Omraam Mikhaël Aïvanhov

Cap. 1 - Armonia, condiţie a liniştii interioare

„Nu mai ştim unde să mergem să găsim liniştea” se

plâng zilnic multe persoane. Este adevărat, zgomotul a
devenit, cu trecerea timpului, un flagel al societăţilor
modeme. Desigur, aceasta se datorează creşterii
populaţiei în oraşe, dar mai ales înmulţirii numărului de
maşini şi aparate: mijloacele de locomoţie pe pământ şi
în cer, anumite instrumente de lucru, posturile de radio
şi televiziune, o muzică ce ţâşneşte de oriunde şi deseori
nu este decât zgomot. Se poate totuşi obţine o anumită
linişte: este de ajuns să închidem uşile, ferestrele, sau să
ne punem nişte dopuri de ceară în urechi... Eu nu doresc
însă să vă vorbesc despre acest zgomot şi această linişte,
nu aveţi nevoie de mine să rezolvaţi această problemă. În
schimb, eu vă pot fi folositor spunându-vă câteva cuvinte
despre ceea ce reprezintă zgomotul şi liniştea interioare,
oferindu-vă nişte metode pentru a crea liniştea în voi.
Urmaţi un învăţământ spiritual pentru a învăţa nişte
lucruri esenţiale, altminteri nu are nici un rost. Iar unul
dintre lucrurile esenţiale este tocmai realizarea liniştii
interioare, reducând la tăcere vocile stridente ce se înalţă
în interior: toate acele discuţii, revolte, certuri provocate
de nişte gânduri, dorinţe şi sentimente haotice.
 Pentru a scăpa de acest tărăboi, trebuie să vă
străduiţi să nu mai trăiţi la suprafaţa lucrurilor, expuşi
agitaţiilor şi necazurilor ce se produc aici, ci să vă degajaţi
de griji, de preocupările obişnuite şi, mai ales, să
schimbaţi natura nevoilor voastre. Fiecare nevoie, fiecare
dorinţă vă orientează pe nişte căi determinate, şi astfel,
în funcţie de natura nevoilor voastre, ajungeţi într-o
menajerie unde toate animalele, cai, urşi, lei, elefanţi îşi
fac auzite ţipetele, sau într-o regiune populată cu nişte
creaturi celeste ale căror voci vă invită să participaţi la
armonia lor.
Tuturor celor care aspiră la viaţa spirituală li se
explică la început că trebuie să practice meditaţia. Cum
nu este posibil să meditezi decât în linişte, ei se izolează,
iau poziţia ce li s-a indicat, nu se mai mişcă şi se
concentrează. Dar liniştea ce caută să o obţină astfel nu
este în realitate atât de calmă. Din clipa în care închid
ochii, toate grijile, neliniştile, animozităţile lor urcă la
suprafaţă. În această aşa zisă „tăcere interioară”, ei
continuă să discute cu soţia, dau o palmă copiilor, îşi
reglează nişte conturi cu o persoană care i-a jignit, se
întreabă dacă le ajung banii până la sfârşitul lunii etc. Şi
numesc totuşi aceasta linişte. Ei bine, nu, este un
vacarm!
Există chiar unele persoane despre care avem
impresia că le auzim zgomotul interior. Deşi se străduiesc
să nu vorbească, să nu se mişte şi închid ochii, se aude
la ele un zgomot asurzitor. Se întâmplă deopotrivă să
întâlnim unele fiinţe, din păcate foarte rare, care par
locuite de linişte. Chiar când vorbesc, emană ceva
liniştitor din ele. Da, fiindcă liniştea este o emanaţie a
sufletului şi a spiritului. Putem înţelege aceasta numai
dacă am reuşit să rămânem cel puţin câteva minute în
adevărata linişte: vi s-a întâmplat până acum?...
Chiar cei care aspiră să realizeze liniştea interioară
încep prin a o simţi ca un vid, un deşert, o absenţă a
oricărei activităţi, a oricărei creaţii. În realitate, există
linişte şi linişte...Se poate spune că există două feluri: cea
a morţii şi cea a vieţii superioare. Noi trebuie să o
înţelegem pe cea a vieţii superioare şi despre ea vorbim
aici. Această linişte nu este o odihnă în sensul obişnuit al
termenului, ci o lucrare, o activitate intensă ce se
realizează în sânul unei armonii profunde. Nu este nici
un vid, o absenţă, ci o împlinire comparabilă cu aceea ce
o trăiesc fiinţele unite printr-o mare iubire şi care trăiesc
ceva atât de intens încât nu îl pot exprima nici prin
cuvinte, nici prin gesturi.
Această linişte atât de dorită este rezultatul unei
armonii în cele trei planuri, fizic, astral şi mental. Pentru
a introduce deci liniştea în voi, trebuie să încercaţi să
creaţi armonia în corpul vostru fizic, în inima voastră şi
în intelectul vostru. Unii dintre voi au făcut poate această
experienţă, ca şi cum zgomotul interior de care nu-şi
dădeau seama până atunci, fiindcă trăiau zilnic cu el, a
încetat brusc. Această tăcere este însoţită de un
sentiment de eliberare, de uşurare: o greutatea le-a căzut
de pe umeri, nişte piedici au dispărut, nişte uşi s-au
deschis, iar sufletul lor, scăpând din temniţă, a putut să
se desfăşoare în spaţiu.
Vă puteţi strădui să repetaţi în mod conştient această
experienţă ce v-a fost dat să o trăiţi ca un dar al Cerului
fără să fi făcut uneori nimic deosebit. Un anumit număr
de activităţi şi exerciţii vă vor ajuta desigur în afara
meditaţiei: a cânta, a asculta muzică, dar evident nu a
cânta orice cântec, nici a asculta orice gen de muzică. Noi
cântăm la începutul şi la sfârşitul reuniunilor noastre,
înainte şi după mese, pentru a ne armoniza, a ne uşura
tensiunile interioare. Aceasta este eficace numai dacă
vom cânta concentrându-ne întregul gând, conştiinţa, şi
nu pentru o simplă plăcere.
Ascultând muzică ne putem deopotrivă pregăti
pentru starea de linişte. De aceea, de mulţi ani, m-am
obişnuit şi eu să vă determin să ascultaţi cu ocazia
reuniunilor noastre nişte mese, nişte oratorii, nişte
recviemuri. Această muzică ce este reflectarea unor lumi
situate cu mult dincolo de pasiunile omeneşti ne
proiectează, cel puţin pentru câteva minute, pe nişte
culmi unde există numai pacea şi lumina.
Este atât de greu să realizezi şi să păstrezi tăcerea
interioară! De aceea nu veţi fi niciodată foarte atenţi:
imediat ce simţiţi o agitaţie, o indispoziţie, vorbiţi
celulelor voastre, spuneţi-le: „Haideţi, calmaţi-vă, vă
trimit nişte unde de iubire şi armonie, fiţi ascultătoare,
re- luaţi-vă activitatea.” Armonia este cheia ce vă
deschide porţile regiunii liniştii: armonie în planul fizic,
armonie în sentimente, armonie în gânduri şi de
asemenea armonie între aceste trei planuri. Impregnaţi-
vă de cuvântul „armonie” şi întreg Cerul vi se va deschide,
nu veţi fi niciodată excluşi de la binecuvântările sale.

