ETERNITATEA ACUM

Francis Lucille

Traducere din limba engleză: Damema Ro

1
 CUPRINS

Cuvânt înainte
1 Arta de a nu aştepta
2 Calea directă
3 Iubirea nu moare niciodată
4 Adevărata noastră natură nu este un obiect
5. Viaţa adevărată nu are niciun ţel
6. John Doe - actorul
7. Un maestru autentic nu se consideră niciodată un maestru
8. Nu există nimic care să nu fie Sinele
9. Extraordinarul spectacol al nesfârşitului acum
10. Adevărata înţelegere se află în inimă
11. Există somn profund, dar moarte nu există
12 Tu iubeşti IUBIREA
13 Trezirea la splendoarea eternă

Cuvânt înainte

În mod obişnuit, noi ne identificăm cu un amalgam de gânduri, percepţii şi trăiri, iar această identificare cu un
complex corp-minte individual este adânc înrădăcinată în fiinţa noastră. Cei din jurul nostru, părinţi, profesori,
prieteni etc., s-au crezut entităţi proprii, aşa că nouă ni s-a părut firesc să le urmăm paşii, fără să sfidăm această
convingere, care, la o analiză mai amănunţită, se va dovedi a fi originea întregii noastre suferinţe.
Dacă acest complex corp-minte este un obiect, o colecţie limitată şi personală de procese de gândire, înseamnă
că trebuie să existe un martor pentru tot ce există, iar în mod normal, acest martor se raportează la conştiinţă. Dacă
cercetăm ce suntem, ne apare clar că noi suntem această conştiinţă, pe care o denumim mai exact „eu”. Cei mai
mulţi oameni identifică această conştiinţă-martor cu mintea-martor şi făcând astfel, ei suprapun limitările
individuale ale minţii lor peste conştiinţă, conceptualizând-o ca pe o entitate proprie.
Atunci când încercăm deliberat să observăm acest martor, ne aflăm într-o situaţie neobişnuită, deoarece
încercarea noastră pare să eşueze din cauza naturii subiective a conştiinţei şi a lipsei de abilitate a minţii de a
recunoaşte ceva ce nu este obiectiv, iar activitatea mentală formată dintr-un şir de senzaţii şi gânduri uzuale, pare
pentru o clipă să înceteze. Cu toate că această „oprire” nu lasă amintiri la nivelul minţii, această non-experienţă
generează o puternică senzaţie de identitate, certitudinea greu de definit a unei fiinţe pe care noi o descriem
folosind cuvintele „eu” sau „eu sunt”. După ceva vreme, egoul reapare cu gândul „eu sunt acest complex corp-
minte” şi el proiectează din nou limitările spaţio-temporale ale entităţii individuale asupra nemărginitului „eu sunt”.
Infinitatea lui „eu sunt” nu poate fi susţinută de nivelul minţii, ci ea rămâne cu noi ca un „simţământ ulterior”,
atunci când lumea obiectivă reapare.
Făcându-i-se cunoscută prezenţa acestei esenţe-martor şi trăind o primă străfulgerare a adevăratului nostru
sine, în noi se naşte o atracţie puternică ce ne aduce iar şi iar la această non-experienţă. Fiecare nouă scânteie
întăreşte „parfumul” libertăţii şi fericirea emanată din această nouă dimensiune. Pe măsură ce nesfârşita noastră
prezenţă devine din ce în ce mai tangibilă, viaţa noastră de zi cu zi ia o nouă turnură. Acum vedem cu alţi ochi
oamenii, distracţiile şi celelalte activităţi, care altă dată exercitau o puternică atracţie asupra noastră şi devenim
indiferenţi. Ataşamentele noastre ideologice anterioare slăbesc fără să existe vreun motiv vizibil. Concentrarea pe
cercetarea adevăratei noastre naturi se intensifică fără ca noi să facem niciun efort. Cu cât o inteligenţă superioară
îşi face apariţia, cu atât înţelegerea noastră intelectuală privind adevărul devine mai profundă şi suspiciunile noastre
ontologice se clarifică. Multe conflicte personale şi antagonisme se reduc sau se rezolvă. Apoi, la un moment dat,
egoul este reabsorbit de prezenţa-martor care se revelează ca Frumuseţea Eternă, Adevărul Absolut şi Fericirea
Supremă pe care le căutăm. Instantaneu, în noi se instalează convingerea descoperirii nemuririi noastre primordiale.
Această descoperire neaşteptată a naturii noastre non-duale nu poate fi descrisă aşa cum trebuie prin cuvintele cuiva
care încă se mai află în iluzia dualităţii subiect-obiect. O astfel de persoană va înţelege aceste cuvinte în termeni
relativi, ca pe o experienţă obiectivă, deoarece este singurul tip de experienţă pe care el şi-l poate imagina.
Cum se poate transmite sentimentul Fericirii Absolute cuiva care nu recunoaşte decât trăiri relative? Având o
trăire relativă, indiferent de intensitatea ei, există mereu posibilitatea unei trăiri şi mai intense, dar acest lucru nu se
întâmplă atunci când ne referim la fericirea dată de natura noastră adevărată. Cum este posibil pentru cineva care
cunoaşte fericirea numai în raport cu obiectele, să înţeleagă autonomia şi lipsa de motivaţie a acestei fericiri? Cum
2
se poate transmite non-localizarea şi nemărginirea acestei dezvăluiri cuiva care cunoaşte numai evenimentele din
zona spaţiu-timp? Certitudinea absolută a acestei fericiri chiar îl încurcă chiar rău de tot pe cel care cunoaşte
adevărurile relative şi splendoarea ei divină îl derutează pe cel care crede că frumuseţea este un concept relativ.
Dacă susţinem că universul nostru, cu întreaga lui bogăţie şi diversitate - merele din paner, iubirea celor din
jur, cvartetul de Beethoven, stelele de pe cer - în fiecare moment emană din prezenţa noastră auto-revelată, se
odihneşte acolo şi este reabsorbit în ea, atunci, pentru a descrie importanţa acestei dezvăluiri, cuvintele nu mai
niciun rost. Cât timp în această dezvăluire nu există niciun fel de deosebire, oamenii nu reuşesc să facă acest lucru
pentru că ei încă transformă noţiunea de prezenţă transcedentală din care emană acest univers într-o entitate
distinctă. Fundalul nostru luminos - care este firul dialogurilor din această carte - reprezintă unica realitate a tot ce
există.

1
Arta de a nu aştepta
La ce ne putem aştepta de la întrunirile noastre?

Aşteaptă-te să înveţi să nu aştepţi nimic. Este o mare artă să nu te aştepţi la ceva anume. Atunci când noi nu mai
trăim aşteptându-ne la ceva, trăim într-o nouă dimensiune. Suntem liberi. Mintea noastră este liberă. Corpul e liber.
Primul pas este să înţelegem din punct de vedere intelectual că noi nu suntem o entitate psihico-fizică într-un
proces de devenire, dar nu-i suficient. Faptul că noi nu suntem corpul, trebuie să devină o trăire concretă ce se
răspândeşte apoi în muşchi, în organele interne şi chiar în celule şi eliberează tensiunile acumulate acolo. O
înţelegere intelectuală este identică cu o înţelegere vremelnică şi neaşteptată a adevăratei noastre naturi şi ea ne
aduce un crâmpei de fericire, dar până când nu înţelegem pe deplin că noi nu suntem corpul, nu suntem acea
fericire.

Cum pot eu percepe senzorial faptul că nu sunt corpul?

Cu toţii trăim clipe de fericire însoţite de perceperea unei expansiuni şi relaxări. Înaintea acestei senzaţii fizice, ne
aflăm într-o stare de vastitate, într-o bucurie nemotivată, iar senzaţia fizică este pur şi simplu ultimul efect. Această
bucurie se percepe pe sine şi în acea clipă noi nu mai suntem un corp limitat în spaţiu, nu mai suntem o persoană şi
instantaneu ne cunoaştem pe noi înşine. Cu toţii cunoaştem această fericire fără cauză. Atunci când ne cercetăm în
profunzime corpul, descoperim că adevărata lui esenţă este această fericire şi nu mai avem nevoie s-o gustăm în
obiectele exterioare.

Cum se realizează această cercetare profundă?

Nu respinge senzaţiile şi emoţiile pe care ţi le înfăţişează corpul, lasă-le să înflorească deplin în conştiinţa ta, fără
nici un scop şi fără să interfereze cu voinţa ta. Treptat, energia potenţială stocată în tensiunea musculară se
eliberează, dinamismul structurii psihosomatice se consumă şi se revine la echilibrul fundamental. Această
purificare a corpului este o mare artă, ea cere răbdare, curaj şi hotărâre, iar la nivelul senzaţiei se exprimă prin
intermediul unei expansiuni graduale a corpului în spaţiul înconjurător, simultan cu penetrarea structurii somatice
de acel spaţiu. Spaţiul despre care vorbim acum nu este simţit ca pe o simplă absenţă a obiectelor. Atunci când
atenţia se eliberează de senzaţiile care o înrobesc, ea se descopere pe sine ca un spaţiu luminos - ce este adevărata
substanţă a corpului - şi în acea clipă, dualitatea corp-spaţiu dispare. Corpul se extinde la mărimea universului şi
conţine în inima lui toate lucrurile tangibile şi intangibile. Cu toţii avem acest corp de fericire, acest corp trezit,
acest corp universal, accesibil. Noi suntem cu toţii desăvârşiţi, nu ne lipseşte nimic. Cercetează-ţi doar fiinţa,
stăpâneşte-o conştient şi nu mai trăi în cocioaba ruinată a unui corp limitat!

În clipe de linişte, am câteodată o scurtă străfulgerare a acestei lumi, dar apoi încep să fac ceva şi mă descopăr
într-un mediu care nu mai este nici liniştit şi nici minunat, iar pacea dispare imediat. Cum îmi pot păstra
permanent echilibrul sufletesc?

Tot ce apare în conştiinţă nu este nimic altceva decât conştiinţa: colaboratori, clienţi, superiori - absolut tot, inclusiv
clădiri, mobilă, echipamente. Înţelege acest lucru mai întâi la nivel intelectual, după care verifică dacă este aşa.
Vine un moment când această senzaţie de apropiere, acest mediu binevoitor ce te înconjoară nu te mai părăseşte şi
te descoperi a fi oriunde acasă, chiar şi în sala de aşteptare a unei gări. Atunci când intri în trecut sau în viitor, laşi

3
de fapt să plece de la tine această stare. Nu mai rămâne în acea cocioabă! Această imensitate te aşteaptă chiar aici,
în fiecare clipă. Fiind familiarizat cu prezenţa ei, simţind gustul armoniei ce susţine aparenţele, lasă să se dezvăluie
liber în conştiinţa ta senzaţiile fizice şi percepţiile despre lumea exterioară, până când plenitudinea se descoperă pe
sine spontan.

Să vorbim acum despre inversarea perspectivei. La începutul secolului al XX-lea, circulau nişte desene care-i
încântau foarte mult pe cei mici. În ramurile unui copac, dacă te uitai cu atenţie, dintr-o altă perspectivă,
recunoşteai chipul unui înger. La început nu vedeai decât copacul, dar dacă erai informat printr-o notiţă că acolo se
afla un înger, începeai să analizezi cu minuţiozitate frunzişul copacului şi, în cele din urmă, îl descopereai. Era
foarte important de ştiut că acolo se afla ascuns un înger şi atunci trăiai experienţa că acel copac îşi schimba forma,
transformându-se în acel chip; imaginea se recompunea pentru a destăinui secretul desenului. De îndată ce calea
fusese deschisă, inversările de perspectivă deveneau din ce în ce mai fireşti, până când se vedeau în acelaşi timp şi
copacul şi îngerul. În mod asemănător, imediat ce ne-am descoperit adevărata noastră natură, diferenţele dintre
ignoranţă şi trezire se estompează treptat şi ele cedează în faţa calităţii fiinţei intrinseci, fundamentale.

Încep să-mi dau seama că sunt întrutotul „lipit” de corpul meu. Senzaţiile şi impresiile mele sunt cele ale unui
individ separat.

Cum se manifestă această „lipire”?

Mă simt ca şi când aş fi hipnotizat de mândrie şi de emoţii, dar mai ales de mânie şi de agitaţia din lăuntrul
corpului meu.

E în regulă. De îndată ce devii conştient că eşti hipnotizat, hipnoza încetează.

Cum adică? Nu-mi este deloc clar.

Întreabă-te profund „Cine este hipnotizat? Cine este? Unde este?” Vei constata că este imposibil să descoperi o
astfel de entitate. Dacă-ţi explorezi mintea şi corpul, tu vei descoperi câteva concepte cu care te identifici, ca de
exemplu: „Eu sunt o femeie.”, „Eu sunt o făptură omenească.”, „Eu sunt un avocat.” Poţi descoperi şi unele senzaţii
în corpul tău, anumite zone care sunt mai opace, mai solide şi cu care te identifici, însă atunci când priveşti mai
atent lucrurile îţi devine clar că tu nu eşti nici senzaţia din coşul pieptului şi nici faptul că eşti o femeie. Atâta timp
cât senzaţiile şi gândurile vin şi pleacă, înseamnă că ceea ce tu eşti este ceva permanent, iar în acest moment
hipnoza ia sfârşit.

Apariţia acestor senzaţii şi gânduri este o chestiune minoră faţă de faptul că tu te identifici cu ele. Pe măsură ce
devii conştient de acestea, te îndepărtezi de ele şi eşti liber. În această libertate, tu nu te localizezi niciunde. Este
important să rămâi în această non-localizare şi să nu urmezi obişnuita tendinţă de a lua o nouă identitate după ce-ai
lăsat-o pe cea veche să plece, aşa cum face maimuţa care nu se desprinde de-o ramură a unui copac până când n-o
apucă pe cealaltă.

Vei descoperi cât de minunat este să trăieşti în această atmosferă fără să te agăţi de ceva, să fii detaşat. La început
pare un pic ciudat, deşi noua ta atitudine nu este un obstacol pentru ceva anume. Îţi poţi realiza funcţiile de mamă
sau avocat, poţi să-ţi simţi corpul şi aşa mai departe. De fapt este foarte comod să fii nimeni, acest lucru simplifică
mult viaţa. Nu te mulţumi doar să înţelegi acest lucru, treci la practică! Încearcă să fii nimeni! Dă drumul la
creangă!

Nu este dificil să revii apoi în corpul tău şi să-ţi trăieşti viaţa de zi cu zi?

Tu nu te-ai aflat niciodată în corp, aşa că nu se pune problema să te întorci în el. Corpul se află în tine şi nu tu în el.
Corpul îţi apare ca o serie de concepte şi de percepţii senzoriale. Tu ştii că ai un corp atunci când îl simţi sau când
te gândeşti la el. Aceste percepţii şi gânduri apar în tine, iar tu eşti atenţia pură, conştientă şi nu tu apari în ele,
contrar celor susţinute de părinţi, profesori şi de aproape întreaga societate în care trăieşti şi care aşa ţi-au spus. În
contradicţie cu experienţa ta de acum, ei te-au învăţat că tu - care de fapt eşti conştiinţa - te afli în corp şi că
funcţiile vin din creier, un organ al corpului tău. Eu îţi propun să iei la întrebări aceste convingeri şi să le cercetezi
prin propria ta experienţă. Aminteşte-ţi de reţetele pentru fericire, cele pe care le-ai primit de la aceiaşi oameni pe
vremea când erai copil: învaţă din greu, caută-ţi o slujbă bună, căsătoreşte-te cu persoana potrivită etc. Dacă toate
aceste reţete ar fi lucrat, înseamnă că n-ar trebui să te afli acum aici şi să-ţi pui aceste întrebări. Recomandările
respective n-au dat roade pentru că se bazau pe o falsă perspectivă a realităţii, pe cea pe care eu ţi-am recomandat s-
o analizezi.
4
Observă-te pe tine însuţi, vezi dacă tu apari în corp sau în minte sau dacă este invers, adică mintea şi corpul apar în
tine. Este o chestiune de inversare a perspectivei, la fel cu descoperirea îngerului ascuns în frunzişul copacului.
Chiar dacă la început această schimbare pare foarte mică, ea este una revoluţionară, cu urmări infinite şi de
neimaginat. Dacă accepţi sincer că acel copac poate fi un înger, îngerul ţi se va arăta şi viaţa îţi va deveni minunată.

Ce ne poţi spune despre trăirea intuitivă, din inimă?

Nu fii un individ! Nu fii ceva anume! Înţelege că tu eşti nimeni şi trăieşte conform acestei cunoaşteri. Atunci când
nu te mai amăgeşte ideea sau senzaţia că eşti o persoană, fie că mai gândeşti sau nu, fie că mai acţionezi sau nu, tu
trăieşti adevărul din plenitudinea inimii.

În momentul de faţă, eu am o relaţie corectă cu mine şi cu lumea?

O, da! Relaţia ta este una bună, cea a includerii…Lumea, precum mintea şi corpul tău, se includ în Sinele adevărat.
Iubirea este cuprinderea, înţelegerea este o etapă intermediară, iar destinaţia finală - adevăratul centru - este inima.

Făcând analogie cu exemplul maimuţei, inima este spaţiul dintre o ramură şi alta?

Dacă dai drumul ramurii de care eşti agăţat, fără să te prinzi de alta, cazi în inimă. Trebuie să fii dispus să mori.
Lasă totul să plece, tot ce ţi s-a spus, tot ce ai - inclusiv viaţa ta - sau cel puţin tot ce crezi în această etapă a vieţii
tale. Acest lucru cere curaj, este ca un fel de sinucidere.

Chiar aşa este? De pildă, tu-ţi aminteşti de clipele care au precedat recunoaşterea?

Da.

Au fost cam aşa?

Da.

Mulţumesc. Înainte de a o face, ai avut vreo idee despre ce urma să se petreacă?

Da şi nu. Da, pentru că am simţit invitaţia. Nu, pentru că până în acel moment cunoscusem decât fericirea relativă,
adevărul relativ, cunoaşterea relativă şi nu-mi puteam imagina Absolutul, Inefabilul. Sinele se află dincolo de toate
conceptele şi proiecţiile. Acesta este motivul pentru care noi nu putem să ne îndreptăm spre El cu propria noastră
putere şi trebuie să aşteptăm ca El să ne invite, însă atunci când o face, trebuie să-i răspundem cu bucurie şi fără
şovăire, să-i spunem „Da!” Aceasta este singura decizie în care avem cu adevărat o alegere liberă.

Unul dintre motivele pentru care eu amân să dau curs invitaţiei este teama că viaţa mi se va schimba din temelii.

O, da, chiar aşa va fi.

Şi familia?

Da, şi ea. Totul se va schimba.

Mi-e frică că oamenii mă vor părăsi.

Te asigur că nu vei regreta nimic.

Se poate ca eu să primesc invitaţia şi s-o refuz?

Da. Eşti liber.

Voi fi invitat din nou?

Da. Fii pregătit, disponibil. Atunci când înţelegi că nu există nimic ce poţi face tu singur, doar să ajungi la Domnul,
eşti disponibil. Când îţi dai seama că-ţi lipseşte puterea, devii o încăpere goală şi de îndată ce se întâmplă asta, eşti
un sanctuar şi Domnul poate intra, ia tronul şi te înzestrează cu Prezenţa Eternă.
5
Spuneai că nu e nimic de făcut ca să scap de acest ego ce-i lipit de mine.

Persoana este cea care n-are nimic de făcut - acea persoană fragmentată care te crezi că eşti tu.

Înseamnă că pe măsură ce cred asta, toată practica spirituală este inutilă?

Exact. O practică ce apare din ideea de a fi o făptură fizică sau psihică nu poate fi numită spirituală. Există un
proces de dobândire ce te îndepărtează de ce-i real Ceea ce eşti tu cu adevărat nu poate fi dobândit, deoarece tu eşti
deja asta. Egoul nu este permanent, el este un gând repetitiv, asociat cu emoţiile, senzaţiile fizice şi reacţiile. Egoul
te părăseşte atunci când o piesă muzicală te mişcă prin frumuseţea ei, când un minunat apus de soare te
emoţionează sau când te impresionează delicateţea unui act de iubire. În acel moment, tu eşti deschis şi complet.
Dacă încerci să-ţi ameliorezi egoul practicând diverse discipline - aşa cum face un colecţionar care-şi creşte
neîncetat valoarea colecţiei, adăugându-i mai multe noi obiecte şi nemaipomenite - te vei ataşa din ce în ce mai
mult de ego şi vei sfârşi nemulţumit şi trăind în izolare.

Dispariţia egoului este bruscă sau treptată?

Tu ştii deja cine eşti. Chiar şi cineva în care nu s-a trezit încă interesul pentru realitatea cea mai profundă, cunoaşte
clipe de bucurie. În acele momente, egoul nu mai este prezent; aceste clipe emană din adevărata noastră natură care
este însăşi fericirea. Fiecare dintre noi recunoaşte imediat fericirea, cu alte cuvinte, Sinele se recunoaşte pe Sine
Însuşi. Numai fiinţa are acces la fiinţă! Numai fericirea are acces la fericire şi eternitatea la eternitate. Ceea ce ne
exilează din Grădina Raiului şi ne aruncă într-o căutare frenetică este ideea greşită că această fiinţă adevărată,
fericirea, veşnicia nu este prezentă. Egoul este absorbit de fiinţă, ceea ce apare din punct de vedere temporal ca o
abandonare urmată de o iluminare bruscă, fapt ce pune capăt căutării şi freneziei.

Ce produce această reabsorbţie?

Nu există un răspuns la nivelul la care este pusă această întrebare, căci efectul se află în cauză şi cauza în efect. Se
întâmplă la fel ca în povestea cu cerşetorul şi vrăjitorul de la care a aflat că este fiul regelui. Şi noi putem comunica
cu adevărata noastră identitate prin intermediul unor anumite întâlniri aparent întâmplătoare. Atunci când primim
această veste bună, această Evanghelie în adevăratul sens al cuvântului, în străfundul fiinţei noastre izbucneşte un
instinct profund ce ne pune pe calea ce duce spre Adevărul Final. Această mişcare lăuntrică corespunde unei
recunoaşteri mascate a adevăratei noastre fiinţe şi promisiunea ce-o însoţeşte, cea a păcii pline de fericire, ne
canalizează dorinţa spre o direcţie necunoscută. Această recunoaştere nu se referă la vreun obiect sau la vreo
realitate temporară, ea nu este localizată la nivelul memoriei sau al timpului. Prin urmare, această Graţie nu se
poate uita; ea ne solicită din ce în ce mai mult şi mai des şi cu fiecare nouă recunoaştere, nouă ne creşte dorul de
Divinitate. E ca atunci când un pribeag, într-o noapte friguroasă de iarnă, zăreşte prin fereastra unui han focul sobei
arzând, se repede pe uşă şi se îndreaptă direct spre el, încălzindu-se câteva clipe lângă cămin, la fel se întâmplă şi
cu noi, înainte să pornim la drum, în noapte, intrăm în sanctuar şi avem câteva clipe de răgaz. În cele din urmă,
atunci când dorul nostru de Absolut depăşeşte frica noastră de moarte, oferim focului jertfelnic al conştiinţei
infinite amăgirea existenţei individuale; apoi nu mai rămâne nimic în calea trezirii noastre şi conştiinţa se dezvăluie
treptat în splendoarea ei, pe toate planurile existenţei fenomenale, care, puţin câte puţin, îşi destăinuie realitatea
non-temporală „ce niciodată nu s-a îndreptat spre ceva efemer, fără să-i transmită veşnicia”, cum spune Rumi.

***

Cum îmi pot învinge frica de a vedea Adevărul, cea care este o piedică în cunoaşterea adevăratei mele naturi?

Mai întâi de toate, fii fericit că eşti conştient de această frică care-ţi îngheaţă oasele, fiindcă cei mai mulţi şi-o
reprimă sau fug de ea. De îndată ce teama începe să-şi arate colţii în singurătate sau în lipsa vreunei activităţi,
ceilalţi oameni deschid televizorul, merg la un prieten sau se avântă într-un fel de activitate. Carevasăzică,
descoperirea fricii este un prim pas crucial.

Eu nu ştiu dacă mi-am descoperit frica, poate doar îi simt prezenţa…

Trăieşte împreună cu frica ta, fii interesat de ea şi nu ţi-o înăbuşi. Adoptă faţă de ea o atitudine binevoitoare, las-o
să vină şi să plece. Ia-o aşa cum e, un amalgam de gânduri şi de senzaţii fizice. Întreabă-te: „Cui îi este frică?” şi
vei vedea cum gândul de teamă te părăseşte, lăsând doar câteva reziduuri de nelinişte localizată, adică senzaţia de
6
frică la nivel somatic. Toate acestea îţi demonstrează un lucru fundamental, anume că tu eşti spectatorul.
Examinează situaţia şi propriile tale reacţii, fuga şi refuzul tău. Recunoaşterea negării este începutul acceptării cu
orice risc şi astfel, tu iei postura contemplatorului, care este oricum atitudinea ta firească.

Prin urmare, totul se dezvăluie spontan. Frica este egoul tău, monstrul pe care-l porţi în gândurile şi senzaţiile tale
fizice, uzurpatorul ce te ţine departe de tărâmul fericirii care-ţi aparţine. Nu te teme chiar dacă frica are trăsături
îngrozitoare. Extrage dinăuntrul tău puterea de a privi la teamă, fă-o din setea ta de Absolut, de libertate. Când
începi s-o simţi, spune-i: „Hai, vino încoace frică!” Eficacitatea acestei metode derivă din faptul că spaima este
ceva perceput, deci limitat. Şi cel mai lung şarpe din lume se sfârşeşte undeva…În clipa în care acest şarpe iese cu
totul în afara ierbii înalte, fiind văzut în deplinătatea sa, tu nu mai eşti în pericol, deoarece el nu te mai poate ataca
luându-te prin surprindere. În mod similar, atunci când priveşti frica în faţă în totalitatea ei, când nu mai este
ascunsă nicio bucată din ea, atunci nu mai există nicio parte din tine care să se identifice cu frica, deci ea este un
obiect de care tu te-ai dezlipit. Cordonul ombilical al ignoranţei, cel prin care se hrăneşte egoul, nu-şi mai face
treaba. Această fantomă numită „eu” nu mai este alimentată, nu mai poate continua să se susţină pe sine şi moare în
explozia libertăţii tale eterne.

De îndată ce ne-am recunoscut realitate noastră cea mai profundă, amintirea ei rămâne cu noi permanent.
Începem să fim conştienţi de locul unde intervine egoul, îl putem îmblânzi pentru a-l ţine la o distanţă ce ne
permite să fim mai receptivi la ceea ce suntem noi cu adevărat. Poţi comenta puţin această idee?

Este inutil să încercăm să îmblânzim sau să eliminăm egoul. Când faci acest lucru, cine este înfăptuitorul?

Păi, egoul se auto-elimină.

Cum poate fi posibil aşa ceva? Din contra, această încercare îl perpetuează. Egoul este un obstacol numai în măsura
în care noi îi acordăm atenţie. Egoul şi eliminarea sa pornesc din partea pozitivă şi nu din cea negativă.
Recunoaşterea a ceea ce eşti cu adevărat îţi lasă o amintire a integralităţii tale, amintire ce se referă la o trăire non-
mentală ce nu vine din memoria care poate să înregistreze doar obiecte. Dacă-ţi permiţi să fii călăuzit de această
trăire, dacă-i răspunzi lăsându-ţi întreaga fiinţă să fie absorbită de chemarea ei, în tine se trezeşte emoţia spirituală,
iar ea te va conduce direct spre pragul prezenţei tale nesfârşite. Trăieşte cu această aducere-aminte. Uită
circumstanţele obiective care au precedat sau urmat această recunoaştere şi rămâi cu amintirea ei. Iubeşte-o ca pe
cea mai de preţ comoară şi aminteşte-ţi că sursa din care ea emană, este mereu prezentă aici şi acum. Singurul loc
unde o găseşti este aici şi acum, nu în gând, nici înaintea lui şi nici înaintea gândirii. Chiar nu te mai gândi la ea…

S-o lăsăm, pur şi simplu, să fie…

Nici nu mai vorbi despre ea, n-o exprima, n-o evalua, căci intervenţia gândului te îndepărtează de ea. Nici măcar nu
încerca. Oricum tu faci un efort mult prea mare şi este fără de folos. Capitulează şi fii ceea ce eşti deja, tăcerea
absolută.

***

Eu doresc să fiu astăzi aici pentru că am ales astfel. Spune-mi, te rog, ce pot învăţa în prezenţa unui maestru şi
nu pot face de unul singur?

Tot ce înveţi, înveţi singur. Eu nu te pot învăţa ceva. Fiecare eveniment şi împrejurare ce-ţi apare în viaţă, te învaţă
ceva. Poţi învăţa şi prin întrebarea pe care ai pus-o referitoare la un maestru, în sensul în care te referi tu, însă la
acel nivel, eu nu sunt maestrul tău. Eu sunt doar fericit să-ţi fiu prieten. Adevăratul maestru nu este o persoană, el
este Sinele tău, Sinele tuturor fiinţelor. Abandonează-i-te şi iubeşte-l numai pe El şi să nu te intereseze nimic
altceva decât El. Eu îi simt prezenţa vibrând în cei care vin la mine cu intenţia curată de a-l cunoaşte, şi ei, la rândul
lor, recunosc această prezenţă în mine. Cineva ar putea spune că această prezenţă se recunoaşte pe sine în aparentul
celălalt printr-un fel de rezonanţă simpatetică. Divinitatea din mine recunoaşte Divinitate din tine în aceeaşi clipă în
care Divinitatea din tine o recunoaşte pe cea din mine. În acest caz, cine este maestrul şi cine este discipolul? Cine
eşti tu şi cine sunt eu?

Nu sunt sigur dacă ceea ce spun este o întrebare sau nu. Stăteam aici, aşezat pe scaun, încercând să fiu calm.
Imediat cum ai intrat, totul a devenit dintr-o dată foarte liniştit. M-am simţit ca un muribund ce încearcă
disperat să-şi tragă sufletul. Primul meu gând a fost că trăiam o minunată senzaţie de uimire, apoi am avut
impresia că fiecare gând ulterior era o strădanie de a scăpa de liniştea ce mă invadase spontan…

7
Atunci când eşti invitat într-un astfel de mod, trebuie să te predai în întregime. Nu încerca să afli unde te găseşti în
toate acestea şi nu încerca să controlezi situaţia, căci nu se poate. Chiar şi primul gând care dă atenţie acestei trăiri,
este deja ceva mult prea mult şi el împiedică starea de a lăsa ceva să plece total. Nu este suficient să primeşti
invitaţia regală, ci trebuie să te duci la palat ca să te bucuri de banchetul ce este propriul tău destin. Căutătorul
adevărului din lăuntrul tău este implicat neîncetat în controlul gândurilor, al trăirilor şi acţiunilor. La un anumit
moment, el chiar va dispărea, deoarece este doar un concept, un gând. El nu eşti tu. Tu eşti acea libertate şi
imensitate în care căutătorul adevărului apare şi dispare. Tu eşti ceea ce cauţi, sau mai exact, acea imensitate care
se caută pe sine ]n tine. Predă-i-te fără nicio rezervă!

În ce măsură suntem liberi să ne hotărâm viaţa?

Ca indivizi, ori ca ceea ce suntem noi cu adevărat?

Ca indivizi.

În acest sens, suntem în întregime condiţionaţi, aşadar nu există liber arbitru. S-ar părea că practicăm alegerea
liberă, dar reacţionăm doar ca nişte automate, parcurgem fără oprire aceleaşi şabloane bio-sociale moştenite şi, în
mod invariabil, avem aceleaşi reacţii – ca un automat de sucuri dintr-o gară.. Pentru noi, ca indivizi, libertatea este
iluzorie.

Pe de altă parte, la nivelul cel mai profund al fiinţei noastre, totul izvorăşte din libertatea noastră. Fiecare gând şi
fiecare percepţie apar pentru că le dorim. Noi nu putem înţelege acest nivel de gândire, dar îl putem experimenta,
fiind total deschişi necunoscutului, entitatea personală fiind absentă; după aceea, ne dăm seama că universul
tangibil şi intangibil se naşte din această deschidere în prezentul etern. Dorim, creăm şi suntem în fiecare clipă totul
în unitatea conştiinţei.

Tu vorbeşti despre a fi complet deschis gândurilor şi percepţiilor. Cum putem primi tot ce apare în mijlocul
agitaţiei vieţii moderne pe care o trăim?

De fapt, nu tu ai de ales, pentru că indiferent ce crezi, simţi sau aci, tu eşti clipă de clipă receptiv, deschis. De
exemplu, atunci când apare un gând, este spontan, nu-i aşa?

Nu pricep unde vrei să ajungi…

Tu nu faci nimic ca să apară un gând. Chiar dacă ai depune un astfel de efort, această acţiune poate fi un alt gând
spontan. Propriu-zis, toate lucrurile apar în conştiinţă prin ele însele, fapt întotdeauna evident. Conştiinţa nu spune:
„Vreau asta!” sau „Nu vreau asta!”, ea nu spune nimic pentru că primeşte continuu tot ce apare. Atunci când tu
spui: „Vreau asta!” sau „Nu vreau asta!”, nu conştiinţa este cea care vorbeşte, ci este un gând ce apare în interiorul
ei. După aceea spui: „Nu am fost deschis.”, iar acest lucru este un avânt al unui nou gând. Fundalul acestei agitaţii
mentale este conştiinţa, întotdeauna deschisă şi mereu prietenoasă. Din clipa în care eşti viu, eşti receptiv. Natura ta
este francheţea, de aceea este atât de plăcut s-o descoperi, te simţi acasă, în tihnă, viu. Nu trebuie să faci nimic
altceva ca să te descoperi în sinceritate decât să înţelegi că aceasta este adevărata ta natură, că tu eşti deja asta. De
îndată ce te fixezi în conştiinţă ca martor, agitaţia lumească nu se mai agaţă de tine, înţelegi procesul prin trecerea
ta pe lângă el, iar prin această înţelegere tu scapi de nelinişte.

Sari într-o altă dimensiune, familiarizându-te cu această nouă înţelegere şi vezi ce impact are ea asupra minţii şi
corpului tău. În acest moment, cuvintele mele îţi pot părea doar nişte idei, dar va veni ziua când ele vor dispărea în
tine şi vor deveni o înţelegere vie. Întrebări de tipul: „Cum să meditez?”, „Cum să fiu deschis, fericit?” nu-ţi vor
mai veni în minte, pentru că-ţi vei da seama că tu eşti deja meditaţia, manifestarea şi fericirea.

Dar noi nu suntem conştienţi de asta!

Întreabă-te, descoperă-te şi vezi dacă este adevărat că eşti conştient tot timpul. Vezi dacă este adevărat ce ştii că
este – adică, în mod fundamental, conştiinţa. Nu lua afirmaţiile mele ca pe nişte adevăruri recunoscute, cercetează-
le, chestionează-ţi convingerile şi fă întocmai la fel şi cu noţiunea de conştiinţă personală, limitată. Trăieşte
împreună cu aceste întrebări şi mai presus de toate, trăieşte tăcerea ce-i urmează fiecărei întrebări în creativul „Nu
ştiu!”. Răspunsurile vin în această sinceritate şi ele se modifică şi apoi rafinează puţin câte puţin întrebările iniţiale.
Lasă acest dinamism rezidual să se evacueze în atenţia ta sinceră, până când în fiinţa ta izvorăşte Răspunsul Final în
întreaga lui splendoare.

8
 ***

Pentru a califica conştiinţa, tu ai folosit la un moment dat adjectivul „incolor”. În acest tablou, unde apare
iubirea şi compasiunea?

Cuvintele pe care le folosim pentru descrierea indescriptibilului trebuie absorbite imediat. Dacă le folosim în afara
contextului, ele îşi pierd parfumul şi noi ne trezim într-o aparentă contradicţie. Îmi vine în minte o mică
povestioară. Un maestru se contrazicea (aparent) de 12 ori într-o oră. Exasperat, un discipol îi dezvălui succesiunea
contradicţiilor, sub privirea lui generoasă şi amuzată. Maestrul îi răspunse simplu, fără să schiţeze nicio scuză:
„Într-adevăr, cât este de ciudat şi în acelaşi timp cât de minunat! Niciodată nu voi înţelege de ce Adevărul se
contrazice mereu pe sine!”

Sunt de acord. Conştiinţa este inexprimabilă. Compasiunea se află dincolo de cuvinte?

Observaţia mea priveşte prima parte a întrebării tale. Mai întâi, trebuie să ne descoperim în noi centrul incolor, care
este libertatea perfectă şi autonomia absolută. Apoi, din acel centru, din acea cunoaştere, să ne aruncăm ochii spre
fiinţele din jur, nu doar să le vedem corpurile şi să le percepem minţile, ci să ne strecurăm dincolo de graniţele
psihosomatice, direct în acel loc incolor, infinit, acolo unde nu există nimeni altcineva. Din acest centru incolor, în
funcţie de împrejurări, poate ieşi sau nu la iveală acţiunea. Acţiunea ce rezultă din înţelegerea că noi, în esenţă,
suntem o singură fiinţă, este una plină de compasiune, frumuseţe şi inteligenţă şi poate avea şi alte calităţi, dar
atunci când circumstanţele o cer, ea poate căpăta culoarea compasiunii. Întotdeauna, în armonie cu situaţia
respectivă, acea acţiune nu lasă urme şi-i eliberează pe cei pe care-i atinge. Compasiunea adevărată înfruntă ideile
preconcepute pe care noi le avem despre ea, poate părea ciudată, nepotrivită, chiar brutală, dar este liberă şi asta-i
frumuseţea ei, este o explozie de libertate ce merge acolo unde-şi doreşte, măturând în drum ataşamentele efemere
şi falsele idei, până când nu mai rămâne decât indestructibilul: Adevărul, Eternul.

***

Ce ne poţi spune despre inteligenţă?

Inteligenţa obişnuită este o funcţie cerebrală, apare ca o facultate de adaptare şi organizare şi ea permite rezolvarea
problemelor complexe prin punerea în joc a mai multor date, este legată de ereditate şi de condiţionarea dobândită a
creierului, lucrând secvenţial în timp. Acest tip de inteligenţă este responsabilă pentru performanţa calculelor
matematice, formularea argumentelor logice sau pentru talentul în tenis. Lucrând ca un super-calculator, inteligenţa
obişnuită excelează în realizarea unor sarcini repetitive, dar într-o bună zi, ea ar putea fi eclipsată de maşinării.
Sursa ei este memoria, cunoscutul.

Inteligenţa intuitivă apare ca înţelegere şi claritate; ea este răspunzătoare pentru vederea simplităţii în complexitatea
aparentă; descoperă direct, permanent; este mereu creativă, eliberată de cunoscut, este inima tuturor descoperirilor
ştiinţifice şi a marilor capodopere. Sursa ei este suprema inteligenţă a conştiinţei infinite.

Atunci când inteligenţa se întoarce spre tine, încercând să pună stăpânire pe sursa ei, instantaneea apercepţie a
inteligenţei supreme se pierde. Recunoaşterea acestei înalte inteligenţe este o implozie ce distruge iluzia că noi
suntem o entitate individuală.

Această recunoaştere apare independent de nivelul general de inteligenţă al cuiva?

Da. Prezenţa unei dorinţe intense de trezire este un semn sigur că această recunoaştere are loc.

