Drept Civil Total

!!!
Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”.
Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.
Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 5 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.
Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!
Bibliografie:
Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
TEMA 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OBLIGAŢIILE
Secţiunea 1. Noţiunea de obligaţie

Art. 1164 C.civ. defineşte obligaţia ca fiind „o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este
ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”, această normă
stabilind conţinutul raportului juridic obligaţional.
În sens larg, obligaţia desemnează raportul juridic obligaţional în conţinutul căruia intră dreptul
creditorului de a pretinde debitorului său executarea unei prestaţii şi îndatorirea debitorului de a îndeplini
o prestaţie pozitivă sau negativă, sub sancţiunea aplicării constrângerii în caz de neexecutare1.
În sens restrâns, obligaţia semnifică îndatorirea debitorului de a săvârşi o acţiune ori de a se abţine
de la săvârşirea ei sub sancţiunea constrângerii2.
Secţiunea 2. Elementele raportului juridic obligaţional

Obligaţia, fiind un raport juridic, structura sa este alcătuită din elemente ce compun orice raport
juridic: subiecte, obiect şi conţinut.
Pot fi subiecte ale unui raport juridic obligaţional persoanele fizice şi juridice, inclusiv statul şi
unităţile administrativ-teritoriale când participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiecte de drepturi şi
obligaţii (art. 25, art. 34 şi urm., art. 187 şi urm. C.civ.)3.
Determinarea subiectelor participante la raporturi obligaţionale, în calitate de creditor sau debitor,
se realizează, de regulă, în momentul naşterii acestor raporturi, adică în momentul încheierii actului sau al
săvârşirii faptului juridic, după caz4. Prin excepţie, în cazul unor raporturi juridice obligaţionale, cum ar fi
cele izvorâte din acte juridice unilaterale, la naşterea acestora, numai unul din subiecte este determinat,
celălalt fiind doar determinabil. Spre exemplu, în cazul raportului obligaţional născut din promisiune
publică de recompensă (art. 1328 C.civ.), în momentul emiterii acesteia este determinat numai debitorul,
pe când creditorul va fi determinat ulterior în persoana celui (celor, dacă prestaţia a fost executată de mai
multe persoane împreună) ce va satisface cerinţele actului unilateral al promisiunii publice sau va face
prima comunicare a rezultatului, dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane.
Subiectele raportului juridic obligaţional poartă denumirile generice de creditor, pentru subiectul
activ, şi de debitor, pentru subiectul pasiv. În cazul raporturilor obligaţionale speciale, subiectele acestora
poartă denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, locator şi locatar, mandant şi mandatar, donator şi
donatar, gerant şi gerat etc.
În cazul raporturilor obligaţionale complexe, cum sunt cele născute din contracte sinalagmatice,
fiecare dintre subiecte are o dublă calitate: creditor al unei prestaţii şi debitor al altei prestaţii. De
exemplu, vânzătorul este nu numai creditor al dreptului de a primi preţul, ci şi debitor al obligaţiilor de
transferare a proprietăţii lucrului vândut, de predare a acestuia către cumpărător şi de garanţie contra
evicţiunii. Similar, cumpărătorul este nu numai titular al drepturilor corelative obligaţiilor vânzătorului,
dar şi debitor al obligaţiei de plată a preţul5.
Raportul juridic obligaţional are în conţinutul său, dreptul de creanţă ce constă în posibilitatea
creditorului de a pretinde executarea prestaţiei la scadenţă şi îndatorirea debitorului de a îndeplini
întocmai prestaţia datorată6. Atât dreptul de creanţă cât şi îndatorirea corelativă având caracter
1
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.1; A.A.
Moise, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, de Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei
(coordonatori), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1215.
2
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.9; L. Pop, Tratat de
drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, (în
continuare Fiinţa obligaţiilor civile), p.5; A.A. Moise, în op. cit., p.1215.
3
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.2; L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.10-11; A.A. Moise, în op. cit., p. 1215.
4
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.2.
5
Art. 1650 C.civ.: „(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită
cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de
asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept”. Astfel, transferul
proprietăţii ţine de natura, nu de esenţa vânzării, aceasta putând privi şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau alte
drepturi.
6
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.13; A.A. Moise, în op. cit., p. 1215.
1
patrimonial, rezultă că şi conţinutul raportului obligaţional şi însuşi raportul obligaţional au caracter
patrimonial. Dreptul de creanţă se regăseşte în activul patrimoniului creditorului, iar obligaţia corelativă a
debitorului în pasivul patrimoniului acestuia din urmă.
Conţinutul raportului obligaţional (drepturile şi obligaţiile corelative) se stabileşte prin voinţa
părţilor – dacă izvorul raportului juridic concret este un act juridic - sau în temeiul legii - dacă izvorul
este un fapt juridic.
Obiectul raportului obligaţional cuprinde prestaţia concretă la care este îndreptăţit creditorul şi de
care este ţinut debitorul. Aceasta poate fi pozitivă („a da” ori de „ a face”) sau negativă ( „a nu face”)7.
Obligaţia de „a da” constă în îndatorirea debitorului de a transmite sau a constitui un drept
oarecare. Aşa de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate
asupra lucrului vândut sau de a constitui un dezmembrământ al acestuia ori de a transmite un alt drept
este o obligaţie de „a da”, obligaţie care nu se confundă cu obligaţia predării materiale a lucrului vândut
cumpărătorului care este o obligaţie de „a face”. Transmiterea sau constituirea dreptului printr-un
contract, se produce, de regulă, în momentul încheierii acestuia, obligaţia de „a da” executându-se
instantaneu, prin însăşi faptul încheierii contractului. Regula este prevăzută, pentru materia drepturilor
reale, în alin. (1) al art. 1273 C.civ. care dispune că drepturile reale se constituie şi se transmit prin
acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor
bunuri determinate.
Prin excepţie, există şi obligaţii de „a da” cu persistenţă în timp, obligaţii a căror executare este
ulterioară momentului încheierii contractului. De exemplu, în contractele ce au ca obiect transferul
proprietăţii bunurilor imobile8, a bunurilor viitoare9, a celor de gen10, precum şi în cazul în care s-a
stipulat rezerva proprietăţii11.
Obligaţia de „a face” constă în îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în general,
orice prestaţie pozitivă cu excepţia celor încadrate în categoria „a da”12. Sunt astfel de obligaţii: obligaţia
vânzătorului de a preda lucrul vândut13, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul
închiriat14, obligaţia asumată de o persoană de a presta un serviciu sau de a executa o lucrare15 etc.
Obligaţia de „a nu face” constă din abstenţiunea, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva
ce ar fi putut face în lipsa obligaţiei asumate16. Aceasta se distinge de obligaţia negativă generală
corelativă drepturilor absolute, care este opozabilă subiectului pasiv nedeterminat (erga omnes). Spre
exemplu, proprietarul unui teren se poate angaja prin contract să nu construiască pe acel teren, obligaţie
de care nu ar fi fost ţinut dacă nu s-ar fi obligat în acest sens, art. 556 alin. (3) C.civ. prevăzând că
7
Ibidem.
8
Art. 557 alin. (4) C.civ.: „Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se
dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888”.
Art. 885 alin. (1) C.civ.: „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea
funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau
faptului care a justificat înscrierea”.
Art. 1676 C.civ.: „În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă
dispoziţiilor de carte funciară”.
9
Art. 1658 alin. (1) C.civ.: „Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în
momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte
funciară”.
10
Art. 1678 C.civ.: „Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se
transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului”.
11
Art. 1684 C.civ.: „Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este
valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor
de publicitate cerute de lege, după natura bunului”.
12
13
Art. 1685 C.civ.: „Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este
necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei”.
14
Art. 1786 lit.a) C.civ.: „Locatorul este ţinut, chiar fără vreo stipulaţie expresă:să predea locatarului bunul dat în locaţiune”.
15
Art. 1851 alin. (1) C.civ.: „Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită
lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ”.
16
2
exercitarea dreptului de proprietate privată poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile
prevăzute de lege.
Secţiunea 3. Izvoarele obligaţiilor

Izvor de obligaţii este acel fapt juridic, în sens larg, care dă naştere unui raport juridic de
obligaţie17. În acest sens, art. 1165 C.civ. enumeră izvoarele raporturilor juridice obligaţionale:
„contractul, actul unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta
ilicită, precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.
Doctrina18 a clasificat izvoarele de obligaţii în două categorii principale: acte juridice şi fapte
juridice (în înţeles restrâns).
Prin act juridic înţelegem acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice – a naşte, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret -, efecte care nu se pot produce
potrivit legii decât în prezenţa acestei intenţii19. Sunt asemenea acte juridice contractul (actul juridic
bilateral şi actul juridic plurilateral) şi actul juridic unilateral.
Faptele juridice, în sens restrâns, reprezintă acele fapte licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii, independent de voinţa celui ce a săvârşit
faptul20. În această categorie sunt cuprinse faptul juridic licit (gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogăţirea fără justă cauză) şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Acestora li se adaugă şi „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. De
exemplu, căsătoria nu poate fi calificată nici drept act unilateral, nici contract, dar, fără tăgadă, ea este un
act juridic bilateral sui generis a cărui încheiere are efectele prescrise de lege. Art. 259 C.civ. defineşte
căsătoria ca fiind „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii”,
definiţie care surprinde necesitatea acordului liber exprimat al soţilor la încheierea acesteia dar fără a o
plasa în categoria contractelor, la aceasta adăugându-se faptul că ea dă naştere la drepturi şi obligaţii care
sunt atât de natură patrimonială cât şi nepatrimonială, unele stabilite de lege iar altele chiar de către soţi,
prin încheierea convenţiilor matrimoniale fără ca acestea din urmă să fie obligatorii.
În acelaşi fel, naşterea, care nu constituie un fapt juridic în sens restrâns, ci un fapt juridic în sens
larg, un eveniment, produce efectele prevăzute de lege. La naştere începe capacitatea de folosinţă a
persoanei (art. 35 C.civ.) deci aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.civ.).
De la acest moment, potrivit art. 499 alin. (1) C.civ., părinţii sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere
copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa
profesională.
Secţiunea 4. Clasificarea obligaţiilor

A. După izvoare obligaţiile se clasifică în obligaţii născute din acte juridice (contract sau act
juridic unilateral) şi obligaţii născute din fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogăţirea fără justă cauză) sau ilicite.
B. După obiectul lor obligaţiile sunt:
a) obligaţii de „a da”, „a face” şi „a nu face”;
b) obligaţii pozitive (obligaţiile de „a da” şi „a face”) şi în obligaţii negative (obligaţiile de „a nu
face”);
c) obligaţii de mijloace şi obligaţii de rezultat.
Codul civil stabileşte criteriile principale care vor fi avute în vedere pentru calificarea obligaţiilor
potrivit acestui criteriu. Astfel, conform art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a stabili dacă o obligaţie este de
mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de: modul în care obligaţia este stipulată în contract;
existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; gradul de risc pe care îl
17
Idem, p.26.
18
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.20; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
p.8-16; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1980, p.186-187;
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 13-14.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
3
presupune atingerea rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Obligaţia de rezultat este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul
obligându-se să atingă un anumit rezultat21. De exemplu, vânzătorul se obligă să transmită proprietatea
lucrului vândut şi să-l predea cumpărătorului. Neatingerea rezultatului prevăzut atrage prezumţia relativă
că debitorul se află în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei.
Obligaţia de mijloace este caracterizată de faptul că debitorul este ţinut de îndatorirea de a depune
toată diligenţa necesară ca un anumit rezultat să se realizeze22. De exemplu, sunt de mijloace obligaţiile
medicului care ţin strict de realizarea actului medical (nu şi cele de natură administrativă).
C În funcţie de sancţiunea juridică ce le este proprie obligaţiile se împart în:
a) obligaţii civile perfecte - acelea care se „bucură” integral de sancţiunea juridică, creditorul
putând apela forţa coercitivă a statului spre a obţine executarea obligaţiei, în natură sau prin echivalent,
dacă aceasta nu se realizează de bunăvoie;
b) obligaţii naturale - acele în privinţa cărora creditorul nu mai poate cere executarea silită dar,
dacă au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea lor23 ca fiind plată nedatorată.
D. În funcţie de opozabilitate întâlnim:
a) obligaţii obişnuite care alcătuiesc regula şi cărora li se aplică, sub aspectul opozabilităţii,
regulile ce cârmuiesc drepturile relative;
b) obligaţiile reale (propter rem şi scriptae in rem) ce intră în conţinutul unor raporturi juridice
obligaţionale, dar se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă decât drepturile de creanţă, putând fi
impuse nu numai debitorului iniţial ci şi altor persoane care dobândesc ulterior un drept real, posesia sau
stăpânirea bunului24. Dar această opozabilitate, la un moment dat, priveşte doar pe deţinătorul sau
proprietarul de la acel moment25 şi îşi are izvorul în lege, chiar dacă, în unele cazuri, naşterea lor implică
şi voinţa părţilor26.
Datorită acestei opozabilităţi, obligaţiile reale sunt considerate categorii juridice intermediare între
drepturile reale şi drepturile de creanţă27 ele îmbinând elemente ale celor două categorii. De fapt, aceste
obligaţii reale „sunt o simplă alterare a obligaţiilor civile propriu-zise” care nu împrumută cu adevărat
trăsături ale drepturilor reale28. Trebuie subliniat faptul că analiza naturii juridice a obligaţiilor reale
trebuie circumscrisă raporturilor juridice şi nu drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul acestor
raporturi. Aşa cum s-a arătat „este impropriu să se compare obligaţiile reale ca datorii cu drepturile reale
sau cu drepturile de creanţă”29.
Obligaţia reală de a face (propter rem)30 este îndatorirea care revine deţinătorului unui bun
determinat, obligaţie strâns legată de bun astfel încât se transmite odată cu acesta. Ele constituie, astfel,
accesorii ale stăpânirii unor bunuri31, ce au ca izvor legea - în considerarea importanţei bunului respectiv
- sau convenţia părţilor. Aceste obligaţii „decurg din stăpânirea unor bunuri” şi „obligă numai în legătură
cu acele bunuri”32, şi pot fi legate de dreptul asupra bunului, dar şi de simpla stăpânire a bunului
independent de existenţa unui drept asupra acestuia33. Astfel, prin „deţinător al bunului” se înţelege
21
Art. 1481 alin. (1) C.civ.: „În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.
22
Art. 1481 alin. (2) C.civ.: „În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare
pentru atingerea rezultatului promis”.
23
Art. 1471 C.civ.: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.
24
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.31.
25
A se vedea I. Lulă, Privire generală asupra obligaţiilor „propter rem”, în Dreptul nr. 8/2000, p.10.
26
A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p.31-32.
27
A se vedea T. Ionescu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p.16; C.
Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.511-
514; C. Bîrsan, op. cit., p.22-23; O. Ungureanu, C Munteanu, op. cit., 2005, p.47.
28
A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p.31.
29
Idem, p.33.
30
A se vedea I. Lulă, op. cit., în Dreptul nr. 8/2000, p.9.
31
A se vedea I. Albu, op. cit., p.67-68; I. Lulă, op. cit., în Dreptul nr. 8/2000, p.9; L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.25; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2004, vol. I, p.116.
32
A se vedea I. Albu, op. cit., p.66.
33
Idem, p.66-68; I. Lulă, op. cit., în Dreptul nr. 8/2000, p.9; L. Pop, op. cit., 1996, p.25.
4
titularul unui drept real, posesorul sau detentorul precar, fie doar una dintre aceste persoane, fie două sau
toate aceste persoane, în funcţie de voinţa legiuitorului34.
Obligaţii reale legale pot fi de natură administrativă35 sau civilă. De altfel, de regulă, obligaţiile
instituite prin lege nu intră în conţinutul unor raporturi juridice civile, ci administrative36.
Sunt obligaţii legale propter rem de natură civilă cele prevăzute, de exemplu, de art. 662 alin. (1)
şi art. 663 alin. (1) C.civ. Prin aceste norme se instituie obligaţii reale propter rem având caracter reciproc
în cadrul raporturilor de vecinătate37. Potrivit art. 662 alin. (1) C.civ., oricare dintre vecini îi poate obliga
pe proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune. Obligaţia
corelativă acestui drept se va transmite către dobânditorii fondurilor învecinate. Aceeaşi este situaţia şi în
cazul cheltuielilor de întreţinere şi reparare a despărţiturilor comune, reglementat de art. 663 alin. (1)
C.civ., care se vor transmite odată cu dreptul de proprietate asupra fondurilor învecinate şi asupra
despărţiturilor comune (care fac obiectul coproprităţii forţate deoarece acestea sunt accesorii ale
fondurilor)38.
Obligaţiile propter rem convenţionale iau naştere prin voinţa părţilor dar opozabilitatea lor lărgită
îşi are temeiul în lege. Este cazul situaţiei reglementate de art. 765 alin. (1) C.civ. Regula în materie este
că titularul dreptului de servitute este acela care poate face toate lucrările pentru a exercita şi conserva
servitutea. Dar art. 765 alin. (1) C.civ.39 permite ca părţile să se înţeleagă ca aceste lucrări să fie făcute de
proprietarul fondului aservit. De aceea, atunci când proprietarii celor două fonduri au prevăzut că
proprietarul fondului aservit va efectua lucrările necesare pentru exercitarea acesteia, dobânditorii
ulteriori ai fondului aservit sunt ţinuţi de această obligaţie, sub condiţia respectării formalităţilor de carte
funciară. Însă obligaţia nu este propter rem ci o obligaţie civilă propriu-zisă dacă nu au fost respectate
formalităţile de carte funciară sau dacă părţile s-au înţeles în acest sens40.
Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt strâns legate de stăpânirea unui bun,
creditorul putând obţine satisfacerea dreptului său doar dacă dobânditorul actual al bunului este ţinut să
respecte acest drept, deşi este terţ faţă de contractul care a dus la naşterea dreptului creditorului.
Este o astfel de obligaţie cea a cumpărătorului unui bun care l-a dobândit după încheierea
contractului de locaţiune dintre înstrăinător şi locatar. Chiar dacă dobânditorul nu este parte a acestui
contract, acesta îi este opozabil în ceea ce priveşte dreptul locatarului. Astfel, potrivit art. 1811 C.civ.,
dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum
urmează: în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; în
cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a
înstrăinării; în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste
formalităţi; în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului.
E. În raport cu subiectele şi conţinutul raportului obligaţional41, obligaţiile pot fi clasificate în:
a) obligaţii simple. Raportul de obligaţie este simplu când are un singur creditor, un singur debitor
şi un singur obiect;
b) obligaţii complexe. Raportul de obligaţie este complex când prezintă elemente suplimentare:
obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte, obligaţii afectate de modalităţi.
34
A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p.33.
35
De exemplu, art. 74 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 1
din 5 ianuarie 1998, modificată): „Toţi deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure cultivarea acestora şi protecţia
solului.”
36
Idem, p.34.
37
A se vedea V. Stoica, op. cit., 2004, vol. I, p.120.
38
Art. 663 alin. (1) C.civ.: „Coproprietarii sunt ţinuţi să suporte cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi repararea despărţiturii
comune, proporţional cu dreptul fiecăruia”.
39
Art. 765 alin. (1) C.civ.: „În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant poate lua toate măsurile şi
poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea”.
40
A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p.35-36.
41
A se vedea I. Albu, op. cit., p.52-134.
5
!!!
Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție
pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.

Bibliografie:
TEMA 2. CONTRACTUL. NOȚIUNE ȘI CLASIFICĂRI
Secţiunea 1. Noţiunea de contract

Potrivit art. 1166 C.civ., contractul este „acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane,
cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Având în vedere raportul dintre
noţiunile „parte” şi „persoană”1 considerăm că ar fi trebuit utilizată prima dintre acestea.
Secţiunea 2. Clasificarea contractelor

2.1. Clasificarea după conţinut
După criteriul conţinutului lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice2 şi contracte
unilaterale.
Contractul sinalagmatic este acela prin care părţile se obligă una către alta, obligaţiile lor fiind
reciproce şi interdependente. Art. 1171 teza I-a C.civ. statuează că un contract este sinalagmatic
„atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”, renunţîndu-se la
dualitatea „contract sinalagmatic sau bilateral”3.
Sunt astfel de contracte, de exemplu:
- vânzarea, potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 1650 C.civ. vânzătorul transmiţând sau, după caz,
obligându-se să transmită cumpărătorului proprietatea un dezmembrământ al dreptului de proprietate
sau orice alt drept asupra unui bun, în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească;
- locaţiunea. Conform art. 1777 C.civ. „locaţiunea este contractul prin care o parte, numită
locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită
perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie”.
Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca acestea să aibă ca izvor acelaşi contract, iar
interdependenţa acestora constă în aceea că obligaţia ce revine oricăreia dintre părţile contractante
constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi4.
Reciprocitatea obligaţiilor nu echivalează însă cu reciprocitatea prestaţiilor5. De exemplu, în
cazul stipulaţiei pentru altul, dacă aceasta este un contract sinalagmatic, prestaţiile, spre deosebire de
obligaţii, nu au caracter reciproc6, prestaţia promitentului fiind executată faţă de terţul beneficiar iar
cea a stipulantului către promitent, sens în care art. 1284 C.civ. permite ca oricine să poată stipula în
numele său, însă în beneficiul unui terţ, cel din urmă dobândind dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei.
În mod similar, în cazul contractului de societate, societarii au obligaţii reciproce, dar
prestaţiile sunt afectate scopului comun7. Astfel, potrivit art. 1881 C.civ., „prin contractul de societate
două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să
contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de
a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”. Obligaţiile sunt reciproce,
fiecare dintre societari obligându-se în schimbul obligaţiilor celorlalţi, pe când prestaţiile sunt afectate
scopului comun, nu efectuate către altul sau ceilalţi cocontractanţi8.
Contractul unilateral este acela care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi,
care dobândeşte calitatea de debitor, cealaltă parte având numai calitatea de creditor. Art. 1171 teza a
II-a C.civ. defineşte acest contract prin eliminare: „În caz contrar (obligaţiile născute din acesta nu
sunt reciproce şi interdependente – s.n.), contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Astfel, dacă obligaţiile născute dintr-un contract sunt doar
1
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p.78.
2
Etimologic, termenul „sinalagmatic” provine din cuvântul grecesc „synallagma” care înseamnă „schimb”, „tranzacţie”.
3
A se vedea M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, op. cit., p.23.
4
A se vedea V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.26-27.
5
V. Stoica, op. cit., p.22-23.
6
Idem, p.20-22.
7
A se vedea V. Stoica, op. cit., p.20-21; L. Pop, Contractul, p.93-94.
8
1
reciproce, doar interdependente sau nu sunt nici reciproce şi nici interdependente, contractul va fi
unilateral.
Sunt astfel de contracte, spre exemplu:
- împrumutul de consumaţie. Obligat este numai împrumutatul care, potrivit art. 2158 C.civ.,
trebuie să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de
aceeaşi natură şi calitate ca cele primite de la împrumutător;
- depozitul gratuit. Singurul obligat este depozitarul, care trebuie să păstreze bunul primit
pentru o perioadă de timp şi, la împlinirea termenului sau la cererea deponentului, să îl restituie în
natură [art. 2103 alin. (1) C.civ.].
Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral care presupune, potrivit
art. 1324 C.civ., numai manifestarea de voinţă a autorului său. Clasificarea actelor juridice în
unilaterale, bilaterale şi multilaterale se face după numărul părţilor, pe când contractele se împart în
sinalagmatice şi unilaterale în funcţie de conţinutul lor.
Importanţa clasificării. În primul rând regulile aplicabile celor două categorii de contracte sunt
diferite în ceea ce priveşte proba prin înscrisuri sub semnătură privată.
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor atrage anumite consecinţe juridice comune tuturor
contractelor, cum sunt executarea silită în natură9 sau prin echivalent10 şi restituirea prestaţiilor, dar şi
anumite efecte specifice datorate caracterului reciproc şi interdependent al obligaţiilor rezultate din
contractele sinalagmatice, cum ar fi excepţia de neexecutare, rezoluţiunea (sau rezilierea) şi riscul
neexecutării fortuite a contractului.
2.2. Clasificarea după scopul urmărit de către părţi

După criteriul scopului urmărit de părţi, contractele se clasifică în contracte cu titlul oneros şi
contracte cu titlu gratuit, însă, deseori, elementele caracteristice celor două categorii se întrepătrund11.
Potrivit alin. (1) al art. 1172 C.civ., „contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure
un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”. Avantajul urmărit de către părţi are
natură patrimonială, prestaţiile reciproce fiind „relativ echivalente”12. Această categorie se subdivide
în contracte comutative şi contracte aleatorii (art. 1173 C.civ.).
Potrivit alin. (1) al art. 1173 C.civ., contractul comutativ este acela în care existenţa drepturilor
şi obligaţiilor părţilor este certă la momentul încheierii contractului, iar întinderea prestaţiilor datorate
de părţi este determinată sau cel puţin determinabilă.
Sunt astfel de contracte, deoarece existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de
la încheierea lor iar întinderea prestaţiilor determinată sau determinabilă, de exemplu:
- vânzarea - vânzătorul fiind obligat la transmiterea sau constituirea dreptului şi la predarea
bunului în schimbul obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului (art. 1650 C.civ.);
- antrepriza - antreprenorul obligându-se să execute o anumită lucrare, materială ori
intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar în schimbul preţului plătit de către cel
din urmă (art. 1851 C.civ.);
- schimbul - copermutanţii transmiţând fiecare un bun pentru a dobândi un altul (art. 1763
C.civ.).
Contractul aleatoriu este acela în care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, întinderea sau
chiar existenţa tuturor prestaţiilor sau numai a unora dintre ele, depinde de un eveniment viitor şi
incert13. Astfel, în momentul încheierii lui, nu se pot stabili cu certitudine şansele de câştig sau
pierdere pentru părţile contractante şi, uneori, nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere.
Sunt astfel de contracte, după natura lor: contractul de asigurare - evenimentul viitor şi incert
9
A se vedea L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.499-501 şi 512-515.
10
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1993, p.288-302; Ch. Larroumet, op. cit., p.621-789.
11
A se vedea O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.78-241.
12
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p.74.
13
Art. 1173 alin. (2) C.civ.: „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia
dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”.
2
fiind producerea riscului asigurat [art. 2199 alin. (1) C.civ.]; contractul de rentă viageră – întinderea
prestaţiilor depinzând, ca regulă, de durata vieţii credirentierului [art. 2242 alin. (2) C.civ.]; jocul şi
pariul (art. 2264 C.civ.). Este posibilă şi încheierea unor contracte care, ca regulă, sunt comutative dar
devin aleatorii prin voinţa părţilor, cum este, de exemplu, contractul de vânzare dacă, prin voinţa lor,
părţile introduc o clauză de întreţinere, aceasta determinând o şansă de câştig, respectiv un risc pentru
cocontractanţi14.
Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a
obţine în schimb vreun avantaj, este, conform alin. (2) al art. 1172 C.civ., cu titlu gratuit. Contractele
cu titlul gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat, este acela prin care una din părţi urmăreşte să facă un serviciu gratuit
celeilalte, fără ca prin aceasta să se producă o micşorare a patrimoniului său.
Sunt astfel de contracte: mandatul gratuit [potrivit art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dintre
două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit]; comodatul (calificarea fiind dată de chiar
prevederile art. 2164 C.civ.); fidejusiunea cu titlu gratuit (atunci când fideiusorul, se obligă faţă de
cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit,
obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută, conform art. 2280 C.civ.) etc.
Liberalitatea, este actul juridic prin care se realizează o creştere a activului patrimonial al unei
persoane şi o micşorare a patrimoniului celui care a fost gratificat fără a urmări un echivalent în
schimb. Art. 948 C.civ. defineşte liberalitatea ca fiind „actul juridic prin care o persoană dispune cu
titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane” 15. Este cazul donaţiei,
contract prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un
bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar (art. 985 C.civ.).
Există categorii de contracte care sunt prin esenţa lor cu titlu oneros (vânzarea, schimbul,
închirierea etc.) ori gratuit (comodatul16), dar există şi contracte cu titlu gratuit prin natura lor, ele
putând fi transformate în contracte cu titlu oneros (mandatul dintre două persoane fizice17, depozitul18,
împrumutul de consumaţie19) prin prezenţa elementului opus20. Dacă în cazul celor care prin esenţa lor
aparţin unei anumite categorii iar aceasta nu poate fi schimbată prin voinţa părţilor, în cazul celorlalte,
cocontractanţi, prin voinţa lor, le pot stabili o altă natură.
Importanţa clasificării21. Datorită efectelor juridice ale fiecărei categorii de contracte, acestea
au şi regimuri juridice diferite. Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de validitate pentru contractele cu
titlu gratuit sunt reglementate expres restricţii şi reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun. În
materia condiţiilor de fond cerute contractelor cu titlu gratuit sunt instituite incapacităţi speciale în
privinţa ambelor părţi [cum este cazul incapacităţilor speciale reglementate de art. 990 alin. (1) şi (3)
C.civ. în materia liberalităţilor22, a interdicţiei pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă de a dispune de bunurile sale prin liberalităţi reglementată de art. 988
14
15
De altfel, liberalităţile sunt donaţia şi legatul, acesta din urmă fiind însă un act juridic unilatral pentru cauză de moarte.
16
Art. 2146 C.civ.: „Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un
bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un
anumit timp”.
17
Art. 2010 alin. (1) teza I-a C.civ.: „Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros”.
18
Art. 2106 alin. (1) C.civ.: „Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte
împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie”.
19
Art. 2159 alin. (1) C.civ.: „În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit”.
20
A se vedea A.A. Moise, în op. cit., de Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, p.1226.
21
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.34-35; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1993, p.35-36; L. Pop, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.40-41; Ch. Larroumet, op. cit., p.169; Fr. Terre, Ph.
Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p.78-79; J. Flour. J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit.,
p.61; Ph. Malinvaud, op. cit., p.47.
22
Art. 990 C.civ.: „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în
mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt
exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b)
liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude
în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor
persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului”.
3
C.civ.] dar şi condiţii de formă mai restrictive (de exemplu, potrivit art. 1011 C.civ., donaţia se încheie
prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute). În plus, de regulă, contractele cu titlu oneros,
spre deosebire de cele cu titlu gratuit, se încheie fără a avea importanţă identitatea sau calităţile
cocontractantului şi, ca atare, eroarea asupra persoanei nu influenţează validitatea acestora23.
În materia contractelor cu titlu oneros, răspunderea şi obligaţia de garanţie sunt, în principiu,
mai severe24. Astfel, conform art. 1018 alin. (1) C.civ., „donatorul nu răspunde pentru evicţiune decât
dacă a promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care
afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea
contractului”. În schimb, în cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde
pentru evicţiune ca şi vânzătorul [alin. (2) al art. 1018 C.civ.]. La polul opus se situează vânzarea,
potrivit art. 1695 alin. (1) C.civ., vânzătorul fiind de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător
împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut şi,
conform art. 1699 C.civ., chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde
totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe
care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului, orice stipulaţie contrară fiind
considerată nescrisă.
O altă diferenţă de regim juridic este dată de faptul că dispoziţiile referitoare la reducţiune şi
raport se aplică numai liberalităţilor. Astfel, conform art. 1092 C.civ., după deschiderea moştenirii,
liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere, iar, potrivit art. 1146
alin. (1) C.civ., soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la
moştenirea legală sunt obligaţi de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de
raport de către cel ce lasă moştenirea25.
Acţiunea revocatorie, prin care creditorul, dacă dovedeşte un prejudiciu, poate cere să fie
declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale,
presupune, pentru admiterea sa, dovada faptului că terţul contractant ori cel care a primit plata
cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate (art. 1562 C.civ.), pe
când în cazul contractelor cu titlu gratuit această condiţie nu există, nefiind cerută complicitatea
terţului cocontractant la frauda debitorului26.
Problema leziunii se poate ridica doar în cazul contractelor comutative deoarece, potrivit art.
1221 alin. (1) C.civ., „Există leziune atunci când una dintre părţi … stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii”.
2.3. Clasificarea după modul de formare

După criteriul modului de formare, distingem între contracte consensuale, contracte solemne şi
contracte reale [art. 1174 alin. (1) C.civ.].
Contractul consensual este acela care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor [alin. (2) al art. 1174 C.civ.], fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă.
Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţiile de la această regulă fiind prevăzute expres de
lege (art. 1178 C.civ.) şi concretizându-se în contractele solemne şi cele reale27.
Chiar dacă părţile îşi însoţesc manifestarea de voinţă cu un înscris, contractul rămâne
consensual, ele asigurându-şi, în acest mod, doar un mijloc de probă, potrivit art. 1242 alin. (2) C.civ.
Sunt consensuale, de exemplu: contractul de vânzare (cu unele excepţii), proprietatea
strămutându-se de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a
fost predat ori preţul nu a fost plătit încă (art. 1674 C.civ.); contractul de locaţiune (cu unele excepţii)
23
Potrivit art. 1207 alin. (2) pct.3 C.civ., eroarea este esenţială „când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei
calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat”.
24
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.30; L. Pop, Contractul, p.113.
25
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.404-406.
26
A se vedea, pe larg, L. Pop, Acţiunea pauliană (I), în Curierul Judiciar nr. 4/2006, p.68-93; L. Pop, Acţiunea pauliană
(II), în Curierul Judiciar nr. 5/2006, p.41-50.
27
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.77.
4
fiind considerat încheiat de îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului (art. 1781 C.civ.);
contractul de mandat (cu unele excepţii) pentru care legea permite să fie încheiat în mod valabil în
oricare dintre forme (scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau chiar verbală), acceptarea sa
putând rezulta şi numai din executarea sa de către mandatar [art. 2013 alin. (1) C.civ.] etc.
Contractul solemn este acela pentru a cărui încheiere valabilă se cere respectarea unei
formalităţi prevăzută de lege [alin. (3) al art. 1174 C.civ.], care, în cazul contractelor, presupune, ca
regulă, încheierea lor sub forma înscrisului sub semnătură privată sau a înscrisului autentic.
Nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem atrage nulitatea absolută a contractului, potrivit art.
1242 alin. (1) C.civ.
Sunt solemne, spre exemplu: contractul de vânzare de bunuri imobile şi toate contractele prin
care se strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară (art. 1244
C.civ.); donaţia [art. 1011 alin. (1) C.civ.]; contractul de arendare [art. 1838 alin. (1) C.civ.] etc. Ca
regulă, forma cerută este cea autentică, dar uneori se cere doar forma scrisă, cum este cazul
contractului de arendare28 şi al fidejusiunii29.
Dar forma cerută de lege nu constituie întotdeauna o condiţie de validitate, rolul său fiind
uneori de asigurare a mijloacelor de probă sau a opozabilităţii. Astfel, de exemplu, în cazul
contractului de depozit (art. 2104 C.civ.), a contractului de asigurare [art. 2200 alin. (1) C.civ.] şi a
tranzacţiei (art. 2282 C.civ.), forma scrisă este cerută ad probationem.
Contractul real este acela pentru a cărui formare valabilă este necesară şi remiterea materială a
lucrului, potrivit art. 1174 alin. (3) C.civ. Astfel, tradiţiunea bunului constituie o condiţie de validitate
şi nu un efect al contractului, ca în cazul contractelor consensuale sau solemne în care una sau ambele
părţi au obligaţia de remitere a unui bun. Remiterea bunului este cea care duce la naşterea drepturilor
şi obligaţiilor părţilor. Astfel, contractul de depozit [art. 2103 alin. (2) C.civ.], gajul [art. 2481 alin. (1)
şi (2) C.civ.], împrumutul de consumaţie [art. 2158 alin. (1) C.civ.], comodatul (art. 2146 C.civ.) etc.
sunt valabil încheiate la momentul remiterii lucrului.
Înţelegerea părţilor în ce priveşte contractele reale constituie doar promisiune de a contracta în
temeiul căreia promitentul se obligă a contracta prin remiterea efectivă a lucrului30.
Importanţa clasificării priveşte în primul rând examinarea validităţii acestor categorii de
contracte. Astfel, în cazul contractelor consensuale se examinează îndeplinirea condiţiilor de fond,
„esenţiale”, prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ., în cazul celor solemne se verifică şi îndeplinirea
condiţiei de formă ca cerinţă de validitate a consimţământului31 - care este intrinsecă oricărui contract
din această categorie32 -, iar în cazul celor reale şi remiterea materială a bunului. În al doilea rând,
momentul încheierii contractului diferă pentru fiecare dintre aceste categorii. Contractele consensuale
se încheie în momentul realizării acordului de voinţă, cele solemne în momentul în care acordul de
voinţă îmbracă forma cerută imperativ de lege, iar cele reale în momentul remiterii bunului.
2.4. Clasificarea după rolul voinţei părţilor la determinarea clauzelor contractuale

După modalitatea în care părţile stabilesc, prin acordul de voinţe, clauzele contractuale se
poate distinge între contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte forţate.
Sunt negociate33 contractele care reprezintă rezultatul negocierilor dintre părţile contractante,
acestea constituind regula. Datorită faptului că perioada pre-contractuală, a negocierilor, poate avea o
durată mai mare sau mai mică, se poate ajunge chiar la încheierea unor acorduri de voinţă parţiale 34 şi
28
Art. 1838 alin. (1) C.civ.: „Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
29
Art. 2282 C.civ.: „Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
30
A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1980, p.198; Fr.
Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti,
1983, p.201; L. Pop, Contractul, p.119; L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.78.
31
A se vedea L. Pop, Contractul, p.120.
32
A se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.240.
33
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.83-84 şi 184-201.
34
A se vedea J. Goicovici, Acordul de principiu, în Dreptul nr. 4/2002, p.47-74.
5
chiar la antecontracte distincte de contractul definitiv35.
Libertatea şi buna-credinţă trebuie să caracterizeze şi această perioadă precontractuală36.
Astfel, conform art. 1169 C.civ., părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul
acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri şi, potrivit art. 1170
C.civ., ele trebuie să acţioneze cu bună-credinţă la negocierea contractului.
Art. 1183 C.civ. dezvoltă principiul bunei-credinţe pentru faza negocierilor, în strânsă legătură
cu libertatea de a contracta. În acest sens se prevede că „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi
ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. Partea care se angajează
într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau
excluderea acestei obligaţii”.
Ruperea intempestivă şi abuzivă a negocierilor constituie o faptă ilicită şi angajează
răspunderea delictuală a autorului37. Alin. (3) al art. 1183 C.civ. exemplifică arătănd că „este contrară
exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia
de a încheia contractul”. În măsura dovedirii producerii unui prejudiciu, partea care iniţiază, continuă
sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi, la
stabilirea prejudiciului fiind avute în vedere, printre altele, „cheltuielile angajate în vederea
negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.
Tot aşa, nu respectă această obligaţie, participantul la negocieri care divulgă sau foloseşte o informaţie
confidenţială comunicată de către cealaltă parte în cursul negocierilor, indiferent dacă se încheie sau
nu contractul (art. 1184 C.civ.).
Art. 1175 C.civ. reglementează expres, pentru prima oară, contractul de adeziune. Este de
adeziune contractul în care „clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi,
pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.
Aceste contracte „nu se încheie în urma discuţiilor sau negocierilor libere, ci prin adeziunea
părţii contractante mai slabă la proiectul de contract al cărui conţinut este prestabilit de către partea
contractantă mai puternică”38, fiind fondate pe inegalitatea „născută din urgenţa şi intensitatea
trebuinţelor” existente „peste tot şi dintotdeauna”39.
În doctrină40 contractele de adeziune au fost definite „ca fiind contracte tip al căror conţinut,
ale căror clauze sunt prestabilite unilateral de către una dintre părţilor contractante; cealaltă parte nu
are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă, atunci
aderă pur şi simplu la contractul al cărui conţinut este prestabilit”.
Ele se caracterizează prin41: inegalitatea economică dintre părţile contractante; oferta de a
contracta este generală, fiind adresată publicului, permanentă şi detaliată; sunt opera uneia singure
dintre părţi. În ceea ce priveşte ultima trăsătură, observăm formularea textului de lege. „impuse ori
sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale”.
Contractele forţate42 sunt acelea a căror încheiere şi conţinut sunt impuse de lege. Este cazul
asigurării pentru răspunderea civilă delictuală pentru accidente de circulaţie 43 şi al asigurării
obligatorii a locuinţelor44. Încheierea unor asemenea contracte este obligatorie, fiind stabilită prin
norme imperative, libertatea contractuală manifestându-se doar în ceea ce priveşte contractantul
(atunci când este posibil).
35
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.199-201; D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale,
vol. I, op. cit., p.155-224.
36
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.185-192.
37
Ibidem, p.187-188.
38
A se vedea L. Pop, Contractul, p.126-131.
39
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.119-120.
40
41
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.118-119; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.202-203.
42
A se vedea M. Fabre-Magnan, op. cit., p.77-78; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.86; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv.
Lequette, op. cit., p.211-212; Chr. Larroumet, op. cit., p.107-109, 128-129 şi 207-208; L. Pop, Contractul, p.130.
43
A se vedea Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în M.Of. nr. 303 din 29
decembrie 1995, modificată.
44
A se vedea Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren
şi inundaţiilor, republicată în M.Of. nr.115 din 15 februarie 2011.
6
2.5. Clasificarea după modul de executare
După modul de executare, întâlnim contracte cu executare imediată şi contracte cu executare
succesivă.
Contractul cu executare imediată este acela a cărui executare se produce dintr-odată, la data
când obligaţia devine exigibilă, care, de regulă, coincide cu data încheierii contractului. Au acest
caracter contractele prin care se constituie ori se transmit drepturi. Astfel, potrivit art. 1674 C.civ., în
materia vânzării, „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar
dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.
Contractul cu executare succesivă este acela care presupune că obligaţiile, cel puţin ale uneia
dintre părţi, se execută în timp, fie continuu, fie la anumite intervale de timp. Se încadrează în această
categorie: contractul de furnizare (art. 1766 C.civ. vorbeşte de obligaţia de a transmite „proprietatea
asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare
încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii”), contractul de locaţiune
(art. 1786 C.civ. foloseşte sintagmele „pe toată durata locaţiunii” şi „pe tot timpul locaţiunii”),
contractul de rentă viageră (potrivit art. 2242 C.civ., obligaţia debirentierului are ca obiect „prestaţii
periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile”) etc.
Importanţa clasificării45. În timp ce rezoluţiunea se aplică în cazul neexecutării culpabile a
contractelor cu executare imediată şi produce efecte şi pentru trecut, părţile fiind repuse în situaţia
anterioară [art. 1554 alin. (1) C.civ.], rezilierea se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă şi
produce efecte numai pentru viitor [art. 1554 alin. (2) C.civ.], prestaţiile executate rămânând valabil
făcute.
Problema impreviziunii şi a adaptării contractului privesc, de regulă, contractele cu executare
succesivă, fiind posibilă în cazul contractelor cu executare instantanee doar când acestea din urmă sunt
afectate de un termen suspensiv de executare46.
Reînnoirea contractului poate opera doar în cazul contractelor cu executare succesivă încheiate
pe durată determinată, în cazul celor cu executare imediată sau cu executare succesivă încheiate pe
durată nedeterminată fiind imposibilă sau inutilă, după caz.
În acest sens sunt prevederile art. 1810 C.civ. care dispune că, după împlinirea termenului,
dacă locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din
partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa
garanţiilor, însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel. Un
alt exemplu este dat de dispoziţiile art. 1931 C.civ. care permit prelungirea tacită a contractului de
societate, în situaţia în care, după expirarea duratei sale, societatea continuă să execute operaţiunile
sale, iar asociaţii să iniţieze acţiuni care intră în obiectul său şi să se comporte ca asociaţi.
Ca regulă, părţile pot insera în contract stipulaţii privind reînnoirea tacită a contractului, cu
precizarea că atunci când se prezintă sub forma unor clauze standard neuzuale, acestea produc efecte
numai dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de către cealaltă parte (art. 1203 C.civ.).
Suspendarea executării prestaţiilor este specifică contractelor executare succesivă. De pildă,
contractul de asigurare se suspendă pe durata cât asiguratul nu plăteşte primele de asigurare. Exemplul
elocvent, din punctul nostru de vedere, este contractul individual de muncă. Suspendarea acestuia
poate interveni de drept prin acordul părţilor sau prin act unilateral al uneia dintre părţi, fie salariatul,
fie angajatorul [art. 49 alin. (1) C.mun.]. Suspendarea contractului individual de muncă înseamnă de
fapt suspendarea principalelor obligaţii ale părţilor – prestarea muncii şi plata salariului -, existând
posibilitatea ca anumite drepturi şi obligaţii să continue a exista în această perioadă47.
Denunţarea unilaterală, chiar dacă este permisă, de principiu, în cazul tuturor contractelor,
45
A se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, Fr. Chabas, J. Mazeaud, op. cit., p.97-98; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit.,
p.44-45; L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.85.
46
A se vedea L. Pop, Contractul, p.124; L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.471-477.
47
Pentru analiza acestei instituţii a se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p.367-379.
7
operează diferit pentru fiecare categorie în parte:
a. în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, atunci când „dreptul de a denunţa contractul
este recunoscut uneia dintre părţi”, exercitarea sa se poate face numai dacă executarea nu a început
[art. 1276 alin. (1) C.civ.]. Norma indicată priveşte situaţiile în care un asemenea drept este consacrat
la nivel legislativ printr-o prevedere imperativă sau când nu există stipulaţie contrară [alin. (4) al art.
1276 C.civ.];
b. în contractele cu executare succesivă, dreptul de denunţare unilaterală poate fi exercitat cu
respectarea unui termen de preaviz rezonabil, chiar şi după începerea executării sale, producându-şi
efectele numai ex nunc. Durata determinată sau nedeterminată atrage implicaţii în ceea ce priveşte
posibilitatea inserării unor clauze ce au ca obiect limitarea sau înlăturarea acestui drept şi eventuale
prestaţii în schimbul denunţării, acestea fiind posibile numai în cazul duratei determinate [art. 1276
alin. (2)-(4) şi art. 1277 C.civ.], o soluţie contrară însemnând crearea unor raporturi obligaţionale de
natură contractuală perpetue48.
2.6. Clasificarea după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţie

După cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia, contractele se clasifică în numite şi nenumite.
Această clasificare se deduce din prevederile art. 1168 C.civ. care vorbeşte de: „contractele
nereglementate de lege”49.
Contractele numite sunt acelea care fac obiectul unei reglementări speciale, au o denumire
specială, prevăzută de lege şi au ca obiect o operaţiune juridică determinată. Sunt asemenea contracte:
vânzarea, locaţiunea, mandatul, voluntariatul etc. Contracte nenumite, sunt acelea care nu sunt
reglementate expres de lege50 chiar dacă au o denumire specifică51.
Contractelor nenumite li se aplică regulile din dreptul comun, iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168
C.civ.). Contractelor numite li se aplică regulile particulare, specifice, prevăzute în Codul civil sau în
legile speciale, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, regulile dreptului comun (art. 1167
C.civ.).
2.7. Clasificarea după raportul dintre ele

După criteriul raportului care se poate stabili între ele, contractele se clasifică în contracte
principale şi contracte accesorii. Contractele principale sunt acelea care au o existenţă de sine
stătătoare iar accesorii sunt acelea care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind.
Sunt astfel de contracte: gajul, ipoteca, fidejusiunea.
2.8. Clasificarea contractelor după structură

După structura lor, se poate distinge între contracte simple, contracte complexe şi grupuri de
contracte.
Contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică
- din această categorie făcând parte majoritatea contractelor tradiţionale numite: vânzarea, locaţiunea,
mandatul, comodatul52-, contractele complexe rezultă din combinarea mai multor contracte simple53 şi
presupun realizarea a două sau mai multe operaţii juridice, iar grupurile de contracte presupun
încheierea a două sau mai multe contracte având acelaşi obiectiv dar care îşi păstrează
48
49
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.79.
50
51
Un asemenea contract de natură civilă, frecvent utilizat în practică înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil era
convenţia civilă de prestări de servicii (numită uneori şi contract de colaborare). Precizăm că, în prezent, nu mai putem
vorbi de aceasta deoarece obiectul său se circumscrie normelor care reglementează contractele de antrepriză (art. 1851-
1873 C.civ.). Pentru analiza convenţiilor civile de prestări de servicii a se vedea M. Ioan, Contractul individual de muncă
şi convenţia civilă de prestări de servicii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008.
52
A se vedea L.Pop, Contractul, p.132.
53
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.90-91.
8
individualitatea54.
În cazul contractului de hotelărie întâlnim alăturarea a trei contracte simple - locaţiune,
antrepriză şi depozit -, care formează un tot unitar, contractul de hotelărie fiind unic dar obiectul său
fiind tripartit.
Grupurile de contracte sunt definite în doctrină55 ca fiind două sau mai multe contracte strâns
legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final56, contracte
care însă îşi conservă propria individualitate57. Există mai multe tipuri de grupuri de contracte58:
- cu structură lineară - formate din contracte care au ca obiect acelaşi bun;
- structură radiantă - unul, două sau mai multe subcontracte se grefează pe un contract
principal;
- ansamblurile contractuale - contractele legate între ele prin identitate de cauză.
2.9. Clasificarea contractelor după efectele produse59

După efectele produse, contractele se clasifică în contracte constitutive sau translative de
drepturi şi contracte declarative de drepturi. Nici această clasificare nu este consacrată expres, dar ea
rezultă din prevederile Codului civil. Astfel, art. 1274 C.civ. reglementează „riscul în cadrul
contractului translativ de proprietate” şi art. 2353 C.civ. face referire la „partaj sau alt act constitutiv
ori translativ de drepturi”. Astfel, partajul convenţional nu mai este privit ca un contract declarativ de
drepturi, soluţie nefirească, dreptul existând anterior încheierii contractului de partaj.
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acelea care au ca obiect constituirea
sau transmiterea unor drepturi şi produc efecte, de regulă, din momentul încheierii lor. De exemplu,
prin contractul de vânzare se poate transmite proprietatea asupra unui bun sau se pot constitui
dezmembrăminte ale acesteia (art. 1650 C.civ.).
Contractele declarative de drepturi sunt acelea care recunosc situaţii juridice preexistente şi au
efect retroactiv. Un asemenea contract este tranzacţia atunci când „părţile previn sau sting un litigiu...
prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi...”. Cu toate acestea dacă prin tranzacţie se realizează
„transferul unor drepturi” de la o parte către cealaltă, contractul nu va mai fi declarativ (art. 2267
C.civ.).
54
A se vedea I. Deleanu, op. cit., p.44; L. Pop, Contractul, p.132-133.
55
56
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.91.
57
A se vedea I. Deleanu, op. cit., p.44; L. Pop, Contractul, p.133.
58
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.91-92; L. Pop, Contractul, p.133-134.
59
9
!!!
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei
bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Bibliografie pentru studiu:

TEMA 3. FORMAREA CONTRACTELOR
1. Structura acordului de voinţă. Principiul consensualismului
Încheierea contractelor poate fi precedată de negocieri. Art. 1182 alin. (1) C.civ. precizează cele
două modalităţi concrete de încheiere a contractului:
- acceptarea fără rezerve a ofertei;
- cea bazată pe negociere, atunci când oferta iniţială nu este acceptată de către destinatarul ei,
acesta formulând rezerve – exprese sau în mod tacit -. În acest caz răspunsul destinatarului nu constituie
acceptare, ci, eventual, o nouă ofertă (contraofertă), deoarece mecanismul realizării acordului de voinţă al
părţilor este dat de întâlnirea concordantă a ofertei cu acceptarea acesteia.
Deoarece întreg contractul trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege pentru validitatea sa,
această condiţie de trebuie îndeplinită şi de ofertă şi de acceptare (art. 1187 C.civ.). Ca regulă, dat fiind
faptul că majoritatea contractelor sunt consensuale, oferta şi acceptarea nu trebuie făcute, pentru
validitate, într-o anumită formă, simpla manifestare de voinţă a ofertantului şi acceptantului fiind
suficiente. Prin excepţie de la acest principiu al consensualismului, ori de câte ori este impusă de lege
vreo formalitate pentru încheierea valabilă a contractului, ambele sale componente, oferta şi acceptarea
trebuie să o respecte. De exemplu, atât oferta cât şi acceptarea donaţiei, dacă sunt cuprinse în acte
distincte (instrumentum) trebuie să fie în formă autentică.
Codul civil consacră legislativ principiul consensualismului în art. 1178 C.civ.: „Contractul se
încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru
încheierea sa valabilă”. Rezultă că, de regulă, pentru încheierea contractelor în mod valabil este suficientă
simpla manifestare de voinţă a părţilor, făcută verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit
legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra
intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare (art. 1240 C.civ.).
Acest principiu este consacrat expres şi în cazul actelor translative sau constitutive de drepturi
reale prin art. 1273 alin. (1) teza I-a C.civ.: „Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de
voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri
determinate…”. De asemenea, în materia contractului de vânzare, art. 1674 C.civ. dispune: „Cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu
a fost plătit încă”.
2. Buna-credinţă şi obligaţia de confidenţialitate în faza precontractuală

Faza precontractuală poate fi constituită din negocieri care pot fi concretizate chiar şi prin
încheierea unor precontracte. În practică se întâlnesc, astfel, scrisorile de intenţie, condiţiile generale,
angajamentele de onoare, contractele de de oportunitate, de impact, de fezabilitate şi prefezabilitate etc.,
precum şi convenţiile de porte-fort (promisiunea faptei altuia) şi „contractele preparatorii” (cum sunt:
contractele de negociere, pactele de preferinţă, contractele-cadru ori contractele de promisiune). Acestea
pot da naştere unora sau mai multor drepturi și/sau obligații, cum ar fi: drept de preferinţă, obligația de a
perfecta contractul prefigurat, obligaţia de exclusivitate etc.
Buna-credinţă este reglementată de actualul Cod civil ca o obligaţie generală, a oricărui subiect de
drept, ce trebuie respectată în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în acord cu ordinea
publică şi bunele moravuri, şi indiferent de natura contractuală sau extracontractuală a acestor drepturi şi
obligaţii (art. 4 C.civ.). Art. 1170 şi 1183 C.civ., aplicații ale prinvipiului general, dispun că buna-
credinţă trebuie să guverneze conduita părţilor atât pe perioada negocierilor şi la încheierea contractului,
cât şi pe tot timpul executării sale, nerespectarea acesteia putând atrage angajarea răspunderii pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
Buna credinţă în negocieri nu echivalează cu obligativitatea încheierii contractului, astfel că
„părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru
eşecul acestora”, atâta timp cât acestea au fost făcute cu respectarea exigenţelor bunei-credinţe [art. 1183
alin. (1) şi (2) C.civ.]. Alin. (3) al art. 1183 C.civ. prezintă un exemplu de încălcare a acestui principiu,
respectiv iniţierea sau continuarea negocierilor fără intenţia de a încheia contractul. Stabilirea
prejudiciului produs prin iniţierea, continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei-credinţe se va face
1
în funcţie împrejurări, alin. (4) având în vedere, cu titlu de exemplu, cheltuielile angajate în vederea
negocierilor, renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi orice împrejurări asemănătoare.
Pe parcursul negocierilor, în virtutea obligaţiei de informare, părţile sunt ţinute să aducă una la
cunoştinţa celeilalte toate informaţiile necesare pentru ca încheierea contractului să se facă în cunoştinţă
de cauză, în vederea asigurării unui consimțământ în cunoștință de cauză. Aceste informaţii pot fi
confidenţiale, fie prin natura lor, fie prin voinţa celui care le comunică. Partea căreia i-au fost comunicate
astfel de informaţii este obligată să nu le divulge şi să nu le folosească în interes propriu, indiferent dacă
se încheie sau nu contractul, nerespectarea acesteia atrăgând răspunderea părţii în culpă (art. 1184 C.civ.).
3. Oferta de a contracta
Oferta este propunerea de a contracta făcută de o persoană în vederea încheierii unui contract, o
manifestare de voinţă exprimată cu această intenţie, aşa cum rezultă din prevederile art. 1182 alin. (2)
coroborat cu art. 1888 C.civ.: oferta trebuie să conţină cel puţin elementele esenţiale - atât cele obiective,
stabilite de lege ca fiind esenţiale, cât şi cele subiective, esenţiale prin voinţa părţilor - şi să exprime
intenţia ofertantului de a se obliga.
Ea reprezintă un act juridic unilateral tocmai pentru că reprezintă o manifestare de voinţă a unei
singure părţi cu intenţia de a produce efecte juridice. Astfel, aceasta trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de valabilitate cerute de art. 1179 C.civ., deoarece, potrivit art. 1325 C.civ., în lipsa unor
dispoziţii legale contrare, regulile privitoare la contract se aplică şi actelor unilaterale şi, în plus, în cazul
în care oferta ar fi făcută cu nerespectarea acestor cerinţe, întreg contractul ar fi afectat.
Propunerea de a contracta este calificată ofertă de a contracta doar în ipoteza lipsei oricăror
rezerve din partea destinatarului său. Dacă acesta din urmă modifică în vreun fel propunerea primită
acesta din urmă este lipsită, ca regulă, de efecte juridice.
Fiind componente ale contractului, atât oferta cât şi acceptarea trebuie să corespundă acestuia în
totalitate şi, bineînţeles una alteia.
Oferta trebuie să fie exteriorizată, fie în scris, fie verbal, dar, în anumite condiţii, poate consta
într-un act sau fapt concludent al destinatarului său, dar poate fi chiar şi tacită. Astfel, simpla tăcere sau
inacțiunea au semnificaţia juridică a unei oferte numai când, din împrejurări, se desprinde intenţia de a
contracta. De exemplu, legea precizează că ne aflăm în prezenţa tacitei relocațiuni în cazul în care, deşi
termenul locaţiunii s-a împlinit, locatarul continuă a folosi lucrul şi a plăti chirie [art. 1810 C.civ.: „(1)
Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile
fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei
vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor. (2) Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin
lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel”].
Potrivit art. 1189 C.civ., propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. În acest
caz se prezumă lipsa intenţiei de a se angaja din punct de vedere juridic a emitentului propunerii
respective, neavând importanţă dacă este respectată condiţia conţinutului acesteia.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate dar şi unor persoane nedeterminate. În acest
din urmă caz, conform alin. (2) al art. 1189 C.civ., propunerea valorează ofertă numai dacă aceasta
rezultă din lege (de exemplu, în cazul ofertei publice de valori mobiliare sau a furnizării de energie
electrică de către utilizatori - art. 31 alin. (1) din Legea nr. 13/2007: „ La cererea scrisă a unui utilizator
de reţea, nou sau preexistent, operatorul de transport şi de sistem sau operatorul de distribuţie, după caz,
este obligat să comunice, în scris, în termen de 30 de zile, condiţiile tehnico-economice de racordare la
reţea şi să colaboreze cu solicitantul pentru alegerea celei mai avantajoase soluţii de racordare”), din
uzanţe (de exemplu, potrivit uzanţelor, încărcarea se face de către port) ori din împrejurări (de exemplu,
staţionarea taximetrului sau a inserării unei clauze exprese care să prevadă că respectiva propunere
constituie o ofertă de a contracta), regula în materie fiind că o asemenea propunere poate fi considerată
solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. De aceea, ca regulă, răspunsul la o propunere adresată unei
persoane nedeterminate constituie ofertă de a contracta şi nu acceptare a unei oferte.
Oferta poate să cuprindă un termen de acceptare sau poate fi fără termen. Din redactarea alin. (1)
al art. 1191 C.civ. („oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit
termen”) rezultă fără tăgadă că interesează termenul la care s-a obligat autorul, nu un termen oarecare
2
precizat în contract.
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar (art. 1192 C.civ.).
De la acest moment oferta nu mai poate fi retrasă şi, fiind cu termen, este irevocabilă, iar o eventuală
revocare este fără efect. Nu are relevanţă dacă destinatarul ofertei a luat la cunoştinţă de aceasta sau nu,
iar ofertantul nu poate stabili în mod unilateral un alt moment pentru începutul curgerii acestuia decât
dacă este în beneficiul destinatarului.
Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie:
- să fie o manifestare de voinţă serioasă, conştientă, neviciată. Nu constituie, de exemplu, ofertă,
propunerea făcută din simplă curtoazie, cea care conţine o condiţie pur potestativă, aceea făcută cu o
rezervă mintală cunoscută de cealaltă parte sau sub imperiul unui viciu de consimţământ;
- să fie făcută cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
- să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea valabilă a contractului, cel puţin cele
esenţiale [art. 1182 C.civ.: „(2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale
ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează
determinarea acestora unei alte persoane. (3) În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la
un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o
decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor”] - determinarea acestora realizându-se în funcţie de
situaţia concretă şi de voinţa părţilor. Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare, constituie clauze
esenţiale obiectul şi preţul.
În orice caz, trebuie făcută distincţia între retragerea ofertei şi revocarea acesteia:
- retragerea priveşte momentele anterioare primirii de către destinatar a ofertei, art. 1199 C.civ.
dispunând că „Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea”. Astfel, şi o ofertă irevocabilă poate fi retrasă
deoarece irevocabilitatea este raportată la termenul de acceptare care curge de la momentul în care oferta
ajunge la destinatar;
- revocarea presupune că oferta a ajuns la destinatar şi ea priveşte perioada dintre recepţia ofertei
şi recepţia acceptării;
- ambele au drept consecinţă lipsirea de efecte a ofertei, dar revocarea intempestivă a unei oferte
fără termen atrage răspunderea ofertantului, în timp ce oferta cu termen este irevocabilă, orice
manifestare de voinţă în acest sens fiind fără efecte.
Oferta, fiind o manifestare de voinţă făcută în scopul încheierii unui contract, obligă pe ofertant să
o menţină în perioada termenului (precizat sau, în lipsă de stipulaţie, rezonabil), spre a da posibilitate
destinatarului să se pronunţe în legătură cu posibila sa acceptare şi să transmită această acceptare
ofertantului.
Forţa obligatorie a ofertei trebuie analizată după cum aceasta este cu termen sau fără termen şi
dacă a fost adresată unor persoane prezente sau absente.
Între prezenţi oferta fără termen devine caducă, dacă nu este acceptată de îndată [art. 1194 alin.
(1) coroborat cu art. 1195 alin. (1) lit.a) C.civ.]. Tot între prezenţi, oferta cu termen este irevocabilă (art.
1191 C.civ.) şi nici nu poate fi retrasă deoarece destinatarul său a luat cunoştinţă de ea, retragerea
producând efecte numai dacă ar ajunge la destinatarul ofertei înainte sau cel mai târziu în acelaşi timp cu
aceasta din urmă, fapt practic imposibil.
Între absenţi, dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate retrage fără a avea de
suportat vreo consecinţă, sub condiţia ca retragerea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.
Dacă oferta a ajuns la destinatar se distinge după cum:
- oferta este cu termen, ipoteză în care aceasta este irevocabilă, iar revocarea sa nu produce efecte
[art. 1191 alin. (2) C.civ.]. Astfel, dacă destinatarul o acceptă, contractul va fi considerat încheiat. Trebuie
precizat că o ofertă este irevocabilă nu numai atunci când există un termen de acceptare, ci și atunci când
„poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al
negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor” [art. 1191 alin. (1) teza a II-a C.civ.];
- oferta este fără termen, ipoteză în care ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil,
spre a permite, după împrejurări, ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.
Acest „timp rezonabil” este o chestiune de fapt rămasă, în caz de litigiu, la aprecierea instanţei. Dacă
3
revocarea ajunge la destinatarul ofertei înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz,
înaintea săvârşirii actului ori faptului concludent care să echivaleze acceptare, ofertantul va răspunde
delictual pentru prejudiciul cauzat prin revocare, destinatarul ofertei având dreptul la despăgubiri, fără a
putea obţine, în acest caz o hotărâre care să ţină loc de contract. Dacă revocarea ajunge ulterior acestui
moment, contractul este deja încheiat, revocarea rămânând fără efecte [art. 1191 coroborat cu art. 1996
alin. (2) C.civ.].
Dacă oferta devine caducă ea rămâne fără efecte, acceptarea sa putând fi considerată contraofertă
[art. 1197 alin. (2) C.civ.].
Din coroborarea art. 1195 alin. (1) cu art. 1191 alin. (1) C.civ. rezultă că oferta devine caducă
dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil;
b) destinatarul o refuză.
Art. 1195 alin. (2) C.civ. prevede că moartea sau incapacitatea ofertantului nu atrage decât în
mod excepţional caducitatea ofertei, astfel că, de regulă, succesorii ofertantului vor fi ţinuţi de efectele
acesteia. Din modul de formulare al art. 1195 C.civ., rezultă că împlinirea termenului şi refuzarea ofertei
reprezintă cauze generale de caducitate a ofertei, fie că este irevocabilă, fie că este revocabilă, iar decesul
sau incapacitatea ofertantului constituie cauze speciale, excepţii de la regulă, aplicabile doar ofertei
irevocabile în situaţiile prescrise de alin. (2) al art. 1195 C.civ., respectiv „natura afacerii” sau
„împrejurările” care impun caducitatea. Prin natura afacerii, în sensul art. 1195 alin. (2) C.civ., înţelegem,
de exemplu, cazul în care obligaţiile ofertantului au caracter intuitu personae, oferta devenind caducă (de
exemplu, decesul pictorului care a făcut o ofertă pentru a picta un tablou atrage caducitatea ofertei).
4. Acceptarea ofertei
Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei în care se exprimă acordul cu
oferta primită, un act juridic unilateral, care nu este supus, ca regulă, unor condiţii speciale de formă.
Ea trebuie să fie expresă, şi poate fi exteriorizată în scris, verbal sau poate rezulta din orice act sau
fapt concludent al destinatarului ofertei. Ne aflăm, deci, în prezenţa unei acceptări şi atunci când
„destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent”, „dacă indică în mod neîndoielnic acordul
său cu privire la ofertă, astfel cum a fost acesta formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei”. De
altfel, art. 1186 alin. (2) C.civ. precizează că nu este necesară înștiințarea ofertantului pentru ca acel
contract să fie considerat încheiat, în următoarele situaţii:
- când rezultă din ofertă că acceptarea se poate face în acest mod. Astfel, dacă oferta este exclusiv
în interesul destinatarului, ofertantul poate stipula că nu mai este necesară acceptarea expresă, ci doar
încheierea, de exemplu, a unui anumit act juridic;
- când rezultă din uzanţe sau din practicile obişnuite între părţi. Astfel, urmare ofertei privind
vânzarea unor mărfuri, destinatarul acesteia virează în contul ofertantului suma de bani reprezentând
preţul precizat în ofertă, aceasta fiind o practică obişnuită între aceştia;
- când rezultă din natura afacerii.
Simpla tăcere a persoanei căreia i s-a făcut o ofertă sau inacțiunea acesteia nu are valoarea de
acceptare decât în mod excepţional şi anume:
- când rezultă din lege. Astfel, în cazul tacitei relocaţiuni, reglementată de art. 1810 C.civ., se
consideră că s-a încheiat un nou contract de locaţiune, acceptarea locatorului fiind tacită. De asemenea,
prorogarea tacită (implicit şi acceptarea este tacită) este reglementată de Codul civil pentru contractul de
arendare (art. 1848 C.civ.) şi pentru cel de societate (art. 1931 C.civ.);
- când rezultă din acordul părţilor. Există, astfel, posibilitatea ca părţile să fi stipulat într-un
contrat anterior – de exemplu, un contract cadru sau un antecontract - ca simpla tăcere să valoreze
acceptare;
- când rezultă din practicile statornicite între acestea ori din uzanţe. De exemplu, furnizorul s-a
obişnuit să onoreze fiecare comandă primită fără a răspunde că o acceptă;
- când rezultă din alte împrejurări.
În această ipoteză în care tăcerea valorează acceptare, refuzul de a încheia contractul trebuie să fie
manifestat expres. Dacă oferta este cu termen, atunci, în absenţa unui refuz expres al destinatarului
ofertei, contractul va fi considerat încheiat la momentul împlinirii acestuit termen, iar dacă oferta este fără
4
termen, la împlinirea termenului rezonabil.
Acceptarea, pentru a fi valabilă şi a produce efecte juridice, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să concorde cu oferta. În caz contrar, dacă acceptarea depăşeşte, limitează sau condiţionează
cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea poate avea valoarea unei
contraoferte [art. 1197 alin. (2) C.civ.];
- să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să provină de la persoana căreia i-a fost adresată. Dacă oferta a fost adresată publicului şi sunt
îndeplinite condiţiile cerute de art. 1189 alin. (2) C.civ., acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să
încheie contractul iar aceasta va lăsa fără efect acceptările ulterioare;
- să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.
Atunci când răspunsul destinatarului ofertei nu corespunde ofertei primite sau ajunge la ofertant
după ce oferta a devenit caducă, acesta poate fi considerat, în funcţie de împrejurările concrete, ca fiind o
contraofertă, deci o nouă ofertă de a contracta (art. 1197 C.civ.). Diferenţele dintre ofertă şi răspunsul
destinatarului ofertei trebuie să fie semnificative pentru economia contractului prefigurat, în sensul că
acestea să privească elemente esenţiale, de natură obiectivă sau subiectivă.
În ipoteza reglementată de alin. (1) al art. 1998 C.civ., ne aflăm în prezenţa unei contraoferte,
deoarece împlinirea termenului de acceptare atrage caducitatea ofertei, deci acesta nu îşi mai produce
efectele, iar acceptarea este făcută în afara acestui termen, nu doar nu este adusă la cunoştinţa
ofertantului, şi pe acela că este necesară înştiinţarea „de îndată” despre încheierea contractului.
În cea de a doua ipoteză, de la alin. (2) al art. 1198 C.civ. – „Acceptarea făcută în termen, dar
ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă
ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată” -, ne aflăm, într-adevăr, în prezenţa unei acceptări
tardive, deoarece numai înştiinţarea este ulterioară împlinirii termenului, aceasta nu este imputabilă
acceptantului şi nu este necesară înştiinţarea din partea ofertantului, tăcerea celui din urmă însemnând
renunţare la invocarea caducităţii. Totuşi formularea acestei norme nu este în afara criticilor deoarece,
de principiu, ofertantul nu are cum să aibă cunoştinţă de caracterul neimputabil al motivelor ce au
determinat întârzierea comunicării acceptării.
5
!!!
Bucureşti, 1909
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003


TEMA 4
1. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
Tradiţional, momentul încheierii contractului este considerat a fi acela în care acceptarea
întâlneşte oferta şi are loc formarea consimţământului. Deoarece majoritatea contractelor sunt
consensuale, momentul încheierii contractului este cel al realizării acordului de voinţe. În schimb,
contractele solemne se încheie în momentul îndeplinirii formalităţilor cerute de lege pentru validitate
(data autentificării înscrisului sau a întocmirii înscrisului sub semnătură privată), în timp ce contractele
reale se încheie în momentul remiterii bunului.
Determinarea momentului presupune şi analiza locului în care se află părţile, contractul putând fi
încheiat între persoane prezente sau între „absenţi” – persoane neprezente.
Între prezenţi, şi cei asimilaţi acestora [art. 1194 alin. (2) C.civ.] – „prin telefon sau prin alte
asemenea mijloace de comunicare la distanţă” cum sunt videotelefonul, calculatorul conectat la internet -
momentul încheierii contractului va fi marcat de realizarea acordului de voinţe deoarece, de regulă,
acceptarea este concomitentă ofertei, iar luarea la cunoştinţă se produce imediat.
Între absenţi, deoarece momentul acceptării nu coincide cu cel al cunoaşterii acesteia de către
acceptant, simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant, constituie o
prezumţie că ofertantul a luat la cunoştinţă de acceptare. Astfel, art. 1186 C.civ. stabileşte că momentul
încheierii contractului este acela în care ofertantul primeşte acceptarea (sistemul recepţiei), riscul
informării aparţinând ofertantului deoarece contractul se consideră încheiat chiar şi atunci când ofertantul
ar putea proba că nu a luat cunoştinţă de acceptare din motive neimputabile lui.
Însă există şi excepţii prevăzute expres de lege, cum este cea reglementată de art. 1033 alin. (1)
C.civ., în materia donaţiilor momentul încheierii fiind acela în care ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea
ofertei de către destinatar.
Deoarece acceptarea poate fi şi „implicită” atunci când constă în „orice act sau fapt al
destinatarului... dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă” [art. 1196 alin. (1)
C.civ.] ori în „tăcerea sau inacţiunea destinatarului” în condiţiile prevăzute de art. 1196 alin. (2) C.civ.
rezultă că:
- momentul încheierii contractului este acela în care destinatarul săvârşeşte actul sau faptul
concludent, dacă această soluţie rezultă din ofertă, din practicile statornicite între părţi, din uzanţe sau din
natura afacerii [art. 1186 alin. (2) C.civ.];
- în toate celelalte cazuri în care aceptarea constă într-un act sau fapt concludent, din momentul
înştiinţării ofertantului despre act sau fapt;
- în cazul în care tăcerea valorează acceptare, momentul încheierii contractului va fi cel în care se
împlineşte termenul de acceptare (menţinere a ofertei irevocabile) .
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte :
- în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea revocării şi caducităţii ofertei, respectiv a
retragerii acceptării;
- cauzele de nulitate trebuie să existe în momentul încheierii contractului;
- efectele contractului se produc începând cu momentul încheierii acestuia;
- în cazul ofertei adresate publicului în condiţiile art. 1189 alin. (2) C.civ., momentul primei
acceptări lasă fără efect acceptările ulterioare ;
- momentul determină şi locul încheierii contractului;
- în cazul conflictului de legi în timp, este determinată legea civilă aplicabilă sau norma
conflictuală aplicabilă în dreptul internaţional privat.
Locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la ofertant, indiferent dacă
aceasta se face verbal, în scris sau rezultă din orice act sau fapt concludent al destinatarului ofertei. În
funcţie de modul în care se realizează acceptarea şi de obligativitatea ajungerii ei la ofertant distingem:
- între prezenţi, locul este cel în care se găsesc părţile la momentul încheierii contractului;
- în cazul încheierii contractului prin telefon sau alte asemenea mijloace de comunicaţie, locul
încheierii este cel în care se află ofertantul deoarece acolo primeşte acceptarea;
- în cazul contractului încheiat prin corespondenţă, locul încheierii va fi cel la care i-a fost
adresată ofertantului corespondenţa şi poate fi domiciliul sau sediul sau reşedinţa ori orice loc stabilit de
1
el în care primeşte corespondenţa. Astfel, locul fie este stabilit de către ofertant şi adus la cunoştinţa
destinatarului prin ofertă ori prin alt mod, fie este determinat în funcţie de situaţia concretă;
- dacă acceptarea constă în săvârşirea unui act sau fapt concludent şi contractul se consideră
încheiat fără a-l înştinţa pe ofertant, în condiţiile art. 1186 alin. (2) C.civ., locul încheierii contractului va
fi cel în care a fost săvârşit actul sau faptul concludent;
- atunci când tăcerea valorează acceptare, locul încheierii contractului va fi locul în care
destinatarul a primit oferta.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes cel puţin sub următoarele aspecte:
- în materia dreptului internaţional privat pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului
de legi în spaţiu. De exemplu, potrivit art. 2579 alin. (2) C.civ. „lipsa calităţii de reprezentant, stabilită
potrivit legii aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună-credinţă s-a
încrezut în această calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între
prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat”;
- în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din punct de
vedere teritorial. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 1662 alin. (2) C.civ. „... preşedintele judecătoriei de la
locul încheierii contractului” este cel care desemnează prin încheiere definitivă un expert pentru
determinarea preţului vânzării.
2. MATERIALIZAREA VOINŢEI PĂRŢILOR

2.1. Clauze (elemente) esenţiale şi secundare
Potrivit alin. (2) al art. 1182 C.civ. „Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite
ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane”, însă fără a defini noţiunile de
„elemente esenţiale” şi „elemente secundare”. Cu toate acestea, art. 1185 C.civ. dispune că încheierea
contractului este condiţionată de ajungerea părţilor la un acord cu privire la elementele asupra cărora una
dintre părţi insistă în timpul negocierilor, prin aceasta elementele secundare respective dobândind
caracterul de elemente esenţiale de ordin subiectiv, fără a fi obligatorie existenţa acestora, existând
posibilitatea ca niciuna dintre părţi să nu insiste asupra vreunui element calificat, ca regulă, drept
secundar.
În cazul contractelor numite, elementele esenţiale se desprind din chiar definiţia legală a acestora
(exemplu clasic fiind chiar cel al contractului de vânzare în care elementele esenţiale sunt preţul şi bunul
– art. 1650 C.civ.). În schimb, în cazul contractelor nenumite, stabilirea acestora este mai dificilă. Cum
pentru cele numite, esenţiale sunt elementele ce ţin de determinarea prestaţiilor părţilor, atâta timp cât
prin contract au fost stabilite drepturile şi obligaţiile principale ale părţilor, este îndeplinită cerinţa impusă
de art. 1182 alin. (2) C.civ., la care se pot adăuga elementele esenţiale de ordin subiectiv.
Din formularea alin. (2) al art. 1182 C.civ. s-ar putea desprinde ideea că numai elementele
secundare pot fi convenite ulterior sau determinarea lor să fie încredinţată altei persoane. Numai că preţul
constituie un element esenţial al contractului de vânzare, iar acesta trebuie să fie cel puţin determinabil
[art. 1660 alin. (2) C.civ.] adică părţile să fi „convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi
determinat ulterior” (art. 1661 C.civ.), inclusiv prin desemnarea unui terţ care să îl determine (art. 1662
C.civ.). În consecinţă, părţile trebuie să se pună de acord în privinţa elementelor esenţiale fie în sensul
determinării acestora, fie prin stabilirea unor criterii exacte de determinare, criterii care includ şi
desemnarea unui terţ care să le determine. Cu toate acestea, nu pot fi lăsate la aprecierea unui terţ toate
elementele esenţiale.
Elementele secundare pot fi convenite ulterior încheierii contractului de către părţi sau de către un
terţ. În lipsa unei alte modalităţi alternative de stabilire a elementelor secudare, dacă părţile nu ajung la un
acord asupra acestora ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va
dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de
natura acestuia şi de intenţia părţilor [art. 1182 alin. (3) C.civ.].
2
2.2. Clauze extrinseci şi intrinseci
Clauzele intriseci sunt cele proprii ale unui contract, care fac parte din acesta, în timp ce clauzele
extrinseci sunt cel proprii altor acte juridice, dar prin voinţa părţilor sunt aplicabile contractului în care se
face trimitere la ele. În scopul determinării conţinutului unui contract sau al completării elementelor
acestuia, părţile pot face trimitere la stipulaţii existente în alte acte juridice sub condiţia să nu existe
prevedere legală contrară.
Dacă aceste clauze extrinseci reprezintă clauze standard neuzuale, potrivit art. 1203 C.civ., ele
trebuie acceptate în mod expres, în scris, de către cocontractantul celui care le propune, cu respectarea
formei cerută de lege pentru validitatea contractului. Astfel, în cazul contractelor consensuale şi reale,
clauzele standard neuzuale vor fi acceptate în scris, iar în cazul celor solemne, în forma cerută de lege
pentru validitatea acestora (înscris sub semnătură privată sau înscris autentic, după caz).
2.3. Clauze negociate şi impuse. Clauze standard

Clauzele contractuale, ca regulă, constituie rezultatul negocierilor părţilor dar, prin excepţie, în
contracte pot fi inserate clauze stabilite exclusiv de către una singură dintre părţi. De altfel, art. 4 alin. (2)
din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori defineşte clauza contractuală nenegociată direct ca fiind aceea „stabilită fără a da
posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau
condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
Din categoria clauzelor nenegociate fac parte atât clauzele standard cât şi clauzele abuzive.
Alin. (2) al art. 1202 C.civ. stabileşte că „Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de
una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost
negociate cu cealaltă parte”. Clauzele abuzive sunt definite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care
dispune: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă
dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi
contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Nu toate clauzele care nu fac obiectul negocierilor părţilor sunt clauze standard, pentru acestea din
urmă fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să nu fie negociată cu cealaltă parte, ci stabilită în
prealabil de una dintre părţi; intenţia autorului să fie în sensul utilizării generale şi repetate a acesteia.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, efectele sunt următoarele: clauze negociate vor prevala asupra
clauzelor standard [alin. (3) al art. 1202 C.civ.] în măsura în care atrag imposibilitatea executării
concomitente ; când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea,
contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa
lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii
contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract [alin. (4) al
art. 1202 C.civ.] fiind astfel conferit părţilor dreptul de a denunţa unilateral contractul.
2.4. Clauze uzuale şi neuzuale

Clauzele neuzuale sunt stabilite de art. 1203 C.civ., ele făcând parte din categoria celor standard,
aşa cum sunt acestea definite de art. 1202 C.civ. şi se împart în:
- clauze în folosul celui care le propune în ce priveşte limitarea răspunderii sau dreptul de a
denunţa unilateral contractul. În măsura în care clauzele standard care au un asemenea obiect sunt
stipulate în beneficiul celeilalte părţi decât cea care le propune, ele nu vor fi considerate neuzuale, şi ca
atare acceptarea lor nu va trebui să fie expresă şi făcută în formă scrisă;
- clauze în detrimentul cocontractantului celui care le propune care prevăd decăderea din drepturi
ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta
cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se
derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt
acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
3
2.5. Promisiunea de a contracta şi pactul de opţiune
Promisiunea unilaterală de a contracta a fost definită drept „convenţia prin care una dintre părţi,
numită promitent, se obligă faţă de cealaltă, numită beneficiar, să încheie în viitor, la cererea acesteia, un
anumit contract, al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent prin promisiunea de a contracta” iar
cea bilaterală ca fiind „contractul prin care părţile sale se obligă ferm şi reciproc să încheie în viitor un
anumit contract ale cărui elemente esenţiale sunt stabilite în prezent”.
Prin promisiunea unilaterală de a contracta ia naştere un raport juridic obligaţional unilateral care
are în conţinutul său dreptul beneficiarului de a opta între încheierea sau nu a contractului şi obligaţia
corelativă a promitentului de a încheia respectivul contract. Prin promisiunea bilaterală de a contracta
(„precontract”, „contract provizoriu” „antecontract”) ia naştere un raport juridic obligaţional sinalagmatic
care are în conţinutul său obligaţii corelative de a face ale promitenţilor - de a încheia contractul ale cărui
clauze esenţiale sunt stabilite încă din cuprinsul promisiunii.
Codul civil reglementează promisiunea de a contracta, fără a face distincţie după cum este
unilaterală sau bilaterală, în art. 1279 fiind stabilite conţinutul şi efectele neexecutării. Astfel, această
normă constituie dreptul comun în materie, atât în ce priveşte cele două forme ale promisiunii, cât şi în ce
priveşte promisiunile care vizează anumite contracte speciale.
Chiar dacă norma indicată nu prevede expres, promisiunea de a contracta, fiind un contract, este
supusă tuturor regulilor cu privire la acesta - condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ.
În ceea ce priveşte forma promisiunii de a contracta, neexistând o normă specială rezultă că se aplică
principiul consensualismului, nefiind necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, ci doar simplul acord de
voinţă al părţilor. Astfel, chiar dacă promisiunea are ca obiect încheierea unui contract solemn,
promisiunea nu va trebui să fie făcută cu respectarea aceloraşi formalităţi.
Alin. (2) şi (3) ale art. 1279 C.civ. stabilesc efectele neexecutării promisiunii de a contracta. În
primul rând beneficiarul „are dreptul la daune-interese”. Prin aplicarea regulilor generale din materia
contractelor, beneficiarul poate cere executarea silită dar, în principiu, numai prin echivalent, deoarece
executarea silită în natură nu este posibilă. Astfel, în cazul promisiunii unilaterale, dacă promitentul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de a face, care constă în încheierea contractului, beneficiarul va putea pretinde
repararea prejudiciului provocat prin această neexecutare; în schimb, promitentul nu are niciun drept în
acest sens, el neputând cere nici încheierea contractului proiectat. Dacă promisiunea este bilaterală
oricare dintre părţi se poate prevala de încheierea contractului şi poate pretinde despăgubiri în cazul
refuzului nejustificat al celeilalte părţi de a-şi onora obligaţia corelativă.
Prin excepţie, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care
şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract. Această
executare silită atipică în natură este posibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: natura
contractului o permite, cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite, iar reclamantul şi-a
îndeplinit propriile obligaţii [alin. (3) teza I-a a art. 1279 C.civ.]. Prin excepţie de la excepţie, instanţa nu
poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract în cazul promisiunii de a încheia un contract real,
dacă prin lege nu se prevede altfel [alin. (3) teza II-a a art. 1279 C.civ.] şi nici în cazul promisiunii
unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost
executată, creditorul înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia
promitentului considerându-se stinsă [art. 1669 alin. (4) C.civ.].
Art. 1278 C.civ., având denumirea marginală „Pactul de opţiune”, reglementează obiectul,
condiţiile, conţinutul şi forma acestuia, precum şi mecanismul închierii contractului proiectat.
Prin încheierea pactului de opţiune, beneficiarul opţiunii dobândeşte angajamentul contractual al
promitentului de a încheia contractul, fără a se obliga. Pactul de opţiune are în conţinutul său o declaraţie
irevocabilă a promitentului de a încheia contractul şi dă naştere unui drept de opţiune pentru beneficiar
care poate accepta sau refuza încheierea respectivului contract. Oferta este irevocabilă iar destinatarul său
o poate accepta sau nu, dar reprezintă mai mult decât o promisiune unilaterală de a contracta deoarece nu
mai este necesară încheierea contractului proiectat, ci doar a actului unilateral al acceptării, fiind exclus
refuzul promitentului de a încheia contractul.
4
Contractul proiectat este format din pactul de opţiune, care conţine şi clauzele contractuale
esenţiale, şi actul uniteral al acceptării, ambele trebuind să respecte condiţiile de formă prevăzută de lege
pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie.
Pactul de opţiune, pe lângă elementele esenţiale, obiective şi subiective, ale contractului
prefigurat, trebuie să conţină şi elemente specifice lui, cum sunt termenul de acceptare şi modalitatea în
care se realizează acceptarea sau refuzul beneficiarului pactului. De altfel, alin. (3) al art. 1278 C.civ.
prevede posibilitatea ca, în lipsa unei stipulaţii în acest sens, instanţa să poată stabili acest termen pe calea
sumară şi caracterizată de celeritate a ordonanţei preşedinţiale.
2.6. Contractul-cadru
Codul civil defineşte contractul-cadru în alin. (1) al art. 1176: „… acordul prin care părţile convin
să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt
determinate de acesta”. Contractul-cadru implică tehnica dublului consimţământ: încheierea contractului-
cadru care dă naştere unei obligaţii de a negocia, a încheia sau a menţine raporturi contractuale şi
încheierea unor contracte ulterioare prin care se execută contractul cadru.
Unul dintre cele mai cunoscute contracte-cadru este contractul colectiv de muncă. Potrivit art. 1
lit.i) din Legea dialogului social nr.62/2011, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în
formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală şi reprezentanţii salariaţilor. Contractul colectiv de
muncă cuprinde clauze aplicabile raporturilor juridice de muncă şi norme care vizează relaţiile dintre
angajator şi sindicat, fără a da naştere unor raporturi juridice individuale de muncă ale căror izvoare sunt
exclusiv contractele individuale de muncă, fiind încheiat întotdeauna pe durată determinată (între 12 şi 24
de luni) putând fi prelungit o singură dată cu cel mult 12 luni [art. 141 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
62/2011]. Contractul colectiv de muncă este contractul-cadru, iar contractele individuale reprezintă
contractele de aplicaţie, însă nu este obligatorie încheierea celor din urmă ulterior contractului colectiv de
muncă. În aceste condiţii contractul-cadru stabileşte uneori numai condiţiile aplicabile unor relaţii
contractuale preexistente.
3. EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE PĂRŢI

3.1. Reglementarea principiului forţei obligatorii a contractului. Enunţarea principiului
Art. 1270 C.civ. prevede: „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege.”
Contractul este obligatoriu între părţile contractante, titularul drepturilor născute din contract fiind
în drept să pretindă debitorului satisfacerea acelor drepturi. Acesta constituie o normă privată, fiind
generator de efecte juridice, însă doar când este concordant cu norma obiectivă. Consecinţă a puterii de
lege a contractului faţă de părţi, contractul nu poate fi modificat şi nici nu poate înceta prin voinţa uneia
singure dintre părţile contractante.
3.2. Impreviziunea
3.2.1. Reglementare şi noţiune
Codul civil reglementează impreviziunea în cadrul efectelor contractului între părţi, după
principiul obligativităţii efectelor contractului între părţile contractante. De altfel, art. 1271 C.civ., având
denumirea marginală „Impreviziunea”, debutează [alin. (1)] cu reafirmarea acestui principiu, chiar în
condiţiile în care executarea devine mai oneroasă: „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie
datorită scăderii valorii contraprestaţiei”. Cu toate acestea, legea a prevăzut şi posibilitatea revizuirii
contractului prin invocarea impreviziuni, dacă, executarea sa a devenit excesiv de oneroasă - cum ar fi
situaţia creşterii executării propriei obligaţii (riscul de curs valutar ), ori situaţia scăderii valorii
contraprestaţiei (devalorizarea bunurilor imobile) - datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor
care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei.
5
Normele din Codul civil privitoare la impreviziune reprezintă cadrul general, existând unele
norme speciale cum sunt:
a. art. 44 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe: „În cazul
unei disproporţii vădite între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiune
drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea
contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”;
b. art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului: „Dacă pe parcursul executării contractului de
voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze executarea
obligaţiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă executarea
în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”;
c. art. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică : „(1) Raporturile contractuale dintre concedent şi concesionar
se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate
concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. (2) concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea
sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei
măsuri dispuse de o autoritate publică, b) unui caz de forţă majoră sau caz fortuit”.
Impreviziunea contractuală a fost definită drept „prejudiciul pe care îl suferă una din părţile
contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi
contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura
economică, mai ales de fluctuaţiile monetare”.
Invocarea impreviziunii se prezintă ca modalitatea de reechilibrare a valorii prestaţiilor reciproce
ale părţilor contractante, realizată prin intermediul instanţei de judecată. Potrivit alin. (2) al art. 1271
C.civ., dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a
împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să
dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Astfel, invocarea şi, bineînţeles, dovedirea impreviunii pot duce fie la modificarea judiciară a
contractului, fie la desfiinţarea contractului, pentru protejarea părţii care a ajuns pe parcursul sau înaintea
începerii executării obligaţiilor contractuale într-o poziţie vădit injustă.
Domeniul de aplicaţie al impreviziunii este dat de contractele cu titlu oneros - deoarece numai în
cazul acestora se poate pune problema unui „dezechilibru al prestaţiilor” - a căror executare este
succesivă sau afectată de un termen suspensiv (legal, judiciar, convenţional) - numai în privinţa acestor
acte juridice putându-se vorbi despre prevederea efectelor şi modificările generate de împrejurări
ulterioare, neprevăzute şi imprevizibile.
Impreviziunea nu poate fi invocată în situaţia în care părţile au inserat în contract clauze de
indexare, care permit modificarea preţului prin raportare la un indice ales de ele, sau au convenit ca, în
anumite situaţii, pe cale amiabilă sau solicitând instanţei de judecată, să revizuiască contractul, clauze
care oferă părţilor posibilitatea adaptării imediate a acestuia.
3.2.2. Condiţiile revizuirii judiciare a contractelor pentru impreviziune