Cap. 2 - Câteva metode

Toţi cei care aspiră la adevărate realizări spirituale nu

trebuie să înceapă prin a se aventura în labirintul
ştiinţelor numite oculte: alchimia, astrologia, magia,
Cabala. Eu sunt îngrijorat şi indignat când văd pericolele
la care mulţi autori care se ocupă de vulgarizarea acestor
ştiinţe îi conduc pe cititorii lor an- trenându-i, Iară o
pregătire prealabilă, pe nişte căi unde se vor pierde.
Adevărata spiritualitate începe prin stăpânirea gândurilor
şi a sentimentelor, această stăpânire ce permite realizare
adevăratei tăceri, ce repară, uşurează, alină,
armonizează...
Încercaţi să consacraţi cel puţin câteva minute de
mai multe ori pe zi introducerii liniştii în voi. Închideţi
ochii, străduiţi-vă să vă desprindeţi gândul de tot ce va
preocupă sau vă nelinişteşte, şi dirijaţi-l spre piscuri,
spre izvoarele vieţii ce alimentează întreg universul. Când
trebuie să intre într-o moschee, musulmanii îşi scot
pantofii şi îi lasă la uşă. Ei bine, aşa trebuie să procedaţi
şi voi din când în când cu grijile voastre: să le lăsaţi afară
şi să pătrundeţi în voi înşivă pentru a vă întreţine cu
Domnul, cu îngerii. Vă puteţi lua grijile înapoi la ieşire,
dacă mai ţineţi cu adevărat să o faceţi! Poate veţi constata
însă că au dispărut...
 Uneori, pentru a putea rezolva anumite probleme,
este mai bine să le uitaţi o clipă. Veţi spune: „Nu vom găsi
însă niciodată o soluţie dacă încercăm să scăpăm de
problemele noastre!” Ah, tocmai aici vă înşelaţi! Nu veţi
reuşi să vă descotorosiţi de dificultăţile voastre fiind
obsedaţi de ele; dimpotrivă, aceasta este deseori cea mai
bună modalitate de a le întreţine. Încercaţi deci să vă
lăsaţi deoparte grijile pentru o clipă; găsiţi condiţiile ce vă
vor permite să vă înălţaţi cu ajutorul gândului până la
lumea luminii: iată cum veţi găsi soluţiile.
Atunci când simţiţi că aţi oprit valul de gânduri şi
imagini ce vă străbat, pronunţaţi interior cuvântul
„mulţumesc”. Chiar dacă nu aveţi nici un motiv de
mulţumire, chiar dacă, dimpotrivă, aveţi toate motivele să
vă plângeţi şi să aveţi pică pe întreaga lume, mulţumiţi.
Pronunţarea cuvântului „mulţumesc” este ca un izvor de
lumină, de pace şi bucurie ce îl faceţi să ţâşnească din
sufletul vostru. Acest izvor vă inundă toate celulele.
Simţiţi încet-încet cum se însufleţeşte, se întăreşte ceva
în voi. „Mulţumesc”, „mulţumesc”, iată cel mai simplu
cuvânt, dar care alungă toate tensiunile. Repetaţi-l de
mai multe ori în voi impregnându-vă bine de semnificaţia
sa.
Din clipa în care introduceţi în voi un sentiment de
recunoştinţă şi îl întreţineţi pentru a-l creşte, el nu se
limitează la o existenţă pasivă. Din cauza legii afinităţii,
el atrage prin vibraţiile sale nişte senzaţii, nişte stări ce îi
corespund. Toate binecuvântările vă vor veni din acest
elan simplu de recunoştinţă. „Mulţumesc, Doamne”, „îţi
mulţumesc”... Aceste cuvinte trebuie să vă vină în mod
natural fără să vă folosiţi voinţa. Mulţumind, vă acordaţi
la Cer, ieşiţi din cercul strâmt al eului vostru personal,
egocentric, pătrunzând în pacea conştiinţei cosmice...
Rămâneţi cât mai mult timp posibil în această stare de
linişte.. Când veţi reveni, veţi simţi că nişte elemente noi
şi foarte preţioase s-au introdus în voi.
Deoarece respiraţia este deopotrivă un factor de
uşurare şi armonizare, pronunţând cuvântul
„mulţumesc”, încercaţi să aveţi o respiraţie constantă:
aspiraţi foarte profund aerul şi expiraţi-l foarte lent până
când nu mai rămâne nimic în plămâni.
Obişnuiţi-vă deci să restabiliţi liniştea în voi de mai
multe ori pe zi. Chiar dacă nu îi puteţi consacra decât
unul sau două minute, este bine, faceţi-o. Imediat ce
simţiţi o tulburare, o indispoziţie, faceţi-o deopotrivă. Re-
trageţi-vă un moment într-un loc unde nu vă va vedea
nimeni. Dacă vă aflaţi pe stradă, puteţi sta în faţa unei
vitrine ca şi cum aţi privi obiectele expuse, astfel ca
nimeni să nu-şi dea seama de ceea ce faceţi. Acolo,
închideţi ochii câteva secunde încercând să vă izolaţi cu
ajutorul gândului, legându-vă de lumea armoniei şi a