Distrugerea egoului este indusă de o trezire treptată sau bruscă?

Primul moment al recunoaşterii conţine deja în ele germenii realizării sale, la fel cum sămânţa conţine în ea floarea,
copacul şi fructul. Pentru o clipă, egoul rănit de vedere încă parţială a acestei inteligenţe, păstrează o formă de
viaţă. La acest stadiu, aspectul exterior încă îşi mai menţine vechile identificări, însă în credinţa noastră că suntem
o existenţă separată s-a creat o „breşă”. S-ar putea spune că, în toate sensurile cuvântului, inima cuiva nu se mai
află în el însuşi. Revenirile intermitente ale acestei recunoaşteri lărgesc şi adâncesc „breşa” până în clipa în care
egoul – care este un obiect perceput – înainte de a se dizolva sub ochii noştri, lăsând cale liberă invaziei
inefabilului, devine în întregime obiectiv.

9
Urmând această trezire, ne vom observa eliberaţi de frică şi de dorinţă. Eliberaţi de frică, reintegrându-ne în Sinele
nostru nemuritor, fantoma morţii ne părăseşte pentru totdeauna. Suntem eliberaţi şi de dorinţă pentru că,
cunoscând plenitudinea absolută a fiinţei, vechile atracţii pentru obiectele avute încetează de la sine. Vechile
deprinderi fizice şi mentale derivate din convingerea noastră anterioară că suntem o existenţă individuală încă se
mai pot manifesta pentru puţină vreme, dar toate identificările cu obiectele observate sau cu un gând sunt
imposibile de acum înainte.

Aceste obiceiuri, atunci când ele sunt examinate în uimitoarea neutralitate a conştiinţei, mor unul câte unul, fără ca
revenirea lor ocazională să mai declanşeze o reîntoarcere a iluziei egoului.

Care sunt semnele prin care noi putem recunoaşte inteligenţa superioară?

Gândurile, trăirile şi acţiunile ce vin de la inteligenţa superioară se atribuie sursei lor, Sinele. Pe măsură ce ele se
pierd în sursă, ne abandonează pe tărâmul Absolutului, precum spuma valului ce se depune pe ţărm. Gândul care
gândeşte adevărul acţionează din adevăr şi ne întoarce înapoi la adevăr şi el poate avea numeroase faţete; el
formulează clar diverse întrebări, precum: „Ce este fericirea?”, „Ce este Dumnezeu?” sau „ Cine sunt eu?”. Toate
aceste întrebări îşi au originea într-o sursă comună: Bucuria Eternă, Divinitatea, Sinele nostru.

Atunci când aceste întrebări străbătute de parfumul Adevărului te invită, fă-le loc, fă-ţi timp pentru ele, capitulează
în faţa lor şi lasă-te purtat de ele. Aceste gânduri sunt precum paşii lui Dumnezeu făcuţi în sufletul tău, lasă-le să
lucreze acolo unde doresc. Cel în care s-au trezit aceste gânduri este foarte norocos şi niciun obstacol nu-i va sta în
calea accesului său la adevăr. De îndată ce dorinţa pentru Adevărul Final a pus stăpânire pe tine, tot universul
participă la împlinirea ei.

Te afli tu acum în această stare de împlinire?

Nimeni nu se află în această stare. Această non-stare este absenţa persoanei.

Tu intri şi ieşi în această stare?

Nu este o stare.

Eşti treaz în această stare?

Această non-stare este trează în sine. Este conştiinţa. Eu sunt conştiinţa, tu eşti conştiinţa.

În acest caz, tu eşti conştient că totul este la locul lui?

Din punctul de vedere al conştiinţei, totul este la locul lui. Nu este nimic tragic. Totul este lumină, totul este
prezenţă.

Dat fiind că noi suntem lumină şi că lucrurile din jurul nostru sunt tot acea lumină, vezi tu diferit lucrurile?

Nu. Eu văd totul exact la fel ca tine, însă există lucruri pe care tu crezi că le vezi, dar pe care eu nu le văd. Eu nu
văd în tablou o entitate individuală. Chiar dacă din memoria mea iese la iveală un vechi obicei, el este total
obiectivizat - este doar o parte din tablou. Eu nu mă înţeleg ca ceva gândit sau perceput. Asta-i tot. Şi tu poţi face la
fel. Eşti liber. Este suficient doar să încerci. Fă-o! ACUM!

Dar de unde să încep?

De fiecare dată când te consideri un obiect (ca de exemplu, un corp sau un om cu o profesie anume), fii conştient de
asta!

Prin urmare, există un Sine la un nivel superior, care observă situaţia. Asta-i perspectiva?

Asta-i înţelegerea intelectuală a perspectivei şi nu realitatea ei. Realitatea este buna ta atenţie şi nu conceptul de
atenţie bună. Este doar prezenţa ta strălucitoare, fără încordare şi fără împotrivire, primind cu bucurie, clipă de
clipă, gândul şi senzaţia care vin în fiinţă, lăsându-le să se dezvăluie liber, ca mai apoi ele să se reabsoarbă în Sine
fără să lase vreo urmă. Această lumină creatoare nu este o absenţă, ci o plenitudine. Abandonează-i-te! Lasă-te
copleşit de ea!
10
2
Calea directă
Atunci când experimentăm iluminarea, avem cunoştinţă de vieţile noastre anterioare? Despre asta vorbesc
maeştrii Zen atunci când spun că noi nu ne vedem faţa noastră originală?

Cel care „experimentează” iluminarea nu este o entitate limitată - chipurile, subiectul reîncarnării. Există numai o
singură lumină, o singură conştiinţă în care fiinţează toate timpurile, lumile şi încarnările într-o infinită
simultaneitate, dincolo de strânsoarea minţii seriale. De fapt, nimeni nu experimentează iluminarea, deoarece ea
este o trăire non-obiectivă în absenţa unei entităţi individuale. S-ar putea spune că această non-experienţă - faţa
noastră originală - se vede pe sine şi acolo îşi găsesc răspunsul final toate întrebările noastre.

Dacă ignoranţa ia sfârşit, înseamnă că trebuie să existe un început. Cum poate fi această „pornire”? Dacă
există un început pentru iluzie, cum pot fi eu sigur că ea nu se va iniţia din nou după acest sfârşit?

Tot ce are un început şi un sfârşit există în fundalul infinit al conştiinţei şi se contopeşte cu ea. Deşi totul pare să
aibă în timp un început şi un sfârşit, cercetând mai profund, aflăm că în realitate, totul - inclusiv timpul şi spaţiul -
îşi are originea şi sfârşitul în esenţa noastră infinită, adevăratul nostru „eu”. Având punctul iniţial şi final în
conştiinţă, un astfel de „lucru” nu diferă de conştiinţă - esenţa lui este conştiinţa, aşa cum este aurul pentru inel.
Prin urmare, totul este conştiinţă pură, fiinţă pură, fericire pură. Timpul şi toate celelalte obiecte sunt iluzii, ele îşi
împrumută realitatea de la conştiinţă şi nu au o existenţă independentă, aşadar nu există nici început şi nici sfârşit în
timp.

Atunci când vorbeşti despre iluzie, implicit îţi asumi faptul că există o persoană adormită care se va ilumina la un
moment dat în viitor. Dacă analizezi în mod serios această entitate individuală, vei constata că ea nu-i decât un
obiect perceput, compus din gânduri şi senzaţii fizice, supus apariţiei şi dispariţiei, total distinct de Sinele
permanent, cel pe care-l cunoşti în mod intuitiv ca fiind tu. Atunci, cine se află în somn? Este imposibil să fie
conştiinţa - adevăratul tău sine, Adevărul Final, dar pe de altă parte, nu poate fi nici vorba despre o entitate
independentă, pentru că şi o astfel de entitate este un obiect perceput, fără viaţă şi insensibil, care nu poate fi
adormit. Când am înţeles acest lucru, devine limpede că nimeni nu e adormit şi dacă nimeni nu a fost vreodată
adormit, nimeni nu va fi sau nu va putea fi eliberat din ignoranţă. Aşadar, nu se mai poate pune la niciun nivel
problema de a cădea din nou în adormire. Întrebarea ta este pusă de pe nivelul iluzoriu al egoului şi ea presupune că
egoul, însăşi starea de adormire şi originea amăgirii, poate fi eliberat din ignoranţă, iar grija de a cădea iar în
ignoranţă va dispărea.

***

Eu mă tot gândesc la iluminare şi mă întreb dacă este sau nu o stare fără formă. Când ai spus acum câteva zile
că noi percepem toate limitările, mi-am dat seama imediat că este adevărat. Am înţeles că orice părere aveam eu
despre iluminare, nu este decât o altă limitare.

Da, părerea ta despre iluminare ca fiind fără formă este o limitare ce se suprapune peste convingerea ta că exişti.
Atunci când încerci să-ţi imaginezi fericirea sau adevărul, la început încerci să le vezi ca pe un obiect, subtil sau
grosier, sacru sau profan. După aceea, la un moment dat, începi să crezi că ele nu-s un obiect şi te străduieşti să le
imaginezi ca pe un non-obiect, un gol; ajungi într-o stare vidă, pe care în mod obişnuit n-o poţi păstra (unii yoghini
o pot face), dar bineînţeles că ea nu este fericirea şi măreţia pe care tu le cauţi. Deseori, această stare vidă este o
enigmă pentru căutătorul adevărului şi nu el n-o poate depăşi prin propria lui trudă. De cele mai multe ori, pentru a
trece dincolo de această stare - care este încă un obiect - este nevoie de prezenţa vie a unui îndrumător spiritual şi
pentru a o depăşi, mintea trebuie să priceapă că iluminarea se află dincolo de vid. Atunci când s-a înţeles asta,
mintea se linişteşte, aşa cum era şi de aşteptat, pentru că ea nu mai are pe unde umbla. Această liniştire a minţii,
spontană şi fără efort, este pura bucurie care-ţi dă şansa de a fi conştient de cine eşti tu cu adevărat.

***

Stăruitoarea mea căutare a adevărului este pusă cumva în mişcare de ego?

11
Eu simt că eşti serios interesat de adevăr, iar căutarea adevăratei tale fiinţe este cel mai important lucru din viaţa ta.
Nu vreau să spun că nu eşti interesat şi de alte aspecte ale vieţii, însă iubirea ta pentru Adevărul Final este axa în
jurul cărei gravitează totul. Dacă ţi s-ar spune că ţi-au rămas de trăit doar câteva zile, sunt sigur că cea mai
importantă chestiune ce-ar stărui în mintea ta ar fi Adevărul Final. Acest lucru trebuie să-ţi arate clar unde se află
centrul de gravitate al dorinţelor tale. O astfel de dorinţă, o astfel de căutarea sensibilă, nu vine de la ego ci de la
adevăr. Tu poţi simţi că atunci când capitulezi în faţa dorinţei tale de a găsi adevărul, cercetând, căutând noi cărţi,
întâlnindu-te cu prieteni spirituali, tu trăieşti o anticipare a fericirii fără cauză. Carevasăzică, eu spun că tu-ţi
recunoşti iubirea pentru adevăr, deci ia-o ca pe o călăuză, abandonează-i-te ori de câte ori ea îţi face invitaţia,
recunoaşte ca adevărată certitudine faptul că acţiunile ce decurg din ea nu sunt conduse de ego, spre deosebire de
frică, grijă şi îndoială, care se nasc din noţiune de a fi o entitate separată.

Tu trebuie să cauţi adevărul având mintea total deschisă, eliberată de orice credinţe şi de ataşamentul intelectual
specific religiei sau filozofiei. Această căutare trebuie să se bazeze numai pe trăirea lăuntrică a armoniei, înţelegere
şi devoţiune. Contemplă-ţi frumuseţea interioară, inteligenţa şi iubeşte ca şi când ai răspunde benevol unui măreţ
asfinţit sau te-ar lumina o scriere sfântă ce indică direct spre adevăr, ori te-ai întâlni cu un prieten complet eliberat
de noţiunea de entitate personală - în acest mod cercetarea ta rămâne vie, inocentă şi lipsită de efort şi ea te va
conduce inexorabil şi într-o fericire deplină spre Adevărul Final, ţelul comun a religiei şi filozofiei.

***

Calea directă constă în a ne continua viaţa, aşteptând Graţia?

Noi nu trebuie să continuăm nimic. Viaţa îşi poartă singură de grijă şi ea merge mai departe fără intervenţia
noastră. Tot ce se abate asupra noastră dintr-o dată este Graţia. De ce s-o aşteptăm? De ce eşuăm în a-i ura bun
venit? De ce s-o amânăm? A fi pur şi simplu deschişi la orice ne aduce clipa este un dar de la Graţie. Aceasta-i
calea directă.

Eu înţeleg că noi trebuie să fim deja Adevărul Final, dar această cunoaştere este acoperită de ignoranţă.

Da. Folosirea cuvântului „trebuie” implică faptul că tu atragi o deducţie logică ce arată înţelegerea la care te referi -
adică faptul că noi suntem Adevărul Final - este una intelectuală. Cu toate acestea, înţelegerea conceptuală lasă
deschisă posibilitatea că aceasta este de fapt situaţia, adică noi suntem Absolutul, Unul, fără să mai existe un al
doilea. Dacă este aşa, atunci ceea ce suntem noi cu adevărat se află dincolo de închisoarea minţii noastre limitate.
Atunci când vedem că mintea, în ciuda tuturor abilităţilor ei, este incapabilă să înţeleagă adevărul la care năzuim,
întregul nostru efort de-a atinge iluminarea încetează natural şi această tihnă este pragul înţelegerii adevărate, cea
care se află dincolo de toate limitările.

După tine, căile progresive, ca de exemplu calea înţelegerii (Jnana Yoga), cea a acţiunii corecte (Karma Yoga),
a rugăciunii către Divinitate sau cea a maestrului spiritual (Bhakti Yoga) sunt greşite?

Atunci când tu înţelegi adevărul revelat de scripturi, unde se află ignoranţa? Atunci când vezi lucrurile aşa cum
sunt ele cu adevărat, unde este iluzia? Când acţionezi spontan, conform acestei înţelegeri, unde este înfăptuitorul?
Atunci când, capitulând în faţa inteligenţei pure, a smereniei curate şi a altor calităţi cereşti pe care le are maestrul
tău spiritual, tu te lepezi de ultimele limitări şi te contopeşti cu oceanul de iubire ce-l înconjoară, unde este
discipolul? Unde este maestrul? Acum, dacă nu mai există ignoranţă, nici iluzie, nici înfăptuitor, nici discipol şi
nici maestru, cine merge pe calea progresivă? Cine greşeşte? Cine pretinde ceva? Cine pune întrebări?

***

Este cumva nejustificat să folosim termenul de „persoană iluminată” atunci când ne referim la cineva care nu
se mai află în ignoranţă? Dacă este aşa, această ieşire din ignoranţă apare la un anumit moment?

Iluminarea este înţelegerea absolută că tu nu eşti o persoană. Atunci când acest lucru este înţeles, mai există
persoana care a ieşit din ignoranţă? Iluminarea este şi înţelegerea faptului că timpul este o iluzie. Atunci când vezi
asta, mai există vreun anumit moment alocat acestei înţelegeri?

Aceste răspunsuri îţi pot părea intelectuale, dar eu te sigur că ele sunt simple şi directe şi ele te conduc direct la
adevăr. Ezit să folosesc termenul de „persoană iluminată”, pentru că acesta implică credinţa că o entitate personală
ar putea atinge vreodată iluminarea. Atunci când te gândeşti la o fiinţă frumoasă, o poţi numi „iluminată” şi
12
iluminarea ei îşi are originea în absenţa ideii că este ceva obiectiv. Din punctul de vedere al luminii, adică în
absenţa unei astfel de noţiuni, nimeni nu este iluminat şi nimeni nu este non-iluminat, căci totul este lumină. Calea
directă constă în a îmbrăţişa acest punct de vedere şi a rămâne acolo curajos - cu alte cuvinte, înţelegerea că tu nu
eşti o entitate limitată - să simţi şi să trăieşti această înţelegere. Deşi această poziţie poate părea la început
nefirească, tu descoperi în curând că aceasta-i uşa ce duce spre modul perfect de a trăi. Este ceva similar cu ce
păţeşte jucătorul de tenis care a fost învăţat reverul corect şi care de-abia după mai multe lovituri îşi dă seama că
acest nou fel de a ţine racheta îi dă posibilitatea să lovească mingea fără să depună un efort prea mare şi execută
mişcarea cu o putere şi o precizie sporită.

***

Cu toate că ştiu că eu deja sunt ceea ce caut, se pare că încă mă mai împiedică gândurile să trăiesc cu adevărat
clipa prezentă. Cum mă pot elibera de gândire?

Există trei feluri de gânduri:

1. Gânduri concrete, folositoare în dirijarea afacerilor sau a vieţii cotidiene, ca de exemplu: „Am nevoie de
benzină.” Acest tip de gânduri nu trebuie reprimat. Pe măsură ce luăm în consideraţie astfel de gânduri şi le
punem în practică, ele ne părăsesc de la sine.
2. Gânduri în legătură cu Adevărul Final, raportate la înţelegerea perspectivei non-duale, ca de exemplu: „Eu
deja sunt ceea ce caut.” - ele vine de acolo. Dacă le primim cu bucurie, ele ne purifică mintea de
condiţionarea dualistă şi, în cele din urmă, ele se întorc la sursa lor, produc limpezime şi ne aduc o umbră a
fericirii - inerenta adevărata noastră natură.
3. Gânduri asociate noţiunii de a fi o entitate individuală, precum dorinţele, fricile, îndoielile, visarea cu ochii
deschişi şi alte pofte. Unele par inofensive şi la început sunt chiar greu de dibuit. De exemplu, o emoţie
puternică ce produce suferinţă şi lipsă de armonie - cum ar fi frica sau gelozia - este uşor de sesizat, dar noi
putem lăsa să treacă neobservată o emoţie produsă de un gând plăcut, cum ar fi cea indusă de imaginea
unei vacanţe în Riviera Franceză.
O greşeală obişnuită este să consideri orice gând ca pe o piedică în calea realizării sinelui. Doar gândurile din cea
de-a treia categorie sunt obstacole în a conştientiza Absolutul. Pentru a lucra cu ele, există două moduri. Dacă nu
suntem convinşi că nu suntem o entitate individuală limitată, dar observăm un astfel de gând, atunci trebuie să
încercăm să-i descoperim sursa, adică egoul. Când încercăm să-l surprindem, el dispare şi ne trăim libertatea
lăuntrică, dar asta durează doar o clipă. Această aruncătură de ochi spre adevăr ne dezvăluie faptul că nu suntem o
entitate individuală, iar repetarea experienţei ne întăreşte revelaţia până când ea devine o convingere. Imediat ce ne-
am lămurit că nu suntem o entitate personală, gândurile din cea de-a treia categorie continuă să mai apară pentru o
vreme, din obişnuinţă, aşa cum inerţia mai ţine încă în mişcare un motor după ce el a fost deconectat de la sursă. În
acest caz, nu mai este nevoie să mai cercetăm originea acestor gânduri şi le îndepărtăm pur şi simplu atunci când le
observăm.

Sri Ramakrishna spunea odată: „Atunci când ceapa este complet dezbrăcată de foi, nu mai rămâne niciun
conţinut. În mod similar, atunci când analizăm egoul, nu se descoperă nicio entitate.” Din nefericire, mai am de
dat jos câteva foi!

Această ultimă propoziţie este un gând tipic ultimei categorii. Bucură-te de gândurile care-ţi vin despre Adevărul
Final şi de pacea pe care ele o aduc.

***

Tu spui că şi visarea cu ochii deschişi este ceva negativ, deoarece ea te scoate din prezent şi te duce în dualitate.
Totuşi, visarea poate fi şi creativă, ca de exemplu cum a fost pentru Kekulé atunci când el a visat structura
benzenului.

Acest exemplu nu este unul de visare, ci unul de stare meditativă în care procesul de gândire este absolut liber să se
dezvolte şi să exploreze toate posibilităţile. Noi putem experimenta această stare creativă pe parcursul trecerii de la
somn la starea de veghe, moment tranzitoriu în care, în mod obişnuit, voinţa este slabă. În ştiinţă şi artă există
numeroase exemple de astfel de momente inspiraţionale sau descoperiri. În starea despre care vorbim, entitatea
personală nu mai este implicată, noi suntem martorii unui proces ce se desfăşoară prin vizualizare şi reprezentare
spaţială. Aceste gânduri devin din ce în ce mai subtile, până când, în cele din urmă, ele se dizolvă în inteligenţă,
fiinţare şi fericire. Ieşind din această non-experienţă, savantul sau filozoful spune „înţeleg”, artistul este inspirat să
scrie o simfonie sau un poem, iar omul obişnuit află soluţia la o problemă care l-a măcinat în viaţa cotidiană.

13
La prima vedere, această stare meditativă poate apărea ca o visare, deoarece obiectele prezente în conştiinţă sunt de
natură subtilă, imagini mentale, gânduri şi nu percepţii exterioare ca cele din starea de veghe. Ceea ce defineşte o
stare meditativă este absenţa persoanei. Subiectul acestei stări nu este prezent ca un individ ce acţionează, se bucură
şi suferă, ele este un simplu martor. În mod firesc, această stare ne oferă prilej de meditaţie. Adesea, trăim o astfel
de stare atunci când ne trezim din somn. În loc să-i permitem grijii pentru obiectele exterioare să pună stăpânire pe
noi, ar fi mai bine să lăsăm parfumul acestei stări tranzitorii să ne impregneze şi în timpul stării de veghe. Altfel
spus, dacă păstrăm în minte pacea şi libertatea trăite în timpul somnului profund, pe măsură ce această pace ne
acceptă, ne devine şi mai clar faptul că starea de trezire „se trezeşte pur şi simplu în noi”, ne trezim altfel decât o
făceam mai înainte, după care, pe tot parcursul activităţilor noastre cotidiene, noi vom simţi prezenţa continuă a
acestei păci.

Prin contrast, ceea ce eu numesc visare este un fel de activitate mentală prin intermediul căreia entitatea individuală
evadează din starea ei uzuală, concretă, „plicticoasă” sau „dureroasă” şi se proiectează într-o lume subtilă
fantastică. De exemplu, într-o zi ploioasă, în timp ce mă aflam singur la biroul meu din Londra, m-am imaginat pe
plaja însorită de la Cannes, cochetând cu o superbă doamnă. În mod obişnuit, un astfel de gând trece neobservat
pentru că, spre deosebire de alte tipuri de gânduri egoiste şi emoţii, ca furia, ura, gelozia, invidia, lăcomia etc., el nu
pare să distrugă armonia socială sau să dea naştere vreunei suferinţe psihice. La urma urmelor, a flirta este ceva
acceptat şi încurajat în lumea noastră occidentală, aşa că o astfel de vizualizare (visare cu ochii deschişi) este
considerată a fi totalmente inofensivă. Din acest motiv, această activitate este o ascunzătoare ideală pentru ego şi
orice veritabil căutător al adevărului trebuie să fie conştient de acest lucru.

În timpul meditaţiei, atunci când mintea mi se linişteşte, eu sunt conştient de percepţii. Ce legătură este între
acest fapt şi istorioara fabricantului de săgeţi? (Omul era concentrat la ceea ce făcea şi n-a fost atent la alaiul
nunţii împărăteşti ce trecea prin faţa lui.) Oare eu nu meditez corect?

Există două tipuri de meditaţie, una concentrată pe obiect şi alta non-obiectivă (non-duală). Prima solicită
focalizarea atenţiei pe un anumit obiect fizic sau subtil, cum ar fi o statuie, o imagine mentală a Divinităţii, diverse
senzaţii fizice, sunete sacre sau un concept. În cadrul acestui proces, pentru a distrage atenţia de la diverse dorinţe
este necesar un efort, care dacă este cu succes, dă impresia că egoul a mai slăbit din intensitate. Mintea se
concentrează asupra unui obiect şi omul trăieşte o stare de linişte, iar gândurile şi emoţiile ce au legătură cu
obiectul meditaţiei lipsesc chiar şi în prezenţa alaiului nupţial. Cu toate acestea, starea de samadhi în care intră
omul respectiv este una creată de minte şi ea are un început şi un sfârşit, iar el trebuie să iasă din ea, mai devreme
sau mai târziu. Din nefericire, egoul încă mai este prezent şi el este însoţit de întregul lui cortegiu de frici, dorinţe şi
dureri.

O formă aparte de meditaţie făcută pe un obiect este cea în care obiectul este chiar vidul. În această situaţie, omul
trebuie să se sforţeze să-şi elibereze mintea de gânduri şi de senzaţii, iar câteodată el recurge la repetarea unei
mantre sau la un anumit control al respiraţiei. Indiferent de ce tip de meditaţie asupra unui obiect adoptăm, ea
conduce la scăderea temporară a egoului şi pentru o vreme, mintea poate experimenta o stare vidă, o lipsă a
gândurilor şi senzaţiilor sau pur şi simplu un gol de gânduri ce depinde de profunzimea şi de natura trăirii. Cu toate
acestea, starea descrisă anterior este tot una pe care mintea a creat-o şi ea are început şi sfârşit. Deseori, se crede
greşit că această meditaţie este una non-obiectivă, deoarece se crede că obiectul nu există (senzaţiile şi gândurile),
însă el este unul subtil. Deşi pentru un timp, o astfel de stare poate aduce satisfacţie şi chiar poate declanşa forţele
minţii, ea se transformă apoi într-una sterilă, căci cel care meditează rămâne prizonierul minţii, iar plenitudinea
inimii îi este încă total necunoscută. Stării în cauză îi lipseşte libertatea absolută, bucuria creativă şi minunata
nemurire firească stării non-duale.

În timpul meditaţiei non-obiective, atenţia noastră se îndreaptă spre ceva non-dual, spre cauza finală - conştiinţa - şi
acest lucru se petrece spontan, ca rezultat al înţelegerii. În prima etapă, căutătorului autentic al adevărului i se cere
să observe fericirea pe care o caută cu adevărat, cea fără motiv şi pe care el o trăieşte în prezenţa maestrului său,
non-obiectivă, adică „cea care nu este conţinută în vreun obiect, fie el dens sau subtil”. Când s-a înţeles acest lucru,
mintea, cea care nu poate altceva decât să prindă gânduri şi senzaţii, îşi dă seama că nu poate avea acces la zona
non-obiectivă (şi de aceea, orice încercare a ei de a reţine fericirea este sortită eşecului). Ca rezultat al acestui
proces, în curând, mintea se descoperă într-o linişte firească. În timpul acestei meditaţii, senzaţiile şi percepţiile nu
vor mai fi nici absorbite şi nici evitate, ele sunt primite şi conduse uşor. Această stare poate fi descrisă ca o
receptivitate totală, noi fiind total deschişi percepţiilor noastre senzitive, senzaţiilor fizice, emoţiilor, sentimentelor
şi gândurilor.

Cele două tipuri de meditaţie pot fi comparate cu personajele dintr-o piesă de teatru. Pe măsură ce piesa ni se pare
interesantă, atenţia ni se îndreaptă spre actorii din primul plan, dar când un moment devine mai slăbuţ, atenţia
14
noastră scade treptat până când, dintr-o dată, devenim conştienţi de decor, de piesa în sine. Aşa se petrec lucrurile şi
cu atenţia noastră care, pe măsură ce scade şi devine globală, nefocalizată, deschisă şi dezinteresată (această
detaşare decurge din înţelegerea noastră referitoare la faptul că meditaţiile chiar nu ne oferă nimic cu adevărat în
sensul fericirii veritabile) devenim brusc conştienţi de fundalul conştiinţei, revelat ca imortalitatea fundamentală,
grandoarea şi fericirea pe care le căutăm.

Ca noi să fim conştienţi de fundalul piesei, nu este necesar ca actorii să părăsească scena. Similar, lipsa gândurilor
şi a senzaţiilor nu este o pre-recuzită pentru recunoaşterea adevăratului nostru sine. Tot la fel, atunci când gândirea
se contopeşte cu conştiinţa, noi avem prilejul să ne exprimăm conştient adevărata noastră natură.

Atitudinea ce decurge din primirea cu bucurie a acestei stări - esenţa meditaţiei non-obiective - se transmite uşor şi
natural sincerului căutător al adevărului prin „inducţie”, în prezenţa cuiva care se contopeşte cu decorul.

Tu spui că fiecare cale progresivă este condusă de ego. Oare ar fi bine să nu mai meditez de două ori pe zi?

Nu-i nimic greşit în a medita de două ori pe zi. Din contra, eu te sfătuiesc să stai liniştit de două ori pe zi, de
preferat seara înainte culcare şi dimineaţa după trezire. Acum se pune întrebarea ce înseamnă să stai liniştit?!
Înseamnă să te eliberezi de gândurile duale, să stai în „a fi” şi nu în „a face”, „a deveni”, „a sfârşi”. Atunci când se
iveşte noţiunea de persoană care încearcă să atingă un scop, ca de exemplu, să ajungă prim ministru sau un om
realizat, trebuie să fii conştient de tine, să te observi şi nu să încerci să elimini persoana sau să te judeci, căci este
vorba doar de un obiect recurent ce-şi pierde caracterul nociv dacă este lăsat în pace, fiindcă atunci când este
observat, el se neutralizează.

Fii conştient de frică, de dorinţă şi de plictiseală, dar pe măsură ce ele apar, nu încerca să le eviţi, primeşte-le cu
drag şi dă-le prilejul să iasă la iveală în minunata ta prezenţă. Observă că aceste sentimente au o în compunerea lor
un gând şi o senzaţie, ele fiind legate de ideea de persoană. Tu poţi lesne lucra cu componenta-gând, punându-ţi
întrebări de genul: „Cui îi este frică?”, „Cui îi lipseşte ceva?”, „Cine se plictiseşte?”. Senzaţiilor fizice, însă, trebuie
să le oferi spaţiu şi timp ca ele să evolueze, să se dezvăluie şi să-şi spună povestea. Nu încerca nici să scapi de ele şi
nici să le păstrezi, primeşte-le pur şi simplu, înţelege-le şi atenţia ţi se va muta de la planul obiectiv, transferându-se
spre adevărata ta natură. Este singura cale de a înlesni acest transfer, pentru că mintea nu se poate concentra pe
ceva ce se află dincolo de ea. Orice altă încercare nu face decât să ne lege mai tare de zona subiect-obiect şi prin
urmare, ea va fi sortită eşecului.

***

În această clipă eu nu sunt în stare să înţeleg adevărul, deci acest lucru înseamnă că nu sunt o persoană
realizată.

Nu există nimic altceva decât adevărul. Cum se poate ca noi să nu-l vedem, câtă vreme nu există decât el? Tot ce se
cunoaşte în acest moment, nesfârşitul acum, este adevărul. Cunoscătorul, cunoscutul şi cunoaşterea sunt unul şi
acelaşi lucru, iar această unitate este trăirea adevărului. O secundă mai târziu se naşte un nou gând care spune: „Eu
ştiam întocmai asta sau aia.” şi el retrogradează adevărul non-dual la rangul de „asta” sau „aia”, un obiect cunoscut
de un subiect limitat, o entitate individuală, iar acest nou gând este tot adevărul. În clipa Eternului Acum nu există
niciun gânditor al acestui gând, iar gândul, gânditorul şi gândirea sunt unul şi acelaşi lucru, aşa cum au fost
dintotdeauna. Noi n-am părăsit nicicând Eternul Prezent. Cum am fi putut-o face?

Conceptul de „persoană nerealizată” este la fel de fără sens ca şi cel de „persoană realizată”. Dacă tu crezi că „nu
eşti realizat”, acest fapt implică că nu ştii ce-i realizarea şi dacă nu ştii asta, cum poţi şti dacă eşti sau nu realizat?!
Tu poţi însă afla că întotdeauna ai fost realizat - la fel ca un om însurat cu două soţii, una divină şi nemuritoare şi
alta umană şi muritoare – că trăieşti simultan în două planuri, cel relativ al legăturilor subiect-obiect şi cel absolut,
infinit şi pur, conştiinţa non-duală. În acelaşi timp, nu încuraja gânduri de tipul „realizat” şi „nerealizat”, scapă de
aceste concepte greşite, care-şi au rădăcina în falsa idee că tu eşti o entitate personală şi nu le permite să-ţi populeze
mintea. Am putea numi o astfel de atitudine „trăirea conform unei profunde înţelegeri”.

Ce aduce după sine „calea directă” despre care ne vorbeşti?

Calea directă înseamnă înţelegerea nemijlocită şi cutezanţa de a acţiona conform ei. Tu n-ai nevoie să pricepi tot
ce-am spus eu aici, începe cu ceea ce înţelegi imediat şi nu cu ceea ce crezi că e mai bine, începe cu ceea ce simţi
că se află într-o armonie profundă şi trăieşte în consecinţă.

15
Oare egoul meu se ascunde în somnul profund, cel care-l poate adăposti de realităţile vieţii?

Dacă tu vorbeşti despre egoul tău în felul acesta, înseamnă că-l cunoşti în fiecare noapte pe cel care „revine în
ascunziş”. Tu presupui că egoul tău este un obiect al cărui cunoscător sau martor eşti tu. Îl ştii tu, oare, pe
cunoscătorul egoului tău? Descoperă dacă acest cunoscător se reîntoarce mereu în „ascunziş” să doarmă sau dacă el
este prezent mereu şi veşnic conştient de sediul tuturor apariţiilor şi dispariţiilor.

Liniştea pe care o simţim întâmplător între două procese mentale din timpul stării de veghe este ceva total
conştient, pe când somnul profund pare a fi absenţa unei astfel de stări conştiente (indiscutabil faţă de starea de
veghe). Cum este posibil ca ambele trăiri să fie identice?

Tu recunoşti că acum vorbeşti despre somnul profund şi cum apare el, dar o faci de pe poziţia stării de veghe. Cu
alte cuvinte, te referi mai degrabă la starea de somn profund decât la somnul în sine, aşa cum este el experimentat
în mod subiectiv. Din punctul tău de vedere, observaţia este bună. Liniştea subiectivă ce se lasă între două procese
mentale - ceea ce în tradiţia indiană se numeşte Turiya, Realitatea Finală, este vie şi conştientă, pe când starea de
somn profund, interpretată ca vid pur sau inexistenţă, este moartă, inconştientă. Totuşi, aşa este şi liniştea dintre
două procese de gândire atunci când ea este privită din perspectiva minţii ca fiind sau nu ceva obiectiv. Trăind acea
scânteie de conştienţă şi însufleţire dintre mentalizări, noi suntem deschişi la conştienţa şi însufleţirea somnului
profund, care şi el este tot un interval dintre două procese mentale.

În această linişte, egoul nu mai este prezent şi nici nu şi-o doreşte, căci vrea să-şi păstreze existenţa prin
dinamismul minţii. Când agitaţia minţii ia sfârşit, în lipsa egoului, atunci se revelează adevărul. Inutilitatea egoului
devine vădită, la fel cum este lipsa de la serviciu a unui angajat incompetent, leneş şi prost, fapt ce-i dă şefului
prilejul să constate că lucrurile merg mult mai bine fără el. Din acest motiv, nu egoul este cel care doreşte somnul
profund, deoarece atunci el nu mai este prezent, invitaţia vine de la Absolut.

Dacă primim gândurile şi senzaţiile fizice ce se manifestă în răstimpul dintre somn şi veghe, atunci, în mod spontan
are loc o purificare. Grijile ne părăsesc una câte una mintea şi urmele zbuciumului zilnic ne abandonează rând pe
rând corpul, până când structura corp-minte devine o unică prezenţă infinită, conştientă şi plină de lumină. Această
stare poate fi numită „intrarea conştientă în somnul profund” şi cheia ei este meditaţia făcută în fiecare seară înainte
de a adormi. În timpul acestor clipe, tu abandonezi tot ce nu te duce mai departe şi poţi astfel intra în sanctuarul
nopţii cu goliciunea, umilinţa şi inocenţa unui nou născut.

3
Iubirea nu moare niciodată
Oamenii care se întreabă sincer „Cine sau ce sunt eu?” vor accepta imediat faptul că ei nu ştiu. Care este
natura noastră adevărată?

Nu sunt sigur că ei trebuie să accepte imediat faptul că nu ştiu, deoarece au nevoie de o cercetare minuţioasă care să
le aducă maturitatea unei experienţe profunde. Dacă, după ce-ai încercat să înţelegi cine eşti, răspunsul este „ nu
ştiu”, eu ţi-aş spune: „E bine. Mai caută.” Această analiză a ceea ce suntem este ceva serios şi profund şi ea trebuie
să devină singura noastră preocupare în viaţă, şi nu doar o întrebare pe care tot să ne-o repetăm verbal, „Cine sunt
eu? Cine sunt eu? Cine sunt eu?”, ci ea trebuie să ne vină pe neaşteptate, atunci când ne-am îndeplinit o sarcină şi
ne aflăm într-un moment de receptivitate.

Această întrebare poate apărea în diverse forme, ca de exemplu: „Ce este viaţa? Ce este fericirea? Ce este
adevărul?”. Toate acestea sunt echivalente şi ele se reduc la una singură, adică la „Cine sunt eu?” Când una din
aceste întrebări se naşte spontan, trebuie să răspundem deschizându-ne inima, acordându-i toată atenţia şi iubirea de
care suntem în stare. Trăind apoi împreună cu această întrebare, căutarea rămâne vie în noi şi ea ne deschide o cale
de înţelegere, ne limpezeşte mintea şi ne pomenim într-o stare de receptivitate, deschişi în faţa necunoscutului. În
această linişte, avem prilejul să fim luaţi dincolo, la inteligenţa care suntem noi şi pe care o căutăm.

Tu spuneai că nu-i înţelept să te ocupi prea rapid de întrebarea „Cine sunt eu?”...Există oameni care-şi
dăruiesc întreaga viaţă acestei întrebări sau numai unui anumit aspect al ei. De exemplu, un filozof se poate

16
dedica întrebării „Ce este viaţa?”, pe când un fizician caută răspunsul la „Ce este lumea?” şi un psiholog la
„Ce este omul?” Toate aceste abordări duse până la sfârşit, sunt posibile căi ce duc la descoperirea adevăratei
noastre naturi?

Toate aceste direcţii de cercetare nu-l duc nicăieri pe căutător şi în cel mai bun caz, îl fac să înţeleagă că el merge
pe un drum înfundat, dar acest lucru este deja o realizare… Adevărata întrebare „Cine sunt eu?” cere multă
maturitate, altminteri căutarea nu este una autentică pentru că ea este pervertită de dorinţe şi de înţelegerile greşite
ale egoului. Eu pot fi un scriitor profesionist, care-mi investighez adevărata mea natură, însă cercetarea mea este
otrăvită de dorinţa de a-mi vinde cărţile sau de a câştiga Premiul Nobel şi atunci eu nu mai caut adevărul, ci banii şi
faima.

Maturitatea vine atunci când căutătorul, în toată ardoarea, sinceritatea şi naturaleţea sa, ajunge la un „nu ştiu”
absolut. Atunci când el a atins acest nivel, va întâlni un maestru care-l va ajuta pe calea spre Adevărul Final. El îşi
poate găsi maestrul şi într-o etapă mai timpurie, dar acest nivel de maturitate va impune, să zicem aşa, întâlnirea lui
cu maestrul. Prezenţa maestrului îi va permite căutătorului să rupă cercul vicios în care este prins datorită faptului
că mintea sa nu este în stare să ajungă dincolo de sine. În prezenţa vie a maestrului, dintr-o experienţă intangibilă şi
dintr-un non-eveniment, se naşte o inteligenţă superioară.

