DEȘTEAPTĂ-TE ȘI RÂZI!

Satsang cu H. W. L. Poonja

Volumul 1

Editor: Eli Jakson-Bear

Traducere: Damema Ro

1
 Această carte prezintă lumii întregi ceva extraordinar. Trezirea deplină este posibilă oricui acum
și aici, indiferent de decor, practică sau împrejurări. H. W. L. Poonja ne învață și ne transmite cum este
cu putință acest lucru.
Mulți oameni au experimentat străfulgerări ale adevărului sau momente neașteptate de fericire
prin intermediul drogurilor sau al meditației. Cu toate acestea, datorită unei înțelegeri incorecte, aceste
clipe s-au înglobat îndeobște în ego ca fiind doar o altă experiență. Există însă o credință negrăită, ce
susține că nu este posibil să te trezești în totalitate în cursul acestei vieți. Cartea „Deșteaptă-te și râzi!”
anunță că Libertatea adevărată este posibilă chiar aici și acum și nu-i nevoie de nicio amânare sau
practică. Acesta este darul pe care Sri Poonjaji îl oferă omenirii.

Cuprins

 Cuvânt înainte
 Strigătul eliberării
 Purificarea
 Cine ești tu?
 Îndoială, frică și impedimente
 Mintea și uciderea egoului
 Gândirea și vacuitatea
 Practica și meditația
 Ce-i de făcut?
 Mijlocul spre eliberare
 Alege samsara sau nirvana
 Lila
 Dorința
 Realizarea
 Guru
 Despre Sri Poonjaji
 Glosar

2
 Cuvânt înainte
Pe 1 ianuarie 1990 mi-am părăsit soția și m-am avântat în căutarea iluminării. Toți m-au crezut
nebun. Eram aproape de 43 de ani și ei și-au imaginat că mă aflu în criza vârstei mijlocii. La vremea
plecării mele, n-aveam nicio idee despre ce urma să fac ori să aflu și nici n-aveam ceva de ales. Am fost
atras precum fierul de magnet. Nu eram chiar un începător pe cale, în căutarea mea existau niște criterii și
urmăream tăierea din rădăcini a minții egotice. I-am spus soției mele: „Vreau să mă trezesc în realitatea
non-duală.”
Făceam parte din generația celor ce descoperiseră substanțele psihotonice cu 25 de ani în urmă. În
căutarea mea pentru libertate, experimentasem din plin LSD-ul și alte halucinogene. Mă consideram un
suflet oarecum iluminat. LSD-ul îmi arătase că această „realitate trează” este un vis și mă trăisem pe mine
însumi în mod direct, ca fiind conștiința de sine nemuritoare, dar totuși nu era deajuns. Suferința egotică
continuase. De fapt, egoul își revendicase realizarea ca pe proprietatea sa.
În timpul mișcărilor legate de drepturile civile și anti-război din anii 1960 am avut o mare
oportunitate de a-mi da viața Vieții, probându-mi curajul convingerilor și fiind gata să mor pentru a opri
Sărbătoarea Pălăriei Negre. În cele din urmă, asta nu a fost deloc satisfăcător, căci nimeni n-a fost
iluminat.
La începutul anilor 1980, am plecat în Japonia, unde l-am întâlnit pe cel mai bătrân maestru Zen din
acele vremuri - eu i-am spus Oji isan. Prin intermediul conectării inimilor noastre, el mi-a arătat o
învățătură pe care am îndrăgit-o. Tot acolo, în mănăstirea Saikoji, am mai făcut dharma combat și am trăit
o trezire spontană profundă – kensho - în prezența starețului, fiind sărbătorit de toată obștea. După ce a
fost anunțat kensho trăit de mine, toată noaptea am ținut-o într-o petrecere, bând bere și cântând,
permițându-ne să ne trezim a doua zi dimineața la ora 6. Cu toate acestea, a doua zi era prezentă aceeași
minte și asta nu m-a mulțumit deloc.
După aceea, am cercetat meditația Vipassana. Această observare finală a obiectelor părea folositoare,
dar ca stadiu preliminar, însă eu eram flămând de ceea ce se întindea dincolo de observator și de obiectul
observării.
Mai încolo, l-am întâlnit pe unchiul meu Henry, cu care am lucrat; era un om cu o inimă mare cât
cerul, pe care-l iubesc din toată inima, însă eu doream ceva mai mult.
Câțiva ani mai târziu, am fost inițiat și adoptat în clanul sufit Gnauer. Acolo am avut o trăire mistică
profundă. Am fost testat și a trebuit să fac față unor împrejurări periculoase pe coasta Marocului.
Layeshay, șeful clanului, descendent al sclavilor palatului, m-a luat în inima lui și m-a considerat ca pe un
fiu al său. Îl iubesc din inimă și mă bucur de timpul pe care l-am petrecut împreună cu el.
Prin iarna lui 1989, eram considerat „un succes”. Mă căsătorisem cu iubita mea, care era și cea mai
bună prietenă a mea din ultimii 13 ani. Publicasem lucrări de psihologie spirituală, aveam o practică
personală de succes în San Francisco, o casă minunată în Marin County, călătorisem în întreaga lume,
conducând seminarii. Lucrând cu fixarea caracterelor Eneagram, dezvoltasem o nouă hartă a modelului
psihic al budismului tibetan integrat cu psihologia occidentală și esența sufită. Când acest model a fost
complet, am privit înăuntrul meu și am văzut lipsuri în propria-mi dezvoltare, deci nu eram pe deplin
trezit. Încă mai dădeam naștere unor suferințe subtile în viața mea, dar și-n a altora și tot mai acționam de
pe poziția egoului o mare parte din timp.
Când am fost atras de India și mă pregăteam de drum, mi-am examinat întreaga viață. Doream să
renunț la tot, cu excepția iubirii pentru soția mea. Am avut câteva zile pline de strângere de inimă, în care
plângeam în hohote că trebuie să mă despart de ea. Mai târziu, am descoperit la picioarele Maestrului că
tot la ce trebuia să renunț era doar suferința! Niciodată nu-i nevoie să renunți la iubire!
Când am plecat spre India, habar n-aveam unde voi merge. Criteriul meu era să găsesc pe cineva total
trezit care să-mi poată transmite și mie asta, iar dacă n-aș fi găsit pe nimeni trezit la așa nivel, barem să fi
găsit pe cineva care cunoștea Eneagramele.
Am poposit la Delhi, pe 5 ianuarie 1990. Planul meu fusese să descopăr sufiți iluminați, poate la
granița cu Pakistanul ori să fac o călătorie spre Sikkim, ca să găsesc un lama tibetan de la care poate să fi
primit transmiterea non-verbală câțiva ani mai târziu.
În prima noapte din Delhi, m-am dus într-o veche zonă musulmană din apropiere, Nizamuddhin. Am
vizitat apoi mormântul lui Nizamuddhin, cel de al 15-lea sfânt sufit și m-am rugat pentru călăuzire și
trezire totală. După aceea, am luat prânzul la Karim, un restaurant musulman local. Pe când așteptam să
mi se ia comanda, am văzut pe cineva care intrase și se așezase la masa alăturată, cu spatele la mine.
3
Înainte să vină să-mi ia mie comanda, ospătarul se apropiase de celălalt client. Incidentul m-am cam iritat
un pic. Când ospătarul s-a apropiat de masa mea, ca să-mi ia comanda, celălalt client s-a răsucit spre
mine, spunând: „Voi plăti eu indiferent ce comandă domnul!” și apoi mă întrebă dacă mi se putea alătura
la masa mea.
Era un ministru guvernamental ce poposise în oraș doar pentru o singură zi. Sora lui scrisese cărți
despre sufiți și el pretindea că-l cunoaște pe cel mai deosebit dintre ei. Ziua următoare urma să plece, însă
îmi dădu o listă cu numele sufiților aparte pe care-i știa el. Când urma să revină acasă, în Lucknow, îmi
putea da și mai multe nume. Am aranjat să mă prezinte șefului sufiților Naqsbandi, din vechiul Delhi,
după care m-a condus la hotel cu mașina lui guvernamentală cu șofer.
Următoarele două săptămâni le-am petrecut vizitând diverși sfinți sufiți din Naqsbandi și din alte
secte. Oriunde am mers, am fost dezamăgit. În decursul acelei perioade, am primit viza pentru Pakistan și
Sikkim și mi-am aranjat să zbor spre Lahore.
Înainte să plec spre Pakistan, m-am hotărât să-l vizitez pe noul meu prieten, ministrul guvernamental,
acasă la el, în Lucknow, unde-mi promisese că-mi va da mai multe nume de maeștri sufiți. Mai știam că
în Lucknow există încă un învățător. Mai demult, mă întâlnisem în California cu unul din discipolii săi, pe
care-l rugasem să-mi dea adresa lui, dar am fost refuzat, așa că nu-i știam nici numele și nici adresa.
Când am sosit în Lucknow, mi-am sunat soția să văd dacă nu cumva ea făcuse rost de datele de
contact ale acestui învățător; ea aflase doar numele lui, Poonja. O puternică atracție a pus stăpânire pe
mine și mă îndemna să-l caut, dar nici nu știam de unde să încep.
M-am urcat pe acoperișul hotelului în care stăteam (Carlton, un vechi palat) și am cerut ajutor
cerului. Am privit în sus la cer și am descoperit un semn, ceva ce nu mai văzusem niciodată până atunci,
un pătrat roșu și unul negru, care dansau împreună. Am știut că acolo locuia Poonja. (O săptămână mai
târziu, Poonja mi-a arătat zmeul indian zburând și pe dată am recunoscut ceea ce văzusem atunci.)
Am coborât de pe acoperiș și am găsit o carte de telefon, însă pagina lu litera P fusese ruptă. Am găsit
apoi altă carte de telefon și în ea era adresa unui oarecare Poonja. Cercetând, am găsit exact locul arătat
de zmeie.
Pe 19 ianuarie 1990, în ziua în care aniversam 43 de ani, mă plimbam pe străzile din spatele pieței, o
zonă veche din Lucknow. După ce-am fost îndrumat cu folos de câțiva localnici, mi s-a arătat o portiță;
am ciocănit și mi-a răspuns un om cu un zâmbet larg, care mi-a spus: „Da, e sus, te așteaptă.”
Am urcat scările și am intrat într-o cămăruță. Stătea pe pat. „Intră, intră.”, m-a întâmpinat el. Camera
era atât de mare încât încăpea doar patul și un scaun. M-a rugat să mă așez pe pat lângă el.
„De ce-ai venit?” mă întrebă el.
„Sunt cu adevărat gata să mă trezesc”, am răspuns eu. El a râs și a râs și ne-am îmbrățișat. În acea
clipă, n-a mai existat nicio întrebare. Îmi întâlnisem Maestrul. Știam fără nicio urmă de îndoială că-mi
priveam propriul meu Sine.
„Știi tu, de curând a venit un băiat din Australia, el avea o problemă arzătoare, o întrebare care l-a
aruncat direct în avion și l-a făcut să vină aici doar cu hainele de pe el. Era vreme de iarnă și el era
îmbrăcat doar cu blugi și tricou. I-am împrumutat un pulovăr și niște haine mai călduroase, însă trebuia să
afle răspunsul la întrebarea lui.” A făcut o pauză și m-a privit. Întrebarea lui era următoarea: „Cea care
manifestă universul, este cumva voința mea?” Pe când îmi spunea asta, Sri Poonjaji n-a făcut nicio aluzie
la vreun răspuns, ci doar mă privea.
Fusesem pentru prima dată în viața mea pus în încurcătură de o întrebare spirituală la care nu eram
gata să răspund. Știam că „știam” teoretic, dar nu direct. În timp ce mă privea, nu mai puteam spune chiar
nimic și chiar în acea clipă, mintea mea s-a oprit, iar toată „cunoașterea” mea a dispărut. Îmi găsisem
perechea.
După câteva zile, am început să scriu această carte. Titlul ei inițial fusese „Împreună cu un Maestru
Zen viu”.
Următoarele 4-5 zile, le-am petrecut împreună cu Sri Poonjaji. L-am întrebat dacă-i pot spune Baba,
el a râs și mi-a zis că nu contează, însă văzând că nepoții lui îi spuneau Papaji, în curând am făcut și eu la
fel. Fiecare zi era o nesfârșită și veșnică fericire. După două zile i-am dat biletele, pașaportul și banii și i-
am spus că nu-mi mai pasă deloc de iluminare, că vroiam doar să dorm la ușa lui și să am grijă de el. A
râs și, vesel, m-a plesnit și ușurel peste față.
Ieșeam zilnic la plimbare, mă ducea să văd priveliștile din jur și să gust din mâncarea locului. De
fiecare dată când ne opream să cumpărăm câte ceva, fie de la vreun comerciant ambulant, fie de la vreun
magazinaș, numai el plătea cumpărăturile.

4
 Seara, luam cina împreună, masă pregătită de nepoții lui, după care ne retrăgeam în camera lui, unde
citea corespondența și răspundea scrisorilor. În decursul acestui timp, discutam cu Maestrul și cu
Surendra, fiul lui, satsangul zilei (notă: satsang=asocierea cu Adevărul). Citeam unele pasaje de început
din această carte, pasaje de care Papaji se bucura nespus și pe care chiar le încuraja.
Într-o seară, am simțit cum mi s-a limpezit capul descoperind la ce-am renunțat, adică nu doar la
această viață sau lume, ci la întregul univers!
„N-a existat nimic niciodată.”, spuse el, zâmbi larg.
„Papaji”, am spus eu, „cu toate că știu că această viață a fost aidoma unui vis, am făcut jurământul lui
Bodhisattva. Am promis să mă întorc.”
„Oh, Doamne Dumnezeule!” a exclamat el cu o groază prefăcută pe chip. „E un lucru bun că te-am
găsit și că tu m-ai lua înapoi cu tine!”
În cele din urmă, el îmi spuse că mai sunt și alții care așteaptă să vină să-l vadă. Am strigat spunând:
„Nu, nu-i lăsa, sunt gelos.” A râs iar și m-a plesnit din nou, ușor, peste față, în joacă.
„Tu să stai jos și să privești.” a continuat el.
Ce-am văzut a fost un miracol. Am văzut oameni care veneau, se iluminau și plecau. Eu crezusem că
el este un Maestru Zen, însă atunci când a venit un discipol al Anandamayei Ma, am văzut că-i vorbea ca
un hindus; le vorbea și budiștilor care practicau Vipassana, dar și creștinilor despre înțelesul lăuntric al
învățăturilor lui Iisus, iar când cineva i-a amintit pe sufiți, a povestit istoriile lui Kabir.
Cuvântarea lui nu era deloc diferită de profunzimea liniștii ce emana dinăuntrul său. Când l-am
întrebat despre nimicirea minții, el mi-a spus doar să rămân tăcut. Am rămas tăcut și mintea s-a oprit. Ce
miracol! Niciodată nu mai fusesem cu un învățător spiritual care să-i ofere minții tocmai posibilitatea de a
se opri. Aici exista un Maestru, prin a cărui grație mintea se oprise pentru o mulțime de oameni și, asta
chiar fără niciun efort.
Lao Tzu (în clasica lucrare taoistă Tao Te Ching) și maeștrii Chan Hui Neng și Huang Po, cu toții
vorbesc și scriu despre „non-minte”. Posibilitatea ca „non-mintea” să fie transmisă direct tuturor celor
care doresc, era dincolo de cele mai tainice vise ale mele. Maestrul meu mi-a arătat direct că experiența
trăirii în non-minte este poarta către fericirea recunoașterii Sinelui.

***

Urmăream cum prin sufrageria lui Papaji trecea în mod constant un șuvoi de oameni ce veneau din
toate colțurile lumii. Participanții la satsang făcuseră ca odaia lui să fie neîncăpătoare, așa că vreo 6-10
dintre noi administram micul spațiu, ca să încapă toată lumea. Am văzut oameni care învățaseră să-și
arunce mintea și ideea de ego personal, descoperind prin asta ce este întotdeauna prezent și adevărat.
Unul câte unul, fiecare se identifica pe sine ca fiind „Vacuitate”, „Liniște”, „Iubire”.
Am mai observat însă și o grosolănie incredibilă. Cei mai mulți habar n-aveau de ce veneau acolo.
Unii erau în drum spre Rajasthan, călare pe elefanți, alții doar că se aflau prin apropiere. Papaji îi invita în
casă, îi trata pe toți ca pe niște oaspeți, îi servea cu ceai, fructe și prăjituri, îi scotea la plimbare și le
aducea hrană, dar mulți pierdeau cu totul această ocazie extraordinară. Ei vedeau în fața lor un fel de
bătrânel plin de iubire. Unii îi spuneau direct Poonja, fără sufixul „ji”, de parcă se trăgeau de șireturi; alții
se așezau în sufragerie și nici măcar nu se prezentau, iar alții, fără să fie conștienți de ce se întâmpla
acolo, erau pur și simplu doborâți de grația lui și deveneau iluminați.
Papaji se plimba în fiecare zi, iar satsangul se putea întâmpla în timp ce hoinărea pe străzi sau se
odihnea sub un copac. Ne vorbea în mijlocul pieței ca să descoperim că liniștea lăuntrică și darshan-ul n-
au nevoie de nimic din exterior. Îi lua pe toți la piață ca să mănânce dulciuri ori le cumpăra ceva de la
vânzătorii ambulanți preferați.

***

Poonjaji spune că un învățător adevărat nu cere absolut nimic de la discipolii lui. El este un învățător
adevărat. Deoarece el n-a cerut nimic, mulți i-au dat chiar nimic, nici măcar politețe, dar asta nu l-a oprit
niciodată din a le da el lor totul. Pentru cei care au ochi să vadă, el a fost cea mai mare raritate din această
lume: prilejul favorabil de a petrece timpul în prezența unui sfânt viu, un adevărat Buddha, care vorbea
purul adevăr și care a dat mai departe flacăra iluminării și a libertății tuturor celor care i-au pășit pragul
casei.

5
 Mă uimea că în plimbările noastre unii oameni deviau de la subiect, vorbind verzi și uscate; se
comportau de parcă acest eveniment de o raritate absolută nu era o mare afacere pentru ei, deși se aflau în
prezența unui adevărat maestru viu și o luau de bună. Alții erau însă atât de cufundați în iubirea lui vie
încât nu-și puteau desprinde ochii de la el, erau adânc absorbiți, li se dădea totul și nu li se cerea nimic
altceva în schimb!
Papaji nu mă lăsa să stau cu el și nici să schimb ceva în viața mea. La finalul lui februarie a trebuit să
plec. I-am spun că mă voi reîntoarce să-l văd împreună cu soția mea, fapt ce l-a făcut foarte fericit. I-am
spus că soția mea era o zeiță, care, cu toate că începuse ca studentă a mea, în ultimii ani, ea fusese cea
care-mi devenise învățător.
Înainte de a părăsi India, Papaji a vrut să-mi arate Gangele. (El a iubit Gangele și cu mulți ani mai
devreme, la Kumbha Mela, spiritul Gangelui făcuse un darshan pentru el. După ce s-a pensionat și copiii
lui s-au căsătorit, iar obligațiile lui fuseseră împlinite, a trăit o vreme, într-o grotă pe malul Gangelui.)
Am luat un vagon de dormit de clasa a 2-a de la Lucknow la Hardwar; am dormit în același
compartiment, împreună cu ceilalți pasageri care sforăiau de zor. Trenul a ajuns la ora 5 dimineața în
Hardwar. Papaji se trezise deja de la 4 ca să fie sigur că suntem gata. (Am precizat, oare, până acum pe
undeva, că la vremea aceea el avea 80 de ani?) Am rămas în gară de la 5 la 7, ca să nu-i deranjăm pe cei
de la care urma să stăm.
Pretutindeni în lume, mulți oameni i-au oferit casele și ashramele lor, însă el întotdeauna i-a refuzat.
„Pentru mine este inacceptabil să posed o bucățică din Mama Pământ. Am vizitat odată o plantație de ceai
din sud și după ce administratorul a terminat de prezentat împrejurimile, am descoperit un mandarin. I-am
spus pomului: «Oh, ce mamă frumoasă ești împreună cu fructele, copilașii tăi!» În toată viața, n-am rupt
niciodată vreo floare sau vreun fruct. Am stat acolo admirând pomul, când, deodată, o mulțime de
mandarine au căzut la picioarele mele. Mama Pământ îmi poartă foarte bine de grijă.”
Pe când stăteam în gară, așteptând răsăritul, el spuse: „Am ajuns odată la Delhi pe la 2 noaptea. Am
dormit afară, în fața ușii casei prietenilor mei, până când s-a trezit familia, la ora 6. Dacă aș avea un
ashram, ei nu mi-ar permite niciodată o astfel de libertate.”
L-am întrebat dacă ar fi posibil să trăim într-o comunitate iluminată. El a spus: „Lasă hoții să trăiască
laolaltă și iluminații să se răspândească pretutindeni.”
Eli Jaxon-Bear
15 decembrie 1991

Această carte are la bază înregistrările satsangurilor din Lucknow și Hardwar, India, între ianuarie
1990 și aprilie 1991. Aceste întruniri erau deschise tuturor și ele aveau loc în casa lui Sri H.W.L. Poonja,
un satguru pe deplin realizat. Vocile și întrebările diverșilor participanți sunt prezentate aici ca fiind o
singură voce.
Sri H.W.L. Poonjaji s-a născut pe 13 octombrie 1910 în vestul Pun jabului. Prima sa stare de
samadhi a trăit-o pe la 9 ani. Și-a întâlnit maestrul, Bhagavan Ramana Maharshi în 1944. A continuat să
muncească ca să-și întrețină familia lui numeroasă, până în 1966 când s-a pensionat.
După ce-a trăit o vreme pe malurile Gangelui și după ce a călătorit prin lumea largă, acum locuiește
în Lucknow, India. Deoarece căutătorii vin acum aici cu sutele, casa lui a devenit neîncăpătoare,
satsangurile având loc într-o casă mai mare din vecinătate.
Aprilie 1992

Notă: satsang=-stare de fericire

6
 Strigătul eliberării

Există un râu cu unde-gând. Fiecare este luat de curent și fiecare se agață de aceste gânduri și este
luat de ele. Dă naștere doar unui singur gând: „eu vreau să fiu liber”. Un astfel de gând rareori se naște în
oameni, căci aproape toți oamenii de pe planetă sunt luați de val și ei nu-s hărăziți să dea naștere gândului
„eu vreau să fiu iluminat, chiar acum”.
Așadar, eu chem acest gând de libertate, împotriva curentului, înapoi spre sursă. Ca acest gând să
apară, nu-i nevoie de nicio strădanie, căci gândul „vreau să mă eliberez” este liber și el te va purta spre
libertate, este cel mai rar gând. Din întreaga populație a globului de peste 6 miliarde, doar o mână de
oameni dau naștere acestui gând.

Maestre, sunt cu tine deja de 4 zile și încă nu sunt iluminat. (râsete)

Da, sunt surprins, tocmai așa un băiat de isteț ca tine!

Ce-ar trebui să fac?

Lasă-mă să-ți spun ce mi-a spus mie maestrul meu. Doar rămâi tăcut. Această tăcere nu implică
vorbirea, nu implică nimic, doar lasă mintea să cadă în tăcere și asta-i destul.

Stai un pic...eu nu pot crede asta. Am fost învățat să gândesc și asta a luat ani și ani de practică și
multă muncă ca să ajung la libertate și acum tu-mi spui, pur și simplu, să dărâm zidul, adică să fac o
schimbare de percepție. Am înțeles bine, oare?

Nu-i nevoie să dărâmi niciun zid. Faci tu ceva ca soarele să strălucească?

Nu.

Este întocmai la fel. Această lumină este mereu acolo și ea nu se stinge niciodată. Soarele n-are
niciun comutator. Tu-ți întorci fața în altă parte și e noapte. Soarele n-are însă nici noapte și nici zi. Tu ești
soarele. Aceasta este propria ta lumină și tu ești aceea, tu n-ai nevoie de niciun comutator, comutatoarele
sunt limitări și tu ți le-ai stabilit singur, căci natura n-a fixat nicio limitare.
„Vreau asta, vreau aia. Îmi place asta, aia nu-mi place.” Dacă îndepărtezi acest comutator al lui „îmi
place/nu-mi place”, cum te vei simți atunci? Instantaneu, vei deveni liber. Plăcutul și neplăcutul te țin în
sclavie și suferință.
Nu există niciun zid de dărâmat, el este la fel de imaginar ca și granițele dintre țări. Tu ai construit
acest zid între tine și orice altceva și tu trebuie să-l spargi, cu toate că el nu există. Frontiera pe care ai
creat-o este suferința și tu însuți trebuie s-o demolezi, nu există nimeni altcineva ca să te ajute.

Ce vrei să spui prin „nimeni nu te va ajuta”?

Sinele trebuie să se ajute pe Sine, nimeni altcineva nu poate ajuta. Cine altcineva va distruge zidul?
Tu trebuie să te ajuți pe tine însuți. Descoperă dacă este cumva posibil să fii vreodată în afara Sinelui.
Spune mai întâi „vreau ajutor”. Descoperă apoi cine are nevoie de ajutor. Sinele nu suferă. Sinele nu se
află în sclavie. Sinele este întotdeauna liber.

Adică, tu spui că mintea-i cea care se agață cu toată puterea de zid, că asta-i suferința?

Da. Cine a creat separarea? Mintea a creat-o și non-mintea o va îndepărta. Această separare nu există.
Chiar și a spune „eu sunt separat” este o glumă.
Se întâmplă numai atunci când există o nevoie de a înțelege că există ceva de înțeles. Odată, au venit
să mă vadă câțiva discipoli ai lui Krishnamurti. Ei spuneau că învățăturile noastre se deosebesc doar
printr-un singur lucru. „Krishnamurti îndepărtează din vas conceptele, pe când Poonjaji sparge vasul cu
totul.” (râsete)

7
 Așadar, acordă-ți ceva timp, câteva clipe și în aceste clipe să nu existe nicio greșeală. Fă-ți libere
câteva secunde și pe parcursul lor, nimeni nu trebuie să greșească. Cred că ai putea fi liber câteva clipe.
Toată viața ți-ai petrecut-o pentru alții și niciun moment nu l-ai acordat Sinelui tău.
Toată lumea te stăpânește. Atunci când te naști, părinții spun că tu ești „copilul meu”, la școală ești
„elevul meu”, apoi te căsătorești și ești „soțul meu”, ai copii și ești „tatăl meu”. Îndepărtează toate aceste
posesiuni și nu mai lăsa pe nimeni să te stăpânească. Respinge totul și vezi ce se întâmplă.
Trebuie să dăruiești ceva timp Sinelui tău, fie acum, fie într-o altă viață. Trebuie să ajungi acasă, nu
există nicio scăpare, trebuie să te reîntorci acasă, ori acum ori mâine. Tu trebuie să te hotărăști dacă încă
vrei să mai joci acest rol. Nu contează. În final, chiar nu contează.
Gândești că asta cere timp, dar nu există niciun timp de sacrificat căci tu ești deja liber, doar iluzia ta
îți spune că nu ești liber. Dacă vrei să fii fericit, trebuie să aloci timp. În clipa în care spui „EU SUNT
LIBER!”, ridică-te pe vârfuri, cu brațele în sus și strigă „EVRIKA!” - aceasta este clipa fericită, foarte
fericită.

***

Ce te împiedică să fii liber? Care-i impedimentul?

Acela că adesea am o droaie de gânduri și este foarte greu să scap de ele.

Ce fel de gânduri ai? Dai naștere gândului de a fi eliberat?

Da.

Agață-te de acest gând de a fi liber. Vezi alte gânduri care apar simultan?

Nu.

Mintea nu se poate agăța de mai multe gânduri în același timp, ci doar de un singur gând.

Înțeleg.

Spune, care sunt celelalte gânduri care înlocuiesc acest gând de a fi liber. Adu în mod voluntar un alt
gând, care să-l înlocuiască pe acesta, un alt gând care să-ți placă cel mai mult. Fă-o, fă-o!

Vreau să resping acest gând.

Foarte bine. Când îți place acest gând, unde te va purta el? Unde vor fi celelalte gânduri? Unde e
libertatea? La câți kilometri se află ea de tine?

E cât de aproape posibil.

De acord, cât de aproape posibil. Am putea să-i zicem în această clipă, chiar acum? Timpul cel mai
apropiat posibil. Această clipă este timpul. Privește acum această clipă, uită-te în acest moment, chiar
dacă nu-i departe. Sari înăuntrul ei.

Cum?

Acum! (râsete) Acum, care-i gândul de acum?

Niciunul. Nu-i decât acum.

Nu te mai tulbură alte gânduri acum?

Doar caut gândurile.

8
 Da, da. Continuă să cauți gândurile. Înțelegi ce vrei să spui?

Da.

Dacă nu te uiți la un gând, gândurile vor umbla ele după tine. Dacă nu le privești, toate gândurile te
vor ataca. Încearcă. Dacă cauți un gând, îl prinzi cumva?

Au dispărut.

Atunci când gândurile dispar, cine ești tu? (tăcere)

Acesta este cel mai bun răspuns pe care mi-l poți da. Rămâi așa. Dacă ieși afară din tăcere, e o
problemă. N-ai nevoie de nimic altceva. Veșnicia e aici. Fericirea e aici. În această tăcere, nici moartea nu
poate intra. Aici nu poate pătrunde nicio problemă. Ieși afară și asta e samsara, ciclul fără de sfârșit al
nașterii și morții. Aici nu poate intra niciun gând, niciun concept. Aici, în vacuitate, sunt înfruntate toate
dorințele. Alergi afară urmărind dorințele și ele nu sunt nicicând împlinite.

***

Toată viața, încă de pe vremea când eram un băiețaș, am simțit că dorința mea de libertate era cea
mai puternică. Ea nu pare să fie cu adevărat o dorință, este mai mult un fel de năzuință. Această dorință
pare să mă tragă înăuntru, pe când altele par să mă tragă în afară. Această dorință misterioasă pentru
libertate pare să rămână, pe când celelalte vin și pleacă și se schimbă odată cu gândurile mele. Dorința
de eliberare este mereu acolo, arzând. Pare să fie mai adâncă ca mintea. Este adevărat?

Aceasta este dorința cea mai intensă, celelalte sunt doar la suprafață, apar și dispar, după cum vezi.
Dorința de a fi liber este intensă și trebuie să-i răspunzi, iar atunci când îi răspunzi, ea te duce acasă. Dacă
nu este împlinită în această viață, ea va continua să te tulbure.
Chiar dacă-ți place sau nu, ea trebuie împlinită, de aceea te afli aici. Ce farsă! Dorința te urmează
oriunde mergi, indiferent de încarnarea pe care o iei, ea nu te va părăsi. Cum de te-a împins aici? Ți-ai
abandonat munca și afacerea. De ce-a trebuit să vii aici? Ia în considerare, doar asta. Trebuie să te
reîntorci acasă! Cât timp mai poți sta prin piață?

Se pare că singura replică la această dorință este de a privi înăuntru, acolo unde mintea își are
originea, să merg acolo unde se nasc gândurile și să rămân acolo. Acesta-i răspunsul, nu-i așa?

Da. Îți vei scana mintea necontenit. Neîncetat. Și vei afla cine ești.

Purificarea

Atunci când mă gândesc la noțiunea de purificare, pare ceva absolut ridicol. Mă întreb dacă vei
vorbi despre valoarea purificării. Mulți învățători spun că discipolii lor se ocupă mult de purificare, așa
că realizarea lor este mult mai puternică.

Mai întâi de toate, ca să te purifici, trebuie să existe ceva praf înăuntrul minții învățătorului tău și el
vrea ca cineva să-l șteargă. De fapt, nu există niciun praf, este o pierdere de timp să cureți ceva ce nu-i
prăfuit. De unde să se fi adunat praful? Și unde-l dai? Și cu ce mătură o faci? Dacă privești, nu există
niciun loc unde să se depună, așa că mai bine elimină conceptul de purificare, decât cel de praf. Tu ești
vacuitatea însăși. Unde se poate depune praful?

9
 Cine ești tu?

Un vizitator nou a fost întrebat:

Cine ești tu? Fiindcă ești indian, ai cinci minute să-mi răspunzi. Alții pot crede că te tratez mai bine
ca ei fiindcă ești indian și ei sunt străini. Așa voi face. Ai cinci minute pentru această întrebare.

Cinci minute! Am așteptat doi ani și jumătate ca să aud această întrebare!

Bine, cinci minute este prea mult, dar tu ești musafir și vreau să te tratez bine. Spune-mi, cât de
departe de aici este Kanpur, locul de unde vii?

Cam la 90 de kilometri, la vreo trei ore de mers.

Trei ore. De ce-ți ia trei ore?

Din cauza distanței.

Foarte bine. Foarte bine. Așadar, unde este eul care pune întrebarea? Și unde este eul din „Cine sunt
eu?”. Ți-am acordat cinci minute, ca să fiu politicos. Dar dacă nu există spațiu-distanță, răspunsul tău n-ar
trebui să ia timp!

***

Ieri, am fost foarte marcat atunci când ai vorbit despre supunere. Supunerea există în fiecare
secundă, este supunerea în fața acelei secunde.

Da.

Supunerea implică dualitate, nu-i așa?

Este propriul tău Sine. Unde-i dualitatea?