luminii. Apoi, continuaţi - vă drumul... Astfel veţi învăţa
încet-încet să neutralizaţi toţi curenţii negativi.
Oricare ar fi evenimentele, străduiţi-vă ca dezordinea
şi zgomotele interioare să nu vă copleşească, pentru că
ele pregătesc terenul tuturor tulburărilor fizice şi psihice.
Dacă suflaţi cu putere pe o creangă înflorită, petalele
pleacă în toate direcţiile şi nu mai rămâne nimic din acea
ordine, din acea aranjare ce dădea toată frumuseţea. Ei
bine, iată ce se întâmplă când vă lăsaţi conduşi în mod
inconştient de nişte gânduri şi sentimente lipsite de
armonie, furia, gelozia, dorinţa de răzbunare,
senzualitatea: proiectaţi un suflu, un curent violent ce
tulbură dispunerea atomilor şi a electronilor în voi, iar
perturbarea acestei organizări interioare se află la
originea multor boli.
Nu trebuie să vă faceţi iluzii: chiar dacă medicina
continuă să progreseze şi laboratoarele farmaceutice să
fabrice noi medicamente, vor exista mereu nişte viruşi şi
microbi, aerul va fi mereu poluat, hrana mai mult sau
mai puţin contrafăcută, nişte tensiuni îngrozitoare
psihice se vor simţi în lume etc. Dacă nu vă veţi lua nişte
măsuri de prevedere, dacă nu veţi şti să creaţi în voi
liniştea care este armonie şi lumină, veţi deveni încet-
încet un teren minat şi veţi pieri.
De îndată ce aţi reuşit să creaţi în voi liniştea
interioară, se pune evident problema de a o putea păstra.
Altminteri, la ce sunt bune atâtea strădanii dacă
beneficiul se va pierde în curând? Fiţi, deci, vigilenţi.
Viaţa spirituală nu reprezintă o chestiune de moment. Nu
are sens să restabileşti legătura cu lumea luminii timp de
o jumătate de oră sau o oră pe zi, apoi, uitând toate
acestea, să te laşi antrenat din nou în dezordinea şi
vacarmul existenţei...Această linişte ce aţi reuşit să o
dobândiţi în timpul meditaţiilor trebuie să vă însoţească
pe tot parcursul zilei şi să vă impregneze fiecare faptă: în
mod imperceptibil, veţi comunica la tot ce veţi face un
ritm, o graţie. Vă deplasaţi, atingeţi nişte obiecte, totul
pare în voi numai dans şi muzică. Această mişcare
armonioasă ce se transmite fiecărei celule a organismului
vostru nu numai că vă face bine, dar ea acţionează
binefăcător şi asupra fiinţelor care vă înconjoară.
Este normal că mulţi copii cărora li s-a spus să stea
liniştiţi, aşteaptă clipa în care vor putea din nou să
vorbească şi să gesticuleze, fiindcă simt că li s-a jucat un
renghi prin liniştea şi imobilitatea pe care adulţii reuşesc
să le-o impună. La voi nu este însă normal, chiar dacă
sunteţi supuşi agitaţiilor vieţii zilnice, şi trebuie să
înţelegeţi necesitatea de a face nişte pauze şi de a păstra
liniştea în voi. O veţi păstra obişnuindu-vă să analizaţi
gândurile şi sentimentele ce vă străbat. Zilnic, de mai
multe ori pe zi, obişnuiţi-vă deci să vă opriţi pentru a
simţi ce se întâmplă în voi, şi imediat ce remarcaţi cea
mai mică tulburare, cea mai mică lipsă de armonie,
străduiţi-vă să o îndreptaţi. Altfel, în clipa în care veţi dori
să meditaţi şi să efectuaţi o adevărată lucrare spirituală,
nu veţi reuşi, vor exista mereu câteva scârţâituri, o
harababură ce vă vor împiedica şi vă veţi descuraja încet-
încet în faţa dificultăţilor întâlnite.
Liniştea interioară este o stare atât de greu de atins!
Trebuie să ne gândim întreaga zi să îi pregătim condiţiile.
Prima condiţie este de a hrăni numai nişte gânduri şi
sentimente armonioase. Imediat ce vă simţiţi devenind
nervoşi, nerăbdători, iritaţi, este inutil să căutaţi nişte
scuze sau explicaţii în altă parte; lipsa de armonie s-a
infiltrat în voi, iar dacă nu reacţionaţi, nu veţi gusta
niciodată adevărata linişte. Să nu vă închipuiţi că, tară a
vă pregăti timp îndelungat, veţi face anumite experienţe
spirituale şi veţi avea revelaţia lumii divine. Există mereu
nişte condiţii de îndeplinit. Ca într-o experienţă de
chimie. Pentru a o duce la capăt, trebuie îndeplinite cu
exactitate toate condiţiile: dozarea corectă a elementelor,
reglarea temperaturii etc. Dacă nu se respectă regulile,
experienţa va fi ratată.