Pentru a înţelege adevărul, este necesară întâlnirea cu un maestru?

Presupun că atunci când tu spui „întâlnirea cu un maestru” te referi la întâlnirea cu un maestru viu.

Da, în planul fenomenal.

În principiu, nu, dar din punctul de vedere al tuturor scopurilor concrete, da. În principiu, nu, câtă vreme maestrul
nu este un individ separat. Maestrul este Realitatea Finală, nu un corp sau o minte. În practică, da, pentru că cel
care caută nu se poate salva pe sine însuşi din cercul vicios al egoului, căci egoul nu se poate autodistruge. Chiar
dacă un individ are o premoniţie a adevărului şi el devine un căutător înfocat, atunci când încă intervine
nemulţumirea faţă de obiectele dorinţelor sale, este necesară o relaţie vie cu ceea ce-am putea numi personificarea
adevărului. În timpul acestei relaţii, maestrul aduce discipolul la o stare de non-cunoaştere, stare în care mintea
renunţă să mai caute. Numai în această stare de receptivitate totală poate porni adevărata instrucţie şi începutul
adevăratei învăţături - în liniştea inimii - este sfârşitul lecţiei.

***

Cum putem trăi în armonie unii cu ceilalţi?

Un individ nu poate niciodată trăi în armonie cu ceilalţi; el o poate face numai atunci când nu mai există alţii.

De ce este atât de fragilă iubirea dintre oameni?

Atunci când un bărbat se întâlneşte cu o femeie (acest tip de iubire pare a fi mult mai firavă decât iubirea dintre
părinţi şi copii), între cei doi se naşte o polaritate. Există polaritatea sexuală ce vine din interiorul lor, dar mai există
şi o polaritate mult mai generală, cea a genului lor. Din polaritate se naşte atracţia, cea care are o misiune biologică,
de perpetuare a rasei umane.

Nu este nimic greşit în acest instinct care-şi are propria frumuseţe şi produce plăcere, însă iubirea adevărată se
ascunde dincolo. Dacă în iubirea adevărată nu există întâlnire, în cele din urmă atracţia dispare, aşa cum se
întâmplă cu o baterie care se descarcă când îi conectăm împreună cei doi. Dorinţele conflictuale şi fricile celor doi
parteneri, care până acum erau ascunse de norul atracţiei lor intime, reapar şi relaţia se sfârşeşte. În acest caz, încă
de la început, relaţia nu a fost chiar una adevărată. Iubirea a fost fragilă pentru că legătura n-a avut baza în iubire
adevărată. Dacă există însă o întâlnire profundă a inimilor, ori mai bine zis o întâlnire în inimă, atunci această
iubire există dincolo de timp şi spaţiu şi ea nu poate dispărea niciodată.

Zicala „Iubirea nu moare niciodată.” vine din această intuiţie. Iubirea adevărată rămâne cu noi pentru totdeauna; ea
nu se stochează în memorie, ci este un fel de amintire ce vine din lăuntrul fiinţei noastre. Atunci când ne amintim
de o persoană iubită, mai întâi îi putem vedea chipul, îi auzim glasul, dar aceste elemente obiective dispar curând în
iubirea adevărată, baza noastră comună – conştiinţa.

***
17
Din punct de vedere moral, plăcerea sexuală este întotdeauna ceva greşit?

Din punct de vedere moral, plăcerea sexuală ca atare nu este nici corectă şi nici greşită. Puritatea inimii înseamnă
iubire. Iubirea face ca totul să fie sfânt. Iubirea adevărată nu este o relaţie între un bărbat şi o femeie şi nici chiar o
camaraderie între ei, ci merge mult mai profund, este prietenia în care fuzionează două fiinţe umane aparent
separate. Dacă o relaţie se bazează pe iubire adevărată, sexualitatea este o ofrandă, o sărbătorire a vieţii şi ea devine
spirituală, dar în lipsa iubirii, ea nu este decât o funcţie a corpului.

Dar, fie că merge bine sau nu, comportamentul sexual nu se desprinde de moralitate?

Din această perspectivă, nu există vreo moralitate codificată. De exemplu, dacă între doi bărbaţi sau două femei
există iubire şi dacă sexualitatea devine un mod de exprimare a acestei iubiri, atunci ea este spirituală. Iubirea nu
exclude nimic. Iubirea este atotprimitoare, atotcuprinzătoare, deschisă oricui este deschis.

***

Se poate să ai o relaţie în care să nu fie implicat egoul?

Da, desigur. Chiar aş spune că este singura cale de a avea o relaţie adevărată, pentru că relaţia înseamnă legătură,
contact. Dacă mă iau pe mine ca persoană, atunci mai există cineva şi deci există o legătură între un obiect şi un alt
obiect, ceea ce nu înseamnă însă că există vreun raport între ele, cât timp cele două obiecte nu se pot atinge
reciproc.

De ce se întâmplă aşa?

Legătura adevărată se află în inimă. Obiectele nu au inimă. Relaţia adevărată este în inimă, în unitate. Există
împrejurări când poţi simţi această frumuseţe. Într-o zi, aşteptam un prieten la aeroport. El stătea în coada
avionului, aşa că am avut şansa să-i văd pe ceilalţi pasageri care soseau şi familiile lor care-i aşteptau la ieşire.
Amintirea vie a bucuriei reunirii lor, lacrimile din ochi şi gesturile spontane, pline de afecţiune, feţele zâmbitoare,
toate acestea mi le amintesc bine – da, aici este vorba despre legături adevărate.

Tu spui că în acel moment ei nu mai erau oameni? Nu mai erau persoane?

Indiscutabil. Am putut simţi bucuria lor în fiinţa mea. Eram acolo fără să fiu observat, însă una cu ei, cu frumuseţea
acestui tablou.

***

Ce este păcatul?

Păcatul este un nonsens. Nu există păcat pentru că în primul rând nu există păcătos. Singurul păcat este acela de a
te socoti păcătos. Admit că poate exista un comportament nepotrivit, o acţiune ce-şi are originile într-o parte a
situaţiei care va răni pe cineva, până când situaţia este văzută din nou în totalitatea ei, punct în care conflictele îşi
găsesc soluţia în inteligenţă. Nu există însă nicio necesitate de a rememora benevol toate aceste „păcate”, pentru că
o astfel de acţiune de reamintire nu face decât să întărească egoul. Nimeni nu condamnă pe cineva ca fiind
„păcătos” şi nici nu încearcă să-l schimbe. Sentimentul de vinovăţie şi dorinţa de schimbare, la rândul lor, întăresc
egoul. Observaţi aşa-zisele păcate aşa cum sunt ele şi nu consideraţi pe nimeni a fi autorul lor, după care, daţi-le
uitării.

Păcatul este o „mare afacere” în lumea creştină în care trăim şi există un sentiment larg răspândit, dacă nu de
frică, de a nu uita greşelile pe măsură ce trece timpul şi de a ne permite să facem altele ce-ar putea fi evitate.
Dacă nu ne analizăm greşelile, poate există tentaţia de a continua să le facem iar şi iar.

Eu nu te sfătuiesc să ignori un comportament greşit şi nici să nu încerci să-l înţelegi. Din contra, spun da, înţelege-l,
dar nu-ţi atribui ţie acţiunea. Nu te considera un păcătos. Înţelege faptul că tu ai fost martorul faptului, nu cel care l-
a realizat şi uită-l.

Tu spui că toate greşelile pot fi depistate în ego şi că egoul este greşeala originară – o problemă de falsă
identitate?
18
Cu siguranţă că este adevărat pentru toate greşelile de ordin etic. Dacă învăţ cum să şofez, fac greşeli şi este un
lucru bun pentru că ele fac parte din procesul de învăţare şi nu mă vor afecta în viitor. Totuşi, dacă eu nu mă port
bine faţă de cineva, acţiunea mea greşită mă va răni şi eu voi ajunge la concluzia că trebuie să fac ceva pentru a
anula neajunsul produs. În acest caz, trebuie să fac imediat tot ce pot pentru a remedia situaţia, dacă mai este
posibil, după care, să uit problema respectivă. Cu toate acestea, nu există nimeni care să aibă nevoie să fie iertat.

Cum pot învăţa oamenii să trăiască fără frică?

Ei trebuie să înveţe să trăiască împreună cu frica lor. Dacă încearcă să scape de ea, atunci vor fi prinşi într-un cerc
vicios deoarece frica îşi are originea în ego, în ideea de a fi o entitate separată. Acelaşi ego, cel care caută situaţiile
plăcute şi le evită pe cele neplăcute, vrea să scape de frică.

Explică-mi, te rog, cum se naşte frica din ego ca o entitate separată? Experienţa multor oameni spune că frica
apare din situaţii ameninţătoare, ca de exemplu dintr-un posibil pericol fizic; mai degrabă aşa se întâmplă decât
să vină de la ego.

Există două tipuri de frică. Una vine de la instinctul de supravieţuire şi este comună oamenilor şi animalelor.
Această frică este perfect naturală şi nu este nimic în neregulă cu corpul care se pregăteşte să facă faţă unei situaţii
ameninţătoare.

Aşadar, noţiunea de a te elibera de frică nu exclude trăirea ei atunci când se pune problema supravieţuirii?

Nu. Aceasta este o condiţionare profundă ce ţine de corp.

Şi nu dă probleme…

Nu dă probleme, dacă nu există identificarea cu corpul pentru că atunci este văzută ca un nor ce apare şi dispare pe
cer şi poate fi chiar folositoare.

Dacă cineva nu se consideră pe sine o entitate separată, tu spui că frica va apărea, ea va fi văzută doar ca un
obiect ce apare în corp şi persoana va acţiona în modul cel mai potrivit?

Da. Dacă eşti atacat, această frică poate declanşa în corpul tău suplimentul de adrenalină corespunzător, cel de care
ai nevoie să alergi mai repede decât atacatorul tău.

Corect.

Totuşi, frica psihologică are o natură diferită. Cred că-ţi poţi aminti unele situaţii când, copil fiind, ţi-ai imaginat
monştri şi cu toate că ei erau propriile tale creaţii, a existat un moment în care aceştia ţi-au preluat viaţa ca fiind a
lor şi au dat naştere fricii înăuntrul tău. Aceste creaţii psihologice declanşează acelaşi mecanism biologic al fricii,
cu secreţie de adrenalină, dar originea lor este alta, este un gând creat de persoană.

În acest caz, egoul este ameninţat. Problema este supravieţuirea lui.

Da, frica psihologică vine de la ego. Dacă eu cred şi simt că sunt o entitate individuală, atunci tot ce nu este „eu”
este o ameninţare la adresa mea. Dacă eu sunt totul, dacă nu există nimic altceva decât „eu”, de ce-ar trebui să-mi
fie frică? Adevărata sursă a fricii psihologice este egoul. Întrebarea ta a fost: „Cum pot învăţa oamenii să trăiască
fără frică?” Să înţelegem, mai întâi, inutilitatea încercării de a scăpa de orice tip de frică. Să presupunem că mi-era
frică de stafii, fapt ce mă îngrozea şi mă deprima. Timp de zece ani am fost la un psihanalist, dar rezolvare a venit
doar atunci când mi-am dat seama că teama de stafii îşi avea originea într-o întâmplare din copilărie, atunci tot
zbuciumul meu a încetat şi m-am vindecat. Acum nu mă mai tem de stafii, ci mă tem că mă îmbolnăvesc şi mor.

Tu spui că frica de stafii nu a fost niciodată una adevărată şi că cea mai durabilă este teama de moarte?

Eu zic că stafiile s-au suprapus peste o frică fundamentală. Dacă la nivelul minţii se petrece ceva care îndepărtează
această superpoziţie, rădăcina ei însă nu este eliminată şi în curând, acolo se va instala alta nouă.

Cu alte cuvinte, tu spui că este absolut imposibil ca cineva să trăiască fără frică?

19
Exact.
Pentru că mereu există frica de moarte…

Pentru că frica e persoana şi persoana e frica. Frica şi dorinţa sunt unul şi acelaşi lucru.. Frica este forma negativă a
dorinţei. Frica este „nu vreau să se întâmple asta”, adică „eu sper să nu se întâmple aşa ceva”. Dorinţa/frica este
esenţa egoului. Egoul ca şi simplul gând „eu sunt” nu poate dura mult. Acest gând „eu sunt” moare curând în non-
experienţa fiinţării, în sursa, conştiinţa. Mecanismul fricii şi al dorinţei trebuie să capete aparenţa de continuitate a
egoului. Cât timp eu evit un eveniment înfiorător sau obţin un obiect dorit, egoul trăieşte. Prin urmare, singura
vindecare definitivă a fricii, deci şi a dorinţei, este înţelegerea faptului că noi nu suntem acest ego – subiectul fricii
şi al dorinţei.

Această înţelegere vine ca un rezultat al unei investigaţii profunde. Este important să înţelegem acest lucru la nivel
conceptual, dar această înţelegere trebuie să meargă mult mai adânc, pentru că frica şi dorinţa au un impact profund
asupra texturii şi structurii corpului. Noi trebuie să le vedem sursa – noţiunea de a fi o entitate individuală – dar
trebuie şi să le primim ca pe o senzaţie fizică, ca pe o percepţie. Nu trebuie să ne fie teamă de frica noastră, trebuie
s-o lăsăm să apară în fiinţa noastră, s-o vedem aşa cum este, un set de senzaţii fizice.
***

După ce-am întâlnit această perspectivă, simt că orice concepţie pe care o aveam despre mine şi despre lume este
greşită; nu am nici cea mai mică idee de unde să încep ca să pun lucrurile la locul lor. Îmi poţi da un sfat?

Punctul de plecare este chiar întâlnirea cu această situaţie. Faptul că tu pui la îndoială toate conceptele anterioare şi
ai ajuns la sentimentul de „eu nu ştiu” este un semn bun. Această situaţie nu înlocuieşte falsele noţiuni cu altele noi,
ci pur şi simplu îţi dă posibilitatea să vezi conceptele pe care le-ai avut aşa cum sunt ele, iluzii, doar forme-gând
fără vreo legătură unele cu altele. Prin urmare, trăieşte în inocenţa ta, trăieşte cu „nu ştiu-ul”tău. Nu susţine nimic.
Nu trage nicio concluzie. Nu judeca. Fii deschis, învaţă şi înţelege. Cunoaşte-te şi bucură-te de tine aşa cum eşti,
clipă de clipă.

Cum pot înţelege acest lucru mai bine? Cum pot trăi ceas de ceas deschis şi fericit? Îmi poţi recomanda ceva
practic?

Ţi-aş spune: „Trăieşte cu dorinţa de adevăr. Las-o să-ţi fie călăuză.” Dorinţa de adevăr vine din adevărul însuşi,
produce o inteligenţă superioară voinţei şi în timp, ea clarifică toate problemele. Bucură-te de cale, căci ea este deja
o componentă fericită a înţelegerii. Nu te considera entitatea limitată pe care-o vezi acum, deoarece, în cele din
urmă, vei avea o străfulgerare a ceea ce eşti cu adevărat – conştiinţa care se află dincolo de mentalizări. Păstrează
înţelegerea ca pe o comoară de preţ şi întoarce-te la ea ori de câte ori te invită, trăieşte cu ea şi las-o să-şi facă
treaba.

Cum vezi tu diferenţa dintre modul în care vede lumea ştiinţa apuseană şi cel al non-dualismului? Există ceva
asemănări sau cele două puncte de vedere sunt radical diferite?

Da, cele două perspective sunt complet diferite şi ele se exclud reciproc. Din punctul de vedere al cunoştinţelor
occidentale, adică al fizicii, există o lume obiectivă, independentă, „în afara” conştiinţei şi această pretinsă lume
(să-i spunem non-dualistă) este subiectul material al ştiinţei. Savantul începe studiul unei lumi pentru care el n-are
nicio dovadă că există, pe când non-dualistul, având o abordare total diferită, începe de la singura certitudine pe
care noi o putem avea şi anume, aceea de a fi. Această certitudine nu poate fi negată niciodată, deoarece ea este
experienţa noastră de fiecare clipă. Din acest motiv, spre deosebire de omul de ştiinţă, non-dualistul are un puternic
suport în certitudine şi realitate.

Eu nu nesocotesc schimbările din fizica modernă, schimbări ce-şi au originile în teoria relativităţii şi în mecanica
cuantică şi care ne-au condus spre chestionarea validităţii punctului de vedere materialist, cel al unui univers
independent, alcătuit din particule solide. La scală extragalactică şi subatomică, universul nu este mai mare decât
pare a fi la scală umană. Ceea ce noi am ştiut ca fiind adevărul absolut, ca de exemplu spaţiul absolut, timpul
absolut, cauzalitatea, localizarea şi determinarea, s-au dovedit a avea doar o valoare relativă. Vechiul cadru
epistemologic - materialismul atomist şi realismul strict - pare nepotrivit fizicii moderne, fapt demonstrat de
Bernard d’Espagnat. Perspectiva non-dualistă ar putea oferi o bază epistemologică mult mai acceptabilă pentru
ştiinţa modernă. Totuşi, viitoarele descoperiri ştiinţifice nu vor fi niciodată capabile să-i dovedească sau nu
valabilitatea. Trăirea directă a conştiinţei rămâne pentru totdeauna în afara ştiinţei – domeniu limitat din planul
faptelor obiective şi cel al adevărurilor relative. Non-dualismul trebuie să aducă ştiinţei o mică contribuţie. În cel

20
mai bun caz, este posibil ca intuiţiile ce-şi au rădăcina într-o viziune nefragmentată a lumii să conducă la noi
formulări şi descoperiri ştiinţifice.

Realizările ştiinţifice ale secolului al XX-lea pot şi ele să aibă un efect eliberator. Prin chestionarea lumii, adică
dacă ea există independent sau nu de conştiinţă, aceste realizări netezesc drumul spre înţelegerea finală; ele îi
destăinuie căutătorilor de adevăr posibilitatea ca lumea să fie un fenomen ce apare în conştiinţa universală, există şi
dispare înăuntrul ei şi astfel aceştia încetează a mai fi fizicieni, ei devin filozofi, metafizicieni, poeţi, traversează
acest Rubicon filozofic când, mergând dincolo de ordinea fenomenală, includ în ea ţelul lor de a cercata numenul,
conştiinţa.

Notă
numen: lucru în sine, cunoscut numai prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul (conform DEX)
fenomen: categorie a dialecticii materialiste, corelativă cu esenţa, desemnând aspectul exterior în care se manifestă esenţa
lucrurilor şi a proceselor, care este perceput în mod direct prin organele senzoriale; ansamblul însuşirilor unui lucru care pot să
se schimbe între anumite limite specifice fără ca lucrul să înceteze de a mai fi el însuşi; orice aspect al naturii în mişcare
perceptibil prin simţuri.(conform DEX)

Bernard d'Espagnat: (1921-) - fost profesor de fizică în cadrul CERN (Laboratorul European pentru Fizica Particulelor
Elementare) din Geneva şi profesor la mai multe universităţi franceze şi americane, prezintă în cărţile sale teoria potrivit căreia
fizica cuantică modernă demonstrează faptul că cea mai mică dintre realităţile cunoscute nu poate fi descrisă. Adepţii fizicii
clasice, inventată de Isaac Newton, consideră că ei pot să descrie universul prin intermediul legilor naturii pe care le cunosc
deja sau pe care le vor descoperi, dar fizica cuantică demonstrează că cele mai mici dintre particulele cunoscute nu respectă
această regulă şi ele se comportă în anumite feluri ce nu pot fi determinate şi nici anticipate. D'Espagnat spune că aceste
particule infime ne conduc către o realitate ce se află dincolo de ştiinţa empirică. Intuiţia umană, arta, muzica şi spiritualitatea
pot să îi conducă pe oameni mai aproape de această realitate, care este atât de misterioasă, încât nu poate fi cunoscută şi nici
imaginată.

„Misterul nu reprezintă ceva negativ care trebuie eliminat, dimpotrivă, el reprezintă unul din elementele constitutive ale
existenţei”.

„Atunci când ascultăm muzică clasică sau privim o pictură celebră, acestea nu sunt doar iluzii, ci pot fi revelaţia a ceva
fundamental. Aş putea să-l numesc Dumnezeu sau divinitate, dar cu restricţia că nu poate fi conceptualizat, pentru motivul că
această ultimă realitate este dincolo de orice concept pe care noi îl putem construi”.

Rubicon: este un râu de mică adâncime din nord-estul Italiei, având aproximativ 80 de kilometri lungime, care curge din
Munţii Apenini spre Marea Adriatică. Cuvântul Rubico vine din latină şi înseamnă roşu. Râul a fost numit astfel pentru că
apele sale sunt colorate în roşu de depozitele de noroi. Expresia „Trecerea Rubiconului” înseamnă a depăşi un punct fără
întoarcere şi se referă la traversarea râului de către Iulius Cezar în 49 î.Hr., lucru care a fost considerat un act de război.
Deoarece cursul râului a fost frecvent schimbat de atunci, este imposibil să se determine exact locul pe unde Rubicon curgea
atunci când Cezar si legiunile sale au trecut.

Prin urmare, deosebirea dintre cele două perspective vine din faptul că ele au puncte de plecare diferite. Non-
dualistul pleacă de la certitudinea lui „eu sunt”, pe când omul de ştiinţă de la certitudinea că există o lume
exterioară, bazată pe experienţa comună virtuală a întregii omeniri. Aceasta este o viziune colectivă şi nu una
individuală ca în cazul non-dualistului. Este corect ce-am înţeles eu?

Da. În clipa în care admiţi existenţa aşa-zisei lumi obiective şi că există o conştiinţă independentă, atunci admiţi
existenţa întregii omeniri. De pe poziţia non-dualistului, subiectul de necontestat este materia; de pe poziţia
savantului, obiectul pretins este materia.

Tu spui că non-dualistul se consideră pe sine singurul subiect şi problema se pune referitor la existenţa întregii
omeniri, împreună cu tot restul lumii obiective?

Depinde de ce numeşti tu „pe sine”. Ceea ce numeşte dualistul „eu însumi” sau „eu” nu este ceva limitat la un
anumit corp sau minte. Corpul şi mintea sunt limitări ce se suprapun peste conştiinţă. Non-dualistul porneşte de la
experienţă. Savantul, deşi afirmă că punctul lui de plecare este experienţa, începe de fapt de la un concept, de la
existenţa unei pretinse lumi pe care apoi o studiază în mod detaliat.

Ai putea să-mi explici mai clar ce înseamnă „experienţă”, pentru că tu te referi la faptul că non-dualistul pleacă
de la experienţă, pe când savantul de la un concept? Experienţa normală a unui om obişnuit este ceva mai mult
decât conceptele?

Esenţa fiinţei nu este un concept.

21
Pentru fiecare dintre noi?

Bineînţeles. Este însăşi viaţa, ea se află dincolo de orice concept. Conceptele sunt superpoziţii, ca de exemplu: eu
sunt un bărbat, am 40 de ani, sunt fizician. Toate aceste trăsături distinctive sunt doar suprapuneri peste adevărata
noastră natură. Substratul, liber de limitări, pentru a se revela, el nu are graniţe şi nu are nevoie de vreun
cunoscător, este autonom şi evident.

Eu sunt bulversat de afirmaţia ta referitoare la faptul că deşi fiecare dintre noi este însăşi viaţa, non-dualistul
nu acceptă existenţa celorlalţi în lumea obiectivă, aşa cum o face omul de ştiinţă. El pune la îndoială totul,
inclusiv pe ceilalţi oameni. Există cumva o contradicţie în acest lucru?

Atunci când noi spunem că non-dualistul vede omenirea ca fiind nereală, vrem să zicem că el n-o vede ca pe un
obiect - adică ceva separat de conştiinţă, de sine însuşi - ci o vede ca fiind una cu sine. Adevărata compasiune,
comportamentul moral şi dreptatea sunt urmări ale acestei viziuni a unităţii, a non-separării. Noi nu trebuie să-l
considerăm pe înţelept a fi un nebun solipsist, izolat în turnul lui de fildeş, negând existenţa întregii omeniri şi
acceptând doar existenţa sa proprie ca individ.

Notă
solipsism: concepţie filozofică idealist-subiectivă, doctrină potrivit căreia singura realitate ar fi eul, conştiinţa individuală,
întreaga lume existând în această conştiinţă. (conform DEX)

Din contră, iubitorul de adevăr începe prin a-şi chestiona propria existenţă ca persoană, ca entitate separată,
întrebându-se: „Cine sunt eu? Sunt eu acest corp? Sunt eu această minte? Sunt eu această entitate limitată?” El nu
este interesat de teorii, ci de realitate şi începe cu singura zonă de experienţă care-i stă la dispoziţie, adică el însuşi.

Răspunsul la această întrebare nu poate fi niciodată unul pozitiv - este înţelegerea a ceea ce noi nu suntem. Când
eliminăm ceea ce nu suntem, nu prin efort sau violenţă, ci ca rezultat al înţelegerii noastre, ceea ce rămâne este
adevărata noastră natură. Aceasta este experienţa, dar nu una în timp şi spaţiu şi din această cauză am putea-o numi
non-experienţă, non-eveniment. În acest non-eveniment, noi suntem una cu umanitatea – este o perspectivă non-
exclusivă şi atotcuprinzătoare.

Aşadar, non-dualistul nu este de acord cu ideea existenţei omenirii ca grup de conştiinţe separate ce-ar putea fi
sau nu de acord cu el. Mai curând el deschide posibilitatea ca întreaga omenire să fie una cu el…

Non-dualistul nu este interesat de concepte, ci doar de adevărata sa natură. După ce-şi dă seama de înţelegerea sa
greşită, aşa cum este ea, ceea ce rămâne este o non-stare, un non-eveniment lipsit de frică şi de dorinţă, în care
predomină pacea şi siguranţa. Non-dualistul, deoarece porneşte de la realitate, curând el îşi atinge ţelul, realitatea.
Realitatea atinge realitatea. Unitatea atinge unitatea. Omul de ştiinţă, care pleacă de la o înţelegere greşită a unei
probleme, punctul lui de sosire este şubred şi instabil, la fel ca şi punctul de start. El nu va atinge niciodată un nivel
de înţelegere total satisfăcător pentru că este obligat să fie veşnic nemulţumit, mişcându-se de la un obiect la altul,
într-un proces fără de sfârşit.

Perspectiva non-dualistă este cu siguranţă una radicală şi ea te intrigă. Cum pot şti eu că nu este o altă formă
de condiţionare sofisticată, similară cu altele, dar complet diferită, căci aşa pare la prima vedere?

Tu eşti cel care poţi găsi un răspuns total satisfăcător la această întrebare, deoarece răspunsul se află în tine…sau
mai exact, răspunsul eşti tu. Orice altă abordare cere ca începutul să aibă un anumit grad de credinţă ce vine din
memorie, de la minte, din trecut. Credinţa nu poate fi niciodată o bază solidă, câtă vreme ea este un concept pe care
tu-l iei de bun fără să-l înţelegi.

În această situaţie noi nu luăm nimic de bun, absolut nimic. Am putea spune că acesta este avantajul ştiinţific
decisiv, cu diferenţa că aici subiectul nu este materia, adică un obiect, fiindcă noi nici nu presupunem că există
obiecte. Întrucât noi nu facem această presupunere, înţelegerea la care ajungem este eliberată de trecut, de
condiţionare. Mintea, după ce s-a auto-analizat complet, devine liniştită şi în această linişte, dorinţa noastră pentru
adevăr îşi găseşte împlinirea finală.

Această realizare este aidoma satisfacţiei trăite atunci când găsim pe neaşteptate soluţia la o problemă care ne
preocupa de mai multă vreme; această rezolvare vine de la natura noastră adevărată, însăşi inteligenţa. Într-un fel,
soluţia se descoperă pe sine în fiinţa noastră, iar noi numim acest proces, înţelegere. Totuşi, în acest caz, dacă

22
înţelegerea noastră se referă la obiecte, această mulţumire este limitată şi în curând ne aflăm din nou într-o stare de
insatisfacţie. Cu toate acestea, atunci când această înţelegere se referă la întrebarea finală (în loc să aducă o
închidere a unei întrebări relative), la sursa tuturor întrebărilor, la subiectul etern, această împlinire este totală.

4
Adevărata noastră natură nu este un obiect
Ce este adevărata noastră natură?

Ea nu este un obiect, nu este ceva ce poate fi conceput cu cele cinci simţuri ori cu mintea. Falsa noastră natură este
întotdeauna un obiect. Corpul, de exemplu, este un obiect, o sumă de percepţii, senzaţii şi concepte. Şi mintea este
tot un obiect. Cu toate acestea, adevărata noastră natură nu este un obiect.

Este foarte greu să vorbeşti despre acest lucru, pentru că structura limbii şi cuvintele sunt destinate a se referi la
obiecte. Noi nu avem cuvinte pentru a vorbi despre ceva non-obiectiv şi pentru a obţine un efect, trebuie să ne
folosim de metafore sau de negaţii. Prin urmare, noi spunem că nu suntem nici corpul şi nici mintea şi cu toate
acestea, noi suntem. Existenţa noastră este ceva de care suntem absolut siguri. Orice altceva ar putea fi un miraj, o
iluzie, un vis. Chiar şi în acest caz, ar trebui să nu avem nicio îndoială că noi suntem.

Natura noastră adevărată nu poate fi sesizată, noi n-o putem vedea, atinge, concepe sau stăpâni. Pe de altă parte, ea
este singurul lucru de care putem fi siguri că există. Gândind astfel, afirmând ce nu este ea şi fără să ne dăm seama,
noi ne îndreptăm spre esenţa noastră nesfârşită ce ne devine accesibilă. Asta-i tot ce putem face, să fim deschişi. Nu
putem determina natura noastră adevărată să ni se reveleze, deoarece ea o face din propria-i plăcere ca adevăr,
frumos, iubire şi nemurire.

Tu vrei să spui că în anumite situaţii ea nu se dezvăluie? Ca de exemplu, în unele situaţii non-frumoase. De ce

nu ni se revelează mereu?

Poate ea ni se arată mereu, însă noi privim în altă parte. Deseori, cel mai bun loc unde să ascunzi un obiect este să-l
pui la vedere. Sinele nostru adevărat, atât de apropiat şi de luminos de nu-l putem vedea cu ochii, se ascunde în
insistenţa clipei prezente. Noi am dori să-l vedem mereu în faţa noastră ca pe un obiect, dar aşa ceva nu se poate,
deoarece obiectele vin şi pleacă, ele se nasc şi mor. Frumuseţea Sinelui constă în faptul că el nu este un obiect, căci
dacă ar fi fost un obiect, atunci l-am fi putut pierde şi chiar l-am fi pierdut. Câtă vreme el este ceea ce noi suntem,
noi nu-l putem pierde. Ceea ce ne împiedică să-l vedem şi să fim conştient de el este dorinţa noastră de a ne vedea
Sinele ca pe un obiect. Această atitudine se poate numi „privire într-o altă direcţie”. Prin urmare, se pune
întrebarea: „Care este direcţia cea bună?” Chiar dacă încercăm să privim spre o direcţie non-obiectivă, trebuie să
înfruntăm faptul că absenţa oricărui fel de obiect este un altfel de obiect. Deci, trebuie să trecem dincolo de absenţa
obiectelor, să atingem lipsa absenţei lor, cea care ni se dezvăluie ca prezenţa noastră atotcuprinzătoare şi
atotpătrunzătoare.

La început, încercăm să ne privim adevărata noastră natură ca pe un obiect, după care înţelegem că această
străduinţă este sortită eşecului. Mai încolo, o privim ca pe o lipsă a unui obiect, dar la un moment dat, această
examinare este şi ea destinată eşecului. În cele din urmă, ne descoperim într-o stare în care nu ştim nimic, o stare în
care mintea şi-a consumat toate posibilităţile şi nu mai are unde fugi. Noi înţelegem că mintea nu poate pune
stăpânire pe această conştiinţă inteligentă ce iluminează şi atunci ea se linişteşte. Noi trebuie să facem cunoştinţă cu
această non-cunoaştere, s-o folosim în noua dimensiune, să descoperim că ea non-există. Prezenţa tăcută nu este
doar o lipsă a gândurilor, ea este vie, este viaţa însăşi.

Atunci când mă aflu în grădină, uneori pare că trăiesc ceea ce spui. Oare această trăire poate fi transmisă prin
cuvinte?

Ea nu este un concept, aşa că nu poate fi transmisă ca un concept, ci doar prin cuvinte. Prin cuvinte, am putea
comunica conceptul de ecuaţie diferenţială, dar noi trebuie să înţelegem că adevărata noastră natură nu este un
concept. Cuvintele se pot folosi în două moduri. Primul mod este să facem apel la logică, partea raţională a minţii;
astfel, ele pot conduce într-adevăr mintea ca ea să înţeleagă că natura noastră adevărată nu este un concept şi că
mintea n-o poate atinge printr-un efort propriu. Atunci când înţelegem deplin că acest proces dinamic este sortit

23
eşecului şi că nu poate aduce fericirea pe care o căutăm, mintea se linişteşte. La început, în procesul gândirii pot
exista câteva momente reziduale, aşa cum se întâmplă cu un motor care încă mai merge o vreme după ce-a fost
deconectat de la sursă, dar noi nu mai suntem un jucător în acest joc.

Această înţelegere eliberează energiile folosite în încercarea noastră de a obţine fericirea şi le permite să curgă
înapoi spre sursa lor. Mai există încă un mod în care se pot folosi cuvintele. Răspunsul meu nu vine dintr-o
amintirea, ci din Eternul Prezent şi poartă în el anumite ingrediente care sunt semnătura originii sale. Dacă asculţi
aceste vorbe ca un copil nevinovat, ele pot să rezoneze în fiinţa ta şi tu te poţi descoperi ca fiind o prezenţă
binevenită. Ca să se întâmple asta, trebuie să fii complet receptiv. Trebuie să laşi la o parte tot ce-ai învăţat şi tot ce
ştii, pentru că adevărul este întotdeauna nou şi el apare mereu pe neaşteptate. Trebuie să fii deschis
multidimensional, nu doar la nivelul intelectului, ci şi la cel al sentimentelor şi senzaţiilor. Dacă n-o poţi face, dacă
senzaţiile fizice interferă cu această receptivitate, tot ce poţi face este să observi această interferenţă. Dacă observi
că nu eşti atent, înseamnă că eşti deja atent, iar dacă observi că nu accepţi cu plăcere acest lucru, înseamnă că deja
o faci. Dacă-mi primeşti cuvintele şi ai o atitudine binevoitoare, înseamnă că ele îşi vor găsi drumul spre inima ta.

Cum discerni între ceea ce spui şi meditaţie? Sau aici e vorba despre meditaţie?

Eu nu ştiu ce înţelegi tu prin meditaţie. Explică-mi, pentru că este un cuvânt cu multe înţelesuri.

Să stai aşezat în linişte, cu mantra ta ori cu exerciţiul tău de respiraţie, astfel încât mintea să fie liniştită şi tu să
fii receptiv la tot ce vine spre ea.

Într-unele forme de meditaţie, mintea se concentrează asupra unui obiect (mantră, respiraţie, flacără a lumânării, un
idol, o sfântă scriptură sau imaginea unui sfânt cu toate calităţile lui divine). În acest caz, scopul este să elimini
ceea ce nu este obiectul meditaţiei, pentru a găsi un suport în obiectul respectiv. La un anumit moment, prin
eliminarea a ceea ce nu este de meditat, are loc o cufundare în obiectul meditaţiei. Această uniune se numeşte
starea de samadhi. Respingerea a ceea ce nu este un obiect al meditaţiei creează un dezechilibru şi prin urmare,
starea obţinută ca rezultat al acestei strădanii, indiferent cât de fericită sau extatică este ea, nu poate fi păstrată.
Dacă priveşti mai de aproape această fericire, ea nu diferă cu adevărat, din motive practice, de orice alt obiect
generator de fericire, ca de exemplu, fericirea pe care ai trăit-o atunci când ţi-ai cumpărat mult doritul tău Ferarri
roşu – în timp, ea are un început şi un sfârşit. Cel mai înfocat căutător al adevărului descoperă imediat că un astfel
de episod fericit legat de timp îi lasă în suflet o nemulţumire; el caută ceva ce nu are sfârşit şi atunci descoperă că
starea de samadhi (cea care poate fi atinsă printr-o meditaţie obiectivă), în cele din urmă, aduce o fericire
asemănătoare cu ceva la care el se credea imun. Îndată ce acest lucru a fost înţeles, uşa spre adevărata meditaţie se
deschide.

Meditaţia adevărată are loc spontan. Ea este primită cu plăcere pentru că nu există nicio alegere, indiferent ce apare
în câmpul conştiinţei. Nu există nicio selecţie. Există numai permisiunea de a avea percepţiile din afară,
sentimentele, senzaţiile fizice, gândurile ori absenţa lor. Totul este la fel de permis să intre în fiinţă, nu ca un
exerciţiu, ci pentru că mintea şi-a înţeles limitările. Asta-i tot ce trebuie să facă un căutător al adevărului şi el nu
mai are nevoie de nicio altă practică spirituală.

În clipa prezentă, noi trăim în această receptivitate. Nu este nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Conştiinţa nu este
ceva ce se obţine la sfârşitul unui proces. Noi avem deja ceea ce ne trebuie. Suntem dotaţi complet, nu ne lipseşte
nimic. La început, noi putem experimenta această lipsă totală a problemelor, care devine mai apoi noua noastră
condiţie - o stare de neutralitate. Se întâmplă în acest mod, pentru că mintea încă mai aleargă ca un motor ce nu se
opreşte imediat după ce-a fost deconectat de la sursa lui de alimentare. Atunci când ne familiarizăm mai mult cu
noua noastră perspectivă, simţim fericirea Eternului Acum, cel fără cauză şi absolut non-obiectiv. Este ca şi când
am roti butonul radioului pe o altă frecvenţă şi am asculta un concert de pian de Mozart după ce-am ascultat multe
ore muzică foarte proastă. Prin urmare, trăim simultan pe două nivele: lumea obiectivă, obişnuită, cea care se
perindă prin faţa noastră şi un nivel nou, unde-şi are originea frumosul şi muzica - acest nivel nu este localizat într-
un anumit loc, el este un spaţiu metafizic, fundalul minţii, esenţa fiinţei noastre.

Atunci când trăim atenţi, vom observa o schimbare în sentimentele şi în gândurile noastre, în modul în care ne
simţim corpul şi în felul în care interacţionăm cu alţii. Acceptarea este o lege universală. Noaptea, cerul, păsările şi
copacii ne salută cu bucurie. Atunci când avem o companie binevoitoare, trăim în frumos. Prezenţa noastră
împărtăşită ne lasă gustul paradisului pierdut pe care-l putem avea.

24
5
Viaţa adevărată nu are niciun ţel
Are viaţa vreun ţel anume?

Adevărata viaţă n-are niciun ţel - ea este pură bucurie, pură libertate. Dacă tu prin viaţă înţelegi această existenţă
dintre naştere şi moarte, atunci s-ar putea spune că scopul ei este cunoaşterea adevărului.

Unii oameni simt că scopul vieţii lor este să contribuie la propăşirea binelui, să-şi ajute semenii, să facă tot
posibilul să-şi ajute familia. Atunci când spui că singura ţintă a vieţii este cunoaşterea adevărului, cum le poţi
explica celorlalţi că acest ţel este mult mai important decât celelalte pe care le au ei?

