul său ne-au permis să-l vizităm în mod regulat fără nicio dificultate.
Maharaj spunea întotdeauna: „Filmul preînregistrat al vieții noastre a fost pregătit de mult timp și noi
ajungem să-i cunoaștem conținutul doar pe măsură ce el se desfășoară treptat”. Întâlnirea noastră cu
Maharaj era în acel film și ne-a fost destinat să fim în compania sa încântătoare până la sfârșitul existenței
sale fizice

Mohan se întâlnește cu Maharaj

16
 Trecutul meu spiritual era total diferit de cel al soțului meu, Mohan. Eu nu cunoșteam importanța unui
Maestru realizat. Credeam că o ființă omenească nu se poate ridica niciodată la nivelul unui Dumnezeu.
Eu doream doar să-L îmbunez pe Dumnezeu. Observând lupta lui Mohan de a găsi un Guru, i-am spus:
„Dacă ai cu adevărat nevoie de un Guru și ești pregătit pentru el, vei găsi unul”.
În 1972, sora cea mare a lui Mohan, răposata Sunanda Prabhu, a citit un articol în numărul special al
revistei marathi Deepa Lakshmi, cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a lui Maharaj. Ea i-a trimis lui
Mohan prin poștă adresa înțeleptului, sugerându-i să-l viziteze. Mohan nu mai fusese niciodată în zona
Khetwadi și n-a încercat să-l găsească. Deși era foarte dornic să întâlnească un înțelept, el nu era încă copt
pentru asta. Maharaj dorea discipoli cu vârsta de 40 de ani și peste. Potrivit lui, cel care a trăit suficient
viața de familie este copt pentru spiritualitate. Cum Mohan nu l-a vizitat pe Maharaj, sora lui Mohan a
venit la Mumbai în 1976 și l-a întâlnit pe Maharaj. Fiind ea însăși mulțumită, l-a adus personal pe Mohan
la reședința lui Shri Maharaj, loc pe care noi îl numim „Ashram”. Astfel, evenimentele potrivite s-au
petrecut la momentul potrivit, deoarece Mohan tocmai împlinise 40 de ani.
În ceea ce privește prima vizită a lui Mohan la Maharaj, iată relatarea lui Mohan cu propriile lui
cuvinte:
„În tinerețe eu devenisem ateu, după ce fusesem martor la toate prostiile ce se întâmplau în numele
religiei. Moartea tatălui meu, pe 23 decembrie 1958, a fost pentru mine un mare șoc. Toată existența mi s-
a părut cât se poate de nesigură. M-am gândit la viața mea astfel: «Care-i scopul acestei vieți care-a venit
la mine fără să știu și fără s-o întreb? Care-i folosul ei? Este existența lui Dumnezeu reală? Dacă da, în ce
fel sunt eu legat de El?».
Această lume este plină de oameni ignoranți care sunt suficient de amabili pentru a oferi sfaturi
gratuite celorlalți. Încă din copilărie, am primit îndrumări din toate direcțiile. Am citit multe cărți, inclusiv
pe cele ale lui Bhagavan Shri Ramana Maharshi, fără să obțin vreun beneficiu vizibil. Pentru a atinge
realizarea Sinelui, m-am alăturat chiar și unei instituții spirituale de renume și am efectuat cu sinceritate
toate practicile lor yoghine. În ciuda acestor practici și a unei creșteri considerabile a cunoștințelor mele
livrești, am rămas acolo unde eram. Exista doar o satisfacție superficială de a face ceva, dar nicio
înțelepciune lăuntrică.
În 1962, am avut norocul să citesc o carte scrisă de un autor american. Întreaga carte insista doar
asupra unui singur punct: un Maestru realizat în viață era o necesitate pentru cunoașterea de Sine. Așa că
am început să mă întâlnesc cu Guruși populari, dar în curând mi-am dat seama că ei nu erau adevărați
Sadguruși. Îndrumarea lor nu-mi era de niciun folos. A trebuit să-i părăsesc pe toți.
În căutarea unui ghid spiritual, mi s-a alăturat sora mea mai mare, Sunanda, care era și ea în căutarea
unui Sadguru. Ea a aflat despre Maharaj dintr-o revistă marathi publicată cu ocazia aniversării sale de 75
de ani. Ea m-a dus la Maharaj după ce-a găsit locul și l-a întâlnit o dată. Când am vizitat Ashramul, era
ora 17 și erau doar doi discipoli. Maharaj ne-a întâmpinat și a pus câteva cărți și reviste în fața noastră.
Sora mea a ales câteva cărți care costau în total 17,50 rupii. A plătit 20 de rupii, iar Maharaj i-a dat restul
de 2,50 rupii înapoi. Generozitatea ei a fost apreciată de Maharaj. Cum munca noastră se terminase, ne-
am gândit să părăsim locul pentru a face loc altor vizitatori care începuseră să vină. Prin urmare, ne-am
înclinat în fața lui Maharaj și am părăsit locul. De la prima vedere, mi-a plăcut locul și am decis să merg
acolo în mod regulat.
Un înțelept poate fi unul mare, dar întrebarea este ce obținem întâlnindu-l? Prima mea experiență de
pe urma întâlnirii cu el a fost una fericită. În compania lui, gândurile mele au dispărut, iar mintea mea
aproape că s-a oprit. Pentru o scurtă perioadă de timp am fost într-o stare de „non-minte”. În timpul
vizitelor mele regulate la Ashram, mă regăseam într-o lume cu totul nouă, uitând de toate problemele și
grijile mele zilnice. Mă simțeam indiferent față de lumea exterioară. Am trăit o experiență de „valuri
fericite într-un iaz de fericire”, așa cum spune înțeleptul Tukaram într-unul dintre poemele sale. Dar acest
lucru a durat atâta timp cât am fost în compania lui Maharaj și nu când m-am întors acasă. Poate că
gândurile care nu puteau ajunge la mine cât timp eram lângă Maharaj așteptau răbdătoare în afara
străduței 10 din Khetwadi, ca să mă înhațe imediat ce ieșeam de acolo. În fiecare zi în jurul orei 16
începea atracția magnetică a lui Maharaj, trăgându-mă înapoi la ușa lui până la ora 17.
Se spune că harul Gurului este disponibil pentru un discipol încă de la așa-zisa lui naștere. Întâlnirea
mea cu Maharaj a fost înregistrată în filmul vieții mele și a fost o certitudine, deși n-aveam nicio
cunoștință prealabilă despre aceasta. Starea mea precară de sănătate încă din copilărie și eșecul la
examenul postuniversitar din cauza unor dureri de cap severe, trebuiau să îngreuneze vizitele mele în

17
străinătate. Acest lucru mi-a asigurat că voi putea sta la picioarele Sadgurului după ce-am împlinit vârsta
de 40 de ani. Chiar și slujba mea nesemnificativă era menită să mă facă disponibil pentru Maharaj ori de
câte ori era nevoie.
În acele zile, mașinile nu erau la fel de ușor de găsit ca acum. După rezervarea unei mașini, perioada
de livrare era de peste 10 ani, fiindcă în India nu erau decât trei companii care produceau mașini. Din
fericire, am avut ocazia să cumpăr o mașină nou-nouță, fiindcă una dintre surorile mele primise imediat o
mașină nouă pe care soțul ei a plătit-o în dolari și ei mi-au dăruit-o. Mai târziu, acea mașină a fost folosită
din plin pentru Maharaj, din 1976 până în 1981. Acesta a fost singurul serviciu pe care i l-am putut oferi
înțeleptului.
Compania unui înțelept este cel mai mare beneficiu pe care-l poate primi cineva în timpul vieții. Toate
bolile și eșecurile mele în viață au fost menite să mă aducă la picioarele unui Sadguru. Toate lucrurile
„rele” din viața mea s-au datorat harului Gurului care-a operat încă de la nașterea mea. Pentru mine,
întâlnirea cu Nisargadatta Maharaj a fost ca și cum l-aș fi întâlnit pe Domnul Rama sau pe Domnul
Krishna. Prin urmare, am fost la fel de norocos ca Hanuman sau Arjuna. Cititorii pot învăța o lecție din
acest lucru, și anume că până și ceea ce considerăm „rău” ne poate face un bine imens la timpul potrivit.
Harul Gurului operează în toate timpurile și pentru toți, dar trebuie să ne dezvoltăm credința pentru a
putea beneficia de el.”

Programul zilnic la Nisargadatta Ashram

05:00 - 06:00 Kaakad aarati (pentru a-l „trezi” în mod simbolic pe Guru Maharaj, Shri
Siddharameshwar Maharaj)
Aceasta va include aproximativ o jumătate de oră de bhajane cântate atât în
marathi, cât și în kannada.
06:00 - 09:00 Dhyaan.
Această perioadă era destinată oricui dorea să mediteze în prezența lui
Maharaj. Maharaj nu stătea el însuși în dhyaan, ci se ocupa de treburile sale.
Cu toate acestea, el ar fi fost prezent în timp ce ceilalți meditau. „Meditația
în prezența lui obișnuia să fie foarte puternică”, spunea un devotat.
09:00 - 10:00 Sakaalche bhajane. Bhajane de dimineață.
10:00 - 11:00 Vishranti. Pauză pentru odihnă.
11:00 - 13:00 Satsang. Întrebări și răspunsuri cu străinii și alții.
Traducători: inițial Shri Sapre, apoi Smt. Sapre. Ulterior, Shri Saumitra
Mullarpattan și Shri Ramesh Balsekar.
14:00 - 16:30 Maharaj se odihnea.
17:00 - 18:30 Satsang. Întrebări și răspunsuri cu străinii și alții.
Și/sau shilopyaachya goshti - o discuție liberă pe orice subiect, inclusiv
spiritualitate.
Traducători: Shri Saumitra Mullarpattan și Shri Mohan Gaitonde.
18:30 - 19:00 Sandhyakaalche bhajane. Bhajane de seară.
19:00 - 19:45 Doar joia și duminica:
Nirupan. Expunere pe o scriptură aleasă (pothi), cum ar fi Dasbodh, Eknathi
Bhagwat etc. O porțiune din scriptură este citită de un adept, cum ar fi
Sathe, Birmule, Anna sau Gaitonde, iar apoi Maharaj o expune.
În alte zile, programul ar fi devansat cu 45 de minute.
19:45 - 20:00 Pauză. Maharaj se odihnea, iar adepții se îndreptau spre ceai sau pur și
simplu stăteau.
20:00 - 21:30 Raatriche bhajane. Bhajane de noapte.

Cei mai mulți adepți plecau acasă după bhajane la ora 21:30
La început, Maharaj se plimba cu frații săi Guruși (Guru-bandhu) pe plaja Chowpatty. Mai târziu,
când domnul Mohan Gaintonde venea cu mașina, îl lua la plimbare pe Maharaj pe acolo sau prin altă
parte.

Programul în zilele speciale

18
 Au existat cinci zile speciale, plus două sau trei zile de festivaluri importante, când se obișnuia să se
organizeze un program special la scară mai mare la Avantikabai Gokhale Hall din Bhatwadi, Girgaon.
Zilele speciale includeau vādhadivasa (ziua de naștere) a lui Shri Nisargadatta Maharaj, jayanti
(aniversarea nașterii) și punya tithi (aniversarea zilei în care și-a lăsat trupul) a Gurului său Shri
Siddharameshwar Maharaj, precum și jayanti și punya tithi a Gurului Gurului său, Shri Bhausaheb
Maharaj.
Festivalurile sărbătorite au fost Dussehra și Diwali.
Acest program special era, în linii mari, același cu cel urmat la Ashram, dar la o scară mai mare, cu
excepția faptului că nu existau sesiuni de întrebări și răspunsuri. Participau adoratori ai lui Maharaj,
adepți din sampradaya, devotați din afara țării și chiar străini.
Sala era decorată în mod special cu flori și ghirlande uriașe, dându-i un aspect festiv. Cărțile, atât în
marathi, cât și în engleză, se puteau cumpăra la fața locului.
Programul includea kaakad aarati și bhajanele de dimineață, de seară și de noapte. După bhajana de
dimineață era o pauză pentru vishranti (odihnă). Un mahaprasad (prânz la scară de nuntă) avea loc între
orele 13:00 și 15:00. Invitații erau serviți la prânz pe rânduri de mese așezate în fața scaunelor lor.
La ora 19:00, după ce bhajanele de seară se terminau, era timpul pentru Nirupane. Maharaj și Guru-
bandhu-șii expuneau rând pe rând o porțiune dintr-o scriptură pe care o aleseseră. Aceste Nirupane
continuau până târziu în noapte.
Shri Bhainath Maharaj putea vorbi primul, urmat de Shri Ranjit Maharaj. Nisargadatta Maharaj
vorbea la sfârșit. Aceste Nirupane erau în marathi, deși Shri Ranjit Maharaj dădea în general un rezumat
al discursului său în engleză, în beneficiul străinilor și al celor care nu cunoșteau marathi.
Cheltuielile pentru mahaprasad, care se ridicau cam la 5000 de rupii în acele zile, erau suportate în
mod anonim de unul din adoratori. Cheltuielile pentru decorațiuni erau suportate de Shri Nisargadatta
Adhyatma Kendra.

Nisargadatta Ashram

Aarati este un ritual religios hindus de închinare în care lumina - de obicei o flacără - de la o lampă
este fluturată în sensul acelor de ceasornic în fața Gurului cuiva. Primul aarati de dimineață devreme se
numește kaakad aarati. La Ashram, kaakad aarati era urmat de o oră de meditație pentru cei care aveau
timp pentru aceasta. Apoi avea loc venerarea lui Shri Siddharameshwar Maharaj, Gurul lui Shri
Nisargadatta Maharaj. După ce se terminau bhajanele și aarati, se distribuiau dulciuri sau fructe ca
prasad - o ofrandă adusă lui Dumnezeu, care este sfințită prin închinare.
Sesiunea de întrebări și răspunsuri, la care participau în principal occidentalii, avea loc de două ori pe
zi: o dată după aarati de dimineață și apoi din nou seara, înainte de bhajanele de seară. Bhajanele de
seară erau urmaet de un discurs în marathi, fără traducere în limba engleză. După aceea, aveau loc
bhajanele de noapte, aarati și distribuirea de dulciuri sau fructe ca prasad. Așa se încheia programul
zilnic, iar această rutină era urmată punctual, zi de zi.
Timp de mulți ani, discursul a fost ținut zilnic în timpul serii. Abia în ultimii ani discursul a avut loc
doar joia și duminica. Programul de seară se încheia la ora 21. Bhajanele erau poeme devoționale scrise
de înțelepți precum Tukaram și erau pline de semnificații profunde. La Căminul de bătrâni unde locuim în
prezent, cântăm zilnic aceste bhajane selectate.
Prezența noastră în Ashram obișnuia să fie doar până la terminarea discursului sau înainte de
începerea bhajanelor de noapte. Maharaj a apreciat întotdeauna ori de câte ori am continuat să rămânem
până la sfârșitul bhajanelor de noapte. Acesta era unul dintre puținele lucruri care-i plăceau cel mai mult.
Multe dintre rudele și prietenii noștri comentau că ne interesasem de Dumnezeu prea devreme în
viață. Lor le arătam cazurile înțeleptului Jnaneshwar, ale lui Shri Adi Shankaracharya, ale lui Swami
Vivekananda și ale altora care și-au încheiat misiunea pe acest pământ și și-au părăsit trupurile cu mult
înainte de vârsta la care noi am intrat în viața spirituală. În comparație cu ei, noi am pornit mult prea
târziu.
Întrucât Mohan venea la satsang direct de la birou în fiecare zi, mă alăturam lui la Ashram în mod
independent. Pentru a ajunge acolo la timp, plecam de acasă la ora 15,30 ca să ajung la Ashram. Mohan
venea și el de la biroul său în jurul acelei ore. Pentru mine era o călătorie de rutină într-un autobuz
aglomerat care ajungea la Ashram la ora 17 în stația de autobuz Grant Road. După ce asistam la

19
programul de seară și la bhajanele de noapte, ne întorceam acasă abia pe la ora 22. Ori de câte ori
călătoream cu mașina noastră spre Ashram, călătoria era foarte convenabilă. Dacă oricând, dintr-un motiv
oarecare, ne trecea prin cap să nu-l vizităm pe Maharaj, chiar și în astfel de momente, nu puteam evita
vizita. Atracția magnetică a Ashramului a rezolvat toate dificultățile ce-au apărut în calea noastră.
Odată, părinții mei, care locuiau în Karnataka, au venit să stea cu noi. Chiar și atunci noi nu ne-am
schimbat programul de vizitare a Ashramului. Doar atunci când mama lui Mohan a rămas cu noi pentru
câteva zile, n-am putut să-l vizitez pe Maharaj. Bineînțeles, fiind încrezătoare că va rămâne singură în
apartamentul nostru, ea încerca mereu să mă trimită la Maharaj, dar eu am preferat să rămân acasă pentru
a-i ține companie, iar Maharaj, înțelegându-mi dificultatea, m-a scuzat și pe mine. Din cauza absenței
noastre regulate de acasă, majoritatea rudelor noastre simțeau că nouă nu ne pasă de ele și erau supărate
pe noi. Acesta era un sacrificiu inevitabil prin care trebuia să trecem pentru a ne îndeplini scopul principal
al vieții noastre.
Maharaj se aștepta ca eu să ajung la Ashram înainte de ora 17 și-mi rezervase locul de lângă el, în
partea dreaptă. Ori de câte ori ajungeam puțin mai târziu, trebuia să-i deranjez pe toți discipolii care-și
ocupaseră deja locurile. Pentru a evita să-i deranjez pe ceilalți, am început să fiu punctuală la vizitele
mele. Rareori eram absenți. Absența noastră chiar și pentru o zi îl făcea să spună: „Credeam că nu mai
veniți aici!”, iar eu trebuia să-l asigur: „Chiar dacă ne dați afară, vom fi din nou aici a doua zi. N-avem de
ales! Vom continua să venim aici până la ultima noastră suflare!”.
La câteva luni după ce am început să-l vizitez pe Maharaj, el m-a întrebat: „Ai o casă frumoasă, un soț
iubitor și n-ai greutăți în viață... De ce vii aici?” Poate că mă testa să vadă dacă am vreo dorință, cum ar fi,
de exemplu, să am un copil? Dar eu am spus: „Am venit pentru Dumnezeu. Oare Îl voi întâlni?” El a
zâmbit și a spus: „Da, cu siguranță că da!”.
Cuvintele simple rostite de Maharaj au fost foarte eficiente pentru ascultătorii înfocați. Aveau o mare
putere care ataca direct mintea, dezrădăcinând toate ideile preconcepute ale ascultătorilor. În timp ce-și
rostea predicile sale iluminatoare, Maharaj avea încrederea unui Cunoscător al Adevărului și energia și
entuziasmul unui tânăr. Discuțiile și discursurile sale îi surprindeau pe ascultători. Aceștia experimentau o
transformare profundă, uneori vizibilă, dar de cele mai multe ori necunoscută lor. Nicio bucățică din
instrucțiunile sale edificatoare nu s-a risipit vreodată...
Puteți citi orice carte a lui Maharaj și veți descoperi noi sensuri ale diferitelor cuvinte. Avem idei
diferite despre noi înșine, idei care se schimbă fără să ne dăm seama. Tendințele noastre exterioare se
reduc încet, odată cu creșterea absorbției în înțelepciunea lăuntrică. Cunoștințele noastre conceptuale, pe
care le considerăm un mare avantaj, sunt de fapt o povară odioasă pentru căutătorii Adevărului. În
prezența sfântă și purificatoare a lui Maharaj, pachetul de noțiuni eronate și de concepte obligatorii pe
care noi le acumulasem au dispărut încet, curățându-ne, ca să spunem așa, tabula rasa pătată. Astfel,
cuvintele Sadgurului au rămas gravate în inimile noastre pentru a nu mai fi șterse niciodată.
În al doilea rând, am întreținut și ne-am asumat conceptul că adevăratul progres spiritual necesită
multe vieți de eforturi grele numite sadhana, deoarece este rezultatul faptelor bune (karmele) trecute și
prezente. Cuvintele unui adevărat Guru-jnani ajută la spulberarea instantanee a acestor concepte eronate,
sporindu-ne încrederea în realizarea Supremului aici și acum, doar prin simpla discriminare între real și
ireal și între ceea ce-i în continuă schimbare și ceea ce-i neschimbător. Acesta-i efectul profund al
cuvintelor Sadgurului asupra tabula rasei noastre curate. Este adevăratul său miracol, dacă vă interesează
un miracol.
Vorbind despre așa-numitele pre-calificări despre care se spune că sunt absolut necesare pentru a
urma această cale non-duală spre înțelepciune, am constatat că atmosfera încântătoare creată de prezența
sa divină a făcut-o pentru toți cei care-au avut credință în Sadguru și au fost gata să se predea pe deplin
voinței sale. Datorită binecuvântărilor și dorințelor lui Maharaj, discipolii sau adepții săi au devenit apți să
înțeleagă înțelepciunea sa profundă. Căutătorii sinceri au primit ceea ce căutau. Era o minune să vezi
dificultățile pe care le întâmpinau savanții erudiți în a-l înțelege pe Maharaj, în timp ce adepții mai puțin
culți și simpli înțelegeau cu ușurință același adevăr.
Să luăm cazul meu personal. Obișnuiam să cânt bhajane și să plâng pentru o viziune a lui Dumnezeu.
Mă gândeam că fără darshan-ul (revelația) lui Dumnezeu, n-aș fi cu adevărat fericită. Toate aceste noțiuni
s-au schimbat după ce l-am întâlnit pe Maharaj, fiindcă el a fost primul care mi-a spus unde să-l găsesc pe
Dumnezeu. Cum nu citisem prea mult, aveam o tabula rasa curată. Orice-ar fi scris Maharaj pe ea, era
singurul adevăr pentru mine. Înainte de a-l întâlni pe Maharaj, eu îl doream pe Dumnezeu, deoarece
aveam nevoie de ajutorul Lui pentru a fi neînfricată. Când a spus că Dumnezeu era în mine, căutarea mea

20
a devenit mai simplă. Nu mai era nevoie să merg la niciun templu. Nu mai era nevoie nici măcar de ochii
noștri, fiindcă Domnul Rama sau Domnul Krishna erau văzuți clar chiar și cu ochii închiși! Singurul lucru
necesar era dezinteresul față de lumea exterioară și de atracțiile ei.
Întotdeauna m-am simțit tristă că nu-mi cunoșteam adevărata natură și credeam că educația mea
limitată era responsabilă pentru asta. Dar când am văzut intelectuali foarte calificați și erudiți care se
prosternau la picioarele lui Maharaj, a trebuit să-mi scuz educația mea modestă. Pe măsură ce zilele
treceau, am dezvoltat din ce în ce mai multă încredere în cuvintele sale și le-am acceptat cu fermitate ca
fiind singurul adevăr. Credința mea în el a crescut în așa măsură încât chiar dacă ar fi spus că un taur a
născut un vițel, aș fi acceptat necondiționat. Stăteam în dreapta lui Maharaj, iar el avea obiceiul să mă
întrebe uneori dacă ceea ce spunea era corect. Întotdeauna am fost de acord: „100% corect!”. Cum ar fi
putut Parabrahman, care se manifestase în fața noastră ca un Guru într-un corp omenesc, să greșească
vreodată?
Un ofițer important al guvernului din Maharashtra era un vizitator regulat al lui Maharaj. În ciuda
rangului său înalt în administrație, i-a spus foarte umil lui Maharaj că nu reușea să-l înțeleagă. Zâmbind,
Maharaj i-a spus că tocmai presupusa lui inteligență devenise un obstacol pentru înțelegerea corectă.
Atunci s-au depus eforturi speciale pentru a-l face să înțeleagă.
Îmi amintesc povestea unui binecunoscut discipol al unui înțelept. El i-a cerut înțeleptului să-l accepte
ca discipol. I s-a cerut s-aștepte și să scrie pe hârtie tot ce știa. I-a prezentat înțeleptului mai multe cărți
scrise de el. Apoi el a fost rugat apoi să prezinte doar punctele importante. A făcut-o. După aceea i s-a
spus să scrie rezumatul. Când l-a făcut, i s-a spus din nou să-l reducă și mai mult. În cele din urmă, acel
om celebru a înțeles ce voia înțeleptul de fapt și i-a prezentat doar o hârtie albă ca fiind toate cunoștințele
sale. Acest lucru l-a mulțumit pe înțelept și el a fost acceptat ca discipol. Pentru cunoașterea completă a
lumii exterioare, chiar și o cantitate infinită de erudiție este insuficientă, în timp ce pentru a te cunoaște pe
tine însuți toate cunoștințele lumești sunt de prisos. Renunțarea la toate conceptele, inclusiv la noțiunea
„eu sunt așa și așa”, este cerința principală.
Există o poveste interesantă despre un profesor de pian care obișnuia să-i testeze pe nou-veniți. Cei
care-aveau unele cunoștințe de pian trebuiau să plătească mai multe taxe decât cei care n-aveau nicio
cunoștință. Este interesant de observat că toate cunoștințele vechi stau în calea învățării celor noi. O tablă
albă n-are nevoie de nicio cretă ca să începi să scrii pe ea. Tot ce-a Maharaj a scris pe tabla mea albă a
fost prima și ultima cunoaștere. N-aveam idei preconcepute despre Dumnezeu, ci aveam încredere deplină
în existența Lui. Maharaj mi-a arătat modul corect de a-l înțelege pe Dumnezeu și relația Lui cu mine.
Curgerea Gangelui cunoașterii de pe buzele sfinte ale lui Maharaj a fost continuă. El era dornic s-
asculte întrebări autentice și inteligente care păreau să-i sporească energia. Chiar dacă unii discipoli
începeau prin a vorbi despre un subiect banal, discuția lui Maharaj îi devia în cele din urmă spre
spiritualitate. Întrucât el era întruchiparea Absolutului, toate lucrurile lumești rămâneau departe de el.
Maharaj dădea un înțeles profund chiar și cuvintelor simple. Să luăm de exemplu cuvântul Lakshmi.
Este numele zeiței hinduse a bogăției și, de asemenea, un prenume popular pentru fete sau femei. Maharaj
a spus că zeița Lakshmi era mulțumită de cei a căror atenție era concentrată asupra ființei lor. În cuvântul
Lakshmi, Laksh înseamnă „atenție” în majoritatea dialectelor indiene, iar mi înseamnă „eu” sau ființa
noastră, „Eu sunt”. Un alt cuvânt este durbuddhi, care înseamnă literalmente un intelect rău. Acel buddhi
(intelect) care este dur (departe) este rău, ne îndepărtează și mai mult de Sine. Aici cuvântul dur are două
sensuri, primul este rău, iar al doilea este îndepărtat. În mod similar, Shankar, care este numele zeului
Shiva, este interpretat de Maharaj ca fiind cel ale cărui îndoieli au fost eliminate. Cuvântul shanka
înseamnă îndoieli, iar Shankar înseamnă liber de îndoieli. Semnificația unui cuvânt „rău” precum
swartha, care înseamnă egoism, a fost total schimbată de Maharaj într-o conotație bună. Pentru Maharaj,
acel cuvânt înseamnă cunoașterea sensului real (artha) al Sinelui (swa). De asemenea, cuvântul swastha
înseamnă a fi pașnic. Semnificația lui swa este Sinele, iar stha înseamnă stabilit. Aceasta înseamnă că cel
care-i stabilit în Sine poate fi cu adevărat pașnic. Prin urmare, atunci când cineva este sfătuit să fie un
swarthi (egoist), Maharaj dorește ca acel cineva să realizeze Sinele. În limba marathi, cuvântul vishranti
înseamnă odihnă. Cuvântul visra sau visar în marathi înseamnă „a uita”și anti înseamnă „la sfârșit”. Prin
urmare, cuvântul vishranti a fost interpretat de Maharaj ca implicând adevărata odihnă, cea pe care o obții
după ce uiți totul. Dacă vom aduna toate aceste cuvinte ale lui Maharaj, va apărea un nou dicționar
interesant, în care cuvintele cotidiene sunt interpretate cu pricepere ca și indicatori spirituali.
Maharaj vorbea spontan, fără nicio pregătire. El spunea că vorbele sale veneau din Absolut, ocolind
mintea și intelectul. N-a existat nicio ocazie în care să fie nevoit să corecteze cuvintele după ce le rostea.

21
El spunea adesea că observarea vorbelor i se întâmpla pur și simplu și că toate cuvintele se ridicau de fapt
din Hiranyagarbha, inteligența cosmică sau Conștiința Universală. Semnificația literală a lui
Hiranyagarbha este „pântecele de aur”. El spunea: „Eu sunt Parabrahman, Cel care-ți oferă cunoașterea
ție, Brahman cel confuz. Tu te consideri corpul tău, dar eu vorbesc cu Conștiința ta pură”.
De cele mai multe ori, un număr mare de oameni aveau dificultăți în a-l înțelege pe Maharaj. Poate că
lor le lipsea impulsul sau seriozitatea necesară pentru a înțelege știința realității lăuntrice. Maharaj
spunea: „Mai mare este numărul de adepți, mai mare este Gurul”, iar Maharaj se declara un Guru mai mic
din acest punct de vedere. Pentru noi, desigur, el nu era un Guru obișnuit, ci un înțelept care nu-i diferit
de Brahman. Oamenii au dorințe lumești și există Guruși care-i ajută să le îndeplinească.
În timp ce Gurușii obișnuiți atrag mai mulți discipoli și înființează ashramuri mari pentru a gestiona
vizitatorii, Maharaj n-a arătat nicio înclinație pentru această idee. N-are rost să criticăm un Guru, fiindcă
fiecare primește Gurul pe care-l merită. Nu-i oare necesar să ne verificăm propria nevoie sau foame
înainte de-a critica un Guru? Trebuie să ne întrebăm: „Sunt eu cu adevărat un căutător sincer al
Adevărului?” Dacă răspunsul este afirmativ, atunci vom primi cu siguranță un înțelept potrivit ca ghid
spiritual. Eu am avut norocul să întâlnesc un Sadguru, dar în primele zile mi s-a părut greu de înțeles. Mai
târziu, am început să-l înțeleg și am constatat că vorbele sale sunt autentice și simple.

„Eu sunt Acela”

Până în 1975, Maharaj a rămas aproape necunoscut lumii exterioare. Fiind Parabrahman, el conținea
întreaga lume în el însuși și n-avea nevoie de publicitate. Era cunoscut mai ales în Mumbai și în unele
locuri din Maharashtra. Ginerele său, Shri Hatè, a scris și publicat o carte cu discursurile ținute de
Maharaj în limba marathi. Această carte a fost tradusă în engleză de profesorul Kulkarni. Când această
carte a fost citită de un inginer polonez pe nume Maurice Frydman, acesta a fost extrem de impresionat și
s-a hotărât să-l viziteze pe Maharaj.
Acest inginer polonez, care-și spunea Swami Bharatananda, s-a convins că aici se afla în compania
unui adevărat înțelept, iar umilul ashram al lui Shri Nisargadatta Maharaj a devenit locul său de pelerinaj
zilnic. Cu câțiva ani înainte, el avusese ocazia să stea cu Bhagavan Ramana Maharshi și-l întâlnise și pe
Swami Ramdas, cel care-l inițiase în sannyasa cu un nou nume, Swami Bharatananda. Era o persoană
strălucită, cu o erudiție enormă în domeniul filozofiei și cunoștea bine hindi, marathi, franceză și multe
alte limbi străine. De asemenea, îl cunoscuse pe un alt mare jnani contemporan, Shri J. Krishnamurti și a
stat în compania acestuia timp de câțiva ani. Frydman îi cunoscuse și pe Mahatma Gandhi și pe Nehru și
devenise cetățean al Indiei. Se consemnează că Frydman a jucat un rol important în lupta pentru libertate
a Indiei împotriva dominației britanice și mai târziu în elaborarea Constituției Indiei. A fost foarte
interesat de filozofia și spiritualitatea indiană.
După ce l-a întâlnit pe Maharaj, Maurice Frydman a fost eliberat de toate concepțiile sale greșite,
îndoielile și neînțelegerile legate de învățătura non-duală. A stat cu Maharaj timp de aproape trei ani, până
la moartea sa. El a experimentat personal faptul că Gangele cunoașterii care curgea din Maharaj era o cale
directă de înțelegere de Sine, fiind o învățătură tradițională a unei parampara (neam de înțelepți).
Frydman a simțit că niciun strop din această învățătură nu trebuie irosit.
A procurat un reportofon pentru Ashram, pentru a păstra fiecare cuvânt rostit de Maharaj. Toate
întrebările sale, ca și cele ale altor căutători occidentali prezenți, au fost înregistrate și puse pe hârtie cu
eforturi minuțioase. După ce-a editat lucrarea, a contactat editura Chetana Book Shop din Colaba,
Mumbai, pentru a publica cartea cu titlul „Eu sunt Acela”. Această carte a devenit foarte populară în țările
occidentale și a fost tradusă în peste treizeci de limbi.
Astfel, acest înțelept din Mumbai care era cunoscut doar de o mână de indieni, a devenit acum
cunoscut de întreaga lume! După ce oamenii au citit cartea, au început să sosească din ce în ce mai mulți
vizitatori. Căutători din aproape toate țările au sosit în Mumbai pentru a afla mai multe de la el. „Eu sunt
Acela” i-a făcut lui Maharaj mai multă publicitate decât orice altceva. Maharaj vorbea cu Frydman în
marathi și hindi; Frydman lucra ca translator pentru alți străini și aceștia acum îl vizitau și ei pe Maharaj.
Eu n-am putut să-l întâlnesc pe Maurice, fiincă murise doar cu câteva zile înainte de prima vizită a lui
Mohan.
Shri Sapre și Shri S.K. Mullarpattan au fost traducătorii seniori care i-au ajutat pe vizitatori în
conversațiile lor cu Maharaj. Când Sapre a plecat în 1977, Mohan a fost rugat să-i ia locul. A fost o
muncă dificilă pentru el la început, dar a reușit s-o stăpânească în timp util. Discuțiile improvizate și

22
foarte profunde ale lui Maharaj erau destul de greu de înțeles și de tradus cu promptitudine, dar harul său
a făcut posibil acest lucru. Sarcina mea era să operez casetofonul în mod optim și acesta trebuia să fie
pornit și oprit din nou și din nou, astfel încât timpul său de inactivitate în timpul perioadelor intermitente
de tăcere să fie minim. A doua mea sarcină era s-ascult fiecare cuvânt rostit de Maharaj și de vizitatori și
să atenționez traducătorul dacă era omisă vreo parte din conversație în timpul traducerii. În marea epopee
indiană Ramayana, există o referire la o veveriță care l-a ajutat într-o mică măsură pe Rama în timp ce
construia un pod uriaș spre Shri Lanka, în Oceanul Indian. În mod similar, eu îmi jucam micul meu rol în
marea lucrare. Ori de câte ori i se cerea lui Maharaj să repete cuvintele sale, el spunea: „Nu-mi cereți să
fac asta, deoarece ele au venit din Absolut. Traduceți doar ce vă amintiți”.
În ceea ce privește ajutorul meu pentru traducători, vreau să povestesc o întâmplare interesantă.
Odată, Maharaj a menționat că o persoană a venit la el după ce și-a rupt toate scrierile. Traducătorul a
efectuat o traducere cuvânt cu cuvânt, care însă a denaturat tot ce Maharaj dorea să spună. Așa că i-am
atras smerită traducătorului atenția că Maharaj n-a vrut să spună ce tocmai tălmăcise el, ci ceva diferit.
După aceea, vizitatorul care pusese întrebarea a renunțat la opiniile sale părtinitoare și a început să-l
asculte din nou pe Maharaj cu o minte limpede. A reușit să înțeleagă mai bine discuțiile după ce și-a uitat
vechile idei. N-a avut nicio problemă în a accepta cuvintele lui Maharaj ca fiind adevărul suprem. Când
Maharaj s-a uitat la mine zâmbind, eu am luat zâmbetul lui ca pe-o recunoaștere a înțelegerii mele corecte
a sensului subînțeles. Așa am fost expusă, pas cu pas, la cele mai subtile învățături ale Științei Supreme a
Realității.
Deși nu eram eu traducătorul oficial, aveam curajul să semnalez aberațiile, dacă observam vreuna. A
existat însă o ocazie în care-a trebuit să mă confrunt cu o situație destul de dificilă. Mohan nu sosise de la
birou și căutătorii occidentali începuseră să mă preseze să-i pun întrebări lui Maharaj. Maharaj a întrebat
și el care erau întrebările lor. Inima mea a început să bată repede și m-am rugat pentru ajutor. Maharaj
vorbea rar, propoziție cu propoziție, astfel încât eu să pot traduce cu ușurință. Pentru mine a fost ca și cum
aș fi mers pe sârmă. M-am descurcat cumva pentru câteva minute, dar am fost salvată din fericire de
sosirea la timp a unui traducător vechi, Mullarpattan, care mi-a preluat imediat sarcina. Acest incident a
arătat clar că Maharaj avea mai multă încredere în mine decât aveam eu în mine.
Uneori era dificil să știu ce anume voiau să-i transmită lui Maharaj unii adepți occidentali.
Ambiguitatea lor de gândire ducea la formularea unor întrebări incorecte și nepotrivite. Deși se creau
multe confuzii, datorită harului lui Maharaj și răbdării sale, aceste situații se rezolvau în cele din urmă.
Acest lucru se întâmpla ocazional, iar traducătorii obișnuiți aveau grijă să evite astfel de nedumeriri.
Trebuie să le mulțumim traducătorilor pentru dedicarea lor monumentală în această sarcină nu foarte
ușoară. Datorăm implicării lor asidue faptul că Maharaj a fost recunoscut astăzi în întreaga lume.
Maharaj a dat un exemplu frumos despre cum ar trebui să se traducă. Un expert în diamante și un
comerciant își evaluează stocul și stabilesc etichetele de preț. Vânzătorul de la ghișeu n-are astfel de
cunoștințe, dar el vinde diamantele conform prețurilor stabilite de șeful său. Nu intervine asupra etichetei
care-i stabilită de expert. Un traducător ar trebui să funcționeze la fel ca un vânzător de diamante, căci
oferă aici ceva mult mai prețios decât diamantele. El ar trebui să se țină de cuvintele lui Maharaj și să le
traducă cuvânt cu cuvânt. N-ar trebui să încerce să extrapoleze sau să-i răstălmăcească cuvintele ori să
adauge propriile păreri. Motivul principal pentru acest lucru este faptul că toate cuvintele rostite de un
jnani provin din Absolut, în timp ce opiniile proprii ale traducătorului provin din mintea lui. De aceea,
Maharaj i-a avertizat întotdeauna pe traducători să n-adauge nimic din înțelegerea lor, ci doar să se
limiteze la cuvintele sale. După ce-a auzit câteva cuvinte englezești folosite foarte des, Maharaj le-a
reținut. Un student german la medicină l-a întrebat odată în marathi: „Me yeoo ka?”, ceea ce înseamnă
„Pot să vin?”, iar Maharaj i-a răspuns: „You come!” în engleză. Uneori el le spunea străinilor: „Tu pleac[!
Tu stai jos!” Odată a interpretat semnificația titlului „Eu sunt Acela” ca fiind „Eu nu sunt ceea ce arăt”.
Maharaj îi aprecia pe cei care erau foarte dornici să-și cunoască adevărata natură. Întotdeauna a primit
cu bucurie întrebările bune și era fericit să le primească pe cele profunde. Vizitatorii veneau din toate
colțurile lumii și ei vorbeau în diferite limbi, dar aproape toți vorbeau engleza și nu existau dificultăți în
conversații. Odată, un vizitator din Olanda vorbea doar olandeză și el a fost ajutat de un alt vizitator care
știa olandeză și engleză.
A fost foarte interesant pentru mine să urmăresc toate acestea. Un înțelept nu întâmpină dificultăți în

23
ceea ce privește religia, țara și limba. Acest minunat teatru s-a petrecut chiar în fața ochilor noștri
binecuvântați.
Întotdeauna m-am întrebat de ce-a existat spre Maharaj un flux continuu de oameni din țările
occidentale, în timp ce nu atât de mulți indieni îl vizitau. Oamenii din aceste țări dezvoltate încercaseră
deja toate celelalte mijloace și metode pentru a obține fericirea și mulțumirea reală, dar fără niciun succes.
Ei au ajuns la concluzia că numai realizarea Sinelui le poate oferi o adevărată mulțumire. Pentru a-și
cunoaște adevărata lor natură, unde altundeva puteau merge decât în India? Pentru indieni existau însă
multe alte lucruri de făcut ca ei să devină fericiți. India este plină de Guruși care-au fost avantajați în
bogății și posesiuni de ignoranța oamenilor aflați în căutarea fericirii.

Recunoaște-l pe Cel realizat pe un Sadhu

24
Lotusul se ridică din noroi

În zona Girgaon din Mumbai, există o parte numită Khetwadi. Acolo există peste o duzină de străzi
numerotate. Pe cea de-a zecea există o clădire veche numită Vanamali Bhuvan. Aici a locuit Maharaj.
Casa în care a locuit Maharaj era una cu două camere, cu toalete comune în afară. Dormitorul său avea un
mezanin care era Ashramul său. Vizavi de clădirea sa era o toaletă publică cu o groapă de gunoi lângă el.
Faimoasa zonă cu lumină roșie destinată prostituatelor era chiar după colț. Când am intrat în Ashram,
după ce-am traversat toate zonele „murdare”, experiența a fost ca și cum am fi ajuns brusc în rai după ce-
am trecut prin iad. Chiar în fața noastră se afla o masă cu o fotografie a lui Shri Siddharameshwar
Maharaj, cu o ramă de argint strălucitoare. Aceasta atrăgea atenția vizitatorului pentru că avea mereu o
ghirlandă mare de flori proaspete. Pe aceeași masă se afla un borcan de argint ce conținea rămășițele
muritoare ale formei fizice ale Sadgurului. În casă se aflau frumoase lămpi din alamă, pline cu ulei și
suporturi pentru bețișoare de tămâie, toate făcând o ambianță parfumată și divină. Casa avea și o mulțime
de vaze frumoase cu flori atractive. Pe toți pereții erau imagini ale înțelepților. La această atmosferă
divină se adăuga prezența lui Shri Nisargadatta Maharaj care era așezat pe o pernă!
Maharaj a avut trei fiice și un fiu. Soția sa a decedat de tânără. În timpul vizitelor noastre, doar fiica
cea mică și fiul locuiau cu el, Prabha și Chittaranjan. Nora sa se numea Maya și avea doi copii, Nijanand
și Savita. În cursul anului 1977 ei aveau șase și patru ani. Uneori, în timpul discuțiilor, acești copii se
așezau în poala bunicului lor și încercau să-i atragă atenția, dar Maharaj continua fără să fie distras în
niciun fel. Uneori existau conflicte ocazionale în viața de familie, dar ele nu l-au afectat niciodată pe
Maharaj. Lucrurile ce se întâmplau la parterul unde locuia familia sa n-ajungeau niciodată în mica sală de
satsang de la mezanin. Maharaj era întotdeauna senin și pașnic. Chiar și atunci când părea să ridice vocea
la un interlocutor, era pentru un scurt moment. Avea o personalitate impresionantă. Discuțiile sale
extraordinare, viața sa simplă, mulțumirea deplină, atitudinea sa echilibrată și natura lui iubitoare au
impresionat mulți vizitatori. Odată, un discipol l-a întrebat ce se întâmpla în mintea sa în timp ce-și trăia
viața de zi cu zi, la care Maharaj a răspuns: „Viața mea personală este ca și-a voastră, singura diferență
fiind absența dorințelor, a fricii, a invidiei și-a mâniei. Eu nu cer nimic, nu resping nimic și dețin mult mai
puțin. Nu există compromisuri în aceste puncte și sunt sincer cu mine însumi!” Și-a exprimat filozofia de
viață atât de simplu, dar pentru o persoană obișnuită era foarte greu s-o aplice! L-am observat
îndeaproape pe Maharaj și am constatat că a fost o persoană rară care-a pus în practică tot ce predica.
Înainte de a-l întâlni pe Gurul său, Sadguru Shri Siddharameshwar Maharaj, Maruti Kambli (numele
de naștere al lui Maharaj) a avut șase magazine care-au mers bine. După ce Gurul și-a părăsit trupul,
Maruti a devenit atât de neliniștit încât s-a hotărât să plece de acasă fără niciun ban, cutreierând toată
India și ajungând în cele din urmă la New Delhi. Plănuise să meargă în Himalaia și să-și petreacă restul
vieții acolo. Norocul nostru a fost că în Delhi l-a întâlnit pe fratele său Guru Shri Vilasananda, care l-a
convins să renunțe la această idee. El i-a reamintit lui Maruti că Gurul lor a atins cel mai înalt nivel
rămânând un gospodar și că nu era nevoie să plece de acasă și să renunțe la viață. Respectându-i sfatul,
Maruti s-a întors acasă. În timpul absenței sale, și-a pierdut toate afacerile, cu excepția magazinului de
beedi de pe străduța 10 din Khetwadi. Și-a reluat mica afacere care-i ajungea doar cât să se descurce.
În cei trei ani care-au trecut de la moartea Gurului său, Nisargadatta Maharaj și-a realizat Sinele și
casa lui a devenit un ashram. Acolo se țineau în mod regulat discursuri spirituale, cu trei sesiuni zilnice de
bhajane, urmate de aarati și distribuirea de fructe sau dulciuri. În apropierea casei sale se afla un magazin
care făcea comerț cu piese de schimb auto, deținut de un domn sikh. Odată, Mohan a vizitat acest
magazin ca să cumpere niște piese de schimb. Sikhul a fost curios să afle de ce atât de mulți occidentali îl
vizitau pe Shri Kambli. Probabil că-l văzuse pe Mohan vizitându-l și el în mod regulat. Mohan i-a
răspuns: „Wahe Guru Nanakji al tău a fost o persoană minunată cu un aspect simplu. În mod similar,
acest om este Guru Nanakji al nostru, Wahe Gurul nostru”. Astfel, comerciantul sikh trebuie să-și fi făcut
o idee despre cine era Maharaj.

Dumnezeu mă slujește

Maharaj a avut mai multe tipuri de discipoli, începând de la bărbieri, croitori, scriitori și doctori până
la lideri politici, miniștri și căutători occidentali. Toți erau dornici să-i fie de ajutor și căutau oportunități
de a-l sluji. Unii dintre ei, cum ar fi Shirwadkar, Biranna, Madhu, Birmule, Akka, Mai, Holly și frații

25
Dhotre erau ajutoare regulate în Ashram. Ei erau discipolii săi apropiați. N-aveau nevoie de instrucțiuni,
nici de supraveghere și se asigurau că activitatea Ashramului se desfășura fără probleme, spre satisfacția
lui Maharaj. Naik, o croitoreasă pentru femei, i-a cusut toate hainele lui Maharaj.
Micul loc era întotdeauna îngrijit și curat. Maharaj dorea întotdeauna ca totul să fie la locul potrivit.
Odată, unele lucruri necesare pentru închinare au fost rătăcite. A fost o căutare pentru a le găsi, dar fără
succes. Un discipol era pe punctul de a ieși să cumpere înlocuitori, dar lui Maharaj nu i-a plăcut ideea și a
spus: „Dacă ești atât de neglijent în viața materială, cum vei reuși în cea spirituală?” Era foarte special și
strict în privința acestor chestiuni. Dacă vreo lucrare era lăsată incompletă, o termina el însuși. De aceea,
toată lumea avea o grijă deosebită să-l vadă mulțumit. Toate oalele și tigăile și celelalte obiecte erau
întotdeauna păstrate curate și strălucitoare. Apa din vazele de flori era schimbată regulat. Era martor al
vieții chiar și în flori și frunze și o numea Ishwara. Spunea că vedea viața peste tot și că aceasta era
propria lui expresie. Prin urmare, el nu arunca florile până nu erau complet uscate. Toți acești factori
făceau ca locul să fie proaspăt, parfumat și plăcut. În plus, compania lui divină le oferea tuturor pace și
liniște.
Fiecare discipol nu pierdea nicio ocazie să-l ajute la vreo lucrare, cum ar fi pregătirea pentru
închinarea zilnică sau orice altă funcție. Dacă se strica ceva, Maharaj cerea cuiva să repare acel lucru sau
să facă rost de un înlocuitor. Era plăcerea lui să vadă totul în ordine. Favorurile sale față de noi erau
nelimitate în comparație cu serviciile noastre slabe față de el.
Maharaj ne dădea lecții de cunoaștere spirituală chiar și cu treburi minore de zi cu zi. El spunea:
„Orice faceți, faceți cu atenție deplină și plini de bucurie. Atunci nu va fi ceva ca o muncă, ci va deveni o
bhajan”. Cu toate acestea, starea noastră de spirit este total diferită. Nu îndeplinim nici măcar bhajanele
zilnice sau închinarea cu interes și bucurie. În timp ce ne desfășurăm activitatea de birou sau în
gospodărie, dacă ne-am aminti de Guru și de mantra sa, aceasta ar fi meditația în sine și nu va mai fi
nevoie de nicio altă meditație.
Dar, de obicei, acțiunile noastre sunt exact invers. Ne închinăm lui Dumnezeu ca o chestiune de
obișnuință, fără prea mult entuziasm. De multe ori nici măcar nu ne face plăcere s-o facem. În realitate, ar
trebui să lucrăm ca și cum totul ar fi o închinare. Munca noastră ar trebui să fie ca o meditație și n-ar
trebui considerată o datorie. Am văzut toate aceste calități la Maharaj. În fiecare dimineață, el îi venera pe
Guruși aplicându-le vermillion pe frunte în fotografiile lor. Era destul de interesant să-l privești cum
curăța fotografiile și aplica semnul, fiindcă gestul era făcut cu toată atenția și precizia. Înfrumusețarea
fotografiilor se făcea metodic. Când l-am întâlnit prima dată, se apropia de 80 de ani, dar avea mai mult
zel și energie decât multe persoane mai tinere. Cinelele mari de alamă folosite în timpul cântărilor zilnice
erau atât de grele încât nouă ne era greu să le manevrăm.
Pentru Maharaj, slujirea tuturor adoratorilor era un serviciu adus lui Dumnezeu. Deși indivizii sunt
diferiți, conștiința lor este una și aceeași cu Dumnezeu sau Ishwara. Odată, un discipol pe nume Dinkar
Kshirsagar l-a întrebat: „Ce este Dumnezeu?”, iar Maharaj i-a răspuns: „Vei observa că propria ta
conștiință devine Dumnezeu. Înțelepții îl văd pe Dumnezeu în toate ființele, ceea ce noi nu vedem, fiindcă
privim formele lor separate, dar nu și conștiința care este divină”. Pentru Maharaj, discipolii erau
Dumnezeu sau Ishwara. Cinci dintre adoratorii săi aveau mașini pe care el le revendica în glumă ca fiind
ale sale. Noi aveam o mașină Fiat pe care el o folosea la maximum.
După ce-a murit, am cumpărat un nou model de mașină numit „Maruti”. Bineînțeles, Maharaj n-a mai
fost acolo pentru a se urca în ea și nici nu mai avea nevoie de o mașină atunci, fiindcă el era peste tot
după ce și-a părăsit trupul. Nu exista niciun loc în care să nu fie Maruti. Înainte de realizare, numele lui
Maharaj era Maruti. Întotdeauna ne-a făcut plăcere să-i ducem pe Maharaj și pe nepoții săi la plimbare cu
mașina. De fiecare dată când ne aduceam mașina la Ashram, îl întrebam dacă putem ieși împreună după
bhajana de noapte. Cum el era întotdeauna în momentul prezent, ne răspundea: „Să ne hotărâm după
bhajana”. După bhajana, ne spunea: „Să ieșim acum”.
În general, vizitam plaja Girgaon sau Nariman Point. Aveam discuții plăcute pe diverse subiecte, dar
în cele din urmă ele se reduceau la spiritualitate. Maharaj era îmbrăcat simplu, în dhoti și cămașă albă,
adesea cu o jachetă. Avea ochelarii de soare și un baston de mers pe jos. Nepoții săi ne însoțeau
întotdeauna și uneori vizitam și un restaurant, dar Maharaj nu mânca niciodată nimic, deoarece n-avea
nicio atracție pentru mâncare. Spunea întotdeauna că simțea un fel de plenitudine care nu-i permitea să
mănânce nici măcar un pedha (un mic dulce indian făcut din lapte condensat). Odată am mâncat niște
gustări sud-indiene cu întreaga familie a lui Maharaj. Fiul său a comandat o masala dosa pe care Maharaj
n-a mâncat-o, dar a făcut o glumă pe seama termenului masala. El a spus că saala (un abuz în limbajul

26
din Mumbai) este bun doar dacă cineva-l poate digera. Avea un minunat simț al umorului și nu lua viața
în serios. Consumul său de alimente era atât de mic încât ne întrebam de unde-și lua cu adevărat toată
energia?
Odată, Josef Nauwelaerts, un discipol apropiat din Belgia, a planificat o excursie cu Maharaj pe plaja
Juhu din Mumbai. Avea cu el aparatul de fotografiat ca să facă câteva fotografii interesante cu Maharaj.
Eu am adus niște chikoos (sapotas) pentru picnic și i le-am oferit lui Maharaj atunci când acesta stătea pe
nisip. El și-a împreunat palmele într-un namasté indian, refuzând să ia vreunul dintre ele. Joseph a făcut
instantaneu o fotografie frumoasă cu Maharaj cu mâinile împreunate. Această fotografie rară a fost
folosită de Nitin Ram în documentarul său despre Maharaj intitulat Tu ești Acela. Maharaj spunea
întotdeauna: „Evenimentele se întâmplă așa cum sunt ele destinate, așa cum lumea este așa cum este.
Lucrurile se întâmplă fără un făptuitor, dar noi căutăm inutil cauza”.

Natura interioară și exterioară

Maharaj răspundea în mod diferit și imprevizibil fiecăruia, în funcție de natura și atitudinea persoanei
respective. Nu-i plăcea nicio manifestarea a spiritualității cuiva prin simboluri precum aplicarea unui
semn de vermillion pe frunte, purtarea unui rozariu la gât sau îmbrăcarea unei robe de culoarea șofranului.
L-am văzut spunându-le unor astfel de exhibiționiști: „Când veniți aici, fiți cât se poate de simpli. Toată
această fanfaronadă nu este acceptabilă. Renunțarea este o calitate lăuntrică și nu o etalare exterioară!”. El
însuși apărea ca o persoană în vârstă obișnuită. A întrebat: „Are Sinele vreo uniformă pe care trebuie s-o
port? Unii oameni încearcă să-i impresioneze pe ceilalți, iar hainele speciale sunt destinate câștigării
mijloacelor de trai”. Odată, o doamnă franceză a venit purtând o duzină de inele și mâinile ei erau pline
de brățări colorate. S-a înclinat în fața lui Maharaj și s-a așezat pe covor. Maharaj i-a vorbit și în scurt
timp a scăpat de inele și brățări. Am observat că-și deteriorase pielea în multe locuri din cauza folosirii lor
îndelungate. După ce-a îndepărtat ornamentele suplimentare, ea era mult mai acceptabilă.
Îmi amintesc experiența mea cu privire la cercei. Aveam părul lung și în timp ce-l spălam îmi scoteam
cerceii. Într-o zi, după ce mi-am spălat părul, am uitat să-i port și am observat absența lor în timp ce
călătoream cu autobuzul spre Grant Road. Cum era prea târziu pentru a-mi corecta greșeala, am intrat în
Ashram fără cercei și mi-am ocupat locul după ce m-am prosternat în fața lui Maharaj. Observând această
schimbare în mine, prima sa întrebare a fost: „Ai devenit atât de detașată într-un timp atât de scurt încât să
renunți la cercei?”. I-am apreciat observația sa ascuțită și i-am explicat greșeala mea datorată uitării.
Altădată, când am uitat să-i mai port, mi-a cerut din nou lămuriri. După aceea am fost mai atentă să nu
mai uit nicio podoabă.
Odată, un bărbat bine îmbrăcat l-a vizitat pe Maharaj și i-a dat mâna de la o anumită distanță. Maharaj
l-a chemat înăuntru și l-a făcut să se prosterneze în fața lui din apropiere. Câteva minute mai târziu, unei
alte persoane, care căzuse pe podea sprijinindu-și jos fruntea pe picioare, i-a spus că-i suficient să se
închine de la distanță. A mai fost un alt adept, un domn parsi, care era un cadru superior într-o companie
multinațională. Avea obiceiul de a-și uni mâinile în fața lui Maharaj din nou și din nou. Întotdeauna
alegea să stea foarte aproape de el. Maharaj i-a spus: „Nu te-ai mai săturat să faci asta? Vrei să continui să
faci asta până la sfârșitul tău? Nu dorești să pui capăt acestei dualități dintre tine și mine?”. Maharaj
spunea mereu: „Nu-i deloc important să-mi faci ghirlande sau să-ți pui capul pe aceste picioare. Chiar și
venirea aici în fiecare zi este inutilă. Ceea ce-i important este să ai încredere deplină în cuvintele
Sadgurului și să le pui în practică. Asta este mai mult decât suficient!”
Odată a povestit o întâmplare. Exista un ashram al unui jnani care avea mulți discipoli. Odată, un
prieten al Guruui l-a vizitat și-a dorit să-i vadă ashramul. În timp ce se plimba, vizitatorul a întrebat:
„Cum progresează acești tineri? Care-i statutul lor spiritual?”. Jnani a spus: „Toți sunt la fel și nu merită
comentat, cu excepția celui care stă sub copac cu ochii închiși. El mă vrea doar pe mine și nimic altceva.”
Maharaj a observat o tendință generală de imitare a aspectului exterior al Gurului. El spunea:
„Oamenii observă cum arăt și cum vorbesc și încep să mă copieze crezând că este necesar. Unii pot
începe chiar să fumeze aceste beedi pentru a fi la fel ca mine. Vreau să acordați importanță realizării
interioare care nu poate fi văzută! Ceea ce sunt eu sunteți și voi la fel. Realizați asta ignorând aspectul
exterior.”
Pentru a sublinia acest aspect, ne-a mai spus o poveste. Odată, un Guru al unui ashram a fost nevoit să
plece pentru câteva zile. Înainte de a pleca, el a predat sarcina unuia dintre discipolii săi. Când s-a întors
după ce și-a terminat munca, discipolul șef i-a raportat Gurului că totul fusese făcut conform practicii

27
zilnice. Chiar și flacăra lămpii folosite pentru închinare fusese ținută în spatele închinătorului, așa cum
făcea Gurul. Auzind acest lucru, Gurul a râs și a spus că el nu făcuse acest lucru ca o practică spirituală, ci
pentru a-și ușura puțin spatele. Era doar pentru a folosi căldura flăcării și nu era un ritual. O astfel de
imitație fără sens se întâmplă în multe cazuri din cauza ignoranței. Maharaj voia să sublinieze că imitația
exterioară n-are nicio valoare și că ceea ce-i important este realizarea interioară. „Exteriorul” este de
diferite tipuri și calități, dar „interiorul” este doar unul și același. Îi plăcea să folosească cuvinte englezești
pentru a descrie ființa interioară ca având „nicio culoare, niciun design”.
Indieni și cetățeni străini din întreaga lume veneau la el, iar el era plin de bucurie când îi primea. Am
observat dragostea lui pentru toți, deoarece a experimentat unitatea cu toți. Odată a sosit o doamnă din
Paris și era interesată să-i facă fotografii. Ea a făcut fotografii din diferite unghiuri, iar pentru unele dintre
acestea s-a întins pe covor, aproape de Maharaj. Maharaj a fost șocat s-o vadă întinsă pe spate și a crezut
că a căzut. El a exclamat: „Uită-te la ea, ajut-o, dă-i niște apă să bea!”. S-a liniștit doar după ce l-am
asigurat că nu i se întâmplase nimic și că se simțea bine. A fost surprins să afle că toate acțiunile ei au fost
stilul și alegerea ei. Era pentru prima dată când Maharaj vedea un fotograf întins pe jos doar pentru a face
poze.
Într-o seară, în timp ce discuția era în desfășurare, am observat un autobuz mare plin cu pasageri care
era parcat lângă clădirea Ashramului. Unul după altul, toți pasagerii au coborât și au început să intre în
Vanamali Bhuvan, au venit până la Ashram pentru a se închina în fața lui Maharaj. L-au tratat ca pe un
idol într-un templu și au așezat în fața lui monede de diferite valori ca ofrande. Maharaj și noi ceilalți am
privit în tăcere ceea ce se întâmpla. În câteva minute, cel de-al 14-lea și ultimul pasager și-a încheiat
misiunea și a părăsit locul. Când am auzit autobuzul părăsind locul, l-am văzut pe Maharaj zâmbind după
ce-a văzut spectacolul ciudat. Fuseseră aproape ca un șir de furnici ce apăruseră pentru o scurtă perioadă
de timp și apoi dispăruseră brusc. Maharaj a fost amuzat să vadă toate acestea, dar a rămas indiferent și
neafectat. Sesiunea cu căutătorii occidentali s-a reluat din nou ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între
timp. Noi am urmărit toate acestea în tăcere.
Cei mai mulți dintre discipoli au simțit nevoia să-i ofere ceva lui Maharaj. Întrucât micul mezanin nu
era suficient pentru adunări mari, unii adoratori au plănuit un loc mai mare pentru a putea găzdui mai
mulți oameni în mod confortabil. Maharaj însă a spus: „Aceasta este peștera mea și n-am de gând s-o
abandonez sub nicio formă...”. Și până la sfârșitul său, leul uriaș al spiritualității a rămas în modesta-i
peșteră. Discipolii din alte țări aduceau întotdeauna cadouri pentru Maharaj. Josef, discipolul său apropiat,
a adus din Belgia un scaun pliabil în care se putea sta sau dormi confortabil. Un alt discipol a adus un
covor mic, dar foarte scump. Maharaj a spus: „Ați cheltuit atât de mult și asta doar pentru mine. Vreau ca
toată lumea să beneficieze. Te rog să-l returnezi și s-aduci în locul lui unul mai ieftin care să poată
acoperi întreaga podea”. Adoratorul a fost de acord imediat și cu toții am primit un covor frumos pe care
să stăm. Maharaj a transmis majoritatea cadourilor discipolilor săi indieni. Cel mai neprețuit dar pe care l-
a distribuit gratuit a fost cea mai înaltă înțelepciune. În a iubi toți oamenii în mod egal, niciunul dintre noi
nu l-ar putea egala vreodată! Singurul lucru pe care-l dorea de la noi era identitatea corpului nostru. Se
aștepta ca noi să i-o predăm în totalitate Sadgurului, fără să păstrăm nicio parte din ea.
Maharaj avea o capacitate nelimitată de a dărui iluminarea, dar nouă ne lipsea capacitatea de a profita
complet de ea. El a spus: „Dacă considerați în mod incorect că adevărata voastră natură este aceea de a fi
o persoană cu un nume și o formă, atunci fenomenul morții este sfârșitul vostru definitiv. Acest păcat
trebuie abandonat. Dezvoltați-vă convingerea că nu sunteți corpul, ci conștiința pură. Voi nu acceptați
cuvintele mele atât de serios pe cât ar trebui. Vă rog să-mi faceți o favoare și tratați această cunoaștere ca
fiind aplicabilă vouă chiar aici și acum!” El a mai spus: „Tot ce-aveți nevoie se află chiar aici, în
buzunarul vostru, dar voi ați uitat. Știți totul, dar nu puneți în practică!”
De foarte multe ori își exprima regretul pentru incapacitatea sa de a-i transforma pe ascultători și se
gândea să oprească cu totul discuțiile. Acest lucru însă nu s-a întâmplat, deoarece atitudinea lui era
asemănătoare cu cea a înțeleptului Tukaram care spunea: „Îmi pare rău să văd oamenii înecându-se, dar
nu-mi pot opri eforturile de a-i salva.” Maharaj a continuat cu discuțiile sale până când n-a mai putut face
acest lucru, din cauza ultimei etape a cancerului.
El a fost împotriva construirii unui samadhi după moartea sa. El spunea: „Eu sunt atât de vast încât tot
acest întreg univers va fi samadhi-ul meu. Nu-i nevoie de o construcție neînsemnată pentru el. Am văzut
multe samadhi neglijate, folosite de câini pentru a urina pe ele. Vreți să se întâmple asta și-n cazul meu?
Când acest corp va fi lipsit de viață, incinerați-l și aruncați oasele și celelalte bunuri în mare.”

28
 Maharaj nu-și dorea nimic altceva decât să-și vadă discipolii complet liberi de ignoranță. Pentru a
realiza acest lucru, el a continuat să împărtășească cunoștințele cu toți, deși avea dureri acute în gât din
cauza bolii terminale. Când cartea „Eu sunt Acela” a apărut în presă, el a spus: „Dacă un cititor atent
parcurge cartea din toată inima, adevărata sa natură i se va deschide cu deplină claritate. Este ca înflorirea
unei flori. Cuvintele care vin din Absolut sunt atât de puternice încât ele deblochează potențialul ascuns al
cititorului. Când Sinele este realizat, El rămâne așa pentru totdeauna. La fel cum o sămânță sădită așteaptă
condițiile potrivite pentru a germina și a deveni un copac uriaș, la fel și cuvintele venite dinspre Absolut îi
transformă pe ascultători la timpul cuvenit.”
Gangele cunoașterii care curgea în Ashram a continuat să curgă până aproape de sfârșitul formei sale
fizice. În ultimele zile, corpul lui devenise atât de slăbit încât îi era greu să stea jos sau chiar să deschidă
gura.
Când era întrebat despre durerea de gât, spunea că exista durere, dar nu pentru el. A fost foarte dificil
pentru noi să-l vedem în această stare. Mi-a fost imposibil să-mi stăpânesc lacrimile, lucru pe care el l-a
observat și a spus: „Ai uitat ce sunt eu? Acest corp este cel care suferă, iar eu nu sunt îngrijorat. Sunt
bine, nu plângeți!” Cu câteva luni înainte, medicii îl sfătuiseră să oprească discuțiile pentru a preveni
sângerările din nas și urechi. A fost un miracol să vezi că nu s-a întâmplat nimic de acest gen, în ciuda
continuării discuțiilor. Era doar o slăbiciune a corpului, care era firească datorită îmbătrânirii sattvei.
Când i-a fost depistat cancerul, a fost un șoc și o îngrijorare pentru toți, cu excepția lui Maharaj. El a spus:
„Eu sunt deja mort, deci cum aș putea atunci să mă tem de moarte?”. Deoarece în natura sa reală corpul
nu exista, adevărata sa natură nu era afectată de cancer. A devenit atât de indiferent față de existența sa
fizică încât spunea: „Îi cer conștiinței mele, care este Ishwara, să mă părăsească. Ea este acolo pentru a
mă servi, dar eu n-am nevoie de ea. Ishwara însă nu mă ascultă!”
Medicii i-au recomandat chimioterapie și radioterapie, tratamente pe care el le-a respins categoric.
Mulți au încercat să-l convingă să urmeze alte tratamente, dar nu- fost de acord. Doar Shri Shrikant
Gogate, cel mai apropiat discipol al său, a reușit să-l convingă să urmeze un tratament homeopatic. El îi
trimitea dozele din Malvan, zonă ce se află la 500 de kilometri de Mumbai. L-am văzut luând
medicamentele în mod regulat. Ne era teamă să-i cerem să se lase de fumat, dar când cineva îi cerea, el
accepta cu ușurință. Cu toții am fost surprinși să-l vedem renunțând atât de brusc la vechiul obicei de a
fuma.
Un discipol i-a sugerat să țină ceva în gură ca înlocuitor al țigării. El a descoperit că Yashtimadhu
(rădăcină de lemn dulce) îi aducea ușurare în gât. Unii discipoli au încercat să găsească rădăcina, dar n-au
avut succes. Am fost încrezătoare că eu o voi găsi și l-am întrebat pe furnizorul nostru obișnuit de
alimente. Spre surprinderea mea, era disponibilă. A fost ca un miracol. Din acel moment, am devenit
furnizorii obișnuiți ai lui Maharaj pentru acele rădăcini. Eram întotdeauna foarte dornici să-i fim de
ajutor. Înțelepții n-au niciun interes să trăiască, dar ei continuă să existe de dragul discipolilor lor. În timp
ce citeam povestea vieții lui Shri Ramakrishna Paramahamsa, Gurul lui Swami Vivekananda, am aflat
despre dragostea sa pentru mâncare. Pentru discipolii săi, era un indicator rău, dar el și-a menținut în mod
deliberat dragostea pentru mâncare de dragul supraviețuirii corpului său. El a indicat că orice pierdere a
interesului pentru mâncare în viitor va fi un semn clar că i-a sosit vremea să plece. Gândindu-mă în acest
sens, mi-a venit în minte un gând prostesc că dacă Maharaj ar fi continuat să fumeze, ar fi putut trăi încă
mulți ani.
În cursul anului 1981, deși Maharaj devenise foarte slăbit, el și-a continuat discuțiile până la mijlocul
lunii august. După aceea, le-a cerut traducătorilor să preia conducerea și să răspundă la întrebări. În
septembrie, ne-a arătat cele trei degete - un gest pe care nu l-am înțeles la acea vreme. Ne-am dat seama
abia după ce s-a stins din viață, că ne spusese că mai avea doar trei zile de trăit.
Deși acum Maharaj nu mai este într-o formă fizică, mințile noastre nu pot accepta absența lui printre
noi. Credința noastră de bază este că „Tot ce există este Maharaj al nostru”. Această credință este
rezultatul harului său. Odată a fost întrebat care-i semnificația cuvântului „Nisargadatta” și el a răspuns:
„Ceea ce-i indivizibil sau întreg este Nisarga, iar Datta înseamnă direct sau fără diviziuni. Acest lucru
descrie natura fiecăruia dintre noi. Adevărata noastră natură este întregul și nu în părți”.
După Mahasamadhi, nora sa, Maya, ne-a întrebat dacă dorim să primim vreunul dintre lucrurile sale
sau rămășițele sale muritoare. Pentru mine, Maharaj n-a fost niciodată corpul sau bunurile sale, ci Acela
care este Veșnic. El este Acela datorită căruia noi ajungem să ne cunoaștem existența. Când ne cunoaștem
existența, el este obligatoriu inseparabil de noi. Când a trăit în corp, acesta ni s-a părut a fi fost corpul său.
Acum acea limitare nu mai există. Chiar și cât a durat trupul său, prezența sa a fost atotcuprinzătoare.

29
Părăsirea cadrului fizic ne-a salvat vizitele ulterioare la Ashramul din Khetwadi. El este acum peste tot,
chiar și în umila noastră casă din Dadar.
Cu toții știm că Nisarga sau Natura ne oferă tot ce-avem nevoie. Nisargadatta îl conține pe Nisarga și
el ne dă tot ce-avem nevoie și merităm. Maharaj era plin și complet și datorită acestui fapt el n-avea nicio
problemă în a dărui ceva. Prin urmare, simt că nu vom mai vedea niciodată pe cineva ca el. Cei norocoși
care l-au întâlnit trebuie să fi fost lipsiți de dorințe. Ceea ce-am primit de la el este adevărata noastră
bogăție, una care nu se diminuează niciodată și nici nu se termină vreodată.