Cap. 3 - În sanctuarul naturii

Această linişte, de care avem atât de mult nevoie

pentru împlinirea noastră interioară, o putem întâlni
deopotrivă în natură. Este o linişte ce ne regenerează,
fiindcă noi ne avem rădăcinile în natură. Când vă aflaţi
singuri într-o pădure sau la munte, nu vi s-a întâmplat
niciodată să călătoriţi într-un trecut foarte îndepărtat, în
vremea căruia oamenii trăiau împreună cu forţele şi
spiritele celor patru elemente: pământul, apa, aerul şi
focul? Chiar dacă în acea clipă se aude cântecul unei
păsări sau zgomotul unei cascade, aceste sonorităţi par
să participe la linişte, ele nu o tulbură, din contră, o
accentuează. Ni se întâmplă uneori să nu conştientizăm
liniştea: trebuie să apară un zgomot asemănător ruperii
unei crengi de copac, al ţipătului unei păsări sau a căderii
unei pietre pentru a trăi deodată cu intensitate senzaţia.
Nici măcar vuietul surd al valurilor nu distruge liniştea
profundă a mării sau a oceanului.
 Mulţi călători povestesc încântaţi experienţele trăite
în deşert sau pe piscul unui munte! în faţa imensităţii,
lăsându-se impregnaţi de liniştea ce domneşte în acele
locuri, ei mărturisesc că au trăit revelaţia unui alt timp,
a unui alt spaţiu, iar o cunoaştere misterioasă înscrisă în
ei de o veşnicie s-a revelat dintr- odată conştiinţei lor. Ei
au simţit o prezenţă ce depăşeşte orice explicaţie, dar pe
care au fost obligaţi să o recunoască ca pe ceva real, chiar
pe singura realitate.
Mulţi oameni fug de liniştea naturii, confundând
liniştea cu singurătatea. Oare de ce nu sesizează că
această linişte este un spaţiu locuit? Adevărata linişte
este populată cu nenumărate fiinţe: în păduri, în lacuri,
în oceane, în munţi, şi de asemenea sub pământ, peste
tot Creatorul a aşezat nişte locuitori. Chiar şi focul este
locuit, eterul, soarele, stelele, totul este locuit. Nu aţi
simţit niciodată că stelele vă transmit nişte semnale în
liniştea nopţii?
Din nefericire, zgomotul vieţii moderne ce ajunge
încet-încet să invadeze chiar cele mai izolate locuri,
filosofia din ce în ce mai materialistă a oamenilor şi
comportamentul lor din ce în ce mai brutal au creat nişte
condiţii contrare şederii printre ei a unor entităţi din
lumea invizibilă. De aceea ele pleacă departe de locurile
ocupate de oameni. Nu pentru că nu i-ar iubi pe oameni,
dar cum pot oare rămâne în nişte spaţii pe care aceştia le
tulbură şi le murdăresc la nesfârşit prin lipsa lor de
respect, vulgaritatea, violenţa lor?... Ele se retrag încet-
încet în nişte regiuni inaccesibile lor. Asemenea
înţelepţilor care se izolează în deşert, în munţi sau în
peşteri, pentru a scăpa de zgomotul şi agitaţia mulţimii,
entităţile luminoase ale naturii se refugiază în unele
locuri unde oamenii nu au avut încă acces. Veţi spune:
„Dacă nu pot suporta nimic, înseamnă că ele sunt slabe!”
Gândiţi ceea ce doriţi...
În majoritatea mitologiilor, muntele este prezentat ca
un loc de şedere a divinităţilor. Poate fi considerat ca un
simbol, dar este şi o realitate: înaltele culmi ale munţilor
sunt ca nişte antene datorită cărora pământul atinge
cerul, şi de aceea ele sunt locuite de nişte entităţi foarte
pure şi puternice. Urcând din ce în ce mai sus pe munte,
omul se întâlneşte tot mai mult cu liniştea, iar în această
linişte el descoperă originea lucrurilor, se uneşte cu acea
Cauză Primordială, pătrunde în oceanul luminii divine.
Încercaţi însă să transmiteţi aceasta atâtor oameni
care, iarna ca şi vara, merg la munte numai să se distreze,
să „schimbe aerul’', să-şi dea frâu liber tuturor
sentimentelor ce îi străbat sau să urmeze o modă. În loc
să respecte liniştea ce domneşte pe înălţimi şi să se lase
influenţaţi de ea pentru a descoperi nişte stări de
conştiinţă superioare, ei se comportă ca de obicei: îşi
aduc sticla de vin, proviziile, ţigările, muzica cacofonică
şi strigă, glumesc, se ceartă,..Ca şi cum nu ar avea alte
locuri unde să sărbătorească şi să facă zgomot!
Prin neatenţie, prin lipsa lor de respect, mulţi oameni
tulbură atmosfera şi deranjează entităţile care locuiesc în
aceste regiuni! Dacă toate acestea continuă, ele le vor
părăsi şi se vor îndrepta unde se află cu adevărat liniştea,
acolo unde oamenii pot cu mare greutate să aibă acces.
De îndată ce aceste entităţi s-au îndepărtat de locurile
unde trăiau, acestea îşi pierd misterul, caracterul lor
sacru, nu mai sunt impregnate de lumina şi de forţa
spirituală.
Oriunde v-aţi deplasa, pe munţi, în păduri, pe malul
fluviilor, al lacurilor sau al oceanelor, dacă vreţi să vă
comportaţi ca nişte copii ai Domnului care aspiră la o
viaţă mai subtilă, mai luminoasă, nu tulburaţi deci
liniştea acestor locuri. Arătaţi-vă conştienţi de prezenţa
creaturilor eterice care le locuiesc. Apropiaţi-vă de ele cu
respect şi reculegere, începeţi prin a le saluta, arătaţi-le
respectul vostru, iubirea voastră şi cereţi-le să vă dea
binecuvântările lor. Aceste creaturi, care vă vor vedea de
departe, vor fi atât de încântate de atitudinea voastră
încât se vor grăbi să reverse asupra voastră toate
cadourile lor: pacea, lumina, iubirea, energia pură. Vă
veţi întoarce astfel acasă cu un sentiment mai larg, mai
vast despre viaţă.
Oare nu veţi fi fericiţi ştiind deopotrivă că puteţi
contribui la rămânerea în anumite locuri a locuitorilor lor
celeşti sau la atragerea unor noi prezenţe? Da, aveţi
această putere. Dacă ştiţi cum să creaţi liniştea în voi şi
în afara voastră, pregătiţi condiţiile favorabile pentru
manifestarea unor entităţi divine. Fiindcă aceste entităţi
au nevoie de linişte, ele aşteaptă mereu aceste condiţii pe
care oamenii le oferă foarte rar. Este o mare
responsabilitate ce o avem. Gândindu-ne să creem peste
tot, în noi şi în afara noastră, o atmosferă spirituală de
linişte şi armonie, noi pregătim venirea acestor creaturi
luminoase, a căror prezenţă este atât de binefăcătoare
pentru viitorul pământului şi al oamenilor care îl
locuiesc.