Mai întâi, nu există nicio incompatibilitate între a cunoaşte adevărul şi a fi un bun soţ, tată, cetăţean sau o bună
soţie ori mamă. Din contră, noi nu putem total receptivi la iubirea adevărată, la frumuseţea reală, decât atunci când
nu ne mai credem o entitate separată, un ego, o persoană, după care trăim o viaţă fericită, creativă, armonioasă.

Dacă cineva doreşte să cerceteze adevărul în timp ce el are o familie, îşi câştigă existenţa şi se luptă cu propria-i
nefericire, cum poate face acest lucru?

Prin inteligenţă. Înţelegerea nu cere să facem nicio schimbare materială în viaţa noastră. Să începem cu ce avem la
îndemână, cu o întrebare referitoare la cine suntem, cu percepţiile, senzaţiile şi gândurile pe care le avem. Această
cercetare în sânul propriei noastre realităţi nu este doar la nivel conceptual, ci ea include toate aspectele vieţii
noastre.

Această căutare poate fi dusă în mijlocul unei vieţi agitate?

Desigur că ea este singura cale prin care tu eşti sigur că fericirea-ţi aparţine, este propria ta comoară şi nu depinde
de nicio circumstanţă exterioară. Dacă fericirea ta depinde de factorii externi - ca de exemplu, un mediu armonios -
atunci frumoasa ta trăire dispare când te afli la poştă sau când afară e gălăgie şi atunci înseamnă că nu era vorba
despre fericirea adevărată, ci doar despre o stare fericită.

Eu înţeleg că fericirea nu poate depinde de nimic din afara ta…

Ca să ajungi la această concluzie, înseamnă că tu ai atins deja o mare maturitate, pentru că cei mai mulţi oameni
cred că fericirea se află într-un obiect anume.

Sunt necesare anumite condiţii ca să cercetezi asta sau o poţi face chiar în mijlocul unei intense activităţi
profesionale sau în viaţa de familie?

Nu se cere nicio schimbare. Singura cerinţă este să fii totalmente deschis situaţiilor, să le înfrunţi fără să ai vreo
prejudecată, fără să intervină în vreun fel memoria, pentru că situaţiile sunt deja noi. Dacă facem faţă unei situaţii
fără să avem vreo intenţie anume, fiind eliberaţi de frică sau dorinţă, această receptivitate pavează drumul spre
intuiţia ce ne va conduce spre o decizie sau acţiune şi suntem într-o totală armonie cu situaţia respectivă. O astfel
de hotărâre poate produce o schimbare, dar nu este o formă de evadare ori de evitare a situaţiei, pentru că ea nu-şi
are originea în persoană, ci emană din inteligenţă.

Când tu spui că cineva trebuie să înfrunte situaţia fără să aibă vreo intenţie anume şi fără să facă recurs la
memorie, văd că nu este ceva ce oamenii fac în mod obişnuit în viaţa socială sau în afaceri, deoarece ei se află
acolo cu un scop, cu o intenţie. Oamenii intră în situaţia respectivă amintindu-şi tot ce le este necesar ca să-şi
ducă la bun sfârşit intenţiile. De ce-ar trebui ei să-şi schimbe abordarea vieţii lor de zi cu zi, dat fiind că
memoria şi intenţia joacă un anume rol?

Este necesar un soi de „nu ştiu ce” ca să-ţi duci la bun sfârşit sarcinile de serviciu sau să-ţi rezolvi treburile zilnice.
De exemplu, ca medic, tu dobândeşti cunoştinţe şi abilităţi ce ţin de propria ta profesie. Când te afli într-o anumită
situaţie, în prezenţa unui pacient, aceste informaţii se întorc la tine fără vreun efort. Nimic nu este în neregulă cu
astfel de concepte funcţionale ce par să se ivească în memoria ta. Însă, dacă-mi încep ziua de lucru zbuciumat, plin
de teamă şi de dorinţe, atunci trebuie să mă întreb: „Care-mi sunt motivaţiile? Pentru cine fac eu asta? Care-mi este
scopul final?”
25
Deseori noi ne fixăm ţeluri în viaţă (câteodată, părinţii şi profesorii sunt cei care ne atribuie nouă aceste ţeluri) şi
niciodată nu le punem la îndoială. Mergem împreună cu viaţa, total programaţi şi condiţionaţi. Ar fi înţelept să
luăm o pauză şi să descoperim ce vrem noi cu adevărat şi de ce avem realmente nevoie.

Tu spui că atunci când cineva intră într-o afacere sau când are o problemă de natură socială, nu trebuie să
acceseze memoria şi intenţia la nivel psihologic, ci memoria funcţională, cea care se naşte din situaţia
respectivă, nu-i aşa?

Da. Pe mine mă uimeşte cantitatea de „energie executivă şi profesională” din cadrul comunităţii oamenilor de
afaceri, oameni care se consacră luptei cu ei înşişi şi cu ceilalţi, doar pentru a-şi atinge propriile scopuri. Ei îşi
risipesc cea mai mare parte din energie în acest zadarnic conflict şi le mai rămâne foarte puţină energie pentru a-şi
îndeplini eficient îndatoririle. Această stare de conflict permanent generează suferinţă atât în propria lor fiinţă, cât
şi în cei din jur. De ce se întâmplă astfel? Cum putem opri acest război?

Mai întâi trebuie să vedem situaţia, pentru că atunci când o vedem, ne vine maturitatea şi inteligenţa. Aprofundând
acest conflict, descoperim că el îşi are rădăcinile în ego şi toată această învălmăşeală are o singură ţintă:
supravieţuirea fericită a entităţii individuale pe care o credem a fi noi.

Prin urmare, pentru a atinge principalul nostru scop din viaţă, adevărul, şi a face asta cu cât mai puţină
suferinţă, trebuie să continuăm să trăim fiece situaţie, dar mai puţin personal sau chiar deloc, deci nu ca un
individ separat.

Da. Trebuie să ne dezvoltăm un nou mod de abordare a lucrurilor, şi anume unul impersonal. Dacă încercăm să
scăpăm dintr-o situaţie evitând-o, mai devreme sau mai târziu, iar ne vom confrunta cu ea, deci este absurd să
amânăm în a-i face faţă. Noi trebuie să lucrăm cu faptele aşa cum apar ele, dar nu de pe poziţia unei entităţi
personale, ci trebuie să le înfruntăm mult mai „ştiinţific” sau dintr-o perspectivă - să-i spunem experimentală – fără
prejudecăţi, fără să tragem vreo concluzie, ci văzându-le pur şi simplu componentele ce alcătuiesc situaţia, aşa cum
sunt ele de fapt. Trebuie să lăsăm experienţele să-şi spună povestea. Când situaţia nu este limpede, la un moment
dat vine şi claritatea, însă acţiunea sau non-acţiunea ce apare tocmai din această claritate nu lasă în spatele ei nicio
urmă.

Tu spui că lumea asta e o iluzie. Cum de ţi-ai dat seama?

Întrebarea din spatele întrebării tale este de fapt următoarea: „Tu spui că lumea asta e o iluzie. Cum pot să-mi dau
seama că-i aşa?

Corect.

Când afirm că această lumea este o iluzie, nu vreau să spun că nu există. Eu înţeleg prin acest lucru că lumea asta
nu există ca obiect separat sau distinct de conştiinţă. Cu alte cuvinte, ea nu este independentă aşa cum ne-a făcut să
credem fizica clasică. Atunci când ea este percepută, lumea nu poate fi negată ca percepţie, dar atunci când nu este
percepută, nu se poate dovedi că există.

Însă tu eşti de acord că o iluzie este aşa cum este ea, iluzie, aparenţă?

Da. O iluzie este compusă din două elemente: o realitate fundamentală şi un concept iluzoriu suprapus. În întuneric,
atunci când vezi o funie, tu o poţi lua pe post de şarpe, însă când aprinzi lumina, vezi că singura realitate a şarpelui
e funia. Acolo nicicând nu s-a aflat un şarpe, el a fost o iluzie totală. O iluzie este non-existentă. Şarpele n-a existat
niciodată şi realitatea lui a fost funia.

Este greu de priceput. Deşi tu spui că şarpele n-a existat niciodată, eu nu-ţi pot spune că nu l-am văzut, dar îl
pot şi descrie, îţi pot spune ce culoare avea, cât era de lung etc. Aşadar, nu se poate spune că acolo n-a fost
nimic, ba mai mult, eu chiar nici n-am văzut funia.

Bineînţeles că aşa este. Culoarea şi toate celelalte caracteristici ale şarpelui nu erau decât un mănunchi de concepte
strânse la un loc pentru a forma iluzia. Totuşi, pretenţia ta că tu n-ai văzut funia este falsă. Tu n-ai văzut nimic
altceva decât funia, dar n-ai recunoscut-o ca atare şi ai suprapus-o peste noţiunea de şarpe - la fel şi noţiunea că
26
există o lume exterioară, separată de noi, este o iluzie. Ceea ce percepem este însăşi realitatea, dar cei mai mulţi n-o
recunosc ca ce este ea cu adevărat şi o suprapun peste noţiunea de lume exterioară şi autonomă.

Lumea se află pe poziţia şarpelui, ea pare să existe, dar de fapt nu există.

Exact. Este o lume pretinsă. Acum, cine se află pe poziţia funiei? Înainte de prezenţa şarpelui, după ea şi în timpul
ei, funia este cea care a existat cu adevărat. Înainte de prezenţa lumii, după ea şi în timpul ei, există conştiinţa. Prin
urmare, unica realitate este conştiinţa.

Cu alte ocazii spuneai că există un fundal continuu al conştiinţei, atât în spatele proceselor mentale, cât şi în
răstimpul dintre ele. De ce este important acest lucru şi cum putem fi siguri de el? Bazându-mă pe propria mea
experienţă, cum pot fi eu sigur că-i întocmai aşa?

Mintea este alcătuită din gânduri şi percepţii pe care le-am putea numi procese mentale. Nimeni n-ar putea
demonstra că nu există conştiinţa în timpul acestor procese mentale.

Nu.

Aşadar, întrebarea ta de acum este: „Cum pot fi eu conştient de faptul că între două procese mentale există
conştiinţa?” Mentalizările sunt mintea. Acest interval dintre două mentalizări nu aparţine minţii obiective, ci el se
află dincolo de minte, total în afara ei, deci el nu poate fi atins. Noi nu-l putem percepe prin intermediul celor cinci
simţuri şi nu-l putem conceptualiza.

Atunci, despre ce vorbim noi aici, dacă nu putem crede sau concepe asta? Pare că vorbim despre conştiinţă.

Ceea ce putem concepe este faptul că este de neconceput, iar acest lucru ne purifică mintea. Ca urmare a acestei
înţelegeri, mintea noastră îşi abandonează vechile ei şabloane, vechea ei concepţie că noi suntem ceva ce poate fi
conceput sau perceput ca obiect - adică corp sau minte. Atunci când mintea ajunge la o astfel de înţelegere, şi
anume că ea n-are acces la această conştiinţă prezentă între două mentalizări, atunci ea se linişteşte. Cu toate
acestea, convingerea că între două procese mentale există conştienţă, nu vine niciodată de la minte şi nici de la
gândirea logică, ci din trăirea realităţii. Când ne punem întrebarea „Cine sunt eu?” şi înţelegem profund că ceea ce
suntem noi nu este ceva perceptibil sau conceptibil, atunci ceea ce rămâne este pura conştiinţă. Este un răspuns ce
vine împreună cu convingerea că este întocmai aşa.

La sfârşitul unui gând ce se referă la adevărata noastră natură, noi nu mai putem avea acces la această experienţă;
un astfel de gând nu este centrifugal şi el n-are alt loc unde să se ducă decât în profunzimea inimii. Clipa în care
gândul nostru despre realitatea noastră lăuntrică se contopeşte cu sursa lui, este una de graţie. Într-o trăire solitară,
dincolo de timp, noi suntem splendoare, eternitate şi iubire.

Îmi iubesc dorinţele, pentru că ele mă fac să mă simt viu. De ce-aş renunţa la ele?

Iubeşte-le şi nu încerca să te lupţi cu ele. Primeşte-le cu bucurie. Dacă te împotriveşti lor, atunci nu mai există nicio
cale ca să le înţelegi originea. Inteligenţa începe cu iubirea. Iubeşte-ţi dorinţele şi înţelege care-ţi este cea mai mare
dorinţă. Ori de câte ori îţi dai seama că-ţi doreşti un obiect, întreabă-te: „Oare acest obiect îmi va aduce fericirea pe
care mi-o doresc cu adevărat?” Dacă răspunsul tău este „Da!”, atunci mergi înainte şi învaţă din experienţa pe care
o vei trăi. Iubindu-ţi şi analizându-ţi dorinţele, vei ajunge să înţelegi că toate se suprapun peste dorinţa de pace şi
fericire, peste dorinţa de a-ţi descoperi natura ta, casa ta adevărată.

Dacă ne îmbrăţişăm dorinţele şi chiar dacă le iubim, atunci nu înseamnă de fapt că noi le încurajăm? A le primi
diferă de a le încuraja?

Da. Tu le poţi încuraja numai dacă ceea ce-ţi oferă realizarea lor îţi produce un fel de fericire pentru ceea ce cauţi
de fapt. Îndată ce ai aflat şi ai înţeles că fericirea pe care o cauţi nu este şi nici nu poate fi vreodată produsă de un
obiect, atunci eşti receptiv la o nouă dimensiune. Apoi, în fiinţa ta ia naştere detaşarea - rezultatul spontan al acestei
înţelegeri. Această detaşare îţi permite să păstrezi o oarecare distanţă între tine – conştiinţă - şi dorinţa ce izvorăşte
înăuntrul tău. Tu nu mai eşti „lipit” de dorinţă. Există un fel de spaţiu, un fel de zonă pentru schimbare, înţelegere
şi învăţare.

Noi ne asumăm faptul că suntem visătorul ce ne apare în visele nocturne. Tu spui că nu-i aşa. De ce?

27
Atunci când ne trezim, ştim cu siguranţă că nu suntem elefantul pe care l-am visat ca fiind noi. Nu este nicio
îndoială că lumea pe care am visat-o este doar o iluzie, iar prin similitudine, personalitatea pe care ne-am asumat-o
în vis a fost parte din vis, adică o iluzie. În vis, putem avea genuri şi forme diferite, putem fi o pasăre sau un
elefant.

Este adevărat, dar modul în care tu spui: „în vis… putem fi o pasăre sau un elefant” există ideea că noi facem
visul.

Aşa-zisa stare de visare şi aşa-zisa stare de veghe au o bază comună. Când este vorba despre vis, această stare
comună - visătorul şi cel visat sunt unul şi acelaşi - există numai visarea.

Da.

Visarea şi conştiinţa sunt unul şi acelaşi lucru.

Visarea este o formă a conştiinţei?

Visarea este conştiinţa.

Ea este conştientă de obiectele din vis.

Atunci când există un vis, numai el există. Nu există niciun obiect visat. Substanţa visului nu este nimic altceva
decât conştiinţa, de aceea eu spun că visarea este conştiinţa. În mod asemănător, atunci când există starea de veghe,
ea este conştiinţa. Prin urmare, ea este baza comună prezentă în timpul stării de veghe, a visatului, a somnului
profund şi de asemenea între aceste stări.

Carevasăzică, continuitatea simţită între visător şi egoul-vis, ideea că eu visez şi exist continuu în timpul
somnului ca şi când aş fi treaz, este o mare eroare.

Da. Egoul-vis este un concept. Egoul-treaz este tot un concept. Realitatea lor comună stă în fundamentul lor,
conştiinţa.

Apoi, egoul-vis, persoana din vis căreia i se întâmplă totul şi care percepe ceva în lumea din vis, n-are nicio
legătură cu egoul-treaz?

Exact.

Ce le-ai putea spune oamenilor care cred că există o legătură între cele două egouri şi încearcă să afle ce
semnificaţie au visele pentru viaţa lor? Atunci când te afli în starea de veghe, ai acces la starea de visare?

Acestor oameni le-aş spune: „Succes!”, pentru că nu există nicio legătură între cele două stări, alta decât prin
conştiinţă. Aşadar, este o încercare în zadar, sortită eşecului. Revenim la afirmaţia ta iniţială „…noi suntem
visătorul ce apare în visele noastre nocturne”, ţi-aş spune că noi nu suntem visătorul din visele noastre, noi suntem
visătorul tuturor viselor noastre, incluzând şi aşa-numita stare de veghe, care este un alt vis. Prin urmare, noi
suntem visătorul final.

Deci noi nu visăm numai fiecare vis, ci şi pe visătorul din fiecare vis.

Exact. Noi suntem visătorul tuturor visătorilor din toate visele.

Tu spui că moartea egoului este libertatea. Cum putem distruge egoul?

Cine va distruge egoul? Egoul? Egoul se vede pe sine ca pe un obstacol şi el vrea să scape de sine ca de o piedică.
Corect?

Aşa s-ar părea, dar eu nu-mi pot imagina că egoul se poate sinucide.

Ai dreptate. Nu există nicio cale ca egoul să scape de el însuşi. Aşa că ce vom face în această situaţie?

Asta-i problema!
28
Nimic! Lasă-l în pace! Să-l vedem aşa cum este, ca pe un nor pe cer, ori ca o floare în grădină, un obiect. Asta este,
un obiect realizat din gând, conceptul „eu” împreunat cu un atribut ce defineşte o limitare, ca de exemplu: eu sunt
un bărbat, eu sunt un tată, eu sunt tânăr. Toate aceste calităţi pe care ţi le atribui din mediu creează această aşa-
numită entitate. Prin urmare, fii pur şi simplu conştient de ego, priveşte-l aşa cum este el. Nu-i nevoie să-l omori.
Din contră, primeşte-l cu bucurie, iubeşte-l şi imediat ce-l primeşti, el se neutralizează.

Ce înţelegi prin non-dualitate?

Non-dualitatea înseamnă că nu există două lucruri, ca de pildă subiect-obiect, bărbat-femeie, bun-rău. Nu există
pluralitate. Din această perspectivă, orice pereche de contrarii este un joc al imaginaţiei noastre. Realitatea este
non-duală. Atunci când ni se pare că vedem un obiect, nu există niciun obiect văzut şi nici cel care-l vede. Vederea
este conştiinţa. La fel, atunci când gândim, nu există nici gând şi nici gânditor, există numai gândirea. Gândirea
este conştiinţa. Conştiinţa, adevărata noastră natură, este singurul lucru ce există, iar dacă acum mai putem vorbi
despre un lucru, este un lucru care se cunoaşte pe sine însuşi.

Dacă nu există pluralitate, înseamnă că tot ce cunosc, am cunoscut sau aş putea cunoaşte vreodată nu este
adevărat. Asta ar însemna de fapt…Poţi să detaliezi puţin?

Tot ce cunoaştem noi este realitatea. Noi nu putem cunoaşte nimic altceva decât realitatea – conştiinţa - deci tot ce
cunoaştem noi este conştiinţa. Orice altceva în afara conştiinţei este doar o ipoteză, o iluzie…

Pot să mă mir? Ai spus „orice altceva în afara conştiinţei…” Mai există altceva?

Nu. Dacă afirmi că mai există altceva, trebuie să demonstrezi. Eşti liber să spui că există unicorni, dar ca să te cred,
mai bine îmi aduci unul…

Este adevărat, dar mulţi ar putea spune că deşi nu există niciun unicorn, există cai şi ei îţi vor aduce un cal.

Şi?

Ce-ţi aduc ei?

Atunci când vedem un obiect - un cal, de exemplu - în momentul în care-l vedem, nu ne vine în minte nici
conceptul şi nici imaginea-formă a întregului, care este o mentalizare sofisticată ce apare după o succesiune de
imagini fugare, după ce informaţia vizuală a fost procesată bit cu bit.

Aşa este. Retina nu are receptori pentru cai.

Chiar aş spune că retina, atunci când percepe ceva, este tot o creaţie a imaginaţiei. Clipă de clipă, există numai
conştiinţa. Dacă privim un obiect din această perspectivă, apoi putem spune despre el că este real. Nu este nimic în
neregulă cu obiectele, câtă vreme le înţelegem adevărata lor natură, adică faptul că ele sunt doar o aparenţă pe
fundalul conştiinţei. Ele nu-şi au propria realitate. Asta înseamnă non-dualitate.

Prin urmare, obiectele aşa cum le considerăm noi în mod normal, sunt totalmente imaginare. Nu există obiecte
care să existe prin ele însele în afara conştiinţei.

În această privinţă, nu este nimic greşit cu percepţia, greşită este ideea ce urmează, şi anume că eu am fost acolo în
timpul percepţiei ca persoană, ca observator al acestui obiect şi acest obiect există, fie că el este sau nu perceput.
Aceasta-i eroarea fundamentală pe care noi o numim ignoranţă, dar nu într-un sens peiorativ. Pur şi simplu, ea
suprapune o lume exterioară făcută din obiecte peste un subiect care-o percepe. Ignoranţa se referă la această
împărţire în două elemente, divizarea ce este originea întregii diversităţi.

Ignoranţa se referă de fapt la dualitate.

Exact.

Aşadar, în realitate nu există doi. Non-dualitatea se referă la realitate şi la faptul că nicăieri nu există
pluralitate.

29
Aşa este.

***

Ce este moartea?

La nivel fizic, moartea este descompunerea, dispariţia unui obiect, este opusul naşterii. Intervalul dintre naştere şi
moarte se numeşte existenţă. Existenţa corpului este asemănătoare cu existenţa oricărui alt obiect fizic, are un
început în timp, numit naştere şi un sfârşit în timp, numit moarte. Naşterea şi moartea sunt inseparabile, întocmai
cum sunt coada şi capul pisicii.

La nivel mental, moartea este sfârşitul unui proces de gândire şi atunci când are loc, acesta dispare în sursa sa -
conştiinţa. Dispariţia este opusul apariţiei. Şi obiectele subtile - mentalizările - sunt dependente de timp, la fel cum
se întâmplă cu obiectele dure din planul fizic. Diferenţa dintre ele este că cele fizice sunt alcătuite numai din
percepţii, în timp ce mentalizările pot fi gânduri sau percepţii. Dacă vorbim în limbaj matematic, lumea densă,
grosieră, poate fi văzută ca un submulţime a lumii subtile, adică prima este inclusă în cea de-a doua.

Tu spui că lumea mentală include în ea lumea fizică?

Da. Ceea ce creează cele două lumi diferite, cea fizică şi ce psihologică, este distincţia pe care o facem între cele
două tipuri de mentalizări - percepţii şi gânduri. Ambele lumi sunt submulţimi, subuniversuri ale universului subtil,
realizat din procese mentale. (Această perspectivă, aşa-numita lume fizică, este de fapt baza orientării filozofice
cunoscută sub numele de idealism.) Totuşi, această înţelegere este una relativă şi noi trebuie să trecem dincolo de
ea şi să înţelegem că existăm ca esenţă şi între două procese mentale. Orice mentalizare se naşte, există şi se stinge
în acest fundal al conştiinţei - natura noastră reală.

Dacă esenţa, adică ceea ce rămâne atunci când se sfârşeşte orice proces mental şi eu, adică cel inclus în
senzaţiile mentale, suntem unul şi acelaşi, atunci moartea nu există.

Chiar aşa şi este! Moartea nu există atunci când noi ne luăm locul în conştiinţă, dar la nivele relative ea există. La
nivel fizic, moartea este sfârşitul corpului; la nivel subtil, la finalul gândului sau al percepţiei, există moartea clipă
de clipă; la ultimul nivel, cel fundamental, există numai o nesfârşită continuitate.

Se pare că frica celor ce se află în preajma morţii se datorează faptului că ei se consideră a fi aidoma unui
obiect…

Exact.

…ce are inevitabil un sfârşit…

Da.

…şi dacă nu gândesc aşa, ei nu vor vedea moartea?

Da. Nu le va fi frică. Teama se trage din ideea de a fi o entitate separată, fie una fizică, identificată cu trupul, fie
una subtilă, identificată cu mintea. Atunci când noi ne identificăm cu viaţa însăşi (şi prin viaţă eu nu înţeleg
existenţa, un scurt răstimp între naştere şi moarte, ci esenţa fiinţei noastre, fundamentul infinit care este conştiinţa)
sau atunci când încetăm a ne mai identifica cu ceva limitat, cu un obiect, indiferent dacă el este concret sau subtil,
nu există moarte. Carevasăzică, pentru a înţelege moartea, mai întâi trebuie să înţelegem viaţa, după care problema
morţii apare într-o altă lumină.

Tu ai caracterizat obiectele printr-un început şi un sfârşit - naştere şi moarte - metaforic spus, precum coada şi
capul pisicii. Am înţeles că moartea nu există pentru cel ancorat în conştiinţă. Înseamnă că nici naşterea nu
există, nu-i aşa? Cel care este fixat în conştiinţă există veşnic, în afara timpului.

Noi suntem nesfârşiţi. Nimeni nu există în altă parte decât în conştiinţă şi aici el se află dintotdeauna. Pentru a se
contopi cu conştiinţa, persoana individuală trebuie să dispară. Nimeni nu poate face nimic altceva, pentru că noi
suntem dintotdeauna acolo. Am fost mereu ceea ce suntem şi această esenţă spirituală transcende natura noastră
omenească.

30
 ***

Ce-i poţi spune cuiva care poate accepta cu greu fericirea ca fiind adevărata sa natură, deoarece în cea mai
mare parte din timp el este nefericit?

I-aş spune cam aşa: „Tu ştii, oarecum, că acea fericire există. Dacă n-ai intui-o, n-ai gusta-o sau n-ai trăi-o şi ,
atunci nici n-ai folosi acest cuvânt.”

Da, respectivul nici n-ar putea pune această întrebare.

„…tu n-ai putea nici să spui că eşti nefericit, pentru că nefericirea se raportează direct la fericire. Pentru a fi
conştient de nefericirea ta, trebuie să simţi cumva fericirea.”, aş continua eu.

Sau el ar putea spune : „am simţit fericirea”.

Ei bine, înseamnă că trebuie să fi rămas câteva urme din această fericire, nu ca amintire, ci ca realitate şi acestea-i
permit să-şi trăiască nemulţumirea curentă, altfel experienţa lui ar fi fost una neutră.

Cum se poate ca nemulţumirea lui curentă să apară din comparaţia pe care-o face între amintirea unui moment
fericit şi prezentul nefericit?

Pentru că memoria are legătură numai cu obiectele, cu evenimentele. Cu toate că motivaţia insatisfacţiei mele este
faptul că eu nu-mi pot permite acel minunat Ferrari roşu, amintirea unor vremi fericite la volanul lui nu poate fi
motivul originar al nemulţumirii mele, deoarece eu n-am avut niciodată acel Ferrari roşu. Prin urmare, este nevoie
de o introspecţie mult mai profundă.

Nemulţumirea noastră nu-şi are originea în lipsa unui obiect, ci într-o altă sursă, într-o puternică senzaţie de lipsă
de dinăuntrul nostru, lipsa a ceva necunoscut, însă într-un fel presimţit. Dacă noi primim cu bucurie şi din plin acest
sentiment, în loc să facem ceea ce obişnuim în mod curent, adică să ieşim în oraş, să vedem un film sau să sunăm
un prieten - pentru a încerca să scăpăm de situaţie - atunci am vedea cum această lipsă îşi pierde treptat dinamismul
şi evoluează într-o non-experienţă plină de pace şi linişte. Această pace vine direct din natura noastră adevărată şi
ea se află mereu la îndemâna noastră. Senzaţia de lipsă era semnalul pe care fiinţa noastră adevărată ni l-a dat
pentru a ne aminti de prezenţa ei în clipa în care căutăm fericirea în afară, în lumea obiectivă. Atunci când ne-am
lămurit că-i aşa şi ne deschidem în faţa esenţei noastre lăuntrice, parcă printr-o magie, această lipsă se transformă
într-o fericire fără motiv.

Tu eşti mereu fericit?

Eu sunt fericirea, tu eşti fericirea, conştiinţa este fericirea.

6
John Doe – actorul
Aş dori să ştiu dacă îţi cunoşti natura ta adevărată.

De ce vrei să ştii asta?

Pentru că o astfel de persoană mi-ar putea fi maestru.

Maestrul trebuie descoperit în inima ta. Tu însuţi trebuie să-l descoperi şi atunci când o faci, îţi descoperi adevărata
ta natură.

De fapt, nu există niciun maestru. Un maestru există atâta vreme cât există un discipol. Similar, atâta timp cât un
bebeluş are nevoie să fie alăptat există şi mama care-o face. Din punctul de vedere al aşa-zisului maestru, nu există
nicio deosebire. Există numai unitatea, fericirea, completitudinea.

Discipolul şi maestrul sunt unul şi acelaşi.

31
Indiscutabil.

Tocmai am citit un articol într-o publicaţie de yoga, care susţinea că învăţătorul şi guru sunt, poate, cel mai
mare impediment de pe planetă. Autorul era de părere că noi, ca să ne păstrăm libertatea personală şi să ne
descoperim cine suntem, rămânem elevi, urmăm pe cineva anume, citim cărţi sau ne căutăm neîncetat un alt
învăţător.

Atât timp cât tu te consideri o entitate individuală, este posibil să-ţi asumi două poziţii: una în care doreşti să
primeşti ajutor de la cineva şi cealaltă în care vrei să găseşti adevărul şi nu vrei să te înveţe nimeni cum s-o faci.
Acesta este motivul pentru care un bun maestru nu-ţi dă nimic de-a gata, ci el îţi dă materia de lucru şi tu înţelegi
singur ce să faci. Acest principiu universal se aplică oricărui fel de învăţătură, inclusiv cel spiritual. În primul caz,
datorită faptului că dorinţa ta de a găsi un maestru spiritual vine dintr-o profundă dorinţă de a-ţi descoperi Sinele,
iar în cel de-al doilea caz, pentru că există o dorinţă de autonomie, de liberă înţelegere, ce emană din propria-ţi
libertate şi independenţă. Atâta vreme cât nu simţi dorinţa de a avea un maestru, nu-ţi face nicio grijă. Totul, fiecare
persoană şi fiecare eveniment din viaţa ta, îţi este maestru. La un moment dat, când citeşti ceva, asculţi pe cineva
sau te întâlneşti cu cineva, toate acestea îţi pot furniza o intuiţie ce te va lumina şi-ţi va arăta că se poate trăi fără a
te considera o entitate individuală, adică fiind conştient de libertatea şi de fericirea ta.

La început, tu poţi fi receptiv la această posibilitate a vieţii creative, însă mai încolo, se pot naşte îndoieli. În acest
caz vrei să întâlneşti pe cineva care trăieşte liber – aşa am început eu să caut un maestru spiritual în anii tinereţii
mele şi nu-mi pare deloc rău. Un alt motiv care te face să-ţi cauţi un maestru este acela de a-ţi găsi răspunsurile la
întrebările pe care ţi le pui. Pentru a întâlni un maestru, există o mulţime de bune motivaţii, dar de fapt există numai
unul singur – Sinele tău. Tu-ţi cauţi Sinele. Sinele tău nu se limitează la acest corp şi la această minte. Sinele tău
este imens, frumos şi nemuritor. Fii receptiv în faţa acestei posibilităţi de a-l găsi, fii deschis sursei tuturor
posibilităţilor.

Tu ai spus că există posibilitatea să nu fii o persoană, însă să fii liber şi fericit. Poţi detalia puţin?

Actorul de pe scenă, cel care-l interpretează astăzi pe Hamlet, mâine pe Macbeth, poimâine pe Regele Lear, nu se
consideră a fi nici Hamlet, nici Macbeth şi nici Regele Lear, el este John Doe, actorul, dar pe scenă acest lucru nu-l
împiedică să fie fiecare din aceste personaje. Atunci când tu ştii că eşti conştiinţa şi nu un bărbat ori o femeie, un
soţ sau un părinte, această cunoaştere nu te împiedică să joci unul după altul, toate aceste roluri. Cât timp aceste
roluri nu sunt permanente, ele nu sunt tu pentru că tu eşti continuu, permanent. Toate aceste personaje pe care le
interpretezi sunt precum veşmintele, le pui pe tine, apoi le scoţi şi te îmbraci altfel. Ceea ce eşti tu este continuu
prezent.

Interpretarea rolurilor contribuie oarecum la identificarea noastră cu o entitate independentă? Din ce cauză
jucăm aceste roluri?

Tu poţi juca orice rol cer evenimentele actuale din viaţa ta, însă fără să te identifici cu el, cu persoana. Acum, dacă
mă întrebi dacă există vreo raţiune pentru care să te identifici cu entitatea individuală, eu îţi răspund că nu este. Nu
există niciun motiv, aşa că n-o face şi nu spune nici măcar că nu există vreun motiv. Pur şi simplu, nu te identifica
cu rolul.

A doua întrebare a fost: „Din ce cauză jucăm aceste roluri?” Ei bine, altfel ar fi chiar plicticos. Diversitatea este o
parte a frumuseţii, este o sărbătoare. Ceea ce suntem noi, adevărata noastră natură, nu este vid, nu este nefiinţă, ci
conţine totul. Sinele nostru este totul, aşa că Sinele tău, clipă de clipă, este totul.

Tot ce vezi, ce atingi, ce gândeşti, eşti tu. După ce apare un gând, o percepţie, un sentiment, numai atunci tu spui:
„Am existat ca persoană şi am avut acest gând, sentiment, percepţie.”, dar nu-i adevărat pentru că în momentul
gândirii, al sentimentului sau al percepţiei nu exista nimeni care să gândească, să simtă, să perceapă, a exista doar
gândirea, simţirea, perceperea. Aşadar, în fiecare moment nu există decât unitatea şi aceea eşti tu. Acesta este
adevărul tu. Prin urmare, tu nu eşti aici sau acolo. „Sunt aici.” Este un gând. Când elimini acest gând, unde eşti tu?

Am fost cu tine până adineauri.

Eşti tu cu tine însuţi?

Ce vrei să spui?
32
Eşti cu tine însuţi sau Sinele tău este separat de tine?

Sunt separat.

Eşti separat de tine?

Lucrez cu mine însumi.

Cum ştii tu că eşti separat de tine?

E o poveste lungă…

Cum de ştii în această clipă că eşti separat de tine fără să intri în trecut? Nu ieri, nu mâine, acum, chiar în acest
moment. Tu eşti separat de tine însuţi? Pe ce bazezi când afirmi acest lucru?

Păi…eu cred că sunt…

Încearcă să descoperi dacă tu chiar eşti separat de tine. Încearcă să afli cu siguranţă dacă este chiar aşa. Eu simt că
sunt întotdeauna împreună cu Sinele meu. Eu îmi sunt cel mai bun tovarăş. Cum aş putea fi eu separat de mine
însumi?

Poate mi se întâmplă astfel, fiind că eu cred că sunt separat.

Da. Unde apare gândul tău că eşti separat?

În mine.

Corect. Aşadar, tu nu eşti separat de tine însuţi.

Nu ştiu. Trebuie să cuget la asta.

În regulă. Fă-o!

Deci separarea este ce se face în gândire şi nu în realitate?

Categoric.

***

Dacă noi am putea opri întreaga gândire, am fi cu toţii foarte fericiţi?

Noi n-avem nevoie să oprim gândirea. De fapt, noi nu-i putem pune capăt ca rezultat al unei strădanii, deoarece
însuşi efortul presupune gândire. Există o poveste despre un împărat foarte bolnav care a chemat un vraci faimos şi
i-a spus: „Vindecă-mă, că de nu, îşi voi lua capul!” Văzându-l pe împărat pe moarte, vraciul i-a spus: „ Maiestate,
eu vă pot salva, dar trebuie să-mi urmaţi recomandările cu stricteţe, altfel tratamentul nu va fi eficient.” Împăratul
fu de acord. Vraciul îi dădu câteva leacuri şi-i ceru ca de fiecare dată când punea mâna pe maimuţa lui gri, să nu se
mai gândească la ea, dar bineînţeles că aşa ceva era imposibil. Împăratul muri şi vraciul îşi salvă zilele. Această
istorioară ne arată că dacă încerci să-ţi stopezi gândirea, încercarea însăşi cere gândire şi niciodată nu-ţi poţi atinge
scopul.

Se opresc vreodată gândurile? În rolul pe care-l interpretăm, gândurile sunt de folos, dar, inevitabil, ele nu ne
ajută să fim ceea ce suntem noi de fapt.

Gândurile nefolositoare sunt cele ce derivă din noţiunea de entitate independentă, de persoană, pentru că ele produc
ură, separaţie, furie, dorinţă şi aşa mai departe şi conduc spre emoţii negative. Dacă eu sunt convins că sunt acest
organism corp-minte limitat, născut cu câţiva ani în urmă şi sortit morţii peste alţi câţiva ani, atunci nu există nicio
cale să împiedic apariţia imensităţii de gânduri care-şi au rădăcina în această convingere. Dacă mă străduiesc să le
împiedic, atunci înăuntrul meu ia naştere o apăsare şi mai târziu mă pot trezi într-un fel de închisoare mentală. Nu
există nicio modalitate de-a împiedica apariţia gândurilor, atâta vreme cât ele nu sunt retezate de la rădăcină. Dacă
33
doresc să scap de frunzele unui copac, frunze care-mi strică aspectul curţii din faţa casei, pot încerca le tai una câte
una, dar în primăvara următoarele ele vor fi din nou la locul lor. Rădăcina acestor gânduri şi emoţii negative este
ideea că eu sunt o entitate individuală, separată. Metaforic spus, a smulge copacul reprezintă a înţelege că
experienţa mea adevărată - Eternul Acum - este lipsit de o astfel de separare.

Cum pot oamenii care schimbă locul conştiinţei, identificându-se cu personalitatea lor separată, să devină
conştienţi de adevăr?

Persoana care poate vedea „personalitatea” este falsă, ea de fapt nu există. Persoana aderă repetat la identificarea
sa, dar există şi momente în care se eliberează de ea, iar atunci există o şansă să se distanţeze, căci are o
străfulgerare a acestei prezenţe care suntem noi toţi - conştiinţa.

Care este bunul nostru cel mai de preţ? El nu este nicio parte din corpul nostru – fapt demonstrat de oameni care,
pentru a li se salva viaţa, trebuie să li se amputeze o parte din corp. Bunul nostru cel mai de preţ nu este nici măcar
corpul în ansamblul său. Ceea ce iubim noi cu adevărat este conştiinţa. Iată adevărata întrebare care se pune acum:
„ Conştiinţa se află în corp, ori corpul în conştiinţă?” Noi suntem condiţionaţi de mediu, de profesori, de
materialismul care ne învaţă să credem că în lume există corpul, în corp se află mintea/creierul şi conştiinţa este o
funcţie a creierului. Din poziţia non-dualităţii, situaţia stă tocmai pe dos. Realitatea Finală este conştiinţa şi
înăuntrul ei se găseşte mintea. Corpul, gândurile şi restul universului, toate apar în minte. Acum, cum voi hotărî eu
care-i adevărul, având în vedere cele două abordări? Este important să înţelegem cu aparatul logic pe care-l avem la
dispoziţie - mintea - căci această chestiune nu poate fi decisă de minte. Dacă aleg una din cele două poziţii,
înseamnă că există o convingere, un act de credinţă. Dacă văd limpede că aşa stau lucrurile, atunci deja m-am
eliberat de conceptul că eu exist în lume şi că eu sunt corpul. Înţeleg că existenţa înăuntrul lumii este un act de
credinţă şi nu un adevăr absolut şi în această clipă sunt deschis altor posibilităţi. Mintea nu mai poate hotărî,
deoarece ea nu cunoaşte decât ceea ce se află în interiorul ei. Ceea ce află dincolo de minte, nu poate fi cunoscut
prin intermediul minţii. Tot ce putem face este să înţelegem că mintea nu poate lua decizii. În clipa în care mintea
înţelege că nu poate afla Răspunsul Final, ea se linişteşte şi în această linişte există şansa ca adevărata noastră
natură să pună stăpânire pe noi şi nu invers, căci noi putem doar fi deschişi şi s-o primim cu bucurie.