Impreviziunea poate fi admisă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de Codul civil
[art. 1271 alin. (3)]:
a. schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, schimbare ce are ca efect
fie modificarea creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie scăderea valorii contraprestaţie.
Neîndeplinirea condiţiei anteriorităţii încheierii contractului faţă de această schimbare a împrejurărilor
înseamnă că ne putem situa în prezenţa fie a leziunii, fie a erorii - viciu de consimţământ;
b. schimbarea şi redimensionarea împrejurărilor, nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de
către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Prin sintagma „nu au fost şi nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil” se înţelege că schimbarea împrejurărilor
trebuie să nu fi fost previzibilă, fapt ce urmează a fi apreciat în mod obiectiv, prin raportare la capacitatea
6
de prevedere care se poate pretinde în mod rezonabil oricărui debitor, în împrejurări similare.
Dezechilibrul contractual trebuie să intervină independent de voinţa părţilor iar imprevizibilitatea
dezechilibrului nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită;
c. debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc, voinţa părţilor înlăturând posibilitatea invocării impreviziunii
deoarece echivalează cu renunţarea la acest drept;
d. debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului. Este necesar să se dovedească faptul că debitorul a încercat să
obţină de la creditor renegocierea rezonabilă şi echitabilă a contractului, adică negocierea adaptării
contractului.
Instanţa de judecată sesizată să judece o cauză în care se invocă faptul că executarea contractului
a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit
injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, poate să dispună, în temeiul prevederilor art. 1271
C.civ., fie adaptarea contractului, în vederea unei juste distribuţii a pierderilor şi beneficiilor ce rezultă
din schimbarea împrejurărilor între părţi, fie încetarea contractului, la un moment şi în condiţiile pe care
tot ea le stabileşte.
3.3. Modificarea şi încetarea contractelor

3.3.1. Regula simetriei
Consecinţa imediată a principiului obligativităţii contractului priveşte modul în care acesta se
poate modifica ori stinge. Contractele vor putea fi modificate sau stinse, ca regulă, în acelaşi mod în care
s-au constituit, adică prin acordul părţilor (principiului simetriei actelor juridice).
Regula simetriei în contracte este prevăzută în art. 1270 C.civ., care dispune: „Contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege”.
În orice caz nu este posibilă desfacerea unui contract care a fost executat integral, deoarece el nu
mai există şi desfacerea este fără obiect, un acord cu privire la acesta însemnând modificarea raporturilor
juridice existente ulterior executării şi nu o desfacere a contractului iniţial. Pe cale de consecinţă,
desfacerea unui contract presupune o neexecutare a sa, cel puţin parţială.
Desfacerea contractului prin acordul părţilor, chiar înainte de începerea executării poate privi doar
o parte dintre efectele acestuia sau pe toate, în integralitatea lor, dar numai efectele viitoare ale acestuia,
nu şi pe cele deja produse, dacă repunerea părţilor în situaţia anterioară este imposibilă.
3.3.2. Asimetrii. Cauze autorizate de lege

3.3.2.1. Noţiunea de asimetrie
Deoarece dreptul de a modifica sau a face contractul să înceteze poate fi, în funcţie de originea sa,
legal - când este prevăzut expres de lege - sau convenţional - când este stipulat într-o clauză contractuală ,
asimetriile presupun că modificarea sau încetarea contractului se face (altfel decât prin acordul părţilor)
„din cauze autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2) C.civ.]. Aceste asimetrii se prezintă ca excepţii de la
principiul forţei obligatorii a contractului, spre deosebire de cele convenite de părţi care constituie
aplicaţii ale principiului libertăţii contractuale.
Dacă în ceea ce priveşte modificarea, nu există o normă având caracter general care să le
enumere, art. 1321 C.civ. dispune în privinţa cauzelor de încetare: „Contractul încetează, în condiţiile
legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului,
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din
orice alte cauze prevăzute de lege”. Acestea se constituie în cauze generale de încetare a contractelor (de
la acestea putând exista excepţii stabilite prin norme speciale) şi cauze aplicabile numai anumitor
contracte, stabilite în materie specială. Lor li se adaugă cauzele de transformare, transmitere şi stingere a
obligaţiilor, în unele situaţiile normele care reglementează modificarea sau încetarea contractului
reprezentând doar aplicaţii ale celor din materia obligaţiilor.
3.3.5.2. Încetarea şi modificarea contractelor pe cale convenţională

7
Părţile contractante, în virtutea principiului libertăţii de voinţă, au posibilitatea să insereze în
contract clauze cu privire la modificarea sau încetarea contractelor în mod unilateral, în beneficiul uneia
sau ambelor părţi, dacă acestea nu sunt interzise în mod expres de lege.
Părţile pot să prevadă în contract posibilitatea denunţării unilaterale, cu respectarea următoarelor
condiţii :
- clauza de denunţare unilaterală nu poate fi introdusă în contract dacă legea prevede că el este
irevocabil. Astfel, de exemplu, în cazul contractului de donaţie, pentru care legea (art. 1015 C.civ.)
prevede că, prin esenţa sa, este irevocabilă, nu sunt permise, sub sancţiunea nulităţii absolute, clauze prin
care donatorul îşi rezervă dreptul de a denunţa unilateral contractul [art. 1015 alin. (2) C.civ.];
- clauza de denunţare unilaterală să nu fie o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă,
deoarece obligaţiile contractate sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu
produc niciun efect (art. 1403 C.civ.).
Art. 1276 C.civ. („Denunţarea unilaterală”) reglementează tocmai modul în care se realizează
această modalitate de desfacere a unui contract. Sunt avute în vedere numai contracte pe durată
determinată, deoarece în cazul celor pe durată nedeterminată denunţarea este permisă, ca regulă, cu
respectarea anumitor condiţii stabilite de art. 1277 C.civ.
Deoarece art. 1276 C.civ. nu distinge între denunţarea convenţională şi denunţarea autorizată de
lege („dacă dreptul de a denunţa unilateral contractul este recunoscut unei dintre părţi”), în contractele pe
durată determinată, dacă nu se interzice prin lege, părţile pot insera clauze convenţionale de denunţare
unilaterală, sau, în anumite cazuri, denunţarea unilaterală este permisă printr-o normă legală, ceea ce
presupune că o eventuală clauză în acest fel nu face decât să reitereze respectiva reglementare.
În cazul contractelor uno ictu, problema denunţării nu se poate pune după executarea acestora, ci
doar înainte ca aceasta să fi început [alin. (1) al art. 1276 C.civ.], în timp ce denunţarea contractelor cu
executare succesivă se poate face şi după începerea executării, dar înainte să se fi epuizat toate prestaţiile
contractuale.
Denunţarea unilaterală a contractelor uno ictu produce efecte fără a fi necesară curgerea vreunui
termen rezonabil de preaviz, în timp ce în cazul celor cu executare succesivă efectele denunţării se produc
numai pentru viitor („prestaţiile executate şi cele care se află în curs de executare” rămân valabile) şi
numai cu respectarea termenului rezonabil de preaviz [art. 1276 alin. (2) C.civ.].
Constituirea pe cale convenţională a dreptului de denunţare unilaterală se poate face cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros, situaţie în care denunţarea produce efecte numai din momentul executării
prestaţiei stabilită în schimbul dreptului de denunţare [art. 1276 alin. (3) C.civ.].
3.3.5.3. Cauzele autorizate de lege

Art. 1277 C.civ. dispune: „Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral
de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau
stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă”.
Dacă în privinţa contractelor pe durată nedeterminată regula este denunţarea unilaterală, în cazul
celor pe durată determinată aceasta constituie excepţia, cazurile în care este posibilă fiind prevăzute
expres de norme speciale.
În afara denunţării unilaterale a contractelor pe durată nederminată, sunt consacrate în materia
contractelor numite şi alte cauze independente de voinţa părţilor, cum ar fi:
A. revocarea donaţiei pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea sarcinilor. În ambele cazuri,
revocarea este judiciară, „nu operează de drept” (art. 1021 C.civ.).
Cauzele de ingratitudine stabilite limitativ de lege se prezintă sub forma unor fapte calificate, ele
trebuind să fie destul de grave şi nu doar simple atitudini lipsite de respect faţă de donator. Potrivit art.
1023 C.civ., „donaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat”;
b) „dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator”;
8
c) „dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul
donaţiei”.
Urmare a admiterii acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine, contractul de donaţie va fi
desfiinţat cu efect retroactiv, chiar şi atunci când aceasta nu se poate realiza datorită pieirii bunului dintr-
un caz de forţă majoră sau caz fortuit.
De asemenea, donaţia poate fi revocată „pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-
a obligat donatarul” (art. 1020 C.civ.). Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusă
de către dispunător gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit, liberalităţi şi poate fi stabilită în
favoarea dispunătorului, a gratificatului sau a unui terţ.
Ca şi în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor născute din contracte sinalagmatice, ia naştere
un drept de opţiune între executarea sarcinii şi revocarea donaţiei. Acest drept aparţine donatorului sau
succesorilor săi în drepturi [art. 1027 alin. (1) C.civ.], dar şi creditorului donatorului sau succesorilor
donatorului, care pot solicita revocarea donaţiei pe calea acţiunii oblice (art. 1560 C.civ.).
De acest drept nu beneficiază şi terţul în beneficiul căruia sarcina a fost stipulată care poate cere
numai executarea acesteia, nu şi revocarea donaţiei [alin. (2) al art. 1027 C.civ.], el nefiind nici parte în
contract şi nici succesor al donatorului, deoarece atunci când sarcina este stipulată în favoarea unui terţ ne
aflăm în prezenţa unei stipulaţii pentru altul.
B. încetarea contractului de locaţiune. Art. 1816 C.civ. reglementează dreptul la denunţarea
unilaterală a contractului de locaţiune încheiat pe perioadă nedeterminată („fără determinarea duratei”) în
beneficiul ambelor părţi – locatorul şi locatarul.
Termenul de preaviz stabilit în vederea acordării pentru cealaltă parte a posibilităţii de a găsi un
nou locatar sau a unui bun similar pe care să îl ia în locaţiune, după caz, este determinat de lege (cum
este, de exemplu, cazul termenelor prevăzute de art. 1824 şi 1825 C.civ.) sau, în lipsă, de uzanţe (art.
1816 C.civ.). Chiar dacă nu există prevedere legală în acest sens şi nici uzanţe în materie, termenul va fi,
în aplicarea regulilor de drept comun, unul rezonabil - caracter care este stabilit de instanţă, în funcţie de
împrejurările concrete.
Denunţarea se realizează prin notificarea celeilalte părţi, ea constituind un act unilateral de voinţă
ale cărui efecte se produc de la data împlinirii termenului de preaviz şi fără a fi necesară vreo acceptare
din partea cocontractantului.
Notificarea poate consta în orice act prin care se aduce la cunoştinţa celeilalte părţi intenţia de a
înceta contractul, chiar şi prin introducerea unei acţiuni în instanţă sau prin publicarea scoaterii la
licitaţie în vederea închirierii spaţiului deţinut de chiriaş.
Contractul de locaţiune nu este, ca regulă, unul intuitu personae şi, drept consecinţă, el nu
încetează prin moartea locatorului sau locatarului (art. 1820 C.civ.), fiind opozabil succesorilor părţilor,
care vin în poziţia contractuală a autorilor lor.
Prin excepţie de la această regulă, art. 1820 alin. (2) C.civ., care se prezintă ca o aplicaţie a
prevederilor art. 1277 C.civ., recunoaşte moştenitorilor locatarului dreptul de a denunţa locaţiunea în
termen de 60 de zile de la data când au luat cunoştinţă de moartea locatorului şi existenţa locaţiunii.
Bineînţeles că temeiul încetării locaţiunii este confuziunea, în cazul în care locatorul este unul dintre
aceşti succesori, sau chiar moartea locatorului, dacă există stipulaţie în acest sens (fie prin arătarea
caracterului intuitu personae în privinţa oricăruia dintre părţi, fie prin stipularea morţii unei dintre părţi
drept cauză de încetare).
C. încetarea contractului de arendare în cazuri speciale. Chiar dacă locaţiunea nu încetează prin
moartea locatorului sau locatarului [art. 1820 alin. (1) C.civ.], contractul de arendare – specie a locaţiunii
– încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului (art. 1850 C.civ.), contractul dobândind
un caracter intuitu personae, în considerarea persoanei arendaşului.
D. încetarea contractului de antrepriză. Din prevederile art. 1870 şi 1871 alin. (1) C.civ. rezultă că
antrepriza nu este prin esenţa sa un contract intuitu personae, nici în considerarea persoanei
antreprenorului, nici a beneficiarului.
Art. 1870 C.civ. dispune: „Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decât dacă
aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa”. Astfel, decesul beneficiarului, ale cărui calităţi nu
9
interesează la momentul încheierii antreprizei, va atrage, prin excepţie, încetarea acestui contract, numai
atunci când executarea sa devine imposibilă sau inutilă. De exemplul, executarea antreprizei devine
imposibilă atunci când beneficiarul se obligă să pună la dispoziţia antreprenorului materiale pe care
numai el le putea procura. Executarea devine inutilă şi atunci când antreprenorul s-a obligat să presteze
un anumit serviciu care privea strict persoana beneficiarului (executarea uni lucrări stomatologice).
De asemenea, contractul încetează atunci când antrepriza a fost încheiată în considerarea
calităţilor antreprenorului, iar acesta decedează sau devine incapabil de a executa contractul. Nu este
vorba de incapacitate în sensul lipsei de capacitate civilă, ci de intervenirea unei inaptitudini care nu mai
permite antreprenorului să execute prestaţiile la care s-a obligat (de exemplu, realizarea unei picturi de
către pictorul care şi-a pierdut vederea).
E. încetarea mandatului. Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează
prin următoarele moduri, care se încadrează în categoria „alte auze autorizate de lege”:
a) revocarea sa de către mandant;
b) renunţarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului, primele două fiind
manifestări unilaterale de voinţă ale uneia dintre părţile contractante.
Datorită caracterului intuitu personae al mandantului ce are la bază calităţi personale ale
mandatarului şi încrederea mandantului în acesta, mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau
tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat
irevocabil.
Alin. (2) al art. 2031 C.civ. reglementează un mod în care mandatul este revocat tacit:
împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial. În schimb, părţile
au posibilitatea să „declare” mandatul revocabil, respectiv să insereze o clauză expresă în contract, în
baza căreia mandantul va putea revoca mandatul numai dacă revocarea este determinată de culpa
mandatarului, forţă majoră sau caz fortuit [art. 2032 alin. (2) C.civ.].
Revocarea va produce efecte între părţi de la momentul revocării, iar faţă de terţi de la acelaşi
moment, cu excepţia situaţiei în care procura a fost dată în formă autentică notarială, pentru informarea
terţilor, situaţie în care efectele revocării se vor produce de la înscrierea revocării în Registrul naţional
notarial [art. 2033 alin. (1) C.civ.].
Şi mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa [art. 2034
alin. (1) C.civ.]. Astfel, chiar dacă ambele părţi au posibilitatea denunţării unilaterale a mandatului, în
timp ce mandatul îl poate denunţa şi tacit, mandatarul este obligat la înştiinţarea cocontractantului său.
Mandatul încetează de drept la moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi (art. 2035
C.civ.).
10
!!!
Bucureşti, 1909
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003


TEMA 5
1. Principiul relativităţii efectelor contractului
1. Reglementare. Enunţarea principiului
Potrivit art. 1280 C.civ., contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel. La rândul său, art. 1281 C.civ. reglementează principiul opozabilităţii efectelor contractului:
„Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din
contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Astfel, terţii, ca regulă, nu pot fi ţinuţi de obligaţiile şi nici nu pot dobândi drepturile născute
dintr-un contract, dar contractul le este opozabil terţilor, în sensul că trebuie să respecte aceste drepturi.
Terţii trebuie, astfel, să nu aducă atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract.
Însă prin sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel”, se permite expres existenţa excepţiilor de
la principiul relativităţii efectelor contractului, existând situații, prevăzute expres de lege, în care
contractul produce efecte şi faţă de persoane care nu au calitatea de părţi, acestea neparticipând la
încheierea lui. Este vorba atât cazurile permise de lege în care părţile contractului stipulează crearea, prin
acesta, de drepturi sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la încheierea acestuia, nici personal,
nici prin reprezentare, cât şi cele în care legea prevede expres producerea efectelor sau a unora dintre ele
în persoana unui terţ.
Se încadrează în categoria acestor excepţii, reale sau aparente: promisiunea faptei altuia, stipulaţia
pentru altul şi acţiunile directe, precum şi transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori care,
potrivit art. 1282 C.civ., la moartea uneia dintre părţi, pot exercita aceste drepturi, asumându-şi totodată
obligaţiile izvorâte din contractul încheiat de autorul lor.
Faţă de terţi contractul reprezintă un fapt juridic stricto sensu pe care îl pot invoca în interesul lor,
împotriva părţilor, prevalându-se de efectele acestuia.
2. Sfera persoanelor faţă de care se produc efectele contractului. Părţi, terţi, avânzi-cauză
2.1. Delimitarea domeniului de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului
Art. 1282 C.civ., denumit „Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori” dispune: „(1)
La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi
universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă
contrariul (2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă
legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.
Din coroborarea art. 1280 cu art. 1282 C.civ. rezultă că principiul relativităţii priveşte părţile şi
pe succesorii acestora care sunt ţinuţi de efectele contractului (succesorii universali şi cu titlu universal ai
părţilor - persoane fizice sau persoane juridice).
Trebuie precizat că anumiţi terţi pot deveni, ulterior încheierii contractului, părţi ale raportului
juridic contractual.
2.2. Părţile contractante

Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au încheiat, personal şi direct sau prin reprezentant,
contractul şi în patrimoniul ori persoana cărora se produc efectele actului respectiv, prin raportare la
momentul încheierii contractului, cât şi cei care au dobândit această calitate pe parcursul desfăşurării ori
executării contractului ( spre exemplu, terţul care aderă la un contract substituind una din părţi sau
alăturându-se acesteia).
Calitatea de parte este fundamentată pe cauza juridică concretă şi interesul propriu al celui în
cauză și priveşte producerea efectelor juridice datorate emiterii declaraţiei de voinţă.
Pot fi părţi ale contractelor persoanele fizice şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile
administrativ teritoriale (art. 25, 34 şi urm., art. 187 şi urm. C.civ.).
Atunci când mai multe persoane au un interes sau o poziţie comună, ele vor forma o singură parte
a contractului (spre exemplu, copropietarii care vând bunul proprietate comună fomează partea numită
vânzători).
În cazul contractelor speciale, părţile poartă denumiri specifice cum sunt, de exemplu: vânzător-
1
cumpărător, locator-locatar, mandant-mandatar, donator-donatar etc.
Art. 1280 C.civ. utilizează noţiunea de „parte”, cea de „parte contractantă” regăsindu-se în art.
901, 1270, 1680, 2201 C.civ., astfel că, în materia relativităţii, se vorbeşte de părţi, iar în cea a forţei
obligatorii de părţi contractante.
În concluzie, prin parte se înţelege persoana (sau persoanele) care este ţinută de efectele
contractului ca urmare a propriei manifestări de voinţă în acest sens, iar prin parte contractantă persoana
(sau persoanele) care au participat la încheierea contractului ale cărui efecte se produc în persoana sa
(lor).
2.3. Terţii
Terţii sunt persoanele care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea actului
juridic şi care rămân străine de efectele acestuia.
Însă:
- există anumite categorii de persoane care, fără să-şi fi exprimat voinţa în sensul arătat mai sus,
suportă efectele contractelor, cum sunt: creditorii chirografari care, în realizarea dreptului lor faţă de una
dintre părţile contractante, suportă fluctuaţiile patrimoniul debitorului datorate încheierii de contracte;
terţii beneficiari ai unei stipulaţii pentru altul sau debitorul cedat din cadrul unei cesiuni de creanţă;
titularii acţiunilor directe;
- anumite persoane, chiar dacă au participat la încheierea contractului, rămân terţi şi nu suportă
efectele acestuia, precum reprezentantul care a încheiat un contract pentru şi în numele reprezentatului,
notarul public, ofiţerul de stare civilă, martorii;
- uneori, persoane care, în virtutea legii, sunt ţinute de efectele unui contract la a cărui încheiere
nu au participat le pot înlătura prin dovedirea încălcării drepturilor proprii tocmai prin respectivul
contract. De exemplu, în materia simulaţiei, succesorii universali şi cu titlu universal, ca regulă, sunt
ţinuţi de efectele contractului secret, cel care corespunde voinţei reale a părţilor. Cu toate acestea, când
scopul pentru care a fost încheiat respectivul contract este tocmai fraudarea drepturilor acestor succesori,
ei vor dobândi calitatea unor terţi desăvârşiţi faţă de ei producându-şi efectele contractul public;
- neîndeplinirea obligaţiei de a respecta situaţia născută din contractul la care nu au fost parte
poate atrage răspunderea delictuală a părţilor.
2.4. Avânzii-cauză
Între cele două categorii, părţi şi terţi desăvârşiţi, există o categorie intermediară, cea a
succesorilor părţilor denumiţi şi avânzi-cauză – persoanele care, deşi nu au participat, nici personal și nici
prin reprezentare, la încheierea contractului şi nici nu au dobândit calitatea de părţi pe parcursul
executării contractului în baza propriei manifestări de voinţă, sunt ţinute de efectele acestuia datorită
legăturii juridice cu una dintre părţile acelui contract.
Tradiţional se consideră că sunt avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii
cu titlu particular şi creditorii chirografari.
a. Succesorii universali sunt persoanele care dobândesc de la una dintre părţile contractului o
universalitate de drepturi şi obligaţii, un patrimoniu: moştenitorul legal unic, legatarii universali şi
persoana juridică primitoare a întregului patrimoniu în caz de reorganizare a persoanelor juridice.
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc de la una dintre părţile contractante
numai o fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică
primitoare a unei fracţiuni de patrimoniu în caz de reorganizare a persoanelor juridice.
Între succesorii universali şi succesorii cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă.
Conform alin. (1) al art. 1282 C.civ. aceşti succesori vor dobândi, după caz, şi drepturile şi
obligaţiile născute din contract, substituindu-se părţii contractante, cu excepţia situaţiilor în care
respectivele drepturi şi obligaţii sunt netransmisibile:
- potrivit legii. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 752 C.civ., dreptul de uz şi abitaţia nu pot fi
transmise. Ca atare decesul titularului atrage şi stingerea dreptului;
- datorită unei stipulaţii a părţilor. Părţile pot să prevadă în contract că anumite drepturi şi obligaţii
se sting la moartea uneia dintre părţile contractante, dându-le, astfel, caracter personal;
- potrivit naturii contractului. De exemplu, în cazul drepturilor şi obligaţiilor intuitu personae,
2
acestea fiind strâns legate de persoana unuia dintre cocontractanţi, se vor stinge la moartea acestuia.
În cazul moştenirii, persoanele cu vocaţie succesorală vor deveni avânzi-cauză la data deschiderii
succesiunii ca urmare a exprimării voinţei lor în sensul de a dobândi universalitatea juridică sau fracţiuni
din aceasta, iar acceptarea moştenirii presupune că suscesorii „universali sau cu titlu universal răspund
pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul sucesoral, proporţional cotei
fiecăruia”.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc de la una dintre părţile
contractante un bun privit în mod individual.
Potrivit alin. (2) al art. 1282 C.civ., „drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege,
obligaţiile în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular”.
Acestora li se transmit numai drepturile şi obligaţiile care au legătură cu bunul transmis, născute
din contractele încheiate de autorii lor anterior transmiterii dreptului.
Este astfel considerat succesor cu titlu particular cel care dobândeşte un bun în temeiul unui legat
cu titlu particular, ori dobânditorul unui bunului însoţit de un drept accesoriu sau o garanţie.
Data contractelor din care au luat naştere aceste drepturi şi obligaţii trebuie să fie anterioară
momentului dobândirii bunului de către succesorul cu titlu particular și, pentru a fi opozabilă terţului, este
necesară dată certă. Spre exemplu, potrivit art. 1811 lit.b) C.civ.: „Dacă bunul dat în locaţiune este
înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează … în cazul imobilelor
neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării …”.
În situaţia în care legea impune anumite formalităţi de publicitate, acestea trebuie să fie
îndeplinite tot anterior dobândirii bunului de către succesorul cu titlu particular. Tot art. 1811 C.civ.
prevede o aplicaţie a acestei regului la lit.c): „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează … în cazul mobilelor supuse unor formalităţi
de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi”.
În ce priveşte obligaţiile care au legătură cu bunul, acestea nu se transmit succesorilor cu titlu
particular, cu excepţia situaţiilor când aceasta rezultă din lege. Sintagma „în cazurile prevăzute de lege”
vizează atât situaţiile când un act normativ prevede că acestea se transmit succesorilor cu titlu particular
cât şi pe acelea când părţile stipulează expres acest lucru, dacă nu este interzis de lege.
Spre exemplu, transmiterea obligaţiilor către succesorul cu titlu particular este impusă în
următoarele situaţii:
- art. 759 C.civ. dispune că, în situaţia în care prin actul de constituire a servituţii au fost impuse
anumite obligaţii în sarcina proprietarului fondului aservit pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului
dominant, acestea se vor transmite şi dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit, sub condiţia notării în
cartea funciară. Tot astfel, art. 765 alin. (1) C.civ. prevede că părţile contractului prin care s-a constituit o
servitute pot stipula că lucrările pentru exercitarea şi conservarea servituţii să fie realizate de către
proprietarul fondului aservit. Dobânditorii ulteriori ai acestuia sunt ţinuţi de această obligaţie, sub
condiţia respectării formalităţilor de publicitate şi a inexistenţei unei stipulaţii contrare (în care să se
prevadă că această obligaţie nu este transmisibilă);
- art. 2361 alin. (1) teza I-a C.civ. prevede: „cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel
bun pentru toate datoriile ipotecare”.
În orice caz, succesorul cu titlu particular va fi ţinut de modificările aduse bunului transmis, care
sunt anterioare transmiterii.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o cauză de preferinţă (privilegiu,
ipotecă sau gaj), ci numai de garanţia comună a creditorilor, având vocaţie la toate bunurile mobile şi
imobile, prezente şi viitoare ale debitorului lor [art. 2324 alin. (1) C.civ.].
Această garanţie comună nefiind fixată asupra unui anumit bun, fluctuaţiile activului şi pasivului
din patrimoniul debitorului vor fi opozabile creditorului chirografar, care va putea să urmărească numai
bunurile existente în acest patrimoniu la data exigibilităţii creanţei. Astfel, ei nu pot fi consideraţi terţi
desăvârşiţi, chiar dacă legea nu îi enumeră printre avânzii-cauză. Dar, spre deosebire de succesorii
universali, cu titlu universal sau particular, ei nu vor lua poziţia juridică a debitorului lor în contractele pe
care acesta le-a încheiat, şi nu vor dobândi drepturi sau obligaţii rezultate din acestea.
Creditorii chirografari sunt consideraţi ca fiind singura categorie care face parte din clasa
avânzilor-cauză pentru raţiuni de ordin tehnic.
3
Astfel, creditorii chirografari pot invoca inopozabilitatea actelor încheiate de către debitorii lor, cu
fraudarea drepturilor lor sau prin simulaţie. Astfel, art. 1565 C.civ. prevede: „(1) Actul atacat va fi
declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care,
putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului
urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei”. De asemenea, art. 1290 alin. (2) C.civ.
dispune: „Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vătăma drepturile”.
3. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractelor

3.1. Noţiune. Enunţare. Clasificare
Prin excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului se înţelege situaţia în care
contractul, prin voinţa părţilor, produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile ori succesorii lor în
drepturi.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului au fost clasificate în funcţie de mai
multe criterii. Astfel, întâlnim:
a) excepţii active, când prin contract se conferă drepturi unui terţ, cum este cazul stipulaţiei pentru
altul, al acţiunilor directe, al contractului colectiv de muncă;
b) excepţii pasive, când prin contract se transmit obligaţii în sarcina unui terţ.
Într-o altă clasificare, excepţiile sunt:
a) aparente, cum este cazul reprezentării, acţiunilor directe, al contractelor colective de muncă şi
al promisiunii faptei altuia. În cazul acestora, terţele persoane nu devin creditori sau debitori fără să îşi fi
exprimat voinţa şi, deci, nu se produc efecte contrare principiului relativităţii;
b) veritabile (reale). În această categorie intră stipulaţia pentru altul, fiind, de fapt, singura care a
primit o asemenea calificare unanimă, deoarece numai în acest caz un terţ devine creditor prin acordul de
voinţă al părţilor contractante.
3.2. Promisiunea faptei altuia – excepţie aparentă de la principiul relativităţii contractelor

3.2.1. Noţiune
Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul-promitent se obligă faţă de creditor, să
determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic, care constă fie în încheierea, fie în
ratificarea unui anumit act juridic [art. 1283 alin. (1) C.civ.].
Acest contract se încheie între creditor şi debitorul promitent, terţul fiind şi rămânând străin de
contract. Obiectul constă nu în fapta terţului, ci în obligaţia de rezultat a debitorului-promitent de a-l
determina pe terţ să execute prestaţia care constă în încheierea sau ratificarea unui act juridic. Din aceste
motive, promisiunea faptei altuia reprezintă o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
contractului. Efectele promisiunii faptei altuia se vor produce faţă de terţ doar dacă acesta ratifică acest
contract. În orice caz, decizia terţului nu reprezintă o condiţie de validitate a promisiunii.
Promisiunea faptei altuia se poate înfăţişa ca un contract sau ca o clauză într-un contract. De
aceea, ea trebuie să îndeplinească cerinţele generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 C.civ.
(capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza), dar şi condiţia specială cerută expres art. 1283 alin. (3)
C.civ.: intenţia promitentului „să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a
fost încheiat”. Prin sintagma „să reiasă neîndoielnic din contract” se înţelege că interpretarea clauzelor
contractuale să nu ridice semne de întrebare cu privire la existenţa acestei intenţii. „Împrejurările” în care
a fost încheiat contractul semnifică faptul că intenţia promitentului de a se angaja rezultă neîndoielnic din
domeniul în care acesta îşi desfăşoară activitatea, din contractele anterioare, încheiate între părţi, din
modul în care au decurs negocierile sau din felul în care a fost încheiat contractul ş.a.
3.2.2. Efecte
Promitentul se poate obliga fie numai la a obţine consimţământul terţului, fie şi la garantarea că
terţul va executa obligaţia născută în sarcina sa ca urmare a angajamentului asumat. În prima ipoteză,
obligaţia promitentului se consideră executată din momentul în care terţul a încheiat sau a ratificat actul
avut în vedere, fără a fi angajată răspunderea promitentului dacă terţul nu îşi execută propria obligaţia.
Dacă, însă, indiferent de diligenţele depuse, promitentul nu îl determină pe terţ la ratificarea sau
încheirea actului juridic avut în vedere, el va răspunde contractual, iar culpa sa se va prezuma, obligaţia
4
fiind una de rezultat.
De aceea, în caz de litigiu, creditorul va fi ţinut să probeze doar existenţa contractului, urmând ca
promitentul să dovedească fie că şi-a executat obligaţia, fie că neexecutarea se datorează unei cauze
exoneratoare de răspundere.
În cea de a doua ipoteză, debitorul-promitent dobândeşte atât calitatea de promitent al faptei altuia
cât şi pe cea de fideiusor. Astfel, promisiunea faptei altuia va trebui să îmbrace forma unui înscris, sub
semnătură privată sau autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2282 C.civ.).
Alin. (2) al art. 1283 C.civ. dispune că: „Promitentul nu răspunde dacă asigură executarea
obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului”. Cum executarea obligaţiei terţului,
presupune că acesta a ratificat sau încheiat actul juridic, efectele ce urmează a se produce în persoana
promitentului sunt cele stabilite de lege în art. 2293-2313 C.civ.
În orice caz, în raporturile dintre creditor şi promitent se vor produce efectele generale ale
contractelor, în funcţie de natura unilaterală sau sinalagmatică a promisiunii.
Faţă de terţ, promisiunea nu produce direct niciun efect, el având, ca urmare a încheierii acesteia,
doar un drept de opţiune între a încheia sau ratifica actul ori a refuza. Astfel, terţul va putea încheia un
contract (diferit, bineînţeles de promisiune) cu creditorul sau va ratifica un act (promisiunea sau un alt
contract, deoarece legea nu distinge) devenind parte a acestuia.
Refuzul terţului nu trebuie să îmbrace vreo formă şi nici măcar nu trebuie să fie manifestat în vreo
formă sau să rezulte din vreun act sau fapt neîndoielnic al acestuia, simpla tăcere fiind suficientă.
Spre exemplu, potrivit art. 2017 C.civ., mandatarul nu poate depăşi limitele stabilite prin mandat,
dar el poate, totuşi, să se abată de la instrucţiunile primite când se află în imposibilitate de a-l înştiinţa „în
prealabil pe mandant, şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut
împrejurările ce o justifică”. Mandantul nu este ţinut însă de efectele actelor încheiate de către mandatar
cu depăşirea limitelor mandatului [art. 1309 alin. (1) C.civ.], cu excepţia cazului când ratifică respectivele
acte, această ratificare producându-şi efectele retroactiv [art. 1311 alin. (1) C.civ.]. Dacă mandantul
refuză ratificarea acestor acte, ele nu vor produce efecte între mandant şi terţ.
O aplicaţie a acestei norme generale se regăseşte în materia specială a contractului de vânzare, în
art. 1683 C.civ., care înlătură controversele existente în doctrină legate de vânzarea bunului altuia, cerinţa
vânzătorului titular al dreptului de proprietate suferind o atenuare condiţionată. Vânzarea unui bun
individual determinat, proprietatea unui terţ, este valabilă, obligaţia vânzătorului de a asigura transmiterea
dreptului de la titular la cumpărător fiind executată fie prin dobândirea de către vânzător a bunului, fie
prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură
cumpărătorului proprietatea asupra bunului (de exemplu, proprietarul încheie un contract translativ de
proprietate cu cumpărătorul). Prevederile art. 1683 C.civ. vizează şi situaţia în care un coproprietar vinde,
în întregime, bunul proprietate comună. În orice caz, pentru a ne afla în prezenţa promisiunii faptei altuia
este necesar ca, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul să aibă cunoştinţă de faptul că
vânzătorul nu este proprietarul bunului sau că este doar coproprietar.
3.3. Stipulaţia pentru altul - excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor

contractului
3.3.1. Noţiune
Codul civil nu defineşte stipulaţia pentru altul, dar reglementează efectele acesteia (art. 1284 -
1288 C.civ.).
Potrivit art. 1284 C.civ., oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ care,
astfel, dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
Stipulaţia pentru altul reprezintă acel contract sau clauză contractuală prin care promitentul se
obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în beneficiul unei alte persoane, numită terţ beneficiar, care
devine creditor prin efectul unui contract la care nu este parte şi poate pretinde direct promitentului
executarea prestaţiei.
3.3.2. Condiţii de validitate
Pentru validitatea acestui contract se cer a fi întrunite condiţiile generale de validitate prevăzute
de art. 1176 alin. (1) C.civ., precum şi următoarele condiţii specifice:
- voinţa de a stipula să fie certă, neîndoielnică. Pentru a exista stipulaţia pentru altul, aceasta
5
presupune intenţia clară a părţilor de a stipula şi un interes al stipulantului de a face acest lucru. Actul
trebuie să conţină, în primul rând, intenţia clară de a crea un veritabil drept în favoarea unui terţ
desăvârşit, mai ales când stipulaţia nu este formulată în termeni juridici sau suficient de explicită. În al
doilea rând, pentru a stipula valabil în favoarea altuia, este suficient doar un simplu interes moral din
partea stipulantului, un oarecare interes în executarea unei obligaţii în favoarea unui terţ. Legea nu
impune un anume mod de formulare a stipulaţiei, dar ea trebuie să fie expresă, nu doar subînţeleasă sau
dedusă pe cale de interpretare a contractului în cauză;
- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să
existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia (art. 1285 C.civ.). Astfel, terţul
beneficiar poate fi chiar o persoană viitoare raportat la momentul încheierii contractului, important fiind
ca aceasta să existe la momentul scadenţei. În orice caz, beneficiarul trebuie să fie un terţ, calitatea de
parte a acestuia înlăturând caracterul de stipulaţie pentru altul. Astfel, el nu trebuie să participe la
încheierea contractului, nici personal şi nici prin reprezentare şi, mai mult, acceptarea nu îl va transforma
în parte a stipulaţiei.
Prin beneficiar determinat al stipulaţiei se înţelege că acesta este individualizat în mod concret în
contract. Determinabil este beneficiarul care va fi stabilit potrivit unor elemente de individualizare
prevăzute în contract, însă lipsa sau insuficienţa acestor elemente de individualizare nu atrag
ineficacitatea contractului ci acesta îşi va produce efectele în beneficiul stipulantului.
În ce priveşte condiţia ca beneficiarul să existe la momentul executării prestaţiei de către
promitent, acesta poate fi o persoană fizică concepută sau nu la epoca încheierii stipulaţiei sau o persoană
juridică în curs de constituire. De exemplu, într-un contract de transport, expeditorul poate indica
transportatorului să livreze marfa unui destinatar pe care îl va preciza ulterior începerii executării
transportului, dar până la momentul executării obligaţiei de predare a mărfii la destinaţie.
Dacă beneficiarul nu este la momentul încheierii stipulaţiei nici determinat, nici determinabil sau
nu există la momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia, stipulaţia va profita
stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului (art. 1285 teza a II-a C.civ.). Astfel, dacă
executarea obligaţiei către stipulant este mai oneroasă decât ar fi fost dacă era făcută faţă de terţ,
promitentul nu va putea fi ţinut de aceasta. Cum în această ipoteză nu se mai pune problema existenţei
unei relaţii triunghiulare, se vor aplica regulile generale din materia contractelor sau ale celui special a
cărui „haină” a îmbrăcat-o stipulaţia respectivă.
3.3.3. Acceptarea stipulaţiei

Acceptarea din partea terţului beneficiar nu este o condiţie de validitate ci de eficacitate a
stipulaţiei pentru altul. Astfel, dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi
existat niciodată (art. 1286 C.civ.), lipsa acceptării sau refuzul având efect retroactiv.
Urmare a acceptării, dreptul beneficiarului se va consolida retroactiv, el fiind dobândit nu în
temeiul acceptării, ci ca urmare şi din momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent.
Beneficiarul devine creditorul obligaţiei promitentului şi poate pretinde executarea acesteia, dreptul fiind
din acest moment irevocabil, iar obligaţia actuală.
Deoarece acceptarea constituie, ca regulă, un act unilateral aceasta trebuie, potrivit art. 1326 alin.
(1) C.civ., să fie comunicată, numai că această comunicare poate consta şi doar în solicitarea adresată
promitentului să execute prestaţia. Astfel, acceptarea nu poate fi tacită ci trebuie să fie expresă sau să
rezulte dintr-un act sau fapt neechivoc al beneficiarului.
3.3.4. Revocarea stipulaţiei

Încheierea stipulaţiei pentru altul are scopul de a da naştere unui drept în favoarea unui terţ, care
devine creditor prin efectul unui contract la care nu este parte, sub condiţia acceptării. Stipulaţia poate fi
revocată doar de către stipulant dacă acceptarea beneficiarului nu a ajuns la cel dintâi sau la promitent.
Cum stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului, dar creditorii
sau moştenitorii stipulantului nu o pot revoca, rezultă că, prin moartea stipulantului, stipulaţia devine
irevocabilă chiar dacă acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau promitent.
În concluzie, stipulaţia devine irevocabilă în două situaţii:
- când acceptarea a ajuns la stipulant sau la beneficiar, chiar dacă aceştia nu au luat cunoştinţă de
6
aceasta din motive neimputabile lor [art. 1326 alin. (3) C.civ.];
- la moartea stipulantului.
Revocarea, pentru a produce efecte, trebuie să fie acceptată de promitent, dacă acesta are interesul
să execute stipulaţia (de exemplu, stipulaţia este un contract sinalagmatic). În toate cazurile, însă,
revocarea va produce efecte din momentul ajungerii sale la promitent [alin. (2) al art. 1287 C.civ.].
Astfel, se poate vorbi de revocare unilaterală sau revocare bilaterală a stipulaţiei, după cum este nevoie
sau nu de acceptarea din partea promitentului.
Spre deosebire de situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la terţul beneficiar,
revocarea profită altui beneficiar, iar în lipsa acestuia, stipulantului sau moştenitorilor, dar nici în acest
caz executarea faţă de aceştia a prestaţiei nu trebuie „să agraveze” sarcina promitentului.
3.3.5. Efecte
Stipulaţia pentru altul creează un raport juridic obligaţional între terţul beneficiar şi promitent, dar
nu şi între cel dintâi şi stipulant. Între promitent şi stipulant, există un raport de tipul creditor-debitor, iar
terţul are o acţiune directă împotriva promitentului pentru executarea promisiunii. Terţul beneficiar nu
devine creditor al stipulantului pentru că dreptul la beneficiul stipulaţiei decurge direct şi nu prin
intermediul celui din urmă. Astfel că, în fapt, mecanismul stipulaţiei produce două categorii de drepturi
dar, totodată, distincte cu titulari diferiţi: stipulantul şi terţul beneficiar.
a. Raporturile dintre stipulant şi promitent. Aceste raporturi sunt contractuale, supuse normelor
de drept comun. Atât stipulantul cât şi promitentul pot solicita daune-interese pentru neexecutarea
obligaţiei de către cealaltă parte, pot invoca excepţia de neexecutare sau cere rezoluţiunea (rezilierea
stipulaţiei), dacă stipulaţia pentru altul este un contract sinalagmatic.
b. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Deşi terţul beneficiar nu este parte la contract,
el dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, atât pe cale de acţiune, cât şi pe
cale de excepţie. Deoarece acest drept nu face parte din patrimoniul stipulantului, terţul nu suportă
concursul creditorilor şi moştenitorilor acestuia.
Terţul poate pretinde daune interese pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării, însă nu poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului deoarece nu este parte la contract. În
caz de deces al terţului beneficiar, dreptul şi acţiunile accesorii se transmit succesorilor săi.
În schimb, promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care, în temeiul
contractului, le putea opune stipulantului pentru a-şi motiva refuzul de executare (art. 1288 C.civ.),
inclusiv excepţia de neexecutare.
c. Raporturile între stipulant şi terţul beneficiar. Între stipulant şi terţ nu se nasc raporturi juridice
contractuale din stipulaţia pentru altul, dar aceasta poate produce efecte indirect. Astfel, prin stipulaţie se
poate urmări stingerea unui raport obligaţional preexistent dintre stipulant şi beneficiar, gratificarea
terţului ş.a.
De asemenea, terţul beneficiar, în calitate de creditor al promitentului, poate folosi: acţiunea
oblică, acţiunea revocatorie, precum şi garanţiile constituite de promitent, cum ar fi fideiusiunea, gajul
sau ipoteca.
Spre exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, potrivit art. 2242 C.civ., „prin contractul de
rentă-viageră, o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită
credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile”. Din definiţia legală a
contractului de rentă viageră nu rezultă expres dacă este credirentier una dintre părţile contractului sau
dacă acesta este terţ faţă de contract. În schimb, alin. (2) al art. 2243 C.civ. vorbeşte despre situaţia în
care „renta-viageră este stipulată în favoarea unui terţ”. Rezultă că poate fi credirentier atât una dintre
părţi, dar şi un terţ, în această situaţie aflând-ne în prezenţa unei stipulaţii pentru altul. Debirentierul este
promitent, cealaltă parte contractantă este stipulantul, iar credirentierul este terţ beneficiar, faţă de acesta
din urmă executându-şi prestaţiile debirentierul şi, deoarece, prestaţiile succesive sunt legate între ele,
terţul beneficiar-credirentier trebuie să existe la momentul primei executări. Spre deosebire de regula
generală din materia stipulaţiei pentru altul, în cazul stipulaţiei constituită prin contractul de rentă-
viageră, promitentul-debirentier are obligaţia de a presta periodic către terţul beneficiar-credirentier,
obiectul acestor prestaţii putând consta în sume de bani sau alte bunuri fungibile. Drept consecinţă,
promitentul-debirentier nu va putea invoca imposiblitatea fortuită de executare a obligaţiei sale faţă de
7
credirentier. În ceea ce priveşte art. 2251 C.civ. care reglementează rezoluţiunea contractului de rentă-
viageră la cererea credirentierului, acesta nu este aplicabil şi în cazul stipulaţiei pentru altul, terţul
beneficiar - chiar fiind credirentier - nu devine parte a contractului din care a luat naştere dreptul său,
neexecutarea din partea debirentierului dând posibilitatea numai pentru stipulant de a apela la acest
remediu.
Prin excepţie de la regula potrivit căreia stipulaţia pentru altul trebuie să fie încheiată în forma
cerută de lege pentru contractul care o conţine, chiar dacă terţul beneficiar „o primeşte cu titlu gratuit,
contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie” [art. 2234 alin. (2) C.civ.]. Astfel, chiar dacă
îmbracă forma unei donaţii, stipulaţia pentru altul din contractul de rentă-viageră poate fi încheiată sub
forma unui înscris sub semnătură privată. Oricum gratuitatea stipulaţiei pentru altul nu se referă la faptul
că terţul beneficiar ar putea fi vreodată ţinut de o obligaţie, ci că promitentul se obligă fără a aştepta vreo
contraprestaţie din partea stipulantului. De altfel, art. 2234 alin. (2) C.civ. constituie o aplicaţie
particulară a prevederilor art. 1011 alin. (2) C.civ. potrivit cărora donaţiile indirecte nu trebuie încheiate
în formă autentică, sub sanţiunea nulităţii absolute.
În cazul rentei viagere cu titlu gratuit, renta poate fi declarată insesizabilă prin contract, în limita
valorii necesare credirentierului pentru asigurarea întreţinerii [hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj,
folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală – art. 2257 alin.
(2) C.civ.]. Astfel, creditorii terţului beneficiar-credierentier nu vor putea urmări renta în aceste limite, în
timp ce creditorii stipulantului nu vor putea urmări renta în integralitatea sa pentru că acesta nu a fost
niciodată în patrimoniul stipulantului.
3.4. Acţiunile directe