Cap. 4 - Vocea liniştii

Realizarea liniştii interioare este un indiciu al

evoluţiei fiinţelor. Numai cel care, datorită cunoaşterii
unor adevăruri spirituale, a ştiut să-şi pună ordine în
sine, realizează adevărata linişte. Iar în această linişte se
face auzită vocea naturii sale divine. O întreagă tradiţie
mistică menţionează „vocea liniştii”. Cum să înţelegem
această expresie? Liniştea nu are desigur voce, dar în
sânul liniştii se face auzită o voce: cea a naturii noastre
divine.
Natura noastră divină ne vorbeşte zilnic, ea încearcă
să ne sfătuiască, să ne lumineze. Vocea ei este molcomă,
melodioasă... Ea îşi murmură sfătui o dată, de două ori,
de trei ori, apoi tace. Iar dacă ne este greu să o auzim,
înseamnă că natura noastră inferioară, care se află şi ea
în om cu alte nevoi, cu alte proiecte, o împiedică folosind
alte metode. Ea insistă, repetă, face tărăboi, până când
ne spunem: „Da, dacă ea insistă atât de mult, înseamnă
că trebuie să aibă dreptate.”
Liniştea interioară este ca o uşă ce se deschide pentru
regiunile celeste, iar natura inferioară ştie că anunţă
sfârşitul domniei sale, că va fi obligată să îi cedeze locul:
ea nu va mai găsi condiţiile favorabile pentru a-şi pune în
aplicare proiectele. De aceea ea nu se teme decât de
această linişte ce permite ascultarea vocii naturii
superioare.
Cineva v-a jignit, v-a adus nişte daune? Natura
inferioară vă îndeamnă imediat să ripostaţi,
enumerându-vă consecinţele dăunătoare aduse vouă de
această ofensă sau daună. Ea vă hărţuieşte zi şi
noapte...La rândul ei, natura voastră superioară care
încearcă să-şi facă şi ea auzită vocea vă sfătuieşte:
„Aşteaptă o clipă, linişteşte-te. Este adevărat că acest
individ ţi-a făcut rău, dar este un rău trecător. Tu ştii
foarte bine că în străfundurile fiinţei tale nimeni nu îţi
poate face rău. Uită deci toate acestea. Te aşteaptă atâtea
lucruri bune şi frumoase dacă eşti capabil să arăţi mai
multă lumină şi iubire!” Asemenea sfaturi îngrijorează
desigur natura inferioară, care face atunci tot ce îi stă în
putinţă pentru a acoperi această voce cu trompetele şi
tobele ei. Ea insistă atât de mult încât, dacă nu eşti
vigilent şi instruit în maşinaţiunile ei, poţi capitula. Iată
cum încep astfel complicaţiile!
Fiinţa umană este în forul ei interior deseori
asemănătoare cu o piaţă publică unde o mulţime de
oameni au venit să manifesteze şi să-şi prezinte
revendicările. În faţa acestei situaţii, toate practicile
preconizate de un învăţământ spiritual, meditaţia,
rugăciunea au un singur scop: să reducă la tăcere natura
inferioară, oferind naturii superioare nişte posibilităţi
mereu mai largi de exprimare. Astfel trebuie înţeleasă
liniştea: ea este o condiţie prealabilă, o stare de conştiinţă
în sânul căreia ceva misterios, profund, începe să se
arate. Acest „ceva” este numit vocea liniştii. Acela care
reuşeşte să calmeze totul în sine, chiar oprindu-şi gândul
- fiindcă în mişcarea sa, gândul face deopotrivă zgomot -
va auzi această voce a liniştii care este vocea naturii sale
divine.
În realitate, această voce interioară ne vorbeşte fără
încetare, dar trebuie să fim foarte atenţi pentru a o
distinge printre zgomotele de tot felul ce se fac auzite în
exteriorul şi interiorul nostru. Este ca şi cum ai asculta
cântecul unui flaut printre nişte trompete şi trâmbiţe: noi
nu reuşim încă să percepem bine această voce ce
murmură în noi. Auzim foarte bine vocea tunătoare a
stomacului ce îşi strigă foamea sau a sexului ce îşi cere o
victimă, dar când natura divină spune: „Fii mai răbdător,
mai generos...învaţă să te stăpâneşti... Străduieşte-te...”,
nu o auzim. Sau dacă o auzim, nu o ascultăm, şi este