Credință deplină în cuvintele Gurului

Shri Siddharameshwar Maharaj a fost Gurul lui Nisargadatta Maharaj, cel pe care l-a iubit și în care a
avut încredere deplină. Ori de câte ori Maharaj își amintea de Gurul său, îi curgeau lacrimi. În fiecare zi,
el se închina la rămășițele Gurului său păstrate într-o urnă. Frumosul samadhi alb al Gurului său este
construit lângă Banganga, în cimitirul Walkeshwar din Mumbai. Maharaj îl vizita regulat. Conform
instrucțiunilor Gurului său, Maharaj făcea patru bhajane zilnic, începând cu cea de dimineață devreme,
urmată de bhajana de dimineață, de seară și de noapte. Urmând aceste instrucțiuni, el l-a realizat atât pe
Brahman manifest, cât și pe cel nemanifestat. Ori de câte ori călătorea din Mumbai cu autobuzul, cu
trenul sau chiar cu vaporul, toate lucrurile necesare acestei venerări rituale formau o parte esențială a
bagajului său. Pentru fiecare rugăciune existau ore fixe, ore respectate cu strictețe. Întotdeauna spunea:
„Pentru progresul spiritual, devoțiunea este o necesitate, dar în căutarea mea spirituală a trebuit să renunț
la devoțiune pentru a o depăși, însă această devoțiune nu mă părăsește ea”. Astfel de afirmații profunde și
semnificative ieșite de pe buzele sale sfinte ne-au ajutat să ne cufundăm adânc în noi înșine.
Un frate-Guru ne-a împărtășit odată o întâmplare interesantă. Odată, un vechi discipol și fiica sa au
venit să-l vadă pe Maharaj. Avea loc închinarea de dimineață, care se încheia curând. Tânăra fată a vrut
să-i pună o întrebare, dar a ezitat. După un timp, ea și-a făcut curaj și l-a întrebat: „Învățăturile tale se
bazează pe non-dualitate, iar această închinare la care participi este în dualitate. Cum de o permiți?”.
Maharaj a râs și i-a pus o contraîntrebare: „Te-am văzut jucându-te cu capătul sari-ului tău. De ce?” Ea a
fost șocată s-audă asta, pentru că o făcea inconștient. A răspuns: „Nu eram conștientă în timp ce-o
făceam”. Atunci Maharaj i-a spus: „Așa cum tu te jucai cu marginea sari-ului tău fără să știi, toată la fel
se întâmplă și închinarea mea, spontan”.
Această închinare care părea a fi o „rugăciune în dualitate” este numită „devoțiunea de după
eliberare”. El considera că eliberarea sa se datorează Sadgurului său, iar închinarea pe care-o făcea era o
expresie directă, simplă și frumoasă a recunoștinței față de Sadgurul său. Aceasta este ceea ce se numește
sahaja awastha, cea mai ușoară și naturală stare a unui înțelept eliberat.
Maharaj l-a iubit atât de mult pe Sadgurul său, încât credința în Maestrul său era de neegalat. Odată,
Gurul său l-a întrebat: „Există mulți discipoli, dar există măcar o singură persoană care să poată lăsa totul
și pe toată lumea de dragul învățăturilor Gurului său?” După ce Gurul său a murit, Maharaj și-a pierdut
orice interes lumesc. N-a putut s-acorde atenție la nimic și nimănui. Într-o noapte, și-a părăsit casa și
familia fără să-i informeze pe membrii familiei. A vizitat multe locuri precum Pandharpur, Rameshwaram
în sud și apoi a decis să meargă în nord, la New Delhi. De acolo, plănuia să meargă în Himalaia, dar
destinul său a fost altul. În Delhi, l-a întâlnit pe fratele său Guru Shri Vilasananda, care l-a convins de
învățăturile Gurului lor și anume că nu era necesar să-și părăsească casa și familia pentru a progresa
spiritual. Putea să aibă doar un minim de interes pentru activitățile lumești în ceea ce privește traiul,
cufundându-se în timpul disponibil. Putea practica în mod convenabil învățăturile Gurului chiar și ca
gospodar. Aceasta a fost învățătura centrală a tradiției lor. Poate că noi am fost motivul pentru care
Maharaj s-a răzgândit și s-a întors la Mumbai.
Nu l-am întrebat niciodată despre experiențele sale în timp ce călătorea fără bani. A început să
vorbească despre asta într-o zi, în mod spontan. În timpul acelei rătăciri fără scop, Maharaj a primit
întotdeauna suficientă mâncare ori de câte ori îi era foame. Odată era departe de oraș, fără vreo casă sau
hotel în jur. Când s-a uitat cu atenție, a văzut o colibă mică la distanță. Când a mers acolo, a fost servit cu
pâine indiană, curry și ceapă crudă. A fost mulțumit de masă și a băut puțină apă. Mulțumindu-i gazdei, a
început să meargă din nou. S-a întrebat cum se poate trăi într-un loc atât de izolat. Când s-a întors pentru
a verifica locația colibei, acolo nu mai era nimic în acel loc. Drumul era liber și nu existau colibe cât
vedeai cu ochii. Maharaj a înțeles că fusese harul Maestrului său și i-a mulțumit Sadgurului pentru
protecția sa continuă. În timp ce povestea această întâmplare, Maharaj a spus că acest incident i-a dovedit
30
că Dumnezeu nu doar dă ceea ce adoratorul său are nevoie, ci El Însuși devine ceea ce adoratorul are
nevoie. Cea care s-a manifestat în mod miraculos sub forma colibei, a persoanei și a hranei a fost propria
lui conștiință.
În timpul șederii lui Siddharameshwar Maharaj în Mumbai, toate programele și discursurile au fost
ținute la Madhavbaug. Maharaj n-a lipsit niciodată de la acestea. El a ajuns să știe ce este Dumnezeu
datorită Gurului său. De aceea, obișnuia să spună: „Chiar dacă Domnul Krishna apare în formă și
locuiește la Madhavbaug, eu nu voi merge acolo să-l văd. L-aș întreba pe Domnul Krishna: «Unde erai
înainte de a-l întâlni pe Gurul meu? Dacă aș fi avut chiar și cea mai mică vedere a picioarelor tale atunci,
m-aș fi prins de ele definitiv. Acum l-am întâlnit pe Sadgurul meu, care mi-a dat toată cunoașterea de care
am nevoie. Faptul că tu ai venit atât de târziu, mie nu-mi este de niciun folos. După ce m-am ținut de
picioarele Gurului meu, eu nu mai am nevoie de nimic. Nu mai există niciun „eu” căruia să mă predau.”
Un alt incident merită menționat aici. O fotografie de mari dimensiuni a lui Siddharameshwar
Maharaj împodobea altarul din Ashram. Aceasta i-a fost împrumutată lui Maharaj de un fratele-Guru al
său, care avenit s-o revendice după moartea lui Siddharameshwar Maharaj. Cu tot respectul cuvenit,
Maharaj i-a spus: „Ești liber s-o iei. În locul ei eu voi pune o oglindă și-mi voi continua închinarea
zilnică”. Acest lucru a indicat convingerea sa de non-dualitate între Guru și el însuși. Întotdeauna întreba:
„Tu încă mai crezi că Guru-i aceasta, o formă înaltă de un metru și jumătate? Adevăratul Guru se află în
tine și trebuie să-i recunoști picioarele. Sadgurul nu-i nimic altceva decât propria noastră natură
adevărată!”
Odată, un fachir musulman a vrut să-și arate măreția în fața lui Maharaj. Acest incident a avut loc
după întoarcerea sa din Delhi. Soția lui Maharaj era însărcinată, iar fachirul i-a prezis că va naște un
băiețel care-i va aduce prosperitate. Mesagerul fachirului, care venise să-i transmită mesajul lui Maharaj,
a fost informat că predicția fachirului era incorectă, anume că nu va fi băiat, ci fată. În cele din urmă, s-a
dovedit a fi o fată. După câțiva ani, fachirul i-a trimis un mesaj în care spunea că se retrage și că dorește
să-i transmită toate puterile, faima și prosperitatea lui Maharaj. Fachirul i-a trimis cele mai bune urări lui
Maharaj, pentru a se descurca bine în viață. La aceasta Maharaj a adresat o contraîntrebare: „Ce vrei să
spui prin a face bine?”. Asta i-a deschis ochii fachirului, care-a aflat că Maharaj atinse Adevărul Ultim. În
această lume iluzorie, ce bine sau rău i se poate întâmpla unei ființe realizate?
Când Maharaj era într-o dispoziție veselă, el ne împărtășea întâmplări interesante din timpul vieții
sale. Vorbind despre puterile sale miraculoase, a spus: „Într-o zi am observat c-am dezvoltat niște puteri
miraculoase. Când oamenii veneau cu boli obișnuite, eu le dădeam doar apă de la robinet într-o sticlă și ei
se vindecau complet. Această putere care-a apărut dintr-o dată, a durat câteva luni și apoi a dispărut”.
Ulterior, ori de câte ori a observat noi puteri în el, le-a aruncat cu promptitudine la picioarele Gurului său.
Acum, să vedem ce a spus despre miracole. Odată, un discipol l-a întrebat pe Maharaj despre
semnificația miracolelor care se întâmplau în apropierea unui înțelept. La aceasta Maharaj a răspuns: „În
realitate, nu există miracole. Noi nu acordăm niciodată atenție miracolelor care se întâmplă în natură. Un
cocotier crește în apă sărată, dar observați cât de dulce este apa dintr-o nucă de cocos fragedă!
Voi dați prea multă importanță oamenilor lui Dumnezeu care produc cenușă din nimic pentru a o oferi
discipolilor lor. Chiar și magicienii o pot face, dar ei nu pretind niciodată că sunt sfinți. Care-i valoarea
spirituală a unor astfel de acțiuni? De cele mai multe ori, miracolele se întâmplă în apropierea înțelepților,
dar un adevărat înțelept nu-și asumă niciodată meritele și n-acordă nicio importanță unor astfel de lucruri.
Doar Gurușii imaturi fac trucuri ca să impresioneze mulțimea și pentru a-și spori numărul de adepți. Un
înțelept este cel care-i stabilit în non-dualitate; pentru el nu există alții pe care să-i impresioneze. Oamenii
sunt ușor de păcălit din cauza ignoranței lor cu privire la modul în care se realizează aceste trucuri”.
Mai există un incident cu fachirul care a vrut să-l impresioneze pe Maharaj. Discipolul său l-a întâlnit
pe Maharaj aducându-i un mesaj: „Îți trimit prin această persoană o rădăcină divină pe care o poți
consuma. După aceea vei putea zbura și vei putea merge la Muntele Abu și acolo te vei întâlni cu Gurul
meu care te așteaptă acolo”. Maharaj i-a răspuns: „Consumând rădăcina ta, voi cădea inconștient și voi
vedea lucrurile pe care tu mi le-ai spus. Dacă rădăcina ta este cu adevărat puternică, imaginează-ți cât de
puternică este mantra Gurului meu, care-i în stare să te trezească permanent din această așa-zisă stare de
veghe, care nu-i altceva decât un vis?” Fachirul a încercat toate trucurile sale pentru a-l converti pe
Maharaj la turma sa, dar credința pe care Maharaj o avea în propriul său Guru a rămas netulburată. El i-a
spus cu fermitate fachirului: „Înțelegerea mea cu Gurul meu a fost hotărâtă și stabilită o dată pentru
totdeauna. Relația noastră este fermă și neschimbabilă!” Acest lucru i-a dat fachirului o idee bună despre

31
relația unică Guru-discipol. Fachirul și-a pierdut orice speranță de a obține un nou adept și probabil că a
închis cazul ca fiind un „număr greșit”.

Un erudit în sanscrită, care era bine versat în Vede și Upanișade, obișnuia să-l viziteze pe Maharaj. El
a observat similitudinea dintre discuțiile lui Maharaj și scripturi. Se întreba cum de curgea din gura lui
același Adevăr ca și cel conținut în scripturi. Maharaj nu le citise niciodată, iar discursul său era rezultatul
propriei sale realizări. Sursa cuvintelor pe care le rostea nu era mintea sau intelectul, ci Absolutul. La ce-i
folosesc aceste cărți spirituale celui din gura căruia Gangele cunoașterii curge deja neîncetat? Învățatul de
sanscrită a fost foarte fericit să vadă miracolul, dar îi părea foarte rău că nu se întâmpla același lucru în

32
cazul său, în ciuda studiului îndelungat și a eforturilor sale mari. Maharaj i-a spus: „Orice a spus Gurul
meu, am acceptat și-am urmat același lucru. Singura mea practică spirituală a fost să mă țin de ce-a spus
el. Care-i principalul semn al unui discipol de succes? Credința totală în cuvintele Sadgurului!”. Progresul
spiritual al unui discipol este direct proporțional cu credința pe care el o are în cuvintele Gurului său.
Semnificația lor profundă devine clară pentru el. Cel mai înalt scop al căutării spirituale este atins de un
discipol sincer. Credința totală ajută la dezvoltarea convingerii de Sine. Discriminarea și detașarea îl
conduc pe om la Adevărul Suprem. Aceasta este fundația pe care se ridică turnul spiritualității. Fiecare
căutător trebuie să aibă în minte această importanță a credinței în cuvintele Sadgurului.
Maharaj spunea: „Gurul meu este singura mea posesiune, proprietatea mea eternă. Datorită existenței
sale, eu am ajuns să-mi cunosc propria mea ființă. Un discipol adevărat are o credință deplină în adevărata
natură a Gurului său ca Paramatman”.

Oceanul cunoașterii
Înălțimea spiritualității

În această lume, unicul lucru care-i plăcea lui Maharaj era să trezească oamenii. Gangele de
cunoaștere ce curgea prin el depășea imaginația oricui. Uneori simțeam că există repetiții în discuții.
Acum știu că repetiția este o necesitate pentru a-i trezi pe oamenii care se află într-un somn adânc. Efectul
pozitiv asupra noastră a fost că numai ascultând același adevăr la nesfârșit, ceea ce era înțeles intelectual
devenea internalizat ca anubhava sau cunoașterea intuitivă neschimbată a fiecăruia.
Cu ignoranța noastră adânc înrădăcinată, eram ca niște pietre brute pentru Maharaj, care trebuia să ne
transforme în idoli cu sens. El se plângea adesea că ne împotriveam să ne eliberăm de ignoranță. Ce poate
face sculptorul dacă piatra nu-i permite să folosească o daltă pe ea pentru a îndepărta porțiunile nedorite?
El nu și-a cruțat nici energia, nici efortul pentru a ne transforma. Pentru Parabrahman, nimic altceva nu
există. A trebuit să se coboare la nivelul nostru pentru a ne face să ne dăm seama de adevărata noastră
natură. Din punctul său de vedere, exista perfecțiune, dar noi n-o puteam egala. El a făcut tot posibilul
folosind cuvintele. Maharaj n-a păstrat niciodată nimic pentru el ca secret, ci a distribuit liber tot ce știa.
A mers până la limite extreme în folosirea cuvintelor. Nimic n-a rămas de spus sau de explicat. Maharaj a
simplificat dincolo de așteptările noastre spiritualitatea, care altfel era complicată de mulți alții. Cei care -
au fost cu adevărat serioși au primit ceea ce și-au dorit.
Mulți intelectuali, savanți și oameni de știință s-au întrebat de unde-și dobândise Maharaj toate
cunoștințele. Am fost, de asemenea, surprinși s-auzim răspunsul său instantaneu la fiecare întrebare ce i
se punea. Nu era vorba despre vreo cunoaștere stocată, ci aceasta venea din Absolutul care-i sursa tuturor
lucrurilor. Când a fost întrebat despre secretul său, el a spus: „Întrebarea este cea care atrage răspunsul.
Eu sunt doar martor fără să știu nimic. Răspunsul vine de la Acela care-i liber de ideație. Mintea n-are
nimic de-a face cu el!” Maharaj studiase doar până în clasa a patra la o școală primară și nu citise nicio
scriptură, dar era un ocean de cunoaștere. Acesta era rezultatul credinței totale în Sadguru. El nu citea
niciodată din scripturi, pentru că cuvintele sale erau scripturi. Toate discursurile sale erau din experiența
sa intuitivă directă. În timpul sesiunilor de întrebări-răspunsuri, dacă traducătorului îi scăpa vreun punct și
dacă i se cerea să repete ceva, el spunea că apa Gangelui se scursese deja mult mai jos. Răspunsul putea
avea loc doar după ce repeta întrebarea. În consecință, toți eram foarte atenți să reținem fiecare cuvânt.
Lui Maharaj îi plăcea să ne trezească din visele noastre. Dădea un exemplu: să presupunem că doi
prieteni dorm și unul dintre ei plânge și strigă în timpul unui vis. Acest sunet îl trezește pe celălalt, care
încearcă să-l trezească pe cel care visează. Toată suferința noastră face parte din visul nostru, iar singura
soluție este să ne trezim. Din îndoielile și întrebările noastre, el a putut înțelege unde eram blocați și a
încercat să ne ajute în funcție de nevoile noastre.
Spunea: „Cine vine aici este inevitabil să fie afectat, chiar rănit”. La fel cum o rană ne doare continuu,
tot așa ne-a bântuit și efectul cuvintelor sale. Ne-a afectat atât de mult încât am devenit din ce mai curioși
să aflăm Adevărul despre noi înșine.

Maharaj ne-a atacat cu săgețile sale de înțelepciune

Citind titlul de mai sus, s-ar putea să vă întrebați dacă Maharaj aștepta vizitatorii cu un arc și săgeți
și-i țintea unul câte unul. Ei bine, săgețile lui erau cuvintele sale de înțelepciune care ne-au ucis

33
conceptele noastre eronate. Săgețile sale ne-au schimbat inimile și ne-au eliberat de gândurile care ne
legau. Fiecare propoziție a sa atingea cel mai adânc nucleu al existenței noastre, iar efectul ei dura mult
timp.
Să luăm un exemplu de astfel de propoziție. Maharaj spunea adesea: „Eu nici măcar nu exist,
darămite să spun că sunt liber!” Ce fel de mesaj este acesta? Este posibil ca cineva aflat în somn profund
să spună că-i în somn profund? Este posibil ca cineva aflat în samadhi să spună că-i în samadhi? Când ne
gândim la semnificația profundă a cuvintelor sale, înțelegem adevărata semnificație a mesajului.
Afirmațiile sale indicau cel mai înalt adevăr în spiritualitate. Există ceva mai presus de acesta? Poți lua
orice propoziție spusă de el, să meditezi la ea și ești liber. Asta-i puterea cuvintelor sale. Adevărata
eliberare este posibilă doar insistând în mod repetat asupra unor astfel de propoziții. Metaforic spus, nu-i
vorba doar de a mânca, ci și de a mesteca, căci numai așa această hrană poate fi digerată. Ea este foarte
profundă și trebuie să meditezi asupra ei, astfel încât să devină propria experiență directă și intuitivă.
Cântatul unui cântec scris de înțelepți se numește bhajana. Adevărata bhajana este dezvoltarea
unității cu Paramatman. Identificarea cu trupul reprezintă separarea de el. Când această identitate greșită
dispare, atunci este începutul unei adevărate bhajane. Simpla citire a unor propoziții profunde nu ajută;
când acestea pătrund în noi mai adânc decât o săgeată, doar atunci se va pune capăt identității corporale.
Copiii par diferiți din afară, dar există oare vreo diferență la rădăcină? Rădăcina este una și aceeași. La fel
cum alții nu pot trage cu ochiul în visul nostru, așa este și cu realizarea de Sine, ea-i experiența noastră
privată. În același timp, ea înseamnă și experimentarea unității cu întreaga existență. Când totul este Unul,
unde sunt alții pentru a verifica sau certifica realizarea noastră?
Odată, un vizitator l-a întrebat pe Maharaj dacă ar fi posibil ca el să-și realizeze adevărata sa natură.
Maharaj i-a răspuns: „Dacă ești sigur de posibilitatea ei, se va întâmpla, altfel nu!”. Mulți s-au dus acolo
pentru a-și clarifica îndoielile, dar majoritatea au primit răspunsurile chiar și fără să întrebe. Deși fiecare
persoană care era prezentă acolo era diferită ca formă, realitatea din lăuntrul ei era una singură. Poate că
această unicitate a făcut trucul de a dizolva toate îndoielile.
Cineva a întrebat dacă conștiința este conștientă de ea însăși, iar Maharaj i-a pus o contraîntrebare:
„Cine se scarpină la fund în somnul profund?”
Să luăm în considerare o altă astfel de săgeată. Cineva se consideră un individ și se simte separat de
Sine. Prin urmare, această separare este propriul lui concept, propria sa creație. Sinele nu-și imaginează
niciodată că este cineva. Atunci când se renunță la falsa individualitate, Adevărul se dezvăluie.
Individualitatea este falsă, iar ceea ce este adevărat este „eu” nemanifestat. Atunci Dumnezeu și
adoratorul său devin una.
Devoțiunea fără convingere este incompletă. Convingerea ar trebui să fie a Sinelui. „Eu nu sunt
corpul, ci conștiința” este prima etapă. În cea de-a doua etapă, apare convingerea că ești cunoscătorul
conștiinței. Aceasta este adevărata realizare.
Comportamentul corect apare atunci când nu-ți uiți niciodată natura eternă. Această cunoaștere
profundă a fost explicată de Maharaj în cuvinte foarte simple. Întotdeauna se întâmplă că ceea ce-i cel
mai ușor și spontan, este și cel mai frumos. Sursa cuvintelor sale a fost Absolutul și nu mintea. Ceea ce-i
planificat și gestionat meticulos n-are efectul dorit sau de lungă durată și în el nu există frumusețe.
Cunoașterea „Eu sunt”, care a venit fără știre, n-are prea mult folos. Noi ajungem să știm că suntem, dar
n-avem niciun control asupra ei. Iubirea noastră pentru această cunoaștere este cea care ne bagă în
necazuri. Compania unui înțelept ne arată adevărul în propria noastră experiență de zi cu zi și acest lucru
îi dă sens și scop vieții noastre.
Este regretabil faptul că majoritatea oamenilor trăiesc vieți imaginare care-i duc departe de fericirea
reală. Unii se simt mulțumiți vizitând falși Guruși care pretind că știu Adevărul, dar ei înșiși sunt încă în
întuneric. Adevărații Guruși sunt rari și doar căutătorii serioși îi găsesc. Discipolii dezinteresați și falșii
Guruși sunt făcuți unul pentru celălalt. Este ca și cum orbii îi conduc pe orbi.
Nu există nimic mai bun în toată această existență decât întâlnirea cu cel care știe. Fără să întâlnești
un Sadguru care cunoaște Adevărul, viața este pur și simplu irosită fără rost până la sfârșitul ei. Compania
unui înțelept oferă adevăratul sens al vieții. Dacă viața are vreun scop, acesta se împlinește doar în
compania unui Sadguru. Un adevărat Guru nu-ți tulbură viața de familie, ci el îți arată cum s-o faci ușoară
și tolerabilă, progresând în același timp în spiritualitate.
Acum, luați în considerare următorul mesaj al lui Maharaj: „Cineva realizează un serviciu adevărat
doar atunci când nu uită de Sine”. Fiind mereu conștient de adevărata sa natură, acesta devine liber de
dorințe și frică. Orice face o astfel de persoană în viață, în lăuntrul ei are loc meditația continuă. Ce-i

34
adevărata devoțiune față de Domnul Hari altceva decât dezvoltarea convingerii de a fi chiar Hari însuși?
Atunci când îți uiți complet individualitatea, tu ești una cu Hari.

Discuții despre adevărata cunoaștere

Maharaj a urmat anumite reguli care-u fost formulate în mod spontan. Cei mai mulți dintre adepții
care luau parte la bhajanele zilnice aparțineau sectei tradiționale. Intrarea lor era restricționată doar la
bhajane și nu la sesiunile de întrebări și răspunsuri la care participau mai ales căutătorii occidentali.
Restricția se datora în parte spațiului limitat, dar și folosirii limbii engleze, care nu era înțeleasă de unii
dintre adoratorii locali. Odată, o doamnă discipol, lipsită de educație formală, a sosit la Ashram în timp ce
se desfășura o conversație serioasă cu căutătorii occidentali. Maharaj a observat prezența ei și-a întrebat-
o: „De ce-ai venit atât de devreme? Poți pleca și să te întorci pentru bhajana și discurs”. Acea femeie a
arătat spre mine și m-a întrebat cum se face că mie mi s-a permis prezența în timpul acestei sesiuni? La
care Maharaj a răspuns: „Cazul ei este diferit. Ea are permisiunea mea. Nu trebuie să vorbiți despre ea”.
Acea doamnă nu înțelegea engleza. Deși n-am tradus, obișnuiam să memorez întrebările, răspunsurile, dar
și traducerea. Treaba mea era să operez reportofonul în mod optim și să semnalez dacă vreo propoziție era
omisă în timpul traducerii. Prezența mea era permisă datorită ajutorului meu în acest mod.
În timpul sesiunilor de dimineață și de seară, subiectele nu erau neapărat spirituale. Ar fi putut fi
orice subiect, dar îndrumarea lui Maharaj era întotdeauna spirituală. Căutătorii occidentali puneau
întrebări bazate pe înțelegerea limitată sau distorsionată a cuvântului Guru, care era mult diferită de
sensul aceluiași cuvânt folosit curent în India. Prin urmare, conceptele și îndoielile lor erau foarte diferite,
dar Maharaj le rezolva în felul său inimitabil și magistral.
Odată, un vizitator a întrebat: „India a avut cel mai mare număr de înțelepți în trecut și, de asemenea,
sunt destul de mulți și în prezent. Care-i motivul pentru acest lucru?” Maharaj a răspuns: „Lucrurile se
întâmplă așa cum sunt rânduite ele să se întâmple, iar noi continuăm să încercăm să le găsim cauza. Cred
că motivul ar putea fi acesta. Folosim îngrășăminte pentru a recolta cereale, flori sau fructe generoase și
de mai bună calitate. Compostul, după cum știm, este un fel de gunoi putrezit, preparat din frunze
putrede, balegă de vacă etc. Dar plantele transformă aceeași mizerie în produse minunate, în care găsim
flori aromatice exotice, fructe dulci și delicioase și legume hrănitoare - toate fiind transformări complexe
a nimic mai mult decât a gunoiului murdar. De asemenea, ceea ce noi considerăm ca fiind rău și suferință,
s-ar putea să fi adus unele rezultate bune. În această țară, a existat și încă mai există atâta suferință din
cauza sistemului de caste, a calamităților naturale, a războaielor interne și a invaziilor străine. Dacă toate
aceste evenimente odioase sunt considerate drept îngrășământ, rezultatul bun a fost transformarea multor
ființe omenești ignorante și suferinde în înțelepți iluminați. Nu este destul de convingător?”.
Ori de câte ori avea timp liber, Maharaj arunca o privire peste titlurile selectate din ziarele locale.
Unul dintre discipoli a fost deranjat citind despre un război cumplit ce avea loc în acele zile. L-a întrebat
pe Maharaj: „Cine-i responsabil pentru acest război oribil și pentru marile distrugeri?”. Răspunsul a fost:
„Încearcă să găsești acest vinovat în tine însuți. Introspecția ta îți va arăta că tu însuți ești responsabil
pentru tot ce găsești ca fiind rău sau bun în lumea exterioară. Conceptele de „eu” și „al meu” sunt
începutul tuturor conflictelor, războaielor și tulburărilor. Când aceste noțiuni cad, toate conflictele se
termină spontan. Orice bine pe care-l creați, faceți-l pentru a-l distribui tuturor. Înainte de a vă gândi la
voi înșivă, gândiți-vă la ceilalți. Pentru stabilitate și fericire, totul ar trebui să fie împărțit de toată lumea!”
În mod normal, noi suntem dornici să pasăm altora responsabilitatea pentru orice întâmplare rea care
se întâmplă. Când știm că noi înșine suntem responsabili pentru orice eveniment, atitudinea noastră de a
vedea lumea se schimbă. Cu ajutorul lui Maharaj, în maniera de mai sus, am învățat să vedem și să
comentăm în mod corespunzător diverse evenimente.
Am vorbit deja despre împrejurimile „murdare” din jurul Ashramului. În plus, chiar după colț, se afla
infama zonă cu lumină roșie, unde prostituatele sunt văzute ziua și noaptea. Odată, Maharaj a comentat
despre această afacere malefică: „Ne pare rău când aflăm că tinere nevinovate sunt aduse cu forța acolo și
vândute pentru a lucra ca prostituate. Ca să fie libere, el n-au altă alegere decât să se sinucidă. Dar iubirea
de Sine sau dragostea pentru existență este atât de puternică, încât majoritatea victimelor continuă să
supraviețuiască în astfel de condiții oribile. Lumea pare să existe ca fiind supărătoare, până când adevărul
său este recunoscut. Când am văzut răul, am suferit atât de mult! Dar când am căutat cauza în interior,
suferința din mine a dispărut. Un înțelept vede lumea ca pe un vis și toate lucrurile bune și rele devin
lipsite de sens. Până atunci nu există scăpare de suferință. Lucrurile bune și rele există în această lume,

35
unul lângă altul. Prin urmare, suma totală a binelui și a răului este zero, ceea ce înseamnă că totu-i o iluzie
sau că niciodată nu s-a întâmplat nimic”.
Pentru a explica cât de puternică este această iubire de Sine, Maharaj a dat un exemplu: „Odată, o
persoană a întrebat o bătrână care cerșea, care-i vârsta ei. Ea s-a supărat și l-a întrebat pe cel care-i pusese
întrebarea de ce-ar trebui să fie deranjat de acest lucru, din moment ce tatăl său nu era responsabil pentru
a-i oferi mâncare”. Din cauza iubirii de Sine, oamenii vor să trăiască cumva în orice împrejurare. Prin
urmare, singura noastră sarcină este să știm ce-i această iubire de Sine. Asta ne spunea Maharaj tot
timpul. El dorea să cunoaștem Adevărul și să ne eliberăm de iubirea de Sine.
Desigur, vedem sau citim despre oameni care sunt total frustrați și se sinucid. Denigrând sinuciderea
ca fiind un act greșit, Maharaj spunea: „Nu vă asumați niciodată o situație extrem de proastă în care vă
aflați ca fiind cea finală. Viața-i atât de imprevizibilă și schimbătoare încât poți vedea cum situațiile se
modifică dincolo de așteptările tale. Singura ta sarcină este să te ții cu fermitate de picioarele Gurului.
Asta înseamnă să meditezi cât mai mult posibil. Lasă-ți mâinile să-și facă treaba, dar lasă-ți atenția să fie
îndreptată către inimaginabil, către Absolut. Picioarele Gurului reprezintă propria ta conștiință pură. A
acorda atenție conștiinței în timp ce-ți desfășori activitățile zilnice, este adevărata meditație!”

Ține-te de conștiința ta

Suntem în viață datorită conștiinței noastre pure și totuși facem totul în afară de a-i acorda atenție.
Cea mai bună utilizare a conștiinței este aceea de a-i acorda atenție ei însăși. Noi uităm să medităm. Dacă
ești serios în a-ți cunoaște adevărata natură, meditația se produce spontan. Atunci când acorzi prioritate
unor lucrări, nu te poți odihni până când ele nu-s finalizate. Prin urmare, ar trebui să acordați prioritate
meditației în mod spontan. La fel cum respirația noastră se produce fără niciun efort, tot așa și meditația
ar trebui să se producă în mod natural. Maharaj n-a recomandat timpi fixi pentru meditație, fiindcă
aceasta ar însemna efort, precum și făptuire. Unii discipoli au împărtășit dificultățile cu care s-au
confruntat în timpul meditației. Principala lor problemă era tulburarea datorată gândurilor. Singura soluție
a lui Maharaj a fost dezvoltarea convingerii că nu suntem corpul. Aceasta era metoda lui de a lovi la
rădăcină. El ne-a dat soluții simple la diverse probleme care meritau să fie încercate. A rezolvat
problemele ca prin magie.

Simboluri ale spiritualității

Maharaj a oferit explicații interesante despre simbolurile spiritualității. Aceste simboluri sunt, în
general, acceptate orbește de oameni, dar ele erau menite să transmită un anumit înțeles interior.
Vedem chipul Domnului Ganesh așezat pe un șoarece despre care se spune că-i vehiculul său.
Maharaj s-a întrebat cum de un animal așa de nestatornic și micuț ar putea fi vehiculul Domnului Ganesh,
care avea o formă atât de mare? Întrucât șoarecele este foarte nestatornic, el este ales ca simbol al minții.
Un șoarece nu se odihnește niciodată într-un loc, ci este mereu în mișcare dintr-o parte într-alta. Exact așa
este și mintea noastră. Domnul Ganesh, simbolul înțelepciunii divine, are control deplin asupra minții sale
- de aceea șoarecele este vehiculul său. Datorită măreției sale, Domnul Ganesh este întotdeauna venerat
primul.
Să luăm acum în considerare cazul Domnului Shankar. Se spune că râul Gange curge din părul său
încâlcit. Dacă acest lucru ar fi fost o realitate, atunci el ar fi suferit de răceală și febră sau chiar de
pneumonie. În al doilea rând, cum ar fi putut dormi în pat cu apa curgându-i continuu din cap? Numele
Shankar înseamnă „cel care nu are shanka” sau îndoieli. Prin urmare, el este un jnani înzestrat cu Gangele
cunoașterii, iar acest nume nu înseamnă că apa curge în mod literal.
Citim sau auzim despre rai și iad. Oamenii sunt sfătuiți să facă fapte bune, astfel încât să ajungă dup[
moarte în rai. Faptele rele îi duc pe oameni în iad, iad care-i plin de durere și suferință. Explicația lui
Maharaj despre rai și iad, care în sanscrită se numesc swarga (rai) și naraka (iad), este una foarte diferită.
El a spus că swarga înseamnă a fi absorbit în swa sau în Sine, ceea ce este binecuvântare. Naraka
înseamnă a fi nara (bărbat sau femeie), care se identifică cu corpul, ceea ce duce la plăcere și durere.
Acest lucru nu-i altceva decât a trăi în iad. Atât raiul, cât și iadul sunt aici și nu undeva pe cer, așa cum
cred ignoranții. Când „eu” este uitat, uităm totul. Somnul profund este un exemplu în acest sens. În
această stare, nu-ți amintești nicio formă, nicio relație și niciun sat. Asta înseamnă să fii în rai. Când te
trezești, încep toate problemele tale cu plăcerea și durerea... acesta este iadul tău. Prin urmare, Maharaj
vrea ca noi să ne eliberăm de „eu” și „al meu”. Atunci suntem în rai.
36
 Când era întrebat despre cum s-a realizat, pentru a explica el folosea din nou simbolismul. El a spus:
„Gurul meu m-a chemat lângă el și m-a plesnit peste față, spunându-mi: «Tu nu ești corpul!». Acel fapt a
fost responsabil pentru realizarea mea”. În legătură cu acest incident, mulți m-au întrebat dacă Gurul său
chiar îl lovise cu adevărat. I-am lămurit, spunându-le că a fost doar un simbolism cu o mare semnificație.
Când suntem lăudați de oameni, suntem mulțumiți, dar uităm asta după câteva zile. Atunci când cineva ne
abuzează sau ne lovește, nu uităm niciodată acest lucru. Similar, cuvintele Gurului său de a-și nega
individualitatea au fot cele care l-au lovit foarte tare pe Maharaj. Acea reamintire constantă a faptului că
el este Sinele l-a condus la convingere și, în cele din urmă, la rRealizarea Sinelui. Să nu uiți cuvintele
Gurului înseamnă să ai deplină încredere în el.

Experiențele discipolilor

Pe parcursul călătoriei spirituale a unei persoane pot avea loc multe tipuri de experiențe diferite.
Înainte de a-l întâlni pe Maharaj, eu am avut o astfel de experiență. A fost o experiență de mare bucurie.
Circa trei zile, am fost într-o beatitudine nemărginită. N-a existat niciun motiv anume pentru acea
experiență. După ce mi-am terminat treburile gospodărești, m-am așezat într-un colț al sufrageriei noastre.
Schimbarea din mine a fost observată de Mohan, care m-a întrebat care era motivul bucuriei mele. S-ar
putea să fi crezut c-aveam unele probleme mentale. I-am explicat că tocmai se întâmplase ceva din cauza
căruia eram plină de bucurie. Mă rugasem lui Dumnezeu ca El să apară în fața mea, iar Dumnezeu mi-a
oferit în schimb această experiență. Acea stare de beatitudine însă n-a durat mult timp. În a treia zi, a avut
loc o schimbare rapidă, revenind la starea normală. În cea de-a patra zi, eram aceeași persoană ca înainte.
Acest incident a avut loc cu câțiva ani înainte de a-l întâlni pe Maharaj.
După ce l-am întâlnit, m-am gândit o dată să-i menționez acest lucru, dar am avut norocul s-aud un
discipol occidental descriindu-i o experiență similară. Am fost surprins s-aud comentariile lui Maharaj
despre acea experiență. Maharaj a spus: „Experiența ta este bună atâta timp cât durează, însă ea vine și
pleacă. Nu-i da prea multă importanță. Când mergem la toaletă și tragem apa, simți nevoia să discuți
despre proces sau să vorbești despre apă? Nu!”.
Am fost șocată s-aud această remarcă și i-am mulțumit mental celui care-a întrebat pentru că mi-a
clarificat îndoiala fără să fiu nevoită să deschid gura și să mă simt mai târziu jenată c-am făcut-o. Mi-am
dat seama că experiența mea de a trece printr-o stare de beatitudine timp de trei zile nu era o mare
realizare, ci doar un semn prevestitor a ceva măreț ce urma să se întâmple, ca de pildă întâlnirea cu
Maharaj în viitorul iminent. Am auzit despre un incident similar din viața unui lider spiritual care avusese
o viziune cu Dumnezeu și o considerase ca fiind cea mai bună. Din nefericire, el nu întâlnise niciun Guru
pentru a cunoaște importanța neglijabilă a experienței sale. Oamenii au considerat că el a avut parte de
realizarea Sinelui și chiar și-a înființat propria organizație. În cazul meu, din fericire, Maharaj mi-a arătat
ego-ul la locul său corect.
Odată, un alt vizitator i-a spus că l-a văzut pe Domnul Krishna de multe ori, dar viziunea n-a durat.
Maharaj i-a atras atenția că viziunea era propria sa proiecție și că nici nu se aștepta să dureze mult timp.
Răspunsul său l-a surprins pe vizitator, care l-a întrebat dacă aceste viziuni erau false sau nu. Maharaj a
spus că viziunile se bazau pe credința fiecăruia, credință care nu-i altceva decât o construcție mentală. Tot
ce apare este sortit să dispară. I s-a spus să nu se blocheze acolo, fiindcă adevărata sa natură era mult
dincolo de ea. Maharaj a spus: „Acordă-i atenție conștiinței tale pure, care este fină și subtilă. Nu da o
importanță inutilă viziunilor. Conștiința este cea mai importantă. Ea este anterioară tuturor gândurilor și
aparențelor. Fă-o martora ta și iart-o pentru toate aspectele ei negative. Când conștiința este de partea ta,
ea-ți dezvăluie toate secretele”.
Ideea interlocutorului despre Dumnezeu se schimbase acum și el a întrebat: „Se spune că Ishwara este
atotpătrunzător și atotputernic. Cu de se poate asta?” Maharaj a spus: „Adevărata ta natură este Ishwara
sau Shiva, dar tu te consideri a fi un jiva, un suflet individual. Odată ce recunoști această neînțelegere
greșită, o transcenzi. Atunci îți dai seama că Ishwara, Brahman și propria ta conștiință sunt unul și același
lucru. Nu există nicio diferență. Nu numai atât, ci îți dai seama și că tu ești Brahman, Cel în care se
contopesc în cele din urmă cei Domni, Brahma, Vishnu și Mahesh. Acest lucru depinde de curajul și
fermitatea discipolului”. Astfel de întrebări și răspunsuri ne-au făcut întotdeauna să privim în lăuntrul
nostru, mai degrabă decât să ne jucăm cu conceptele eronate de spiritualitate care plutesc și-i bântuie pe
căutătorii neghidați.
Maharaj spunea adesea: „Eu sunt viu după ce-am murit”. În acest sens, am auzit de un incident care
avusese loc mai înainte ca noi să începem a merge Maharaj. Odată, la reședința fratelui-Guru său Shri
37
Bhainath Maharaj, a fost organizată o festivitate. Toți discipolii din Ashram s-au pregătit să meargă, cu
excepția lui Maharaj care stătea liniștit. Când a fost întrebat despre asta, le-a cerut să plece și le-a spus că
li se va alătura mai târziu. Discipolii l-au întrebat dacă cumva nu se simțea bine, ca să cheme un doctor
dacă era cazul. N-a existat niciun răspuns din partea lui Maharaj, care dorea să fie lăsat în pace. Toți au
plecat spre reședința lui Bhainath, conform instrucțiunilor Gurului. După ceremonie, când s-au întors la
Ashram, totul părea normal, dar toți au fost șocați să afle de la el că în acea scurtă perioadă, trecuse printr-
o experiență de moarte. Și-au amintit cuvintele sale anterioare: „Sunt viu după ce am murit”. Cum un
jnani este lipsit de frică, el n-a avut nicio problemă în a înfrunta experiența morții.
În sanscrită, există două cuvinte, awastha, care înseamnă starea de a fi care se schimbă, iar celălalt
este sthiti, care înseamnă neschimbător. Noi am avut ocazia să cunoaștem starea de neschimbare a lui
Maharaj. Într-o seară am ajuns la Ashram cu câteva minute mai devreme decât ora obișnuită de vizită. L-
am văzut stând singur, cu ochii închiși. Când i-am atins picioarele în semn de salut, a deschis ochii și ne-a
întrebat: „Ați ajuns deja? Abia după ce mi-ați atins picioarele, am ajuns să știu că exist”. Un jnani este
lipsit de sentimentul de a fi (de noțiunea de „eu exist”) chiar și atunci când este pe deplin treaz. El a spus
că înainte de concepție fiecare dintre noi se află în această stare neschimbată. Continuăm să ne aflăm în
această stare până la apariția conștiinței noastre „Eu sunt”, după ce începem să ne recunoaștem mama
odată cu începutul identității corporale. Aceasta este sthiti sau starea neschimbătoare în care se află
Parabrahman. În somnul profund, nu știm că suntem și dacă suntem bărbat sau femeie. Somnul profund
este similar cu Parabrahman, dar suntem inconștienți, iar somnul ne oferă odihnă și ne împrospătează
pentru a începe ziua următoare. Cuvântul marathi vishranti înseamnă odihnă totală, cea pe care o primim
doar după ce uităm totul, la fel ca în somnul profund sau samadhi.
Maharaj vorbea în marathi, limba statului Maharashtra. Tot ce vorbea, vorbea cu convingere. Acest
lucru se datora faptului că vorbele sale veneau din Absolut sau din experiența directă, așa cum este
descris corect prin cuvântul sanscrit anubhava. Nu era o cunoaștere ca la carte sau ceva ce auzise de la
altcineva. Chiar și atunci când discuțiile se refereau la scripturi precum Bhagavad Gîta, cuvintele erau ale
sale sau din Absolut. El studiase doar până în clasa a patra în școala primară. Mereu spunea: „Voi toți
aveți o educație bună, ceea ce vă va ajuta să explicați mai bine decât mine, desigur, după ce vă veți realiza
pe voi înșivă”. Nu ne-am certat cu el, deși ne îndoiam de capacitatea noastră de a concura cu el. Avea
abilitatea de a folosi un minim de cuvinte pentru a explica cele mai profunde aspecte ale narațiunii sale.
Ca să-și dovedească punctul de vedere, nu era nevoie să citeze Vedele și Upanișadele. Întotdeauna dădea
exemple din viața de zi cu zi.
De exemplu, spunea: „Dintr-o dată primesc un apel telefonic. Al cui este acest apel? Al propriei mele
existențe. La urma urmei, ce este nașterea în afară de a primi vești despre existența noastră? Am existat
dintotdeauna, dar nu știam asta. Odată cu apariția corpului, am ajuns să ne dăm seama de existența
noastră. Cum poate fi născut cel care există mereu? Eu nu m-am născut niciodată. Doar vestea existenței
mele a fost cea care s-a născut. Eram dincolo de conștiință și odată cu apariția ei, am început să-mi cunosc
ființa.
Conștiința este o expresie a lui Paramatman, care-i adevărata mea natură. Odată cu sosirea conștiinței,
lumea strălucește și ea simultan. Conștiința-i de mărimea unei semințe de susan, dar din ea apare întreaga
lume. De aici și citatul: «Dumnezeu construiește o casă mică cât o sămânță de susan și locuiește în ea».
Întreaga existență este spontană, fără să aibă vreun creator. Lumea a apărut din cunoașterea noastră și ea
va dispărea atunci când cunoașterea se va sfârși. Ce este Brahman? Apariția simțului nostru de a fi se
datorează lui Brahman!”

Nici un jnani n-ar veni aici!

Existau multe axiome ale lui Maharaj, dintre care una dintre ele era: „Niciun jnani n- ar veni vreodată
aici!”
„Cel care-a realizat că această întreagă existență este un nimic, de ce s-ar deranja să meargă undeva?
Cel care nu mai are nici urmă de dorință, de ce-ar căuta de mâncare și alte lucruri? Cel care și-a realizat
adevărata sa natură și a cunoscut Adevărul cu convingere, de ce-ar vizita vreun loc? Pentru un jnani, toată
existența este zero sau inexistentă. Prin urmare, doar cei care au nevoie de un certificat vin aici. Sosirea
lor indică faptul că încă mai cred că sunt cineva cu un ego. Pentru ei, această existență este foarte reală și
ar vrea să strălucească în ea”.

38
 Maharaj n-a spus nimic fără să aibă experiența sa directă. Prin urmare, el era convins că cei care
veneau la el trebuie să fie ignoranți. Cel care n-avea nevoie de nimic și este nimic, de ce-ar fi venit? Dacă
un vizitator se considera un jnani, Maharaj nu-l învinovățea. Aceasta era convingerea fermă a omului și
avea tot dreptul să-și exprime opinia. N-avea intenția să-i înșele pe ceilalți, ci dorea doar să-și
împărtășească opinia cu ceilalți.
Ar putea fi interesant de știut despre un astfel de jnani care a avut amabilitatea de a-l vizita pe
Maharaj. În acele zile, el nu era atât de popular, dar a devenit destul de popular mai târziu. El era însoțit
de doi discipoli. Cu toții și-au ocupat locurile și au stat liniștiți. În acel moment, Mohan se ocupa de
traducere. Vizitatorul a profitat de această ocazie pentru a-și face simțită prezența. Mai întâi a comentat că
traducerea nu era corectă. Mohan nu i-a contestat observația și l-a rugat să preia traducerea. Vizitatorul a
fost ușor confuz și a început să spună ceva irelevant. A spus că n-avea nicio întrebare pentru el însuși, dar
că va pune o întrebare în numele tuturor.
În acel moment, un discipol american al lui Maharaj, domnul Paul, care era prezent acolo, a spus: „Nu
vrem ca tu să ne reprezinți. Poți să-ți pui propria ta întrebare, dacă există vreuna. Țara noastră este plină
de Guruși falși ca tine. Am venit până aici pentru a-l asculta pe Maharaj și nu pe tine!”. A fost un șoc
pentru Gurul aflat în vizită, care apoi a încetat să mai vorbească. Mă întrebam cum ar putea o persoană
vorbitoare de hindi fără cunoștințe de marathi să judece traducerea lui Mohan? De asemenea, marathi-ul
lui Maharaj nu era ușor de înțeles și era nevoie de ceva timp pentru a înțelege corect. Prin urmare,
comentariile vizitatorului „jnani” nu se bazau pe fapte. Paul a preferat întotdeauna traducerea lui Mohan
și și-a făcut un scop din a participa la sesiunea de seară. Deși Mohan a tolerat comentariile vizitatorului,
Paul s-a supărat și și-a exprimat indignarea. Maharaj a văzut această dramă în liniște. El știa că jnani a
eșuat în încercarea sa de a impresiona audiența din cauza lui Paul. După un timp, jnani a părăsit Ashramul
împreună cu discipolii săi. Acest incident a dovedit afirmația lui Maharaj că niciun jnani nu va veni aici.
Maharaj n-avea niciun interes să meargă undeva pentru a se întâlni cu un jnani. Dacă cineva este
deplin în toate aspectele, de ce-ar avea nevoie să întâlnească pe cineva? Eliberarea de dorințe pune capăt
oricărei căutări. Pentru un jnani nu există „ceilalți” și nu este nevoie s-adune discipoli. Maurice Frydman
s-a gândit odată să organizeze o întâlnire între Maharaj și U.G. Krishnamurti. El știa că amândoi nu se
întâlniseră niciodată. Prin urmare, i-a chemat pe amândoi să participe la un eveniment important. A vrut
să verifice dacă un jnani îl recunoaște pe celălalt. U.G. a ajuns la locul respectiv înaintea lui Maharaj.
Maharaj a sosit puțin mai târziu, a stat ceva timp și apoi a plecat. La plecarea lui Maharaj, Maurice l-a
întrebat pe U.G. dacă a văzut o persoană în vârstă și dacă a observat ceva special la ea. U.G. a răspuns că
îl văzuse pe Maharaj, dar a vrut să afle de la Maurice, ce văzuse Maharaj la el.
A doua zi, Maurice se afla în Ashram și a cerut comentariul lui Maharaj după ce l-a văzut pe U.G.
Krishnamurti. Maharaj a răspuns că-l văzuse pe U.G. Krishnamurti, dar dorea să afle de la Maurice ce
văzuse U.G. în el. Maurice a fost surprins să primească aceeași întrebare de la ambii jnani.
Odată l-am întrebat pe Maharaj dacă voi fi capabilă să mă realizez pe mine însămi. El a pus o
contraîntrebare: „Ești pregătită să mori? Renunțând la jiva sau renunțând la individualitatea ta, îl obții pe
Shiva”. Aceste cuvinte au fost foarte semnificative. Aici a muri nu însemna a te sinucide, ci a renunța la
identitatea corporală. Pierderea identității corporale nu este o acțiune deliberată, ci o întâmplare spontană.
Abia atunci devine permanentă. Atunci cineva are convingerea că este Dumnezeu și nu un individ. Acest
lucru oferă plenitudine și libertate față de speranțe, dorințe și pofte. Maharaj nu putea mânca nici măcar
un pedha plin, un mic dulce făcut din lapte condensat. Un jnani are nevoie doar de puțină făină de grâu
atunci când îi este foame și de o piatră care să-i servească drept pernă pentru a dormi. Pacea lui este
netulburată chiar și în condiții adverse.
Am fost foarte norocoși s-avem parte de compania unui jnani. Acest lucru se numește satsang.
Întotdeauna am spus: „Mulți au venit și mulți au plecat, dar n-a fost niciunul ca el!”. El ne-a spus: „Uitați
de mine și stabilizați-vă în Sine”. Haideți să uităm acest eu, fiindcă binecuvântările lui Maharaj sunt
mereu cu noi.

Acesta este Sadgurul nostru

Gurul este mama noastră

Când te afli pe calea spirituală, ajungi într-un punct în care trecutul a dispărut și nu există încă niciun
semn al Adevărului Ultim. Uneori ne îndoim dacă am ales calea corectă, deoarece îi vedem pe alții care

39
par mai fericiți ducând o viață lumească normală. Ni se pare că suntem blocați în mijlocul pustietății, ca
în paradisul mitic al lui Trishanku. În această stare, ne amintim cuvintele lui Maharaj: „Nu părăsiți
niciodată picioarele Sadgurului, ceea ce înseamnă să vă fixați mereu atenția asupra conștiinței”. El a
împărtășit o întâmplare din viața înțeleptului Ganu Das. Acesta era un discipol al lui Shirdi Sai Baba și
avea încredere deplină în el.
Pe măsură ce cineva se stabilizează în compania unui înțelept, se reduce interesul pentru viața de
familie și pentru un loc de muncă. Cu toate acestea, până la realizarea Sinelui, te afli în mijlocul
pustietății, fiindcă un picior e în viața de familie și celălalt în spiritualitate. Asta fusese starea lui Ganu
Das. El era un familist și servea în departamentul de poliție. I-a explicat dificultățile sale lui Baba,
explicându-i că starea lui era ca cea a unui câine vagabond. El i-a mai spus că nu era mulțumit nici de
slujbă, nici de devotamentul său. Auzind acest lucru, Baba l-a maltratat, a luat o piatră și-a aruncat-o în
Ganu Das. Piatra l-a lovit în frunte și acesta a căzut inconștient. Când și-a recăpătat cunoștința, era o altă
persoană. Era liber de orice sclavie. Acesta-i modul în care Ganu Das a obținut realizarea. În
spiritualitate, trebuie să ai multă răbdare sau o credință totală.
Cel care-i cufundat în devoțiune are o mare răbdare. El iubește să se închine și nu-i preocupat de
rezultate. Există o poveste din viața înțeleptului celest (Devarshi) Narada. În timpul rătăcirilor sale, el a
întâlnit odată un ascet pe care l-a întrebat când va apărea Domnul Narayana în fața lui. Narada i-a răspuns
c-ar putea dura cam 100 de ani. Acest lucru l-a dezamăgit pe ascet și el a renunțat la penitența sa,
gândindu-se să-și reia vechea viață de gospodar.
Narada a mers mai departe și-a întâlnit un alt devotat care cânta laude lui Dumnezeu și dansa.
Devotatul s-a prosternat în fața înțeleptului și i-a pus aceeași întrebare ca și ascetul. Narada i-a răspuns:
„Atâția ani câte frunze are acest copac”. Devotatul a fost încântat să-l audă pe Narada, fiindcă el nu se
așteptase niciodată ca Dumnezeu să vină atât de devreme. A continuat să danseze, foarte încurajat de
vestea bună dată de Narada. Înseamnă că el se bucura doar de faptul că era pe calea spirituală, deci
devoțiunea lui nu era uscată ca cea a ascetului.
Orice-am face, trebuie s-o facem cu interes și dragoste totală. Atunci nu rămâne o muncă, ci devine
meditație. Chiar și în timp ce faceți munci casnice sau oficiale, incantarea mantrei continuă nestingherită.
Oricare ar fi situația noastră sau starea corpului nostru, conștiința ne însoțește mereu. Acestea sunt
picioarele Gurului. Amintirea constantă a acestor picioare reduce gândirea. În acest fel, Maharaj ne-a
simplificat atât de mult munca, încât însăși existența noastră este plină de bucurie.
Sesiunile de întrebări și răspunsuri aveau loc zilnic în timpul orelor de dimineață și de seară. Cei care
puneau întrebări erau în mare parte căutători occidentali. Pentru Maharaj era o plăcere s-asculte și să
răspundă. Și mie-mi plăcea s-ascult și era de datoria mea să semnalez dacă vreo parte din discurs era
omisă de traducător. Odată, Maharaj s-a uitat la mine și m-a întrebat de ce nu pun nicio întrebare. M-a
șocat cu remarca: „Ești o piatră?”. Mi-a părut atât de rău și mi-am controlat cumva lacrimile. Altă dată a
existat o îndoială în mintea mea, îndoială care mi-a dat ocazia să-l întreb pe Maharaj. A fost o ocazie de a
arăta că și eu puteam pune întrebări. L-am întrebat: „De ce înțeleptul Jnaneshwar și-a pus capăt vieții în
samadhi la o vârstă foarte tânără de 21 de ani?”. Jnaneshwar a fost ca o mamă pentru un grup mare de
înțelepți și devotați. Chiar și astăzi oamenii îi spun mauli sau mamă. Maharaj nu mi-a răspuns, dar m-a
avertizat că astfel de întrebări erau interzise. Cea mai mare problemă a mea era că n-aveam niciun impuls
de a pune întrebări. Simpla lui companie era fericită și toate discuțiile erau foarte satisfăcătoare și
distractive. Pentru mine, fiecare cuvânt pe care-l rostea era Adevărul Ultim, fără loc de îndoială.
În zilele de joi și duminică aveau loc discursuri în marathi la care discipolii occidentali nu participau
din cauza lipsei traducătorilor. În timpul acestor zile, el vorbea mai ales despre Bhagwat al înțeleptului
Eknath. El rostea tot ce venea din Absolut fără să citeze pe nimeni.
În timpul discursurilor, notam întotdeauna orice punct nou sau frază bună. Odată a observat că luam
notițe și m-a întrebat: „Ce-i cu prostia asta pe care-o faci? Într-o zi vei arunca toate astea în coșul de
gunoi!”. I-am răspuns instantaneu: „Nu! Nu! Cum aș putea s-arunc comoara mea prețioasă?”. Fratele mai
mare al lui Mohan, Shri Narayan Gaitonde, mi-a văzut notițele și m-a rugat să le rescriu frumos, deoarece
dorea să le citească. Mi-a sugerat să scriu note de subsol pentru o mai bună înțelegere a părților dificile.
Am făcut toate acestea, iar Narayan le-a transformat într-o carte frumoasă care a fost publicată în marathi
de Shri Yogesh Sharma de la Zen Publications cu titlul Amrutvarsha. Versiunea marathi a fost tradusă în
engleză cu titlul Ploaia Harului de nepotul meu Shri Vinayak Prabhu. Cartea a fost publicată de Zen în
decembrie 2020 și dedicată lui Shri Narayan Gaitonde, deoarece încurajările sale au fost cele care au
făcut-o posibilă. Maharaj spunea mereu că totul se întâmplă spontan, fără niciun făptuitor. Luarea de

40
notițe a fost plăcerea mea, iar aceste însemnări sunt acum disponibile în limba engleză pentru admiratorii
lui Maharaj. Din cauza credinței sale în spontaneitate, mulți îl numesc Maharaj Cel Spontan.
Acum voi relata o întâmplare ce arată concentrarea ascuțită și atenția la detalii a lui Maharaj. Lângă
locul unde stătea Maharaj se afla o masă mică cu multe ghivece de flori. Eu stăteam lângă ea și într-o zi
am observat o omidă mare și verde care-a ieșit dintr-un ghiveci și-a început să se târască în direcția mea.
M-am speriat puțin și nu știam ce să fac. Cumva, mi-am făcut curaj s-o iau și s-o arunc într-o scrumieră.
Cum Maharaj era ocupat să răspundă la o întrebare, nu mă așteptam la nicio reacție din partea lui, dar spre
surprinderea mea, a strigat la mine: „De ce-ai aruncat-o în scrumieră? Trebuia s-o pui înapoi în ghiveciul
de flori!”. A fost un șoc pentru mine și mi-am exprimat regretul pentru greșeală. Ambii lui ochi aveau
cataractă, dar atenția lui era foarte ascuțită. Era foarte amabil și nu permitea nici o cruzime, nici măcar
față de insecte. Am crezut că așa se întâmpla pentru că vedea același Parabrahman în toate formele vii.
Odată, Mohan și cu mine eram singuri cu el. Ceilalți încă nu ajunseseră. S-a uitat la noi și-a spus:
„Amândoi arătați bine, dar să nu dați prea multă importanță aparențelor!” N-am uitat niciodată cuvintele
lui. În ultimii zece ani, stăm la un azil de bătrâni unde majoritatea femeilor își vopsesc părul ca să pară
mai tinere. Ele vor ca și eu să le urmez exemplul și să arăt și eu mai tânără. Întotdeauna mi-l imaginez pe
Maharaj sfătuindu-mă să ignor aspectul exterior. Maharaj a spus că vorbele lui n-au avut prea mulți
adepți. Cuvintele pe care le folose erau cele mai potrivite pentru situația respectivă. Devii un candidat
demn pentru anumite lucruri doar atunci când dezvolți o nevoie reală și serioasă de ele.
În multe ocazii, stilul său de narațiune a creat neînțelegeri printre discipoli. De exemplu, el spunea:
„M-ați ascultat suficient pentru a deveni un jnani”. Mulți au luat-o ca pe un certificat al său pentru
realizarea lor de Sine și au început să se comporte ca jnani. Pentru mine, înțelegerea a fost alta. Eram
ferm convinsă că atâta timp cât sentimentul meu de a fi sau ego-ul meu prevala, nu exista cunoașterea
faptului că eu sunt Brahman. Se poate spune că atingerea finală a Absolutului este atunci când este
eradicat acela care crede că nu este Sinele. Maharaj recunoștea că discipolii săi cunoșteau din plin
cuvintele de înțelepciune, dar insista ca ei să facă ca aceste cuvinte să devină fapte în viața lor.
Odată, o prietenă m-a însoțit și și-a rezolvat îndoielile. Maharaj m-a întrebat care-a fost necesitatea de
a o aduce, fiindcă aș fi putut să-i rezolv problemele de una singură. Printre hinduși există obiceiul de a
găuri lobul urechilor unui nou-născut, ca mai târziu să poată purta cercei. Acest procedeu este făcut de
obicei de un aurar. Eu i-am spus lui Maharaj că el era aurarul potrivit acestui vizitator. Zâmbetul său a
indicat că mă testase și că trecusem testul.
Într-o zi, un număr de discipoli așteptau în Ashram pentru a-l însoți pe Maharaj la samadhi-ul
Gurului său. În timp ce se împachetau obiectele pentru închinare, Maharaj remarcă brusc: „Ați observat
un lucru comun aplicabil tuturor celor șapte cupluri prezente aici?”. Cum niciunul dintre noi n-a putut
răspunde, a spus că acel lucru comun era că toți eram „fără emițător”. N-aveam copii. A fost o surpriză
pentru noi toți. Apoi a spus: „Vreau să vă pun o întrebare. Dintre copiii care se nasc și cei care nu se nasc,
ca în cazul vostru, care dintre ei sunt mai fericiți?”. Bineînțeles că nu există nicio urmă de suferință la cei
nenăscuți, așa că-i evident că ei sunt mai fericiți decât cei care se nasc. Apariția conștiinței în sine este
începutul tuturor problemelor precum ignoranța, sclavia, suferința și moartea. În somnul profund, când nu
suntem conștienți, nu există o absență totală a tuturor problemelor? Înainte de concepție, atunci când nu
exista conștiință, nu existau dorințe sau frici. Asta-i experiența noastră, a tuturor. Așa-numitul „nenăscut”
exista ca și Conștiință pură sau Parabrahman, dar nu era conștient de aceasta din cauza absenței simțului
de a fi. Prin urmare, această conștiință, adică noțiunea că „eu exist”, ea însăși e cauza tuturor problemelor
care dispar numai după ce cunoaștem sursa conștiinței. Atunci n dăm seama că noi nu suntem conștiința,
ci Cunoscătorul ei.
Maharaj spunea că harul Gurului este întotdeauna disponibil, dar nu există doritori. Eu primeam harul
său chiar înainte de a-l întâlni. Acum cred că fericirea pe care am trăit-o timp de trei zile, aparent fără
niciun motiv, s-a datorat de fapt harului lui Maharaj. Chiar și decizia noastră de a nu avea copii a fost un
rezultat al acestui har în sine! Nașterea noastră nu-i în mâinile noastre și ea s-a întâmplat fără să știm, dar
să nu dăm naștere unui copil a fost în mâinile noastre. Când am început să merg la Ashram, cei care au
ajuns să afle că moi n-aveam probleme legate de sănătate, m-au asigurat c-am făcut un lucru bun venind
acolo. Potrivit acestora, probabil, noi veniseră la Ashram pentru a primi binecuvântările pentru a avea
copii. Mi s-a spus chiar că în curând vizita mea va fi justificată. Cu toate acestea, ei au fost șocați să afle
că vizitele noastre la Maharaj nu erau pentru vreun câștig lumesc, cum ar fi progeniturile, ci era pentru a
primi cele mai înalte învățături de la Sadguru, pentru a fi liberi de toate conceptele de robie și suferință,
pentru a fi liberi de naștere și moarte.

41
 Înainte de nașterea noastră, nu exista conștiință, deci nu existau probleme. Acesta-i cazul celui
nenăscut, care-i mai fericit decât cel născut. Singura modalitate de a fi cu adevărat liber de problemele
acestei conștiințe este de a-i cunoaște originea. Conștiința nu-și tulbură cunoscătorul. Singurul lucru care
ne rămâne este să cunoaștem complet conștiința.

Povestea ghirlandelor

Mulți dintre vizitatorii indieni îi aduceau ceva lui Maharaj, cum ar fi flori, ghirlande, bețe de tămâie
sau câteva dulciuri. Unii aduceau replici ale picioarelor, care-au fost sfințite de atingerea sa și care
ulterior urmau să fie așezate în altarul lor pentru închinare. Aceste lucruri nu mă atrăgeau. După ce
Maharaj a murit, nici măcar nu i-am luat cenușa atunci când mi-a fost oferită. Pentru mine, Maharaj-
Principiul era cu mine sau, mai exact, existența mea plină de sens se datora prezenței sale în mine. Doresc
să povestesc o întâmplare interesantă legată de oferirea ghirlandelor.
Odată, o persoană a adus o ghirlandă foarte mic, care costase doar zece paise, adică o zecime din
valoarea unei rupii indiene. În acele zile, o ghirlandă mare costa doar jumătate de rupie. A încercat să-i
pună ghirlanda lui Maharaj cu propriile mâini, așa cum se obișnuiește în India. Totuși, din cauza
dimensiunii mici a ghirlandei, a sfârșit prin a fi o sarcină dificilă pentru el. Ghirlanda s-a blocat chiar pe
cap și n-a vrut să coboare până la gât. A fost o situație comică, iar eu nu mi-am putut controla râsul.
Maharaj a tolerat acest lucru c-un zâmbet pe față. I-am sugerat vizitatorului să mărească lungimea
șnurului, astfel încât ghirlanda să poată coborî până la gât. Trucul a fost un succes, iar înțeleptul a fost
împodobit cu ghirlande cu cheltuieli minime. Astfel de ghirlande erau folosite în mod normal pentru
imaginile din ramele foto și nu pentru un Guru uman, dar Maharaj nu făcea tam-tam cu aceste lucruri,
căci se uita doar la devotamentul cu care erau oferite.
Odată, un discipol a adus o ghirlandă de mari dimensiuni făcută din frunze de Tulsi, cunoscută în
mod obișnuit sub numele de Busuioc Sfânt. El a vrut să-i pună o ghirlandă lui Maharaj în acea zi specială,
care era a unsprezecea zi din calendarul hindus, cunoscută sub numele de ekadashi. Maharaj tocmai își
terminase baia și se afla la mezanin. După ce i-a pus ghirlanda, a vrut să facă și o fotografie. Maharaj a
fost rugat să pozeze cu palmele pe talie, asemenea Domnului Vitthal din celebrul templu de la
Pandharpur. Când a fost gata, discipolul s-a prosternat în fața lui sprijinindu-și capul pe picioarele sfinte.
Maharaj l-a întrebat dacă este mulțumit, iar discipolul și-a exprimat mulțumirea spunând că se simțea ca
și cum l-ar fi vizitat pe Lordul Vitthal la Pandharpur. Aceasta era credința adoratorilor care căutau
ambianța sfântă a lui Maharaj, crezând că el nu-i diferit de Atotputernicul.
Al treilea incident legat de ghirlande este foarte interesant și vreau să-l menționez în detaliu. Un
student la medicină și mama sa erau vizitatori obișnuiți la Ashram. Deoarece aveau un program încărcat,
ei nu puteau veni în fiecare zi și erau foarte atenți ori de câte ori veneau. Devotamentul și dragostea lor
intensă pentru Sadguru se citeau pe chipul lor. Odată, după rezultatele examenelor fiului ei, mama s-a
bucurat nespus de mult și l-a informat pe Maharaj că fiul ei a trecut examenele finale și că acum era
doctor. L-au împodobit pe Maharaj cu cea mai scumpă ghirlandă disponibilă și i-au oferit o cutie de
dulciuri. S-au așezat la picioarele sale plini de recunoștință, s-au prosternat în fața lui și i-au cerut
binecuvântarea înainte de a pleca. Maharaj a păstrat ghirlanda pe scăunel, iar eu am observat ceva
strălucitor în ea, dar am uitat repede de ea. După bhajana de noapte, am părăsit locul și ne-am întors
acasă. A doua zi, când ne-am întors la Ashram, Maharaj a spus: „Ieri s-a întâmplat ceva interesant.
Ghirlanda pe care mi-am scos-o de la gât și pe care am păstrat-o pe scaun a fost mai târziu luată de Anna
ca s-o arunce în coșul de gunoi, dar în timp ce-o arunca, Anna a observat un lanț de aur atașat de ea. L-a
scos și mi l-a dat mie. Există oameni atât de generoși care au plăcerea de a cheltui pentru mine!”
Acum ați citit despre trei tipuri diferite de ofrande-ghirlande aduse lui Maharaj. Ele ne dau o idee
despre profunzimea iubirii și devotamentului lor față de Guru, deși Maharaj n-avea nevoie de nicio
manifestare exterioară de devotament. El locuia în adâncul inimilor adoratorilor săi ca însăși ființa lor.
Chiar și devotamentul lor față de picioarele sale era „isprava” harului său.
În spiritualitate, câștigul real se obține doar prin pierdere. Discipolii câștigă pierzându-se pe ei înșiși,
individualitatea și ego-ul lor, oferindu-le la picioarele Sadgurului, iar adevăratul har al Sadgurului este
atunci când discipolul se oferă pe sine în totalitate și se dizolvă la picioarele sale.

Prasad sau binecuvântări

42
 În Ashram, după închinare și bhajane, erau distribuite fructe sau dulciuri ca prasad sau
binecuvântări. Tot ce-i este oferit lui Dumnezeu sau Gurului este dat înapoi adepților ca binecuvântare. În
momentele în care nu era nimic de oferit pentru închinare, Maharaj plătea pe cineva să cumpere niște
banane de la cel mai apropiat vânzător de fructe. Unii vizitatori îi ofereau dulciuri care erau folosite în
timpul închinării. Întrucât amândoi eram vizitatori obișnuiți, ni s-a cerut să n-aducem nimic. Chiar și așa,
am cumpărat câteva dulciuri pentru închinare. După ultimele bhajane din timpul nopții, prasad-ul a fost
distribuit tuturor, iar cutiile cu dulciuri fost returnate celor care le aduseseră. Când au fost strigate numele
noastre pentru a ne returna cutia, ne-am simțit vinovați în prezența lui Maharaj, care ne interzisese să
aducem ceva. Deși ne făcea plăcere să mâncăm prasad-ul zilnic, adevăratul prasad era cel pe care
continuam să-l primim de la el și o vom face până la ultima noastră suflare.
Celor care erau prezenți la Ashram în timpul orei ceaiului li se oferea ceai ca prasad. Ceștile erau de
dimensiuni mici, iar un ceai era împărțit între doi discipoli folosind o farfurioară. Ceașca de ceai a lui
Maharaj era în mod normal împărțită cu discipola sa, Dr. Damayanti Doongaji, o cercetătoare în sanscrită
care participa la sesiunile de dimineață. Deoarece eram vizitatori de seară, întotdeauna ratam prasad-ul de
dimineață. Întotdeauna m-am gândit să pot împărți ceaiul cu el, dar n-am avut niciodată ocazia. Din
fericire, într-o zi, un discipol occidental a adus un pahar de suc de mere și i l-a oferit lui Maharaj. Maharaj
a sorbit din pahar și m-a întrebat dacă-l vreau. Nu știa că eu așteptam această ocazie de mult timp. L-am
acceptat cu plăcere și l-am terminat în scurt timp. Dorința mea de a primi prasad fusese astfel împlinită.
Mohan și cu mine ne-am gândit mereu să-l invităm împreună cu familia sa la reședința noastră. Într-o
zi, deodată, ne-a anunțat că ne va vizita împreună cu familia sa și cu ginerele său Shri Hatè și Josef, un as
al fotografiei. Mohan le-a adus niște dulciuri, dar uitase s-aducă o ghirlandă. Am pregătit câteva gustări
pe care Joseph și Hatè le-au savurat. Maharaj, care era mereu sătul, nu s-a atins de nicio mâncare. I-am
oferit niște dulciuri, iar el a luat o bucățică din ele. A fost de ajuns pentru el! S-a dus prin toate camerele.
Ni s-a părut că ne sfințea și ne binecuvânta casa. Apoi a venit timpul să plecăm spre casa lui Hatè. Mi-a
părut rău că n-am reușit să fac un aarati; am uitat chiar să-i pun ghirlande. După aceea, timp de câteva
luni, la Hatè s-a ținut o sesiune de întrebări și răspunsuri o dată pe săptămână, în beneficiul căutătorilor
indieni, iar Maharaj își făcuse un obicei din a vizita casa noastră în fiecare săptămână, în drum spre Hatè.
În timpul uneia dintre vizitele sale, părinții mei stăteau și ei la noi, iar tatăl meu pregătise o ghirlandă
mare pentru Maharaj. Când Maharaj a sosit, tatăl meu i-a pus ghirlanda și s-a prosternat la picioarele lui.
Am fost în lacrimi la această priveliște, deoarece dorința mea de a-l împodobi cu ghirlanda a fost mai
mult decât îndeplinită.
În luna august a anului 1981, boala lui Maharaj s-a agravat, făcându-i corpul foarte slăbit. În ultimele
15 sau 20 de zile n-au mai existat discuții și discursuri. Discipolii Birmule, Shirwadkar, Shyete și alții
făceau bhajane și se închinau. Mai, Mullarpattan și Vanaja îl îngrijeau pe Maharaj, ajutați de alți vizitatori
obișnuiți. Mohan nu l-a îngrijit niciodată și de aceea se simțea vinovat. Spre surprinderea lui, Maharaj i-a
cerut o dată să se apropie și să-l verifice. Mohan a primit ocazia de a-i masa picioarele. Bunătatea sa n-a
permis ca nici cea mai mică dintre dorințele discipolilor săi să rămână neîmplinită. Toate aceste
experiențe au fost copleșitoare pentru noi. Chiar și acum nu reușim niciodată să nu ne amintim de
bunătatea lui. Fiecare zi începe cu amintirea Sadgurului și se termină la fel. Aceste cuvinte ale lui
Maharaj au lăsat o impresie permanentă în inimile noastre: „Aveți amintirea întâlnirii cu mine. O veți
păstra cu grijă în inimile voastre și asta va fi de ajuns. Nu trebuie să faceți nimic altceva!’