3.4.1. Noţiune
Părţile contractante au posibilitatea să invoce contractul în cadrul acţiunilor în justiţie, acestea
constituind un accesoriu al drepturilor din conţinutul raporturilor juridice născute din contract. De la
această regulă, există situaţii, expres prevăzute de lege, în care se recunoaşte şi unor terţi faţă de contract
posibilitatea de a exercita „acţiuni directe” împotriva uneia dintre părţile contractante, invocând tocmai
acel contract în favoarea lor. Acţiunile directe reprezintă, astfel, posibilitatea creditorului de a cere plata
direct de la debitorul debitorului său fără a-şi pierde dreptul împotriva debitorului. Termenul „directă”
semnifică faptul că, şi în absenţa unei legături juridice dintre titularul acţiunii şi terţul ţinut la plata
creanţei, primul va obţine de la cel din urmă această plată, care îi va profita direct, şi pe orice cale directă,
dar nu în mod necesar în justiţie. Rolul instanţei se face simţit doar atunci când debitorul nu plăteşte cu
bună-credinţă ceea ce datorează creditorului în baza legii ori contestă existenţa sau întinderea datoriei
sale.
Acţiunea directă presupune existenţa a trei părţi din cadrul a două contracte distincte, dar cu un
element comun care este tocmai una dintre aceste părţi: creditor – debitor principal – debitor al
debitorului principal (subdebitor).
Creditorul este titularul acţiunii directe împotriva subdebitorul în virtutea unui drept propriu, dar
şi a unui drept al debitorului său. Exercitarea acţiunii directe în virtutea existenţei unui drept al
debitorului înseamnă că, pe de o parte, creditorul nu va putea să acţioneze decât în limita drepturilor
debitorului său şi, pe de altă parte, că el va beneficia de garanţiile accesorii creanţei debitorului său. În
contrapartidă, subdebitorul va putea să îi opună excepţiile pe care le avea împotriva propriului creditor
survenite înainte de exercitarea acţiunii.
Prin acţiunile directe nu sunt protejaţi toţi creditorii ci doar cei anume desemnaţi de lege şi numai
împotriva anumitor subdebitori stabiliţi tot de lege.
3.4.2. Aplicaţii ale acţiunilor directe

Codul civil actual nu cuprinde o reglementare având caracter general, de drept comun, a acţiunilor
directe, existând doar norme care privesc situaţii particulare, cum sunt:
a. Acţiunea directă din materia contractului de antrepriză
Art. 1856 C.civ., având denumirea marginală „Acţiunea directă a lucrătorilor”, dispune: „În
măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta,
au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă
8
împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii acţiunii”.
Codul civil stabileşte expres natura juridică a acţiunii și sfera persoanelor care beneficiază de
această acţiune directă.
Art. 1856 C.civ. impune ca persoanele să fi prestat munca sau, în general, serviciile în baza unui
contract încheiat cu antreprenorul, fiind vorba de asigurarea mijloacelor de probă necesare pentru
dovedirea valorii sumei pe care antrenorul o datorează titularilor acţiunii directe, nu de o condiţie
suplimentară pentru exercitarea acţiunii, deoarece majoritatea contractelor sunt consensuale.
Condiţiile exercitării acţiunii directe sunt:
- existenţa contractului de antrepriză valabil încheiat;
- existenţa lucrărilor sau efectuarea serviciilor de către antreprenor, prin intermediul persoanelor
„angajate”;
- beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului preţul antreprizei;
- antreprenorul să nu fi plătit, la rândul său, remuneraţia persoanelor care au prestat serviciile sau
au executat lucrarea.
Acţiunile directe nu sunt acţiuni în justiţie, ele dobândind acest caracter numai în măsura în care
subdebitorul (beneficiarul antreprizei, în acest caz) refuză să execute plata respectivă.
Acţiunea directă are, în materia contractului de antrepriză, caracter unilateral, astfel că
beneficiarul nu se poate îndrepta direct împotriva persoanelor care au desfăşurat activităţi pentru
prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate de către antreprenor.
b. Acţiunea directă din materia contractului de mandat
Art. 2023 C.civ., intitulat „Substituirea făcută de mandatar”, dispune: „(6) În toate cazurile,
mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o”.
Expresia „în toate cazurile” se referă la faptul că acţiunea directă poate fi exercitată şi atunci când
mandantul l-a autorizat pe mandatar în mod expres să-şi substituie o altă persoană şi atunci când
substituirea operează în lipsa unei asemenea autorizări. Astfel, mandantul are o acţiune directă împotriva
oricărei persoane pe care mandatarul şi-a substituit-o, cu sau fără voia celui dintâi.
Submandatarul nu poate să se îndrepte împotriva mandatarului nici măcar pentru realizarea
creanţei sale născută din cheltuielile făcute pentru executarea submandatului şi nici măcar atunci când
substituirea a fost autorizată de mandant.
c. Acţiunea directă din materia sublocaţiunii
Art. 1807 C.civ., intitulat „Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului”, dispune: „(1)
În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la
concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. Plata anticipată a chiriei către
locatarul principal nu poate fi opusă locatorului. (2) Locatorul îşi păstrează dreptul prevăzut la alin. (1)
atunci când creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată. (3) Locatorul
poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea
celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune”.
Locatorul are la-ndemână două acţiuni directe împotriva sublocatarului: una privind plata chiriei,
până la concurenţa preţului sublocaţiunii [art. 1807 alin. (l) C.civ.] şi a doua pentru executarea celorlalte
obligaţii asumate de către sublocatar prin contractul de sublocaţiune [art. 1807 alin. (3) C.civ.].
3.4.3. Efectele acţiunii directe

Titularii acţiunilor directe se pot îndrepta atât împotriva debitorului lor cu o acţiune fondată pe
chiar contractul încheiat cu acesta, cât şi împotriva subdebitorului, în baza dreptului direct recunoscut de
lege. Ei beneficiază astfel de un drept de opţiune care să le permită satisfacerea creanţei. Ei vor putea
utiliza oricare dintre cele două acţiuni, separat sau concomitent, cumulându-le. Întrucât creditorul exercită
dreptul debitorului său, el nu poate avea mai multe drepturi decât acesta, astfel că va intra în concurs cu
creditorii proprii ai subdebitorului în ceea ce priveşte realizarea creanţei sale. Debitorul intermediar va fi
liberat de datoria sa, doar la momentul la care aceasta va fi achitată integral.
Până la momentul executării integrale a plăţii, debitorul intermediar rămâne debitorul creditorului.
Plata integrală a creanţei de către subdebitor îl va libera atât pe debitorul intermediar faţă de creditor, cât
şi pe subdebitor în limita plăţii efectuate faţă de debitorul intermediar.
9
3.5. Contractul colectiv de muncă (acordul colectiv)
Contractul colectiv de muncă este o convenţie specifică dreptului muncii şi este considerat
excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor deoarece se aplică unor persoane care nu sunt
nici părţi şi nici avânzi-cauză.
Art. 1 lit.i) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social defineşte contractul colectiv de muncă ca
fiind „convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală şi reprezentanţii
angajaţilor, prin care se stabilesc clauze privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de muncă.
Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor părţilor
semnatare, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii sociale”.
Contractul colectiv de muncă îşi produce efectele nu numai faţă de cei care l-au încheiat, ci faţă de toţi
salariaţii şi angajatorii la care se referă aşa cum rezultă din prevederile art. 133 din Legea nr. 62/2011,
respectiv:
a) pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest
nivel;
b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă;
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat
contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.
Art. 1176 alin. (1) C.civ. dispune că prin contract-cadru se înţelege acordul prin care părţile
convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt
determinate de acesta. Astfel, contractul colectiv de muncă (respectiv acordul colectiv) este un contract-
cadru, deoarece clauzele acestuia se pun în aplicare prin contracte individuale, iar părţile acestuia
acţionează şi în calitate de reprezentanţi.
Acest contract este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului,
deoarece produce efecte şi faţă de terţii salariaţi, aceste efecte se produc ex lege şi nu pentru că părţile au
stipulat în acest sens.
3.6. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un
act juridic, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele acelui act juridic
se produc direct în persoana celui reprezentat.
Reprezentarea, după natura sa, este de trei feluri:
a) convenţională, în care puterea reprezentantului îşi are izvorul într-un contract de mandat
încheiat cu reprezentatul;
b) legală, în care puterea reprezentantului izvorăşte direct şi nemijlocit din lege, cum este cazul
reprezentării copilului minor de către părinţii săi, tutore sau curator.
c) judiciară. Instanţa este cea care dispune ca o anumită persoană să fie reprezentantul alteia, cum
este cazul instituirii curatorului special, în baza prevederilor art. 167 C.civ.
Reprezentarea este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece
efectele actului juridic încheiat prin reprezentare se produc faţă de reprezentat, fără ca reprezentatul să
devină parte în contract în virtutea voinţei reprezentatului. Astfel, potrivit art. 1296 C.civ., contractul
încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între
reprezentat şi cealaltă parte.
10
!!!
Bucureşti, 1909
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003


TEMA 6. PRINCIPIUL OPOZABILITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI
6.1. Reglementare. Enunţarea principiului

Art. 1281 C.civ. statuează expres asupra opozabilităţii efectelor contractului dispunând:
„Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din
contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Opozabilitatea se înfăţişează ca un principiu general al contractului, şi, mai mult, al actului juridic
civil, deoarece art. 1325 C.civ. statuează că dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod
corespunzător şi actelor juridice unilaterale, neexistând norme speciale în materie, care să îi înlăture
aplicabilitatea.
Opozabilitatea reflectă respectul datorat de terţi faţă de situaţia juridică creată printr-un contract,
aceștia nefiind obligaţi să execute prestaţiile contractuale, dar fiind ţinuţi să se abţină de la orice
comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor.
Opozabilitatea asigură eficacitatea deplină a contractului dar, în acelaşi timp, înseamnă şi că terţii
pot invoca în folosul lor şi împotriva părţilor existenţa acestui contract. De exemplu, terţul va putea
angaja responsabilitatea părţii care, în executarea unui contract, l-a prejudiciat. Deoarece pentru terţi
contractul are valoare de fapt juridic, în sens restrâns, acesta va putea folosi orice mijloc de probă.
6.2. Înţelesurile noţiunii de opozabilitate

Opozabilitate este folosită sub diferite înţelesuri şi în construcţii juridice diferite:
a) opozabilitate virtuală - principiul în sine - şi opozabilitate eficientă - are rolul de a apăra terţii
de unele consecinţe dăunătoare ale contractului;
b) opozabilitate de plin drept şi opozabilitate condiţionată. Opozabilitatea de plin drept sau
naturală – fundamentată pe o prezumţie relativă de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui contract -
este specifică situaţiilor juridice, fiind impusă de asigurarea celerităţii circuitului civil în condiţii de
maximă siguranţă. Opozabilitatea condiţionată presupune instituirea îndeplinirii anumitor formalităţi,
prezumţia relativă generală de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui contract fiind, astfel, înlocuită
de o prezumţie absolută de cunoaştere a contractului;
c) opozabilitate substanţială şi opozabilitate probatorie. Opozabilitatea probatorie vizează
contractul ca mijloc de probă iar cea substanţială vizează contractul ca negotium.
6.3. Opozabilitate - inopozabilitate

Ca regulă, opozabilitatea contractului „operează erga omnes, spontan şi ope legis”, însă, în
anumite cazuri, opozabilitatea faţă de terţi este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi (de exemplu,
în materia cesiunii de creanţă - art. 1581 C.civ. -, a vânzării - art. 1675 C.civ.-, a clauzelor de
insesizabilitate - art. 2329 alin.(3) C.civ.-) ori de existenţa datei certe pe înscrisul sub semnătură privată
ce constată actul (de exemplu, în materia mandatului fără reprezentare, data certă anterioară măsurilor
asigurătorilor sau de executare, asigură opozabilitatea acestuia faţă de creditorii mandatarului care ar dori
să urmărească bunurile dobândite de mandatar în nume propriu, dar pe seama mandantului - art. 2042
C.civ.).
Inopozabilitatea reprezintă ineficacitatea unui act faţă de terţi, permiţând acestora să îi ignore
existenţa sau efectele, chiar dacă el este valabil încheiat. Astfel, faţă de terţi contractul nu îşi va produce
efectele sau îşi va produce doar o parte din efecte, părţile neputând invoca în acest caz efectele produse
între ele de acel contract.
6.5. Simulaţia - excepţia de la principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi

6.5.1. Reglementare. Noţiune
Sediul materiei este în actualul Cod civil, în secţiunea a 6-a intitulată „Efectele contractului”,
subsecţiunea a II-a, „Efectele faţă de terţi”, pct. IV, art. 1289-1294, ce reglementează efectele simulaţiei
între părţi, faţă de terţi, raporturile cu creditorii, proba simulaţiei, includerea actelor unilaterale şi
excluderea celor nepatrimoniale în, respectiv din domeniul simulaţiei. De asemenea, sunt reglementate
1
aplicaţii ale simulaţiei în materia: convenţiei matrimoniale (art. 331), a partajului simulat (art. 679), a
liberalităţilor (art. 992), a donaţiilor (art. 1033) şi a contractului de tranzacţie (art. 2278). Se regăsesc în
legislaţie şi alte norme legate de instituţia simulaţiei, cum este, de exemplu: art. 10 din Legea nr.
115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor
persoane cu funcţii de conducere.
Simulaţia este operaţiunea juridică, prin care se încheie două contracte, unul public, prin care se
creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi altul secret, care corespunde voinţei
reale a părţilor şi prin care se anihilează, în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actul public.
Aceasta are caracter convenţional pentru că se naşte în baza acordului simulatoriu care ţine de esenţa sa.
6.5.2. Scopul şi sancţiunea simulaţiei

Simulaţia este deseori utilizată în vederea comiterii unei fraude la lege, pentru evitarea unei
interdicţii legale sau pentru a se realiza indirect ceea ce legea nu permite a se face direct. Astfel, în
general, simulaţia este analizată pornind de la ideea urmării de scopuri frauduloase, cum sunt: frauda
fiscului, frauda creditorilor sau moştenitorilor rezervatari. Chiar dacă este în general frauduloasă, părţile
pot avea motive să ascundă contractele lor, iar scopul să fie licit, fapt pentru care simulaţia este
reglementată şi nu prohibită legal, acţionând principiul neutralităţii simulaţiei potrivit căruia aceasta nu
este lovită de nulitate cât timp nu există o cauză care să atragă această sancţiune.
Ca excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, simulaţia presupune că, în anumite
împrejurări, o terţă persoană este îndreptăţită să ignore ori să respingă situaţiile juridice create prin
contractul secret, sancţiunea fiind, deci, inopozabilitatea. Simulaţia, în sine, nu constituie o cauză de
nulitate, dar poate duce la nulitate atunci când se urmăreşte fraudarea legii sau vătămarea drepturilor unor
terţe persoane. În plus, nu întotdeauna intenţia de a frauda interesele terţilor este sancţionată cu nulitatea.
Ca regulă, fraudarea intereselor terţilor se sancţionează cu inopozabilitatea faţă de aceştia a contractului
fraudulos, cu excepţia cazurilor în care fraudarea intereselor terţilor constituie o fraudă la lege.
6.5.3. Structura şi condiţiile simulaţiei

Ne aflăm în prezenţa simulaţiei în toate cazurile în care părţile se înţeleg să ascundă terţilor voinţa
lor contractuală reală în spatele unui act aparent care o contrazice, o modifică sau îi schimbă efectele.
Orice simulaţie presupune deci două acte distincte: pe de o parte, un act aparent, care reprezintă ceea ce
părţile au vrut să creadă terţii şi, pe altă parte, un act secret, care reflectă intenţia lor adevărată şi care
trebuie să fie încheiat înaintea sau în acelaşi timp cu actul aparent.
Simulaţia are în structura sa trei elemente: contractul secret, contractul public şi acordul
simulatoriu. Contractul secret (denumit şi ocult sau ascuns) este acela care corespunde voinţei reale a
părţilor şi guvernează adevăratele raporturi juridice dintre părţi, iar cel public (denumit şi ostensibil) este
acela prin care se creează o anumită aparenţă juridică prin care se ascunde realitatea juridică şi ale cărei
efecte sunt modificate în totalitate sau parţial.
Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea de voinţă a părţilor de a crea aparenţe şi de a ascunde
raporturile juridice dintre ele, făcând legătura dintre contractul public şi cel secret.
Deoarece acordul simulatoriu, de regulă, face parte din „componenta ascunsă a simulaţiei,
simulaţia are două elemente structurale: contractul public şi contractul secret lato sensu, care este, uneori,
alcătuit din două manifestări de voinţă - acordul simulatoriu şi contractul secret stricto sensu, care este
numai în ipoteza deghizării şi a interpunerii de persoane.
Lipsa existenţei unei operaţiuni juridice oculte între părţile contractante, prin care să fie negate
sau să se schimbe elementele contractului public echivalează cu lipsa simulaţiei. De exemplu, dacă au
existat înstrăinări succesive, menite a scoate din patrimoniul proprietarilor iniţiali şi valorifica un bun la
un preţ avantajos pentru mandatar, nu echivalează cu existenţa unui contract secret.
Una dintre condiţiile discutate o reprezintă identitatea părţilor celor două contracte care formează
operaţiunea juridică a simulaţiei, fiind susţinute două opinii contrare. Într-o susţinere se afirmă că aceasta
reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru existenţa simulaţiei, atât în actul public, cât şi în actul
secret trebuind să figureze aceleaşi părţi. Într-o altă opinie se apreciază că „participarea tuturor
protagoniştilor actului public şi la acordul simulatoriu, constituie caracteristici care sunt de natura, iar nu
2
de esenţa simulaţiei”, deoarece în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane avem de a face cu trei
părţi, una singura fiind comună celor două contracte. Într-adevăr, structura tripartită a simulaţiei prin
interpunere de persoane - contractul public dintre terţul contractant şi interpus, contractul secret în care
figurează interponenetul ca adevărat beneficiar al simulaţiei şi acordul simulatoriu la care participă toate
cele trei părţi - nu presupune participarea persoanei interpuse la încheierea contratului secret stricto
sensu, acesta putând să îşi exprime ulterior acordul cu privire la simulaţie.
Realizarea simulaţiei presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. anterioritatea sau concomitenţa încheierii contractului secret faţă de cel public. Pentru
existenţa simulaţiei este necesar fie ca actul public şi cel secret să fie încheiate simultan, fie ca actul
secret să fie încheiat anterior celui public şi să fie menţinut şi după acest moment, pentru ca cele două
contracte să coexiste. Încheierea actului public anterior celui ascuns reprezintă doar o modalitate de
modificare sau încetare a primului contract încheiat prin intermediul celui posterior;
b. contractul secret, pentru a avea acest caracter, trebuie să rămână necunoscut terţilor, această
condiţie nefiind îndeplinită atunci când acesta este supus publicităţii sau existenţa sa este menţionată în
actul public.
Orice modalitate prin care actul secret ajunge la cunoştinţa terţilor, ca urmare a modului
intenţionat de manifestare a părţilor, înlătură caracterul secret. Astfel, nu suntem în prezenţa unei
simulaţii, în cazul în care actul secret explică, interpretează, dezvoltă ori completează efectele actului
public. De asemenea, deoarece formalităţile de publicitate sunt incompatibile cu noţiunea de contract
secret, ori de câte ori acesta a fost supus unor formalităţi de publicitate (transcriere, intabularea, înscrire,
primire de dată certă), drept consecinţă, îşi va pierde caracterul secret.
Caracterul secret nu trebuie confundat cu neaducerea la cunoştinţa publicului a încheierii unui
contract, lipsa oricărui mod de publicitate neechivalând cu existenţa simulaţiei, dacă nu este respectată
structura simulaţiei;
c. ambele contracte, atât cel public, cât şi cel secret, să îndeplinească toate condiţiile de
validitate cerute de lege. Potrivit art. 1289 alin. (2) C.civ., indiferent care este voinţa reală a părţilor,
exprimată în contractul secret lato sensu, acesta „nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte
condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă”;
d. intenţia comună a părţilor de a simula (acordul simulatoriu). Acesta presupune că părţile sunt
de acord cu producerea efectelor specifice simulaţiei şi constituie un element intern, o condiţie de esenţa
simulaţiei, în absenţa sa simulaţia neexistând, cele două contracte fiind doar acte juridice succesive lipsite
de efectele simulaţiei.
Datorită acestui acord simulatoriu prin care se urmăreşte crearea unei aparenţe, simulaţia
constituie o minciună comună a părţilor îndreptată împotriva terţilor, ceea ce o distinge de dol prin
intermediul căruia una dintre părţi întreprinde manopere dolosive pentru a înşela cealaltă parte.
Ca natură juridică, acordul simulatoriu este un act juridic nenumit consensual, pentru existenţa sa
fiind necesară întrunirea condiţiilor de fond prevăzute de art. 1179 C.civ.: consimţământ, capacitate,
obiect şi cauză.
Acordul simulatoriu se identifică uneori cu actul secret, el nefiind în acest caz explicit dar este
întotdeauna implicit, respectiv are o existenţă de sine-stătătoare şi intervine cel mai târziu la momentul
încheierii actului secret, în sensul de negotium.
6.5.4. Formele simulaţiei

În funcţie de scopul simulaţiei sau de elementul asupra căruia poartă acordul simulatoriu avem:
simulaţie absolută - părţile stabilesc faptul că între ele nu s-a încheiat în realitate niciun contract şi
simulaţie relativă care se subclasifică în: simulaţie relativă obiectivă, ce poartă asupra naturii juridice ori
asupra unui element obiectiv al contractului public şi simulaţie relativă subiectivă, ce se referă la
identitatea persoanelor care au calitatea de părţi ale contractului secret sau real şi se realizează prin
interpunere de persoane.
După criteriul modului în care este conceput contractul aparent şi al elementului în privinţa căruia
operează simulaţia avem: contractul disimulat, contractul deghizat şi interpunerea de persoane. Pot fi
întâlnite însă construcţii juridice care să îmbine caracteristicile unor forme diferite, cum este cazul
3
donaţiei deghizate prin persoană interpusă.
6.5.3.1. Contractul fictiv

Prin disimulare (contractul fictiv sau simulaţia absolută) părţile încheie un contract public, care, în
realitate, nu există, fiind disimulată complet realitatea. Această formă de simulaţie are ca scop, de regulă,
fraudarea creditorilor chirografari prin reducerea aparentă a activului patrimonial sau chiar frauda la lege.
De exemplu, părţile încheie un contract de vânzare, cel public, şi, concomitent sau anterior acestuia,
încheie şi un contract secret în care prevăd că, în realitate, înstrăinarea nu există. Cum creditorii
chirografari urmăresc teoretic toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi vitoare din patrimoniul
debitorului [art. 2324 alin. (1) teza I-a C.civ.], potrivit contractului public vor putea urmări un patrimoniu
sărăcit aparent. De asemenea au fost întâlnite şi alte cazuri de fictivitate: schimbul fictiv, donaţia fictivă,
închirierea fictivă, partajul fictiv, societatea fictivă.
6.5.3.2. Deghizarea totală sau parţială a contractului secret

În cazul deghizării, părţile încheie un contract secret, ascunzând fie natura acestuia (deghizare
totală) fie unul sau mai multe elemente ale acestuia (deghizare parţială) printr-un contract public.
Deghizarea se mai numeşte şi simulaţie relativă obiectivă deoarece ea poartă asupra unui element
obiectiv al contractului public: fie natura acestuia, fie alt element esenţial sau neesenţial al contractului
public, cum ar fi obiectul, cauza, data, locul ş.a.
Deghizarea totală a fost analizată fie ca o simulaţie asupra cauzei, fie asupra naturii juridice a
contractului. Deoarece natura juridică a contractului este legată de cauza acestuia, ascunderea naturii
juridice constituie o simulaţie a cauzei fiind suficientă simulaţia cauzei pentru existenţa degizării totale.
Deghizarea parţială nu schimbă natura juridică a contractului secret, contractul public
producându-şi efectele între părţile simulaţiei cu excepţia celor mincinoase.
6.5.3.3. Interpunerea de persoane

Interpunerea de persoane este utilizată pentru ocolirea prohibiţiilor legale privind incapacităţile
sau, uneori, numai pentru evitarea indicării identităţii adevăratului beneficiar al contractului. Aceasta se
realizează prin încheierea unui contract public, între anumite persoane, şi a unuia secret în care se arată că
unul dintre cei care au încheiat contractul public nu are calitatea de parte şi se stabileşte adevăratul
contractant. Cele trei părţi poartă denumiri specifice: interponentul, care este beneficiarul real al
dreptului, interpusul (persoana interpusă) care figurează în mod aparent în actul public şi terţul
contractant.
Interpunerea de persoane sau simulaţia relativă subiectivă ia naştere ca urmare a manifestărilor de
voinţă exprimate de trei părţi distincte, dintre care una singură participă la încheierea ambelor contracte
care intră în structura operaţiunii juridice a simulaţiei. „Actul public se încheie între terţul contractant şi
persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toţi trei
au convenit să rămână ascunsă, în cele mai multe cazuri, pentru «ocolirea unor norme prohibitive» şi care
este adevăratul beneficiar al operaţiunii; terţul contractant cunoaşte, aşadar, că a încheiat actul public cu o
persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul”. Toate cele trei părţi implicate în
realizarea simulaţiei trebuie să aibă cunoştinţă atât de existenţa actului public, cât şi de existenţa actului
secret, fiind „absolut necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toţi cei trei participanţi la această
construcţie juridică”.
6.5.5. Efectele simulaţiei
6.5.5.1. Delimitarea categoriilor de persoane în raport cu simulaţia
Art. 1289, 1290 şi 1291 C.civ. reglementează efectele simulaţiei, în ceea ce priveşte părţile, terţii
şi creditorii. Din formularea acestor norme pot fi identificate mai multe categorii de subiecte: părţile,
succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, înstrăinătorul aparent,
dobânditorul aparent, achizitorul aparent, creditorii înstrăinătorului aparent, creditorii dobânditorului
aparent şi terţii care au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Părţile simulaţiei sunt persoanele care încheie cele două contracte, cel secret şi cel public,
personal sau prin reprezentare, şi care sunt ţinute de efectele contractului public care corespunde voinţei
4
lor reale în baza principiului obligativităţii efectelor contractului între părţi. Având în vedere terminologia
folosită de actualul Cod civil, părţile sunt cele care au participat la încheierea actului public şi a celui
secret, indiferent dacă acestea sunt comune sau nu, cum este în cazul interpunerii de persoană, situaţie în
care simulaţia se prezintă ca o operaţiune tripartită.
Înstrăinătorul aparent este partea care doar aparent transmite un drept, iar achizitor sau dobânditor
aparent este cel care dobândeşte, în aparenţă, dreptul respectiv - fiind folosite două denumiri pentru a
desemna aceeaşi calitate.
Succesorii universali şi titlu universal păstrează, ca regulă, calitatea de avânzi-cauză. Art. 1289
C.civ. are denumirea marginală „Efectele între părţi”, dar în cuprinsul normei se vorbeşte de părţi şi de
succesori în mod distinct, dar este vorba doar de o situaţie juridică asemănătoare datorită faptului că sunt
continuatori în drepturi şi obligaţii ai acestora, nu de asimilarea succesorilor indicaţi în categoria părţilor.
Aceştia vor dobândi, în anumite condiţii, întreg patrimoniul autorului lor sau doar o fracţiune, respectiv
atât drepturi cât şi obligaţii. Prin excepţie, succesorii universali şi cu titlu universal pot fi încadraţi în
categoria terţilor, „dacă din natura contractului sau stipulaţia părţilor rezultă” aceasta.
Din structura celor trei forme ale simulaţiei, rezultă că despre achizitor aparent sau dobânditor
aparent putem vorbi în cazul actului fictiv şi al interpunerii de persoane, doar în aceste cazuri în mod
aparent un bun ajunge în alt patrimoniu decât cel în care se afla la momentul încheierii simulaţiei. Despre
înstrăinător aparent putem vorbi doar în cazul actului fictiv deoarece în cazul celorlalte forme ale
simulaţiei bunul „părăseşte” patrimoniul înstrăinătorului care nu este, deci, aparent.
Terţul dobânditor de bună-credinţă, la care face referire art. 1290 C.civ., este succesorul cu titlu
particular al achizitoriului aparent în simulaţia prin interpunere de persoane sau în cazul actului fictiv.
Pentru a nu i se putea opune actul secret acesta trebuie să fie de bună-credinţă, adică să fi cunoscut
caracterul aparent al actului public, buna-credinţă trebuind să existe în momentul dobândirii dreptului.
Succesorii universali şi cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc de la autorul lor,
parte a simulaţiei, un patrimoniu sau o fracţiune dintr-un patrimoniu şi care, ca regulă, sunt ţinute de
efectele contractului secret, fiind continuatoare ale personalităţii autorului. Ei se substituie în toate
drepturile şi obligaţiile autorului lor, astfel că le sunt opozabile excepţiile ce pot fi ridicate faţă de autorul
pe care aceştia îi reprezintă. Astfel, succesorii universali şi cu titlu universal sunt, de regulă, în materia
simulaţiei, avânzi-cauză. Spunem de regulă, deoarece aceştia devin terţi faţă de simulaţie dacă din natura
contractului ori din stipulaţia părţilor rezultă că faţă de ei nu îşi produce efectele contractul secret.
Terţi sunt toate celelalte persoane, deci aceia care nu sunt nici părţi şi nici succesori universali sau
cu titlu universal ai părţilor, şi care sunt ţinute, datorită prezumţiei de bună-credinţă, să respecte, ca
regulă, aparenţa creată prin actul public. Aceştia pot fi de bună sau de rea-credinţă, după cum au cunoscut
sau nu existenţa actului secret.
6.5.5.2. Efectele între părţi

Potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., între părţi îşi produce efectele numai actul secret întrucât acesta
corespunde voinţei lor reale, sub condiţia ca el să fie valid sub aspectul cerinţelor de fond, făcându-se
aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului. Actul secret produce întotdeauna efecte între părţile
simulaţiei, în timp ce actul public produce faţă de aceştia numai efectele care nu sunt modificate sau
înlăturate prin cel ascuns.
Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, cu
excepţia situaţiilor în care din natura contractului (de exemplu, contractul este încheiat intuitu personae)
ori din stipulaţia părţilor (cum ar fi situaţia în care prin simulaţie s-a urmărit chiar fraudarea acestor
succesori universali sau cu titlu universal ori părţile au prevăzut expres că efectele contractului secret nu
se transmit succesorilor, sub condiţia inexistenţei unei norme contrare imperative) rezultă contrariul.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că, dacă prin simulaţie se ascunde, faţă de un succesor, un act prin
care se aduce atingere rezervei sale succesorale, acesta va putea apela la acţiunea în declararea simulaţiei,
acţionând astfel în virtutea unui drept propriu, conferit de lege.
În aceste cazuri, succesorul universal sau cu titlu universal nu mai este ţinut de obligaţiile pe care
autorul său şi le-a asumat faţă de cocontractant, el intrând în clasa terţilor faţă de care contractul secret se
prezintă ca un simplu fapt juridic.
5
În situaţia în care contractul are caracter intuitu personae numai faţă de una dintre părţi, contractul
secret va fi opozabil, dacă nu rezultă contrariul din alte cauze circumscrise prevederilor art. 1289 alin. (1)
C.civ., numai succesorilor universali sau cu titlu universal ai celorlalte părţi.
6.5.5.3. Efectele faţă de terţi

În materia simulaţiei, conţinutul categoriei terţilor este altul decât cel obişnuit, respectiv cel din
materia principiului relativităţii efectelor contractului.
După cum văzut, succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor simulaţiei păstrează calitatea
de avânzi-cauză, ei fiind ţinuţi de efectele actului secret, cu unele excepţii [art. 1289 alin. (1) C.civ.].
Totuşi aceştia devin terţi faţă de simulaţie atunci când aceasta din urmă a fost făcută în vederea fraudării
drepturilor lor şi, pe cale de consecinţă, vor fi prejudiciaţi.
Succesorii cu titlu particular, în materia simulaţiei, sunt cei care dobândesc de la părţile simulaţiei
un bun individual determinat care formează obiectul derivat al actelor juridice ce alcătuiesc simulaţia.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, aceştia dobândesc drepturile, şi, în cazurile
prevăzute de lege, obligaţiile în strânsă legătură cu bunul respectiv. Cum simulaţia presupune încheierea
a două contracte, succesorii vor fi ţinuţi de drepturile şi obligaţiile născute doar din unul dintre acestea. În
consecinţă, atunci când cunosc numai aparenţa creată de actul public, vor fi ţinuţi de efectele acestuia în
legătură cu bunul care li se transmite. Astfel, numai actul public le este opozabil, nu şi cel secret, şi, pe
cale de consecinţă, succesorii cu titlu particular de bună-credinţă sunt avânzi-cauză faţă de contractul
public dar nu sunt, în principiu, avânzi-cauză şi în raport cu contractul secret şi, implicit, faţă de
simulaţie, ci terţi.
Creditorii chirografari de bună-credinţă vor fi ţinuţi, în raporturile cu părţile şi cu succesorii
univesali şi cu titlu universal ai acestora, de efectele actului public. În realizarea creanţelor lor, ei vor
suporta fluctuaţiile patrimoniului debitorului, parte a simulaţiei, dar pe cele aparente, nu pe cele reale.
Astfel, creditorul chirografar va putea urmări bunurile care numai aparent sunt în patrimoniul debitorului,
pentru că lui nu îi poate fi opusă realitatea juridică la a cărei naştere nu a participat şi de care nu avea
ştiinţă.
Pentru terţii desăvârşiţi nu există vreo normă specială pentru că lor li se aplică regulile generale în
materie, respectiv ei vor fi ţinuţi să respecte realitatea născută din actul public, cu excepţia situaţiei când
simulaţia le vatămă drepturile.
În raporturile dintre părţi şi terţi, primii, cât şi succesorii universali şi cu titlu universal care le sunt
părţilor continuatori în drepturi şi obligaţii, nu vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. Per a
contrario, vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care nu sunt de bună-credinţă cât şi
împotriva celor de bună-credinţă care au dobândit drepturi de la înstrăinătorul aparent.
Potrivit art. 1291 alin. (1) C.civ., existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi
creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea
funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei. Cum legea nu
distinge iar creditorii care beneficiază de o cauză de preferinţă pot să îşi completeze garanţiile executării
creanţei, considerăm că sunt avute în vedere toate categoriile de creditori.
În cazul creditorilor dobânditorului aparent, terţi faţă de simulaţie, pentru a beneficia de protecţia
conferită de art. 1291 alin. (1) C.civ. în raport cu părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. să fi început urmărirea silită sau să fi instituit sechestrul cu privire la bunul ce formează
obiectul simulaţiei. Cum legea nu distinge cu privire la forma sechestrului, se apreciază că este vorba de
sechestrul asigurător, pus la dispoziţia creditorului, prin care se indisponibilizează bunuri mobile sau
imobile ale debitorului pârât, ce se află la acesta sau la un terţ, până la terminarea procesului, în scopul
garantării reclamantului în vederea realizării unei creanţe ce constituie obiectul acţiunii;
b. să fi notat în cartea funciară urmărirea;
c. să fi fost de bună-credinţă la momentul notării urmăririi sau a instituirii sechestrului. Buna-
credinţă presupune că până la momentul la care a notat în cartea funciară urmărirea sau a fost înfiinţat
sechestrul asigurător, creditorul să nu fi avut cunoştinţă de existenţa simulaţiei.
Prin excepţie, în cazul creditorilor dobânditorului aparent, acesta, pentru a beneficia de protecţia
6
conferită de lege, trebuie îndeplinite, în persoana lor, condiţiile cerute de art. 1291 alin. (1) C.civ.
Terţii pot invoca în beneficiul lor efectele actului secret atunci când acesta le vătăma drepturile.
Astfel, ei au un drept de opţiune între a invoca actul aparent sau actul secret, dacă au fost de bună-
credinţă în momentul realizării simulaţiei, aceasta prezumându-se relativ [art. 14 alin. (2) C.civ.].
6.5.5.4. Efectele simulaţiei în cazul conflictului dintre terţi

Există posibilitatea apariţiei unui conflict între terţi, dat fiind dreptul de opţiune al acestora: unii
pot fi interesaţi să invoce în favoarea lor actul public, iar ceilalţi actul secret.
Alin. (1) al art. 1290 C.civ. dispune „Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului
aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi
de la achizitorul aparent”.
Prevederile art. 1290 alin. (1) C.civ. privesc situaţiile actului fictiv şi a interpunerii de persoane.
Aceasta deoarece norma indicată reglementează un mijloc de protecţie a unei anumite categorii de terţi, şi
anume cei „care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent”, dreptul nefiind condiţionat de existenţa aparenţei calităţii de înstrăinător a uneia
dintre părţile simulaţiei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească terţul:
a. să se întemeieze cu bună-credinţă pe contractul public – prin aceasta se înţelege că ei trebuie să
nu fi cunoscut existenţa simulaţiei, adică a actului secret, ci doar a actului public. Buna-credinţă, potrivit
regulii de drept comun, se prezumă şi ea trebuie să fi existat la momentul naşterii dreptului lor;
b. să fi dobândit drepturi de la achizitorul aparent. În cazul actului fictiv prin care s-a simulat o
vânzare, terţul în cauză poate fi cel care cumpără bunul de la achizitorul aparent. Cumpărând de la acesta,
el este, de fapt, un succesor cu titlu particular al uneia dintre părţile simulaţiei. La rândul său,
înstrăinătorul aparent, transmite bunul, ulterior încheierii simulaţie, unei a patra persoane care este tot de
bună-credinţă şi care, firesc, are tot calitatea de succesor cu titlu particular al unei dintre părţi, asemenea
celui care a dobândit de la achizitorul aparent. Fiecare va fi interesat să invoce efectele contractului care
îl avantajează, unul contractul public, celălalt contractul secret. Potrivit art. 1290 alin. (1) C.civ., va avea
câştig de cauză primul dintre aceşti succesori.
De asemenea, şi creditorii achizitorului aparent - chirografari sau care beneficiază de o cauză de
preferinţă - sunt protejaţi prin art. 1290 alin. (1) C.civ., deoarece nu se distinge care este natura
drepturilor dobândite pe această cale de către ei.
În concluzie, succesorul cu titlu particular, de bună-credinţă, al înstrăinătorului aparent, care se
întemeiază pe actul public va fi preferat în concursul cu succesorul cu titlu particular de bună-credinţă
care se întemeiază pe actul secret. În plus, buna credinţă poate exista şi în persoana celorlalţi terţi.
Creditorii înstrăinătorului aparent sunt tot terţi în raport cu simulaţia, dar dată fiind sursa
drepturilor lor este firesc ca ei să invoce în favoarea lor actul secret.
Cum atât creditorii înstrăinătorului aparent cât şi cei ai dobânditorului aparent sunt terţi în raport
cu simulaţia, prin aplicarea prevederilor analizate mai sus, rezultă că în cazul conflictului între ei vor avea
câştig de cauză cei din urmă dacă se întemeiază cu bună-credinţă pe actul public. Prin excepţie de la
această regulă, potrivit art. 1291 alin. (2) C.civ., dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului
aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este
anterioară contractului secret. Exigenţa bunei-credinţe nu mai este impusă, prevalând condiţia ca data
creanţei creditorilor înstrăinătorului aparent să fie anterioară contractului secret. Per a contrario, dacă
această dată este ulterioară contractului secret, vor fi preferaţi creditorii dobânditorului aparent.
6.5.6. Aplicaţii particulare

A. Ca aplicaţii particulare ale efectelor simulaţiei, respectiv a inopozabilităţii actului secret faţă de
terţi, întâlnim în Codul civil: inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret prin care se alege un alt regim
matrimonial sau se modifică regimul matrimonial stabilit în condiţiile art. 330 şi art. 334 C.civ. (art. 331
C.civ.); partajul simulat (art. 679 C.civ.); tranzacţia simulată constatată printr-o hotărâre judecătorească
(art. 2278 C.civ.).
7
a. potrivit art. 331 C.civ., având denumirea marginală „Simulaţia convenţiei matrimoniale”, „actul
secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soţi şi nu poate fi
opus terţilor de bună-credinţă”.
În această ipoteză, părţile încheie o convenţie matrimonială şi aleg un regim matrimonial, cu
respectarea formalităţilor de publicitate pentru opozabilitatea faţă de terţi, iar, pe de altă parte,
concomitent sau anterior, încheie un contract secret din care rezultă că, în realitate, între ele se va aplica
un alt regim matrimonial. Fiind o aplicaţie a dreptului comun, regimul matrimonial secret va produce
efecte doar între soţi şi nu va putea fi opus terţilor de bună-credinţă care sunt ţinuţi să respecte efectele
doar regimul matrimonial public.
Soţii pot alege între unul dintre cele trei regimuri matrimoniale: comunitatea legală, separaţia de
bunuri şi comunitatea convenţională. Art. 329 C.civ. prevede că alegerea unui alt regim matrimonial
decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale, în lipsa acesteia
aplicându-li-se, ope legis, regimul comunităţii legale care reprezintă, astfel, dreptul comun în materie.
Încheierea acestei convenţii implică şi respectarea unor condiţii de formă pentru validitate [alin. (1) al art.
330 C.civ.], dar şi a unor condiţii de publicitate, pentru opozabilitate faţă de terţi [alin. (1) al art. 334
C.civ.].
b. conform art. 679 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) C.civ., creditorii personali ai unui coproprietar
şi creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născut în
legătură cu conservarea sau administrarea acestuia pot să atace un partaj efectuat dacă acesta a fost
simulat.
Creditorul personal al unui coproprietar poate urmări numai ceea ce i se cuvine debitorului său din
bunul urmărit, el neputându-şi îndrepta urmărirea şi asupra cotelor coproprietarilor nedebitori. Anterior,
creditorul urmăreşte bunurile proprii ale debitorului său, şi, în măsura în care a sa creanţă nu va fi
satisfăcută, va putea urmări bunul ce face obiectul coproprietăţii. Partajul poate fi cerut de către creditor,
pe calea acţiunii oblice, dar art. 679 alin. (1) C.civ. vizează partajul realizat de către părţi.
De aceste prevederi beneficiază şi creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori
cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu administrarea sau conservarea acestuia
c. potrivit art. 2278 C.civ., tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este constatată
printr-o hotărâre judecătorească poate fi … atacată … cu acţiunea în declararea simulaţiei.
Acţiunea în declararea simulaţiei vizează tranzacţia, nu hotărârea de expedient în care aceasta este
consfinţită, aceasta putând introdusă pentru ca instanţa să „constate că întregul litigiu a fost simulat şi că
raporturile juridice dintre părţi sunt altele decât cele deduse judecăţii, respectiv decât cele născute din
hotărârea instanţei”.
B. Prin excepţie de la regula inopozabilităţii efectelor actului secret faţă de părţi, sancţiunea este
nulitatea, absolută sau relativă a simulaţiei, în situaţiile reglementate de art. 992, art. 1033, art. 1091 alin.
(4), art. 1653 şi 1654 C.civ.
6.5.7. Acţiunea în declararea simulaţie

Întrucât simulaţia tinde a crea o aparenţă ce riscă să cauzeze prejudicii terţilor, orice persoană
interesată poate exercita o acţiune prin care să demonstreze caracterul simulat al actului public şi să
înlăture caracterul ocult al actului secret.
Acţiunea în simulaţie (în declararea simulaţiei) reprezintă acţiunea specifică prin care persoana
interesată poate cere instanţei să constate existenţa simulaţiei şi conţinutul actului secret şi să înlăture
actul public şi efectele sale spre a face să-şi producă efectele actul ce corespunde voinţei reale a părţilor
(actul secret).
Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare, imprescriptibilă, putând fi invocată oricând, pe
cale principală ori pe cale de excepţie. Însă, în ipoteza în care acţiunea în simulaţie este însoţită de o
acţiune subsecventă prescriptibilă extinctiv, acţiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.
Ea poate fi exercitată de orice persoană interesată de a face să se aplice contractul secret, terţii de
bună-credinţă putând invoca, în funcţie de interese lor, atât actul public cât şi pe cel secret. Astfel, în
8
cazul actului fictiv, nu se urmăreşte readucerea unui bun în patrimoniul debitorului ci demonstrarea
faptului că bunul nu a ieşit niciodată din respectivul patrimoniu. Tot astfel, în situaţia actului deghizat,
scopul acţiunii nu este desfiinţarea actului şi readucerea bunului în patrimoniul debitorului, ci arătarea
naturii juridice reale a acestuia sau a conţinutului clauzelor sale. În cazul interpunerii de persoane scopul
este arătarea adevăratului beneficiar al caracterului. În niciuna din formele simulaţiei, acţiunea nu are un
caracter reparator, ci se prezintă ca o măsură de conservare.
Potrivit art. 1292 C.civ. „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc
de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are
caracter ilicit”. Terţilor le este permis orice mijloc de probă pentru a dovedi existenţa actului secret
deoarece regula generală în materia probării contractelor nu se aplică decât părţilor.
Conform art. 249 C.pr.civ., având denumirea marginală „Sarcina probei”, „cel care face o
susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.
Astfel, sarcina probei incumbă reclamantului el fiind cel ţinut să dovedească existenţa actului secret şi a
unui interes legitim.
Însă aşa cum rezultă din prevederile art. 1292 C.civ. regimul probelor este diferit după cum
reclamantul are calitatea de terţ sau de parte. Deoarece faţă de terţi simulaţia constituie un fapt juridic, în
sens restrâns, ei vor putea să probeze existenţa actului secret, a simulaţiei prin orice mijloc de probă,
inclusiv cu martori, interogatoriu sau prezumţii.
Părţile simulaţiei vor fi ţinute de regulile de drept comun în materia simulaţiei şi vor face dovada
acesteia:
- prin înscrisuri, când valoarea obiectului său este de peste 250 lei [art. 309 alin. (2) teza I-a
C.pr.civ.];
- prin orice mijloace de probă când valoarea actului este de până la 250 lei şi în cazurile stabilite
de art. 309 alin. (2) teza a II-a şi alin. (4) C.pr.civ.
Prin excepţie de la dreptul comun, părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă dacă
pretind că acesta are caracter ilicit.
Mai mult sunt instituite unele prezumţii legale relative în privinţa existenţei simulaţiei, ceea ce
presupune că sarcina probei revine celeilalte părţi care trebuie să răstoarne aceste prezumţii:
- în cazul incapacităţii speciale prevăzute de art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 C.civ., „sunt
prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei
incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane” [art. 992
alin. (2) C.civ.];
- în materia revocabilităţii donaţiilor între soţi, este prezumată persoană interpusă orice rudă a
donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din
căsătoria cu donatorul (art. 1033 C.civ.);
- în materia rezervei succesorale „până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un
descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă
înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a
unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a
soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare” [art. 1091 alin. (4)
C.civ.].
9
!!!
Bucureşti, 1909
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003