În ultimele câteva luni, am tot meditat seara înainte de culcare. Mi-am tot zis: „eu nu sunt corpul, eu nu sunt
mintea, eu nu sunt senzaţiile pe care le trăiesc.” Şi apoi m-am gândit la asta. După aceea s-a născut întrebarea:
„Cine sunt eu?”, ca mai apoi să simt ceva strident, foarte alarmant. Mintea nu-i putea face faţă şi n-am fost în
stare să trec dincolo de această stare. Eu înţeleg foarte bine că nu-s nici mintea, nici corpul, nici senzaţiile,
înseamnă că „cine sunt eu” este un mare vid. Este ca şi când acolo nu există nimic şi trăiesc un sentiment foarte
îngrijorător. Mintea mea chiar nu poate face nimic. Prin urmare, tu spui că atunci când mintea înţelege că nu
poate face nimic în această privinţă, altceva iese la iveală…

În procesul descris, tu îndepărtezi ceea ce nu-ţi e clar, iar în lăuntrul tău există agitaţie. Începi acest proces având în
minte un ţel - finalul culminant - înţelegerea adevăratei tale naturi; da, este un scop. Câtă vreme, în fiinţa ta există
ceea mai mică urmă de intenţie, uşa rămâne închisă. Din acest motiv este atât de greu să învăţăm şi să înţelegem
cum să medităm fără vreun ajutor şi să ne fixăm singuri, fără un ghid potrivit, în atitudinea corectă de a primi totul
cu bucurie.

Am un prieten care trăieşte în Europa şi pe care nu l-am întâlnit niciodată, însă ne scriem pe internet, el mă întreabă
şi eu mă străduiesc să-i răspund. El dorea să afle care este atitudinea cea mai potrivită pentru a fi adevărul în mod
conştient. Realmente, este imposibil de transmis aşa ceva numai prin cuvinte. În cele din urmă, după câteva
dialoguri, l-am sfătuit să participe la seminariile unui bun prieten de-al meu care se afla acolo şi doar să stea în
prezenţa lui. În prezenţa cuiva, noi nu mai avem ego, luăm spontan atitudinea corectă, fără să ne dăm seama şi
devenim liberi. Cineva care nu mai este ataşat de ideea de entitate separată nu mai este limitat în spaţiu, trăieşte
într-o expansiune, într-o stare binefăcătoare. Atunci când conştiinţa ta lăuntrică îşi detectează câmpul pozitiv printr-
o antenă foarte subtilă, tu devii receptiv, deşi la început, se prea poate să nu observi asta. După prima mea întâlnire
cu Jean Klein am avut sentimentul că „el nu-i o persoană realizată”. Am gândit: „Ce domn simpatic! Ce bun prieten
mi-ar putea fi!” Carevasăzică, tu nu eşti „capturat” prin violenţă, ci prin această primire călduroasă. În această
receptivitate, nu-ţi este deloc frică pentru că eşti pe deplin acceptat. Nimic din tine nu este judecat sau evaluat.
Atunci când pleci de lângă maestrul tău, păstrezi parfumul acestei prezenţe şi ştii apoi cum să meditezi. Acest
binevenit parfum este tot ce-ţi trebuie. Atunci când te asculţi pe tine însuţi, tu nu mai pleci nicăieri. Tu ştii totul.
Întreaga ta agitaţie lăuntrică încetează. Are loc revelaţia. Tu te descoperi a fi din ce în ce mai mult în această stare
de expansiune, iar într-o bună zi, vezi că acest mic lucru „lipicios” care-ai crezut că eşti tu, tocmai s-a desprins ca o
frunză…iar apoi, îţi descoperi frumuseţea, veşnicia. Tu ştii şi eşti ceea ce-ai dorit cu adevărat, dincolo de plus şi de
minus, dincolo de măsură. Eşti absolutul! Acesta eşti tu! Tu eşti această frumuseţe.
34
Este o ironie faptul că evoluţia spre conştiinţă este inconştientă. Ea se dezvăluie încet-încet, fără să-ţi dai seama.

Mintea n-o cunoaşte, dar ea nu-i inconştientă. Poţi spune tu că peştele nu este conştient că se află în apă?

El ştie.

Atunci când peştele este scos afară din apă, el ştie acest lucru, este ca o percepţie obiectivă. Câtă vreme el se află în
apă - starea lui naturală - nu este conştient în mod obiectiv de prezenţa apei. Şi nici nu-i nevoie, deoarece el este
una cu apa şi cunoaşte fericirea. Cum ştii tu că eşti fericit? În clipa în care spui: „Sunt fericit.”, nu mai eşti fericit.
Atunci când eşti fericit, tu ştii asta, însă nu cunoşti fericirea în mod obiectiv. Nu ştii, la fel cum nu mai ştii ce-ai
mâncat azi la micul dejun. Ştii ceva vag, dar pe un alt canal, dar acest canal este foarte important, căci prin
intermediul lui tu ştii că eşti fericit, este canalul prin care tu te cunoşti pe tine însuţi. Găseşte acest canal. Cu alte
cuvinte, atunci când eşti fericit, aminteşte-ţi că această fericire emană din Sinele tău adevărat şi nu de la ceva
anume - de la vreun eveniment, obiect sau persoană. Asta-i tot ce-ţi trebuie! Nici n-ai nevoie să înţelegi tot ce-am
spus eu aici. Un singur lucru trebuie înţeles, fă-o şi totul va fi foarte bine - el se numeşte calea spre fericire.

Care este drumul spre fericire, dacă nu meditezi şi nu-ţi descoperi sinele tău adevărat?

Există o mie şi unul de tipuri de meditaţie. Când îmi pui această întrebare, nu ştiu la ce te referi.

Eu nu ştiu decât ce-am învăţat aici. Sunt nou în zona asta.

OK.

Am învăţat doar cum să încerc să-mi eliberez mintea. De fapt, eu nu ştiu destul, aşa că te rog să-mi dai un
exemplu.

Pentru atingerea fericirii, există numai o singură cale - să ţi-o doreşti. Dacă n-o doreşti, n-o vei obţine şi atunci vei
fi frustrat. Cu toate acestea, dacă tu-ţi doreşti fericirea, atunci ţi se va arăta şi calea, deoarece în această dorinţă stă
realizarea tuturor dorinţelor. Dacă-ţi doreşti această fericire - cea fără de cauză şi care nu vine de la niciun obiect -
atunci lasă-ţi dorinţa să te călăuzească.

Ca să-mi apară această dorinţă, trebuie să-mi găsesc un maestru ori să citesc unele cărţi? Fericire n-ar trebui să
fie doar un concept. Una e să cred că eu nu sunt corpul, personalitatea sau trecutul meu, dar alta este să vreau
să experimentez asta. Dacă mă aflu în preajma unui maestru carismatic, am două variante: ori el mă duce în
adevăr, ori mă lasă într-un cult. Aş vrea ajutorul, dar nu mă văd fugind de unul singur, cu toate cărţile după
mine, stând într-o grotă şi înnebunind din cauza dorinţei mele.

Cea care-ţi poate dovedi că te înşeli este viaţa. Pentru a găsi adevărul, tu trebuie să dai la o parte orice excludere.
Dacă spui că „nu voi găsi asta aici”, gândeşte-te mai bine de două ori înainte. Dorinţa de adevăr, născută dintr-o
străfulgerare a adevărului, nu vine de la o persoană, ea vine de la Graţie. Pare să existe o entitate personală ce
doreşte să afle adevărul şi care merge pe o cale progresivă spre adevăr, dar de fapt adevărul este acolo încă de la
început, el se află şi pe traseu şi la capătul drumului. Adevărul este înaintea începutului şi după sfârşit. Există
numai adevărul. Există doar Graţia. Imediat ce-ai înţeles acest lucru, nu mai cauţi adevărul nici în trecut şi nici în
viitor, pentru că el este AICI şi ACUM. Senzaţia, gândul şi percepţia emană din conştiinţă, trăiesc şi dispar în
conştiinţă şi sunt realizate din conştiinţă. Prin urmare totul este conştiinţă şi tu eşti totul, tot ce vezi şi ce înţelegi.
Tu eşti materialul din care este făcut acest univers, iar el este creat în prezent şi nu în trecut. Totul se creează clipă
de clipă şi este mereu nou. Acest univers este o celebrare - precum focurile de artificii - iar tu eşti spectatorul care
contemplă eterna sărbătoare a splendorii tale absolute.

La un moment dat, cineva spunea că a intrat în panică, altcineva că s-a îngrozit atunci când a fost pe punctul de
a se deschide conştiinţei. Ce le-a determinat aceste reacţii copleşitoare?

În aceste împrejurări, ai ocazia să vezi că tu nu eşti egoul. Egoul nu este un gând solitar, el este o structură
recurentă ce vine din diverse „arome” - ca iaurtul, de exemplu - eu sunt o mamă, eu sunt un tată, eu sunt un corp. El
este alcătuit din trăiri: frică, plictiseală, nemulţumire şi o senzaţie de lipsă. Atunci când te simţi plictisit, atingi
vârful aisbergului. Dacă primeşti această stare, te scufunzi în ape tulburi, adică sentimentul se transformă în frică
sau chiar în panică. Rămâi în această stare - este un test pentru intensitatea dorinţei tale de adevăr. La un moment
dat, dorinţa ta de a găsi adevărul devine atât de puternică încât eşti dispus să mori pentru ea. Când există
35
bunăvoinţa de a renunţa la tot, frica dispare instantaneu şi conştiinţa eternă se dezvăluie în întreaga ei glorie.
Această clipă este sfârşitul egoului şi al tuturor problemelor asociate lui.

Tu vorbeşti despre Sine şi despre conştiinţă. Există vreo separaţie între Sine şi conştiinţa completă? Există vreo
parte a conştiinţei separată de întreg? Noi suntem cumva reîncarnaţi? Oare, avem noi o personalitate aparte de
conştiinţa absolută?

Tu ştii că eşti conştient, dar nu ştii încă că tu - adică, conştiinţa - treci dincolo de limitările organismului corp-
minte. Noi cu toţii împărţim această conştiinţă, ea este bunul nostru comun. Tot ce trebuie să faci este să fii deschis
acestei posibilităţi. Atât timp cât vrei să rămâi un ego, aşa va fi, vei rămâne un ego şi dacă poţi, fiţi fericiţi
împreună, însă vine o vreme când te simţi nemulţumit şi înţelegi că această cale fixă, cea de căuta plăcerea şi de a
evita durerea, este cea care te ţine prizonierul nefericirii.

7
Un maestru autentic nu se consideră niciodată un maestru
Cum poate şti un căutător al adevărului că a întâlnit un maestru autentic şi nu pe cineva care-i oferă doar o
nouă filozofie sau o altă versiune a unei filozofii mai vechi?

Există mai întâi intuiţia că această persoană este cea pe care-o caută ca să-l ajute să meargă pe cale. Apoi, la un
moment dat, prin intermediul cuvintelor şi al gesturilor sale, a modulaţiilor vocii, a privirii sau mult mai important,
prin prezenţa tăcută a maestrului, (pentru că tot ce spune un maestru autentic despre adevăr vine din adevăr şi
atrage după sine adevărul) va avea loc în inima căutătorului o contopire care-l va convinge pe deplin că l-a întâlnit
pe cel căutat. În această întâlnire reală cu maestrul său, discipolul face cunoştinţă cu prietenia extraordinară şi cu
inteligenţa pe care o au amândoi în comun: el se întâlneşte pe sine.

Un maestru autentic nu se consideră niciodată un maestru, el nu se pretinde a fi diferit de discipolul său, nu

încearcă să-l manipuleze şi-i lasă acestuia sentimentul unei mai mari libertăţi, a unei independenţe sporite. El nu-i
ca un tată şi nici nu încearcă să-şi transforme elevul. Atitudinea lui este un perfect exemplu de smerenie şi
devotament faţă de adevăr. Smerenia şi puritatea lui veritabilă conving discipolul, profund în inima sa, mult mai
mult decât o fac cuvintele lui, îl conving că şi-a întâlnit maestrul pe care-l căuta.

Cum poate şti cineva că se află în prezenţa unui fals maestru?

Dacă nu există claritate, dacă maestrul îşi manifestă emoţii şi sentimente, ca de pildă ataşamentul faţă de elevi,
atunci tu poţi şti nu-i un maestru veritabil. Spuneam mai devreme că în prezenţa maestrului, are loc o fuziune în
inimă, fuziune ce aduce cu sine siguranţa totală a autenticităţii sale. Când spun „fuziune în inimă”, nu mă refer la o
stare emoţională ca cele ce pot fi simţite prin devoţiune, ci mai degrabă la un non-eveniment ce rezultă din
limpezimea absolută a minţii. Asta se întâmplă la început. După aceea, dar numai după aceea, are loc contopirea în
inimă, cea despre care vorbeam mai înainte. Dacă însă nu există claritate, atunci relaţia cu maestrul, care ar putea fi
una sfântă, rămâne una de la persoană la persoană, ceea ce înseamnă că discipolul este obligat să rămână discipol
cât timp maestrul lui rămâne o persoană, fapt ce poate dura multă vreme.

Ca să înţelegi Adevărul Final, trebuie să fii inteligent?

Este musai să fii foarte inteligent. Totuşi, ceea ce eu numesc inteligenţă superioară este ceva complet diferit de
inteligenţa obişnuită, cea care este o capacitate cerebrală ce permite individului, spre exemplu, să obţină o diplomă
post-universitară. Această inteligenţă comună, ce implică abilitatea de a lucra logic cu probleme complexe şi
abstracte are o mulţime de date şi este o funcţie a creierului.

Inteligenţa superioară, însă, îşi are originea în inteligenţa supremă, adică în natura noastră adevărată. Ea ne permite
să înţelegem simplitatea, unitatea. Inteligenţa de rând este un proces deductiv în timp; inteligenţa superioară este o
intuiţie instantanee ce vine direct din nesfârşit. O fiinţă foarte simplă poate cunoaşte adevărul, pe când una educată
poate da greş în a o face.

36
Raţionamentul superior este afectat de starea fizică a corpului, de folosirea medicamentelor, de boală sau de
tipul de mâncarea cu care ne hrănim?

Sursa raţionamentului superior nu este afectată, dar procesul de evoluţie poate fi. Căutarea adevărului, această
investigare a naturii noastre adevărate, cere o minte foarte ascuţită. Uzul sau abuzul de medicamente ori de alcool
pot deteriora vioiciunea firească a minţii.

Dacă cineva este un căutător serios, el va trebui să-şi schimbe obiceiurile alimentare?

Inteligenţa adevărată nu exclude nimic; ea se aplică întregii noastre vieţi, afectează totul, inclusiv modul în care
zâmbim sau mâncăm. Aceste schimbări ale obiceiurilor noastre sunt rezultatul înţelegerii. Organismul corp-minte
este instrumentul nostru, vehiculul şi noi trebuie să avem grijă de el şi să-l alimentăm cu combustibil de calitate.

Ce semnificaţi are vegetarianismul?

Evident că dacă gândim că o schimbare în obiceiurile noastre alimentare ne va apropia de adevăr, atunci este vorba
despre o neînţelegere…

Desigur, dar eu am întrebat contrariul…

Dacă o schimbare a obiceiurilor vine ca rezultat al înţelegerii, atunci este altă treabă. Această înţelegere vine din
modul în crea vedem lucrurile, adică aşa cum sunt ele de fapt. Atunci când ne simţim uniţi cu animalul nostru de
companie, mila ne călăuzeşte să fim părtaşi la suferinţa lui. De asemenea, mai putem observa că cineva în care
avem încredere, un prieten spiritual, de exemplu, este vegetarian. Cât timp suntem deschişi, putem încerca şi noi
acest nou regim alimentar, observând cum ne afectează corpul imediat după masă, dar şi după câteva luni. Putem
observa schimbările pielii, textura şi culoarea ei, greutatea corpului şi mobilitatea lui.. Noi putem face un astfel de
experiment pentru a lua singuri o decizie.

Multă lume care începe să-şi sondeze adevărata natură cade în capcana ideii de reîncărcare. Putem discuta
puţin despre acest subiect?

Dar cine este aici ca să se reîncarneze? Egoul?

Ei ar răspunde: „Da. Persona, mintea.”

Atunci eu le-aş propune să se întrebe: „ Cine este aici?”, ceea ce înseamnă de fapt „Cine sunt eu?”, după care să
descopere singuri dacă există vreo entitate care se poate încarna. Pentru idealist, reîncarnarea reprezintă ceea este
moartea pentru materialist. Materialistului care se întreabă: „Ce este moartea?”, eu i-aş pune întrebarea: „Cine
există aici ca să moară?”. În mod asemănător, pe idealist, cel pentru care corpul este o parte a minţii şi pentru care
mintea nu moare obligatoriu împreună cu trupul, l-aş întreba: „Cum pot scăpa din nesfârşită roată naştere-moarte?”,
sau reformulând, „Cine există aici şi urmează să treacă prin procesul de reîncarnare?”

Răspunsul ce vine la această întrebare îl conduce pe căutătorul adevărului spre înţelegerea că egoul este doar o
iluzie, după care el se descoperă dincolo de moarte şi de infernalul cerc al morţii şi renaşterii.

Dacă trecutul nu există cu adevărat, atunci care este natura memoriei?

Memoria este compusă din înregistrări ale evenimentelor trecute, ale obiectelor. O memorie individuală sau o
amintire nu spune că noi am fost prezenţi – conştiinţă fiind – într-un eveniment trecut. Aceeaşi conştiinţă a fost
martora unui eveniment trecut şi acum este martora reamintirii lui. De fapt, reamintirea nu face decât să confirme
realitatea conştiinţei, prezenţa continuă din spatele evenimentelor nepermanente. Dacă acest lucru s-a înţeles,
intervalul dintre evenimentul trecut şi amintirea lui este văzută ca fiind tot conştiinţa. Dacă noi credem că
evenimentele există independent de conştiinţă şi identificăm conştiinţe cu vreun obiect sau cu organismul corp-
minte, atunci acelaşi interval este văzut ca având o realitate independentă faţă de conştiinţă, iar noi îl numim timp.
Pe scurt, atunci când considerăm că obiectele şi lumea exterioară sunt realitatea, timpul pare să fie un interval între
două evenimente; când conştiinţa este însă văzută ca fiind cea reală, atunci timpul nu mai există, există numai
conştiinţa.

Dacă există doar prezentul şi numai gândurile în desfăşurare, care este semnificaţia amintirilor?

37
Nu există nicio semnificaţie. Timpul şi spaţiul sunt parte a creaţiei acestei lumi iluzorii. La fel de bine s-ar putea
spune că singurul lor înţeles este de a sărbători Adevărul Final.

Faptul că unele gânduri apar etichetate ca amintiri, este pur şi simplu o parte a acestui uriaş artificiu?

Întocmai. Acesta este un artificiu colosal, foarte bine elaborat, dar cu toate acestea, este doar un artificiu. La fel se
întâmplă şi cu visele noastre, care şi ele sunt foarte bine elaborate şi sofisticate. Da, este adevărat. De fapt, noi
avem şi în vis amintiri, pe care la trezire nu le mai ţinem minte, fără să se întâmple nimic.

Hotărât lucru, în scurtul răstimp al unui vis - care din perspectiva stării de veghe durează doar câteva minute -
putem visa evenimente ce par să se fi petrecut cu douăzeci de ani în urmă. Atunci când ne trezim, ne este foarte clar
că ele n-au avut niciodată loc într-un cadru real spaţiu-timp, deci nu sunt decât nişte iluzii.

Biserica creştină susţine că sărăcia este o virtute. Există vreo legătură între bogăţie/sărăcie şi realizarea
adevăratei noastre naturi?

Meister Eckhart, care este creştin, ne-a învăţat că sărăcia spirituală, adevărata sărăcie este eliberată de conceptul
„eu”. Această sărăcie reală, care-şi are originea în înţelegere, ne eliberează de ataşament. Problema este conceptul
„eu”, cu cortegiul lui de frici, dorinţe şi ataşamente şi nu averile noastre materiale.

***

Krishna Menon, un mare maestru în acest domeniu, definea limbajul ca arta de a tăinui gândul şi gândul ca
arta tăinuirii adevărului. Poţi dezvolta un pic aceste definiţii?

Am putea schiţa o analogie în care adevărul este corpul gol, gândul este primul rând de haine şi cuvintele sunt cel
de-al doilea rând de haine, cel care acoperă atât gândurile cât şi corpul. Desigur că noi riscăm să luăm aparenţa,
adică vălul, ca realitate, adică trupul. În acest sens, gândurile şi cuvintele nu ne pot sustrage atenţia de la adevăr.

Cu toate acestea, există şi cuvinte şi gânduri care ne îndreaptă atenţia spre adevăr şi ele pot fi comparate cu hainele
pe care le îmbracă o femeie frumoasă şi care-o fac şi mai seducătoare, pentru că ele atrag atenţia spre formele ei
armonioase. Adevărul este întotdeauna prezent, dar noi putem uita de prezenţa lui, dar astfel de cuvinte şi gânduri
ni-l reamintesc; ele vin din frumos, arată spre frumos şi au puterea să ne întoarcă la sursa lor.

Care este natura ataşamentului? Cine este legat de ceva anume şi ce-l leagă de acel ceva?

A fi ataşat de ceva înseamnă a te considera o entitate limitată legată de acel ceva.

Pare ciudat că un lucru atât de simplu - o persoană care se crede limitată - să poată genera această colosală
experienţă pe care noi o numim viaţă.

A vedea pe cineva limitat nu generează viaţa. Viaţa are propria ei existenţă. A vedea pe cineva ca fiind o persoană
este acel lucru care dă naştere suferinţei.

Dar viaţa nu dă naştere experienţei de a fi un individ introdus în lume?

Da, însă experienţa noastră – viaţa însăşi – nu este produsul persoanei. Persoana este o parte a tabloului şi ca orice
alt element al lui, poate fi sau nu prezent. Cineva poate crede că tabloul poate arăta mai bine fără acel element, dar
nu el este cel care pictează tabloul…

De ce un înţelept nu-şi foloseşte înţelegerea la vedere, adică să şi-o pună în slujba omenirii?

Toţi înţelepţii lucrează pentru binele omenirii, dar ei nu-şi fac reclamă, nu au nevoie de renume. Noi nici nu ştim că
ei sunt înţelepţi. Numai puţini dintre ei devin făţiş maeştrii ai adevărului. Un înţelept are cel mai puternic şi mai
eficient impact asupra oamenilor doar prin simpla lui prezenţă, prin transmiterea Adevărului Final - este ca o făclie
în noapte, o strălucire ce iluminează lume.

În contextul căutării adevărului, care este semnificaţia şi scopul lepădării de sine?

38
Deseori oamenii cred că a se lepăda de sine înseamnă a renunţa la bogăţie, la sexualitate, la obiecte. Se poate ca o
astfel de renunţare să fie folositoare, dar ea ar putea fi şi un impediment. Capitularea adevărată are loc atunci când
încetăm să ne mai considerăm o entitate separată, un obiect. La prima vedere, această renunţare pare limitată în
posibilităţi şi mult prea simplă, dar ea este, propriu-zis, abandonarea finală. O astfel de renunţare nu are niciun ţel,
ea vine din profunda înţelegere că adevărata noastră natură - conştiinţa - este independentă de toate limitările. Din
această perspectivă, lepădarea de sine înseamnă a vedea limitările aşa cum sunt ele, doar nişte vise şi concepte ce se
suprapun peste fiinţa noastră adevărată, cea care este infinită.

Pare uşor pentru o persoană să renunţe la o idee, la o avere sau la prilejul de a avea o experienţă. Acest lucruri
sunt uşoare pentru că se pot face prin alegere, însă a renunţa la sine este cu totul altă chestiune…pare a fi orice
altceva, dar nu ceva simplu. Nu se poate face în acelaşi fel ca celelalte lucruri.

Bineînţeles că persoana nu poate renunţa la sine, ea caută mereu ceva, vrea să schimbe…

Să facă o afacere?

Să facă o afacere. Persoana doreşte să schimbe starea sau orice altceva pentru un bine superior, dar ea nu poate să
se lepede pur şi simplu de sine. Atunci când ai tras cu ochiul înăuntrul supremului - metaforic spus - adevărata
abandonare de sine vine din iubire şi din Graţie şi orice altceva devine relativ şi important doar ca modalitate, ca
aspect al Adevărului Final. Din această perspectivă, lepădarea de sine este starea noastră naturală, lipsa unui stăpân
– înseamnă să renegi literalmente totul, fiecare obiect. Aceasta este lepădarea de sine la care se referă Meister
Eckhart atunci când spune că un om care este „sărac în spirit” este unul care nu stăpâneşte nimic, nu doreşte nimic
şi nu cunoaşte nimic.

Cum vezi tu diferenţa dintre a asculta cuvintele unui înţelept şi a-i citi scrierile? Este o întrebare importantă
pentru căutătorii adevărului care nu au acces sau simt că nu au acces la un înţelept.

Cuvintele pot fi derutante. Dacă cineva primeşte cuvintele unui înţelept fără să se afle în prezenţa lui - cu alte
cuvinte, cititorul - el trebuie să le conceptualizeze pentru că nu cunoaşte altă cale prin care să le înţeleagă. Cititorul
va ajunge apoi la concepte din ce în ce mai subtile, însă, într-un anume sens, mai apropiate de adevăr. În practică,
în cele mai multe cazuri, pentru a zări o scânteie a adevărului, la început este necesară prezenţa fizică a înţeleptului,
lângă care conceptualizarea ia sfârşit, ea fiind înlocuită cu trăirea. După aceea, citind cuvintele înţeleptului sau pur
şi simplu, reamintindu-şi prezenţa lui, cititorul va fi readus înapoi în starea de graţie pe care a simţit-o la prima
întâlnire. Acum, cuvintele nu se mai referă la ceva necunoscut. Cu toate că el nu poate menţine sau vizualiza acest
„ceva” în minte, cuvintele arată spre ceea ce el cunoaşte ca fiind propria-i realitate, trăirea sa tainică.

Cum se întâmplă asta?

Pentru că el o cunoaşte acum. Jean Klein folosea următorul exemplu: „Dacă n-ai mâncat mango niciodată, cuvântul
mango nu-ţi va inspira niciun gust. Dacă cineva descrie gustul şi textura acestui fruct ca fiind ca de piersică sau de
caisă dulce, atunci vei avea o idee un pic mai clară despre mango decât dacă l-ai vizualiza ca pe un morcov, dar
pentru tine el încă va fi un concept.” Tu cunoşti cu adevărat un lucru numai după ce l-ai testat.

Se poate vedea sau cunoaşte intervalul dintre două gânduri sau percepţii? Dacă răspunsul este „Da.”, este oare
posibil să prelungim acest interval?

Este posibil să vezi acest interval? Da. Dar să nu-l vezi ca pe un obiect, ci să fii chiar acest interval, să fii viu în el.
Se poate el prelungi? Aici apare o neînţelegere, pentru că intervalul nu se află în timp. Cum poate fi prelungit ceva
nesfârşit? Întrebarea îşi are rădăcina în dorinţa de a prelungi o experienţă plăcută, starea de samadhi. Acesta este
scopul unui yoghin care se preocupă de dobândirea capacităţii de a-şi potoli mintea, pentru a trăi pacea ce vine
împreună cu încetarea gândurilor. Problema apare atunci când el iese din acest extaz şi vrea să descopere cum să se
reîntoarcă iar acolo şi să rămână şi mai mult timp. Gândind şi acţionând astfel, el rămâne prizonier în lanţurile
trupului.

Notă
samadhi: starea supraconştientă de extaz divin, reprezintă faza ultimă din yoga, fuziunea deplină dintre cunoscător, obiectul de
cunoscut şi cunoaşterea propriu-zisă.

Prin urmare, chiar şi noţiunea de interval este una greşită. O suită de gânduri cu goluri presupune o succesiune
temporală - ceea ce este o noţiune greşită, nu-i aşa?

39
Da, chiar aşa şi este.

Nu este un interval.

Timpul este substanţa minţii, la fel cum zona spaţiu-timp este substanţa lumii şi a corpului. Din poziţia minţii, golul
este un interval între două mentalizări; din poziţia intervalului însuşi, golul este fundalul tăcut, prezenţa noastră
infinită. Din poziţia timpului, golul are un început şi un sfârşit, deci o durată ce dă naştere întrebării referitoare la
prelungirea intervalului. Dacă pe podea se află covoare şi mobilă, la prima vedere există obiecte ce au între ele
bucăţi de podea, dar după o cercetare mai amănunţită, ne dăm seama că există o singură podea - care este suportul
comun pentru toate celelalte obiecte.

Existenţa intervalului dintre două gânduri este vădită şi ea arată faptul că aceste gânduri nu sunt continue, căci
dacă ele ar fi, atunci n-ar mai exista gânduri, ci doar un singur gând lung. Prin urmare, fiecare gând începe şi
se termină. Faptul că el are o durată - un început şi un sfârşit - implică noţiunea de interval. Există un mod mai
direct de cunoaştere al intervalului, altul decât acesta?

Desigur, deoarece noi nu-l putem cunoaşte prin raţiune, ci doar îi putem deduce existenţa în acest mod. Tot ce
putem spune este că el „are o noimă” sau „de ce nu?!”. Acest lucru este deja ceva important, pentru că el pune în
ordine faptul că nu există niciun lucru ca pură conştiinţă şi atunci noi suntem deschişi în faţa posibilităţii de a exista
ceva în răstimpul dintre două procese mentale, acel ceva fiind tot conştiinţa. Cu toate acestea, între deducţia
conceptuală a existenţei conştiinţei şi trăirea efectivă a stării de a fi conştiinţa, există aceeaşi diferenţă ca cea dintre
excursia plănuită de Columb în India şi descoperirea Americii. Această clarificare prin logică îşi are utilitatea ei,
pentru că şterge îndoielile pe care le are căutătorul adevărului şi-i lasă deschisă posibilitatea de afla că dincolo de
minte există ceva. Apoi, ca rezultat al străfulgerării avute în prezenţa maestrului său, în fiinţa căutătorului se
schimbă ceva. Aceste intervale dintre gânduri nu mai sunt o lipsă, un vid, ci ele sunt pline de prezenţă noastră, sunt
vii şi au o plenitudine neaşteptată, sunt ceea ce iubim noi cu adevărat.

Dacă conştiinţa se află dincolo de contrarii, dar tot ce cunoaştem noi se află în câmpul contrariilor, în
conceptualizare, cum putem cunoaşte conştiinţa?

Nu este adevărat dacă spunem că tot ce-am cunoscut vreodată se află în zona conceptelor. Noi, pur şi simplu,
suprapunem o reţea de concepte peste ceva cunoscut. Problema nu este cu ceea ce ştim noi, ci mai degrabă cu
conceptele noastre referitoare la ceea ce ştim, altminteri n-ar fi posibil să avem acces la adevăr dacă el ar fi separat
în mod radical de noi. Nimic nu ne separă de adevăr, decât o singură excepţie, adică imaginaţia. Atunci când
încetăm să mai construim o separaţie non-reală, descoperim că Sinele nostru este acolo unde a fost dintotdeauna,
unde am fost şi noi mereu, iar această aşa-zisă lume îşi găseşte propriul ei loc ca o prelungire a Adevărului Final.

Această întrebare apare oarecum dintr-o dorinţă de a cunoaşte conştiinţa conceptual, altfel noi n-am accepta că
o cunoaştem.

Noi am dori s-o cunoaştem obiectiv, aşa cum credem că ştim lumea, corpul şi gândurile noastre. De fapt, noi nu
cunoaştem niciodată obiectele, pentru că ele nu există. Există numai un continuum al conştiinţei, există doar un
singur lucru.

***

Are arta vreun rol în viaţa noastră cotidiană sau în căutarea adevărului?

Arta se îndreaptă spre frumos, ea ne vorbeşte despre frumos. Frumosul, adevărul şi iubirea sunt unul şi acelaşi
lucru, atribute ale Adevărului Final, aşadar, arta indică spre Adevărul Final, acesta-i rolul ei.

Cum o poate ea face? Cum poate o pictură sau o carte – obiecte fizice – să se îndrepte în mod special spre
Adevărul Final?

Să luăm mai întâi în considerare ultima parte a întrebării tale. În principiu, orice obiect indică spre Adevărul Final,
dar dezvăluirea lui nu este funcţia tuturor obiectelor. Spre deosebire de cele mai multe obiecte, o lucrare de artă se
referă în mod direct la frumos şi o face prin intenţie, deci ea grăieşte. Opera de artă foloseşte cele cinci simţuri –
auzul - în cazul muzicii, văzul - în cazul artelor plastice (cu toate că s-ar putea demonstra că o lucrare de artă

40
solicită toate cele cinci simţuri, de exemplu, există ritm într-o pictură şi culoare într-un concert). O operă de artă
este un obiect fizic, senzorial, care are puterea să-l aducă pe ascultător sau privitor la Adevărul Final.

Arta autentică vine de la Adevărul Final, de la o viziune, de la un spirit – cum ar spune Beethoven; de la
Dumnezeu, cum ar spune Bach. Ca această viziune să fie tradusă în limbajul senzorial, bineînţeles că se cer abilităţi
tehnice. Atunci când ascultăm o simfonie, când privim un tablou, trecem prin diverse stări, în ordine inversă: ne
retragem din mesajul senzorial către intuiţia subtilă iniţială, după care mergem înapoi la sursa ei, acolo unde
rămânem singuri în propria noastră splendoare.

8
Nu există nimic care să nu fie Sinele
Ce este iluminarea?

Iluminarea este trăirea adevăratei noastre naturi şi ea poate avea loc prin înţelegerea profundă a ceea ce noi nu
suntem. Aşa cum, de exemplu, nu este nevoie de o lumânare într-o încăpere însorită, tot aşa ne este şi nouă necesar
să scăpăm de identificarea greşită cu ceea ce nu suntem şi atunci natura noastră adevărată străluceşte în gloria sa
eternă.

Prin urmare, iluminarea este abandonarea gândului că noi suntem ceva, când de fapt nu suntem acel ceva.

Da. Înseamnă să rămâi conştient în conştiinţă, fără să te mai identifici cu vreun gând sau cu vreun sentiment limitat.
Din punctul de vedere al persoanei, adică de pe o poziţie relativă, există un ipotetic eveniment în timp şi spaţiu, dar
aceasta este o înţelegere total greşită ce-şi are originea în persoană. Din punctul de vedere al luminii, există numai
lumină, întotdeauna a existat şi va exista numai şi numai lumina. Lumina se află dincolo de timp.

Pare să fie un paradox, pentru că ceea ce spui tu implică faptul că nu poate exista o persoană iluminată, deci
este o contradicţie de termeni.

Exact.

Dar eu am impresia că unii oameni sunt iluminaţi, pe când alţii nu sunt. Oare, înţeleg eu greşit?

Da, tu înţelegi greşit. Cât timp te consideri o persoană, tu vezi persoane peste tot, unele frumoase, altele nu, unele
iluminate, altele nu. Imediat ce înţelegi că tu eşti Sinele, atunci vezi peste tot Sinele şi numai Sinele. Cu alte
cuvinte, cât timp un discipol se consideră discipol, adică o entitate personală, el proiectează asupra maestrului său
tot o entitate personală. În clipa în care-şi dă seama că el şi cu maestrul său una sunt, atunci nu mai există nici
discipol şi nici maestru, există doar o prietenie plină de respect şi o mare bucurie împărtăşită. Să consideri
realizarea sinelui ca pe un eveniment în timp este o piedică în calea iluminării. La întrebarea: „Când voi realiza
adevărul?”, înţeleptul Atmananda Krishna Menon a răspunde: „Atunci când «atunci» tace…”

Afirmaţia că lumea şi corpul nostru sunt doar iluzii îi şochează pe mulţi gânditori occidentali. Putem detalia
puţin subiectul?

Mai întâi, să înţelegem că din punctul de vedere al conştiinţei-martor, corpul este un obiect material la fel ca orice
alt obiect şi el este realizat din percepţii senzoriale.

Dar nu-i tocmai corect să spunem că trupul, aidoma oricărui obiect, este alcătuit din senzaţii, căci alte obiecte
sunt realizate din materie şi ele ni se arată prin senzaţii, prin intermediul organelor de simţ, al minţii şi
conştiinţei.

Da. Chiar acum se foloseşte aspectul iluzoriu al lumii. Atunci când spunem că lumea este alcătuită din materie, deja
definim lumea nu aşa cum o ştim noi de fapt, ci ca pe un concept. Noi înlocuim ceva de netăgăduit, adică
experienţa noastră senzorială privitoare la lume, cu o ipoteză neverificată, cea a unei lumi exterioare nouă şi care
există în mod independent.

41
De fapt printr-un concept de materie, care nu mai este cunoscut, ci este, în principiu este incognoscibil.

Chiar înaintea conceptului de materie / concept al fizicianului / există noţiunea implicită a unei lumi exterioare,
independentă de conştiinţă, care există chiar şi atunci când ea nu este percepută.

Da şi teoria materialismului este o conceptualizare formală a acestei înţelegeri implicite.

Ea este un rafinament, o teorie ştiinţifică ce face uz de conceptul pre-ştiinţific al lumii exterioare.

Tu spui că noţiunea de lume exterioară, alcătuită din materie, este începutul iluziei, dar pentru un gânditor
occidental ea este începutul noţiunii de realitate.

S-ar putea să fie începutul noţiunii de realitate, dar nu şi al experienţei realităţii. Ca să cunoaştem că „suntem” şi că
„există ceva mai mult decât nimic”, aşa cum spunea Heidegger , noi nu avem nevoie de noţiunea de lume
exterioară. Realitatea este factorul principal, conceptele sunt secundare. A crede altceva, chiar dacă e în mod
implicit sau neglijent, este o mare greşeală, căci în acest caz o noţiune creează o realitate iluzorie. Chiar şi aceste
noţiuni greşite ce se află în mintea cuiva, sunt o dovadă vie a realităţii, pentru că mai degrabă există ceva decât
nimic, ori, citându-l pe Parmenide, „fiinţa există, iar non-fiinţa nu există”. Din această perspectivă, totul este
realitate, fiecare obiect văzut în unicitatea sa, în afară de noţiunea de subiect care vede un obiect.

Înseamnă că fiecare obiect văzut nu este un obiect.

Da. Folosind cuvintele sufiţilor din Şcoala Unităţii, „Nu există nimic care să nu fie Sinele.” Totul este unul şi
acelaşi lucru.

De ce este atât de stăruitoare şi de larg răspândită convingerea fermă în existenţa unei lumi exterioare? De ce
sunt atât de puţini cei care sunt în stare s-o pună în mod serios la îndoială?