Doar Sinele.

Tu-ți iubești Sinele. Asta nu-i supunere? Râul se unește cu oceanul, se descarcă în apele lui - asta nu-i
supunere? Superficial, o poți numi supunere care merge înapoi să se întâlnească cu sine. O poți numi
supunere sau reîntoarcere la sursă, conform temperamentului tău, iar oceanul este fericit să te primească.
Dacă supunerea este dată altcuiva, atunci o poți numi dualitate. Dar unde-i dualitatea? Tu ai două
mâini, două picioare, zece degete, un nas...multe parți din acest corp, dar atunci când spui eu, este asta
dualitate?
Când îți vezi chipul în oglindă, există cumva două persoane? Atunci când vezi adevărul, știi că n-a
existat niciodată vreo dualitate, chiar de la începutul până la sfârșitul universului.

Mă gândeam că Sinele creează multitudine pentru propria lui plăcere.

Atunci când traversezi oceanul, vezi vacuitatea unității, atunci când visezi, tu vezi o lume variată, cu
diferite vârste, munți bătrâni de milioane de ani, diverse stele și altele, dar când ești treaz, ce-ai văzut în
vis este unitate sau multitudine?

Un vis înăuntrul unității.

Atunci când te trezești, unitatea dispare...și dualitatea la fel. Așadar, când te trezești din acest somn
treaz, te reîntorci în vacuitate. Ori de câte ori vedem obiecte, înseamnă că visăm și când visăm înseamnă

10
că dormim, așa că trebuie să te trezești și să strigi: „Vreau să fiu liber!” Odată cu acest strigăt, te vei trezi
și totul te părăsește...altfel te vei naște din nou, iar și iar, în ciclurile nesfârșite ale Kalpei.

***

Este iluminarea sau realizarea Sinelui chiar conștiința, conștientizarea de sine manifestată a Ființei?

Da, ea este conștiința. Conștiința Absolută sau Ființa, este același lucru, nu-i nicio deosebire.
Conștiința Absolută. Totul este asta și tu ești acea conștiință.

Eu am această conștiință și totuși, așa cum toată lumea știe, realizarea ta este mult mai adâncă decât
a mea. Care-i deosebirea?

Tu ești cel care face deosebire, altminteri nu-i niciuna.

Dacă aș sta acolo unde te afli tu, după o săptămână, nimeni n-ar mai veni pe aici.

Poți încerca. Haide încoace. (toată lumea râde). Când am întrebat despre deosebire, maestrul meu
mi-a îndepărtat-o și eu am acceptat.

Poate că asta e poanta, că nu accept destul, dar o am.

Nu accepți destul? (râsete) Eu am acceptat și apoi n-a mai fost nicio problemă. Dacă vei accepta, nu
va mai exista nicio problemă. Dacă accepți că „eu sunt liber” atunci eşti liber, dacă accepți că „eu nu sunt
liber” atunci nu eşti liber.

***

Spuneai ieri, că fiecare trebuie să stea într-o zi față-n față cu Adevărul. Dacă cred asta cu toată
sinceritatea, înseamnă că m-am iluminat?

Nici vorbă! EU SUNT n-are nevoie de credința sau de necredința ta! Din poziția lui EU SUNT, nu-i
nicio diferență. Acceptă-l total pe EU SUNT, asta-i tot. Dacă ai mai multe grade în acceptare, adică „voi
încerca să accept încetișor, voi practica acceptarea”, atunci chiar că vei accepta lent. Depinde numai de
tine, asta nu se va schimba.
Iluminarea nu se va transforma azi, mâine, poimâine. Ea este aceeași. Primește-o acum, nu la anul
sau în viața asta. Ea nu se schimbă.
Tu n-o accepți. Accept-o deplin și atunci, care mai e problema? Ești deja liber. Cine ți-a spus că nu
ești liber? Nu ești deschis la asta, te temi chiar și să rostești „eu sunt liber”. Nu știu de ce există frica asta!
Atunci când oamenii spun „eu sunt înlănțuit, sufăr, sunt nenorocit”, ei se simt liberi să vorbească
astfel. Nimeni nu spune „Sunt liber! Sunt veșnic!” Cui i se datorează vina asta? Orice spui sau gândești,
urmează să se întâmple. Se va împlini acum sau mâine. Dacă gândești că „eu sunt liber”, atunci ești liber!
Oamenii nu doresc total libertatea. Câți o vor? Eu îți spun că tu ești deja liber și nu accepți asta, vrei
să faci ceva. Libertatea nu cere niciun efort, alte lucruri reclamă efortul. Libertatea e liberă, eliberată de
eforturile tale.

Deci nu-i nevoie de și mai multă strădanie, ci doar s-o accept.

Și ea va fi acolo. Când nu faci niciun efort, ea-i acolo, dar cum încerci s-o prinzi, ea scapă, pentru că
tu faci un efort pentru ceva ce se află deja acolo.

Asta-i ce-am învățat de la tine! Sunt foarte recunoscător. (râsete)

Foarte bine. Ai învățat asta aici, așa că munca ta e gata. Dacă nu faci niciun efort, Tu ești Acela.

***
11
 Dorința de eliberare și gândul „Cine sunt eu?” sunt unul și același lucru?

Da, același, același. „Cine sunt eu?” te aduce înapoi, dacă ai dorința de eliberare. Cui îi apare această
dorință? Tu spui „mie”. Descoperă apoi, cine ești tu.

Eliberarea este încrederea în momentul prezent?

De ce încredere în prezent? În momentul prezent, cine există ca să aibă încredere și în ce? În prezent,
a avea încredere este mereu ceva din trecut. Cum poți avea tu încredere în clipa prezentă? Când apare
cuvântul încredere, el te și duce în trecut.

Vroiam să spun că încrederea înseamnă a vedea că nu există nimic altceva decât momentul prezent.

Da, asta este corect. Momentul prezent e libertate. Privește înăuntrul momentului prezent. Libertatea
însăși. Tu privești mereu înăuntrul clipelor trecute. Când i-ai dat ocazia momentului prezent să se
manifeste? Niciodată nu i-ai dat vreo șansă acestui moment prezent. Întotdeauna te referi doar la trecut și
nu-i acorzi nici măcar un gând acestei clipe. Această clipă este momentul prezent. Privește înăuntrul ei.
Apoi, îți vei vedea chipul.
Când folosești acest cuvânt „eu”, oprește-te și vezi de unde se naște acest cuvânt. Acesta este
momentul prezent. Privește la acest „eu” și vei cunoaște acest moment prezent. În acest caz, ce mai este
încrederea ta? De unde se ivește ea? Dacă mergi mai departe, vei merge în trecut. Întoarce-te înapoi la
asta, acolo de unde s-a ivit gândul „eu”. Reîntoarce-te acolo de oriunde te-ai afla.

***

Tu ești întotdeauna liber! Nu trebuie să alergi nicăieri ca să fii eliberat, dar trebuie să alergi pentru
orice altceva. Unde-i libertatea, iluminarea, pacea, fericirea? Acum, ca să fii aici, ce efort este necesar? Ca
să stai acolo unde ești, nu trebuie să faci nimic.
Unde te poți muta? Te poți muta doar atunci când te afli altundeva. Unde să te muți? Când te afli
acasă, nu mai este necesar să zbori nicăieri. Îndepărtează doar aceste idei greșite, pe care le-ai împrumutat
de la altcineva, de la societate, părinți, religie. Natura ta nu este să suferi sau să fii nefericit.

Asta se va întâmpla repede sau încet?

Înceată-i doar mintea care te înnebunește. Ca să fii chiar aici, de ce înțelegere-i nevoie? Ca să fii
chiar aici, ceea ce ești deja, n-ai nevoie de nicio înțelegere corectă sau greșită.

Atunci de ce am venit aici?

Ai venit aici pentru că ai crezut că erai acolo!

***

Când privesc în ochii tăi, eu văd doar Sinele și îmi dau seama că atunci când te cinstesc, eu onorez
Sinele, însă n-am învățat încă să onorez Sinele în fiecare. Eu îl pot onora în tine, dar încă mai apar
judecăți și comparații referitoare la ceilalți. Eu nu văd Sinele în fiecare om.

Mai întâi, tu trebuie să vezi Sinele înăuntrul tău! După aceea, în mine și apoi, pretutindeni.

Dar atunci când privesc în ochii altor oameni eu nu-l pot vedea clar.

Vezi mai întâi Sinele în tine, apoi vei vedea că Sinele din tine nu-i altul decât Sinele din mine; este
același Sine. După aceea, tu percepi că același Sine din mine și din tine este pretutindeni și singur Sinele
este acel Sine, nu există nimic separat de Sine. Vei avea cu siguranță această experiență, dacă te lipești
numai de Sine. Nimic altceva n-a existat vreodată!
12
 Dar eu...

Bine, haide s-o luăm altfel. Atunci când vezi Sinele, nu vezi în același timp și „non-Sinele”. Dacă nu
vezi non-Sinele, aici și acolo și pretutindeni, atunci ce vei vedea?

Doar Sinele.

Pretutindeni, doar Sinele! Non-Sinele nu există și Sinele nu-i deloc absent! Așadar, tu vezi Sinele
peste tot. Când spun peste tot, înseamnă nicăieri. Niciunde. Fiindcă distanța nu-i implicată. Nu aici și
peste tot. Singur Sinele este conștiința absolută a Sinelui.
Tot ce înseamnă valuri, vârtejuri, picături și bulboane, toate astea sunt chiar oceanul. Carevasăzică,
referindu-mă acum la ce spui tu când zici „eu văd oceanul”, eu spun „eu văd oceanul în mine însumi, dar
nu în valuri sau alte vârtejuri, picături și bulboane. Pe ele nu le văd.” Deci, mai întâi, tu trebuie să vezi
oceanul ca fiind în ocean, Sinele în Sine și asta va include totul. Tu vei conține totul.
Sinele conține totul. Nu există nimic separat de El, de asta-l numești vacuitate. Nu există nimic
dincolo de vacuitate. Totul este vid. Nimic n-a existat niciodată.
Atunci când vezi ceva existând, nu-i nimic altceva decât tu însuți, așa că ori de câte ori există o idee
sau un concept de dualitate, de altceva, există și o confuzie referitoare la asta. Nu există nicio dualitate.
Totul este întregul și unul.
Dacă acceptăm dualitatea, atunci trebuie să existe granițe între cele două părți și, prin urmare,
limitare; deci va exista o divizare între unitate și dualitate. Așadar, în realitatea nesfârșită, Adevăr sau
vacuitate, nu poate exista nicio separare sau granițe. Nu există frontiere. Carevasăzică, asta-i vederea
Sinelui pretutindeni!

***

Eu tocmai am venit dintr-o lume foarte încărcată și cu o viață foarte aglomerată în San Francisco,
plină de stres, zgomot, alegeri, confuzie și multă, multă activitate și evenimente. Pe neașteptate, iată-mă
aici și fără veste aflu că există numai Sinele. Totul se reîntoarce la Sine. Este atât de simplu. Sunt blocat
în simplitatea călăuzirii tale. Chiar acum! E atât de simplu. Dăm atenție doar Sinelui. Ce se va întâmpla
când voi reveni la San Francisco?

Simplitatea nu se pierde, deci tu nu poți pierde simplitatea. Natura este simplitate.

Noi uităm asta.

Dar ea nu te va uita; se poate ca tu s-o uiți, dar ea n-o va face, pentru că este foarte pură.

Voi încerca să-mi amintesc acest lucru.

Este cel mai ușor și cel mai simplu din tot ce faci, chiar mai ușor decât respirația, mai ușor ca aerul
inspirat și expirat. Pentru a fi aici, tu nici nu inspiri și nici nu expiri. Unde au loc inspirul și expirul?
Inspiri, te oprești. Expiri, te oprești. Și aici, asta ești tu - între expir și inspir. Nu-i nevoie de niciun efort
ca să inspiri și să expiri.
Altminteri, de unde apare gândul? Trebuie să existe o anume activitate ca să se nască gândul și el să
meargă undeva, dar sursa nici nu vine și nici nu pleacă – ea-i așa cum este. Cât este de simplu! (multe
râsete)
Uneori trebuie să râd, fiindcă văd în râu un pește care țipă „Mi-e sete! Vreau iluminarea!”. Este
același lucru. (multe râsete)
Tu nu dai atenție la ce-i simplu și se află chiar aici. Ești atent la ce-i greu și departe, la lună, munții
Everest, dar așa nu ajunge nimeni la Sine.

***

13
 „Cine sunt eu?” Cercetează. Începe cu întrebarea și apoi cercetează-l pe „cine”. Mai departe,
cercetează-l pe „sunt”, după care, pe „eu”. Atunci când te vei întoarce la „eu”, întrebarea va fi dispărut și
nu va fi rămas niciun răspuns.
Ăsta-i răspunsul tău. Acest non-răspuns este răspunsul. Râul se întoarce la sursa din care a luat
naștere - oceanul - și apoi dispare. Pentru râu, nu mai este nevoie de nicio altă cercetare ulterioară, râul
devine sursa.
Noi toți ne reîntoarcem la sursă. Fiecare propoziție pe care o rostim se reîntoarce, fiecare activitate se
mișcă spre ea. Tu nu trebuie decât să fii conștient și călătoria ta se va fi sfârșit. Noi suntem în sursă. Chiar
dacă nu încerci, tu ești acolo deja. Fă această alegere. Alege-l pe „eu sunt liber” și, tu ești liber. Alege-l pe
„eu sunt încătușat” și, tu ești încătușat. Este doar alegerea ta.
Tu alegi încătușarea, alegi să suferi. Așadar, dacă ai de ales, atunci alege fericirea și libertatea. Lasă
ca iubirea să fie o bună alegere. Când toate celelalte alegeri au eșuat mizerabil și rezultatul este suferința,
înseamnă că am fost înșelați, așa că trebuie să urmăm un alt drum. Nimic din ce-i cunoscut nu ne-a dat
până acum fericirea durabilă. Tot ce-i cunoscut, nu-i permanent. Tot ce are nume și formă, nu-i
permanent. Hai să încercăm în această viață ,vacuitatea fără nume și formă!

***

Atunci când mă întreb „Ce-i Sinele?”, mi se pare ceva atât de complicat, însă tu faci să sune atât de
simplu! Tu spui „EU SUNT Sinele.”

Da. Această simplitate este mult prea grea pentru tine ca s-o asimilezi.

În loc de „EU SUNT Sinele.”, eu caut un concept pentru Sine.

N-ai nevoie să faci speculații ori conceptualizări. Acesta-i făptuitorul și tu trebuie să-l accepți, nu poți
să nu-l accepți. Poți spune altcuiva „Eu nu sunt Sinele”? Și dacă o faci, ce va crede el despre tine?
(râsete)
Când te afli în cuvântul „eu”, tu ești complet. „Eu” conține totul. Este suficient. Nu-i nicio problemă
dacă-ți spui „eu”. Vei fi veșnicia. Nicio moarte nu te poate atinge. Rămâi acolo doar. Asta-i tot ce ai de
făcut. E greu? Ce-i greu în a te boteza „EU SUNT”? Asta-i tot.

Se simplifică treaba.

Și e prea simplu să accepți?

Îndoială, frică și impedimente

În dimineața asta, stăteam lungit în pat și îmi apăreau o mulțime de îndoieli referitoare la ce fac eu
aici și multe, multe gânduri. Am simțit deodată: „Dar ce-i asta? Stau lungit în pat și asta este.” Atunci au
zburat toate îndoielile și m-am simțit foarte calm înăuntrul meu.

Acesta este momentul prezent. Cât timp ai rămas în clipa prezentă și ce-ai făcut ca s-o pierzi?

Am încercat să analizez ce s-a întâmplat.

Indiferent de cât este de aproape, este greu să fii atent la asta. Ochii văd totul, dar nu se văd pe ei
înșiși. Similar, Sinele vede lumea prin intermediul minții, dar mintea nu se reîntoarce acasă ca să fie
Sinele.

Cum suntem copleșiți de frică?

Abandonându-ne toate practicile în acea direcție.

14
 Și în clipa în care frica este mare - (pocnește din degete) - ce faci?

Ce-ai făcut în acea clipă dintre apropierea degetelor tale și pocnitul din ele? De unde a venit sunetul
pocniturii? Acest sunet a venit din ne-facerea a ceva. Fă-o (așază-ți degetele în poziția de a pocni) și apoi
n-o mai face. Tot ce ai de făcut, auzit, văzut și citit - pentru un moment, uită totul și spune-mi ce-i chipul
tău? Ce vezi? Prin simpla nefacere, la ce ajungi?

La nimic.

Aha. Asta e revenirea la întrebarea ta: „Cum să fac?” Nu face nimic și unde ajungi? O distanță între
gând și alt gând. Acest salt este totuna cu nimic. Când ești absolut fericit, asta-i totuna cu nimic. Când ești
absolut fericit că te întâlnești cu iubita după 20 de ani, care-i gândul din mintea ta? Nu-i niciunul.
Înconjurat de nimic, nu trebuie să faci nimic. Tu nu trebuie să faci nimic ca să fii cine ești. Nimic. Ca
să devii ceva, e altceva, un medic de pildă. Asta nu-i reîntoarcere la adevărata ta natură. Tu ești mereu
aici. Nu nega asta. Tu nu-ți accepți măreția.
Fiind însăși eternitatea, Realitatea, cum poți spune: „Sufăr în acest corp.”? Ce poți face fără acest
„eu”? Oriunde mergi, cine-i acolo? Nu poți pierde asta chiar nici măcar în suferință. Tu spui „sufăr”.
Încearcă să pleci. Suflare în suflare, cine mai este legat de tine?

***

Simt multă frică și vulnerabilitate. Eu înțeleg că lumea-i o proiecție, însă încă mai simt această
fragmentare.

Această frică se datorează primului impact al înțelepciunii, al luminii. Este cam așa: să zicem că
această cameră a fost închisă în ultimii 20 de ani și tu intri în această încăpere întunecată cu o torță
aprinsă, ca să localizezi întrerupătorul de lumină. Acest întuneric s-a instalat în 20 de ani. Brusc, apare
lumina și întunericu-i zăpăcit, există teama lui de dispariție.
După 20 ani de întuneric, cât timp îți trebuie să înfrunți lumina? Ce s-a întâmplat? Este frica minții de
întuneric. Într-o clipă, întunericul nu mai poate fi acolo unde apare lumina. Camera întunecată nu se
luminează în fascicule. Tu crezi că te afli aici după 20 de ani de întuneric. Frica-i imprimată în tine. Ai
trăit așa milioane și milioane de ani.
Această frică de a înfrunta lumina nu-i o frică ca celelalte, ea este teama de veșnicie. Tu înoți în
eternul ocean de nectar, acceptând întunericul.
Ori ești cumva împins, ori intenționezi să sari în oceanul nemuririi tale. Frica apare între momentul
părăsirii acestui loc întunecat și saltul tău.
După părăsirea întunericului și până la atingerea luminii, tu nu poți nici să te reîntorci, dar nici n-ai
atins încă suprafața și aici apare ceva numit frică, frica de a face un salt în veșnicie, fiindcă „Eu pierd în
întuneric conștiința acestui corp.” Asta-i numai frica de a face față luminii. Tu vei deveni însuși nectarul și
nicidecum moartea.

***

Există un impediment, îndoiala. Îndoiala mă reține din a te iubi total și asta-mi dă durere de cap.

Ce fel de durere de cap ai? Din câte știu eu, există două feluri: una-i din cauza purtării unei greutăți
pe cap, iar cealaltă este după ce greutatea a fost îndepărtată. Dacă, dintr-o dată, tu nu mai cari pe cap o
sarcină, asta poate să pară ceva ce te dezorientează și-ți pierzi echilibrul, ca mai apoi să te doară capul.
Deci lipsa poverii poate părea tot ca o durere de cap.
Era odată un om sănătos, care știa că urma să moară. Niciodată nu se pregătise spiritual pentru asta,
nu meditase niciodată, așa că a plătit 20 de oameni de la piață ca să mediteze în locul lui. El le-a spus:
„Vă voi da salariu dublu și hrană din plin la toate mesele.” Muncitorii, care erau foarte impresionați, au
vrut să înceapă imediat, dar nu știau cum s-o facă. „Doar stați așezați așa.” și omul le arătă poziția de
meditație.
După câteva ore de stat așa, muncitorii s-au revoltat și i-au spus: „Ia-ți leafa ta dublă înapoi, că statul
ăsta ne face să ne simțim rău. Cum să stăm aici și să nu facem nimic?” Și au plecat.
15
 Carevasăzică, eu nu știu ce fel de durere de cap ai tu, dar îți propun să renunți la ideea de
impediment. Această idee în sine este chiar ea un impediment. Scripturile spun că există anumite
impedimente în renunțare. Mai întâi există ideea de identitate personală, personalitate, nume și formă ca
fiind acela care ești tu. Renunță la asta, detașează-te. Apoi, există ideea de rai după moarte. Mai există
ideea de valoare sau sau deficiență, că acțiunea ta te va duce sau nu undeva. Renunță și acest atașament.
Apoi Dumnezeu. Renunță și la atașamentul față de Dumnezeu, adică la ideea că există un fel de factor în
afara ta care acum te-ar putea ajuta. Renunță și la asta. Și în final...renunță tocmai la ideea de renunțare!
Și asta trebuie abandonată!
Ieri, spuneai: „Leagă-ți cămila și roagă-te lui Allah!”. Eu spun acum să-ți călărești cămila și să uiți de
Allah! Călărește-ți cămila și nu mai ai nevoie de nicio rugăciune. Dacă-ți legi cămila, atunci va trebui și s-
o dezlegi. Dacă legi cămila de un copac, atunci și tu ești legat de ea, așa că cine o să se mai roage lui
Allah?
Impedimentul este doar menținerea ideii de impediment. Ultimul obstacol este ideea dispariției
obstacolului, asta-i ultima dificultate, ultima treaptă, ultimul salt în față. Da, există un salt și există frica
de gol – fără nume, fără formă. Există frica de a îmbrățișa acest gol. Acolo, tu nu vezi nimic. Este
necunoscutul! Vidul absolut! Ai nevoie de curaj ca să îmbrățișezi acel gol fără nume și fără formă. Nimeni
nu te poate ajuta. Ajutorul te poate duce la margine, dar nimeni nu te mai poate ajuta aici. Ideea că există
vreun ajutor, ea însăși este un impediment. Aruncă tot ce-i nume și formă și sari!

***

Se pare că apar tot mai multor întrebări și îndoieli.

Într-o zi, regele i-a spus ministrului său: „Mâine dis-de-dimineață, pleacă-n lume și adu-mi primul
om ce-ți iese în cale, iar eu îi voi da regatul!”
De cu zori, ministrul a plecat, iar primul om care i-a apărut în drum a fost un cerșetor. L-a luat la
palat. A fost îmbăiat, îmbrăcat și hrănit regește și pus pe tron. La puțin timp, cerșetorul întrebă: „Unde-mi
este bolul de cerșit? E vremea pentru pomană.”
Cât stătea el pe tron, încă-i mai persista ideea bolului de cerșit. Cine-l poate ajuta pe cerșetorul-rege,
ca el să reducă la tăcere chestiunea cu bolul lui de cerșit? Așa-i și-n cazul tău.

Mă aflu pe muchie. Capul meu le spune picioarelor să sară, dar picioarele nu ascultă. Curajul nu
merge spre picioare. Există ceva ce-aș putea face sau nu, ceva care să le poată da curaj picioarelor?

Nimic! Nu-i nimic de făcut sau de nefăcut. Nu-i permite minții tale să stăruie nicăieri, nici chiar în
vacuitate.

***

Așadar, cine se naște?

Samskara neîmplinite.

Și Sinele?

Sinele nu-i atins. Doar corpul se naște și moare. Samskara (tendințele) cumulate dau naștere
impulsului pentru o altă nouă viață. Această renaștere fără oprire este numită samsara, ea-i suferință și are
loc înaintea iluminării. Iluminarea este focul cunoașterii care arde samskara, după care, pentru tine, se
sfârșește ciclul nașterii și morții.

Tu spui că trupul este asemenea unei haine?

Tot ce numești „al meu”, ca de pildă „corpul meu, casa mea, mașina mea, pulovărul meu, soția mea”.
Care-i diferența? Cui îi aparține acest corp? Cine-i cel care îmbracă acest trup? „Mintea mea, intelectul
meu, amintirile mele, haina mea”, ale cui sunt ele? Cine ești tu? Cui îi aparțin toate aceste lucruri?

16
 Corpul este diferit, este parte din tine, pe când mașina, haina sau pulovărul, ele nu sunt.

Tot ce-i real trebuie să rămână mereu la fel. Acum, în cazul hainei, atunci când dormi, unde-i haina și
unde-i corpul? Când dormi, cine-i prezent? Corpul nu-i acolo, nici haina și nici pulovărul. Cine-i cel
căruia îi aparțin toate astea? Întreabă-te: „Cine sunt eu?” Și apoi, vei afla ce-i corpul, ce-i mintea și ce
sunt toate aceste posesiuni.

Ei bine, am putea doar să-l lăsăm să plece.

Eu îți cer să înțelegi. Dacă spui „pulovărul tău” sau „pantalonii tăi”, atunci de ce se agață mintea?
Unde fugi ca să te agăți?

De pulovăr.

OK. Întreabă-te acum „Cine sunt eu?”. Mergi și agață-te de „eu” și apoi spune-mi de ce te-ai prins.
Cine sunt eu? În asta, „eu” este un obiect. Lasă acest obiect să fie agățat de tine. Lasă-ți mintea să meargă
spre Sine, agăță-te și spune-mi ce este.
Tu întorci gândul în locul de unde el a răsărit. „Gândul meu, mintea mea” – întoarce aceste lucruri
acolo de unde au izvorât. Întoarce-te la originea gândului și-l atunci îl vei descoperi pe „eu”. După aceea,
putem vorbi despre corp și minte, dar mai întâi, trebuie să cunoști cine ești tu. După asta, totul va fi ușor.
Localizează mai întâi unde te afli și apoi putem găsi distanța spre locul unde trebuie să continuăm.
Hai să vedem unde ne aflăm chiar acum - pe hartă - și să vedem unde trebuie să mergem. „Eu” este un loc
unde te afli chiar acum, nu-i așa?

Da.

Așadar, prinde-l. Lasă-ți gândul să meargă spre „eu” și vezi ce se petrece.

Pustiu!

Aha. Corect, corect, un răspuns foarte bun. Deci „eu” este un gol. Tu-ți trimiți mintea să descopere
sursa lui „eu”, sursa ființei tale, sursa a tot și apoi spui că-i un pustiu. Acum, să mergem mai departe în
acest vid. Mai întâi, te-ai întors cu fața la lumină, te-ai rotit cu fața spre tine însuți. De acolo, din
vacuitate, întoarce-te acum cu fața spre altă parte - partea falsă - acolo unde vezi corpuri, pulovăr, casă,
mașină, nevastă. Ieși încetișor din acest pustiu și spune-mi ce vezi. Acum vezi de dinăuntrul pustiului. Ce
urmează să vezi?

Acum.

Pustiul este întotdeauna acum, da. Niciodată nu-i după aceea. Deci ieși afară din acest acum.
Continuă să ieși și spune-mi unde mergi. Dincolo de acestă clipă, ce vezi? (o lungă tăcere)

Simt cum vin gândurile.

Lasă-le să vină. În vacuitate, gândurile vin. Ce reprezintă ele? Valurile vin în ocean. Ce reprezintă
ele? În vid, gândurile vin. Ce reprezintă ele?

Mintea?

Valurile apar în ocean, se ridică, se mișcă și apoi cad.

Tot gol.

Bine. Toate valurile ce vin din vacuitate trebuie să fie tot vacuitate, așa cum valurile oceanului trebuie
să fie tot apă, ele nu pot fi pietre. Acum, adu un gând din vid, un gând care nu-i vid. Încearcă și
cercetează.
17
 Nu-i nimic acolo!

Foarte bine. Ți-ai făcut treaba și asta-i natura ta. Asta e ceea ce tu ești. Trebuie să te trezești. Tu ești
conștiința. Tu ești vacuitatea. Tu exiști numai în acest moment. Când vezi nume și formă, atunci dormi.
Ce vezi în lumea fără de nume și formă?
Unde-i pura conștiință, veșnicia imaculată, fericirea necontenită, iubirea și beatitudinea? Când
privești de acolo, din vacuitate, tu vezi totul și nu-i nimic dincolo, nimic de făcut, ci doar să fii cine ești.
Noi ne-am înțeles greșit pe noi înșine, cum că am fi fost născuți și că noi suntem corpul, că suferim și
că trebuie să murim. De unde vine asta, nimeni nu știe, este doar un concept, nu-i nimic real. Voi ați fost
educați de familie, de societate, de religie, însă vacuitatea este natura voastră adevărată. Asta-i ceea ce
sunteți voi și într-adevăr, n-aveți nimic de făcut referitor la asta. N-aveți nevoie să faceți nicio penitență și
nici să vă retrageți în vreo peșteră.
Asta-i tot ce trebuie să înțelegeți. Eu vă răspund acum la întrebările din propria voastră minte. Dacă
voi vedeți din vacuitate, veți vedea aidoma valurilor din ocean și aceasta este proiecția voastră. Când te
trezești și spui „Eu sunt Ken”, samsara numaidecât apare; ea nu-i decât proiecția ta. Când nu mai dai
naștere niciunui gând, te reîntorci la vid, la conștiință, iar atunci când apare gândul, apare și lumea.
Lumea-i un singur gând și tocmai asta este proiecția ta și nu a altuia, căci tu ești Unul, întocmai ca ochii,
urechile, mâinile tale, care nu sunt separate de tine.
Așa-i lumea. Toate ființele, păsările, florile, pietrele - totul ești tu, Sinele tău. Dacă înțelegi asta,
atunci unde mai este suferința? Suferința-i mereu altceva. Prin urmare, numai tu singur suferi. Atunci
când ființa ta completă este acolo și această ființă este goală, nu va fi nicio problemă.
Așadar, înțelege că această ființă este ceea ce tu ești deja, aceasta este propria ta natură. Tu ești asta!
Tu ești deja propria ta natură. Tu ești Aceea! Nu trebuie s-o atingi sau s-o dobândești.

Suntem preocupați.

Da. Această preocupare-i moartea. Dacă știi că totul este „eu”, atunci nu va mai exista nicio
preocupare și niciun trecut. Nu te fragmenta în părți. Extinde-ți înțelegerea dincolo de limite. „Eu sunt așa
și așa.” este o limitare suficientă ca să suferi.
Granițele apar numai când te fragmentezi. Tu devii parte și părăsești restul, după care încerci să
înțelegi. Aceasta-i o picătură în oceanul de gândire. „Eu sunt separat de ocean. Sufăr și trebuie să continui
să mă mișc pe suprafața oceanului. Mereu mi-e frică de spargere sau de un alt val mai mare.”, așa că
există mai multe frici.
În a fi liber de ocean ori în a fugi de ocean, nu există pace ori siguranță. Ceea ce creează confuzie,
suferință și frică este necunoașterea faptului că eu sunt una cu oceanul.
Cât timp gândim, vom suferi. Această samsara vine dintr-un singur gând: „Eu sunt Ken.” Nu există
nicio deosebire între Ken și toată samsara. Poți să-l separi pe Ken de samsara? Când Ken merge spre
sursă, atunci totu-i rezolvat.

Eu mă descopăr fugind de mine însumi. Devine complicat. Uit.

Da, da. Uiți. Tu ai nevoie doar de tine însuți. Uită că ai nevoie de o oglindă. Tot ce vezi nu-i decât o
reflectare. Când îndepărtezi acestă oglindă, unde dispare Ken?

Chiar aici.

Da. Îndepărtează acea oglindă în care-ți vezi chipul. Acea față este aici. Respinge această oglindă.
Vezi cine ești. Întoarce-te în locul de unde apare acest gând.
Eu, vacuitatea, conștiința – este același lucru. Nu poți ieși din ea. Întotdeauna-i acolo. Noi doar
credem că nu-i acolo și de asta o căutăm. Uneori, eu îmi caut ochelarii în timp ce citesc, dar de fapt, ei
sunt la ochi. Îi caut peste tot și nu-i găsesc. Privesc prin ochelari, fiindcă fără ei nu pot vedea și nu-i pot
căuta. Deși eu nu-i pot vedea, îi pot afla acolo, la ochi.
Tu cauți spunându-ți „Vreau să fiu liber.” Tu ești în căutarea eliberării prin intermediul acestui gând
și o vei obține. Acest gând este unul și același lucru cu ceea ce cauți tu. Aceasta este conștiința! (râsete)

18
 Unde merge conștiința când eu dorm?

Păi de unde știi că ea merge undeva? Atunci când te trezești din somn și vorbești, ca după aceea să
cazi iar în somn, există sau nu această conștiință a somnului? Tu spui: „Am avut un somn foarte bun,
nimic nu m-a deranjat.” Când copul doarme, nu-i tot conștiința? Cine se bucură? Conștiința somnului și
conștiința stării de veghe - nu-i nicio diferență.
Stările trec prin fața ta, așa cum trec proiecțiile pe un ecran. Ecranul este inactiv și el nu se schimbă.
Oricând este mișcare, trebuie să existe ceva ce nu se mișcă. Identifică-te cu ecranul. Tu ești ecranul sau
substratul pe care apar stările și el este nevăzut. Atunci când vezi ceva, ecranul nu se mai vede, iar atunci
când vezi ecranul, nu se mai văd imaginile.
Când ești conștient, nu vezi proiecțiile de nume și formă. Oriunde vezi nume și formă, acolo nu vezi
Realitatea.
De exemplu, există mai multe imagini realizate din aur, una-i a lui Hristos, alta a unui câine și alta a
unui porc. Fiecare cântărește 200 grame de aur. Dacă le duci la un bijutier să le topească, care din ele va
aduce cei mai mulți bani? Porcul, câinele și Hristos au același preț. Dacă evaluezi esența, este aceeași
valoare. Esența-i aceeași. Dacă îndepărtezi numele și forma, ce ești tu? Cine ești tu?