TEMA 7. EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE
7.1. Enumerare
Potrivit art. 1516 C.civ., în cazul neexecutării contractului de bună-voie, creditorul poate cere
executarea silită în natură sau prin echivalent, rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului, sau repararea
prejudiciului în baza răspunderii contractuale.
Tot efecte ale neexecutării contractelor, dar aplicabile exclusiv în cazul contractelor
sinalagmatice, sunt: reducerea obligaţiei proprii a creditorului, excepţia de neexecutare şi imposibilitatea
fortuită de executare (riscul) a contractului.
7.2. Excepţia de neexecutare a contractului

7.2.1. Noţiune
Excepţia de neexecutare (exceptio de non adimpleti contractus) a contactului sinalagmatic este o
„cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor contractuale” (art. 1556 C.civ.), un mijloc de apărare
specific, întemeiat pe interdependenţa obligaţiilor reciproce, aflat la îndemâna părţii căreia i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propria
obligaţie sau să ofere executarea.
Ea reprezintă o garanţie pentru creditor şi un mijloc de presiune pentru debitor, care creează o
situaţie provizorie. Invocarea ei este decisă în mod unilateral de către debitor, fiind posibil ca partea faţă
de care îşi produce efectele excepţia de neexecutare să sesizeze instanţa ori de câte ori pretinde că
invocarea ei s-a făcut în mod abuziv. Astfel de exemplu, cel căruia i se opune excepţia de neexecutare a
contractului poate să ceară instanţei să constate că neexecutarea nu a fost posibilă datorită faptei însuşi a
celuia care invocă excepţia, sau că neexecutarea obligaţiei de către cel care i se opune este numai parţială,
sau de mică însemnătate, şi, deci, nu justifică refuzul celeilalte părţi de a-şi executa obligaţiile.
Excepţia poate fi invocată împotriva cocontractantului, dar şi împotriva terţilor ale căror drepturi
sunt întemeiate pe contractul sinalagmatic. Astfel, în cazul stipulaţie pentru altul care constituie un
contract sinalagmatic, promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar excepţia de neexecutare dacă
stipulantul nu şi-a executat propriile obligaţii, în baza prevederilor art. 1288 C.civ.
7.2.2. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare

Pentru ca excepţia de neexecutare să fie invocată şi să-şi producă efectele, trebuie întrunite
următoarele condiţii:
- obligaţiile reciproce şi interdependente ale părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi contract. Astfel,
chiar dacă între anumite persoane există obligaţii reciproce, dar nu şi interdependente datorită izvoarelor
diferite, excepţia de neexecutare nu poate fi opusă, cel interesat având posibilitatea să apeleze la alte
instrumente juridice cum este, de exemplu, compensaţia;
- neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie suficient de importantă pentru a
justifica invocarea excepţiei. Astfel, neexecutarea poate fi chiar parţială dar suficient de importantă
pentru a justifica această măsură. Această condiţie trebuie să fie privită prin prisma cauzei contractului,
numai raportat la acest element putându-se aprecia dacă o executare parţială este în măsură să satisfacă
exigenţele creditorului. Dacă prestaţia neexecutată este de mică însemnătate sau priveşte o obligaţie
accesorie, neafectând îndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat contractul şi, având în vedere şi
împrejurările concrete ale cauzei, executarea nu poate fi refuzată, refuzul fiind contrar bunei-credinţe [art.
1556 alin. (2) C.civ.];
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, ci debitorului său. Astfel,
dacă o parte „oferă executarea obligaţiei” iar cealaltă refuză sau omite primirea acesteia, cel din urmă nu
va putea invoca excepţia de neexecutare, prin aplicarea art. 1517 C.civ. Poziţia debitorului cu privire la
neexecutare este indiferentă, neavând importanţă dacă aceasta este culpabilă sau fortuită în raport cu
acesta;
- obligaţiile trebuie să fie scadente simultan şi să fie exigibile. Situaţiile care se circumscriu
acestei condiţii sunt următoarele:
a. părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce. Aceasta
1
deoarece obligaţiile născute din contracte sinalagmatice sunt reciproce şi interdependente şi, în unele
cazuri, ordonate temporal iar aceste trăsături atrag anumite reguli de executare, dar şi reguli care privesc
conduita juridică a părţilor în situaţia în care cealaltă parte nu execută propriile obligaţii, cum este şi
cazul invocării excepţiei de neexecutare. Ordinea executării obligaţiilor este prevăzută de art. 1555 C.civ.
Astfel, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile
pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. Dacă, prin excepţie, executarea
obligaţiei uneia dintre părţi necesită o perioadă de timp, cealaltă parte este ţinută să execute contractul
prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.
De exemplu, ca regulă, în materia vânzării, în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea
bunului de îndată ce preţul este plătit (art. 1693 teza I-a C.civ.). Astfel, dacă părţile au convenit ca
predarea bunului să se realizeze la un termen ulterior plăţii preţului, cumpărătorul nu va putea invoca
excepţia de neexecutare a obligaţiei de plată a preţului pe motiv că vânzătorul nu i-a remis bunul.
Existenţa termenului poate fi, însă, dedusă şi din împrejurări. În măsura în care acestea erau cunoscute
cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen,
părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen (art. 1693 teza a
II-a C.civ.);
b. din lege sau din uzanţe nu rezultă că partea ce se prevalează de invocarea excepţiei trebuia să
îşi execute prima propria obligaţie. Aceasta deorece părţile s-ar afla într-o situaţie similară celei în care a
fost stipulat un termen pentru executarea uneia dintre obligaţiile reciproce şi interdependente, fiind
înlăturat, şi în aceste cazuri, caracterul simultan al acestor obligaţii. De exemplu, în cazul contractului de
asigurare, obligaţia de plată a primei de asigurare ce incumbă asiguratului este, potrivit legii, anterioară
obligaţiei de plată a indemnizaţiei de către asigurător, asiguratul neputând invoca în acest caz excepţia de
neexecutare.
7.2.3. Efectele invocării excepţiei de neexecutare

Urmarea invocării acestei excepţii – pe cale extrajudiciară sau judiciară - constă în suspendarea
executării propriei obligaţii de către partea care apelează la acest remediu, până când partea cealaltă îşi
execută obligaţia, contractul rămânând în fiinţă. Invocând excepţia de neexecutare, creditorul se pune la
adăpost faţă de orice încercare a debitorului de a obţine o executare doar din partea cocontractantului.
Astfel, debitorul nu este îndreptăţit să obţină executarea obligaţiei corelative a creditorului.
Suspendarea executării obligaţiilor părţii care invocă excepţia se produce fără a fi necesară
punerea în întârziere sau sesizarea instanţei de judecată şi durează până când obligaţia celeilalte părţi a
fost executată. Ea poate privi propriile obligaţii în tot sau în parte, după cum cel împotriva căruia a fost
invocată nu şi-a executat obligaţiile total sau parţial. Efectul suspensiv este, însă, opozabil erga omnes,
inclusiv faţă de creditorii celui care invocă excepţia.
7.3. Riscul contractului (imposibilitatea fortuită de executare a contractului sinalagmatic)

Ideea de risc trebuie privită în triplu sens: riscul pierii bunului, riscul imposibilităţii fortuite de
executare a obligaţiei şi riscul imposibilităţii fortuite de executare a contractului.
7.3.1. Riscul pierii bunului

Riscul pierii bunului priveşte raportul real ce are în conţinutul său dreptul de proprietate,
independent de existența vreunui raport juridic obligaţional. Potrivit art. 558 C.civ., riscul pieirii bunului
este suportat de către proprietarul acestuia, cu excepţia situaţiilor în care a fost asumat de o altă persoană
sau dacă prin lege se dispune altfel. Astfel, ca regulă, pierea bunului este suportată de către proprietar,
acesta nefiind indemnizat pentru pierderea suferită. Deoarece riscul presupune o pierdere patrimonială,
riscul pierii bunului se extinde şi asupra titularilor altor drepturi reale cu privire la acesta, dar în limita
întinderii dreptului lor asupra bunului altei persoane.
Regula generală prezintă şi aplicaţii reglementate expres, cum este cazul prevăzut de art. 2160
C.civ., în materia împrumutului de consumaţie. Astfel, prin încheierea valabilă a contractului,
împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia.
Excepţiile prevăzute de art. 558 C.civ. îl scot pe proprietar din sfera riscului pierii bunului, dar
2
fără ca cel care şi l-a asumat, voluntar - fără a deosebi între un contract sau un act juridic unilateral,
esenţială fiind manifestarea de voinţă a celui în cauză, în sensul arătat - sau ex lege, să fie sub incidenţa
acestuia, dată fiind intervenţia existenţei unui raport juridic obligaţional. Cel din urmă va fi ţinut la
executarea unei obligaţii contractuale fondată pe ideea producerii unui eveniment viitor şi incert care
constă tocmai în pierea bunului. Astfel, contractele aleatorii, liber încheiate sau obligatorii, transferă
riscul pierderii de la proprietar la cocontractantul său.
Sunt reglementate expres astfel de excepţii cum este cazul prevăzut de art. 1755 C.civ., potrivit
căruia atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva
dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândind dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din
preţ, dar riscul bunului fiind transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia.
Desigur, pierea bunului care reprezintă obiectul derivat al unei obligaţii va antrena imposibilitatea
fortuită de executare a acesteia, dar fără ca între cele două noţiuni - riscul pierii bunului şi riscul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei - să existe identitate, ci raportul este de la cauză la efect.
7.3.2. Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii

Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii priveşte exonerarea sau nu a debitorul de obligaţia ce
a devenit imposibil de executat. Art. 1634 alin. (1) şi (2) C.civ. dispune că debitorul este liberat atunci
când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore [art. 1351 alin. (2) C.civ. defineşte
forţa majoră ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil], a unui caz
fortuit [alin. (3) al art. 1351 C.civ. : „cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici
împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”] ori a unor
alte evenimente asimilate acestora [sunt acelea pe care legea le declară astfel, cum este cazul reglementat
de 1376 alin. (2) teza a II-a care vorbeşte de cel „a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi,
condiţiile forţei majore”] - străine de intervenţia şi voinţa debitorului-, produse înainte ca debitorul să fie
pus în întârziere, dar şi atunci când, independent de faptul că debitorul este în întârziere, creditorul nu ar
fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei, cu excepţia situaţiei în care debitorul a luat
asupra sa riscul evenimentului fortuit.
„Imposibilitatea fortuită de executare” a fost definită ca fiind un „mod de stingere a obligaţiilor
contractuale care are ca obiect prestaţia de predare, restituire sau de asigurare a folosinţei unui bun
individual determinat, cum sunt: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul cert care face
obiectul material al contractului; obligaţia locatorului de a preda locatarului bunul închiriat şi de a-i
asigura folosinţa lui paşnică şi netulburată etc.” Numai că aceste definiţii nu au în vedere imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiilor de „a face” intuitu personae. Astfel, urmare a pierderii de către debitor
a calităţilor intrinseci persoanei sale care au dus la naşterea obligaţiei, aceasta devine imposibil de
executat fiind inaplicabile, în acest caz, prevederile art. 1528 C.civ. („în cazul neexecutării unei obligaţii
de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată
obligaţia”).
Dovada imposibilităţii fortuite de executare este în sarcina debitorului [art. 1634 alin. (4) C.civ.],
creditorul fiind obligat doar la probarea existenţei dreptului său corelativ obligaţiei în cauză.
Exonerarea debitorul este condiţionată de notificarea creditorului cu privire la existenţa
evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la
creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului,
potrivit art. 1634 alin. (5) C.civ. Cu toate acestea, prin excepţie, conform alin. (6) al aceluiaşi articol,
debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei care are ca obiect bunuri de
gen, acestea fiind fungibile.
De lege lata, atunci când imposibilitatea fortuită de executare este temporară, ea va antrena
suspendarea executării obligaţiei pentru un termen rezonabil, în funcţie de durata şi urmările
evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare [art. 1634 alin. (3) C.civ.].
În cazul contractelor unilaterale, existând doar o singură obligaţie ce trebuie executată, riscul
neexecutării contractului se suprapune peste riscul neexecutării obligaţiei, acesta fiind suportat de către
creditorul obligaţiei imposibil de executat, „acesta neavând nicio obligaţie corelativă de executat”. În
3
acestă materie există reglementări exprese care privesc aplicaţii ale riscului contractual cum sunt cele
prevăzute de 2030 lit.c) şi art. 2319 C.civ.
7.3.3. Riscul în contractele sinalagmatice netranslative de proprietate

Este posibil ca o prestaţie posibilă la momentul încheierii contractului să devină imposibil de
executat după acest moment, fie înainte de începerea executării, fie pe parcursul acesteia. Pentru a ne
încadra în ipoteza imposibilităţii fortuite de executare este necesar ca această neexecutare să se datoreze
unui caz fortuit sau de forţă majoră, şi nu voinţei vreuneia dintre părţile contractante. Astfel, riscul se
diferenţiază de rezoluţiune, contractul fiind desfiinţat de plin drept, fără a interveni instanţa
judecătorească, invocarea sa putând fi făcută de oricare dintre părţi.
Riscul contractului este efectul specific contractelor sinalagmatice ce constă în aceea ca una din
părţile contractului să suporte consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a uneia dintre obligaţiile
contractuale reciproce şi interdependente. Prevederile art. 1557 alin. (1) şi (2) C.civ. subliniază
diferenţele dintre cele două riscuri - al obligaţiei şi al contractului - imposibilitatea executării fortuite a
obligaţiei contractuale fiind cauza desfiinţării contractului sau a suspendării obligaţiilor celeilalte părţi.
Regula în materie este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat, în temeiul reciprocității şi interdependenţei obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic.
Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor unei părţi are drept consecinţă stingerea obligaţiilor
celeilalte părţi şi încetarea contractului sinalagmatic care le-a dat naştere.
Potrivit acesteia, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-
şi execute obligaţia corelativă sau va trebui să restituie prestaţiile primite [art. 1557 alin. (1) coroborat cu
art. 1635 alin. (1) C.civ.]. Nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare, de la
debitorul obligaţiei imposibil de executat, contractul desfiinţându-se cu efect retroactiv. Ca atare, pentru
contractele cu executare imediată, prestaţiile deja efectuate vor fi restituite. În schimb, în cazul
contractelor cu executare succesivă, imposibilitatea operează doar pentru viitor, prestaţiile deja executate
nemaifiind restituite. Este necesar ca obligaţia contractuală ce nu poate fi executată să fie suficient de
importantă pentru ca prin această neexecutare să nu mai fie satisfăcut scopul pentru care contractul a fost
încheiat, în caz contrar creditorul având dreptul doar la reducerea contraprestaţiei sale.
Riscul va trece în sarcina creditorului din momentul în care acesta a fost pus în întârziere, potrivit
art. 1557 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 1274 alin. (2) C.civ. Aceasta va opera de plin drept dacă
punerea în întârziere a creditorului se face de drept, în temeiul legii.
Dacă obligaţia devine numai temporar imposibil de executat, potrivit art. 1557 alin. (2) C.civ.,
creditorul are un drept de opţiune între suspendarea executării propriilor obligaţii şi desfiinţarea
contractului - caz în care imposibilitatea fortuită de executare se prezintă ca o cauză de încetare a
contractului, potrivit art. 1321 C.civ. Pe perioada suspendării executării contractului, debitorul nu
datorează despăgubiri iar după încetarea cazului fortuit părţile vor trebui să-şi execute reciproc obligaţiile
contractuale. Dacă optează pentru cea de a doua variantă este necesar ca executarea cu întârziere să nu
satisfacă scopul în vederea căruia a fost încheiat contractul.
Regula în materia riscului contractului prezintă aplicaţii în diferite materii, cum este cea prevăzută
de art. 1818 alin. (1) C.civ.
7.3.4. Riscul contractului sinalagmatic translativ de proprietate

În temeiul anumitor contracte, dreptul de proprietate asupra unui bun se poate transmite din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia. Acest fapt este datorat efectului traslativ de proprietate
care necesită o atenţie specială. Astfel, sunt translative sau constitutive de drepturi reale şi reprezintă un
mod de dobândire a drepturilor reale contracte precum vânzarea, schimbul şi donaţia.
Este important a se face deosebirea între momentul încheierii contractului şi predarea efectivă a
bunului deoarece, ca regulă, „drepturile reale se constituite şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor
chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunur determinate, ori prin
individualizarea bunurilor, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri de gen” [art. 1273 alin. (1) C.civ.].
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare a unui bun mobil individual determinat, proprietatea
bunului se va trasmite în momentul încheierii acordului de voinţă al părţilor. Cumpărătorul devine
4
proprietar atunci când împreună cu vânzătorul au căzut de acord asupra încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat sau preţul nu a fost plătit (art. 1674 C.civ.). Cu toate acestea, prin excepţie,
contractul poate conţine o stipulaţie prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata
intergală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat (art. 1684 C.civ.).
Efectul translativ de proprietate are importanţă în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului,
precum şi în privinţa fructelor produse de bunul obiect al dreptului de proprietate supus transferului.
Contractele sinalagmatice translative de proprietate presupun atât riscul neexecutării fortuite a
obligaţiilor uneia dintre părţi cât şi pe cel al pieririi bunului care constituie obiectul derivat al obligaţiilor
contractuale.
Astfel, contractul este translativ sau constitutiv de drepturi reale prin efectul consimţământului
părţilor. Remiterea materială a bunului nu constituie o condiţie pentru ca acest transfer (respectiv
constituire) să opereze. Prin excepţie, transferul (sau constituirea) dreptului real principal nu are loc la
momentul încheierii contractului în următoarele cazuri:
- atunci când transferul (sau constituirea) dreptului real este afectat de un termen sau condiţie
suspensive. Potrivit art. 1400 C.civ., condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde
eficacitatea obligaţiei, iar termenul este suspensiv, conform art. 1412 C.civ., atunci când, până la
împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei;
- în cazul bunurilor viitoare, transferul drepturilor reale se va realiza la momentul realizării
bunului. Astfel, potrivit art. 1658 alin. (1) teza I-a C.civ., dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor
- cu excepţia construcţiilor -, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a
realizat;
- în cazul bunurilor de gen, transferul drepturilor reale are loc la momentul individualizării. Astfel
alin. (2) al art. 1658 C.civ. dispune: „În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la
data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către
vânzător a bunurilor vândute”;
- atunci când legea prevede, pentru anumite categorii de bunuri, cum sunt, de exemplu, cele
imobile [art. 557 alin. (4) coroborat cu art. 855 C.civ.], că transferul operează în momentul realizării
anumitor formalităţi;
- în cazul bunurilor mobile corporale, dacă au fost încheiate mai multe contracte translative de
proprietate, succesiv, către mai multe persoane, transmiterea proprietăţii va opera la momentul în care
una dintre acestea, cu bună credinţă, deci necunoscând şi neputând să cunoască obligaţia asumată anterior
de înstrăinător, va intra în posesia bunului respectiv, sau la momentul sesizării instanţei de către prima
dintre aceste persoane, dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil
corporal şi creanţa fiecăruia de predare a bunului este exigibilă (art. 1275 C.civ.).
Riscul în contractele translative de proprietate ca urmare a pierii fortuite a bunului este suportat de
transmiţător – debitor al obligației de predare imposibil de îndeplinit -, cu excepţia situaţiei în care părţile
au convenit ca riscul să fie suportat de creditorul obligaţiei de predare sau când acesta a fost pus în
întârziere. Debitorul, va pierde astfel, dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie.
Pentru a fi evitate eventuale interpretări tributare regulilor anterioare în materie, teza a II-a a art.
1274 alin. (2) C.civ. dispune: „El (creditorul - s.n.) nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.
7.4. Rezoluţiunea şi rezilierea

7.4.1. Dreptul de opţiune al creditorului contractual
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale dă naştere unui drept de opţiune pentru
creditorul contractual care poate alege între a cere executarea silită a obligaţiilor contractuale sau
rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului, după caz, şi daune-interese, în măsura producerii unui
prejudiciu prin această neexecutare [art. 1549 alin. (1) coroborat cu art. 1350 alin. (2) C.civ.].
Dreptul de opţiune al creditorului este limitat sub dublu aspect:
a) remediile folosite trebuie să fie prevăzute de lege sau cel puţinsă fie în acord cu spiritul ei, fiind
prevăzute expres următoarele: excepţia de neexecutare (art. 1556 C.civ.), executarea silită în natură a
5
obligaţiei (art. 1527-1529 C.civ.), acordarea unui termen suplimentar de executare a obligaţiei de către
debitor (art. 1522 C.civ.), executarea prin echivalent sau daunele-interese (art. 1530-1548 C.civ.),
rezoluţiunea, respectiv rezilierea (art. 1549-1554 C.civ.), reducerea prestaţiilor (art. 1551 C.civ.);
b) alegerea creditorului poate fi cenzurată de judecător sau chiar de lege.
7.4.2. Reglementare. Noţiune. Domeniu de aplicare

Codul civil reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V („Executarea
obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi
reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase articole, această instituţie (art. 1549-1554), prevăzând
expres dreptul creditorului la rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutare. Dispoziţiile generale
referitoare la rezoluţiunea contractului se completează cu cele speciale privitoare la rezoluţiunea
contractelor numite, cum este cazul contractului de vânzare: art. 1700 C.civ.; art. 1725 C.civ.; art. 1728
C.civ.; art. 1757 C.civ. etc.
Rezoluţiunea este văzută de unii autori ca o sancţiune a „neexecutării culpabile” care constă în
desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Alţi autori consideră, pentru a evita contradicţiile legate de
folosirea improprie a termenului de sancţiune, că rezoluţiunea este o tehnică originală de desfiinţare a
contractului.
În dezvoltarea acestei opinii, în literatura de specialitate recentă se arată că rezoluţiunea
contractului reprezintă un remediu al neexecutării culpabile a contractului, constând în desfiinţarea
retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea mai este definită ca fiind o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv, a contractelor
sinalagmatice ca urmare a neexecutării culpabile a uneia dintre obligaţiile care servesc reciproc de cauză.
Într-o altă definiţie, rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea unui contract, de regulă sinalagmatic, cu
executare dintr-o dată, la cererea uneia dintre părţi, pentru motivul că cealaltă parte nu a executat
obligaţiile la care s-a îndatorat prin angajamentul său contractual.
Rezoluţiunea se aplică în cazul contractelor cu executare uno ictu, iar rezilierea celor cu executare
succesivă. Chiar dacă această diferenţiere nu este prevăzută expres, totuşi pentru reziliere se precizează
domeniul de aplicare al acesteia, în art. 1551 alin. (1) teza a II-a C.civ.: „în cazul contractelor cu
executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere”. Per a contrario, rezoluţiunea se aplică doar
contractelor cu executare imediată.
Rezoluţiunea poate fi invocată de către partea care şi-a executat propria obligaţie sau se declară
gata să o execute.
Domeniul de aplicare al rezoluţiunii este reprezentat de contractele sinalagmatice, reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor constituind fundamentul acesteia, obligaţia uneia dintre părţi fiind cauza
obligaţiei celeilalte părţi. Altfel spus, „cauza este fundamentul rezoluţiunii, şi astfel, numai lipsirea de
cauză, prin neexecutare, este în măsură să atragă după sine rezoluţiunea”. Însă, potrivit art. 2492 C.civ.
debitorul poate cere instanţei judecătoreşti restituirea bunului înainte de executarea obligaţiei, dacă
folosirea ori conservarea bunului se face de către creditor în mod abuziv. Or, gajul are natură
contractuală, iar prin acordul dintre creditor şi debitor aceştia au consimţit şi la asumarea obligaţiei
prevăzută expres de art. 795 C.civ. Cum restituirea bunului echivalează cu desfiinţarea contractului de
gaj, pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii accesorii a uneia dintre părţi, putem considera că
suntem în prezenţa rezoluţiunii chiar dacă art. 2492 C.civ. vorbeşte doar de restituire.
7.4.3. Condiţiile rezoluţiunii judiciare

Condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare sunt:
- să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor contractuale ale uneia din părţi, dar
suficient de importantă pentru a justifica rezoluţiunea. Dacă neexecutarea este de mică însemnătate,
creditorul nu are dreptul la rezoluţiune [art. 1551 alin. (1) teza I C.civ.], ci doar la reducerea proporţională
a prestaţiei sale sau la daune-interese.
S-a arătat că neexecutarea totală sau parţială poate fi analizată din punct de vedere cantitativ sau
calitativ. Cantitativ, neexecutarea este totală atunci când priveşte obligaţia sau obligaţiile uneia dintre
părţi în integralitate şi parţială dacă priveşte numai o parte a obligaţiei sau a obligaţiilor.
6
Din punct de vedere calitativ considerăm că trebuie avută în vedere măsura în care partea
executată satisface scopul pentru care creditorul a încheiat contractul respectiv. Astfel, dacă neexecutarea
este totală, aprecierea calitativă este lipsită de obiect. În orice caz, nu are importanţă dacă neexecutarea
priveşte o obligaţie principală sau accesorie, ci măsura în care partea executată răspunde intereselor
creditorului de la momentul încheierii contractului.
În funcţie de neexecutarea obligaţiei - totală sau parţială şi de importanţa sa în economia
contractului - rezoluţiunea poate fi totală sau parţială, după caz.
Rezoluţiunea parţială este posibilă atunci când executarea obligaţiei este divizibilă sau, în cazul
contractului plurilateral, doar faţă de partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, sub condiţia ca prestaţia să
nu fie, în funcţie de circumstanţe, considerată esenţială [art. 1549 alin. (2) C.civ.]. Per a contrario, dacă
obligaţia este esenţială, neexecutarea acesteia atrage, în cazul contractului plurilateral rezoluţiunea totală.
Este posibil ca neexecutarea parţială să atragă rezoluţiunea totală, cum este în cazul unei obligaţii
indivizibile a cărei neexecutare parţială duce la rezoluţiunea totală. În orice caz instanţa este cea în
măsură să aprecieze dacă neexecutarea obligaţiei este importantă, având în vedere şi normele care conţin
„criterii suplimentare în aprecierea gravităţii neexecutării” cum sunt cele din materia vânzării (de
exemplu, art. 1743 şi 1756 C.civ.) ori a antreprizei (art. 1859 C.civ.);
- neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea îndeplinirea obligaţiilor. Rezoluţiunea
unui contract este strâns legată de culpa părţii care nu şi-a executat propriile prestaţii, fiind consacrată ex
lege o prezumţie de culpă în sarcina debitorului contractual, care derivă din simplul fapt al neexecutării
(art. 1548 C.civ.), nefiind admisă însă în cazul culpei comune a debitorului şi creditorului contractuali.
Dacă neexecutarea se datorează unor cauze neimputabile părţii, inclusiv culpei creditorului,
rezoluţiunea nu poate fi cerută. Astfel, art. 1517 C.civ. dispune că „o parte nu poate invoca neexecutarea
obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau
omisiune”. În cazul în care neexecutarea se datorează unui caz fortuit, prin raportare la debitorul
contractual, dar este independentă de culpa creditorului, ne vom afla în materia riscului contractului
(efect al imposibilităţii fortuite de executare a contractului);
- debitorul obligaţiei neexecutate să fie în întârziere, în condiţiile cerute de lege.
Într-o opinie, se consideră că punerea în întârziere este un element esenţial pentru stabilirea culpei
debitorului, pe când alţi autori susţin că aceasta nu este determinantă pentru dovedirea culpei, vinovăţia
contractuală existând independent de punerea în întârziere a debitorului. S-a mai susţinut şi că, în cazul
rezoluţiunii judiciare, punerea în întârziere nu este necesară (întrucât chemarea în judecată reprezintă o
punere în întârziere), dar ea produce totuşi efecte datorită valenţelor conferite de Codul civil cererii de
chemare în judecată.
Considerăm, alături de alţi autori că punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de exercitare
a dreptului de opţiune a creditorului şi de stabilire a datei după care debitorul nu se va mai putea libera în
mod valabil. Mai mult, dacă anterior cererii de chemare în judecată debitorul nu a fost pus în întârziere,
acesta va putea executa obligaţia într-un termen rezonabil, ce curge de la data când cererea i-a fost
comunicată [art. 1522 alin. (5) C.civ.]. În plus, art. 1515 alin. (2) pct.2 C.civ. prevede expressis verbis:
„… când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la
alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin … să obţină, dacă obligaţia este
contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative”.
Punerea în întârziere a debitorului beneficiază de o atenţie specială care se întrevede şi din
reglementarea ei amănunţită (art. 1521-1526 C.civ.). Punerea în întârziere poate avea loc de drept în
situaţiile prevăzute de art. 1522 C.civ., ipoteză în care creditorul nu trebuie să efectueze o comunicare a
opţiunii sale, debitorul fiind automat somat să execute, sau punerea în întârziere poate fi superfluă cum
este în cazul încălcării obligaţiei de a nu face. Desigur că nu în toate situaţiile prevăzute de lege
notificarea prevăzută de art. 1523 C.civ. nu constituie o condiţie pentru invocarea rezoluţiunii judiciare.
Consecinţa este aceea că în situaţiile de mai sus, debitorul nu poate să împiedice rezoluţiune executându-
şi obligaţiile, în cursul procesului, iar instanţa nu poate să refuze creditorului rezoluţiunea atâta timp cât
acesta dovedeşte că există o ipoteză de punere în întârziere de drept a debitorului.
Pe lângă punerea de drept în întârziere, care are un caracter de excepţie, punerea în întârziere se
7
realizează prin notificarea cererii de executare adresată debitorului de către creditor. Forma notificării nu
prezintă importanţă, cât timp ea asigură o comunicare corectă. Poate fi considerată o comunicare corectă
somaţia trimisă prin executorul judecătoresc, cererea de chemare în judecată, dar şi altă comunicare care,
conform art. 1522 alin. (2) C.civ., „asigură dovada comunicării”. Cu toate acestea, dovada trebuie să
conţină un termen în care debitorul are posibilitatea să-şi execute obligaţia, în lipsă, considerându-se că
debitorul beneficiază de un termen rezonabil de executare.
7.4.4. Tipuri de rezoluţiune

a. Rezoluţiunea poate fi:
- judiciară, atunci când este pronunţată de către instanţă, la cererea părţii interesate. Instanţa
judecătorească constatând îndeplinirea condiţiilor cerute, urmează a pronunţa rezoluţiunea contractului,
ale cărei efecte sunt condiţionate de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Numai că instanţa nu
este ţinută de admiterea cererii de rezoluţiune, putând constata neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege,
fie şi numai inoportunitatea rezilierii ca urmare a îndeplinirii parţiale a obligaţiilor contractuale, prin
aceasta asigurându-se realizarea scopului contractului. Acţiunea în rezoluţiune este personală, în realizare
şi prescriptibilă extinctiv în termenul general de 3 ani;
- unilaterală (art. 1552 C.civ.), când se realizează în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune
care poate fi făcută atunci când părţile au convenit în acest sens, când debitorul se află de drept în
întârziere sau când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Se distinge
astfel între situația în care părțile au recunoscut, prin contract dreptul la rezoluțiune unilateral (fiind
necesară punerea în întârziere a debitorului contractual), și cele în care, chiar în absența unei conveții în
acest sens rezoluțiunea poate fi declarată unilateral - când debitorul se află de drept în întârziere sau când
acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
În toate situațiile este necesară îndeplinirea și a condițiilor privitoare la existenţa unei neexecutări
însemnate, respectiv emiterea şi comunicarea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.
Utilizarea acesteia presupune un risc semnificativ pentru cel care o invoca, creditorul asumându-şi
o răspundere importantă deoarece, dacă în ipoteza cererii de rezoluţiune apreciată de instanţă ca fiind
nefondată creditorul nu riscă decât cheltuieli de judecată şi eventuale daune-interese generate de
tulburările contractuale rezultate prin invocarea fără temei a rezoluţiunii, în ipoteza celei unilaterale,
creditorul îşi asumă riscul ca instanţa să aprecieze că rezoluţiunea a fost invocată abuziv, deci actul
unilateral de invocare a rezoluţiunii este nul, şi că avem de a face cu un contract în vigoare. De aici
rezultă o „re-repunere” a părţilor în situaţia anterioară ce poate genera consecinţe patrimoniale
nefavorabile pentru creditorul abuziv. Rezoluţiunea unilaterală presupune, însă, şi anumite avantaje
practice cum ar fi cel al rapidităţii încetării relaţiei contractuale dacă aceasta constituie o povară excesivă
pentru creditor.
Aceast tip de rezoluţiune implică existenţa unei notificări scrise a debitorului. Notificarea
reprezintă instrumentul prin care se realizează aducerea la cunoştinţa debitorului a actului unilateral al
declaraţiei de rezoluţiune, care, din acest motiv apare ca un act unilateral supus comunicării. Lipsa
comunicării atrage inexistenţa declaraţiei şi, ca atare, rezoluţiunea nu va putea opera. Altfel spus
desfiinţarea contractului este subordonată comunicării declaraţiei de rezoluţiune. Declaraţia trebuie făcută
în termenul de prescripţie prevăzut pentru acţiunea în rezoluţiune şi înscrisă în cartea funciară sau în alte
registre (pentru a fi opozabilă terţilor) şi produce efecte de la data comunicării către debitor sau de la
împlinirea termenului fixat prin punerea în întârziere.
Rezoluţiunea de plin drept la rândul său poate fi:
- de drept legală, atunci când este prevăzută expres de lege.
- de drept convenţională. Părţile sunt libere să insereze în contract un pact comisoriu care trebuie
să prevadă în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea, fiind necesară punerea în
întârziere, cu excepţia situaţiei în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.
Atunci când trebuie realizată, punerea în întârziere trebuie să indice în mod expres condiţiile în care
pactul comisoriu operează.
Observăm că am putea vorbi despre rezoluţiune convenţională. Astfel, atât pentru a opera
rezoluţiunea unilaterală „convenită de părţi”, cât şi cea de plin drept convenţională, părţile pot insera în
8
contract clauze cu privire la acestea numite pacte comisorii. Scopul inserării acestora este limitarea sau
chiar înlăturarea rolului instanţelor de judecată în rezoluţiunea contractului, putându-se susţine că părţile
contractante, prin voinţa lor comună şi expresă, înlocuiesc acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză
rezolutorie.
b. Rezoluţiunea anticipată priveşte situaţiile în care, anterior scadenţei obligaţiilor, creditorul are
certitudinea unei neexecutări însemnate din partea debitorului.
De aceea, aceasta poate invocată atunci când obligaţiile sunt afectate de un termen suspensiv.
Potrivit art. 1417 alin. (1) şi (3) C.civ.: „Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare
de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu
intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau
nu constituie garanţiile promise. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când,
din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor
la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al
condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să
considere condiţia respectivă drept esenţială”. Ca efect al decăderii din beneficiul termenului, obligaţia
devine exigibilă (art. 1418 C.civ.).
La rândul său art. 1523 alin. (2) lit.c) C.civ. prevede: „… debitorul se află de drept în întârziere în
cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când … debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic
faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare
succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat ….”, în acest caz neexecutarea
putând fi considerată actuală.
Se justifică, astfel, posibilitatea creditorului de a invoca rezoluţiunea.
7.4.5. Efectele rezoluţiunii

Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a contractului. Părţile sunt repuse în
situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul contractului
desfiinţat. Astfel, art. 1554 alin. (1) C.civ. dispune: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că
nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să
restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. Este confirmată, astfel, la nivel legislativ, opinia, formulată
anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, potrivit căreia „instanţa judecătorească este obligată să
dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară în măsura în care aplică sancţiunea rezoluţiunii, indiferent
de existenţa unui capăt de cerere în acţiunea reclamantului”.
Restituirea se va face în natură (art. 1639 C.civ.) în funcţie de „momentul în care debitorul a
primit ceea ce trebuie să restituie” (art. 1640 C.civ.). Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, ea se
va realiza prin echivalent [art. 1640 alin. (1) C.civ.] cu precizarea că, în cazul incapabililor, ea se va face
doar în limita îmbogăţirii acestuia, cu excepţia cazului în care, incapabilul, cu intenţie sau din culpă
gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 C.civ.).
În raporturile cu terţii se aplică prevederile art. 1648 C.civ.: „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost
înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor
de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării
regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi
reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător”. Excepţiile de la regulă sunt prevăzute de art.
909 alin. (2) şi (3), art. 937 alin. (1)-(3), art. 939 teza I-a, art. 940, 930 şi art. 1649 C.civ.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra
celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune [art. 1554 alin. (2) C.civ.].
Rezilierea se aplică în cazul neexecutării contractelor cu executare succesivă şi atrage încetarea
efectelor contractului numai pentru viitor [art. 1554 alin. (3) C.civ.] lăsând neatinse prestaţiile succesive
care au fost executate anterior rezilierii. Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea poate opera chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate dar are caracter repetat, acesteia fiindu-i aplicabile toate celelalte
reguli ale rezoluţiunii. În orice caz, nu orice neexecutare, chiar şi repetată, justifică desfiinţarea
contractului, această oportunitate rămânând la latitudinea instanţei de judecată.
9
7.4.6. Renunţarea la rezoluţiune
„Creditorul unor drepturi de creanţă născute din contracte sinalagmatice are un drept de opţiune
între executarea silită (directă sau indirectă) şi rezoluţiunea sau rezilierea contractului. După ce şi-a
exercitat dreptul de alegere, creditorul poate, în principiu, să îşi schimbe opţiunea iniţială, cu condiţia,
bineînţeles, de a nu se realiza efectiv una dintre variante. De asemenea, este necesar ca această revocare a
opţiunii creditorului să nu fie împiedicata de anumite dispoziţii procedurale”.
7.4.7. Aplicaţii ale rezoluţiunii

Se regăsesc, cu titlu de exemplu, asemenea aplicaţii în ceea ce priveşte:
a) contractul de vânzare (de exemplu art. 1700, 1710-1711, 1724, 1743 şi 1745 C.civ.);
b) contractul de locaţiune (art. 1791, 1792, 1794, 1803, 1817-1818, 1827, 1830 C.civ.);
c) antrepriză (art. 1872, 1873 C.civ.).
Există însă, şi situaţii în care legea interzice, explicit sau implicit, rezoluţiunea, respectiv
rezilierea:
a) jocul şi pariul. Potrivit art. 2264 alin. (1) C.civ., „Pentru plata unei datorii născute dintr-un
contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune”. Nefiind admisă nicio acţiune în instanţă pentru
executare, nici acţiunea în rezoluţiune nu este admisă. Rezoluţiunea este permisă, ca şi acţiunile pentru
executare, în condiţiile art. 2265 alin. (1) şi (3) şi art. 2266 C.civ., în cazul „pariurilor făcute între
persoanele care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau orice fel de jocuri sportive” şi
împotriva „intermediarilor legali autorizaţi să adune mize de la persoane ce nu iau parte la joc”, precum şi
în cazul jocurilor şi pariurilor „permise de autoritatea competentă”;
b) contractul de întreţinere. Prin derogare de la regula generală stabilită de art. 1552 C.civ. (care
reglementează rezoluţiunea unilaterală), „atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă
executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri” [alin. (2) al art. 2263 C.civ.], „precum şi
atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate
fi pronunţată decât de către instanţă” [alin. (3) al art. 2263 C.civ.]. Tot prin excepţie de la regulile
generale, „oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii”, în cazurile prezentate
mai sus, „nu poate împiedica rezoluţiunea contractului” [art. 2263 alin. (4) din C.civ.].
7.4.8. Reducerea prestaţiilor

Codul civil, în art. 1551, reglementează distinct reducerea prestaţiilor contractuale în cazul
rezoluţiunii parţiale: „(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică
însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este
considerată nescrisă. (2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după
împrejurări, aceasta este posibilă. (3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are
dreptul decât la daune-interese”.
Într-o opinie „reducerea prestaţiilor proprii … este, de fapt, o rezoluţiune parţială”. Într-o altă
opinie se afirmă că reducerea prestaţiilor trebuie distinsă de rezoluţiunea parţială.
Considerăm că reducerea prestaţiilor reprezintă o modalitate specifică a contractului. Într-adevăr
ea se situează la limita rezoluţiunii, numai că în cazul acesteia nu apare repunerea părţilor în situaţia
anterioară, efect specific prevăzut expres. În plus, chiar din formularea art. 1551 alin. (1) şi (2) C.civ. se
desprinde ideea că nu este vorba de rezoluţiune „creditorul nu are dreptul la rezoluţiune …” ci „are însă
dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale”.
Reducerea prestaţiilor presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unei neexecutări
neînsemnate sau însemnate, dar apreciată de creditor ca neesenţială; existenţa posibilităţii obiective a
reducerii prestaţiilor, lucru imposibil în ipoteza obligaţiilor indivizibile; punerea în întârziere a
debitorului, cu excepţia situaţiilor când aceasta operează de drept.
10
!!!
Bucureşti, 1909
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003