Atingerea pietrei filozofale

El mă trezește mereu

Cel care n-a întâlnit niciodată un Sadguru nu-și poate imagina ce este el în realitate. În cazul meu, mă
gândeam la el ca la o ființă umană obișnuită. Raționamentul meu era: „Cum ar putea cineva să fie mai
mare sau egal cu Dumnezeu?” Prin urmare, nu eram în căutarea unui Sadguru, ci doream să-l întâlnesc pe
Dumnezeu sau cel puțin să am viziunea lui. Mă așezam în fața imaginii lui Dumnezeu și plângeam pentru
a primi favoarea Sa. Dumnezeu n-a apărut, dar l-a trimis pe Maharaj pentru a-mi îndeplini dorința. Poate
că în acele zile eram temătoare și am vrut ca Dumnezeu să mă facă fără frică. Astfel, devotamentul meu
nu era pur din cauza așteptărilor mele de la Dumnezeu ca răspuns la credința mea. Oricum era, atunci
când l-am întâlnit pe Maharaj, el a spus: „Adorarea ta față de Dumnezeu n-a fost irosită, fiindcă ești aici
pentru a începe adevărata ta călătorie spirituală ca urmare a tot ce-ai făcut”.
43
 Așa cum toți oamenii religioși se închinau la idoli, și noi am făcut la fel. Ori de câte ori Maharaj
vizita casele discipolilor săi și observa idoli acolo, îi sfătuia s-arunce simbolurile lui Dumnezeu în mare.
Dar, în mod ciudat, nu ne cerea să ne debarasăm de ele, știind că într-o zi acestea vor dispărea de la sine.
Cum idolii nu mă mai atrăgeau, i-am distribuit rudelor mele apropiate care erau interesate de ei. Maharaj
ne-a arătat că Dumnezeu era omniprezent și că nu putea fi limitat doar la idoli. În compania lui, toate
temerile noastre dispăreau și ne simțeam mereu în siguranță peste tot. La noi acasă am păstrat doar o
singură fotografie a zeiței familiei noastre, în beneficiul rudelor care ne vizitau. Casa noastră era cea mai
veche locuință a rudelor noastre apropiate. Cu noi începeau distribuirea invitațiiloe pentru ceremonia
firului sau pentru nuntă, oferindu-le mai întâi imaginii zeiței familiei noastre. Prin urmare, imaginea
divinității era o obligație necesară pentru noi. În mod normal, oamenii sunt mulțumiți de credințele și
cultul lor tradițional. Maharaj ne-a cerut să nu le deranjăm credințele. Cazul lui Mohan a fost unul diferit.
El a găsit un Sadguru și la fel am făcut și eu. Ceea ce Mohan a primit după o lungă așteptare în viața lui și
mult efort, eu am primit atât de ușor...
A fost o vreme când nu știam importanța unui Sadguru, dar acum am cea mai mare stimă pentru el.
Înțeleptul Kabir spunea: „Dacă Gurul meu și Govind (Domnul Krishna) ar apărea amândoi simultan în
fața mea, la ale cui picioare m-aș prosterna primul? Fără nicio ezitare, m-aș prosterna la picioarele
Gurului meu, deoarece fără ajutorul și îndrumarea lui eu nu l-aș fi văzut niciodată pe Govind”. Și în cazul
meu, îmi voi odihni mai întâi capul la picioarele Gurului meu, deoarece datorită lui Domnul a trebuit să
apară în fața mea.
Mulți se închină lui Dumnezeu de frica pedepsei. Adorarea lor zilnică și intonarea mantrelor nu se
face cu dragoste și devotament. Un adevărat devotat meditează fără nicio așteptare. Datorită Sadgurului,
un discipol știe ce este Dumnezeu.
Dumnezeu vine la tine cu brațele deschise,
când iubești picioarele Gurului tău.
Prin urmare, venerează-l pe Guru,
meditând asupra formei sale.
Dumnezeu este cu Gurul.
Ar trebui să repet asta din nou și din nou?
Tukaram spune, cântând Guru-bhajana,
Că Dumnezeu te întâlnește oriunde te-ai afla.

Fructele sunt pe măsura credinței

În zilele în care l-am vizitat pe Maharaj, prețurile produselor de bază nu erau la fel de mari ca acum.
Salariile angajaților erau mici, dar aveam suficient pentru nevoile noastre. Aveam o mașină, dar Mohan
era plătit doar pentru vizitele oficiale. Benzina costa cam șase rupii pe litru, ceea ce era considerat un preț
destul de mare în acele vremuri. Nu ne puteam permite să folosim mașina pentru vizita noastră zilnică la
Khetwadi. Odată am întâlnit un vizitator obișnuit al Ashramului, un cetățean în vârstă, care-și putea
permite un taxi. Întrucât reședința sa era aproape de a noastră, a fost de acord cu plăcere să vină cu
mașina noastră și să plătească benzina. Astfel a devenit posibil pentru noi să folosim mașina pentru a
merge la Maharaj. Acest aranjament a durat doar câteva luni, fiindcă bătrânul a încetat să mai vină. Deși
am restricționat utilizarea mașinii noastre, ea a fost întotdeauna disponibilă pentru Maharaj ori de câte ori
avea nevoie.
Mohan dădea câte o sută de rupii în fiecare lună pentru cheltuielile casnice, cum ar fi alimente,
legume și fructe. În acele zile, mango costa două rupii o duzină, iar bananele 15 paise o duzină. Maharaj
se interesa mereu dacă consumam suficient lapte și cașcaval. Nu i-am cerut niciodată să ne binecuvânteze
pentru a putea câștiga mai mulți bani sau să ne protejeze de nenorociri. Într-o zi, el ne-a binecuvântat
spontan: „Nu veți duce niciodată lipsă de bani pentru nevoile zilnice și nu trebuie să vă faceți griji pentru
siguranța voastră”. În cultura noastră se crede că binecuvântările din partea unui înțelept sunt o mare
recompensă pentru cel care le primește. Odată, Swami Vivekananda a cerut binecuvântarea lui Shri
Ramakrishna pentru propria sa familie care nu-și putea procura nici măcar masa zilnică. Înțeleptul a fost
de acord doar după ce Swamiji a depus mari eforturi pentru a-l convinge. În cazul nostru, am fost
norocoși să primim binecuvântări de la Maestrul nostru fără să trebuiască să le cerem.

44
 În toți acești ani am trăit modest și bine datorită binecuvântărilor lui Maharaj. În compania unor astfel
de înțelepți, care sunt o întruchipare a simplității, ce-și poate dori un adevărat devotat? Nevoile unor astfel
de căutători sunt atenuate zilnic. Toate atracțiile exterioare își pierd farmecul, fiindcă ele devin ostentativ
de palide în comparație cu fericirea trăită în compania Sadgurului. Acest lucru face ca legătura dintre
discipol și Guru să fie mult mai puternică. Experimentăm în mod natural o mulțumire supremă fără un
motiv anume. S-ar putea să fie din cauză că Maharaj era însăși Plenitudinea, iar prezența sa emana
completitudine, fără urmă de lipsă de ceva. Dacă lipsea ceva, probabil că era devotamentul nostru față de
el.
Dragostea Gurului pentru discipoli este unică și incomparabilă. El este un ocean de Iubire. Singurul
lucru pe care Guru-l dorește de la discipolii săi este ca și ei să-și descopere adevărata natură și să se
elibereze veșnic de ciclul samsarei. După cum se spune, nimeni altcineva nu te poate iubi așa cum o face
Gurul. Am fost foarte norocoși s-avem o experiență directă în acest sens.
Mohan lucra într-o corporație internațională foarte cunoscută. Pe când avea 52 de ani a început să se
plictisească de slujba sa de rutină. Întrucât era disponibil un program de pensionare voluntară, s-a gândit
să renunțe la slujbă. I-am susținut decizia. De ce? Credința noastră era că, cu Maharaj și cu
binecuvântările sale, nu vom duce niciodată lipsă de nimic. Au trecut mai bine de 35 de ani de când a
renunțat la slujbă și trăim la fel de confortabil ca înainte. Acum suntem rezidenții unui cămin de bătrâni
decent, pe care-l luăm ca pe un dar al Gurului.
Odată, eram în drum spre Ashram cu mașina. Pe drum, ne-am gândit să bem niște apă de nucă de
cocos fragedă. Mașina era parcată la distanță, în timp ce noi savuram băutura. Când ne-am întors, am
văzut un șofer de taxi care încerca să găsească proprietarul unui mănunchi de chei în mână. Am fost
șocată să văd că erau cheile noastre cele pe care el le luase de pe drum. Eu le păstrasem în poșeta care
fusese lăsată în mașină. Cineva a furat poșeta din mașină cu tot conținutul ei, cu excepția mănunchiului de
chei care-a fost aruncat pe șosea. Din fericire, am primit cheile de la mașină și de la casă, iar eu am închis
ochii și i-am mulțumit lui Maharaj pentru asta. Când i-am povestit despre asta, ne-a întrebat: „Pierderea
poșetei a fost și harul meu?”. El a sugerat că toate evenimentele se întâmplă în mod spontan, dar noi le
clasificăm după bunul nostru plac. Ceea ce-i bun pentru unul poate fi rău pentru altul, dar suma totală este
întotdeauna zero. Atunci când toate lucrurile rele sunt scăzute din cele bune, rezultatul va fi zero sau
shoonya. Acesta-i locul de odihnă veșnică al Sadgurului.
Odată, Maharaj a împărtășit o poveste pe această temă. Un brahman a ucis din greșeală o vacă. Acest
lucru a fost considerat un mare păcat. Lui îi părea foarte rău și s-a gândit să ispășească acest păcat prin
săvârșirea unor fapte bune. A cheltuit o sumă mare pentru a hrăni o mie de oameni și a primi
binecuvântarea lor. Totul a decurs bine, spre satisfacția brahmanului. Un călugăr cerșetor s-a apropiat de
el și i-a lăudat faptele sale bune, ceea ce-a făcut mulți oameni fericiți. El l-a întrebat pe brahman: „Ale cui
sunt aceste fapte bune?” Răspunsul a fost: „Bineînțeles că ale mele!” Călugărul cerșetor a continuat:
„Atunci cine-a fost responsabil pentru uciderea vacii?”. Brahmanul a fost foarte stânjenit și rușinat.
Cu această poveste, Maharaj a spus: „Evenimentele se întâmplă așa cum ele sunt destinate să se
întâmple, dar din cauza ignoranței noastre pretindem că noi suntem făptuitorii lor. Nu există un creator al
acestei lumi. Ar putea vreun Dumnezeu să creeze o astfel de lume în care corpul unui animal este hrană
pentru altul? Atunci cum de se întâmplă lucrurile? Cui ar trebui s-adresăm această întrebare?”. Maharaj
era cu adevărat spiritual în permanență și cuvintele sale erau: „Eu știu un singur lucru și anume că nu știu
nimic”.
N-avea nici cel mai mic interes pentru această lume și pentru afacerile ei. El era doar tulburat să vadă
suferința noastră din cauza ignoranței. Singurul său interes era să ne trezească la Sinele interior care este
adevărata noastră natură, plină de fericire infinită. N-a obosit niciodată să facă asta. Nu exista nicio
„persoană” în el care să obosească. Chiar însăși prezența sa era plină de har neobosit și de neoprit pentru
toți. Avea nevoie doar de acceptanți ai acestui ocean de mulțumire. Spunea că el era Acela ce există
pentru totdeauna și că vom continua să primim experiențe bune prin acest har chiar și după
Mahasamadhi-ul său. A fost adevărat în privința acestei asigurări. I-am simțit prezența printre noi în toți
acești ani. Datorită existenței sale în noi, noi îl experimentăm pe „Eu sunt”.
Aceasta este o poveste pe care Mohan mi-a împărtășit-o. El a auzit pentru prima dată de Maharaj în
anul 1972, când Maharaj împlinea 75 de ani, dar l-a putut vizita abia în 1976. Acesta a fost din nou harul
său. El se aștepta ca cei care-l căutau să vină la el doar după ce împlineau 40 de ani și doar după această
vârstă matură Mohan a putut să-l viziteze, nu înainte. Maharaj considera că trebuie să trăiești bine viața de
familie până la vârsta matură de 40 de ani ca să cunoști inutilitatea vieții. Prima vizită a lui Mohan la

45
Ashram a fost cu mașina, însoțit de sora sa mai mare. Când a intrat pe străduța a 10-a din Khetwadi, nu
știa unde să parcheze mașina. A parcat-o chiar în intersecția aglomerată de trafic și a mers la Ashram. Își
iubea atât de mult mașina încât obișnuiam să-l cert că mașina era prima lui soție, iar eu eram a doua. În
compania înțeleptului, Mohan a uitat de mașină. Și-a amintit de ea abia după ce s-a terminat sesiunea de
satsang. Spre surprinderea lui, mașina era încă acolo. Cumva, poliția rutieră nu luase în seamă mașina
care era parcată într-un loc nepotrivit. Mohan a fost foarte ușurat și s-a întors acasă.
În timpul vizitelor noastre la părinții mei din statul Karnataka, călătoream întotdeauna cu mașina.
Mohan făcuse peste două sute de mii de kilometri cu mașina fără niciun accident. Odată, el conducea în
apropierea unui sat și un băiețel a traversat brusc drumul, fără să observe mașina. Mohan a fost nevoit să
frâneze instantaneu pentru a opri mașina care mergea cu viteză. Farul din stânga i-a atins doar obrazul, iar
băiatul a fost salvat. Băiatul, desigur, a fost șocat, fiindcă nu se aștepta ca o mașină să se apropie de el atât
de mult. Farul l-a atins doar în așa fel încât a părut ca o palmă ușoară pentru neglijența sa. Un camion ce
venea din direcția opusă a oprit, iar șoferul acestuia s-a întrebat cum de nu i s-a întâmplat nimic băiatului.
Sătenii care se adunaseră acolo au socotit și ei că a fost vina băiatului și au început să-l insulte. Erau pe
punctul de a-l bate, dar noi am împiedicat acest lucru intervenind. Le-am spus că acest șoc va fi un bun
avertisment pentru el ca în viitor să fie mai atent când este pe drum.
Mohan mergea la fabricile din zona Thane pentru a munci. Odată, el conducea pe o autostradă, când,
deodată, două persoane care erau ocupate să vorbească, au traversat strada și-au pășit chiar în fața mașinii.
Au uitat că nu se aflau într-un parc, ci pe o autostradă aglomerată. Una dintre ele s-a oprit la timp, dar
cealaltă era pe punctul de a fi lovită. Dintr-o dată, această persoană a sărit în aer ca un jucător de kabaddi
și a aterizat ușor pe capota mașinii. A fost o scăpare miraculoasă de la moarte pentru persoana neatentă,
care și-a cerut scuze pentru greșeala sa și a plecat. În aceeași seară, am împărtășit acest incident cu
Maharaj mulțumindu-i pentru harul său. El doar a zâmbit, dar un nou vizitator care stătea jos ne-a rugat să
ne așteptăm în continuare la probleme din partea acelei persoane și a poliției. El n-avea nicio idee despre
măreția și harul lui Maharaj.
Există un alt incident ce a avut loc după ce Maharaj a murit. S-a întâmplat în bucătăria noastră, în
timp ce luam prânzul. Deasupra noastră era un raft de lemn pe care depozitasem articole nedorite. Acel
raft avea un șurub slăbit care s-a desprins brusc de perete. Raftul era pe punctul de a ateriza chiar pe
capetele noastre. Din fericire, căderea sa a fost oprită de un cadru foto al lui Shri Ramakrishna
Paramahamsa care se afla sub el. Pentru noi, Ramakrishna Paramahamsa și Nisargadatta Maharaj erau
același Parabrahman în forme diferite, în momente diferite. I-am mulțumit pentru că ne-a salvat de la o
nenorocire teribilă. Promisiunea Sadgurului că va avea grijă de devoții săi funcționase încă o dată în viața
noastră.
Odată, un discipol a întrebat: „Maharaj, dacă mă predau ție, mă vei duce în lumea de dincolo?”. El a
zâmbit și a spus: „Dacă te strângi tare de adevărata mea natură, te voi duce oriunde vrei să mergi. Dacă-ți
amintești cuvântul meu oriunde te-ai afla, chiar acel cuvânt va deveni ceea ce-ți dorești. Nu va mai fi
nevoie să te îngrijorezi!”

Puterea cuvintelor Gurului

Vă voi povesti acum o altă întâmplare din viața mea. Nepoata mea mă venea la mine pentru a scăpa
de problemele familiei sale. În acele zile, vizitam Ashramul în mod regulat, adunasem o bună parte din
informațiile despre adevărata natură a omului și-i vorbeam despre soluția spirituală la problemele ei, pe
baza învățăturilor lui Maharaj. Le vorbeam adesea rudelor și prietenilor mei despre aceste chestiuni, mai
ales atunci când problemele lor se datorau în mare parte ignoranței lor în ceea ce privește latura spirituală
a vieții. Îmi doream să le spun cum am trecut și eu prin astfel de tulburări și cum Maharaj m-a ajutat să le
depășesc.
Îmi făcea plăcere să repet cuvintele lui Maharaj tuturor celor pe care-i întâlneam în viața mea socială,
cum ar fi soacra, sora, nepoata și prietenii mei. Era pentru satisfacția mea să le spun ceea ce Maharaj ne-a
învățat, dar unii dintre ei s-ar putea să se fi întrebat dacă nu cumva eram tulburată mintal.
Nepoata mea m-a ascultat cu răbdare, deoarece avea nevoie de consolare și sfaturi. Cu toate acestea,
după chipul ei, mă îndoiam că m-ar fi înțeles cu totul. I-am spus: „Ascultă cu atenție, chiar dacă n-o să
urmezi sfatul chiar acum. Cuvintele lui Maharaj sunt ca niște semințe semănate în inima ta. Ele nu vor fi
irosite, ci vor germina cândva în viitor. Poți fi sigură că aceste cuvinte își vor face treaba. Este o vorbă
care spune că atunci când există întuneric, amintește-ți că el nu va dura la nesfârșit. Dumnezeu este mare

46
și vei vedea lumina foarte curând”. Aceste cuvinte aveau o mare putere și ea a fost blocată în a înțelege ce
înseamnă ele.
Ea credea în magie neagră, în spirite și în alte asemenea idei prostești. Toate aceste concepte au
dispărut cu ușurință. Majoritatea plângerilor ei se datorau imaginației și conceptelor ei. Toate aceste
concepte care se bazau pe ignoranță au dispărut curând din mintea ei, făcând-o o femeie fericită. Acum
râde de ea însăși, meditând la gândurile ridicole pe care le nutrise cândva în defavoarea ei. Situația în care
se afla nu se schimbase, dar ea fusese transformată complet de cuvintele puternice ale lui Maharaj. Ea
spune acum: „Ceea ce-ai spus atunci, este acum cea mai mare comoară a mea. Cuvintele și-au făcut
treaba. Îți sunt atât de recunoscătoare pentru ajutorul acordat la timp!” Pe de altă parte, i-am mulțumit
pentru că m-a ascultat cu răbdare în acele zile, spre deosebire de alte persoane.
Câțiva ani mai târziu, ea m-a ajutat foarte mult când am fost bolnavă. Am devenit foarte slabă și mi-
am pierdut toată încrederea în mine. Mulți doctori buni nu m-au putut vindeca nici măcar după controale
amănunțite și multiple teste. Am devenit neajutorată și am rămas cu sora mea și am căutat tratament la
medicul ei. Pe măsură ce starea mea devenea neputincioasă, vocea interioară a lui Maharaj mi-a sugerat
să merg la un psihiatru. Era o perioadă în care-mi pierdusem iubirea de Sine și moartea părea a fi cea mai
bună soluție. În timpul celui mai de jos punct al vieții mele, nepoata mea, soțul ei și fiul lor au venit să mă
salveze cu toată capacitatea lor. Mohan a fost și el acolo pentru a-mi oferi tot ajutorul. Eram atât de slabă
încât era nevoie de două persoane care să mă țină în brațe ca să mă urc într-un taxi. Nepoata mea ne-a
trimis zilnic mâncare pentru zilele în care am fost bolnavă. Un psihiatru expert m-a vindecat în două
săptămâni, dar îmi pierdusem orice interes de a trăi independent și ideea de a-mi petrece restul vieții într-
un azil de bătrâni a devenit realitate.
Am fost asociată cu mulți oameni buni de-a lungul vieții mele, atât înainte, cât și după căsătorie, dar,
datorită soțului meu, am primit cea mai înaltă companie, cea a unui înțelept. Am primit dragoste de la toți,
indiferent dacă o meritam sau nu. N-am nimic de oferit în schimb, decât recunoștință față de toți cei care
m-au iubit. Când am împărtășit cuvintele lui Maharaj nepoatei mele, ea le-a acceptat și a beneficiat mult
de pe urma învățăturilor lui. Atitudinea ei față de viață s-a schimbat radical. Maharaj spunea odată: „Nu
trebuie să faci nimic, doar să-ți amintești de întâlnirea noastră. Când îți vei aminti întâlnirile noastre, cu
siguranță îți vei aminti cuvintele mele!”

Întotdeauna îmi oferi companie

În azilul de bătrâni unde ne petrecem pensionarea, nu vorbim niciodată despre Guru sau despre
spiritualitate cu ceilalți rezidenți. Motivul este că nimeni nu-i interesat în mod serios de latura spirituală a
vieții. Nisargadatta Maharaj a fost un înțelept rar și totuși el n-a avut mulți, ca să citez cuvintele sale,
„clienți”. El folosea cuvântul „client” pentru un aspirant serios la cunoaștere și la eliberarea de suferință,
pe care le oferea gratuit. Un client adevărat este acela care-i interesat în mod serios de ceea ce i se oferă.
Pentru a învăța în mod corect o formă de artă, este nevoie de dedicare și de un interes viu.
Spiritualitatea este cea mai înaltă cunoaștere și merită o dedicare superioară pentru a o urmări. De fiecare
dată când cineva mă întreba despre Adevăr, verificam mai întâi dacă are o foame reală de cunoaștere.
Această cunoaștere este rezervată doar căutătorilor serioși. Maharaj l-a avertizat odată pe Mohan să nu
aducă pretendenți dezinteresați.
Harul lui Maharaj a fost întotdeauna îndreptat către căutătorii serioși. Ei îl puteau înțelege mai repede.
Foamea lor pentru Cunoașterea Supremă îi atrăgea harul. Unii l-au întrebat despre o modalitate de a-și
spori foamea de cunoaștere de Sine. Cei interesați de această lume și de câștigurile materiale n-au timp
pentru Dumnezeu. Cei care-au înțeles natura iluzorie a tuturor obiectelor lumești, își pierd treptat interesul
pentru ele. Nevoia lor de a cunoaște Adevărul crește cu timpul, iar cei mai norocoși citesc cărți despre
viețile înțelepților sau cărți mărețe precum „Eu sunt Acela”.
Trebuie să fim sinceri cu noi înșine dacă foamea noastră este autentică sau dacă este din frustrare. Cei
care reușesc în viață și uită de Dumnezeu n-au fost niciodată interesați la început. Maharaj spunea adesea:
„Dacă nu vii aici, nu pierzi nimic. Sunt mulți care nu vin aici și totuși se descurcă foarte bine. Dacă
sunteți serioși, numai atunci puteți veni aici și mă veți înțelege corect. Asta vă va schimba viața.” Fie că
am meritat sau nu, el ne-a binecuvântat suficient și am primit rezultate bune. Câștigul nostru a fost atât
material, cât și spiritual.
Recent, am avut o experiență a harului lui Maharaj la azilul de bătrâni, reședința noastră actuală.
Administratorii acestei reședințe au dezvoltat încredere în noi și-am fost însărcinați cu colectarea taxelor
de la vizitatorii care cumpără mâncare în acest loc în timpul vizitelor lor. Ni s-a cerut să oferim o chitanță
47
pentru plată și să prezentăm managerului suma totală colectată la sfârșitul fiecărei luni. După ce-a primit
colectarea pentru o lună, managerul ne-a returnat 800 de rupii ca plată în exces după ce-a verificat
registrul de chitanțe prezentat de noi. Mohan a verificat conturile și-a descoperit că managerul făcuse o
greșeală, adăugând o sumă de pe o chitanță incorectă. Mohan s-a gândit să numere conturile lunii
anterioare și a observat o plată în plus de 800 de rupii pentru acea lună. Suma respectivă trebuia să ne fie
rambursată de către Home. Prin urmare, se părea că Maharaj a aranjat rambursarea noastră în luna
următoare din greșeala managerului. Când i-am arătat conturile managerului, acesta a râs cu poftă și a
spus că corecția a fost automată. Nu i-am spus managerului despre harul Gurului nostru, deoarece am
crezut că nu va înțelege.
Există un alt incident interesant, pe care vreau să-l împărtășesc, deoarece arată cum Sadgurul face
minuni pentru a le reaminti discipolilor săi de atenția sa continuă. Odată, eram în drum din Bengaluru
spre o stațiune de pe deal numită Kodaikanal, în Tamil Nadu. În momentul în care am luat-o pe drumul
abrupt spre deal, am ajuns într-un oraș numit Palani. În acest oraș se află un templu imens al Domnului
Kartikeya, fiul Domnului Shiva. Când am ajuns la acest faimos templu, am decis să vizităm templul aflat
în vârful unui mic munte. Am fost însoțiți de nepotul nostru Vinayak Prabhu, de soția sa și de fiul lor.
Aș dori să menționez că soții Prabhu ne-au dus în majoritatea stațiunilor de deal din India, cum ar fi
Ooty, Munnar, Yerkaud, Shimla, Darjeeling și multe altele. Considerăm că aceasta este încă o
binecuvântare din partea Sadgurului nostru. Templul Domnului Murugan din Palani este situat în vârful
unui deal și există un cărucior cu cablu care-i transportă pe pelerini până la templu. Acest templu este
întotdeauna aglomerat și trebuie s-aștepți la o coadă cam de un kilometru și jumătate timp de câteva ore
pentru a ajunge și a-l vedea pe Domnul Palaniappan. Deoarece reușisem să vizităm zeitatea în timpul
uneia dintre călătoriile noastre anterioare, am ales să nu ne alăturăm cozii lungi pentru darshan. În
schimb, am găsit un loc confortabil pentru a ne așeza în incinta templului și ne-am bucurat de peisajul
uluitor al munților din jur. Era o priveliște frumoasă a lanțului muntos plin de verdeață. Au trecut ore
întregi în timp ce familia nepotului nostru stătea la coadă, dar noi nu ne-am plictisit stând în afara
complexului templului și absorbiți de Mama Natură din jurul nostru.
Dintr-o dată, un cuplu de adoratori a ieșit din templu după ce-și încheiaseră lunga așteptare și o
închinare specială. Au venit direct la noi c-un bol făcut din frunze care conținea flori, fructe și câteva
dulciuri ca prasad al Domnului. Ne-au oferit prasad, s-au înclinat în fața noastră și au plecat. Am așteptat
familia Prabhu și am continuat să privim peisajul munților. După un timp ei s-au întors după ce l-au văzut
pe Domnul. Erau cu toții obosiți din cauza așteptării îndelungate și s-au plâns de timpul foarte scurt care
le-a fost permis să stea în apropierea idolului. De asemenea, s-au plâns că n-au primit niciun prasad, nici
măcar un pic de vibhuti (cenușă sacră). Au fost șocați să primească prasad de la noi, în condițiile în care
nici măcar nu intrasem în templu. Ne-au întrebat cum de-am reușit să-l primim. Le-am spus că Domnul a
aranjat asta pentru discipolii lui Maharaj care nu L-au putut vedea pe Domnul în interiorul templului. Deși
nu puteam vedea idolul, L-am văzut în împrejurimile frumoase. Toată această minune a fost rezultatul
credinței noastre în Sadguru.
Am avut o experiență similară la templul Balaji din Tirumala Tirupati, în Andhra Pradesh. Adevărata
noastră cunoaștere a lui Dumnezeu ne-a făcut să ne eliberăm de interesul pentru temple. Odată a trebuit să
vizităm Tirupati pentru sora mea și familia ei, care-au insistat să aibă compania noastră. Din cauza grabei
obișnuite, era o coadă lungă pentru darshan-ul Domnului Venkateshwara, însă datorită aranjării excelente
a locurilor, n-a fost nevoie să stăm prea mult în picioare.
După câteva ore, am ajuns aproape de idol. Din cauza grabei mari, toți am fost împinși afară din
templu în mod automat la câteva secunde după ce-am ajuns în fața Domnului! Abia dacă am primit o
privire a Domnului Venkateshwara. M-am simțit tristă datorită acestui fapt, dar m-am consolat. Am
vizitat o grădină zoologică chiar lângă templu, unde am văzut o pereche de păuni colorați. Ca și cum unul
dintre ei aștepta sosirea noastră, și-a tras penele și-a început să danseze. Un sunet minunat emana din
penele sale. A fost o priveliște extraordinară! Nu mai văzusem niciodată un păun dansator și ne-am
bucurat din plin de spectacol. Dansul a durat peste zece minute. După ce-am privit păunul dansând timp
de câteva minute, mi-am dat seama că și această mică experiență divină era într-adevăr harul lui Maharaj.
M-am înclinat în fața păunului, considerând că face parte din Lila infinită. Această scenă a lăsat o
impresie permanentă asupra mea.
Întâlnirea față în față cu un jnani Sadguru este un eveniment foarte rar în viață. Doar cei norocoși pot
da peste unul care îndrăznește să ne arate ignoranța noastră fără început și ne indică calea spre realizarea
Adevărului. Este grozav să ai încredere deplină că un Sadguru apare din când în când pentru beneficiul

48
adepților binecuvântați. Cei care au cu adevărat nevoie de un Guru și sunt serioși, îl găsesc. Desigur, este
mai probabil ca oamenii să ajungă pe mâini greșite. După ce am găsit compania unui Sadguru, ne-am trăit
viața foarte bine, iar cei câțiva ani din această formă fizică care ne-au mai rămas vor fi petrecuți în
amintirea Sadgurului. Maharaj a spus odată despre el însuși: „Citind despre mine și auzindu-mi cuvintele,
oamenii se vor întreba și tot se vor întreba dacă o astfel de persoană a trăit cu adevărat pe acest pământ!”
Gândindu-ne la acei ani, ne întrebăm uneori dacă a fost într-adevăr real sau doar imaginația noastră.
Maharaj a vorbit atât de mult în întreaga sa viață, încât nimeni nu-l poate întrece. Toate cunoștințele
spirituale secrete ne-au fost deschise larg. Interesul său de a împărtăși cunoștințele depășea cu mult
interesul nostru de a le primi. Conferirea cunoașterii de Sine a fost singurul său interes și singura sa
misiune. Au existat mulți Sadguruși în trecut, dar toți au fost destinați să ghideze doar câțiva aleși.
Maharaj a încercat să trezească sute de oameni, dar cei care-au acceptat oferta sa de cunoaștere au fost
foarte puțini. Căutători din întreaga lume au venit la el și-au profitat pe deplin de prezența sa.
Rugăciunea noastră sinceră către Sadguru este de a fi capabili să prezentăm ceea ce simțim despre el
cu umilul nostru efort și ca cititorii să primească același har de care ne-am bucurat și noi, din mila sa
infinită.

Idolul iubirii

Iubirea unui Sadguru este cu adevărat necondiționată, iar acest lucru este cunoscut doar de discipolii
săi. Nici măcar dragostea unei mame pentru pruncul ei nu-i de această calitate, deoarece într-o astfel de
relație există așteptări latente. Pentru un Sadguru nu există alții; toți sunt o parte din Sinele său. Este ca și
cum ne-am iubi necondiționat pe noi înșine. De asemenea, un Guru este complet prin el însuși și nu există
posibilitatea ca el să aibă ceva în plus. Natura sa nu-i de a lua ceva de la noi, ci de a dărui. Această dăruire
nu-i reduce plinătatea. Gurul dăruiește totul discipolilor săi, fără să rețină nimic. Nici măcar Piatra
Filozofală nu poate egala o asemenea generozitate. Se spune că o astfel de piatră transformă fierul în aur,
dar nu și într-o altă piatră filozofală. Un Guru transformă un discipol într-un Guru. El îi spune discipolului
că amândoi sunt unul și că singura chestiune este ca discipolul să realizeze acest fapt. Pentru un astfel de
câștig suprem, discipolul nu poate decât să-l iubească în schimb pe Guru. Această iubire, însă, este unică.
Există un incident în viața lui Swami Ramdas, un mare sfânt yoghin din India antică. Când o bucată
de pânză a lui Swami a fost spulberată de vânt pe un munte, el i-a cerut discipolului său Kalyan s-o aducă
din râpă. Se spune că Kalyan a sărit de pe stâncă riscându-și viața. Se spune că puternicul Guru a făcut un
miracol pentru a-și salva discipolul.
Alegerea cuvintelor lui Maharaj a fost remarcabilă: „Adevărata eliberare nu este cea a unui individ;
este eliberarea Sinelui de conceptul de a fi un individ.”. Falsul trebuie să cadă pentru ca Adevărul să fie
liber. Ignoranța de a fi un corp este atât de puternică încă din copilărie, încât ea rămâne până la sfârșitul
vieții cuiva. Tot ceea ce copilul acceptă ca adevăr este greu de șters. Copilul are nevoie de pregătire
pentru a avea succes în viață, dar o parte din această pregătire devine un obstacol mai târziu în viața
spirituală. Este o mare sarcină pentru un Sadguru să înlăture ignoranța acumulată de-a lungul vieții.
Nisargadatta Maharaj nu s-a odihnit niciodată, ci a depus tot efortul în timpul dimineților și serilor pentru
a-și elibera discipolii de toate dificultățile cu care se confruntau în înțelegerea învățăturii sale.
Maharaj spunea: „Noi ne considerăm indivizi definiți de un statut relativ, cum ar fi tatăl, mama,
mătușa, unchiul. Acest lucru echivalează cu a acuza Absolutul de a fi altceva decât Adevărul. Toate
numele și formele, care sunt identitățile noastre, sunt imaginare. Pe măsură ce dorința de a cunoaște
Adevărul crește, începeți să înțelegeți adevăratul sens interior al cuvintelor Sadgurului. Doar atunci dispar
toate obstacolele din calea realizării și se dezvăluie adevărata noastră natură. Când identificarea noastră
cu corpul însuși trebuie să fie uitată, la ce ne mai folosește imaginația noastră bazată pe corp și pe relațiile
sale?”.
Discuțiile neîncetate ale lui Maharaj pe această linie au oferit încredere discipolilor. Aceștia au simțit
că înțelegerea lor despre Adevăr era corectă și că puteau continua pe calea arătată de Maharaj fără nicio
ezitare. Apoi, mintea își restrânge conceptualizările fără sens, care erau de fapt interferențele. A te ține de
picioarele Sadgurului înseamnă totodată reflectarea constantă asupra cuvintelor sale (nididhyasana).
Maharaj n-a precupețit niciun efort pentru a-și ajuta discipolii să facă ceea ce trebuie. Chiar și atunci
când a fost diagnosticat cu cancer în fază terminală, el și-a continuat eforturile. Atunci când avem o
banală răceală sau o ușoară febră, starea noastră devine intolerabilă. El nu s-a deranjat niciodată să facă
chimioterapie sau radiații, fiindcă el nu era niciodată corpul său, ci doar martorul acestuia. S-a chinuit atât
de mult pentru noi, pentru că dragostea lui era pură. Ajutorul său continuă chiar și astăzi, când forma sa
49
fizică nu mai există. Numai un Sadguru este capabil să ne arate ce înseamnă iubirea pură. Este imposibil
pentru noi să facem asta. Noi îi numim pe înțelepți ca fiind mame, dar chiar și dragostea unei mame este
condiționată. Fără a-l întâlni pe Sadguru, este dificil să știm ce este el.
După ce l-am întâlnit pe Maharaj, natura și atitudinea noastră s-au schimbat. În mintea noastră,
Dumnezeu a fost înlocuit de Sadguru. Am înțeles importanța conștiinței noastre ca fiind picioarele
Sadgurului. Ne-am pierdut orice interes față de importanța diferitelor locuri de pelerinaj, inclusiv
faimosul Pandharpur. Era distractiv pentru noi să vedem cum vizitatorii îi cereau permisiunea lui Maharaj
pentru a vizita Shirdi și alte locuri și cum îi aduceau prasad după întoarcere. El nu le-a descurajat
niciodată acțiunile. Nu-i plăcea să tulbure credința și planurile nimănui. Pentru mine, a fost o mare
surpriză să văd cum unii vizitatori acordă puțină importanță unui înțelept rar. Cu toate acestea, cei mai
mulți dintre discipolii săi îi cunoșteau importanța.
În legătură cu acest subiect, îmi amintesc o altă întâmplare. Un cuplu bogat și bine educat îl vizita des
pe Maharaj. Soțul era șeful unei bănci naționale. Doamna vorbea despre o organizație spirituală al cărei
fondator era vechi de câteva secole și trăia în Himalaya cu discipolii săi. Ea a spus că Gurul se afla acum
în Mumbai și ne-a întrebat dacă vreunul dintre noi dorea s-o însoțească pentru a-l vedea. Întrucât amândoi
fuseserăm membri ai aceleiași organizații yoghine cu câțiva ani în urmă, ea a insistat să ne alăturăm ei în
timpul vizitei. Am regretat că n-am putut să o însoțim, fiindcă nu eram înclinați să-l părăsim pe Maharaj
și să mergem în altă parte. Am încurajat-o să-l viziteze pe yoghin și să ne povestească experiența ei.
Maharaj ne-a privit zâmbind. El spusese cu câteva zile în urmă că oriunde cineva merge într-o căutare
spirituală, aceeași persoană se întoarce fără nicio schimbare. Ceea ce rămâne este doar amintirea acelei
vizite. Am primit atât de multe de la Maharaj, încât vor dura până la ultima noastră suflare.
Cu harul său, toate dorințele noastre au dispărut. Suntem fericiți acolo unde ne aflăm. Nu mai este
nevoie să mergem nicăieri. Un singur lucru ne deranjează uneori: am primit atât de mult de la el, dar n-am
putut să-i oferim nimic în schimb. Ne-a vorbit în orele de dimineață și de seară ignorându-și sănătatea. I-
am văzut trupul uzat ca lemnul de santal. Parfumul cunoștințelor sale s-a răspândit în toată lumea. Chiar și
cei care nu l-au întâlnit niciodată au devenit adepții săi doar citind cartea „Eu sunt Acela” și alte cărți
publicate ulterior. Binecuvântările sale lucrează acum prin noi. În discuțiile sau scrierile noastre, nu
putem revendica nimic ca fiind al nostru. Totul este al lui. Noi existăm datorită lui.
Întâlnirea cu Sadguru a fost cel mai important eveniment din viața noastră. Să ne ținem de picioarele
lui a fost ca și cum am fi avut întregul univers în mâinile noastre. Nu mai rămâne nimic de făcut în afară
de a cânta „Jaya Guru, Jaya Guru, Jaya Guru” până la ultima noastră suflare. Cuvintele sale: „N-avem
nimic în mâinile noastre, nu-i așa?” continuă să ne răsune în urechi. Cineva își poate face o idee despre un
adevărat Guru doar după ce se află în compania lui.
Când Maharaj era în forma sa fizică, nu aștepta nimic de la noi, cu excepția vizitei noastre zilnice.
Binecuvântarea sa a fost cea care ne-a dat imboldul interior de a ne întâlni cu el în fiecare zi, lăsând
deoparte orice altă atracție a vieții. Puteam simți prezența binecuvântată a picioarelor sale chiar și atunci
când ne aflam acasă, într-o piață sau în timpul călătoriilor noastre. El spunea că ceea ce vedeam cu ochii
închiși nu era altceva decât picioarele lui. Când ochii sunt închiși, nu există o vedere deliberată, ci
vederea se întâmplă de la sine. Există o diferență între a face ceva și a se întâmpla ceva spontan. Totul
apare din nimic. Acest spectacol universal se va contopi din nou în nimic.
Ceea ce este văzut și cunoscut poate fi imaginat. Dar cum putem avea vreo idee despre necunoscut
sau despre Absolutul incognoscibil? Necunoscutul este nelimitat. Ideea că Maharaj este acum
omniprezent poate fi experimentată prin harul său.
Cuvântul nisarga înseamnă natură. Nisarga poate fi văzut întotdeauna cu ochii deschiși. Atâta timp
cât Maharaj a fost în forma sa fizică, n-aveam nicio idee despre natura sa vastă. De când și-a părăsit
trupul, îl experimentăm pretutindeni. Îl vedem în frunze, flori, tufișuri, copaci, munți și văi. Îmi amintesc
un poem:

„Norocos este cel care vede ceea ce n-are formă.

în toate formele.
Absolutul trăiește
în fiecare atom al naturii.”

50
 Întregul Pământ este familia lui
Nisargadatta Maharaj este un devotat al devotaților săi.

Atunci când un mugure se transformă într-o floare parfumată, albinele îi simt parfumul și sunt atrase
spre ea. În mod similar, atunci când apare un jnani, căutătorii sunt atrași de el, iar adepții săi cresc.
Maharaj avea un număr decent de adepți. Când discipolii erau bolnavi sau în dificultate, el îi vizita,
dându-le încredere. Cuvintele sale erau: „Dacă doriți o viață îmbunătățită ca răsplată pentru devotamentul
vostru, veți primi cu siguranță acest lucru.” Odată, un discipol era bolnav, iar Maharaj i-a spus: „Nu-ți
face griji! Nu ți se va întâmpla nimic. Ia medicamente de dragul celorlalți, dar nu uita să cânți mantra cât
mai mult posibil. Este cel mai bun remediu pentru orice fel de boală. Îți va crește încrederea, ceea ce va
alunga boala. Continuă să repeți: «Sunt un yoghin, un yoghin naama sau un yoghin dhyana.»”. Cuvintele
sale au oferit încredere discipolilor, care s-au vindecat apoi în scurt timp, datorită credinței lor intense în
Sadguru.
Maharaj și-a iubit foarte mult discipolii. Cuvântul marathi pentru devotat este bhakta, iar cuvântul
vibhakti înseamnă separare. Cel care nu este niciodată separat de Guru este un devotat. Maharaj spunea
odată că și-a iubit discipolii atât de mult încât îi venea să danseze cu încălțămintea lor deasupra capului.
(Devotații marilor sfinți practică acest lucru, atunci când sunt în extazul bhakti). Acest lucru oferă o
imagine corectă a iubirii sale. Noi nu eram demni nici măcar să-i atingem picioarele și eram foarte timizi
să-i ascultăm cuvintele. Singura lui bucurie era să împărtășească cunoașterea și să trezească oamenii. Prin
urmare, el îi primea întotdeauna pe nou-veniții care doreau să cunoască Adevărul și revărsa asupra lor cea
mai înaltă cunoaștere. Îi plăcea ca vizitatorii să pună întrebări, iar cei care-l ascultaseră suficient de mult
erau rugați să plece și să le facă loc nou-veniților. Era deranjat să vadă oamenii suferind în viața lor, ceea
ce era doar un vis, conform lui Maharaj. El nu vedea nicio realitate în starea noastră de veghe. Oare n-a
fost spus în Bhagavad Gîta de către Domnul Însuși:
„Ceea ce este noapte pentru toate ființele, în ea se trezește omul iluminat; ceea ce este noapte pentru
toate ființele, este noapte pentru jnani”. (Bhagavad Gîta, capitolul 2, versetul 69)
Maharaj a vrut să ne trezească din starea de trezire aparentă la trezirea veșnică.
În timpul vizitelor noastre regulate la Maharaj, am întâlnit mulți dintre discipolii săi pe care nu-i pot
uita nici după ani de zile, timp în care m-am despărțit de compania lor divină. Vreau să scriu despre ei cu
o nostalgie afectuoasă. Unul dintre acești discipoli a fost Biranna, care l-a slujit timp de 24 de ore pre zi și
a rămas sub scara de afară. Era bătrân, dar foarte activ și plin de devotament. Era mâna dreaptă a Gurului,
mereu disponibil pentru orice lucrare. Venea din Andhra Pradesh, sudul Indiei. Avea o fiică căsătorită,
dar pentru el Maharaj era totul. El a ajutat la păstrarea Ashramului îngrijit și ordonat. În timpul
discursului de seară, el citea cu voce tare, unul câte unul, versetele din Bhagwat-ul înțeleptului Eknath, în
timp ce Maharaj le explica semnificația. Acestea sunt în marathi, iar aceste 52 de discursuri au fost
traduse în engleză de Mohan. Ele sunt disponibile chiar și pe YouTube, așa cum au fost aranjate de Nitin
Ram.
Întrucât Maharaj a fost înțeleptul Eknath al secolului al XX-lea, comentariile sale sunt interesante
pentru un om modern. Odată, Maharaj a observat că Biranna citea un ziar și i-a spus să nu mai facă asta
niciodată. Porunca Gurului a fost definitivă pentru el. Cum norei lui Maharaj, Maya, nu-i plăcea prezența
lui Biranna acolo, i s-a spus să plece; a plecat, fără să se mai întoarcă vreodată.
Cu binecuvântările Gurului, trebuie să fi primit un loc frumos unde să-și petreacă restul vieții. Ne-am
întrebat dacă cineva l-ar putea înlocui pe Biranna, dar slujirea unui înțelept n-are niciodată de suferit,
indiferent de motiv. La scurt timp după aceea, un alt discipol apropiat pe nume Birmule (pronunțat Bir-
mu-lay) a preluat această responsabilitate. El a făcut totul pentru a reduce suferința Gurului nostru din
cauza cancerului până la Mahasamadhi. Alți discipoli precum Mai din Vietnamul francez, Holly din
Canada și discipoli indieni precum Bhau Shete, Naikbai și frații Dhotre l-au servit bine. Atât eu cât și
Mohan ne-am simțit vinovați că n-am putut să-l slujim ca ei. În actuala epocă „Kali Yuga”, slujirea unui
înțelept are cea mai mare importanță. Noi am beneficiat foarte mult oferindu-i micul nostru ajutor. Am
experimentat o mare schimbare lăuntrică și capacitatea noastră de a face față problemelor a crescut.
Multe celebrități l-au vizitat pe Maharaj, probabil pentru a fi inspirate de compania înțeleptului. Una
dintre ele a fost un pictor pe nume Vasudeo Gaitonde, ale cărui tablouri se vând cu milioane de dolari. Un
alt vizitator, un violonist de renume numit Pandit Laxman, l-a întâlnit și el pe Maharaj. Autori marathi de

51
renume, precum Mangesh Padgaonkar și fiica lui P.K. Atre, Shirish Atre-Pai, au fost de asemenea
vizitatori. Pentru Maharaj, toți erau egali și erau bineveniți.
Despre vizitatorii săi, el spunea: „Pentru mine, toți oamenii care vin aici sunt la fel. Eu știu că toți sunt
Sinele. Dar atunci când Unicul pare a fi împărțit în mai mulți, El este acuzat că-i doctor, inginer, avocat
sau profesor. Oricare-ar fi reputația unei anumite persoane care-mi este prezentată, eu sunt netulburat,
fiindcă știu care-i adevărata lor natură. Ce alt parametru aș putea folosi pentru a-i judeca? Acesta-i modul
meu de a evalua. Știu că nu există prea multă realitate în numele, formele și preocupările lor. Ceea ce se
presupune că se naște este, în realitate, nimic. Cum poate fi născut ceea ce există dintotdeauna? Adevărata
natură a fiecăruia există dintotdeauna. Ceea ce există mereu nici măcar nu știe că există. Este conștiința,
care n-a fost și a apărut acum, iar noi o numim în mod greșit naștere. Conștiința va dispărea într-o zi, dar
nu-i sfârșitul tău - Realitatea. Nașterea nu-i altceva decât o știre despre existența ta și nu despre adevărata
ta natură.”
Când hrana și prana se unesc, apare conștiința. Pentru a apărea, conștiința are nevoie de hrană sub
forma unui corp. Noi numim corpul un copil și-i dăm un nume. Copilului i se spune că este băiat sau fată
și i se oferă educație. I se spune cine sunt tatăl și mama sa. În realitate nu-i vorba de nașterea unui copil,
ci de nașterea unei știri despre existență.
Maharaj n-a avut nicio dificultate în fața oricărui interlocutor, oricât de inteligent ar fi fost acela,
fiindcă întrebările lui veneau dintr-o minte limitată, pe când răspunsurile sale veneau din Absolutul
nelimitat. El îi vedea pe toți ca pe propriul Sine. Oricât de mare ar fi un om, Sursa este aceeași. Acest
lucru nu se schimbă cu o educație înaltă, realizări sau laude. Diferențele ce apar sunt superficiale. Pentru a
cunoaște Sursa, este nevoie de ajutorul Sadgurului.
Pentru Maharaj, toți erau egali - nici mici, nici mari, dar îi aprecia dacă aveau calități speciale.
Vizitatorii cu funcții înalte sau celebritățile erau prea ocupați pentru a petrece mai mult timp cu el. O
celebră poetă și scriitoare, Shirish Atre-Pai, era mai interesată de Maharaj și l-a vizitat de patru ori. Un
popular poet marathi, Mangesh Padgaokar, care l-a vizitat o dată pe Maharaj, n-a ezitat să recunoască
faptul că discuțiile înțeleptului depășeau cu mult înțelegerea sa. Nu l-a mai vizitat din nou.
Cei care se uită la filme indiene trebuie să fie familiarizați cu numele Kishor Sahu, un actor celebru
care-a jucat în filmul numit Călăuza. Fratele său era un om de știință ce locuia în Marea Britanie. Chiar
înainte de a se cunoaște, Maharaj își dorise întotdeauna să întâlnească un om de știință. Acest om de
știință citise cartea „Eu sunt Acela” și era nerăbdător să-l întâlnească pe înțelept. Când omul de știință l-a
întâlnit pe Maharaj, a fost rugat să spună dacă are vreo întrebare. El a spus că a fost foarte impresionat de
carte și că se bucura să-l întâlnească. N-a avut îndoieli și nici întrebări. Cu deplină satisfacție, s-a înclinat
în fața lui Maharaj și a plecat. Maharaj a spus: „Acest om este minunat și foarte diferit.””
Dacă vă întrebați cum de un actor ocupat ca Kishor Sahu a găsit timp să-l viziteze pe înțelept, s-a
întâmplat așa. Una dintre rudele sale apropiate era tratată pentru o boală gravă de către un important
homeopat american. Toți erau mulțumiți de tratament, fiindcă starea pacientului se îmbunătățea rapid.
Medicul a fost invitat să viziteze India pentru a vedea pacientul, dar și această mare țară, dar n-a dat
niciun răspuns. Sahus a fost surprins să primească un telefon de la medic care-l întreba despre Shri
Nisargadatta Maharaj. Citise „Eu sunt Acela” și dorea să-l întâlnească pe înțelept. Kishor n-auzise
niciodată de Maharaj și a început căutările doar la cererea doctorului. După ce s-a străduit câteva zile, a
ajuns în cele din urmă pe străduța 10 din Khetwadi. Ne-am bucurat să-l vedem. După ce l-a întâlnit pe
Maharaj, i-a dat vestea cea bună doctorului și i-a urat bun venit ca să viziteze India cât mai curând.
Doctorul a venit și l-a întâlnit pe Maharaj. Avea multe întrebări de pus și a fost pe deplin mulțumit să
primească răspunsul.
Nu toți vizitatorii care veneau erau serioși în căutarea lor spirituală. Unii vizitatori veneau să-l testeze
pe Maharaj, dar și ei au fost bineveniți. În Maharaj exista o absență totală a fricii de a înfrunta pe cineva.
El n-avea absolut nicio dorință de a fi aplaudat sau recunoscut de cineva. Pe ce bază testăm pe cineva? Ne
bazăm pe ideile și conceptele noastre preconcepute, pentru a vedea dacă persoana respectivă este de acord
cu opiniile noastre. De cele mai multe ori se prea poate să ne înșelăm atunci când folosim o astfel de
metodă pentru a evalua o altă persoană.
Vizitatorii puneau întrebări pentru a verifica dacă Maharaj le susținea ideile, dar nu era necesar să-și
verifice dacă propriile lor convingeri erau corecte? La urma urmei, convingerile noastre sunt ceea ce
învățăm de la alții. Dacă suntem mulțumiți de un Guru, nu există niciun motiv să ne schimbăm și să găsim
unul mai bun. Acesta-i modul în care toți Gurușii, fie că sunt adevărați sau falși, își creează un bun urmaș.
Doar un căutător sincer nu se va odihni până când nu va găsi un înțelept. Lui Maharaj nu-i plăceau

52
vizitatorii care urmau deja alți Guruși. Trebuie să se convingi dacă Guru-i corect și să rămâi cu el. În
cazul meu, am fost destinat să găsesc Gurul potrivit și strângerea mea de picioarele lui se va slăbi doar
când voi muri. După Mahasamadhi al lui Maharaj, eu n-am mai mers niciodată la alți Guruși. Nu m-aș
mai duce nici măcar la Domnul Krishna dacă s-ar întoarce și s-ar stabili în vecinătate. În Maharaj i-am
întâlnit pe toți Sfinții înțelepți din trecut. Am observat că oamenii nu sunt cu adevărat serioși și, prin
urmare, este inevitabil să întâlnească un om greșit și să sufere. Maharaj nu i-a învinuit pe falșii Guruși,
deoarece ei credeau că au adevărata cunoaștere, dar era departe de adevăr.
În India contemporană, Maharaj i-a acceptat doar pe Bhagwan Ramana Maharshi, J. Krishnamurti și
U.G. Krishnamurti ca adevărați jnani. Învățăturile lor erau similare cu ale sale. Prin urmare, el i-a salutat
pe adepții lor. Nepotul fratelui lui Maharshi, Shri V. Ganesan, îl vizita adesea pe Maharaj. În acea
perioadă, el conducea Shri Ramanasramam din Tiruvannamalai. Odată, Maharaj l-a întrebat pe Ganesan:
„Vrei să continui ca manager al unei instituții sau preferi să fii ca Maharshi?”. El n-a răspuns, doar a
zâmbit. Avea un mare respect pentru Maharaj. A stat puțin timp și a plecat la o lucrare urgentă. Chiar și
acum locuiește lângă Ashramul din Tiruvannamalai și citește și distribuie cărțile lui Maharaj. El a
cumpărat multe exemplare din cartea lui Mohan „Nimicul este totul”, care conține întrebările adresate lui
Maharaj și răspunsurile sale. El are mulți prieteni care și ei sunt interesați de învățăturile lui Maharaj.
Timp de mulți ani, Maharaj a ținut discursuri zilnice În ultimii patru ani de viață, acestea au fost
limitate la zilele de joi și duminică. Chiar dacă era prezent un singur ascultător, era suficient pentru el să
înceapă discursul. Nisargadatta Adhyatma Kendra a achiziționat un reportofon pentru a păstra aceste
discursuri. Aceste discursuri erau în marathi, fără traducător. Prin urmare, discipolii străini le evitau.
Odată, câțiva vizitatori noi au participat la discursuri, iar Maharaj i-a cerut lui Mohan să traducă.
Deoarece era o sarcină dificilă pentru Mohan, Maharaj a explicat încet, propoziție cu propoziție, pentru a
facilita traducerea. Vizitatorii străini au fost astfel încântați să primească o atenție specială. De asemenea,
au participat la bhajanele care au urmat discursurilor. Unii chiar au notat transliterația în engleză a acestor
bhajane marathi, pentru a putea cânta în marathi. Au spus că suntem norocoși că știm marathi, limbă pe
care au încercat s-o învețe.
În prezent, domnul John Wheeler, un filozof american, învață marathi de la un profesor indian. El este
un discipol al lui Bob Adamson, un australian care a lucrat ca marinar și l-a vizitat pe Maharaj în cursul
anului 1976. Ambiția sa este de a asculta discursurile lui Maharaj în marathi originală de pe CD-urile
disponibile. John n-a avut ocazia să-l întâlnească pe Maharaj, dar a fost foarte impresionat după ce-a aflat
despre învățăturile sale de la Bob. John vrea să citească toate cărțile despre Maharaj scrise în marathi.
Maharaj spunea odată: „Când există o foame de Adevăr, tot ajutorul vine din surse cunoscute și uneori
chiar din cele necunoscute.”
Dintre vizitatorii occidentali, doar câțiva erau bogați, iar ceilalți se străduiau să-și organizeze călătoria
și costurile de ședere în India. Ei erau pregătiți să înfrunte orice fel de probleme de dragul iubirii lor
pentru Guru. La rândul său, Maharaj a apreciat seriozitatea lor de a-și cunoaște adevărata natură și le-a
oferit tot ajutorul pentru iluminarea lor.
În timp ce-i priveam pe acei devotați serioși, simțeam adesea că n-aș fi putut să am atâtea bătăi de cap
pentru a mă cunoaște pe mine însumi, cum ar fi o călătorie dificilă într-o țară străină, o ședere extrem de
incomodă într-un hotel modest și adaptarea la diferite tipuri de mâncare și mediu. Din fericire pentru
mine, prin harul Maestrului meu, totul a fost ușor disponibil pentru a lumina calea sadhanei mele (efortul
pentru cunoașterea Adevărului). În anii 1970, facilitățile de cazare disponibile pentru străinii cu venituri
modeste erau mult mai puțin confortabile și mai incomode decât acum, dar prezența fizică exaltată a
înțeleptului îi atrăgea pe căutătorii serioși. În ceea ce privește sadhana, Maharaj avea mai multă simpatie
pentru discipolii occidentali, deoarece nu dorea ca aceștia să se întoarcă nemulțumiți. Astfel, el se aștepta
la un progres mai rapid din partea lor. Cei mai mulți dintre vizitatorii occidentali erau intelectuali și bine
pregătiți. Îi puneau cu îndrăzneală întrebări pe care indienii le-ar fi putut considera prostești sau
obraznice. Discipolilor indieni le era teamă să nu-l enerveze și să se confrunte cu mânia sa. Noi am fost
crescuți în condiții diferite față de cele ale occidentalilor, iar condiționarea noastră din copilărie ne-a
impus o reverență naturală față de persoanele sfinte. Cu toate acestea, adepții străini țineau mai mult să-și
clarifice îndoielile în timpul scurtei lor șederi în India, indiferent de ce simțeau înțeleptul sau ceilalți
discipoli.
Unii dintre ei erau pregătiți chiar să înfrunte mânia lui Maharaj pentru că puneau întrebări irelevante
sau nepotrivite, pe un ton ce putea părea ireverențios. Domnul Maurice Frydman a fost unul dintre acești
întrebători și el a detectat în Maharaj un depozit din înțelepciunea străveche a rishilor. Se pare că

53
majoritatea îndoielilor sale au fost clarificate în timpul dialogurilor individuale avute cu Maharaj. Aceste
dialoguri au ajutat enorm lumea Vedanta. El a înregistrat și prezentat întrebările și răspunsurile lui
Maharaj sub formă de carte: După ce le-a arătat Sadgurului, a obținut aprobarea de a le publica.
Lui Maurice Frydman i se atribuie toate meritele pentru una dintre cele mai cunoscute cărți despre
Advaita, „Eu sunt Acela”. Foamea și îndrăzneala sa spirituală au dus la crearea extraordinarei Biblii
moderne de interpretare non-duală a Adevărului. Citind această carte, mulți autori reputați au tradus-o în
propria lor limbă, în beneficiul conaționalilor lor. Ea s-a răspândit aproape în întreaga lume. Măreția sa a
făcut ca multe capete să se întoarcă spre India. Chiar și după trecerea în neființă a lui Maharaj, puterea
cuvintelor sale n-a scăzut. Dimpotrivă, ea a crescut de fapt zi de zi pentru a lumina persoanele ignorante
din întreaga lume.
Îmi amintesc cuvintele lui Maharaj: „Spiritualitatea este ușoară pentru cei care au cu adevărat nevoie
de ea. Nu amânați niciodată dorința de a o cerceta după pensionare. Începeți acum, când sunteți sănătoși
și sunteți apți să vă transformați.”
Conform lui Maharaj, vârsta potrivită pentru a începe călătoria spre Adevărul interior era de 40 de ani,
deoarece până atunci omul ar fi avut suficientă experiență trăindu-și viața de gospodar și gustând fericirea
imaginară. Cu toate acestea, Maharaj nu i-a descurajat niciodată pe tinerii care veneau la el pentru
îndrumare spirituală. O studentă germană la medicină, pe nume doamna Barbara, era complet cufundată
în dragostea pentru Sadguru. Pentru Maharaj era dificil chiar și să-i pronunțe numele și i se adresa cu
„Krishna”. Pe măsură ce devenea și mai bătrân, se aștepta ca înfățișarea sa să-i repeadă pe nou-veniți, dar
am văzut-o pe Barbara sărutându-l cu drag ca și cum ar fi fost un bebeluș. Uneori aveam impresia că-l
trata ca pe un bunic. Deși nu înțelegea marathi, de câte ori îl auzea pe Maharaj vorbind în marathi,
lacrimile îi curgeau pe obraji într-un extaz copleșitor. Apreciez cu adevărat modul în care acești tineri
adorau să-l asculte pe Maharaj și tânjeau să cunoască Adevărul. M-am întrebat ce magie au creat
cuvintele lui pentru a-i atrage. Cu siguranță a fost harul său cel care i-a transformat pe acești tineri. Este
extrem de dificil de înțeles ce energie spirituală transpiră între un devotat sincer și un Sadguru. Este pur și
simplu dincolo de înțelegerea unui spectator.

O mostră din scrisul de mână al lui Shri Nisargadatta Maharaj.

Sursa: Numărul special publicat cu ocazia aniversării nașterii lui Maharaj în 1997

54
 PARTEA II

Maurice Frydman

Eu sunt un nimeni care să scrie despre acest mare om. A fost un om mare și de statură mică. Mohan l-
a întâlnit pe Maharaj la aproape o lună după ce Maurice murise. Fusese un inginer strălucit, foarte
cunoscut în profesia sa și un mare umanitarist. El a salvat viețile și scripturile a mii de tibetani care
fuseseră nevoiți să fugă din țara lor iubită din cauza chinezilor care pretindeau că se află pe teritoriul
chinezesc. Și-a folosit toată puterea pentru a-l influența pe prim-ministrul Nehru să-i reinstaleze pe
refugiații neajutorați care fugeau din Tibet. Maharaj avea cea mai mare considerație pentru Maurice.
Despre cartea „Eu sunt Acela”, Maharaj spunea odată: „N-am avut nevoie de publicitate, deoarece
întreaga existență se află în mine, dar cartea lui Frydman, „Eu sunt Acela”, a ajuns în toate țările lumii
și a atras la mine tot mai mulți vizitatori. Acțiunea lui a fost ca și cum ar fi expus un secret bine păzit.”

Maurice Frydman a fost un evreu polonez care venise în India pentru a conduce o mare organizație,
dar era însă mai interesat de spiritualitate; a intrat în contact strâns cu Bhagavan Ramana Maharshi, J.
Krishnamurti și U.G. Krishnamurti. Înainte de a-l întâlni pe Maharaj, lucrase și pentru statul indian
Aundh, în calitate de consilier al guvernului. Un înalt funcționar guvernamental, Shri Appasaheb Pant,
fost ambasador al Indiei în multe țări străine, a fost prieten cu Maurice Frydman. Appasaheb îl considera
pe Maurice drept Gurul său. Datorită șederii îndelungate a lui Frydman în India, acesta vorbea fluent
hindi. A aflat despre Maharaj după ce-a citit o traducere în engleză a cărții sale în marathi. Frydman a fost
convins că a întâlnit un înțelept și nu l-a părăsit până la sfârșitul vieții sale, în 1976. I-a pus lui Maharaj
tot felul de întrebări, întrebări la care Maharaj a răspuns fără nicio rezervă.
În absența cărții „Eu sunt Acela” Maharaj ar fi rămas necunoscut lumii. Ce interes poate avea un
înțelept în această lume iluzorie? Dar Maurice a fost menit să-l facă cunoscut, iar întreaga lume îi este
recunoscătoare. El a încercat să-l mute pe Maharaj într-un ashram mai mare, în beneficiul vizitatorilor,
dar Maharaj nu era pregătit să-și părăsească umila sa peșteră. El știa că cunoștințele sale nu erau pentru
masele largi de oameni, ci doar pentru câțiva aleși.
Maharaj l-a iubit foarte mult pe Maurice. Dorința sa de a întâlni un om de știință sau un inginer s-a
materializat prin întâlnirea cu Frydman. La celălalt capăt, misiunea de viață a lui Maurice s-a împlinit prin
întâlnirea cu înțeleptul. Maurice a vrut ca întreaga lume să beneficieze de asta așa cum beneficiase el.
Când Maurice și-a părăsit trupul, Maharaj a fost cu el. Prin realizarea cărții „Eu sunt Acela”, Maurice
Frydman a devenit nemuritor.

Saumitra Mullarpattan

Saumitra Mullarpattan a fost principalul traducător din limba engleză al prelegerilor în marathi ale
lui Maharaj pentru vizitatorii străini. A venit pentru prima dată la Maharaj în cursul anului 1976, după
ce s-a retras dintr-o poziție înaltă avută într-o firmă de inginerie. Înaintea lui a mai fost un alt
traducător, Shri Sapre, care-a plecat de la Maharaj în 1977.

Mai târziu, Mohan și Ramesh Balsekar s-au alăturat și ei ca traducători. Maharaj i-a spus Pattan lui
Mullarpattan, un nume mai scurt și mai ușor. El locuia aproape de Ashram și-i plăcea să vină atât în
timpul discuțiilor de dimineață, cât și în timpul celor de seară, pentru a-i ajuta pe occidentali cu buna sa
traducere din marathi în engleză. A devenit un discipol apropiat în timp ce și-a slujit Gurul pentru cea mai
lungă perioadă, peste cinci ani. Când Sapre a plecat, Mohan a fost rugat să-l asiste pe Pattan în timpul
sesiunilor de întrebări și răspunsuri de seară. Iubea jnana sau cunoașterea, dar evita să participe la cântări
devoționale sau bhajane. Lui Maharaj îi plăcea când discipolii participau la bhajane, dar a permis absența
lui Pattan.
Pattam avea un apartament spațios și Maharaj își conducea adesea sesiunile de întrebări-răspunsuri
acolo. El era destul de amabil să le ofere mâncare participanților. Avea patru copii - doi fii și două fiice.
Unul dintre membrii familiei sale, nora sa Meera, provenea dintr-o familie gujarati, dar vorbea fluent
konkani, limba maternă a lui Pattam. Întotdeauna primea vizitatorii zâmbind. Cei doi fii ai săi au devenit
medic și inginer.
55
 Când Maharaj a văzut idoli mici ai diferiților zei păstrați pentru închinare în casa lui Pattam, i-a cerut
să-i arunce în mare, dar Pattam a fost prea speriat pentru a face acest lucru. Condiționarea din copilărie a
formalităților religioase înrădăcinate de părinți este mult prea greu de șters. Pattam n-a putut duce la
îndeplinire acea instrucțiune.
Altă dată, Pattan s-a confruntat cu o mică jenă în care Maharaj i-a citit gândurile. Frecvent, Pattam îl
însoțea pe Maharaj la plimbare sau în vizite locale. Odată au călătorit într-un taxi în care Maharaj se afla
pe scaunul din față, lângă șofer. Privind expresia lui Maharaj, Pattam a crezut că Maharaj era supărat în
acel moment. Maharaj i-a citit gândurile nespuse. S-a întors brusc spre el și i-a spus că mintea unui jnani
este lipsită de gânduri. Îndoiala lui Pattam a fost clarificată fără să pună întrebarea.
Odată, Maharaj i-a cerut lui Pattan să-l însoțească la piața de vechituri din Mumbai, numită chor
bazar, ceea ce înseamnă literalmente o piață de articole furate. Aici se puteau cumpăra nu neapărat
articole furate, ci și articole vechi și folosite. Maharaj a cumpărat o vază de flori. Când s-a întors acasă, i-
a spus fiului său că a fost un cadou de la Pattan. După Mahasamadhi, fiul lui Maharaj i-a dăruit vaza lui
Pattan, care a păstrat-o ca amintire a Gurului său. Pattan avea un număr bun de casete cu întrebări și
răspunsuri. El și Josef au mers la Ahmedabad la o invitație a surorilor-Guru Chandra și Bharati. Au rămas
acolo timp de două luni și au muncit din greu ca să scrie o carte intitulată „Nectarul nemuririi”, editată și
publicată de Robert Powell. Pattam nu i-a permis lui Powell să tipărească numele său ca autor.
Când se apropia de vârsta de un secol, fiul cel mare al lui Pattam a decedat și asta a fost un mare șoc
pentru el. Pattan a înfruntat această pierdere cu curaj. Înțeleptul Tukaram spune: „Fii liniștit și privește
orice se întâmplă!” Din cauza vârstei înaintate și a sănătății șubrede, a murit după trei luni. Pattan a fost
unul dintre cei care l-au ajutat pe Maharaj până la ultima lui suflare.

Josef și Christin

Ați citit deja că Maharaj a avut mulți discipoli străini, iar unul dintre cei mai apropiați a fost domnul
Josef Nauwelaerts, un belgian. Christin i-a fost prietenă și amândoi au fost iubiți de Maharaj.

Josef era inginer și când țara sa a fost capturată de forțele germane, a fugit și s-a alăturat forțelor aliate
ca soldat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el s-a aflat printre contingentele de trupe aliate
care-au intrat în Mumbai, pe atunci teritoriu britanic. Pentru a vizita orașul, a luat un tramvai și a coborât
la intersecția de trafic de lângă Khetwadi, care era ultima stație a tramvaiului. Nu știa atunci că era
destinat să viziteze acea locație în care avea să se întâlnească în viitor cu Gurul său. Când a fost publicată
ediția olandeză a cărții „Eu sunt Acela”, a citit-o din întâmplare și ca urmare a venit să-l viziteze pe
Maharaj. Fotografia lui Maharaj de pe coperta cărții „Eu sunt Acela” a fost făcută de el.
Cuplul a locuit împreună și au iubit fotografia. Amândoi erau experți în fotografie și filmare. În acele
vremuri, camerele de filmat nu erau compacte, ci mai degrabă foarte voluminoase și grele, cântărind mai
multe kilograme. Cuplul s-a chinuit să realizeze o filmare cu Maharaj, ceea ce l-a ajutat pe Shri Nitin
Ram să producă în 2009 un minunat documentar despre Maharaj, intitulat „Tu ești Acela”. Deși Josef era
mai tânăr decât Maharaj, Maharaj îl numea „bătrânul”. Veștile despre venirea lui Josef în India l-au
bucurat întotdeauna pe Maharaj, iar acesta îl primea cu nerăbdare și din toată inima. Josef și-a iubit Gurul
la fel de mult cum și acesta l-a iubit pe el. N-a pierdut nicio ocazie de a-l servi pe Maestru.
În ultima perioadă a bolii lui Maharaj, Josef i-a adus din Belgia un fotoliu special care putea fi folosit
atât pentru a sta cât și pentru a dormi. Odată a întrebat sensul cuvântului marathi mhataara, pe care
Maharaj obișnuia să i-l spună cu drag. A râs cu poftă când a auzit că înseamnă „bătrânul”. Venea să se
întâlnească cu Gurul său la fiecare șase luni. În ultimii ani, a fost însoțit și de Christin. Îl iubea atât de
mult pe Gurul său încât, în testamentul său, a optat pentru ca ultimele lui ritualuri să fie efectuate conform
obiceiurilor hinduse.
După ce Josef a murit, Christin a vizitat India împreună cu o prietenă pentru a-i scufunda cenușa în
Marea Arabiei, conform ultimei sale dorințe. La sosire, ea ne-a sunat pentru a afla dacă o putem ajuta să
organizeze imersiunea. I-am spus că sarcina lui Josef era prioritatea noastră principală. A doua zi,
amândoi am vizitat-o la hostelul YMCA și am surprins-o cu entuziasmul nostru. Christin l-a sunat pe
șoferul ei obișnuit de taxi, care i-a spus că lucra în acea zi. Era o zi de miercuri, iar șoferul își lua de
obicei o zi liberă joia. Am simțit că Maharaj ne ajuta să desfășurăm fără probleme ritualul final al
discipolului său iubit.

56
 Cu cenușa în mână, am mers cu taxiul la samadhi-ul Gurului lui Maharaj, Shri Siddharameshwar
Maharaj, aproape de Banaganga, la cimitirul Walkeshwar. Când am ajuns la samadhi, cultul săptămânal
era în curs de desfășurare și la el participau mai mulți discipoli. Urna care conținea cenușa a fost venerată
prin fluturarea unei lămpi cu ulei aprins. Mi-au dat lacrimile să văd acest miracol care s-a întâmplat
spontan, fără nicio planificare. După ceremonie, am dus cenușa în mare, la Girgaon Chowpatty. Când
Christin a scufundat ultimele rămășițe ale lui Josef în mare, a plâns pentru că-i era dor de iubitul ei
tovarăș. Reacția ei la acest incident a fost bucuria însoțită de durerea despărțirii. Când ne-a mulțumit, i-am
spus că Josef a fost fratele nostru Guru și că merită cea mai mare considerație din partea noastră. Ne-a
părut rău să aflăm despre decesul lui Christin în 2017.
Acest incident arată că relația și apropierea dintre Guru și discipol nu se termină niciodată. Este un
fenomen atemporal. Deși Josef era din Belgia, în final a poposit aproape de Sadgurul său. Maharaj spunea
mereu: „Apropierea noastră nu se va sfârși niciodată, deoarece în realitate suntem unul!” Cazul lui Josef
este un exemplu în acest sens. Mare este Sadgurul nostru!