Tu spui că aurul este precum Sinele?

Da, dar fiindcă noi suntem interesați de nume și formă, vedem porcul sau pe Hristos. În clipa în care
mergem înapoi la sursă și recunoaștem esența - aurul, Realitatea, vacuitatea – asta-i nirvana! Dacă
rămânem doar la nivelul de nume și formă, asta-i samsara! Respinge numele și forma și imediat apare și
nirvana.

***

Ce e karma?

Eu nu cred în karma. Nu există nicio karma trecută, prezentă sau viitoare. Un om are trei neveste, cu
una era însurat de 10 ani, cu una se însoară în prezent și cu a treia, foarte curând. Chiar înainte de ultima
însurătoare, omul moare și cele trei femei devin văduve. În iluminare, se întâmplă același lucru cu karma
trecută, prezentă sau viitoare.
Dacă făptuitorul nu există, atunci karma este la fel ca femeia văduvă. Egoul făptuitorului acum este
mort. Acest om care nu se îndoiește n-are nicio karma. El află eliberarea aici și acum. El nu s-a născut și
nu s-a încarnat, este tot ce-a fost dintotdeauna, n-a avut loc nicio schimbare.
Nevestele sunt văduve și omul eliberat este liber, el poate face tot ce-și dorește, nu lasă nicio urmă,
așa că nu se formează nicio karma.

Deseori, pe scena spirituală, această idee conduce spre îngăduință, libertinaj, prejudicii și
neînțelegeri.

Eu vorbesc non-făptuitorului. Făptuitorul va avea o reacție și el va trebui să plătească pentru ea.

Cine-i implicat în atașamente, acela va strânge consecințele gândurilor și conceptelor sale. Tu devii ceea
ce gândești.
În vis, cineva devine cerșetor și altcineva rege, dar ambii aparțin visului. Nimeni nu -i rege și nimeni
nu-i cerșetor. Odată ce recunoști faptul că nu ești nici unul dintre ei, atunci ești liber.
Există mentalitatea că prin practică devenim liberi, dar o astfel de persoană nu face decât să-și amâne
eliberarea. Devenim iluminați chiar acum și nu în urma unei practici de vreo zece ani. Eliberarea ne este
la îndemână chiar acum!

***

Când mă întreb pe mine însumi despre ce-i vorba în această călătorie spirituală, văd că nu-i nimic
altceva decât debarasarea de toate conceptele. Așa este?

19
 Spiritualitatea nu-ți spune să de debarasezi de nimic. Ce se va înlătura? Și unde vei pune ce dai la o
parte? În lumea asta există munți, râuri și animale. Dacă înlături toate astea, unde se vor duce? Ele trebuie
să rămână aici. Este mai bine să stai cu toate și cu iubire, deci nici să respingi și nici să accepți.
Fii propriul tău Sine. Aceste lucruri nu-s separate de propriul tău Sine, ele sunt înăuntrul tău.
Schimbă-ți doar punctul de vedere. Acceptă aceste lucruri înăuntrul propriului tău Sine, ca pe propriul tău
Sine. De ce nu accepți că toate acestea-s eu? Acesta-i un fapt.

Chiar și speranțele și conceptele?

Da. Dacă le accepți ca fiind în interiorul tău, atunci unde mai e problema? Există o problemă numai
atunci când acceptăm diferențele dintre noi și altcineva sau altceva. Acceptă că totul există înăuntrul tău,
ca propriul tău Sine, Vacuitate, Veșnicie sau oricum îi spui. Totul este în lăuntrul tău, adică tu ești una cu
tot. Apoi ce vei mai respinge? Unde vei mai trimite toate astea?
Tu ești întregul. Unde vei mai trimite ceva? „EU SUNT TOTUL!” este învățătura Upanișadelor. Totul
sunt eu. Spiritualitatea nu-ți spune să dai drumul la ceva.
Hai să încercăm acum și o altă cale. Dacă dai drumul la tot, atunci ce mai rămâne? Ce va mai fi
rămas? Nu poți respinge nimic din Sine. Dacă respingi, vor exista granițe între tine și Sine. Dacă spui
„Las să plece.”, atunci vor exista frontiere între tine și lucrurile pe care le-ai părăsit, dar în Adevăr nu-i
posibil să ai vreo limitare, vreo graniță. Adevărul este întregul! Fie că refuzi totul, fie că accepți totul ca
fiind tu însuți. Poți face ce ți se potrivește cel mai bine. Apoi, rămâi tăcut, devino gol de gânduri și
acceptă totul.

***

Cum pot să îndepărtez frica?

Ce frică poți avea? Poate să fie frica că tot ce prețuiești va pieri. Frica că vei pierde este tot în
stăpânirea minții. Prin urmare, tu ești prins la mijloc. Pe de o parte, poți vedea distrugerea a tot de ce se
agață mintea - toate posesiunile tale și, pe de altă parte, te cheamă veșnicia. Nu-ți place să mergi înapoi,
dar șovăi încă să îmbrățișezi veșnicia. Asta-i doar o perioadă de tranziție, un câmp de trecere. Se anunță o
fugă. Nu te poți întoarce îndărăt. Avionul cu care ai venit a decolat și tu te afli în zona de tranzit. Așteaptă
chemarea, asta-i tot.
Câtă vreme știi că te afli într-un loc de tranzit, tu nu devii atașat de nimic. Nimeni nu va fi aici și
nimeni n-a fost aici. Nu deveni atașat aici. Lasă totul să plece și astfel vei putea călători comod. Toată
samsara nu-i decât un loc de tranzit, nimic nu-i permanent. Toată lumea se schimbă. Unii vin, alții
așteaptă chemarea. Tu ești foarte norocos să știi că te afli într-un loc de tranzit. Fii pregătit. Nu te atașa de
nimic. Trebuie să te reîntorci acasă.

***

Mintea și corpul par să fie o distracție pentru Realitate și ele au nevoie de un climat special.

Pretutindeni, cel care nu poate asimila ceva are nevoie de un climat special. Mintea solicită un
domiciliu, altminteri ea nu mai e minte. Gândul „Eu vreau să fiu liber.” este cel care te-a adus aici și tu
mai ești încă atârnat de acel gând. (râsete)

M-a adus aici și ceva de dincolo de asta.

Acum, această dorință trebuie să se dizolve. Tu locuiești acum acea dorință și asta nu va funcționa.
Dacă te afli pe câmp, acolo-i o arșiță mare, vrei să urci la munte; apoi, dorința de a ocoli căldura te va
conduce spre locuri cu zăpadă. Dorești să atingi o altitudine și mai mare ca să te simți bine și, cu fiecare
pas, căldura rămâne în urmă. Continui să urci, să tot urci. Căldura singură te părăsește. În această dorință
de merge într-un climat mai bun, ideea „Mi-e foarte cald.” este eliberată complet. Acum și aici, tu te agăți
de conceptul de eliberare.

Dar această preocupare mă ajută și să mă concentrez asupra munților îndepărtați...

20
 Deja ți-a fost de folos, te-a adus aici. Această idee trebuie să dispară și dacă ea nu pleacă, atunci
rămâi agățat, apoi prins de această agățare și uiți c-ai venit aici pentru tine însuți. La un moment dat, tu nu
te poți agăța decât de un singur lucru. Atunci când conceptul de limitare îți aduce libertatea, renunță la el.

Adesea, eu nu mă simt liber, ca mai apoi să mă simt nefericit.

Așa este. Doar îndepărtează-l din limbaj pe „ne”. De ce folosești un „ne” de care nu-i nevoie? Dacă
nu-l folosești pe „ne”, atunci vorbești corect.

Și după aceea nu mai este nicio problemă.

Ah. Păi, cine-a impus problema și cui?

Eu am făcut-o, mie însumi.

Nu, nu. Acest „ne” a impus-o. Așadar, atunci de ce-l mai folosești pe„ne”?

Fiindcă asta-i felul în care mă simt.

Ok. Abandonează acest sentiment.

Cum s-o fac?

Prin a nu a face nimic.

Pentru mine, asta-i ceva foarte dificil.

Adică?

Să nu fac nimic.

Nu, nu. Ai întrebat cum să faci. Am spus că ai făcut-o prin a n-o face, așa că n-o face. Ce-i dacă n-o
faci?

Sentimentul va dispărea.

Și ce-a rămas?

Nimic.

Aha. În nimic, ești tu fericit sau nefericit?

Cred că-s fericit.

Crezi?

Sper!

Atunci când spui „nimic”, nu mai există nicio gândire și nicio speranță. Nu există niciun fel de
gândire în fericire, pe când în nefericire există. În fericire, nu există deloc gândire. Când ești fericit,
gândești?

Nu.

Deci, atunci când nu gândești, tu ești fericit și atunci când ești fericit, tu nu gândești.
21
 Da.

Carevasăzică, de ce efort este nevoie ca tu să fii fericit? Ce efort propui?

Pentru mine, asta-i tare greu de priceput.

Ca să fii fericit, înțelegerea nu-i deloc necesară. Cineva dorește o clipă de pace, după care vrea să
rămână acolo și să extindă clipa într-o durată. Încearcă să nu înțelegi. Tu ești tulburat, fiindcă vrei să
pricepi. Predă-i libertății această înțelegere. Atunci când vrei să înțelegi, asta-i sclavie. Obiectele pot fi
înțelese, dar atunci când nu există nici subiect și nici obiect, cum poți înțelege?

Nu-i posibil.

Nu-i nicio nevoie de a înțelege.

Maestre, de ce există atâta sumedenie de cărți și scripturi referitoarea la înțelegere? Chiar și cărțile
lui Ramana.

Acestea sunt plase care să prindă peștii ce caută iluminarea. Sunt doar puțini pești în căutarea
iluminării, așa că există un mare năvod care să-i prindă în apele vaste ale oceanului sclaviei. Scripturile
sunt o altă plasă pentru cei care au ocolit alte capcane; acum acești pești sunt prinși în plasa scripturilor,
plasă care are însă ochiurile foarte fine.

Este o altă rețea a sclaviei?

Ultima este cea a scripturilor. Dumnezeu este ultimul obstacol. Atunci când renunți la tot, ești liber,
liber de Dumnezeu, liber de scripturi, liber de samsara. Tot ce-ai învățat trebuie uitat și după aceea, poți
sări înainte. N-o poți face dacă ești agățat de înțelegerea scripturilor. Apoi descoperi că nu exiști pentru a
încerca să înțelegi. Ăsta-i un salt înainte, dincolo de scripturi. Nu-i nicio diferență între a stăpâni
conceptele lumești sau pe cele ale scripturilor.

Ce se întâmplă dacă ești în samadhi și iei această stare drept eliberare?

Când crezi că se întâmplă asta? Înainte de samadhi sau după samadhi? Nu în samadhi. Adică acest
samadhi trebuie să fie fix astfel încât să nu te gândești la nimic altceva decât la eliberare. Mai întâi, de
unde vin aceste concepte de sclavie și de eliberare? Descoperă asta, nu dobândi eliberarea și nu face ce-ai
mai făcut deja.

Dar a nu face sau a renunța este totuna cu a face.

Vacuitatea este poziția naturală. Dacă încerc să mă agăț, atunci am adăugat vacuității ceva. Acum nu
fac ce-am făcut mai înainte (ia în mână un teanc de hârtii, deschide palma și le dă drumul pe podea). Am
renunțat la ce țineam în mână. Conceptul de sclavie, nu-i natura ta. Natura ta este întotdeauna libertatea.

Cu intelectul, văd asta foarte clar, dar...

Nu, nu. Natura ta este libertatea. N-ai căuta libertatea, dacă ea n-ar fi natura ta, n-ai căuta-o. Fiecare
vrea să se întoarcă acasă. Fiecare vrea să se întoarcă la natura sa adevărată. Libertatea este natura ta. Orice
altceva ce ți-a fost impus pentru a fi nefericit sau rob, nu-i decât un concept, este unul imaginar, așa că
lasă-l să plece. După aceea, nu mai poți spune „eu fac ceva”.
Presupune că ai o imaginație atât de puternică, încât crezi că vezi în cameră o fantomă. Vine cineva și
spune că a îndepărtat-o, cu alte cuvinte, că ea mai este acolo. De fapt n-a fost nicio fantomă și nici vreo
îndepărtarea a ei. Asta-i reîntoarcerea la starea ta naturală.
Asta-i problema ta, deci, încă de la început. Acum, cum ar trebui noi să rezolvăm această chestiune
importantă? A nu face este tot o facere. Mai bine nu încerca. Doar nu înțelege asta. A nu face înseamnă că
22
tu uiți tot ce-ai citit, văzut, auzit, simțit. Asta-i reîntoarcerea la libertate. Orice altceva, ți-a fost impus.
Toată cunoașterea este impusă de societate, părinți, biserică.

Mă simt de parcă nu pot să mă întorc la libertate, fiindcă ea -i aici deja.

Ok. Da. Atunci, oprește-te aici și nu mai continua să încerci s-o înțelegi. Asta-i tot. Dacă încerci s-o
înțelegi, atunci totul o ia de la capăt.

Mă simt de parcă aș fi primit o leucă-n cap.

Asta-i o lovitură dată de un domn. Nu încerca s-o înțelegi. Noi simțim că-i nevoie de efort ca să nu
gândești și că-i firesc să ai dorințe, dar, de fapt este chiar pe dos, tocmai opusul. Asta-i iluzia! Ea te ține
rob.

***

Apar întrebările și apoi, eu urmăresc gândul până la sursa lui. În vacuitate nu există întrebări.

Când ajungi la Sine, a existat ceva ce nu era Sinele? Tu n-ai nevoie să înțelegi nimic. Când încerci să
înțelegi, se ivește activitatea minții și ea-i cea care te duce în direcția greșită.

Mintea și uciderea egoului

Papaji, o problemă care tot mi se repetă este aceea că egoul meu vrea să fie parte din procesul de
eliberare. El vrea să fie felicitat, spunând: „Uită-te la mine, uită-te la ce fac eu.”
O parte din mine spune, „Nu, tu nu vii aici.”, dar egoul, precum un copilaș, el spune „Ba da, vin și
eu!”, așa că acea abandonare nu-i chiar atât de ușoară.

Nu-i nevoie de nicio renunțare. Tu trebuie să folosești acest ego simpatic. El este unul drăguț, un ego
bun. Dacă egoul vrea să fie liber, înseamnă că-i un simptom bun. La început, egoul este cel care va lua
startul.
În mod obișnuit, egoul nu vrea ca tu să fii liber și el va avea tendința să te poarte către obiectele
simțurilor, de cele mai multe ori pentru desfătare. Dacă el vrea să fie liber, pornește cu el. Mai întâi eu
este un ego, nu-i așa?

Da.

Tu lucrezi prin intermediul acestui ego. În lume, totul este făcut de ego. Acum trebuie să folosești
acest ego. Ia-l pe acest ego de unde apare el, de sub tutela Sinelui; dacă el vrea să fie liber, atunci du-l
spre libertate. Ce-i aia? Reîntoarcerea la sursa lui.
Egoul este un gând, nu-i așa? Este întâiul gând ce se ivește dimineața la trezire. „Eu sunt Fred.” Este
gândul-Fred, așa că afundă acest gând-ego acolo de unde apare el.
„Eu” și-a luat rolul de ego. „EU cel adevărat”, a devenit „eu-ego”. „Eu fac asta; eu am făcut aia; eu
doresc asta; eu nu doresc aia; eu știu.”. Toate aceste gânduri se ivesc din ego.
Întoarce apoi egoul spre sursa lui, acolo de unde s-a ivit. Spuneai că „Egoul meu vrea să fie liber.”
Adu-l atunci pe acest ego-eu îndărăt la sursa lui, după care el te va prezenta sursei adevărate care-i tot un
„eu”. Când el revine la sursă, acest „eu” se contopește în sursă, de aceea acest gând este unul foarte
binecuvântat.
„Eu doresc să fiu liber.” există încă cât timp apare egoul, așa că trebuie să lucrezi asupra acestui
gând-ego, gând-eu și să-l întorci înapoi la sursa lui. După aceea, egoul își va vedea chipul, se va contopi
cu sursa și va dispărea. Ceea ce rămâne este sursa însăși, iar acest ego nu va mai apărea, va fi
dizolvat...gonit în ocean și devine una cu oceanul, după care nu mai revine.

23
 Din acest punct, toată funcționarea va avea loc numai din sursă! Nu va fi nimic egoist, ci spontan,
fără implicare în procesul de gândire! Nu va mai exista niciun proces de gândire, ci doar activitate
spontană și directă, fără gândire.
Mai întâi „eu” gândesc și după aceea „eu” acționez. Acest proces de gândire va înceta și nu va exista
decât acțiunea directă, corespunzătoare împrejurărilor. În acest proces, nici măcar memoria nu va mai
exista; tu n-ai nevoie de memorie, memoria este egoul însuși.
Toate astea vor lua sfârșit. Mintea va fi non-mintea. Nu-i mare deosebire între minte și ego. Nu există
nici mintea și nici ego, dar fapt, ele n-au existat niciodată!
Acestea sunt doar dorințele noastre, de desfătare cu samsara, însă ele nu există în realitate. Tu n-ai
văzut niciodată fața minții ori a egoului, este la fel ca fantoma, noi doar acceptăm că există. Toate astea au
fost transmise din generație în generație. În realitate, egoul nu există, mintea nu există, samsara nu există,
însă atunci când egoul apare, apare și samsara. Când egoul încetează, încetează și samsara. Atunci când
samsara se sfârșește, tu-ți vei recunoaște adevărata natură, n-o vei dobândi prin niciun efort.
Chiar și atunci când meditezi, asta-i sugestia egoului că meditezi.

Felul în care tu vorbești acum despre asta sună ca un proces plin de iubire. Normal că eu cred că
trebuie să scap de ego, ori să-l ucid, ori să-l las să plece, dar acum tu spui că ceea ce trebuie să vadă
egoul este propria lui natură.

Da.

Asta pare ca și cum ai face orice c-o iubire de neimaginat, pentru că nu-i vorba despre vreo ucidere
ci de o intensificare. Indiferent ce vede egoul, este natura lui adevărată și ea-i perfectă.

Când te hotărăști să omori egoul, cel care se hotărăște să facă asta este chiar egoul, deci cum o vei
face? A ucis cineva vreodată egoul? Mai întâi, trebuie să existe ceva de ucis și mai trebuie și văzut acel
ceva ce urmează a fi ucis, după care, în vedere, el este omorât deja.
Apare acest gând: „eu vreau să ucid egoul”. Urmărește-l pe acest „eu”. Când spui „eu vreau să ucid
egoul”, întoarce-te înapoi la acest „eu” și vezi dacă mai există vreun ego de ucis.

Spuneai adesea că egoul este ca un val ce apare în ocean. Mie mi se pare că oceanul și egoul sunt
părți al aceluiași lucru. Acum, chiar văd că trebuie cu adevărat să mă scufund în egoul meu și apoi, din
acel loc, să recunosc că eu sunt chiar oceanul.

Nu, nu-i așa! Atunci când spui că valul aparține oceanului, cine-i cel care afirmă că valul este diferit
de ocean?

Egoul.

Egoul este valul, tu ești sursa. Tu ești oceanul, însă tu nu te identifici în acel loc cu oceanul. Când ești
oceanul, cum de ești deosebit de valuri? Ce conflict ai tu cu ele?

Niciunul. Problema mea însă este să merg de la ego la sursă.

Această sursă este chiar oceanul. Egoul se joacă pe suprafața oceanului ca un val. Necazul este că tu
chiar acum te descrii ca pe un observator din afară, care vede atât valul cât și oceanul și care stă pe plajă
undeva. Trebuie să te identifici pe tine și să-ți spui: „eu sunt oceanul”.

Înțeleg. Credeam că eu mă văd pe mine însumi ca val, dar dacă ar fi cu adevărat așa, atunci n-aș
mai fi separat de ocean, deci valul nu se poate vedea pe sine separat de ocean.

Tu trebuie să devii chiar oceanul. Tu ești oceanul. Când apare un val, ești sub el. Cum să fie valul
diferit de ocean? Nume, formă și mișcare. Toate astea sunt acțiune, dar cum să fie oceanul preocupat de
numele valului, forma sau mișcarea lui?
Valurile apar, ele se mișcă încoace și încolo, după care se prăbușesc. Cum să fie asta grija oceanului?
Fii mai întâi oceanul și apoi vezi. Unde mai e valul? Unde mai e egoul tău?
24
 Aceste valuri nu sunt decât samsara, cea care ia naștere din ocean. Dedesubt este nirvana. Oceanul
este nirvana. Vacuitatea. În acea vacuitate apar valurile și aici, în această vacuitate, dacă valurile sunt în
mișcare, cum sunt ele diferite de vacuitatea însăși? Ele sunt cu totul goale!
Așadar, tu trebuie să te reîntorci la sursă, la vacuitate, la ocean și apoi vezi ce simți, cât ești tu de
deosebit în acțiuni, mișcare, nume, formă.

***

Care-i răspunsul tău la întrebarea: „Eu am familie și copii și multe angajamente. Există vreo
posibilitate să mă trezesc?”

Acea persoană care întreabă asta trebuie să se trezească din visul că ea are o familie. Ea-i mereu
liberă și întotdeauna singură. Mintea este singura care visează. De exemplu, când adorm, eu visez că mă
căsătoresc și am copii. În vis încep să mă îngrijorez că nu mai am timp pentru meditație ori să mă retrag
în vreo grotă din munți. Toate aceste lucruri se înșiră atunci când o persoană trăiește în vis, așa că-i mai
bine să trezești această persoană din vis. Nimic n-a atins vreodată această persoană, ea este întotdeauna
singură. Atunci când vezi mai multe nume și forme, nu-i decât un vis.

***

Citeam că Maharshi spunea că trebuie să locuim permanent în Sine.

Eu aș spune altfel, să-ți eliberezi mintea din orice locuință.

Dar mintea nu suportă.

Cine altcineva o face?

Da, dar mintea ajunge la sfârșit.

Da, asta-i non-rămânerea. Dacă te stabilești undeva înseamnă c-ai respins un alt loc și l-ai ales pe
ăsta. Dacă stai aici, mintea va sări să stea tot atât de bine și în altă parte. Permite-i minții să nu stea
nicăieri și atunci, care va fi rezultatul? Mintea trebuie să rămână pe un obiect, dar dacă obiectul este
îndepărtat, ea nu mai are de ce să se prindă și atunci va fi non-mintea.

După aceea mintea devine obiectul ei.

Da, este același lucru. Orice obiect este mintea obiectivizată. Dar dacă tu nu-i permiți minții să
rămână nicăieri, atunci asta-i non-mintea. Non-mintea este libertatea. Atunci când mintea stăruie, apare
samsara. Samsara este construcția minții.

25
 Gândirea și vacuitatea

O femeie este pe punctul de a se mărita și așa cum e normal pentru această situație, ea-i plină de
gânduri, planuri și idei pentru viitor. Pe când merge din satul ei spre cel vecin, trece prin pădure și acolo
dă nas în nas cu un leu ce se năpustește în fața ei. În acea clipă, ce-i în mintea ei? Unde mai este trecutul?
Unde mai sunt gândurile și planurile de viitor?
Viitorul depinde de trecut. Mintea este un gropar din cimitir! Ea scoate oseminte vechi din trecut, ca
să le mestece! Așa că, întâmpină-l pe leul din calea ta!

Eu cred că trăiesc vacuitatea, dar e dificil.

Vacuitatea nu-i ceva dificil, înseamnă că ceea ce trăiești tu nu-i vacuitatea. Cine crede? Unde trăiește
acest „eu” care crede? Pentru tine, „eu” este tot un gând. Du-l înapoi la sursa lui și descoperă de unde se
ivește el. Gândul trebuie să se oprească. În primul rând, niciun obiect, nicio acțiune, niciun „eu”.
De asta eu nu-ți dau nicio practică. Dacă practici meditația o oră sau două, 10 zile sau o lună în
solitudine, atunci ce se întâmplă în tot restul anului? Trebuie 60 de secunde pe minut, 60 de minute pe oră
și 24 de ore pe zi.
Asta-i adevărata tăcere. Asta-i adevărata meditație. Adevărata meditație nu se oprește nicicând! Asta
înseamnă să nu faci nimic. Nicio practică. Pur și simplu, fii cine ești deja!
Eu nici nu-ți dau și nici nu-ți iau nimic, doar îți indic spre ceea ce tu ești deja. Nu lăsa aici gândirea
care-ți spune că „eu cred că am trăit vacuitatea”.
Mai întâi, înlătură activitatea - ea-i gândire și trăire; apoi îndepărtează-l pe „eu” și după aceea, putem
începe. Abia de acolo înainte este loc pentru o discuție interesantă. Declară-ți realitatea din acest loc.

***

În timpul satsangului, eu adorm. E plăcut, însă pustiu. Apoi, sunt purtat înapoi în conștiință. Ar
trebui să fac vreun efort ca să rămân treaz?

Nu. E bine să adormi în satsang. (toți râd câteva minute).

Dacă ești treaz în satsang și adormi, iar după aceea te trezești din nou, cum poate fi denumit
intervalul în care dormi? Dacă ai un gând, ca de pildă „eu meditez”, apoi un gând, „eu dorm”, după care
un gând „eu meditez”, atunci cum poți să-l numești somn? Când te lași în somn, unde ți-ai pus bagajul
satsangului?

Era tot acolo.

Tot acolo. Și când te trezești, unde ți-ai lăsat acest bagaj al satsangului, în somn?

Tot acolo.

Da. Aceasta este conștiința. Conștiința nu doarme. În starea de veghe, ea-i trează, în starea de somn
este tot trează. Această conștiență nu se schimbă. Stările se pot schimba în starea de veghe, de somn și de
vis. Nu-i nicio diferență; deosebirea este creată de minte. În satsang noi nu vorbim minții, nu există decât
conștiență. (râsete)

***

Am o întrebare referitoare la eliberare, și anume despre metoda corectă de folosire a chakrelor.

Nu te îngrijora cu privire la metode. Dacă ești sincer și cinstit și ai cu adevărat dorința de eliberare,
chiar și metodele greșite te vor purta acolo, așa că dă naștere 100% dorinței de eliberare și restul își va
purta singur de grijă. Nu-i important ceea ce faci, finalul este important. Tu poți face orice-ți place.
Finalul trebuie să fie „eu vreau să fiu liber”. Trebuie să fii sincer, serios și onest, apoi nu te frământa cu
privire la metode. Acest Sine lăuntric este conștiința însăși, iar dacă nu știi metoda corectă, el te va
26
călăuzi. El știe deja ce urmează, unde ajungi și va apărea să te primească adecvat. Trebuie să fii onest și
metoda atunci chiar că nu contează.

Văd că mintea caută să dețină și să controleze ceea ce urmează.

Când apare ideea de control, mintea se împotrivește. Nu controla mintea, las-o să se ducă oriunde
poftește, las-o să fugă oriunde în acest moment. Ce se întâmplă?

Se relaxează.

De ce?

Nu-i nicio încordare. Nicio luptă.

Deci asta-i metoda contrară, să lași mintea să meargă oriunde-i place. Toată meditația este să
controlezi mintea și asta este s-o slăbești din strânsoare. Care-i diferența?

Rezultatul este același.

Da. La unii nu funcționează niciuna din aceste două, la alții ambele, iar la alții, una sau alta.
Seriozitatea ta contează, dorința și nu metoda.
Întotdeauna, tu ești în sursă. Cum ai putea-o părăsi? Asta-i o glumă. Peștele țipă: „mi-e sete”. Tu faci
la fel ca peștele, țipi că nu ești sursa, că nu ești Sinele, că nu ești EU SUNT. Ce glumă uriașă! Când vii
aici pentru eliberare, asta-i o mare glumă și eu mă bucur de ea. Te vei întoarce acolo de unde ai venit.

Bine, atunci este cu adevărat ceva important, Papaji?

Numai acest lucru este important. Nimic altceva. Doar asta.

Ei bine, dacă venirea mea aici este o glumă, care-i deosebirea dintre un om obișnuit și unul
iluminat? Există vreo deosebire?

Una singură. Care-i ?

Nu știu. Eu nu sunt un iluminat.

Este același EU SUNT care spune „eu nu sunt iluminat” sau „eu sunt iluminat”. Acest EU SUNT este
același.

Dar experiența omului iluminat?

În EU SUNT nu există nicio experiență. Tu trebuie doar să să renunți la experiențele că EU SUNT nu

este „Eu sunt așa și așa.” Asta-i experiența. EU SUNT, ca să aibă o experiență, a devenit cineva. EU
SUNT este existența. EU SUNT este conștiința. Sfârșește în EU SUNT și spune-mi ce experiența ai.
Acest EU SUNT conține întregul cosmos, așa că nu-i nimic de atins sau de făcut. Ajungi în sfârșit la
EU SUNT și vezi ce experiență este. EU SUNT este veșnic. Aici, moartea nu poate pătrunde. Este aici în
starea de veghe, de somn și de vis. Nu-i nimic de câștigat sau de pierdut.
Ca să devii ceva sau ca să aștepți ceva, tu trebuie să faci ceva. Ca să rămâi EU SUNT nu trebuie să
faci nimic, plinătatea lui este vacuitatea. EU SUNT este oceanul și valurile sunt cosmosul, universul, toate
evenimentele și tu te poți bucura de ele. Asta se numește sportul Lilei.

***

Când dai naștere unui gând și nu te agăți de el, ce se întâmplă? El se reîntoarce în vacuitate și astfel
este non-gând. Numai agățarea creează dorințele neîmplinite.

27
 Dacă se ivește gândul că „eu vreau să fiu liber”, el nu este aderent, fiindcă libertatea nu-i un obiect.
De unde răsare el? El se va amesteca acolo și tu ești conștient de asta, așadar el este numit libertate. Fără
efort. Fără vreo practică. Vezi doar ce se petrece. E suficient ca tu să fii atent și conștient tot timpul. Chiar
dacă spui „eu nu-s conștient”, tu ești conștient că nu ești conștient.

Mintea are tendința de a transforma libertatea într-un obiect.

Dacă regele face grădinărit, asta nu înseamnă că el este numit grădinar, este totuși rege.

Este conștiența non-gândului tot un gând subtil care trebuie respins?

Așijderea.

Și cum o facem?

Prin a nu da naștere acestei întrebări. Căci dacă n-o faci, ce-a mai rămas atunci?

Conștiența.

Și cum ai făcut asta? (râsete)

***

Ăsta-i doar un truc al minții.

Dacă-i spui truc, nu-i nimic mai mult decât un truc, nu-i așa? Un truc este acela care nu-ți permite să
continui mai departe. Asta este numită Maya, dar nu-i decât imaginație și nu truc. Vrei să te oprești, să nu
continui mai departe, atunci îi transferi responsabilitatea trucului, dar nu-i un truc. A fi nu este un truc. Tu
ești prin natura ta așa cum ești și asta nu-i o farsă. Ceea ce-i numită farsă este că tu nu vrei să continui mai
departe.

***

Obișnuiam să am o vedenie cu zborul în spațiu și eram îngrozit. Acum că știu că nu există vreun loc
de aterizare, deși încă o mai am, nu mai sunt înfricoșat.

Așadar, dacă n-ai nimic de care să te temi, atunci de ce nu te identifici cu spațiul? Tu ești deja spațiul.
E ca și când valul respinge oceanul și încearcă să fugă de el, nu-i așa? „Mă voi salva și voi merge în altă
parte”. Valul fuge de ocean în mare viteză, din cauza acestei frici teribile de ocean. El părăsește oceanul
mereu, gândind ce trebuie să facă, ce face, ce este. „Mă voi salva!” își spune valul.
Ce-i chestia asta care tot fuge spre mal? Trebuie să se contopească cu propriul lui substrat, în propria-
i esență. Trebuie recunoscute ca fiind oceanul atât numele separat, cât și forma separată. Carevasăzică,
atunci când apare ideea de spațiu, identifică-te cu oceanul, cu spațiul însuși, după care poți striga „Am
reușit!”

***

Descopăr cum întrebările apar, dar atunci când le urmăresc spre sursă, ele dispar.

