Spiridon Cătălina-Elena

321AB

Cauzalitatea
- despre Karma și teorii cauzale ca baze în înțelegerea universului -

Cauzalitatea (sau relația cauză-efect) definește influența contribuției unui

eveniment, proces sau obiect (o cauză) asupra producerii altui eveniment,
proces sau obiect (efectul), unde cauza este în mare responsabilă pentru efect și
efectul este în mare dependent de cauză.
Unii scriitori(atât filosofi, cât și fizicieni) consideră această legătură ca fiind
principiul de bază al naturii. Pe lângă problema înțelegerii universului, adesea se
pune și problema unei prime cauze, cel mai faimos expusă în dilema „oul sau
găina”. Aristotel a concluzionat că este vorba de o secvență ce se repetă la
infinit, fără o adevărată origine. Plutarh, patru secole mai târziu, a evidențiat
această întrebare ca fiind echivalentă cu o problemă mai importantă: dacă lumea
are un început.
Cum în suportul de curs este analizată cauzalitatea în concepția Vestică
(acoperind clasificarea lui Aristotel, finalismul/accidentalismul și instinctul morții
în ființele umane propus de S. Freud), am decis ca în acest eseu să expun și să
comentez o parte din concepțiile estice referitoare la cauzalitate, cu precădere
cele din spațiul Indian.
Am stabilit că problema cauzalității duce la întrebări mai mari și mai importante
legate de universul care ne înconjoară, precum modul în care funcționează și
natura lui (divină sau accidentală).
În primul rând, în școlile de gândire indiene, legătura dintre cauză și efect
descrie un concept fundamental: karma, sau modul în care funcționează
universul. Originea karmei este în literatura din perioada Vedelor (c. 1750–500 î.
Hr.). În școlile/denominațiile ce își au baza în Sanatana-Dharma (= Hinduism ca
religie și mod de viață), Karma este credința că acțiunile unui individ cauzează
anumite efecte în viața curentă și/sau viitoare, fie în mod pozitiv, fie în mod
negativ. Diversele școli filosofice pot avea alte definiții ale acestui concept, dar el
este prezent în toate cele mai importante ramuri ale Hinduismului.
Cea mai timpurie atestare a karmei ca un domeniu moral este în Upanishade,
apărute în perioada târzie a Vedelor, scrieri de natură filosofică ce au ca temă
ontologia. În mijlocul mileniului I î. Hr., teologul vedic Yajnavalkya a expus o
părere ce a devenit trivială mai târziu, dar atunci era nouă și esoterică: “Un om
se transformă în ceva bun prin acțiuni bune și în ceva rău prin acțiuni rele”(extras
din textul sacru Brihadaranyaka Upanishad, 4.4.5-6). Deși în ritualurile vedice
Spiridon Cătălina-Elena
321AB

acțiunile bune sau rele ar fi inclus și un aspect ritualistic, aspectul moral este cel
ce a dominat discuțiile teologice, în special în Budism și Jainism, ce au apărut tot
în această perioadă. Ambele religii au acceptat moduri de viață ascetice și au
respins tradițiile și ritualurile preoților brahmani.
Doctrina karmei deci îi ghidează pe adepții religiilor indiene către scopul lor
comun: eliberarea (Moksha) din ciclul naștere-moarte. Karma servește două
funcții importante în morala indiană: o motivație importantă pentru a trăi o viață
morală și o explicație a existenței răului. Mircea Eliade comentează asupra
rolului ei în cultura indiană: „Le e milă de ei, dar ştiu că fiecare trebuie să-şi
ispăşească păcatele vieţilor precedente. Orice se întâmplă cu noi îşi are rost şi
ascunde un tâlc. La ce bun să intervină în acţiunile altora? Karma e o datorie
reconfortantă şi confortabilă, ştiam aceasta…” („India”, Mircea Eliade)
Spre deosebire de religiile avraamice, principiul karmic este autonom și nu
necesită o divinitate pentru a fi aplicat. Eliminând judecătorul divin din ecuație se
pune o nouă problemă: în cadrul unei secvențe cauzale, cum poate o acțiune să
producă un efect într-un viitor atât de îndepărtat față de înfăptuirea acțiunii
inițiale? Diverse filosofii indiene morale propun răspunsuri diverse, dar toate
recunosc un reziduu karmic ce rezultă din acțiunea inițială. Jainismul, de
exemplu, vede karma ca o particulă fină ce se încrustează în componența
sufletului (Jiva) unui individ ce comite fapte sau are gânduri imorale, astfel
sufletul devine impur și greu și rămâne în lumea materială, supus ciclului
reîncarnării.
Menționez un aspect interesant al principiului karmic în relație cu dimensiunea
religioasă: deși karma este, în teorie, specifică fiecărui individ, multe aspecte din
religiile indiene acceptă ideea unei karma ce se poate transmite (meritele unei
persoane se pot transfera alteia, idee regăsită și în Hinduism și în Budism).
Ofrande pentru strămoși și alte ritualuri pentru cei decedați demonstrează
credința că acțiunile celor vii pot influența bunăstarea morților. Diverse alte
activități religioase (rugăciuni, pelerinaje) sunt de asemenea în favoarea
înbunătățirii karmei, atât pentru cei vii cât și pentru rudele lor decedate.
În a doua parte a eseului voi expune pe larg modul în care cauzalitatea
definește lumea indiană, mai ales din punct de vedere al naturii universului.
Filosofia indiană este foarte vastă, dar pentru a ilustra această idee voi face
referire la împărțirea ei în școli de gândire ortodoxe/āstika (ex Samkhya și
Nyāya) și neortodoxe/nāstika (ex Budismul și Jainismul), fiecare având ramuri
distincte cu sistem filosofic propriu.
Spiridon Cătălina-Elena
321AB