TEMA 8
1. ACTUL JURIDIC UNILATERAL
După numărul părţilor, actele juridice sunt clasificate în acte unilaterale, când actul constă într-o
manifestare unică de voinţă, acte bilaterale, când necesită acordul de voinţă a două părţi, şi acte
multilaterale, când implică acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi.
Deşi în alte ramuri de drept, cum sunt, de exemplu, dreptul administrativ şi dreptul financiar, actul
juridic unilateral are o largă aplicaţiei, şi în dreptul civil acesta este admis ca izvor de obligaţii numai că
aplicaţiile sale sunt mai restrânse din punct de vedere numeric. Art. 1165 C.civ., spre deosebire de Codul
civil anterior, enumeră actul unilateral printre izvoarele obligaţiilor şi, în art. 1324-1329, reglementează
dispoziţiile generale în materie, dar şi aplicaţii ale acestuia.
Potrivit art. 1324 C.civ. este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a
autorului său, definiţie pe care o considerăm ca fiind deficitară. În primul rând, actul juridic unilateral
reprezintă chiar o manifestarea de voinţă, nu doar o presupune. În al doilea rând, din formulare s-ar putea
desprinde ideea că nu trebuie îndeplinită condiţia intenţie ca actul să producă efecte juridice. În al treilea
rând, este vorba de manifestarea de voinţă a unei părţi, nu a unui autor, iar această exprimare poate
induce ideea de unică persoană a cărei voinţă este manifestată, ceea ce este fals, şi, în plus, ar trebui
folosiţi aceeaşi termeni care au fost utilizaţi la definirea contractului în art. 1166 C.civ.
Prin parte unică trebuie să înţelegem partea ca purtătoare a unui interes juridic propriu şi direct.
Astfel, spre deosebire de contract, actul juridic unilateral nu exprimă o conciliere între interese
contradictorii ale mai multor persoane, ci exprimă totdeauna interesul unei părţi unice.
Pentru a fi valabilă, manifestarea de voinţă a părţii unice trebuie să provină de la persoane care
dispun de capacitate, să fie exteriorizată şi să fie liberă şi neviciată.
În literatura juridică s-au formulat mai multe definiţii:
- actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi;
- actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei singure părţi;
- actul unilateral reprezintă simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic
manifestată de o persoană suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o
acceptare din partea creditorului;
- actul unilateral de drept civil este manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau
juridice cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi
juridice civile;
- actul juridic unilateral constituie o manifestare de voinţă a unei singure părţi, suficientă şi
necesară pentru a da naştere unui raport juridic având ca obiect asumarea unei obligaţii determinate faţă
de persoana dispusă să satisfacă autorului un interes propriu şi direct.
Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi cu intenţia de a
produce efecte juridice.
În principiu, actul unilateral este irevocabil. Ca excepţie, legea admite posibilitatea revocării unor
acte unilaterale, precum testamentul (art. 1034, 1051-1052 C.civ.) ori renunţarea la o succesiune
neacceptată încă de alţi succesori [art. 1123 alin. (1) C.civ.].
Regimul juridic general aplicabil este cel din materia contractelor, dacă prin lege nu se prevede
altfel (art. 1325 C.civ.). Astfel, de exemplu, nulitatea şi interpretarea actelor juridice unilaterale sunt
supuse regulilor aplicabile contractelor.
După criteriul condiţiilor de formă la care sunt supuse actele unilaterale distingem între:
a) acte unilaterale supuse comunicării sunt acelea pentru formarea cărora legea cere îndeplinirea
formalităţii comunicării actului, direct destinatarului producându-şi efectele. Art.1326 C.civ. stabileşte că
actele prin care se constituie (de exemplu, promisiunea publică de recompensă), modifică (de exemplu,
modificarea unilaterală a preţului vânzării în cadrul contractului de consignaţie) sau stinge [cum ar fi
renunţarea mandatarului la mandat prevăzută de art. 2030 lit. c) C.civ.] un drept al destinatarului şi atunci
când ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului sunt supuse comunicării (alin.1).
Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru
lipsa unui element constitutiv.
Un astfel de act este menit să producă efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o
1
operaţiune socială, fiind vorba, aşadar, de un act care prin chiar natura lui este orientat către destinatar
(beneficiar). În cazul anumitor acte unilaterale, această orientare nu este doar abstractă, ci ea dobândeşte
un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine perfect decât prin comunicarea lui
destinatarului. Pentru acest motiv, actul unilateral va produce efecte din momentul recepţiei comunicării
de ctre destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile
[alin.(3)].
Spre exemplu, revocarea mandatului produce efecte faţă de mandatar numai de la data când
mandantul i-a făcut cunoscută retragerea mandatului prin notificare şi nu de la data când această hotărâre
unilaterală a fost luată de mandant [art. 2034 alin. (1) coroborat cu art. 2036 C.civ.];
Modalitatea în care se realizează comunicarea, ca regulă, poate fi una „adecvată”, caracter care se
apreciază în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei [alin. (2) al art.1326 C.civ.], rămânând ca, în caz
de neînţelegere între autorul actului şi destinatarul său, instanţa să stabilească dacă această comunicare
este conformă. Prin excepţie, legea poată să prevadă că, pentru anumite acte unilaterale supuse
comunicării, aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă;
b) acte unilaterale nesupuse comunicării. Aceste acte se formează prin simpla exteriorizare a
voinţei autorului într-un mod susceptibil a face cunoscută terţilor această voinţă, fără a fi necesară
aducerea ei la cunoştinţa unei persoane determinate, deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate
condiţiile sale de existenţă valabilă şi poate produce efecte, în funcţie de natura sa. Din interpretarea per a
contrario a alin. (1) al art. 1326 C.civ., rezultă că toate actele juridice unilaterale prin care nu se
constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi pentru care informarea destinatarului nu este
necesară potrivit naturii actului, nu sunt supuse condiţiei comunicării.
După criteriul interesului urmărit de autor, actele unilaterale pot fi clasificate în:
a) acte de recunoaştere, cum sunt: recunoaşterea filiaţiei (art. 416 C.civ.) şi confirmarea actului
juridic anulabil făcut în timpul minorităţii (art. 48 teza I-a C.civ.) etc.;
b) acte de renunţare la anumite drepturi, cum ar fi: renunţarea la un privilegiu sau la ipotecă (art.
1800 pct.2 C.civ.) şi renunţarea la prescripţie (art. 2507 C.civ.) etc.;
c) acte de întrerupere a unor legături juridice ca: revocarea mandatului de către mandant (art. 2034
C.civ.) ori denunţarea unilaterală a contractelor cu durată nedeterminată (art. 1277 teza I-a C.civ.) etc.;
d) acte unilaterale izvor de obligaţii, prin care autorul lor îşi asumă o obligaţie determinată. Actul
juridic unilateral ca izvor de obligaţii nu are ca efect modificarea sau stingerea unui raport juridic
preexistent, ci naşterea unui raport juridic nou în cadrul căruia obligaţia incumbă numai autorului.
Codul civil reglementează în secţiunea intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii” doar două
acte juridice unilaterale din această categorie, promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de
recompensă.
Art.1327 alin.(1) C.civ. prevede că promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga
independent de acceptare îl leagă numai pe autor. Astfel, promisiunea unilaterală nu trebuie confundată
cu oferta de a contracta deoarece intenţia autorului ei nu este aceea de a încheia un anumit contract. De
asemenea, aceasta se deosebeşte de promisiunea de a contracta (unilaterală sau bilaterală) deoarece
aceasta din urmă reprezintă un contract.
Alin.2 al aceluiaşi articol permite destinatarului promisiunii unilaterale „să refuze dreptul astfel
născut”. Din această formulare rezultă că dreptul destinatarului se naşte direct în patrimoniul acestuia
independent de vreo acceptare din partea sa. Cum autorul actului poate stipula un termen sau, în lipsă,
promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările
în care a fost asumată rezultă că acest termenul priveşte executarea obligaţiei şi deci şi posibilitatea
destinatarului de a pretinde debitorului satisfacerea dreptului său.
O astfel de promisiune unilaterală este cea prin care autorul constituie un drept de preferinţă la
dobândirea unui drept real pentru destinatarul promisiunii.
Promisiunea publică de recompensă este „un act unilateral supus comunicării, ce se adresează
publicului, deci unei persoane nedeterminate, cu titlu oneros şi comutativ”. Promitentul nu are intenţia de
a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un
rezultat concret, în schimbul recompensei stabilite de promitent pentru această activitate.
Executarea prestaţiei nu are valoarea acceptării unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare cu
2
valoare juridică doar în temeiul promisiunii publice şi numai în măsura în care condiţiile stipulate în
aceasta sunt îndeplinite.
Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul în care terţul a acţionat fără a cunoaşte
promisiunea făcută, deoarece promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câte ori o altă
persoană a îndeplinit prestaţia cerută [art.1328 alin. (1) C.civ.].
Dacă executarea prestaţiei se face de mai multe persoane împreună, acestea au dreptul la
recompensă proporţional contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate
stabili, recompensa se împarte în mod egal [art.1328 alin. (2) C.civ.]. Dacă prestaţia a fost executată
separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul
[art.1328 alin. (3) C.civ.].
Potrivit art. 1329 C.civ., promisiunea publică de recompensă poate fi revocată dar numai dacă a
fost făcută publică şi numai faţă de cei care nu au executat prestaţia înainte de publicarea ei. Revocarea
intempestivă dă naştere unei obligaţii de a-i despăgubi, în limita recompensei promise, pe cei care înainte
de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei, cu excepţia situaţiei în care
promitentul dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut, dreptul la acţiunea în despăgubiri fiind
prescrptibil în termen de un an care curge de la data publicării revocării.
2. FAPTUL JURIDIC LICIT, IZVOR DE OBLIGAŢII
Faptul juridic licit constă în acţiunea omenească admisă de norma juridică, săvârşită fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa autorului
acţiunii şi uneori chiar împotriva acestei voinţe.
Faptul juridic licit este privit ca un fapt juridic în sens restrâns care, în virtutea legii, produce
anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale, independent de faptul dacă părţile au dorit
sau nu acest lucru. Astfel, faptul juridic licit este o acţiune umană, admisă de lege, a cărei motivaţie nu
este producerea de efecte juridice, dar care se produc şi constau în naşterea de raporturi obligaţionale, iar
dacă din săvârşirea faptului juridic licit rezultă modificări în patrimoniul unei persoane este admisă
reparaţia acestora pentru restabilirea unui echilibru de interese a părţilor ce riscă să devină injust datorită
efectelor faptului licit. Faptul juridic licit poate fi probat, în principiu, prin orice mijloc de probă admis de
lege, atât între părţi cât şi faţă de terţi.
Sunt fapte juridice licite, izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C.civ.), plata
nedatorată (art. 1341-1344 C.civ.) şi îmbogăţirea fără justă cauză în (art. 1345-1348 C.civ.).
Secţiunea 1. Gestiunea de afaceri

Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană numită gerant, intervine prin fapta sa
voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice, în folosul altei persoane numită gerat,
fără să fi primit mandat din partea acestuia din urmă, fie pentru că geratul nu cunoştea existenţa gestiunii,
fie că o cunoştea dar „nu este în măsură” să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de
afacerile sale [art. 1330 alin. (1) C.civ.]. Fapta unilaterală şi voluntară a gerantului, prin efectul legii, dă
naştere unui raport juridic între gerant şi gerat. Deoarece art. 1332 şi 1333 C.civ. fac referire la
moştenitorii geratului şi ai gerantului rezultă că geratul şi gerantul pot fi doar persoane fizice.
Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale (de exemplu, repararea unui bun al
gerantului), cât şi în acte juridice (de exemplu, plata unor taxe sau impozite, angajarea unei persoane care
să execute reparaţii etc.). Actele juridice pot fi încheiate de gerant şi în nume propriu dar cu intenţia ca
ele să profite geratul.
Actele de gestiune efectuate de gerant, în principiu, nu trebuie să depăşească limitele unui act de
conservare sau de administrare, prin raportare la întreg sau la o fracţiune din patrimoniul geratului.
Astfel, vânzarea de către gerant a unor bunuri ale geratului supuse pierii sau stricăciunii (de exemplu,
bunuri perisabile), deşi sunt acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului au numai semnificaţia de
act de administrare. Gerantul poate încheia acte de dispoziţie şi atunci când interesele gerantului sau
obligaţiile sale impun săvârşirea unor asemenea acte şi poate chiar „executa obligaţii personale cu
caracter patrimonial al celui gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii
3
legale”. Astfel, noţiunea de gerare trebuie înţeleasă în sens larg, mergând chiar până la executarea unei
obligaţii cu caracter personal cum ar fi asigurarea intereselor altor persoane îndreptăţite a primi
întreţinere de la gerat, cu excepţia actelor juridice strict personale, care pot fi încheiate numai personal,
nu şi prin reprezentare.
Gestiunea efectuată de gerant trebuie să răspundă condiţiei de a fi oportună geratului, de a avea
drept scop evitarea sau limitarea unei pierderi patrimoniale, dar se admite că există situaţii în care
conţinutul gestiunii este unul nepatrimonial.
În ce priveşte părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) geratul trebuie fie să fie străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în interesul său, să nu
aibă cunoştinţă de ea, ori să cunoască existenţa gestiunii dar să nu fie în măsură să desemneze un
mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. În caz contrar gestiunea ar fi un mandat tacit,
cum este situaţia în acre geratul cunoştea existenţa gestiunii şi se putea ocupa de afacerile sale. În orice
caz, gestiunea nu se poate realiza împotriva voinţei geratului, gerantul având, într-o asemenea ipoteză,
obligaţia de a se abţine, în caz contrar fiind antrenată răspunderea sa delictuală;
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia. Dar este posibil ca gerantul
să acţioneze concomitent, atât în interes propriu cât şi în interesul altei persoane. Dacă acţiunea sa este
întemeiată pe convingerea că săvârşeşte acte pentru sine nu ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri,
restituirea cheltuielilor întemeindu-se pe îmbogăţirea fără justă cauză [art. 1330 alin. (2) C.civ.].
c) actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor
ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă intenţia actelor săvârşite ar avea în vedere un alt scop am fi în
prezenţa unei liberalităţi ori a unui act dezinteresat [alin. (2) şi (3) ale art. 1330 C.civ.].
Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate specială, el putând fi atât o
persoană capabilă deplin dar şi o persoană lipsită de capacitate ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Gerantul, în principiu, trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă gerarea constă în fapte
materiale sau acte juridice de conservare sau de mică importanţă, ea poate fi realizată şi de persoane cu
capacitate de exerciţiu restrânsă ori lipsite de această capacitate.
Săvârşirea de acte de gestiune de afaceri în condiţiile analizate dă naştere prin voinţa legii unui
raport juridic obligaţional. Acesta va avea în conţinutul său drepturi şi obligaţii reciproce pentru gerant şi
gerat.
Gerantul are următoarele obligaţii:
a) să îl înştiinţeze pe gerant despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil (art.
1331 C.civ.), cum ar fi în momentul în care cunoaşte, ulterior începerii gestiunii, persoana geratului;
b) să continue, el sau moştenitorii săi, gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi
vor fi în măsură să o preia (art. 1332 şi 1333 C.civ.). Gerantul nu poate abandona efectuarea gestiunii
decât dacă aceasta nu prezintă riscul producerii vreunui prejudiciu pentru gerat şi chiar dacă aceasta ar
deveni prejudiciabilă pentru el, în timp ce moştenitorii acestuia nu vor fi ţinutţi de obligaţia de a o
continua dacă nu cunoşteau existenţa acesteia sau fac dovada că autorul lor a avut intenţia de a-l gratifica
pe gerat;
c) gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar în efectuarea actelor de gestiune [art.
1334 alin. (1) C.civ.], astfel că obligaţia gerantului de a arealiza gestiunea este una de diligenţă. În
măsura în care intervenţia sa a fost necesară pentru evitarea unei pagube iminente, răspunderea gerantului
va fi angajată numai pentru un eventual prejudiciu cauzat de către el cu intenţie sau culpă gravă [alin. (2)
al art. 1334 C.civ.]. Dacă intervenţia gerantului nu a avut acest scop, acesta va fi ţinut să răspundă
indiferent de gradul vinovăţiei sale, iar dacă beneficiarul gestiunii s-a împotrivit, va răspunde şi pentru
prejudiciul cauzat şi din cea mai uşoară culpă [art. 1338 alin. (2) C.civ.].
d) gerantul este obligat să dea socoteală geratului cu privire la operaţiile şi să remită toate bunurile
obţinute cu ocazia gestiunii (art. 1335 C.civ.), inclusiv cele primite în legătură cu gestiunea, dar fără a se
cuveni geratului;
e) dacă gerantul încheie acte juridice cu terţii, în nume propriu dar în beneficiul geratului (un
contract pentru efectuarea unor reparaţii, de exemplu) el va fi ţinut răspunzător faţă de terţi pentru
obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţii se vor putea întoarce
şi împotriva geratului dacă actele încheiate cu ei sunt în numele geratului, iar gerantul nu va răspunde
4
decât dacă geratul nu este obligat (art. 1336 C.civ.).
Geratul are următoarele obligaţii:
a) să îl despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile necesare, integral, precum şi pentru cele
utile, în limita sporului de valoare. Caracterul acestor cheltuieli de a fi necesare sau utile trebuie să existe
la momentul efectuării gestiunii [art. 1337 alin. (3) C.civ.]. Acestora li se vor adăuga şi dobânzi din ziua
în care aceste cheltuieli au fost efectuate, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza
gestiunii, dacă acesta s-a produs fără culpa gerantului. Aceaste despăgubiri sunt datorate chiar dacă
rezultatul urmărit prin gestiune nu a fost atins [art. 1337 alin. (1) C.civ.].
În cazul în care geratul se opune începerii sau continuării gestiunii, gerantul, care cunoştea sau
trebuia să cunoască împotrivirea, are dreptul numai la restituirea cheltuielilor necesare, instanţa, la
cererea titularului afacerii, putând acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire [art. 1338
alin. (1) C.civ.].
Cheltuielile voluptuarii (acte şi cheltuieli care nu au fost necesare sau utile), efectuate pe perioada
gestiunii se vor restitui numai în măsura în care i-au procurat geratului vreun avantaj (art. 1339 C.civ.).
b) să execute toate obligaţiile ce decurg din actele necesare şi utile încheiate în numele sau în
beneficiul său de către gerant, deoarece prin ratificarea gestiunii, aceasta se converteşte retroactiv într-un
contract de mandat (art.1340 C.civ.), cu excepţia situaţiei în care geratul s-a opus efectuării gestiunii (art.
1338 C.civ.). În schimb, serviciile săvârşite de gerant nu vor fi remunerate decât în ipoteza în care au fost
făcute de către acesta în virtutea profesiei sale.
Proba gestiunii de afaceri se va efectua ţinând seama după cum obiectul ei constă în fapte
materiale sau acte juridice. Când operaţiile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale, ele vor
putea fi probate prin orice mijloc de probă. Dacă gerarea s-a realizat prin acte juridice, atunci pentru
proba lor se vor aplica regulile specifice.
Secţiunea 2. Plata nedatorată

Plata desemnează executarea de bună voie a unei obligaţii, indiferent de obiectul ei. Cu privire la
aceasta, art. 1470 C.civ. instituie principiul potrivit căruia „orice plată presupune o datorie”. Dacă o
asemenea datorie nu există, în tot sau în parte, dar s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind
lipsită de cauză.
Plata nedatorată este acel fapt licit care constă în executarea de către o persoană a unei obligaţii la
care nu era ţinută şi care a fost făcută fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Efectuarea unei plăţi nedatorate dă naştere, în virtutea legii, unui raport juridic în temeiul căruia
cel care a făcut plata devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar cel care a primit
plata este debitorul acelei obligaţii [art. 1341 alin. (1) C.civ.]. Acest raportul juridic se naşte numai în
măsura în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) prestaţia executată (de a da sau de a face) să se fi făcut cu titlu de plată, indiferent de obiectul
ei. Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată ci cu titlu gratuit sau ca gestiune de afaceri [art. 1341 alin.
(2) C.civ.], obligaţia de restituire se va naşte pe un alt temei juridic. În orice caz, se prezumă relativ că
plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie [art. 1341 alin. (3) C.civ.];
b) datoria în vederea stingerii căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în
raporturile dintre cel care a făcut plata şi cel care a primit plata în momentul plăţii. Inexistenţa datoriei
poate fi totală sau parţială, absolută – atunci când între părţi nu există nicio obligaţie – sau relativă – dacă
obiectul obligaţiei dintre părţi era altul sau obligaţia respectivă nu exista, ci o alta.
Datoria este socotită inexistentă şi când plata s-a făcut altei persoane decât creditorului,
reprezentantului său, persoanei indicate de acesta ori autorizate de justiţie să o primească ori când
raportul juridic obligaţional care a dat naştere plăţii a fost desfiinţat retroactiv;
c) plata să fi fost făcută din eroare, cel care a făcut plata având credinţa că este debitor al celui
care a primit plata, neavând relevanţă, în ceea ce priveşte naşterea raportului obligaţional, dacă cel care a
primit plata era sau nu în eroare. Acestă falsă credinţă este urmare a erorii sau a dolului şi trebuie să fie
determinantă pentru executarea prestaţiei. Dacă cel care a executat prestaţia a făcut-o ştiind că nu este
debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată fie ca o liberalitate, fie ca o gestiune a de afaceri.
În unele situaţii, prin excepţie de la regulă, pentru a se naşte obligaţia de restituire nu se cere
5
condiţia erorii celui care a făcut plata. De exemplu, plata efectuată de debitorul care execută a doua oară
prestaţia pentru că a pierdut chitanţa liberatorie şi doreşte să evite eventuala urmărire silită. Dacă va găsi
chitanţa, a doua plată este supusă restituirii, deşi nu a fost făcută din eroare.
Plata nedatorată naşte, potrivit legii, obligaţia pentru cel care a primit plata de a restitui celui care
a făcut-o. Acesta din urmă, la rândul său, poate avea anumite obligaţii faţă de cel care a primit plata, cum
ar fi restituirea cheltuielilor necesare sau utile privitoare la bun.
Acţiunea în restituire este fie pesonală, fie are caracterul unei acţiuni în revendicare, în funcţie de
obiectul plăţii nedatorate, şi, pe cale de consecinţă, este prescriptibilă extinctiv în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani, fie imprescriptibilă, după caz.
Prin excepţie de la obligaţia legală de restituire a plăţii nedatorate, ceea ce s-a prestat nu este
supus restituirii în următoarele cazuri:
a) executarea de bună-voie de către debitor a unei obligaţii naturale (art. 1471 C.civ.);
b) plata datorată care a fost făcută creditorului de bună-credinţă de către o altă persoană decât
debitorul, sub condiţia ca acela „care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de
prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”, cel
care a plătit având posibilitatea de a se întoarce „împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei
legale în drepturile creditorului plătit” (art. 1342 C.civ.);
c) plata anticipată;
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât
atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art. 1343 teza I-a C.civ.). În celelalte situaţii, renunţarea
de către debitor la beneficiul termenului şi, pe cale de consecinţă, şi plata sunt valabile. De asemenea,
este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (art. 1343 teza a II-a
C.civ.), restituirea fiind posibilă numai dacă această condiţie nu s-a îndeplinit la data restituirii.
d) plata făcută unui terţ în alte condiţii decât cele menţionate de art. 1477 alin. (1) C.civ. şi care nu
a profitat creditorului [din interpretarea per a contrario a alin. (2) al art. 1477 C.civ.];
e) plata făcută făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent, acesta din urmă fiind ţinut să
restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor (art.
1478 C.civ.).
Secţiunea 3. Îmbogăţirea fără justă cauză
Pentru prima oară reglementată în legislaţia românească (art. 1345-1348 C.civ.), îmbogăţirea fără
justă cauză reprezintă faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În acest sens, art. 1345
C.civ. dispune: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut
dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”. Îmbogăţirea, potrivit art. 1346 C.civ., este justificată (are o
justă cauză sau un just temei) atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori,
după caz, cu intenţia de a gratifica.
Cum art. 1345 C.civ. precizează că este necesar ca îmbogăţirea să fie neimputabilă celui care a
beneficiat de ea, în caz contrar ne situam în sfera ilicitului, care este caracterizat de repararea integrală a
prejudiciului produs.
Faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză dă naştere, prin voinţa legii, unei obligaţii a celui care
îşi vede mărit patrimoniul, de a restitui, în limitele acestei măriri, către cel al cărui patrimoniu s-a
diminuat (art. 1345 C.civ.). Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni în
justiţie (actio de in rem verso) prin care pretinde restituirea, acesta fiind dublu condiţionată: de valoarea
îmbogăţirii unei dintre părţi şi de valoarea însărăcirii ceilalte. Întinderea obligaţiei de restituire este
apreciată la momentul introducerii acţiunii, deoarece legea cere ca mărirea să subziste şi la data sesizării
6
instanţei.
Actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, care curge
de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul însărăcirii sale fără justă cauză,
precum şi persoana îmbogăţitului.
Pentru admiterea acţiunii în restituire trebuie îndeplinite următoarele condiţii
A. materiale:
a) să existe o mărire a patrimoniului unei persoane, fie prin mărirea activului patrimonial, fie prin
diminuarea pasivului;
b) mărirea să subziste şi la data sesizării instanţei [art. 1347 alin.(1) C.civ.];
c) să existe o diminuare a patrimoniului titularului dreptului la acţiune în restituire, care s-a
produs fie prin diminuarea elementelor activului patrimonial, fie prin creşterea elementelor pasivului ale
acestuia;
d) mărirea şi diminuarea patrimoniului să fie corelative, să fie consecinţa unei cauze unice - fapt
juridic sau un eveniment.
B. juridice:
a) absenţa unei juste cauze a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului
alteia. Mărirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt poate avea ca temei un contract, o dispoziţie legală
(dobândirea unui bun prin uzucapiune sau posesia de bună credinţă), împlinirea unui termen de
prescripţie extinctivă sau o hotărâre judecătorească. Lipsa unui temei pentru îmbogăţire dă dreptul celui
al cărui patrimoniu s-a micşorat împotriva celui al cărui patrimoniu s-a mărit. Asemenea situaţie este cea
reglementată de art. 1330 alin.(2) C.civ., potrivit căruia cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia
este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză;
b) absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderilor suferite. Această acţiune are
caracter subsidiar. Ea poate fi exercitată numai când nu există şi nu a existat o altă acţiune (de exemplu,
acţiunea în revendicare sau o acţiune derivată din contract) pentru a obţine ceea ce îi este datorat
(art.1348 C.civ.);
c) titularul dreptului la acţiune în restituire nu trebuie să dispună de capacitate deplină de exerciţiu
întrucât obligaţia se naşte independent de vreo manifestare de voinţă;
d) fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se va face prin orice mijloc de probă.
7
!!!
Bucureşti, 1909
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003


TEMA 9
FAPTUL JURIDIC ILICIT (I)
1. FAPTUL JURIDIC ILICIT – IZVOR DE OBLIGAŢII

Faptul juridic ilicit constă în acţiunea omenească cauzatoare de prejudicii, săvârşită fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care se produc în temeiul legii şi se concretizează în naşterea unui
raport juridic obligaţional ce are în conţinutul său obligaţia civilă a făptuitorului de reparaţie a
prejudiciului cauzat şi dreptul corelativ al victimei de a pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.
2. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

Răspunderea juridică civilă reprezintă o categorie fundamentală, o formă a răspunderii juridice,
care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara
prejudiciul cauzat prin fapta sa sau de care este ţinut răspunzător prin dispoziţiile legale.
Dreptul civil distinge două forme de răspundere civilă: delictuală şi contractuală, aceste forme
fiind consacrate expres de art. 1349 şi 1350 C.civ.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile şi constă în obligaţia
unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extra-contractuală sau, după caz,
prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. Aceasta se aplică nu numai în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, dar şi în considerarea patrimoniului său.
Răspunderea civilă contractuală constă în îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un
contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestaţiei
datorate, adică a executării ei cu întârziere sau necorespunzătoare ori a neexecutării stricto sensu totală
sau parţială.
Astfel, ori de câte ori nu suntem în prezenţa unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită contractuală,
creditorul va putea cere repararea acestuia bazându-şi acţiunea pe răspunderea civila delictuală.
Potrivit art.1350 C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile”.
3. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ. FELURI. FUNCȚII. PRINCIPII

Instituţia răspunderii civile delictuale are rolul de a asigura conservarea, apărarea şi garantarea
valorilor fundamentale ale societăţii, este o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în principal de Codul civil, fiind prevăzute trei
ipoteze: răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul
cauzat prin fapta ilicită a altei persoane și răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale și de
ruina edificiului. La acestea se adaugă situațiile prevăzute în legislația specială: răspunderea pentru
prejudiciile cauzate prin actele ilicite ale autorităților publice, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
defectele produselor, răspunderea pentru prejudiciile ecologice, răspunderea civilă medicală și
răspunderea statului pentru prejudicii le cauzate prin erori judiciare.
Răspunderea civilă delictuală se împarte în răspundere subiectivă și răspundere obiectivă. Potrivit
normelor din Codul civil, răspunderea are ca fundament vinovăția autorului faptei prejudiciabilă, sens în
care art. 1357 alin. (1) C. civ. prevede:. „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Răspunderea delictuală obiectivă este acea formă de răspundere civilă delictuală care are ca
fundament ideea de garanție, risc de activitate sau risc de autoritate, nemaifiind necesară condiția
vinovăției persoanei răspunzătoare. Se încadrează în această categorie toate celelalte feluri, cu excepția
răspunderii pentru ca prejudiciul cauzat prin fapta proprie.
Astfel, art. 1.349 C.civ. prevede: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
1
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă
această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile
anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile
ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.”
Funcţiile răspunderii civile delictuale, identificate de doctrină sunt: funcţia social-preventivă şi
funcţia reparatorie. Astfel, conştiinţa că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci
atrage după sine obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o funcţie de
prevenire a producerii unor asemenea fapte. Funcţia reparatorie este materializată prin aceea că, repararea
prejudiciului reprezintă principalul scop al angajării acestei forme de răspundere.
În ceea ce principiile răspunderii civile delictuale, opiniile doctrinei sunt neunitare, reținând-o pe
aceea potrivit căreia aceste principii sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării
în natură a prejudiciului şi principiul reparării prompte a prejudiciului.
Principiul reparării prompte a prejudiciului se subsumează principiului reparării integrale, ca o
condiţie şi un mijloc eficace de realizare a reparării integrale.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale
unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară. Art. 1385 C.civ. prevede: „(1)
Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi
pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă
pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi
de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă,
reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei,
ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.”
Astfel, anterior, instanţa supremă a reţinut că „despăgubirile acordate victimei trebuie să
constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei”, întinderea despăgubirilor fiind determinată de
„principiul reparaţiei integrale a prejudiciului”.
Prin reparare integrală, se înţelege atât repararea prejudiciului efectiv produs (damnum emergens),
cât şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans).
Principiul reparării în natură exprimă activitatea sau operaţia materială, concretizată în: restituirea
bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor
sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept
etc. în acest sens, art. 1386 C.civ. dispune: „(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin
restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de
reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin
hotărâre judecătorească. (2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se
prevede altfel, data producerii prejudiciului. (3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate,
despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice. (4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea,
indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea
ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.”
Scopul reparării în natură, indiferent de forma sa, este înlăturarea prejudiciului suferit de o
persoană şi repunerea acesteia în situaţia anterioară. Desigur, reparaţia se va face în natură doar în limita
posibilităţilor, urmând ca, în măsura în care acest lucru nu este cu putinţă se va recurge la repararea
prejudiciului prin echivalent bănesc, cuantumul despăgubirilor urmând să fie decis de către părţii, prin
acord, sau în lipsa acordului cocontractanţilor, de către instanţa judecătorească, prin raportare la data
producerii prejudiciului.
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. Condițiile generale ale
răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este angajată dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele patru condiții: existența prejudiciului, existența fapte ilicite, existența raportului de
2
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
Art. 1357 alin. (1) C.civ. dispune: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.
4.4.1. Fapta ilicită

Fapta ilicită reprezintă acea conduită a omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau
regulile de convieţuire socială, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor,
efecte care totuşi se produc în virtutea legii. Fapta ilicită constă, aşadar, într-o acţiune sau o inacţiune prin
care se produce un prejudiciu unei persoane ca rezultat al încălcării drepturilor sale subiective sau a
intereselor sale legitime.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:
- caracter obiectiv sau existenţă materială constând într-o conduită ori manifestare umană
exteriorizată;
- este rezultatul unei atitudini psihice;
- este contrară ordinii sociale şi este reprobată de societate. Reprobarea socială, din punct de
vedere subiectiv, este legată de greşeală, iar din punct de vedere obiectiv, îşi găseşte expresia juridică în
caracterul ilicit al faptei.
Uneori, fapta omului, deşi producătoare de prejudicii, nu este considerată de legiuitor ca fiind
ilicită, fiind în prezența unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii.
a. Legitima apărare. Art. 1360 C.civ. prevede: „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în
legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata
unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei
apărări”. Având în vedere faptul că legitima apărare nu era şi nu este definită în Codul civil, trebuie să
ne raportăm la dispoziţiile Codului Penal pentru fixarea acestui concept.
b. Starea de necesitate. Art. 1361 C.civ. dispune: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus
sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau
pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără
justă cauză”. Și în acest caz, în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul Codului civil, analiza stării de
necesitate se realizează prin raportare la prevederile Codului penal.
Trebuie subliniat că, potrivit art. 1362 C.civ., atunci când fapta păgubitoare a fost săvârşită în
interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără
justă cauză, pentru ipotezele prevăzute de art. 1360 alin. (2) şi art. 1361 C.civ. astfel, în care se acţionează
cu depăşirea limitelor legitimei apărări sau în stare de necesitate pentru salvarea bunurilor altei persoane,
legea dă, expres, posibilitatea celui păgubit să se întoarcă împotriva persoanei ale căror bunuri au fost
salvate pentru repararea prejudiciului, printr-o acţiune fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei.
c. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. Potrivit art. 1364 C.civ., „îndeplinirea
unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel
care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.” Pentru
a fi înlăturat caracterul ilicit al unei fapte săvârşite în aducerea la îndeplinire a ordinului superiorului se
cere ca respectivul ordin să fie emis de organul competent, cu respectarea formalităţilor legale, să nu fie
vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare să nu fie ilicit.
d. Divulgarea secretului comercial. Conform art. 1363 C.civ., „o persoană se poate exonera de
răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost
impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică”. Nu este specificat ce anume se
înţelege prin „împrejurări grave”, astfel că sarcina stabilirii lor revine instanţei de judecată cu ocazia
soluţionării fiecărei cauze.
e. Exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv. De asemenea, săvârşirea faptei
prejudiciabile în exercitarea drepturilor subiective ale autorului său, cu excepţia abuzului de drept, este o
cauză care îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a repara prejudiciul astfel cauzat. Astfel conform art. 1353
C.civ., „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare,
cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.
Pentru a nu constitui o faptă ilicită, exerciţiul dreptului subiectiv trebuie să fie unul normal, cu
3
respectarea limitelor interne şi externe ale acestuia, sens în care art. 14 alin. (1) C.civ. prevede că: „Orice
persoană (...) trebuie să îşi exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi
bunele moravuri”, iar art. 15 C.civ. dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Exercitarea drepturilor subiective cu nerespectarea limitelor lor externe şi interne rezonabile ori
exercitarea în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori cu rea-credinţă constituie o faptă ilicită, un abuz
de drept.
4.4.2. Prejudiciul
Prejudiciul constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite
săvârşită de o altă persoană ori ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, sau a ruinei edificiului pentru
care este ţinută a răspunde o anumită persoană.
Răspunderea delictuală nu poate fi concepută înafara existenței unui prejudiciu, acesta constituind
un element esențial pentru angajarea răspunderii.
Prejudiciul, potrivit art. 1359 C.civ., ca element fundamental al răspunderii civile delictuale
constituie „urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul
în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Existența prejudiciului dă naștere dreptului
la reparație, din chiar ziua producerii acsetuia, chiar și atunci când acesta nu poate fi valorificat imediat
[art. 1381 alin. (1) și (2) C.civ.]
Prejudiciul, în literatura de specialitate, a fost clasificat după diverse criterii: după natura
intrinsecă (prejudicii patrimoniale şi prejudicii morale); după criteriul dacă un prejudiciu aduce atingere
fiinţei umane însăşi sau dacă fizic, se plasează în afara acesteia (prejudicii ce pot fi cauzate direct
persoanei şi prejudicii cauzate direct bunurilor sale); după criteriul previzibilităţii (prejudicii previzibile şi
imprevizibile); după modul de producere (prejudicii instantanee şi prejudicii succesive).
Prejudiciul patrimonial constituie rezultatul negativ al încălcării unui drept subiectiv sau, în
anumite situaţii, a unor simple interese, rezultat ce poate fi evaluat în bani. Prejudiciul moral nu poate fi
evaluat în bani, fiind vătămării unor drepturi personal-nepatrimoniale, fără conţinut economic, cum este
cel produs prin atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane sau suferința produsă prin moartea
victimei. Astfel, art. 1391 alin. (1) și (2) C.civ. stabilește: „(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială. (2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi
oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.
Repararea prejudiciului presupune îndeplinirea a două condiţii:
- prejudiciul să aibă un caracter cert, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la posibilitatea
evaluării acestuia;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă, deoarece repararea are scopul de a înlătura în totalitate
efectele faptei ilicite, iar nu de a aduce câştiguri suplimentare victimei acestuia.
Prin prejudiciul cert se înțelege că existenţa prejudiciului trebuie să fie neîndoielnică şi, totodată,
să poată fi evaluat în prezent. Prejudiciul actual este cert, adică s-a produs în totalitate până la data când
se cere repararea lui, dar poate fi cert şi prejudiciul viitor dacă este sigur că se va produce şi există
elementele necesare pentru a le determina întinderea.
Cu privire la prejudiciul viitor, art. 1385 alin. (2) C.civ. arată că: „Se vor putea acorda
despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”, în timp ce alin. (4)
prevede şi posibilitatea pierderii unei şanse de a obţine un avantaj odată cu prejudiciul produs. În acest al
doilea caz prejudiciul va fi reparat în funcţie de probabilitatea producerii.
Cea de-a doua condiţie, ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă, se justifică prin existenţa
principiului reparării integrale a prejudiciului, în sensul repunerii victimei (pe cât posibil) în situaţia
anterioara producerii prejudiciului şi nu la o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.
În practică au fost întâlnite mai multe situații privitoare la repararea prejudiciului. Astfel, un prim
caz în acest sens este acela când victima beneficiază de o pensie de la Asigurările sociale de stat. Dacă
această pensie nu acoperă în totalitate prejudiciul produs, diferenţa de prejudiciu va trebui plătită de
4
autorul faptei prejudiciabile.
O altă situaţie care se poate ivi este cea în care victima primeşte despăgubiri de la societatea de
asigurări. Dacă victima are o asigurare de persoane, va primi suma asigurată de la respectiva societate,
care se cumulează cu pensia de asigurări sociale, precum şi cu despăgubirile datorate pentru repararea
pagubei de către cei răspunzători de producerea ei. În cazul asigurării de bunuri, victima asigurată
primeşte indemnizaţia de la societatea de asigurare, care însă nu se poate cumula cu despăgubirile
datorate de autorul prejudiciului. De data aceasta, victima poate obţine de la autorul prejudiciului numai
diferenţa dintre indemnizaţia primită de la asigurator şi prejudiciul suferit.
Dacă autorul prejudiciului este asigurat, victima prejudiciului poate primi despăgubirea de la
societatea de asigurare. Dacă suma nu este îndestulătoare, victima are dreptul să obţină despăgubiri de la
autorul prejudiciului.
Ultima situaţie posibilă este aceea în care o terţă persoană despăgubeşte victima. În acest caz,
trebuie să se stabilească cu ce titlu a fost făcută respectiva plată. Dacă terţa persoană doreşte să facă o
liberalitate autorului prejudiciului, plătind victimei despăgubirile în locul autorului prejudiciului şi
acoperind întreaga daună, obligaţia autorului prejudiciului se stinge. Dacă se acoperă doar o parte din
daună, cel prejudiciat poate urmări pe autor doar pentru partea din daună rămasă neacoperită.
Situaţia este diametral opusă în cazul în care terţa persoană acordă despăgubiri victimei cu titlul
de ajutor, dorind să vină în sprijinul acesteia. Dreptul la despăgubire al victimei rămâne neatins, putând
pretinde autorului prejudiciului repararea integrală.
Stabilirea despăgubirilor trebuie privită în fucție de:
- vătămarea sănătăţii. Aici există două posibilităţi: vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de
durată sau, din contră, vătămarea este cu consecinţe de durată (intervine infirmitatea).
- dacă prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane.
În cazul unei vătămări a sănătăţii produsă printr-o faptă ilicită care nu are consecinţe pe termen
lung, victima are dreptul la acoperirea cheltuielilor ocazionate de îngrijirile medicale necesare
însănătoşirii, precum şi, eventual diferenţa dintre retribuţie şi sumele primite pe durata concediului
medical până la însănătoşire ori retribuţia de care a fost lipsit în această perioadă. De regulă, în acest caz,
despăgubirile se acordă sub forma unei sume globale.
În cazul în care vătămarea sănătăţii are consecinţe pe termen lung, prin intervenirea infirmităţii, în
mod evident capacitatea de muncă şi efort a persoanei se diminuează. Dacă persoana este încadrată în
muncă, o primă situaţie este aceea în care, în urma infirmităţii survenite, veniturile dobândite anterior
scad ca urmare a diminuării capacităţii de muncă. În acest caz, victima este îndreptăţită să primească, de
regulă sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia sau ajutorul social primit de la
asigurările sociale şi veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite.
În cazul în care, deşi victima a suferit o vătămare a sănătăţii cu consecinţe de durată, veniturile ei
nu s-au diminuat, justificarea despăgubirilor constau în efortul suplimentar depus de acea persoană pentru
a avea acelaşi randament in muncă.
Legat de cazurile de vătămare a sănătăţii cu urmări de durată prezentate mai sus, Codul civil
consacră dreptul victimei la a obţine aceleaşi venituri pe care le obţinea anterior producerii vătămării,
prin cumularea pensiei de la asigurările sociale cu un ajutor de la autorul prejudiciului, dacă pensia este
neîndestulătoare [art. 1387 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 1388 alin. (1) şi (2), precum şi cu art. 1393
C.civ.]. La acestea se adaugă şi dreptul victimei la acoperirea cheltuielilor ocazionate de îngrijiri
medicale, precum şi „cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă [...], precum şi orice alte
prejudicii materiale” [art. 1387 alin. (1) C.civ.].
De regulă, despăgubirile, în acest caz, se acordă sub forma unor prestaţii băneşti periodice, însă nu
este obligatoriu. „La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice,
sub forma unei sume globale” [art. 1387 alin. (2) C.civ.].
Trebuie subliniat că hotărârile pronunţate în materia despăgubirilor nu constituie, de regulă
autoritate de lucru judecat, acestea putând fi reexaminate în cazul în care starea de sănătate a victimei se
modifica.
În situația în care victima majoră nu era încadrată în muncă anterior producerii vătămării, este
impus un criteriu abstract în stabilirea despăgubirilor, Codul civil arătând că „despăgubirea se va stabili
5
pe baza salariului minim net pe economie” [art. 1388 alin. (3) C.civ.].
Atunci când a avut loc vătîmarea sănătăţii unei persoane care nu a împlinit vârsta majoratului se
aplică prevederile art. 1389 C.civ., care dispune: „(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1.388 alin. (1)
va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o
primea. (2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va
stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1.388,
care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când
minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.”
Atunci când, în urma unei fapte ilicite, se produce moartea unei persoane, se vor lua în calcul
toate cheltuielile ocazionate de îngrijirea victimei înainte de deces şi cheltuielile de înmormântare
(art.1392 C.civ.). De asemenea, persoana răspunzătoare este obligată să despăgubească sub forma unor
prestaţii periodice pe cei ce aveau dreptul la întreţinere de la victimă sau se găseau în întreţinerea în fapt a
acesteia [art. 1390 alin. (1) și (2) C.civ.]. Dacă persoanele respective au dreptul la pensie de urmaş, ele
vor putea pretinde despăgubiri pentru diferenţa dintre pensia pe care o primesc şi valoarea întreţinerii ce
le era prestată de victimă. Celelalte persoane vor primi despăgubiri numai dacă se află în nevoie, fiind
minori, bătrâni sau în incapacitate de muncă.
Protecţia victimei prejudiciului, asigurată prin materializarea principiului reparării integrale a
prejudiciului este dublată prin statuarea răspunderii solidare a persoanelor responsabile de producerea
acestui prejudiciu (art. 1382 C.civ.). Regula este aceea a individualizării răspunderii debitorilor,
proporţional cu gradul acestora de participare la producerea prejudiciului sau potrivit vinovăţiei lor, în
măsura în care această participare se poate stabili, iar în măsura în care nu se poate stabili, fiecare debitor
va participa în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1383 C.civ.).
Pluralitatea debitorilor se particularizează în situaţia răspunderii pentru fapta altei persoane, prin
existenţa şi analiza asupra dreptului de regres al persoanei care răspunde pentru fapta altuia (art.1384
C.civ.).
Astfel, cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat
(exemplu: în măsura în care prejudiciul nu a fost produs ca urmare a unei fapte a comitentului, comitentul
se va putea îndrepta cu o acţiune în regres împotriva prepusului, dacă împotriva s-a a fost promovată o
acţiune având ca obiect repararea prejudiciului provocat de prepus).
Dacă cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, atunci, Ministerul Finanţelor Publice se va
îndrepta cu o acţiune în regres împotriva celui care a produs prejudiciul şi răspunde în temeiul unor legi
speciale (de exemplu, dacă C.E.D.O. constată îngrădirea unei libertăţi fundamentale a unei persoane, va
obliga statul la plata prejudiciului produs, urmând ca acesta din urmă să promoveze o acţiune în regres
împotriva celui care a generat prejudiciul - poliţist, magistrat sau un alt funcţionar).
Dacă mai multe persoane au generat prejudiciul, iar persoana care răspunde pentru fapta acestor
persoane a plătit despăgubirea, acesta din urmă, se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au
contribuit la cauzarea prejudiciului (de exemplu, un comitent are mai mulţi prepuşi, doi prepuşi produc
un prejudiciu, însă se reţine şi vinovăţia comitentului alături de vinovăţia celor doi prepuşi. Atunci când
comitentul a achitat suma corespunzătoare întregului prejudiciu, el se va îndrepta cu acţiune în regres
împotriva celor doi prepuşi ai săi, pentru a recupera o parte din suma de bani plătită, corespunzătoare
vinovăţiei prepuşilor săi) sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea (exemplu: cei
3 prepuşi ai unui comitent produc un prejudiciu şi instanţa reţine vinovăţia exclusivă a prepuşilor. Urmare
a acţiunii promovate de victimă împotriva sa, comitentul plăteşte integral contravaloarea prejudiciului
produs şi se îndreaptă pe calea acţiunii în regres împotriva prepuşilor săi în vederea recuperării sumei
integrale).
În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care
se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva
cărora se exercită regresul.
Bineînţeles că, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care
6
corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului (exemplu: dacă la producerea unui
prejudiciu se reţine atât culpa comitentului cât şi culpa celor 2 prepuşi ai acestuia, atunci când, pe calea
acţiunii în regres comitentul se va adresa pentru recuperarea prejudiciului generat de către prepuşi, nu va
putea recupera de la aceştia decât prejudiciul corespunzător vinovăţiei prepusului şi nu prejudiciul
corespunzător vinovăţiei sale, comitent).
Art. 1369 C.civ. instituie răspunderea instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor, favorizatorilor,
aceştia urmând să răspundă pentru prejudiciul creat, alături de autor, solidar. Răspunde solidar cu autorul
faptei ilicit şi persoana care obstrucţionează prin împiedicare sau întârziere chemarea în judecată a
autorului.
4.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta se materializează în
faptul că prejudiciul este consecinţa faptei ilicite, care reprezintă cauza.
Această condiţie reiese atât din dispoziţii legale, dar este şi subînţeleasă, neputându-se concepe
obligarea unei persoane la plata unor despăgubiri atâta timp cât nu se poate dovedi că fapta sa ilicită a
produs prejudiciul pentru care s-ar pretinde despăgubiri.
Aşadar, raportul de cauzalitate trebuie înţeles ca o legătura de la cauza la efect, unde fapta ilicită
reprezintă cauza, iar prejudiciul este efectul, rezultatul faptei ilicite.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, care nu se confundă cu vinovăția (condiţie
subiectivă). Prin urmare, este posibil să existe raport de cauzalitate şi să lipsească culpa şi invers.
4.4.4. Vinovăţia
Răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul poate fi angajată, dacă se întruneşte condiţia
ca fapta ilicită să se afle în legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs, iar fapta îi fie imputabilă
autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o.
În dreptul civil, spre deosebire de alte ramuri de drept, răspunderea va interveni indiferent de
forma de vinovăţie, iar prejudiciul va fi reparat integral în toate cazurile, chiar dacă, în cazul existenţei
mai multor autori, aceştia vor suporta prejudiciul proporţional cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia.
O condiţie esenţială de existenţă a vinovăţiei o reprezintă capacitatea delictuală (discernământul),
care constă în aptitudinea psihică a persoanei de a înţelege semnificaţia faptei sale şi de a-îşi reprezenta în
conştiinţă rezultatul acesteia, lipsa acestei aptitudini ducând la înlăturarea răspunderii autorului pentru
faptei ilicită cauzatoare de prejudiciu.
Vinovăția constituie atitudinea psihică a autorului faptei ilicite cu privire la fapta sa şi la
consecinţele pe care le aduce, atitudine psihică pe care o are autorul faptei înaintea săvârşirii sau în
momentul săvârşirii ei. În analiza culpei se porneşte mereu de la cei doi factori care o alcătuiesc,
respectiv factorul intelectiv şi factorul volitiv. Aceasta îmbracă două forme: intenţia şi culpa. Intenţia este
fie directă, fie indirectă, iar culpa poate fi simplă (neglijenţa) sau cu prevedere (uşurinţa).
Având în vedere aceste precizări, se distinge între următoarele forme ale culpei:
- intenţia directă - se caracterizează prin aceea că este prevăzut și urmărit rezultatul dăunător al
faptei;
- intenţia indirectă se deosebeşte de intenția directă prin aceea că rezultatul păgubitor al faptei nu
este urmărit, ci este doar acceptat;
- imprudenţa (culpa cu prevedere) – făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei, însă
consideră, în mod uşuratic, că acesta nu se va produce. Aşadar, în mintea făptuitorului există anumite
obstacole care, crede el, ar trebui să împiedice producerea prejudiciului.
- neglijenţa (culpa simplă) - aici făptuitorul nu prevede rezultatul socialmente periculos al faptei
sale, deşi avea această posibilitate („trebuia şi putea să îl prevadă”).
Pe lângă formele vinovăţiei, mai trebuie făcută distincţia între gradele culpei. În dreptul român
coexistă gradual culpa lata (culpa gravă), culpa levis (culpa uşoară) şi culpa levissima (culpa foarte
uşoară). De culpa gravă nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit, pe când culpa uşoară este
imprudenţa sau neglijenţa pe care nu ar fi săvârşit-o un om cu diligenţa normală, medie.
Gravitatea culpei are în unele cazuri relevanţă dacă ne referim mai ales la răspunderea
7
contractuală, iar în materie delictuală, de gravitatea culpei depinde, în parte, admisibilitatea clauzelor de
nerăspundere.
Codul civil, reţine, în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei, un sistem mixt care ţine şi seama de
împrejurări obiective şi, dacă situaţia o impune, dacă este vorba de un profesionist în exerciţiul activităţii
sale (art. 1358 C.civ.). Cât priveşte situaţia profesionistului în exercitarea activităţii sale, acesta este
prezumat a fi în culpă datorită termenului de „profesionist”, care îl califică şi îi conferă o diligenţă
deosebită în domeniul respectiv, ne natură să preîntâmpine paguba.
În cazul imposibilității de individualizare a autorului faptei ilicite (art. 1370 C.civ.), în vedere
situaţia în care mai multe persoane acţionează simultan sau succesiv fără a se putea stabili care persoană a
generat sau nu a generat prejudiciul. Legiuitorul a optat pentru a considera că acţiunile persoanelor se
completează reciproc, ei urmând să răspundă solidar faţă de victimă.
Art. 1371 C.civ. prevede: „(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la
cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel
chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile
alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor,
cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este
obligat să răspundă.”
Astfel, formele vinovăţiei au relevanţă în materia răspunderii civile delictuale în cazul vinovăţiei
comune a autorului şi victimei prejudiciului (gradul de vinovăţie al celor doi reprezintă criteriul pentru
stabilirea întinderii despăgubirii datorate de autor) şi în cazul mai multor coautori ai prejudiciului, deşi
faţă de victimă aceştia răspund solidar, între ei suportarea prejudiciului se stabileşte proporţional cu
gravitatea vinovăţiei fiecăruia.
Un alt aspect legat de vinovăție este cel privitor la împrejurările care înlătură total sau parţial
vinovăţia, adică acele împrejurări, mai mult sau mai puţin exterioare subiectului, care se intersectează cu
activitatea acestuia, influenţând ori chiar determinând această activitate. Aceste împrejurări sunt: fapta
victimei înseşi, fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă, cazul fortuit şi forţa majoră.
a. Forţa majoră şi cazul fortuit (art. 1351 C.civ.)
Producerea unui eveniment extern, imprevizibil (o persoană diligentă, nu ar fi putut să estimeze
apariţia acelui eveniment), absolut invincibil (unei persoane normale şi diligente i-ar fi fost imposibil să
combată acel eveniment) şi inevitabil (unei persoane normale i-ar fi imposibil să împiedice producerea
evenimentului), reprezintă un caz de forţă majoră.
Producerea unui eveniment care nu putea fi nici prevăzut (imprevizibil), nici împiedicat
(inevitabil) de către cel chemat să răspundă, dacă acest eveniment se produce, reprezintă un caz fortuit.
În situaţia de forţă majoră (exemplu: calamitate naturală – cutremur, avalanşă, erupţia unui
vulcan, inundaţie) se pune problema producerii unui eveniment faţă de care se analizează posibilităţile de
evitare ale unei persoane în general, în timp ce, în cazul fortuit evenimentului produs se analizează prin
raportare la posibilitatea concretă a unei persoane determinate de a prevedea, respectiv a împiedica
producerea unui eveniment.
Spre deosebire de evenimentul de forţă majoră, care este extern şi absolut invincibil, evenimentul
de caz fortuit este unul intern şi relativ invincibil.
Problema distincţiei dintre forţa majoră şi cazul fortuit a fost îndelung dezbătută în doctrină, dar,
în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincţia dintre cele două nu prezintă
importanţă deosebită, ambele având aceleaşi efecte exoneratoare.
Dacă legea prevede că debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru caz fortuit, atunci
el este exonerat şi pentru caz de forţă majoră, adică, dacă o persoană este exonerată pentru prejudiciul
produs ca urmare a unui eveniment intern şi relativ invincibil, cu atât mai mult este normal să fie
exonerată şi o persoană pentru prejudiciul produs ca urmare a unui eveniment străin ei (extern) şi absolut
invincibil (de necombătut).
Deci, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 1351 alin. (1), rezultă că părţile pot
stabili prin contract ca debitorul să răspundă pentru producerea unui prejudiciu chiar dacă acesta a fost
cauzat de forţa majoră sau cazul fortuit, iar conform prevederilor art. 1351 alin. (4) C.civ., dacă în
contract părţile prevăd exonerarea de răspundere a debitorului în situaţie de caz fortuit, cu atât mai mult, a
8
fortiori, el este exonerat dacă se produce prejudiciu din caz de forţă majoră.
b. Fapta victimei sau a terţului
Potrivit art.1352 C.civ., „fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu
au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care,
potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere”.
Dacă se produce un eveniment ca urmare a faptei victimei acelui eveniment, sau ca urmare a
faptei unui terţ, în cazul în care acel eveniment va avea măcar acele caracteristici ale cazului fortuit, adică
nu putea fi prevăzut sau împiedicat şi nu neapărat pe acelea ale cazului de forţă majoră, iar părţile sau
înţeles astfel, sau legiuitorul a statuat astfel, evenimentul va fi exonerator de răspundere.
Bineînţeles că dacă fapta victimei sau aceea a terţului vor avea caracteristicile unui caz de forţă
majoră, cu atât mai mult o astfel de situaţia va înlătura răspunderea, dacă legea sau convenţia părţilor
exonera de răspundere pentru cazul fortuit.
Corelând aceste prevedere cu acelea ale art. 1351 C.civ., în material exonerării debitorului pentru
caz de forţă majoră sau caz fortuit, prin convenţia părţilor sau prin lege, reglementarea este logică. Este
normal să-l exonerez de răspundere pe debitor pentru fapta victimei sau terţului, generate de cazul fortuit
şi cu atât mai mult de cazul de forţă majoră, de vreme ce l-am exonerat de răspundere, în aceleaşi
condiţii, chiar şi pentru fapta sa.
c. ajutorul dezinteresat din partea unei persoane. Dacă ajutorul nu este dat cu titlul gratuit ci cu
titlu oneros, se va angaja răspunderea pentru fapta proprie şi nu pentru lucru, deoarece, seringa, aparatul
de sudură şi respectiv ghiveciul de flori nu pot fi acţionate prin propria lor energie, independent de
acţiunea omului, neintervenind nici o modificare generată de factori interni în starea lor, de natură să
determine un prejudiciu.
De exemplu, dacă în timpul acordării primului ajutor se rupe fără intenţie o bijuterie sau un obiect
de vestimentaţie a victimei, cel care acordă ajutorul este exonerat de răspundere. Acesta din urmă ar
răspunde numai dacă s-ar dovedi că a generat ruperea bijuteriei sau a articolului vestimentar cu intenţie.
Tot astfel, cel care a împrumutat cu titlu gratuit un lucru a cărui defecţiune nu o cunoştea nu va
răspunde pentru prejudiciu generat, iar dacă o cunoştea şi cu intenţie sau din culpă gravă a împrumutat
obiectul va răspunde pentru fapta proprie. Dacă defecţiunea lucrului este de fabricaţie, răspunderea se va
angaja pe temeiul legii speciale şi va fi în sarcina producătorului lucrului, pentru propria sa faptă.
d. Prejudiciu cauzat de un lucru, animal sau edificiu. Este necesar pentru a fi cauză exoneratoare
de răspundere ca lucrurile să genereze pagube independent de persoana proprietarului lor, a celui care are
paza lor juridică, prin transformările intrinseci ale lor. Proprietarul lucrului nu determină un prejudiciu
prin fapta lui, însă lucrul produce acest prejudiciu, de care este exonerat dacă l-au oferit cu titlu gratuit.
Nu va fi exonerat dacă se probează că prejudiciul a fost produs ca urmare a intenţie sau culpei grave a
acestor persoane (proprietarul nu precizează că lucrul prezintă caracteristicile potenţial vătămătoare sau
nu a informează asupra unor condiţii specifice pe care le cunoştea, ale manifestărilor lucrului). De
exemplu, în cazul comodatului ce are ca obiect un bun ce se deteriorează în anumite condiţii, fără a le
preciza, iar prin aceasta determină deteriorarea altor bunuri. Tot astfel, şi în situaţia în care comodatul are
ca obiect un animal. Comodatarul va răspunde doar dacă avea cunoştinţă de faptul că animalul prezintă
un potenţial risc de producere a unui prejudiciu şi l-a împrumutat cu intenţia de a îi genera comodatarului
o pagubă.
e. Ultima cauză care înlătură vinovăția este consimţământul victimei. Prin acest lucru trebuie
înţeles faptul că ne aflăm în faţa unei clauze de nerăspundere. Astfel, victima consimte la desfăşurarea
unei activităţi, care potenţial ar fi de natură să-i producă o pagubă. Cu alte cuvinte, ia asupra sa riscul
producerii unui prejudiciu.
Art. 1355 C.civ. prevede: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale,
răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă
gravă. (2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă
imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei. (3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii
fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii. (4) Declaraţia
de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la
dreptul de a obţine plata despăgubirilor.”
9
Legea prevede imposibilitatea limitării şi excluderii răspunderii, prin convenţii sau actul
unilateral, pentru faptul material generat unei persoane cu intenţie sau din culpă gravă, dar acceptă
limitarea răspunderii pentru prejudiciul generat unui bun al victimei prin simpla imprudenţă sau
neglijenţă, urmând ca natura şi gradul de manifestare al imprudenţei, respectiv al neglijenţei să fie
determinate prin raportare la o persoană diligentă.
Sănătatea, integritatea fizică şi psihică, nu pot face obiectul unor clauze de înlăturare sau
diminuare a răspunderii, acestea reprezentând valori deosebite, care obligă la o protecţie constantă şi
reală.
Dacă victima acceptă riscul producerii unui eveniment, acceptarea riscului nu echivalează cu
renunţarea la plata despăgubirilor.
Răspunderea pentru un prejudiciul material rezultat în urma unei fapte săvârşite cu intenţie sau
culpa gravă nu poate fi exclusă printr-o convenţie sau printr-un act unilateral [art. 1355 alin. (1) C.civ.],
ci o atare excludere poate fi admisă doar în cazul unui prejudiciu cauzat printr-o culpă uşoară [art. 1355
alin. (2)].
În ceea ce priveşte convenţiile de nerăspundere care au ca obiect prejudiciile cauzate integrităţii
fizice sau psihice ori sănătăţii, art. 1355 alin. (3) C.civ. nu le interzice, însă ele pot fi încheiate doar „în
condiţiile legii”. Raţiunile restrângerii sferei acestor convenţii sunt date de obiectul convenţiilor, anume
drepturi personal-nepatrimoniale care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei,
cărora legiuitorul le dă o importanţă deosebită.
Dreptul victimei la obţinerea de despăgubiri în cazul producerii de prejudicii nu se pierde prin
simpla declaraţie a acesteia de acceptare a riscului producerii prejudiciului(art. 1355 C.civ.). Cu alte
cuvinte, aceste clauze de nerăspundere nu au caracter absolut, ci sunt supuse unor restricţii menite a
proteja drepturile şi interesele individuale, precum şi bunele moravuri.
Capacitatea delictuală.
Capacitatea delictuală este aptitudinea cuiva de a avea conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a
discerne între ceea ce este permis şi nepermis, licit şi ilicit (ceea ce se numeşte factor intelectiv). Aşadar,
capacitatea delictuală este o condiţie a existenţei vinovăţiei.
Prin art. 1366 alin. (1) C.civ. se instituie o prezumţie relativă de lipsă de discernământ pentru
minorul ce nu a împlinit vârsta de 14 ani pentru persoana pusă sub interdicţie judecătorească. Fiind o
prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin proba contrară – dacă se dovedeşte că minorul a acţionat cu
discernământ în momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Alin. (2) instituie prezumţia relativă de existenţă a discernământului minorului cu vârsta între 14 -
18 ani. Astfel, reclamantului îi revine sarcina răsturnării prezumţiei relative.
Pe lângă persoanele puse sub interdicţie şi minorii sub 14 ani, art. 1367 C.civ. prevede
posibilitatea producerii unor prejudicii de către persoane care, fără a fi alienate sau debile mintal, în
momentul săvârşirii faptei se aflau „într-o stare de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţa de a-şi da
seama de urmările faptelor lor”. Regula este că aceste persoane nu răspund delictual, decât dacă acea
stare a fost provocată de ei înşişi prin consum de alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe.
Cu toate acestea, „lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei
indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit
legii, îndatorirea de a-l supraveghea”, care se stabilește „ţinându-se seama de starea patrimonială a
părţilor” (art. 1386 C.civ.).
10
!!!
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei bibliografii
vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
Bucureşti, 1909
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006
Bucureşti, 2003
Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au calitatea
de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.
Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-learning.
Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic,
București, 2015
TEMA 10
1. Răspunderea pentru fapta altuia