Când cunoști această farsă, nu mai ai nevoie să mai întrebi nicăieri nimic, așa că rămâi acolo. Aceasta
este locuința ta veșnică și permanentă, unde nimic nu te mai poate atinge.
Atunci când nu stai acasă, hălăduiești prin piață, faci cumpărături, îți plac anumite lucruri și vrei să
rămâi acolo. Vrei să stai acolo, asta se întâmplă. Toate aceste probleme cu care te confrunți sunt numai la
piață, acasă nu-i nicio problemă, niciun necaz. Dacă te duci acasă prea târziu, vei fi împins afară și ți se va
închide poarta-n nas, așa că va fi prea târziu pentru tine ca să te întorci acasă, deci fă-o acum. Termină cu
cumpărăturile și revino acum acasă.
28
 Această casă pe care o pomenesc eu acum este propriul tău Sine, este veșnicia, unde nu-s nevoi,
cerințe, lipsuri și nici dorințe. Dorința este numai în minte, de parcă lipsește ceva. Tu dorești un lucru și
ieși din casă în căutarea lui. Casa ta adevărată este perfectă, completă, acolo nu există nicio nevoie, există
plenitudine desăvârșită, plinătate absolută. Tu ești Domnul casei. Nu deveni cerșetor. „Eu am nevoie de
asta, de aia” nu-i decât o cerșetorie de „lucruri.”

***

Tu spuneai „Eu nu sunt un iluminat.” De unde a apărut gândul ăsta? N-ai mers cumva în trecut? Cine
nu-i iluminat? Trecut sau prezent?

Trecut.

Prin urmare, ai făcut un efort să mergi în trecut, ca să aduci acest concept de ne iluminare, de
ignoranță. Așadar, nu face niciun efort ca să mai mergi în trecut și hai să vedem ce se întâmplă. Nu mai
face niciun efort și nici nu-ți închipui viitorul.
Cine ești tu, atunci când nu există niciun trecut sau viitor? În acea clipă, tu ești iluminat. Acum, unde
te vei duce dacă sfărâmi această clipă?
Încearcă să devii ignorant. Din această clipă de lumină, mergi în întuneric.

Nu pot.

Cum, nu-i posibil? Bine. Atunci rămâi așa cum ești. Nu-i nevoie de niciun efort. Tu trebuie să mergi
undeva ca să devii altceva. Când știi că este o aiureală ca să devii ceva, asta este iluminarea și nu-i nevoie
de niciun efort.

***

De ce folosești atât de mult cuvântul vacuitate (goliciune)? Se pare că-ți place acest cuvânt.

Fiecare este fascinat de anumite cuvinte. Când folosesc acest cuvânt, vorbesc din experiența mea, dar
și dintr-un alt motiv. Asta-i experiența mea și ca s-o reprezint, eu nu găsesc un alt cuvânt mai potrivit.
Este o experiență indescriptibilă, unde nu există nicio urmă de ceva. Nimic. Când utilizez cuvântul
vacuitate, acesta-i cel mai bun cuvânt pe care-l pot folosi pentru experiența mea. N-a existat niciodată
nimic. Poți să-i spui vid. Nu există niciun alt cuvânt disponibil cunoașterii mele.
În 1919, după primul război mondial, eram un băiețaș ce mergea la școală; avusesem o lună de
vacanță în cinstea victoriei britanice, chiar ni se dăduseră și niște mici insigne și eram foarte fericit.
Mama plecă să-și viziteze sora la Lahore și mă luă și pe mine cu ea. Noi locuiam la câteva mile de
graniță. Într-o seară, am ieșit cu toții afară și am luat un suc de mango, băutura obișnuită în Punjab.
Stăteam cu toții în jurul mesei și băutura trecea prin fața fiecăruia. Când mi-a venit rândul să beau și eu,
m-am trezit într-o situație pe care n-am putut-o descrie atunci, căci la acea vreme nici n-auzisem vreodată
de samadhi. Când paharul a ajuns în fața mea, n-am putut să-l iau și nici să spun ceva.
Mama s-a speriat foarte tare, m-a luat și m-a dus la moscheea din apropiere. Deși noi eram hinduși,
trăiam într-o majoritate musulmană și atunci când erai bolnav, mergeai la moschee pentru ajutor. La
preotul musulman era adus fie om, fie animal, iar preotul rostea niște mantre pentru cel bolnav.
Am fost dus, așadar, la moschee, unde mi s-au spus niște mantre care să alunge eventuala fantomă ce
pusese stăpânire pe mine. Era un procedeu acceptabil, pentru că oamenii nu știau nimic dincolo de asta.
M-a dus apoi acasă, unde am rămas mut toată noaptea; abia a doua zi dimineața am putut vorbi din nou.
Mama m-a întrebat: „De ce taci?” și eu i-am spus că nu știu. Apoi m-a întrebat dacă l-am văzut pe
Krishna, iar eu i-am răspuns: „Nu, n-a fost nimeni.”
Ea voia să știe de ce uneori râdeam și alteori plângeam. Ce văzusem? I-am spus că nu văzusem
nimic. Asta a fost întâia dată când am avut trăirea despre care vorbesc eu acum. În timpul acelei trăiri, eu
n-am văzut nimic; eram foarte fericit; ca să exprim acea fericire, așa cum o fac de 70 de ani încoace, ori
de câte ori stau așezat, merg înapoi în acel spațiu care se află dincolo de timp. Ca să exprim acel moment,
eu folosesc cuvântul vacuitate, dar n-a existat nimic. Am fost foarte conștient în lăuntrul meu, dar n-am
putut descrie acea conștiență prin niciun nume, așa că i-am spus goliciune, vacuitate.
29
 Ai putea spune și „gol de nume și formă”?

Chiar și gol de vacuitatea însăși, de orice nume și formă. Acest cuvânt, vacuitate, l-am împrumutat de
undeva. Nu-l pot descrie, n-am un limbaj ca să-l descriu, iar ca să-ți vorbesc ție trebuie să folosesc un
anume cuvânt ca să pricepi, iar acest cuvânt este vacuitate.
Nu există niciun concept de timp. Nici lumină. Nici întuneric. Numai conștiința există și această
conștiință nu poate fi înhățată de nicio imaginație. Vidul vast.
Ceea ce vorbim noi aici poate fi înțeles într-un mod rezonabil, dar dacă este înțeles, devine o capcană.
Înțelegerea și neînțelegerea există amândouă în schema ignoranței, întocmai ca tărâmul minții. Asta nu-i
ceva de învățat, este dreptul tău prin naștere. Tu nu poți studia să fii ceea ce ești, n-ai nevoie de nicio
înțelegere ca să respiri.

***

Cuvintele tale îmi amintesc de proverbul: „Când un pungaș îl întâlnește pe Buddha, el vede doar
buzunarele lui.”

Ei bine, îți voi povesti despre maestrul-pungaș; el se afla în Lahore, un important centru al
diamantelor. Într-o zi, văzu un om cumpărând diamantul perfect, cel pe care hoțul îl aștepta în toți acești
ani; era diamantul pe care el trebuia să-l aibă, așa că hoțul îl urmări pe omul care-l cumpărase. Acesta
luase un bilet de tren către Madras și pungașul făcu la fel; în cele din urmă, nimeriră în același
compartiment. Când omul se duse la toaletă, pungașul începu să-i caute în bagaje diamantul, dar fără
noroc.
Trenul ajunse la Madras și cumpărătorul diamantului coborî pe peron. În acea clipă, hoțul se apropie
de el.
„Scuzați-mă, domnule, spuse el, eu sunt un maestru-pungaș. Am încercat totul, dar fără vreun succes.
Acum ați ajuns la destinație și nu vă voi plictisi, dar trebuie să vă întreb: unde ați ascuns diamantul?”
Omul îi răspunse:
„Te-am văzut că mă priveai atunci când am cumpărat diamantul. Când te-ai urcat după mine în tren,
am știut că veneai după diamant. Am crezut că trebuie să fii foarte isteț și m-am întrebat unde aș fi putut
să-mi ascund diamantul, ca să nu-l găsești, așa că l-am ascuns în propriul tău buzunar.”
Acest diamant pe care-l cauți tu este atât de aproape de tine, mult mai aproape decât propria-ți
respirație, dar tu-l cauți în buzunarele lui Buddha. Golește tot ce există în buzunarele minții tale, caută
acolo unde nu există nicio distanță și nimic de făcut. Este ceva mult prea ușor pentru tine.

***

Poți pierde ceva din buzunar, poți pierde ce-ai câștigat, dar când ai un buzunar gol, ce mai poți
pierde? Atunci n-ai nevoie să te temi, pentru că nu poți pierde goliciunea. Nimeni nu poate fura nimic
dintr-un buzunar gol! Așa că golește-ți buzunarul! Asta-i libertatea. Indiferent ce se află în buzunarul tău,
golește-l și după aceea, nu mai există nicio frică, te poți plimba liniștit.
Cuvântul sanscrit pentru meditație, dhyana, înseamnă să-ți golești mintea. Când mintea-i goală, când
nu mai există în minte niciun concept, asta-i dhyana. Când dhyana călătorește spre China, cu Bodidharma,
pronunția chineză este chan, mintea goală. Japonezii folosesc cuvântul chan și-l pronunță Zen - mintea
golită în totalitate - fără niciun gând. Când medităm, noi vedem funcționarea minții, așa că ea nu se mai
agață de niciun obiect.
Atunci când polițistul urmărește un hoț, hoțul o ia la fugă, dar el îl atrage înapoi în ascunzătoarea de
unde a fugit. În mod similar, atunci când apare un gând, atrage-l înapoi în bârlogul lui, iar acest bârlog
este sursa; ea-ieste sursa tuturor hoților care te-au jefuit în toți acești ani. Dacă intri acolo, ei vor elibera
locul.
Când n-au mai rămas gânduri, bârlogul este gol și această goliciune este natura ta. Vei fi foarte fericit
să te instalezi acolo; când mergi și vorbești acum, vei lucra din această vacuitate.
Dacă pierzi asta, egoul apare de undeva și tu devii apoi egocentric și nu mai recunoști cine ești. Doar
un gând de felul „Eu sunt un nume” și e destul să cazi din nou.

30
 Practica și meditația

Eu nu găsesc că meditația este cu adevărat o traducere potrivită pentru dhyana. Din Pali, limba lui
Buddha, acest cuvânt a fost exportat în China ca dana, acolo se pronunța însă chan și, în Japonia, a fost
numit Zen. Oamenii care practică, în timpul meditației, ca observator și ca obiect al observării, ei se află
de fapt în concentrare sau darana din sanscrită. Atunci când se ivește problema observatorului și a
obiectului observării, de fapt este vorba despre darana.
Darana este bună ca să aducă mintea înapoi la un singur obiect, deoarece ea are tendința să tot
vagabondeze de mai multe ori într-o secundă, de la un obiect la altul. Prin urmare, este bine ca mintea să
fie adusă prin concentrare înapoi la un singur obiect, dar asta e precum apucarea cozii câinelui, cât timp o
ții în mână, ea-i dreaptă, dar când îi dai drumul, se curbează din nou. (toți râd) Nu-i stă în fire cozii să fie
dreaptă!
Dhyana înseamnă că în minte nu există niciun obiect sau subiect. Tot restul e o concentrare de felul
ăsta. Concentrarea trebuie practicată, dar în practică mintea nu-i niciodată distrusă, ea poate fi calmă doar
atâta timp cât exersezi, dar nu se autodistruge și nici nu va fi zdrobită.
Așadar, problema este fie să menții mintea calmă prin practică, fie s-o anihilezi pentru totdeauna. Cea
de-a doua variantă este cea absolut necesară eliberării. Libertatea există atunci când mintea nu mai există!
În toată lumea se practică concentrarea, dar eu nu găsesc nicio urmare a acestui lucru. Concentrarea
asupra unui obiect, asupra respirației sau a corpului se face cu oarece efort. Efortul este necesar între
observator și obiectul observării, însă atunci când nu există niciun efort, când mintea nu lucrează și revine
la o stare naturală de calm, pace, aceasta e eliberarea.
Și cum să fac asta? Există mai multe căi. De fapt, ca să avem libertate nu e nevoie de nicio metodă și
de niciun efort. Nu poți tasa o brazdă deja bătătorită. Tu trebuie să-ți descoperi natura ta adevărată, cine
ești tu. Înainte de încerca să cunoști orice altceva, ori să urmezi vreo metodă, chiar și metodele cele mai
recomandate de vechii sfinți, lasă totul deoparte. Așază-te tăcut și nu-ți mișca mintea sau intelectul, apoi
observă observatorul. Aceasta este natura ta adevărată, sursa de unde izvorăște totul. Nu uita, asta-i
propria ta natură!
Dacă faci vreun efort sau folosești vreo metodă de a încerca să obții ceva într-un viitor îndepărtat,
asta te va aduce în timp și timpul este mintea și ăsta va fi doar jocul minții, însă adevărata ta natură e
goală.
Dacă urmezi vreun gând ce apare în mintea ta, vei vedea că el se ivește din vacuitate - sursa lui – iar
atunci când ești conștient, când vezi că „eu sunt acea sursă”, atunci nu mai este nevoie să mai practici
ceva. Nu-i nevoie să mergi undeva și vei vedea că dintotdeauna tu ai fost asta. Asta-i numită libertate și n-
o obții sau atingi în niciun viitor vag. Ea-i deja aici. Mai există vreo întrebare?

Dacă cineva este conștient de asta, adică că asta-i propria lui natură, atunci când apare vreun
concept de timp sau frică este ceva ca o piedică.

Aceasta este frica de a sta față-n față cu vacuitatea, deoarece tu trăiești în atât de multe concepte și
lucruri... Când întâlnești vidul, când ești în fața lui, tu pierzi totul, toate conceptele trecutului, prezentului
și viitorului, concepte pe care le considerai atât de reale...„Asta-i viața mea.” Te mai ții de ea? Asta-i
presupusa ta putere, un sentiment că trăiești laolaltă cu conceptele tale, dar când ele te părăsesc, te
înfricoșezi, apare frica de moarte în oceanul de nectar. Care-i semnificația nectarului? Veșnicia.
Nemurirea.
Pentru siguranță, noi tot rămânem agățați de ceva și descoperim că suntem prinși de corp, de minte,
de simțuri, totul pentru siguranță. Nu ne dăm seama că scăpând de toate astea, avem pacea cea adevărată.
Când trecem din starea de veghe în cea de somn, pierdem tot ce ne ține agățați în starea de veghe. Pentru
noi, în starea de somn sunt pierdute relațiile și posesiunile; trebuie să le lăsăm să plece. Când mergem la
culcare, n-avem nicio teamă, ne bucurăm de asta, o primim călduros, însă ne temem de acest strop de
trezire în gol, fiindcă n-am mai avut experiența asta.

***

31
 Papaji, tu spuneai că mintea și obiectele sunt unul și același lucru și că obiectele nu pot exista fără
minte. Prin urmare, asta pare a fi ca un fel de practică a meditației, ca de pildă Vipassana, care face ca
vederea obiectelor tocmai să întărească mintea.

Prin minte. Da.

Adică este doar mai multă minte!

Ca apucarea cozii câinelui.

Dar ce poate fi de valoare?

Asta are valoare. Faptul că ți se permite să dai naștere acestei întrebări, îi dă destulă valoare, dar dacă
nu te ții de coadă ca s-o îndrepți, cum ai putea ști că ea se va încovriga la loc? Asta-i lecția ce recurge din
toate practicile făcute. Toate scripturile spun același lucru: „Respinge-ne!” Chiar și descrierile spun tot
același lucru: „Respinge-ne!” Ăsta-i avantajul ce ți s-a dat, altfel tu nu vei renunța la conceptele tale.
Dacă practici, vei deveni doar epuizat. Când ești istovit, dai totul la o parte și, pe dată, ești liber. A te
debarasa de tot este libertate, adică să scapi de tot ce-ți spune: „Scapă de mine!” A te descotorosi de
dorințe este libertate, adică eliberarea de activitatea minții.
Activitatea minții este dorință, deci scapă de dorință, scapă de dorința de samsara, descotorosește-te
de dorința de a te bucura de alte lumi, ca raiul, de pildă. Scapă de asta. Scapă de creatorul raiului și al
samsarei, scapă apoi și de această renunțare. Respinge toate astea, după care, renunță și la renunțarea
însăși; atunci, asta-i libertatea.
Tot ce-i de făcut este numai să renunți la dorință. Tu intri într-o instituție educațională pentru studii,
dar, în cele din urmă, toți studenții resping această instituție și nu vor să stea acolo mereu. După ce-ți iei
diploma, deși profesorii pot fi foarte buni, nu mai vrei să rămâi acolo; ai intrat în acea instituție, doar ca
mai apoi s-o părăsești. Totul îți sugerează: „Scapă de noi!” Chiar și corpul va fi fericit când vei scăpa de
el. Tot ce-i de făcut este să te reîntorci acasă, acolo unde-i un loc foarte sigur și unde nu există nume, nu
există formă. Fiecare lucru, fiecare timp, chiar până și fiecare respirație vrea să afle și să aibă pacea.
Chiar și fiecare inspirație are nevoie de odihnă pentru o clipă. Înainte de expirație, există o pauză și după
expirație, la fel. Nimeni nu vrea să muncească. Nici chiar respirația nu vrea asta. Respirația intră pentru
un timp în vacuitate înainte ca să intre iar în activitate.
Trebuie să atingem vacuitatea indiferent de ceea ce facem. Fără această clipă goală nu putem face
nimic. Noi ignorăm acest moment, fiindcă el este ușor disponibil. Noi existăm fără să facem nimic. Acest
moment se petrece și între un gând și alt gând, atunci când mintea ia o pauză. Două gânduri simultane nu
pot exista. Gând. Pauză. Gândul următor.
Tu ești mereu înconjurat de ceea ce cauți în afară. Te afli înăuntrul acelui gând și totodată în afara lui;
este același lucru. Trebuie doar să dăm acestui fapt un pic de atenție.

***

Există o lungă dezbatere despre viața spirituală. O perspectivă ia în considerare abordarea practicii
spirituale ce susține că dezvoltarea gradată conduce la iluminare, în mod optimism să zicem, într-un
viitor apropiat. Cealaltă perspectivă susține că practica spirituală este o confuzie, pierde instantaneu
esența. Cum comentezi asta?

Indiferent de tradiție, eu nu cred că se poate ajunge la esență.

Tu vrei să spui că formele tradiționale servesc la ascunderea esenței?

Nu cred că cineva care trăiește în modul tradițional este eliberat de samsara. Ia cazul lui Buddha. El a
respins toate tradițiile, a încercat toate tradițiile, dar a descoperit că ele nu i-au adus ce și-a dorit. El a
încercat, însă după aceea, el a spus că singur n-a putut ajunge la esență, adică la iluminare. S-a așezat sub
un copac și și-a descoperit singur esența. Abandonează toată dharma tradițională și vei ajunge la dharma
cea adevărată.

32
 ***

Care-i părerea ta despre meditația intuitivă?

Observatorul trebuie să observe ceva, ca de pildă, respirația. Ceea ce observi este prin intermediul
minții, așa că orice se câștigă prin observare este doar mental. Cine-i observatorul? Observatorul nu-i
legat, ci doar ceea ce este observat, obiectul simțurilor.

Una din caracteristicile meditației intuitive este realizarea faptului că ceea ce este observat nu este
nici permanent, nici suficient și nici personal. Există o înțelegere care spune că nu se merită să te agăți
de ceva. Prin observarea directă a obiectelor, persoana experimentează adevărate schimbări lăuntrice,
aducătoare de pace, claritate și de mulțumire.

Eu cred că există înăuntru o agățare de ceva ce pare a fi în afară. Îndepărtează acest zid dintre
înăuntru și în afară. De exemplu, nirvana este în interior și samsara în exterior sau forma este înăuntru și
vidul în afară. Dacă cauți vacuitatea, tu ești oarecum undeva în afara ei, așa că-ți construiești un zid între
tine și ceva necunoscut. Dacă îndepărtezi acest zid, nu mai ai nevoie de nicio meditație.

Pentru meditația intuitivă este nevoie de patru obiecte ale minții: corp, sentimente, gând și senzația
lumii obiectelor. După tine, nu există nicio întrebare înăuntrul observatorului ce pare să stea în afara lor.
Unde pleacă persoana?

Cui aparține corpul? Cui aparțin sentimentele? Cui aparțin gândurile? Cui aparțin obiectele? Corpul
n-are capacitatea de a fi iluminat, deoarece el nu-i nimic altceva decât pământ, aer, foc și apă. Ca să
ajungem la libertate noi respingem corpul, dar și sentimentele, gândurile și obiectele. Ce se întâmplă dacă
respingem toate astea? Cine-i în stare să respingă toate aceste lucruri? Cineva care nu-i nici corpul, nici
sentimentele, nici gândurile și nici obiectele. Asta trebuie să vină de la Sine. Tu poți respinge totul, dar îl
poți respinge și pe „eu”?

Ce înțelegi tu prin respingere?

Noi toți acceptăm că ne aflăm în stare de veghe cu corpul, sentimentele, gândurile și obiectele. Hai să
ne mutăm în starea de somn. În ultima secundă înainte de a adormi, ce faci tu? Vezi toate lucrurile? Ce
faci ca să respingi toate lucrurile și să intri în somn?

Nimic.

Fără să abandonezi totul, tu nu poți adormi. Cum intră cineva în somn?

Fiind interesat să cadă în somn.

Se poate, dar tu mai trebuie și să respingi toate lucrurile, chiar și pe soția ta care se află în pat alături
de tine. Tu-ți iubești soția, dar cu toate astea o respingi. De ce respingi toate aceste frumoase lucruri ale
vieții, toată această samsara?

Din nevoie.

Da. Dacă asta-i o nevoie, ce se petrece atunci când intri în somn? Nu ești cu mult mai fericit în
somnul profund, decât în cursul zilei?

Carevasăzică, intrarea în somn este respingerea simultană a stării de veghe.

Putem zice și așa. Apoi, tu intri în această stare de somn, în care nu știi nimic. Ce se petrece în timpul
somnului? Cine-i treaz? Ești fericit sau nefericit în timpul somnului profund?

Foarte mulțumit.
33
 El este foarte mulțumit. (râsete). În supermarket, noi cumpărăm o mulțime de lucruri. Ne mulțumește
să mai mergem apoi într-o altă piață ori acasă?

Acasă.

Piața este corpul, sentimentele, gândurile și obiectele. Dacă toate acestea ne-ar putea da mulțumirea
cea adevărată, atunci n-am mai dori niciodată să dormim. Există ceva mult mai de preț și, de aceea, noi
preferăm să dormim. În somn, deci, noi nu experimentăm toate aceste chestiuni despre care am vorbit.
Cine-i treaz în timp ce doarme?

Din câte știu eu, nimeni.

Ceva este treaz, fiindcă în dimineața următoare tu spui: „Cât timp am dormit, nu m-am mai gândit la
absolut nimic și am fost foarte fericit.” Prin urmare, cine experimentează fericirea în timpul somnului?

N-am nicio idee. (râsete)

Excelent. Excelent.

Există dispariția obiectelor.

Obiectele nu pot dispărea.

Eu prețuiesc asta. Este doar o formă a limbajului, nu-i realitatea. Eu nu pot trece dincolo de margine
vastității somnului.

Hai să plecăm de aici. Această stare de veghe este samsara. Hai să terminăm aici cu corpul,
sentimentele, gândurile și obiectele. Asta se termină, dar somnul adânc n-a început încă.

Asta-i dovada pură, sakshi pură. Meditația se blochează în acest punct.

Aici apare agățarea. Dincolo este necunoscutul, dincolo este vacuitatea. Este respins ce-i cunoscut,
dar dincolo nu-i văzut. Între acel dincolo (hai să nu-i dăm nume) și lucrurile condiției de veghe, ce vezi în
această clipă?

Există identificarea cu „eu”, care-i o aparență a ceva solid și permanent.

Acest „eu” și tot ce vine împreună cu el ajunge la un final, dar ceva de dincolo n-a început încă. Nu
se poate întoarce acum înapoi. În acest moment, el este între cunoscut și necunoscut.

Se pare că gândul face o deosebire între cunoscutul numit „eu” și necunoscut și trebuie scăpat de
cunoscut pentru a gusta necunoscutul, vacuitatea, deci mediatorul continuă să practice efortul de a
termina cu acest „eu”.

Atunci când acest „eu” este față-n față cu orice altceva, el se va simți rușinat ca o mireasă. Tu vei fi
fericit să fii adus în acest punct, despre care nu-i ușor de vorbit în limbajul nostru. Ce-i acum în față este
ceva ce eu n-am experimentat nicicând în corp, sentimente etc. „Eu” este obosit de toate astea și dispare
pur și simplu.

În acest punct critic, există vreo smerenie sau credință cum că va avea loc disoluția lui?

El va îmbrățișa altceva, ceva ce n-are nume. Este un salt înăuntrul unui nectar, fără vreun subiect sau
obiect.

34
 Prin urmare, tu vrei să spui că toate practicile, meditațiile, tradițiile și procesele „devenirii” trebuie
lăsate deoparte, ca persoana să poată ajunge la limită?

Ce se va întâmpla dacă renunți la toate practicile? Dacă ți-ai descărcat toate dharma, tu ești absolut
gol și atunci când te vei arunca gol în ocean, nu te vei mai întoarce nicicând.

Cu greu se lasă să vină la limită cel care vrea să sară în ocean. El își zice: „Dacă-mi arunc practica,
metoda, atunci voi fi din nou pierdut.”

Da, frica. Acea persoană care nu dorește să sară, ea trebuie împinsă.

Ești tu un împingător?

Unii oameni au nevoie să fie împinși. Atunci când șovăi, tu ai nevoie să fii împins, dar apoi cineva dă
startul unei tradiții în a împinge și apare nevoia unui fiu al Domnului și așa începe religia. Mai precis, tu
n-ai nevoie de nicio împingere.

De ce nu?

Niciodată nu ești la sfârșit și niciodată nu începi de undeva. A merge spre final, la limită, este doar un
concept al minții, care crede că începe de undeva și urmează să ajungă altundeva - acolo în punctul în
care ai nevoie să fii împins. Tu de fapt n-ai început și n-ai sfârșit nimic, așa că n-ai nevoie de nicio
împingere.

Așadar, noi n-ajungem în niciun punct critic. Sau nu venim de nicăieri?

Nu există nici samsara și nici nirvana.

Prin urmare, orice construcție mentală, ca de pildă cea care susține că te afli la limită, este o ficțiune
totală.

Din această cauză ea-i numită minte. (râsete) Există o sugestie a minții: „Vreau să mă eliberez de
samsara.” Apoi, începe practica, metoda și dharma. Să continui să mergi din samsara în nirvana este tot
un concept. Nirvana-i un concept, o altă capcană ca și samsara, dar când îi spunem capcană, asta-i tot o
cursă. Vrem apoi să ieșim din această cursă și știm s-o facem printr-o cunoaștere spontană specială, iar în
acest caz, tu n-ai nevoie să fii împins. N-ai nevoie să sari nicăieri, fiindcă nu există nicăieri unde să mergi
și niciunde de unde să vii.

Pauză! Ne putem reîntoarce la relativ?

Da. Pentru asta nu-i nimic de acceptat sau de respins. Ești liber să accepți orice și să respingi orice.

***

Eu sunt profesor de meditație, dar sunt îngrijorat că n-am stat lângă tine mai multe luni.

Și ce-ai pierdut din ce n-ai?

Stând jos, stând în picioare, alergând, nu-i nicio diferență și asta n-are nimic de a face cu meditația.
Oamenii care sunt infirmi stau jos tot timpul, ei nu meditează, iar unii care „meditează”, dar ale căror
minți aleargă spre obiectele senzoriale, de fapt nu meditează.
Cocorii sunt tăcuți, concentrați și stau într-un picior - ce sadhana! - și ei găsesc peștele! Așa că asta
depinde de minte și mintea se va agita chiar dacă-i vorba despre stat jos, stat în picioare sau dormit; ea te
va chinui. Tu te vei îngrijora cum c-ar putea veni o cobră sau un tigru și asta te înfricoșează. Mintea-i
problema, ea zi și noapte nu se odihnește deloc, nici chiar noaptea, când de cele mai multe ori visează.
Există doar câteva momente, foarte puține, în care mintea ia o pauză.

35
 Fiecare practică sau samadhi nu-i decât o altă stare. Într-o zi, un yoghin s-a dus la rege și i-a spus
acestuia că s-ar putea să intre în samadhi pentru vreo 50 de zile, timp în care n-ar fi mâncat și n-ar fi băut
nimic și chiar nici n-ar mai fi respirat. Regele i-a spus: „Dacă poți face asta, eu îți voi da un cal.” Asta era
ce vroia yoghinul să obțină, așa că el intră în samadhi. După cele 50 de zile, el n-a mai ieșit din samadhi și
anii au trecut, el rămânând într-un samadhi profund. În cele din urmă, regele a murit, calul a murit, iar
yoghinul încă se mai afla în samadhi. Veni apoi la tron fiul regelui; au mai trecut ani și ani și, la un
moment dat, yoghinul a deschis ochii, a privit în jur și-a spus: „Vreau calul meu!” Asta-i mintea!

***

Odată, a venit la mine un swami de vreo 80 de ani. Pe vremea aceea eu aveam vreo 60 de ani (era
cam acum 20 de ani). El spuse: „Eu sunt yoghin. Am trăit 40 de zile în samadhi sub pământ; n-am la
dispoziție decât doar două zile, așa că nu-mi vorbi nimic despre yoga. Am studiat toate scripturile și Gîta,
deci să nu discutăm despre astea.”
Eu i-am răspuns: „Desigur, vom vorbi despre un subiect pe care tu l-ai pomenit. Dar ce-i cu toate
aceste lucruri pe care le încă le porți cu tine și pe care le-ai adus aici în camera mea? Vrei să ieși din
camera mea și să lași toate astea afară? Apoi vino și vom sta de vorbă, fără să te mai atingi de tot gunoiul
ăsta pe care l-ai cărat după tine în toți acești ani. ”
N-a înțeles ce i-am spus.
Am continuat: „Te voi ajuta ,Swamiji. Tu aduci cu tine tot acest gunoi despre care ai vorbit și eu te
voi ajuta să-l duci și să-l lași afară, după care te reîntorci la mine gol și vom vorbi despre altceva.”
L-am poftit afară. El a rămas la ușă vreo cinci minute, apoi a intrat și era cât pe ce să-mi cadă la
picioare. L-am oprit.
„Nu, Swamiji, am spus eu. Asta nu-i cu putință, din trei motive: mai întâi, eu sunt gazda și tu ești un
călugăr, așa că eu trebuie să cad la picioarele tale; apoi tu ai învățat sanscrita, pe când eu nu știu nicio
iotă, iar mai apoi tu ești mai în vârstă cu 20 de ani decât mine.”
El spuse: „Nimeni nu m-a învățat asta. Sunt foarte fericit. Acum tu m-ai iluminat. Mâine, nu voi mai
pleca în nicio pribegie, am isprăvit cu toate. Am vreo 15 de elevi, ei pot pleca acum. Mâine, la ce oră pot
veni să te văd? ”
Am râs. „Tu încă mai vrei să mai vii?”
Câteva zile mai târziu, unul dintre elevii lui m-a întrebat: „Ce i-ai făcut lui Swami? El acum respinge
totul!”
Nimeni nu-l învățase această goliciune. Fiecare vrea să conducă un ashram sau o comunitate. Când
vorbești despre vacuitate, nu mai este nimic de învățat. Vacuitatea-i vidă. San Francisco sau Delhi.
Oriunde te duci, spațiul gol te înconjoară. Liniștea te va însoți, indiferent unde te afli.

***

Indiferent ce practică faci, continuă s-o faci până când ea te părăsește. Dacă alegi să te oprești din
practicarea ei, fă-o cu respect, căci ea te-a adus atât de departe și trebuie tratată cu respect.
Odată, a venit la mine un băiat; eu stăteam pe unul din malurile Gangelui, la Rishikesh. După ce-a
stat o zi cu mine, s-a întors în camera lui de la hotel. Mi-a spus că vrea să-și arunce toate cărțile; timp de
14 ani, a tot practicat ce scria în acele cărți, dar într-o singură zi petrecută cu mine, el a înțeles cât de
inutile erau toate.
I-am spus băiatului să se poarte respectuos cu cărțile, să le pună într-o boccea și să le ofere Gangelui.
Am mers împreună și el le-a dăruit Gangelui, mulțumindu-le că l-au adus atât de departe.

***

Poonjaji a ținut satsangul astăzi la grădina zoologică. El a explicat că-i important să intri în
darshan oriunde te afli; este important ca această recunoaștere a liniștii să fie menținută atât pe
parcursul plimbării, cât și a vorbirii, mâncatului sau amestecării în mulțime.

Această liniște nu poate fi afectată de viața de zi cu zi. Viața trebuie să continue în felul ei comun.

***
36
 Care-i înțelesul dharmei?

Dharma înseamnă cale, n-are nimic de a face cu conceptele. Rădăcina este „cea de care te ții”. Căile
sunt diferite, dharma diferită, conceptele diferite. Cea mai înaltă dharma este să respingi toate dharma.
Dacă respingi toate conceptele, toate căile, asta-i dharma care te va forța să mergi înapoi la sursă, altfel
căile te vor duce de la sursă ,în afara ei. Atunci când respingi toate dharma, această dharma te va duce
acasă, deci cea mai bună este Dharma Supremă: să respingi toate dharma!

***

Ce ne spui despre vasane, tendințele latente sau inerente?