Anil Chube

Anil Chube a fost un discipol înfocat al lui Maharaj, care a vizitat Ashramul în mod regulat timp de
peste un deceniu. El a scris o biografie a Gurului nostru în marathi. Mai jos sunt amintirile sale, în
propriile sale cuvinte.

«L-am văzut prima dată pe Maharaj în 1965 la Malvan, lângă granița cu Goa. Era un loc din
apropierea orașului său natal pe care-l vizita des. Maharaj a avut discipoli în Malvan, Masura și Achra. Îi
vizita la insistențele lor. Un discipol foarte vechi, Shri Shrikant Gogate, era angajat la oficiul poștal din
Malvan. Un alt discipol senior, Shri Bapusaheb Prabhugaokar, un ministru de stat, era rezident în Masura.
Co-fratele lui Maharaj, Shri Dada Gavandi, era rezident în Vayri din Malvan. În timpul turneului său în
Konkan, după vizita din Masura, Maharaj a ajuns la reședința lui Gogate. Conform tradiției, picioarele lui
Maharaj au fost venerate de către cuplu. Din cauza căldurii verii și a ventilației slabe din camera mică,
toată lumea era udă de sudoare. După eveniment, Maharaj a ieșit brusc din casă pentru a se bucura de
aerul proaspăt și răcoros.
Datorită simplității sale, el apărea întotdeauna ca o persoană obișnuită. Nu l-am recunoscut, deoarece
căutam un Sadhu cu barbă și haine de șofran. Eu și ceilalți căutători am așteptat în fața casei, așteptând ca
Maharaj să iasă după eveniment. Când ne-am interesat la Gogate despre locul unde se afla Maharaj,
acesta a zâmbit și a spus că persoana în alb care tocmai trecuse pe lângă noi cu câteva minute în urmă nu
era nimeni altul decât însuși Maharaj al nostru!
În cursul anului 1971, am fost în Pune și am avut ocazia să vizitez Mumbai. A fost prima mea vizită la
Ashram. Din 1973 am început să lucrez în Mumbai. Am locuit în clădirea Popatlal Building din Dadar.
Întrucât biroul meu se afla în Colaba, călătoream cu autobuzul BEST din Dadar. Fiindcă punctul de
plecare era aproape de reședința mea, am putut alege un loc la fereastră și mi-a luat cam o oră și jumătate
să ajung la birou. Am folosit acest timp pentru a cânta o mantra divină. Am vizitat Ashramul în fiecare
joi, sâmbătă și duminică. Îmi plăcea să cânt bhajane și să asist la discursuri. Odată, am ajuns la Ashram la
ora 16, ceea ce era prea devreme, și l-am găsit pe Maharaj singur. Se relaxa și fuma un beedi. În mod
normal, Maharaj evita să pună întrebări personale, dar în acea zi, m-a întrebat: „Cum merge meditația
ta?”. I-am răspuns c-am meditat în timp ce călătoream cu autobuzul spre serviciu și, de asemenea, în timp
ce mă întorceam acasă. El m-a întrebat dacă am închis ochii. Când am spus „Da!”, m-a avertizat să țin
ochii deschiși și să fiu chiar conștient de cine stă lângă mine în autobuz.
În perioada 1976-1977, m-am dus să-l informez despre data căsătoriei fratelui meu mai mare. Nora lui
Maharaj, doamna Maya, a întrebat despre propriile mele planuri de căsătorie. I-am spus că plănuiam să
rămân singur și să trăiesc în Himalaia. Când Maharaj m-a auzit spunând asta, m-a rugat să uit tot ce era
dificil pentru mine. N-am îndrăznit să mă cert, ci i-am acceptat instrucțiunile și m-am întors acasă.
În perioada 1973-1981, am avut norocul de a vizita Ashramul în mod regulat. Harul său a fost cel care
a permis acest lucru. A fost binecuvântarea lui c-am putut să-l ascult și să mă scufund în Gangele
cunoașterii care se revărsa de pe buzele sale sfinte. Chiar și câteva picături din acestea erau suficiente
pentru a ne spăla identitatea trupească.
În 1975, o fată creștină mi s-a alăturat la Banca de Rezervă a Indiei. Era foarte deprimată din cauza
problemelor familiale și avea nevoie de ajutor medical. Și-a exprimat chiar dorința de a demisiona de la

57
locul de muncă. Evita să vorbească despre asta cu cineva, iar eu am vrut s-o ajut să iasă din problemele ei.
Datorită eforturilor mele, a început în cele din urmă să vorbească cu mine despre ele. M-am gândit să-i
vorbesc despre învățăturile lui Maharaj cu speranța că se va răzgândi. Aveam obiceiul să iau notițe în
timp ce ascultam aceste discursuri și le transcriam îngrijit după ce veneam la birou. Aveam o colecție cu
aceste notițe. Ea mă văzuse făcând asta și s-a arătat interesată să citească traducerea în engleză, dacă era
disponibilă. Am făcut traducerea în funcție de abilitățile mele. Când le-a citit, i s-a părut asemănătoare cu
Noul Testament pe care-l citea. S-a simțit mult mai bine după ce-a citit câteva propoziții selectate din
discursurile lui Maharaj.
Cum i-au plăcut și a cerut și mai multe învățături ale lui Maharaj, am început să i le traduc zilnic și să
i le împărtășesc în mod regulat. Acest lucru a continuat timp de câteva luni, iar într-o zi m-a invitat la ea
acasă pentru a-i cunoaște părinții. Într-o sâmbătă, am mers împreună la reședința ei după ce-am plecat de
la birou. Când am fost prezentat tatălui ei, acesta a menționat cu bucurie că aștepta cu nerăbdare să mă
cunoască. Era curios să cunoască persoana care era responsabilă pentru transformarea fiicei sale. A fost o
surpriză plăcută pentru el să-și vadă fiica schimbându-se atât de rapid în bine în ultimele două luni. El a
spus că mai înainte era atât de deprimată încât era reticentă în a merge la birou și uneori rămânea acasă.
Acum pornea la birou veselă și plină de energie. M-a întrebat ce magie am făcut pentru a o schimba. Le-
am spus părinților ei că vorbele Gurului nostru erau atât de puternice, încât acele cuvinte fuseseră cele
care făcuseră magia și nu eu. Cuvintele lui erau pline de nectar divin.
După aceea am devenit buni prieteni și i-am dat să citească „Eu sunt Acela”. Ea a devenit
nerăbdătoare să-l întâlnească pe Maharaj și într-o zi am plecat mai devreme de la birou pentru a merge la
Khetwadi cu taxiul. Când am ajuns, el era singur, iar eu m-am prosternat în fața lui, rugând-o pe ea să-mi
urmeze exemplul. Când ea s-a prosternat, Maharaj m-a întrebat cine era. I-am spus povestea și el s-a
bucurat să afle că ea citise „Eu sunt Acela”. A întrebat dacă ea cumpărase cartea. Întrucât ea împrumutase
cartea de la mine pentru a o citi, Maharaj a rugat-o să cumpere un exemplar și s-o citească. După
întâlnirea noastră, Maharaj m-a rugat s-o las la reședința ei din Thane înainte de a se întoarce acasă. În
timp util, s-a căsătorit, a avut copii și după pensionare s-a stabilit cu familia ei în Noua Zeelandă.
Swami Samarth Ramdas, în binecunoscuta sa carte Dasbodh, spune că puterea și influența înțelepților
funcționează chiar și după Mahasamadhi-ul lor. Am experimentat acest lucru în timp ce lucram la filiala
Worli a Reserve Bank, între anii 2000 și 2010. În cursul anului 2006-2007, o tânără ofițer de la o altă
sucursală s-a alăturat biroului nostru și primea pregătire de la toate departamentele. Dintr-o dată am auzit
o agitație în birou și-am observat că nou-venita era examinată de către medicul nostru. Mi s-a spus că
doamna avusese o cădere nervoasă din cauza stresului psihic. Aceasta se datora faptului că soțul ei murise
brusc, iar ea rămăsese singură cu un copil de o lună. După o scurtă perioadă de concediu revenise la birou
și se întâmplase acest incident.
M-am gândit să-i povestesc despre Maharaj și învățăturile sale. Când nu eram sigur cum s-o ajut,
Maharaj îmi oferea încrederea interioară. Când i-am împărtășit detaliile și ea a început să citească
învățăturile lui, s-a simțit mai bine și a fost mai încrezătoare în a face față vieții așa cum a venit. A
devenit interesată să discute cu mine despre învățăturile lui Maharaj. În cele din urmă, ea și-a revenit din
depresie și a devenit normală.
Am împărtășit în mod repetat acest exemplu pentru a arăta că toate cuvintele venite de la un Sadguru
pot transforma complet persoana care le întâlnește.»

Dinkar Kshirsagar

Dinkar Kshirsagar este fratele nostru-Guru, care-a devenit discipol la o vârstă foarte fragedă, ca și
mine. În scurt timp el a devenit un discipol pasionat al lui Maharaj.

L-a întâlnit pentru prima dată pe Maharaj aproape în același timp cu mine. A asistat cu regularitate la
toate discursurile și i-au plăcut atât de mult încât le-a notat în caietele sale. Maharaj l-a rugat să se
concentreze mai mult pe ascultare, fiindcă scrisul i-ar fi perturbat atenția, dar el l-a asigurat pe Maharaj că
avea grijă să nu piardă nimic. A fost atât de atent încât până și datele discursurilor au fost păstrate cu
grijă, spre deosebire de notițele mele care n-au datele. Pentru mine doar cuvintele lui Maharaj erau
importante și nu ziua sau data.
La câțiva ani după ce Maharaj a murit, Dinkar a făcut multe copii ale notițelor sale în marathi și le-a
trimis prin poștă aproape tuturor discipolilor. Erau adevărate binecuvântări ale Sadgurului. Apreciez cu

58
adevărat munca sa sistematică care-a pentru mulți de folos. Aceste discursuri au fost publicate mai târziu
sub forma unei cărți intitulate „Atma Prem”. Această carte în marathi a fost tradusă în engleză de Mohan
în două cărți intitulate „Iubirea de Sine” și „ Discursurile cele mai timpurii” (Notă: Cărți traduse în limba
română de Damema Ro).În plus, Dinkar a publicat alte cinci cărți care explică esența învățăturilor lui
Maharaj (în două părți), Gatha înțeleptului Tukaram, Dasbodh și J. Krishnamurti într-o manieră
simplificată.
„Atma Prem” a devenit foarte populară, iar traducerea sa în limba engleză este recunoscută de mulți
ca fiind egală cu „Eu sunt Acela”. Dinkar a avut un mare interes pentru învățăturile Gurului său și a trăit
pentru ele. Dragostea și credința sa în Guru sunt responsabile pentru toate cărțile sale. Devotamentul său
față de Guru este complet. Puteți citi despre el mai jos, ce spune cu propriile sale cuvinte.

«Înainte de a-l întâlni pe Maharaj, lucram la o bancă din Mumbai. Unul dintre asociații mei, Shri
Tendulkar, era și el interesat de spiritualitate și discutam despre acest subiect în timp ce stăteam pe trotuar
în pauza de prânz. Îl admira pe Swami Vivekananda și era devotat Gurului său. Îmi dădea cărțile lui să le
citesc. În acele zile, J. Krishnamurti vorbea la Școala de Arte, așa cum o făcea în fiecare an. Tendulkar m-
a dus și pe mine acolo. Într-o zi, după discursurile lui J. Krishnamurti, mi-a spus că în Mumbai trăia un
înțelept care ținea discursuri destul de asemănătoare. Apoi mi-a dat traducerea în marathi a cărții „Eu sunt
Acela”. Titlul ei era „Sukhasamvad”, pe care l-am înțeles bine, fiindcă-l ascultasem pe J. Krishnamurti.
Din acea carte am primit adresa lui Maharaj și l-am vizitat împreună cu un prieten. Era pe 14 mai
1977, când aveam doar 27 de ani. Înainte de asta, mă rugam adesea ca să am ocazia să întâlnesc un
înțelept în viață. Timpul sosise și eu eram copleșit. După ce ne-am odihnit o vreme pe scări, am urcat și
ne-am înclinat în fața lui. El mi-a cerut detalii personale și m-a întrebat ce cărți citisem. Apoi mi-a sugerat
că aș putea cumpăra câteva cărți ce erau disponibile acolo și a rugat-o pe Anna să mi le aducă.
Două zile mai târziu, l-am vizitat din nou și m-a inițiat fără ca eu să-i cer acest lucru. Am fost sfătuit
să meditez o oră în fiecare zi și să cânt mantra. În cazul în care aveam experiențe spirituale, ele trebuiau
împărtășite doar Gurului și nu altcuiva. M-am simțit ușor jenat să primesc atâta atenție din partea lui.
Aveam obiceiul ca odată ce mă interesam de ceva, să nu mă odihnesc până când sarcina nu era
îndeplinită în mod satisfăcător. În scurt timp am citit toate cărțile cumpărate. Nu pot spune c-am înțeles
totul, dar am început să merg acolo în fiecare joi și duminică. În timpul primelor două vizite, nu mi-am
adus hârtie sau pix ca să notez ceva. Am crezut că voi uita totul dacă nu notez. Mi-am amintit că unul
dintre ascultătorii lui Swami Vivekananda își făcea notițele în stenogramă, așadar toate discursurile sale
sunt disponibile și astăzi. Mi-am dat seama că discuțiile lui Maharaj erau extraordinare și că ele trebuie
notate fără să lipsească niciun cuvânt. Am început să le notez. S-ar putea să-mi fi scăpat câte un cuvânt
mai ciudat, dar aproape întreaga discuție era acoperită. Aceste notițe au umplut peste 500 de pagini în
două caiete pe care i le-am arătat lui Maharaj. El le-a examinat cu atenție timp de vreo zece minute și apoi
a spus că cei care n-au putut sau n-au asistat la discursuri ar trebui să le primească pentru a le citi.
După Mahasamadhi-ul lui Maharaj, aproape c-am uitat de aceste manuscrise. În 1987, m-am întâlnit
cu fratele-Guru Shri Shirwadkar, care mi-a spus că activitățile Ashramului se desfășurau ca de obicei. A
vrut să împărtășească acest lucru cu toți discipolii interesați să vină. L-am întâlnit pe Shri Bhau Shete,
administrator la Nisargadatta Adhyatma Kendra, care mi-a împărtășit adresele tuturor discipolilor. Toți au
fost informați prin poștă despre activitatea Ashramului și au primit copii ale discursurilor. Deși Maharaj
m-a descurajat inițial să iau notițe, mai târziu a menționat că se poate beneficia și de lectura acestor
discursuri. Am interpretat acest lucru ca pe o poruncă a sa și am decis să trimit prin poștă copii ale
discursurilor tuturor discipolilor.
Cei care l-au întâlnit pe Maharaj trebuie să fi văzut o strălucire în ochii lui. Chiar și la vârsta sa
înaintată el avea inocența unui copil. Știu câteva lucruri despre citirea fețelor și pot spune cu siguranță că
n-am văzut niciodată un chip ca al lui. Rememorând discuțiile sale, pot spune că n-a existat nicio ocazie
în care să se corecteze după ce rostea vreo propoziție. El spunea că toate cuvintele-i veneau din Absolutul
la care asista ca și audiența sa. Era discursul inteligenței cosmice sau al Conștiinței Universale. El spunea:
„În calitate de Parabrahman, eu mă adresez confuzului Brahman care-i identificat cu corpul său. Deși voi
credeți că sunteți corpurile voastre, eu mă adresez direct conștiinței voastre pure!”. Mai spunea: „Fie că-i
vorba de un savant c-un intelect extraordinar, fie că-i un simplu căutător ignorant și inocent, amândoi pot
realiza Sinele.”
Maharaj își amintea întotdeauna ziua din săptămână în care fiecare discipol vizita Ashramul. Odată n-
am putut vizita Ashramul în ziua de joi. În timpul următoarei mele vizite m-a rugat să nu lipsesc de la

59
nicio vizită ulterioară. Odată am ajuns la ora 17 fix, când totul era aranjat cu grijă de către discipolul său
ideal, Anna. Maharaj s-a ridicat brusc și a pornit ventilatorul. Ar fi putut să mă roage s-o fac eu, dar
preferat să facă el însuși multe lucruri. Mai devreme, când eram singur cu el, mă întrebase dacă am făcut
greșeli în munca de birou. Nu știam de ce mă întreba asta. Din cauza situației mele financiare precare, nu-
mi puteam permite să-mi pierd locul de muncă și trebuia să fiu foarte atent. Mergeam la Ashram doar
atunci când timpul îmi permitea. Ori de câte ori plecam mai devreme de la birou, îi ceream ajutorul
prietenului meu pentru a-mi termina munca. În schimb, eu îl ajutam cu munca în zilele în care el trebuia
să plece mai devreme.
Aveam un televizor acasă și în fiecare joi se difuza un program cu melodii din filme indiene pe care-l
pierdeam. Îmi plăcea să-l ascult pe Mohammad Rafi și-mi plănuiam întotdeauna să mă duc acasă, dar fără
să știu ajungeam mereu la Ashram. Era o întâmplare spontană care se întâmpla și duminica în ceea ce
privește filmele de la televizor. Cumva, Maharaj mă atrăgea mai mult decât orice divertisment. O putere
invizibilă lucra pentru a se asigura că nu ratez vizita la Ashram. Ashramul era ca o gaură neagră care-i
atrăgea pe toți spre el. Maharaj știa despre Găurile Negre și în prezența lui chiar și gândurile mele
dispăreau.
Înainte de a-l vizita, îmi pregăteam întrebările pe care voiam să i le pun, dar acestea erau uitate odată
ce ajungeam acolo. Când eram aproape de Maharaj, eram complet gol. Atunci am devenit mai înțelept și-
am început să-mi scriu întrebările pe hârtie. L-am întrebat odată: „Gurul cuiva a fost el predeterminat?”
Aceasta a fost prima întrebare pe care i-am adresat-o, la careel mi-a răspuns: „Da!”, fără alte explicații.
Întrebarea mea principală a fost: „Există Dumnezeu? Și dacă da, cum îl putem realiza?” În ciuda faptului
c-am citit multe cărți, îndoiala mea nu fusese clarificată. Maharaj mi-a explicat foarte frumos că propria
mea conștiință îmi va fi revelată la timpul potrivit ca Dumnezeu. Acest răspuns m-a redus la tăcere și apoi
nu i-am mai pus nicio întrebare despre spiritualitate lui Maharaj. Acest lucru s-a întâmplat cam la șase
luni de la prima mea vizită și n-am uitat niciodată aceste cuvinte.
Într-o zi, în timp ce mă plimbam pe drum, învățăturile sale mi-au devenit complet clare. După aceea,
fiecare propoziție a fost ușor și corect înțeleasă. Cuvintele sale conform cărora conștiința mea va deveni
Ishwara, indicau că eu însumi sau adevărata mea natură se afla în centrul tuturor întâmplărilor. Întreaga
noastră cunoaștere are loc prin intermediul conștiinței și nu prin intermediul corpului și-al minții. Maharaj
era ferm în afirmația sa că înainte de toate a fost conștiința. Cine-i de acord cu cuvintele sale, cum că noi
suntem anteriori lumii, adică lumea de datorează existenței noastre? Înțelegerea noastră greșită se
datorează identificării incorecte cu corpul, adică noi ne considerăm a fi un individ. Convingerea noastră
că suntem conștiința ne poate înlătura ignoranța. În acea zi, am înțeles cu adevărat sensul instrucțiunilor
lui Maharaj de a mă întoarce mai înainte de conștiință. Am fost foarte fericit să știu asta!
Mulți căutători inteligenți veneau să-l întâlnească pe Maharaj, iar conversațiile cu ei erau foarte
interesante de ascultat. Fiecare propoziție ne făcea să ne gândim mai adânc și să căutăm sensul ei în noi.
Odată, un vizitator l-a întrebat dacă realizarea Sinelui era posibilă pentru el. Răspunsul lui Maharaj a fost
profund: „Se va întâmpla dacă tu crezi că este posibil, nu altfel!”
În biroul meu era un angajat care se închina la soare și cânta numele lui Rama. Într-o zi a avut o
experiență de a vedea lumina peste tot și s-a văzut pe sine însuși peste tot și-n toată lumea. Această
experiență a durat 19 zile. El s-a întâlnit cu Maharaj și i-a povestit despre ea. Maharaj l-a auzit și l-a
întrebat în hindi: „Orice-ai văzut, te-ai gândit la originea sa, de unde a venit?” Vizitatorul a devenit tăcut
și și-a exprimat dorința de a părăsi acel loc cât mai curând. După ce-a ieșit, mi-a spus că se temea să nu
mai primească din nou aceeași experiență din cauza întâlnirii cu înțeleptul.
În timpul unei vizite, l-am văzut pe un reputat poet, Shri Mangesh Padgaokar, ascultându-l pe
Maharaj cu răbdare. După ce-a părăsit Ashramul, Maharaj a apreciat răbdarea poetului. El a venit din nou
a doua zi, acceptând dificultatea sa de a înțelege învățăturile.
Maharaj le spunea întotdeauna traducătorilor săi că atunci când li se cere să vândă diamante, trebuie s-
o facă, dar fără să pozeze în experți în diamante. Astfel el dădea de înțeles că traducerea trebuie să fie
exactă, cuvânt cu cuvânt și fără nicio interpretare. Mullarpattan și-a făcut treaba corect. Mi s-a cerut odată
să traduc, dar mi-am exprimat incapacitatea și am menționat că nu voi mai putea lua notițe în acea
perioadă. Comentariile mele erau doar parțial adevărate, fiindcă principala mea dificultate era să înțeleg
pronunția vizitatorilor occidentali. Printre vizitatori erau câteva fete americane, iar eu eram deja
emoționat. În acea perioadă nu era nimeni altcineva care să mă ajute. Prin urmare, le-am dat vizitatorilor
o hârtie ca să-și noteaze întrebările și așa am scăpat de situația dificilă.

60
 Maharaj avea să dea un exemplu frumos despre cum ar trebui ascultate discuțiile spirituale. Dacă
cuiva i se vorbește despre o creștere a salariului, cu câtă atenție ascultă acea persoană! O astfel de atenție
completă ar trebui acordată discuțiilor sprituale. Trebuie să fii cu adevărat înfometat ca să asculți. De
asemenea, poate fi ușor să uităm dacă cineva ne laudă, dar e foarte greu să uităm dacă suntem abuzați
verbal în prezența altora și ne amintim astfel de abuzuri verbale de-a lungul întregii noastre vieți. Dacă ne
amintim cu multă seriozitate cuvintele Gurului că „nu ești corpul tău, ci Parabrahman”, ele ne vor
schimba total.
În ultimele sale zile, Maharaj devenise foarte slab și slăbit din cauza cancerului. Corpul său era un
schelet, dar chiar și atunci, chipul său arăta proaspăt și mereu strălucitor. Era un lucru cert că trupul său
era aproape de sfârșit, dar mințile noastre nu erau încă pregătite s-accepte acest fapt. Am vrut să fiu lângă
el în acea zi, care era ziua de scufundare a Domnului Ganapati. În aceeași zi, la ora 19,30, înțeleptul și-a
părăsit trupul.
În mod normal, în ziua scufundării, îl vizitam pe fratele meu mai mare și mergeam la birou în ziua
următoare. Când am ajuns la birou în acea zi, n-aveam nicio idee despre Mahasamadhi. Am primit un
telefon de la reședința mea că cineva-i sunase pentru a mă informa despre decesul lui Maharaj din
Khetwadi. Am înțeles că se întâmplase inevitabilul. După aceea am întâlnit o persoană care citise într-un
ziar că procesiunea finală urma să aibă loc în dimineața următoare. Pierdusem ultima șansă de a-l vedea
în forma sa fizică, dar n-am dorit să ratez incinerarea.
Am vizitat cimitirul Walkeshwar a doua zi, cu un taxi. Când am ajuns, procesiunea era la doar 15
metri distanță. Am avut norocul de a putea asista la incinerare. Deși trecuseră mai bine de 18 ore de la
trecerea în neființă, trupul încă arăta ca un copil adormit. Corpul nu devenise rigid, toate părțile, cum ar fi
gâtul, mâinile și picioarele, se mișcau liber în timp ce-l ridicau și-l puneau pe rugul funerar. Am avut o
vedere bună a rămășițelor muritoare ale înțeleptului, spre satisfacția mea. Am rămas acolo până la sfârșit.
După incinerare, am colectat rămășițele pentru mine și pentru alți frați-Guru. N-am reușit să aflu cine a
fost persoana care m-a sunat acasă pentru a mă informa despre Mahasamadhi.
Maharaj a subliniat întotdeauna că noi nu eram corpurile noastre. În fiecare discurs repeta: „Nu sunteți
corpul, ci conștiința pură datorită căreia acest corp este viu!”. El a făcut spiritualitatea atât de simplă!
Vorbea cu convingere și nu-și schimba sau corecta niciodată cuvintele. Eu simt însă că-mi lipsește undeva
punerea în practică a acestor cuvinte. Maharaj mi-a răspuns deja pentru a-mi clarifica îndoielile: „La
momentul potrivit, totul se va întâmpla.” N-a fost oare marele meu noroc să pot întâlni un înțelept în
timpul acestui al patrulea eon, cunoscut de hinduși și sub numele de epoca lui Kali?»

Dr. Vanaja Narayanswami

Vanaja a fost unul dintre cei mai apropiați discipoli ai lui Maharaj. Are un doctorat în matematică și
a fost profesor la Universitatea din Mumbai. Ea este un exemplu viu de viață simplă și gândire înaltă.

Vanaja îl vizita zilnic pe Maharaj și participa la bhajanele de dimineață. N-a pierdut nicio ocazie de a
face vreo lucrare la Ashram. Maharaj a tratat-o cu respect și a iubit-o. Ne-a împărtășit experiențele ei.
Odată Vanaja a vărsat puțin vermillion (o pudră roșie care se aplică în mod normal pe frunte, între
sprâncene, sub formă de bindi). Maharaj era, în general, foarte strict în ceea ce privește curățenia, iar ea
era puțin speriată de ceea ce se va întâmpla în continuare. Se aștepta la o mustrare, dar el a zâmbit fără
niciun comentariu. Era imprevizibil, iar așteptările noastre despre el se înșelau întotdeauna. Uneori inhala
aburi dintr-o oală cu apă fierbinte, iar treaba lui Vanaja era să țină oala. Odată i-a scăpat din greșeală apă
pe cămașă. El i-a cerut doar să aibă grijă și nimic mai mult.
Maharaj a fost un Sadguru, un tată și o mamă pentru discipolii săi. Uneori, Vanaja obișnuia să
împărtășească situația dificilă în care se afla. Maharaj o consola întotdeauna spunându-i: „Ceea ce se
întâmplă este doar un vis în care noi nu suntem prezenți în realitate. Cât de multă importanță ar trebui să
dai la toate acestea? În calitate de martor, ar trebui să ne vedem întotdeauna în afara visului. Ceea ce-i bun
sau rău depinde de propria noastră decizie.” Având această înțelegere, el o încuraja mereu să înfrunte
viața cu îndrăzneală.
Mama Vanajei deținea o bucată de pământ în Chennai. Vanaja plănuia să construiască acolo un
templu pentru Maharaj. Când i-a cerut consimțământul, el a spus: „Nu așa se poate obține adevărata
mulțumire. Chiar dacă-mi instalați idolul meu de aur, acesta lucrare vă va oferi doar o satisfacție de
moment. Adevărata mulțumire se află doar în realizarea Sinelui. Odată cu realizarea, toate nevoile și

61
dorințele tale se vor sfârși. În timp ce predai matematică, amintește-ți că rezultatul final al tuturor
adunărilor și scăderilor este zero!”
Doar o singură dată Maharaj s-a supărat pe ea. A fost aproape la sfârșitul existenței sale fizice. În
acele zile avea dificultăți în a respira. Vanaja a fost teribil de deranjată să-l vadă așa și l-a întrebat dacă ar
putea să aducă o butelie de oxigen. El a țipat la ea: „Jnani nu-i niciodată corpul lui și nici măcar n-are
nevoie de așa ceva!” Ea i-a cerut scuze și n-a mai insistat să obțină butelia.
Fiind o vizitatoare obișnuită a Ashramului, ea cumpărase un reportofon pentru a înregistra întrebările
și răspunsurile din timpul sesiunilor de dimineață și seară. Ca urmare, toate înregistrările au fost
disponibile pentru publicarea unor cărți care-au circulat în întreaga lume.
Ca și noi, ea locuiește acum într-un azil de bătrâni din Chennai. N-am pierdut niciodată contactul cu
ea. După Mahasamadhi-ul lui Maharajaj, ea l-a rugat pe Mohan să scrie o carte despre învățăturile
Sadgurului, dar vederea slabă a lui Mohan, din cauza unui accident din copilărie, i-a îngreunat sarcina de
a scrie cărți. Prin urmare, i-am sugerat să facă casete audio, traducând discursurile lui Maharaj din
marathi în engleză, propoziție cu propoziție, pentru Vanaja și pentru toți ceilalți. Această lucrare putea fi
făcută fără să-și obosească ochii. Mohan a tradus toate cele 52 de discursuri selectate din Bhagwat ale
înțeleptului Eknath, în primul rând pentru Vanaja. Ele sunt acum disponibile pentru toți pe YouTube,
datorită lui Nitin Ram. Casetele audio au fost convertite în DVD-uri de către Vanaja. Maharaj a fost
universal și lucrarea sa este menită să se răspândească în tot universul.
O altă calitate a Vanajei este indiferența sa totală față de cheltuieli. Nu-i păsa să cheltuiască nicio
sumă de bani pentru lucrarea Gurului. „Când cel care dăruiește este întotdeauna prezent, de ce să ne
facem griji?”. Aceasta era atitudinea ei. A păstrat un reportofon în Ashram pentru a înregistra răspunsurile
lui Maharaj la întrebările adresate de vizitatori, ceea ce a dus la apariția mai multor cărți editate de Jean
Dunn, Robert Powell, Ramesh Balsekar și alții. Hobby-ul Vanajei era să cumpere cărți despre Maharaj și
să le distribuie prietenilor.
În prezent, ea este internată într-un azil de bătrâni din Chennai. Suntem în contact permanent cu ea. J.
Krishnamurti a descris foarte frumos diferitele contacte din viața noastră ca pe niște bușteni de lemn ce se
adună într-un râu care curge. Ei curg împreună până când se separă la un moment dat. Întâlnirea noastră
cu Maharaj a fost diferită. Ne-a fost sortit să-l întâlnim încă din copilărie și să nu ne mai despărțim
niciodată. Cum poate exista o separare în unitate? Capetele noastre sunt mereu la picioarele Gurului,
indiferent unde ne aflăm.
Un înțelept n-are sfârșit, dar trupul său da. Când i-au mai rămas trei zile din existența sa fizică, i-a
indicat acest lucru cu trei degete Vanajei, un gest pe care ea nu l-a înțeles atunci. Când și-a dat ultima
suflare, Vanaja stătea în apropiere lui și-l privea neputincioasă. Amândouă n-am avut curajul să asistăm la
acel eveniment. Am preferat să rămânem acasă și să așteptăm cel mai mare șoc din viața noastră. Într-una
din ultimele sale zile, Maharaj i-a spus Vanajei: „Nu sunt sigur dacă ne vom întâlni mâine. Prin urmare,
amintește-ți acest adevăr că tu și cu mine suntem unul și același lucru, nu diferiți!”. Ce altceva ar putea fi
un mesaj de despărțire mai bun de la Acela care nu moare niciodată în realitate?

Mai

Numele real al lui Mai era hô Thi Tuyêt Mai. A fost rezidentă a coloniei franceze din Vietnamul de
Sud.

Povestea despre cum l-a întâlnit pe Maharaj pentru a nu mai pleca niciodată este foarte interesantă. În
primul rând, trebuie să-i mulțumesc lui Shri Gajanan Netrawali pentru că mi-a furnizat aceste informații.
Gajanan nu l-a întâlnit niciodată pe Maharaj, dar s-a atașat de el doar citindu-i cărțile. Mai era atât de
apropiată de Maharaj încât rămânea la Ashram pentru a-l îngriji. Ea petrecea mai mult timp în compania
Gurului decât noi, care-l vizitam pe Maharaj doar în timpul orelor de seară.
Mai a sosit pentru prima dată la Shri Ramanasramam din Tiruvannamalai în august 1978. Este bine
cunoscut faptul că datorită cărții lui Paul Brunton „India secretă”, Bhagavan Ramana Maharshi a devenit
cunoscut în lume. Mai a citit cartea și a aflat despre Ramana Maharshi și a dorit să viziteze Ashramul.
Ulterior, ea a plănuit s-o întâlnească și pe Anandamayi Ma la Nashik. O doamnă canadiană, pe care a
întâlnit-o la Tiruvannamalai, i-a povestit despre Shri Nisargadatta Maharaj, pe care-l întâlnise în Mumbai.
Mai și doamna canadiană au plănuit să-l viziteze pe Maharaj după ce vor ajunge la Mumbai.

62
 Când s-au întâlnit amândouă cu Maharaj, Mai a fost prezentată lui Maharaj. El i-a pus întrebările
obișnuite, la care ea a dat răspunsuri adecvate, arătându-și seriozitatea. Ea a spus că plănuia să stea o
săptămână la Nashik cu Anandamayi Ma și apoi să se întoarcă la Mumbai. După ce-a stat în Nashik timp
de o zi, Mai s-a simțit neliniștită și s-a întors imediat la Maharaj. Maharaj a fost surprins s-o vadă
întorcându-se atât de devreme din Nashik. Ea i-a spus că dezvoltase o mare dorință de a-l întâlni și că
trebuia să se întoarcă la Mumbai. Maharaj a întâmpinat-o zâmbind și i-a permis să stea în Ashram toată
ziua și să se întoarcă la hotel doar pentru noapte.
Ea-l acceptase mai devreme pe Ramana Maharshi ca pe Gurul ei și plănuise să-își facă practicile
spirituale la Ashramul său. S-a simțit vinovată să rămână cu Maharaj, simțind că lui Maharshi s-ar putea
să nu-i placă. În timp ce se gândea la aceste lucruri, a avut o experiență extraordinară. Când s-a prosternat
în fața lui Maharaj, a văzut muntele Arunachala (simbolizând prezența lui Ramana) în locul lui. Ea a fost
uimită și-a luat o lecție din acea viziune. Și-a dat seama că nu era nicio diferență între a fi în
Tiruvannamalai sau a fi aici, cu Maharaj. Sentimentul ei de vinovăție și neliniștea au dispărut. A început
să noteze experiențele ei cu Maharaj și acestea ne dau o idee bună despre el. Întrucât l-a urmărit foarte
atent, observațiile ei sunt importante pentru toți.
În timpul bolii sale, Mai a fost aproape ca o asistentă și o mamă pentru Maharaj. Într-o zi, ea suferea
de răceală și avea febră, dar a participat totuși la sesiunea de întrebări și răspunsuri. Maharaj a observat
problema ei și i-a spus să meargă să se odihnească la hotelul ei. Ea era speriată că Maharaj o trimitea
înapoi definitiv, dar el i-a explicat că era liberă să se întoarcă imediat ce se simțea mai bine. I-a spus din
nou să meargă la medic și să ia medicamente ca să se facă bine mai repede.
Mai s-a bucurat să fie cu Vanaja la Ashram. Mai era și o doamnă canadiană pe nume Holly, care avea
mare grijă de Maharaj. Și ea a mers la hotel doar pentru o noapte. Maharaj nu le înțelegea limbile, dar n-a
fost nicio problemă. Am apreciat întotdeauna serviciul și devotamentul lor față de el. Holly îi pregăte
patul și avea grijă să-i asigure cerințele specifice. Înainte de a pleca în Canada, Holly a instruit-o pe Mai
pentru a avea grijă în mod corespunzător de Maharaj. Deoarece spațiul era limitat, Maharaj avea un pat
pliant și era nevoie de o grijă deosebită pentru a-l aranja.
Mai s-a cazat la unul dintre hotelurile mai ieftine din Colaba, dar n-a fost mulțumită de curățenia de
acolo. Odată a observat pe patul ei excrementele unei pisici. I-a venit să vomite și a fost pe punctul de a se
prăbuși, dar starea ei de spirit s-a schimbat brusc și a devenit plină de bucurie. Nu înțelegea cum s-a
întâmplat schimbarea. I-a venit în minte un gând că și această lume era la fel de murdară și că n-avea rost
să se plângă. Când i-a spus lui Maharaj despre asta, el doar a zâmbit. Mai trebuia să meargă în mod
regulat în Franța. Odată, înainte de a merge la aeroport, a venit pentru binecuvântarea Gurului. El a
chemat-o aproape și a ținut-o de mână. Mai a fost foarte fericită, fiindcă era o onoare pentru ea, conform
credinței occidentale. În multe ocazii, el îi spusese că era mereu cu ea, oriunde ar fi mers. Aceasta era
asigurarea lui pentru fiecare discipol.
Despre Maharaj, Mai a spunea că atunci când era singură cu el, era ca un bunic iubitor. Dar când ea
punea o întrebare, fața lui strălucea și arăta diferit. Îi acorda întotdeauna atenție și chiar o certa când
lipsea de la vreo ședință de meditație.
Odată a simțit că progresul ei spiritual era lent și s-a gândit să stea cu Anandamayi Ma la Banaras.
Maharaj a convins-o că Sinele este neschimbător și deja complet, neavând nevoie de niciun progres sau
îmbunătățire. Era doar o chestiune de schimbare a conceptului nostru, pentru care nu era nevoie să
schimbăm locul. Maharaj a sfătuit-o altfel, deoarece știa despre seriozitatea ei. Altora, el le-ar fi acordat
permisiunea de a pleca. Multor vizitatori străini nu le permitea să stea mai mult de două sau trei
săptămâni. Pe cei care aveau un interes mai mic îi trimitea înapoi chiar și mai devreme.
Odată, Mai stătea la etajul inferior, iar Maharaj a coborât de la mansardă c-un băț în mână. Dintr-o
dată a pierdut strânsoarea pe băț, care-a căzut și s-a rupt în două bucăți. În timp ce ei îi părea rău să vadă
asta, a sosit vestea că Shri Bhainath Maharaj își părăsise trupul. El era un frate-Guru al lui Maharaj.
În ultimele zile înainte ca Maharaj să se stingă din viață, el stătea liniștit pe pat din cauza slăbiciunii.
În timp ce cineva îi masa picioarele, Maharaj i-a cerut brusc acelei persoane s-o informeze pe Mai că el
era mereu cu ea.
Maharaj era împotriva administrării de medicamente, dar le lua datorită insistențelor discipolilor. Se
lăsase deja de fumat pentru totdeauna. Veniseră mulți doctori care i-au prescris medicamente pe care el nu
le-a luat niciodată. Din cauza sănătății precare, uneori tremura de frig, iar alteori se simțea foarte
înfierbântat. Cum Mai nu înțelegea marathi, comunica cu el în limbajul semnelor. L-a ajutat să-și pună un

63
pulover sau șosete și l-a acoperit cu o pătură. Ea a observat că-i plăcea un unguent din plante albe numit
Kailas Jeevan, pe care ne-a sfătuit și pe noi să-l folosim. Îl folosim cu regularitate chiar și astăzi.
Mai și-a părăsit slujba în 1980 și, la sosirea în India, a aflat că Maharaj se lăsase de fumat. Odată,
când lui Maharaj i s-a arătat un film realizat de Josef, i-a zis lui Josef: „Uite-l cum fumează beedi!”. Josef
nu și-a putut stăpâni râsul.
Maharaj i-a trimis pe mulți la Shri Ramanasramam, la Tiruvannamalai, pentru meditație. O doamnă l-
a vizitat pe Maharaj pentru a fi cu el, dar și ea a fost rugată să meargă la Tiruvannamalai. A fost puțin
dezamăgită, dar nu s-a putut abține. Mai a spus că atunci când această doamnă s-a întors la Maharaj, părea
foarte fericită. El ausese dreptate s-o trimită la Ramanasramam, unde a făcut progrese foarte bune într-un
timp scurt. Gurul știe ce-i bine pentru un discipol.
Pentru mulți căutători, compania unui înțelept era mai mult decât suficientă, chiar și fără nicio
discuție. De aceea, unor străini le plăcea să asiste la discursurile de seară, care se țineau în marathi, fără
nicio traducere. Pur și simplu ei închideau ochii și meditau. La fel cum fiecare mâncare are propriul gust,
starea spirituală a fiecărui căutător este diferită. Este foarte greu de spus cine va beneficia făcând ce
anume, dar compania unui înțelept este unică și benefică pentru toți și pentru fiecare. În cazul lui Mai, ea
nu înțelegea niciuun cuvânt din marathi, dar nu s-a plâns niciodată. Nu s-a confruntat cu nicio problemă.
Ceea ce este necesar este seriozitatea reală în căutarea cuiva. Așa cum spunea înțeleptul Tukaram, „Tuka
a devenit neliniștit ca un pește în afara apei”.

Experiențele lui Mohan

Când Mohan (Gaitonde) a început să-l viziteze pe Maharaj, devotamentul său față de Maharaj a
crescut în fiecare zi. Vă rugăm să citiți mai jos despre asta, în propriile sale cuvinte.

«Când am început să-l vizitez și să-l observ îndeaproape pe Maharaj, am întrezărit adevărata sa
natură. Acest lucru s-a aplicat tuturor celorlalți discipoli, iar numărul lor a crescut de la o zi la alta.
Mulți l-au vizitat pe Maharaj după ce-au citit cartea „Eu sunt Acela”, dar eu am aflat despre această
carte abia după ce l-am întâlnit. Opinia mea despre el s-a bazat inițial doar pe compania sa. Citisem multe
despre cum să recunosc un Sadguru, ceea ce mi-a fost util pentru a-i cunoaște adevărata natură.
El a fost prima persoană pe care am întâlnit-o care era total lipsită de temeri și dorințe. Nu era
deosebit de înstărit din punct de vedere financiar, dar era absolut împlinit din toate punctele de vedere. N-
avea niciun fel de așteptări de la vizitatorii săi. În timpul primei mele vizite la el împreună cu sora mea, ea
a cumpărat cărți care costau 17,50 rupii și i-a plătit 20 de rupii. Când l-a rugat să păstreze restul de 2,50
rupii, el și-a exprimat mirarea și bucuria. Am fost surprins și chiar am înțeles greșit că nu era cu mult
diferit de orice alt om sărac, dar după ce l-am observat îndeaproape timp de mai multe zile, am constatat
că era orice altceva decât atât. Părea fericit să primească 2,50 rupii doar pentru a-i face pe plac surorii
mele, când pentru el nici măcar o sumă de 25 de milioane de rupii n-avea nicio importanță. El era una cu
întregul univers și tot ce aparținea universului era al lui și totuși nimic nu-l atingea. L-am auzit spunând
odată: „Chiar dacă o persoană câștigă 25 de milioane de rupii în fiecare zi, atunci când moare, oare rudele
sale îi vor păstra trupul chiar și pentru o zi?” Exemplul său a arătat că pentru el banii n-aveau nicio
valoare.
Urmărindu-l îndeaproape, am observat că singurul său interes în viață era să trezească oamenii din
ignoranța lor, ignoranță care-i făcea să sufere sau să se simtă neîmpliniți în viață. La fel cum suferim când
vedem un vis, suferința noastră în această lume se datorează faptului că noi credem că ea este reală. El a
simțit milă pentru noi din cauza suferinței noastre nefondate, cauzată doar de ignoranță. Nu ne este ușor s-
acceptăm această stare de veghe ca fiind un vis, oricât de mult ne-am dori s-o facem. Așa cum posesiunile
noastre sunt tangibile, iar relațiile sunt de netăgăduit, la fel este și suferința noastră. Lupta noastră pentru
eliberare este similară cu a îmbrățișa un stâlp și a striga: „Sunt blocat aici, vă rog să mă eliberați!”
Când Maharaj avea un ascultător bun, era gata să vorbească cu el chiar 24 de ore fără pauză. Potrivit
lui Maharaj, singura modalitate de a fi pe deplin mulțumit era să-ți realizezi Sinele. Înțelepții sunt în
general liniștiți, dar Maharaj era o excepție datorită compasiunii sale pentru oameni. Acesta este lucrul
care l-a făcut unic în timpul vieții noastre.
Am avut norocul de a-l întâlni. Pentru mine, el era o întruchipare a Domnului Vishnu, precum Rama
sau Krishna. Mi-a fost disponibil în Mumbai, la doar opt kilometri de reședința mea. Deși l-am întâlnit
când avea 79 de ani, am putut profita din plin de anii rămași din existența sa fizică timp de cinci ani. În

64
calitate de traducător, l-am slujit trei ani, ajutându-i pe străini să-i înțeleagă limba. A trăi în compania lui
a fost o fericire. Chiar și astăzi simt harul său ori de câte ori există o dificultate.»

David Godman

David Godman, autor cunoscut al mai multor cărți despre spiritualitate, inclusiv „Fii așa cum ești” și
„Puterea prezenței” în trei volume, a povestit experiențele sale trăite cu Shri Nisargadatta Maharaj, într-
un grăitor detaliu grăitor într-un interviu reprodus aici prin amabilitatea sa.

«În 2002, stăteam împreună c-un vizitator și mă uitam la o nouă carte despre Nisargadatta Maharaj,
carte care consta în fotografii și scurte citate (NT: „Din înțelepciunea învățăturilor lui Nisargadatta
Maharaj – jurnal vizual”). Cunoșteam unele persoane din fotografii și-am povestit câteva întâmplări
despre ele. Acest lucru a provocat o discuție mai amplă și mai lungă despre unele evenimente care-au
avut loc în prezența lui Maharaj.
După ce vizitatorul a plecat, m-am simțit îndemnat să scriu câte ceva din ce-mi aminteam, fiindcă
mai înainte nu mă deranjasem vreodată să notez amintirile mele despre Maharaj. În timp ce începeam să
înregistrez conversația, mi-au apărut și alte câteva amintiri, lucruri la care nu mă mai gândisem de ani de
zile. Aceasta este, prin urmare, o înregistrare a unei discuții plăcute de după-amiază, completată de
amintiri ale unor incidente conexe care, cumva, n-au mai apărut niciodată.

Harriet: Fiecare carte pe care am văzut-o despre Maharaj, și cred că le-am consultat pe majoritatea, este
o consemnare a învățăturilor sale. Nu s-a deranjat nimeni să consemneze lucrurile care se întâmplau în
jurul lui? Ramakrishna a avut Evanghelia lui Ramakrishna, Ramana Maharshi a avut Zi de zi și o întreagă
bibliotecă de cărți scrise de adepți, cărți care toate vorbesc despre viața alături de gurul lor. De ce n-a
generat Maharaj un gen similar?

David: Maharaj vorbea foarte rar despre viața sa și nu încuraja întrebările despre ea. Cred că se vedea pe
sine ca un fel de doctor care diagnostica și trata bolile spirituale percepute de oamenii care veneau la el
pentru sfaturi. Medicamentul său era prezența și cuvintele sale puternice. Anecdotele din trecutul său nu
făceau parte din rețetă. Nici nu părea interesat să povestească despre ceva sau despre altcineva.

Harriet: Ai spus „vorbea rar”. Asta înseamnă că trebuie să fi auzit cel puțin câteva povești. Despre ce l-ai
auzit vorbind?

David: În principal despre Gurul său, Siddharameshwar Maharaj și despre efectul pe care acesta l-a avut
asupra vieții sale. Cred că dragostea sa pentru Guru și recunoștința lui față de el au fost mereu prezente la
Maharaj. Nisargadatta Maharaj Maharaj obișnuia să facă cinci bhajane pe zi, pur și simplu pentru că așa-i
ceruse Gurul său. Siddharameshwar Maharaj a murit în 1936, dar Nisargadatta Maharaj continua aceste
practici și mai bine de 40de ani mai târziu.
L-am auzit odată spunând: „Gurul meu mi-a cerut să cânt aceste cinci bhajane zilnic și nu și-a anulat
niciodată instrucțiunile înainte de a muri. Nu mai am nevoie să le fac, dar voi continua să le fac până în
ziua în care voi muri, pentru că aceasta-i ste porunca Gurului meu”. Continui să mă supun instrucțiunilor
sale, chiar dacă știu că aceste bhajane sunt inutile, din cauza respectului și recunoștinței pe care le simt
față de el.

Harriet: A vorbit vreodată despre perioada în care a fost cu Siddharameshwar, despre ceea ce s-a
întâmplat între ei?

David: Nu în niciuna dintre vizitele pe care le-am făcut. Ranjit Maharaj a venit odată în vizită în timpul
uneia dintre sesiunile sale de dimineață. Au stat de vorbă în marathi câteva minute, apoi Ranjit a plecat.
Maharaj a spus pur și simplu: „Acel om este un jnani. Este un discipol al Gurului meu, dar el nu
predă”.
Sfârșitul poveștii. Acea vizită ar fi putut fi o rampă de lansare pentru o mulțime de povești despre
Guru sau despre Ranjit, dar el n-a fost interesat să vorbească despre ele. A continuat să răspundă la
întrebările vizitatorilor săi.

65
Harriet: Ce altceva ați mai aflat despre trecutul său și despre tradiția spirituală din care provenea?

David: Făcea parte dintr-o stirpe spirituală care este cunoscută sub numele de Navnath Sampradaya.
Acest lucru nu era un secret, fiindcă avea pe pereți fotografii sau imagini cu mulți învățători din stirpea
sa. În fiecare dimineață făcea o puja Gurului, la finalul căreia punea kum kum pe fruntea tuturor
învățătorilor din neamul său și pe fotografiile tuturor celor pe care-i considera iluminați. Ar trebui să
menționez că pereții lui erau acoperiți de portrete. Ramana Maharshi era acolo, la fel ca și mulți alți sfinți
celebri care nu făceau parte din stirpea sa. Amestecate printre ele se aflau și alte fotografii, cum ar fi una a
lui Sivaji, un celebru războinic marathi de acum câteva sute de ani. L-am întrebat odată de ce-a ajuns
Sivaji pe pereții lui, iar el mi-a răspuns: „Fiul meu vrea să-l păstrez acolo. Este logo-ul de pe marca
noastră de bidis [țigări făcute manual]. El crede că dacă-i amestecat cu toate celelalte imagini la care fac
puja, vânzările vor crește”.

Harriet: Ce-a spus despre toate aceste fotografii ale oamenilor din neamul său? N-a explicat niciodată
cine erau ei?

David: Niciodată. Am aflat care erau numele lor abia câțiva ani mai târziu, când am dat peste o carte
scrisă de R. D. Ranade, care făcea parte dintr-o ramură Karnataka a Sampradayei. El, sau mai degrabă
organizația sa, a scos un suvenir care conținea aceleași fotografii pe care le văzusem pe pereții lui
Maharaj, împreună cu o scurtă descriere a cine erau ei.
Îmi amintesc o poveste interesantă pe care Maharajaj a spus-o despre Sampradaya. Răspundea la
întrebări în felul său obișnuit, când s-a oprit pentru a ne oferi o bucată de istorie:
„Stau aici în fiecare zi răspunzând la întrebările voastre, dar nu așa își făceau treaba învățătorii din
stirpea mea. Cu câteva sute de ani în urmă nu existau întrebări și răspunsuri. Neamul nostru este un
neam de gospodari, ceea ce înseamnă că fiecare trebuia să iasă și să-și câștige existența. Nu existau
astfel de întâlniri în care discipolii să se întâlnească în număr mare cu Guru și să-i pună întrebări.
Călătoria era dificilă. Nu existau autobuze, trenuri și avioane. În vechime, Gurul călătorea pe jos, în
timp ce discipolii stăteau acasă și aveau grijă de familiile lor. Gurul mergea din sat în sat pentru a se
întâlni cu discipolii săi. Dacă întâlnea pe cineva pe care-l considera pregătit să fie inclus în
Sampradaya, îl iniția cu mantra neamului. Aceasta era singura învățătură oferită. Discipolul repeta
mantra și, periodic, Gurul venea în sat pentru a vedea ce progrese se fac. Când Gurul știa că-i pe cale
să moară, numea pe unul din adepții săi gospodari să fie noul Guru, iar noul Guru prelua apoi
sarcinile de predare, mergea din sat în sat, iniția noi adepți și supraveghea progresul celor vechi.”
Nu știu de ce a apărut brusc această poveste. Poate că s-a săturat să răspundă mereu la aceleași
întrebări.

Harriet: Am auzit că Maharaj dădea din când în când o mantră oamenilor care-o cereau. Era aceeași
mantra?

David: Da, dar n-fost un vânzător foarte bun pentru asta. L-am auzit odată spunând: „Gurul meu m-a
autorizat să dau această mantră oricui o cere, dar nu vreau să simțiți că ea-i necesară sau importantă. Este
mai important să aflați sursa ființei voastre”.
Cu toate acestea, unii oameni o cereau. El îi ducea jos și le-o șoptea la ureche. Era în sanscrită. Aveai
numai o singură șansă s-o reții, căci el nu ți-o scria. Dacă nu ți-o aminteai din acea șoaptă, atunci altă
șansă nu mai aveai.

Harriet: Ce alte instrucțiuni de predare i-a dat Siddharameshwar? El a fost cel care l-a încurajat să predea
răspunzând la întrebări, mai degrabă decât în modul mai tradițional?

David: N-am nicio idee dacă i s-a cerut să predea într-un mod anume. Siddharameshwar i-a spus că poate
să predea și să dea Guru-mantra oricui o cere, dar că n-avea voie să numească un succesor. Trebuie să vă
amintiți că atunci când Siddharameshwar a murit, Nisargadatta nu era încă realizat.

66
Harriet: Ceva detalii personale? Maharaj a vorbit vreodată despre copilăria ori despre familia sa?
Ramana Maharshi a povestit adesea despre viața sa timpurie, dar nu-mi amintesc să fi citit vreun incident
biografic în vreuna dintre cărțile lui Maharaj.

David: Este adevărat. Pur și simplu nu părea interesat să vorbească despre trecutul său. Singura poveste
pe care-mi amintesc c-a povestit-o era mai mult o glumă decât o poveste. A venit un bărbat care părea să-l
cunoască de mulți ani. I-a vorbit lui Maharaj în marathi într-un mod foarte liber și familiar. N-a fost
oferită nicio traducere, dar cam după zece minute toți cei care cunoșteau marathi și care se aflau acolo au
izbucnit simultan în râs. După ce-a cerut mai întâi permisiunea lui Maharaj, unul dintre traducători a
explicat despre ce era vorba.
„Maharaj spune că, atunci când era căsătorit, soția lui obișnuia să-i facă zile foarte grele. Mereu îi
dădea ordine și-i spunea ce să facă. «Maharaj fă asta, Maharaj du-te la piață și cumpără aia!» Nu-i spunea
Maharaj, bineînțeles, dar nu-mi amintesc cum îi spunea.” Traducătorul a continuat: „Soția lui a murit cu
mult timp în urmă, când Maharaj avea 40 de ani. Este obișnuit ca bărbații de această vârstă care rămân
văduvi să se căsătorească din nou, așa că toate rudele lui Maharaj doreau ca el să-și găsească o altă soție.
El a refuzat, spunând: «În ziua în care a murit, m-am căsătorit cu libertatea». Mi-e greu să-mi imaginez pe
cineva care să-i dea ordine lui Maharaj sau chiar să încerce s-o facă. Era un personaj energic care nu
suporta prostiile nimănui.
Mi-e greu să-mi imaginez că cineva-l conducea pe Maharaj sau chiar încerca s-o facă. Era un
personaj dificil, care nu accepta prostia din partea nimănui.

Harriet: Din câte am auzit eu, „dificil” poate fi un eufemism. Am auzit că uneori putea fi destul de
irascibil și agresiv.

David: Da, este adevărat, dar cred că acest lucru făcea parte din metoda sa de predare. Unii oameni au
nevoie să fie scuturați puțin, iar a țipa la ei este o modalitate de-a face acest lucru.
Îmi amintesc că o femeie l-a întrebat, destul de inocent, „Credeam că oamenii iluminați ar trebui să
fie fericiți. Tu pari morocănos mai tot timpul. Starea ta nu-ți oferă o perpetuă fericire și pace?”.
El a răspuns: „Singurul moment în care un jnani se bucură cu adevărat este atunci când altcineva
devine un jnani.”

Harriet: Cât de des se întâmplat asta?

David: Nu știu. Acesta a fost un alt domeniu despre care nu părea să vrea să vorbească.
Odată l-am întrebat direct: „Câți oameni au devenit realizați prin învățăturile tale?”.
N-a părut să primească cu plăcere întrebarea. „Ce treabă ai tu cu asta?”, a răspuns el. „Cum te ajută în
vreun fel cunoașterea acestei informații?”
„Ei bine”, am spus eu, „în funcție de răspunsul tău ar putea crește sau scădea nivelul meu de
optimism. Dacă există o loterie c-un singur bilet câștigător din zece milioane, atunci nu pot fi foarte
optimist în privința câștigului. Dar dacă ar fi vorba de o sută de bilete câștigătoare dintr-o mie, m-aș simți
mult mai bine în privința șanselor mele. Dacă m-ai putea asigura că oamenii se trezesc aici, m-aș simți
bine în privința șanselor mele. Și cred că a mă simți bine cu privire la șansele mele ar fi bun pentru
nivelul meu de seriozitate”.
„Seriozitatea”' era unul dintre cuvintele cheie din învățăturile sale. El credea că este bine să ai o
dorință puternică pentru Sine și să ai toate facultățile îndreptate spre el ori de câte ori este posibil. Această
concentrare puternică asupra adevărului era ceea ce el numea "seriozitate".
Nu-mi amintesc exact ce a spus Maharaj în replică, cu excepția faptului că știu că nu a divulgat
niciun număr. Nu părea să creadă că era treaba mea sau a altcuiva să cunosc astfel de informații.

Harriet: Poate c-au fost atât de puțini, încât ar fi fost rău pentru „seriozitatea” ta să-ți fi spus.

David: Este o posibilitate, pentru că nu cred c-au fost mulți.

Harriet: Ai aflat vreodată, direct sau indirect?

67
David: Nu în acea zi. Cu toate acestea, mi-am așteptat timpul și-am așteptat o ocazie pentru a ridica din
nou întrebarea. Într-o dimineață, Maharaj părea să fie mai mult decât de obicei frustrat de incapacitatea
noastră colectivă de a înțelege despre ce vorbea el.
„De ce-mi pierd timpul cu voi, oameni buni?”, a exclamat el. „De ce nimeni nu înțelege niciodată ce
spun?”
Am profitat de șansa mea: „În toți anii în care-ai predat, câți oameni au înțeles și-au experimentat cu
adevărat învățăturile tale?”.
A rămas tăcut pentru o clipă, apoi a spus: „Unul. Maurice Frydman”. N-a dat mai multe detalii, iar eu
n-am continuat.
Am menționat mai devreme că la finalul pujei de dimineață, el punea kum kum pe fruntea tuturor
pozelor din camera sa, poze ale oamenilor despre care știa că sunt iluminați. Acolo erau și două fotografii
mari ale lui Maurice; ambele primeau zilnic tratamentul cu kum kum. Maharaj avea în mod clar un mare
respect pentru Maurice. Îmi amintesc că într-una dintre primele mele vizite l-am întrebat pe Maharaj
despre o afirmație a sa care fusese înregistrată în cartea „Eu sunt Acela”. Cred că era vorba despre
împlinirea dorințelor.
Inițial, Maharaj n-a părut să fie de acord cu remarcile care i-au fost atribuite în carte, dar apoi a
adăugat: „Cuvintele trebuie să fie adevărate, pentru că Maurice le-a scris. Maurice a fost un jnani, iar
cuvintele unui jnani sunt întotdeauna cuvintele adevărului”.
Am întâlnit mai mulți oameni care l-au cunoscut pe Maurice și toți au povești extraordinare de spus
despre el. L-a vizitat pe Swami Ramdas în anii 1930 și se pare că Ramdas i-a spus că aceasta va fi ultima
lui naștere.
Acest comentariu a fost consemnat în „Convorniri cu Shri Ramana Maharshi” la sfârșitul anilor 1930,
cu zeci de ani înainte ca el să aibă întâlnirile cu Maharaj. În diferite etape ale vieții sale, el a fost un adept
al lui Ramana Maharshi, Gandhi și J. Krishnamurti.
În timp ce era gandhian, s-a dus să lucreze pentru raja unui mic principat și l-a convins cumva să
abdice și să predea toată autoritatea sa oamenilor pe care-i condusese anterior ca monarh absolut. Întreaga
sa viață este plină de incidente uimitoare ca acestea, practic necunoscute. Cineva care-a fost un înalt
funcționar al guvernului indian în anii 1960 mi-a spus că Frydman a fost cel care l-a convins pe prim-
ministrul indian de atunci, Nehru, să le permită lui Dalai Lama și celorlalți tibetani exilați să rămână în
India. Se pare că Frydman l-a bătut la cap luni de zile până când acesta și-a dat în cele din urmă acordul.
Niciuna dintre aceste activități n-a fost vreodată recunoscută public, deoarece lui Frydman nu-i plăcea
publicitatea de niciun fel și el a încercat întotdeauna să-și desfășoare activitatea în mod anonim.

Harriet: Cum erau relațiile lui Frydman cu Ramana Maharshi? A lăsat vreo înregistrare?

David: Nu sunt multe povestiri în cărțile Ramanasramam, iar în cele câteva incidente care au numele lui
Maurice atașat, Ramana îl mustră, de obicei pentru c-a încercat să-i ofere un tratament special. Într-un
articol pe care Maurice l-a scris foarte târziu în viața sa, el s-a plâns de faptul că n-a apreciat pe deplin și
nu s-a folosit pe deplin de învățăturile și prezența lui Bhagavan cât timp a fost în viață.
Totuși, el și-a folosit intelectul său extraordinar și abilitățile sale de editare pentru a scoate
Evanghelia lui Maharshi în 1939. Aceasta este una dintre cele mai importante colecții de dialoguri dintre
Bhagavan și devoții săi. A doua jumătate a cărții conține întrebările lui Frydman și răspunsurile lui
Bhagavan. Calitatea întrebărilor și-a ediției este cu totul extraordinară.
Cu câteva sute de ani în urmă, un matematician francez a pus o problemă dificilă și-a provocat pe
oricine s-o rezolve. Isaac Newton a rezolvat-o rapid și elegant și a trimis soluția în mod anonim.
Matematicianul francez a recunoscut imediat că Newton era autorul și se pare că a spus: „Un leu este
recunoscut după gheare”.
Aș face aceleași comentarii despre a doua jumătate a Evangheliei lui Maharshi. Deși numele lui
Frydman n-a apărut niciodată pe niciuna dintre edițiile cărții, sunt absolut sigur că el a fost editorul și
autorul întrebărilor.

Harriet: Din câte știi, Maharaj n-a recunoscut niciodată public iluminarea altcuiva, nu-i așa?

David: Este posibil să mai fi fost și alții, dar singurul despre care știu, deoarece am fost martor direct, a
fost un canadian - cel puțin cred că era canadian - pe nume Rudi. Ascultasem niște casete înainte de a mă

68
duce prima dată la Maharaj și acest bărbat, Rudi, apărea în mod proeminent pe ele. Trebuie să spun că
părea absolut detestabil. Era insistent, certăreț și agresiv; se pare că Maharaj l-a dat afară în mai multe
rânduri. Nu-l întâlnisem niciodată pe Rudi; îl cunoșteam doar din casetele pe care le ascultasem.
Apoi, într-o zi, Maharaj a anunțat: „Avem un jnani care vine să ne viziteze în această dimineață.
Numele lui este Rudi”.
Am râs pentru c-am presupus că Maharaj își bătea joc de pretențiile sale de iluminare. Maharaj putea
fi destul de dur cu oamenii care pretindeau iluminați, dar care nu erau. Wolter Keers, un profesor olandez
de advaita, era cineva care se încadra în această categorie. Din când în când el venea la Bombay pentru a-l
vedea pe Maharaj și la fiecare vizită, Maharaj îl certa pentru că se pretindea iluminat când de fapt nu era.
La o vizită, a început să-i țină prelegeri lui Wolter înainte ca acesta să fi intrat în mod corespunzător în
cameră. Exista o scară de lemn ce ducea direct în camera în care Maharaj preda. În momentul în care
capul lui Wolter a apărut deasupra treptei de sus, Maharaj și-a suspendat celelalte treburi și-a început să
se aplece asupra lui, strigând: „Tu nu ești luminat! Cum îndrăznești să predai în Occident, pretinzând că
ești iluminat?”
Într-una din celelalte vizite ale mele, Wolter trebuia să sosească, iar Maharaj a continuat să întrebe
când va apărea. „Unde este? Vreau să strig din nou la el. Când va sosi?”.
În acea vizită specială a trebuit să plec înainte de sosirea lui Wolter, așa că nu știu ce formă a luat
prelegerea, dar bănuiesc c-a fost una tipic fierbinte.
Oricum, să ne întoarcem la Rudi. Când Maharaj a anunțat că va veni un jnani, am presupus că Rudi
va primi tratamentul Wolter. Cu toate acestea, spre marea mea uimire, Maharaj l-a tratat ca pe cineva
autentic, atunci când el a apărut în cele din urmă. După ce-am petrecut o bună parte din dimineață
întrebându-ne când va apărea Rudi, Maharaj l-a întrebat apoi de ce s-a deranjat să vină. „'Pentru a-mi
prezenta respectul față de tine și pentru a-ți mulțumi pentru tot ce-ai făcut pentru mine. Plec în Canada și
am venit să-mi iau rămas bun.”
Maharaj n-a acceptat această explicație: „Dacă ai venit în această cameră, înseamnă că mai ai ceva
îndoieli în tine. Dacă n-ai fi avut îndoieli, nu te-ai fi deranjat să vii. Eu nu vizitez niciodată alți învățători
sau guruși, pentru că nu mai am nicio îndoială despre cine sunt. N-am nevoie să merg nicăieri. Mulți
oameni vin la mine și îmi spun: „Trebuie să-l vizitezi pe acest sau acel „învățător. E minunat!”, dar eu nu
mă duc niciodată pentru că n-am nevoie de nimic de la nimeni. Pentru a veni aici trebuie fie să vrei ceva
ce nu ai deja ori să ai un fel de îndoială. De ce-ai venit?”.
Rudi și-a repetat povestea inițială și apoi a tăcut. Mă uitam la el și-mi părea un om care se afla într-o
stare interioară de extaz sau beatitudine atât de apăsătoare, încât îi era greu chiar să vorbească. Încă nu
eram sigur că Maharaj îi accepta acreditările, dar apoi femeia cu care venise i-a pus o întrebare lui
Maharaj.
Maharaj i-a răspuns: „Întreabă-l pe prietenul tău mai târziu”. El este un jnani. Îți va da răspunsurile
corecte. Păstrați liniștea în această dimineață. Vreau să vorbesc cu el.”
În acest moment mi-am dat seama că Maharaj chiar a acceptat că acest om și-a realizat Sinele.
Rudi i-a cerut apoi sfatul lui Maharaj cu privire la ce-ar trebui să facă atunci când se va întoarce în
Canada. Am crezut că era o întrebare perfect potrivită pentru ca un discipol s-o adreseze unui guru cu o
astfel de ocazie, dar Maharaj a părut contrariat. „Cum poți pune o astfel de întrebare dacă ești în starea de
Sine? Nu știi că n-ai de ales în privința a ceea ce faci sau nu faci?”
Rudi a tăcut. Am avut senzația că Maharaj încerca să-l provoace la o ceartă ori dispută, iar Rudi
refuza să muște momeala.
La un moment dat, Maharaj l-a întrebat: „Ai fost martor la propria ta moarte?”. Rudi a răspuns „Nu!”
Maharaj s-a lansat apoi într-o mini-prelegere despre cum este necesar să fii martor la propria ta
moarte pentru a avea o realizare deplină a Sinelui. El a spus că asta i s-a întâmplat după ce crezuse că și-a
realizat pe deplin Sinele și abia după această experiență a morții a înțeles că acest proces este necesar
pentru eliberarea finală. Sper că cineva a înregistrat acest dialog pe bandă, pentru că eu depind de o
memorie veche de 25 de ani pentru acest lucru. Pare să fie o parte crucială a experienței și învățăturilor lui
Maharaj, dar eu nu l-am auzit niciodată menționând-o cu altă ocazie. De asemenea, n-am întâlnit-o în
niciuna dintre cărțile sale.
Maharaj a continuat să-l bată la cap pe Rudi cu privire la necesitatea de a fi martor la moarte, dar
Rudi a tăcut și-a zâmbit beatific. A refuzat să se apere și a refuzat să fie provocat. Oricum, nu cred că era
în stare să înceapă și să susțină o ceartă. Oricare ar fi fost starea în care se afla el, părea să-i acapareze
toată atenția. Am avut impresia că pentru el articularea chiar și a unor răspunsuri scurte era o muncă grea.

69
 În cele din urmă, Rudi a abordat întrebarea și a spus: „De ce te entuziasmezi atât de tare pentru ceva
ce nu există?”
Am presupus că se referea la faptul că moartea era ireală și ca atare nu merita să se certe.
Maharaj a râs, a acceptat răspunsul și-a renunțat să mai încerce să-l hărțuiască.
„Ai avut vreodată un învățător ca mine?”, a întrebat Maharaj zâmbind.
„Nu”', a răspuns Rudi. „Dar tu ai avut vreodată un discipol ca mine?”
Au râs amândoi și dialogul s-a încheiat. Habar n-am ce s-a întâmplat cu Rudi. A plecat și n-am mai
auzit niciodată nimic despre el. Așa cum se spune la sfârșitul poveștilor cu zâne, probabil c-a trăit fericit
până la adânci bătrâneți.

Harriet: Spui că Maharaj n-a mai vizitat alți învățători pentru că el nu mai avea îndoieli. A vorbit
vreodată despre alți învățători și a spus ce părere avea despre ei?

David: Se pare că-i plăcea J. Krishnamurti. Se pare că-l văzuse plimbându-se pe străzile din Bombay cu
mulți ani înainte. Nu cred că Krishnamurti l-a observat. Ulterior, Maharaj a vorbit întotdeauna de bine
despre Krishnamurti și chiar a încurajat oamenii să meargă să-l vadă. Într-o zi, Maharaj și-a luat o vacanță
și le-a spus tuturor să meargă în schimb să-l asculte pe Krishnamurti. Cred că acest lucru arată un nivel
ridicat de aprobare.
Cel mai infam învățător la sfârșitul anilor '70 a fost Osho sau Rajneesh, cum se numea în acele zile.
L-am auzit odată pe Maharaj spunând că respecta starea în care se afla Rajneesh, dar că nu putea înțelege
toate instrucțiunile pe care acesta le dădea miilor de străini care veneau atunci în India pentru a-l vedea.
Deși subiectul a apărut doar de câteva ori cât timp am fost eu acolo, am avut senzația că-i plăcea
învățătorul, dar nu și învățăturile lui. Când sannyasinii străini ai lui Rajneesh își făceau apariția în robă, în
general îi făcea să se simtă foarte prost. L-am văzut cum îi dădea afară pe câțiva dintre ei și l-am văzut
strigând la unii mai înainte ca ei să reușească măcar să intre în camera lui.
Am auzit o poveste potrivit căreia l-a întâlnit și pe U. G. Krishnamurti în Bombay. Îți voi spune
versiunea pe care am auzit-o eu și poți să-ți faci propria părere. Mi-a fost povestită de cineva care-a
petrecut mult timp cu U. G. în anii 1970.
Se pare că Maurice Frydman îl cunoștea pe U. G. și știa, de asemenea, că el și Maharaj nu se
întâlniseră niciodată și, probabil, nu știau unul despre celălalt. El a vrut să testeze teoria conform căreia
un jnani poate detecta un alt jnani punându-i pe amândoi în aceeași cameră, cu alte câteva persoane în jur
ca să se camufleze. A organizat o festivitate și i-a invitat pe amândoi să participe. U. G. a petrecut destul
de mult timp acolo, dar Maharaj a venit doar pentru câteva minute și apoi a plecat.
După ce Maharaj a plecat, Maurice s-a dus la U. G. și i-a spus: „L-ai văzut pe bătrânul care-a venit
pentru câteva minute? Ai observat ceva special? Ce ai văzut?”.
U. G. a răspuns: „Am văzut un om, Maurice, dar cel mai important lucru este ce-ai văzut tu?”
A doua zi, Maurice s-a dus să-l vadă pe Maharaj și l-a întrebat: „L-ai văzut pe omul pe care l-am
invitat ieri?”.
A urmat o scurtă descriere a felului în care arăta și a locului în care se afla.
Apoi Maurice a întrebat: „Ce-ai văzut?”.
Maharaj a răspuns: „Am văzut un om, Maurice, dar cel mai important lucru este ce ai văzut tu?”.
Este o poveste amuzantă și o transmit așa cum am auzit-o, dar ar trebui să spun că relatările lui U. G.
despre întâlnirile sale cu învățători faimoși uneori nu-mi sună adevărat. Am auzit și-am citit relatările sale
despre întâlnirile lui atât cu Ramana Maharshi, cât și cu Papaji, iar în ambele relatări Bhagavan și Papaji
sunt făcuți să facă și să spună lucruri care, pentru mine, sunt complet ieșite din comun.