„De ce-ul” ne îndepărtează …Să ştim de ce sunt atât de mulţi oameni care gândesc într-un alt mod, nu ne duce pe
noi mai aproape de adevăr. Întrebarea reală ce se pune este dacă există o lume în afara conştiinţei. Dacă cineva
pretinde că există o realitate independentă de conştiinţă, atunci cade în sarcina lui s-o dovedească.

În teoria psihanalitică, funcţia egoului este să-l pună pe om în legătură cu realitatea exterioară lui. Noi vedem
că nu există o astfel de realitate. Ce devine un ego astfel definit?

Această definiţie a egoului devine fără sens. Eu aş defini egoul ca pe un concept ce-şi are originea în experienţa lui
„eu sunt”, fiinţarea pură, fără atribute, certitudinea absolută că noi existăm. Atunci când conceptualizăm această
experienţă, o numim „eu” sau „eu sunt”. Nu este nimic în neregulă cu conceptul absolut „eu sunt”. Egoul vine în
momentul în care spun „eu sunt asta şi aia”, „ eu sunt un bărbat” sau „eu sunt un părinte”. Acest fapt suprapune o
limitare peste ceva care era până acum nelimitat. Primul pas a fost crearea conceptului „eu sunt”, cel care se referă
direct la cea mai tainică trăire a noastră. Câtă vreme, acestui concept nu i se mai adaugă nimic, ca de exemplu „eu
sunt un bărbat”, „eu sunt fericit”, „eu sunt nefericit”, acest concept nu se poate susţine singur şi el ne întoarce
înapoi la experienţa lui „eu sunt”.

Aşadar, conceptul apare în conştiinţă.

Şi el se referă la conştiinţă, la realitate; îşi are izvorul în realitate şi ne aduce înapoi la realitate, adică, metaforic
spus, suntem acasă. În clipa în care spunem „eu sunt asta sau aia”, creăm o sciziune a realităţii…

Între eu şi non-eu?

Întocmai. Dacă eu sunt „asta”, nu sunt „aia”. Există ceva ce eu nu sunt. Am atribuită fiinţei mele, o limită, un
contur. Egoul este acest contur, el defineşte două domenii separate şi dă naştere dualităţii.

Prin urmare, egoul este prima diferenţă din care apar toate celelalte?

Exact aşa este. Diferenţa, egoul, gândul dual, n-au o bază reală, dar ele creează pluralitatea. Egoul are o definiţie
mult mai amplă decât diferenţa dintre observator şi observat, care este doar una din modalităţile sale de
manifestare.

42
Mie mi se pare că definiţia ta pentru ego este şi cea pentru lume.

Întocmai. Complexul corp-minte şi lumea sunt cele două faţete ale aceleiaşi monede, creată în mod artificial de
acelaşi gând dual, în afara şi înăuntrul unităţii.

Cum poate şti cineva că dorul lui arzător de a afla adevărul nu este doar o încercare a egoului de a rămâne în
siguranţă?

Un adevărat dor de absolut, de impersonal, nu vine de la ego. Noi ne putem simţi propria ardoare antrenată în
întreaga noastră viaţă; ea nu este limitată la viaţa noastră intelectuală şi se manifestă în toate deciziile şi acţiunile
noastre zilnice – tipul profesiei, modul în care ne comportăm cu copiii, cu partenerul nostru de viaţă, cu prietenii.
Acest tainic dor are un profund impact asupra noastră, se manifestă prin naturaleţe, năzuinţă şi seriozitate.

Da, este adevărat ce spui, însă eu întrebasem de fapt despre o altă posibilitate, anume despre o anumită
preocupare intelectuală, orchestrată de ego, ce trece mult peste viaţa cuiva. Unii oameni îşi pot petrece mult timp
vorbind şi citind despre acest subiect,care pare unul serios, dar în realitate interesul lor este numai unul
academic.

Tot ce contează este motivaţia. Dacă motivaţia este însuşi absolutul, atunci ea este autentică. Dacă eu doresc să fiu
recunoscut ca un expert în non-dualism, să fac bani din asta, să fiu admirat, dacă există o motivaţie personală,
atunci nu există ardoare. Pentru căutătorul adevărului există numai o singură motivaţie, adevărul însuşi, şi ea nu
poate fi pusă în mişcare de ego. Cel care spulberă egoul este adevărul. Cum ar putea să dorească egoul una ca asta?

Mintea apare în conştiinţă, dar conştiinţa acţionează oarecum prin intermediul minţii. Putem clarifica această
interdependenţă?

Mintea este un concept, care asemenea altor concepte, se referă la alte concepte sau percepţii. În acest caz, mintea
este văzută ca un container în care se află toate procesele mentale. Mintea nu este un organ precum creierul, ea nu
este percepută, ci este doar un concept. Prin urmare, nu există de fapt nicio minte, ci doar conceptul de minte. Şi
apoi, ce există? Există doar gânduri şi percepţii sau numai mentalizări. O mentalizare îşi are originea în conştiinţă şi
mai devreme sau mai târziu, ea se dizolvă în conştiinţă. Prin urmare, fiecare proces mental este conştiinţă, la fel
cum un inel de aur, topit mai târziu, devine aur, ce-a fost de fapt din totdeauna, aur. Aşadar, nu există nimic altceva
decât conştiinţa.

Intervalul dintre apariţie şi dispariţie este ceva iluzoriu?

Poţi să-i spui conştiinţei obiect, formă sau concept, dar ea este mereu tot conştiinţă. Nu există decât un singur lucru,
conştiinţa. Unde s-a dus întrebarea ta?

A dispărut. Deci nu poate exista interdependenţă cât timp nu există decât un singur lucru.

***

Ce le-ai putea spune celor care consideră punctul tău de vedere ca fiind unul mult prea teoretic sau greu de
aplicat în situaţiile de zi cu zi?

Acest punct de vedere este cel mai puţin teoretic dintre toate. Cuvântul teoretic semnifică ceva bazat pe concepte.
Non-dualismul conduce spre o totală neîncredere în toate conceptele, aşa că el este în mod radical non-teoretic. Cât
timp înţeleptul nu este interesat în vreo teorie, poziţia lui este eminamente practică. Atunci când cei care au fost
învăţaţi să înţeleagă în termeni conceptuali, trecând de la un concept la altul, se confruntă cu o perspectivă non-
obiectivă, ei dau faliment în găsirea unui concept care să le folosească; ca urmare, ei atribuie eşecul pe care-l au în
înţelegere, complexităţii sau caracterului teoretic al non-dualismului. Singura piedică ce le stă în cale este propria
lor convingere, teoriile şi obiceiurile care-i împiedică să aibă experienţa directă a propriei lor naturi adevărate.

Dacă nu înţelegi fiecare argument pe care-l foloseşte maestrul tău în explicaţiile sale, nu te îngrijora deloc,
deoarece el este o parte, o faţetă a aceluiaşi adevăr. Orice cale alegi, ea duce spre Adevărul Final. Tu ai nevoie să-ţi
iei o cale şi să rămâi pe ea. În timp, pe măsură ce te fixezi în adevărul unic, toate întrebările tale îşi află răspunsul
final. Din vârful muntelui, atunci când priveşti în vale, vezi toate cărările ce duc spre pisc, cea pe care am urmat-o
noi, dar şi celelalte care ar fi putut fi urmate de alţii.

43
Să revenim acum la punctul nostru de plecare. O abordare teoretică nu conduce niciodată la un răspuns pe deplin
mulţumitor. La întrebarea „De ce A?”, teoreticianul răspunde: „Din cauza lui B.”, apoi „De ce B?" duce la "Din
cauza lui C." şi aşa mai departe. Astfel, omul rămâne prins în nesfârşita regresie a cauzalităţii.

Este clar că este greşit să-ţi asumi această perspectivă pe baza unor presupuneri teoretice. Cei care o fac, au o
gândire greşită şi acest lucru nu e ceva foarte rău? Desigur că nu-i uşor să depăşeşti conceptele…

Da, este chiar foarte greu. De fapt egoul este cel căruia îi este imposibil să înţeleagă limpede această perspectivă,
dar inima o bănuieşte uşor. Prin urmare, eu le-aş spune acelora, următoarele:„ Lasă-ţi inima să te călăuzească. Nu
pleca de la parte negativă, de la „nu înţeleg”. Începe cu ceea ce înţelegi, cu ceea ce te face fericit. Nu-i nevoie să
înţelegi totul, pentru că nu există de înţeles decât un singur lucru: esenţa ta lăuntrică, permanentă. Numai tu te poţi
înţelege pe tine însuţi, numai tu poţi fi tu. Tu nu te poţi vedea pe tine, nu te poţi judeca pe tine, deoarece tu eşti tu.
Nu-i aşa că-i simplu?

Ceea ce spui este foarte simplu, dar situaţiile care ne apar în viaţă sunt departe de a fi simple. Ele sunt urgente,
dificile şi complexe. În mijlocul lor, cum îţi urmezi inima?

Păi…atunci ce-am spus eu aici nu-i chiar aşa de simplu…

Nu, e vorba despre experienţa de zi cu zi.

Conceptele pe care le au oamenii despre ei înşişi şi despre lume, ele nu-s simple. Perspectiva non-dualităţii trebuie
aplicată în termenii proprii fiecăruia, intelectual pentru intelectuali şi aşa mai departe. Maestrul stabileşte astfel o
punte de comunicare cu ei, la nivelul fiecăruia şi în cele din urmă, acest lucru îi va conduce din nou la simplitate.
Sufletul curat, căutătorul înfocat simte simplitatea direct în inimă şi aproape instantaneu, fără nevoia unei lungi
argumentări.

***

Ce este meditaţia?

Meditaţia este starea noastră firească, ceea ce suntem noi spontan, ce-am fost şi vom fi mereu. Fără dualitate, fără
fragmentarea generată de conceptul „eu”, meditaţia este pura fiinţare, pura conştiinţă, pura fericire.

Această definiţie diferă în mod fundamental de modul în care se foloseşte de obicei termenul „meditaţie”…o
tehnică sau un proces prin care ne putem atinge adevărata noastră natură. Tu spui că meditaţia este natura
noastră adevărată.

Cine se află aici ca să atingă ceva? Cum ar fi posibil să ajungem la ceva ce noi suntem deja? Orice agitaţie ne ţine
în robie, în lanţurile timpului, amână momentul eliberării noastre şi-l duce undeva în viitor, transformând în obiect
ceea ce suntem noi deja – eternul subiect. Orice strădanie pentru a atinge natura noastră adevărată este sortită
eşecului, deşi se prea poate ca ea să ne lase o stare plăcută –samadhi – dar câtă vreme experienţa noastră are un
început în timp, la fel de bine ea va avea şi un sfârşit în timp.

Aşadar, meditaţia nu ia timp, nu se produce în timp, ci mai degrabă ea este veşnic prezentă?

Natura noastră adevărată este permanentă; ea ne poate chema în fiecare clipă, dar important este să rămânem la
dispoziţia ei şi să-i răspundem cu întreaga noastră fiinţă. Există momente privilegiate când această invitaţie se simte
cu mult mai multă putere, de pildă, dimineaţa la trezire, seara înainte de-a adormi, după îndeplinirea unei sarcini
anume, când frica şi dorinţa ajung la un punct terminus, când suntem uimiţi, când ne descoperim departe de calea
bătătorită. Trebuie să folosim bine aceste momente preţioase, mai ales stările de trecere de la somn la veghe. Dacă
nu există niciun motiv anume să fim ocupaţi, putem trăi acest clipe în deplinătatea lor, fără agitaţie, deschişi
gândurilor şi senzaţiilor noastre fizice, bucurându-ne de libertate şi de prezenţa intimă a păcii somnului profund.

Această liniştită şi binevenită stare de primire a gândurilor şi senzaţiilor nu trebuie să devină un exerciţiu sau un
obicei, pentru că ea ar distruge prospeţimea şi spontaneitatea acestor clipe. La fel ca un îndrăgostit, noi trebuie să
fim gata să răspundem celui mai mic semn din partea persoanei iubite, ştiind de fapt că nu este nimic de făcut
pentru a produce această invitaţie, deoarece ea vine de la Graţie. Astfel, rămânem în inocenţa noastră, fără vreun un
program anume, fără să avem ceva de câştigat sau de pierdut în jocul vieţii.
44
Această atitudine de receptivitate poate fi greşit interpretată de un observator din afară, care, proiectându-şi
propriile concepte ,poate crede că există o persoană ce practică exerciţii exoterice pentru a atinge un ţel mistic -
când de fapt nu există nimeni nicăieri, nu este nimic de făcut şi nu există nici un ţel ascuns.

Notă:
exoteric: (despre doctrine filozofice sau ritualuri religioase) accesibil sau destinat tuturor; public; ceva ce poate fi înţeles uşor
de cei neiniţiaţi

Putem vorbi puţin despre diferenţa dintre abordarea adevărului, graduală şi directă?

Abordarea graduală se bazează pe prezumţia că noi nu suntem adevărul şi că putem ajunge la el, că ceva care nu-i
adevăr se poate transforma treptat în adevăr, iar acest progres se face în timp şi el se îndreaptă spre nesfârşit. Câtă
vreme Adevărul Final este adevărata noastră natura – conştiinţa – noi nu putem călători spre ceva ce suntem deja.
Orice pas într-o direcţie oarecare, ne îndepărtează de el.

Clar, calea graduală poate fi urmată numai de o entitate individuală, care, mergând din bine în mai bine,
purificându-se, micşorându-se, ar ajunge pas cu pas mai aproape de ţinta sa. Desigur că acest lucru este un joc
pentru ego.

Pare un fel de progres pe care-l trăim atunci când reţinem informaţii concrete sau când căpătăm deprinderi în
alte domenii, dar dacă privim mai de aproape, pretextul este al unei sinucideri încete şi deliberate a egoului,
ceea ce este absurd.

Da. Din punctul de vedere al egoului, există un progres spre moartea lui. Egoul nu poate înţelege fericirea decât
obiectiv, ca pe o stare ce poate fi atinsă undeva în viitor.

Tu spui că în faţa unui fin impuls spre adevăr, una din cele mai eficiente apărări pe care şi le instrumentează
egoul este să se învinovăţească şi să-şi păstreze propria-i existenţă prin angajarea într-o uşoară mişcare spre
adevăr, adică o sinucidere lentă?

Întocmai. O veritabilă străfulgerare a Adevărului Final luminează întreaga individualitate a căutătorului de adevăr,
îi aduce mult mai multă claritate, ardoare şi detaşare - un astfel de act al Graţiei se află dincolo de ego. Egoul nu
este prezent pe parcursul trăirilor din afara timpului. După eveniment, egoul, rănit mortal şi luptând cu disperare să
supravieţuiască, încearcă să ne stăpânească din nou, pretinzându-se factorul străfulgerării şi încearcă să ne convingă
că aşa este. De fapt, singurul serviciu pe care ni-l poate face egoul este să ne lase în pace.

Din toate aceste motive, orice cale treptată este destinată eşecului. Singurul factor care acţionează în această
chestiune este Adevărul Final, el îl atrage pe căutător spre sinele lui adevărat.

Calea directă se bazează pe înţelegerea faptului că orice cale progresivă este sortită eşecului. Ca rezultat, mintea se
linişteşte pentru că nu mai are unde pleca. În lipsa egoului, această tăcere este receptivitatea la necunoscut, la
graţie.

***

Poate muri conştiinţa?

Adică vrei să spui: „Poate viaţa muri?”

Sursa acestei întrebări, înţelegerea de zi cu zi, ar spune „da”, obiectele vii mor, viaţa poate fi nimicită.

Obiectele vii mor. Aşadar, se pune întrebarea: „ Poate fi conştiinţa un obiect, un lucru?”

Ea poate fi o calitate a unui lucru?

Putem noi percepe conştiinţa la fel cum percepem un obiect? Poate conştiinţa, cea care percepe ultima toate
mentalizările, să fie percepută ca un proces mental?

Bineînţeles că aşa ceva este absurd, pentru că atunci ar trebui să existe altcineva care s-o perceapă.

45
Da, atunci ea n-ar mai cea care percepe ultima. Prin urmare, ceea ce suntem noi la nivel profund, ceea ce simţim că
suntem, este cel care percepe ultimul. Noi nu am fi mulţumiţi să ne identificăm cu ceva relativ, obiectiv. Noi nu ne
identificăm cu mâna noastră, pentru că atunci când ne-o pierdem avem convingerea că rămânem ceea ce-am fost
mai înainte, atunci când o aveam. Mâna şi senzaţiile ei fizice ar părăsi tabloul, dar privitorul tabloului n-ar suferi
nicio schimbare.

Adică rămâne neschimbat privitorul mâinii vii şi cel al mâinii lipsă?

Da, mâna lipsă nu mai este simţită sau văzută. Aşadar, în acelaşi mod în care noi nu ne-am identifica cu mâna
noastră şi atunci când ne întoarcem spre privitorul final, (fapt ce solicită o înţelegere profundă, o investigaţie
aprofundată) la un moment dat devine clar că trupul, ca întreg, este perceput ca un obiect şi noi încetăm să ne mai
identificăm cu el; apoi, nu ne mai identificăm nici cu gândurile pe care le percepem şi înţelegem că ceea ce suntem
noi cu adevărat este conştiinţa. Trecem dincolo de orice limitare şi ne identificăm cu viaţa însăşi, cu conştiinţa. La
acest nivel, totul apare şi dispare în viaţă, iar viaţa este principiul final de care depinde totul – chiar şi pretinsa
naştere, existenţă şi moarte - la un nivel relativ - depind de ea. Orice apariţie, dispariţie sau schimbare îşi
împrumută realitatea lor aparentă de la această Eternă Prezenţă, viaţa, conştiinţa.

***

Presupun că cei mai mulţi oameni rar vorbesc despre somnul profund şi atunci când o fac, probabil ei cred că-i
un fel de vid fără prea mare importanţă, poate cu excepţia faptului că este necesar sănătăţii trupului. După
părerea mea, somnul profund poate fi o cheie pentru Adevărul Final. Putem dezvolta acest subiect?

Un vid este un obiect. Absenţa tuturor obiectelor este tot un obiect. În timpul stării de veghe, atunci când vorbim
despre somnul profund, entitatea trează construieşte noţiunea de vid, pentru că somnul adânc este o non-experienţă:
înăuntrul lui nu există obiecte, iar cunoaşterea obiectelor este singurul mod de cunoaştere la îndemâna unei
persoane aflate în starea de veghe. În acest sens, vidul nu este un fapt, este o suprapunere ce are loc în timpul stării
de veghe. Trăirea reală a somnului profund se află dincolo de modul de înţelegere al unei persoane ce se află în
starea de veghe. Pentru a înţelege somnul profund, trebuie să ia sfârşit această suprapunere, ca mai apoi el să se
dezvăluie ca fundalul infinit, adevărata noastră natură. O non-stare asemănătoare există între două procese mentale.
Dimineaţa, când ne trezim, încă mai suntem impregnaţi cu prospeţimea, pacea şi fericirea din timpul somnului
profund. Seara, înainte să adormim, simţim invitaţia de a pleca înapoi acasă. Spre deosebire de stările de veghe şi
de visare, somnul profund nu este o stare, ci este mai degrabă fundamentul tuturor stărilor.

Să folosim o analogie. Dacă examinăm chipurile cioplite într-o stâncă, aceste feţe corespund stărilor noastre, iar
stânca corespunde somnului profund, dar atenţia noastră este atrasă mai întâi de figuri şi noi numai pe ele le vedem.
La o privire mai atentă, observăm stânca din jurul chipurilor şi dintre ele, acolo unde nu-i cioplit nimic. La fel,
somnul profund şi intervalele dintre procesele mentale ne dau ocazia să ne trezim şi să trăim conştiinţa pură, după
care, privind din nou la feţele sculptate, le vedem aşa cum sunt ele cu adevărat, adică piatră. Această cunoaştere nu
ne împiedică să vedem chipurile, dar cu toate acestea, există piatră şi numai piatră. În mod asemănător, eu, văzând
fundalul (şi când spun „eu” nu mă refer la ochi, ci mai curând la faptul că substratul se vede pe sine), atunci apar
din nou obiectele, dar ele se văd aşa cum sunt, conştiinţa. Nu există obiecte, există numai conştiinţa.

Din această perspectivă, datorită puterii revelate, somnul profund este extrem de important. De îndată ce această
înţelegere vie – conştiinţa prezenţei fundalului - a fost experimentată, ea este mereu cu noi. În timpul stării de
veghe şi al stării de visare, noi simţim continuitatea somnului profund. Întrucât nu mai există identificarea cu un
subiect din starea de veghe sau din vis, am putea spune că nu mai există somn. Calitatea de conştiinţă a stării de
veghe se contopeşte cu liniştea somnului adânc. Această non-experienţă este frumos descrisă în Bhagavad Gîta:
„Ceea ce este ziua pentru orb, este noaptea pentru cel ce vede;
ceea ce este ziua pentru cel ce vede, este noaptea pentru orb.”

Să fii treaz în vis şi adormit în starea de veghe.

Da. Înţeleptul, ignorând cele trei stări, stă ancorat în realitate, pe când ignorantul, ne fiind conştient de adevărata lui
natură, stă ancorat într-o iluzorie stare de veghe.

Dacă somnul profund este o reîntoarcere la adevăratul sine, de ce uităm acest lucru?

46
Noi nu avem amintiri despre această non-experienţă, de aceea ni se pare c-o uităm. Totuşi, conştiinţa este pururi
prezentă în timpul somnului profund, ea este conştientă de sine. Atunci când ne trezim din somn, noi încă mai
simţim pacea conştiinţei, senzaţia ei de continuitate şi apoi n-o mai uităm.

***

Nu există trecut şi nici viitor; există numai aici şi acum, numai clipa. Fiecare „acolo” şi „apoi” alcătuiesc baza
acestei mari iluzii înăuntrul căreia apare trecutul, prezentul şi viitorul. După ce-am înţeles asta, cum e să
trăieşti şi să implementezi în viaţa ta de zi cu zi ceea ce ştii?

Se implementează de la sine, pentru că nu există nimeni care să implementeze ceva, se întâmplă fără intervenţia
noastră, la fel cum răsare soarele, cum zboară vântul frunzele, cum cresc plantele şi cum bate inima.

9
Extraordinarul spectacol al nesfârşitului acum
Una dintre cele mai mari dileme ale mele este relaţia maestru-discipol. Un prieten îmi spunea: „Nu renunţa
niciodată la dreptul tău de a întreba!”; alţii cred că idealul este „lepădarea de sine”.

Prietenul tău are dreptate. Cum te poţi lepăda total de sine dacă încă te mai îndoieşti? O astfel de abandonare n-ar fi
una firească, ci mai degrabă un efort prin care tu renunţi la toate conceptele tale şi le înlocuieşti cu altele noi, dar nu
cu adevărul. Adevărul nu este un concept, este realitatea ta vie; este eliberarea totală de orice concept. Tu nu-l poţi
pune într-o colivie, nici măcar în colivia de aur a cuvintelor maestrului tău. Tot ce poţi face este să iei în
considerare spusele lui; dacă maestrul este unul autentic, treptat, cuvintele lui îţi vor şterge îndoiala. A lua în serios
vorbele maestrului tău, este deja o capitulare perfectă – este cel mai bun lucru pe care-l poţi face. Un maestru
adevărat va primi mereu cu bucurie întrebările pe care i le pui, până când tu ai o primă cunoaştere a adevăratei tale
naturi. După aceea, dacă simte potrivit s-o facă, el poate alege dacă să-ţi mai răspundă sau nu la întrebări. De
exemplu, el te poate ajuta să-ţi extinzi înţelegerea perspectivei spirituale spre chestiuni practice cotidiene sau, pur şi
simplu îţi poate reaminti, aici şi acum, adevărul pe care l-ai trăit deja. În ambele cazuri, întrebările îşi găsesc
răspunsul în fiinţa ta.

***

De ce port eu acest dialog cu tine?

La această întrebare, trebuie să afli singur răspunsul. Care este motivul? Există cumva un sentiment de lipsă,
imperfecţiune sau nemulţumire? Există vreo dorinţă de a înţelege?

Momentan, doresc să înţeleg. Am nevoie de acest dialog ca să înţeleg…Este oare posibil ca eu să am acelaşi
dialog cu mine însumi? Iar dacă o pot face, cu ce să încep?

Ca să înţelegi ceva, este obligatoriu să stai de vorbă cu tine însuţi. Eu nu pot înţelege în locul tău. Dacă ţi-e sete şi
cineva îţi spune unde se află un izvor, te duci într-acolo ca să-ţi potoleşti setea; această informaţie te-a făcut să
economiseşti timp şi efort.

A sta de vorbă cu tine însuţi înseamnă să trăieşti împreună cu întrebarea ta, să-ţi primeşti cu bucurie întrebările
când ele apar spontan în fiinţa ta. În timp, formularea întrebării se va schimba şi ea va deveni mult mai subtilă pe
măsură ce vei creşte în înţelegere. La un moment dat, însă, întrebarea va dispărea în fiinţa ta şi te va lăsa în
libertate şi puritate.

Este vorba că eu nu ştiu ce ştii tu? Tu ştii mai multe decât mine? Există ceva în afara mea sau înăuntrul meu
ce-ar trebui să ştiu? De ce există această căutare? Cine caută? Căutăm ce? Mai multă cunoaştere? Care este
finalul căutării mele?

47
Ce înţelegi tu prin „cunoaştere”? Dacă ne referim la înţelegerea unor cunoştinţe sau abilităţi învăţate în trecut, sunt
foarte sigur că există multe lucruri pe care tu le ştii şi eu nu şi invers. Este evident că te referi aici la alt tip de
cunoaştere.

Există vreun alt tip de cunoaştere? Care este natura ei?

Există cunoaştere relativă, obiectivă şi cunoaştere absolută, în identitate. Cunoaşterea relativă este cea la care te
referi atunci când spui: „eu îl cunosc pe acest om” sau „eu ştiu cum cântă el la pian.” Cei mai mulţi oameni nu sunt
conştienţi de vreun alt mod de cunoaştere, adică de cunoaşterea în identitate, în ciuda faptului că ea stă la baza
tuturor lucrurilor pe care ei le cunosc. Faptul că tu exişti, pentru tine este o certitudine absolută. Dacă cercetezi
sursa acestei atitudini, vei vedea că ea nu se bazează pe niciunul din cele şase simţuri (văz, auz, gust, miros, simţ
tactil şi gândire) – simţuri care sunt instrumentele cunoaşterii relative.

Siguranţa că tu derivi din cunoaşterea absolută este una totală, pe când orice fapt cunoscut cu ajutorul
instrumentelor cunoaşterii relative poate fi contestat. Experienţa iubirii, a frumosului, a fericirii, sunt alte exemple
ale cunoaşterii în identitate. De îndată ce eşti conştient de acest nou mod de cunoaştere, te reîntorci la el iar şi iar,
până când te fixezi acolo.

Acum, se poate pune întrebarea: „Am eu un fel de supraminte pe care tu n-o ai şi care-mi dă acces la o cunoaştere
misterioasă de care tu nu eşti conştient? Am eu ceva ce tu n-ai?” Categoric NU! Tu, ca şi mine, ai tot ce-ţi trebuie
ca să fii pe deplin fericit. Prin urmare, care-i deosebirea dintre noi? Singura alternativă posibilă este ca eu să
stăpânesc ceva şi tu nu. Şi apoi?

Întrebarea ta iniţială ne dă o idee. În tine există o căutare şi nu în mine. Ce ne spune această căutare? Ea ne spune
că tu crezi că există ceva ce nu stăpâneşti, adică ceva anume care ar pune capăt căutării tale. De ce eu nu caut?
Pentru că sunt eliberat de convingerea că există ceva în afară, ceva independent de conştiinţă, care este atât de
evident că sunt eu şi pentru că eu nu cred că există ceva special aici, ca de exemplu un corp sau o minte - pe care
să-l recunosc a fi eu. Această conştiinţă se recunoaşte pe sine în mine, iar pentru mine este foarte limpede că eu
sunt ea, deci nu sunt nimic special şi nici în afară; pentru mine este evident ce sunt, eu sunt totul. Fiind totul, atunci
nu a mai rămas nimic de căutat. Deci asta-i diferenţa dintre noi: tu ai unele convingeri despre ceea ce eşti, pe când
eu nu le am, ci mă fixez pe ceea ce realmente experimentez că sunt eu - extraordinarul spectacol al nesfârşitului
acum. Cât timp înăuntrul meu nu e nimeni care să caute, întrebarea „Cine caută?” este pentru tine ca tu să-i afli
răspunsul. Această întrebare este cea mai bună pe care ai putea-o tu cerceta şi ea te va conduce spre finalul
călătoriei, asigurându-te că dorinţa ta de adevăr este una veritabilă şi înfocată.

Acumularea şi mai multor cunoştinţe şi deprinderi nu-i va pune stop acestei căutări, pentru că cercetarea despre
care vorbim aici nu se referă la învăţătură, ci mai bine zis la non-învăţarea conceptelor, convingerilor şi obiceiurilor
înmagazinate, acelea care ne împiedică să trăim simplitatea, spontaneitatea şi bucuria adevăratei noastre naturi.

Investigând ipoteza mea, şi anume că tu nu eşti un obiect perceput, nici vreun concept, sentiment sau percepţie
senzorială, îţi vei netezi calea spre înţelegerea a ceea ce eşti tu cu adevărat. Această cercetare trebuie făcută
minuţios, atât la nivel intelectual cât şi la nivelul percepţiilor fizice. Înţelegerea la care ajungi este rezultatul acestei
analize, iar răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” este o trăire ce se petrece dincolo de minte, dincolo de spaţiu şi
timp, în frumuseţea şi nemurirea ta lăuntrică. În această trăire tu descoperi că eşti ceea ce cauţi, iar acesta este
finalul acestei întrebări şi al tuturor întrebărilor, punctul terminus al căutării şi al tuturor fricilor şi dorinţelor tale.

După tine, ce-i fericirea perfectă? Eu nu mă simt deloc fericit. Acesta-i motivul principal pentru care încă mai
sunt în jocul inventat de oameni. În acest joc, există o continuă mişcare de la un obiect la altul, iar cauza acestei
mişcări este cea de a fi fericit, însă eu nu cred că pacea şi fericirea există aici.

Cu toţii cunoaştem fericirea; n-o putem descrie, dar faptul că noi o căutăm, ne dovedeşte într-un fel că o cunoaştem.
Atunci când obţinem un obiect dorit, trăim un scurt moment de fericire. Greşeala noastră stă în convingerea că
fericirea este conţinută de un obiect, când de fapt noi suntem această fericire. Atunci când dobândim un obiect,
pentru o clipă dorinţa încetează şi noi trăim fericirea ce-şi are originea în lipsa dorinţei - adevărata noastră natură.
Apoi, din cauza ignoranţei noastre, se naşte o nouă dorinţă şi ea acoperă din nou această fericire în care suntem
adânc cufundaţi. La un moment dat, aşa cum ai spus şi tu, noi devenim conştienţi de mişcarea nesfârşită de la un
obiect la altul. Acesta este un moment foarte important în viaţa noastră, pentru că el ne netezeşte drumul spre
căutarea spirituală autentică, căutarea fericirii nemărginite.

48
Poţi să ne explici ce înţelegi tu prin conştiinţă? Experienţa mea este că eu exist (corp şi minte) şi doresc anumite
lucruri; după mine, tu şi ceilalţi sunteţi la fel. Am sentimentul că pot exista independent de alţii şi mă mişc de la
eu la noi etc. Tu spui că acest lucru este doar o părere? Conştiinţa înseamnă să vezi, să auzi, să simţi sau e ceva
mult mai mult decât atât?

Cui îi apar corpul, mintea, dorinţele, Francis şi alţii? Ţie, evident. Tu eşti martorul corpului, minţii şi dorinţelor
tale. Aşadar, tu nu eşti niciunul dintre aceste obiecte. Tu eşti conştiinţa pură, martorul final al gândurilor,
sentimentelor şi percepţiilor tale.

Sentimentul că tu poţi exista independent de alţii este cu desăvârşire corect. El se trage din faptul că ceilalţi nu sunt
mereu prezenţi în conştiinţa ta, pe când tu - conştiinţă fiind - eşti mereu prezent. Dacă reflectezi mai profund la
acest subiect, vei ajunge la concluzia că nici trupul tău nu este prezent mereu, ca de exemplu atunci când gândeşti,
când dormi adânc sau între două gânduri. Prin urmare, tu - conştiinţa -exişti independent de corpul tău alcătuit din
percepţii senzoriale. Dacă continui să cercetezi această chestiune, îţi va fi clar că tu nu eşti nici măcar un gând,
deoarece gândurile vin şi pleacă, dar tu - conştiinţa - rămâi pe loc. Prin urmare, tu nu eşti nici mintea, nici măcar
partea obiectivă a minţii, adică gândurile.

Acum trebuie să-ţi fie foarte limpede că tu nu eşti un obiect, ceva ce poate fi conceptualizat ca un gând sau
perceput prin sistemul senzorial. Asta-i tot ce ai nevoie să înţelegi, dar înţelegerea trebuie să fie completă şi tu
trebuie să trăieşti şi să acţionezi în concordanţă cu ea.

Ceea ce eşti tu nu este o convingere sau o percepţie, dar ceea ce crezi că eşti este evident un concept, iar ceea ce
percepi ca fiind tu este evident o percepţie. A vedea, a auzi, a gândi, toate acestea apar şi dispar înăuntrul
conştiinţei, deci sunt conştiinţă. Totuşi, conştiinţa – adevăratul tău sine – este ceva mult mai mult decât cele şase
simţuri, mult mai mult decât mintea individuală şi mult mai mult chiar şi decât acest univers ce se iveşte şi se
prăbuşeşte clipă de clipă. Conştiinţa este baza a ceea ce au în comun toate fiinţele umane: prezenţa noastră infinită
care conţine într-o simultaneitate perfectă toate lumile posibile, cu trecutul şi viitorul lor.

Înţelegerea va aduce cu sine sfârşitul căutării, iar întrebarea „cine” nu va mai fi?

Atunci când în mod real tu încetezi să te mai consideri ceea ce nu eşti, tu rămâi conştiinţa şi în acea clipă afli
răspunsul la toate întrebările, rămâi pacea.

Ce este „cine” şi care e natura lui?

Din nou îţi spun că la această întrebare tu trebuie să afli răspunsul.

Este limpede că o cunoaştere mai multă nu va pune capăt acestei căutări, deoarece ea se bazează pe ceva
incomplet. Putem examina ceea ce numeşti tu concepte, convingeri şi obiceiuri în viaţa noastră cotidiană?

Iată două exemple de concepte: omul şi Dumnezeu. Iată trei exemple de convingeri: „Eu sunt un om.”, „Dumnezeu
există.” sau „Dumnezeu nu există.”. Atunci când o convingere devine permanentă, ea dă naştere obiceiurilor. De
exemplu, convingerea că „Eu sunt o entitate separată.” va crea anumite şabloane de apărare-agresiune, lăcomie,
frică şi dorinţă.

Orice cunoaştem este un concept?

Nu orice cunoaştem este un concept şi acest lucru este valabil chiar şi pentru zona obiectivă. De exemplu, o
senzaţie fizică la nivelul trupului nu-i un concept. Tot ce vine şi pleacă nu este real. După un coşmar, lumea viselor
ameninţătoare dispare şi acest lucru ne convinge că n-a fost ceva real; nici gândurile şi nici percepţiile nu sunt
adevărate, dat fiind că ele nu sunt permanente. Unica realitate este martorul final şi permanent.

Cum putem scăpa de concepte, câtă vreme comunicarea noastră se bazează pe concepte şi ele toate se află în
minte? Oare întrebarea „cum” nu va aduce cu sine un nou concept? Ce va produce această non-învăţare?

Iată o întrebare foarte bună. Da, acest „cum” ne va ţine prizonieri în minte, pentru că orice răspuns verbal la această
întrebare este tot un concept. Cu toate acestea, înţelegerea nu este un concept, căci pentru a înţelege, noi trebuie să
trecem dincolo de minte. Unele concepte au puterea să ne conducă la această inteligenţă, să ne ducă dincolo de
minte. Dacă trăim o clipă împreună cu un astfel de concept, dacă ne gândim la el şi-l cercetăm, vine un moment în
care el dispare brusc în înţelegere.
49
10
Adevărata înţelegere se află în inimă
În viaţa lor de zi cu zi, cei mai mulţi oameni sunt implicaţi în a-şi câştiga traiul, a fi împreună cu ceilalţi şi peste
toate, ei încearcă să-şi afle un pic fericirea. Referitor la toate acestea, ce părere are viziunea non-dualistă şi cum
le poate fi ea de folos?

Cu toţii căutăm fericirea. Cei mai mulţi dintre noi ne luptăm să atingem acest ţel aparent inaccesibil. Copii fiind,
căutăm fericirea în jucăria pe care ne-o dorim; ca adolescenţi, poate sperăm s-o găsim dacă suntem destul de
norocoşi să câştigăm şi meciul următor, ori dacă avem norocul să ne găsim pe plajă perechea potrivită; când
devenim adulţi, credem că reţeta fericirii poate sta într-un complex amalgam alcătuit dintr-o slujbă bună, o căsnicie
fericită, o casă, copiii, sănătate etc. Privind global acest tablou, vedem că suntem într-o permanentă agitaţie, că
mereu dorim ceva, că avem întotdeauna temeri, că suntem într-o continuă căutarea a fericirii, dar mereu nefericiţi.
Această infinită oscilaţie între trecut şi viitor ne împiedică să trăim pe deplin realitatea prezentă şi, în lăuntrul
nostru, ea dă naştere unei adânci nemulţumiri, care, dacă-i ascultăm vocea, se va transforma într-un sentiment
foarte pozitiv. Insatisfacţia noastră ne duce către întrebări de genul: „Cum pot eu scăpa din acest infernal cerc al
fricii şi dorinţei? De unde vine această fericire pe care o trăiesc uneori? Pot rămâne mereu în această fericire? Pot
trăi o viaţă plină şi creativă? Cum îmi pot folosi cel mai bine timpul?”

Aceste întrebări ne arată că suntem deja oarecum maturi, adică vedem problema care ne frământă. Într-un fel, am
înţeles că dacă trecem de la o dorinţă la alta, mergem pe o linie moartă, căci pe măsură ce căpătăm obiectul dorit ori
evităm evenimentul de care ne temem, continuăm cu altceva nou, într-o luptă nesfârşită. Atunci când ne dăm seama
de acest lucru, suntem receptivi în faţa unei noi perspective. Înţelegând că pacea şi fericirea pe care o căutăm nu se
află în niciun obiect, că ceea ce ne dorim cu adevărat nu este un obiect ci fericirea pe care n-am găsit-o când am
obţinut obiectul dorit şi că dorinţa nu mai există, începem să ţintim direct la starea lipsită de dorinţă – fericirea şi nu
la obiecte.

Detaşarea este rezultatul firesc al acestei înţelegeri şi ea nu vine printr-o strădanie anume, ci de la sine. Energiile ce
vin din centrul fiinţei noastre, ce până acum fuseseră dispersate în căutarea obiectelor, îşi pierd ţintele lor exterioare
şi continuă să curgă înapoi spre sursa lor, până când ne dăm seama că suntem ceea ce căutăm.

***

Dacă eu nu pot concepe adevărul, cum mă pot apropia de el?