Acestea sunt obiceiuri ale minții, obiceiuri în stare latentă, îngropate în memorie. Prin urmare, în
anumite circumstanțe, ele apar ca să înșface obiectul, apoi se reîntorc în memorie, unde sunt din nou
conservate, ca mai apoi să reapară iar în împrejurările potrivite.
După iluminare, puterea lor este distrusă, fiindcă-i distrusă identificarea și „făptuitorul” nu mai
există.
Punctul de vedere va fi foarte stabil, iar răspunsul la circumstanțe va fi și el unul firesc. Oamenii
ignoranți cară după ei trecutul și se îngrijorează despre viitor. Jnaninul acționează în concordanță cu
împrejurările, fără să lase în memorie nicio amprentă.

Ce-i de făcut?

Toată facerea are un scop. Ea începe în trecut, cu un concept și se proiectează într-o fantezie a
viitorului. Facerea nu te va duce niciodată într-un loc pe care nu-l știi sau pe care nu-l poți concepe.
Urmărește ideea care face să pornească facerea și du-te înapoi până la rădăcina ei; acolo vei descoperi
finalul călătoriei, care de fapt nici n-a început vreodată. Facerea este mișcarea de acolo și nu înspre acolo.

După iluminare, mai există dorințele?

Înaintea iluminării, dorința trebuie să fie cea pentru iluminare; aceasta nu-i o dorință adevărată, ci
atracția Sinelui. Ca această dorință să apară, celelalte dorințe trebuie să moară; dorințele obișnuite trebuie
să dispară ca să-i facă loc adevăratei dorințe de iluminare.
După iluminare, cel ce și-a realizat Sinele este dincolo de formă, dincolo de simțuri, deci el nu mai
este atins de dorințele obișnuite. După iluminare, impulsul dorințelor poate continua, dar ele nu ating
Sinele.
Odată, într-o zi de sărbătoare, Krishna se afla în josul râului. Toate lăptăresele îi aduceau ofrande și
vroiau să treacă râul, ca să ajungă la un templu de pe celălalt mal. Nu exista nici pod și nici vreo barcă.
Krishna le-a spus: „Spuneți-le râului așa: «Dacă Krishna n-a sărutat niciodată vreo femeie, râul va
face o cale de trecere.»”
Femeile n-au crezut vorbele lui Krishna. Se spunea că el avea 16000 de iubite, deci râul n-ar fi făcut
nicio cale de trecere! Krishna sărutase fiecare femeie, așa că ele se îndoiau de vorbele lui, dar atunci când
ele au spus râului «Dacă Krishna n-a sărutat niciodată o femeie, atunci fă-ne drum.», râul s-a dat la o
parte și le-a pus la dispoziție o cale de trecere pe uscat. Asta pentru că Sinele (Krishna reprezintă Sinele)
este imaculat și în afara timpului. El niciodată n-a sărutat și nici n-a fost sărutat.

***

Eu am sosit aici chiar după ce l-am văzut pe Dalai Lama. El vorbea despre problemele lumii și
despre necesitatea ca fiecare să întreprindă acțiunea justă. Ce-i acțiunea justă?

O făptură iluminată nu dă nicio importanță trecutului sau viitorului și nici fructelor acțiunii, ci mai
degrabă, acțiunea are loc în fiecare clipă din vacuitate, așa că fructele ei își vor putea purta singure de
grijă.
37
 Dalai Lama vorbea unui om obișnuit care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie călăuzite de principii
morale. Ființele iluminate recunosc că moralitatea însăși este vacuitate, ca de fapt orice altceva. Prin
urmare, acțiunea justă, vorbirea justă și calea octuplă a lui Buddha pot veni ca o consecință a vacuității,
dar ele nu vor conduce niciodată la vacuitate. Așadar, un căutător al adevărului caută numai vacuitatea și
restul urmează.

Atunci, ce practică recomanzi?

Nicio practică. Hai să-ți dau un exemplu. Într-o zi, un spălător de rufe se afla în josul râului, când
tocmai apăru acolo o leoaică ca să se adape. Dintr-un tufiș, un vânător împușcă leoaica, căci el îi voia
doar pielea. În timp ce-o jupuia, din leoaică ieși un pui, dar omul îl lăsă pe mal. Spălătorul despre care
vorbeam luă puiul și-l crescu. Leuțul îl urmă peste tot. Când leul crescu destul de mare, el îl punea să care
rufele spălate, alăturându-l măgarilor săi, așa că leul crescu cărând rufele în spate și fiind tratat precum
măgarii.
Într-o zi, un leu pornit la vânătoare ajunse lângă măgarii ce pășteau iarbă și acolo, văzu cu stupoare,
un leu care păștea și el.
„Cum de-i posibil una ca asta?”, gândi leul respectiv. „Măgarul mănâncă iarbă în mod obișnuit, dar
un leu care să pască??” Așadar, leul sări din tufiș și se apropie de turmă. Toți măgarii o luară la fugă și la
fel făcu și leul cel blând, căci lui i se făcuse frică la fel ca și măgarilor. Leul nou îl alergă pe cel blând, îl
prinse, sări asupra lui și-l aruncă în iarbă.
Leului cel blând i se făcu frică. „Te rog, stai jos și nu mă mânca!”, spuse el. „Lasă-mă să mă duc
lângă ceilalți.”
„Dar tu ești un leu!”, spuse celălalt.
„Nu, domnule, eu sunt un măgar.”
Așa că leul vânător își luă prada și o duse în josul râului. „Privește-ți chipul în apă, spuse el. Noi doi
suntem la fel!”
Leul cel blând se privi în apă și văzu doi lei. „Acum rage!”», spuse leul vânător. Și celălalt leu începu
să ragă!
E la fel de simplu ca asta. Nu practica, fii un leu. Rage!!

Dar, domnule, cât îți ia ca să realizezi asta? Cât timp durează învățarea?

Niciun timp! Cât îți ia să ragi? Deschide-ți gura și-i gata!

***

Eu mă descopăr făcând din ce în ce mai puțin. În prima săptămână, eram plin de bucuria și de
iubirea prezenței tale. Apoi, asta a devenit o făptuire, o încercare de recapturare. Acum, observ că dacă
fac ceva, ca de exemplu să-mi privesc respirația sau să stau mai drept, observ asta și făptuirea încetează,
lăsându-mă aici, în prezent.

Ambele idei, de a face ceva sau de a nu face ceva, ele sunt obstacole. Scapă de ele. Nu-i greu. Asta-i
natura ta adevărată. Dacă nu faci nimic și renunți la ideea de a face ceva, unde te reîntorci?

Chiar aici.

Așadar, rămâi chiar aici, în această clipă. Ce facere sau nefacere mai este implicată acum ?

Da. Sau nu. Sunt implicate atât facerea cât și ne facerea sau facerea ori ne facerea. (Poonjaji râde.)
E ca un puzzle de copii. În orice parte mă întorc, există o capcană.

A cui capcană? Cine a pus cursa asta? „Eu vreau să fac asta.” - tocmai asta-i capcana. „Eu nu vreau
să fac asta.” este tot capcană. Nu există decât imaginația ta. Îmi poți arăta și mie această capcană?

Ei bine, eu cred că-i vorba despre ideea unui făptuitor care intră într-o capcană.

38
 Da. Așa că făptuitorul este prins înăuntru. Gata! Tu ești liber acum.
Atunci când în mai mulți oameni apare ideea de libertate, instantaneu se naște și gândul: „Ce-ar
trebui să fac ca să fiu liber? Apoi, ei își privesc dieta, obiceiurile, practica, dar toate acestea sunt capcane.
Ei fug după un anume regim, metodă ori practică.
Însă, dacă apare dorința de libertate, ia-ți vreo câteva secunde de pauză înainte de a pleca la drum.
Descoperă încotro mergi. Dacă mergi de aici și acum, încotro te îndrepți?
Hai să-ți spun o poveste. O echipă de alpiniști escaladau Everestul. Ei și-au pus tabără puțin mai jos
de vârf. O altă echipă cobora din vârf și i-a văzut poposind acolo. „De ce v-ați pus tabăra aici?”, au vrut ei
să știe. „Așteptăm să ne vină harta.”, au răspuns ceilalți. „Ne-am uitat harta la bază și am trimis un șerpaș
să ne-o aducă, așa că-l așteptăm.” „Dar de aici încolo, nu vă mai trebuie nicio hartă!”, au spus cei care
coborau. „Nu există avalanșe, așa că nu mai există nicio problemă. E aici, mergeți direct spre vârf! Nu-i
nevoie de nicio hartă.”
Așa că aruncă-ți toate hărțile și bagajele. Mergi de aici direct spre vârf!

***

Tu spui să nu facem nimic, dar se pare că unele acțiuni sunt în armonie cu Sinele și altele vin din
minte. Prin urmare, nu-i important să faci lucrul corect?

Acțiunea spontană n-are nevoie să fie manipulată de intelect, minte sau simțuri, ci ea va fi condusă de
o putere și mai mare și asta nu-i treaba ta. Dacă tu te îngrijorezi, atunci există făptuitorul și reapar lumea
și karma. A deveni un făptuitor, adică „Eu fac.” este totuna cu a deveni responsabil, dar atunci când te
întorci ca să afli de unde apare acest făptuitor, el dispare și tu vei fi preluat de ceva nevăzut, indescriptibil.
Vei fi luat în posesie de o învățătură inexplicabilă, de activitatea supremă despre care n-ai mai auzit
vreodată. Asta-i acțiunea spontană dinăuntru și tu nu mai ești responsabil.

***

Acceptă ceea ce vine. Respinge ceea ce pleacă. Adevărata renunțare nu-i nici acceptare și nici
respingere.
Era odată un sadhu care mersese la piață. Cât era plecat, coliba îi luă foc. Vecinii reușiseră să-i
salveze câte ceva din casă și tot cărau găleți cu apă ca să-i stingă coliba în flăcări.
Când sadhu s-a reîntors acasă îi văzu pe oameni turnând apă pe casa lui care încă mai ardea, apucă
toate acele lucruri salvate de ei și le aruncă în flăcări. Vecinilor nu le veni să creadă ochilor. Apoi, începu
să plouă și ploaia stinse focul, așa că oamenii încetară să mai care gălețile cu apă, dar acum sadhu începu
el să care găleți cu apă de la râu și să le arunce peste colibă.
Ei bine, vecinilor iar nu le veni să creadă ochilor ce vedeau, drept care-l întrebară de ce face asta.
Omul le răspunse: „Când se pornește focul, eu îi urez bun venit și-l servesc; când vine ploaia, eu îi urez
bun venit și o servesc.”

Carevasăzică, atunci când apare din vid un gând, să-l resping pe el ori conceptul de care el este
prins?

Dacă ești conștient că din vid apare gândul, atunci acest gând trebuie să fie gol.

Pare ca un val ivit din ocean.

Dacă ăsta-i oceanul, atunci lui nu-i pasă de valuri. Dacă există ocean, atunci trebuie să existe și
valuri. Valurile sunt samsara. Oceanul este nirvana. Totul dansează.
Nu-i nicio deosebire. Nu-i nimic de respins. Cum poți respinge samsara? Unde te vei duce? Asta-i
însăși nirvana. Nu te agăța de un concept dual, cum că trebuie să respingi ceva și trebuie să mergi undeva,
devino un călugăr; ca să atingi nirvana, schimbă-ți culoarea straielor, dar mai bine, îndepărtează toate
culorile cu care ți-ai vopsit mintea! Depărtează mintea de haine și asta-i tot ce trebuie făcut. Mintea
trebuie să devină un călugăr. N-o plictisi cu trupul și hainele lui.
Mintea-i egoul, gândurile; același lucru. Oriunde există nume și formă, acesta-i egoul.

39
 ***

Sinele nu se va plânge că mintea pleacă la San Francisco, deoarece San Francisco se află înăuntrul
Sinelui. Toate procesele gândirii se găsesc înăuntrul Sinelui.
Toate activitățile tale, tot ce gândești sau nu gândești, totul apare din Sine. Nu-i nicio problemă.
Problema apare atunci când egoul se încarcă cu povara „Eu voi face.” și „Eu am făcut.”. Dacă tu spui că
„Sinele meu a făcut asta sau eu am făcut asta în calitate de Sine.” atunci nu-i nicio problemă și în
activitatea ta vei fi 200% eficient, în fiecare zi a vieții tale obișnuite.

Se pot vedea gândurile născându-se în Sine. California, San Francisco, toate aceste gânduri apar
înăuntrul Sinelui.

Da, în interiorul Sinelui. Păi atunci el nu-i perturbat, nu-i așa? Atunci când apar valurile în ocean,
există în el vreo perturbare?

Deci ar trebui doar să gândesc...

Nu. Nimeni nu trebuie să gândească deloc.

Deci, aceste gânduri sunt valuri în ocean și noi trebuie să rămânem în ocean.

Nu, nu! Tu ești oceanul! De ce trebuie să rămâi? Tu ești chiar oceanul!

Da. Trebuie să mă fixez în asta!

Nu! Nu-i vorba despre nicio fixare. Tu trebuie să te fixezi numai atunci când ești altceva. Tu ești
Sinele. Acum ești dr. Boyle. Trebuie să demonstrezi că ești dr. Boyle?

OK. Eu sunt Sinele.

EU SUNT SINELE.

Eu înțeleg că EU SUNT SINELE și că gândurile se nasc în mine – Sinele - la fel ca valurile în mare.
Nu-i nici mai mult și nici diferit. Gândurile, la fel ca undele, se contopesc cu oceanul. Ele vin și se
contopesc. Toate aceste gânduri vor veni și ele se vor contopi în mine.

Și oceanul nu va avea nicio plângere. Oceanul nu va spune niciodată „De ce mă părăsesc valurile?”

Eu sunt tăcut, întotdeauna tăcut.

Da, foarte bine. Necazul este doar pentru valul care va socoti că „Eu sunt ceva diferit. Eu nu-s
oceanul. Numele meu este diferit, forma-i diferită, mișcarea-i diferită.”

Deci valurile, din ego, cred că ele sunt diferite?

Acest nume și această formă alcătuiesc egoul. Oriunde există nume și formă, ăsta-i egoul, minciună
și înșelătorie. Deci, oriunde există nume și formă, există ceva fals.

***

Ce se întâmplă atunci când suntem răspunzători pentru alții?

Responsabilitatea se va duce la îndeplinire prin ea însăși. Asta va fi ceva mult mai înțelept, deoarece
ea-i din Puterea Supremă; apoi, fiecare va fi mai fericit, dar tu n-ai încredere în această Putere Supremă,
ci te încrezi în ego.

40
 Ce-a fost întregul timp pe care l-ai petrecut în Ramanashram?

Niciun timp! Când iubești pe cineva, poți petrece timp în acea atmosferă? Asta-i cea mai adâncă
fericire și niciodată nu ești în afara ei. Timpul nu poate intra acolo și nici mintea și nici simțurile. Clipa
fără de timp. Apoi, vei cunoaște că nu există timp. Timpul nu-i decât ignoranță. Milioane și miliarde de
ani într-o clipă.

Atunci când spui că nu există și că n-a existat timp niciodată, asta înseamnă că nu-i nicio separare
de EU SUNT?

EU SUNT este EU SUNT. Niciun timp este starea ta naturală. Atunci când pășești în afara ei tu ești
instantaneu devorat de trecut, prezent și viitor și asta conduce la toate necazurile, multitudinea de lumi
care de fapt sunt trucul minții. Mintea-i cea care face timpul.

Atunci când sunt în locul de unde apar gândurile, nu pare să existe în corp un loc aparte unde să
sălășluiască ele. E adevărat?

Nu-i niciun loc, nici înăuntrul și nici în afara corpului. Când gândești că tu ești un corp, atunci pare
că acel eu domiciliază în corp.

Sunt încă confuz. De unde se ivesc gândurile, dacă nici dinăuntru și nici din afară?

Investighează-l pe „eu” și „eu” va pleca. Unde-l plasezi tu orbește pe acest „eu”?

În corp. Asta-i condiționarea trecutului?

Dacă spui „eu voi face asta”, dar nu există niciun atașament față de corp, atunci de ce te mai agăți?
Nu există înăuntru și în afară. Tu te consideri corpul și, prin urmare, vacuitatea sau conștiința par să fie
restrânse la corp.

În Rip Van Winkle, o poveste populară, mintea nu percepe timpul, dar totuși corpul îmbătrânește.

Toate corpurile îmbătrânesc, fiindcă trupul nu-i conștiința. Corpul este cooperarea elementelor.
Atunci când un om moare, elementele se reîntorc de unde au venit și chiar atunci tu nu pierzi nimic.
Elementele nu sunt distruse, ele se reîntorc pur și simplu în pământ, așa cum respirația se reîntoarce în
aer, deci nu trebuie să existe nicio întristare referitoare la vreo pierdere a corpului. Se pierde numai frica
de moarte.

Este folositor să-ți vezi viețile trecute? Oamenii mă roagă să-i ajut s-o facă.

De ce să le dai și mai multă mâhnire? O singură viață este destul de chinuitoare. Ajutându-i, tu nu le
dai milioane de alte corpuri. Nu tu ai control asupra corpului, ci mintea. Tot timpul, mintea o face.
Încarnările sunt din corp și nu din conștiență.
Adevărul Final este că niciodată nu s-a întâmplat nimic și nici nu se va întâmpla vreodată! Adevărul
nu-i afectat dacă tu crezi sau nu acest lucru. Dacă o știi din experiență, atunci te va ajuta să fii fericit.
Câtă vreme există schimbare, trebuie să existe ceva neschimbător care să privească schimbările. Fără
ecran, nu pot exista imagini ce se mișcă pe el. Ecranul este fix, dar pelicula-i mereu schimbătoare.
Oriunde există schimbare, trebuie să existe un substrat neschimbător. Asta-i propria ta natură. Pe acest
substrat se proiectează corpul, mintea și toate fenomenele.

***

Prin urmare, chiar dacă ești realizat, corpul trebuie să-și termine cursul.

Trebuie să-și încheie cursul, da. Acesta este un fel de a gândi, dar de fapt nu-i niciun curs de terminat.
Când mintea-i activată, atunci tu-i spui curs.
41
 Pentru o ființă iluminată, cum este lumea manifestată? Legile naturii și armonia, precum
anotimpurile, par să existe în starea de veghe și nu în cea de vis. Sunt confuz în raport cu deosebirea
dintre starea de veghe și cea de vis. Una pare mult mai ordonată decât cealaltă.

A căuta concordanța este tot a privi mintea. Tu ți-ai fixat diferența dintre starea de veghe și cea de vis,
dar nu vorbi despre una din stări când te afli în cealaltă.
Dacă în starea de vis tu ești flămând, cum te va ajuta acolo hrana din starea de veghe? Tu vrei
mâncare gătită în vis sau când ești treaz? Dacă vezi un prieten în starea de vis, nu ești fericit? Și nu suferi
când în vis te mușcă un șarpe? Du-te la un doctor de vis.
Mai întâi înțelege și apoi spune ce-i ordinea și dezordinea. Lucrul cel mai ordonat este să pășești în
libertate.

***

Cu cât stau mai mult aici, cu atât sunt mai confuz. Am sentimentul că nu mai pricep nimic. Mă simt
agitat înăuntrul meu. Totul se învârte. Nu mai știu ce să fac.

Dacă nu știi ce să faci, atunci rămâi așa cum ești.

Cred că trebuie să se întâmple ceva.

Nu te aștepta la nimic și atunci se va întâmpla. Să nu ai nicio așteptare. Ai venit aici pentru așteptări
sau să renunți la toate așteptările?

Asta-i o întrebare bună.

Și eu aștept de la tine un răspuns bun!

Cred că am venit aici pentru așteptări.

Și acele așteptări, s-au dus ele sau încă le mai cari pe cap?

Nu știu. Sunt derutat.

Dacă nu știi, este în regulă. Dacă nu știi, nu te gândi la nicio așteptare. Dacă nu există așteptări, ești
liber. Dacă aștepți însă ceva, te afli în sclavie. Alege ce vrei. Așteptările nu se împlinesc niciodată.

Dar eu îi văd pe toți acești oameni care au aici experiențe minunate. Cred că și eu ar trebui să fiu la
fel.

Ei și-au pierdut așteptările, de aceea au experiențe. Dacă nu aștepți nimic, atunci ce-a mai rămas?

Nimic.

Nimic. Și atunci vei fi fericit. A renunța la așteptări este natura ta și nu a avea așteptări. Nu aștepta
nimic. Fără așteptări, este starea sahaj samadhi.

Mijlocul spre eliberare

Când oamenii merg într-un loc izolat ca să practice meditația, se pare că li se întâmplă ceva
mângâietor și liniștitor.

Schimbările vor avea loc.

42
 Fiindcă toate practicile mele m-au părăsit brusc, m-am dus odată la maestrul meu. Eram foarte treaz.
În 1945 lucram în Madras; îmi făceam practicile zilnice de la 2,30 noaptea până la 9,30 dimineața,
după care mergeam la birou. Într-o zi, practicile m-au abandonat pe neașteptate. Pur și simplu, nu m-am
mai trezit să le fac.
În vecinătate, era o misiune Ramakrishna. Un swami de acolo îi spunea acestei situații „noaptea
neagră a sufletului”. El îmi spuse: „Să vii la mine și să-mi asculți discursul zilnic la ora 6 seara.” Alt
swami din secta Vishnu îmi spunea: „Trebuie să continui. Vino și urmează kitra noastră. Gurul nostru
spune că chiar dacă vasul este curat, trebuie spălat pentru ziua următoare.”, dar eu i-am răspuns: „Dar
dacă cana mea este din aur, atunci eu nu mai am nevoie s-o spăl; poate cana ta e din alamă.”
Fiecare-mi spunea să continui practicile, vezi tu...dar eu nu eram mulțumit. Practicile m-au părăsit de
la sine datorită experiențelor mele. Le iubeam. Eram chinuit că nu le mai puteam face, că nu mai puteam
sta așezat, așadar, m-am dus la maestrul meu, ca să rezolv problema. Am plecat într-o zi de sâmbătă.
I-am spus: „Am practicat meditația 18 ani. M-am trezit dimineața și n-am mai putut ședea așezat.
Sunt derutat. Nu știu ce să fac.”
El m-a întrebat, atunci: „Cum ai venit de la Madras la Tiruvannamalai?”
„Cu trenul.”, i-am răspuns eu.
„Și de la gară la ashram?”
„Cu o căruță.”
„Și unde-s acum toate astea?”
I-am spus că le-am lăsat în stațiile lor. El mi-a spus: „Asta înseamnă că ele te-au adus într-un loc și că
tu te-ai lepădat de mijloacele de transport. Ele te aduc undeva, te inițiază și apoi se întorc înapoi de unde
au venit. Nu poți sta în tren când călătoria s-a sfârșit. Practicile făcute te-au adus la destinație, acum ieși
din gară! Ele și-au făcut treaba; acum trebuie să te înfrunți pe tine însuți; este o situație foarte plăcută.”
Vei fi fericit să renunți la mijloace. Noi suntem atât de atașați de mijloace și le iubim așa de mult,
încât uităm scopul lor. Ai nevoie de mijloace de transport, doar ca să mergi undeva. De ce mijloace mai tu
ai nevoie, dacă nu te miști? Atunci când te afli acasă, n-ai nevoie de nicio modalitate de transport.
Un învățător adevărat nu-ți va da nimic de făcut. Nicio metodă. Nici chiar el nu-ți poate da libertatea!
El îți îndepărtează pur și simplu conceptul de sclavie. Tu o poți face singur! Dacă nu poți, mergi la un
învățător bun. Asta-i învățătura unui învățător adevărat.

***

Era odată un rege, care nu avea descendenți și vroia să adopte un copil. Îi spuse ministrului său:
„Deschide porțile și lasă toată lumea să vină să mă vadă între orele 8 dimineața și 6 seara. Atunci când
vine un om, îmbăiază-l, parfumează-l, îmbracă-l frumos, hrănește-l bine și dă-i muzică și dans, ca atunci
când vine să mă vadă să fie odihnit, înviorat, mâncat, bine îmbrăcat și eu să-l pot adopta ca fiu.”
Porțile s-au deschis și toți din oraș au venit acolo. Oamenii erau îmbăiați și celor care le plăcea să
înoate, li se dădea voie în bazin. Alții începuseră să se parfumeze și luau recipientele cu parfumuri acasă.
Apoi începu prânzul, iar mai toți cărau cutiile cu mâncare acasă. Apoi a venit muzica și dansul.
Când se făcu ora 6 seara, regele spuse: „Ce s-a întâmplat? N-a venit să mă vadă nimeni!”
Ministrul răspunse: „Noi nu înțelegem, Maiestate. Am deschis porțile palatului și toți au fost tratați
așa cum se cuvine, dar la final, ei și-au luat acasă pachete cu mâncare.”
Scopul fusese uitat!
Care-i scopul vieții omenești? Reîntoarcerea acasă. Să întâlnesc regele. Să iau tronul. Noi am uitat. Și
apoi, la ora 6 seara, poliția vine și te scoate afară. Timpul s-a scurs. Dacă mergi direct spre rege, toate
aceste lucruri ți se vor adăuga. Ele îți aparțin. De ce nu mergi să-l vezi mai întâi pe rege? Nu trebuie să
cari acasă toate aceste lucruri, căci ele-ți aparțin. Noi uităm scopul vieții noastre omenești. Trebuie să te
întorci să-l vezi pe rege. Tu începi să te bucuri de una și de alta, dar când timpul s-a scurs, porțile se vor
închide. Acum este timpul și acest timp este chiar această clipă. Îmbăiază-te deci, îmbracă-te frumos,
înoată, spală-te, parfumează-te, mănâncă bine și du-te să te întâlnești cu regele!

***

Tu spui că deși mijloacele te duc undeva, trebuie să renunți la ele.

43
 Da. Asta se întâmplă când ajungi într-adevăr să vezi că mijloacele sunt total inutile și că sosirea ta n-
fost rezultatul niciunui mijloc. Când am văzut poziția ce apare după ce aceste mijloace au fost respinse,
am descoperit că ea n-are nicio legătură cu situația de fapt. De îndată ce-ai atins piatra filozofală, tu nu te
mai poți întoarce la fier sau alamă, pentru că tu ești aurul pur. Dacă erau implicate mijloacele, atunci ai fi
putut s-o transformi înapoi.
Noi vorbim despre mijloace, deoarece altfel nu pricepe nimeni, dar odată ce experimentezi, vei vedea
că ele nu-s de niciun folos. Nimic nu atinge experiența. Mijloacele înseamnă mintea. Mintea nu-i
răspunzătoare de faptul că tu ești condus la ce se află dincolo de minte. Mintea va comanda, desigur.
Aceste mijloace te vor duce la ceva ce-i asociat cu mintea. Mijloacele aparțin trecutului. Atunci când
vorbești despre mijloace, asta te va purta spre trecut. Ca să fii ceea ce ești acum, chiar în această clipă, de
ce mijloace ai nevoie?

Alege samsara sau nirvana

Te temi să traversezi calea ce duce pe cealaltă parte, spre libertate, fiindcă vezi încolăcit un șarpe în
mijlocul drumului. În fiecare zi, te întorci înapoi, fiindcă vezi șarpele și ți-e frică să mergi mai departe.
Într-o bună zi, cineva de pe partea cealaltă vine la tine și-ți spune: „Nu-i decât o frânghie. Nu există
niciun șarpe, este doar o frânghie încolăcită.” Această autoritate îți spune adevărul și tu-l înțelegi. Ce
facere mai este implicată aici? Ce i-ai făcut șarpelui? Unde s-a dus el? Ideea că „Eu sunt sclav.” este
asemenea șarpelui. Șarpele n-a existat niciodată. Tu trebuie să îndepărtezi obstacolele date de frică și de
îndoială. Vezi funia așa cum este ea.
Oricând există dualitate, există o stare de vis. Oricând vezi multitudine, te afli în starea de vis.
Creator, creație, rai, iad sau orice altceva în acest interval este o stare de vis. Când te trezești, vezi că n-a
existat niciodată nimic, nici dumnezei, nici creație și nici nimic creat. Nicio lume și nimic în ea. Asta-i
vastitatea absolută.
Apoi apare primul gând, „Eu sunt Katherine”. În somnul profund n-a existat nimic. Nici prieteni și
nici dușmani. Dimineața, când te trezești din somn, apare instantaneu primul gând: „Eu sunt Katherine.”
și numaidecât începe totul.
Timpul și karma apar odată cu primul gând, așa că ia la analizat acest prim gând, „Eu sunt așa și așa.”
și descoperă de unde vine el. Atunci când îl investighezi, acest gând te va părăsi și tu vei recunoaște cine
ești.
Toate celelalte gânduri depind de acest gând, „Eu sunt așa și așa”. Întregul cosmos apare în relație cu
acest gând, așa că ține-te de acest gând-eu, primul gând. Acest „eu” va dispărea și te va lăsa singur. Acest
„eu-ego” te va ajuta să te reîntorci înapoi și după aceea, vei afla că n-a existat nimic niciodată.

***

Carevasăzică, tu spui că uneori noi alegem să vedem iluzia?

Da. Asta-i tot o iluzie. (râsete)

Când devii un privitor, vezi iluzia și după aceea, vezi de fapt că ea nu există. Ca să vezi ceva, tu
trebuie să privești într-acolo. Ca să faci asta, trebuie mai întâi să te separi de tine însuți, asta-i iluzia.

Prin urmare, nu există cu adevărat decât o singură dorință?

O singură dorință nu-i dorință. Cum îi poți spune una fără să existe conceptul de doi? Nu poți să-i
spui una decât dacă nu mai există altceva. Dacă tu stai singur într-o odaie și vine cineva să te vadă, nu-i
poți spune: „Intrați, nu-i nimeni aici!” Spui că nu-i nimeni aici! O singură dorință nu-i dorință. Ea are
nevoie suportul altor dorințe ca să fie una. Când alții pleacă, unul nu-i ceilalți. Noi vorbim despre
unicitate, doar din punctul de vedere al dualității.

***

De ce aleg să cred iluzia?

44
 Tu ai făcut alegerea.

Dar de ce?

Tu ai făcut-o, dar poți și s-o respingi. Ești mulțumit cu iluzia, ai relații cu ea, așadar o crezi. Dacă ai
făcut altă alegere, „Eu nu vreau iluzia.”, atunci nu există nicio iluzie, ea-i creația ta, propria ta imaginație.
Iluzia nu există.
Și ce înțelegi tu prin iluzie, mai întâi de toate? Ceea ce nu există este denumită iluzie. Un miraj în
deșert. Este alegerea ta dacă înoți în ea și apoi mergi mai departe. Alegerea ta. Și ea-ți va pricinui
necazuri. Dacă mergi mai departe în mirajul din deșert și sari în el ca să înoți, a cui alegere este?
Tu poți să nu mai înoți niciodată din nou în același râu. El nu există. Numai tu-l alegi, iar această
alegere proastă se numește samsara.
Ca să ieși din ea, trebuie să se nască o altă alegere. „Eu vreau să fiu liber.” este tot o alegere. „Eu sunt
în iluzie.” este tot o alegere. Așadar, există aceste două alegeri: fie vrei nirvana, fie samsara. Alege una
din cele două.
Alegi samsara și acum nu înțelegi ce-i nirvana. Nirvana nu mai apare după ce-ai ales samsara. Odată
ce-ai ales samsara, tu nu mai ai șansa să te eliberezi de dorințele samsarei, așa că nu știi dacă există
nirvana. Te-ai născut aici, vei rămâne aici, vei muri aici și tot acest ciclu nesfârșit va continua.
Într-o zi, tu trebuie să gândești cu înțelepciune la ce-i bine pentru tine și atunci trebuie să alegi ceva
ce n-ai văzut niciodată. Toți oamenii din această lume sunt pierduți în acea alegere pe care și tu ai
moștenit-o. Vezi toți oamenii care au ales greșit, care merg pe calea asta crezând în alegerea altcuiva. Și tu
faci la fel, mergi pe acest drum, crezând în ce-a ales altcineva.
De ce există anumiți regi care au ales libertatea? De ce și-au părăsit ei palatele, nevestele și averile?
Buddha a fost un prinț și el singur a făcut alegerea. Ce probleme avea el? Avea o soție frumoasă, un fiu și
tot luxul vieții. De ce a ales el astfel: „Vreau să fiu liber!” Fiindcă el a văzut suferința lumii. Avea tot
confortul, o viața de lux, elefanți, un regat. De ce a făcut această alegere?

Este singura alegere.

Dacă-i unica alegere, de ce așa de puțini oameni o fac? De ce nu urmăm alegerea lui Buddha de acum
2500 de ani? Unii oameni norocoși urmează această alegere diferită, apoi ei vor fi altfel de străbuni și
ceilalți vor moșteni alegerea lor, așa că tu trebuie să-ți schimbi comunitatea, implicarea.
Care-i alegerea benefică pentru tine? Ai încercat o singură alegere milioane de ani și poți continua să
cauți desfătare acolo, dar ea n-are sfârșit. Într-o zi, tu nu mai alegi desfătarea, căci ea duce numai la
suferință.

Nu știu cum să mă întorc înapoi.

Înapoi unde?

Înapoi la libertate.

Dacă nu știi, atunci este foarte bine. De ce ai venit aici și nu te-ai dus în altă parte?