Harriet: Care a fost atitudinea lui Maharaj față de Ramana Maharshi și față de învățăturile sale? Ai
discutat vreodată cu el despre învățăturile lui Bhagavan?

David: Avea un respect enorm atât pentru realizările sale, cât și pentru învățăturile sale. Mi-a spus odată
că unul dintre puținele regrete ale vieții sale a fost acela că nu l-a întâlnit niciodată în persoană. A venit
totuși la ashram la începutul anilor 1960 cu un grup de adepți marathi ai săi. Cu toții se aflau într-un
turneu de pelerinaj în sudul Indiei, iar Ramanasramam a fost unul dintre locurile vizitate.

70
 În ceea ce privește învățăturile, el mi-a spus odată: „Sunt de acord cu tot ce-a spus Ramana Maharshi,
cu excepția chestiunii că centrul inimii se află în partea dreaptă a pieptului. Eu însumi n-am avut niciodată
această experiență”.
Am discutat cu el despre diverse aspecte ale învățăturilor lui Bhagavan și întotdeauna am considerat
că răspunsurile sale erau foarte lămuritoare.
Odată m-a întrebat: „Ai înțeles învățăturile lui Ramana Maharshi?”
De vreme ce știam că se referea la „Dacă am experimentat cu adevărat adevărul lor?”, i-am răspuns:
„Cu cât îl ascult mai mult pe Maharaj, cu atât înțeleg mai mult ceea ce Bhagavan încearcă să-mi spună”.
Am simțit că acest lucru era adevărat atât la nivel teoretic, cât și la nivel experiențial. Explicațiile sale
mi-au lărgit și aprofundat înțelegerea intelectuală a învățăturilor lui Bhagavan, iar prezența sa mi-a oferit,
de asemenea, o privire experiențială asupra adevărului spre care toate acestea arătau.
Trebuie să menționez aici vizita lui Ganesan. V. Ganesan este strănepotul lui Ramana Maharshi și în
anii 1970 a fost managerul de facto al Ramanasramam-ului. În prezent, fratele său mai mare, Sundaram,
este la conducerea Ramanasramam. Ganesan a venit să-l viziteze pe Maharaj pentru prima dată la sfârșitul
anilor 1970. De îndată ce-a ajuns, Maharaj s-a ridicat în picioare și-a început să adune perne. A făcut o
grămadă mare din ele și l-a pus pe Ganesan să se așeze deasupra grămezii. Apoi, spre uimirea tuturor,
Maharaj a eliberat un spațiu pe podea și-a făcut o prosternare pe toată lungimea în fața lui.
Când s-a ridicat în picioare, i-a spus lui Ganesan: „N-am avut ocazia să mă prosternez în fața
unchiului tău Ramana Maharshi, așa că mă prosternez în fața ta. Aceasta-i prosternarea mea în fața lui”.

Harriet: Am citit de multe ori că Ramana Maharshi prefera să predea în tăcere. N-am avut niciodată
această impresie cu Nisargadatta Maharaj. Au avut vreodată oamenii ocazia să stea în tăcere cu el?

David: În anii în care l-am vizitat, era posibil să meditezi în camera lui dimineața devreme. Am uitat
orele exacte, dar cred că era timp de o oră și jumătate. Maharaj era acolo, dar el își vedea de activitățile
lui matinale obișnuite. Se plimba prin jur făcând treburi ciudate; apărea doar c-un prosop în jurul taliei
dacă era pe cale să facă baie; uneori stătea și citea un ziar. N-am avut niciodată sentimentul că făcea un
efort conștient de a preda în tăcere, așa cum făcea Ramana Maharshi, privind oamenii și transmițând o
anumită formă de har. Cu toate acestea, el părea să fie conștient de stările mentale ale tuturor oamenilor
care stăteau acolo și nu de puține ori se plângea de ele.
„Știu cine meditează aici și cine nu”, a anunțat el brusc într-o dimineață, „și știu cine intră în contact
cu ființa sa. Doar o singură persoană face asta în acest moment. Restul dintre voi vă pierdeți cu toții
timpul”. Apoi a continuat cu ceea ce făcea.
Într-o dimineață s-a săturat să fie spionat în acest fel și a explodat: „De ce-mi aglomerați astfel
podeaua? Nu meditați, ci doar mă încurcați! Dacă vreți să mergeți să stați undeva, mergeți și stați pe
toaletă timp de o oră! Măcar acolo veți face ceva util!”

Harriet: Dar în celelalte momente ale zilei, când era disponibil pentru întrebări? A stat vreodată în tăcere
în acele perioade?

David: Existatu două perioade în care era posibil să-i punem întrebări: una la sfârșitul dimineții și una
seara. La ambele sesiuni erau disponibili traducători. El încuraja oamenii să vorbească în timpul acestor
sesiuni sau cel puțin așa făcea când am început să merg la el pentru prima dată. Mai târziu, el folosea
aceste sesiuni pentru a ține discursuri lungi despre natura conștiinței. Nu stătea niciodată liniștit dacă
nimeni n-avea nimic de spus. El solicita în mod activ întrebări, dar dacă nimeni nu dorea să vorbească cu
el, începea să vorbească el.
Am avut doar o singură ocazie să stau cu el în liniște deplină și aceasta a fost la începutul musonului
de vară. Atunci când musonul se dezlănțuie în Bombay, de obicei pe la sfârșitul primei săptămâni din
iunie, se produc ploi foarte puternice care paralizează orașul. Canalele de scurgere a apelor pluviale sunt,
în general, înfundate și, timp de o zi sau două, oamenii se plimbă prin apă până la genunchi. Și nu doar
apă. Canalizările se revarsă, iar animalele care trăiesc în ele se îneacă. Oricine-ar fi suficient de curajos
pentru a merge să vâslească ar trebui să se plimbe prin canalizare, gunoaie înecate și cadavrele animalelor
înecate recent. Transportul public se oprește, fiindcă în multe locuri nivelul apei este mult prea ridicat ca
să poți trece cu mașina.

71
 Într-o după-amiază, doi dintre noi au trecut prin inundații până la ușa lui Maharaj. Amândoi eram
cazați într-o cabană ieftină cam la vreo 200 de metri distanță, așa că n-a fost un drum prea lung. Ne-am
curățat de mizerie cu apă de la un robinet de la parter și ne-am îndreptat spre camera lui Maharaj. Acesta
părea foarte surprins să ne vadă. Cred că și-a imaginat că inundațiile îi vor ține pe toți departe. Ne-a spus
în marathi că nu va avea loc nicio ședință în acea după-amiază, deoarece niciunul dintre traducători nu va
putea ajunge. Presupun c-a vrut să plecăm și să ne întoarcem acasă, dar amândoi ne-am prefăcut că nu
înțelegem ce încerca el să ne spună. După încă una sau două încercări nereușite de-a ne convinge să
plecăm, a renunțat și s-a așezat într-un colț al încăperii c-un ziar în față, astfel încât nici măcar nu ne
puteam uita la el. Nu mi-a păsat. Eram doar fericit că stăteam în aceeași cameră cu el. Am stat acolo în
tăcere absolută cu el mai bine de o oră și a fost una din cele mai minunate experiențe pe care le-am avut
vreodată cu el. Am simțit cum o tăcere intensă și solidă ca o stâncă se așterne asupra mea, tăcere care
devenea din ce în ce mai adâncă pe măsură ce treceau minutele. Era doar o strălucire de conștiință care
mă umplea atât de complet, încât gândurile erau cu totul imposibile. Nu-ți dai seama ce impunere
monstruoasă este mintea până când nu trăiești fără ea, complet fericit, complet în tăcere și complet fără
efort pentru o perioadă scurtă de timp. În cea mai mare parte a acestui timp priveam în direcția lui
Maharaj. Uneori, el întorcea o pagină și se uita în direcția noastră, iar când o făcea părea încă iritat că nu
plecasem. Zâmbeam în sinea mea la supărarea lui, pentru că nu mă atingea în niciun fel. N-aveam nicio
conștiință de sine, nicio jenă, niciun sentiment de a fi o impunere. Pur și simplu mă odihneam mulțumit în
propria mea ființă.
După ceva mai mult de o oră, s-a ridicat și ne-a alungat pe amândoi afară. M-am prosternat și-am
plecat. Mai târziu, m-am întrebat de ce nu stătea în tăcere mai des, fiindcă era clar că de la el se degaja o
energie de liniștire foarte puternică atunci când tăcea. Ramana Maharshi a spus că, de fapt, vorbirea
întrerupea fluxul energiei tăcute pe care o emana. M-am întrebat adesea dacă nu cumva același lucru se
întâmpla cu Maharaj.

Harriet: Și care a fost concluzia ta?

David: Mi-am dat seama că nu era în natura lui să tacă. Metoda lui de predare era orientată spre discuții și
demonstrații. Asta era ceea ce se simțea cel mai bine să facă.

Harriet: Poți să dezvolți puțin mai mult acest lucru?

David: Ar trebui să nuanțez ceea ce urmează să spun precizând că cea mai mare parte este doar opinia
mea, bazată pe faptul că l-am observat cum se ocupa de oamenii care veneau la el. Nu provine din nimic
din ceea ce l-am auzit spunând el însuși.
Când oamenii veneau pentru prima dată la el, îi încuraja să vorbească despre trecutul lor. Încerca să afle
pe ce cale spirituală te afli și ce te-a adus la el. În fața întrebărilor iscoditoare ale lui Maharaj, vizitatorii
ajungeau să fie nevoiți să-și justifice viziunea lor asupra lumii și practicile lor spirituale. Acesta ar fi un
nivel al interacțiunii. La un nivel mai profund și mai subtil, Maharaj radia o energie, sakti, care-ți liniștea
mintea și te făcea să conștientizezi ce se ascunde în spatele minții și-a tuturor ideilor și conceptelor sale.
Acum imaginați-vă aceste două procese desfășurându-se simultan. Cu mintea sa, interlocutorul tocmai a
construit și articulat o versiune a viziunii sale asupra lumii. Însă, dedesubt, el va simți atracția ființei sale,
cunoașterea a ceea ce este cu adevărat real, spre deosebire de ideile pe care doar le consideră reale.
Energia lui Maharaj va spori tot timpul conștientizarea acestui substrat. La un moment dat, interlocutorul
va deveni foarte conștient de ceea ce par a fi două realități concurente: structura conceptuală pe care
tocmai a schițat-o și experiența reală care stă la baza ei. Pe fețele unora a apărut o anumită expresie atunci
când s-a întâmplat acest lucru, un fel de privire indecisă de tipul „încotro s-o iau?”. Uneori, interlocutorul
își dădea seama imediat că toate ideile și credințele sale erau doar concepte. Le abandona și se odihnea în
schimb în ființă. Pentru mine, aceasta a fost esența tehnicii de predare a lui Maharaj. El nu încerca să te
convingă prin argumente. În schimb, te făcea să te argumentezi pe tine însuți într-o poziție pe care-o
simțeai ca fiind adevărată, iar apoi îți submina acea poziție dându-ți o mostră din substratul care stă la
baza tuturor conceptelor. Dacă erai pregătit pentru asta, renunțai la atașamentul față de conceptele tale și
te odihneai în ceea ce se afla sub ele. În caz contrar, mergi mai departe, intrând tot mai adânc în câmpul
minat al minții. Unii oameni au înțeles repede. Alții, cei care căutau cu disperare o structură de care să se
agațe, se întorceau iar și iar cu întrebări menite doar să le perfecționeze înțelegerea învățăturilor sale.

72
 A vorbi cu vizitatorii și a discuta cu ei era o parte esențială a acestei tehnici. Pentru ca aceasta să
funcționeze eficient, Maharaj cerea ca vizitatorii să vorbească despre ei înșiși și despre viziunea lor
asupra lumii, fiindcă avea nevoie ca ei să vadă că toate aceste idei erau doar concepte care n-aveau o
realitate ultimă. Avea nevoie ca oamenii să se uite la conceptele lor, să le înțeleagă inutilitatea și apoi să
le respingă în favoarea experienței directe.
Ar trebui să menționez aici limitările pe care le-a pus asupra tipurilor de întrebări la care era dispus să
răspundă.
Uneori le spunea oamenilor noi: „Nu mă interesează ce-ai auzit sau citit. Nu mă interesează
informațiile de mâna a doua pe care le-ai dobândit din altă parte. Mă interesează doar experiența ta despre
tine însuți. Dacă ai întrebări în legătură cu asta, poți să mă întrebi”.
Mai târziu, după ce-ai avut dialogurile inițiale cu el, va introduce un test și mai strict pentru întrebări:
„Nu sunt interesat să răspund la întrebări care presupun existența unei persoane individuale ce locuiește
într-un corp. Nu accept existența unei astfel de entități, așa că pentru mine astfel de întrebări sunt în
întregime ipotetice”.
Această a doua constrângere a fost un adevărat ucigaș de conversații. Nu puteai să spui: „Cum mă
iluminez?” sau „Ce trebuie să fac?”, deoarece toate aceste întrebări presupun existența unui „eu”, o
presupunere pe care Maharaj obișnuia s-o respingă întotdeauna.
Încă mai am amintiri vii cu el ascultând cum traducătorii îi explicau în marathi ceea ce spusese un
interlocutor. Pe măsură ce înțelegea esența întrebării, fața lui Maharaj devenea uneori încruntată. Își
strângea pumnul, îl lovea de podea și striga: „Kalpana! Kalpana!”, ceea ce înseamnă „Concept!
Concept!”. Acesta era uneori singurul răspuns pe care-l primeau cei care puneau întrebări. Maharaj nu era
cu siguranță interesat să gâdile conceptele vizitatorilor. El dorea ca oamenii să renunțe la ele, nu să le
discute.
Când această a doua restricție a tăiat efectiv majoritatea întrebărilor pe care oamenii preferau să le
adreseze Gurului, Maharaj umplea vidul prin conferințe despre natura conștiinței. Zi după zi, el continua
cu același subiect, folosind adesea aceleași analogii. El explica cum apare, cum se manifestă și cum se
stinge. Privind retrospectiv, cred că făcea ceea ce făceau vechii rishiși din India atunci când le spuneau
discipolilor lor „Voi sunteți Brahman”.
Atunci când un jnani care-i stabilizat în Brahman ca Brahman îi spune unui discipol: „Tu ești
Brahman”, el nu transmite doar o informație. Există o putere și-o autoritate în cuvinte, care, în anumite
cazuri, îl face pe ascultător să devină Brahman și să-l experimenteze pe Brahman pe măsură ce el aude
cuvintele. Aceasta este o putere și-o autoritate pe care numai jnanii le au. Alți oameni pot spune la
nesfâșit „Tu ești conștiința”, „Tu ești Brahman”, dar acestea vor fi doar informații pe care le poți stoca în
minte. Atunci când un jnani îți spune acest lucru, în afirmația lui se transmite întreaga autoritate a stării
sale și întreaga forță care se află în spatele ei. Dacă preiei această informație în inimă, în conștiință, atunci
experimentezi acea stare pentru tine însuți. Dacă preiei livrarea în minte, o stochezi acolo doar ca pe o
informație interesantă.
Când Maharaj ți-a spus la nesfârșit „Tu ești conștiință”, dacă ai primit acea informație în liniște
lăuntrică totală, aceasta a activat o conștientizare a conștiinței într-o asemenea măsură încât ai simțit că:
„Nu-mi spune doar ceva, ci descrie de fapt ceea ce sunt eu chiar acum, în acest moment”.

Harriet: Ție ți s-a întâmplat vreodată așa ceva?

David: Da, și cred că la asta se referea când a vorbit despre „dobândirea cunoașterii”. Nu vorbea despre o
cunoaștere intelectuală și nici despre Realizarea Sinelui. Era o stare în care conceptele se dizolvau
temporar, lăsând loc unei simple conștientizări a ființei care stătea la baza lor. Cât au durat, stările erau
foarte utile; ele-ți dădeau convingerea și experiența directă că ceva real și durabil există indiferent dacă
mintea-i acolo sau nu.

Harriet: Toate acestea sunt foarte interesante, dar, așa cum ai spus, multe dintre ele sunt conjecturi
personale. A confirmat vreodată Maharaj că asta făcea sau încerca să facă cu oamenii care veneau la el?

David: Nu în mod direct. El n-a explicat sau analizat niciodată metodele sale de predare sau nu cât timp
am fost eu acolo. Cea mai mare parte din ceea ce tocmai am spus provine din propria mea experiență și
din propria mea interpretare a ceea ce-am văzut că se întâmpla acolo. Alte persoane pot avea alte teorii

73
pentru a explica ce se întâmpla. Cu toate acestea, faptele sunt incontestabile. Oamenii au venit la Maharaj,
au purtat discuții sau s-au certat cu el și, la un moment dat, au renunțat la acumularea lor de idei, deoarece
au fost convinși că o experiență directă invalida toate noțiunile pe care le aveau de mult timp.
Permite-mi să-ți povestesc o conversație pe care am avut-o cu el, deoarece oferă o bună dovadă
circumstanțială pentru ceea ce tocmai am încercat să explic. În primul rând, ar trebui să menționez că
uneori obișnuiam să mă cert cu Maharaj, pur și simplu pentru că știam că-i plăcea ca oamenii să se certe
cu el. Părea să-i placă tăișul dezbaterilor, iar dacă nimeni n-avea nimic de spus sau de întrebat, luam eu
mingea și începeam o discuție cu el.
Nu-mi mai amintesc exact despre ce-am discutat în acea zi, dar îmi amintesc c-am vorbit timp de
vreo cinci minute, timp în care eu am subliniat ceea ce-am pretins a fi contradicții în învățăturile sale. El,
între timp, făcea tot posibilul să mă convingă că nu era vorba de nicio contradicție. Era foarte bine dispus
și cred că știa că-l contraziceam doar pentru că, în primul rând, ne plăcea amândurora să discutăm și să ne
certăm pe teme spirituale și, în al doilea rând, nimeni altcineva n-avea întrebări urgente de pus. După
aproximativ cinci minute, însă, a decis să pună capăt discuției.
„Nu cred c-ai înțeles cu adevărat scopul dialogurilor mele aici. Eu nu spun lucruri doar pentru a-i
convinge pe oameni că ele sunt adevărate. Nu vorbesc despre aceste chestiuni pentru ca oamenii să-și
construiască o filozofie care să poată fi apărată rațional și care să fie lipsită de orice contradicții. Când îmi
spun cuvintele, eu nu mă adresez deloc minții voastre. Îmi îndrept cuvintele direct către conștiință. Îmi
plămădesc cuvintele în conștiința voastră. Dacă perturbați procesul de plantare prin discuții despre
semnificația cuvintelor, acestea nu vor prinde rădăcini acolo. Odată ce cuvintele mele au fost plantate în
conștiință, ele vor încolți, vor crește și, la momentul potrivit, vor da roade. N-are nimic de-a face cu voi.
Toate acestea se vor întâmpla de la sine. Cu toate acestea, dacă vă gândiți prea mult la cuvinte sau dacă le
contestați sensul, veți amâna momentul fructificării lor".
Toate acestea au fost spuse pe un ton foarte genial. Cu toate acestea, în acest moment, a devenit
foarte, foarte serios.
Aruncându-mi o privire severă, mi-a spus: „Gata cu vorbăria. Fă liniște și lasă cuvintele să-și facă
treaba!”.
Sfârșitul conversației.
Îmi amintesc întotdeauna acest schimb de replici cu fericire și optimism. Simt c-am fost onorat de
prezența lui și mai mult decât atât de cuvintele de adevăr pe care le-a sădit în mine. Cred că acele cuvinte
vor fi mereu cu mine și știu că la momentul potrivit ele vor înflori.

Harriet: Ai ascultat instrucțiunile lui? Ai încetat să te mai gândești la învățături?

David: Până să apari tu astăzi nu m-am mai gândit cu adevărat la învățături de ani de zile. Nici măcar n-
am mai citit multe dintre noile cărți de dialoguri care-au apărut despre el. Acel răspuns pe care l-am dat
acum câteva minute, „Cu cât îl ascult mai mult pe Maharaj, cu atât înțeleg mai mult ceea ce Bhagavan
încearcă să-mi spună”, se află într-una din cărți, dar n-am aflat asta până acum câțiva ani.`
Fosta mea soție, Vasanta, citea cartea și a spus: „Aici este cineva din Ramanasramam. Știi cine
este?”.
A citit câteva rânduri și mi-am dat seama că eram eu. Obișnuiam să citesc „Eu sunt Acela” din
scoarță în scoarță cam o dată pe an, dar nu mai fac nici măcar asta. Uneori, dacă mă aflu în biblioteca
Ramanasramam, iau „Eu sunt Acela” și citesc secvența de început a capitolului 23. Este o descriere
frumoasă a stării de jnani pe care nu mă satur niciodată s-o citesc. În afară de asta, rareori mai citesc sau
mai mă gândesc la învățături.
Acestea fiind spuse, cred c-ar fi corect să spun că am mai mult decât suficiente alte concepte în cap,
care toate acționează ca un erbicid asupra cuvintelor de adevăr pe care Maharaj le-a plantat în mine. Cu
toate acestea, am mare încredere în puterea irezistibilă a cuvintelor lui Maharaj. Mai devreme sau mai
târziu, ele vor da roade.

Harriet: Ramesh Balsekar obișnuia să spună: „Singurul efort eficient este perceperea imediată a
realității”. Unii oameni ar putea înțelege că dacă n-ai experiența directă la fel ca Gurul (în acest caz
Maharaj îți vorbește), atunci n-o vei avea deloc. Ești sigur că nu suferi doar de o dorință?

74
David: Este ceva în ceea ce spui. Dacă ți-ai putea ține intelectul la distanță atunci când Maharaj vorbește,
cuvintele lui și autoritatea din spatele lor și-ar face treaba. Când vorbea, el nu-ți cerea deloc să te alături
procesului. Cum ar fi putut să ne ceară să facem ceva când știa că nu existăm? Nu ne cerea să înțelegem și
nu ne spunea: „Faceți asta și veți fi iluminați!”. Nu ni se adresa nouă. El își îndrepta cuvintele către
conștiința din interiorul nostru, în încercarea de a ne face conștienți de cine suntem cu adevărat. Cu toate
acestea, dacă vorbele lui nu produceau rezultate imediate, știa că ele ar putea da roade mai târziu. Să ne
aducem aminte de ce s-a întâmplat în cazul lui. Siddharameshwar i-a spus că el era Brahman.
Nisargadatta s-a luptat cu acest lucru timp de trei ani până când, în cele din urmă, a renunțat la îndoieli și-
a realizat că acesta-i adevărul.
Există o putere în cuvintele unui jnani, iar această putere nu se risipește la două secunde după ce
jnani le-a rostit. Puterea persistă și continuă să fie eficientă; ea continuă să-și facă treaba.

Harriet: A confirmat Maharaj acest lucru?

David: Da. Nu-mi amintesc cum a apărut subiectul, dar l-am auzit spunând: „Cuvintele ființelor iluminate
au o putere care le face să dăinuie. Marii sfinți din trecut și-au dat învățăturile, iar aceste învățături au
supraviețuit pentru că există o putere și-o autoritate inerente în ele. Este posibil ca și alți oameni să fi spus
același lucru în același timp, dar cuvintele acelor oameni au dispărut pentru că nu exista putere în ele.
Cuvintele jnanilor au rezistat pentru că ele au în spate puterea și autoritatea Sinelui”.
I-am menționat acest răspuns lui Papaji atunci când l-am intervievat acum câțiva ani. El l-a aprobat
din toată inima.

Harriet: Când spui „cuvintele au dăinuit” înseamnă că ele au dăinuit pur și simplu în cărți, ca citate
rememorate sau că ele au încă puterea de a trezi oamenii, chiar și la secole după ce-au fost rostite? Nu-i
necesară prezența imediată a Gurului pentru asta?

David: Cred c-ar trebui să spun că un Guru uman viu este necesar pentru ca toți, cu excepția celor mai
maturi, să realizeze Sinele. Cu toate acestea, odată ce-ai văzut un Guru adevărat și ai fost cu el, prezența
lui este întotdeauna cu tine. Poți să te conectezi la prezența, harul și puterea sa în orice fel: prin
intermediul fotografiei sale, gândindu-te la el și citindu-i cuvintele.

Harriet: Mă simt din nou obligată să întreb: „Este aceasta propria ta opinie sau ai vreun sprijin din partea
lui Maharaj pentru a o susține?”

David: Îmi amintesc o conversație pe care-am avut-o cu Maharaj la prima mea vizită. Nu-mi amintesc
cum am ajuns să abordăm subiectul, dar am ajuns să vorbim despre puterea Gurului și despre diferitele
canale prin care ea se manifestă. Fusesem profund impresionat și profund mișcat de „Eu sunt Acela” și i-
am spus acest lucru.
Eu: De câteva luni citesc „Eu sunt Acela”. Prin acele cuvinte am simțit o legătură foarte
puternică cu tine și cu învățăturile. Se poate avea o conexiune c-un Guru prin simpla citire a
cuvintelor sale sau este necesar să mergi în persoană pentru a-l vedea?
Maharaj: Cuvintele-și vor face treaba oriunde le vei auzi sau citi. Poți veni aici și să le asculți
în persoană sau le poți citi într-o carte. Dacă învățătorul este iluminat, va exista o putere în ele.
Eu: În cazul meu particular, am citit cuvintele unui Guru care era încă în viață, iar aceste
cuvinte m-au obligat să vin aici și să te văd. Poate că vorbele tale au avut un efect atât de puternic
pentru că ești încă în viață și predai. Am intrat în contact c-un învățător viu, o prezență vie. Ce zici
de cazul ipotetic în care cineva ar putea să preia „Eu sunt Acela” peste 50 de ani și într-o țară
aflată la câteva mii de kilometri distanță? Acea persoană nu va avea niciodată șansa de a te vedea.
Vor mai avea acele cuvinte puterea de a transforma și de a trezi?
Maharaj: Timpul și spațiul există în mintea ta, nu în Sine. Nu există nicio limită pentru puterea
Sinelui. Puterea Sinelui este întotdeauna prezentă, funcționează întotdeauna și ea-i întotdeauna
aceeași. Ceea ce variază este disponibilitatea și dorința oamenilor de a-și îndrepta atenția către ea.

75
 Dacă cineva ia această carte la zece mii de mile distanță, peste o mie de ani, aceste cuvinte își vor
face treaba dacă cititorul se află în starea potrivită pentru a asculta și asimila cuvintele.
El n-a spus de fapt că cineva se poate ilumina citind cuvintele unui Guru mort, dar a fost destul de
clar că cuvintele unei ființe iluminate, chiar și sub formă de carte, sunt încărcate c-o putere pe care
generațiile viitoare o pot accesa. Cred c-am pus această întrebare specială din cauza relației mele cu
Ramana Maharshi. Eu eram persoana „ipotetică” din întrebare, cea care descoperise cuvintele unui mare
Guru, dar decedat. Presupun c-am vrut să știu dacă Ramana Maharshi ar putea fi Guru pentru cineva ca
mine, care se născuse la câțiva ani după moartea sa. Maharaj nu mi-a răspuns cu adevărat la această
întrebare, dar m-a convins că o parte considerabilă din puterea și autoritatea Gurului poate fi găsită în
învățăturile sale înregistrate.
Cu timpul, am ajuns la concluzia că un Guru uman viu este într-adevăr necesar pentru marea
majoritate a oamenilor, dar în același timp am un mare respect pentru puterea care rezidă în cuvintele
înregistrate ale unor astfel de oameni.

Harriet: Acest dialog a fost înregistrat? Cred c-ar fi foarte important pentru mulți oameni ca mine, care l-
au descoperit pe Maharaj abia în anii care-au trecut de la moartea sa.

David: Mă îndoiesc. A fost o sesiune de după-amiază foarte liniștită și doar câțiva dintre noi am fost
acolo. N-au existat niciodată înregistrări organizate. Oamenii care aveau un reportofon îl aduceau și
făceau o înregistrare de oriunde stăteau în cameră. În ultimii doi ani, mai multe persoane au făcut acest
lucru, dar când am fost prima dată, aproape nimeni nu făcea acest lucru.

Harriet: Ai vorbit despre „disponibilitatea” și „dorința de a asculta” ca fiind factori cheie. A vorbit
vreodată Maharaj despre cum sau de ce unii oameni au avut parte de experiența directă, în timp ce
majoritatea nu?

David: Am vorbit o dată cu el despre asta. A fost într-una dintre vizitele mele ulterioare. Fusesem acolo
c-un prieten de-al meu, Cary McGraw și am descoperit că-n acea zi era ziua de naștere a lui Cary. Când
mi-a spus, stăteam într-o cafenea de pe Grant Road, în intervalul dintre finalul bhajanelor și începutul
sesiunii de întrebări și răspunsuri de dimineață. În timp ce camera lui Maharaj era măturată și curățată, a
trebuit să dispărem cu toții pentru o jumătate de oră sau cam așa ceva. Cei mai mulți dintre noi mergeau
pentru o pauză de ceai sau cafea pe Grant Road.
L-am întrebat pe Cary ce și-ar dori drept cadou de ziua lui, iar el mi-a răspuns: „Întoarce-te acolo și
ceartă-te bine cu Maharaj. Îmi plăcea să te ascult când îl hărțuiai cu privire la învățăturile lui, dar în zilele
noastre abia dacă deschizi gura. Întoarce-te acolo și fă-l să se enerveze în legătură cu ceva. Asta va fi
darul de ziua mea”.
Nu prea aveam chef să întreb nimic și cu siguranță n-aveam chef să mă lansez într-o dezbatere în
toată regula. Cred că-n acel moment Maharaj îmi domolise în sfârșit tendințele mele de-a argumenta;
eram destul de mulțumit să stau în spate și s-ascult ce-aveau de spus ceilalți.
Ne-am întors înăuntru, dar n-aveam nicio idee despre ce să vorbesc. Când toată lumea s-a așezat,
Cary mi-a dat un ghiont și m-am trezit brusc vorbind despre motivul pentru care unii oameni devin
iluminați și alții nu.
„Ramana Maharshi”, am spus eu, „s-a iluminat în câteva minute. Ție ți-a luat trei ani din momentul
în care ți-ai întâlnit Gurul până când ai realizat Sinele. Alți oameni încearcă timp de 50 de ani și nu
reușesc. De ce se întâmplă așa? Oare oamenii care încearcă toată viața și nu reușesc fac ceva greșit?”
Majoritatea celorlalți învățători hinduși ar răspunde la o astfel de întrebare spunând că unii oameni și-
au terminat mai mult sau mai puțin munca în viețile anterioare și, prin urmare, ei au fost capabili să
realizeze Sinele foarte repede în această viață. Aceasta nu era o opțiune pentru Maharaj, fiindcă el a
refuzat cu fermitate s-accepte că reîncarnarea are loc. Acest lucru în sine mi s-a părut puțin ciudat,
deoarece în perioada în care obișnuiam să-l vizitez, coperta cărții „Eu sunt Acela” reproducea un dialog
cu el în care explica destul de detaliat cum are loc reîncarnarea. Totuși, în perioada în care l-am vizitat, nu
l-am auzit nici măcar o dată acceptând validitatea reîncarnării și spunea frecvent că aceasta nu se
întâmplă. Întrebarea mea a fost de fapt: „Dacă cineva nu ia în considerare teoria reîncarnării, ceea ce se
pare că faci tu, cum poate cineva ca Ramana Maharshi să se ilumineze fără nicio dorință în acest sens,

76
fără niciun efort și fără practică, în timp ce toți ceilalți se luptă fără succes timp de zeci de ani și
eșuează?”.
„Este vorba de substanța chimică”, a anunțat Maharaj. „Unii oameni se nasc c-o substanță chimică
pură, iar alții nu. Cei c-o substanță chimică pură se iluminează, iar cei cu una impură nu!”.
„Produsul chimic” era una dintre analogiile sau metaforele idiosincratice ale lui Maharaj. Cred c-a
fost derivată de la substanța chimică de pe o rolă de film. Cu toții primim o „substanță chimică” în
momentul conceperii, spunea Maharaj, și acesta-i destinul nostru pentru această viață. Într-un sens, este
ca o rolă de film, un scenariu care ne-a fost dat pentru această viață. Hinduismul tradițional ne învață că
avem prarabdha karma, un destin neschimbabil pentru această viață, care-i un rezultat inevitabil al
acțiunilor efectuate în viețile anterioare. Maharaj n-a putut încorpora activitățile din viețile trecute în
teoria sa „chimică”, dar a avut o selecție alternativă de factori de oferit.
Nu-mi amintesc dacă a fost în timpul acestei conversații particulare sau în altă zi, dar îmi amintesc că
l-am întrebat despre componentele „chimiei”. Mi-a răspuns că era o combinație a unei mari varietăți de
factori: genele părinților, configurațiile astrologice din momentul concepției, viitorul mediu în care urma
să fie crescut - acestea au fost doar câțiva factori menționaí. Toți aceștia s-au unit la un moment dat și-au
dat naștere unui corp sau mai degrabă unui embrion, cu destinul său stabilit.
„Totul este foarte determinist”, am spus eu. „Dacă puritatea produsului chimic determină dacă vom fi
sau nu iluminați, de ce-ar trebui să ne pese sau nu de asta? Ce rost are să încercăm sau să nu încercăm, să
vrem sau să nu vrem, dacă puritatea produsului chimic a decis deja în avans pentru noi? Am putea la fel
de bine să plecăm cu toții acasă.”
Maharaj a răspuns: „Nu, nu-i complet stabilit dinainte. Marea majoritate a oamenilor din lume se
nasc cu o substanță chimică murdară. Nimic din ceea ce fac sau nu fac nu va face vreo diferență.
Iluminarea nu-i pentru ei, iar celor mai mulți dintre ei nici nu le va păsa de astfel de chestiuni. La celălalt
capăt al spectrului va exista un număr extrem de mic de ființe foarte pure care vor deveni conștiente de
adevărata lor natură fără niciun efort sau înclinație”.
El n-a spus acest lucru, dar presupun că l-ar fi încadrat pe Ramana Maharshi în această categorie.
„Între aceste două extreme”, a continuat Maharaj, „există un număr mic de oameni a căror substanță
chimică este doar ușor impură. Acești oameni au o șansă de a se ilumina. Dacă se pot întâlni c-un Guru
care le poate arăta adevărul și dacă seriozitatea lor este destul de mare, ei își pot purifica substanța
chimică ușor murdară și pot afla cine sunt cu adevărat. Acesta-i motivul pentru care ne aflăm cu toții
astăzi aici. Oamenii care vin la un învățător cu o sete puternică de libertate sunt cei care au doar câteva
impurități. Ei sunt cei pentru care eliberarea-i posibilă”.

Harriet: Deci el credea că oamenii care veneau la el erau „avansați”? Trebuie să fi fost un amestec de tot
felul de oameni. Nu puteau fi toți candidați la eliberare.

David: Da, era un amestec foarte eclectic de oameni acolo, de la căutători de curiozitate până la oameni
care călătoriseră jumătate de lume pentru că erau disperați după eliberare și credeau că Maharaj îi poate
ajuta. Obișnuiam să stau uneori lângă un doctor homeopat care locuia la câteva străzi distanță. Nu era
interesat de eliberare și-l vedea pe Maharaj doar ca pe o bună sursă de divertisment.
„Acesta-i cel mai bun spectacol din cartier”, mi-a spus odată. „Vin aici doar pentru că-mi place să
văd cum Maharaj se poartă cu toți oamenii care vin. Nu cred nimic din ce spune, dar face un spectacol
bun.”
Acest om, de altfel, mi-a spus că limbajul lui Maharaj în marathi originală era uneori foarte crud și
vulgar. Mi-a spus că traducătorii, care erau cu toții hinduși respectabili, din clasa de mijloc, erau probabil
prea jenați pentru a transmite întreaga forță a vulgarității sale. La sfârșitul ședințelor, mă lua deoparte pe
stradă, afară, și se bucura foarte mult să-mi povestească diverse glume și aluzii sexuale pe care
traducătorii omiseseră să ni le spună. Cred că distracția doctorului includea și privitul vecinilor săi cum se
strâmbau ascultând remarcile mai scandaloase ale lui Maharaj.
Maharaj a determinat într-o oarecare măsură tipul de oameni care-aveau șanse să vină și să rămână,
stabilind agenda despre ce era dispus să vorbească și despre ce nu. Nu era interesat de ceea ce el numea
„lecții de grădiniță”. Asta însemna că, în general, refuza să vorbească despre multe dintre principiile
hinduismului tradițional: cultul ritualic, karma și reîncarnarea, practici comune precum japa, lucruri de
genul acesta. O mare parte din străinii care se aflau acolo veniseră pentru că citiseră „Eu sunt Acela”. Ei
doreau să vorbească despre eliberare, nu despre practicile și tradițiile hinduse tradiționale, iar Maharaj a

77
fost fericit să le facă pe plac. Cei care doreau să vorbească despre alte lucruri au plecat repede pentru a
găsi un loc mai potrivit pentru înclinațiile și interesele lor. Unii, totuși, au venit cu idei și credințe
tradiționale și au căzut sub vraja lui Maharaj și-a învățăturilor sale radicale, dar cred că acești oameni au
fost în minoritate.
Îmi amintesc că Mullarpathan ne-a spus într-o zi: „Am fost un Ram bhakta tradițional când am ajuns
aici. Credeam că dacă aș putea avea o viziune a lui Ram, aș fi sigur că mă voi alătura lui în Vaikunta
[tărâmul ceresc al lui Ram] atunci când voi muri. În prima zi în care-am venit, Maharaj mi-a spus că
Vaikunta nu există. Am fost foarte șocat să aud un Guru vorbind astfel, dar m-am simțit atras de el și-am
rămas. Într-o perioadă scurtă de timp am renunțat la toate ideile mele despre zei și cerurile lor”.
Unii din ceilalți localnici erau foarte interesați de învățăturile fără compromisuri ale lui Maharaj
despre eliberare, dar în timpul cât am fost acolo, străinii îi depășeau în general pe localnici cu circa trei la
unu în sesiunea de întrebări și răspunsuri de dimineață. Acest lucru s-ar fi putut datora faptului că mulți
din adepții din Bombay trebuiau să plece la muncă, dar chiar și în weekend-uri și-n zilele de sărbătoare,
străinii erau întotdeauna mai numeroși decât indienii.
Seara exista o sesiune separată care se desfășura în marathi. Noi n-am fost niciodată invitați la ea,
fiindcă nu era destul loc pentru toată lumea, așa că nu am nicio idee despre ce se întâmpla în acele
sesiuni.

Harriet: Ai avut sentimentul că străinii erau tratați puțin diferit față de localnici?

David: Aș spune doar că aveam atitudini diferite, origini diferite și, în mare parte, aspirații diferite. Când
am vorbit cu Maharaj, răspunsurile sale au reflectat aceste diferențe.
Într-o dimineață a sosit un nou cuplu indian care i-a pus lui Maharaj, în engleză, o serie de întrebări
despre cum să ducă o viață spirituală detașată, în timp ce ei se aflau în mijlocul tuturor responsabilităților
familiale și profesionale. Aceasta este o întrebare standard în India și toți cei care au un Guru trebuie să
aibă un răspuns standard la ea. Maharaj s-a purtat cu ei foarte politicos și respectuos și a vorbit cu ei cam
15 minute. La sfârșitul acestei perioade, le-a cerut să plece. Acest lucru a fost puțin neobișnuit. De obicei,
când un interlocutor termina de vorbit cu Maharaj, se întorcea la locul său și asculta ce-aveau de spus
ceilalți.
Cu această ocazie, Maharaj i-a privit cum au dispărut pe scările sale. A mai așteptat vreo zece
secunde înainte de-a izbucni într-un râs încântat. Dându-și o palmă peste coapsă, el a spus: „Acesta-i
genul de conversație plictisitoare pe care-o aveam în fiecare zi înainte de a veni voi, toți străinii!”.
Cred că-i plăcea să vorbească cu oameni care nu veneau să povestească despre toate problemele lor
de familie sau de serviciu. De asemenea, știa că poate fi mai ireverențios și mai riscant cu străinii, ceea ce
era ceva ce-i plăcea.

Harriet: Puteți să-mi dai un exemplu?

David: Într-o dimineață s-a uitat în jur și-a observat că nu era niciun localnic acolo, cu excepția unui
traducător.
O privire răutăcioasă a apărut pe fața lui și a spus: „Trei lucruri sunt absolut necesare pentru viața
umană: hrană, oxigen și sex”.
Cu toții am tresărit. Asta era ceva diferit de prelegerea obișnuită despre conștiință. L-am așteptat să
continue, să dezvolte tema și să explice mai în detaliu, dar a refuzat s-o facă.
În schimb, a spus: „Haideți! Cineva să conteste această afirmație. Este foarte controversată. Cineva să
nu fie de acord cu mine.”
Părea că vrea să înceapă o ceartă, dar despre ce, nu era clar.
Când nimeni altcineva n-a părut interesat să-i conteste afirmația, am intrat în breșă pentru a fi țapul
ispășitor.
„Dacă nu respiri câteva minute, mori”, am început eu. „Dacă nu mănânci timp de câteva săptămâni,
mori. Dar nu am auzit niciodată de cineva care să moară pentru că n-a făcut sex. Cum poți spune că-i
esențial pentru existența umană?”
Maharaj a refuzat să explice. În schimb, s-a limitat la a repeta. „Trei lucruri sunt absolut necesare
pentru viața umană: hrana, oxigenul și sexul”.
Nu puteam să văd încotro se îndrepta conversația sau unde voia să mă îndrepte.

78
 „Vrei să spui c-ar trebui să facem cu toții sex, pentru că dacă n-o facem vom muri cu toții?”
Încercam să-l provoc ca să-mi dezvăluie de ce adusese brusc în discuție acest subiect.
„Nu, nu spun deloc asta. Spun pur și simplu: «'Trei lucruri sunt absolut necesare pentru viața umană:
hrană, oxigen și sex».
Am încercat alte câteva abordări, dar n-am ajuns nicăieri și nimeni altcineva din sală nu părea dispus
să se implice și să ajute. El a continuat să repete declarația inițială. După câteva minute, a auzit pași pe
scări. A început imediat să vorbească despre conștiință, iar când noii vizitatori, un grup de localnici, au
intrat în cameră, el era deja bine înfipt într-una dintre explicațiile sale standard. Evident, nu se simțea
confortabil să discute despre sex în fața adepților săi marathi. N-am aflat niciodată care-a fost scopul
declarației sale, deoarece n-a mai adus niciodată în discuție acest subiect.

Harriet: Din ceea ce spui, am sentimentul că Maharaj avea un mare respect pentru străinii care veneau
pentru că ei veneau în căutarea adevărului despre ei înșiși, nu pentru un paliativ, o practică sau o credință
care să-i țină fericiți pentru o vreme.

David: Într-un sens, da. L-am auzit spunând de câteva ori c-a respectat faptul că noi toți ne-am abandonat
viețile în Occident pentru a veni în India în căutarea eliberării, dar asta nu însemna că-n practică ne trata
cu respect. Cu toții am fost certați în diverse ocazii și-am fost certați din când în când din cauza unor
lucruri pe care le-am făcut sau le-am spus. Cu toții ne temeam puțin de el, pentru că nu știam niciodată
când va avea loc următoarea erupție. Ajunsesem cu toții să fim bătuți de mizerie, în același mod în care
dhobiștii curăță hainele zdrobindu-le de pietre. Maharaj ne-a sfărâmat ego-urile, mințile și conceptele pe
stânca inamovibilă a Sinelui, pentru că știa că, în cele mai multe cazuri, aceasta era singura modalitate de
a ne ajuta.
V-am spus cu câteva minute în urmă că Maharaj a respins toate teoriile reîncarnării, dar a spus o
poveste care indică, probabil, faptul că noi toți am mai fost în căutarea lui Dumnezeu în India.
„La sfârșitul Ramayanei”, a spus el, „toate animalele care l-au ajutat pe Ram să câștige războiul au
primit recompense. Tuturor maimuțelor li s-a spus că pot merge în raiul maimuțelor. Acum, ce înseamnă
raiul pentru o maimuță? Cantități uriașe de mâncare, multe lupte și sex fără limite. Astfel, toate maimuțele
au renăscut ca ființe umane în Occident, în secolul al XX-lea, pentru a experimenta ideea lor de «rai».
După un timp, însă, toate au început să se plictisească de toate aceste excese. Una câte una, toate au
început să se întoarcă în India pentru că voiau să-l găsească pe Ram și să fie din nou cu el”.

Harriet: De ce-a țipat la tine?

David: Îmi amintesc că o dată am încercat să vorbesc cu el despre efort. Cred că vorbeam despre
diferitele eforturi pe care le făcusem pentru a realiza Sinele. Asta se întâmpla la scurt timp după ce-am
început să merg la el. Nu mi-am dat seama la momentul respectiv că cuvântul „efort” era interzis în acea
cameră. Chiar nu-i plăcea ca cineva să-l folosească. Ideea că exista o persoană care făcea ceva pentru a
atinge o anumită stare spirituală era o anatemă totală pentru el. Părea să simtă că aceasta arăta o lipsă
totală de înțelegere a învățăturilor sale.
Când a început să se enerveze pe mine pentru c-am folosit acest cuvânt, am continuat, gândindu-mă
în mod inocent că probabil nu înțelesese ce încercam eu să spun. Cu cât încercam mai mult să descriu
„eforturile” mele și să le justific, cu atât mai tare se enerva pe mine. În cele din urmă, am sfârșit prin a
primi o bătaie de cap cu privire la înțelegerea și atitudinea mea greșită. Am fost destul de surprins la
momentul respectiv. Nu mai întâlnisem până atunci un învățător care să disprețuiască munca grea și
efortul pe calea spirituală. Dimpotrivă, toți ceilalți pe care-i întâlnisem susținuseră din toată inima astfel
de activități. De aceea am crezut inițial că trebuie să fi existat un fel de neînțelegere. Mi-am dat seama
mai târziu că, atunci când Maharaj vorbea, nu dădea instrucțiuni pe care voia să le pui în aplicare. Pur și
simplu el îți spunea cine și ce ești. Trebuia să înțelegi și să experimentezi ceea ce vorbea el, nu să
transformi asta într-o practică. A face din asta o practică nu făcea decât să-i confirme că tu nu înțelesesei
cu adevărat ceea ce spunea el. O întrebare care l-a deranjat întotdeauna a fost: „Da, Maharaj, înțeleg din
punct de vedere intelectual ceea ce spui, dar ce trebuie să fac pentru a experimenta efectiv?”. Dacă
spuneai asta, nu-l înțelegeai deloc pe el și nici ceea ce încerca să facă.
Am o amintire jenantă despre o altă dată când s-a supărat pe mine. Într-o după-amiază, atenția mea
era rătăcită și mintea mea era angrenată într-o fantezie mai mare decât viața ego-ului. Eram în lumea mea,

79
fără s-ascult cu adevărat ce se întâmpla. Maharaj s-a oprit din răspunsul pe care-l dădea altcuiva, aparent
la mijlocul unei fraze, s-a întors spre mine și-a început să țipe la mine, cerând să știe dacă-l ascult și dacă
înțeleg ceea ce spune. Am făcut o mică prosternare în semn de scuză și mi-am pus din nou atenția pe ceea
ce vorbea. Ulterior, câteva persoane au vrut să știe de ce lansase brusc un atac atât de feroce împotriva
mea. Din punctul lor de vedere, eu stăteam acolo și-mi vedeam de treaba mea. Cu siguranță c-am meritat-
o. În retrospectivă, pot spune că mi-a sporit atât atenția, cât și încrederea în el. Când știi că învățătorul din
fața ta îți monitorizează în permanență toate gândurile și sentimentele, asta te face să-ți cureți destul de
mult actul mental.
Cu o altă ocazie, Maharaj s-a supărat pe mine pentru că unul din traducători n-a înțeles ce-am
întrebat. I-am spus că în ziua precedentă spusese un lucru, în timp ce-n această dimineață spunea ceea ce
părea a fi exact opusul. Traducătorul a presupus cumva că eu criticam calitatea traducerii din ziua
precedentă și i-a transmis critica mea lui Maharaj. El s-a supărat foarte tare pe mine din cauza asta și m-a
apostrofat, însă mi-am dat seama imediat că totul s-a datorat unei neînțelegeri. În cele din urmă, cineva i-a
spus traducătorului ce-am spus eu de fapt, iar acesta și-a cerut scuze pentru toate problemele pe care le-au
cauzat comentariile sale.

Harriet: Traducătorii au fost toți buni? Mi s-a spus că unii erau mai buni decât alții.

David: Da, au fost unii buni și alții mai puțin buni. Cred că toată lumea știa cine era bun și cine nu era
bun, dar asta n-a dus la faptul că cei buni erau chemați să facă munca dacă se întâmpla ca ei să fie acolo.
Părea să existe un anumit proces de vechime în muncă. Traducătorii care erau acolo de cel mai mult timp
erau chemați primii, indiferent de abilități, iar cei care-ar fi putut face o treabă mai bună trebuiau s-aștepte
până când erau absenți acești adepți mai vechi. Când m-am dus prima dată, un bărbat pe nume Sapre
făcea majoritatea traducerilor de dimineață. Era foarte fluent și părea să aibă o bună înțelegere a
învățăturilor lui Maharaj, dar interpolase multe lucruri proprii în răspunsurile sale în engleză. Două
propoziții ale lui Maharaj se puteau transforma într-un discurs de două minute al lui Sapre. Chiar dacă cei
mai mulți dintre noi nu cunoșteam marathi, știam că trebuie să inventeze multe, pur și simplu pentru că
vorbea atât de mult timp. Mai multe persoane s-au plâns lui Maharaj în legătură cu acest lucru, dar el îl
susținea întotdeauna pe Sapre și, în general, se supăra pe cei care se plângeau de el. Aceasta a fost cauza
izbucnirii pe care tocmai am menționat-o. Maharaj a crezut că eram încă o persoană care se plângea de
traducerile lui Sapre.
Mullarpathan era următorul în ierarhia ierarhică. Îmi plăcea de el pentru că era foarte literal. Poate că
nu era la fel de fluent ca alții, dar a câștigat puncte cu mine pentru că se ținea de scenariu în ambele
sensuri. Odată i-am pus o întrebare lui Maharaj prin intermediul lui, iar când am primit răspunsul, acesta
n-avea absolut niciun sens. Mullarpathan, însă, radia la mine de parcă tocmai îmi livrase o mare perlă de
înțelepciune.
M-am gândit din nou la întrebare și tot n-avea niciun sens, așa că am spus, oarecum cu scuze, „Nu
înțeleg nimic din acest răspuns. N-are niciun sens pentru mine.”
„Știu””, a răspuns Mullarpathan, „nici pentru mine n-avea sens. Dar asta a spus Maharaj și asta am
tradus”.
Oarecum ușurat, l-am rugat să-i spună lui Maharaj că niciunul dintre noi nu înțelesese ceea ce
spusese și l-am rugat să explice subiectul puțin diferit. Apoi am continuat conversația.
L-am respectat cu adevărat pe Mullarpathan pentru asta. N-a încercat să dea un sens răspuns și nu i-a
spus lui Maharaj că răspunsul său n-avea niciun sens. Pur și simplu a tradus cuvintele pentru mine în mod
literal, pentru că acelea erau cuvintele pe care Maharaj intenționa să le aud.
Chiar la coada clasamentului, în ceea ce privește vechimea, oricum, era Ramesh Balsekar. El n-a
venit să-l vadă pe Maharaj decât la un moment dat, în 1978. Mi s-a părut un lucru regretabil, pentru că, în
opinia mea și a multora dintre ceilalți străini de acolo, el era de departe cel mai priceput dintre toți
traducătorii. Avea o bună înțelegere a modului în care mințile străine funcționau și se exprimau, precum
și un intelect și-o memorie suficient de bune pentru a-și aminti și traduce un monolog incoerent de cinci
minute al unui vizitator. Era atât de evident că era cel mai bun, încât mulți dintre noi așteptau până când îi
venea rândul să traducă. Asta însemna că, ocazional, existau niște tăceri lungi și jenante atunci când
ceilalți traducători erau la datorie. Toată lumea aștepta ca aceștia să lipsească pentru ca Balsekar să poată
traduce în locul lor.

80
 Toți traducătorii aveau propriul lor stil și propriile fraze distinctive. Când citeam cărțile lui Jean
Dunn în anii 1980, mă simțeam transportat înapoi în camera lui Maharaj, pentru că auzeam cuvintele, nu
doar le citeam. Mă uitam la câteva rânduri, recunoșteam stilul lui Mullarpathan sau al oricui altcuiva se
întâmpla să fie, iar de atunci încolo auzeam cuvintele în mintea mea ca și cum ar fi ieșit din gura
traducătorilor.

Harriet: Deci toate aceste cărți sunt pur și simplu o transcriere a ceea ce-a spus interpretul în ziua
discuției. Nu sunt traduceri ale textului original în marathi?

David: Nu știu despre celelalte cărți, dar știu că asta a făcut Jean. Timp de câteva săptămâni mi-am
petrecut după-amiaza în apartamentul ei, care se afla lângă plaja Chowpatthy. În acea vizită specială,
propria mea locuință era prea departe, așa că am dormit acolo noaptea. La acea vreme, Jean făcea
transcrieri pentru „Semințe de Conștiință” (Seeds of Consciousness) și, ocazional, îmi cerea ajutorul
pentru a înțelege cuvinte dificile de pe bandă sau îmi cerea părerea dacă un anumit dialog merită inclus.
Știu, urmărindu-i munca și citindu-i cărțile mai târziu, că lucra doar cu cuvintele interpretului.

Harriet: L-a întrebat pe Maharaj dacă poate face această muncă? Cum a obținut această slujbă?

David: Din câte îmi amintesc, a fost invers. El a rugat-o să înceapă să facă această muncă. Acest lucru a
creat un pic de resentiment în rândul unor adepți marathi, unii dintre ei crezând că au drepturi asupra
cuvintelor lui Maharaj. Exista o organizație, Kendra, care fusese înființată în numele său pentru a-l
promova pe el și învățăturile sale, iar unii membri păreau puțin supărați că fuseseră lăsați pe dinafară de
această decizie. Unul dintre ei a venit la sesiunea de dimineață și chiar i-a spus lui Maharaj că doar el
(adică vizitatorul) avea dreptul să publice cuvintele lui Maharaj, deoarece el era persoana din Kendra care
era responsabilă pentru astfel de lucruri. M-am gândit că aceasta era o poziție absurdă, căci dacă înființezi
o organizație pentru a promova învățăturile Gurului tău, iar Gurul tău numește apoi pe cineva să scoată o
carte cu învățăturile lui, organizația ar trebui să încerce să ajute, nu să împiedice publicarea. Maharaj a
văzut lucrurile în același mod.
În modul său obișnuit de a fi direct, a spus: „Eu decid cine-mi publică învățăturile, nu voi. N-are
nimic de-a face cu voi! Eu am numit-o pe această femeie să facă această treabă, iar tu n-ai nicio autoritate
să te opui acestei decizii!”
Omul a plecat și nu l-am mai văzut niciodată.

Harriet: Nu te-ai simțit niciodată tentat să scrii chiar tu despre Maharaj? Se pare c-ai scris despre toți
ceilalți învățători cu care ai fost.

David: Într-una dintre primele mele vizite, Maharaj m-a întrebat ce muncă am făcut la Ramanasramam. I-
am spus că mă ocupam de biblioteca ashramului și că făceam și recenzii de cărți pentru revista
ashramului.
El m-a privit puternic și a spus: „De ce nu scrii despre învățături?”
Îmi amintesc c-am fost puțin surprins atunci, pentru că în acel moment al vieții mele nu scrisesem
nici măcar un cuvânt despre Ramana Maharshi sau despre orice alt învățător. Și, mai mult decât atât, nu
simțisem niciodată vreun interes sau înclinație de a face acest lucru. Maharaj a fost prima persoană care
mi-a spus că asta ar trebui să fac cu viața mea.
Cât despre a scrie despre Maharaj, nu s-a ivit niciodată ocazia. În anii în care-l vizitam, nu scriam
deloc, iar în anii '80 și '90 aveam o mulțime de alte proiecte și subiecte cu care să mă ocup.

Harriet: Ai câteva povești bune de spus și câteva interpretări interesante despre ceea ce crezi că Maharaj
încerca să facă cu oamenii. Găsesc toate acestea interesante și sunt sigură că și alți oameni le-ar găsi, dacă
ți-ai da osteneala să le scrii.

David: Da, în timp ce vorbeam despre toate aceste lucruri astăzi, o parte din mine îmi spunea: „Ar trebui
să scrii asta”. Sentimentul a crescut pe măsură ce vorbeam cu tine. După ce pleci, poate că voi începe și
voi încerca să văd cât de multe îmi pot aminti.

81
Harriet: Presupun c-ar fi trebuit să vorbim despre asta mult mai devreme, dar cum ai auzit prima dată de
Maharaj și ce te-a atras inițial la el?

David: Undeva în 1977 i-am dat o carte, „Tăind prin materialismul spiritual” (Cutting Through Spiritual
Materialism), de Chogyam Trunga, unui prieten de-al meu, Murray Feldman, și i-am spus că probabil i-ar
face plăcere s-o citească. Știam că el avea un trecut în budism și că făcuse câteva practici tibetane, așa c-
am presupus că-i va plăcea. Mi-a răspuns oferindu-mi un exemplar din „Eu sunt Acela” (I am That),
spunându-mi că era sigur că mi-ar plăcea. Murray știa despre Maharaj de ani de zile și chiar fusese să-l
vadă pe vremea când Maurice Frydman era un vizitator regulat.
Îmi amintesc descrierea vie a lui Murray despre cei doi împreună: doi bătrâni care purtau discuții
intens animate, în timpul cărora amândoi deveneau atât de înfierbântați și de entuziasmați, încât se certau
„nas în nas”, cu o mulțime de voci ridicate și fluturări de brațe. N-avea nicio idee despre ce vorbeau, dar
putea simți pasiunea din ambele părți. În acele zile, dacă-l vizitai pe Maharaj, era foarte probabil să fii
singura persoană de acolo. Primeai o ceașcă de ceai și o discuție foarte serioasă, față în față, fără ca
nimeni altcineva să fie prezent.
Câțiva ani mai târziu, l-am auzit pe Maharaj spunând: „Obișnuiam să am o viață liniștită, dar acum
„Eu sunt Acela” mi-a transformat casa într-un peron de gară.”
În fine, să revenim la poveste. Fac o digresiune înainte de-a începe. Am parcurs cartea și trebuie să
recunosc c-am avut o oarecare rezistență la multe dintre lucrurile spuse de Maharaj. Locuiam la
Ramanasramam la acea vreme și puneam în practică învățăturile lui Bhagavan.
Existau asemănări clare între ceea ce spunea Maharaj și ceea ce ne învățase Bhagavan, dar mă tot
împiedicam de deosebirile dintre ele: de exemplu, afirmațiile conform cărora „Eu sunt” nu era în ultimă
instanță real. Cu toate acestea, cartea a crescut încet-încet, iar la sfârșit am fost captivat. Retrospectiv,
cred c-aș putea spune că puterea inerentă cuvintelor a depășit cumva rezistența mea intelectuală față de
unele dintre idei.
M-am întors la carte din nou și din nou. Părea să mă atragă spre ea, dar de fiecare dată când o luam în
mână, descopeream că nu puteam citi mai mult de câteva pagini la un moment dat. Nu era vorba de faptul
c-o găseam plictisitoare sau că nu eram de acord cu ceea ce spunea. Mai degrabă, aveam un sentiment de
sațietate satisfăcută ori de câte ori parcurgeam câteva paragrafe. Puneam cartea jos și lăsam cuvintele să
se rostogolească în mine pentru o vreme. Nu mă gândeam la ele, nu încercam să le înțeleg și nici nu mă
întrebam dacă sunt de acord cu ele. Cuvintele erau pur și simplu acolo, în prim-planul conștiinței mele,
cerând o atenție intensă.
Cred că mai degrabă cuvintele și învățăturile au fost cele care m-au fascinat inițial mai mult decât
omul însuși, fiindcă în primele săptămâni după ce-am citit cartea nu-mi amintesc să fi avut un impuls
foarte puternic de-a merge să-l văd. Totuși, toate acestea s-au schimbat atunci când unii din prietenii și
cunoștințele mele au început să meargă la Bombay pentru a sta cu el. Toți, fără excepție, s-au întors cu
rapoarte elogioase. Și nu doar rapoartele lor m-au impresionat. Unii dintre ei s-au întors absolut
transfigurați. Îmi amintesc de-o americancă pe nume Pat, care-a reapărut radiantă, strălucind de o lumină
interioară, după doar o vizită de două săptămâni.
Papaji obișnuia să povestească o poveste despre o nemțoaică care s-a întors în Germania și-a fost
întâmpinată de prietenul ei la aeroport. Prietenul, care nu-l cunoscuse niciodată pe Papaji și care nu fusese
niciodată în India, s-a prosternat pe toată lungimea pe podeaua aeroportului la picioarele ei.
I-a spus după aceea: „Nu m-am putut abține. Ai suferit o transformare atât de evident iluminatoare,
încât m-am simțit obligat s-o fac.”
Știu cum s-a simțit. Nu m-am prosternat niciodată în fața niciunuia dintre oamenii care s-au întors din
Bombay, dar am putut recunoaște transformările radicale prin care trecuseră mulți dintre ei. Chiar și așa,
cred c-au trecut câteva luni până când m-am decis să merg să văd cu ochii mei ce se întâmpla în Bombay.

Harriet: De ce-a durat atât de mult? Ce te-a făcut să aștepți?

David: Tocmai mi-a apărut ceva în memorie, ceva la care nu m-am mai gândit de ani de zile. După ce-am
citit „Eu sunt Acela” de câteva ori, am dezvoltat o mare încredere în starea și puterea lui Maharaj. Știam
că el era adevărat. Știam că, dacă mă duceam să-l văd, aș fi acceptat orice sfat pe care mi l-ar fi dat. Cam
în acea perioadă am auzit relatări potrivit cărora câțiva străini pe care-i cunoșteam fuseseră să-l vadă și că
el îi sfătuise pe amândoi să se întoarcă în țările lor.Acest lucru m-a alarmat un pic. Eram foarte atașat de

82
faptul că mă aflam în Tiruvannamalai și cu siguranță nu voiam să mă întorc în Occident. Ceva din
interiorul meu știa că dacă Maharaj îmi spunea să mă întorc în Anglia, m-aș fi dus. N-am vrut să părăsesc
India, așa c-am amânat câteva luni să mă duc să-l văd.
Mai era o altă problemă nerezolvată. Nu eram sigur în acel moment dacă aveam sau nu nevoie de un
Guru uman. Linia partidului Ramanasramam a fost întotdeauna că Bhagavan poate fi Guru pentru toată
lumea, chiar și pentru cei care nu l-au întâlnit niciodată când el era în viață. Parcă-mi amintesc că știam
toate locurile din cărțile Ramanasramam și din „Eu sunt Acela” în care-a apărut subiectul Gurușilor. Le
citeam destul de des, fără s-ajung vreodată la o concluzie finală dacă am nevoie sau nu de un Guru uman.

Harriet: Deci, ce te-a făcut să învingi în cele din urmă rezistența de-a merge la Bombay?

David: O australiancă, care mai fusese înainte, a sugerat să mergem, iar eu am fost de acord. Întotdeauna
am știut că voi merge mai devreme sau mai târziu. Aveam nevoie doar de-un imbold care să mă
determine să plec, iar această invitație a fost acel imbold. Încerc să-mi amintesc când a fost. Cred c-a fost
la mijlocul anului 1978, dar nu pot fi mai precis decât atât.

Harriet: Care-au fost primele tale impresii? Ce s-a întâmplat când ai ajuns?

David: Îmi amintesc că stăteam în camera lui, așteptându-l să urce la etaj. Eram foarte nervos și temător,
dar nu-mi amintesc de ce. Îmi amintesc c-am încercat să-ncep o conversație cu bărbatul care stătea lângă
mine, dar acesta mi-a cerut să fac liniște pentru ca el să poată medita.
Maharaj a intrat și, câteva minute mai târziu, m-am trezit stând în fața lui, spunându-i cine eram și de
ce venisem. Era o sesiune de după-amiază și nu erau mulți oameni acolo. Deoarece eram singura persoană
nouă prezentă, m-a chemat pentru a afla cine eram și ce doream.
I-am explicat că venisem de la Ramanasramam, că petrecusem doi ani acolo și că practicasem destul
de intens învățăturile lui Bhagavan despre căutarea de sine. În această perioadă a vieții mele obișnuiam să
meditez adesea opt ore pe zi, deși în momentul în care l-am întâlnit pe Maharaj acest lucru începuse să se
diminueze puțin.
Maharaj m-a întrebat în cele din urmă dacă am vreo întrebare, iar eu i-am răspuns: „Nu acum. Vreau
doar să stau și să te ascult o vreme.”
El a acceptat acest lucru și mi-a permis să dispar în spatele sălii. Ar trebui să spun în acest moment că
deja simțisem puterea și pacea prezenței sale în cameră. Era ceva foarte tangibil.

Harriet: Ai mers acolo cu întrebări pe care ai vrut să i le pui? Ai vrut să vorbești cu el despre ceva
anume?

David: Chiar nu-mi amintesc. Știam că voi ajunge să vorbesc cu el, dar n- aveam vreo întrebare anume
care să mă ardă.

Harriet: Cât timp ți-a luat să-ți faci curaj să începi un dialog cu el?

David: Cred c-a fost a doua zi, în sesiunea de după-amiază. Asta înseamnă că trebuie să fi asistat la două
sesiuni întregi, doar ascultând ce-aveau de spus ceilalți oameni și ce-avea de spus Maharaj pentru ei.
În cele din urmă, când a fost o pauză în conversație, am întrebat: „De câțiva ani fac introspecție,
încercând să mențin atenția asupra sentimentului interior al lui «eu», dar oricât de intens încerc s-o fac,
descopăr că atenția mea nu rămâne asupra lui «eu» mai mult de câteva secunde. Nu pare să existe o
îmbunătățire a capacității mele de a-mi menține atenția asupra acestui sentiment interior al lui „eu”.
Perioadele de conștientizare a lui «eu» trebuie să devină din ce în ce mai lungi până când devin mai mult
sau mai puțin continue?”
„Nu”, a răspuns el, „este suficient să ai doar dorința puternică de a căuta acest «eu» și de a-l
investiga. Nu-ți face griji cu privire la cât de bine sau cât de mult timp îl reții. Dorința puternică de-a
cunoaște acest «eu» te va duce în continuare înapoi la el atunci când atenția ta se abate. Dacă ceva este
important pentru tine, acel ceva continuă să-ți revină în minte. Dacă cunoașterea lui «eu» este importantă
pentru tine, te vei trezi întorcându-te la ea din nou și din nou”.

83
 După aceea, cred c-am vorbit cu el aproape în fiecare zi, mai ales despre diverse aspecte ale
învățăturilor sale despre conștiință. Părea să-ncurajeze întrebările din partea mea, iar mie mi-a făcut
întotdeauna plăcere să-l chestionez. Cu toate acestea, detaliile exacte ale întrebărilor și răspunsurilor par
să fi scăpat printre crăpăturile memoriei mele.

Harriet: Toată această discuție despre Ramana Maharshi mi-a amintit de un alt lucru pe care voiam să-l
întreb. Am început această după-amiază c-o întrebare despre motivul pentru care Maharaj nu-i subiectul
unor memorii, cel puțin al unor cărți. Câteva persoane au scris scurte relatări, dar n-am găsit niciodată o
carte completă despre viața cu el. Multe din cărțile lui Ramana Maharshi sunt pline de povești despre
evenimente miraculoase care păreau să aibă loc în jurul lui. Mulți dintre adepții săi povestesc despre cum
credința în Bhagavan le-a schimbat viața sau cumva, într-un mod improbabil, le-a transformat destinul.
Știu că Bhagavan însuși a respins orice responsabilitate personală pentru aceste evenimente, dar asta nu i-
a împiedicat pe oameni să le scrie și să le atribuie harului lui Bhagavan.
Presupun că întrebarea mea este următoarea: s-au întâmplat lucruri similare în jurul lui Maharaj și,
dacă da, de ce nu s-a deranjat nimeni să le scrie?

David: Nu știu cât de frecvente au fost astfel de evenimente, dar știu că ele au avut loc. Și dacă lucruri
similare s-au întâmplat și altor oameni, chiar nu știu de ce cei care știu despre aceste evenimente nu vor să
le scrie.
Permite-mi să restabilesc echilibrul prin a spune o poveste foarte lungă și foarte frumoasă.
La un moment dat, la sfârșitul anilor 1970, am fost rugat să iau o femeie sud-americană pe nume
Anna-Marie la Bombay și să am grijă de ea, deoarece abia dacă vorbea un cuvânt în engleză. Limba ei
maternă era spaniola și cred că locuia în Venezuela, dar am o vagă amintire că nu aceasta era
naționalitatea ei. Oricum plănuisem să merg la Bombay pentru a-l vedea pe Maharaj, așa c-am fost de
acord s-o iau și să am grijă de ea. Foarte devreme în timpul călătoriei noastre - eram încă în Madras - mi-
am dat seama că mi se dăduse să am grijă de un mic caz pierdut. Anna-Marie era complet incapabilă să
aibă grijă de ea însăși și era incredibil de uitucă. Chiar înainte de-a reuși să ne urcăm în trenul spre
Bombay, a reușit să-și piardă toți banii și pașaportul. Revenind pe urmele noastre, am dat în final de urma
lor într-o librărie din apropierea gării. În mod miraculos, managerul găsise poșeta și-o păstrase la el în
cazul în care ne-am fi întors s-o căutăm.
După câteva ore de călătorie cu trenul de la Madras la Bombay, Anna-Marie s-a dus la baie. În
trenurile indiene, asta înseamnă o toaletă ghemuită, care-i doar o gaură în podea, cu suporturi pentru
picioare de o parte și de alta a acesteia. Anna-Marie stătea acolo, făcându-și treaba, când trenul a tresărit
pe șine. Ochelarii ei au căzut și-au dispărut în gaura din podea. S-a dovedit a fi singura ei pereche, iar fără
ei era mai mult sau mai puțin oarbă. Mi-am dat seama de acest lucru mai târziu în cursul zilei, când am
oprit într-o gară mai jos pe linie. Anna-Marie stătea pe peron când trenul a început să iasă din gară. N-a
făcut nicio mișcare pentru a se urca. Când mi-am dat seama ce se întâmpla, am sărit pe ea și am împins-o
în trenul în mișcare. Îmi dădusem deja seama c-avea probleme de vedere, dar nu mi-am dat seama cât de
rău era până când am descoperit că nu putea vedea un tren în mișcare, cu aproximativ 25 de vagoane, care
se afla la circa trei metri în fața ei. Știam că prima mea prioritate, odată ajunși la Bombay, va fi să-i fac
rost de o pereche nouă de ochelari. Mi-am amintit că exista un optician destul de aproape de casa lui
Maharaj, îl văzusem în călătoriile anterioare, în timp ce așteptam să prind un autobuz pentru a merge în
centru.
A doua zi dimineață devreme, de îndată ce magazinul s-a deschis, am dus-o înăuntru pentru a-i face
un test de vedere și pentru a-i lua niște ochelari. Testul a durat mult timp, în parte din cauza deficiențelor
de cunoaștere a limbii engleze ale Annei-Marie și în parte pentru că opticianul nu reușea să-și dea seama
care era rețeta ei.
După vreo jumătate de oră, opticianul a ieșit și a spus: „Trebuie să meargă la un spital specializat în
oftalmologie. Nu pot să aflu cu instrumentele mele de aici care-ar putea fi rețeta ei. Este ceva foarte grav
în neregulă cu ochii ei, dar nu știu ce este. Duceți-o la Spitalul de Oftalmologie Cutare.”
Oricare ar fi fost numele spitalului, eu tot n-auzisem vreodată de el. A început să-mi dea indicații, dar
cum nu cunoșteam Bombay, n-am fost în stare să le urmez. Acesta a fost momentul în care s-a întâmplat
primul „miracol” al zilei. Avea să fie primul din multe altele.
„Nu vă faceți griji”, a spus opticianul, „vă voi duce chiar eu acolo”.