Noi nu ne putem apropia de adevăr, deoarece noi suntem adevărul. Ca adevărul să se dezvăluie, entitatea ce doreşte
să se apropie de el încetează să mai existe - această entitate limitată este iluzie. Ea îşi împrumută realitatea de la
sursa ei - adevărul. Adevărul nu poate fi simţit, deoarece el nu aparţine minţii. Mintea, gândurile şi senzaţiile apar
în adevăr, acolo îşi au ele sursa, aşa cum Krishna spune în Bhagavad Gîta: „Fiinţele au rădăcinile în mine, însă eu
nu am rădăcinile în ele.”

Noi nu ne putem apropia de adevăr pentru că noi suntem adevărul. Faptul că mintea nu-l poate concepe, apuca sau
atinge este pentru că ea nu poate percepe ceva ce se află dincolo de ea şi a percepe este o pre-recuzită pentru a fi în
mod conştient adevărul. Această înţelegere are viaţă şi putere proprie şi, în cele din urmă, ea înlătură toate vălurile
şi-i permite adevărului să devină evident.

Mie mi se pare că singurul mod în care am putea fi „conştienţi” că noi suntem adevărul este dat de faptul că el
este evident. Oare chiar aşa este?

Atunci când folosim cuvântul „adevăr”, el se referă la adevărul absolut şi nu la cel relativ, care este un concept ce
astăzi poate fi corect şi mâine fals şi care depinde de circumstanţe. Adevărul absolut este evident, el nu se referă la
vreun obiect. Adevărul relativ poate fi formulat, pe când cel absolut se află dincolo de orice formulare.

Adevărul absolut este sursa convingerii profunde, a înţelegerii superioare, de aceea el se cheamă „adevăr”, pentru
că ne convinge în adâncul nostru că el există. Dacă întrebăm pe cineva: „Tu ştii cine eşti?” este posibil ca el să ezite

50
o clipă înainte să răspundă, însă dacă-l întrebăm: „Tu ştii că exişti?”, atunci nu va şovăi în a răspunde, deoarece
întrebarea se referă direct la realitatea evidentă, la sursa unei convingeri absolute ce ne conectează direct cu esenţa
fiinţei noastre.

Faptul că adevărul absolut este direct şi evident, înseamnă că el n-are un opus, nu-i aşa?

Da. El n-are un opus, pentru că nu este un concept sau o percepţie; nu este un obiect. El există în sine. Este singurul
lucru care există prin el însuşi şi este cel final, definitiv; de fapt, el nu este un lucru şi nici un non-lucru, este
realitatea noastră finală.

A înţelege perspectiva non-duală înseamnă a clarifica întrebarea „Cine sunt eu?” eliminând ce nu sunt eu, înainte ca
răspunsul să atingă acelaşi grad de convingere şi de spontaneitate ca cel venit la întrebarea „Exist eu?”. Acest
răspuns vine pur şi simplu, nu poate fi niciodată formulat - el este sursa de unde se trage certitudinea fiinţării.
Aceste două întrebări conduc la un singur răspuns, singurul absolut satisfăcător pe care-l putem vreodată primi.

De ce este atât de greu pentru minte să se apropie de această perspectivă?

Perspectiva nu-i numai extraordinar de dificilă, dar minţii îi este imposibil să se apropie de ea. Cu toate acestea,
inimii îi este uşor s-o înţeleagă, ba chiar este foarte uşor şi ea o preia aproape imediat.

Cum putem înţelege cu inima? Cum putem experimenta asta? Cum ştim că nu suntem prinşi din nou într-o altă
reţea de concepte?

Inima este singura cale pentru a înţelege. Orice înţelegere adevărată se face prin inimă, în inimă. Noi credem că
înţelegem cu creierul în minte, dar înţelegerea se face instantaneu, ea vine din afara timpului şi nu din minte.
Cercetarea care precede înţelegerea şi formularea care-i urmează pot pune mintea la lucru ca pe un instrument, ca
pe un canal, dar infinita intuiţie creativă se află în inimă.

Adică tu vrei să spui că ideea că noi înţelegem cu mintea este total eronată, nu-i aşa?

Da. Mintea nu poate decât să adune obiecte, procese mentale, ea nu poate acumula înţelegere. Atunci când mintea
concepe ceva de înţeles, egoul spune „am înţeles”, dar în clipa în care a apărut înţelegerea, egoul nu era prezent.
Adevărata cunoaştere are loc dincolo de minte, în conştiinţă. Conştiinţa este cunoaştere. Acest lucru este adevărat
pentru orice tip de cunoaştere, chiar şi pentru cunoaşterea relativă, cea necesară rezolvării unei probleme de
matematică. Totuşi, atunci când cunoaşterea se referă la înţelegerea în sine, intrăm într-o dimensiune nouă,
deoarece inteligenţa devine conştientă de ea însăşi, înţelegerea este direcţionată spre adevărul absolută şi ea rămâne
cu noi pentru totdeauna – este ca un fel de implozie.

***

Actele de compasiune şi de bunătate pot veni de la ego sau din altă parte?

Adevărata bunătate şi compasiunea reală vin de la Sine, de la adevărata noastră natură şi nu de la ego. Pot exista
însă şi astfel de manifestări ce vin de la ego, dar ele sunt aparente şi apar ori de câte ori există o motivaţie
personală, ca de exemplu dorinţa de faimă, avantajul personal, profitul sau puterea. Compasiunea se naşte
întotdeauna din iubire.

Tu spui că ceea ce se numeşte în mod curent iubire sau altruism, adică a-l pune pe celălalt înaintea ta, are în
mod invariabil un motiv personal din partea celui care-o face?

Nu asta vreau să spun, ci din contra, noi cu toţii cunoaştem frumoase acte de altruism. Uneori, oamenii îşi riscă
viaţa ca să salveze pe cineva de la înec, se aruncă în apele îngheţate fără să se gândească de două ori; ei n-o fac ca
să-şi povestească aventura în faţa camerelor de filmat şi nici ca să câştige bani. Ei fac doar ce trebuie în
împrejurările date. O astfel de acţiune este compasiune pură.

Prin urmare, un act lipsit de ego, totalmente spontan, se poate ivi brusc într-o persoană care de altfel trăieşte
prin ego. Cam asta ai vrut tu să spui?

Cu siguranţă că da. Egoul nu este permanent. Ceea ce suntem noi cu adevărat este ceva permanent – adevărata
noastră natură. Egoul fiind un concept, el vine şi pleacă.
51
Aşadar, dacă egoul lipseşte, Sinele poate acţiona direct?

Da. Acţiunea ce are loc în absenţa noţiunii de fiinţă limitată este una armonioasă şi ea îşi are originea în
integralitatea fiinţei noastre.

Cu toţii cunoaştem unii oamenii care, în general, sunt de treabă şi alţii nu. Tu spui cumva că atât timp cât
ambele comportamente vin de la ego şi ele sunt motivate, aceşti oameni sunt diferiţi din punct de vedere al
acţiunii lor egoiste?

Bunătatea adevărată este totalmente naturală, spontană şi fără efort. Ea ne penetrează direct, instantaneu şi ne
atinge inima. Acest tip de bunătate poate să nu corespundă imaginii pe care o avem noi în mintea noastră şi care ne
spune că ea ar trebui să fie altfel. Uneori, bunătatea poate apărea ca o supărare, nu vine mereu cu zâmbetul pe buze
şi cu vocea blândă. Adevărata bunătate vine din viaţa însăşi şi, din această cauză, ea se află într-o perfectă armonie
cu situaţia respectivă. Falsa bunătate, însă, vine dintr-o intenţie, dintr-un scop ce are legătură cu o entitate
personală. Acest ţel poate fi lumesc sau spiritual, ca de exemplu, dorinţa de fi în rai în viaţa următoare. Nu contează
ce ţel are ea, dacă există un motiv personal, atunci aceasta nu este compasiune.

Da, mulţi oameni sunt de acord că bunătatea nu este un zâmbet continuu şi o voce caldă, însă ei te-ar întreba
cum ar putea arăta bunătatea ca o supărare? Poţi dezvolta puţin ideea?

Dacă tu vezi un vânzător de droguri că se apropie de copilul tău de 10 ani şi încearcă să-i vândă cocaină, poţi
acţiona într-un fel nu tocmai drăguţ, îţi poţi pierde zâmbetul şi chiar şi vocea blândă. Totuşi, această acţiune,
datorându-se unor motive personale, ar putea fi de bun augur şi pentru copilul tău şi pentru vânzătorul de droguri.

Cum ar putea fi ea bună pentru vânzătorul de droguri?

El, văzându-ţi supărarea în forma ei naturală sau ceea ce faci tu în acea situaţie, ar avea prilejul să înţeleagă natura
actului tău şi să se trezească.

Ai putea descrie un scenariu în care naturaleţea se confruntă cu cineva care pare să acţioneze într-un anumit
fel datorită unei motivaţii? Din această cauză, s-ar putea trezi acea persoană, aşa cum ar putea-o face
vânzătorul de droguri?

Naturaleţea nu trezeşte niciodată o persoană, ci ea elimină persoana. Inocenţa ta fără pereche, autenticitatea non-
judecării văd ori simt motivaţia - cauza ulterioară ce se află în bunătatea aparentă. Toate încercările pe care le face
acel om ca să te atragă în capcană, eşuează şi-l lovesc chiar pe el. Demnitatea ta firească îl va determina să-şi vadă
propria-i acţiune ca pe una inadecvată. Cât timp nu există cineva care să fie afectat, acţiunea lui se va reflecta
înapoi spre el, ca într-o oglindă şi atunci el va avea ocazia s-o înţeleagă.

Prin urmare, acţiunile ce par a fi sau nu pline de compasiune vin de la ego; compasiunea reală este adevărata
noastră natură, iar actele fireşti de compasiune se pot naşte numai acolo.

Da.

Cum îi putem ajuta pe ceilalţi? O putem noi chiar face?

Atâta timp cât există alţii, conduita noastră nu-şi poate avea rădăcinile în iubire. Pentru a-i ajuta pe alţii, cineva
trebuie să vadă clar mai întâi că nu există alţii şi trebuie să înceteze a mai proiecta un „eu” în celălalt,
conceptualizându-l ca persoană. Pentru a opri această proiecţie, mai întâi el trebuie să înceteze a se mai
conceptualiza pe sine ca persoană, altfel, în acţiunile noastre va exista mereu un motiv, deci o lipsă de puritate.
Primul pas în a-i ajuta pe alţii este să-i iubeşti. Ajutorul real îşi are originea în înţelegerea că noi nu suntem o
entitate personală.

***

În încercarea lor de a lucra cu emoţiile negative ce le afectează viaţa, unii oameni pot fi atraşi de non-dualism.
Ei pot fi copleşiţi de frică, furie, gelozie sau depresie. Ce le-ai putea spune acestora ca să-i ajute?

52
Faptul că cineva caută sănătatea, este un semn că el însuşi este sănătatea. Cum ar putea boala să cunoască boala,
deziluzia să cunoască deziluzia? Aşadar, există un anumit grad de conştienţă şi această conştienţă vine de la
sănătatea definitivă, ceea ce înseamnă că omul în cauză începe să-şi caute identitatea adevărată. Aşadar, este un
semn bun. Acel om trebuie să înceapă de la nivelul pe care-l are, adică să facă faţă în totalitate situaţiei cu care se
confruntă. De exemplu, nu este nimic în neregulă cu faptul că nu înţelege tot din această conversaţie. Ar fi fost o
problemă dacă omul era cu mintea dusă sau dacă nu era sincer. Ca să înţeleagă ceva, el trebuie să fie foarte simplu,
cu inima smerită şi să pornească cu sinceritate, fără să adopte poziţia savantului ce conduce un experiment.

Noi trebuie să devenim conştienţi nu numai de motivaţiile noastre personale, ci şi de modul în care ne raportăm la
ceilalţi (familie, prieteni, colegi de serviciu), precum şi de sursa emoţiilor noastre negative, de persoana care
credem că noi suntem şi a cărei supravieţuire le declanşează. Mai trebuie să fim conştienţi şi de impactul pe care
aceste emoţii le au asupra corpului nostru ca senzaţii; trebuie să primim aceste senzaţii fizice aşa cum apar ele, fără
să le atribuim teamă sau plăcere, să întâmpinăm situaţia şi să facem faţă informaţiilor senzoriale ce vin de la trup şi
de la aşa-zisă lume exterioară.

Această investigaţie nu poate fi limitată la jumătate de oră de meditaţie de două ori pe zi, ci ea trebuie să fie
preocuparea noastră permanentă. Trebuie să ne descoperim reacţiile noastre în situaţiile de zi cu zi şi să ne
obişnuim din ce în ce mai mult să avem o atitudine receptivă, lipsită de judecată sau concluzie. Dacă ne judecăm pe
noi înşine sau pe alţii, să observăm că o facem şi să trecem mai departe; ne putem vedea atitudinea ca pe un prost
obicei care se repetă, dar dacă ne luptăm cu el, atunci noi îi dăm şi mai mare forţă; dacă-l lăsăm în pace, el ne
părăseşte. Cel mai important lucru este să-l observăm şi astfel apare transformarea, purificarea. Viaţa noastră pare a
fi fragmentată în numeroase părţi, ca de exemplu, viaţa profesională, conjugală şi individuală. Treptat, treptat,
simţim armonia ce uneşte aceste părţi, iar mai târziu, vom descoperi că noi suntem unitatea care stă la baza lor.

Dacă cineva este nefericit sau supărat mai mult timp, de ce încearcă el să scape de aceste sentimente care au ca
fundal fericirea, iubirea şi sănătatea?

Când cineva se află în toiul unei depresii, este blocat acolo şi nici nu-i mai apare întrebarea „Cum să scap de
această stare?”. Această întrebare poate apărea numai dacă există un pic de conştientizare a situaţiei. Mai întâi
trebuie să-ţi recunoşti capacitatea de a fi conştient de situaţie şi apoi mai e ceva drum între starea de nefericire şi
martor…

Conştientizarea nefericirii?

Da, s-o observi. Altfel, dacă intri într-o depresie mai profundă, atunci n-o mai conştientizezi.

Da, este o stare de psihoză.

Şi în acel moment nu mai există nicio posibilitate de intervenţie terapeutică, dar chiar şi cele mai serioase depresii
sunt stări şi orice stare are un început şi un sfârşit, ea nu este permanentă. Atunci când ne dăm seama că ne încearcă
o depresie, o stare de nefericire, în loc să devenim şi mai deprimaţi, în loc să ne judecăm pe noi înşine spunându-ne
„iar mă aflu aici!”, putem să-i vedem frumuseţea stării, spunându-ne „eu nu sunt total cufundat în această stare,
deci există în mine ceva care nu se află în depresie”.

Stai un pic! O persoană deprimată are o mare problemă în a vedea frumuseţea care stă în depresia care-l
macină!

Eu nu vorbesc aici despre frumuseţea depresiei sale, ci de frumuseţea faptului de a fi conştient de această stare.

Frumuseţea conştiinţei?

Da, întocmai. Frumuseţea a ceva ce se află în lăuntrul lui, diferit de nefericire şi fără de care el n-ar putea fi
conştient de proasta lui dispoziţie.

Deci frumuseţea faptului de a-ţi recunoaşte depresia ca fiind un obiect.

Da. Un terapeut trebuie să-i arate pacientului său acest element pozitiv, ca mai târziu, el să poată recunoaşte această
calitate a conştiinţei, care va fi singur factor principal pentru vindecarea lui. Aşadar, eu i-aş spune unui astfel de
om: „Este important că în fiinţa ta există această capacitate de a vedea cum te simţi, cum gândeşti. Tot ce-ţi trebuie

53
este să-i acorzi mai mult spaţiu, să-i permiţi să intre, să fii receptiv în faţa ei.” Odată ce această capacitate este
recunoscută, ea îşi are propria viaţă.

Tu vrei să spui că atunci pacientul nu se mai opune depresiei, ci mai degrabă va conştientiza.

Da. Vor mai exista recidive, dar în intervalul dintre recăderi va exista o înţelegere lucidă în timpul căreia noţiunile
false - vechiturile adunate - vor fi eliminate spontan, ca şi când bezna dintr-o cameră va fi îndepărtată deschizând
fereastra şi lăsând lumina să intre acolo.

Va mai rămâne o amintire a acestei calităţi a conştiinţei şi ne vom reaminti această înţelegere, adică faptul că nu noi
suntem realizatorul acţiunilor noastre…

Şi nici cei care suferă de depresie.

Exact. Depresiile sunt precum ca norii pe cer. La fel cum razele soarelui îi evaporă, aşa şi conştiinţa va fi remediul
definitiv.

***

Recomanzi Hatha Yoga sau alte posturi?

Referitor la Hatha Yoga sau la alte abordări bazate pe poziţii corporale, menţionez că fiecăruia dintre noi trebuie
să-i fie clar ce scop are. Dacă abordarea respectivă întăreşte noţiunea de entitate individuală sau consolidează
identificarea cu trupul, atunci i-aş spune aceluia să stea departe de ea. Trebuie evitată orice metodă bazată pe vreo
tehnică anume ce duce la creşterea egoului, ca de exemplu exerciţiile de transformare la nivel fizic, căci ele nu te
vor apropia de adevăr. Orice tentativă care-şi are originea într-o entitate personală şi care solicită un efort, este
sortită eşecului.

Cu toate acestea, există şi un alt răspuns la întrebarea ta. Având în vedere că s-a înţeles faptul că noi suntem deja
ceea ce căutăm (există un singur lucru, nu există pluralitate şi noi suntem acel lucru, adică conştiinţa), această
înţelegere trebuie să pătrundă toate nivelurile structurii corp-minte. În acest caz, ca rezultat al acestei înţelegeri, nu
există nimic programat. După mine, ar fi bună o abordare bazată pe senzaţii, adică să privim mai în detaliu
multitudinea de senzaţii pe care o numim corp, cunoscând faptul că ele nu sunt nimic altceva decât conştiinţa, să
fim receptivi în faţa lor şi să le lăsăm să se dezvăluie în prezenţa noastră. Prin această conştientizare senzorială,
energiile înmagazinate în structura somatică se eliberează, iar înţelegerea că lumea se află în lăuntrul nostru devine
o trăire vie.

Ce este o senzaţie?

Ce ai tu în minte când pui această întrebare?

Atunci când eu îmi analizez trăirile, văd că ele sunt alcătuite din concepte şi senzaţii. Conceptele, cel puţin la
început, se nasc din senzaţii, cu toate că ele se pot trage şi din concepţii anterioare. În trăirea mea, elementul de
bază – dacă i-aş putea spune astfel – este senzaţia şi de aceea mi se pare important să-i cunosc natura.

Dintr-o perspectivă non-duală, nu există nimic care să fie o senzaţie.

Înseamnă că din aceeaşi perspectivă, nu există nimic care să fie o trăire.

Întocmai. Nimeni nu simte nimic şi nimic nu este de simţit. Există numai simţirea, o experienţă non-duală,
realitatea. Conceptul „senzaţie” implică o alegere, o diferenţă. Când spun „eu văd acest obiect” acest lucru implică
o trăire aparte faţă de auzire, atingere etc. De asemenea, eu sugerez că această vedere începe într-un anumit punct
temporal, are o durată anumită şi se termină la un moment dat. Făcând astfel, eu definesc limitările, ca de exemplu
ce nu a fost (vederea, auzirea sau atingerea) şi când nu a fost (înainte să înceapă şi după ce s-a sfârşit).
Suprapunând aceste limitări peste experienţa mea reală – care este nesfârşită – eu creez acest obiect aparte, numit
senzaţie. Aceste limitări, însă, nu au o realitate în sine, ele sunt nişte concepte la fel ca şi coada şi capul pisicii, care
sunt tot concepte.

Dacă spunem că „zahărul nu e dulce” atunci facem deosebire între cuvântul zahăr – care este un concept – şi
senzaţia de dulce, care nu este un concept. Care este natura acestui lucru care nu-i un concept?
54
Este realitatea însăşi, natura noastră adevărată, nesfârşită. Numai un concept o limitează.

Aşadar, atunci când văd culoarea roşie…

Tu eşti una cu ea.

Este o senzaţie oarecum limitată, dar nu-i albastru.

Este numai vederea şi după această trăire tu o califici spunând „a fost roşu”.

Deci senzaţia obiectivizată este un concept, dar vederea sau auzirea sunt însăşi conştiinţa.

Da, adevărata natură a senzaţiei este conştiinţa. Noi suntem unul şi acelaşi lucru, conştiinţa.

***

Care este natura emoţiilor şi a sentimentelor?

Emoţiile şi sentimentele au un profund impact asupra corpului nostru, ele sunt senzaţii declanşate prin impulsuri
mentale mult mai subtile, care la rândul lor îşi pot avea originea în două surse.

Primul tip de impulsuri îşi are izvorul în minte, în conceptul de entitate limitată şi aceste impulsuri corespund
emoţiilor negative - mânie, ură, frică. Ele generează stres, apăsare, constrângere sau tensiune la nivel somatic şi fac
să ne simţim corpul localizat corpul - o entitate limitată, alcătuită din carne şi oase.

Al doilea tip de impulsuri îşi are originea dincolo de minte, în esenţa noastră fundamentală şi aceste impulsuri
corespund emoţiilor pozitive - iubire, fericire, recunoştinţă, veneraţie, respect şi simţ al frumosului. La nivel
somatic, ele generează uşurare, destindere şi fac să ne simţim corpul ca pe o expansiune non-localizată a
conştiinţei.

Tu descrii emoţiile pozitive ca fiind aducătoare de relaxare şi de expansiune, iar pe cele negative, care-şi au
originea în ego, ca producătoare de tensiuni şi constrângeri. Aş vrea să te întreb dacă primele lasă în corp urme
mai mult sau mai puţin adânci decât o fac celelalte.

Primele chiar au puterea să şteargă urmele lăsate de celelalte. De exemplu, dacă cineva face o glumă într-o situaţie
tensionată, noi ne luminăm şi ne relaxăm un pic, căci umorul este o emoţie pozitivă.

Tu spui că emoţiile pozitive inopinate îndepărtează urmele pe care le lasă în corpul nostru o stare negativă
obişnuită. Eu nu mă refeream însă la stările negative care-şi au de multă vreme rădăcinile în corp, poate chiar
cu ani buni înainte.

Am folosit acest exemplu ca să arăt că noi suntem familiarizaţi deja cu acest mecanism şi am dorit să arăt cum
lucrează el. Dacă trăim frecvent stări psihice ce dau naştere unor emoţii negative, atunci la nivel somatic - în
muşchi şi chiar în celule - se poate instala o stare cronică.

Înseamnă că în structura şi în funcţionarea organismului uman, se schimbă ceva, nu-i aşa?

Da.

Această structură care s-a tot schimbat ani de-a rândul, mai este ea receptivă să îndepărteze sau să inverseze
prin intermediul puterii emoţiilor pozitive?

Da, prin puterea conştiinţei. Atunci când i se permite conştiinţei să pătrundă în zona senzaţiilor fizice, are loc un
fenomen similar cu cel care se produce atunci când lumina suprimă întunericul, adică ea curăţă întreaga structură
somatică şi înlătură vechile reziduuri. Acest proces poate dura numai o clipă. Dacă am purtat pe umeri o frică
permanentă timp de 30 de ani, mai întâi trebuie să scap de frică, lucru ce se petrece în clipa în care-mi dau seama că
nu sunt o entitate personală. Apoi, la un moment dat, corpul meu va trimite un semnal, o senzaţie, prin care-mi va
spune că această atitudine defensivă nu mai este cerută de împrejurările actuale şi - metaforic spus - umerii mei se

55
vor relaxa. După aceea senzaţiile ce se vor ivi vor fi şi mai subtile, iar dacă le acordăm atenţia cuvenită şi le primim
cu plăcere, atunci la acel nivel va avea loc o nouă eliberare.

Astfel, conştiinţa penetrează treptat întreaga structură şi textură a corpului şi desfiinţează reziduurile somatice ale
egoului. Pe măsură ce conştientizarea fizică se adânceşte, tensiunile şi apăsarea dispar. Corpul se simte transparent,
gol şi la un moment dat „luminos”. El nu mai este simţit ca o substanţă materială limitată la suprafaţă de piele, ci
mai degrabă ca un subtil curent al conştiinţei, care se măreşte în spaţiul înconjurător şi care, într-o etapă ulterioară,
îl va include. Atunci când asta devine trăirea noastră, într-adevăr se poate spune că noi rămânem în conştiinţă, în
prezenţa percepţiilor şi senzaţiilor fizice, ori altfel spus, că lumea se află în noi.

Această transfigurare a corpului este posibilă prin înţelegerea că noi nu suntem o entitate limitată, fapt ce conduce
la rândul lui la instaurarea atitudinii cuvenite şi binevenite. Această înţelegere este apercepţia instantanee a
prezenţei noastre – conştiinţa – cea care anihilează în strălucirea eternei noastre splendori, falsele identificări.

Notă
apercepţie: procesele prin care intervine în percepţie, influenţa exercitată de experienţa individuală anterioară

***

Ai putea să ne spui ceva despre cum te-a ajutat maestrul tău?

Cuvintele lui au şters din mintea mea îndoielile şi m-au lăsat deschis în faţa posibilităţii de a fi conştiinţa în
răstimpul dintre procesele mentale. Prezenţa lui a făcut o realitate vie din această posibilitate.

11
Există somn profund, dar moarte nu există
Ce face ca lumea diversă să pară un întreg atât de omogen şi plin de înţeles?

Sursa ei - conştiinţa - pune laolaltă diverse elemente, pentru că două obiecte nu se pot referi niciodată unul la altul.
Fiecare obiect se referă doar la sursa lui - conştiinţa. Două obiecte, fie ele gânduri sau percepţii, nu se pot pune
niciodată într-o relaţie mutuală.

Dacă două obiecte nu se pot pune reciproc în legătură şi într-un anumit moment nu poate apărea decât unul
singur, atunci noi ne-am putea aştepta ca rezultatul să fie unul fragmentat. Fără îndoială, el ne lasă impresia
unei materii continue, fără rupturi, nefracţionată. De unde provine aşa-zisa continuitate a întregului?

Din conştiinţă. Această continuitate este continuitatea conştiinţei. Această permanenţă nu aparţine lumii, ea se
manifestă atunci când trecem din starea de veghe în cea de visare sau în somnul profund. Lumea împrumută
continuitatea de la conştiinţă, la fel cum ecranul este elementul permanent ce se află în spatele filmului proiectat pe
el. Continuitatea, realitatea, fiinţarea, conştiinţa, toate sunt sinonime din acest punct de vedere şi ele se referă la
acelaşi „EU SUNT”.

Ai putea comenta viziunea budistă despre univers - care susţine că el este aidoma unui film ce apare ca o
succesiune de cadre în mişcare? Şi Ramana Maharishi folosea această analogie. Pe de altă parte, fizica nu
descoperă nimic de genul acesta. Dacă există totuşi vreo discontinuitate, ea ar trebui găsită în mecanica
cuantică, unde procesul de observare, „măsurarea” unui sistem fizic pare să genereze o discontinuitate
neaşteptată. Budiştii susţin că aceste discontinuităţi există şi că ei le pot experimenta. După tine, continuitatea
este „împrumutată” de la conştiinţă?

Da, continuitatea reală se află în conştiinţă. Conştiinţa este unicul „lucru” pe care-l experimentăm în mod direct ca
fiind continuu, neîntrerupt. Orice altceva este nepermanent. Lumea pare permanentă numai pentru că noi
transferăm accentul de la conştiinţă la obiecte, la aparenţe.

***

Care este diferenţa dintre moarte şi somnul profund?

56
Există somn profund, dar moarte nu există.

Poţi detalia puţin?

Moartea este o suprapunere, un concept, pe când somnul profund este adevărata noastră natură. Moartea nu este
reală, dar somnul profund este realitatea noastră permanentă.

Eu cred că această chestiune îşi are izvorul în supoziţia că în timpul somnului profund, conştiinţa lipseşte, iar
acest lucru se datorează faptului că nu avem amintiri din acea perioadă. Prin urmare, există o similitudine
aparentă: absenţa corpului, a lumii, a conştiinţei.

Da, dar ceea ce vezi atunci când priveşti un corp ce stă nemişcat, nu este adevărata experienţă a morţii. Ceea ce
contează cu adevărat este cunoaşterea originală şi nu proiecţiile.

Dacă facem comparaţie între un corp fără viaţă şi unul care doarme, nu spunem că unul este mai mult sau mai
puţin o proiecţie a celuilalt?

Bineînţeles că nu. Tu vorbeşti despre un concept al somnului profund sau despre un concept al morţii şi nu despre
trăirea lor concretă.

Da, însă întrebarea se naşte dintr-o experienţă obişnuită. Noi nu avem o cunoaştere originală a morţii şi nici
amintiri ori informaţii despre somnul profund. Prin urmare, care este cunoaşterea noastră directă?

Noi avem o cunoaştere foarte directă referitoare la somnul profund. Atunci când ne trezim, realmente nu se
schimbă nimic, aşa cum nu se schimbă nici ecranul la începutul sau sfârşitul filmului ce rulează pe el; ecranul se
afla acolo înainte, în timpul şi după finalul filmului. Somnul profund este constant şi prezent tot timpul. A-l
conceptualiza ca pe o stare ce începe atunci când „adormim” şi se termină atunci când „ne trezim” este ceva
asemănător cu starea ecranului atunci când pe el rulează sau nu filmul, dar această deosebire este doar un concept
referitor la ecran. Ecranul rămâne mereu acelaşi.

Aşadar, ideea de somn profund este întocmai ca cea de moarte, adică un concept?

Da.

Când spui că somnul profund există, dar moartea nu, tu nu te referi la somnul profund obişnuit, nu-i aşa?

Eu nu vorbesc despre starea de somn profund. Somnul profund îl cunoaştem foarte bine, direct, dar nu ne aducem
aminte de el în mod obiectiv. Lipsa amintirilor nu înseamnă absenţa trăirii, acest lucru este adevărat chiar şi în
cazul unei trăiri obiective. Dacă eu te întreb: „Ce-a fost în mintea ta exact la ora 20:00 pe 17 mai 1979?” sunt foarte
mari şanse ca tu să nu-ţi aduci aminte. Totuşi, tu n-ai nicio îndoială că n-ai existat la acea dată. Ai vreo îndoială că
nu exişti în timpul somnului profund? Adormi tu John şi te scoli cumva Bill, ori adormi ca „eu”, dormi ca „eu” şi te
trezeşti ca „eu”, rămânând martorul invariabil al acestor schimbări? Faptul că spui „dorm bine” dovedeşte că în
timpul somnului profund tu rămâi conştiinţa.

Care este semnificaţia faptului de a fi imparţial în căutarea adevărului şi cum este imparţială conştiinţa?

Pasiunea izvorăşte din convingerea că există ceva de câştigat sau de pierdut. În acest caz, există o segmentare, un
fel de lipsă de completitudine, fapt ce dă naştere dinamismului numit de noi pasiune, dorinţă, frică etc. Cu toate
acestea, în unitatea adevăratei noastre naturi, nu există nimic de câştigat sau de pierdut. Această prezenţă finală nu
are nicio motivaţie, niciun ţel. Ea este întotdeauna neutră, inocentă şi imparţială. Detaşarea nu este o calitate pe care
o putem cultiva - ea apare ca un produs secundar firesc atunci când ne aşezăm pe pământul nostru adevărat.
Conştiinţa, aşa cum era de aşteptat, este imparţială.

De pe poziţia unui martor, cum poate fi văzută această detaşare? Persoana are de înfruntat nevoile materiale,
reacţionează la conflicte sociale şi trebuie să facă alegeri; îşi asigură traiul zilnic, îşi cumpără hrană, plăteşte
chirie. În ce sens nu există nici un ţel şi nimic de câştigat?

Această persoană (martorul) poate părea chiar entuziasmată şi fericită de orice face, pentru că nu are motivaţie.
Acţiunile în care nu interferă egoul dezvăluie libertate şi entuziasm, sunt la fel ca cele ale unui copil jucăuş, care şi
57
el este imparţial, pentru că atunci când jocul se termină, rezultatul este unul imaterial şi copilul este gata să se
bucure de un nou joc.

Prin imparţialitate tu nu înţelegi o investiţie sau program, ci bucuria de clipă de clipă pe care o simţi când faci
ceva anume.

Indiscutabil. Totul este finalul, totul este o expresie a bucuriei. De aceea adevărata detaşare nu este fatalism.
Fatalismul dă naştere unui comportament pasiv, indiferent, lipsit de libertate şi spontaneitate, pe când detaşarea nu
este nici activă şi nici pasivă – ea este calmă, liniştită. Cu toate acestea, esenţa noastră lăuntrică nu este implicată şi
ea rămâne în gloria sa ca un martor imparţial al aşa-numitei acţiuni.

Pe lespezile vechilor temple indiene erau sculptate imagini ale unor zeităţi antrenate în tot felul de practici sexuale.
Chipurile lor arătau o totală detaşare, o seninătate absolută ce simboliza pacea finală, iar corpul – atât cel individual
cât şi cel cosmic – îşi săvârşea activitatea spontan.

O consecinţă evidentă a non-dualităţii este aceea că nu există alţii. Atunci când suntem lămuriţi că este aşa,
cum se trăieşte mai departe viaţa socială cotidiană?

Cu toţii cunoaştem momente preţioase în relaţiile noastre, clipe de iubire altruistă, de renunţare, de înţelegere
mutuală, iar acestea se întâmplă atunci când două inimi îşi împărtăşesc sentimentele fără cuvinte. Aşa se trăieşte…

Dar toate acestea sunt doar momente. Tu spui că există un flux continuu... Pentru cei mai mulţi oameni, aceste
clipe sunt destul de rare şi cele mai multe întâmplări implică o percepţie clară a unui sine faţă de alţii.

Este adevărat, însă noi cunoaştem aceste clipe şi ele ne lasă nostalgia unităţii, împlinirii. Cel mai important lucru
este să înţelegem că în timpul acestor clipe noi am fost conştiinţa de dincolo de toate procesele mentale. Atunci
când ne considerăm astfel, nu mai există separaţie şi nu mai e vorba despre conştiinţa lui Francis şi cea a lui David.
Această trăire are propriul său parfum şi el este de neuitat.

Dacă nu există alţii, înseamnă că nu există nici moralitatea care apare din acţiunile unuia sau altuia. Prin
urmare, non-dualitatea nu aduce cu sine nicio poziţie morală?

Nu. Moralitatea nu este necesară pentru că acţiunea ce izvorăşte din înţelegerea experienţei că nu există alţii nu
poate nedreptăţi pe nimeni . Este perfectă, corectă şi „la locul ei”. Eu nu spun că moralitatea instaurată de religie şi
de societate nu are nicio valoare. Moralitatea este utilă pentru a menţine o anumită ordine în societate, să împiedice
haosul. Ea îşi are rădăcinile într-o profundă intuiţie spirituală a fondatorilor de religii, dar ea poate include şi
preocupări sociologice specifice unei anumite civilizaţii, ce acum sunt învechite în diverse medii. Moralitatea
adevărată se creează în fiecare clipă - ea este în total acord cu situaţia dată, deoarece vine din viaţa însăşi. Acest
lucru vrea să spună expresia: „Lumea ucide, spiritul dă viaţă.”

Atunci când s-a înţeles acest lucru, când nu mai există alţii, atunci nici persoana nu mai există. Da, nu există
nimeni. Fiecare problema apărută este rezolvată prompt, într-o manieră total adecvată. Legile şi codurile uzuale de
conduită ce menţin coeziunea socială sunt ascultate mai tot timpul nu pentru că ele ar conduce spre Adevărul Final,
ci pentru că sunt rezultatul absenţei separării - cineva este spontan un bun părinte, soţ, vecin, cetăţean, potrivit
împrejurărilor date.

***

Care este scopul raţiunii?

Raţiunea este un instrument. Logica raţională este un proces în timp. Chiar şi în cazul cunoaşterii relative, de
exemplu în ştiinţă, logica raţională în succesiune temporală nu este esenţa procesului creativ. De pildă, înainte de a
găsi soluţia la o problemă de matematică, există un mod de „vizualizare” spaţială simultană a diverselor ei
componente, fapt ce le reduce la un întreg sintetic ( a sintetiza înseamnă a pune laolaltă), astfel încât ele se pot
dizolva în înţelegere, în inteligenţă. De observat este faptul că verbele „a dizolva” şi a „rezolva” au în limba
engleză aceeaşi rădăcină şi acelaşi înţeles literal (to dissolve, to solve). Dacă diversele elemente ale problemei se
pun corect la locul lor, atunci (di)soluţia este foarte aproape.

Am putea compara acest proces de „vizualizare” spaţială cu rezolvarea unui puzzle în care configuraţia pieselor nu
este cea definitivă, dar destul de aproape de poziţia lor finală, astfel că avem posibilitatea să „umplem golul”. Noi
58
vedem soluţia „dintr-o dată”, ceea ce înseamnă de fapt că observam cum conţinutul curent al minţii noastre se
dizolvă în inteligenţă.

Ceea ce numim noi raţionament sau cel puţin partea lui creativă, chiar şi la nivel relativ, se bazează mai ales pe
acest proces de „vizualizare”. Acelaşi instrument poate fi folosit şi la nivel absolut, în căutarea adevărului, dar în
acest caz el este pus în mişcare de intuiţia adevăratei noastre naturi. Ca rezultat al acestei străfulgerări, mintea,
împreună cu toate capacităţile pe care le are, inclusiv cu abilitatea ei de a raţiona, devine servitoarea Adevărului
Final.

Şi raţiunea, de-acolo înainte, va fi una superioară?

Corect, pentru că ea îşi ia directiva din atemporal…

Şi ţinteşte către infinit…

Da, ea-şi extrage convingerea şi certitudinea din Adevărul Final. Este un moment extrem de fericit să te regăseşti
pe tine însuţi, în final, pe un teren solid.

Există o mulţime de abordări ale adevărului, la diverse nivele şi prin intermediul unor diferite tipuri de maeştri.
Atunci când un căutător al adevărului urmează o anumită linie, ca de pildă cea a non-dualismului, cum poate
şti că nu se află pe un drum greşit? Cum poate descoperi că a ajuns la ceva ce-l duce la adevăr? Care sunt
indiciile acestei autenticităţi ?

Îi va spune propria lui mulţumire. Care este indiciul care-ţi arată că eşti fericit? Tu ştii când eşti fericit şi n-ai
nevoie să-ţi spună cineva asta. Altfel spus, fericirea se cunoaşte pe sine, prin sine. Indiciul că te-ai întâlnit cu un
maestru adevărat, cu un înţelept – în realitate, a întâlni un înţelept înseamnă a te întâlni cu tine însuţi - este bucuria.
Tu nu poţi avea îndoieli referitoare la fericire, ea îţi vorbeşte in inima ta.

Nu este posibil ca unii căutători ai adevărului să fie amăgiţi, dar totuşi fericiţi până la limita extazului, crezând
că şi-au găsit calea, când de fapt ei se află pe un drum greşit?

În acest caz, ei merg într-un vis, este ca şi când ar consuma un drog, dar la un anumit punct ei se vor trezi. Dacă
fericirea lor se trage dintr-un obiect, atunci ea se va sfârşi. Atunci când fericirea lor stă în propria libertate, în
descoperirea propriei lor comori – adică ceea sunt eu cu adevărat - atunci există un sentiment înviorător care nu mai
dispare niciodată. Este absolutul.