În principiu, fiecare persoană este răspunzătoare pentru proprii faptele prejudiciabile. Prin derogare
de la regula generală, în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor unor persoane, s-a extins răspunderea
dincolo de limitele faptelor proprii.
Conform prevederilor Codului civil, răspunderea pentru fapta altuia poate să apară sub două forme:
a. răspunderea pentru fapta minorului şi a persoanei puse sub interdicţie;
b. răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.
1.1. Răspunderea pentru fapta minorului şi a persoanei puse sub interdicţie

Potrivit art. 1372 C.civ., „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti
este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat
altuia de către aceste din urmă persoane, răspundere ce subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit
de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”.
Dispoziţiile art. 1372 C.civ. sunt aplicabile:
a. în cazul copiilor minori.
O primă observaţie a modificărilor aduse în acest domeniu de Codul civil constă în aceea că, în ceea
ce priveşte răspunderea pentru fapta altei persoane, în cadrul răspunderii pentru fapta minorului, se înlătură
o mai veche controversă cu privire la posibilitatea aplicării prin analogie a dispoziţiilor privitoare la
răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori şi altor persoane învestite cu drepturile şi obligaţiile
părinteşti. Astfel, persoanelor învestite cu drepturile şi obligaţiile părinteşti (de exemplu, tutorele, asistentul
maternal profesionist, alte persoane sau instituţii de ocrotire) sunt incluse în categoria persoanelor care
răspund pentru faptele copiilor minori pe care au obligaţia să-i supravegheze.
Obligaţia de supraveghere a minorului îşi poate avea temeiul în:
- lege. Cei obligaţi prin lege să supravegheze minorul sunt, în primul rând, părinţii acestuia (art.
483 coroborat cu art. 398 C.civ.). Domeniul de aplicare al acestei răspunderii priveşte în primul părinţii,
indiferent că filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, ori dacă este filiaţie naturală sau civilă. Chiar
dacă, prin hotărâre judecătorească, exercitarea autorităţii părinteşti se realizează de către un singur părinte,
obligaţia acestuia îşi are temeiul în lege, hotărârea având ca efect limitarea drepturilor celuilalt părinte. De
exemplu, mai sunt obligate prin lege să supravegheze minorul cadrele didactice, centrele de educare şi
unităţile penitenciare care au sub controlul lor infractori minori;
- contract. Acesta poate constitui temei pentru desemnarea tutorelui, art. 114 alin. (1) C.civ.
permiţând desemnarea, de către părinte, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă
autentică, ori, după caz, prin testament, a persoanei care urmează a fi numită tutore al copiilor săi. De
asemenea, putem aprecia, de exemplu, că au o obligaţie contractuală de supraveghere a minorului
meseriaşul care instruieşte ucenici şi asistentul maternal profesionist, în temeiul prevederilor din contractul
încheiat cu angajatorul;
- prin hotărâre judecătorească, obligaţia de supraveghere a minorului poate reveni tutorelui, unei
rude sau altei persoane ori familii, sau unei instituţii de ocrotire (art. 118 şi 399 C.civ.), după caz;
Prin minor, în sensul art. 1372 C.civ., se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Această prevedere nu este aplicabilă în cazul minorului care prin căsătorie dobândeşte capacitate deplină
de exerciţiu [art. 39 alin. (1) C.civ.] şi nici minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi dobândeşte capacitate
de exerciţiu anticipată prin hotărârea instanţei de tutelă pronunţată pentru motive temeinice (art. 40 C.civ.).
„Redobândeşte” calitatea de minor, persoana cu vârsta sub 18 ani a cărei căsătorie este anulată şi
care a fost de rea-credinţă la încheierea acesteia, în timp ce minorul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu [art. 39 alin. 2 C.civ.].
b. în cazul persoanelor puse sub interdicţie.
Obligaţia de supraveghere a acestora îşi poate avea temeiul în:
- act juridic. Este cazul tutorelui desemnat prin contract de mandat, sens în care art. 166 C.civ.
prevede că „orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau
prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se
1
îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie judecătorească”;
- prin hotărâre judecătorească, obligaţia de supraveghere a interzisului poate reveni tutorelui sau
curatorului special;
- din lege, cum este cazul unităţilor spitaliceşti de stat care tratează bolnavii psihici puşi sub
interdicţie.
Interzişii judecătoreşti sunt acele persoane împotriva cărora s-a pronunţat o hotărâre judecătorească
prin care s-a constatat că persoana nu are discernământ pentru a se îngrijii de interesele sale din cauza
alienaţiei sau debilităţii mintale [art. 164 alin. (1) C.civ.], indiferent că acesta este un major sau un minor
cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Potrivit art. 1367 C.civ., „cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în
care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale” cu execpția situației în care „starea vremelnică de
tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte
substanţe”.
Nu intră în domeniul de aplicare al art. 1367 C.civ., persoana care în momentul în care a săvârşit
fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da
seama de urmările faptei sale.
Cu toate acestea, potrivit art.1368, lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de
plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea,
potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
În concluzie, până la momentul numirii unui curator special de către instanţă, nicio altă persoană
nu va putea fi ţinută să răspundă pentru prejudiciul cauzat de către majorul care nu are discernământ.
Autorul prejudiciului, dacă a fost lipsit de discernământ, va fi ţinut la plata unei indemnizaţii către victimă
într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor.
Noţiunea de supraveghere.
Codul civil utilizează termenul de „supraveghere” fără a identifica prin vreo calitate pe cel care
exercită supravegherea.
Răspunderea este obiectivă şi nu este necesar să se dovedească culpa persoanei care exercită
supraveghere, dovada pe care persoana trebuie să o facă pentru a fi exonerată de răspundere trebuie să fie
cu privire la existenţa cauzei străine ce a împiedicat-o să îl oprească pe autor de la săvârşirea faptei ilicite
(de exemplu, forţa majoră, fapta victimei sau a unui terţ).
La o primă vedere s-ar putea crede că noua legislaţie a dorit să „limiteze” răspunderea părintelui şi
tutorelui pentru fapta minorului, impunând conceptul „culpei în supraveghere” în detrimentul conceptul de
„culpă în educaţie”, însă în continuarea textului de lege, se prevede că aceştia vor putea fi exoneraţi de
răspunderea pentru fapta copilului, cu condiţia să dovedească că fapta copilului s-a produs ca urmarea a
unei alte cauze decât modul în care aceştia şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii
părinteşti (tutelare). Prin urmare, se reconfirmă aplicabilitatea „culpei în educaţie”, ca parte componentă a
exercitării autorităţii părinteşti, sfera de aplicare a răspunderii părintelui, respectiv tutorelui fiind mai largi
decât sfera de aplicare a răspunderii unei alte persoane pentru fapta minorului.
Realitatea că făptuitorul are discernământ şi răspunde pentru fapta proprie sau că nu are
discernământ şi nu răspunde pentru fapta proprie nu este de natură să diferenţieze în sensul înlăturării
răspunderii pentru fapta altuia a celui ce trebuie să-l supravegheze, decât dacă acesta din urmă va putea
dovedi că nu a putut înlătura fapta prejudiciabilă.
Pe de altă parte, răspunderea nu va fi antrenată pentru o persoană majoră, lipsită de discernământ,
dar care nu a fost pusă sub interdicţie judecătorească pentru alienaţie ori debilitate mintală.
Pentru angajarea răspunderii pentru fapta minorului şi a celui pus sub interdicţie se cer a fi întrunite
cumulativ, în momentul săvârşirii faptei, condiţiile generale (existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite
a minorului sau interzisului; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul
încercat de victimă) şi speciale:
- existenţa obligaţiei de supraveghere în persoana celui chemat să răspundă. Răspunderea subzistă
chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie şi nu mai este
necesară îndeplinirea condiţiei speciale de comunitate de locuinţă, aceasta fiind înlocuită de obligaţia de
2
supraveghere ce decurge din lege, contract sau hotărâre judecătorească;
- autorul faptei prejudiciabile să fie minor ori să aibă statutul juridic de interzis judecătoresc.
Obiectivitatea răspunderii decurge din ideea de garanţie care are ca suport riscul social ce îi revine
persoanei răspunzătoare. Răspundere civilă delictuală este una principală, directă şi autonomă a cărei
angajare nu depinde de existenţa unei eventuale răspunderi a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile şi nici
nu este grefată pe aceasta.
În toate cazurile, părţile pot conveni prin bună învoială, fără intervenţia instanţei, asupra modalităţii
de reparare a prejudiciului.
Dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile generale şi speciale cerute de art. 1372 C.civ., cel
care avea obligaţia de supraveghere este ţinut să răspundă faţă de victimă pentru întreg prejudiciul.
Victima poate să se îndrepte la alegerea sa pentru reparaţie, fie împotriva cel care avea obligaţia de
supraveghere, fie împotriva minorului sau interzisului ori împotriva ambilor. Ultimele două soluţii sunt
posibile în cazul în care făptuitorul a acţionat cu discernământ.
Cel care a despăgubit victima are acţiunea în regres împotriva minorului sau interzisului
judecătoresc care a acţionat cu discernământ.
Răspunderea altor persoane care au obligaţia de supraveghere a minorului, în condiţiile în care
aceasta subzistă şi pentru părinţi, va trece înaintea răspunderii celor din urmă, care este generală şi
subsidiară (art. 1374 C.civ.). În consecinţă, numai dacă ceilalţi dovedesc că „nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă” vor fi exonerat de răspundere şi se va pune în subsidiar problema răspunderii părinţilor.
1.2. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi

Potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ., „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii
săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate”.
Comitentul este persoana fizică sau juridică care exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra
unei persoane, în temeiul unui raport de prepuşenie („este comitent cel care, în virtutea unui contract sau
în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii
sau însărcinări în interesul său ori al altuia”). Acest raport ia naştere fie în temeiul legii (de exemplu, în
cazul persoanelor care sunt concentrate sau mobilizate, potrivit Legii nr.446/2006 privind pregătirea
populaţiei pentru apărare; a celor care prestează servicii în temeiul Legii nr.132/1997 privind rechiziţiile
de bunuri şi prestările de servicii în interes public; a celor sancţionaţi cu prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii potrivit Ordonanţei Guvernului nr.55/2002; a persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii,
aflate în detenţie etc.), fie în temeiul unui contract (de exemplu, angajatorul răspunde pentru faptele
salariatului său în temeiul contractului de muncă încheiat, răspunderea beneficiarului pentru faptele
prestatorului de servicii - dacă acesta execută prestaţia sub îndrumarea, supravegherea şi controlul
beneficiarului - angajată în temeiul unei convenţii civile de prestări servicii sau mandantul răspunde pentru
mandatar dacă acesta din urmă execută prestaţia sub îndrumarea, supravegherea şi controlul în primului).
Prepusul este persoana fizică direcţionată, controlată şi îndrumată de comitent.
Raportul de prepuşenie presupune încredinţarea unei anumite funcţii sau însărcinări prepusului ce
urmează a se executa sub îndrumarea, autoritatea, controlul comitentului. Pentru angajarea răspunderii
comitenţilor este necesar ca aceste funcţii sau însărcinări să fie exercitate, respectiv executate, fie în
interesul comitentului fie în interesul altuia.
Raportul de prepuşenie, fiind născut din contract (legea părţilor) sau în temeiul legii (normă
juridică) este fondat pe acordul de voinţă expres (contract) sau tacit (în temeiul legii) dintre comitent şi
prepus.
Cel mai adesea, raportul de prepuşenie se naşte din contractul individual de muncă. Salariatul este
subordonat, în îndeplinirea funcţiei sale, faţă de angajator.
Pe perioada detaşării, salariatul este subordonat angajatorului cesionar, raportul de prepuşenie se
stabilindu-se faţă de cel din urmă, întrucât aceasta exercită efectiv atributele specifice comitentului, nu faţă
de angajatorul cedent.
O situaţie similară este cea funcţionarului public. Astfel, acesta are întotdeauna calitatea de prepus
ce decurge din calitatea funcţionarului public de reprezentant al autorităţii sau instituţiei publice. Astfel,
3
potrivit prevederilor alin. 1373 C.civ., în cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia
funcţionarului public, persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea sau
instituţia publică.
Raportul de prepuşenie se poate naşte şi din alte contracte precum contractul de societate,
antrepriza, mandatul, dacă asociatul, antreprenorul sau mandatarul renunţă la independenţa lor în executare,
acceptând să fie subordonaţi, sub autoritatea celeilalte părţi.
Răspunderea comitenţilor este fundamentată pe ideea de garanţie care dă posibilitatea victimei de
a fi despăgubită mai repede şi integral. În literatura de specialitate s-au conturat două orientări în ce priveşte
aplicarea acestei garanţii, şi anume: teza garanţiei subiective şi teoria garanţiei obiective.
Conform răspunderii comitentului în baza garanţiei obiective, am fi în prezenţa garanţiei întemeiate
pe riscul de activitate, care nu prezumă culpa comitentului. În cadrul acestei garanţii se face trimitere la
faptul că este just, normal şi echitabil ca sarcina avansării despăgubirilor şi pe cea a suportării eventualei
insolvabilităţi a prepusului să revină comitentului. Prin urmare, garanţia nu are nici o legătură cu vinovăţia
şi nici cu riscul de activitate sau de profit, iar în lipsa unui sistem de asigurare care să treacă riscurile asupra
colectivităţii, este echitabil să fie angajată răspunderea comitentului, cu atât mai mult cu cât, prin mijloacele
de care dispune, el poate întotdeauna să plătească despăgubirea.
Potrivit teoriei garanţiei subiective, garanţia se asociază cu ideea de greşeală a comitentului, acestea
completându-se reciproc. Comitentul răspunde pentru prejudiciul generat de fapta prepusului în exercitarea
atribuţiilor sau funcţiilor încredinţate şi pe temeiul culpei in vigilendo. Pentru prejudiciul generat de fapta
prepusului care a acţionat înafara exercitării atribuţiilor sau funcţiilor încredinţate, dar existând cel puţin o
aparentă legătură cu acestea, şi în temeiul culpei in eligendo. În acest din urmă caz, comitentul poate să se
exonereze de răspunderea pentru culpa in eligendo dacă victima cunoştea sau putea să cunoască faptul că
la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, prepusul a acţionat fără legătură cu atribuţiile sau funcţiile
încredinţate.
Pentru angajarea răspunderii comitentului se cer întrunite cumulativ condiţiile generale (existenţa
prejudiciului; existenţa faptei ilicite a prepusului; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a
prepusului şi prejudiciul încercat de victimă; vinovăţia prepusului) şi speciale:
- existenţa raportului de prepuşenie la momentul săvârşirii faptei;
- prepusul să fi săvârşit fapta în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Astfel,
nu are relevanţă dacă prepusul a acţionat în interesul comitentului, în interes propriu sau al unui terţ. De
asemenea, nu prezintă importanţă dacă prepusul a săvârşită fapta în timpul sau în afara funcţiei încredinţate
ori prin depăşirea atribuţiilor sau exercitarea lor abuzivă. Astfel, comitentul va răspunde chiar dacă
dovedeşte că la momentul săvârşirii faptei prepusul nu se afla sub controlul sau supravegherea sa ori că
acesta a acţionat înafara limitelor instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Esenţial este să existe o conexiune
de timp (de exemplu, în timpul programului de lucru obişnuit), de loc (de exemplu, în sediul angajatorului)
sau de mijloace folosite (de exemplu, folosirea unui autovehicul al angajatorului pentru transportarea unor
mărfuri), între atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate şi modul în care fapta a fost săvârşită, fiind
suficientă şi o simplă aparenţă, pe care victima nu o cunoştea sau nu putea să o cunoască, că fapta e în
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Răspunderea comitentului nu va fi angajată atunci când fapta ilicită a prepusului nu are legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate, chiar dacă ea a fost săvârşită în timpul exercitării acesteia.
Efectele răspunderii comitentului în raport cu victima prejudiciului. Comitentul va răspunde faţă de
victima prepusului său, iar aceasta din urmă va putea, fie să se îndrepte împotriva comitentului, pe temeiul
răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, fie împotriva prepusului, pe temeiul răspunderii pentru
fapta proprie.
În toate cazurile, dacă comitentul (pârât) a cărui răspundere este discutată, va proba că victima
cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a
acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, atunci acest comitent nu va
răspunde de producerea prejudiciului [art. 1373 alin. (3) C.civ.]. Adică, există prezumţia de vinovăţiei, iar
comitentul o răstoarnă probând implicarea victimei.
Efectele răspunderii comitentului în raport cu prepusul (regresul comitentului). Răspunderea
comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru propria fapta, fiind în fapt o garanţiei oferită
4
victimei unui prejudiciu. Când comitentul a reparat prejudiciul cauzat victimei, el are dreptul de regres
împotriva prepusului său, autor al faptei ilicite (art. 1384 alin. 1 C.civ.).
Acţiunea în regres a comitentului este o acţiune de drept comun prin care acesta va putea obţine
chiar recuperarea integrală a despăgubirilor plătite. Pe de altă parte, împotriva regresului comitentului,
prepusul se poate apăra doar dovedind fapta proprie a comitentului, fapta care a determinat în tot sau în
parte producerea prejudiciului. Dacă o asemenea apărare va admisă şi ne aflăm în prezenţa culpei comune,
instanţa va reduce pretenţiile comitentului obligând prepusul să restituie numai partea corespunzătoare
contribuţiei sale la producerea prejudiciului (art. 1384 alin. 4 C.civ.).
Dacă sunt mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în regresul
comitentului se menţine răspunderea solidară a prepuşilor.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai mulţi prepuşi, cel care, fiind răspunzător pentru unuia, a plătit
despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalţi prepuşi care au contribuit la cauzarea prejudiciului
sau, împotriva comitenţilor care răspund pentru aceştia. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce
depăşeşte partea ce revine prepusului pentru care răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce
revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul (art. 1384 C.civ.).
Dacă prepusul este minor şi săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, va răspunde comitentul. Răspunderea părinţilor este
înlăturată urmând a se aplica regulile răspunderii comitentului, cu excepţia cazului când calitatea de
comitent aparţine părintelui minorului. În această ultimă ipoteză, victima poate invoca după caz, la alegerea
sa, răspunderea părinţilor sau răspunderea pentru fapta minorului (art. 1374 C.civ.).
2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
2.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Potrivit art. 1375 C.civ., „proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde,
independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.
Atât proprietarul unui animal, cât şi persoana care se serveşte (se ajută) de animalul respectiv,
indiferent de forma de vinovăţie pe care o au în raport cu prejudiciul generat de animal, chiar mai mult, şi
dacă animalul a scăpat de sub paza lor, vor răspunde delictual şi vor trebui să acopere prejudiciul produs.
Persoana ţinută să răspundă este paznicul juridic al animalului, după cum rezultă din art. 1377 C.civ.
Exercitarea dreptului de proprietate asupra animalului este de natură să genereze răspunderea
proprietarului, chiar dacă animalul a scăpat de sub paza proprietarului, deoarece acestuia din urmă îi revin
atât drepturile cât şi obligaţiile derivând din proprietatea asupra animalului (obligaţia de pază a animalului).
Răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale este, în primul rând, în sarcina proprietarului. În
aceste condiţii răspunderea instituită de art. 1375 C.civ. priveşte animalele care pot fi apropriate, controlate
şi supravegheate şi pot servi pentru un interes al omului (art. 1377 C.civ.). În concluzie, este vorba despre
animalele domestice şi animalele sălbatice captive din grădinile zoologice, circuri, colecţii private. De
asemenea, sunt vizate şi animalele sălbatice din parcurile de vânătoare şi din rezervaţiile închise, în măsura
în care prejudiciul s-a produs în interiorul acestora.
Cum art. 1375 C.civ. precizează că răspunderea este antrenată „independent de orice culpă” rezultă
că fundamentarea răspunderii pentru animale rezidă din ideea de garanţie privind comportamentul
animalului.
Victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa prejudiciului, faptul că acesta a fost produs
de animal şi că acesta se afla în paza juridică a celui chemat să răspundă.
Victima poate pretinde despăgubiri de la paznicul juridic, în temeiul art. 1375 coroborat cu art. 1377
C.civ. De asemenea, cel păgubit se poate îndrepta şi împotriva paznicului material, în temeiul răspunderii
pentru fapta proprie.
Paznicul juridic va fi exonerat de răspundere în condiţiile art. 1380 C.civ. iar în situaţia în care a
plătit despăgubirile, are acţiune în regres împotriva paznicului material.
2.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general

Art. 1376 C.civ. prevede că oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul
5
cauzat de lucrul aflat sub paza sa, inclusiv în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare.
Indiferent de existenţa sau nu a culpei, persoana care are un lucru în pază va răspunde de prejudiciul
cauzat de lucrul respectiv. Sunt avute în vedere lucrurile, mobile sau imobile, cu sau fără dinamism propriu,
cu excepţia celor pentru care există reglementări speciale (animale, edificii sau construcţii de orice fel,
aeronave, instalaţii nucleare ş.a.) şi a celor ce nu pot fi apropiate.
Observăm astfel că, pentru fapta animalului răspunde persoana care este „proprietar sau cel care
supraveghează” (art. 1375), în timp ce pentru prejudiciul generat de un lucru va răspunde persoana care are
„paza” acestuia [art. 1376 alin. (1) C.civ.].
Dacă în ceea ce îl priveşte pe proprietar, este cert că el are pază juridică a animalului sau lucrului,
trebuie distins de ce într-o situaţie, pentru răspunderea generată de fapta animalului, lege foloseşte sintagma
„persoană care supraveghează”, iar într-o altă situaţie, aceea generată de fapta lucrului foloseşte sintagma
de „persoana care are paza”.
Conform art. 1376 alin. (2), dacă are loc o coliziune a unui vehicul, va răspunde integral pentru
prejudiciile cauzate aceea persoană a cărei faptă (comportament neadecvat în trafic) are faţă de ceilalţi
participanţi la trafic, persoanele prejudiciate, caracterul unei forţe majore. Adică, un astfel de comportament
era absolut invincibil, imprevizibil, extern şi inevitabil.
Victima trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului, a existenţei acţiunii lucrului, a raportului de
cauzalitate dintre acţiunea lucrului şi prejudiciu şi a faptului că lucrul se afla, la momentul producerii
rezultatului păgubitor, în paza juridică a persoanei de la care se pretinde repararea. Dar aceasta se poate
îndrepta direct şi împotriva paznicului material al lucrului, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie.
Paznicul juridic se va putea exonera de răspundere numai dacă va face dovada existenţei uneia
dintre cauzele prevăzute de art. 1380 C.civ. sau, dacă a despăgubit victima, are acţiune în regres împotriva
paznicului material.
2.3. Noţiunea de pază