84
 Și-a închis magazinul - nu existau asistenți care să se ocupe de tejghea cât timp am fost plecați - și
am pornit la o plimbare prin Bombay. Cred c-am mers mai mult de un kilometru și jumătate înainte de-a
ajunge în cele din urmă la spital. Ne-a dus la cabinetul unui chirurg oftalmolog pe care-l cunoștea acolo și
ne-a explicat că instrumentele sale nu erau destul de sofisticate pentru a afla ce era în neregulă cu ochii
Annei-Marie. Apoi ne-a lăsat și s-a întors la magazinul său. Am întâlnit multe acte de bunătate în toți anii
în care-am fost în India, dar încă mă minunez de acest proprietar de magazin care și-a închis magazinul
pentru câteva ore și apoi a mers pe jos 3 km dus-întors doar pentru a ne ajuta.
Chirurgul oftalmolog s-a apucat să lucreze la ochii Annei-Marie. Chiar și el a fost impresionat de cât
de complicați erau ochii ei. A încercat-o pe mai multe aparate și dispozitive, dar la fel ca și opticianul
dinaintea lui, n-a reușit să găsească o rețetă.
„Ce-i în neregulă cu această femeie?”, a întrebat el. „Cum de-a ajuns să aibă niște ochi ca aceștia?”
Am ridicat din umeri.
„Habar n-am! Abia dacă o cunosc și abia dacă vorbește engleza.”
Ne-am dus într-o altă parte a spitalului care, pentru ochiul meu neexperimentat, părea să aibă aparate
mai mari și mai sofisticate. Această nouă combinație de echipamente a dat în cele din urmă un rezultat
pentru Anna-Marie. Curiozitatea noastră a fost stârnită de acest proces lung și complicat, așa c-am
încercat prin limbajul semnelor și prin puținele cuvinte în engleză pe care le știa să aflăm cum de ochii
Annei-Marie ajunseseră să fie atât de ciudați. După câteva încercări greșite, și-a dat seama ce-o întrebam.
S-a dovedit că ea căzuse de pe o clădire în America de Sud și căzuse pe față. După ce i-am urmărit
comportamentul și activitățile din ultimele două zile, am considerat că acesta era un scenariu complet
credibil. Nu cred c-am întâlnit vreodată pe cineva care să fie atât de predispus la accidente.
Ochii îi fuseseră afectați în cădere și fuseseră cusuți în diverse locuri. Ca urmare a acestei operații,
existau locuri pe globul ocular care-aveau o curbură foarte excentrică. Acest lucru a explicat incapacitatea
primului optician de a-și da seama de ce avea nevoie. Chiar și la marele spital de oftalmologie a durat
aproape o oră pentru a-și da seama de ce are nevoie.
Am ajuns să vorbesc cu chirurgul oftalmolog și-am descoperit că aveam o cunoștință comună în
Tiruvannamalai. De fapt, el cunoștea câțiva din adepții lui Bhagavan. Ca și opticianul dinaintea lui, a
decis să ne ia sub aripa lui.
„Unde veți merge pentru a rezolva această rețetă?”, ne-a întrebat el.
„Ei bine, primul om la care-am fost, cel care ne-a adus aici, ne-a fost de mare ajutor. Aș vrea să mă
întorc la el pentru a-i oferi afacerea, deoarece a fost atât de amabil cu noi!”
„Nu, nu”, a spus chirurgul, „el are doar un mic magazin. Nu va putea să îndeplinească o comandă ca
asta. E prea complicată. Vă voi duce la cel mai mare optician din Bombay.”
Și el și-a închis cabinetul și ne-a dus într-o altă călătorie prin Bombay. Când am intrat pe ușa din față
a magazinului la care ne ducea, toată lumea a sărit în picioare. Era în mod clar o figură foarte respectată
în lumea oftalmologiei.
„Aceștia sunt prietenii mei” a anunțat el, făcându-ne semn cu mâna. „Au o rețetă dificilă de
îndeplinit. Vă rog s-o faceți cât mai repede, pentru că această femeie nu poate vedea nimic fără ochelari.
Este practic oarbă.”
Ne-a lăsat pe mâna managerului magazinului și s-a întors la spital. Zâmbetul mare și radiant al
managerului a durat atât timp cât i-a luat să citească rețeta. A pus-o pe tejghea și-a început să ne
vorbească foarte stufos.
„În mod normal, păstrăm lentile pentru orice rețetă posibilă aici, în magazin. Avem o cifră de afaceri
uriașă, așa că ne permitem să facem și să păstrăm lentile pentru care nu avem clienți. Mai devreme sau
mai târziu, cineva va veni și le va cumpăra, iar toată lumea apreciază faptul că poate obține ceea ce-și
dorește pe loc, fără a fi nevoită s-aștepte să se facă ceva. Dar această rețetă este o combinație atât de
ridicolă, încât nimeni nu s-ar gândi vreodată s-o facă sau s-o păstreze. Până s-o văd eu însumi, aș fi ghicit
că nimeni pe lume n-are ochi care să corespundă acestor numere. Va trebui să facem o comandă specială,
iar asta va dura mult timp, deoarece șlefuitorii de sticlă sunt în grevă în acest moment. Chiar dacă se
întorc la lucru, probabil că vor trece săptămâni până când vom reuși să-i convingem să facă o astfel de
comandă, deoarece au deja o mulțime de comenzi în așteptare. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta și nimeni
altcineva din oraș nu va putea să vă ajute, deoarece această rețetă este prea neobișnuită pentru ca cineva s-
o poată stoca.
Tot acest discurs a fost prezentat în aproximativ cinci minute. În timp ce se desfășura, tâmpla, unul
din băieții de la magazin, care, evident, nu știa deloc engleză, a luat rețeta și s-a dus în magazie să caute

85
lentilele. Asta era treaba lui, să ridice rețetele de la recepție și să găsească lentilele corespunzătoare în
magazie. Tocmai când managerul ajunsese la concluzia sa, băiatul a reapărut cu două lentile care
corespundeau exact numerelor de pe rețetă. Managerul a fost absolut uluit.
„Nu-i posibil!”, își tot spunea el. „Nimeni n-ar putea face și păstra lentile ca acestea!”
În cele din urmă, a ajustat imposibilitatea spunând că cineva trebuie să fi comandat aceste lentile cu
mult timp în urmă și-a uitat să le ridice.
Pentru că eram prieteni declarați ai marelui și faimosului chirurg oftalmolog, pe care-l cunoșteam
doar de două ore, am beneficiat de-o reducere masivă și cam o jumătate de oră mai târziu, Anna-Marie a
ieșit din magazin purtând ceea ce eram absolut convins că era singura pereche de ochelari de pe planeta
Pământ prin care ea putea vedea cu adevărat lumea. Acum, a fost un miracol acolo sau am fost doar
beneficiarii norocoși ai unei secvențe de evenimente surprinzător de întâmplătoare?
„Eu” am decis s-aleg primul optician care acceptă să-și închidă magazinul și să ne ducă la singurul
chirurg oftalmolog din oraș care se întâmplă să fie interesat de Ramana, care apoi ne duce, împotriva
dorinței mele, la singurul magazin din Bombay unde se pot găsi lentile pentru Anna-Marie. Sunt un pic
sceptic și, după părerea mea, sunt prea multe lucruri bune în această secvență pentru a fi atribuite doar
întâmplării.
Părerea mea este că atunci când te duci la Guru, puterea acelui Guru are grijă de orice probleme
fizice care pot apărea. El n-o face cu bună știință; există pur și simplu o aură în jurul lui care are grijă de
toate aceste probleme. Nici măcar nu i-am spus lui Maharaj despre ochelarii Annei-Marie. Când am
pornit la drum în acea dimineață, am presupus doar că ea avea ochi destul de normali și că în circa o
jumătate de oră vom putea cumpăra niște ochelari care să-i aducă lumea în centrul atenției.
Acesta n-a fost sfârșitul poveștii. V-am spus c-a fost una lungă. Anna-Marie a stat cu Maharaj în
fiecare zi, aproape o săptămână, dar, bineînțeles, nu înțelegea nimic din ce se întâmpla. Nu era nimeni
acolo care să vorbească spaniola. Apoi, într-o dimineață, a apărut cu ochii foarte roșii și-am întrebat-o ce
s-a întâmplat.
„Am stat trează toată noaptea”, a spus ea, într-o engleză foarte stricată, „rugându-mă ca să vină azi un
traducător spaniol. Trebuie să-i spun ceva lui Maharaj și am nevoie de un traducător pentru a face asta.”
Mai târziu, în acea dimineață, în timp ce stăteam cu toții într-o cafenea de pe Grant Road, în
intervalul dintre sfârșitul bhajanelor și începutul sesiunii de întrebări și răspunsuri, am observat o nouă
față străină la o masă alăturată, o femeie care citea un exemplar din „Eu sunt Acela”. Ne-am prezentat și-
am descoperit că, surpriză, surpriză, era o traducătoare profesionistă spaniolă-engleză care lucra în
Bombay și care dăduse recent peste învățăturile lui Maharaj. Se hotărâse într-un fel general să vină să-l
viziteze pe Maharaj, dar abia în acea dimineață îndemnul ei general s-a tradus într-o acțiune pozitivă.
Anna-Marie, bineînțeles, a fost în culmea fericirii. Traducătorul pentru care-și petrecuse toată noaptea
rugându-se se manifestase în mod miraculos la masa de lângă ea, cu aproximativ 15 minute înainte de
începerea sesiunii de întrebări și răspunsuri.
Ne-am întors cu toții în camera lui Maharaj, curioși să aflăm ce voia să-i spună Anna-Marie. Iată mai
mult sau mai puțin ceea ce-a avut de spus prin intermediul traducătorului.
„Locuiam în Venezuela când am avut un vis c-un munte și doi bărbați. Am aflat la scurt timp după
aceea că unul din cei doi bărbați era Ramakrishna, dar multă vreme n-am știut cine era celălalt bărbat sau
ce putea fi muntele. Apoi, anul trecut, am văzut o fotografie a lui Ramana Maharshi și mi-am dat seama
că acesta era cel de-al doilea bărbat din vis. Când am făcut câteva cercetări pentru a afla mai multe despre
el, mi-am dat seama curând că muntele din vis era Arunachala. În vis, Ramana Maharshi m-a privit într-
un mod foarte special și mi-a transmis o cunoaștere a învățăturilor sale. N-a făcut-o în mod verbal. Pur și
simplu s-a uitat la mine și, în timp ce mă privea, am simțit că mă umplea c-o înțelegere a învățăturilor
sale, o cunoaștere pe care-o puteam articula destul de clar, chiar dacă n-au trecut cuvinte între noi. Am
știut că trebuie să vin în India pentru a afla mai multe despre el. L-am convins pe un prieten să mă aducă
aici, deși știam că Ramana Maharshi nu mai trăiește. Știam c-aveam niște treburi de rezolvat aici și că
ceva mă obliga să vin. În timp ce mă aflam în Tiruvannamalai, am auzit despre tine și am știut că trebuie
să vin și eu să te văd. Aceeași constrângere care m-a făcut să vin în India pentru a afla despre Ramana
Maharshi m-a făcut să vin și aici. Nu știu ce este, dar am știut că trebuie să vin.
Maharaj a intervenit în acest moment: „Care-au fost învățăturile transmise în vis? Ce ți-a spus
Ramana Maharshi în timp ce-și dezvăluia învățăturile în tăcere?”
Anna-Marie a vorbit în spaniolă timp de vreo cinci minute, fără ca interpretul să traducă. La sfârșitul
acestei perioade, traducătorul a început să explice ceea ce spusese ea. Am stat cu toții acolo, absolut

86
stupefiați. Ea a făcut un rezumat perfect și fluent, timp de cinci minute, al învățăturilor lui Maharaj. Era
destul de clar că nu erau învățăturile lui Ramana, ci ale lui Maharaj, iar această femeie le făcea o
prezentare minunată. Cred c-a fost unul din cele mai bune rezumate de cinci minute ale învățăturilor pe
care le-am auzit vreodată. Și țineți minte, asta venea de la o femeie care se afla la prima ei vizită, cineva
care cunoștea foarte puțin învățăturile lui Maharaj înainte de-a veni acolo în acea zi.
Maharaj părea la fel de impresionat ca toți ceilalți de acolo. S-a ridicat în picioare, a luat-o pe Anna-
Marie jos și-a inițiat-o în mantra neamului său scriindu-i-o pe limbă cu degetul. Am menționat mai
devreme că el va oferi mantra dacă cineva o dorește. Dacă cineva o cerea, în mod normal, el i-o șoptea la
ureche. Acesta este singurul caz pe care-l știu în care a dat mantra fără să i se ceară mai întâi și este
singurul caz pe care-l știu în care a scris-o cu degetul pe limba unui adept. Ce înseamnă toate acestea? N-
am absolut nicio idee. Am renunțat de mult timp să mai încerc să ghicesc sau să raționalizez de ce Guru;ii
fac lucrurile pe care le fac.

Harriet: E o poveste grozavă! Deci ai spune că Maharaj avea grijă de bunăstarea adepílor, la fel ca și alți
mari Guruși?

David: Aș răspunde cu un „Da” condiționat la această întrebare. „Da” pentru că-i în natura ființelor
iluminate să fie așa, ele n-au nicio alegere în această privință, deoarece aceste lucruri se întâmplă în jurul
lor în mod automat. Totuși, la un nivel mai superficial, răspunsul ar putea fi „Nu”. Dacă oamenii i-ar
aduce problemele lor personale, el s-ar putea supăra și-ar putea spune că nu-i treaba lui. El nu se percepea
pe sine ca pe cineva care se ocupa de persoanele individuale ce aveau probleme. Am văzut mai multe
persoane care s-au dus la el pentru a-i spune că le fuseseră furați toți banii sau pașaportul, iar răspunsul
său standard a fost să le reproșeze c-au fost neglijenți. I-am spus odată că eram îngrijorat de cât de mult
dormeam. La vremea respectivă, totuși, am crezut că aceasta era o întrebare spirituală legitimă, deoarece
citisem ce scriseseră mai mulți învățători, anume că-i rău să dormi mult.
Răspunsul lui a fost: „De ce vii la mine cu problemele tale medicale? Dacă crezi că-i o problemă,
mergi și vezi un medic.”
În acest caz particular, sfatul său s-a dovedit a fi perfect corect. Am descoperit mai târziu că sufeream
de o infestare majoră de viermi, aproape sigur ca urmare a faptului c-am umblat ani de zile prin India fără
încălțăminte. Anghinarele se hrănesc cu celule roșii din sânge și dacă scapă de sub control, mănâncă mai
mult decât poate produce organismul. În cele din urmă, devii foarte anemic, ceea ce înseamnă că te simți
obosit și somnoros tot timpul. Așadar, în acest caz particular, ceea ce părea a fi un răspuns irascibil și
disprețuitor a fost cel mai util lucru pe care l-a putut spune. Aș spune că Sinele i-a pus în gură cuvintele
potrivite la momentul potrivit, dar la momentul respectiv niciunul dintre noi nu știa cât de potrivite erau.
În ciuda răspunsului său, în general iritabil, atunci când oamenii se adresau lui pentru ajutor personal,
cred că era pe deplin conștient de faptul că avea grijă de bunăstarea tuturor devotaților săi, chiar dacă
poate că nu părea așa de multe ori.

Harriet: Din nou, poți să-mi dai un exemplu în acest sens sau sunt doar presupuneri?

David: Îmi amintesc de un bărbat gras și mare din Madras care-a venit să-l vadă pe Maharaj cu ceea ce
spunea el că este o problemă: „Fac japa de mulți ani și-am dobândit puteri siddhi ca rezultat. Dacă sunt
foarte mulțumit de cineva, acestuia i se întâmplă automat lucruri foarte bune. Nu mă gândesc la asta și nu
fac nimic. Pur și simplu se întâmplă de la sine. Dar dacă mă supăr pe cineva, se întâmplă contrariul. Se
întâmplă lucruri foarte rele, iar uneori persoana respectivă chiar moare. Cum pot împiedica aceste lucruri
să se întâmple?”
Maharaj i-a spus: „Toate aceste puteri siddhi au apărut datorită japei tale. Dacă încetezi să mai faci
japa, atunci și puterile siddhi se vor opri.”
„Nu cred că pot face asta!”, a răspuns bărbatul. „Japa m-a acaparat atât de complet, încât nu mai este
voluntară. Pur și simplu se întâmplă de la sine, indiferent dacă eu vreau sau nu.”.
Maharaj și-a repetat sfatul, dar bărbatul n-a fost interesat să-l pună în aplicare. Părea foarte mulțumit
de el însuși și am avut sentimentul că venise acolo doar pentru a-și etala realizările. Opinia mea a fost
confirmată când a anunțat că acum era dispus să răspundă la întrebările oricui din sală. Nu venise acolo
pentru a primi sfaturi, ci pentru a le da.

87
 Maharaj i-a cerut să plece și i-a spus că, dacă era cu adevărat interesat de învățăturile sale, putea
merge seara la casa uneia dintre femeile sale devotate, o profesoară de sanscrită care uneori făcea
traduceri pentru el, iar ea i le va explica. I s-a spus să nu se mai întoarcă în cameră. Bănuiesc că Maharaj a
vrut să-l țină departe de noi pentru că era ceva ciudat și amenințător la el. Nu sunt un tip de persoană
foarte clarvăzătoare, dar cu siguranță am putut simți o energie neplăcută care se degaja din acest bărbat.
Era ceva care m-a făcut să mă simt fizic grețos. Avea într-adevăr o aură de energie rea în jurul lui. Am
verificat ulterior cu alte persoane și unele dintre ele au simțit același lucru.
Toate acestea au avut loc în cadrul unei sesiuni de dimineață. În acea seară, profesoara de sanscrită a
apărut cu o oră întârziere, părând foarte agitată. Maharaj a vrut imediat să știe ce se întâmplă.
„Acest om din Madras a venit la mine acasă și n-am putut să-l fac să plece. I-am spus că era timpul să
vin aici, dar el nu voia să se ridice și să plece. N-am vrut cu adevărat să-l forțez să plece. S-ar fi putut
supăra pe mine și atunci aș fi putut muri.”
Maharaj a părut indignat. Și-a umflat pieptul ca un cocoș care se pregătește de luptă și a anunțat,
foarte furios: „Nimeni nu le poate face rău devotaților mei. Sunteți sub protecția mea. Acest om nu vă
poate face niciun rău. Dacă mai vine să vorbească cu voi, dați-l afară când va fi timpul să veniți aici. Nu
vi se va întâmpla nimic.”
Aceasta a fost singura ocazie în care l-am auzit pe Maharaj făcând o declarație publică fermă că-i
protejează pe adepii săi.
Maharaj nu se temea de astfel de oameni. Ne-a povestit odată despre un yoghin care venise la
magazinul său de bidis pentru a-i testa puterile. Se pare că acest yoghin avea multe puteri siddhi și-a venit
să vadă dacă Maharaj, despre care auzise lucruri mărețe, îl putea egala. Maharaj și-a văzut de treabă în
magazin și-a refuzat toate provocările de-a arăta ce poate face. În cele din urmă, în încercarea de a-l
provoca să facă ceva, yoghinul a spus că-l va blestema și va face să i se întâmple ceva foarte rău.
Maharaj se pare că l-a privit cu o totală nepăsare și i-a spus: „Poate că ești capabil să dai jos o mie de
sori de pe cer, dar mie nu-mi poți face rău și nici nu mă impresionezi. Acum pleacă!”

Harriet: Dar tu? Au existat cazuri în care ai simțit că avea grijă de tine, că se îngrijea de bunăstarea ta
fizică, dar și de sănătatea ta spirituală?

David: Nu există nimic nici pe departe la fel de spectaculos ca vizita Annei-Marie, dar pot să-ți spun
povestea unei călătorii pe care-am făcut-o ca să-l văd. Există câteva incidente pe drum, incidente care n-
au nimic de-a face cu ceea ce mă întrebi, dar când voi ajunge la final îți vei da seama despre ce-i vorba.
În 1980 am vrut să-l văd pe Maharaj, dar n-aveam niciun ban. Nu-mi puteam permite biletul de tren
și cu siguranță nu-mi permiteam să stau în Bombay mai mult de o zi sau două. Am acceptat o invitație de-
a ține un discurs despre Bhagavan la un seminar din Delhi, cu condiția să mă pot întoarce prin Bombay.
Biletul meu de tren a fost plătit de organizatori, așa că ei s-au ocupat de aranjamentele de transport.
Puținii mei bani îmi permiteau să stau două zile în Bombay, așa c-am rezervat biletele în consecință. În
India, trebuie să-ți rezervi biletele de tren cu cel puțin șapte până la zece zile înainte ca să poți obține
trenul dorit.
Mi-am ținut discursul în Delhi și apoi am luat trenul spre Bombay. În trenul suburban care mergea de
la gara principală din Bombay la Grant Road mi-au fost furați toți banii, pașaportul (de fapt, un document
de călătorie temporar care mi-a fost dat până când venea un nou pașaport) și biletul de tren pentru
continuarea călătoriei. A fost o faptă clasică. Întotdeauna există aglomerație, fiindcă toată lumea se
îngrămădește în vagon în același timp. În învălmășeala generală, cineva a reușit să-mi taie fundul genții și
să-mi ia portofelul. Prima mea reacție a fost de fapt de admirație. Fusese o treabă atât de elegantă și
profesionistă! Tăietura era doar cu jumătate de centimetru mai mare decât mărimea portofelului, iar
întreaga operațiune a fost efectuată în câteva secunde, în timp ce eu încercam să m-asigur că mă urc în
tren.
Din fericire, biletul meu de tren local se afla în buzunarul cămășii. În acele zile exista o amendă de 10
rupi, (cam 20 de cenți americani la cursul de astăzi) pentru călătoria fără bilet, iar eu n-aș fi putut s-o
plătesc dacă n-aș fi putut prezenta un bilet la destinație. Când am ajuns la Grant Road, n-aveam nici
măcar atât de mulți bani pe numele meu! Cred c-aveam puțin peste o rupie în mărunțiș într-unul din
buzunarele pantalonilor. Era toată averea mea mondială. Am mers pe jos până la pe străduța unde locuia
Maharaj și mi-am investit tot restul de bani într-o ceașcă de ceai și un ziar de dimineață.

88
 Era foarte devreme dimineața și știam că vor trece câteva ore până când va apărea cineva cunoscut.
N-am vrut să intru și să-i spun lui Maharaj că fusesem jefuit, pentru că văzusem cum reacționase la alte
persoane aflate în acea situație. Speram să obțin un împrumut de la cineva cunoscut și apoi să găsesc un
loc unde să dorm, pentru că fără pașaport nu m-aș fi putut caza la un hotel.
Jean Dunne a apărut cam la ora la care mă așteptam și i-am spus ce se întâmplase. O cunoșteam bine
pentru că locuise în Ramanasramam timp de câțiva ani înainte de a începe să-l viziteze pe Maharaj în
Bombay. Mi-a împrumutat câteva sute de rupii, bani pe care i-am considerat ca fiind suficienți pentru a
rămâne câteva zile în Bombay și a mă întoarce la Tiruvannamalai. Plănuiam ca mai târziu să merg la gară
și să obțin o nouă copie a biletului de continuare a călătoriei. Maharaj, însă, avea alte planuri pentru mine.
Cineva i-a spus c-am fost jefuit în trenul de suburbie și m-am pregătit pentru predica așteptată. În
schimb, el a fost uimitor de înțelegător. A vorbit cu unul din însoțitorii săi, un ofițer de bancă, și l-a rugat
să mă cazeze pe durata vizitei mele. Am ajuns într-o casă foarte drăguță, într-o zonă destul de bună din
Bombay. O adevărată schimbare față de locuințele pline de gândaci pe care trebuia să le frecventez de
obicei. Mai târziu, în acea dimineață, m-am dus la gara V. T. pentru a obține un nou bilet. Spre marea
mea uimire, numele meu nu era înregistrat în niciunul din trenurile care plecau spre Madras. În acele
vremuri nu existau computere; toate rezervările se făceau de mână, în registre mari. Un funcționar al
căilor ferate foarte civilizat și înțelegător (nu întâlnești mulți așa când te afli în India și nu ești un Guru!)
și-a luat câteva ore libere pentru a cerceta toate registrele ca să afle detaliile biletului meu. În fiecare tren
sunt circa 750 de persoane și cred că erau trei sau patru trenuri ce plecau spre Madras în ziua în care
aveam eu de gând să plec. După ce-a trecut peste 2.000 de nume pentru mine, a anunțat cu regret că n-
aveam rezervare la niciunul dintre trenurile care plecau în acea zi. Am început să bănuiesc că vreo putere
dorea ca eu să rămân în Bombay, pentru că greșeli de acest gen sunt foarte rare în sistemul de rezervare a
trenurilor. În cei 27 de ani de când folosesc trenurile de aici, n-am ajuns niciodată la o gară unde să
descopăr că biletul rezervat pur și simplu nu exista. N-am avut altă alternativă decât să mă duc și să
cumpăr un nou bilet, ceea ce-am făcut cu fondurile pe care le împrumutasem de la Jean. Următorul tren c-
un loc liber nu pleca decât peste două săptămâni, ceea ce însemna că aveam tot atâta timp de petrecut cu
Maharaj.
Venisem cu foarte puțini bani, așteptându-mă la o vizită de două zile. În schimb, prin amabilitatea lui
Maharaj și-a unui eveniment misterios petrecut la biroul de rezervări al căii ferate, am avut parte de un
sejur de lux de două săptămâni în casa unui devotat.
M-am întors la casa lui Maharaj și-am aflat că cineva-i spusese despre conferința ținută despre
învățăturile lui Ramana Maharshi de la Delhi cu câteva zile înainte. Era ceva despre care voiam să păstrez
tăcerea. Maharaj avea păreri ferme despre oamenii neiluminați care țineau discursuri publice despre
iluminare. Eu acceptasem s-o fac doar pentru a avea șansa de-a veni să-l văd, dar bănuiam că aceasta nu
va fi o scuză suficient de bună pentru el
Am descoperit că aflase despre discurs, fiindcă atunci când am intrat în camera lui, m-a chemat și m-
a rugat să vin în fața camerei. M-am dus și m-am așezat cu fața la el, în locul unde stăteau de obicei
interlocutorii.
„Nu, nu”, a spus el, „stai lângă mine, cu fața la toți ceilalți oameni”.
Mi se înecaseră corăbiile. Știam că nu mă voi bucura de ce-avea el în minte.
„Uită-te la cămăruța mea”, a început el. „'Doar vreo 30 de persoane vin să mă asculte să m-audă
vorbind. Dar David, aici de față, tocmai a ținut conferințe spirituale în Delhi. Se pare că sute de oameni au
venit să-l asculte, așa că el trebuie să fie mult mai bun decât mine. Așa că astăzi David va ține o
conferință pentru noi”.
Acest lucru a fost mai rău decât mi-aș fi putut imagina când m-a chemat. Am încercat fără succes să
mă eschivez de la invitația sa, dar când mi-am dat seama că n-avea de gând să dea înapoi, am făcut un
rezumat de cinci minute al lucrării pe care o citisem la Delhi. Era vorba despre unitatea dintre practicile
de renunțare și de cercetare de sine din învățăturile lui Bhagavan. Unul dintre traducători m-a rugat -o iau
încet, astfel încât să poată face o traducere curentă pentru Maharaj. Pe toată durata discursului, Maharaj
m-a privit foarte intens. Cred c-aștepta să se năpustească asupra mea dacă aș fi făcut vreun comentariu cu
care el nu era de acord. Am reușit s-ajung la sfârșitul rezumatului meu fără să fiu întrerupt de vreun
comentariu mârșav din partea lui Maharaj. M-am gândit că acest lucru în sine a fost o realizare majoră.
După încheierea mea, s-a uitat la mine și mi-a spus pe un ton destul de blând: „Nu pot să mă cert cu
nimic din ce ai spus. Tot ce-ai spus a fost corect”.

89
 Apoi s-a aprins și-a spus foarte puternic și energic: „Dar nu te duce să ții discursuri despre cum să
devii iluminat, dacă nu ești tu însuți în această stare! Altfel vei sfârși ca acel Wolter Keers!”
Ți-am spus deja ce părere avea el despre Wolter Keers și despre activitățile lui de predare. Era o
soartă pe care eram hotărât s-o evit. Toate acestea au avut loc acum 23 de ani. De atunci n-am mai ținut
nicio conferință publică.
Trebuie să avansez puțin aici și s-ajung la finalul poveștii. Am ajuns înapoi în Tiruvannamalai după
mai bine de două săptămâni. N-aveam niciun venit, nicio perspectivă de-a primi bani de la cineva și
aveam o datorie la Jean de câteva sute de rupii. M-am dus la lucru în dimineața următoare în biblioteca
ashramului și acolo am găsit pe biroul meu un plic portocaliu pe care era scris numele meu. L-am deschis
și-am găsit înăuntru un teanc de bancnote de rupii. Le-am numărat și-am descoperit că era exact aceeași
sumă care-mi fusese furată în Bombay, nicio rupie în plus, niciuna în minus. Nu s-a menționat cine
pusese banii acolo și nimeni n-a venit vreodată să spună că el sau ea era persoana resspectivă. Din câte
știam eu, nimeni din Tiruvannamalai nu știa despre furt. Eu nu spusesem nimănui și mă întorsesem în
Tiruvannamalai de mai puțin de 24 când a apărut plicul.
Cred că tot acest episod a fost orchestrat de puterea care se ocupă de treburile devotaților care au o
dorință puternică de-a fi c-un Guru. Această putere m-a dus la Bombay, ea mi-a furat banii și biletul, a
șters toate urmele rezervării mele din registrele de la calea ferată, mi-a aranjat o cazare excelentă pentru
mai bine de două săptămâni, m-a adus înapoi la Tiruvannamalai, unde mi-a returnat apoi toți banii prin
intermediul unui donator anonim.

Harriet: Unde stăteai de obicei când mergeai la Bombay? Ce făceau ceilalți adepți aflați în vizită ca să se
cazeze acolo? Unde-ați mâncat și unde-ați dormit cu toții? Întreb asta pentru că nu exista un ashram sau
un centru în care să poată sta toți adepții lui Maharaj.

David: Depindea de cât de bine stăteai. Bombay a fost întotdeauna un loc scump în care să locuiești.
Dacă n-aveai mulți bani, alegerea ta era foarte limitată. Unii prieteni ai mei obișnuiau să stea la un ashram
budist, dar asta presupunea participarea la o mulțime de ritualuri ale acestora, ceea ce mulți dintre noi nu
doreau s-o facă, fiindcă unele ore se ciocneau cu ședințele lui Maharaj. Mai existau și alte opțiuni ieftine
care fie erau la mare distanță, fie implicau și participarea la anumite activități pe care nu le doreai ori
supunerea la reguli ciudate ce nu erau convenabile. Am evitat toate aceste locuri și-am stat întotdeauna la
o cabană ieftină care se afla la vreo 200 de metri de casa lui Maharaj, pe aceeași străduță. Se numea
Poornima, iar mulți dintre noi. care n-aveam bani, ajungeam acolo. Cred că-mi amintesc că o cameră
dublă costa 22 de rupii pe noapte, un preț uimitor pentru Bombay chiar și-n acele zile. La câteva străzi
distanță se afla un local care servea prânzuri ieftine pentru localnicii care lucrau în zonă. Era făcut din
glod și nu existau scaune sau mese. Cu toate acestea, puteai lua un prânz excelent acolo - chapattis, dhal
și legume - pentru 1,40 rupii. Nu-mi amintesc care era cursul de schimb în acele zile. Cred c-ar fi fost de
12 rupii pentru un dolar. Asta ar trebui să-ți dea o idee despre prețuri.
Când te duceai pentru prima dată la el, Maharaj te întreba întotdeauna unde locuiești. Dacă spuneai
„Poornima”, știa că fie n-aveai bani, fie că erai foarte atent la cheltuirea lor. În mod clar, el aproba
oamenii care nu risipeau banii și care făceau chilipiruri bune atunci când ieșeau la cumpărături. Își
petrecuse întreaga viață fiind ca om de afaceri care cunoștea valoarea unei rupii și-l irita considerabil să-i
vadă pe străini irosind bani sau fiind înșelați.
Într-o dimineață, când eram acolo, vizitatorii îi ofereau flori și dulciuri. Oamenii aduceau flori pentru
a decora portretele pentru puja Guru care avea loc în fiecare dimineață, iar unii aduceau dulciuri care erau
distribuite ca prasad la finalul acesteia. În acea zi, trei femei străine stăteau în fața lui cu flori care-aveau
tulpini, ceea ce însemna că sperau ca el să le pună în vazele ținute lângă el. A întrebat-o pe prima cât
plătise, iar când i-a spus, a rămas șocat. S-a supărat pe ea, i-a spus c-a fost înșelată, după care a refuzat să-
i accepte florile. A doua femeie a avut aceeași soartă. Florile celei de-a treia femei au fost acceptate
fiindcă ea negociase puțin și obținuse un preț rezonabil. Devotamentul nu părea să fie un factor important
pentru ca florile să fie acceptate. Cel mai bun mod de a-ți aduce florile în vaza lui era să negociezi cu
ferocitate pentru ele și să obții un preț care să-l satisfacă.
Acum c-a apărut subiectul florilor, trebuie să fac o mică digresiune și să menționez bhajanele și puja
Guru care-au avut loc între meditație și sesiunea de întrebări și răspunsuri. A fost singura ocazie în care
Maharaj le permitea oamenilor să-i pună ghirlande. După ce i se puneau ghirlande, stătea în mijlocul sălii,
bătând în cinele pe melodia bhajanei care se cânta. De cele mai multe ori, ochii îi erau închiși. La început,

90
începea cu niște cinele mici, c-un diametru de un centimetru sau doi. Pe măsură ce bhajana se încingea,
trecea la cinele din ce în ce mai mari, pe care i le dădea un însoțitor. Cele mai mari perechi erau aproape
de mărimea unor capace de coșuri de gunoi. Erau uriașe, iar zgomotul pe care-l făceau era de-ți țiuiau
urechile. Le puteai auzi la câteva străzi distanță. Când Maharaj trecea la acest set de talgere, cel mai mare,
purta deja atât de multe ghirlande, încât ele ieșeau în fața lui uneori până la o distanță de 1,5 metri. Nu era
posibil să bată în cele mai mari cinele fără să distrugă complet ghirlandele. Maharaj bătea cu ochii închiși
și, de fiecare dată când cinelele se întâlneau, petalele zburau în toate direcțiile. Când totul se termina,
podeaua era acoperită cu bucățele din florile pe care le spulberase și care se împrăștiau prin toată camera.
Era o priveliște minunată și niciodată nu m-am săturat să-l privesc cum își zdrobea talgerele și cum
împrăștia flori în toate direcțiile.
Să revenim la obiceiurile sale parcimonioase. Am stat la Poornima într-o vizită pe care am făcut-o în
1979. Am petrecut două săptămâni cu Maharaj înainte de-a zbura înapoi în Anglia pentru a-mi vizita
familia pentru prima dată de când venisem în India în 1976. Mama mea îmi trimisese un bilet, simțind,
probabil pe bună dreptate, că dacă nu-mi plătea călătoria, s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată acasă.
Acumulasem comenzi de exemplare ale cărții „Eu sunt Acela” de la prieteni din Anglia. Prețul britanic
era de vreo zece ori mai mare decât cel din Bombay, așa că toți adepții lui Maharaj pe care-i cunoșteam în
Anglia făcuseră comenzi pentru exemplare ieftine. Am apărut în camera lui Maharaj c-un teanc imens de
cărți și l-am rugat să le semneze pe toate pentru oamenii care le așteptau în Anglia.
El s-a uitat la mine foarte suspicios și a spus: „Am crezut că n-ai bani. Cum ți-ai putut permite să
cumperi toate aceste cărți?".
I-am explicat: „Nu sunt pentru mine. Sunt pentru oamenii din Anglia care nu vor să plătească prețul
britanic. Mi-au trimis bani ca să le aduc exemplare indiene”.
Când i-am spus prețul de vânzare cu amănuntul din Londra, a fost cu adevărat îngrozit.
„Ia cât mai multe! Nimeni n-ar trebui să plătească acest preț pentru o carte!”
Și-a scos stiloul și-a autografiat cu plăcere toate cărțile.

Harriet: Ai continuat să mergi la el până când a murit? Ai fost acolo în ultimele lui zile?

David: Nu și nici n-am vrut să fiu. N-am vrut să stau acolo să-l privesc cum moare încet. Am vrut să-mi
păstrez amintirea unui om care perpetuu dinamic, un centru de forță și energie uimitor de vitală. Știam că
el nu se privea pe sine ca pe-un corp, dar nu voiam să fiu acolo, privind cum canceru-l reduce încet-încet
la un invalid. Nu-mi amintesc data ultimei mele vizite, dar îmi aduc aminte că încă mai vorbea fără prea
mari probleme.
N-am explicat cum Maharaj a ținut traficul în camera lui. Trebuie să știi despre asta pentru a înțelege
ce urmează. Din cauza spațiului restrâns de care dispunea, Maharaj permitea, în general, ca oamenii să
petreacă cu el doar două săptămâni. În fiecare zi veneau oameni noi și pur și simplu nu era destul loc
pentru ca toată lumea să stea pe podea.
Când Maharaj vedea că se aglomerează, alegea câțiva dintre cei care stăteau acolo de mai mult timp
și le cerea să plece, spunându-le: „Puteți pleca acum. Au venit oameni noi și nu mai este loc.”
Persoanele selectate trebuiau apoi să plece, dar dacă mai erau interesate, puteau să se întoarcă după
două luni și să mai stea încă două săptămâni acolo. Acesta a fost sistemul pe care mulți dintre noi l-au
urmat: două săptămâni acolo, urmate de două sau mai multe luni în altă parte. De obicei, când ajungeam,
îi spuneam că am un bilet de întoarcere la Madras peste două săptămâni. Avea încredere în mine că voi
pleca în ziua stabilită.
La ultima mea vizită, însă, am o amintire c-am încercat să rămân cu câteva zile mai mult decât
intenționasem inițial. Îmi amintesc că timp de câteva zile, stăteam într-un colț din spate, sperând că nu mă
va observa, pentru că știa că timpul meu se terminase. Într-o dimineață, n-am putut ajunge la timp la locul
meu din colț pentru că ceva m-a întârziat. M-am trezit așezat destul de aproape de el, blocându-i efectiv
vederea unora dintre persoanele care se aflau imediat în spatele meu. Ar trebui să menționez că am 1,80
m și că spatele meu este disproporționat de lung pentru mărimea mea. Am picioarele scurte și spatele
lung, ceea ce înseamnă că atunci când stau pe podea cu spatele drept, vârful capului meu se află la aceeași
distanță de podea ca și cel al unei persoane care măsoară aproximativ 1,80 m. Bineînțeles că în acea
dimineață anume, Maharaj dorea să aibă o conversație cu persoana care stătea imediat în spatele meu, o
persoană mult mai scundă decât mine. Am încercat fără succes să mă dau la o parte din cale, iar Maharaj

91
a tot încercat să se uite pe lângă mine, dar n-a fost de niciun folos, fiindcă nu exista niciun spațiu
suplimentar pe podea în care să mă pot mișca. Eram înghesuiți ca sardinele într-o cutie de conserve.
În cele din urmă, Maharaj s-a uitat la mine și-a spus, cu o oarecare iritare: „De ce mai stai aici,
ocupând spațiu pe podea? Nu-i pot vedea pe cei din spatele tău. Ești plin de cunoaștere. Ești atât de plin
de cunoaștere încât ea-ți iese pe urechi și faci mizerie pe covorul meu. Poți să pleci acum și să faci loc
pentru alți oameni!”
Aceasta a fost ultima dată când a vorbit cu mine. Am luat remarcile sale irascibile ca pe-o
binecuvântare, un fel de certificat de absolvire. Am plecat în acea zi și nu m-am mai întors niciodată.
În următoarele câteva luni, am tot primit rapoarte despre starea lui de sănătate precară, dar nu m-am
simțit niciodată tentat să mă mai întorc. Asta până când el a apărut brusc într-unul dintre visele mele,
spunându-mi să vin să-l văd. A fost un vis atât de puternic, încât m-a trezit. Am rămas întins în pat,
întrebându-mă dacă într-adevăr era el cel care-mi spunea să vin sau dacă nu cumva era doar
subconștientul meu care-și manifesta o dorință secretă de-a merge să-l mai văd o dată. Am adormit fără să
rezolv problema într-un fel sau altul.
Câteva minute mai târziu, a reapărut în următorul vis, uitându-se la mine: „Tocmai ți-am spus să vii.
De ce nu m-ai crezut?”.
M-am trezit și-am știut că el voia să vin. Poate că voia o ultimă șansă de a-mi ataca egoul
încăpățânat. N-am mers și nu pot oferi nicio scuză satisfăcătoare pentru refuzul meu de-a răspunde acestui
vis. Acest lucru s-a întâmplat chiar înainte de a muri în 1981. Aș putea da orice număr de motive, dar
niciunul din ele nu-mi sună adevărat sau nu mă satisface. Când mi studiez amintirea acestui eveniment,
nu găsesc nicio scuză care să treacă de conștiința mea. Nu m-am dus și nici până în ziua de azi nu-mi
amintesc ce m-a oprit.

Harriet: Visele au continuat? Ți-a cerut să vii din nou?

David: Nu, a fost doar în acea noapte. Cu toate acestea, după ce a murit, am început să am vise vii și
regulate în care-l vizitam în camera lui. Urcam treptele și-l găseam acolo, așezat pe locul lui obișnuit,
dând învățături în felul său tipic. Logica mea onirică încerca să înțeleagă de ce era încă acolo și încă
preda. În vis, o parte din mine știa că murise, dar o altă parte era martoră la faptul că era încă în viață, încă
preda în colțul său obișnuit. În aceste vise, uneori ajungeam la concluzia că el nu murise cu adevărat, că-și
înscenase moartea, că așteptase până când toate mulțimile plecaseră și apoi se întorsese să predea c-un
mic grup de oameni care erau cumva implicați în joc. Creierul meu oniric a inventat tot felul de povești de
acest gen, dar chiar și-n vise nu m-au convins niciodată cu adevărat. Știam că ceva nu era în regulă, dar
nu puteam să-mi dau seama ce anume.
Aceste vise au continuat pe tot parcursul anilor 1980 și până în anii 1990. Ultimul vis din această
secvență a fost diferit. L-am găsit pe Maharaj predând unui mic grup de oameni în interiorul sălii
principale a dispensarului Ramanasramam. Acest lucru a fost neobișnuit, pentru că nu-l mai visasem
niciodată până atunci în afara camerei sale. De asemenea, oamenii erau diferiți. Nu erau fețele indiene
care-i populau camera în visele anterioare. Erau cu toții străini, toți oameni pe care-i cunoșteam bine. De
data aceasta nu mai exista nicio îndoială, nicio confuzie cu privire la motivul pentru care (sau dacă) mai
era încă în viață.
M-am uitat la Maharaj, m-am întors spre prietenii mei care stăteau pe podea împreună cu el și-am
spus c-un mare sentiment de exaltare: „Vedeți! V-am spus! El este în viață! N-a murit deloc! El este încă
în viață!”
Visul s-a încheiat și nu l-am mai visat niciodată.

Harriet: Ce-ai făcut cu toate astea? Ce-au însemnat pentru tine?

David: N-am nevoie de Freud pentru asta. El n-a murit pentru că nu s-a născut niciodată. El este viu ca
Sinele din mine. El nu poate muri. Este înăuntru, așteptându-și timpul, așteptând cuvintele pe care le-a
plantat acolo pentru a mă distruge pe mine și lumea mea mică și circumscrisă. Știu că n-a renunțat la mine
și știu, de asemenea, că într-o zi va învinge.

Postscriptum

92
 În anii care-au trecut de când am postat pentru prima dată acest interviu, am fost întrebat de multe ori
cine era misteriosul Rudi. Mai multe persoane au crezut c-ar putea fi Rudi, cel care-a fost asociat cu
Swami Muktananda și care a fost la un moment dat învățătorul lui Da Free John. Cu siguranță că nu era
acest om.
N-aveam nicio idee cine era sau ce s-a întâmplat cu el până acum câteva luni, când am primit
următorul e-mail:
Dragă David,

În ciuda omniprezenței comunicațiilor cibernetice, dacă nu ești îndrumat în direcția articolelor

de pe internet, multe lucruri valoroase rămân neluate în seamă de cei pentru care ele au un sens.
Slavă Domnului că încă ne bazăm pe relațiile interpersonale pentru a ne ajuta să ne îndrumăm către
aceste misive și interviuri minunate. Datorită minții tinere și agile a prietenului nostru în comun,
Mullarpattam, am ajuns să citesc articolul tău despre Nisargadatta Maharaj.
M-am gândit că te-ar putea interesa să afli despre canadianul pe nume Rudy (Rudi). El a plecat
într-adevăr în Canada, răspunzând unui apel pentru a-și ajuta tatăl să se recupereze după o operație
la coloană. În cele din urmă s-a mutat în nordul Californiei, s-a angajat în afaceri, încercând să ofere
siguranță familiei sale. În timpul acelor ani lungi, toată atenția acordată studiilor metafizice serioase
a fost pusă în așteptare, iar acest sacrificiu a fost înțeles doar de cei care-l cunoscuseră anterior. Dar
conștiința sa profundă avea să iasă la suprafață în interacțiunile cu cei din jur, iar dezinteresul său
față de statutul avantajos pe care i-l aducea succesul său îl distingea de ceilalți în cursa șobolanilor.
A continuat să trăiască simplu și sincer și este un far de integritate pentru cei care au avut
privilegiul de-a fi alături de el.»

V. Ganesan

Maharaj a avut cea mai mare considerație pentru Bhagavan Ramana Maharshi. V. Ganesan, nepotul
fratelui lui Maharshi, Shri Niranjanananda Swami, și-a petrecut primii 14 ani de viață în prezența și
apropierea lui Bhagavan Raman Maharashi. Fost președinte al Shri Ramanasramam, Ganesan este
autorul mai multor cărți despre învățăturile lui Maharshi. El l-a vizitat pe Maharaj de două ori în timpul
prezenței noastre. De fiecare dată Maharaj l-a tratat cu dragoste și deferență, deoarece era nepotul
nepotului lui Ramana Maharshi. Maharaj l-a întrebat odată pe Ganesan: „Vrei să rămâi administrator
al Shri Ramanasramam sau vrei să devii ca bunicul tău?”. Ceea ce urmează este relatarea lui Ganesan
despre întâlnirile sale cu Nisargadatta Maharaj, în propriile sale cuvinte, reproduse aici cu permisiunea
sa.

«În anii 1970, am primit scrisori de la doi scriitori și căutători spirituali reputați - Wei Wu Wei și
Douglas E. Harding – care-mi vorbeau despre Nisargadatta Maharaj și cartea sa „Eu sunt Acela”. Ei
spuneau că după „Convorbirile cu Shri Ramana Maharshi” au admirat cel mai mult această carte.
Amândoi m-au îndemnat să-l vizitez pe Maharaj și să le împărtășesc experiențele mele. Întrucât simțeam
c-am avut privilegiul de a fi adorator al lui Shri Bhagavan, m-am întrebat de ce-ar trebui să-mi fac timp ca
să vizitez alți Guruși. În orice caz, cine eram eu să comentez despre sfinți și înțelepți?!
Ori de câte ori vizitam orașe și orașe mari în cadrul muncii în ashram, nu omiteam niciodată să dedic
o zi pentru a-i vizita pe vechii adoratori ai lui Shri Bhagavan care trăiesc acolo, cei care avuseseră marele
noroc de a avea darshan-ul lui Shri Bhagavan sau de a fi cu Shri Bhagavan. Mă prosternam în fața lor și
petreceam ceva timp cu ei. Doamna Soona Nicholson, fiica lui Framji Dorabji, un adept parsi al lui Shri
Bhagavan, era una dintre ele. Când am ajuns la casa ei într-una dintre vizitele mele la Bombay, m-a rugat
să mă urc în mașina ei. Pe drum, mi-a spus că mă ducea la un sfânt, fără să-l numească. Mi-a spus:
„Ganesh! Nu te aștepta la chipul lui Shri Ramakrishna sau Shri Bhagavan. De fapt, el arată ca un țăran.”
Imediat, în inima mea, m-am prosternat în fața acelui sfânt, căci pentru mine n-a contat niciodată dacă un
sfânt era bărbat, femeie, învățat sau analfabet. Acel sfânt s-a dovedit a fi Nisargadatta Maharaj. Stătea
singur în camera sa. În momentul în care Maharaj s-a uitat la mine, am simțit un șuvoi de pace și liniște
curgând în mine. Soona avea dreptate. Maharaj putea trece cu ușurință drept un fermier rustic. Dar ce
prezență spirituală puternică și inconfundabilă! M-am prosternat în fața lui Maharaj. Maharaj și-a ridicat
mâna dreaptă, cu degetul arătător îndreptat undeva în sus. Ochii mei erau fixați în ochii lui. Cu cât
stăteam mai mult cu el, cu atât deveneam mai extaziat.

93
 Maharaj vorbea doar în limba sa maternă, marathi sau în hindi. Eu nu știam niciuna dintre ele. Soona
mi-a servit drept interpret. Maharaj mi-a spus: „Pune-mi o întrebare!’” Soona i-a tradus cuvintele. Le-am
auzit, dar n-am putut răspunde. Soona a insistat din nou: „Pune-i lui Maharaj o întrebare!”. Eu am tăcut.
Când Maharaj a repetat pentru a treia oară, Soona m-a împins și mi-a cerut să spun ceva. Privind adânc în
ochii lui Maharaj, am spus: „N-am icio întrebare de pus, Maharaj. Dar aș vrea să te ascult!”. Maharaj a râs
tare și a bătut cu putere în poala mea.
Apoi, brusc, a devenit foarte serios. Și-a îndreptat privirea ascuțită spre mine. Cuvintele au ieșit cu
repeziciune din el! „La fel cum un brahman ortodox va privi cu dispreț un fel de mâncare non-
vegetariană, un sadhaka (căutător) ar trebui să privească cu dispreț ideea «Eu sunt-corpul!». A repetat de
trei ori și de fiecare dată Soona a tradus în engleză. Am simțit că sunt împins în interior și am simțit o
pace mentală pe care n-am mai avut-o niciodată. Chiar în acel moment, mi-am pierdut conștiința corpului
și am stat în tăcere o bună bucată de timp. Apoi, Maharaj a zâmbit larg, m-a atins și m-a privit cu
aprobare și afecțiune.
Soona m-a prezentat ca fiind strănepotul lui Shri Ramana Maharshi. Apoi, Maharaj mi-a făcut semn
să mă uit deasupra capului său.
Acolo era o fotografie mare, înrămată, a lui Shri Bhagavan. Mi-am amintit atunci că degetul său
ridicat arătase spre ea chiar în timp ce mă prosternasem mai devreme în fața lui. Apoi a spus că Shri
Bhagavan și el erau frați. Așadar, eram și eu nepotul lui. Când mi-am exprimat dorința de a oferi bani în
semn de omagiu, el a spus că, potrivit obiceiului hindus, doar bătrânii pot oferi „cadouri” tinerilor și nu
invers. A vrut să-l vizitez de fiecare dată când mă aflam în Bombay. De asemenea, i-a spus familiei sale
c-ar trebui să mi se permită să mă întâlnesc cu el la orice oră, în orice zi! M-am simțit extrem de
binecuvântat!
Maharaj m-a primit întotdeauna cu dragoste tandră și mare afecțiune. Odată, când eram singur cu el,
au intrat câțiva americani. Spuneau că deja citiseră „Eu sunt Acela” și că le-ar plăcea să-l audă vorbind.
Nu era niciun interpret cu noi, iar eu nu cunoșteam nici măcar câteva noțiuni de hindi. Maharaj mi-a spus:
„Spune-le că voi vorbi în limba lor în această seară pe terenul Școlii de Arte J.J.. Roagă-i să vină acolo.”
Ei au spus: „J. Krishnamurti va ține o conferință acolo în această seară. Va vorbi și Maharaj?”. Maharaj a
zâmbit și mi-a spus: „Spune-le că suntem trei frați - Ramana Maharshi, J. Krishnamurti și eu. Noi dăm
aceeași învățătură în limbi și stiluri diferite. Spune-le să nu rateze să-l asculte pe Krishnamurti!”.
În septembrie 1978, Consiliul de Administrație al Shri Ramanasramam-ului m-a delegat să fac un
turneu prin toată India. Trebuia să vizitez marile orașe, să mă întâlnesc cu vechii adoratori ai lui Shri
Bhagavan și să le adun sugestiile cu privire la cea mai bună modalitate de a sărbători Centenarul nașterii
sale în 1980. Datele călătoriei mele cu trenul au fost toate stabilite, iar rezervările necesare pentru bilete
au fost făcute. Am mers la Bombay și m-am întâlnit cu adepții de acolo. A doua zi, urma să plec spre
Baroda, în următoarea tură a călătoriei mele. Seara, m-am dus să iau binecuvântările lui Maharaj.
Văzându-mă, acesta și-a exprimat bucuria și a spus: „Vreau să rămâi cu mine timp de opt zile. Ar
trebui să stai cu mine continuu timp de opt zile, fără pauză.”. Am fost uimit. Nu-i spusesem încă că a
doua zi trebuia să plec la Baroda, ca parte a turneului meu în toată India. Maharaj trebuie să-mi fi citit
gândurile, pentru că s-a grăbit să adauge: „Nu neapărat de data aceasta, dar vreau să rămâi cu mine timp
de opt zile, cândva!”. Pe 18 ianuarie 1979, m-am prezentat seara la Maharaj și am așteptat instrucțiunile
sale. El mi-a ordonat: „Vino mâine dimineață la ora 8 fix!”. M-am prosternat în fața lui și am plecat. Iată
ce scrisesem în jurnalul meu [singura dată când am scris un jurnal, căci nu mai făcusem niciodată așa
ceva].

19.01. 1979 (Însemnare în jurnal)

Dimineața, ora 6,40: Am plecat de acasă la Juhu și m-am urcat în tren la Andheri; am ajuns în gara
Grant Road și am mers pe jos până la casa lui Maharaj. Când am intrat în camera lui, ceasul de perete a
sunat. Era ora 8!
[Maharaj îmi ceruse să fiu cu el între 8 și 10 dimineața timp de 8 zile neîntrerupte].
Maharaj era singur. Imediat după baie, cu un prosop în jurul taliei, strălucea ca Soarele de dimineață.
Era proaspăt și plin de energie. Nora sa a venit și a început să facă pregătirile pentru puja, cum ar fi să
facă ghirlande, etc. A așezat o pernă pe podea și m-a rugat să mă așez pe ea. Când m-am uitat la el
întrebător, a adăugat liniștitor: „Nu trebuie să faci nimic. Continuă doar să te uiți la mine!”. S-a dus în
cealaltă parte a încăperii și a făcut puja, cu o atenție meticuloasă și concentrată.

94
 După ora 10 Maharaj m-a rugat să stau lângă el și mi-a oferit ceai. A așezat din nou o pernă lângă el și
mi-a cerut să mă așez pe ea. Apoi a început să vorbească. Arătându-mă spre public, a spus că ține o
conferință specială în onoarea mea. Esența discursului a fost despre Atman [„Eu sunt”] și despre cum nu
este nimic altceva decât propria „ființă simplă”. După o lungă și torențială efuziune, s-a întors spre mine
și a spus: „Îți voi pune o întrebare și tu trebuie să-mi răspunzi, în mod clar.” Apoi m-a întrebat: „Ești de
acord cu tot ceea ce-am spus?” Când eu, copleșit de emoție, am spus „Da!”, Maharaj s-a întors spre public
și a spus: „Tot timpul, discursul ținut astăzi a fost ținut de Acela care tocmai acum a spus „Da!”.S-a întors
spre mine și mi-a spus cu fermitate: „Ar trebui să ții discursuri zilnic la Shri Ramanasramam. Ceea ce
vorbești nu contează. Orice vei vorbi va fi Shri Bhagavan cel care vorbește.” Eu l-am implorat: „Maharaj!
Sunt incompetent, incapabil să țin discursuri. Nu pot!” Maharaj a tunat: „Cel care spune că nu pot vorbi,
nu va vorbi. Deschide gura și Acela va ține discursul!”. El a adăugat: „Cel care vede Soarele răsărind, a
fost înaintea lui - acela este „Eu sunt”, acela este Acela, acela este Adevărul.”
Și în zilele de 20, 21 și 22 ianuarie, am ajuns la casa lui Maharaj la ora 8, am meditat, așezat pe perna
pe care Maharaj o așezase cu promptitudine pentru mine. În zilele de 23, 24 și 25 Maharaj a fost plecat la
Nasik. Cu toate acestea, m-am dus la el acasă și am meditat. Pe 26 am meditat în timp ce Maharaj își
făcea puja obișnuită.
În acea zi, după ce m-am așezat pe perna pusă pentru mine de Maharaj, atenția mea a pivotat complet
asupra lui. Rutina lui obișnuită era să ia de pe raftul închis micii idoli ai zeilor, să-i curețe și să-i îmbăieze,
să-i îmbrace, să le aplice pastă de santal, kumkum și attar (parfum indian care conține esență de trandafir)
și, în final, să le facă puja. Apoi, cu mare grijă, el punea idolii la loc cu un respect absolut. După aceea, se
urca pe o mică scară pusă la dispoziție de nora sa (care-i era total devotată, așa cum un discipol este
devotat Gurului său) și repeta acest proces cu toate imaginile de înțelepți și sfinți care împodobeau pereții
din sală. A făcut acest lucru meticulos și perfect, în timp ce eu îl priveam cu o atenție extaziată
Dintr-o dată, în timp ce Maharaj aplica attar (parfum) cu degetul pe fiecare tablou al înțelepților și
sfinților, mi-a venit un gând: „De ce aplică attar pe acele tablouri, fiindcă doar oamenii vii folosesc acest
lucru?” În momentul în care mi-a apărut acest gând, de la distanță, încă de pe scară, Maharaj mi-a aruncat
o privire pătrunzătoare și m-a întrebat: „Tablouri? Sunt doar imagini? Privește mai atent!”. Când m-am
uitat la cele treizeci și ceva de tablouri înrămate, iată că toate au devenit vii ca și cum ar fi fost cu
adevărat animate! Am fost încântat! Apoi, a coborât, a venit și s-a așezat lângă mine și a spus: „Bhava
(atitudinea interioară) de devotament predat a cuiva este cea mai importantă atunci când faci puja sau
asiști la o puja. Dacă vezi formele lui Dumnezeu ca pe niște idoli, ele vor părea cu siguranță niște simpli
idoli. Dacă le tratezi ca pe niște imagini, ele vor apărea doar ca niște imagini. Schimbă bhava. Tratează-le
din toată inima ca fiind vii și abordează-le cu reverență.
Atunci, ele se vor transforma cu siguranță în vii și-și vor revărsa binecuvântările asupra ta. Acesta-i
modul în care înțelepții și sfinții îl venerează pe Dumnezeu în idolii pe care-i au. Cu toate acestea, să
rămâi mereu centrat pe esență, adică pe faptul că cel care asistă la puja sau cel care face puja este același
Adevăr, deoarece numai Dumnezeu este cel care locuiește în el sau în ea. Nu există niciun fel de falsitate,
căci totul, inclusiv „tu” este Adevărul.”
Maharaj mi-a dat apoi o palmă pe spate și-a adăugat: „N-a subliniat Shri Bhagavan adevărul spiritual
că Dumnezeu locuiește în Inima cuiva, și anume, în partea dreaptă a pieptului? Da! El locuiește aici!”
Maharaj și-a pus mâna dreaptă pe partea dreaptă a pieptului meu. M-am simțit total exaltat. A mai
adăugat: „De acum înainte să pui attar pe hainele tale ca să acopere partea dreaptă a pieptului!”
Eu continui să aplic parfum pe Inima mea, în fiecare zi! Ce binecuvântare extraordinară!
Cele opt zile au fost astfel încheiate cu succes.
Pe data de 27, n-am putut merge, fiindcă eram indispus. Pe 28 și 29 am mers la ora 10 dimineața și am
asistat la discuțiile lui Maharaj. Doamna și domnul Sapre erau acolo.
Am fost ocupat cu munca în ashram până pe 8 februarie. Seara, împreună cu P.V. Somasundaram, la
cererea lui Maharaj, am participat la sesiunea în marathi a lui Maharaj, unde a expus Dnyaneshwari al
Sfântului Jnaneswar. El a făcut un miracol. Era o mulțime de oameni din localitate. M-a rugat să vin și să
mă așez direct în fața lui, la picioarele lui. El stătea în picioare. S-a aplecat spre mine și mi-a spus:
„Ascultă cu atenție fiecare cuvânt pe care-l spun.” Vorbea în marathi, din care nu știu niciun cuvânt.
Timp de 45 de minute a vorbit foarte repede, fără nicio pauză, într-o marathi neamestecată cu hindi. Când
a terminat, a fost o tăcere asurzitoare. Încet, s-a aplecat din nou spre mine și m-a întrebat: „Ai înțeles?”
Ceva din mine a răspuns: „Da, Maharaj! Am înțeles fiecare cuvânt pe care l-ai rostit!”. Am fost surprins,
căci, deși aceste cuvinte au ieșit din gura mea, am simțit că eram doar un ascultător al acelor cuvinte și nu

95
vorbitorul lor. Maharaj a râs cu voce tare și a spus: „Da! Pentru asta te-am făcut să vii în această seară!”
[Aceasta a fost singura sesiune de seară la care mi-a permis să particip] În timp ce plecam, mi-a spus cu
toată afecțiunea: „Vino și categoric ne întâlnim mâine. Am kaam (afaceri) de făcut cu tine!”

09.02.1979 (Însemnare în jurnal)

Când am intrat în camera lui Maharaj era 11,30. Toți ochii erau ațintiți asupra mea; am fost surprins.
Doamna Sapre m-a mustrat ușor: „Maharaj te așteaptă de la ora 10. Își arunca frecvent privirea spre
scări.” Pe când mă pregăteam să mă așez, Maharaj i-a ordonat rapid doamnei Sapre să facă o grămadă de
perne uriașe, apoi m-a îndrumat spre ea și mi-a cerut să mă așez pe ea. O farfurie plină cu materiale
pentru puja i-a fost înmânată lui Maharaj. Mi-a aplicat tilak pe frunte și parfum pe piept. Mi-a pus
ghirlande. Eram într-o stare de respect, uimire și suspans. Mi s-a dat o farfurie mare care conținea un șal
de lână, o cămașă de bumbac, un dhoti și un plic cu 51 de rupii, iar Maharaj m-a rugat să le accept. Apoi,
ceea ce-a făcut Maharaj m-a luat prin surprindere. S-a prosternat complet în fața mea. S-a întors spre
publicul care asista la toate acestea, cu uimire [am aflat mai târziu că Maharaj nu mai făcuse așa ceva
niciodată] și a spus: „Așa salută în Bharat [India] un jnani pe un alt jnani.”. M-am ridicat imediat și m-am
prosternat în fața lui Maharaj, ținându-l strâns de picioare. Când m-am ridicat, el m-a rugat ca imediat ce
mă întorc la ashram să încep să țin conferințe. Am tăcut pur și simplu! (Sfârșitul articolului de jurnal)

Au fost multe ocazii în care Maharaj mi-a demonstrat geniul său unic, natural, înnăscut. Vreau să
menționez una dintre ele: După o conferință inspirată a lui Maharaj, un american de vârstă mijlocie, cu o
înfățișare atrăgătoare, s-a dus la Maharaj și i-a oferit 1000 de dolari în numerar ca ofrandă. Maharaj a
zâmbit, dar a refuzat politicos să-i accepte. Americanul l-a implorat: „Maharaj! Te rog să-i accepți! Pentru
înțelepciunea pe care-am primit-o astăzi de la tine nu pot decât să-ți aduc omagiul meu. Sunt un om bogat
și pentru mine acestea nu-s decât niște alune. Te rog frumos să nu refuzi!”
Maharaj a răspuns: „Știu, știu! Voi, americanii, sunteți foarte bogați și foarte prosperi. Îți voi spune o
poveste veche. Este din epopeea Ramayana. Soția Domnului Rama, Sita, a fost răpită de demonul
Ravana. Rama a cerut ajutorul regelui maimuțelor, Sugriva. Conducătorul lor, Hanuman, le-a îndrumat pe
maimuțe să recunoască măreția Domnului Rama. Cu toții s-au angajat să-l sprijine pe Rama. La timpul
potrivit, Lordul Rama l-a învins pe Ravana și se întorcea triumfător în capitala sa Ayodhya din India
împreună cu soția sa salvată, Sita. Maimuțele au vrut și ele să-i însoțească la Ayodhya, fiindcă erau
nerăbdătoare să asiste la ceremonia de încoronare a Domnului Rama. Când au ajuns la Ayodhya,
maimuțele, așa cum le era obiceiul, au făcut o agitație enormă. Încoronarea s-a desfășurat cu succes. A
doua zi, dis-de-dimineață, Domnul Rama l-a întrebat pe Hanuman: „De ce-i atâta liniște și tăcere? Ce s-a
întâmplat cu tot clanul tău?”. Hanuman a răspuns: „Domnul meu! Când ți-au promis sprijin, au făcut și un
jurământ sever că nu vor mânca și nu vor dormi până când nu vei fi încoronat ca rege al Ayodhiei. Ieri, au
asistat la încoronare. Jurământul lor s-a împlinit, așa că au mâncat până la refuz. S-au simțit atât de
epuizați din cauza lipsei de somn, încât acum au adormit adânc.” Domnul Rama a fost foarte mișcat de
sacrificiul pe care maimuțele l-au făcut renunțând la plăcerile lor de a mânca și de a dormi.
Maharaj s-a oprit brusc din povestire și a spus: „Până acum e povestea originală. Acum, voi adăuga
propria mea versiune... Așadar, Domnul Rama a dat o binecuvântare tuturor maimuțelor: «Toate
maimuțele merită o mare plăcere și prosperitate. Așadar, fie ca toate să se renască sub formă de oameni în
America, unde se vor bucura din belșug de toate acestea!»”
Maharaj s-a întors către american și către public și-a adăugat: „Știu, voi, americanii, vă bucurați de
belșug și prosperitate și sunteți generoși. Vă bucurați de plăceri. Cu toate acestea, eu nu pot accepta banii
voștri. Eu sunt un grihastha [gospodar]. În dharma noastră hindusă, numai brahmacharis [burlacii] și
sannyasins [cei care au renunțat] au voie s-accepte pomană și donații. Grihasthas [gospodarii activi] și
vanaprasthas [gospodarii pensionari] n- au voie.”
Observând dezamăgirea de pe chipul americanului, Maharaj a spus consolator: „Voi, americanii, veți
avea parte de prosperitate materială din belșug în America, dar dacă-l vreți pe Domnul Rama va trebui să
veniți în Bharat. Va trebui să veniți în India!”
Cu o altă ocazie, o remarcă pe care Maharaj a făcut-o în timp ce mă aflam cu el a avut un impact
profund și de neșters asupra mea: „Durerea este fizică. Suferința este mentală. Durerea este inevitabilă.
Suferința este întotdeauna evitabilă.”

96
 Există o versiune pe internet a următoarei povești despre o doamnă franceză pe nume Edith Deri,
versiune care nu-i tocmai exactă. Ceea ce s-a întâmplat de fapt este după cum urmează:
Edith Deri era contabilă la o bancă renumită din Paris. În fiecare an ea-și petrecea toate concediile
câștigate în timpul anului la Shri Ramanasramam. Ateriza la Bombay, prindea un zbor spre Madras, lua
un taxi și ajungea la ashramul nostru fără să se oprească nicăieri. Atât de profundă era dedicarea ei față de
Shri Bhagavan și față de învățătura Sa! M-am atașat foarte mult de ea și chiar mă adresam ei ca fiind
„mama mea franceză”! Și ea mi-a răspuns și mi s-a adresat cu „Fiule!”
Când a citit întâlnirile mele cu Nisargadatta Maharaj în Calea Muntelui, s-a supărat foarte tare. La
următoarea ei vizită, m-a mustrat pentru c-am pierdut timpul plecând din Arunachala la Bombay pentru a
fi cu un alt învățător. M-a întrebat: „Ce lipsește din învățătura lui Shri Bhagavan de-ai avut nevoie de
ajutorul acelui învățător?” Era o personalitate puternică. Mi-a fost clar că nicio explicație verbală a mea n-
o va convinge. Așa că i-am spus: „Mamă! Trebuie să fii cu Maharaj ca să știi de ce mă duc acolo. La
următoarea ta vizită, oprește-te pentru o zi în Bombay, mergi la el și vezi cu ochii tăi!”. Ea a fost de
acord.
În anul următor, în timpul ofrandei de lapte la puja de dimineață devreme din ashram, am simțit
căldura unei bătăi afectuoase pe spate. Era mama mea franceză! Părea nespus de fericită. M-a scos în
grabă afară și mi-a povestit următoarele, cu mare bucurie:
„Conform indicațiilor tale, dragul meu Fiu, m-am oprit pentru o zi în Bombay și am mers să-l văd pe
Maharaj. Fierbeam de furie. Am vrut să-l iau la întrebări pentru că l-a ademenit pe Fiul meu să se
îndepărteze de Shri Bhagavan al meu! M-am dus la casa lui Maharaj la ora 10. Când am urcat scările, era
deja o mulțime mare adunată în fața lui Maharaj. Așa că m-am așezat chiar pe ultima treaptă. Maharaj m-
a întâmpinat c-un zâmbet și o mișcare a capului. Acest lucru m-a înfuriat și mai tare. M-am controlat și-
am păstrat tăcerea. Maharaj mi-a spus: „Pune o întrebare!”. Eu n-am răspuns. A insistat de câteva ori să-l
întreb ceva. Am devenit neliniștită și-am răbufnit furioasă: „N-am nimic de cerut de la tine. Nu există
nicio îndoială în mine!” Maharaj a insistat în continuare cu cererea sa. M-am înfuriat foarte tare și am
spus: „De ce insiști să te întreb ceva? Este pentru a-ți arăta măreția în fața publicului tău? Adică, eu ar
trebui să pun o întrebare, iar tu să răspunzi și să-mi zdrobești mintea îndoielnică, nu-i așa? Și tot publicul
te va aplauda, nu-i așa? Nu acesta-i motivul pentru care insiști în continuare să vă pun o întrebare?” Am
fost cu siguranță nepoliticoasă, dar nu mi-am putut ascunde iritarea. Trebuia să mă descarc pe el.
Maharaj își îndrepta tot timpul grațios privirea spre mine, c-un zâmbet beatific pe față. El n-a fost
atins de expresia mea de furie și intoleranță. După câteva minute în care m-a privit concentrat, a deschis
gura și cuvintele s-au rostogolit ca o cascadă: „Apa nu-i niciodată deranjată dacă setea omului este
potolită sau nu!” Maharaj a repetat-o încet, dar cu emfază, de câteva ori: „Apa nu-i niciodată deranjată
dacă setea omului este potolită sau nu!” Ceva minunat s-a petrecut în mine! Toată furia, frustrarea și
iritarea mea au dispărut, iar în locul lor a apărut o mare de pace, liniște și fericire. Această experiență m-a
ajutat să transcend limitele minții mele și am devenit imens de fericită. Sunt foarte fericită că l-am
întâlnit. Îți mulțumesc, Fiul meu! Maharaj este cu adevărat un mare sfânt!”
Mulți erau nedumeriți de ce Maharaj insista să le ceară noilor veniți să-i pună întrebări, chiar înainte
ca aceștia să se familiarizeze cu modul său de predare. Această abordare era unică pentru Maharaj.
Într-o zi, el s-a întors spre mine și mi-a spus: „Ceea ce un sadhaka (căutător) știe în mod conștient
despre sine însuși este doar o noime din ființa sa. Restu-i îngropat ca inconștient, ca un iceberg! El n-are
niciun mijloc de a dezlega această imensă parte a inconștientului său. Cu o singură privire, un sfânt poate
desluși întregul inconștient al unui căutător, strat cu strat. Vrem să lucrăm asupra lui, să-l abordăm și să-l
distrugem. Pentru a face asta, avem nevoie de parola din partea căutătorului, de aprobarea acestuia.
Fiecare sfânt are o metodă unică de a scoate la suprafață acest inconștient ascuns al căutătorului, astfel
încât acesta să-l poată prinde și să lucreze asupra lui. Noi suntem interesați doar de partea ascunsă a
inconștientului căutătorului. De fapt, ne ocupăm și de a noua parte a nivelului său conștient. Ramana
Maharshi a folosit „Cine sunt eu?”. Swami Ramdas a folosit „Om Shri Ram Jai Ram Jai Ram Jai Ram Jai
Ram”. Shirdi Sai Baba a folosit „Allah Malik”. Insist ca nou-venitul să-mi adreseze o întrebare. Asta-i
metoda mea. Răspund la întrebare, dar acest lucru are doar o importanță secundară. Atunci când
căutătorul își expune în mod explicit îndoiala, inconștientul său se ridică fără știrea sa la suprafață prin
cuvintele sale. Eu o sesizez imediat și încep să lucrez asupra ei! Acesta-i un mister pe care nicio minte
obișnuită nu-l poate înțelege. Ce-i grozav în a risipi îndoielile ce vin de la nivelul conștient de o nouăime,
vârful aisbergului? Există o mulțime de cărți care pot face acest lucru. Dar atunci, cum rămâne cu
inconștientul ascuns?