uşor să o reducem la tăcere: ea este atât de molcomă, ea
nu insistă deloc.
„Cartea a treia a Regilor” din Biblie povesteşte acest
episod din viaţa profetului Ilie (Cartea a treia a Regilor 19:
11-13). Pentru a scăpa de furia reginei Izabela, Ilie se
refugiază în deşert unde a mers patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi, până la muntele Horeb... În sfârşit,
Dumnezeu i-a transmis că îi va vorbi. A fost mai întâi o
vijelie năprasnică ce a despicat munţii şi a sfărâmat
stâncile, dar Domnul nu era în vijelie. După vijelie a fost
un cutremur, dar Domnul nu era în cutremur. După
cutremur a fost foc, dar nici în foc nu a fost Domnul. În
sfârşit, după foc a fost o adiere de vânt lin...şi acolo se
afla Domnul. Reţineţi bine aceasta: Dumnezeu nu se afla
nici în rafalele de vânt, nici în cutremurul de pământ, nici
în foc, ci într-un murmur. Dumnezeu este forţa, puterea.
El posedă toate mijloacele de a se face auzit, dar vocea sa
nu face zgomot şi, pentru a o percepe, trebuie să fim
foarte atenţi şi să reducem la tăcere toate celelalte voci
din noi.
În planul psihic, ca şi în planul fizic, primim cu toţii
nişte vizite. Dacă îi acordaţi dinainte atenţie, veţi simţi că
înaintea fiecărei acţiuni importante din viaţa voastră (fie
că este vorba despre o călătorie, o lucrare, o decizie de
luat), o voce vă sfătuieşte. Dar cum ea nu vă spune
neapărat ceea ce vreţi să auziţi, preferaţi să ascultaţi
zgomotul dorinţelor şi al poftelor voastre arzătoare.
Atunci când, mai târziu, vă confruntaţi cu daunele
produse de preferinţele voastre greşite, sunteţi deseori
obligaţi să recunoaşteţi: „Da, este adevărat, exista ceva
acolo ce m-a avertizat, dar era atât de slab!...” Nu aţi ţinut
cont de aceste avertismente fiindcă aţi preferat să urmaţi
vocile ce vorbeau foarte tare ca să vă inducă în eroare.
Natura divină ne vorbeşte molcom, tară insistenţă;
cel care nu este atent, nu discerne această voce şi se va
rătăci mereu. Vă întrebaţi dacă există nişte criterii pentru
a o recunoaşte... Da, ea se manifestă în trei feluri: printr-
o lumină ce o naşte în intelectul nostru; printr-o dilatare,
o căldură, o iubire ce le simţim în inima noastră; în
sfârşit, prin voinţa de a împlini nişte fapte nobile,
dezinteresate, şi libertatea interioară ce ne permite să le
realizăm.
Întâlnim din când în când nişte oameni care pretind
că aud vocea Domnului. Ce le spune acea voce? Ea le dă
misiunea de a aduce ordinea pe pământ, de a veghea la
bunele maniere, de a urmări şi a extermina nişte eretici
şi necredincioşi... Şi iată-i plecând la război, făcând o
mulţime de victime nevinovate. Nu putem nega că ei aud
o voce: tot ce există posedă o voce. Dar această voce, ce
le spune să instaureze sau să facă să domnească ordinea
prin ameninţare şi violenţă, nu poate fi vocea Domnului.
Trebuie să vă fie foarte clar, ea este vocea naturii lor
inferioare.
Când aveţi de luat o hotărâre importantă, trebuie să
ştiţi să discerneţi ce voce vă vorbeşte. Aveţi criteriile:
lumina în intelect, căldura, iubirea în inimă, şi o voinţă
liberă. Veţi începe poate prin a vă simţi tulburaţi,
dezorientaţi, fiindcă în voi freamătă prea multe lucruri
contradictorii ce vă împing într-o direcţie, apoi în alta, şi
iar într-o a treia... Aşteptaţi, nu luaţi încă nici o hotărâre,
fiindcă în această stare de confuzie nu puteţi vedea
limpede şi găsi răspunsul adecvat; dimpotrivă, sunt
întrunite toate condiţiile pentru a comite nişte greşeli.
Aveţi răbdare, cufundaţi- vă profund în linişte, izvor de
limpezime şi certitudine. Acolo veţi primi răspunsurile
Eului vostru Divin.
 Cap. 5 - Adevărata linişte: un vid ce înseamnă
plinătate