12
Tu iubeşti IUBIREA
Un învăţător al non-dualităţii din zilele noastre a făcut următoarea remarcă, anume că un trup relaxat este unul
mort - afirmaţie oarecum paradoxală. În societatea noastră, relaxarea este o virtute pe care ne-o dorim; există
însă metode care ne amăgesc. Mă întreb dacă am putea lămuri ce-a vrut el să spună…

O cale de a lămuri acest lucru este să-ţi pui întrebarea invers: „Ce este un corp plin de viaţă? Ce este viaţa în corp?”
Sursa fundamentală a tot ce există, viaţa însăşi, este conştiinţa. Tot ce se manifestă - inclusiv lumea şi corpul -
apare în conştiinţă ca senzaţii şi gânduri. Prin urmare, un corp viu este unul plin de conştiinţă, deschis total în
conştiinţă. Acest lucru nu trebuie însă înţeles intelectual, indiferent cât este el de valabil; el indică spre o experienţă
în care corpul, în loc să fie simţit solid, opac, greu, mort, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit, el este simţit aerian,
transparent, fără masă, eminamente viu. Cât timp ne păstrăm ideea că noi suntem corpul - un obiect cu masă şi
contur - îi întreţinem greutatea, soliditatea, obiectivitatea - îl facem inert şi mort ca de piatră.

Când descrii o piatră ca ceva bine definit, cu masă şi formă distinctă şi spui că ea este moartă, oamenii sunt de
acord. Atunci când spui acelaşi lucru despre un corp ce pare opac, cu formă, ei vor obiecta spunând:„Nu. Ce
înţelegem noi prin viu nu este forma, greutatea, ci sensibilitatea şi conştiinţa” Unii ar spune că pot sta lungiţi şi
total relaxaţi, dar sensibili şi foarte conştienţi de tot ce-i în jur, deci ei nu-s ca piatra, ci vii. Eu cred că această
problemă vine din faptul că noi nu înţelegem de ce „un corp relaxat este un corp mort”.

59
Înainte de a continua cu explicaţia, să ne gândim că ceea ce omoară corpul este identificarea noastră cu el, iar ce-l
face viu este dezidentificarea noastră de el. Revenind la întrebarea ta, s-ar putea spune că relaxarea finală se află
dincolo de activitate - pasivitate, încordare - destindere. Această relaxare definitivă nu poate fi obţinută câtă vreme
tute identifici cu trupul. Dacă foloseşti anumite metode sofisticate de relaxare, poţi atinge un anumit grad de
vacuitate, expansiune sau lumină, îţi poţi simţi corpul total destins, în aparenţă un corp vid. Şi ce-i cu asta? Încă eşti
prins în dualitate, ca un subiect ce înfruntă lipsa senzaţiilor, un obiect mort, un corp mort. Mai devreme sau mai
târziu, apare din nou plictiseala, urmată de teamă, dorinţă şi activitate.

Atunci când înţelegem că ceea ce suntem - conştiinţa - nu poate fi perceput ca pe un obiect, ne dezidentificăm de
corp instantaneu şi fără niciun efort şi ne descoperim sinele ca pe o binecuvântare dincolo de activitate şi pasivitate.
Din poziţia observatorului dezidentificat, urmele psihologice şi somatice ale vechilor trăiri îşi pierd potenţialul şi
virtutea înainte de a fi complet eliminate la timpul potrivit.

Numai astfel putem scăpa de greutatea la care făceam aluzie mai înainte. Atâta timp cât ne identificăm cu un
complex corp-minte perceput, această identificare întreţine în corp unele zone întunecate (care nu au fost explorate
şi nu sunt deschise conştiinţei) şi unele localizate (muşchi tensionaţi, pe care-i percep ca fiind „eu”).

Acest portret în alb şi negru, pe care-l facem senzaţiilor fizice, este ceea ce în mod obişnuit numim „eu” sau
„corpul meu” şi tot el este şi ceea ce înţelegem noi prin corp mort, adică o mulţime de vechi şabloane moştenite din
trecut. Dacă încercarea de a-ţi destinde zonele încordate îşi are originea în persoană, această entitate activă, pentru
a-şi păstra existenţa, îşi va găsi noi localizări. Zonele tensionate pot fi curăţate sau relaxate, dar se vor crea tensiuni
în altă parte şi noi continuăm să fim un corp mort „relaxat”, pentru că, metaforic spus, am mutat „leşul” dintr-un
loc într-altul.

Adevărata lepădare de sine are loc în absenţa egoului, în lipsa agitaţiei şi are rezultatul ei este eliberarea şi
extinderea în mediul înconjurător a energiilor blocate în vechile locaţii. Zonele întunecate se deschid şi devin
sensibile, iar întreaga structură psihosomatică revine treptat la starea sa naturală.

***

Deseori am senzaţia că trebuie să existe un mod de viaţă corect, să reduc zgomotul din viaţa mea, ca să zic aşa.
Există ceva ce-ar trebui să-mi impun să fac sau apare ceva de la sine, pe măsură ce mi se adânceşte înţelegerea?

Felul corect de a trăi vine printr-un proces de autocorecţie, numai din înţelegere. Atunci când înţelegem că vechile
noastre moduri de a face faţă situaţiilor nu sunt cele mai potrivite, ne schimbăm natural abordarea lor, iar această
schimbare nu implică niciun efort.

Schimbarea nu apare în minte?

Mintea poate fi folosită ca un instrument şi atunci nu mai există împotrivirea. Când vezi clar că este nevoie să faci
sau să eviţi ceva anume, acţionezi sau te înfrânezi. Cât timp acţiunea sau non-acţiunea ta vine dintr-o viziune clară,
nu există nici conflict şi nici sforţare.

Dacă maestrul tău îţi dă un sfat despre ceva ce trebuie schimbat (ce tu nu ştii), tu trebuie să-l urmezi chiar dacă
n-ai încredere, dacă n-ai înţeles chestiunea respectivă?

Un maestru autentic nu-ţi impune nimic, el îţi dă doar o sugestie pe care tu o poţi lua în considerare încercând să-ţi
dai seama ce vede el şi tu nu. Dacă este vorba despre un pericol iminent, atunci nu mai ai timp să reflectezi şi poate
trebuie să acţionezi chiar dacă n-ai încredere sau garanţie, amânând pe mai târziu înţelegerea intelectuală a situaţiei.
În orice caz, încrederea în maestrul tău - nu în persoana lui, ci în realitatea finală pe care el o reprezintă atât de
frumos - vine de la inteligenţa superioară, aşa că nu se poate spune că acţiunea ta nu vine din înţelegere.

Înţelegerea adevărată nu înseamnă în mod necesar înţelegere raţională. Atunci când suntem mişcaţi de iubire sau de
frumos şi aceste emoţii, chiar dacă ele par iraţionale, vin de la inteligenţa superioară. Dacă nu este nevoie de vreo
acţiune imediată, atunci ar fi mai bine să aştepţi până în clipa în care înţelegerea ta este completă. La nivel
pedagogic, maestrul tău îţi poate propune o atitudine diferită, care ar putea fi mult mai armonioasă şi pentru tine nu
există nicio altă cale de a fi sigur de ea decât s-o pui în aplicare.

60
În orice proces de învăţare, încrederea este inerentă. Încrederea îi permite puiului să zboare pentru prima dată,
copilului care nu ştie să înoate să se arunce în apă când părintele este lângă el, gata să-l prindă, elevului violonist să
încerce să ţină altfel vioara în mână, aşa cum îi spune profesorul lui…Pasărea are încredere din instinct, copilul din
iubire, elevul violonist din raţiune, iar căutătorul adevărului din înţelegerea supremă, cea care înglobează în sine
instinctul, iubirea şi raţiunea. Încercarea este parte a cercetării spirituale, precum experimentul este partea
investigaţiei ştiinţifice. Tu urmezi sfatul dat de maestrul tău, dar în cele din urmă, ajungi la propria ta înţelegere.

Prin urmare, cred că nu ar fi de un real folos să urmăm un sfat la mâna a doua, ca de exemplu să devii
vegetarian pentru faptul că altcineva a primit acea recomandare.

Referitor la sfaturile la mâna a doua, trebuie mereu să ai grijă că pot apărea distorsiuni. Cu toate acestea, este
necesar să rămâi receptiv, deschis la orice recomandare pe care maestrul tău ţi-o face direct. De exemplu, dacă el îţi
sugerează să devii vegetarian, tu îi eşti dator să încerci acest regim alimentar, iar după ce-ai făcut-o un timp, vei fi
în stare să ai o părere bazată pe propria ta experienţă. Aceasta este o parte a procesului de dezvăţare şi el te învaţă o
mulţime de lucruri despre vechile tale convingeri şi obiceiuri. Dacă mergi în excursie într-o ţară exotică,
descoperirile pe care le faci în legătură cu tine însuţi sunt mult mai importante decât peisajele pe care le vezi şi
decât oamenii cu care te întâlneşti. O schimbare în dietă este asemănătoare cu o excursie într-o ţară necunoscută.

Răspunsul tău pare a fi, cu excepţia cazurilor de urgenţă care sunt rare, că nu există un lucru impus cu
adevărat. Totul se bazează pe înţelegere şi acest lucru îţi permite să înţelegi acţiunea.

Întocmai. Cu toate acestea, există împrejurări în care dacă urmezi o recomandare făcută de cineva faţă de care ai
respect şi încredere şi amâni să tragi vreo concluzie, s-ar putea să fie calea cea mai directă, deoarece înţelegerea nu
va fi una exclusiv intelectuală, ci una bazată şi pe experienţă – aşa cum am ilustrat prin exemplul cu elevul
violonist. În loc să-şi întrebe profesorul dacă va fi profitabil pentru el să-i urmeze recomandarea sau să amâne
punerea ei în practică, tânărul poate încerca noua metodă şi se va convinge imediat.

Ce se întâmplă dacă nu ai un maestru? Unde găseşti pe cineva care să-ţi facă astfel de recomandări, să
dobândeşti înţelegere şi să-ţi dezvolţi modul de viaţă corect?

Mai întâi să înţelegem că acest mod de viaţă corect nu este o colecţie de reţete sau de sugestii. Viaţa nu-i ca
bucătăria şi cărţile nu ne pot spune cum să ne purtăm cu soţia, cu copii etc. Modul corect de viaţă se trage dintr-o
înţelegere globală ce conţine în mod potenţial toate ingredientele şi întreaga pricepere care, în cele din urmă, îl vor
face pe discipol să fie independent şi să trăiască în armonie şi fericire. În mod potenţial, această înţelegere globală
stă la îndemâna tuturor, dar numai cei care au atins o anumită maturitate îi sunt deschişi. Pe vremea când eram nou-
venit pe calea spirituală, un prieten m-a dus la o librărie metafizică în Cartierul Latin din Paris. Am fost uimit să
descopăr noua librărie la o adresă care-mi era foarte familiară, căci pe vremuri, când interesul meu pentru Adevărul
Final se afla într-o stare latentă, obişnuiam să mă plimb pe acea stradă. Student fiind, mi-am petrecut în acea zonă
mulţi ani din viaţă şi cunoşteam toate librăriile de-acolo, sau cel puţin aşa credeam eu. Am fost tare surprins când
prietenul meu mi-a spus că acea librărie greu de observat fusese acolo în toţi acei ani, dar nu fusese vizibilă decât
pentru căutătorii adevărului. Adevărul - simbolizat în această analogie prin librăria respectivă - se află întotdeauna
la vedere, el este la dispoziţia tuturor, dar numai iubitorii lui, datorită dorinţei lor de a-l găsi îl pot recunoaşte.

La fel cum toate busolele indică nordul, aşa şi mintea şi inima căutătorului de adevăr se îndreaptă invariabil spre
Adevărul Final. În clipa în care căutătorul se descoperă a fi interesat spontan şi mai tot timpul de Adevărul Final, el
trebuie să ştie că este cu adevărat norocos şi că această preocupare sacră vine de la divinitate. Când el doreşte să-şi
întâlnească maestrul - Adevărul Final în formă umană - trebuie să ştie că nicio putere din lume nu l-ar putea
împiedica şi atunci când dorinţa lui devine puternică şi statornică, forţa şi fermitatea sunt semne că realizarea ei
este iminentă.

Întrebarea ta se bazează pe supoziţia că cel care caută adevărul - ca entitate personală - este Sursa dorinţei pentru un
maestru. Din acest punct de vedere, pe bună dreptate se poate întreba cineva dacă va întâlni vreodată un astfel de
maestru rar, deoarece, statistic vorbind, oamenii excentrici nu sunt buni. Din fericire, presupunerea noastră iniţială
este discutabilă, cât timp egoul nu poate dori această întâlnire, la fel cum căprioara n-ar vrea deloc să stea faţă în
faţă cu vânătorul ei. Dorinţa de maestru, care de fapt este o formă de dorinţă de adevăr, vine de la absolut şi nu este
un gând ce iese la iveală în creier, întâmplător. Această dorinţă de Graţie vine din însăşi Graţia şi este o promisiune
a împlinirii ei. Atunci când discipolul este pregătit, maestrul apare.

61
Aşadar, nu e lipsă de maeştrii…Dacă lipseşte ceva, atunci discipolii serioşi sunt cei care lipsesc. În afara
perfecţiunii pure a absolutului, aşa-zisul discipol şi aşa-zisul maestru apar exact la timp ca ei să participe - prin
învăţarea şi predarea aparentă la care recurg - la celebrarea universală.

Eu am o profesie dificilă, de aceea mi-e greu să mă menţin pe cale. Evenimentele mă aruncă de pe drum. De
pildă, am dificultăţi în interacţiunea mea cu semenii. Pot face uz de aceste experienţe, astfel încât ele să-mi
adâncească înţelegerea mai mult decât să mă îndepărteze de adevăr, ori ele acţionează doar ca o diversiune?

Aceste evenimente sunt aici ca să te ajute, să-ţi adâncească profunzimea. Se spune că înţeleptul Krishna Menon
socotea că o slujbă în poliţie sau în armată era o bună alegere pentru un discipol aflat pe calea adevărului, pentru că
astfel de condiţii provocatoare reprezintă un excelent test pentru gradul lui de echilibru sufletesc. Altfel spus, „Dacă
o poţi face aici, atunci o poţi face oriunde!” Eu nu sunt sigur dacă Krishna Menon a făcut sau nu această
recomandare, iar dacă chiar a făcut-o Atunci a fost serios, însă ea ilustrează faptul că evenimentele provocatoare îţi
dau prilejul să te dezvolţi spiritual şi ele sunt măsura maturităţii tale.

Aceste evenimente vin spre tine pentru că au să te înveţe ceva. Cu toate acestea, tu nu trebuie să accepţi cu
pasivitate totul. Poate, uneori, acţiunea cea mai nimerită este să pleci din locul în care te afli. De exemplu, dacă
cineva abuzează cu vorbitul la telefon, tu pui receptorul în furcă, căci nu aveţi un punct comun despre care să
vorbiţi, aşa că nu trebuie să cedezi.

Atunci când mă aflu în toiul unei interacţiuni dificile, mi-e greu să rămân în echilibru. Cum îmi pot păstra
calmul?

Trebuie să vezi situaţia din completitudinea ta, adică nu doar să vezi persoana din faţa ta, ce spune, cum arată, cum
acţionează, ci să fii conştient de propriile tale reacţii, frici, dorinţe, gânduri şi senzaţii fizice. Această conştientizare
va aduce o schimbare în fiinţa ta îţi va permite să înfrunţi creativ situaţiile, în loc să repeţi iar şi iar aceleaşi
răspunsuri. Poţi face faţă unei situaţii fără să existe o implicare personală. Situaţiile sunt aici ca să te înveţe această
atitudine de echilibru - este un proces de purificare prin înţelegere.

Cât timp tu te crezi o entitate individuală, te simţi ameninţat şi trebuie să te autoprotejezi, pe când dacă vezi situaţia
din integralitatea ta, atunci nu mai există nimeni care să aibă nevoie de protecţie şi nici nimeni care să atace. Va ieşi
la suprafaţă o acţiune sau o non-acţiune, un gest, un zâmbet, o linişte binefăcătoare sau un eveniment neaşteptat pe
care l-am putea numi miracol, toate se vor naşte din această înţelegere şi vor aduce o rezolvare.

Prin urmare, oamenii care cred că muncesc - modul nostru de viaţă comun care de fapt ne este potrivnic - au o
părere greşită referitoare la ce înseamnă căutarea adevărului. Trăind o viaţă activă obişnuită, îţi poţi folosi
fiecare clipă încercând să-ţi aprofundezi înţelegerea.

Evident. Scopul oricărei situaţii este să-ţi adânceşti înţelegerea. Existenţa noastră este o continuă învăţare prin
intermediul situaţiilor şi de la situaţii. Viaţa însăşi este cea care ne învaţă fericirea. Maestrul se află tot timpul în
noi, înveşmântat în situaţii mereu schimbătoare. Noi trebuie să le primim cu bucurie, cu iubire şi să le ascultăm cu
aceeaşi atenţie pe care o dăm cuvintelor maestrului nostru. Astfel, noi descoperim că fericirea fără cauză, cea pe
care o trăim în prezenţa glorioasă a maestrului nostru, este baza permanentă a activităţilor noastre cotidiene.

***

Obişnuiam să cred că devoţiunea şi veneraţia erau tot ce-mi trebuia. Totuşi, de când am început să mă adâncesc
mai profund în literatura sacră şi chiar mai mult decât atât, prin discuţiile noastre mi s-a întâmplat să nu mă
mai simt un credincios sau ceva similar.

Asta-i bine.

Mă întrebam dacă mi-ar folosi să aflu ce mi s-a întâmplat.

Dacă te crezi credincios, acest lucru te împiedică să fii un adept perfect, pentru că el nu are nici o imagine despre
sine. Singurul obiect al gândurilor lui este ceea ce el iubeşte. Atunci când iubeşti, te pierzi în iubirea ta. Atunci când
devii profund interesat de adevărata ta natură, devii, fără să-ţi dai seama, un credincios perfect, dincolo de toate
imaginile. Iubirea ta pentru Adevărul Final este perfectă, mult mai curată decât cea pe care o ai pentru o persoană,
chiar şi pentru maestrul tău - atâta timp cât îl consideri o persoană – sau pentru orice imagine a adevărului, ca de
exemplu un idol. Iubirea ta pentru adevăr este eliberată de limitări şi de ataşamente.
62
Dacă tu te identifici cu organismul corp-minte, dorul tău pentru obiectul pe care-l iubeşti este întinat de o cerere
secretă, adică dorinţa de a fi iubit, de a fi fericit. Atunci când cauţi adevărul, tu nu proiectezi un rezultat anticipat.
Dorinţa ta rămâne inocentă, lipsită de orice viciu personal sau emoţional. Tu ascuţi inteligenţa de dragul
inteligenţei, iubirea de dragul iubirii. Tu iubeşti Iubirea şi nu mai există loc pentru ego, ataşament sau orice altă
emoţie negativă.

Eu mă tot gândesc la mine ca la o femeie, soţie, psiholog şi aceste identificări se consolidează în fiecare zi prin
interacţiunile mele cu ceilalţi. Ştiu că ele sunt etichete, la fel cum erau gândurile mele că sunt un om credincios.
Pot spune că aceste mărci nu s-au diminuat aşa cum s-a întâmplat cu sentimentul de adoraţie. Care este cauza?

Ce-ai trăit tu este o transferare de la credincios la căutător - o poziţie mult mai impersonală. De aici încolo, ai
ocazia să vezi limpede că a te considera o persoană este o dependenţă fatală care-ţi face viaţa nefericită şi te
împiedică să fii un credincios perfect, o soţie perfectă sau desăvârşit un căutător al adevărului.

Cât timp există un credincios, adorarea este imperfectă. Adorarea adevărată are loc atunci când credinciosul este
mistuit în totalitate de focul adorării, iar acest lucru implică o lipsă absolută de împotrivire, o deplină lepădare de
sine. Dacă tu capitulezi în faţa Adevărului Final, însă în acelaşi timp doreşti să fii prezent ca un credincios, pentru a
te bucura de apropierea celui iubit, atunci renunţarea ta nu este completă. Ca să se obţină fuziunea finală,
credinciosul trebuie să moară. Când se întâmplă astfel, noţiunea de credincios sau oricare alta asemănătoare, nu
este doar slăbită, ci distrusă în totalitate.

Având în vedere că adoratorul nu poate produce el această fuziune, că noi nu putem face nimic, trăieşte în această
non-cunoaştere şi non-fericire, primindu-ţi cu bucurie gândurile şi senzaţiile. Când vine clipa decisivă, când auzi în
adâncul fiinţei tale chemarea celui iubit, fii sigură că renunţarea ta este totală şi la toate nivelele. Abandonarea
corpului şi a minţii, a inimii şi a sufletului lasă amprente dulci şi ea îţi dă curajul să învingi iminenta moarte a
iluziilor tale. Fii curajoasă! Fixează-te în conştiinţă şi priveşte imaginea lui „eu”, iar cortegiul lui de frici şi dorinţe
se dizolvă în splendoarea Prezenţei Tale Eterne.

Tu spui că noi acţionăm adesea din completitudinea noastră. Cum este ea şi cum putem şti că acţionăm astfel?

Completitudinea înseamnă absenţa diviziunii generate de imaginea „eu”. În această absenţă, noi ne aflăm în
integralitate, pe terenul nostru nedivizat.

Acţiunea ce vine de la înţelegerea nedivizată îşi găseşte locul potrivit. Atunci când rezolvi un puzzle, cauţi o piesă
care să se potrivească într-un anumit loc gol, o găseşti şi tu ştii fără nici o îndoială că ai pus-o la locul ei. La fel se
întâmplă când afli răspunsul corect la o situaţie dată, tu-l ştii nu pentru că urmezi toate instrucţiunile de tipul „să
faci asta”, „să nu faci aia”, ci pentru că este lucrul corect ce trebuie făcut aici şi acum, în împrejurările date.

Dacă eu mă confrunt cu cineva care se poartă urât cu mine, mă aflu într-o situaţie foarte dificilă. Tu-mi spui să
acţionez astfel încât să nu existe vreo separate între mine şi respectivul? Nu este foarte uşor să văd cum aş putea
primi gândul lui rău şi să nu mă supăr; de fapt, am tendinţa să fug de acel om. Cum se face asta?

Dacă acea persoană se poartă urât cu tine, de ce accepţi? Decizia ta de a-l părăsi este cea corectă.

Şi eu voi acţiona din integralitatea mea?

Desigur. Tu vezi situaţia în totalitatea ei, inclusiv sentimentele şi gândurile tale şi acţiunea se naşte în afara lor,
adică să stai sau să pleci, să spui ceva sau să taci, ori poate chiar să-i dai acelui om o bomboană. Această acţiune va
fi perfectă pentru voi amândoi.

Am avut o experienţă care mi-a arătat că eu nu sunt un lucru, un obiect, dar nu ştiu cum s-o fructific mai
departe sau ce semnifică ea. Mă poţi ajuta?

Când te referi la această experienţă, înseamnă că ea nu mai este prezentă?

Nu, pot spune că încă e prezentă. A fost o schimbare radicală. Câteodată sunt mai conştient, altă dată mai puţin,
dar experienţa mea încă este acolo şi mi-a lăsat impresia că nu sunt nici mintea, nici corpul şi nici vreun alt
obiect. Mă poţi ajuta s-o înţeleg? Unde trebuie să plec de aici?

63
Cine vrea să plece undeva?

Poate cineva care a avut o reflecţie a experienţei…mintea mea…Nu ştiu.

Dacă tu înţelegi că nu eşti nici corpul şi nici mintea, dacă vezi limpede asta, atunci nu mai există nicio dorinţă de a
pleca undeva.

Înţelegerea mea este limitată. Cum o pot îmbunătăţi? Foarte des revin la vechea idee că eu sunt un complex
corp-minte.

În acele momente tu uiţi înţelegerea, dar ea nu te uită pe tine. Nu este nevoie s-o îmbunătăţeşti - ea aşa este şi tu nu-
i poţi adăuga nimic în plus şi nici nu-i poţi scoate ceva. Ea este perfectă aşa cum este. Păstreaz-o doar în inima ta,
fă-ţi-o cea mai bună companie, punctul de referinţă permanent. Foloseşte-o şi revin-o la ea cât de des o poţi face.
Această înţelegere este prietena ta cea mai bună, se află aici pentru tine. Atunci când crezi că ai pierdut-o, tu cauţi
de fapt cu disperare colierul ce se află chiar la gâtul tău.

Eu înţeleg şi dorinţa de a fi un bun discipol pe calea adevărului; dorinţa vine direct din adevăr. Referitor la acest
lucru, îmi vine acum în gând dialogul dintre un elev şi maestrul lui de arte marţiale.
elevul: „Cât timp mi-ar lua să devin un maestru?”
maestrul: „Zece ani, dacă lucrezi 6 ore pe zi.”
elevul: „Şi dacă lucrez 12 ore pe zi?”
maestrul: „În acest caz, 20 de ani!”

Ideea este că totul se dobândeşte în non-acţiune. Dacă încerci să dobândeşti mai mult, o vei face şi mai puţin, în
afară de cazul în care încerci în mod spontan să obţii non-dobândirea. Această spontaneitate provine direct din
înţelegerea că nu este nimic de obţinut, că tu eşti deja ceea ce cauţi.

Eu înţeleg ce spui, dar pare să existe mereu o dorinţă care-i dă sens. De exemplu, mă duc la librărie să caut
cărţi despre spiritualitate; cum să aleg ce mi se potriveşte mai bine ca să-mi adâncesc această înţelegere, ca s-o
fac să vibreze în fiinţa mea?

Există o mulţime de cărţi interesante, dar noi trebuie să le considerăm doar ca pe nişte obiecte ce aduc bucurie.
Niciodată nu trebuie să fim un căutător al adevărului care trudeşte să-l obţină…Lasă-ţi bucuria să te călăuzească,
las-o să aleagă ea în locul tău, inclusiv cărţile de citit. Observă că eu am spus „bucuria” şi nu „plăcerea”. În cazul
tău, câtă vreme bănuieşti adevărul, cuvintele înţelepţilor - indiferent de şcoala din care face ei parte - au puterea să
vibreze în fiinţa ta şi ele te aduc înapoi la sursă, la fericirea pură.

13
Trezirea la splendoarea eternă
Eu nu sunt pe deplin familiarizat cu practicile actuale, asociate interpretării pe care o dai tu Advaitei, dar pare-
se că ea are aceeaşi esenţă cu Zenul şi Sufismul - cele două căi cu care eu rezonez cel mai mult.

Indiscutabil. Non-dualitatea este esenţa tuturor tradiţiilor spirituale autentice ca Zen, Advaita Vendata sau sufismul.
Contradicţiile aparente sunt doar deosebiri în formularea aceluiaşi adevăr de diverşi înţelepţi, în timpuri şi contexte
diferite. Dacă Huang Po, Rummy, Shankara, Parmenides şi Meister Eckhart s-ar întâlni, ei ar recunoaşte pe dată
baza comună a unităţii lor, dincolo de minte şi dincolo de toate diferenţele aparente.

Întrebarea mea se referă la rolul pe care-l are „guru” în „procesul de iluminare” al căutătorului de adevăr. Eu
mă întreb ce tip de relaţie simţi tu că este necesară şi/sau potrivită?

Adevăratul tău maestru se află în inima ta. Această Prezenţă Tăcută din inima ta va recunoaşte parfumul
adevărului, iubirea şi simplitatea ce emană din maestrul tău cu chip de om, aşa cum instinctul albinei se trezeşte
atunci când ea simte de la distanţă parfumul unei flori. Această recunoaştere directă conţine deja esenţa iluminării.
În multe situaţii, această întâlnire este un act de graţie. Fără intervenţia Graţiei, iluminarea este imposibilă, pentru

64
că egoul nu se poate elibera pe sine de la sine, aşa cum nici o călimară murdară de cerneală nu se poate curăţa într-
un rezervor plin cu aceeaşi cerneală.

Maestrul tău în trup este doar o aparenţă, o umbră pe fundalul de lumină care este adevăratul maestru. Orice se
poate spune şi orice concluzie se poate trage privitor la această umbră va fi o iluzie ca însăşi umbra. Tu nu încerca
să cataloghezi această umbră ca fiind iluminată sau non-iluminată, fixată în lumină sau non-fixată în lumină.

Fii pur şi simplu deschis tuturor posibilităţilor. Adevăratul maestru care vorbeşte în inima ta, niciodată nu-ţi va
viola sentimentele şi nici nu va încerca vreodată să-ţi controleze deciziile. Maestrul adevărat din lăuntrul tău nu are
o agendă personală; prezenţa lui te va elibera de frustrare, mânie, frică şi te va ajuta să-ţi dai seama de frumuseţea,
înţelegerea şi iubirea care se află deja în tine. Dacă la un moment dat există o aparentă contradicţie între vocea
lăuntrică şi recomandările maestrului tău cu formă umană, atunci acordă-i acestuia toată consideraţia şi urmează-i
sfatul, dar dacă contradicţia persistă, atunci urmează-ţi inima.

Cu toate că în cazul unui maestru autentic cu formă umană nu mai există identificarea sa cu organismul corp-minte,
discipolul trebuie să înţeleagă că vechile şabloane ale egoului încă îi mai pot reveni chiar şi lui, de aceea el trebuie
să primească aceste reapariţii cu indiferenţă, aşa cum o face când ies la suprafaţă vechile lui obiceiuri. „Vechiul
om” care poate apărea în maestrul cu chip uman nu este adevăratul maestru, el este un indicator ce ne aduce aminte
că maestrul adevărat nu este om. Guru nu este umbra, el este lumina.

Cine ţi-a fost ţie maestru şi ce fel de relaţie ai avut tu cu el?

Maestrul meu este vocea blândă şi tăcută ce-mi vorbeşte în inima mea, iar relaţia mea cu el este iubirea perfectă.
Ori de câte ori recunosc prezenţa acestei voci într-un străin, el devine maestrul meu şi relaţia noastră este iubirea.
Totuşi, tu mă întrebi despre împrejurările specifice cazului meu. Doresc să reiterez aici că împrejurările diferă de la
un căutător la altul şi prin urmare tu nu poţi trage vreo concluzie generală din cazul meu particular. Tu ţi-ai dori să
descriu relaţia dintre două persoane, adică dintre două structuri corp-minte, dar eu nu sunt în stare să-ţi răspund la
nivelul umbrelor fără să fac uz de păreri, judecăţi şi calificări. De câte ori am încercat, răspunsurile mele m-au făcut
nefericit, de aceea evit s-o mai fac.

Sunt curios să aflu ceva aparte despre acest aspect al căii, pentru că mi se pare că sunt mulţi maeştri, guru şi
şeici care cer vizite personale costisitoare şi în locuri îndepărtate. Pentru oamenii obişnuiţi, mi se pare un pic
inaccesibilă calea realizării sinelui.

Mijloacele de transport şi de comunicaţie fac în vremurile noastre ca aceste întâlniri să fie extrem de uşoare.
Gândeşte-te la timpurile străvechi, când un discipol, ca să vadă un înţelept, avea de mers sute sau mii de kilometri
şi era expus diverselor pericole. Calea realizării sinelui nu este pentru oamenii obişnuiţi, ci pentru cei care au o
arzătoare dorinţă de adevăr. În cazul unui căutător entuziast, dorinţa lui să afle Adevărul Final va depăşi toate
obstacolele ce-i stau în cale.

Eu mă opun celor mai multe stiluri de exprimare guru-discipol, cu toate că am sentimentul profund că „în
afară” există un maestru în care mă pot încrede şi a cărui metodă nu-mi va aprinde cinismul.

Eu îţi înţeleg aversiunea. Din punctul de vedere al adevăratului maestru, nu există nici maestru şi nici discipol. Tu
nu trebuie să te consideri un discipol; nu te considera nimic - asta-i cea mai bună poziţie. Atunci când îţi întâlneşti
maestrul „în afară”, tu-l întâlneşti şi „înăuntru”, te întâlneşti cu tine însuţi. După aceea, încrederea se naşte spontan,
pentru că tu te încrezi în sinele tău. Nu mai există niciun moment în viitorul imaginat în care să aibă loc o astfel de
întâlnire. Fii doar deschis acestei posibilităţi şi, într-o bună zi, un maestru va aprinde în fiinţa ta lumina adevărului,
flacăra frumuseţii şi căldura iubirii. Această întâlnire va pune capăt întrebărilor şi îndoielilor tale.

Tu cum ţi-ai descoperit adevăratul maestru?

Tu întrebi cum a fost în cazul meu…Înainte de a-ţi da amănunte, trebuie să te previn că nu exisă o „măsură
universală” pentru calea ce duce spre adevăr. Modul în care ne descoperim adevărata ta natură diferă de un căutător
la altul - ea poate fi o experienţă bruscă şi dramatică sau una subtilă, aparent gradată. În toate cazurile, piatra de
temelie este pacea şi înţelegerea care domnesc la capătul drumului.

Deşi o primă străfulgerare a realităţii este un eveniment de proporţii cosmice, ea poate trece la început neobservată,
dar îşi face treaba în fundalul minţii, până când structura egotică se prăbuşeşte, aşa cum o clădire grav afectată de
un cutremur rămâne pentru o vreme în picioare, însă se prăbuşeşte după câteva luni, brusc sau treptat. Acest efect
65
se datorează faptului că străfulgerarea nu aparţine minţi. Mintea, care până nu demult fusese sclava egoului, devine
slujitoarea şi iubita eternei splendori care iluminează gândurile şi percepţiile. Ca roabă a egoului, mintea era
gardianul închisorii timp-spaţiu-cauzalitate, ca slujitoare a inteligenţei superioare şi ca iubită a frumuseţii supreme,
mintea devine instrumentul eliberării noastre.

Scânteia care mi-a aprins interesul pentru adevăr s-a declanşat în timp ce citeam o carte a lui J. Krishnamurti -
acesta a fost punctul de plecare al unei intense căutări ce-a devenit focusul central şi exclusiv al vieţii mele. Am
citit iar şi iar cărţile lui Krishnamurti, alături de principalele texte din Advaita Vendata şi budismul Zen. Ca să
trăiesc conform înţelegerii mele spirituale am făcut schimbări majore în viaţa mea. Am renunţat la ceea ce mulţi ar
numi o carieră de succes, pentru că eram un om de ştiinţă implicat în proiectarea şi dezvoltarea de armament
sofisticat în armata franceză.

La doi ani după apariţia primei scântei, am dobândit o bună înţelegere intelectuală a perspectivei non-dualiste, deşi
încă îmi mai rămăseseră câteva întrebări fără răspuns. Ştiam din experienţă că orice încercare de a-mi realiza
dorinţele era sortită eşecului. Îmi devenise limpede că eu eram mai degrabă conştiinţa decât un complex corp-
minte. Această cunoaştere nu era doar una pur intelectuală, nu era doar un concept, ci ea părea să aibă originea în
trăire, într-o experienţă aparte, lipsită de orice obiectivitate. Cu diverse ocazii, am trăit stări în care percepţiile erau
înconjurate şi străbătute de fericire, lumină şi linişte. Obiectele fizice păreau mult mai îndepărtate de mine, mult
mai nereale, realitate parcă se mutase de la ele şi simţeam lumina şi liniştea din mijlocul scenei. Împreună cu
această stare a venit şi senzaţia că totul este în regulă, chiar aşa cum trebuia să fie de fapt şi cum a fost
dintotdeauna. Totuşi, eu încă mai credeam că prezenţa conştientă era subiectul aceleiaşi limitări ca şi mintea, că era
de natură mai curând personală decât universală.

Câteodată simţeam senzaţia nemărginirii ei, mai ales când citeam cărţile Zen sau Advaita, ori când mă gândeam
profund la perspectiva non-dualist. Datorită educaţiei mele materialiste şi antireligioase, eram oarecum reticent la
adoptarea unor credinţe religioase şi suspicios în abordarea vreunei ipoteze nevalidate logic sau ştiinţific. Mi se
păruse că o astfel de credinţă sau ipoteză ar putea fi o conştiinţă universală nelimitată şi eram deschis acelei
posibilităţi. Factorul determinant care m-a susţinut în căutarea adevărului a fost parfumul acestui infinit. După doi
ani de la prima scânteie, acea posibilitate îşi căpătase locul central în fiinţa mea.

Aşa se întâmplă atunci când se iveşte o schimbare radicală; acest eveniment sau mai bine zis, non-eveniment este
unic şi fără nicio cauză. Siguranţa ce decurge din el are o forţă absolută, o putere ce nu depinde de vreun
eveniment, obiect sau persoană şi ea poate fi comparată numai cu certitudinea noastră instantanee că suntem
conştienţi.

Stăteam aşezat, în linişte, meditând în sufragerie împreună cu doi prieteni. Era mult prea devreme să luăm prânzul -
activitatea noastră următoare. Fără să am ceva de făcut, fără să mă aştept la ceva, era deschis, receptiv. Mintea mea
nu era agitată, corpul era destins şi sensibil, deşi simţeam o oarecare jenă în spate şi în gât. După o vreme, unul din
prietenii mei a început pe neaşteptate să intoneze o incantaţie în sanscrită, Gayatri Mantra. Silabele ei sacre au
intrat misterios în rezonanţă cu prezenţa mea tăcută care părea să devină foarte vie. În lăuntrul meu am simţit un
dor adânc, dar în acelaşi timp şi o împotrivire ce nu mă lăsa să trăiesc din plin situaţia prezentă şi să-i răspund cu
toată fiinţa invitaţiei ei de ne contopi. Pe măsură ce sporea atracţia către frumuseţea anunţată de incantaţie, creştea
şi rezistenţa mea, dând la iveală o frică ce se mărea şi se transforma într-o teroare îngrozitoare. În acea clipă am
simţit moartea iminentă şi acel eveniment cumplit ar fi fost declanşat cu siguranţă de fiecare abandonare a
convingerii mele şi de fiecare primire a acelei frumuseţi. Atinsesem un punct crucial. Ca rezultat al căutării mele
spirituale, pentru mine, lumea şi obiectele ei îşi pierduseră atracţia; chiar nu mă mai aşteptam la nimic de la ele.
Iubeam în mod exclusiv absolutul şi acea iubire îmi dădea curajul să sar în marele vid al morţii, să mor de dragul
acelei frumuseţi - atât de aproape de mine atunci - frumuseţea care mă chemase dincolo de cuvintele sanscrite.

În urma acestei capitulări, groaza teribilă ce pusese atunci stăpânire pe mine dispăru şi se transformă într-un gând
unic, gândul-eu, precum rădăcinile şi ramurile unui copac care converg spre unicul lui trunchi. Într-o apercepţie
aproape instantanee, entitatea personală cu care fusesem identificat mi s-a revelat în plenitudinea ei. I-am văzut
suprastructura, adică gândurile ce-şi avuseră rădăcinile în conceptul-eu şi infrastructura, adică urmele pe care fricile
şi dorinţele mele le lăsaseră la nivelul fizic. În acel moment, întregul copac era contemplat de un ochi impersonal şi
atât suprastructura (gândurile), cât şi infrastructura (senzaţiile fizice) s-au dizolvat rapid, lăsând singur în câmpul
conştiinţei gândul-eu. Pentru câteva clipe, acest gând pur a tremurat ca flacăra unei lămpi cu gazul pe sfârşite, până
când a dispărut brusc în eterna splendoare a fiinţei.

66