97
 La urma urmei, un căutător se duce la un sfânt pentru a fi eliberat de problemele sale ascunse în
adânc. El nu poate face nimic în privința acestora de unul singur, fiindcă-i total inconștient de
profunzimea și amploarea lor. Atenția sfântului asupra căutătorului este operația Harului! Sfinții sunt
astfel cei mai milostivi. Indiferent dacă căutătorii o recunosc sau nu, noi nu suntem deranjați. Așadar,
atunci când insist în mod repetat ca nou-venitul să-mi adreseze o întrebare, o fac dintr-o imensă
compasiune ce izvorăște dinăuntrul meu, față de căutătorul care se zbate. Folosesc întrebarea ca pe o
cheie pentru a-i debloca inconștientul și a-l curăța.”
Cuvintele lui Maharaj au rezolvat o enigmă care mă frământa încă de când l-am văzut insistând ca eu
și alți vizitatori noi să-i punem o întrebare. Este evident că vorbele puternice pe care i le-a repetat lui
Edith Deri au avut un efect de curățare și asupra inconștientului ei.
Un alt adept american, la prima sa vizită, a fost rugat de Maharaj să-i pună o întrebare. Ca toți noii
vizitatori, și el a pledat: „Tu ești depozitarul înțelepciunii, Maharaj! Venim aici doar pentru a-ți asculta
cuvintele de înțelepciune... N-am întrebări!” Privindu-l cu toată compasiunea și dragostea, Maharaj l-a
întrebat: „Ce erai tu mai înainte de răsăritul Soarelui?” În sală a domnit o tăcere totală. O schimbare
remarcabilă s-a produs asupra adoratorului american. Cu toată bucuria și mulțumirea, el s-a prosternat în
fața lui Maharaj și a rămas într-o tăcere plină de bucurie, pe toată durata sesiunii! Când am ieșit din casa
lui Maharaj, l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat? Pari acum o persoană complet schimbată și extrem de
fericită!” „Oh! Este o experiență lăuntrică minunată, prietene! Din copilărie, nu m-am trezit niciodată
înainte de răsăritul soarelui. N-am văzut niciodată răsăritul Soarelui! Punând această întrebare, poate că
Maharaj m-a împins în starea mea interioară latentă de somn profund, chiar dacă eram pe deplin și total
treaz! Am experimentat pentru prima dată în viața mea adevărata stare de liniște interioară, cu Conștiință
conștientă și totală!”
În ultimele sale zile, Maharaj a fost afectat de cancer la gât și a fost sfătuit de medici să nu facă
mișcări. Prin urmare, vizitatorii au fost rugați să nu-i aducă ghirlande sau cadouri, fiindcă pentru a le
primi, Maharaj trebuia să se ridice din pat, ceea ce-i provoca dureri enorme. Eu n-am știut despre asta. În
acea zi, am adus ghirlande de flori și fructe, ca ofrandă pentru Maharaj. Când am intrat în cameră, toți
ochii mă străpungeau ca niște pumnale. Din colțul ochilor, Maharaj ar fi trebuit să mă vadă. A făcut
eforturi herculene să se ridice din pat pentru a primi fructele. Corpul lui Maharaj ajunsese atât de slăbit,
încât arăta ca un schelet! Văzându-i starea, nu mi-am putut stăpâni emoțiile; am plâns din belșug în
hohote.
Maharaj mi-a cerut să-i pun ghirlanda în jurul gâtului și și-a întins mâinile pentru a primi fructele.
Văzându-mi starea mea zdrobită, a zâmbit și a spus: „Asta-i tot ce-ai învățat din învățăturile lui Maharshi?
Asta-i tot ce-ai învățat după ce m-ai ascultat atâția ani? Sunt eu corpul?”. Cu afecțiune tandră, Maharaj m-
a mângâiat pe spate. Cu o emoție imensă, vărsând încă lacrimi din belșug, i-am răspuns: „Maharaj! Știu
că tu nu ești corpul. Și eu știu că nici eu nu sunt corpul. Dar, totuși, Maharaj! Acest corp s-a mișcat cu cea
mai profundă dragoste, afecțiune, venerație și dăruire spre cu trupul tău. În mod incontrolabil, sunt afectat
să văd starea vlăguită a corpului tău...” Mă chinuiam să continui.
Maharaj m-a îmbrățișat cu binecuvântare și mi-a spus cu fermitate: „Doar Guru trăiește, tu nu. Ține-te
bine de Guru. Prezența Lui este întotdeauna în inima ta. Bhagavan Ramana te binecuvântează tot timpul!
Fii conștient! Fii atent! Nu permite să survină niciodată inconștiența! Eu te binecuvântez! Tu ești
întotdeauna Adevărul!
Sfinții nu sunt altceva decât conglomeratul de Compasiune, Iubire, Har și Binecuvântări - cristalizate
într-o formă omenească!
Shri Nisargadatta Maharaj Ki Jai! »

Catherine Boucher

Catherine Boucher, o adoratoare înfocată a lui Shri Nisargadatta Maharaj, l-a întâlnit pe acesta în
1978. Aceasta este relatarea ei despre timpul petrecut cu Maharaj, cu propriile ei cuvinte. Învățăturile lui
Shri Nisargadatta i-au ghidat viața. Ea a trăit ca gospodar și-a lucrat în domeniul sănătății mintale ca și
consilier clinic licențiat înainte de a se pensiona. S-a bucurat de această perioadă din viața ei pentru a
reveni la a scrie despre și a reflecta asupra experienței întâlnirii cu Shri Nisargadatta Maharaj.

98
 «Vă împărtășesc experiența mea de a-l întâlni pe Nisargadatta Maharaj în 1978. Nu mi-am luat
niciodată notițe când am fost acolo, în Bombay. Am scris aceste amintiri în 2001 pentru un prieten,
fiindcă aceste amintiri fuseseră sigilate în memoria mea în ultimii 23 de ani.
În 1976 sau 1977 (cred) a apărut o recenzie a cărții „Eu sunt Acela” în revista „Calea Muntelui”.
„Calea Muntelui” este revista internă a Shri Ramanasramam din sudul Indiei. Era o recenzie foarte
pozitivă și fiindcă Maurice Frydman fusese asociat cu Shri Ramana Maharshi, avea o anumită greutate.
Aceasta a fost prima dată când am aflat că poate exista un jnani în viață, un înțelept realizat de talia
lui Shri Ramana Maharshi. Am primit cartea, am citit-o și am fost uimită. I-am scris lui Maurice
Frydman, iar el a început să corespondeze cu mine. La un moment dat, m-a rugat să găsesc un editor
pentru „Eu sunt Acela” în Statele Unite. Așa că am început să trimit „Eu sunt Acela” la diverse edituri
spirituale. Am trimis-o în mod special la Shambhala, Rainbow Bridge și Unity Press. Ei n-au considerat
că se potrivește pentru editurile lor. Apoi am primit o scrisoare de la domnul Sudhakar Dikshit, editorul
editurii Chetana Press (care-i editorul cărții „Eu sunt Acela”), care m-a informat că Maurice Frydman
murise, iar scrisoarea mea fusese găsită pe biroul său. Așa că am început să corespondez cu domnul
Dikshit. Am decis că vreau cu adevărat să-l vizitez pe Nisargadatta și am început o corespondență cu
domnul Hatè (care era ginerele lui Maharaj), ceea ce mă aduce acolo în ianuarie 1978, când am zburat cu
avionul Air India spre Bombay cu intenția de a-l întâlni pe Shri Nisargadatta Maharaj.
Am sosit (eu și prietenul meu Rick) în jurul orei 3 dimineața și am mers cu o viteză amețitoare de la
aeroport la hotelul nostru. Orașul arăta de parcă era plin de cadavre, deoarece foarte mulți oameni dorm
pe străzi. Am ajuns la camera noastră de hotel călcând peste personalul hotelului care dormea și ne-am
instalat pentru a ne odihni puțin. Imediat la ora 6 ne-a sunat telefonul, conducerea ne cerea pașapoartele.
Gălăgia din fața camerei noastre s-a pornit aproape automat, traficul urca în viteză dinspre Marine Drive.
Vizavi era Marea Arabiei, gri și strălucitoare.
Când am ajuns, nu eram sigură c-aș putea suporta camera noastră de hotel, dar după ce-am dormit și
meditat, am fost de acord că era un loc bun de cazare.
Dimineața, domnul Hatè, ginerele Gurului, ne-a sunat și ne-a spus că ne va duce să-l vedem pe
Maharaj mai târziu în acea zi. Domnul Hatè, care era o persoană filiformă, c-un zâmbet larg, a spus c-ar
trebui s-aducem o ofrandă atunci când îl vom vedea pe Maharaj. Așa că ne-am plimbat prin piața din
cartier și ne-am hotărât asupra unor banane. Strada pe care locuia Maharaj era după colț de
cinematograful Alfred. Zgomotul de pe stradă era cacofonic. Am ajuns la casa lui și am intrat. Nu era în
desfășurare niciun satsang oficial. Înăuntru se afla un bărbat mic și bronzat, cu ochii arzând. De fapt,
Maharaj se bărbierea la un frizer ambulant. Prima mea privire la Maharaj a fost foarte intensă, mai ales
pentru că toată fața îi era acoperită de spumă și ochii îi ardeau cu o intensitate pe care n-o puteam
înțelege. M-a privit fix și m-am întrebat dacă nu cumva eram nebună c-am venit până aici. Intensitatea lui
era în același timp înspăimântătoare și captivantă. Să fi fost dragoste, furie sau pur și simplu
conștientizare totală? M-am întrebat dacă nu cumva totul a fost o mare greșeală. Deoarece Maharaj era
cam de înălțimea mea - în jur de 1,70 m cu câțiva centimetri în plus - puteam să mă uit direct în ochii lui,
ochii pentru care străbătusem mai mult de jumătate de lume pentru a-i întâlni, ochii unei ființe iluminate.
Deși aveam un maestru spiritual în California, voiam să întâlnesc un Guru iluminat indian de bună
credință.
În curând mi-am dat seama că Maharaj nu era furios, era doar intensitate pură...atât de multă
intensitate curgea prin ochii lui, prin întreaga lui ființă! Ceea ce aveam să aflu cu alte ocazii a fost că el
era, de asemenea, Iubire pură.
Domnul Hatè i-a explicat cine eram, de unde veneam etc. Am fost invitați să ne întoarcem în
dimineața următoare pentru satsang.
Satsang-urile cu Maharaj erau preponderent pentru adepții occidentali și pentru cei indieni ai săi care
erau înclinați spre jnana. Maharaj ținea și discursuri pentru adepții săi indieni și făcea puja. Sala de
satsang era o mansardă deasupra zonei de locuit a familiei. Când citisem „Eu sunt Acela”, îmi făcusem o
imagine a lui Nisargadatta Maharaj construind o cameră mică, probabil nu suficient de înaltă pentru a sta
în picioare. Cu toate acestea, în realitate, camera era spațioasă. Ca să ajungi la ea, trebuia să urci o scară
îngustă și foarte înclinată, dar odată ce-ai intrat, era destul de mult spațiu. Bineînțeles, când o umpleai cu
10-20 de vizitatori, era aglomerată.
Camera era lungă, slab luminată și vopsită cu un verde ce părea culoarea cuprului ruginit. Era
înconjurată de fotografii și desene ale diferiților Guruși. Pe unii nu-i recunoșteam, alții îmi erau familiari.
Era o fotografie mare a lui Ramana Maharshi care se afla deasupra pernei lui Maharaj; Maharaj stătea pe

99
un fel de piele de animal chiar sub o oglindă, iar pe peretele opus era o altă oglindă. În partea laterală a lui
Maharaj se afla portretul său. În cameră erau fotografii ale celor nouă Guruși din stirpea sa și un imens
altar de argint cu o fotografie mare a lui Shri Siddharameshwar. Pe multe dintre fotografiile înrămate și
vitrate se afla un punct de kumkum roșu (o pudră asemănătoare cu vermilionul care-i folosită ca semn
sacru). Maharaj înlocuia ghirlandele de flori și reîmprospăta kumkum-ul. Dacă ajungeai devreme, îl puteai
vedea angajat în această activitate devoțională. Cei care credeau că Maharaj nu era evlavios, aflau că era
foarte serios în acest sens.
Când am venit la satsang pentru prima dată, eram puțin plină de mine. Nu întâlnisem multe femei
interesate de non-dualitate și presupuneam că eram oarecum neobișnuită. În timp ce stăteam acolo, în fața
lui Maharaj, am aflat că o tânără din Germania, pe nume Barbara, începuse o relație de Guru-discipol cu
Maharaj. Venise de la Shri Ramanasramam, unde tocmai aflase despre Maharaj. El a fost foarte grijuliu
cu ea. A încurajat-o să ia inițierea de la el. Era ca și cum aș fi privit o poveste de dragoste, un dans. Între
timp, am descoperit că împrejurările îmi puseseră la vedere îngâmfarea și era o dezmorțire necesară.
Un lucru care s-a întâmplat imediat a fost să văd că oamenii se prosternează în fața lui Maharaj. Prima
dată, după ce i-am adus ofranda, să mă prosternez a fost ceva foarte intens. Ca americancă eu nu mă
înclinasem în fața niciunei alte ființe omenești. Asta lovește în individualitatea fiecăruia, dar odată ce-am
prins gustul, mi-a plăcut să mă prosternez în fața lui Maharaj. Prosternarea, mi s-a spus, simboliza că
„Nimic din mine, doar tu” sau „Las totul la picioarele tale”. Pentru mine a ajuns să fie o experiență atât de
fericită, încât îmi plăcea să mă prosterneaz! Pentru Maharaj părea că nu-i mare lucru. Îi atingeai
picioarele și te înclinai în fața lui. Pur și simplu îmi plăcea să mă prosternez; era cel mai bine!!!
În timpul primului meu satsang, Maharaj vorbea despre Vithoba și Tukaram și despre jocul
devoțiunii. Pe măsură ce timpul trecea în această cămăruță, mi-am dat seama că Maharaj avea un mod
foarte direct de a evidenția natura noastră proprie, că avea instrucțiuni practice. De asemenea, el făcea
parte dintr-o stirpe. Noi, occidentalii, eram nerăbdători să primim această instrucție atât de directă.
Maharaj nu prea avea răbdare cu intelectualismul occidental, cu conceptele spirituale și cu mentalitatea de
piață și, în perioada în care mă aflam acolo, a dat afară câțiva oameni. Era renumit pentru faptul că dădea
oamenii afară din casa lui. Aceasta era o metodă de instruire.
„Eu sunt Acela” nu avea niciun indiciu de devoțiune ca parte a instrucției sale. Da, a vorbit cu
devotament despre Gurul său, Shri Siddharameshwar, dar altceva nu prea mult. Poate că știa că noi,
occidentalii, nu eram cu adevărat acordați la astfel de sentimente; că forma noastră de non-dualitate era
mai mult despre discriminare, despre cunoașterea de Sine. Venisem cu toții pentru abordarea rapidă și
fără noimă pe care o citisem în carte și, totuși, aveam în fața mea o reconstituire dulce și divină a jocului
dintre Guru și discipol, iar eu nu-i înțelegeam prea bine implicațiile. Nu încerc să spun că devoțiunea este
necesară pentru trezirea la adevărul naturii proprii, totuși, cred că ea a figurat în descendența lui Maharaj.
Într-o dimineață am venit devreme, destul de devreme pentru a-l zări pe Maharaj în puja de dimineață
și în pregătirile sale devoționale. După ce-a citit dintr-o carte sfântă (nu știu care), a curățat cu grijă și a
reamenajat fiecare tablou din sala de satsang. A fost foarte deliberat și în așezarea ghirlandelor în jurul
tablourilor. Am început să mă întreb cine erau aceste personaje care să impună o asemenea dragoste și
respect din partea lui Maharaj.
Erau mai mulți traducători indieni. Nu știu dacă s-a întâmplat în prima zi, dar la scurt timp, cam în
acea perioadă, mi s-a atribuit un traducător, domnul Saumitra Mullarpattan, un inginer civil pensionar.
Deși Maharaj nu vorbea engleza, folosea câteva fraze: „Întrebări? Întrebări? Conștientizare”. A mai
existat un alt traducător remarcabil, domnul Sapre, a cărui stăpânire a non-dualității era impresionantă.
Maharaj stătea jos, aprinzând multe bețișoare de tămâie, aprindea și beedi pentru a fuma. Era o a
atmosferă încețoșată. Era concentrat asupra întrebărilor în timp ce era ocupat și cu numeroasele aprinderi
de tămâie. După aceea vorbea, iar răspunsurile sale ieșeau ca un foc de mitralieră. Vorbea într-un mod
grosolan, dar vorba lui devenea ca o muzică pentru urechile mele. Ne presa cu adevărat să punem
întrebări. Spunea: „Cheltuiți milioane de rupii în fiecare zi pentru a fi aici. Puneți întrebări!”. Exista un
incredibil sentiment de camaraderie între noi, vizitatorii și adepții. Camera era fierbinte (pentru mine), dar
răcoroasă pentru Maharaj. Era ianuarie, iar Maharaj purta o vestă de cardigan portocalie.
Diminețile începeau brusc în camera noastră de hotel. Se părea că traficul zgomotos se amesteca cu
ceea ce eu numesc muzica indiană de dimineață, expectorațiile zgomotoase ale colegilor noștri de hotel.
Asta auzeam la trezire. Eu și prietenul meu Rick discutam să facem o excursie secundară la Shri
Ramanasramam în Tiruvannamalai. Aveam la dispoziție doar 17 zile în India și mă întrebam care era

100
lucrul corect de făcut. Am vizitat AAA (de fapt, trebuie să aibă un alt nume în India) pentru a obține
câteva informații de călătorie. Apoi am plecat la satsang.
Deși nu-mi amintesc cronologia exactă, îmi amintesc că la începutul vizitei mele, Maharaj a primit un
pachet și era foarte hotărât să-l deschidă pentru a-i afla conținutul. S-a dovedit a fi tămâie, pe care-a
început imediat s-o aprindă. Îmi amintesc că am fost un pic critică cu Maharaj, dar asta mi s-a părut
absurd. Între timp, jocul Guru-discipol dintre Barbara și Maharaj a continuat. El o invita să ia inițierea
(care era o inițiere cu mantra.) Ea se gândea la asta. Maharaj a spus o poveste. Zicea că a existat un
siddha cu multe puteri. Acest siddha locuia la câteva străzi distanță. Într-o zi, Maharaj a primit o invitație
de la siddha care spunea: „Sunt pe moarte, vino acum și primește transmiterea tuturor puterilor mele!”
Maharaj i-a răspuns ceva de genul că, deoarece el își întâlnise Gurul, nu se va deranja să parcurgă cele
câteva străzi pentru a primi această transmitere.
Maharaj mi-a răspuns la întrebări și-am simțit c-am avut o bună relație cu el. La sfârșitul sesiunii, în
timp ce coboram scările, s-a întors spre mine și mi-a spus intens: „N-ai de gând să te plimbi pe aici, nu-i
așa?”. Am luat acest lucru ca pe un ordin, nu ca pe o întrebare și m-am hotărât să-mi petrec întreaga vizită
la picioarele lui Maharaj. Am simțit că-mi indicase să rămân pe loc, iar cu ocazia de a trăi satsang-ul sub
fotografia lui Ramana, am simțit că mă aflu și eu în vizită la Maharshi. Maharaj a avut mai mulți Guru-
bhais, adică colegi-discipoli ai aceluiași Guru. În descendența lui Maharaj, Siddharameshwar a avut mai
mulți discipoli iluminați. A existat un Guru-bhai pe nume Bhainath Maharaj, care era și el pe deplin
iluminat. Vorbea fluent engleza, dar nu traducea pentru Maharaj și nici nu ținea satsang-uri proprii. Când
apărea la satsang, Maharaj îi arăta cea mai mare deferență. Aveau o legătură evident profundă. De multe
ori m-am întrebat de ce Bhainath n-a predat, dar, din nou, Nisargadatta a făcut destule pentru amândoi.
La începutul vizitei mele la Maharaj, am fost invitați să-l ascultăm pe Maharaj vorbind la un centru
spiritual. Centrul își sărbătorea cea de-a 50-a aniversare. Bărbații și femeile au fost împărțiți pe sexe, iar
noi am stat pe o podea rece de marmură. Maharaj era un vorbitor invitat, la fel ca și un swami al
Ordinului Shankara. În India, atunci când un personaj sfânt intră într-o încăpere, toată lumea se ridică în
picioare. Îmi amintesc că Maharaj a intrat în cameră cu ochelari de soare foarte întunecați, dar nu s-a
așezat până când fratele său Guru, Bhainath Maharaj, nu s-a așezat. Cred că a ținut un discurs de o oră în
marathi. Bineînțeles, n-am înțeles nimic din ce-a spus, dar după discurs, domnul Sapre a oferit o traducere
completă (sau propria sa elucidare) a discursului. Oamenii au depus ofrande la picioarele lui Maharaj. La
sfârșitul programului, Maharaj s-a ridicat în picioare, a luat ofrandele și le-a dat lui Swami care împărțise
podiumul cu el. În dimineața următoare, în satsang, Maharaj ne-a întrebat dacă știm de ce i-a dat
ofrandele lui Swami. Maharaj a spus: „I-am dat ofrandele pentru că el vorbește pentru a-și hrăni burta!”
Acest lucru m-a surprins pentru că nu observasem că Maharaj era critic. El a continuat să vorbească
despre oamenii care poartă haina de culoarea șofranului pentru a-și hrăni burta. Așadar, mi-a devenit clar
că Maharaj nu acorda cu adevărat oamenilor un statut special din cauza titlului sau a ordinului lor.
Maharaj n-avea răbdare cu oamenii care erau pundiți.
Pentru că Bombay era un punct de plecare important din India, oamenii care fuseseră la Shri
Ramanasramam plecau prin Bombay și profitau și ei de ocazia de a-l întâlni pe Maharaj. Așa a ajuns
Barbara să-l întâlnească pe Maharaj. De fapt, acesta i-a spus Barbarei: „Dacă rămâi trei săptămâni, îți voi
oferi întreaga transmisie”. Barbara trebuia să ia o decizie importantă, fiindcă urma să înceapă facultatea
de medicină în Germania peste două săptămâni. Ea s-a hotărât să rămână și să rateze școala medicală și în
schimb să devină ceva de genul unui fizioterapeut. El a încurajat-o cu adevărat să rămână și ea a rămas.
Îmi amintesc că odată a venit un bărbat de la Shri Ramanasramam. Cred că era bibliotecarul de acolo, dar
locuia în Anglia și era în drum spre casă. Domnul Sapre a refuzat să-i pună întrebări lui Maharaj. El a
considerat că întrebările omului nu veneau din locul potrivit. Acest lucru m-a supărat destul de tare,
fiindcă eu consider că nimeni n-ar trebui să se interpună între discipol și Guru. Domnul Sapre nu credea
că omul era destul de sincer, în parte pentru că acest om o vizitase pe Anandamayi Ma. Deși Maharaj
putea da afară pe unii oameni, acest om n-a avut nici măcar o șansă. Întrebările sale nu i-au fost puse lui
Maharaj. Am simțit c-a fost o situație oribilă.
Într-o zi, în timpul vizitei mele, am venit la casa lui Nisargadatta Maharaj și nu era niciun traducător
prin preajmă. Chiar dacă era așa, mi s-a permis să urc la etaj și să stau cu Maharaj. El citea un ziar. Așa că
m-am așezat lângă Maharaj și-am meditat în timp ce el citea, încercând să înțeleg cum putea fi pentru el
să citească un ziar. Simplul fapt că mi s-a permis să fiu prezent în timp ce el își ducea viața de zi cu zi a
fost ceva foarte profund pentru mine.

101
 Cu o altă ocazie, domnul Mullarpattan ne-a invitat să mergem la o plimbare cu Maharaj. Am fost
încântată. Îmi amintesc ziua în care domnul Mullarpattan ținea o umbrelă neagră pentru a-l proteja pe
Maharaj de soarele din Mumbai. Mă simțeam foarte fericită, plimbându-mă cu Maharaj și-am observat că
toți oamenii de pe stradă nu-și dădeau seama că un înțelept se plimba chiar pe această stradă! Mergeam
aproape de drum și simțeam c-aș putea să-l protejez pe Nisargadatta de pericolul mașinilor și că mi-aș da
de bunăvoie viața pentru el. Acest lucru nu era necesar, desigur, dar plimbarea mă emoționase. Am mers
cam două sau trei străzi mai jos pe Grant Road, până la magazinul de feronerie, iar Nisargadatta se uita la
thalis din oțel inoxidabil etc. (farfurii din oțel inoxidabil, pahare și accesorii pentru mâncare).
Am fost uimit de faptul că Maharaj făcea cele mai banale lucruri, rămânând totuși profund în Absolut.
M-am simțit foarte binecuvântată c-am fost invitată să mă plimb cu el!
După ce Maharaj l-a desemnat pe domnul Mullarpattan să fie traducătorul nostru, Maharaj se referea
la mine, la prietenul meu și la domnul Mullarpattan – traducătorul - ca la niște „necinstiți”. C\nd
ajungeam, Maharaj spunea ceva de genul: „Iată-i pe pungași!”. Simțeam o anumită atitudine jucăușă când
Maharaj făcea asta, fiindcă domnul Mullarpattan era o persoană foarte demnă. Mi-a plăcut teatrul făcut,
deși eu nu l-aș considera niciodată pe domnul Mullarpattan un pungaș! Era o persoană inteligentă și
profund devotată. Avea mare grijă de noi, iar eu mă bucuram când era rândul lui să ne traducă. Odată,
domnul Mullarpattan ne-a invitat la el acasă, ne-a servit o ceașcă de chai și când am mușcat din greșeală
dintr-un ardei iute de pe fundul ceștii, a râs de surpriza mea. Vizita mea a fost mult îmbunătățită de atenția
lui față de noi și de devotamentul său față de Nisargadatta Maharaj.
Într-o duminică dimineața am mers să stăm cu Maharaj. Traducătorii obișnuiți nu erau prezenți, deși
cred că cineva era acolo pentru a traduce. A fost ceva informal și destul de drăguț. A apărut un tânăr de
vreo 30 de ani pentru a-și prezenta omagiile față de Maharaj. Locuia la o oră de mers cu mașina de
Maharaj și nu participa la satsang-ul zilnic. În timp ce-mi exprimam înțelegerea, el părea să dea din cap,
să zâmbească și să fie de acord. La un moment dat am observat că avea o dantură îngrozitoare; de
asemenea, am avut un sentiment puternic că transcendase identificarea cu corpul și că era un discipol
avansat. Mai târziu, după ce-am coborât treptele, stăteam lângă ușa exterioară, pregătindu-ne să plecăm.
El a venit la noi, bând niște chai. S-a uitat direct la mine și-a spus: „Prin harul Gurului meu eu sunt pe
deplin satisfăcut.” Apoi mi-a întins ceașca lui de chai, iar eu am luat o înghițitură. Simt că-n acea zi am
întâlnit un discipol iluminat al lui Nisargadatta, dar nu i-am știut niciodată numele. Dacă descendența
continuă, cred că ea continuă prin el.
Câteva cuvinte despre domnul Hatè. Domnul Hatè (pronunțat Haatey) a fost ginerele lui Maharaj. Nu-
mi amintesc de ce-a murit fiica lui Maharaj, dar îmi amintesc că domnul Hatè spunea că atunci când ea
era pe moarte, tatăl ei a vizitat-o și-a izbucnit în râs sau ceva de genul ăsta. Aveau o fiică care era în
vârstă cam de 7 ani când i-am vizitat. Maharaj hotărâse că domnul Hatè trebuie să se recăsătorească și
astfel i-a spus uneia dintre adeptele sale că ea ar fi o pereche bună pentru domnul Hatè și c-ar trebui să se
căsătorească cu el. Când i-am vizitat, erau căsătoriți de un an sau doi și aveau un copil nou-născut. Păreau
să se potrivească perfect unul cu celălalt și erau complet devotați lui Maharaj. Locuiau într-o suburbie din
Bombay numită Vile Parle (pronunțat Vilay Parlay). Domnul Hatè ne-a invitat să venim la cină, ceea ce-
am și făcut. Am fost foarte impresionată de cât de armonioasă era relația lor, de faptul că păreau profund
îndrăgostiți și că era o familie frumoasă, deși a fost o căsătorie aranjată de Maharaj. Maharaj era foarte
înțelept în acest sens, pentru că la circa un an de la vizita mea, domnul Hatè a murit de o boală intestinală
și bruscă. M-am gândit mereu la cât de genial a fost Maharaj în a găsi o mamă pentru nepoata sa și cât de
perfect se potriviseră domnul și doamna Hatè.
Când am mers să luăm cina acasă la domnul Hatè, am discutat despre planurile pentru un nou centru
spiritual pentru Maharaj, o nouă Adhyatma Kendra. Acesta fusese proiectat, dar nu fusese încă creat. N-
am simțit niciodată că Maharaj își dorea un alt loc, iar mansarda lui avea o patină bogată de smog de
Bombay pe pereții verzi. Cu toate acestea, au apucat să-i zugrăvească camera înainte ca Maharaj să
renunțe la corp. Oricum, la cină era nepotul fratelui-Guru iluminat al lui Maharaj. El spunea că dacă vrem
putem veni să-l vizităm pe unchiul său. Am acceptat oferta. În acea seară, când am plecat acasă, ne-am
chinuit cu hoinăreala, fiindcă luasem foarte literal întrebarea lui Maharaj. N-aveam de gând să vizităm
niciun alt maestru spiritual și iată că plecasem să-l vedem pe Bhainath Maharaj. Chiar în dimineața
următoare, am plecat în viteză spre casa lui Bhainath pentru a-i lăsa un mesaj că nu-l vom vizita la prânz,
așa cum era planificat, dar imediat am fost poftiți înăuntru și Bhainath a spus: „Adevărul este foarte
simplu: Tu nu ești corpul, iar ego-ul este ireal, asta-i tot!”. Apoi am plecat. Ne-am dus direct la satsang-ul
cu Maharaj, iar eu am relatat toată povestea despre faptul că nu trebuie să umblăm și să-l vedem pe

102
Bhainath. El a râs și a tot râs spunând: „Oh, nu! Sunteți liberi să vă vedeți cu oricine!”. I s-a părut
amuzant. Mi-am făcut planuri să-l văd pe J. Krishamurti chiar în acea seară, împreună cu prietenul meu
traducător, domnul Mullarpattan.
Maharaj îi vorbise unui sannyasin Rajneesh cu multă dragoste și compasiune. L-a întrebat pe
sannyasin: „Nu ai ocazia să-i pui astfel de întrebări Gurului tău?”. Sannyasinul a spus că era dificil să se
apropie și să pună acest tip de întrebări. Întreaga încăpere a fost pătrunsă de dragostea și grija lui Maharaj.
A fost o perioadă interesantă să fiu în Bombay în 1978. Erau mulți căutători occidentali în oraș.
Sannyasinii lui Rajneesh mi-au ieșit în evidență pentru că toți purtau roșu sau portocaliu aprins, însă
femeia de multe ori se îmbrăca în maiouri fără bretele (portocalii) și fără sutien. Aveau o prezență foarte
sexuală. Eu nu-s o mironosiță, dar cred că India nu era încă pregătită pentru ei, fiindcă nu reușea să
deslușească paradoxurile ambulante ce păreau a fi acești sannyasini sexuali. Mulți dintre ei erau devotați
Muktananda. A fost o revelație pentru mine să văd cât de mulți căutători englezi, germani și olandezi
erau, iar americanii se aflau în minoritate. Am devenit conștientă de mândria mea națională, de care nu
fusesem conștientă până atunci. Simțind că eram specială pentru că eram americancă. Am observat că
acolo erau mult mai mulți căutători europeni sinceri (și mai mulți iluștri!).
Acest lucru mă aduce la ziua în care J. Krishnamurti a venit la Bombay pentru a vorbi. Aparent,
Rajneesh își încurajase sannyasinii să vină în oraș pentru a-l asculta vorbind la sfârșitul după-amiezii sau
la începutul serii. Drept urmare, tânărul sannyasin căruia Maharaj îi vorbise cu atâta compasiune, adusese
un grup de vreo 20 de sannyasini pentru a-l întâlni pe Maharaj mai devreme în acea zi. Primul lucru pe
care Maharaj l-a făcut a fost să ne împartă pe sexe. Apoi i-a spus unei mame care era sannyasin să-și pună
copilul să-și tragă picioarele înăuntru care erau întinse spre Maharaj, deoarece era ceva nepoliticos. A
început prin a spune că i-a separat pe sexe pentru că deși el nu era preocupat de sex, se părea că ei erau
foarte fixați pe el și a simțit că asta-i va ajuta să se concentreze. A spus: „’Dacă ar fi după mine, v-aș
stivui unul peste altul ca pe un morman de lemne, dar sunteți atât de fascinați te încât v-am separat.”
Asta-i interpretarea mea, dar îmi amintesc clar partea cu stivuirea unul peste altul.
El a cerut întrebări. Îmi amintesc că o femeie a relatat o analogie budistă despre folosirea mijloacelor
abile ca o barcă spre celălalt țărm, care este Nirvana. Maharaj a spus: „V-aș pune pe toți în barcă, v-aș
trimite pe celălalt țărm, iar eu aș rămâne aici, pe țărmul acesta!”. El intenționa să spargă conceptele lor
spirituale și nu era deloc impresionat de ele.
Vă povesteam despre momentul în care m-am simțit ca și cum l-aș fi trădat pe Maharaj pentru că mă
dusesem să-l văd pe fratele său-Guru, Bhainath Maharaj. După ce i-am împărtășit lui Maharaj toată
povestea, el a râs și a spus: „Oh, nu, tu ești liberă să te vezi cu oricine!”. Eu luasem întrebarea lui „Ai de
gând să hoinărești?” ca pe un îndemn de a nu căuta altceva și am fost prea literală în această privință.
Traducătorul meu, domnul Mullarpattan, a zâmbit și mi-a spus că J. Krishnamurti urma să vorbească
chiar în acea seară. N-am simțit niciodată prea mult interes pentru Krishnamurti, dar eram curioasă. Chiar
și în mansarda lui Maharaj era un desen al lui Krishnamurti. Oamenii păreau să vorbească despre
Krishnamurti cu venerație. Îmi amintesc că se vorbea chiar despre încercarea de a încerca o întâlnire între
Maharaj și Krishnamurti. Mi s-a spus că ea n-a avut loc niciodată, fiindcă mașina lui Krishnamurti n-a
încăput pe străduța 10 din Khetwadi. .Se prea poate să fie o poveste care nu s-a întâmplat chiar așa.
A existat o scenă foarte interesantă. M-am dus acolo cu prietenul meu traducător, domnul
Mullarpattan. Conferința avea loc în aer liber, într-un fel de parc deschis. Erau mulți sannyasini ai lui
Rajneesh, tineri indieni intelectuali. Krishnamurti părea pașnic, frumos, dar agitat. A fost o scenă hilară în
care spunea: „În zilele noastre, presiunile societății ne deformează creierul. Noi nu mai vedem nici măcar
păsările!”. Între timp, în spatele lui se afla o pasăre prinsă în șnurul unui zmeu. Departamentul de
pompieri din Bombay încerca s-o elibereze, în timp ce vulturii se învârteau în jurul bietei păsări prinse în
capcană. A fost o scenă de tip Keystone Kops. Și m-am gândit: „Krishnamurti, tu ești atât de prins în
imaginile tale despre natură, încât nu poți vedea păsările așa cum sunt ele cu adevărat!”
În dimineața următoare, după ce-a vorbit cu Maharaj, acesta a spus: „Krishnamurti este un mare
gânditor.” Eu am interpretat acest lucru într-un context negativ, în timp ce restul oamenilor au crezut că-l
complimenta pe Krishnamurti. M-am uitat în ochii lui Maharaj. Am simțit o unitate. A trebuit să fiu de
acord cu el, Krishnamurti a fost un mare gânditor.
Doar pentru că un Guru ar putea face comentarii despre un maestru nu înseamnă că el e în competiție
cu acel maestru. Maharaj putea fi critic, dar înseamnă asta că se simțea el în competiție cu cineva? Nu, nu
cred că este așa. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost că toți ceilalți au luat comentariul lui Maharaj într-
un mod pozitiv. Ei credeau că a fi un mare gânditor era o mare realizare. Concurența sau critica nu sunt

103
rele, uitați-vă la Shankara. El a concurat, a dezbătut și a câștigat. A reformat hinduismul ca rezultat al
acestei competiții.
Bombay are mulți cerșetori. Vedeam mulți copii cerșetori atunci când ne plimbam pe Marine Drive.
Oamenii își etalau diformitatea și făceau ca mințile noastre occidentale să leșine. În unele zile dădeam
bani oricui îmi cerea. A doua zi îi refuzam pe toți. Indiferent ce făceam, eu nu mă simțeam confortabil.
Am fost impresionată de un tânăr cerșetor care avea piciorul inferior deformat. Se apropia de taxiul nostru
în timp ce stăteam în trafic, își ridica piciorul și ne arăta deformarea sa. Ne-am tot întâlnit cu el. După un
timp, râdeam cu toții: „Iar tu!”.
Într-o zi, în mod special, ne-am întâlnit cu el în zona în care locuia Maharaj și la scurt timp după
aceea în altă parte a orașului. Am fost impresionată de faptul că era atât de mobil. În acea noapte am stat
în camera mea de hotel gândindu-mă la prietenul nostru cerșetor. Părea luminos și plin de energie. M-am
gândit că aș putea să-i dau toți banii din lume, dar n-ar fi același lucru cu a-l aduce la adevăr. La urma
urmei, el locuia în același oraș cu Maharaj. Am vorbit cu prietenul meu Rick despre asta. După ce m-am
mai gândit puțin, am decis că-l voi invita pe cerșetorul meu la satsang. Am simțit că nu puteam să-i ajut
cu adevărat pe cerșetorii din Bombay decât în acest mod. Am decis că data viitoare când mă voi întâlni cu
el (și știam că o voi face!) îi voi da adresa. A doua zi, așa s-a întâmplat. Am râs ca de obicei; cred că i-am
dat niște bani și o bucată de hârtie cu adresa lui Maharaj scrisă pe ea. Apoi l-am lăsat și am plecat la
satsang.
Satsang-ul era în plină desfășurare. Apoi, cumva, am ajuns la punctul în care am vorbit despre starea
unui om șchiop. Nu eu instigasem subiectul actual al conversației; a fost o coincidență totală, când s-a
auzit o bătaie în ușă. Apoi, anunțul că la ușă era un om șchiop. Cu mari eforturi, oamenii au reușit să-l
urce pe cerșetorul meu pe scara abruptă a scării până la mansarda lui Maharaj. Odată ajuns acolo,
prietenul cerșetor s-a așezat. Îmi amintesc că s-a uitat în jurul camerei, clipind din ochi. Mi-am dat seama
în acel moment că nu fusese niciodată într-o situație de tip satsang. Nu cred c-am luat în considerare
faptul că venise fără niciun indiciu despre ceea ce-l aștepta, dar nu dădusem prea multe explicații cu
adresa. Dialogul cu Maharaj a continuat, însă am putut vedea că Maharaj era foarte deranjat de apariția
cerșetorului meu. După ce-am recunoscut că eu fusesem cea care-l invitase pe acest om și Maharaj s-a
încruntat, mi-am dat seama că făcusem o greșeală. Cred că invitarea cerșetorilor locali era ceva ce pur și
simplu nu se făcea, iar Maharaj n-a făcut niciun efort pentru a-și ascunde supărarea. M-am supărat și mai
tare pentru că niciodată Maharaj nu se supărase pe mine și aveam toate aceste idei nobile care s-au
spulberat. Cerșetorul părea doar uimit. Era tăcut. La sfârșitul sesiunii, Maharaj i-a spus traducătorului
meu: „El este aici doar pentru a-și hrăni burta, dați-i 20 de rupii!” Domnul Mullarpattan a dat din cap că-i
de acord. Am coborât cu toții de la mansardă și am ieșit în stradă. Eu stăteam în tăcere și plângeam. M-am
dus la domnul Mullarpattan, care mi-a repetat ceea ce-i spusese Maharaj, însă mi-a mai spus că atunci
când s-a dus la cerșetor pentru a-i da cele 20 de rupii, el a refuzat să le ia! M-am gândit: „Wow!
Cerșetorul trebuie să fi simțit măcar dragostea mea, chiar dacă n-a înțeles tot restul! 20 de rupii nu sunt
nimic de neglijat atunci când ești sărac. M-am simțit stoarsă de nervi, simțind supărarea lui Maharaj și
propriile mele sentimente ambivalente față de ceea ce făcusem. Cu toate acestea, domnul Mullarpattan mă
copleșea cu dragoste și sprijin, ceea ce m-a făcut să simt că totul va fi bine!
Adusesem ofrande pe care le cumpărasem din piață. În unele zile dulciuri, alteori fructe, iar în cele
mai multe zile flori. Obișnuiam să le aduc din prima zi, când domnul Hatè îmi sugerase astat acest lucru,
ața că a devenit un obicei. Unul din lucrurile care au mers de la sine a fost și prosternarea. Îmi plăcea să
aduc o mică ghirlandă de flori, făcută din iasomie sau tuberoze, ceva drăguț. Într-o zi am adus o astfel de
ghirlandă mică, iar Maharaj a zâmbit și mi-a explicat, prin intermediul traducătorului, că aceste ghirlande
erau de fapt decorațiuni pentru părul femeilor. În acel moment, nepoata lui Maharaj (de la fiul său) stătea
într-un colț și rânjea. A trebuit să râd, pentru că nu mi-a trecut prin cap că această ghirlandă avea un alt
scop decât cel pe carei-l dădusem eu. El i-a făcut semn nepoatei sale și i-a dat mica ghirlandă. Fata s-a
năpustit într-o clipită, a luat ghirlanda și-a fugit pe scări, râzând. Trebuie să fi fost comic pentru ea! Erau
atât de multe obiceiuri indiene pe care nu le știam! Când oamenii aduceau dulciuri sau fructe, acestea erau
împărțite la sfârșitul discuțiilor. Îmi amintesc că luau un caiet vechi de școală, rupeau paginile și
împătureau prasad-ul în ele. M-a frapat modul în care totul era valoros în India, chiar și un caiet vechi
putea fi folosit pentru un scop mai înalt.
Într-o zi, eu și prietenul meu, Rick am luat un taxi până la casa lui Maharaj. În timp ce ne apropiam
de Alfred Cinema, șoferul nostru de taxi a întrebat: „Îți place Gurul tău? E gratis!”

104
 Acum, noi îi spusesem doar să ne ducă la adresa de lângă cinematograful Alfred și nu-l menționasem
pe Maharaj. Așa că eu și prietenul meu am coborât din taxi și am început să mergem pe jos (după ce i-am
mulțumit șoferului.) Șoferul a venit în fugă și a spus: „Pentru mine e gratis... dar benzina...”. M-am simțit
ca o nesimțită, nu înțelesesem că șoferul trebuia să plătească pentru benzină, iar această cheltuială ieșea
direct din buzunarul lui. Ne-am cerut scuze din belșug și i-am plătit. El ne-a spus: „Bucurați-vă de Guru!”
Acum nu știu dacă a presupus că occidentalii din Bombay vor vizita un Guru sau dacă știa de Shri
Nisargadatta. Oamenii din cartier știau, de la polițistul local până la unii din oamenii de pe stradă, dar
nimeni nu lăsa să se înțeleagă că era un Guru celebru.
Domnul Mullarpattan, traducătorul meu, m-a întrebat dacă aș dori să vizitez samadhi-ul lui Shri
Siddharameshwar (Gurul lui Maharaj). Un samadhi, care este un alt cuvânt pentru un monument sau o
piatră funerară, comemorează mormântul unui sfânt sau înțelept. Deși nu eram sigură că mi-ar fi plăcut
să-l văd, am acceptat invitația domnului Mullarpattan. Ne-au trebuit două autobuze cu două etaje pentru a
merge de la casa lui până la locul de incinerare de lângă Marea Arabiei. Traducătorul nostru ne-a explicat
că deși majoritatea oamenilor au fost incinerați, unele ființe iluminate au fost îngropate, fiindcă ele
fuseseră deja incinerate de focul cunoașterii de Sine. Acest lucru era adevărat în cazul lui Shri
Siddharameshwar. Fiind incinerat în viață, n-a mai fost necesar să fie incinerat la moarte. Locul era foarte
viu, cu Oceanul Indian cenușiu în fundal și cu catafalcele cenușii și goale. Samadhi-ul era vechi. Domnul
Mullarpattan a adus obiectele necesare pentru o puja, o banană, niște camfor, tămâie. Am cântat și-am
înconjurat samadhi-ul, iar el a făcut un aarati pentru noi. A fost ceva mai inspirat decât îmi imaginasem
și m-am simțit emoționată și privilegiată să mă aflu în acest loc sfânt. Astfel am simțit o venerație mai
profundă pentru Shri Siddharameshwar.
Când s-a apropiat momentul de a pleca de la Nisargadatta Maharaj și din Mumbai, am mers la un
magazin care vindea murtis (statui) și am cumpărat o statuie mică, poate înaltă de 30 de centimetri, de
Nataraja negru. Întotdeauna mi-a plăcut dansul lui Shiva și aceasta era deosebit de grațioasă și fin
sculptată. I-am prezentat-o lui Maharaj ca ofrandă, iar el m-a surprins dându-mi-o înapoi. Ofranda lui
Nataraja a fost tratată așa cum trata oricare dintre ofrandele noastre de mâncare - dându-i-o înapoi celui
care a aferit-o, ca prasad acum consacrat.
Povestirile recente despre devoțiune îmi aduc aminte de ultima mea seară în Bombay. Fusesem
invitată de mai multe ori să vin la o seară de cântare la care participau în principal devoții indieni. M-am
gândit că din moment ce era ultima mea seară, ar fi bine să mă duc să văd ce se întâmplă. Anterior îl
urmărisem pe Nisargadatta cum curăța și ungea toate imaginile sfinte din camera sa. El punea kumkum
proaspăt pe imaginile cu Gurușii din Navnath Sampradaya, Siddharameshwar și alte personaje sfinte.
Acest lucru-l făcea cu mare atenție. Până atunci nu mă gândisem la Maharaj ca la un Guru orientat spre
devoțiune, dar stând în camera sa și văzând imensul altar argintiu închinat Gurului său, aveam
sentimentul că acest lucru îi venea natural. Erau, de asemenea, ocazii în care reconstituia devoțiunea
dintre Vithoba și Tukaram. Fața lui Maharaj se lumina, beatific. „Eu sunt Acela” nu l-a înfățișat niciodată
pe Maharaj în acest mod și cred că acum trebuie subliniat acest lucru.
La locuința lui Maharaj incantațiile erau puternice, aproape zgomotoase. Maharaj însuși se ocupa de
un clopot de puja imens, care semăna cu Clopotul Libertății. Îl făcea să sune viguros. Sunetul era
incredibil. Mi-a sfărâmat capul în milioane de bucăți. În orice altă situație, acest lucru ar fi fost imposibil,
o adevărată nenorocire, un creator de migrene. Cu toate acestea, am fost absolut fericită și am simțit că
Maharaj mă distrugea pe „mine”. Erau doi în acel moment? Exista un „unul” separat care era venerat? Eu
cred că nu! Maharaj mi-a arătat că devotamentul față de Gurul, adică devotamentul față de Cel Unic fără
un al doilea, era posibil. El a fost exemplul. O altă parte preferată a serii a fost cântecul „Jai Guru, Jai”.
Toată lumea de acolo (cu excepția mea) era familiarizată cu acest cântec care-a fost cântat cu mult
entuziasm. La sfârșitul cântecului, „Jai” este dat lui Nisargadatta Maharaj, Siddharameshwar Maharaj,
Bhausaheb Maharaj (Gurul lui Siddharameshwar), Gurul Gurului său și poate chiar mai departe.
Recunoașterea neamului care merge înapoi în timp a fost foarte puternică și foarte vie. De fapt, am ieșit
din casă în timp ce sunetul mai multor „Jai Guru, Jai” se revărsa în stradă și ne urmărea până pe Grant
Road.
Să fi crezut că Maharaj vedea vreun dualism în activitățile sale devoționale? Categoric nu!
Ani mai târziu, am văzut un filmuleț video cu Maharaj și discipolii săi în același samadhi, făcând
puja, cântând. Cred că era vorba fie de o aniversare a morții, fie de o altă ocazie importantă. După ce-am
fost acolo, am simțit c-am înțeles experiența mai profund. Am putut simți venerația lui Maharaj pentru
Siddharameshwar.

105
 Iar în anii care-au urmat, când am auzit de funerariile lui Maharaj, am putut să le vizualizez având
loc. Se spune c-a fost dus pe bancheta din spate a unui camion, cu o fanfară cântând și cu tot cartierul
adunat. A fost ceva interesant, fiindcă toți din cartier s-au purtat ca și cum el ar fi fost un tip obișnuit.
Maharaj a fost incinerat. Cred că acest lucru este în concordanță cu modul în care a trăit, ca un om
obișnuit, fără fanfară.»

[Unele dintre amintirile din această relatare au fost extrase din revista „Calea Muntelui”, cu permisiunea
editorului acesteia].

Alexander Smit

Alexander Smit, cunoscut profesor spiritual olandez, l-a întâlnit pe Nisargadatta Maharaj în
septembrie 1978. În acest interviu detaliat cu Belle Bruins, el vorbește despre experiența sa de a fi cu
Maharaj. Interviul este reprodus aici cu permisiunea amabilă a revistei Amigo online.

«Septembrie 1988. Locație: bucătăria casei lui Alexander Smit de pe Prinsengracht din Amsterdam.

Eram ocupați să parcurgem traducerea cărții „Nectarul nemuririi” a maestrului său spiritual
Nisargadatta Maharaj și el a dorit să facă un interviu, pentru o schimbare, ca un fel de exercițiu. Interviul
a supraviețuit unui incident la calculator, unei spargeri și unui furt, pentru că, din fericire, îl scrisesem la
mașină și imprimasem caseta anterior. L-am păstrat ca pe o comoară ani de zile, până acum.
Alexander l-a întâlnit pe Nisargadatta Maharaj în septembrie 1978. La începutul lunii septembrie a
acelui an, Jacques Lewenstein fusese în India și se întorsese cu cartea „Eu sunt Acela” și cu casete cu
Nisargadatta.

Alexander: Acea carte a ajuns în mâinile lui Wolter Keers. El a fost foarte mulțumit de ea, pentru că
după moartea lui Krishna Menon (alias Atmananda, maestrul spiritual al lui Wolter), el nu mai auzise
nimic atât de pur Advaita. După ce Wolter a citit cartea, a decis s-o traducă și s-o publice „pentru că-i
extrem de bună”. Wolter mi-a dat imediat cartea și am fost foarte mișcat de ea. Apoi a apărut un articol
prost scris în Panorama (o revistă olandeză): „Dumnezeu nu are dinți”. În el era o fotografie în mărime
naturală a capului lui Nisargadatta. Aceasta a fost de fapt prima dată când am făcut cunoștință cu
Nisargadatta. Până atunci Wolter îmi spusese deja: „Nu mai pot face nimic pentru tine. Ai nevoie de
altcineva, dar nu știu de cine!” După ce-a citit „Eu sunt Acela”, a spus: „Dacă pot să-ți dau un sfat, du-te
acolo imediat!”. Și asta am făcut.

Belle Bruins: Ce-ați căutat?

Alexander: N-am căutat nimic altceva. Știam totul. Dar dacă m-ai fi întrebat ce-am învățat, ți-aș fi spus
că de fapt nu știu. Există ceva esențial pe care nu-l știu. Exista în mine un fel de punct orb cu care nimeni
nu știa ce să facă. Krishnamurti nu știa nimic din ce putea spune despre asta. Bhagwan (Osho) nu era
pentru noi la acea vreme o persoană la care să te duci, cel puțin pentru astfel de lucruri. Nici Da Free John
nu era așa ceva. Aceștia erau oamenii cunoscuți la acea vreme. Eu aveam un punct orb. Și ceea ce
caracterizează un punct orb este că nu știi ce este el. Știai doar că dacă erai cu adevărat sincer cu tine
însuți, dacă mergeai cu adevărat până în adâncul sufletului tău, știai că n-ai rezolvat încă enigma.

Belle Bruins: Cum a fost prima dată la locuința lui Nisargadatta din Bombay?

Alexander: O mică scară care urca spre o cameră din pod. Mai întâi a urcat capul și primul lucru pe care
l-am văzut a fost doamna Satprem și Nisargadatta. Erau poate trei sau patru persoane acolo. „Iată-mă!”,
am spus, iar el a spus: „Deci, în sfârșit ai venit!”. Da, asta spun cu toții, cei pe care i-am auzit mai târziu,
dar pentru mine a fost prima dată când am auzit asta. Am avut sentimentul, când am intrat, că era ceva
foarte serios. Nu mai era nicio scăpare posibilă, căci chiar se va întâmpla ceva. Bineînțeles că-i
cunoscusem deja pe mulți dintre acești oameni: Krishnamurti, Jean Klein, Wolter, Swami
Ranganathananda, Douglas Harding, dar și câțiva indieni mai puțin cunoscuți. Bineînțeles că eu eram prea
tânăr pentru Ramana Maharshi și Krishna Menon. Ei au murit în anii '50, pe atunci aveam 7 sau 8 ani și
nu-i vârsta la care să te ocupi cu astfel de lucruri. Asta ni se aplica și nouă atunci, să așteptăm un maestru
106
în viață. Am avut un sentiment foarte puternic că acesta era omul pe care-l căutam. M-a întrebat dacă
eram căsătorit, cu ce mă ocupam și de ce venisem în India.

Belle Bruins: Ce anume doreai de la el?

Alexander: Realizarea de Sine. Voiam să știu cum fusesem alcătuit. I-am spus: „Am auzit că tu ești cel
mai mare ucigaș de ego care există și asta-i ce-mi doresc!” El mi-a răspuns: „Nu sunt un ucigaș. Sunt un
tăietor de diamante. Tu ești un diamant, dar ești un diamant brut și nu poți fi tăiat decât de un diamant
pur. Și asta-i o muncă foarte precisă, pentru că dacă ea nu-i făcută cum trebuie, atunci te dezmembrezi în
sute de bucăți și nu mai rămâne nimic din tine. Ai vreo întrebare?” I-am spus că Maurice Frydman a fost
motivul decisiv pentru care-am venit. Frydman fusese prieten cu Krishnamurti, iar Frydman plănuia să
publice toate lucrările anterioare ale lui Krishnamurti la editura Chetana Publishers din Bombay. El auzise
de la domnul Dikshit, editorul, că există cineva în Bombay cu care trebuia musai să se întâlnească.
(Bineînțeles că „Eu sunt Acela” nu fusese încă publicat la acea vreme, fiindcă Frydman nu-l întâlnise încă
pe Nisargadatta). Frydman s-a dus acolo cu obișnuitele sale idei sceptice și în două săptămâni i-au devenit
clare lucruri pe care nu se clarificaseră niciodată cu Krishnamurti. M-am gândit atunci că dacă pentru
Frydman totul a devenit clar în două săptămâni, cum va fi cu mine? I-am spus toate acestea lui
Nisargadatta, iar el mi-a spus: „Asta nu spune nimic despre mine, ci totul despre Frydman!”. Și a mai
spus: „Oamenii care nu-l înțeleg pe Krishnamurti, nu se înțeleg pe ei înșiși.”. Mi s-a părut frumos, pentru
că toți Gurușii pe care-i cunoșteam i-au dat mereu în vileag pe toți ceilalți. Părea că vrea să mă ajute să
mă relaxez, așa că n-a lansat nicio provocare. Am reușit să mă relaxez, fiindcă după cum poți înțelege, era
o situație destul de tensionată acolo.
A spus: „Aveți întrebări?”. I-am spus: „Nu.”
M-a întrebat: „Când ai de gând să vii?” „În fiecare zi, dacă-mi permiți.” „Asta este bine. Vino doar de
două ori în fiecare zi, dimineața și după-amiaza, pentru prelegeri și vom vedea cum merge.” Am spus:
„Da și nu plec până nu mă lămuresc.” El a spus: „E bine.”

Belle Bruins: A fost adevărat?

Alexander: Da, fără îndoială. Pentru că ceea ce-a făcut - în două minute a spus clar, indiferent ce-ai adus
în discuție, că cunoștințele pe care le-ai prezentat nu erau ale tale, fie erau dintr-o carte sau le
împrumutasei sau le furasei, ori era o fantezie. De fapt tu nu erai capabil să ai o observație directă, o
percepție directă, să vezi direct, imediat, fără un mediator, fără conștiință de sine. Asta m-a înspăimântat
teribil, pentru că tot ce spuneai era tăiat într-un mod brutal.

Belle Bruins: Ce ți s-a întâmplat mai exact?

Alexander: În a doua zi m-a întrebat dacă aveam întrebări. Am început să pun o întrebare despre
reîncarnare într-un mod mai mult sau mai puțin romanțat. I-am spus c-am avut mereu o legătură cu India,
că atunci când am auzit pentru prima dată cuvântul India a fost un șoc pentru mine, că și cuvântul yoga
fusese ceva de parcă m-ar fi lovit o bombă când l-am auzit pentru prima dată la televizor, iar sintagma
India britanică fusese ca un câine care-și aude șeful fluierând. M-am întrebat dacă asta ar fi putut însemna
c-am trăit în India în viețile anterioare. Auzind toate acestea, a început să înjure în marathi și să devină
incredibil de agitat cam vreo 10 minute. Mi-am zis: „Doamne, ce se întmplă aici?’ Se pare că traducătorul
era obișnuit cu asta, pentru că a stat calm, iar când Maharaj a terminat, a rezumat totul: „Maharaj se
întreabă dacă ești cu adevărat serios. Ieri ai venit și ai vrut realizarea Sinelui, dar acum începi cu întrebări
de grădiniță...” În felul acesta eram forțați să fim incredibil de atenți. Totul a contat foarte mult. Mi-a
devenit clar în câteva zile că nu știam absolut nimic și că tot ce știam, toate cunoștințele pe care le
adunasem erau cunoștințe din cărți, de mâna a doua, învățate, dar că din mine însumi nu știam nimic. Pot
să te asigur că acest lucru a pus în mișcare ceea ce era necesar. Și așa a fost în fiecare zi! Indiferent dacă
puneam o întrebare inteligentă sau una proastă, asta nu făcea absolut nicio diferență. Într-o zi zicea ceva,
iar a doua zi exact contrariul și în ziua următoare o mai răsucea încă o dată, chiar dacă acest lucru nu era
de fapt posibil. Și tot așa a continuat, până când, prin observare, am înțeles de ce se întâmpla asta, iar
acest lucru a fost o realizare cu adevărat minunată. De ce încerc tot timpul să înghesui totul în concepte,
să încerc să înțeleg totul în termeni de gândire sau în sfera sentimentelor? Mi-a dat sfaturi despre cum aș

107
putea să privesc lucrurile într-un alt mod, astfel privind cu adevărat. Și atunci mi-a devenit clar că pur și
simplu n-re sens să te privești pe tine însuți - indiferent cum te numești sau nu te numești - în acest fel.
Era o subminare absolută a conștiinței de sine, ca o termită care mănâncă un scaun. La un moment dat,
acest scaun devine rumeguș, deși el încă mai arată ca un scaun, dar nu mai este un scaun.

Belle Bruins: Asta a dus la realizarea de Sine?

Alexander: A continuat tot așa, dar a venit un moment în care pur și simplu m-am săturat. Cam așa
ceva...N-aș spune că m-am înfuriat, dar a avut loc o schimbare în mine, o schimbare a accentului pus pe
toate autoritățile din afara mea, inclusiv pe Nisargadatta, către o autoritate dinăuntrul meu. El vorbea, iar
la un moment dat a spus „nimeni”, „Firește că nu-i nimeni aici care să vorbească.” Asta a fost prea mult
pentru mine. Am spus: „Dacă nu vorbești, atunci de ce nu taci? Atunci de ce să spui ceva?”
Și se pare că asta aștepta. A spus: „Vrei să nu mai vorbesc? E bine, atunci nu voi mai vorbi, iar dacă
oamenii vor să știe ceva, se pot duce la Alexander. De acum încolo nu mai există traduceri, nu mai trebuie
să vină traducători, nu se mai vorbește engleza. Se va vorbi doar marathi, iar dacă oamenii au probleme,
atunci pot merge la Alexander, pentru că el pare să știe totul!”
De atunci au început toate problemele cu ceilalți, lingușitori, care insistau că trebuie să-mi prezint
scuzele. Nu! Pe viața mea! Nu poți oferi scuze unui nimeni, nu-i așa?!
Mie mi-a spus: „Și tu nu mai poți veni aici!” Eu am zis: „Cum adică nu mai pot să vin aici? Încearcă
să mă oprești. Ai înnebunit de tot?”. Iar traducătorii erau, firește, foarte supărați. Spuneau că nu se mai
văzuse așa ceva până atunci. Iar el era furios! Incredibil de furios! Și-a aruncat la picioarele mele
cadourile pe care i le adusesem și-a zis: „Nu vreau nimic de la tine! Nu vreau nimic de la tine!”. Și asta a
fost descoperirea, pentru că s-a întâmplat ceva, nu mai era nimic de gândit, pentru că eu eram... se
produsese schimbarea de autoritate. Așa cum am trăit-o, totul a venit la mine din toate părțile: logica,
înțelegerea, pe de o parte; intelectul și, pe de altă parte, în același timp, inima, sentimentele și toate
fenomenele, întregul manifestat a venit direct la mine din toate părțile până la un centru absolut, unde
totul a explodat. Bang! După aceea, totul mi-a devenit clar.
A doua zi m-am dus acolo ca de obicei. A avut loc o prelegere, dar, într-adevăr, nu se vorbea limba
engleză. Pot să te asigur că tensiunea putea fi tăiată c-un cuțit, pentru că eu eram, bineînțeles, vinovatul.
El a vrut să-mi bage asta pe gât, iar traducătorii au continuat în liniște. Nici măcar nu s-a vorbit. Iar a
doua zi nici măcar nu s-a ținut o prelegere. A venit cu o mașină, a plecat când m-a văzut și s-a dus la un
film... Apoi i-am scris o scrisoare. 12 pagini. Într-o engleză perfectă. Am pus pe cineva să-i ducă
scrisoarea. Totul dădea pe afară. Am scris totul. Iar răspunsul lui a fost: „Să vină mâine la ora 10.” Mi-a
citit scrisoarea și mi-a spus: „Ai înțeles! Această confruntare a fost necesară pentru a elimina acea
conștiință de sine. Dar tu ai înțeles pe deplin și sunt foarte mulțumit de scrisoarea ta și nu s-a întâmplat
nimic!”. Firește că asta a limpezit apele. M-a întrebat dacă vreau să rămân mai mult timp. „De la această
situație care a avut loc pe 21 septembrie 1978, vreau să fiu aici în dragoste!”. Iar el a spus: „Asta este
bine.”. Din acea zi, am participat la toate discuțiile și am tradus uneori, de exemplu, când veneau spanioli,
sau francezi sau germani. Am fost un pic de ajutor atunci.

Belle Bruins: Deci, de fapt, tu aplicasei aceeași metodă ca el: tăierea conștiinței de sine până la os și
lăsarea oamenilor să-și vadă identitatea. Asta era metoda lui?

Alexander: Da. Recunoașterea falsului ca fals și după aceea lăsarea adevărului să se nască. Dar cel mai
minunat lucru a fost dilema de bază a MEA - și dacă spun „a mea” mă refer la toată lumea într-un anumit
sens – care m-a făcut la un moment dat să mă întreb de ce am venit aici...Se pare că era ceva complet
diferit față de ce credeam eu...Toată lumea are idei despre această întrebare, iar n-am bănuit niciodată,
nici în cele mai îndepărtate colțuri ale minții mele, că realizarea ei va fi ceva de genul acesta. Acesta-i
primul punct. Al doilea este că se pare că la un moment dat avem posibilitatea de-a alege să ne menținem
conștiința de sine din mândrie, aroganță, intelect. Funcția Gurului și îndemânarea cu care poate închide
scăpările de la confruntarea reală au fost în cazul lui neobișnuit de mari, cel puțin cu mine și asta a fost
decisiv. Dacă ar fi existat o șansă de „evadare”, cu siguranță c-aș fi profitat de ea, ca un hoț care încearcă
totuși să fugă.

Belle Bruins: A vorbit vreodată ceva despre asta?

108
Alexander: A spus că-i nevoie de un curaj incredibil ca să nu fugi. Prezența mea acolo aproape că i-a
provocat un atac de cord, că pe măsură ce îmbătrânea, el nu mai avea puterea să abordeze cazuri ca al
meu. Așadar, am sentimentul c-am ajuns acolo la momentul potrivit. Mai târziu, s-a îmbolnăvit. A spus:
„Nu mai am putere să încerc să conving oamenii. Dacă vă place, continuați să veniți, poate că puteți
obține ceva din asta, dar eu nu mai am putere să conving oameni ca el (și apoi a arătat spre mine).” Îi sunt
atât de recunoscător pentru că asta n-a făcut decât s-arate cât de mare era rezistența mea. Trebuie să existe
o forță proporțională care să fie doar puțin mai puternică decât cea mai ciudată și mai puternică rezistență
a ta. Ai nevoie de asta. Mi s-a arătat cât de mare era rezistența mea, dar și cât de mare era și forța și
priceperea lui. Pentru mine a fost marele Sadguru. Faptul c-a fost capabil să învingă cea mai vicleană
rezistență a mea - și pot să te asigur, căci m-am ocupat de aceste lucruri timp de 15 ani, că rezistența mea
era extrem de rafinată și vicleană; prin urmare a fost dificil pentru el, chiar dacă știa cu cine are de-a face.
De aceea a trebuit să mă adresez unei persoane atât de dificile, desigur. Asta spune totul despre mine. La
fel cum a spus la început că spune totul despre Frydman. Eu n-am mai văzut însă nicăieri altundeva o atât
mare măiestrie în a închide căile de scăpare a minciunilor și falsurilor!
Desigur, n-am fost peste tot, dar cu Ramana Maharshi te topeai pur și simplu. Asta era o altă cale. Cu
Krishna Menon, intelectul pur și simplu nu se mai putea ține pe picioare sub gigantica dezmembrare, dar
cu Nisargadatta, orice scăpare era sortită eșecului. Oamenii care veneau s-aducă ceva sau cei care credeau
că pot aduce ceva, rămâneau goi în fața ușii în cinci minute. Am văzut acolo foarte mulți oameni plecând
cu mare groază. La un moment dat, nu mi-a mai fost teamă, pentru c-am simțit că nu mai aveam nimic de
pierdut. Nu pot spune c-a fost ceva foarte curajos din partea mea, ci că doar, într-un anumit sens, cu el am
trecut la atac. Și ceea ce-a fost frumos este că și el a apreciat acest lucru. Pentru că el a dat afară pe mulți,
iar aceștia chiar au plecat și în mare parte nu s-au mai întors. Atunci el spunea: „Sunt niște lași. Nu i-am
trimis departe, am trimis departe partea din ei care nu era acceptabilă aici.” Și dacă apoi se întorceau și
complet deschiși, atunci nu mai spunea nimic despre asta. În timpul acelor întâmplări cu mine, oamenii au
uitat asta. A fost și un doctor, un om foarte bun, care spunea: „Nu credeți că-i brutal cu voi... N-aveți idee
câtă dragoste există în el pentru a face asta cu voi!” Eu am spus: „Da, da, da, da, știu asta!”. N-am vrut
niciun comentariu din partea nimănui. La urma urmei, chiar pentru asta venisem! Numai că forma în care
s-a întâmplat a fost total diferită de ceea ce mă așteptam în cele mai nebunești vise ale mele. Dar, din nou,
asta spune mai mult despre mine decât despre Maharaj și încă mai cred că-i așa...

Belle Bruins: Așadar, metoda lui era astfel să te lase să recunoști falsul ca fals, să vezi minciunile ca
minciuni și să ajungi la adevăr în acest fel?

Alexander: Da, și asta a mers mai departe decât aș fi putut bănui vreodată. Gândirea era absolut
neputincioasă. Intelectul n-avea nici cea mai mică șansă. Inima era și ea o capcană. Și asta-i exact ce s-a
întâmplat acolo. Asta e tot! Știu că după acea zi, 21 septembrie 1978, n-a mai existat niciodată nici măcar
un grăunte de îndoială în legătură cu această întrebare, iar autoritatea, comanda, autenticitatea n-au mai
plecat niciodată, nu s-au mai schimbat niciodată. Nu există nicio autoritate, nici în această lume, nici în
altă lume, care să mă poată împinge afară din realizare. Așa stau lucrurile.

Belle Bruins: A spus Maharaj că trebuie să faci ceva după această realizare?

Alexander: Am întrebat: „Totu-i foarte frumos, dar ce urmează? Ce să fac cu viața mea?”. El mi-a zis:
„Tu doar vorbește, iar oamenii vor avea grijă de tine.”. Și chiar așa a fost.

Belle Bruins: Mergeai des în vizită la el?

Alexander: De mai multe ori. Cât de des am putut. Am fost acolo în fiecare an timp de două sau trei luni.
Până ultima dată. Și când am știut că nu-l voi mai vedea niciodată, n-a existat nicio tristețe sau ceva de
genul acesta. Era pur și simplu așa cum era. A fost bine așa.

Belle Bruins: A procedat cu alții la fel ca și cu tine?

Alexander: Nu la fel de intens și nu atât de insistent.

109
Belle Bruins: Primești ceea ce dai?

Alexander: Da, așa este. Într-un anumit sens, el făcea asta cu toată lumea, dar dacă cineva era foarte
sensibil, aborda lucrurile într-un mod diferit. Bineînțeles că-i o diferență dacă în fața ta stă o călugăriță
bătrână sau un rebel ca mine care pare și el că poate primi destul de mult. Ultima dată a spus despre mine:
„Va fi puternic în Europa. Are cunoștințele necesare. El va fi sursa a ceea ce predau eu!”. Apoi și-a
îndreptat spre mine acei ochi de far. Minunat! Au trecut 10 ani de atunci și pare c-a trecut o săptămână.
Am învățat să prețuiesc cuvintele lui odată cu trecerea timpului. Lucrurile pe care le puneam la îndoială în
trecut le văd devenind acum manifeste. La început mă gândeam că modul în care punea totul în cuvinte
era o condiționare tipic indiană, dar minunea-i că toate sfaturile pe care mi le-a dat m-au învățat să mă
agăț de ele. Nu le-am urmat de câteva ori și asta a condus mereu la catastrofe.

Belle Bruins: De exemplu?

Alexander: De exemplu, mi-a spus: „Nu-i provoca pe Cei Mari. Lasă-i să se bucure!”. Și trebuie să
recunosc c-am avut probleme cu asta. Cunoscându-mi însă caracterul rebel și, bineînțeles, el a văzut asta
imediat, tot a trebuit să-mi dea asta. Și de fiecare dată când acel aspect al personajului meu vrea să se
exprime, îi aud vocea: „Nu-i provoca pe Cei Mari!” El a anticipat asta. Știu cu siguranță. Spunea o serie
de lucruri care dintr-o dată au căpătat sens. Îl aud. Wolter spunea mereu: „După realizare, singurele
cuvinte care rămân cu tine sunt cuvintele Gurului tău. Toate cunoștințele tale dispar, dar cuvintele Gurului
rămân.”Acum eu pot confirma că-i adevărat, că așa este.

Belle Bruins: Și Wolter a fost tot un discipol al lui Nisargadatta?

Alexander: Nu, dar a fost acolo deseori.

Belle Bruins: Am înțeles că pentru tine învățătura vie este foarte importantă. Este acest lucru valabil mai
ales pentru Advaita?