Nu există altundeva unde să merg.

Dacă nu există altundeva unde să mergi, atunci asta-i alegerea pe care ai făcut-o. Tu încă mai opui
rezistență, nu-ți accepți propria alegere. Trebuie să întâmpini alegerea. Ești foarte norocos că ai această
șansă. Trebuie s-o cinstești.

O întâmpin, dar ceva mă ține agățat.

Nu trebuie să existe decât dorința.

Dar ce mă oprește?
45
 Tu vezi câțiva prieteni care se joacă pe plajă și vrei să fii cu ei ca să te joci în nisip.

Nu știu calea.

Nu-i nicio cale. Ca să te fi rătăcit, trebuie să fii undeva și nu aici. Tu trebuie să onorezi această
alegere. De îndată ce vezi fața adevăratului diamant, trebuie să-l onorezi dându-i valoarea reală. Trebuie
să-i dai valoare 100% sau îl vei pierde pentru totdeauna. De ce pentru totdeauna? Pentru că data viitoare
îți vei aduce aminte c-ai avut parte de această experiență. Dă-i valoarea pe deplin și nu va mai depinde de
nicio dată viitoare. Dacă faci comparații, atunci îl vei pierde în trecut și dacă-l pierzi, îl pierzi pentru
totdeauna, așa că întâmpină-l total și acordă-i întreaga considerație.

Acceptarea și iubirea sunt unul și același lucru?

Același lucru. Iluminarea are loc la o pocnitură de degete. Aici și acum! Este cel mai extraordinar
lucru dintre toate. Mai aproape decât propria-ți respirație. De ce o amâni pentru încă un secol? Dacă ceva
este cel mai aproape, mai aproape decât respirația, unde trebuie să mergi și ce trebuie să faci ca s-o afli?

O am!

O ai? Bine. Nu-i nevoie de niciun efort. Nu-i nimic de făcut. Ce este aici deja, foarte aproape, asta-i
acceptarea. Dacă o ai, atunci n-o poți pierde niciodată. Cum poți pierde ceva ce n-are nicio localizare,
ceva ce e mai aproape decât respirația?

***

Pare că în fiecare clipă eu pot alege să fiu liber, dar mai există vreun alt pas, în care, în cele din
urmă, să nu existe nicio alegere? Există diverse nivele de libertate?

Nu. Nu există mai multe nivele de libertate, ci diferite nivele ale alegerii pe care o faci. Este suficient
numai odată să alegi libertatea, căci dacă repeți asta, îi vei pierde semnificația. Agață-te de alegere atunci
când ea apare și mărșăluiește înăuntrul ei, căci după aceea nu va mai exista o alternativă. Identifică-te cu
alegerea, scufundă-te imediat în ea și apoi alegerea nu va mai fi alegere. Sari înăuntrul acestei alegeri și
devino alegerea însăși.
Cercetează de unde vine această alegere. A cui este ea? Asta te va duce la nicio variantă. Când
alegerea este din altă parte, atunci ea nu-i alegere, ci alegerea pe care o face egoul care te-a păcălit secole.
E suficientă o invitație din altă parte. Împărații și-au părăsit tronurile, familiile, soțiile și averile, ei au
întâmpinat pe deplin această alegere.

Lila

Valurile spală întotdeauna malul, dând naștere la mișcare și zgomot. Într-o zi, un val micuț a văzut
altul mare și bătrân care se rostogolea în depărtare. Micul val îl întrebă pe cel bătrân: „Tu ai auzit despre
ocean? Chiar există cu adevărat așa ceva?”
Valul ce bătrân îi răspunse, râzând din răsputeri: „Am auzit și eu despre ocean, dar nu l-am văzut
niciodată cu ochii mei.”
(Poonjaji privește de jur împrejur în cameră și zâmbește.)
Valurile, mișcarea și zgomotul lor, toate astea sunt numite samsara; asta-i separația iluzorie care
cauzează suferința. Cine poate să descrie aici oceanul?

În prima mea zi de satsang, priveam pe fereastră. Putem vedea păsărelele. Cele din apropiere
treceau foarte repede prin fața mea, dar cele mai îndepărtate pluteau pe cer și le lua mai mult timp să
treacă prin fața geamului meu. Mi-am dat seama că acele păsărele erau precum gândurile mele și am
observat acele gânduri până când ele n-au mai apărut deloc.
46
 Acum se naște un gând din fericirea mea goală. Sunt gata pentru un nume nou. Îmi dau seama că-mi
fusese frică de vocea acestui gând. Observându-l, înțeleg că toată îndoiala și frica locuiesc doar în minte.
Pasărea Noii Zeelande este Kiwi, ea nu poate zbura, fiindcă n-are prădători și, prin urmare, și-a pierdut
teama. (El începu să plângă.)

Ai venit la mine, noaptea. Știam că venise vremea să-ți dau un nume nou. Numele tău este Dharma.
Ești primul care poartă această învățătură în patria păsării Kiwi, așa cum Bodidharma a dus budismul în
China.

Apare din vid un gând.

Bine! Identifică-te acum cu el. Gândul apare din vid. Dacă acest gând este unul despre goliciune și tu
te identifici cu el, asta înseamnă că vidul se varsă în vacuitate. Nu va exista nicio separare. Apoi, gândul
se reîntoarce din nou în vid.
Acum, dacă acest gând al golului apare și tu-l verifici, apare iarăși dualitatea.

***

Eu îi opresc pe oameni să sară din samadhi în satsang. Întregul samadhi are o durată. Ne schimbarea
este prezentă de-a pururi. Fii ne schimbarea în circulație cu întreaga prezență!

Mă descopăr vrând să mă retrag din contactele sociale.

Dacă vrei să fii un sfânt, atunci există un set de comportamente prescrise care taie senzațiile lumești;
aici este convenabil să devii sfânt. Unele secte merg atât de departe, încât evită până și contactul vizual cu
femeile, iar Nagas ajung chiar până la mutilarea sexuală.
Totuși, după experiența mea, cel mai bine este să nu schimbi nimic din ceea ce faci, pentru că totul își
poartă singur de grijă. Vacuitatea este întotdeauna singură și descătușată. Ea este acum și acum este goală.
Joacă-ți doar rolul în Lila, fără nicio așteptare sau atașament.

***

De ce vii la mine numai în starea de veghe?

Atunci, când gurul intră în ceea ce tu numești stare de veghe și te trezește, asta nu-i decât o stare de
vis din care gurul te deșteaptă.

Atunci care-i deosebirea dintre starea de vis și cea de veghe sau dintre guru și trezire?

Niciuna. Ce se întâmplă atunci când în vis vezi un tigru ce vine după tine?

Mi-e frică și o iau la fugă.

La fel, în așa-zisa stare de veghe, atunci când îl vezi pe guru că vine după tine, ce se întâmplă? Nu-i
nicio deosebire. Ca să te trezești, trebuie să fi adormit. Guru-ți spune să te trezești. Dacă n-o faci,
înseamnă că tu n-ai văzut tigrul, ai văzut o oaie.
Nu-i nicio deosebire între un animal și cineva care doar mănâncă, doarme și face sex. Omenirea,
totuși, are potențialul de a dori libertatea, pe când animalul n-are șansa asta. Tu ai opțiunea de a fi liber și
nu-i nevoie să mergi la abator. Poți evita abatorul, dacă vrei s-o faci, altfel, vei fi luat în primire de
măcelar, regele morții.
Poți evita asta chiar acum. Moartea nu va lua decât trupul. Chiar acum, tu trebuie să știi că: „Eu nu
sunt corpul. Corpul meu este în durere. Mintea mea este cea care nu-i potolită.”. Deja astea-s separate de
tine. Al cui corp? A cui minte?
Adevărata ta natură, Sinele, Necunoscutul, El este răspunzător pentru toată acțiunea, dar egoul și-o
atribuie. Atunci când soarele strălucește pe cer, tu spui că-l vezi, dar când el a apus, spui că nu-l mai vezi.

47
Cine-i cel care poate vedea că tu nu poți vedea? Eu îi spun natura Sinelui, prin care este văzută vederea și
ne vederea. Tu trebuie să te abandonezi acelui vid suprem necunoscut și să lucrezi de acolo.

***

Chiar dacă simt mai multă pace și fericire aici, chiar dacă sunt în vid, încă se mai naște ideea de a
face ceva și acest lucru pare ca un nor.

Nu, nu-i un nor, este o ceață.

Nu-i nimic dacă gândurile vin să facă ceva. Tu poți face orice 100% cât timp cunoașterea absolută
vine din vacuitate.
Soarele strălucește, norii se mișcă, toate acestea vin din vacuitate. Poți fi mult mai activ și acțiunea
chiar că nu te va necăji sau perturba și nici nu te va uimi.
Va exista un rol de jucat. Permite-i și acțiunea se va produce din neant, iar apoi așa-zisa acțiune va fi
goală.
Eu nu-ți spun să te duci la mănăstire, ci pe câmpul de luptă. Această acțiune este egală cu
inactivitatea, substratul ei este inactiv și tu ești acesta. Activitatea/inactivitatea n-au nimic de a face cu
starea ta. Acțiunea foarte spontană nu lasă nicio amprentă în memorie. Samsara lasă însă urme în
memorie. Dârele tale vor fi asemenea urmei lăsate de păsări în zbor. Ce stochezi în memorie este samsara
fără de sfârșit.
Dacă tu te cunoști pe tine însuți, atunci acest bagaj este sfărâmat. Dacă te cunoști pe tine însuți, atunci
nu mai există nicio samsara, nici acum, nici înainte și nici după. Asta-i doar imaginație și rezultatul unui
singur gând: „Eu sunt corpul.” Ce vezi, dacă din propoziție dai la o parte cuvântul corp?
Ca să vezi samsara, trebuie mai întâi să devii corpul. Apoi apare timpul și corpul se multiplică în alte
milioane de corpuri. Doar imaginație. Atunci când te trezești, vei vedea asta într-o clipită. Când obții
libertatea, vei ști foarte bine acest lucru.

***

Natura este schimbătoare. Unii oameni se preocupă acum de planetă și de natură. Multe minți
lucrează la problemele poluării și ale schimbărilor atmosferice. Există oameni serioși sufletește care se
roagă pentru vreme. Ce-i cu toate astea?

Asta-i tot munca naturii.

Nu, este munca minții. Eu știu asta.

Da. Și de unde ai căpătat tu mintea asta?

Știu. E mintea.

Da, este mintea, dar de unde are ea putere să lucreze asupra acestui lucru? A cui putere a luat-o
mintea ca să facă asta?

A Sinelui, a sursei.

Da. Acea sursă este numită natură. Dacă mintea face unele probleme, atunci natura-i cea care
lucrează. Mintea și ea este tot natura.

Este planeta asemenea unei ființe?

În spațiu, se întind nenumărate planete și sisteme solare, aceasta este toată creația minții. Mintea are o
putere uriașă. Tu poți face orice vrei. Dacă nu lucrezi pentru eliberare, mintea-ți poate arăta și altă cale
dacă vrei s-o folosești. Mintea te împinge. Dacă tu spui că vrei libertatea, asta-i asocierea cu mintea și
doar efortul ei. Mintea vrea să fie în pace, deci de ce nu te împrietenești cu ea?

48
 Să mă împrietenesc?

Mintea este și prietenul și dușmanul tău, tu o poți folosi cum îți place. Se va întâmpla după cum îți
dorești. Vei deveni ceea ce-ți dorești.

Dar medicina are puterea să vindece corpul și nu mintea.

Aceea este mintea cu literă mare. Este mintea căreia îi place să atingă Mintea. Direcția minții este
Mintea însăși și acea minte este absolută.
Gândul se află înăuntrul minții; atunci când el se reîntoarce la minte, mintea e liniștită, un ocean fără
valuri, iar când valurile apar în minte, ele devin universul.

Mintea-i Satana?

Demonul este puterea răului din minte; răul este și el o realitate înăuntrul regatului minții. Mintea are
o tendință spre rău, tendință manifestată ca un demon. În Sarnath, într-unul din temple, este pictat Buddha
șezând sub un copac și înconjurat de toate tentațiile. Lănci și sulițe se îndreaptă spre el, ca să-l țină
departe de iluminare. Toate acestea reprezintă tendințele minții, propria ta creație, propriile tale
predispoziții. Unde nu-i minte, nu-i univers, nu-i Dumnezeu, iar când liniștești mintea, toate fenomenele
se sfârșesc.

Dar cum să liniștesc mintea?

Privind-o. Privește-o și ea se va astâmpăra; apoi va fi obiectivată. Un subiect trebuie să fie acolo ca

să privească la acest obiect, după care ești separat de ceea ce privești. Descoperă a cui minte este agitată și
a cui minte se află în pace.

Atunci când spui: „a cui minte?”, asta-i una din cele mai bune glume pe care le-am auzit vreodată.

Da. Tu glumești. La fel și eu. Când spui că mintea-i agitată, tu glumești, așa că glumesc și eu.

***

Am auzit că ai menționat Lila. Ce vrei să spui?

Ce-i Lila? Lila este ceva asemănător cu mersul la cinema. Mai întâi există ecranul care-i gol. Lumina
strălucește pe ecran și ea este albă și clară. Apoi începe să meargă proiectorul și pe ecran apare filmul.
Oamenii se căsătoresc și mor, iubesc și se luptă, după care filmul se sfârșește. Ecranul este din nou gol.
Actorii știu tot timpul că ei sunt actori. Nimeni nu s-a născut și nimeni n-a murit. Actorul interpretează
rolul unui rege, dar el știe tot timpul că-i un actor.

După realizarea neantului mai există încă gust și preferință?

Da, dar e gol. Nu-i de gustat decât rolul de rege sau de sclav. Samsara apare imediat ce te identifici cu
rolul și tu crezi că filmul este real.

***

Odată, un rege fusese toată noaptea la vânătoare. Veni dimineața acasă și gurul său îl aștepta. Regele
îi spuse: „Mai întâi mă voi odihni un pic.”
Mai încolo, el se trezi și spuse: „Guruji, am o întrebare. Am ațipit puțin și am visat că eram un
cerșetor. Plecasem într-o zi la cerșit spre oraș și pe drum m-am întâlnit cu alți cerșetori ce mergeau în
direcție opusă, ei veneau de la oraș. Unul dintre ei mă întrebă unde merg, căci era ziua de naștere a
regelui. Îmi spuse: «Haide cu noi. Regele ne va haine, mâncare aleasă și bani.» Am plecat cu ei și acolo
am fost bine hrănit și am primit haine noi. M-am hotărât ca în ziua aia să mă spăl și să-mi pun hainele
date de rege și să mănânc regește.
49
 În timp ce mă îmbăiam, un câine mi-a șterpelit mâncarea. L-am urmărit cu un ciomag. Mi-am luat
mâncarea înapoi și m-am trezit din somn. În acea clipă, eu fusesem un cerșetor care tocmai venise după
pomană de ziua regelui! Guruji, spune-mi care-i de fapt adevărul? În acel moment, eram eu un rege sau
un cerșetor?”
Guru îi răspunse: „Ambele sunt vise. În acest moment noi ne aflăm tot într-o stare de somn. Întreaga
lume doarme. Dormitul înseamnă cerșeală. Fiecare cerșește ceva. Regii cerșesc. Toată lumea cerșește.”
Acum, tu trebuie să te trezești în vreme ce toată lumea doarme.
Oricine rămâne în Sine, gândește la Sine, vorbește despre Sine, se află în starea reală de trezie, dar
când o uiți și-ți spui: „Eu nu sunt Sinele, am nevoie de altceva.”, atunci asta-i starea de somn și tu fugi
după câine ca să-i iei mâncarea.

Dorința

Care-i diferența dintre voia mea și voia lui Dumnezeu?

Tu-i impui lui Dumnezeu, voia ta. Tu spui: „Facă-se voia ta!”, dar asta înseamnă de fapt „Facă-se
voia mea”. Tu-i spui lui Dumnezeu: „Să se facă voia mea! ” Dumnezeu n-ar nicio voie, deoarece el n-are
nicio dorință, așa că asta înseamnă de fapt „Facă-se voia mea!” Cine-i cel care-i impune lui Dumnezeu
această vrere? Dumnezeu n-are nicio intenție. Aceasta este vrerea ta, dorința ta. Dumnezeu nu spune: „Să
se facă voia mea!” Atunci când ea se realizează, se va împlini propria ta voință. Dumnezeu din ceruri nu-i
servitorul tău.

Ce-i vrerea?

Doar dorință. Fără de dorință, unde mai este vrerea? De fapt, tu-ți poți folosi vrerea doar o singură
dată și atunci este vorba despre intenția de libertate. „Eu vreau libertatea. Vreau să fiu liber!” Folosește -ți
voința doar în acest scop și atunci ea va fi împlinită, altfel n-are niciun rost să uzezi de ea, ca să urmărești
una sau alta.

De ce oamenii nu vor iluminarea?

Fiindcă mintea îi antrenează în distracția simțurilor și lor le este frică să renunțe la plăcerea pe care
le-o oferă simțurile. Îi poți număra pe degete pe cei care vor cu adevărat să fie liberi. Fiecare se teme că
va pierde lumea, atașamentele, relațiile, pe cei dragi. Ăsta-i un concept nebunesc. Din contră, atunci când
ești iluminat, vei începe să ai relații cu adevărat bune, chiar și cu lumea plantelor și a animalelor. Îi vei
iubi pe toți. Iluminarea mai întâi și apoi, tu vei fi o ființă omenească bună.

Ce ne împinge să dorim libertatea?

Norocul. Sunt acumulate merite cât un munte și apoi vei dori să fii liber. Dacă în viața asta pierzi
acest lucru, îl vei purta cu tine în viața următoare, până când se formează un munte de calități.

Ce i-ai spune tu cuiva, căruia nu i-a apărut dorința de libertate? Cum poate el să acumuleze calități?

Acel fel de oameni nu vin la mine. Dacă vrei diamante, tu te duci în piața de cartofi?

Sunt calitățile amestecate cu timpul, adică cu mintea?

Da. Atunci când treci dincolo eu îți voi vorbi într-un limbaj diferit. Nici calități, nici deficiențe, nici
zeități și nici practici.

Carevasăzică, este înrudită cumva calitatea cu bogăția sufletului?

50
 Toate aceste lucruri există doar în sistemul ignoranței. Realmente nu există calități, deficiențe,
sclavie, iluminare și nici căutarea iluminării. Acesta este Adevărul Final. Dacă ești de acord cu asta,
atunci îți voi vorbi despre acest subiect.
Tu vii pentru eliberare; în Adevăr nu există nicio diferență între libertate și sclavie. Dacă vrei să fii
liber, acest lucru este din punctul de vedere al sclaviei. Atunci când ești gata să respingi atât libertate cât
și robia, aceasta este Libertatea despre care am tot vorbit.
Nu există nicio calitate, nicio practică, nicio zeitate, nicio sadhana. Adevărata meditație la libertate
este pură, imaculată; în ea nu intră niciun gând despre eliberare și se termină într-o secundă. Câtă vreme
există conceptul de eliberare, tu te afli în robie. Să nu mai ai niciun concept, nici chiar pe cel că meditezi.
Când eu văd pe cineva meditând, este ca și când l-aș trezi din somn.

Tu spui că meditația la eliberare este ea însăși sclavie?

Da. Atunci când alergi după ideea de a medita la eliberare, unde te afli? În robie sau nu? N-ai tu în
minte o idee care-ți spune să te eliberezi de ceva anume? Deci te afli în sclavie, ești constrâns. Tu
meditezi la asta și nu la eliberare!
Această libertate pe care o cauți este opusă robiei. Libertatea adevărată n-are opus, așa că începe-ți
meditația stând în libertatea însăși. Ai libertatea în mâini, așa că la ce mai meditezi?

La nimic.

Aha, asta-i! Cum de știi că-i nimic? N-are nume, n-are formă, n-are concept. Meditează asupra
acestui nimic, înăuntrul lui, împreună cu el. OK? E ceva ce nu poate fi conceput, obținut sau atins. (multe
râsete) Transcende acest gând de eliberare. Apoi, libertatea nu va exista. Cunoașterea nu va exista. (și mai
multe râsete).

Ce se întâmplă cu simțurile?

Mai întâi, experimentează. Mai întâi, atinge starea și apoi vorbește despre ea. Tu întrebi: „După ce
mă mărit, o să am un fiu?” Dar de ce nu întrebi: „După ce mă mărit, ce se va petrece când o să am 50 de
ani?” De ce nu mă întrebi asta? Mai întâi, experimentează. La început, ai nunta. Apoi, vei cunoaște totul.
În primul rând, ce se petrece cu simțurile tale când dormi? Atunci nu există simțuri, nici minte, nici
grijă, nimic. Ăsta-i somnul, care-i încă ignoranță. Mintea-i obosită; se odihnește și tu renunți la tot. Pentru
4-5 ore mintea se odihnește și abandonează tot.
Ai un gând că trebuie să te trezești a doua zi la ora 6 dimineața. Cu acest gând, tu te culci și parcă ți-
ai înnoda o frânghie în cap. „Mâine voi face asta și aia.”, îți spui tu. A doua zi te scoli cu acea frânghie
înnodată în cap. Somnul este locul în care pierzi totul, dar acel somn este plin cu conștiență, ești conștient
în acel somn. Acum, tu descoperi.

***

Nu-mi pot dori să mă schimb. Nu-ți poți dori să n-ai dorințe, pentru că înseamnă că asta-i și mai
mult ego, nu-i așa?

Această dorință nu poate fi așa de ușor respinsă. Această dorință, „Eu vreau să fiu liber.” - hai să-i
spunem ultima dorință, ultima pentru cel mai înalt lucru care-i perfecțiunea, eternitatea, neantul - nu poate
fi respinsă, ea te va purta undeva, după care va dispărea. Această dorință va arde și ceea ce va rămâne va
fi natura ta adevărată, așa că fii-i recunoscător. Doar foarte puțini oameni vor alege această libertate.
Agață-te din răsputeri de această dorință și ea te va purta spre libertate, după care va dispărea. Fiecare
dorință are nevoie de sprijinul unei alte dorințe, altfel o dorință nu-i dorință. Prin urmare, ea este însăși
libertatea. Aici mijloacele și finalurile sunt aceleași. Dorința intensă de libertate, de una singură, ea nu
permite apariția altor dorințe, ea-i libertatea însăși.
De îndată ce ești conștient că ești liber, dorințele apar, dar ele nu mai prind teren, pentru că semințele
lor sunt arse. Neantul îți aduce fericirea, dar este inconștient. Tu atribui fericirea unei posesiuni și nu
neantului, dar cea care-ți dă fericirea este tocmai eliberarea de dorință.

51
 Toată atracția este a Sinelui pentru Sine. Nimeni nu-ți poate da fericirea, nici corpul, nici carnea.
Sinele pentru Sine o face. Atragerea este a Sinelui pentru Sine. Ăsta-i secretul. De îndată ce-l cunoști, în
lume va fi numai iubire și ura nu va exista.
Pentru această recunoaștere este nevoie doar de-o clipită. Numai o singură dată. Doar un moment.
Privește înlăuntru și recunoaște-te în interiorul acestei clipe. Ca să recunoști această libertate, tu n-ai
nevoie de vreun program lung care să dureze ani în șir, tu ești liber deja. Nu faci decât să nu recunoști
asta, adică amâni libertatea pentru mai târziu. Tu trebuie să-ți recunoști propria ta natură, altfel nu vei fi
fericit.

***

Dorința de eliberare a crescut în ultimul timp. O simt puternic, ca un fel de foc, atât de puternic încât
rareori îi pot face față. Se intensifică și arde înăuntrul meu atât de tare, încât abia de-i mai rezist.
Lăuntric, această dorință de eliberare arde în flăcări. N-o pot lăsa pe mai târziu. Trebuie s-o am acum.
Vreau s-o cunosc pe dată. Dorința încă e în flăcări.

Când chiar această dorință este arsă, atunci va exista eliberarea. Tu trebuie să-i dai și mai multă tărie,
mult mai multă, astfel ca ea să fie consumată în propriul ei foc și așa va rezulta libertatea.

Cum devine ea și mai puternică?

Atunci când nu mai este niciun altfel de sprijin pentru vreo altă dorință.

Prin înlăturarea tuturor celorlalte dorințe?

Trebuie să existe doar dorința de eliberare, fără ca ea să fie asociată cu vreo altă dorință. Atunci când
nu mai există nicio altă dorință, cu excepția eliberării, cum mai poți s-o numești dorință? Dacă există o
singură dorință precisă, atunci poți numi dorința de eliberare, dorință. Unde n-au mai rămas alte dorințe,
cum îi mai poți spune dorință?

Nu știu.

Trebuie să știi. Pune-te în acea situație.

Încă nu înțeleg.

Dacă a mai rămas numai o singură dorință, fără conceptul de un al doilea, cum mai poate rămâne
unul, în absența celui de al doilea? Unde sunt limitele acestui unu, dacă el nu-i definit în raport cu
altceva? Atunci când nu mai există un al doilea, această dorință va pleca și ea și atunci aceea va fi
libertatea.
Această dorință pentru eliberare nu intenționează să te câștige în vreun fel. Ea va dispărea, asta-i tot,
altfel ai obține sau atinge ceva, dar mai apoi l-ai pierde iar, însă asta n-ar mai fi natura ta adevărată.
Natura ta adevărată este să nu ai nicio dorință.

Dorința nu pare să fie un obiect, pare să aibă legătură cu Sinele.

Această dorință răsare din Sine în Sine, ca să atingă Sinele. Ea se va întoarce acolo de unde s-a ivit.
Va merge îndărăt; ca să se realizeze, ea nu te va lua din acest loc, ca să te ducă altundeva. Această dorință
va dispărea. Dacă nu provoci această dorință de eliberare, ce va mai fi rămas?

Nu știu. Ea-i mereu acolo.

N-o provoca și vezi mai apoi. Care-i situația?

Atunci, nu mai este nicio dorință? Nici chiar cea de eliberare?

52
 Da. (pauză) Acum, ce-i asta? Ce-a rămas?

Mai întâi au dispărut toate dorințele și a rămas această dorință de libertate. Când și ea s-a dus, ce-a
rămas este libertatea însăși.

Când spui libertate, mai există dorința de libertate?

Nu.

Ce se petrece acum?

Nu sunt dorințe.

Păi, atunci rămâi ca asta! Ce problemă este dacă rămâi așa? Cum ai numi situația asta, libertate sau
sclavie?

Nici una, nici alta.

Da. Foarte bine. Atunci când spui că nu-i nici libertate și nici sclavie, în spațiul dintre cele două,
provoacă dorința, după care vezi ce vom face. Ce dorință vine? Ce gând vine? Ce obiect vine? Ce subiect
rămâne?

Nimic.

Foarte bine! Un om foarte înțelept.

***

Dacă există vreo metodă, asta-i de a respinge tot ce poate fi respins. Când ai respins tot ce poate fi
respins, ceea ce-a rămas este tu însuți. Niciodată nu te poți respinge pe tine însuți. Poți spune: „Eu nu sunt
eu?” Ființa nu poate fi respinsă, devenirea este tot ce poate fi respins. Poate fi respins ceea ce devii, dar
Ființa, care-i goală, care-i natura, sursa, cum poate fi ea respinsă? Cum poți să respingi neantul? Dacă
există ceva, acela poate fi respins, dar dacă-i gol de lucruri, gol de idei, cum mai poate fi respins? Acum,
tu trebuie să recunoști că „Eu sunt Acela”.

Carevasăzică, atunci când se ivește o dorință, trebuie s-o respingi?

Nu, n-o respinge. Află-i sursa. Întoarce-te înapoi, acolo de unde a apărut ea și acolo găsești sursa
tuturor dorințelor. Dacă trebuie să meditezi, fă-o în felul ăsta, cercetează și descoperă sursa acestei
dorințe. De unde vine dorința de a medita?

Din nemulțumire.

De unde vine această nemulțumire? Du-te înapoi, acolo unde se naște ea. Vine ea din lume?

Nu.

OK, așa că dă-o afară. Această nemulțumire a venit din lăuntrul tău. Întoarce-te la această sursă
lăuntrică de nemulțumire.

A venit din mintea mea.

Și de unde vine mintea? Tu ai spus „mintea mea” A cui minte este ea? Descoperă sursa minții.
Satisfacția și insatisfacția se află în minte, nu-i așa?

Da.
53
 Deci află sursa minții, care uneori este mulțumită, alteori nemulțumită. Acum, urmărește sursa minții.
Du-te îndărăt acolo de unde apare ea, acum. (râsete).
Da, da. Nu-i nicio deosebire între a căuta sursa minții sau „Eu vreau să fiu liber”. Dorința pentru
eliberare este același lucru cu procesul reîntoarcerii la sursă.
Când ai căutat sursa minții, ce alte dorințe te-au mai încercat?

Dorința de a ajunge ceva din urmă. Dorința de a cunoaște cu adevărat. Mă simt de parcă cunosc
cuvintele.

Respinge cuvintele, inclusiv cuvântul „minte”. Ceea ce ți s-a cerut să faci este să te reîntorci la sursa
minții.

Descopăr liniște.

OK. Mai înainte tu vorbeai despre nemulțumire. Mai găsești nemulțumirea în această liniște?

Nu în liniștea însăși.

Ei bine, când revii la sursa minții, descoperi liniște. Cine-i liniștit?

Eu sunt.

Rămâi aici și spune-mi dacă mai vezi vreo nemulțumire pe undeva prin jur. „Eu sunt”, ai spus.
Chestionează-l în legătură cu nemulțumirea mai întâi pe „eu” și apoi pe „sunt”. Doar astea două au mai
rămas, „eu” și „sunt”, așa că lasă-l pe „eu” să-l întrebe pe „sunt” și pe „sunt” să-l întrebe pe „eu” dacă mai
există cumva vreo nemulțumire. Cine-i nemulțumit?

Când „eu” și „sunt” se întreabă unul pe altul, ei nu sunt nemulțumiți.

OK. Respinge-l acum pe unul dintre ei, ori pe „eu” ori pe „sunt”. Vezi tu, încă suntem pe urma sursei.

Îl resping pe „sunt.”

Excelent. A rămas așadar numai „eu”. Întreabă-l acum pe acest „eu”, „Cine ești tu?” „Eu” îl întreabă
pe „eu” „Cine sunt eu?” N-a mai rămas niciun al doilea, așa că lasă-l pe acest „eu” să se întrebe pe el
însuși. Tu spui „eu sunt Bill”. Îl întrebi asta cumva pe altcineva, adică „Sunt eu Bill? Cine-i Bill? Unde
sunt?”

Nu. Nimic.

Nimic. Chiar și acest „eu” dispare aici. Cuvântul „eu” dispare. Atunci când nu mai e nimic de
întrebat, îl poți respinge chiar și pe „eu”, OK? Ce-a mai rămas acum? Du-te dincolo de locul din care
apare „eu”. Fă-o rapid. Fără gândire. Ești foarte aproape. Nu rata clipa asta! (O pauză lungă)
OK. Atunci când spui „eu”, ce vezi? Vreun nume? Vreo formă?

În „eu”, nu.

Niciun nume, nicio formă. Asta-i natura ta. O vei recunoaște acum? Te vei lansa în ea?
N-are importanță dacă nu poți vorbi. Eu sunt mulțumit. Rămâi doar asta și rămâi tăcut. Onorează
această situație prin păstrarea tăcerii și devenirea liniștii însăși. Când ești tăcerea însăși, încearcă să sari
afară din ea. Unde vei merge?

***

Simt atât de multă energie și extaz. Tu ai spus că a trece prin asta este tot fericire.
54
 Extazul este ultimul înveliș de respins, căci în el încă mai există acțiunea unuia care se bucură de
ceva. Separarea. Aici, cei mai mulți oameni se blochează, ei descoperă ceva fericire sau extaz și se lipesc
trainic de asta, astfel că nu trec dincolo.

Uneori, eu simt atât de multă energie când sunt cu tine, încât chiar nici nu mai pot auzi ce spui.
Atunci când ai spus „Treci dincolo de extaz.”, am început să plâng și să tot plâng.

Această energie nu-i diferită de sursă, ea-i responsabilă de soarele care răsare, de vântul care adie, de
tine care meditezi. Problema este atunci când tu atribui această energie altcuiva; ea poate fi fizică,
mentală, intelectuală, vitală sau beatifică. Prin intermediul acestei energii, noi ne simțim fericiți, noi
respirăm; acesta este curentul subteran. Atunci când înțelegi, vezi că nu-i nimic de făcut referitor la asta,
doar să strigi din răsputeri: „Eu sunt această energie!”

Există clipe în care simt că eu sunt această energie, dar alteori mintea-mi spune că trebuie să fac
ceva anume.