Distingem două importante teorii ale cauzalității: satkaryavada afirmă că

efectul este inerent cauzei(deducem că efectul este doar aparent, nu o
modificare pricinuită de cauză), și asatkaryavada oferă o perspectivă diametral
opusă (efectul este ceva complet nou, nefăcând parte din cauză).
Satkāryavāda este teoria acceptată de Samkhya a efectului pre-existent, ce
propune că efectul deja există în materia din care provine, aftfel nimic nou nu ia
ființă.
Această teorie are două concepte de bază: Sat – ființă pură/existență și Karya
– efectul care se manifestă. Deci, este implicat faptul că ceva ce există (Sat) nu
poate să-și aibă originea în ne-existență/vid (Asat). În sprijinul acestei teorii s-au
propus și cinci motive: (1) ce nu există nu poate fi produs, (2) efectul necesită o
cauză materială, (3) nimic nu derivă din nimic, (4) cauza produce doar un efect
ce corespunde propriului potențial, (5) efectul împărtășește natura cauzei.
Adepții Samkhya sunt și susținători ai Parinamavadei, concepția ce atestă că o
cauză se transformă perpetuu în efectul ei, și cred în două realității eterne:
Prakrti (realitatea naturală supusă schimbării) și Purusha (concept ce definește o
realitate universală invaribilă).
Pe de altă parte, o altă școală importantă în filosofia indiană este Nyāya.
Aceasta prezintă similarități cu Budismul în metodologie și fundamentele
suferinței umane, dar o diferență-cheie este că, spre deosebire de Budism, dar în
conformitate cu alte școli considerate ortodoxe, Nyāya acceptă existența
sufletului și a sinelui (Brahman). Ambele acceptă conceptul de asatkaryavada
amintit mai sus, concept ce se aproprie destul de mult de unele accepțiuni
vestice. „Filosofia Nyānya-Vaisheshika oferă unul dintre cele mai relevante
eforturi în construcția unei teorii ontologice substanțialistă și realistă pe care l-a
văzut omenirea. Oferă o critică extinsă a evenimentelor ontologice și a metafizicii
idealiste. (...) Această ontologie este și platonică și realistă, fără a fi exclusiv
fizicalistă sau fenomenalistă”, remarca Karl Potter, în „The Encyclopedia of
Indian Philosophies”.
În această teorie, o cauză este definită ca fiind necondiționată, antecedentă
și invariabilă în relație cu efectul. Aceeași cauză produce același efect și același
efect este produs de aceeași cauză. Observăm o asemănare cu logica propusă
de Hume ce definește cauza ca pe un antecedent invariabil. Nyāya recunoaște
cinci feluri de antecedente accidentale care nu sunt cauze reale: (1) antecedente
accidentale simple (ex. culoarea hainei unui olar), (2) cauza îndepărtată/izolată
pentru că nu e necondițională(ex. tatăl olarului), (3) co-efectele unei cauze pentru
că nu sunt legate cauzal între ele, (4) substanțe/condiții eterne pentru că nu sunt
Spiridon Cătălina-Elena
321AB

antecedente necondiționate(ex. spațiul) și (5) lucrurile ce sunt inutile în studiul

efectului(ex. calul olarului). Nyāya evidențiază vederea cauzalității ca pe o
secvență. Cauza și efectul nu sunt niciodată simultane. Pluralitatea cauzelor este
respinsă pentru că relațiile cauzale sunt reciproce, același efect nu poate fi
produs de mai multe cauze. Fiecare efect are propriile caracteristici distincte și o
cauză unică specifică. De asemenea, ca în gândirea vestică, Nyāya consideră
cauza ca o sumă de condiții pozitive și negative, luate împreună.
Sunt de părere că deși ambele teorii cauzale sunt valoroase cred că acestea
se cristalizează perfect într-un concept budist denumit condiționismul absolut
(Pratītyasamutpāda). El postulează că nimic în lume nu a aparut fără o cauză și
totuși nu există o cauză unică, ci o succesiune cauzală nesfârșită, validând și
infirmând ambele propuneri ale Hinduismului. Dacă vom privi între 2 oglinzi
așezate paralel vom observa că imaginea noastră se repetă până la infinit.
Particularizând, individul empiric din budism nu există ca persoană, este un non-
eu (anatta), prin urmare starea Nirvana e un miraj, nu e o stare de dispariție,
întrucât nu dispare ceva ce nici nu a existat de fapt.
În concluzie, putem observa cum universul văzut prin ochii filosofiei indiene
este îmbinare subtilă și complexă de cauze și efecte, cu o importanță deosebită
în viața individului. Principiul karmic are și rol religios și servește și ca doctrină
morală, iar originea și natura universului sunt explicate în teoriile cauzale
propuse de gânditori în cadrul propriilor sisteme filosofice.

Bibliogarafie:
1. Wikipedia
2. What Is The Law of Karma? – conferință de Swami Mukundananda
3. Karma and Memory – conferință de Sadhguru
4. India şi Biblioteca maharajahului – Mircea Eliade
5. Samkhya and Nyaya Assertions of Atman and Buddhist Refutation - Dr.
Alexander Berzin
6. Causality: Sāṃkhya, Bauddha and Nyāya – J. L. Shaw