Alexander: Obiecția față de cărțile despre Advaita, inclusiv față de traducerile cuvintelor lui
Nisargadatta, este că în ele se oferă prea multă cunoaștere. Asta-i obiecția! Oamenii pot folosi această
cunoaștere și mai ales cunoștințele de la cel mai înalt nivel, pentru a-și apăra și menține conștiința de sine.
Asta-mi face munca mai dificilă. Cunoașterea, cunoașterea spirituală, poate, atunci când nu există un
maestru viu, să fie folosită din nou pentru a-l menține pe „eu”, conștiința de sine. Mintea-i șireată,
vicleană. Vorbesc din proprie experiență! Pentru că Advaita Vedanta, fără un maestru spiritual viu bun,
repet, unul bun, poate deveni un mecanism de apărare perfect și de sine stătător. Poate fi un sac de plastic
din care se scurge în toate părțile, dar nu poți găsi pe unde are loc curgerea. Știi că nu se potrivește, dar
pare că se potrivește. Acesta-i pericolul în Vedanta. Dacă există un bun maestru în viață, ea nu poate face
rău. Nu vă apropiați de ea dacă nu există un maestru disponibil! Cu condiția să fie bine ghidată, Advaita
poate fi strălucitoare.

Belle Bruins: Vrei să spui că oamenii ar putea acționa pornind de la așa-zisa lor „cunoaștere”, ca și cum
ar fi mai mult decât conținutul conștiinței lor? Că ei presupun că acest conținut n-are valoare?

Alexander: Da. Acesta-i motivul pentru care, până acum, eu n-am vrut niciodată să scriu o carte. Atâta
timp cât sunt în viață, există Învățături Vii. Când voi muri, ei pot face ce vor cu ele, dar atâta timp cât sunt
în viață, eu sunt acolo.

Belle Bruins: Pentru a lua măsuri corective?

Alexander: Da.

Belle Bruins: Oamenii au un mecanism de apărare încorporat?

110
Alexander: La nivelul psihicului există un mecanism de apărare care te împiedică să asimilezi mai mult
decât poți face față, dar la un nivel mai înalt, mai devreme sau mai târziu, tu ai o nevoie irevocabilă de un
maestru spiritual care să-ți spună anumite lucruri, care trebuie să-ți explice lucrurile, pentru că altfel te
blochezi. Cine nu vrea un maestru viu se blochează.

Belle Bruins: Cărțile ar putea să-i facă pe oameni să devină interesați și să pornească în căutare...

Alexander: ...către un bun maestru spiritual în carne și oase. În viață!

Belle Bruins: A prevăzut Nisargadatta că te vei manifesta ca un Guru?

Alexander: Cred că Guru este un nu tocmai potrivit, dar el a spus: „Mulți oameni vor căuta
binecuvântările tale.”

Belle Bruins: Deci nu puteai face altceva. S-a întâmplat de la sine.

Alexander: El spunea: „Sămânța-i semănată, anotimpurile fac restul.”

Belle Bruins: Nu-i adevărat pentru toată lumea?

Alexander: Da, dar unele semințe cad pe un sol bun și din ele ceva crește, dar alte semințe nu. Dintr-un
milion de spermatozoizi, doar unul singur ajunge la ovul.

Belle Bruins: La Nisargadatta se cântau bhajane și se făceau anumite ritualuri, în special pentru indieni.
Ai participat și tu la asta?

Alexander: Am participat de două ori. Bhajanele mi s-au părut cu adevărat speciale...

Belle Bruins: Care-i scopul lor?

Alexander: Cântatul bhajanelor are un efect purificator asupra corpului, gândirii și sentimentelor, astfel
încât Cunoașterea se poate manifesta și-și găsește locul acolo. Eu n-am nicio nevoie de asta, dar văd că
cântatul oferă o consolare socială și emoțională, deci nu sunt împotriva lui. În plus se distribuia prasad și
se făcea aarati.

Belle Bruins: Ce este aarati?

Alexander: O formă de ritual în care se învârte focul și se arde camfor. Camforul este simbolul ego-ului,
care arde și nu rămâne nimic din el. La fel cum în realizarea de Sine nu rămâne nimic din conștiința de
sine. Este un ritual frumos. Te face să fii atent la tot felul de lucruri. Focu-i legănat la nivelul ochilor,
pentru ca ceea ce vezi să fie frumos, la urechile tale, pentru ca ceea ce auzi să fie pur și la gura ta, pentru
ca ceea ce mănânci să fie pur. Este vorba de simbolismul hindus care-a devenit atât de comun în India,
încât în mare parte e aplatizat și rutinat. Are ceva ca simbol, dar occidentalii n-ar trebui să-l încerce decât
dacă-l înțeleg complet. Eu găsesc că-i mai bună cântarea OM-ului; asta funcționează, asta este o lege.
Funcționează pentru a purifica corpul, gândirea și simțirea, astfel încât Cunoașterea care este să se poată
manifesta și să-și găsească un loc în viața ta.

Belle Bruins: A urmat Nisargadatta o anumită tradiție?

Alexander: Bineînțeles că da. Navnath Sampradaya. Tradiția celor nouă Guruși. Primul a fost
Jnaneshwar (Jnanadeva) din secolul al XIII-lea, care-a devenit realizat la vârsta de 20 de ani și a și murit
la acea vârstă. Nisargadatta a fost al nouălea.

Belle Bruins: Tu ești al zecelea?

111
Alexander: Nu. Eu îl numesc întotdeauna pe Maharaj „ultimul dintre mohicani”.

Belle Bruins: Totuși, vorbești mereu despre tradiție.

Alexander: Eu lucrez urmând un fond tradițional, pentru că acolo se află experiența a o mie de ani de
instruire. Instrucție care funcționează! Am învățat să prețuiesc Tradiția. Sunt total netradiționalist, dar în
inima mea sunt un tradiționalist. Când vorbesc despre tradiție, mă refer la tradiția Advaita, așa cum s-a
manifestat ea în Navnath Sampradaya.

Belle Bruins: Care-i importanța tradiției?

Alexander: Importanța unei tradiții este exact ca și-n cazul cântatului la vioară, faptul c-ai avut
predecesori care au făcut-o într-un anumit mod despre care știi că funcționează. Multe tradiții au devenit
tradiții fără ieșire, pentru că ele nu mai funcționează. De aceea, tu vezi mereu inovatori precum un
Buddha, un Krishna, Krishnamurti, Ramana Maharshi într-un anumit sens, și Bhagwan (Osho) și
Nisargadatta. Felul în care Nisargadatta a spus-o este, până la urmă, foarte diferit de felul în care a spus-o
Gurul său, iar felul în care se manifestă aici este, până la urmă, de asemenea, foarte diferit de cel de la
Nisargadatta. Este vorba despre „esență”. La fel cum conștiința este transmisă prin intermediul sexului,
iluminarea este transmisă de către Guru.

Belle Bruins: Nisargadatta v-a învățat tradiția?

Alexander: Nu poți învăța o tradiție; poți doar să te auto-realizezi. Asta-i ceea ce s-a întâmplat. Eu știu
ceea ce știu. Gata!

Belle Bruins: Atunci se naște o tradiție?

Alexander: Da, precis. Spui foarte bine.

Belle Bruins: Acum suntem ocupați cu cartea Realizarea de Sine. Ce părere ai despre această carte?

Alexander: Nu-i o carte ușoară. Nu-i un companion de pat...

Belle Bruins: Într-un fel sau altul, traducerea acestei cărți a făcut multe pentru mine.

Alexander: Ești ocupat cu aceste lucruri de mult timp, astfel încât citirea unei forme relativ directe a
cuvintelor lui Nisargadatta trebuie să aibă un efect. Dar chiar și tu ai considerat că-i o carte dificilă. Tema
cărții - cine erai mai înainte de concepție, înainte de apariția corpului/gândirii/simțirii și înainte de
formarea cuvintelor în minte - nu-i simplu de spus, dar prin lecturi repetate și prin discuții între voi și tot
felul de alte lucruri, câteva lucruri au devenit clare.

Belle Bruins: Trebuie asimilată?

Alexander: Da, asimilarea-i importantă. Poți mânca foarte mult, dar hrana trebuie digerată.

Belle Bruins: L-ai văzut doar uneori în timpul zilei, de exemplu, ca aici, în bucătărie?

Alexander: El locuia în acea casă, iar toată lumea se ducea la hotel sau la familie ori la prieteni sau avea
cazare la traducători. Întotdeauna rămânea cineva să aibă puțin grijă de el, dar fiecare-și vedea pur și
simplu de drumul său. Nu exista nimic asemănător cu un ashram în sensul obișnuit, o instituție de
îngrijire, o armată de salvare pentru căutători. Absolut deloc.

Belle Bruins: Cum era între întrevederi?

Alexander: Schimbător, de la extrem de prietenos la morocănos.

112
Belle Bruins: Ți s-a părut că era un om de treabă?

Alexander: Nu m-am gândit nicio secundă la asta.

Belle Bruins: Ți-ar plăcea să fii prietenul lui?

Alexander:...

Belle Bruins: Asta nu se poate?

Alexander: Nu. Ciudată întrebare.

Belle Bruins: Nu sunt de acord, ai putea măcar să spui: „El este Gurul meu, dar ca om, ca persoană...”,
dacă măcar ai putea să-l vezi în continuare ca persoană.

Alexander: Pur și simplu o persoană de excepție, dar da, nu există cuvinte semnificative care pot fi spuse
despre el.

Belle Bruins: Eu nu cred asta.

Alexander: Chiar nu.

Belle Bruins: Ai mâncat vreodată cu el?

Alexander: Da.

Belle Bruins: Ai ascultat vreodată muzică cu el?

Alexander: Nu.

Belle Bruins: Ai discutat vreodată cu el despre lucruri mărunte?

Alexander: Da.

Belle Bruins: Și cum a fost?

Alexander: Normal, la fel ca și cu tine.

Belle Bruins: Ți s-a părut groaznic?

Alexander: Nu.

Belle Bruins: Niciodată? Nici la început?

Alexander: Nu.

Belle Bruins: A avut o viață normală de gospodar?

Alexander: Da.

Belle Bruins: A fost căsătorit?

Alexander: Da, a avut copii.

113
Belle Bruins: Ce fel de tată a fost?

Alexander: Strict.

Belle Bruins: Ce fel de soț a fost?

Alexander: Nu știu, pentru că soția lui murise.

Belle Bruins: Avea prietene?

Alexander: Nu.

Belle Bruins: Vorbea uneori despre sex?

Alexander: Nu, niciodată.

Belle Bruins: Ce făcea în timpul liber?

Alexander: Nu avea timp liber. Tot timpul său era dedicat discuțiilor sau dormea, se plimba, sau se uita
afară și fuma puțin beedi.

Belle Bruins: Cum a trăit experiența de a fi bolnav?

Alexander: Nu se gândea la asta. Era doar ceva din corp, un mic lucru.

Belle Bruins: Care era atitudinea lui față de femeile căutătoare?

Alexander: Regula pentru femeile indiene era să taci din gură și să asculți și să nu pui întrebări. În cazul
în care ele erau foarte curajoase, atunci le permitea din când în când să pună întrebări și le răspundea la
fel ca în cazul bărbaților. Femeilor occidentale le răspundea pur și simplu, ca și bărbaților. Cu femeile
indiene era foarte tradițional: „Taci din gură!”.

Belle Bruins: Ce părere avea despre Bhagwan (Osho)?

Alexander: Variată. Depindea de cine punea întrebarea.

Belle Bruins: Acum, OK, nu mai vreți. Mă dau bătut. (Râde și închide microfonul.)

114
 ANEXĂ

Ce am văzut la Sadgurul meu

(Traducere din marathi în engleză de Manjit Singh Achhra din cartea „Atma Prem” editată de Zen Publications)

1977-1981

Introducere

Este binecunoscut faptul că în fiecare dimineață și seară Maharaj purta cu căutătorii conversații
despre cunoașterea Sinelui. Aceasta-i o încercare de a descrie unele evenimente ce-au avut loc în timpul
conversațiilor de seară, ținute între orele 17 și 18,30. La discuțiile de seară participau o mulțime de
căutători occidentali. Veneau să-l întâlnească pe Maharaj vizitatori din Statele Unite, Australia, Franța,
Germania de Vest și multe alte țări, precum și adoratori din toată India. Căutătorii aveau profesii variate,
cum ar fi doctori, ingineri, psihologi, poeți, pandiți și chiar lideri politici. Ce urmează este o umilă
încercare de a rememora întrebările lor și de a le creiona comportamentul, împreună cu reacțiile lui
Maharaj
Dinkar Kshirsagar

Un yoghin bătrân de mii de ani

Era 17,30. Maharaj stătea pe scaunul său obișnuit și fuma un beedi. Erau prezente vreo șapte-opt
persoane. Shri Mullarpattan se așezase aproape de peretele sudic față de scaunul lui Maharaj, iar eu mă
așezasem într-un loc de unde cuvintele lui Maharaj puteau fi auzite clar.
„Cum se face că nu există niciun căutător occidental astăzi?”, m-am întrebat el. Aceasta însemna o
pauză de la rutina obișnuită a traducerilor. Părea o zi lentă pentru traducător. Shri Mullarpattan stătea cu
ochii închiși, probabil cu acest gând. Când nu erau căutători, Maharaj stătea pur și simplu acolo și citea un
ziar, citea parcă fiecare centimetru din el. De ce? Pur și simplu așa. Odată ce sosea un căutător, Maharaj
cu greu putea să mai rămână tăcut. El continua să-i împărtășească cunoștințele căutătorului, indiferent
dacă exista sau nu o întrebare. Era destul de surprinzător, fiindcă acest lucru nu se întâmpla astăzi.
Maharaj pur și simplu era așezat confortabil, iar noi continuam să ne uităm la el.
Fața lui Maharaj era ca o floare ce tocmai înflorise. Fără griji, fără gânduri. Cum se poate descrie așa
ceva? Dincolo de cele nouă rasas (cele nouă emoții ale minții) și de cele opt emoții ale sattvei (puritatea),
pe chipul său strălucea o nonșalanță neschimbată. Nonșalanță! Un chip lipsit de griji, fără zâmbet sau
încruntare. La fel ca un bebeluș care-i extrem de fericit; pe fața lui Maharaj se citea o expresie similară
fără calități. Între timp, el îi privea pe adepți cu o ușurință nebănuită. Ochii lui aveau efluviile a doi sori
răsăriți și totuși complet liniștiți. Maharaj, care era perpetuu absorbit de liniște, coborâse doar pentru a se
amesteca cu noi. Simțind o oportunitate, un adorator îl întrebă: „Maharaj, eu m-am săturat să tot ascult
despre cunoașterea de Sine. Ai putea vorbi despre altceva astăzi?”. Cu reticență, Maharaj începu să
povestească o întâmplare din zilele sale din Konkan. Tocmai atunci, urca pe scări o căutătoare occidentală
fredonând. Părea surprinsă... și a continuat să se holbeze la Maharaj.
Maharaj a început cu întrebările obișnuite, cum se numește, de unde vine și de ce etc. Cu ochii ațintiți
asupra lui Maharaj, ea începu să vorbească ca și cum ar fi avut o stare de nebunie. „Sunteți Nisarga
baba?”, a întrebat ea, nevenindu-i încă să creadă că se afla față în față cu Nisargadatta Maharaj. Ea nu-și
putea imagina cum putea Nisargadatta Yogi să stea într-o mansardă mică a unei case vechi, într-o ținută
obișnuită de sat, cu dhoti și bandi (o kurta ușoară din muselină cu mâneci pe jumătate) și c-un beedi
aprins în mână? Cu toate acestea, Maharaj a întrebat-o pur și simplu de ce a venise acolo.
Ea începu să spună: „Sunt o femeie educată care locuiește în America. În timpul lecturilor mele, am
dat peste autobiografia unui înțelept indian. Cartea descria un yoghin numit Babaji, care trăiește în
115
Himalaia și are mii de ani. El a trăit în timpul Domnului Krishna, al lui Shankaracharya și al lui Buddha.
El oferă darshan adoratorilor săi chiar și în ziua de azi. El se manifestă sub forma unui tânăr de 25 de ani.
Am fost surprinsă să citesc acest lucru și m-am hotărât să călătoresc în India și să vizitez Himalaia cu
intenția de a-l vedea personal pe Babaji. Totuși, în timpul călătoriei mele am avut o viziune. Aveam ochii
închiși și Babaji mi-a cerut să vizitez acest loc înainte de a-l vizita pe el. Domnule, nici măcar nu vă știam
numele. Babaji însuși a fost cel care-a venit să mă caute și mi-a furnizat numele și adresa dumneavoastră,
iar eu am venit să vă caut.”
Am fost încântați să auzim această poveste, deoarece Yoghinul suprem recunoscuse și el măreția lui
Maharaj. Femeia s-a uitat ciudat la Maharaj. Venise așteptându-se să vadă un călugăr al cărui darshan era
o condiție prealabilă pentru a-l întâlni pe yoghinul milenar. Era nerăbdătoare să primească răspunsul lui
Maharaj la povestea ei, sperând probabil că Maharaj va fi fericit s-audă ce-avea ea de spus și că o va
lăuda. Dar pentru ce?
Maharaj a fost destul de sever. „Cine-i acest Babaji? Ce face el când trăiește o viață atât de lungă de
mii de ani? Este ocupat să se desfete cu ciocolata conștiinței? Nu-i oare doar un somn adânc de mii de
ani? Ce înseamnă să ții corpul în viață mii de ani după ce realizezi ce-i adevărat și ce-i fals?” Femeia a
fost surprinsă s-audă acest lucru. A rămas fără cuvinte și nu știa ce să mai spună. Un yoghin atât de mare
de mii de ani îi cere să se prosterneze mai întâi în fața unui gospodar, iar acesta-i spune c-a fost o prostie
ca el să trăiască atât de mult!
Maharaj nu s-a abătut niciodată de la punctul central al învățăturilor sale. Conștiința ia naștere din
corpul cu cinci învelișuri. Atunci când această conștiință devine conștientă de sine, ea descoperă cât
suntem de falși. Așadar, conștiința-și va menține această falsă existență într-un schelet cu cele cinci
elemente? Ea se menține doar atât timp cât acest trup durează în mod natural. Această carne-i doar o
ramură de copac care-i combustibilă. Ce se poate câștiga dacă o menținem mii de ani? Chiar dacă se
spune că-i în beneficiul acestei lumi, unde există această lume? Doar în conștiința noastră. N-ar trebui ca
Babaji să știe asta? După aceasta, această femeie a început să vină regulat la Ashram.

Pericolul de a fi „Eu sunt Acela”

Într-altă seară, Ashramul era plin de adoratori. Discuțiile despre cunoașterea de Sine erau în plină
desfășurare. În acea seară erau destul de puțini occidentali care ajunseseră acolo după ce vizitaseră fiecare
colțișor al Indiei. Cei mai mulți dintre ei păreau să fi citit cartea „Eu sunt Acela”. A început o discuție mai
abruptă despre subiecte din carte. O avalanșă de întrebări. Maharaj răcnea ca un leu, sfâșiind toate
întrebările. Un adept occidental părea să fie un pic mai deștept decât ceilalți. Încerca să-l păcălească pe
Maharaj punându-i multe întrebări. Traducătorii încercau să țină pasul cu focul rapid al întrebărilor.
Dându-și seama de intenția interlocutorului, Maharaj a continuat pur și simplu să demonstreze că
întrebările în sine erau false.
Argumentele englezului nu prea aveau efect asupra lui Maharaj, făcându-l și mai furios. Era clar că
argumentele lui Maharaj nu puteau fi respinse. Duelul a continuat încă ceva timp. La urma urmei,
interlocutorul era un englez. Mai încolo se hotărî să continue cu o altă repriză. Intelectul său nu renunțase
încă, drept care a început să muște chiar din cartea care-l făcea să piardă discuția. A ridicat din nou mâna
și-a întrebat: „Ultima întrebare, Maharaj? Domnule, vă pun o ultimă întrebare, vă rog să răspundeți
sincer!”. Apoi a continuat cu întrebarea. „Maharaj, să presupunem că un dictator te-ar închide într-o
cameră, ți-ar pune o sabie la gât și te-ar forța să spui că tot ce-i scris în cartea „Eu sunt Acela” este o
minciună. Care-ar fi răspunsul tău?” Auzind această întrebare, publicul indian deveni un pic nervos. Dacă
răspunsul ar fi fost un „Nu.”, Maharaj ar fi trebuit să moară, iar dacă răspunsul ar fi fost „Da.”, Maharaj ar
fi fost acuzat că i-a înșelat pe oameni prin minciuna din carte. Noi, fiind laici, eram îngrijorați de modul
în care Maharaj va răspunde la această întrebare.
Înainte ca întrebarea să se termine, Maharaj strigă cu mare bucurie: „Aș aplauda de bucurie și l-aș
felicita pe dictator pentru că a cunoscut adevăratul mesaj al cărții!”
La auzul acestui răspuns, nu era clar dacă persoana respectivă a înțeles sau nu răspunsul. Cu toate
acestea, și-a coborât capul ș- a început să se uite la Maharaj cu respect.
Să ne oprim pentru un minut și să medităm asupra răspunsului lui Maharaj. Maharaj a spus în mod
clar că tot ce-i scris în cartea „Eu sunt Acela” este fals și totuși a continuat să le ceară oamenilor să
citească această carte. Acest lucru ar putea părea, la suprafață, contradictoriu... Maharaj spunea în mai

116
multe rânduri că această carte conține informații care trebuie citite până când se dovedeștr inexistența
cititorului. Inexistența înseamnă iluzie. Aceasta-i o jumătate din explicație.
Cealaltă jumătate a explicației este că natura lui Maharaj nu poate fi descrisă în cuvinte. Ceea ce se
manifestă este dificil de descris pentru început. Atunci cum poți descrie ceea ce-i nemanifestat? Din
punctul de vedere a ceea ce este Adevărul Suprem, ceea ce-ar putea fi exprimat în cuvinte nu poate fi
adevărul. Numai cel care-a realizat acest lucru poate răspunde în acest mod. Cu acest răspuns, Maharaj nu
s-a abătut de la starea sa naturală. Dimpotrivă, el a indicat limitarea pe care-o poate aduce orice carte.
Maharaj spunea în această carte că adevărat cunoaștere nu poate fi oferită prin cuvinte. Totuși, pentru a
înțelege acest lucru, era important să citim cartea.

Prețul adevărului este mare

Era în desfășurare o discuție despre cunoașterea de Sine. Căutătorii păreau hipnotizați și ascultau cu
atenție discuțiile, când deoadată a avut loc o mică întrerupere. Un tânăr american, îmbrăcat în maro, a
intrat în Ashram și acest lucru a atras atenția tuturor. Era evident din ce ashram sosise, uitându-te la
imaginea de pe mala (colierul) de la gât. L-a informat pe Maharaj despre ashramul din care venea, dar
Maharaj n-a avut nicio reacție; a continuat pur și simplu cu subiectul care era în desfășurare. Cu toate
acestea, după sosirea sa, nimeni n-a mai avut întrebări pentru Maharaj. Totuși, adunarea începu să-i pună
mai multe întrebări bărbatului îmbrăcat în haină maro care tocmai sosise.
Traducătorul l-a întrebat care-i diferența dintre acest loc și cel din care venea. La auzul acestei
întrebări, noul sosit a citat exemplul unui tânăr om de afaceri american: „Când ceva este rar, valoarea sa
monetară crește mult. Cu alte cuvinte, se consideră că-i scump pentru a-și arăta importanța. Dimpotrivă,
ceea ce-i adevărat este nelimitat în Ashramul vostru și-i împărtășit în mod liber. În ashramul din care
provin eu, se oferă o prelegere foarte lungă despre un subiect și se cer bani pentru asta. Acolo,
cunoașterea-i vândută, dar aici marile indicații despre Adevăr sunt împărtășite gratuit cu adepții.”
Acest tânăr om de afaceri vorbea elocvent și corect. Mai târziu, el a împărtășit o altă poveste. Sosise
în India, cu mari speranțe, pentru a căuta Adevărul. Cu toate acestea, a fost nevoit să poarte o deghizare ]n
maro după ce a fost „prins în capcană” de un învățător.
Ceea ce-i mereu disponibil din abundență, fără a cere, este dincolo de raza noastră de acțiune. De
exemplu, aerul. Jiva nu-s conștienți de aerul pe care-l respiră. Ce s-ar întâmpla dacă n-ar exista aer?
Moarte instantanee! Ar cere un înțelept care are realizarea de Sine - căci există numai Adevărul și nimic
altceva - bani pentru a împărtăși acest adevăr? Maharaj nu se considera un Sadhu, un Yogi sau un jnani,
fiindcă aceste titluri nu pot reprezenta ceea ce este Adevărul. În acest sens, Maharaj spunea: „Adevărul nu
merită efortul, deoarece îl călcați pe Brahma în picioare în fiecare zi. Cum nu există nimic altceva în afară
de Brahma, pe cine altcineva puteți pune picioarele?”

Un teanc de bancnote

Exista odată un bărbat occidental care era destul de bine cunoscut în Ashramul lui Maharaj. Această
persoană avusese unele dificultăți cu ashramul său anterior. Mulți occidentali care veneau în India vizitau
diferite ashramuri și sadhu-și din India, pentru ca în cele din urmă să ajungă la Khetwadi (reședința lui
Maharaj). Mulți astfel de sadhaka (căutători spirituali) occidentali, în timp ce se întorceau acasă,
mărturiseau că n-aveau nevoie să mai meargă în altă parte și că de fiecare dată când vor mai veni în India,
îl vor vizita doar pe Maharaj.
Se pare că acest căutător occidental vizitase Khetwadi mai devreme. Atitudinea lui era de a încerca să
examineze totul și acest lucru i se reflecta în atitudine. Nu punea niciodată o întrebare directă. Totuși, nu
trecea nicio zi în care să nu se certe cu Maharaj. Acest om pur și simplu nu era pregătit să asculte. El
continua să se certe și-i deranja pe restul căutătorilor. Din această cauză, Maharaj s-a enervat odată și i-a
cerut să nu mai apară la Ashram. Acest om se așeza apoi jos și încerca să-l testeze pe Maharaj. În mai
multe rânduri, când Maharaj trecea pe lângă el, scotea din buzunar un teanc mare de bancnote de o sută de
rupii și continua să le numere doar pentru a verifica dacă Maharaj era tentat cu bani. Chiar Maharaj însuși
ne-a împărtășit acest incident.
După ce Maharaj i-a cerut să plece, acest bărbat a încetat să mai vină la Ashram, ca mai apoi să
dispară pentru o lungă perioadă de timp, doar pentru a reapare din nou. De data aceasta părea diferit. Cât
timp fusese plecat, se pare că mersese prin India și întâlnise mai mulți sfinți. Pe fața sa era vizibilă clar o

117
urmă de regret. Chiar dacă Maharaj îi ceruse o dată să plece, a fost primit din nou cu bucurie. După aceea
a rămas tăcut timp de câteva zile. Se mulțumea s-asculte fără să întrebe nimic. În cele din urmă, în ziua în
care plănuia să plece, în sfârșit a vorbit. Și-a așezat capul pe picioarele lui Maharaj și-a spus: „Domnule,
sunt pe deplin mulțumit și n-am nevoie să mai plec acum nicăieri altundeva.”

Kartar Singh Thatte

Era 17,30 seara și stăteam cu toții în Ashram. A sosit un bărbat devreo 70 de ani, cu o barbă lungă și
albă, care s-a prosternat în fața lui Maharaj. Acest bărbat avea un turban alb înfășurat în jurul capului, o
pânză de lână sub talie, iar partea superioară a corpului era goală. A început prin a spune că până în
prezent el nu se înclinase niciodată în fața nimănui. Maharaj era prima persoană în fața căreia-și plecase
capul. Apoi a continuat cu întrebările sale.
Numele acestei persoane era Shri Kartar Singh Thatte, un celebru politician național. A concurat în
mod regulat la alegerile pentru Lok Sabha împotriva lui Pandit Jawaharlal Nehru. Mai târziu, a concurat
împotriva Indirei Gandhi (fiica lui Jawaharlal Nehru). A pierdut toate alegerile. A urmat cu fanatism
ideologia Hindutva. A susținut practicile tradiționale, cum ar fi citirea Puranelor și venerarea idolilor.
Înțeleptul Dnyaneshwar nu credea în discriminarea pe caste și o considera corupție. Prin urmare, Kartar
Singh îl blestema pe înțeleptul Dnyaneshwar. El și-a lansat cariera în politică de dragul hinduismului. Nu
s-a căsătorit și a fost, de asemenea, închis în numeroase rânduri din cauza activismului său de extremă
dreaptă. Inițial a fost brahman Konkanstha (din regiunea Konkan), a îmbrățișat sikhismul pentru a se
putea implica în politică și a-și distruge adversarii. El ne-a împărtășit povestea sa.
Ori de câte ori Kartar Singh sosea la Ashram, toată lumea era foarte încântată. Spunea lucruri care-i
făceau pe toți să izbucnească în râs. Venea de ceva timp și toată lumea-i cunoștea adevărata intenție de a
veni la Ashram. Voia niște puteri siddhi de la Maharaj, ca să ucidă orice ministru care vorbea împotriva
hinduismului. Aceasta este aceeași persoană care-a mers odată la biroul unui celebru dramaturg marathi și
l-a bătut c-un baston. Astfel de persoane erau hinduși fanatici, dar nu știau nimic despre hinduism în afară
de ritualuri și practici.
Când această persoană credulă a început să-i ceară lui Maharaj siddhi, Maharaj a bârâit. Era complet
ridicol. Această persoană era fără speranță. Ce puteai să-i spui? Cum puteai să-l împiedici să vină la
Ashram? În cele din urmă, Maharaj a recurs la un truc; i-a cerut să ia una dintre cărțile sale și să facă o
penitență stând sub un copac, undeva departe de casă și să nu se întoarcă până când nu primește puterile
siddhi. După aceea, nu s-a mai întors niciodată.

Un psiholog american de top

Savanții adevărați sunt umili. Ei vorbesc doar pentru a dobândi cunoștințe. O astfel de persoană
americană a sosit la Ashram. Am avut ocazia să fiu martor la modu-n care arăta și se comporta un
american cu adevărat educat și civilizat. Era aceeași țară din care hipioții ajunseseră pentru prima dată în
India. Am fost martorul acestei persoane culte și bine educate care se înclina în fața lui Maharaj. Era un
psiholog aflat în vizită de lucru în India și auzise despre măreția lui Maharaj. După ce și-a găsit ceva timp
din programul său încărcat, a sosit la Ashram.
Au avut loc câteva discuții mărunte după o discuție despre cunoașterea de Sine. Cu toate acestea,
Maharaj și doctorul n-au intrat în legătură. El a pus întrebări de la un nivel, în timp ce Maharaj a răspuns
de la un alt nivel. În cele din urmă, psihologul i-a cerut lui Maharaj să-i explice ce-i cu adevărat
spiritualitatea. La care Maharaj a răspuns: „Acolo unde se termină psihologia, începe spiritualitatea.”
După ce-a auzit acest lucru, savantul a rămas tăcut. Cum nu mai avea timp să vorbească, a plecat la scurt
timp după aceea, pentru a nu mai fi văzut niciodată.

Un pandit expert în Vede

Mai auzisem despre brahmani care erau experți în Vede, dar nu-i întâlnisem niciodată. O astfel de
persoană a început să viziteze Ashramul. Acest Pandit Gujarati, care era foarte versat în 4 Vede, 6
Shastre, 18 Purane și Upanișade, își ținea capul la picioarele lui Maharaj în semn de supunere deplină. În
timpul convorbirilor de seară, acest domn rămânea în spate pentru a asculta bhajanele de seară și apoi
pentru a asculta Nirupanele (meditațiile) lui Maharaj în zilele de joi și duminică.

118
 Uneori, în timpul discuțiilor, Maharaj făcea o pauză între ele și-i cerea panditului referința vedică a
frazei pe care tocmai o rostise. Panditul cânta replicile din Vedanta pe un ton foarte clar și melodios.
Acest pandit îi punea o singură întrebare lui Maharaj. „Am recitat atât de multe Vede și Shastre. De
ce n-am avut experiența cunoașterii de Sine, deși știu Puranele pe de rost? De ce nu sunt la fel de
încrezător ca și tine?”. Maharaj i-a răspuns că el nu ăcuse nicio sadhana sau practică. „Doar cuvântul
Gurului este considerat o monedă adevărată. Pur și simplu m-am agățat de singurul lucru pe care mi l-a
spus Gurul meu.” Nu se știe când a încetat acel Pandit să mai vină la Ashram.

Predica într-o singură propoziție

Discuțiile de seară tocmai se încheiaseră. Mai rămăseseră doar câteva minute până la ora 18,30. Unii
căutători erau supărați, deoarece conceptele lor preferate fuseseră demolate. Cei care erau bine versați în
învățăturile lui Maharaj erau destul de fericiți în acea seară. Cei care nu știau nimic erau și ei fericiți. Era
destul de bine să nu știi nimic, dar în acest caz, eu eram fericit c-avusesem ocazia să scriu cuvintele lui
Maharaj. Maharaj i-a cerut Annei să plece. Domnul Birmule plecase deja. Unele persoane care veniseră
doar pentru discuții erau pregătite să plece acasă, fiindcă urmau să înceapă bhajanele de seară. Cinelele
erau deja pregătite.
Când Maharaj se pregătea să se ridice de pe scaun, intră rapid un bărbat salutându-l pe Maharaj,
spunându-i: „Domnule, este pentru prima dată când mă aflu aici. Am auzit multe despre dumneavoastră.
Aș fi rămas astăzi, dar am deja un zbor rezervat spre Delhi și este aproape timpul să plec. Trebuie să
ajung la aeroportul Santacruz cât mai repede posibil!”
„Atunci spune-mi pe scurt ce vrei să mă întrebi!”, a spus Maharaj, care se bucura să vadă seriozitatea
acelui om. Acest om venise pentru un darshan după ce-și luase timp de la o viață atât de ocupată. Cum se
poate împărtăși învățătura cu această persoană într-o singură propoziție? În acest scop, fuseseră create
Vedele de mărimea unor munți, multe Upanișade și multe alte Shastre. Cum se poate împărtăși această
poveste în câteva secunde? Dar acesta era Maharaj despre care vorbim! Cel care putea vorbi continuu
timp de trei ore și cel care te putea distruge chiar și în trei minute.
Maharaj s-a ridicat în picioare și a spus: „Mergeți oriunde ați dori să mergeți, ținând minte că sunteți
Dumnezeu, Atman sau Brahman!”. Imediat ce această frază s-a încheiat, Rajadhiraj Kani a venit și a
început să cânte bhajanele. Bărbatul s-a speriat și-a început să coboare scara c-expresie ciudată.

Povestea fermierului needucat

Era o discuție în curs de desfășurare despre Ramana Maharshi. Maharaj vorbise mai înainte despre
oamenii cu guler alb și educați. O mare parte din adunare era formată din oameni instruiți. Maharaj îi
iubea pe astfel de oameni și se bucura să-i înțepe. Îi iubea din cauza faptului că deși făcuseră studii
superioare, acest grup de oameni ajungea la Ashram pentru cunoașterea de Sine.
Pentru a-și clarifica punctul de vedere, Maharaj începu să povestească o parabolă. Odată, mari
savanți veniră să-l întâlnească pe Ramana Maharshi. Ei purtau o discuție energică despre cunoașterea de
Sine, în timp ce un fermier analfabet stătea într-un colț și asculta. După discuție, când toată lumea a
plecat, fermierul a căzut la picioarele lui Ramana Maharshi și-a spus: „Baba, am auzit tot ce-ai spus, dar
regret că n-am înțeles niciun cuvânt din ce-ai spus. Nu știu nimic!”. Ramana Maharshi i-a răspuns fericit:
„Ești binecuvântat, căci numai tu știi ce este adevărat! Ți-ai recunoscut ignoranța. Asta înseamnă că tu
ești adevăratul înțelept. Alții care-au purtat discuții sunt mândri de cunoștințele lor erudite, așa că nu pot
deveni iluminați!” Auzind acest lucru, în Ashram se așternu o tăcere totală.

Limbajul inimii

Era ora 17. Maharaj stătea în colțul său și citea ziarul. În cameră erau vreo patru sau cinci femei
indiene și trei occidentale și un mic grup de bărbați. Văzând că se adunaseră adepții, dar că nu existau
conversații sau întrebări, Maharaj rulă ziarul și începu să vorbească. Vorbi în marathi și destul de curând
cele trei doamne engleze începură să plângă, în timp ce nimeni din congregația indiană nu plângea.
În cele din urmă, i-am spus: „Maharaj, vorbești în marathi, iar aceste femei occidentale nu înțeleg o
iotă. De ce plâng chiar și atunci când ele nu înțeleg un cuvânt din ce spui?” La care Maharaj a răspuns că
acele femei sunt conștiente de emoțiile lor. Conform Vedelor, ele erau yoghini născuți în India în viața

119
anterioară și avuseseră pe patul de moarte dorința de-a se naște într-o țară bogată. Acum, dorințele lor
trecuseră și ele-s din nou atrase de realizarea adevărului. Acesta este motivul pentru care s-au întors
acasă. Deși nu înțeleg marathi, ei urmează limba inimii.

Acest țărm și celălalt

Era o discuție despre prapanch (lumea manifestată) și parmarth (spiritualitate) - de la acest țărm la
celălalt. O persoană mondenă crede că dacă urmează parmarth, ea nu-i potrivită pentru prapanch și mulți
sadhu-și o induc în eroare confirmându-i acest lucru. Cu toate acestea, Maharaj afirmă clar că o persoană
trebuie să studieze, să facă exerciții fizice, să muncească, să se căsătorească etc. până la vârsta de 40 de
ani. El i-a încurajat pe toți să facă aceste activități cu atenție și să nu le facă de mântuială. Mai spunea că
n-are rost ca oamenii să dobândească o mulțime de bogății pentru bunăstarea lor personală. El dădea
exemplul unui om sărac care muncise din greu și cumpărase niște aur. A luat cu grijă aurul cu el în Lanka,
unde totul (casele, ustensilele, mobilierul și orice altceva) era făcut din aur. Care era acolo valoarea unui
pumn de aur?
După ce-a povestit această întâmplare, Maharaj a spus că lucrurile de pe acest țărm nu funcționează
pe celălalt țărm, ceea ce implică faptul că toată cunoașterea de pe acest tărâm material nu-i de folos pentru
atingerea realizării de Sine.

M-a trimis Dnyanadeva

„Este în regulă dacă stau aici o vreme?”. Acestea-au fost cuvintele unui căutător occidental care
sosise la un ashram aglomerat și căruia i s-a oferit un loc unde să se așeze. Discuțiile de seară erau în curs
de desfășurare. A început să-l întrebe de unde venise și de ce. Din cuvintele sale, am aflat că bărbatul
sosise pentru a vizita multe locuri interesante din India, să studieze construcția vechilor temple și
moschei. Odată fusese la Alandi și se plimbase prin zonă. Se așezase acolo pentru o vreme, după ce
avusese un darshan la samadhi-ul înțeleptului Dnyaneshwar când s-a întâmplat un miracol. Din samadhi-
ul înțeleptului Dnyaneshwar începuse să fie emanată lumină. După un timp, lumina începu să ia o formă
omenească.
Un om divin radiant stătea în fața lui sub forma unei statui și-l binecuvântă. Occidentalii descriu
această „persoană” ca fiind „cenușă radiantă, fără formă solidă”.
Apoi, acest om părăsi acel loc și-a ajuns direct la Ashramul Khetwadi. Pe drum, el a continuat să
primească îndrumări divine. Occidentalul a spus: „Nu sunt sigur cum și de ce-am ajuns aici!” Era ca și
cum înțeleptul Dnyaneshwar l-ar fi trimis la Maharaj. După ce bărbatul a plecat, l-am întrebat pe Maharaj
dacă ceea ce spunea acest om era adevărat. La care Maharaj a răspuns: „Nu-i subestimați pe occidentalii
care vin aici. Ei sunt suflete pure. Experiențele lor din trecut le oferă viziunea divină a sfinților.”

Nepotul nepotului lui Ramana Maharshi

Asta s-a întâmplat în timpul uneia dintre discuțiile de seară. Au venit la Ashram doi bărbați. Unul
dintre ei era îmbrăcat în haine obișnuite, în timp ce celălalt purta o robă portocalie. Cel îmbrăcat robă era
un tânăr de vreo 30 de ani. Nu cunoștea nicio altă limbă în afară de engleză și tamilă. Maharaj l-a
recunoscut și-a fost foarte fericit să-l vadă. Motivul este că el păstra cartea „Eu sunt Acela” la ashramul
lui Ramana Maharshi și le arăta cartea occidentalilor care veneau la Shri Ramanasramam, dându-le adresa
Ashramului Khetwadi. Era un tânăr brahmachari (celibatar). Strălucirea celibatului era destul de vizibilă
pe chipul său. Acest om sfânt, c-un limbaj foarte umil și o atitudine sattvică, se așeză în fața lui Maharaj.
Maharaj a spus că și el era la fel de nerăbdător să-l întâlnească și că era frumos din partea lui să-l viziteze.
„Ce faci în ashramul Ramana?”, l-a întrebat Maharaj. La care el a răspuns că face câteva sadhane în
timpul dimineții și serii și că are grijă de întregul ashram. Maharaj i-a cerut imediat să înceteze sarcina de
a întreține ashramul. „Asta nu-i treaba ta, ci a paznicului. Nu fii paznic! Oricine o poate face. Munca ta
este diferită.”
Tânărul ascet ajunsese la Mumbai datorită unei activități legate de ashram. A plecat a doua zi și nu s-
a mai întors, probabil din lipsă de timp. Cu toate acestea, în ziua următoare, când aveau loc Nirupanele,
Maharaj întrebă brusc dacă acel bărbat venise și-n acea zi? Când cineva a spus că el nu s-a mai întors și că

120
s-a dus direct la Madras, Maharaj a spus că vrea să facă ceva pentru această persoană, după care a tăcut.
N-am înțeles niciodată sensul acestor cuvinte.

Krishna

Sosise la Ashram o tânără de 22 de ani care locuia în Germania de Vest și care studia MBBS. Citise
cartea „Eu sunt Acela” și fusese foarte impresionată. Venise de la o mare distanță ca să viziteze India de
două ori pe an doar pentru a-l întâlni pe Maharaj și stătea cam 15 la fiecare vizită. Numele ei era greu de
pronunțat, dar și mai greu de reținut, de aceea Maharaj o poreclise Krishna.
Ceea ce era deosebit la această fată era faptul că știa să citească în marathi. Când a fost întrebată cum,
ea a spus că-n țara ei era obligatoriu să învețe sanscrită. Cum marathi folosește o scriere similară, ea a
putut să citească, dar nu putea înțelege.
Dacă o întrebai cum este ea, ea ți-ar fi spus că-i precum spațiul dintre Pământ și Lună. Bineînțeles că
prin aceste cuvinte ea repeta un citat din Maharaj. Maharaj întreba adesea: „Ce-i între Pământ și Lună?
Forma conștiinței tale precum spațiul.” Când Maharaj vorbea, această fată era prima ai cărei ochi se
umpleau de lacrimi.

Alte aspecte ale personalității lui Maharaj

Într-o zi a sosit un bărbat educat și bine îmbrăcat care și-a unit respectuos mâinile în semn de
Namasté de la distanță. Maharaj l-a rugat să se apropie și să se prosterneze. După un timp veni o altă
persoană care s-a repezit la picioarele lui pentru a se prosterna, dar Maharaj îi ceru să nu se prosterneze, ci
pur și simplu să se așeze, chiar dacă-și împreunase mâinile de la distanță.
Uneori, Maharaj nu purta ghirlandele aduse de adoratori, fiindcă firul ghirlandei crea complicații. În
acest moment, îmi amintesc un incident. Odată, cumnata mea și-a exprimat dorința de a vedea un sadhu
adevărat. În ziua următoare, am adus-o la Ashram. Ea i-a adus o mică ghirlandă de flori. Maharaj stătea
pe scaunul său aplecat spre masă, așa că ea n-a putut să-i pună ghirlanda. Dacă ar fi încercat, și-ar fi
pierdut echilibrul. Atunci a decis s-arunce respectuos ghirlanda către Maharaj. Maharaj a luat ghirlanda și
și-a pus-o el însuși la gât. Ghirlanda a rămas în jurul gâtului său pentru o perioadă de timp.
Odată, unul dintre obiectele de cult fusese pierdut. Începu o vânătoare pentru obiectul dispărut, deși
nu era clar cine-l pierduse. Maharaj părea destul de furios. În cele din urmă am spus: „Las-o baltă,
Maharaj. Putem cumpăra unul nou.” Maharaj s-a întors spre mine și mi-a făcut cu ochiul, apoi s-a întors
spre ceilalți, în semn de furie batjocoritoare, spunând: „Dacă sunteți neglijenți în privința lucrurilor
mărunte, cum veți atinge cel mai înalt țel?!”

Cum vorbește un jnani?

Dnyandeva a descris amănunțit modu-n care o persoană înțeleaptă merge, vorbește și se comportă.
Cu toate acestea, este foarte dificil să găsești o astfel de persoană. În acea zi a fost aniversarea morții lui
Bhausaheb Maharaj, deși nu-mi amintesc cu siguranță. La casa lui Bhainath Maharaj avea loc un program
de bhajane. Indiferent care era programul, Maharaj nu pleca decât dacă se cântau bhajane la reședința
gazdei. În acea zi, toți Guru-bandhu-șii (frații) s-au adunat direct la casa lui Bhainath Maharaj. Maharaj
împreună cu trei sau patru dintre noi se aflau în Ashram. Am plecat după ce-am terminat bhajanele, când
nora sa, doamna Maya, i-a cerut fetiței sale să meargă împreună cu Maharaj. Această fetiță s-a ținut de
degetul lui Maharaj și-am început să mergem. Eu am mers la coadă, după toată lumea. După ce-a mers
puțin, ea i-a dat brusc drumul degetului lui Maharaj. Se mișca încet, demonstrând o anumită obrăznicie
potrivită vârstei sale. Era un drum aglomerat, cu mult trafic și se putea întâmpla un accident. Am urmărit-
o îndeaproape pe fată, ținând cont de faptul că în Mumbai existau bande care răpeau copii mici. Cu toate
acestea, meditația lui Maharaj era diferită. El nu era conștient de cine era sau nu cu el. Nici măcar nu era
conștient că nepoata lui îi părăsise mâna. Fața lui era cuprinsă de o beatitudine lăuntrică, iar el mergea
complet lipsit de griji. Având în vedere situația, am fost nevoiți să luăm un taxi. Când taxiul a ajuns la
destinație, Maharaj a scos o bancnotă de două rupii pentru a-i plăti șoferului. După multă insistență, ne-a
permis să plătim în locul lui.

Maharaj a iubit malul mării

121
 Se spune că lui Maharaj îi plăcea foarte mult să stea la malul mării. În ultimii săi ani de viață
călătoriile au fost reduse, deși chiar și la o vârstă mai înaintată i-a fost îndeplinită într-o oarecare măsură
această dorință. Un Guru-bandhu, Mohan Gaitonde, care venea la Ashram cu mașina, îl ducea uneori pe
Maharaj la Juhu Chowpatty. După o astfel de călătorie, Maharaj a spus: „M-am plimbat cu mașina și-am
văzut multe lucruri, da pe toată durata drumului nu mi-a trecut prin minte nici măcar un singur gând.”

Nu era calificat să înțeleagă

A venit odată la Ashram un om care se aflase în prezența lui Shri J. Krishnamurti 10 ani, dar el a
mărturisit că nu știa nimic. Maharaj i-a spus: „Krishnamurti este de fapt Dnyanasurya (Soarele
cunoașterii). Tu nu ești calificat să-l înțelegi!”.

Nu-i nimic de care să vă faceți griji

Dintr-o dată, în timpul discuției de seară din Ashram, un bărbat a întrebat: „Maharaj, ce-ai face dacă
un sadhu faimos ar veni la tine acasă ca să te certe? Maharaj a răspuns rapid: „Voi ridica brațele și voi
spune: «Nu știu nimic!»”

Bhagwan Rajneesh

În acele zile, în ziarele din țară se publicau multe informații senzaționale despre Bhagwan Rajneesh.
Un bărbat l-a întrebat pe Maharaj ce părere are el despre asta, la care Maharaj a răspuns: „Cu ce element
ar trebui să fiu supărat? Cu aerul? Cu lumina? Cu pământul? Cu focul? Sau poate cu cerul? Cine-i
Rajneesh dacă nu aceste elemente?”

O adunare liniștită

Odată a avut loc o adunare în Ashram, la care-au participat mulți, dar nimeni n-a întrebat nimic.
Maharaj a început să vorbească singur: „Mai devreme sau mai târziu, eu voi intra în eternitate, dar nu mă
voi mai întoarce în această formă.”

Sexualitatea și căsătoria

Odată, o femeie occidentală i-a pus lui Maharaj o întrebare referitoare la sexualitate și căsătorie.
Maharaj a părut să înțeleagă de unde venea ea și a întrebat supărat: „Recunoscând acest lucru, te aștepți
să-ți dau o licență pentru a comite adulter?”

Războiul din 1971

O persoană ne-a împărtășit că cineva a scris că războiul dintre India și Pakistan din 1971 s-a încheiat
mai devreme și că India a câștigat datorită harului lui Maharaj. Maharaj a spus că asta era totalmente o
minciună. El a explicat că puterea unui spirit individual este limitată în personalitate. Chiar și atunci când
un yoghin este limitat la o personalitate, totul pare a fi unul. Conștiința este impersonală și nu poate fi
alterată de nimeni. Atunci când o picătură de apă cade în ocean, separarea sa ia sfârșit. Când există
Unitate, ce mai atrebuie schimbat? Războaiele sunt purtate din cauza prostiei oamenilor și ele pot înceta
doar atunci când oamenii încep să se înțeleagă între ei. Acest lucru-mi amintește de o parabolă a
înțeleptului Ramdas. Există războaie și mulți oameni mor de ambele părți. Ceea ce se află în corpul unui
prieten se află și-n cel al unui dușman. Atunci tu de partea cui poți să fii? Cine câștigă și cine-i învins?

O persoană bogată

Într-o zi, un om bogat a sosit în timpul unei discuții și-a spus: „Trebuie să spun ceva, dar nu pot
discuta acest lucru în fața tuturor.” Maharaj a coborât să-l întâlnească, crezând că el vrea să-i vorbească
despre experiența sa spirituală. Cu toate acestea, după vreo 5-10 minute, Maharaj s-a întors și ne-a

122
împărtășit că bogătașul avea nevoie de siddhi (puteri spirituale) și era gata să-i plătească orice preț pentru
asta. „Pur și simplu, l-am rugat să plece.”

O experiență personală

Maharaj ne-a împărtășit odată o poveste despre ceea ce i s-a întâmplat. A spus: «Eram într-un
magazin când a sosit un auliya musulman (un sadhu musulman), care, după o scurtă discuție a și plecat.
După ce s-a întâlnit cu Gurul său, a doua zi a venit din nou și mi-a spus: „Maestrul meu a cerut să te
întâlnești cu el!” Eu i-am răspuns: „Nu trebuie să mă duc la nimeni.” Celălalt mi-a zis: „Dacă nu vii să-l
vezi pe maestrul meu, el va fi destul de supărat și atunci vor exista consecințe. El poate chiar să te
distrugă cu puterile sale!” A continuat să tot argumenteze, însă, în cele din urmă, am găsit o bucată de
hârtie de țigară și i-am scris:
„Cu puterea numelui Sadgurului
Toate rădăcinile iluziei se dizolvă.
Întregul Univers este la îndemâna ta
Atunci de ce să te temi?”
După ce-a citit asta, a plecat și nu s-a mai întors niciodată, iar mie nu mi s-a întâmplat nimic rău.

Poemele devoționale ale lui Maharaj

Odată s-a întâmplat un furt în casa lui Maharaj. Toate cărțile de poezii devoționale scrise de el au fost
furate. Din acest incident, ne-am dat seama că Maharaj scrisese multe poezii devoționale. Au rămas foarte
puține poezii scrise de el.

Puterea credinței

În timp ce explica importanța unei credințe puternice, Maharaj a dat un exemplu al unui Guru-
bandhu. El a spus că acest devotat era bolnav, iar doctorii își pierduseră speranța. „'M-am dus la spital să-
l văd și i-am șoptit ceva la ureche. El a crezut cu totul în asta și s-a vindecat în mod miraculos.”

Harul Sadgurului

În cazul în care există harul Sadgurului, chiar dacă discipolul face o greșeală în timpul efectuării unei
sadhane, nu rezultă nimic rău din aceasta. Explicând acest lucru, Maharaj a spus că odată, în timpul
rătăcirilor sale, a meditat privind intens la soarele de la amiază. „Prin harul Gurului meu, nu s-a întâmplat
nimic rău.”

Kundalini

În cazul în care cineva îl întreba pe Maharaj despre trezirea energiei Kundalini (încolăcită), el tăcea.
Din contră, el te ruga să te scufunzi direct în Sursa din care se naște Kundalini. Dnyaneshwar numea acest
lucru trezirea lui Kundalini prin manolaya. Manolaya este pierderea gândurilor, stare care apare atunci
când cineva este absorbit total în Sursă. În general, căutătorii încearcă să trezească Kundalini prin
pranalaya, ceea ce înseamnă s-o forțeze să se ridice în timp ce ei sunt pe deplin treji și conștienți. Dacă o
persoană se trezește în mod natural dintr-un somn profund, este fericită. Atunci când aceeași persoană
este forțată să se trezească din somn, ea devine destul de iritabilă. Asta-i diferența dintre manolaya și
pranalaya. Mai mult, atunci când o persoană își dă seama că se pot face miracole când energia Kundalini
e trezită, există tentația și cunoașterea de Sine este complet ignorată. Poate că Maharaj și-a dat seama de
acest pericol și, prin urmare, el n-a vorbit în public despre acest subiect, însă a amintit că el a trecut printr-
o astfel de fază.

Maharaj i-a iubit pe Dasbodh, Eknathi Bhagwat și Dnyaneshwari

123
 La fel ca Dasbodh și Bhagwat, Maharaj a iubit-o și pe Dnyaneshwari. El îl numea pe Bhagwat
„oceanul de devoțiune”, iar fiecare cuvânt al lui Dnyaneshwari „oceanul de cunoaștere”. El iubea enorm
poezia devoțională (abhangas) a înțeleptului Tukaram.

Malvani

Maharaj folosea uneori cuvinte din malvani, de exemplu, waich (asap), kinchit, kanbhar (cantitate
mică) și daadla (soț).

Cele cinci elemente ale corpului omenesc

În timp ce vorbea despre cele cinci elemente ale corpului omenesc, Maharaj m-a întrebat odată: „Faci
exerciții fizice?”. Când am răspuns afirmativ, a continuat: „După exerciții fizice, strălucirea e mai vie.
Această strălucire există întotdeauna în corp, dar ea nu se exprimă atât de viu fără fricțiune.” Apoi am
aflat că Maharaj făcuse antrenament fizic în primii săi ani de viață, făcea flotări, ghemuiri și se antrena cu
mugduls (bâte de lemn).

O întrebare din partea unui englez

Într-o zi, un englez l-a întrebat pe Maharaj: „Maharaj, de ce mai rulezi beedi (țigări indiene)?”. La
care Maharaj i-a răspuns: „Vei ști asta odată ce vei avea cunoașterea de Sine!” Cum i se putea comunica
acestui englez practic că pentru o persoană înțeleaptă toate actele se aseamănă c-o joacă de copii?

Tensiuni comunitare

Dintr-o dată, un bărbat i-a atras atenția lui Maharaj că deseori aveau loc revolte comunitare în jurul
localității sale. „Ce-ai face dacă o astfel de revoltă s-ar întâmpla în apropierea casei tale?”. La aceasta,
Maharaj a răspuns: „M-aș grăbi să salvez viața cuiva, deși, făcând acest lucru, aș putea deveni eu însumi o
țintă.”

Încep să sosească occidentali

Când străinii au început să vină la Ashram, a fost nevoie să se traducă din engleză în marathi, iar unii
Guru-bandhu-și au intervenit ca să îndeplinească această necesitate. Au fost traduse întrebări din engleză
în marathi pentru Maharaj, apoi, răspunsul lui Maharaj în marathi era tradus în engleză și împărtășit cu
căutătorii occidentali. Maharaj era foarte atent în timp ce cuvintele sale erau traduse. Când traducerea
avea loc, deseori Maharaj ne întreba ce spusese interpretul. În astfel de cazuri, Maharaj putea fi echivalat
c-un cunoscător de pietre prețioase. Un astfel de expert examinează piatra prețioasă, îi atribuie o etichetă
și o predă unui vânzător. Vânzătorul nu știe nimic despre valoarea acelei pietre prețioase. Tot ce trebuie
să facă este s-arate piatra prețioasă unui cumpărător și să ceară prețul prestabilit. Maharaj spunea că un
traducător ar trebui să fie ca un vânzător de pietre prețioase, adică să traducă textual și să nu adauge în
traducere propriile lui idei. Datorită norocului acestor căutători occidentali, la Ashram au ajuns cei mai
buni traducători.

Maharaj a vorbit în engleză

Maharaj avusese o școlarizare minimă, așa că studierea limbii engleze ieșea din discuție. Cu toate
acestea, de când au început să sosească căutătorii occidentali și au început să se facă traduceri, Maharaj a
început să-și amintească unele dintre aceste cuvinte. Maharaj, cu spiritul său, folosea aceste cuvinte din
când în când. Cu excepția gramaticii, Maharaj le folosea destul de potrivit. De exemplu, când nemțoaica
Krishna a întrebat în marathi dacă poate intra, Maharaj i-a răspuns în engleză: „You come!” El folosea
expresii precum: „Te duci.”, „Te așezi.”, „Vin.”, „Mă duc.” etc. Când explica semnificația sintagmei „Eu
sunt Acela”, el spunea că „Eu sunt Acela” înseamnă „Eu nu sunt ceea ce par a fi”.

Și jnani are o dorință

124
 Mintea nu poate fi purificată fără a elimina speranța, pofta și dorința prin meditație constantă și alte
sadhane (practici). Iluminarea nu-i posibilă decât dacă mintea este purificată. Acest lucru înseamnă că cel
care-a atins iluminarea trebuie să fie liber de dorințe. Cum poate atunci cineva care-i liber de dorințe să
aibă o dorință? O întrebare similară a fost pusă de un vizitator. Maharaj a răspuns: „Jnani are doar o
singură dorință.” Am eu o inimă care să fie demnă de prețioasa cunoaștere ce mi-a fost dăruită? Asta-i
ceea ce un jnani caută să găsească. Odată, în timp ce relata povestea lui Udhhava, cel mai apropiat tovarăș
al Domnului Krishna, Maharaj a abordat acest subiect. Krishna i-a dăruit toate cunoștințele lui Uddhava și
el a fost eliberat. Cu toate acestea, spre surprinderea lui Krishna, el a continuat totuși să ceară și mai mult.
Krishna a spus: «Ți-am dat tot ce-am putut și acum ești liber. Ce-a mai rămas să ceri?». Uddhava a spus:
«Ceea ce spui este adevărat. Cu toate acestea, eu mai doresc încă un lucru. Poți să-mi dai devotamentul
necesar pentru a fi liber? O, Krishna, dă-mi permisiunea de a cânta în mod deschis despre cunoștințele pe
care mi le-ai acordat, astfel încât și alții să poată învăța despre ele și să fie și ei eliberați».

Alte câteva amintiri

Pentru cei care nu l-au văzut sau n-au auzit niciodată despre Maharaj, permiteți-mi să vă spun ceva
nou despre el. Indiferent de anotimp, picioarele lui Maharaj erau întotdeauna moi și reci. Spre sfârșitul
vieții sale, corpul său a fost redus la oase din cauza unei boli teribile. Cu toate acestea, chipul său a rămas
vesel ca întotdeauna, fără niciun rid. Maharaj avea un gât gros, care se umfla și mai mult în timp ce cânta
bhajane. Cânta la cele mai mari cinele din adunare. Chiar și când era mai în vârstă, dansa viguros în timp
ce cânta bhajane. Dansul era atât de intens încât oricine-l privea se gândea c-ar putea ameți și cădea, dar
asta nu s-a întâmplat niciodată. Se poate că acest lucru se petrecea fiindcă era în perfectă armonie cu
bhajana. Vocea lui Maharaj era puternică, nu se schimba și nici nu era aspră, deși uneori putea fi ascuțită.
În vocea sa exista o anumită blândețe care lipsește chiar și-n vocea cântăreților care exersează cântatul pe
tot parcursul zilei. O astfel de blândețe putea fi simțită în fiecare cuvânt pe care Maharaj îl rostea. Singura
excepție era atunci când el suferea de frig, dar chiar și atunci, nimeni nu se putea opune vocii sale grave,
palină de încredere în sine.
Cum se poate scrie despre chipul lui Maharaj? Nici măcar un aparat de fotografiat n-ar reuși să
surprindă strălucirea chipului său. Era o priveliște care merita să fie văzută și experimentată. Odată, o
femeie occidentală a spus: „Domnule, arătați ca un domn simplu, sărac și obișnuit. Am călătorit mai mult
de jumătate de lume și n-am văzut niciodată un chip ca al dumneavoastră!”. Maharaj a fost de acord cu ea
și a spus: „Aveți ochi pentru a vedea!”. Intelectul lui Maharaj a rămas ascuțit până la sfârșit. Chiar și
atunci când corpul său a devenit invalid și vocea-i slăbise, a fost capabil să recunoască cu precizie
oamenii și să ia decizii corecte. Au fost multe schimbări spre sfârșit, totuși, el era ca un copil, dar nu
copilăros, motiv pentru care tuturor tipurilor de oameni, de la un om de rând la un om învățat, le plăcea să
discute cu el.
Buzele lui Maharaj sunt un subiect de sine stătător. Buzele sale erau ca un capac al unei cupe pline cu
nectar, ca o baghetă magică. Nu există o priveliște mai bună decât observarea mișcării buzelor lui
Maharaj când vorbea despre cunoașterea Sinelui. Vocea lui era pură și profundă. Tot ce se poate spune
este că atunci când Maharaj vorbea, nectarul divin continua să curgă prin buzele sale.
Când o persoană moare, în scurt timp, sângele din corp se usucă și corpul devine rigid ca un buștean
(rigor mortis), dar după mahanirvana (marea trecere) a lui Maharaj, corpul său a rămas suplu timp de
câteva ore. În timp ce i se ridica corpul, când exista chiar și o ușoară smucitură, gâtul său se mișca
flexibil, iar gura i se deschidea ca cea a unui copil adormit.
Mai devreme n-am scris despre aceste amintiri. Cu toate acestea, astăzi, când am început să scriu,
nenumărate amintiri au început să-mi treacă prin minte. Ceea ce-i special este că acest întreg articol a fost
scris dintr-o suflare. Poate că sunt mai multe lucruri pe care nu mi le-am reamintit...Am scris ce-am văzut
cu ochii mei și-am auzit cu urechile mele. Aceasta-i o relatare de primă mână și nu un zvon. Probabil că
acest articol ar putea face parte din biografia divină a lui Maharaj. Biografia sfinților nu poate fi niciodată
încheiată. Așadar, ce să fac? Doar ultimele câteva cuvinte...
Vorbim despre Maharaj care nu-vărsat nici măcar o lacrimă când i-a murit soția, dar care plângea cu
drag atunci când îi aducea un omagiu discipolului său. Maharaj, care-a fost umil și totuși nu s-a înclinat în
fața nimănui. Maharaj, care n-a apreciat pe nimeni altcineva în afară de Gurul său în timpul sadhanei sale.
Maharaj, care-a fost un Guru pentru nenumărați discipoli și totuși el n-a fost niciodată un Guru de formă...

125
În ciuda efluviilor a doi sori care-i străluceau în ochi, el privea pe toată lumea cu seninătatea lunii. În
ciuda faptului că aparținea tuturor, el n-a aparținut nimănui. În ciuda faptului că era un om extrem de
înțelept, el nu era nici măcar un pic mândru de cunoaștere. Așa este Nisargadatta Maharaj, nu în forma sa
fizică, ci în forma conștiinței a unui adevărat devotat. Și astfel, el este mereu prezent, pretutindeni și în
toate timpurile...

126
 GLOSAR
aarati ceremonia de fluturare a unei lămpi cu ulei aprins în fața zeităților.
Adi-Narayana Domnul Narayana, sursa a tot ce există.
Adi Purusha Paramatman, Parameshwaran
Adhyatma Spiritul Suprem manifestat ca sine individual
Adhyatmajnana știința Sinelui
Ajnana ignoranța, în special ignoranța naturii reale a cuiva
Ahimsa calitatea oamenilor de a nu face rău altor animale sau ființe
Ananda Bliss cea mai înaltă fericire a ființei omenești, dar care-i experimentată în starea
de dualitate
Anugraha Grația sau inițierea
Ashram reședința Gurului, unde discipolii iau lecții
Atma/Atman Sinele
Atmananda fericirea cunoașterii adevăratei naturi a propriei persoane, Sinele
Atmaprakash Lumina Sinelui
Atmaram bucuria de a se bucura de Sine
Avadhuta încarnare a Domnului Dattatreya, cunoscător al naturii fără de moarte
Balmukunda copilul Krishna
Ființa conștiința existenței, „Eu sunt”, sentimentul de a fi Bhagwan Dumnezeu
Bhajana intonarea de cântece devoționale în fața zeităților
Bhakti Marga/Yoga calea devoțiunii
Bodhisattva esența inteligenței
Brahma, Brahmadeva Dumnezeu ca și creator, unul dintre membrii Sfintei Treimi a hindușilor
(Brahma, Vishnu și Maheshwara)
Brahman Realitatea Supremă, numită și Parabrahman, Paramatman
Brahmasutra Mintea cosmică
Brahman preot hindus
Brahma-randhra deschiderea lui Brahman la nivelul creștetului capului (fontanela)
chitta conștiința individuală sau mintea interioară, Conștiința
Chaitanya plexul chakrelor (Muladhara, Swadhishtana, Manipur, Anahata, Vishuddha
și Ajna)
Chidananda Conștiența-Beatitudine, Conștiința-copil, Conștiința pură a unui copil,
nealterată de simțul ego-ului
Meditația Dhyaan reflecția asupra propriei naturi reale
Dhyan Yoga Yoga meditației
Dharma adevărata religie a Sinelui
Dwapar numele epocii în care a trăit Krishna
Gayatri Mantra un verset sacru din Vede
Ghanashyama albastru închis; Domnul Krishna este numit și Ghanashyama
Guna calitate, dar și numele conștiinței
Guna Maya iluzie care începe odată cu conștiința
Gurudeva Guru; literal, un preceptor spiritual tratat ca Dumnezeu
Hara unul dintre numele Domnului Shiva
Hari unul dintre numele Domnului Vishnu
Hiranyagarbha Inteligența cosmică sau Conștiința Universală
Ishwara Dumnezeu
Jagadatma Ființa Supremă
Jagruti starea de veghe (celelalte stări fiind somnul profund și visul)
Japa repetarea mantrei sau a numelui sfânt
Jiva sinele sau sufletul individual
jnana cunoaștere, conștiință
Jnanadeva numele unui înțelept din secolul al XIII-lea
Jnana Yoga calea cunoașterii (celelalte căi sunt Bhakti și Karma)
jnani/jnata Ființă care și-a realizat Sinele sau înțelept
Kaivalya absorbția în esența divină; starea unui jnani
127
karma acțiune
Karma Yoga calea către Dumnezeu prin acțiuni nobile, predate lui Dumnezeu
Kundalini energie primordială la baza coloanei vertebrale
Madhusudana unul dintre numele Domnului Krishna
Madhyama cuvânt nespus
Maha Kali zeița Parvati, soția Domnului Shiva
Mahamaya zeița Parvati sau Durga
Mahasamadhi renunțarea la trup de către un înțelept
Mahatma suflet mare
Mahat-tatva Marea Realitate
Mahavakya îndemnuri vedice în care se declară că Atma și Paramatman sunt unul și
același lucru
Mantra cuvintele Gurului către discipol în timpul inițierii
Maya iluzie, puterea iluzorie a lui Brahman
Meghashyama un alt nume al Domnului Krishna
Moola-Maya iluzia primordială, care ne face să credem că suntem legați
Mumukshu cel care-și dorește eliberarea; prima etapă a unui căutător spiritual
Namana înclinare, supunere
Narayana numele Domnului Vishnu
Nirguna nemanifestat; fără calități
Nirvana disoluție finală; dispariția unui înțelept.
Nirvikalpa fără modificări ale minții
Nisarga Natura
Om sunetul neînsuflețit în timpul manifestării
Oonmani stare de beatitudine; stare fericită de absorbție în contemplarea divină
Para (wani) vorbire în primul dintre cele patru stadii ale sale
Parabrahman
sau Paramatman Realitatea Supremă
Parameshwara Ființa Supremă
Prakriti manifestare a Sinelui ca lume materială, substanță cosmică
Prana suflul vital
Pranava sunetul neînsuflețit, Om
Pranayama controlul yoghin al respirației
Prarabdha destin; efectul înmagazinat al acțiunilor trecute ale cuiva
Purusha Spiritul cosmic
Rajoguna/Rajas una din cele trei calități care determină activitatea, neliniștea
Sadananda cel care se află întotdeauna în stare de fericire
Sadhaka căutător avansat (sincer)
Saguna Bhakti adorarea idolilor (a celor manifestați)
Sahajawastha cea mai naturală și mai ușoară stare a unui jnani
Starea Sahaja starea cea mai naturală și ușoară a unui jnani
Sahaja Yoga Yoga cea mai ușoară
Sakshatkar Revelația, Iluminarea, realizarea de Sine
Samadhi unitatea cu Sinele
Sandhya meditație religioasă ritualistică
Sarvatma Sinele în toate, Sinele cosmic
Satchidananda Existență-Conștiință-Beatitudine
Sattva adevărata esență, una dintre cele trei calități
Shabda cuvânt sau sunet
Shakti energie vitală
Shankar un nume al Domnului Shiva
Shiva Dumnezeu ca distrugător
Shunya nimic, zero
Siddha o ființă desăvârșită
Sthitaprajna cel care este stabilit ferm în Înțelepciune

128
Tamo guna una din cele trei calități care revendică calitatea de făptuitor
Tattva adevărata esență, Realitatea
Turiya Starea de superconștiință a samadhi-ului
Vaikhari cuvânt rostit
Vaikuntha locuința Domnului Vishnu
Vairagya renunțarea la viața lumească, absența dorințelor
Vasudeva încă un alt nume al Domnului Krishna
Vede scrieri hinduse vechi
Videhi cel care se află în stare fără corp
Vijnana dincolo de cunoaștere, Principiul inteligenței pure
Vishnu Dumnezeu ca susținător
Vishwambhara Dumnezeu universal
Vishwatma Ființa Supremă
Vitthala Domnul din templul Pandharpur, un alt nume al lui Vishnu
Viveka discriminare între fals și adevăr, înțelegere corectă
Yoga-nidra relaxare yoghină care duce la un somn profund
Yogeshwara mare ascet, un alt nume al Domnului Krishna

129
 Despre traducătorul din marathi în engleză

Mohan Gaitonde, absolvent de științe la Universitatea din Mumbai, a fost ateu până la 23 decembrie
1958, ziua în care tatăl său a murit. Aceea a fost ziua în care-a devenit conștient pentru prima dată de
ignoranța sa.
Introspecția sa intensă a scos la iveală două întrebări profunde și o determinare: „De ce sunt aici?,
Care-i scopul acestei existențe?, Este ea reală?” și „Trebuie să știu tot ce merită să știu!”
A început căutarea unui Guru și a văzut o duzină de Guruși. Cei mai mulți dintre ei se aflau ei înșiși
în întuneric, dar au fost suficient de amabili pentru a le arăta lumina altora. Căutarea a continuat până în
martie 1976, când sora sa mai mare l-a dus să-l întâlnească pe Shri Nisargadatta Maharaj. Ea nu locuia în
Mumbai, ci la vreo 600 km, în sud. Citise despre Maharaj într-o revistă marathi publicată ca număr
special cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a lui Maharaj.
Odată cu acea vizită, căutarea exterioară a lui Mohan s-a încheiat, dar nu și cea lăuntrică. Maharaj i-a
oferit în mod liber toată cunoașterea Sa în cuvinte foarte simple, fără nicio rezervă. „El era mai mult
interesat să ne vadă liberi decât să ne interesa pe noi libertatea totală.”
În primii doi ani, Mohan a fost unul dintre discipoli, ca mai apoi să devină traducător de seară din
1978 până în 1981. Discipolul lui Maharaj, Dr. N. Vanaja, a avut amabilitatea de a pune la dispoziție un
reportofon, dar de cele mai multe ori nu existau casete goale pentru înregistrarea convorbirilor. Așadar,
Mohan a început să poarte casete în buzunar, ca să înregistreze fiecare cuvânt al Marelui Maestru. Aceste
înregistrări rare aveau să conducă în cele din urmă la publicarea cărții „Nimicul este totul”. (NT: Carte
tradusă în limba română de Damema Ro).

130