Chiar și atunci această energie este cu tine. Tu spui: „Eu fac.”, dar ce-i energia care te lasă să faci?
Ridic o mână. Ce face ca mâna să fi ridicată? Care-i acest curent subteran? Noi nu-l recunoaștem,
deoarece el n-are nume și formă. Ce face mintea ca să mediteze? Asta-i numită vacuitate, neant.
N-ai nevoie de nicio metodă, de niciun concept, practică sau carte. Orice cale, orice lucru, orice
practică te va duce departe de asta; orice facere te va îndepărta de ea și nu te va apropia.
Caută tăcerea. Ce-i ea? De unde vine? Cum te deosebești tu de acea tăcere?
Orice apare nu-i adevărat. În deșert, tu ai mirajul unui râu și ți-e sete. Cu cât îl urmărești mai mult, cu
atât el se îndepărtează mai tare. Niciodată nu-ți poți potoli setea în acel râu. Asta-i samsara. Vrei să-ți
potolești setea și te muți spre un obiect de desfătare și acolo nu găsești nicio plăcere. De îndată ce știi prin
propria-ți experiență că ăsta-i doar un miraj, că niciodată nu există niciun râu, este suficientă doar această
înțelegere. Nu vei mai alerga după astfel de lucruri, vei rămâne acolo unde te afli.
Asta-i originea dorinței, să-ți potolești setea alergând după un miraj. Nimeni nu-i fericit fugind după
râuri imaginare în deșert. Nimeni nu-i fericit. O dorință duce la altă dorință. Cine-i acolo și spune „Eu
sunt mulțumit?”
Așadar, noi trebuie să ne întoarcem la ceea ce se află dincolo de suferință și de nefericire. Toate
aparențele nu-s adevărate, ele nu erau acolo înaintea începutului și nu vor fi nici după sfârșit. Atunci când
o dorință este împlinită, pe moment tu ești fericit. Dacă privești îndeaproape, vei vedea că nu obiectul este
cel care ți-a adus fericirea, căci în acea clipă nu există nicio dorință și mintea ta este goală. Această
goliciune este cea care-ți dă fericirea.
Nu-i nicio deosebire între dorință și samsara. Nicio dorință, nici samsara. Toată lumea aleargă să-și
împlinească dorințele. După ce-ai căpătat ceva experiență, după un timp, tu nu vei mai dori nimic. Acea
stare perfectă este numită înțelepciunea luminoasă. Și dorința de libertate trebuie abandonată, după care
vei trece altundeva. Vei recunoaște că tu ești totul, așa că ce-ți mai poți dori?

Maestre, prin grația ta observ c-au plecat toate dorințele. N-am făcut nimic eu, ele doar s-au dus.

Dorințele nu există. Dacă atingi acel punct, al celui ce ești, tu ești pe deplin asta. Ce-ți mai poți dori?

Doar să revin să te văd.

Realizarea

Fiecare cunoaște foarte bine direcție care-i spusă, auzită și știută. Eu vreau să vă duc în direcția care
nu e auzită, mirosită, spusă sau gândită. Acolo, niciodată n-a intrat vreo minte. După ce face față luminii,
mintea se retrage . Zdruncinătura - ceea ce numești frică - este chiar această frică. Retragerea-i o frică. De

55
îndată ce te îndepărtezi, nu te mai poți întoarce pe același drum. Unde ai de gând să acostezi? Dacă știi,
spune-mi.

Ne-ai aruncat în spațiu și ne-ai lăsat acolo. (râsete)

Nu poți rămâne. Nu te agăța nici chiar de neant. Nu poți atinge niciun port, fiindcă tu ai lăsat totul în
spate. Ce-i negândit, nevăzut, neimaginat, asta numesc eu neant. Retrage-te din goliciunea însăși.
Vacuitatea este un concept. Libertatea este un concept. Iluminarea este un concept. Ele te-au adus la alte
concepte, ca de pildă „eu sufăr” și „eu sunt limitat.”. Trebuie să accepți conceptele de libertate și de neant.
Te sfătuiesc să te retragi de acolo, din libertate, din iluminare, din orice alt concept, indiferent despre ce-i
vorba. Nimeni n-a văzut ziua de mâine. Timpul este chiar această clipă; nu amâna această clipă pentru
ziua următoare.

***

După ce-am vorbit, am simțit multă emoție și un puternic dor nemărginit pentru libertate; apoi, am
simțit că toată lumea vrea libertatea, că fiecare tânjește după ea. A fost o ușurare să recunosc că nu-i
vorba numai despre mine și că eu nu sunt decât o expresie a acestui lucru.

Da, excelent. Cu toții ne reîntoarcem la sursa noastră și asta nu-i o chestiune individuală. Toate
făpturile de pe această planetă sunt doar tu. Acest gând al eliberării este unificat și el aparține tuturor.
Dacă unul se eliberează, atunci toți se eliberează. Cum explici asta?
Să presupunem că dormi și că în vis există mulți, mulți oameni care aspiră la eliberare. Ei fac diverse
practici și exerciții. Tu le spui lor ce-i libertatea, le vorbești tuturor. Între timp, cineva te întreabă cum se
atinge libertatea.
El te întreabă despre asta și brusc tu te trezești din somn în timp ce-i vorbești despre libertate. Atunci
când te trezești din acest vis, în care și alții aspiră la libertate, ce se întâmplă cu cei pe care i-ai lăsat în
spate?

Ei s-au reîntors la sursă.

Atunci când te-ai trezit, tu n-ai lăsat în spate pe nimeni legat, asta-i numai imaginația care ne spune
că suntem robi. Cu toții suntem liberi. Cine nu-i liber? Când oamenii sunt sclavi, ei dorm și cu toții sunt
proiectați în tine. În vis, există cei care aspiră la libertate și care muncesc s-o obțină, dar când te trezești,
unde mai sunt ceilalți?
Acesta este un fapt. Este foarte greu de priceput, dar e un fapt. Nimeni nu-i legat și, la drept vorbind,
nimeni nu-i creat. Nimeni n-a fost creat. Fiecare există în sursă și este liber. Nimic și nimeni nu se află în
afara sursei. Unde pot ei fugi din sursă ca să fie liberi?

***

Cine călătorește în căutarea libertății? Cel care este deja liber. Scapă doar de conceptul „Eu sunt
corpul, separat de sursă”. Tu te reîntorci la ce erai deja. Această călătorie te va purta înapoi acasă și ea nu
te va împinge în niciun fel de dimensiune. Tu nu poți deveni sau obține ceea ce nu ești. Tu trebuie să fii
ceea ce ești deja.
Atunci când te trezești din vis, n-a existat absolut nimic altceva! Unde există nume și formă, acolo
există încă visare, acolo-i fals și nu adevăr. În starea de veghe nu-i nicio deosebire între oameni, păsări,
pietre, toate sunt ființa completă.
Atunci când tu dorești libertatea, tot universul îți este alături. A te ține liber de orice gând, este cel mai
bun mod de a ajuta omenirea atunci când ea țipă după pace.

***

Papaji, ne poți spune câteva cuvinte despre motivul pentru care un om care primește grația devine
deschis ca un leu, totalmente nelimitat și spune lucrurilor pe nume?

56
 Nu mai rămâne nicio frică dată de limitare. În orice ești implicat, acel lucru este legat de un început,
un mijloc și un sfârșit. Atunci când le transcenzi, asta-i nemărginirea, dincolo de frontierele minții. Acum
nu mai există nicio frică. Acum poți răspunde neînfricat. Tu răspunzi spontan în fiece clipă. Nu mai există
nicio imaginație a viitorului. Tu trăiești în prezent, sălașul liber. Dacă totuși te afli în legătură cu persoane
și lucruri și ți-e frică că pierzi ceva, atunci asta-i sclavie.

Eu nu înțeleg la ce te referi atunci când spui că există frica de a pierde ceva ce n-ai câștigat vreodată.

Frica-i întotdeauna a trecutului. Cineva a contestat odată asta și-a spus: „Când îl părăsesc pe aici, dacă
văd un polițist, mă tem. Frica este în această clipă și, prin urmare, este frică prezentă.”
Eu spun însă că acest polițist era deja instalat în amintire. Văzând un polițist, tu te reîntorci la
polițistul din memorie, cel care a făcut ceva ce te-a înfricoșat. Acel polițist din trecut a devenit acest
polițist de acum.
De asemenea, în timp ce frica există în acest moment, ea este frica față de clipa următoare. Va veni
polițistul să mă ia? Ăsta-i acum viitorul bazat pe trecut, nu-i nicio diferență între cele două. Temelia
viitorului este trecutul.
Atunci când vorbim despre a trăi în acest moment prezent, asta n-are nimic de a face cu prezentul, cel
care-i legat de trecut și viitor, dar nu avem la dispoziție un alt cuvânt, așa că nu te agăța deloc de cuvântul
„prezent”. Trebuie depășit chiar și conceptul de prezent.
Transcende numele și forma. Transcende și lumina. Numai după aceea vei transcende prezentul însuși.

***

Timpul este mintea. Frica este timpul. Oricând există frică, există timp. Despre ce vorbim noi aici nu
se referă nici la minte, nici la timp și nici la frică. Niciodată nu atingi timpul, nici mintea și nici frica.
Frica nu-i decât în dualitate. Unde există doi, există frică. Când ești tu însuți, nu mai există nici frică și
nici singurătate. Niciodată nu atinge altceva. Timpul nu atinge, mintea nu atinge, frica nu atinge. Tu ești
dincolo de toate astea.
Toate astea sunt doar concepte. Frica se îndepărtează prin înțelegere. Dualitate se îndepărtează prin
înțelepciunea unității. Dualitatea există numai în visare. Atunci când te trezești, n-a mai existat nimic
altceva. Asta-i libertatea absolută.
Această clipă este dincolo de conceptul timpului și, prin urmare, întrebările dispar. Asta-i casa ta,
reședința ta finală, acolo unde nu apare nimic. Nimic n-o poate atinge.
Aceasta este cunoașterea necunoscutului care-i gol. Nimic nu există acolo. Nici nevoi, nici probleme
și nicio dorință. Aceasta este pacea. Acesta este propriul tău Sine.
Tu nu trebuie să-l ajungi, să-l obții sau să-l accepți prin vreo oarecare metodă descrisă de vreun om,
zeitate ori creator. Nu-i nevoie de niciun efort ca să ajungi acolo. Cel mai ușor dintre toate este să știi cine
ești. N-ai nevoie să călătorești ca să afli libertatea. Tu ești liber deja.

***

Orice poate fi respins, respinge, inclusiv această propoziție. Și ce-a mai rămas?
Nu accepta niciun cuvânt sau discurs. Toate vorbele mele nu sunt decât indicatori către necunoscutul
pe care nu-l pot descrie. Respinge-le și vei vedea ce există ca tu să vezi.

***

Mă descopăr prins de lăcomia care-mi spune că ceva-mi scapă, că există ceva mai mult ce nu obțin.

Urează-i bun venit acestei lăcomii. Ea nu se va lipi de niciun obiect. Este vorba despre lăcomie doar
în a măsura insondabilul. Această treabă ar putea fi continuată până la sfârșitul vieții tale și vei fi fericit s-
o faci. Nicio căutare, doar scopul pentru o pace mai profundă. Asta poate fi întreținută și nu-i nicio
problemă. Nu poți ieși în afară, căci angajamentul va rămâne. Aceasta este pacea.
Atunci când ai pacea cea adevărată, vei dori să vezi dacă chiar există o pacea mai profundă; este
Sinele, nu ceva exterior. Dacă ești antrenat în această iubire, mereu îți va plăcea să-l iubești și mai mult.
Este o căutare fără de sfârșit, în direcția necunoscutului.
57
 Nu te sfătuiesc să te oprești. Această activitate este în direcția inactivității, ea este activitatea
dinăuntrul inactivității. Nu va exista decât bucurie - început, mijloc, sfârșit. Această bucurie este natura ta,
ea nu caută nimic altceva.

Guru

Care-i relația cu un om care-ți arată funia?

Acesta este degetul care arată luna. Dacă vezi doar degetul, atunci pierzi din vedere luna.
Câteodată există dorința de-a avea un om lângă noi, care să ne meargă alături și să ne arate funia și
șarpele.
Trebuie să mergi de unul singur. Cu totul singur. Nimeni nu poate face asta în locul tău. Calea asta
nu-i una bătută pe care să fii condus de altcineva. N-ai nevoie de niciun ajutor și nu există nicio urmă.
Toate urmele sunt trecutul. Înlătură toate urmele, toate căile și să nu ai pe nimeni care să te conducă.
Toate urmele nu sunt decât imaginația trecutului și viitorului. Îndepărtează toată imaginația trecutului și
viitorului și unde mai stai atunci?

***

Și ce ne spui tu despre toți acei guruși care duc în sminteală?

Da. Există două părți. Câte oi, gâște, porci și bivoli de apă ai văzut până acum? Asta-i o parte. Și câți
lei ai văzut în excursia asta pe care ai făcut-o aici, în India? Asta-i cealaltă parte... Câtă vreme există oi,
vor exista și turme. Câți lei ai văzut tu în turme?

***

Este ascultarea dată învățătorului o cale de a face față egoului și dorinței personale?

Da. Tradiția recomandă asta. Ca să dai la o parte egoul, tu trebuie să-i dai ascultare învățătorului și
acest învățător nu-i nimeni altcineva decât propriul tău Sine. Trebuie să fii supus în fața a ceea ce cauți.
Totuși, UN ÎNVĂȚĂTOR ADEVĂRAT NU AȘTEAPTĂ OBEDIENȚĂ DE LA NIMENI!
Dacă ai ego, el trebuie minimizat ca să asculte de o autoritate mai înaltă, iar dacă n-ai, atunci nu-i
nevoie să fii obedient cuiva. Dacă ai nevoie de ajutor în eradicarea acestui monstru, trebuie să te ții de o
autoritate mai mare care să aibă grijă de acest ego. Dacă n-ai ego, atunci tu n-ai nevoie de învățător.
Învățătorul trebuie să fie propriul tău Sine.
Când pui o astfel de întrebare, cred că tu te referi la unii predicatori și nu învățători. Un învățător este
cineva iluminat și apt să ilumineze și pe altul. Dacă există o lumânare, ea are o flacără și orice altă
lumânare ce va atinge această flacără se va aprinde și ea la rândul ei, la fel ca lumânarea pe care a atins-o.
Dacă un învățător nu te iluminează, atunci el este un predicator și nu învățător.
Este foarte greu să găsești în zilele astea un învățător; există mai ales predicatori. Învățător este cel
iluminat, capabil să-l ilumineze pe celălalt. Un învățător adevărat n-are nicio învățătură, el te informează
doar că tu nu te deosebești deloc de el, Sinele! Tu ești deja asta! Ce mai există de predat? El îți spune că
tu ești deja asta. Un învățător trebuie să-ți îngăduie să cunoști că tu ești Asta. Nu căuta nimic nicăieri. Tu
ești deja asta! Tu ești deja liber! Adevărul Final este că nu există niciun învățător și niciun discipol.

***

În acest vis al deosebirilor, de ce unii oameni par să aibă puterea de a transmite natura Sinelui și alții
nu pot?

Deosebirea din partea cui? Din partea celui care transmite sau din cea a căruia care primește
transmisia?

58
 Când vin aici, stau cu tine și simt ceva. Când oamenii stau cu mine, ei pot să nu simtă nimic.

Omului căruia i se atribuie această putere a transmisiei este gol. Mintea lui este goală. Unde-i foc,
acolo există în mod firesc și căldură, dar focul nu știe că-i cald. Oamenii merg alături de un om cu mintea
goală și dorințele lor vor fi îndeplinite.

***

Tu vorbești despre tăișul briciului. De fapt, noi nu putem aluneca cu adevărat de pe acest tăiș; asta-i
doar o idee, nu-i așa?

Este ideea cea mai ascuțită și foarte restrânsă. Doi nu pot merge alături pe aceeași linie. Dacă pierzi
echilibrul, te vei face praf. Dacă mergi pe tăișul briciului, trebuie să fii o singură minte și nu între două
minți, iar dacă te oprești, te faci praf. Asta-i direcția ce te va duce nicăieri. Asta-i o idee și aici nu pot
merge împreună două idei, după care, ideea tăișului briciului dispare, atunci când ea și-a făcut treaba. Asta
te va duce la nemurire.
Salută hotărârea de a merge în acest fel, prin risipirea tuturor celorlalte idei. Cine vor fi cei care vor
merge pe muchia asta? Foarte puțini.
Tăișul briciului nu există ca să dea naștere vreunui gând. Asta-i muchia. Mergi pe ea și vezi. Lipsa
gândirii te va conduce spre neant, nu prin înțelegere ori dovadă, ci prin a fi asta, aruncându-te în vacuitate
- nimic cu excepția neantului. Nu-i vorba despre vreo înțelegere ori mentalitate, ci de a sări în gol, chiar
acum! Atunci când sari în asta, tu nu poți fără să vorbești despre Adevăr; ești liber numaidecât. Nu amâna
această libertate și nu-ți mai fă alte planuri de viitor și apoi se va petrece asta. Planificarea este un truc al
minții, apare gândul „Mă voi retrage și voi face asta acolo”. Timpul înseamnă amânare.

***

Gurul nu moare niciodată. Gurul este propriul tău Sine lăuntric. Tu-l cauți în afara ta și de aceea, el își
ia forma din grația Sinelui, se manifestă ca „maestrul exterior” doar ca să-ți spună „Eu sunt în interiorul
tău.”. Asta-i toată particularitatea gurului. Ai încredere în tine însuți și privește înăuntrul tău. Gurul este
cel care spulberă ceața. Chiar cuvântul guru înseamnă „cel care spulberă întunericul, ignoranța”.

Există clipe în care văd că suntem parte din același continuum.

Da. Asta-i ființa. Nu vederea. Ființa . Nu există nicio deosebire.

Mă minunez de ce apare teama, atunci când simt atât de multă iubire.

Frica de prea multă bucurie, fericire, libertate, ceva ce n-ai mai gustat până acum. Este un gust ciudat,
un fel de iubire bizară/frumusețe ce n-ai mai văzut vreodată și despre care nici n-ai mai auzit. Prin
urmare, mintea nu se simte în largul ei c-o nouă ambianță și atunci ea se întoarce înapoi. Asta-i numită
închidere, dar ea aduce cu sine un anume gust. Chiar dacă inima pare închisă, acest gust este cu
desăvârșire îndeajuns. Dacă știi că inima-ți pare închisă, atunci ea chiar este deschisă; dacă era închisă,
atunci n-ai fi văzut că pare închisă. În deschiderea inimii, tu spui că inima-ți pare închisă, adică că ea era
închisă în prealabil.

Persistă gândul că o ființă liberă trebuie să aibă mereu un suflet ușor și deschis.

Închiderea și deschiderea solicită existența unei uși. Nu există nicio ușă. Doar imaginație. Privește și
vezi dacă există vreo ușă sau vreun lacăt. Dacă nu există nicio ușă, atunci cum poate fi ea închisă?

Frica sau gândirea sunt ușa.

Da. Imaginația și nu realitatea. Cum îndepărtezi tu o ușă imaginară? Nu-ți poate spune nimeni cum.
Nu-i nici-o cale. Este propria ta imaginație.

59
 Ce spui despre senzația de strânsoare?

Seara, tu vezi un șarpe. Cum apare frica-n minte, doar la vederea șarpelui? Cum scapi de frică?
Găsești un băț sau o piatră ca să-l lovești sau iei un pistol să-l împuști, nu-i așa? Toate astea vin împreună
cu vederea șarpelui. Pe de altă parte, vine un om și-ți spune: „Ce faci? Ce aștepți? Nu-i decât o frânghie!”
Deci, privește la șarpe, el este asociat cu frica, nesiguranța, bățul, pistolul, piatra și mișcarea
încetează, tu nu mai continui să mergi mai departe. Un om îți spune că nu-i un șarpe, ci doar o funie. Cum
se deschide inima? Cum pleacă frica? Cum dispare șarpele?

Atunci când există obiceiul contracției sau al înnodării, există gândul că eu nu vreau un nod, după
care apare alt gând, anume că libertatea nu-i completă din cauza senzației de înăuntru și în afară.

Unora le place să păstreze acel gând, până ce corpul cade. Libertatea este tot libertate și acum și când
corpul cade, ea este aceeași libertate în ambele situații. N-o prelungi.

***

Fiecare zi din satsangul cu tine este o beatitudine.

Lasă-mă să-ți spun ce înseamnă satsangul. Sangha înseamnă asociere. Sat înseamnă Sinele. Deci
satsang înseamnă asocierea cu Sinele. Asocierea ta cu Sinele este Satsangul Final.
Dacă nu recunoști unde se află Sinele în această asociere, atunci cauți un învățător care și-a realizat
Sinele și pentru tine este cel mai mare bine următor.
Rămâi tăcut. Nu gândi la nimic. Liniște. Fii doar tăcut. În tăcere, în liniște, Sinele apare prin sine
însuși. Acesta este cel mai bun satsang. Dacă n-ai încredere în propriul tău Sine, atunci cauți pe cineva și,
printr-un noroc, dacă ești de treabă, sincer și serios, acest Sine te va conduce într-un alt loc, unde îl vei
întâlni pe același Sine și care-ți va spune: „eu sunt propriul tău Sine.”

***

Mulți guruși le spun adepților lor că ei trebuie să li se abandoneze. Deseori oamenii renunță la
ocupațiile pe care le au și se abandonează gurului lor. Ei știu că se află într-o lume de vis și de aceea, vor
să se predea în față a ceva mai mare decât visul.

Asta-i o constrângere din partea păstorilor. Păstorii conduc toată turma, dar numai oile sunt păstorite,
nu și leii.

Unii învățători spirituali susțin cu tărie că cei care se consideră căutători spirituali trebuie să se
predea maestrului lor, să lase totul și să-l urmeze.

Atunci când păstorii spun: „Vino cu mine, eu îți voi da pacea.”, se creează multă confuzie. Acest fel
de abandonare nu valorează nimic și chiar nu aduce nimănui vreun beneficiu. De milioane de ani, fiecare
clipă este un gând. Această clipă este goală. Nu există nimic și chiar nimic nu-i non-existent, este vidul
care vorbește iar și iar.

Ce-i abandonarea?

Învățătorii interpretează greșit abandonarea. Abandonarea este părăsirea conceptului „eu sunt
mărginit”. Asta-i capitularea. Atunci când conceptul „eu sunt mărginit” este schimbat, nu se mai poate
spune nimic despre ce-i părăsit.

***

Noi ne simțim bine în limitare, așa că nu vrem să atingem nemărginirea. Când cineva ne impune
granițe, le acceptăm cu plăcere. Orice dorești să obții, este o limitare; tu nu trebuie să dorești
nemărginirea, deoarece tu ești deja asta.
60
 Tu faci granițele. Ideea: „eu am nevoie de libertate” construiește un zid între tine și libertate.
Îndepărtează conceptul că există un zid între tine și libertate și atunci, ce mai rămâne? Acest zid este
imaginație. Nu trebuie să dai la o parte molozul din zid. Ce se întâmplă dacă dărâmi acest zid, care, de
fapt, nici nu există?

Nu trebuie să dărâmi nimic.

Atunci, cine erai? Cine ești? Cine ai fi?

***

Poonjaji are reputația unei ființe cu putere afirmativă foarte puternică, asta referitor la experiențele
oamenilor. Este valoros să fii foarte afirmativ față de o persoană care gustă ceva?

Când răspund la întrebări, eu sunt totalmente gol. Nu caut un răspuns la vreo întrebare, sunt doar gol,
fără gând, fără să fiu concentrat la ce urmează. Răspunsul vine din vacuitate și nu de la Poonja. Prin
urmare, Poonja n-are nicio substanță. Acest elev nu mă interesează. Întrebarea nu-i este pusă lui Poonja.
Cui i se adresează întrebarea? Poonja nu-i poate transmite libertatea nimănui. Întrebarea este pusă
necunoscutului.

Asta-i predarea non-învățării.

Da, asta-i predarea non-învățării. Restul este predicare. Învățătorul n-are nicio învățătură a sa proprie,
el este împins să vorbească și n-are nicio răspundere pentru ceea ce spune. Pur și simplu, tu trăiești ca om
liber, imaculat, gol. Asta-i cea mai bună învățătură pe care cineva o poate da altcuiva. Stai așezat, absolut
tăcut. Niciun gând. Această învățătură este cea mai bună, cea pe care nimeni n-o poate respinge și de care
beneficiază cu toții.

***

Maestre, tocmai am revenit la picioarele tale după ce-am fost plecat o lună. Știu că totu-i un vis și că
nu există nicio trăire adevărată, dar de ce simt o așa de mare bucurie, fericire și iubire, aflându-mă
înapoi aici, în prezența ta?

Noi stăm pe malul Gangelui. Tu vezi fluviul năvalnic și zgomotos ce curgea și în trecut, alergând să se
verse în mare; în Golful Bombay, marea vine să-l întâmpine și ia forma Gangelui, după care apele lor se
contopesc și cine mai poate spune care-i una și care-i alta? După aceea totul este calm.

Trebuie să-ți mulțumesc din suflet.

De ce să-mi mulțumești? Ce ți-am dat eu? Dacă eu dau ceva fiecăruia, atunci noi ne mulțumim
reciproc.

Totul îmi este așa de limpede. Acum pot vedea asta.

Acum poți vedea asta. N-ai luat ochii mei ca să vezi, ei sunt ai tăi și privirea tot a ta este.

Frica s-a dus, a plecat. Frica de a vorbi nu mai este.

Aha.

Și de puține ori era pe buzele mele. N-a mai rămas nicio întrebare.

Excelent. Bine. Mulțumesc.

Tu ne-ai eliberat de atât de multe lucruri.

61
 Da. De lucrurile voastre. Sunt fericit. Toți veți pleca acasă victorioși. În toți anii ăștia ani, eu am fost
la ușa voastră. Acum am 80 de ani și nu mai sunt în stare să merg, așa că-mi pare rău că v-am necăjit prin
venirea voastră aici.

***

Este adevărat c-ai declarat că după ce mori vei părăsi învățătura fără să lași niciun punct de sprijin?

De ce nu aștepți să afli asta după ce mor? (râsete)

Așa cum o pasăre nu lasă nicio urmă pe cer în timp ce zboară, adevărata învățătură nici ea vreo urmă
în memorie. Învățătura trebuie să nu aibă nici învățător și nici elev. Dacă învățătura vine din trecut, din
memorie sau din vreun concept, atunci ea-i predică și nu învățătură. Această învățătura n-a existat
nicicând. (El râde și privește împrejur în cameră.) Și nici nu va exista vreodată. (Face o pauză și râde.)
Și nu există niciodată.

62
 Despre Sri Poonjaji
Cartea „Secretul de la Arunachala” a fost scris de Abashikananda, un preot catolic care și-a petrecut
mulți ani în sihăstrie, în India. Povestirea ce urmează, referitoare la Sri Poonjaji și învățătura sa, a fost
înregistrată în 1953 și este un extras din cartea amintită mai sus.