Dacă îi cereţi unui înţelept să vă reveleze ce este

Dumnezeu, el va păstra liniştea, fiindcă la această
întrebare nu se poate răspunde decât prin linişte. Numai
liniştea reuşeşte să exprime esenţa Divinităţii. A afirma
că Dumnezeu este iubire, înţelepciune, putere, dreptate...
este adevărat, dar în realitate aceste cuvinte nu exprimă
realitatea divină, ele nu sesizează nimic din infinit, din
veşnicie, din perfecţiunea Domnului. Nu îl cunoaştem pe
Dumnezeu vorbind sau ascultând vorbindu-se despre El,
îl cunoaştem încercând să pătrundem profund în noi
înşine, pentru a atinge acea regiune ce este tocmai
liniştea.
Tradiţia hindusă ne învaţă că între baza coloanei
vertebrale şi vârful capului, fiinţa umană posedă şapte
centri subtili numiţi chakre (Cf. Centri şi corpuri subtile:
aura, plexul solar, centrul Hara, chakrele..., Col. Izvor nr.
219, cap. VI: „Chakrele: 1.Sistemul chakrelor -
2.Chakrele Ajna şi Sahasrara”), datorită cărora ea are
posibilitatea de a intra în legătură cu lumea spirituală.
Aceşti centri nu se pot însă trezi şi funcţiona în mijlocul
agitaţiei şi al vacarmului vieţii zilnice.
Astfel, pentru a scăpa de solicitările şi de agresiunile
exterioare, unii ermiţi, unii yoghini s-au retras în păduri
sau deşerturi. Printre ei, unii au mers şi mai departe:
dorind să rupă aproape orice legătură cu lumea fizică şi
să-şi pună cele cinci simţuri în afara stării de funcţionare,
ei şi-au săpat, de exemplu, o groapă în pământ exact pe
dimensiunea corpului. Datorită somnolenţei celor cinci
simţuri, ei au reuşit astfel să creeze în sinea lor liniştea
absolută. Şi cum nu au mai avut nimic de văzut, de
ascultat, de simţit, de gustat sau de atins, ei au reuşit să
străbată acest ecran opac ce îl separă pe om dc adevărata
realitate.