***
Prima dată când l-am întâlnit pe Harilal, a fost în grota mea din Arutpal Tirtham, pe 13 martie 1953.
Era cam ora 4 după masă. Eu stăteam așezat pe piatra mea, în afara grotei, când am văzut doi oameni
îndreptându-se spre mine, de-a lungul unei poteci înguste ce ducea de la grota mea la căsuța lui Devi
Lakhmi. Ei s-au recomandat și s-au așezat jos lângă mine. Unul dintre ei era tamilian, dar curând mi-am
dat seama că se afla acolo doar ca să-l conducă pe celălalt, poate doar să-l ajute în descoperirea locului
meu ascuns, aflat pe acea parte a muntelui. Al doilea era un brahman din Punjab, care acum locuia în Sud,
aproape de Madras sau Mysore, nu-mi era clar unde. Familia lui rămăsese undeva în Uttar Pradesh, în
câmpia Gangelui. El îl cunoscuse extrem de bine pe Maharshi și trăise lângă acesta o lungă perioadă de
timp. Venise acum pentru două zile la Tiruvanamalai și locuia lângă ashram, într-o anexă a vilei
doctorului Syed, loc ce se afla la vreo 2 mile distanță de chilia mea. Ca să ajungi acolo trebuia s-o iei pe
poteci anevoioase, așa că l-am întrebat:
-Cum te descurci ca să ajungi acolo? Cine ți-a vorbit despre mine? Cine te-a îndreptat spre grota
mea?
-Tu m-ai chemat, a răspuns el, privindu-mă drept în ochi. Și iată-mă-s aici!
La auzul acestor vorbe am schițat un zâmbet sceptic, dar el a continuat cu toată seriozitatea:
-Lasă-mă să-ți repet. Tu ai fost cel care m-a chemat. Sinele atrage Sinele. La ce altceva te aștepți?
Am vorbit despre Maharshi, despre învățătura și discipolii lui și el era perfect familiarizat cu toate
astea.
Lângă mine stăteau așezate câteva cărți, inclusiv Bhagavad Gîta și Upanișadele, cărți din care-mi
plăcea să dau citate vizitatorilor mei. Asta se întâmpla datorită experienței mele din anii anteriori cu un
brahman din Tanjore, care, pur și simplu, și-a abandonat aerul lui de superioritate, după ce i-am recitat
dintr-o suflare numele principale din Upanișade. La vremea aceea, nu primisem puternica lecție a unui
avadhuta din Tirthamalai!l
Pe măsură ce discuția noastră a sărit de la subiectul Maharshi la scripturi, eu am apucat una din cărți,
ca să-i dau un citat din ea, căci n-aveam memoria indiană care-ți permite să știi totul pe dinafară. Am
adăugat c-am început să învăț puțină sanscrită, așa că eram în stare să pricep aceste texte.
-Care-i folosul lor? m-a întrebat răspicat Harilal. Toate cărțile astea ale tale și tot timpul pierdut în
învățarea diverselor limbi! Ce limbă folosești ca să stai de vorbă cu Atman?
Când încercam să-mi apăr punctul de vedere, el a spus tăios:
-Uită-le pe toate! De fapt, în afară de Atman, ce altceva mai există? Așa că engleza ta, sanscrita și
restul limbilor străine, cum îți pot fi ele de folos? Sunt ele utile în vreun fel pentru discuția cu Atman, cu
Sinele, ca să-ți vorbești ție însuți? Niciuna nu te conduce cu folos undeva. Atman n-are nimic de a face cu
cărțile sau cu limbile străine, ori cu scripturile de orice fel. EL ESTE și asta-i tot!
Și eu citeam odată, dar niciodată n-am învățat ceva din lectură! a continuat el. Acum nu mai citesc
nimic sau atât de puțin încât nu-i nicio diferență. Nici chiar Gîta, cartea ale căror cuvinte sunau altădată ca
o muzică în inima mea. Și nici nu mai meditez deloc. Atman n-are nimic de a face cu meditația. La fel se
întâmplă și cu japa, repetarea numelor divine, cu mantrele, litaniile, bhajana și cu orice rugăciuni lirice
sau devoționale. A fost odată o vreme când le găseam în mod firesc folositoare și asta o făceam chiar cu o
mare fervoare! Desigur, le-am folosit pentru copiii mei și încă o mai fac în anumite ocazii, dar doar de
dragul lor, fiindcă la vârsta pe care o au ei au nevoie de astfel de lucruri. Este mai degrabă o cale pe care o
combin în jocurile lor, dar Lila, piesa pe care-o interpretează Atman, Sinele, nu-i tot un joc ?
Până atunci nu mai întâlnisem niciodată un adept al Advaitei atât de sincer și de autentic. În India
există o mulțime de oameni care vorbesc ca niște învățați despre Advaita, mai ales în Sud și în cercurile
ashramurilor, dar, în general, ei aleargă mai întâi pe la temple ca să ofere puja pentru a obține succes în
întreprinderea lor de a aduce schimbări neamului din care fac parte sau de a obține ceva promoții și ei nu
pomenesc nimic despre teribilul egocentrism, care atât de des însoțește mărturisirea intelectuală a
Vedantei. Oare, Harilal, nu mergea prea departe, în acest sens? Ar trebui să nu se țină seama de
63
slăbiciunea individului; câtă vreme el încă nu și-a realizat Sinele, nu-i just să se comporte de parcă și l-ar
fi realizat. Într-o zi, am discutat despre asta cu un renumit profesor de filozofie din Madras, ce fusese un
credincios discipol al lui Maharshi. Acest om era totalmente convins la nivelul rațional al adevărului
Advaitei și mai mult, el avusese o experiență reală a vieții spirituale. Cu toate acestea, rămăsese complet
credincios îndatoririlor lui ceremoniale, vizita adesea temple și aducea ofrande. În viziunea lui, nimeni nu
trebuia să renunțe la aceste ritualuri exterioare, cât timp încă mai credea în dualitate (dintre el și Sine). În
clipa în care m-am arătat surprins de asta și i-am adus aminte de învățăturile lui Ramana Maharshi, el a
mers cu raționamentul atât de departe, încât a spus că atunci când se apropie de „trecerea dincolo”, acolo
unde adorația și rugăciunea devin oarecum nefirești, cu aprobarea gurului său, cineva se poate abține să le
mai practice. Așadar, am reacționat destul de puternic la remarca lui Harilal.
-Cine-și realizează Sinele sau cine și l-a realizat? a întrebat el. Asta-i doar o chestiune de cuvinte.
Atman nu poate fi atins. Ce mai există în afară de Sine? Cine atinge Sinele, cu excepția Sinelui? Non-
realizarea este pur și simplu o scuză pe care cineva și-o spune încercând să scape din Real și să continue
să ducă cu o conștiință clară, o viață chircită în evlavie și rugăciuni, dar fără îndoială, întrutotul
mulțumitoare pentru micul său ego, dar de fapt totalmente inutilă. Răsare cumva soarele doar pentru că eu
am tras jaluzelele? Obstacolul fundamental în calea realizării este tocmai ideea că această realizare este
așteptată.
Desigur, a recunoscut el mai departe, cititul nu-i respins în întregime. Este mai bine să citești decât să
visezi cu ochii deschiși ori să bârfești. Și meditația este și mai bună decât cititul. Cu toate astea, Atman se
revelează numai în liniștea finală, dacă am putea spune asta, însă repet, noi trebuie să ne păzim cu grijă de
supoziția că această liniște ar avea sau nu de a face cu gândul. Atman nu poate fi redus la nimic ce poate fi
spus, gândit, predat ori legat de negația sau absența gândului.
Apoi am spus:
-Ce spui despre toți acești comercianți ambulanți ai Advaitei, care bântuie pe străzi și-n locuri
publice în țara noastră și inundă bibliotecile cu publicațiile lor? Ei protestează cât de tare pot împotriva
celor care propagă religiile occidentale, dar chiar ei înșiși sunt mai înguști la minte decât oponenții lor. Ei,
chipurile, dețin adevărul și cine nu acceptă presupusul lor punct de vedere vedantic atotcuprinzător este în
ochii lor ori fanatic ori nebun.
-Ai perfectă dreptate, a răspuns Harilal. Câtă vreme Advaita este prezentată ca religie, ea încetează
să mai fie Advaita. Adevărul n-are nicio biserică. Adevărul este Adevăr și el nu poate fi trecut de la unul
la altul. Ca să se răspândească, Adevărul n-are nevoie de ajutorul nimănui. Adevărul strălucește în
propria-i lumină. Cine pretinde că deține Adevărul sau spune că l-a primit sau că-l poate manevra, fie e
prost, fie șarlatan.
Apoi a trecut la a mă chestiona referitor la felul meu de trai și cum am înțeles eu viața spirituală.
-Chiar în sânul propriului meu popor, am întâlnit foarte puțini ca tine, a spus el în final.
Apoi s-a întors spre însoțitorul lui și l-a rugat să ne lase un pic singuri, deoarece aveam ceva de vorbit
numai între patru ochi.
După ce-a plecat călăuza tamiliană, el a continuat:
-Mai există doar un singur lucru de care ai nevoie și acesta este să spargi ultimele lanțuri care încă
te mai trag înapoi. Ești aproape pregătit pentru asta. Abandonează toate rugăciunile, adorația,
contemplația. Realizează că tu ești. Tat Tvam Asi - Tu ești Acela!
Îți spui creștin, dar asta-i ceva neînsemnat pentru stadiul pe care l-ai atins. Privește aici, ascultă asta –
există „eu” care sunt creștin și „tu” care ești hindus. Pentru cel care vede Adevărul, nu există niciun
creștin, hindus, budist sau musulman. Există numai Atman și nimic nu-l poate lega, limita sau califica pe
Atman.
Acum vorbește-mi despre experiența ta spirituală.
Am încercat din nou să zâmbesc ca să-mi ascund emoția și l-am întrebat:
-Cum vrei să-ți spun asta?
Dar el nu zâmbea.
-Trebuie să cunosc toate costurile. Spune-mi, totuși cum îți place, cu sau fără cuvinte, dar trebuie
să-mi spui.
Stăteam așezați pe bolovan, cu picioarele încrucișate, față-n față. N-am dat niciun răspuns. Pe măsură
ce liniștea se adâncea, am închis ochii și el la fel și am rămas așa multă vreme. Am deschis ochii, apoi a
făcut-o și el și pentru câteva secunde ne-am pironit reciproc cu privirea. Ochii ni s-au mai închis încă
odată și când, în cele din urmă, eu i-am deschis pe ai mei am văzut că ai lui erau larg deschiși, dar parcă
nu vedeau.
64
 -Ești un iubitor al tăcerii, spuse el.
-Tu ai fost cel care a sugerat modul meu de a răspunde la întrebarea ta. De aceea am făcut-o.
-Ai făcut-o fenomenal de bine. Acum înțeleg totul. Ești pregătit pe deplin. Ce mai aștepți?
-Pregătit pentru ce? Of! Eu mă simt atât de slab când e vorba de cum ar trebui să fiu în fața lui
Dumnezeu!
-Destul cu această prostie! Încetează să mai vorbești despre diferențe! Nicăieri nu există diferențe!
Există numai Atman. Dumnezeu este Atman, Sinele, tot ce există. Eu sunt Atman. Tu ești Atman. Numai
Sinele există în sine și în tot.
-Dar cum de știi că sunt pregătit?
-Când o femeie este gata să nască, desigur că ea-i conștientă de asta. Și fiecare femeie care a fost
mamă deja, cunoaște semnele fără nicio umbră de îndoială. Același lucru se întâmplă și cu cei care-s
aproape de trezire sau mai degrabă, cei ai căror „eu” este pe punctul de a dispărea în lumina unicului și
primordialului „Eu”. Dimineața asta, am văzut-o în ochii tăi, atunci când am trecut în bazar unul pe lângă
celălalt, fără ca tu să observi; acela a fost momentul în care m-ai chemat.
-Tu vorbești ca și când ai fi fost trimis aici în mod expres ca să-mi dai vestea asta.
-Indiferent dacă am fost sau nu trimis, a trebuit să-ți spun asta. Acum treaba-i gata. Dacă nu mă
crezi, asta-i treaba ta. Dacă-i nevoie, ne vom mai întâlni din nou pentru discuția ultimă sau poate va
interveni cineva, cineva în fața căruia nu-s în stare să mă împotrivesc.
-Dar dacă este așa cum spui, adică că sunt foarte aproape de trezire, de ce nu mergi mai departe ca
să mă trezești?
-Nu există nicio șansă de a trezi pe cineva, cât de cât. De fapt, cine-i cel care doarme? Cum poate fi
cineva trezit dacă nu doarme sau dacă n-a adormit niciodată? A dormi, a visa, a fi trezit, toate astea țin de
corp și de simțurile localizate în corp, inclusiv gândurile, dorințele și voința. Ești tu acest corp? Ești tu
acest gând care există înăuntrul limitelor acestui corp? Când te afli în somn profund, mai ai vreun gând
sau vreo conștiență că ești? Dar încă, chiar și atunci, tu exiști, tu ești. Tu exiști în Adevăr, indiferent dacă
acest corp doarme sau rămâne treaz, ori dacă această minte gânditoare este uneori limpede, alteori
confuză și rătăcește din loc în loc, strângând impresii de fiecare parte sau tu ești chiar conștiența
personală pe care o ai dincolo de toate aceste gânduri, ori ființa - o conștiință ce dispare în somnul
profund, în comă și la dezagregarea corpului.
Ce-i văzut și auzit se face prin tine, este gândit și dorit. Tu ești ceea ce rămâne când nimic nu mai este
văzut, gândit, dorit sau auzit. Acesta-i Atman, Sinele; El este ceea ce tu ești în realitate, dincolo de toate
aparențele exterioare care se schimbă și apoi dispar. Tat Tvam Asi - Tu ești Acela! Ce te împiedică să
realizezi asta?
Îți poți aminti timpul în care te-ai născut? Poți descoperi în memoria ta o clipă care ar fi prima din
existența ta? Ai vreo conștiență a începutului existenței tale? N-ai existat cumva deja înainte de timpul
despre care-ți poți aminti că existai? Dacă ființa ta este legată de amintirea pe care o are, atunci ce ți s-a
întâmplat în vremea despre care nu-ți aduci aminte? Ce ți se întâmplă în clipa în care conștiința merge să
doarmă?
Lasă-mă să-ți spun din nou că există numai un singur lucru care-ți lipsește. Intră în guha, peștera
inimii tale și realizează acolo că tu ești!
-Peștera inimii ele! am strigat eu. Într-adevăr, eu încerc să rămân acolo atât de mult cât o pot face și
a trăi într-o grotă în acest munte este pentru mine cel mai valoros ajutor în încercarea mea. În această
grotă în care trăiesc - și încă mai mult, în grota următoare unde nu-i deloc lumină, unde mă retrag pentru
meditație, mi s-a dat o indescriptibilă pace și fericire.
-Grota ta din piatră este un lucru mort. Cum ar putea să-ți dea pace și fericire? Ea n-are nimic de a
face cu fericirea pe care spui că o simți când te retragi acolo. Mai degrabă ești tu, tu în propriile tale
profunzimi, care-i pacea și fericirea supremă. Tu ești cel care-ți umpli grota cu pacea și fericirea care
esențialmente tu ești în peștera inimii tale. Această fericire, ananda, pe care o experimentezi ca pe un ego
- ești într-adevăr tu; ea-i atât de simplă, încât tu crezi că-i această piatră care ți-o transmite atât de
generos. Cum de poți tolera astfel de vise? Cum poți refuza să vezi? De fapt, tu nici nu dai și nici nu
primești nimic din toată această pace (shanti) și fericire (ananda). Tu ești ananda, pura ananda și această
ananda nici nu mai poate fi denumită ananada, deoarece ea nu poate fi văzută, concepută ori numită. Ea
pur și simplu este.
Când îl conduceam pe Harilal pe poteca ce cobora la poalele muntelui, i-am arătat minunatul peisaj
ce se întindea în fața noastră și apropiatul oraș Tiruvannamalai, cu templul său; în depărtare, satul cu
muscelele stâncoase ieșind în afara câmpurilor și mlaștinilor întinse. Chiar în acea clipă, soarele era la
65
apus. Eu îi spuneam ceva despre splendoarea răsăritului de soare, care-mi scălda grota în fiecare
dimineață.
-Fără îndoială, este o priveliște grandioasă, răspunse el, dar poate fi ea comparată cu răsăritul
Sinelui, cu nașterea Ființei?

***
În anul următor (1954), m-am întâlnit din nou cu Harilal, în multiubitul nostru Tiruvannamalai. De
data asta, eu locuiam cu un prieten într-o casă în apropierea ashramului. Într-o seară, stând pe acoperiș,
mi-a spus povestea lui.
Se născuse în vestul Punjabului, partea care fusese luată Indiei în 1947 și care devenise teatrul unor
monstruoase atrocități la acea vreme. Mama lui fusese o soră mai mică a unui înțelept, care la începutul
secolului era renumit, numele lui fiind Rama Tirtha și care-și petrecuse ultimii ani din viață în Himalaia.
Când a simți că i-a venit ceasul să părăsească această lume, deși avea doar cam 30 de ani, a intrat în apele
Gangelui și-a dispărut nu departe de Tehri.
Harilal se înrolă în armată ca ofițer. Cu toate acestea, curând simți chemarea care nu ținea seama de
timp și nici de libertatea spiritului, inevitabilă practicilor religioase cu care fusese obișnuit încă din
frageda-i copilărie.
Încă din primii săi ani, gândul la Dumnezeu, mai mult decât orice altceva, îi stăpânise sufletul. Avea
vreo 6-7 ani când fugise în junglă vreo 20 km, ca să caute niște sadhuși ce-și făcuseră un ashram pe acolo.
Când părinții l-au găsit, el le-a dat un răspuns fără să aibă nicio idee că era un ecoul al scripturii: „De ce
mă căutați, în loc să mă lăsați cu Dumnezeu?” Devoțiunea sa pentru Krishna devenise atât de puternică,
încât pe măsură ce creștea, era la limita isteriei. Ajunsese atât de departe, încât la un moment dat, se
îmbrăcase în haine femeiești, crezând că va fi confundat de Krishna cu Radha, iubita lui și așa, el i-ar fi
arătat mila și și-ar fi dezvelit fața. Oriunde mergea, repeta numele continuu numele lui, iar dacă pe stradă
se întâmpla să-i audă numele nu pregeta niciun pic și se lăsa dus în extazul provocat la auzul numelui,
căzând în nesimțire. Era evident că toate astea nu se potriveau cu viața lui de militar, căci nu putea să-și
păstreze viața de rugăciune, meditație și puja; mai mult, era pe vremea războiului și disciplina era foarte
strictă.
Ceruse să fie eliberat de îndatoriri. La auzul acestei cerințe, superiorii îl luară drept nebun, deși
referințele lui erau excelente, avansarea asigurată și o splendidă carieră militară i se așternea în față.
Tovarășii săi, de fapt, cu toții tineri ofițeri în acele zile, ocupaseră după 1947 cele mai înalte posturi în
armata indiană, totuși el a rămas pe poziție și i-a explicat ofițerului său superior motivele, și-a susținut
solicitarea și i-a fost acceptată demisia.
Reîntors acasă, tatăl său nu l-a întâmpinat cu prea multă înțelegere. Harilal era deja căsătorit și cu doi
copii. Cum mai putea el să-i crească, dacă renunțase la cariera sa? De fapt, el nu vrusese niciodată să se
căsătorească, dar câtă vreme tradiția o impunea și tatăl său dorise asta și cum în afară de patima lui pentru
Krishna, el fusese indiferent la orice altceva, a permis să se întâmple astfel.

Doar mama lui îl înțelegea și, fără îndoială, avea nevoie de sprijinul ei afectiv, ca să facă față acelei
perioade dificile. În același timp, s-a dăruit trup și suflet, mult mai pătimaș ca niciodată practicilor sale
evlavioase, pentru a obține un semn de la Krishna. Ori de câte ori auzea că în împrejurimi venea câte un
sfânt, alerga pe dată și i se arunca la picioare, implorându-l să facă în stare să-l vadă pe Dumnezeu. În
același fel făcea și cu toți acei sadhuși care veneau pe la casa lor, cerșind un bol de mâncare și cărora le
cerea același lucru, dar vai, degeaba!
Într-o dimineață, când ședea ca de obicei pe veranda casei, apăru un sadhu cu pielea măslinie și cu
haine ce păreau a spune că era indian din sud. Harilal îi aduse câteva fructe și-i ceru să se așeze cât timp
mama lui îi pregătea ceva de mâncare.
-Swamiji, am o dorință, să-l văd pe Dumnezeu, îi spuse Harilal. Pentru asta mi-am lăsat cariera din
armată și m-am confruntat cu furia tatălui meu. Îmi petrec timpul recitând mantre, cântând bhajana și
dăruind puja; servesc cu toată inima sfinții. Am apelat la bunătatea a nu știu câtor Mahatmași ca să aflu
secretul obținerii darshanului lui Krishna, dar mereu totul a fost în van. Nimeni nu m-a putut ajuta. Se
pare că lui Krishna nu-i pasă deloc de suferința mea și nu-mi arată niciun pic de milă. Știi tu cumva pe
cineva care m-ar putea face să-l văd pe Dumnezeu?

66
 -Desigur, răspunse sadhu fără nicio șovăire. Du-te și-l vezi pe Ramana și toate dorințele tale vor fi
împlinite.
-Și unde poate fi el găsit, întrebă Harilal sărind în sus, ca să pot fugi imediat să-l văd?
-Trăiește în India de Sud, în Tiruvannamalai, la o noapte de mers de la Madras. Nu pierde nicio
clipă. Speranțele tale vor fi mai mult decât împlinite.
Harilal notă numele, adresa, locul și modul de ajunge acolo, apoi își informă familia că urma să plece
la drum spre Tamilnadu.
Tatăl lui primi vestea foarte rău.
-Și cu nevasta și copiii tăi cum rămâne? Așa ți-ai înțeles tu datoria? N-a fost destul c-ai lăsat armata,
acum mai trebuie să alergi spre alt capăt al Indiei ca să-ți satisfaci aventuri tale spirituale nebunești?
Dar Dumnezeu este bun cu cei care cred în el. Ziua următoare, un prieten îi arătă în ziar o ofertă de
muncă în Madras, ofertă ce i se potrivea perfect. Împrumută 300 de rupii și porni la drum.
Peste câteva zile, cobora din tren la gara Tiruvannamalai. Întocmai ca pelerinii, luă o căruță cu care
străbătu vreo 3-4 kilometri până la ashram.
Îl găsi pe Maharshi stând pe sofa, într-o săliță decorată cu nimicuri, căci la acea vreme el locuia
împreună cu discipolii săi. Harilal făcu o plecăciune și se așeză jos. După un timp, blocat firește de emoția
puternică care puse stăpânire pe el, ieși afară. Nu vorbi cu nimeni nimic, ci întrebă doar când este
următorul tren spre Madras. Chemă căruța ca să-l ducă la gară.
Era deja suit în căruță, când cineva îl opri
-Cum de pleci deja? Doar de abia ai ajuns!
-Nu-s interesat în așa-numiții sadhuși, care-și bat joc de oameni, răspunse el tăios.
Interlocutorul îl privi zăpăcit.
-Da, zise mai departe Harilal, Bhagavan ăsta al vostru, l-am văzut chiar acum două săptămâni la
mine acasă, în Punjab, lângă Peshawar. Eu însumi i-am oferit bhikha. L-am întrebat dacă știe pe cineva
care mi-ar putea deschide ochii și să mă facă să-l văd pe Dumnezeu. El a avut tăria să mă trimită în acest
loc, la mai mult de 300 de kilometri de locul meu natal. Dacă el a fost într-adevăr în stare să mă facă să-l
văd pe Krishna, de ce nu și-a putut folosi puterea lui miraculoasă acolo, acasă la mine, ori cel puțin în
jungla din împrejurime? Dar să lăsăm asta! Am venit aici și el nu mi-a spus nici măcar un cuvânt, nu mi-a
dat nici măcar un mic semn de recunoaștere. N-ar fi fost chiar așa de rău dacă era un sfânt adevărat, însă
nu există nicio urmă de mătănii pe gâtul sau pe mâna lui. De a lungul întregii ore pe care am petrecut-o în
fața lui, nu odată l-am văzut murmurând numele lui Krishna sau Radha. Este un șarlatan desăvârșit. Care-i
folosul rămânerii mele aici?
-Ce?! se miră altul. Cu siguranță că tu visezi! Ramana a venit din Madurai la Tiruvannamalai acum
mai bine de 40 de ani și toată lumea știe că el n-a părăsit nicio clipă locul ăsta.
-Dar chiar așa, eu l-am văzut cu proprii mei ochi, acasă la mine, în Punjab, la începutul lunii!
-Acum două săptămâni, Bhagavan era aici. Poți întreba pe cine vrei tu din ashram. Ascultă-mă și fii
rațional! După ce-ai făcut o călătorie ca asta, n-are niciun sens să pleci înapoi, după mai puțin de jumătate
de zi. Nu trebuie să te grăbești! Rămâi aici și odihnește-te cel puțin 2-3 zile, după care vezi tu ce faci.
Vino acum cu mine și eu te voi prezenta lui Swami Niranjananda, sarvadhikari.
Harilal nu s-a mai simțit de fel în stare să priceapă ceva. Oare visase? Visa acum iar? A îngăduit însă
să fie convins, plăti căruțașul și se reîntoarse în ashram.
Petrecu acolo câteva zile, după care reveni în Madras, ca să-și îndeplinească sarcinile. Acolo, își
aranjase astfel timpul, încât cea mai parte a zilei o petrecea făcându-și exercițiile religioase. Pe de altă
parte, revenea la ashram în fiecare săptămână, chiar și doar pentru o noapte, fiindcă era evident că
Maharshi îi făcuse oricum o impresie aparte.
Într-o zi, pe când se afla în camera sa de puja, absorbit în cânt și rugăciune pentru preaiubitul
Krishna, îi apăru brusc în spate Ramana.
-Dacă vrei să-l vezi pe Krishna, spune constant această mantră, păru el a spune și-i șopti la ureche
mantra.
Imediat, el începu să recite mantra, după care o repeta în mod obișnuit, însă avea ceva îndoieli, așa că
în duminica următoare, se duse la Tiruvannamalai.
-Bhagavan, trebuie să continui să spun mantra?
-Dacă-ți spune inima...
Apoi, după cum povestea Harilal, începu să repete faimoasa mantră cu o râvnă și ardoare cum nu mai
avusese până atunci; ajunsese chiar s-o ia rapid la goană atunci când cineva se apropia ca să stea cu el de

67
vorbă, așa de mare îi era frica; se străduia să repete mantra neîncetat, fiindcă de ea depindeau toate
speranțele lui.
În cele din urmă, iată că se petrecu un miracol. Ori de câte ori Harilal vorbea despre asta, în ochii lui
nu se putea citi decât imensa fericire pe care o adusese acea viziune minunată. Krishna se afla în fața lui,
„exact cum ești tu acum în fața mea acum” – spunea el, un tinerel de vreo 15 ani, care nu putea fi descris
nicidecum cu cuvintele noastre.
Harilal apoi a adăugat:
-Și-am experimentat în suflet o bucurie, ceva ce n-am mai simțit niciodată, niciodată.
Speranța vieții lui fusese acum împlinită și Krishna venea la el.
În următoarea sa vizită la Tiruvannamalai, Harilal se prosternă la picioarele lui Maharshi cu profund
tulburat.
-Prin grația ta, Bhagavan, îl văd pe Krishna.
-A, deci Krishna a venit, deci?
-Da, a venit...a fost atât de milostiv încât mi s-a arătat. Ce fericire!
-Și după aceea, iar a plecat?
-Da, desigur, a răspuns Harilal surprins oarecum.
-Oh, oh! a fost tot ce-a mai zis Ramana zâmbind.

Harilal a continuat să repete mantra și să-i ofere lui Krishna obișnuita-i adorare, chiar și mai puternic
decât o făcea mai înainte. Cine știe? Poate că într-o zi, s-ar putea să se reîntoarcă!
Și, într-adevăr, în același loc, în timp ce-i oferea tămâie și flori, Harilal zări în spatele lui un chip. Ce
se întâmplase de fapt? El nu-l văzu pe Krishna cu flautul său sau pe Radha, iubita lui Krishna, ci pe
Rama, cu mâna înclinată, însoțit de Lakshmana!
Harilal era totalmente pierdut. S-a dus să-i întrebe pe cei mai învățați swami din Madras, dar niciunul
n-a putut să-i spună de ce venise Rama, cu toate că el îl chemase pe Krishna. Harilal n-avea nimic de a
face cu Rama, Krishna fusese singurul care-l fermecase. Așadar, de ce Krishna se jucase cu el în acest fel?
De ce-și bătuse joc de el?
De îndată ce se putu, reveni la Tiruvannamalai.
-Bhagavan, îmi poți explica de mi s-a întâmplat asta tocmai mie? Și-i povesti întreaga pățanie.
Ramana zâmbi pur și simplu și și-i spuse cu blândețe:
-Krishna a venit să te vadă, după care a plecat. Rama a făcut la fel. De ce te preocupă astfel de
zeități, care vin și pleacă? Tu nu vezi că japa, mantra, puja, rugăciunea și ritul, toate sunt excelente dar
până la un anumit punct, iar momentul acesta vine doar atunci când totul este lăsat deoparte. Tu trebuie să
sari dincolo...și dincolo găsești Realitatea. Numai atunci când totul e lăsat în urmă, devas și toți ceilalți,
poți descoperi spiritul care n-are nici început și nici sfârșit, spiritul Ființei, al Sinelui.
Când Harilal se ridică în picioare, fanatismul lui pentru Krishna nu mai exista. În străfundul inimii
sale, strălucea acum viziunea care „nici nu vine și nici nu pleacă vreodată”. El dorise să-l vadă pe
Dumnezeu și Dumnezeu i se dezvălui a fi atât de aproape de el, încât îi era practic imposibil să i se
adreseze cu apelativul „tu”, căci Lumina fără asemănare strălucea acum în străfundul propriei sale inimi.

***
Mai târziu, m-am mai întânit deseori cu Harilal. Ne-am înțeles atât de bine și eram într-o armonie
atât de profundă, încât nu puteam pierde nicio ocazie de a fi împreună și de a vorbi despre acele lucruri
care erau centrale vieților noastre, mai ales că amândoi descoperisem că existau atât de puțini oameni cu
care puteam vorbi despre asta.
Cu toate acestea, lui Harilal îi venea greu să priceapă de ce trebuia să mă simt legat de riturile și
obligațiile impuse de credința mea creștină.
-Atman, Sinele, nu-i legat de nimic, spunea el adesea.
Pusese o problemă, deși știa bine că nu-i vorba despre lene, nici despre vreo lipsă de onestitate care
să mă tragă înapoi de ultimul meu pas spre eliberare, fiindcă el credea cu tărie că eram pregătit...(Notă:
De fapt, atașamentul lui Abhishiktananas față de Hristos și față de biserică a rămas neatins până la moarte,
în 1973. În jurnalul său, la ziua 28 decembrie 1971 el scria: „Dacă spun că eu cred în Hristos, asta
înseamnă că pentru mine, Hristos este Dumnezeu. Dumnezeu pentru mine nu-i un Dumnezeu

68
abstract...Iisus este fața lui Dumnezeu care s-a întors către oameni și fața Omului care s-a întors către
Dumnezeu.”)
Când lucra în zonă, mă bucuram extrem de mult să mă întâlnesc cu el în junglele din Mysore. De
fiecare dată când treceam pe acolo, ca de pildă în drumul meu spre Poona sau Bombay, făceam un popas
de câteva zile, ca să-l întâlnesc.
După așa zisa discuție, așa cum de fapt îmi spusese deja, preciza că se stabilise în India de Sud, ca să
fie aproape de gurul său. Își lăsase soția și copiii în nord, unde-i salvase de masacrele din 1947,
stabilindu-și familia în Lucknow. Era nevoit să muncească ca să-și întrețină familia și să le plătească
școala copiilor. Îmi povestea adesea că era foarte bucuros că putea munci în liniște și că fiul său se
însurase și avea familia lui. În fiecare an, copiii veneau în vacanță să-l vadă la ashram și lui Sri Ramana îi
făcea mare plăcere să se joace cu ei - momente de neuitat pentru aceștia.
Avea în grijă câteva mine de fier și mangan, aflate în mijlocul junglei, departe de oraș, unde nu se
putea ajunge decât pe niște drumuri îngrozitoare. Trăia într-o colibă de paie, aproape de muncitorii săi. Cu
siguranță, că pentru cine nu se bucura de societatea oamenilor, era o solitudine minunată, dar el era un om
pe care colegii lui nu-l plăceau, fiindcă ei nu cunoșteau secretul trăirii în străfundurile ființei. Deși era
privit așa, el confrunta vesel sarcina prezentă cu cea care ar fi putut fi în alt context, dacă presupusa lui
pasiune pentru Krishna nu l-ar fi scăpat de armată, renunțând la toate perspectivele de mărire și belșug.
De când auzise acele cuvinte foarte simple rostite de Ramana și care-i schimbaseră total viața, a
descoperit că toate dorințele lui au murit de-a binelea. Cu toate astea, se aplecase asupra muncii cu toată
competența și nu precupețise niciun efort ca să facă ca minele lui să fie cât mai productive posibil și să
descopere și altele noi, cu depozite chiar mai mari de minereu. Cine-l vedea umblând încălțat cu bocancii
lui mari, inspectând minele ori schimbându-și roata la camionetă, cu greu ar fi ghicit secretul vieții sale
lăuntrice. În mod deosebit, îi plăcea să descrie surpriza unui tânăr neamț, care auzise despre el și veni
acolo, căutând un sadhu pe care se aștepta să-l găsească ori gol pușcă ori îmbrăcat în zdrențe, nemișcat în
vreo grotă sau ascuns în vreun hățiș din junglă.
Mai existau și unii care-l „recunoșteau” deși nici ei nu erau în stare să-i pătrundă secretul. Unii
veneau ca să înțeleagă că era lângă ei, cu toate că nu auziseră niciodată mai înainte de el, după care-i
scriau și-l invitau să se „reîntoarcă” de data asta în forma sa trupească. Era și un doctor brahman din
Kannada de Nord, în dependința căruia el se adăposti o zi, din cauza unei furtuni neașteptate; avea
încălțările noroite și o haină de piele neagră. Tocmai în acea zi se întâmplase ca acolo să se țină un
praznic în onoarea gurului lui lipsă și Harilal fu și el invitat să ia parte la masă. În ciuda protestelor sale, a
hainelor nepotrivite ocaziei și a totalei sale necunoașteri a castei respective, s-a aflat pus în capul mesei și
tratat precum ar fi fost gurul lor. Mai târziu, familia respectivă i-a construit în sat o odaie, în speranța că ar
fi consimțit să vină din timp în timp și să le dea darshanul lui.
Au mai existat și întâlniri de neuitat, cu detalii nesemnificative, dar care care s-au petrecut exact în
momentul în care i se ceruse ajutor spiritual; occidentalii sceptici ar putea spune: „Noroc chior!”, dar în
India oamenii vorbesc mult mai natural despre Lila Sinelui la muncă în totala libertate, acolo unde ego a
dispărut. Vă voi spune o povestioară care ilustrează puterea lui de intuiție. Într-o dimineață, la Rishikesh,
tocmai se urcase în autobuzul ce ducea la Bardinath, împreună cu câțiva prieteni din Lucknow și Gonda.
Deodată, coborî brusc din autobuz și-i făcu și pe cunoscuții lui să-l urmeze, abandonându-și bagajele în
autobuz. Ceilalți pasageri îl crezură nebun și chiar îi spuseră asta, mai ales un sadhu ce ocupase locul de
lângă el. Zece ore mai târziu, același autobuz căzu într-o prăpastie adâncă de vreo 200 metri.

Din când în când revenea la Tiruvannamalai, deși mai rar după ce Maharshi plecase. Acesta a fost
unul din prilejurile în care noi „ne-am descoperit”.
Aproape anual Harilal mergea la Lucknow să-și vadă familia și numeroșii prieteni care de abia
așteptau să-l vadă. Cămăruța lui devenea cu totul neîncăpătoare pentru mulțimea ce venea acolo - așa-mi
spusese odată, Surendra, fiul lui, când trecusem și eu pe acolo.
Niciodată el nu-și răsfăța vizitatorii și era fără milă față de cei care se agățau din răsputeri de viziuni,
extaze sau alte fenomene „mistice”. Era cel mai dur cu toți cei care, în opinia lui, îi duceau în eroare pe
oameni prin impunerea de practici religioase exterioare, deși ele puteau fi foarte incomode pentru discipol
și foarte profitabile pentru așa-zișii guruși.
Într-o seară, un renumit medic se opri cu mașina lui, pe străduța strâmtă din fața casei.
-Domnule, spune-mi, că tu ești deținătorul puterilor spirituale, nu-i așa? Eu doresc să-l văd pe
Dumnezeu. Poți să mă ajuți cu asta?
-De ce nu? răspunse Harilal calm.
69
 -Atunci?
-Atunci, dacă îți recâștigi cu adevărat mintea, ne putem ocupa de ea, dar îți voi solicita mai întâi să
te gândești serios la asta, fiindcă nu-i o bagatelă și te poate conduce mult mai departe decât bănuiești.
-Nicio problemă. Nu-i nevoie să te frămânți.
Apoi, cu un zâmbet înțelegător, adăugă:
-Știi că sunt gata să plătesc pentru asta.
-Într-adevăr, spuse Harilal, în acest caz să punem cărțile pe masă și să facem târgul.
-Cât vrei?
Spunând asta, vizitatorul și scoase carnetul de cecuri din buzunar și-l puse pe masă.
-Cât ești dispus să plătești?, replică Harilal glacial.
-Dacă-mi ceri o lakh (o sută de mii de rupii), atunci ți-aș scrie cecul pe dată.
-Chiar ai risipi o lakh pe treaba asta? Asta nu ți-ar crea probleme? Mai gândește-te înainte să iei o
hotărâre. În procente, cam cât este de fapt?
Domnul începu să facă calcule. Avere, casă, garanții, solduri bancare, toate laolaltă îi puneau la
dispoziție între 65 și 70 lakh.
-Înțeleg, spuse Harilal necruțător. Tu spui că dorești să-l vezi pe Dumnezeu, că asta-i dorința ta
supremă etc. și ești gata să plătești pentru asta doar a 65-a parte din averea ta! Nu-ți poți bate joc așa de
Dumnezeu! M-ai făcut să-mi pierd timpul degeaba și la fel și tu! Noapte bună!

***

GLOSAR

ADVAITAN adept al învățăturii Advaita

AVADHUTA un sfânt realizat care trăiește în afara obiceiurilor societății
ANANDA fericirea pură neconceptualizată
BHAKTA adept
BHAKTI devoțiune
BHIKSHA a oferi hrană gurului
BODHISATTVA o ființă care și-a dedicat întreaga viață iluminării tuturor ființelor
DHARMA Adevăr/cale
DARSHAN grația Sinelui
TEORIA ENNEAGRAM un sistem care descrie structura egoului
JNANI cineva iluminat care cunoaște prin intermediul experienței directe
KALPAS cicluri de timp cosmice; 1 kalpa conține 4 cicluri de câte 5000 de ani fiecare
KIRTA serviciu devoțional
LILA jocul divin al Sinelui
MAHATMA titlu de respect
MAYA iluzia lumii
PUJA ritual devoțional
SADHANA practică spirituală
SADHU ascet rătăcitor
SAHAJ SAMADHI absorbire naturală în vacuitate în timpul angajării aparente în lume
SAMADHI absorbire în extaz
SAMSKARA tendințe trecute; impresii create de dorințe, gânduri, acțiuni precedente
SATSANG asociere cu Adevărul (sat=adevăr, sang=comunitate)
SATTVIC pur/limpede
SHAKTI energie divină
SHANTI pace
VASANAS tendințe latente, refulate de identificarea subconștientă

70