Cufundarea în tăcere este deci o intervenţie ce se

situează dincolo de cele cinci simţuri, dincolo de
sentiment, chiar dincolo de gând. Atunci când atingem
această regiune a tăcerii, înotăm într-un ocean de
lumină, trăim adevărata viaţă, intensă, îmbelşugată.
Această experienţă a tăcerii a fost trăită de anumite
persoane după mari tulburări, după mari suferinţe, după
pierderi crude. Ca şi cum şocul le-ar fi proiectat dincolo
de ele însele, acolo unde veghează acea entitate pe care
Ştiinţa Iniţiatică a numit-o tocmai „Tăcutul”.
Veţi spune: „Dar această tăcere despre care ne
vorbiţi, această lume situată dincolo de sentiment şi gând
este vidul...este ca şi cum ne-aţi cere să cădem în gol...
este îngrozitor!” Putem denumi, într-un anumit fel,
aceasta un vid, dar eu nu am spus niciodată că trebuie
să încercaţi această experienţă în lipsa unei pregătiri
prealabile. Eu nu vă antrenez spre acest vid înainte să fiţi
pregătiţi. Eu vă prezint numai lucrarea ce o aveţi de
înfăptuit înainte şi mijloacele de a o face, doar atât.
De altfel, dacă ar trebui să vorbim cu adevărat despre
vid, este mai puţin despre cel ce trebuie să îl înfruntăm,
decât vidul ce trebuie să învăţăm să îl facem în noi,
căutând să ne descotorosim de toate elementele străine
ce ne împiedică să intrăm în contact cu lumea divină şi
să îi primim binecuvântările. Mulţi oameni se aseamănă
cu sticlele pline! Totul în ei este plin, nu-i chip să mai
verşi ceva: plin de dorinţe dăunătoare, de idei false, de
idei preconcepute; ei nu se gândesc niciodată să se
golească pentru a-şi înlocui întunericul prin lumină,
dezordinea prin ordine, o slăbiciune printr-o virtute. A
face linişte înseamnă a face de fapt vidul în sine, pentru
că în acest vid trăim împlinirea. Atunci când reuşim să
ne alungăm gândurile, sentimentele şi dorinţele
inferioare, ţâşneşte lumina spiritului: în acea clipă
vedem, ştim.
Tăcerea este regiunea cea mai înaltă din sufletul
nostru, şi în momentul când atingem această regiune, noi
pătrundem în lumina cosmică. Lumina este o chintesenţă
a universului. Tot ceea ce vedem în jurul nostru, chiar şi
ceea ce nu vedem, este străbătut şi impregnat de lumină.
Iar scopul tăcerii este tocmai fuziunea cu această lumină
vie, puternică, ce străbate întreaga creaţie.
Dacă puteţi, încercaţi să aveţi în apartamentul vostru
o cameră, oricât de mică ar fi, rezervată tăcerii, liniştii
interioare. Alegeţi nişte culori frumoase, luminoase,
pentru pereţi, puneţi câteva tablouri simbolice sau
mistice, şi consacraţi-o Tatălui Ceresc, Mamei Divine,
Duhului Sfânt, îngerilor şi arhanghelilor. Să nu lăsaţi pe
nimeni să pătrundă aici şi nu intraţi nici voi dacă nu vă
simţiţi în stare să faceţi linişte în voi pentru a asculta
vocile Cerului. Veţi oferi astfel spiritului, sufletului
vostru, posibilităţile de a se împlini şi a primi
binecuvântări, ce le puteţi răspândi apoi asupra tuturor
creaturilor din jurul vostru. Dacă ştiţi cu adevărat să
găsiţi atitudinea potrivită, din aceşti pereţi, din obiectele
camerei va emana un fel de aură, ceva armonios ce va
atrage entităţile luminoase. Iar când veţi fi trişti,
descurajaţi, dacă pătrundeţi în această cameră, cum ea
va fi populată cu nişte prieteni care nu vor decât să vă
susţină, vă veţi căpăta din nou încrederea şi curajul după
câteva clipe.
 Pe măsură ce pregătiţi această cameră a tăcerii,
conştientizaţi că trebuie să o pregătiţi şi în sinea voastră,
în sufletul vostru, în inima voastră. Şi astfel, într-o bună
zi, oriunde v-aţi afla, chiar în mijlocul tumultului, puteţi
pătrunde în această cameră interioară pentru a găsi aici
pacea şi lumina. Noi trăim în acelaşi timp în cele două
lumi: exterioară şi interioară, vizibilă şi invizibilă,
materială şi spirituală, de aceea este de dorit să avem
această cameră a tăcerii, deopotrivă în noi înşine şi în
afara noastră, ţinând-o la adăpost de formele de zgomot.
De îndată ce v-aţi decis să vă angajaţi pe această cale
a tăcerii, să nu vă îngrijoreze îndeosebi durata acestui
parcurs. Esenţialul constă în decizia voastră de a
pătrunde pe această cale şi a persevera.

CUPRINS
Cap. 1 - Armonia, condiţie a liniştii interioare ...............2
Cap. 2 - Câteva metode .................................................6
Cap. 3 - În sanctuarul naturii .....................................11
Cap. 4 - Vocea liniştii..................................................15
Cap. 5 - Adevărata linişte: un vid ce înseamnă plinătate
..................................................................................20