Potrivit art. 1377 C.civ., „În înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului sau a
lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în
fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte
de acesta în interes propriu.”
Atunci când se analizează răspunderea generată de animale şi de lucruri, paza animalului sau paza
lucrului îi aparţine proprietarului sau unei alte persoane căreia i-a fost conferită în temeiul legii (de
exemplu, bunurile din domeniul public date în administrare, dar paza acestora este exercitată, în temeiul
legii, unor instituţii publice), în temeiul unui contract (exemplu, în situaţia în care, între proprietar şi
persoana care preia paza se încheie un contract de închiriere, antrepriză etc.) sau în temeiul unui fapt (o
persoană fură sau se foloseşte fără drept de un animal sau un bun).
Pentru ca persoana care exercită paza animalului sau paza lucrului să răspundă pentru prejudiciul
produs, trebuiesc îndeplinite două condiţii:
a. persoana să exercite în mod independent controlul şi supravegherea animalului sau lucrului şi
b. persoana să se servească de animal sau de lucru în interes propriu.
Sensul noţiunii de „pază” este deosebit de nuanţat, iar subtilitatea analizei sale este cea care asigură
justeţea unei soluţii referitoare la persoana care răspunde pentru producerea unui prejudiciu. Trebuie deci
diferenţiat între „paza juridică” şi „paza materială” a unui lucru sau a unui animal, observând că doar cel
care exercită paza juridică răspunde pentru prejudiciul creat, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Paza juridică aparţine persoanei care, independent, are puterea controlului, supravegherii şi
folosinţei asupra lucrului sau animalului. Lipsa oricăruia dintre aceste elemente atrage lipsa calităţii de
paznic juridic, cel în cauză fiind un simplu paznic material (care poate fi obligat la repararea prejudiciului
pentru fapta proprie). Paznicul material nu exercită supravegherea şi controlul asupra bunului în mod
independent, ci dependent, în subordinea paznicului juridic.
Astfel, depozitarul, deoarece nu se serveşte de lucru sau animal în interes propriu are doar paza
materială asupra acestuia. În acest caz, paza juridică aparţine deponentului, deoarece aceasta nu presupune
contactul direct cu lucrul sau animalul.
Dacă lucrul sau animalul a fost furat sau pierdut, paza juridică revine hoţului sau găsitorului, aceasta
6
nu presupune existenţa unui titlu, stăpânirea putând fi „chiar în fapt”.
Poate fi paznic juridic, după caz: proprietarul (coproprietarii), titularul altui drept real principal,
posesorul, detentorul precar care se serveşte de lucru sau animal în interes propriu şi îl supraveghează şi
controlează independent (de exemplu, locatarul, comodatarul).
2.4. Răspunderea pentru ruina edificiului
Art. 1378 C.civ. dispune: „Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat
să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este
urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.
Prin „edificiu” sau construcţie de orice fel, se înţelege orice lucrare realizată de om, prin folosirea
de materiale care se încorporează în sol, devenind imobil prin natura sa. Nu sunt avute în vedere alte
imobile, precum cele care nu sunt rezultatul încorporării în sol a unor materiale prin acţiunea omului şi nici
lucrările provizorii sau imobilele prin destinaţie pe timpul separării de imobil sau între momentul dobândirii
calităţii de imobil şi momentul încorporării.
Dacă proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice natură (cavou, magazie, tunel etc.)
nu întreţine acest bun sau dacă bunul deţinut are un viciu de construcţie, acest proprietar va trebui să-l
despăgubească pe acela care a suferit un prejudiciu generat de ruina sau desprinderea unei părţi din bun.
Ruina trebuie, aşa cum, în mod imperativ, prevede art. 1378 C.civ., să fie „urmare a lipsei de întreţinere
sau a unui viciu de construcţie”, nu a altor cauze.
Observăm, în ceea ce priveşte răspunderea pentru viciul de construcţie al bunului, că legea nu
diferenţiază după cum viciu este aparent (viciu de construcţie aparent: imobilul, o casă de vacanţă din lemn,
rustică, are bârnele de rezistenţă la vedere, netencuite, iar bârnele sunt mult prea puţine, rare şi subţiri
pentru a putea suporta construcţia în sine) sau ascuns (bârnele de rezistenţă sunt acoperite, tavanele fiind
îmbrăcate cu rigips, astfel că proprietarul nu a cunoscut că acestea sunt necorespunzătoare), sau după cum
proprietarul cunoştea sau nu existenţa viciului respectiv, statuând că proprietarul va răspunde în toate
cazurile pentru prejudiciu.
Răspunderea pentru ruina edificiului operează independent de existenţa vreunei culpe din partea
proprietarului, aflându-ne în prezenţa unei răspunderi obiective, întemeiată pe obligaţia de garanţie. Acesta
va răspunde şi atunci când edificiul sau construcţia se află în stăpânirea altei persoane, indiferent de temeiul
acesteia – existenţa unui alt drept real sau de creanţă cu privire la respectivul edificiu sau la construcţie.
Astfel, nu prezintă relevanţă cine are paza juridică sau materială şi cine este răspunzător de lipsa de
întreţinere sau de existenţa viciului de construcţie (arhitectul, proiectantul, constructorul).
Astfel, se realizează o protecţie rapidă a celui prejudiciat, iar proprietarul, în măsura în care nu
cunoştea viciul de construcţie, va putea să îl cheme în garanţie pe cel de la care a cumpărat sau pe
constructor.
Victima, pentru invocarea răspunderii prevăzute de art. 1378 C.civ., trebuie să facă dovada
existenţei prejudiciului, a ruinei, a raportului de cauzalitate dintre ruină şi prejudiciu, dar şi a faptului că
ruina se datorează lipsei de întreţinere sau a viciului de construcţie
Proprietarul nu poate înlătura răspunderea pentru ruină chiar dacă face dovada că a luat măsuri de
întreţinere sau pentru înlăturarea viciilor de construcţie. El se poate exonera de răspundere doar în condiţiile
art. 130 C.civ.
Dacă victima face dovada îndeplinirii condiţiilor arătate mai sus, iar proprietarul edificiului nu poate
dovedi intervenţia unei dintre cauzele de exonerare, cel din urmă va fi obligat la repararea prejudiciului
produs de ruină, având acţiune în regres, atunci când este cazul, împotriva celui care răspunde pentru ruină,
în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, respectiv: vânzătorul, în temeiul obligaţiei de garanţie, pentru
viciile ascunse; constructorul, arhitectul sau proprietarul, în temeiul contractului de antrepriză sau de
proiectare, pentru viciile ascunse; locatarul, dacă ruina s-a datorat neefectuării reparaţiilor care erau în
sarcina sa, în temeiul contractului de locaţiune; orice altă persoană care era ţinută la reparaţii, în temeiul
legii sau al unui contract.
7
2.5. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru
Conform art. 1379 alin. (1) C.civ., cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru
prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
Prin „lucru”, în înţelesul art. 1379 C.civ., înţelegem bunuri mobile corporale susceptibile de a fi
aruncate, respectiv de a ajunge la o distanţă oarecare, datorită imprimării unei mişcări violente, sau, după
caz, de a „cădea”, deci a se deplasa de sus în jos datorită greutăţii.
Pentru a ne afla într-o situaţie circumscrisă prevederilor art. 1379 alin. (1) C.civ., trebuie să facem
distincţie între desprinderea unor părţi din imobile şi bunuri aflate în imobile dar care sunt mobile şi care
pot fi aruncate sau pot cădea, deci nu sunt la momentul imediat anterior producerii prejudiciului fixate în
imobil. De exemplu, ocupantul răspunde de prejudiciul cauzat prin căderea unui ghiveci sau a ţurţurilor.
Responsabile pentru prejudiciile cauzate prin căderea sau aruncarea unui lucru dintr-un imobil sunt
persoanele care ocupă acest imobil, chiar fără niciun titlu. Cum „a ocupa” înseamnă „a lua temporar în
stăpânire, a avea în folosinţă un imobil, un spaţiu locativ”, considerăm că textul legal vizează numai
persoanele care folosesc efectiv imobilul în cauză, fie în calitate de titular al unui drept real sau de creanţă
asupra imobilului, fie fără a avea o asemenea calitate (de exemplu, persoanele care ocupă abuziv o
locuinţă).
În orice caz, ocuparea imobilului presupune un anumit caracter de permanenţă în ceea ce priveşte
stăpânirea acestuia şi reiese din atitudinea persoanei în cauză (cel care intră în imobil doar pentru a sustrage
bunuri nu ocupă imobilul ci doar cel care deţine, chiar abuziv, şi îl foloseşte pentru sine o anumită perioadă
de timp).
Textul de lege stabileşte faptul că cel care ocupa imobilul la momentul producerii prejudiciului,
chiar fără drept – „chiar fără niciun titlu”, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea
din imobil a unui lucru, fără a avea importanţă cine sau ce a provocat căderea sau aruncarea lucrului. Cu
alte cuvinte, ocupantul imobilului a preluat, prin asumare, paza juridică a imobilului care „ocazionează”
producerea prejudiciului de către lucrurile aflate în imobil sau în legătură cu acesta (de exemplu,
componentele instalaţiei de aer condiţionat fixate în exteriorul imobilului) şi răspunde delictual pentru
prejudiciu.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin căderea sau aruncarea unui lucru, dintr-un imobil este
angajată, asemenea răspunderii pentru ruina edificiului cauzată de vicii, independent de existenţa vreunei
culpe din partea celui care ocupă imobilul.
Victima va trebui, pentru invocarea art. 1379 C.civ., să facă dovada existenţei prejudiciului, a
faptului că lucrul a fost aruncat sau a căzut din imobil, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptul
indicat, a calităţii de ocupant al imobilului de către persoana chemată să răspundă.
Calitatea persoanei care ocupă imobilul poate rezulta dintr-un act juridic sau poate fi efectul unei
simple stări de fapt. Cu toate acestea dovada acestei calităţi se va face, în toate cazurile, prin orice mijloc
de probă, deoarece faţă de victimă ocuparea imobilului se înfăţişează ca un simplu fapt juridic.
Ocupantul imobilului se va putea întoarce cu acţiune în regres împotriva terţului vinovat în temeiul
răspunderii pentru fapta proprie, pentru fapta altuia, a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
sau de lucruri în general, ori ruina edificiului, după caz.
Exonerarea de răspundere va interveni doar în condiţiile art. 1380 C.civ.
Atunci când ocupantul imobilului exercită şi paza, aşa cum este definită de art. 1377 C.civ., asupra
lucrului aruncat sau care a căzut, ne aflăm în situaţia îndeplinirii condiţiilor cerute pentru angajarea
răspunderii atât pentru lucruri în general, cât şi a celei reglementate de art. 1379 C.civ. În această situaţie
victima are un drept de opţiune.
Aceeaşi soluţie se impune şi în ipoteza în care condiţiile celor două forme ale răspunderii delictuale
sunt îndeplinite în privinţa a două persoane diferite (ocupantul imobilului nu se confundă cu paznicul
lucrului căzut sau aruncat).
2.6. Cauze de exonerare în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri
Art. 1380 C.civ. dipune că în cadrul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei
înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.
8
În cazul în care producerea prejudiciului a fost determinată exclusiv de către victimă, un terţ sau de
o situaţie de forţă majoră, atunci nu se mai reţine obligaţia de reparare a prejudiciului în nici una dintre
situaţiile reţinute mai sus, cu privire la răspunderea pentru fapta animalului sau lucru.
Prin reglementarea formelor de răspundere analizate mai sus, legiuitorul a consacrat un sistem al
responsabilităţii obiective, neavând, ca regulă, importanţă atitudinea subiectivă a celui chemat să răspundă.
Temeiul unei astfel de răspunderi rezidă în ideea de garanţie pe care o anumită persoană, care se foloseşte
de un lucru ori animal, trebuie să o ofere tuturor celorlalţi, că exploatarea lucrului nu le va provoca vreun
prejudiciu, în detrimentul propriilor interese.
Dacă vinovăţia, element fundamental al răspunderii în general, nu prezintă relevanţă în acest caz,
nu acelaşi lucru se poate spune despre raportul de cauzalitate, alt element esenţial al răspunderii. Prin
urmare, o persoană este responsabilă dacă există o legătură de cauzalitate între lucru ori animal şi
prejudiciul produs. Aşadar trebuie cercetat dacă şi în ce măsură lucrul respectiv a stat la originea producerii
prejudiciului, în sensul că ar fi influenţat în vreun fel rezultatul negativ.
Atunci când lucrul sau animalul nu au avut nicio contribuţie la generarea prejudiciului, nefiind
prezente în nex-ul cauzal, chiar sub forma unei condiţii echivalente cauzei, care ar amplifica ori ar favoriza
consecinţele negative, răspunderea este înlăturată.
Această situaţie se întâlneşte atunci când cauza exclusivă a prejudiciului este fapta victimei înseşi,
a unui terţ ori cazul de forţă majoră. În legătură cu aceste cauze de exonerare trebuie subliniate câteva
aspecte:
- fapta victimei trebuie să fie imputabilă acesteia. Altfel, cel chemat să răspundă va fi derobat de
răspundere obiectivă de atitudinea subiectivă imputabilă victimei, numai atunci când aceasta constituie
cauza exclusivă a producerii prejudiciului.
Pe de altă parte, dacă fapta victimei ar fi putut fi preîntâmpinată de către cel chemat să răspundă,
putem observa că aceasta nu reprezintă cauza exclusivă a producerii prejudiciului şi se va reactiva
răspunderea obiectivă. În aceste condiţii evenimentul ocazionat de victimă nu mai este unul absolut
imprevizibil şi invincibil;
- în altă ordine de idei, pentru a opera exonerarea de răspundere, fapta terţului trebuie să prezinte
caracteristicile exteriorităţii, imprevizibilităţii şi invincibilităţii absolute. Aşadar, numai atunci când se
înfăţişează ca un eveniment de forţă majoră, fapta terţului este în măsură să elimine orice legătură de
cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu;
- fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă un au caracteristicile forţei
majore şi doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor
cazul fortuit este exonerator de răspundere (art. 1352 C.civ.). Or, putem observa că, în conformitate cu art.
1380 C.civ., cazul fortuit nu se circumscrie cauzelor de neresponsabilitate prevăzute limitativ.
De exemplu, fapta terţului chemat să asigure revizia tehnică a lucrului care se află la originea
producerii prejudiciului, se înfăţişează ca un caz fortuit. În schimb, prezintă caracteristicile forţei majore
fapta hoţului care sustrage prin violenţă (cu mână armată ori în grup) un lucru sau care pătrunde (în acelaşi
mod) în imobilul ocupat de o anumită persoană. Prejudiciile provocate de lucrul sustras sau în legătură cu
imobilul în care s-a pătruns nu vor fi imputabile celui care ar fi fost chemat să răspundă în lipsa faptei
terţului;
- evenimentul de forţă majoră, exterior, absolut imprevizibil şi invincibil reprezintă o altă cauză de
exonerare a responsabilităţii specifice acestui sistem, atunci când îi este atribuită în exclusivitate survenirea
prejudiciului;
- cazul fortuit rămâne în sfera de responsabilitate. Un eveniment relativ imprevizibil şi relativ
invincibil care nu prezintă trăsătura exteriorităţii manifestându-se (îşi are originea) în sfera de acţiune a
lucrului (ţine de particularităţile intrinseci ale lucrului) este asumat de paznicul juridic al lucrului în sensul
că riscul producerii sale angajează responsabilitatea. Prejudiciul produs de cazul fortuit este imputabil celui
chemat să răspundă pentru că potrivit legii evenimentul fortuit nu este exonerator de răspundere.
9
!!! Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”.
Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit.
Dintre materialele bibliografice menționăm:
Bucureşti, 1909
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2003
Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au calitatea de
student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.
Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma elearning.
Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și ion.iorga@academiadepolitie.ro. Întrebările
vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!
Bibliografie pentru studiu: Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2015
I. PLATA (executarea voluntară în natură a obligațiilor)
1. Noțiune
Plata reprezintă executare voluntară în natură a obligației de către debitor, indiferent de obiectul acesteia.
Ea poate consta în remiterea unei sume de bani sau în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul
obligației [art. 1469 alin. (2) C.civ.].
Plata poate fi privită și ca un act juridic încheiat între cel care execută și cel care primește plata, motiv
pentru care trebuie îndeplinite condițiile de validitate prevăzute de art. 1279 alin. (1) C.civ.
Temeiul plății îl constituie existența unei obligații a debitorului ce consta în a da, a face sau a nu face
ceva, prin plată putând fi executate atât obligațiile perfecte cat și cele imperfecte.
2. Subiectele plății
A. Persoanele care pot face plata
Potrivit art. 1472 C.civ., plata poate fi făcută de orice persoană chiar și de către cel care este terț în raport
cu obligația. Astfel, oricine poate face plata, respectiv o persoană interesată (debitor, codebitor, fidejusor,
dobânditorul imobilului ipotecat etc.), dar și o persoană neinteresată (cum ar fi situația în care terțul face plata
în numele debitorului în calitate de gerant, sau aceea în care face plata în nume propriu ca liberalitate în
favoarea debitorului).
Plata nu poate fi făcută de către o altă persoană decât debitorul în cazul obligațiilor de a face intuitu
personae, și nici atunci când părțile au convenit ca plata să nu fie făcută de către o altă persoană, ci numai de
către debitor.
În situația în care plata este făcută de un incapabil, acesta nu va putea solicita restituirea invocând starea
sa de incapacitate de la momentul executării obligații (art. 1473 C.civ.).
Dacă plata este făcută de către un terț, creditorul are posibilitatea sau trebuie să o refuze atunci când
debitorul l-a înștiințat în prealabil că se opune la aceasta, iar refuzul nu îl prejudiciază pe creditor [art. 1474
alin. (1) C.civ.], precum și atunci când natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie
executată numai de către debitor [art. 1474 alin. (2) teza a II-a C.civ.].
În schimb, creditorul nu poate refuza plata de la un terț, ca regulă. Mai mult, creditorul poate accepta
plata oferită de un terț chiar dacă debitorul i-a comunicat anterior refuzul său, atunci când neplata l-ar prejudicia
pe creditor.
Ca urmare a plății făcută de către terț în numele debitorului obligația se va stinge și, în cazurile și
condițiile prevăzute de lege, va opera subrogarea terțului în drepturile creditorului plătit.
B. Persoanele care pot primi plata
Potrivit art. 1475 C.civ. plata trebuie făcută creditorului (inclusiv moștenitorilor acestuia, după moartea
sa), reprezentantului legal sau convențional al creditorului, persoanei indicate de către creditor pentru a primi
plata, persoanei autorizate de către instanță să primească plata (cum este situația creditorului pe opritor).
În situația cesiunii de creanță, debitorul cedat va plăti cesionarului.
Atunci când plata este făcută unui creditor incapabil de a o primi, debitorul nu este eliberat decât în
măsura în care această plată profită creditorului (art. 1476 C.civ.). Actul juridic al plății este lovit de nulitate
relativă, iar cel care a plătit poate fi obligat să plătească din nou către persoana care are dreptul să primească
plata pentru incapabil, cu excepția situației când dovedește că plata a profitat creditorului incapabil
Dacă plata este făcută unui terț, aceasta este valabilă atunci când este ratificată de către creditor, când cel
care a primit plata devine ulterior titularul creanței, respectiv atunci când plata a fost făcută celui care a pretins-
o în baza unei chitanțe liberatorii semnate de către creditor [art. 1477 alin. (1) C.civ.]. În celelalte situații, plata
făcută unui terț va stinge obligația numai în măsura în care profită creditorului [art. 1477 alin. (2) C.civ.].
Dacă plata a fost făcută cu bună credință unui creditor aparent, aceasta este valabilă chiar dacă ulterior se
dovedește că acesta nu era adevăratul creditor, creditorul aparent fiind ținut să restituie adevăratului creditor
plata primită (art.1478 C.civ.). Astfel, plata făcută creditorului aparent duce la stingerea obligației, creditorul
având posibilitatea de a pretinde plata de la respectivul creditorul aparent.
3. Condițiile plății
Potrivit art. 1480 alin. (1) C.civ., debitorul trebuie să-și execute obligațiile cu diligenta pe care un bun
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, cu excepția situațiilor în care prin lege sau prin contract s-ar
dispune în alt mod.
Plata este guvernată de principiul indivizibilității, astfel că acela care face plata trebuie să plătească în
întregime, creditorul neputând fi silit să primească o plată parțială, nici măcar atunci când obiectul plății ar fi
divizibil prin natura lui [art. 1490 alin. (1) C.civ.]. Prin excepție, plata poate fi făcută divizat: când părțile au
stabilit ca plata să fie divizibil[; în cazul decesului debitorului, dacă există mai mulți moștenitori (mai puțin
atunci când obligația este indivizibilă); când obligația se stinge prin compensație; când datoria este plătită de
către fideiusori, care beneficiază de dreptul de diviziune; când instanța acordă un termen de grație cu eșalonarea
plății; când se aplică prevederile art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ. (când operează imputația plății și obligațiile
sunt exigibile, la fel de oneroase, negarantate sau cu aceleași garanții și au aceeași dată).
În ipoteza în care creditorul acceptă o plată parțială, eventualele cheltuieli suplimentare sunt în sarcina
debitorului [art. 1490 alin. (2) C.civ.].
4. Obiectul plății
În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis [art.1481 alin.
(1) C.civ.] iar în cazul celor de mijloace, să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis [art.1481 alin. (2) C.civ.], regimul juridic fiind diferențiat și în ceea ce privește prezumarea sau nu a
vinovăției debitorului în cazul ]n care nu se atinge rezultatul promis. Astfel, în cazul obligațiilor de rezultat,
neîndeplinirea rezultatului promis constituie o prezumție de nevinovăție a debitorului, care are sarcina de a
proba executarea obligației, pe când în cazul obligațiilor de mijloace creditorului îi revine sarcina de a dovedi
faptul că debitorul nu a depus toate diligentele necesare pentru îndeplinirea obligației asumate.
Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la
momentul naşterii obligaţiei [art.1482 alin. (1) C.civ.], obligație ce o cuprinde și pe aceea de a conserva bunul
până la predare (art. 1485 C.civ.).
Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la
predare, iar în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru
efectuarea înscrierii.
În ipoteza în care, la momentul predării bunului, debitorul nu este titularul dreptului sau nu poate dispune
de acesta în mod liber, obligația sa nu se stinge. Dacă nu există prevedere legală contrară, debitorul are
obligația de a procura bunul și de a-l preda creditorului sau de a obține acordul terțului în acest sens.
Dacă este vorba de neexecutarea unei obligații de a procura bunuri care au făcut obiectul obligației și care
aparținea unui terț, creditorul poate solicita obligarea debitorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat prin executare (art. 1230 C.civ.).
Atunci când debitorul predă un bun care nu-i aparține sau de care nu poate dispune, el nu are dreptul de a
cere creditorului restituirea, decât atunci când se angajează să execute prestația cu un alt bun de care poate
dispune. Dacă creditorul de bună-credință restituie bunul către debitor, el are un drept de opțiune între a accepta
executarea prin predarea unui alt bun și a solicita debitorului despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs
prin executare (art. 1491 C.civ.).
Atunci când bunul a pierit, a fost pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta
din urmă este ținut să îi cedeze creditorului toate drepturile și acțiunile în despăgubire pe care le are cu privire
la acel bun (art. 1484 C.civ.).
Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate [art.
1486 teza I C.civ.], de calitate cel puțin medie [ teza a II-a], dacă nu s-a stabilit altfel prin convenția părților.
Pieirea sau deteriorarea bunurilor nu stinge obligația debitorului deoarece bunurile de gen nu pier.
Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.
Atunci când debitorul s-a obligat să constituie o garanție, fără a fi determinat modalitatea și forma
acesteia, el este eliberat atunci când oferă o garanție reală sau personală sau altă garanție suficientă, la alegerea
sa (art. 1487 C.civ.).
5. Data plății
Ca regulă, plata se face atunci când datoria a ajuns la scadență, adică atunci când creanța devenit exigibilă
[art. 1495 alin. (1) C.civ.].
Plata obligațiilor pure și simple trebuie făcută la momentul nașterii raportului juridic obligațional.
Plata obligațiilor afectate de un termen suspensiv devine exigibilă la termenul stabilit de părți. În această
situație trebuie făcută distincția între termenul stipulat în favoarea uneia dintre părți sau a ambelor părți.
Dacă termenul a fost stipulat exclusiv în favoarea debitorului, el poate face plata și anticipat (spre
exemplu, în cazul împrumutului fără dobândă) . Prin excepție, plata anticipată nu este valabilă dacă părțile au
prevăzut acest lucru ori dacă posibilitatea plății anticipate nu rezultă din natura contractului sau din
împrejurările în care a fost încheiat [art. 1496 alin. (1) C.civ.] . De asemenea, creditorul poate refuza plata
anticipată dacă dovedește existența unui interes legitim în executarea plății la scadență [art. 1496 alin. (2)
C.civ.]. Atunci când plata se face anticipat, cheltuielile suplimentare sunt în sarcina debitorului [art. 1496 alin.
(3) C.civ.].
În cazul termenului prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, el are posibilitatea de a pretinde plata și
înainte de împlinirea termenului (spre exemplu, în cazul depozitului neremunerat).
Atunci când termenul este în favoarea ambelor părți, atât a debitorului cât și a creditorului, plata
anticipată presupune acordul ambelor părți (spre exemplu, în cazul împrumutului cu dobândă).
Dacă părțile nu au prevăzut un termen pentru executarea unei obligații, ori acesta nu este determinat în
temeiul naturii ori obiectului contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, parte interesată
poate solicita instanței stabilirea termenului atunci când natura prestații sau locul unde urmează să se facă plata
o impune (art. 1495 C.civ.).
6. Locul plății
Se stabilește de lege sau părți, ori în lipsă, se stabilește potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor [art. 1494 alin. (1) C.civ.]. Dacă nu:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii
(plata portabilă);
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la
data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului (plata cherabilă).
7. Dovada plății
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.),
sarcina probei incumbă rând, în principiu, debitorului.
Debitorul care și-a executat obligația poate cere creditorul predarea unei chitanțe liberatorii, iar dacă
acesta din urmă refuză în mod nejustificat, debitorul are dreptul să suspende plata [art. 1500 alin. (1) și (3)
C.civ.].
Dacă este cazul, debitorul care și-a executat obligația are dreptul și la remiterea de către creditor înscrisul
original al creanței (cum ar fi, de exemplu, în cazul contractului de leasing, în vederea înmatriculării
autoturismului).
În privința plății operează mai multe prezumții:
- prezumția executării prestație accesorii;
- prezumția executării prestațiilor periodice;
- prezumția stingerii obligații prin plată;
- prezumția de remitere voluntara înscrisul original al creanței;
- prezumție efectuării plății prin virament bancar.
8. Imputația plății
Imputația plății reprezintă acel mecanism juridic aplicabil în situația în care un debitor are față de același
creditor mai multe obligații care au ca obiect bunuri de aceeași natură, iar debitorul plătește creditorului prin
predarea unei cantități de bunuri ce nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile. În această situație este
necesar să se stabilească care dintre datoriile respective se va stinge.
Aceasta poate fi voluntară - făcută prin acordul părţilor, de debitor, de creditor – sau legală.
Dacă părțile nu s-au înțeles cu privire la imputație, debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri
de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Debitorul poate
face imputație a plății cu respectarea următoarelor reguli: prin plata să se stingă întreaga datorie asupra căreia s-
a făcut imputația; imputația se va face mai întâi asupra obligațiilor scadente, cu excepția situației în care există
consimțământul creditorului ori părțile, prin acordul lor, au prevăzut posibilitatea plății anticipate; plata se
impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului [art. 1507 și art.
1509 alin. (2) C.civ.].
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit
plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra
unei datorii neexigibile ori litigioase.
Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli [art. 1509
alin. (1) C.civ.]:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai
puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor
stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
9. Punerea în întârziere a creditorului. Oferta reală de plată
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă mijlocul juridic pus la îndemâna debitorului de a se elibera
de datorie, atunci când creditorul refuză, în mod nejustificat, primirea plății.
Pentru ca oferta de plată să fie valabilă ea trebuie să fie făcută creditorului care are capacitatea de a primi
sau celui care a drept are dreptul de a primi plata pentru creditor; dacă obligația are ca obiect o sumă de bani,
oferta de plată trebuie să fie făcută pentru toată suma exigibilă, inclusiv pentru dobânzile datorate; termenul
suspensiv în favoarea/ și în favoarea creditorului să fie împlinit, respectiv condiția suspensivă să se fi realizat;
oferta de plată să fie făcută în locul stabilit pentru plată sau la domiciliul creditorului ori la domiciliul ales
pentru executarea contractului; oferta să fie făcută prin intermediul executorului judecătoresc sau după caz în
fața instanței de judecată.
Punerea în întârziere a creditorului poate fi făcută atunci când:
a) acesta refuză, în mod nejustificat, plata oferită de către debitor sau
b) atunci când creditorul refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate
executa obligația.
În cazul ofertei de plată prin intermediul executorului judecătoresc, prin somație, creditorul este invitat să
primească prestația datorată. În această somație se vor arăta ziua, ora și locul unde suma sau obiectul oferit vor
fi predate creditorului. Atunci când creditorul primește plata astfel oferită debitorul va fi eliberat, sens în care se
va întocmi un proces-verbal de către executorul judecătoresc. În schimb, în situația în care creditorul nu se
prezintă sau refuză să primească plata executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care va consemna
împrejurarea, iar debitorul va putea consemna suma sau obiectul datorat după ce va comunica o nouă somație
creditorului, în care se vor indica ziua ora și locul unde plata oferită urmează să fie depusă.
Ulterior consemnării plății, executorul va constata printr-o încheiere efectuarea plății și liberarea
debitorului, care va fi comunicată creditorului. Creditorul are posibilitatea de a solicita anularea încheierii
pentru nerespectarea condițiilor de fond sau de formă ale ofertei de plată și consemnațiuni.
Debitorul este eliberat la data consemnării plății, cu excepția situației în care se dispune anularea ofertei
de plată și a consemnațiuni.
În cazul ofertei de plată făcută în fața instanței de judecată, aceasta se poate realiza de către debitor în
timpul procesului, în fața oricărei instanțe, inclusiv a uneia necompetente, în orice stadiu al judecății, ofertă ce
va fi consemnată în încheierea de ședință. Atunci când creditorul este prezent și acceptă plata, liberarea
debitorul va fi constatată prin aceeași încheiere. Dacă acesta refuză primirea plății sau lipsește la acel termen de
judecată, oferta se va consemna în încheierea de ședință, debitorul urmând a proceda la consemnarea prestației.
După depunerea recipisei de consemnare la dosarul cauzei, instanța va constata, prin încheiere, eliberarea
creditorului.
Prin excepție, debitorul poate apela la procedura vânzări publice a bunului, în situațiile prevăzute de art.
1514 alin. (1) C.civ., respectiv atunci când natura bunului face imposibilă consemnarea, bunul este perisabil ori
depozitarea bunului necesită costuri de întreținere sau cheltuieli considerabile. În acest caz debitorul, ulterior
notificării creditorului, va solicita instanței să autorizeze vânzarea bunului la licitație publică, prețul rămânând
să fie consemnat. Prin excepție de la excepție, vânzarea bunului fără notificarea creditorului poate fi autorizată
de instanță în condițiile art. 1514 alin. (20 C.civ., respectiv atunci când bunul este cotat la bursă sau la pe o altă
piață reglementată, bunul are un preț curent ori valoarea bunului este prea mică față de cheltuielile unei vânzări
publice.
Ca urmare a punerii în întârziere a creditorului, debitorul va fi liberat de obligația asumată, după
consemnarea plății. Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilității de executare a obligației, nu are
dreptul de a solicita obligarea debitorului la restituirea sau la plata contravalorii fructele culese după punerea în
întârziere, are obligația de a repara prejudiciile cauzate prin întârziere și de a plăti cheltuielile de conservare a
bunului datorat (art. 1511 C.civ.).
II. EXECUTAREA SILITĂ OBLIGAȚIILOR
În ipoteza în care debitorul nu și-a executat de bunăvoie obligația, creditorul poate cere executarea silită
[art. 1516 alin. (2) C.civ.].
Cu toate acestea creditorul nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți dacă neexecutarea îi
este culpabilă (art 1517 C.civ.).
Neexecutarea obligațiilor poate duce la tragerea la răspundere;
- a debitorului pentru neîndeplinirea propriilor obligații,
- a debitorului pentru faptele terților, dacă s-a folosit de aceștia în executarea obligațiilor contractuale și
părțile nu au convenit altfel,
- a terților, prin urmărirea bunurilor acestora dacă au fost afectate pentru plata datoriilor debitorului ori
dacă au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiat în frauda creditorului (art. 1518-
1520 C.civ.).
1. Executarea silită în natură
În principiu executarea silită se face în natură, debitorul fiind obligat să execute obiectul obligației pe care
și-a asumat-o, la care se adaugă obligația de a repara sau de a înlocui bunul, precum și orice alt mijloc de a
remedia executoare defectuoasă (art. 1527 C.civ.).
Prin excepție, dacă executarea natura obligații nu mai este posibilă, se va trece la executarea prin
echivalent, însă, în cazul obligațiilor care presupun o participare strict personală din partea debitorului,
creditorul va avea dreptul doar la plata de daune compensatorii și eventual de penalități.
În cazul obligației de a da o sumă de bani, aceasta poate fi executată numai în natură. În ipoteza în care
debitorul refuză să execute voluntar, creditorul are posibilitatea de a trece la urmărirea bunurilor mobile sau
imobile ori a fructelor și veniturilor imobilelor celui dintâi, sau poate solicita poprirea sumelor pe care terții i le
datorează debitorului său.
Prestația de a da un bun individual determinat (distinct de transferul dreptului care se execută întotdeauna
în natură) se poate realiza direct în mod silit prin apelarea la forța coercitivă a statului, prin predarea silită a
bunului respectiv. În cazul bunurilor de gen, prestația de a da presupune individualizarea respectivelor bunuri,
iar dacă debitorul refuză să procedeze la această individualizare creditorul poate cere predarea acestor bunuri pe
cale silită.
În cazul în care bunurile predate de către debitor sunt neconforme, executarea silită în natură presupune
repararea, respectiv înlocuirea acestor bunuri, precum și orice alt mijloc prin care se remediază o atare
executarea defectuoasă [art 1527 alin. 2 C.civ.].
În ceea ce privește obligațiile de a face, cu excepția celor de a preda un bun, trebuie făcută distincția între
cele care nu implică un fapt personal al debitorului și care pot fi executate în natură (cum este obligația de a
încheia contractul promis, hotărârea judecătorească ținând loc de contract) și obligațiile intuitu personae, pentru
care executarea silită în natură nu este posibilă.
După punerea în întârziere a debitorului, creditorul poate fi autorizat să ia măsurile necesare pentru
executarea în natură a obligațiilor, pe cheltuiala debitorului (art 1528 alin. 1 C.civ.). Astfel creditorul, pe
cheltuiala debitorului, poate să execute el însuși obligația ori să facă să fie executată de către un terț.
În plus, creditorul are posibilitatea de a apela la alte mijloace prin care să îl constrângă pe debitor la
executarea obligației de a face, respectiv la penalitățile cominatorii (sumă de bani datorată pentru fiecare zi de
întârziere până la executarea obligației de a face ).
În cazul obligațiilor de a nu face, executarea în natură silită nu este posibilă, însă creditorul poate cere
instanței încuviințarea să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului, în
limita stabilită prin hotărâre judecătorească (art. 1529 C.civ.). De asemenea, creditorul poate apela la procedura
penalităților cominatorii .
!!! Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție
pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.
Bucureşti, 1909
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006
Bucureşti, 2003
Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma

elearning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și ion.iorga@academiadepolitie.ro.
Bibliografie pentru studiu: Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil.
Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
2. Excutarea silită prin echivalent
Potrivit art. 1530 C.civ., creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz,
chiar culpabilă a obligației.
Executarea silită indirectă sau prin echivalent a unei obligații reprezintă dreptul creditorului de a primi de
la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a ne executării lato sensu a obligației asumate. Astfel,
prin executarea indirectă, creanța inițială este înlocuită cu o creanță ce are ca obiect suma de bani reprezentând
prejudiciul cauzat creditorului.
S-a observat că art. 1530 C.civ. prevede condițiile răspunderii civile contractuale, fără însă a se înțelege
din aceasta că între răspunderea civilă contractuală și executarea prin echivalent există o suprapunere perfectă.
Rămânând în sfera răspunderii civile contractuale subliniem faptul că aceasta poate fi antrenată atunci când sunt
îndeplinite următoarele condiții: să existe o neexecutare a obligației (totală, parțială, a unei obligații principale
sau accesorii, esențială sau neesențială), să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta
ilicită constând în neexecutare și respectivul prejudiciu, neexecutarea să fie fără justificare sau, după caz,
culpabilă. Mai mult, pentru antrenarea răspunderii și acordarea daunelor interese este necesar ca debitorul să fi
fost pus în întârziere (sau să fie de drept în întârziere) și să nu existe o clauză valabilă de neresponsabilitate.
Prin neexecutare lato sensu se înțelege neexecutarea totală sau parțială a obligației asumate dar și
executarea defectuoasă sau cu întârziere a acesteia. Astfel, în funcție de tipul de neexecutare, creditorul are
dreptul de a primi de la debitor daune-interese moratorii sau daune-interese compensatorii. Deoarece daunele
interese moratorii nu locuiesc executarea obligației, ele se pot cumula cu această executare în natură. De
asemenea, ele pot fi cumulate și cu daune-interese compensatorii, în măsura în care debitorul nu a executat
obligația în natură.
Mai mult, art.1530 C.civ. consacră principiul reparării prejudiciului direct, fiind supuse reparației numai
acele prejudicii ce sunt consecința directă și necesară a neexecutării obligației. Potrivit art.1531 C.civ.,
creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit prin neexecutare, acesta cuprinzând pierderea
efectiv suferită și beneficiul de care creditorul este lipsit, la care se adaugă cheltuielile pe care creditorul le-a
făcut, într-o limită rezonabilă pentru limitarea sau evitarea prejudiciului, după caz.
Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert - existența acestuia este sigură, la fel ca și întinderea sa,
prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. De asemenea, sunt supuse reparației și prejudiciile viitoare atâta
timp cât acestea sunt certe în privința existenței și întinderii. În măsura în care întinderea prejudiciului nu este
certă în prezent, dar vor deveni în viitor certe - prejudiciile viitoare eventuale - , acestea vor fi recuperate doar
după promovarea unei noi acțiuni.
În ceea ce privește prejudiciul constând în pierderea unei șanse, acesta va fi reparat proporțional cu
probabilitatea obținerii avantajului, cuantumul despăgubirilor fiind inferior avantajelor pe care creditorul le-ar
putea obține din valorificarea respectivei șanse, calculul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor făcându-
se, potrivit art.1532 alin. 2 C.civ., în funcție de circumstanțe și de situația concretă a creditorului.
Trebuie subliniat faptul că este necesar ca executarea să nu fie imputabilă creditorului, în situațiile când
acesta a contribuit prin atitudinea sa la producerea prejudiciului despăgubirile fiind diminuate în mod
corespunzător (art.1534 alin. 1 C.civ.). Această diminuare se aplică și în situația în care prejudiciul este cauzat
parțial de un eveniment pentru care creditorul și-a asumat riscul. Mai mult, repararea prejudiciului este limitată
și de diligențelele pe care creditorul le putea depune în vederea minimizării acestuia (art.1534 alin. 2 C.civ.).
Sarcina probei privind prejudiciul aparține creditorului, cu excepția situațiilor în care prin lege sau prin
convenția părților se prevede contrariul. Spre exemplu, în cazul obligațiilor de a da o sumă de bani, în scopul
acordării daunelor moratorii, nu este necesară dovedirea vreunui prejudiciu (art. 1535 alin. 1 C.civ.).
Răspunderea contractuală, fiind guvernată de norme juridice în general supletive, poate fi modificată prin
convenția părților. Prin asemenea clauze însă nu se poate stabili exonerarea de răspundere a debitorului dacă
neexecutarea se datorează culpei grave sau dolului, sancțiunea fiind nulitatea absolută (art.1355 alin. 1 C.civ.).
Sunt valabile clauzele contractuale prin care debitorul este exonerat de răspundere, dacă neexecutarea se
datorează neglijență sau imprudenței, însă atunci când prejudiciile cauzate privesc bunurile victimei. În cazul
prejudiciilor cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății, limitarea sau înlăturarea răspunderii se poate
face numai în condițiile stabilite de lege.
De asemenea, sunt permise clauzele prin care răspunderea este limitată, în sensul stabilirii unei limite
maxime a despăgubirilor la care debitorul poate o fi obligat pentru neexecutarea obligațiilor, chiar dacă
prejudiciul suferit este mai mare iar neexecutarea nu se datorează dolului sau culpei grave.
În plus sunt permise clauzele de agravare a răspunderii, atunci când debitorul își asumă răspunderea și în
situațiile în care executarea se datorează unor cazuri de forță majoră în determinate.
Evaluarea daunelor interese se poate realiza pe cale judiciară, în temeiul legii sau al acordului de voință
al părților .
Evaluarea judiciară se realizează de către instanța de judecată, stabilirea întinderii daunelor interese fiind
făcută cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, în scopul punerii/repunerii creditorului în
situația pe care ar fi avut-o dacă debitorul și ar fi executat prestațiile datorate (art.1531 alin. 1 C.civ.). În
stabilirea valorii daunelor interese, instanța va trebui să țină seama de evoluția cuantumui prejudiciului de la
momentul la care obligația trebuia executată și până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești. Astfel,
stabilirea întinderii daunelor interese trebuie făcută prin raportare la momentul pronunțării hotărârii
judecătorești.
Evaluarea legală. În cazul obligațiilor pecuniare, care pot fi întotdeauna executate în natură, debitorul
poate fi obligat să plătească daune interese moratorio. Cuantumul daunelor interese moratorii este stabilit de
părți, iar în lipsă, despăgubirile vor fi stabilită în funcție de dobânda legală, care este stabilită prin lege specială
(art.1535 alin. 1 C.civ.). Creditorul nu este ținut de dovada existenței și întinderii prejudiciului cauzat prin
întârzierea executării obligațiilor pecuniare, fiind instituită prezumția existenței acestui prejudiciu. Cuantumul
daunelor interese moratorii, stabilit prin convenția părților sau, în lipsă, de lege, este fix, ceea ce înseamnă că el
nu poate fi modificat prin probarea unui prejudiciu mai mic, cu excepția situațiilor în care acestea pot fi
majorate, respectiv când dobânzile moratorii nu sunt stabilite prin convenția părților, dacă înainte de scadență
debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală (art. 1535 alin. 2 C.civ.) și atunci când creditorul
probează un prejudiciu mai mare decât al dobânzii moratorii convenționale (art. 1535 alin. 3 C.civ.).
Spre deosebire de celelalte obligații, în cazul celor pecuniare, daune interese moratorii sunt datorate, ca
regulă, din ziua scadentei obligației de plată, debitorul fiind ținut la plata acestora fără a fi necesară punerea sa
în întârziere (art.1535 alin. 1 C.civ.).
Trebuie subliniat faptul că în materia obligațiilor pecuniare trebuie avute în vedere și reglementările
speciale, mai ales cele din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și
penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul
bancar.
Pentru celelalte categorii de obligații stabilirea daunelor moratoriiu se face având în vedere dobânda
legală, însă acesta vor curge nu mai de la data la care debitorul a fost pus în întârziere. Prin excepție, cuantumul
daunelor interese va fi altul atunci când există o clauză penală, respectiv atunci când creditorul dovedește un
prejudiciu mai mare, produs ca urmare a întârzierii în executarea obligației.
Evaluarea convențională. Stabilirea întinderii daunelor interese se poate realiza și pe cale convențională,
prin acordul de voință al creditorului și debitorului, respectiv prin stipularea unei clauze penale. Potrivit
art.1538 alin. 1 C.civ., clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale.
Clauza penală poate privi atât obligații pecuniare cât și obligații de a da sau de a face. De asemenea, prin
aceasta se poate prevedea dreptul creditorului de a reține sumele încasate până la momentul la care ar fi trebuit
să aibă loc executarea obligației (art.1538 alin. 5 C.civ.). Prin clauza penală cuantumul despăgubirilor poate fi
determinat sau pot fi prevăzute criteriile pentru determinarea ulterioară acestuia.
Art. 1540 alin. 1 C.civ. prevede că nulitatea clauzei penale nu atrage nulitatea obligații principale, însă
nulitatea obligației principale o atrage și pe aceea a clauzei penale. De aici rezultă caracterul accesoriu al acestei
clauze, ceea ce înseamnă că toate cauzele de stingere a obligației principale vor duce și la stingerea efectelor
clauzei penale, cu excepția situației în care intervine rezoluțiunea/rezilierea, clauza penală producându-și
efectele.
Clauza penală nu va putea fi însă invocată atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din
cauzăe neimputabile debitorului (art.1540 alin. 2 C.civ.), dreptul de opțiune aparținând exclusiv creditorului. În
acest sens art.1538 alin. 3 C.civ. prevede că stipularea clauzei penale nu duce la transformarea obligației
principale în obligație alternativă.
Cuantumul stabilit prin clauza penală nu poate fi modificat, în principiu, de către instanța de judecată,
acest lucru fiind posibil numai prin excepție și anume:
a) diminuarea este permisă atunci când obligația principală a fost executată parțial și executarea a profitat
creditorului (art. 1541 alin. 1 lit. a C.civ.);
b) diminuarea clauzei penale este permisă și atunci când penalitatea „este vădit excesivă față de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului” (art.1541 alin. 1 lit. b C.civ.).
III. ALTE MODURI DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR
COMPENSAŢIA
Potrivit art. 1616 C.civ., compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două
datorii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Compensaţia presupune două raporturi juridice
obligaţionale distincte în care aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă. Dacă obligaţiile
sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeaşi valoare, se sting până la concurenţa celei mai mici
dintre ele. Felurile compensaţiei: - legală; - convenţională; - judiciară.
Compensaţia legală. Condiţii:
a) datoriile să fie reciproce.
b) datoriile să fie certe. creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi
din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta [a se vedea şi art. 664 alin. (2)
C.pr.civ. care prevede că o creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu];
c) datoriile să fie lichide. Creanţa este lichidă când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu
conţine elementele care permit stabilirea lui;
d) datoriile să fie exigibile, adică să fie ajunse la scadenţă. O creanţă este exigibilă dacă obligaţia
debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată;
e) datoriile să aibă ca obiect o sumă de bani (care este esenţialmente fungibilă) sau o cantitate de bunuri
fungibile de aceeaşi natură, adică fungibile prin natura lor, dar şi fungibile între ele, ceea ce exclude
compensaţia pentru obligaţii de a face, de a nu face şi pentru multe dintre obligaţiile de a da. Obligaţiile
reciproce care au ca obiect bunuri ce nu pot fi înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea compensaţiei
legale, creditorul neputând fi obligat să primească decât ceea ce i se datorează.
Compensaţia legală nu poate opera în următoarele cazuri:
a) creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi nu poate fi stinsă prin compensaţie legală.
Astfel, celui care a fost păgubit (i s-a luat în mod ilicit un lucru sau o sumă de bani), chiar dacă este debitor al
celui care a săvârşit acest act, nu i se poate opune compensaţia legală;
b) compensaţia legală este exclusă dacă datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu
de comodat;
c) compensaţia legală este exclusă dacă datoria are ca obiect un bun insesizabil. Potrivit art. 2329 C.civ.,
toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile (nu pot fi înstrăinate) sunt insesizabile (nu pot fi urmărite);
clauza de insesizabilitate trebuie înscrisă în registrul de publicitate mobiliară sau, după caz, imobiliară.
Compensaţia judiciară, „aceea pe care o face justiţia, sesizată de o reclamaţie şi de o cerere
reconvenţională”. După împlinirea termenului de prescripţie, compensaţia nu mai poate fi opusă.
Spre deosebire de compensaţia legală, compensaţia judiciară produce efecte din momentul rămânerii
definitive a hotărârii prin care a fost dispusă.
Precizări:
* termenul de graţie nu poate fi opus compensaţiei.
* atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile
stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător, după cum urmează:
– se vor compensa cu prioritate datoriile ajunse la scadenţă;
– se vor considera compensate, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul
are cele mai puţine garanţii;
– compensaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
– dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se
vor compensa datoriile mai vechi.
* fideiusorul poate refuza plata solicitată de creditor invocând stingerea obligaţiei prin compensaţie cu
o creanţă pe care debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate prin
fideiusiune. În schimb, compensaţia nu poate fi invocată de către debitor pentru ceea ce creditorul său
datorează fideiusorului.
CONFUZIUNEA
Confuziunea constituie un drept mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi
persoană, în cadrul aceluiaşi raport juridic, a calităţii de creditor şi debitor. Confuziunea stinge raportul juridic
obligaţional cu toate garanţiile şi accesoriile sale. Ea se aplică tuturor obligaţiilor indiferent de izvorul lor
(contractual sau extracontractual).
Cazuri în care nu operează confuziunea. În cazul în care în patrimoniul aceleiaşi persoane există mase
de bunuri cu regimuri juridice distincte, iar creanţa şi datoria se găsesc în mase de bunuri diferite, compensaţia
nu operează.
Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.
REMITEREA DE DATORIE
Remiterea de datorie ca mijloc de stingere a obligaţiilor nu are ca efect realizarea directă sau indirectă a
drepturilor creditorului, fiind un act juridic (contract) de renunţare a creditorului la valorificarea creanţei pe
care o are împotriva debitorului.
Felurile remiterii de datorie. După cum creditorul îl liberează pe debitor de întreaga datorie sau numai de
o parte a acesteia, remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Potrivit alin. (2) al art. 1629 C.civ., se
consideră că remiterea de datorie este totală, în lipsă de stipulaţie contrară.
Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii
actului prin care aceasta se realizează.
Astfel, voinţa tacită a creditorului poate rezulta din remiterea voluntară a titlului constatator al creanţei
debitorului sau din distrugerea voluntară de către creditor a titlului constatator al creanţei sale. În ceea ce-l
priveşte pe debitor, acceptarea acestuia este tacită atunci când, în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la
oferta creditorului de a-l libera de datorie, nu a făcut nicio opoziţie.
Remiterea de datorie, ca act juridic cu titlu gratuit, dacă se realizează prin acte între vii, constituie o
donaţie indirectă şi este supusă regulilor specifice acesteia (revocare, raport, reducţiune), cu excepţia regulilor
de formă ale donaţiei, iar dacă se face prin testament, trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului.
Dovada remiterii de datorie se face în aceleaşi condiţii cu dovada plăţii, respectiv cu orice mijloc de
probă, dacă prin lege nu se prevede altfel. Astfel, dovada remiterii de datorie se face prin chitanţă liberatorie
dată de creditor, precum şi, dacă este cazul, prin remiterea înscrisului original al creanţei.
În lipsa înscrisului care constată în mod direct remiterea de datorie, se prezumă stingerea obligaţiei în
cazul remiterii voluntare a înscrisului original constatator al creanţei, făcute de creditor debitorului.
IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

Pe durata existenţei unui raport obligaţional, o obligaţie născută valabil poate deveni imposibil de
executat, din cauze obiective care exclud culpa debitorului şi a creditorului şi conduc la stingerea obligaţiei
pentru viitor.
Imposibilitatea fortuită de executare este mijlocul de stingere a obligaţiilor care nu are ca efect realizarea
directă sau indirectă a drepturilor creditorului, cauzele care o pot determina fiind: forţa majoră, cazul fortuit ori
alte evenimente asimilate acestora. Imposibilitatea fortuită de executare nu este incidentă în cazul în care
obligaţia are ca obiect bunuri de gen deoarece aceste bunuri sunt bunuri fungibile şi pot fi înlocuite unele cu
altele Debitorul este liberat dacă nu este în culpă şi nu a fost pus în întârziere de a executa obligaţia.
Efectele forţei majore, ale cazului fortuit ori ale altor evenimente asimilate acestora sunt:
imposibilitatea executării obligaţiei, liberarea debitorului de datorie şi exonerarea acestuia de răspundere
pentru consecinţele neexecutării; debitorul suportă doar propriul prejudiciu determinat de stingerea atât a
propriilor obligaţii, cât şi a obligaţiilor celeilalte părţi faţă de el, deci suportă riscul încetării contractului, nu şi
repararea prejudiciului cauzat creditorului.
Excepţie: alin. (2) al art. 1634 C.civ. prevede un caz special – liberarea debitorului pus în întârziere dacă
acesta face dovada (în instanţă) că din cauza evenimentului fortuit creditorul nu ar fi putut să beneficieze de
executarea obligaţiei.
În cazul imposibilităţii temporare de executare, debitorul poate beneficia de un termen suplimentar
pentru executare. Acest termen se determină ţinând seama, în fiecare caz în parte, de durata şi urmările
evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
Când termenul de executare stabilit printr-un contract este esenţial, contractul poate înceta.
Cauza străină (forţa majoră, cazul fortuit ori alt eveniment asimilat acestora) care a determinat
imposibilitatea executării obligaţiei trebuie dovedită de debitor şi , fiind o chestiune de fapt, dovada acestei se
poate face cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prin prezumţii.
Notificarea creditorului. Potrivit alin. (5) al art. 1634 C.civ., debitorul obligaţiei trebuie să aducă la
cunoştinţa celeilalte părţi apariţia cauzelor care fac imposibilă executarea pentru a permite acesteia să ia
măsurile necesare protecţiei propriilor interese. Notificarea trebuie să indice existenţa imposibilităţii, dar şi
efectele pe care aceasta le va avea, în opinia debitorului, asupra executării contractului. Notificarea trebuie
făcută într-un termen rezonabil de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea imposibilităţii
de executare. Încălcarea obligaţiei de notificare atrage răspunderea debitorului pentru prejudiciile cauzate
creditorului prin faptul că acesta nu a cunoscut existenţa evenimentului fortuit.
!!! Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de
Poliție pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele
Socec, Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu
principalele legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003

elearning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro. Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!
TEMA 13 GARANTAREA OBLIGAȚIILOR I
1. Noţiune
Prin „garantarea executării obligaţiilor” se înţelege totalitatea mijloacelor juridice, respectiv a
drepturilor şi acţiunilor, legale sau convenţionale, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de
creanţă.
Acestea se împart în mijloace generale şi speciale, cele din prima categorie fiind recunoscute tuturor
creditorilor, atât celor care beneficiază de o cauză de preferinţă, cât şi creditorilor chirografari, în temeiul
garanţiei generale a creditorilor pe care o constituie patrimoniul debitorului.
Mijloacele generale, întemeiate pe garanţia generală a creditorilor se subdivid în mijloace de
conservare şi reparatorii.
2. Instrumente juridice ale creditorilor de asigurare a realizării integrale a creanţelor în baza

garanţiei comune
2.1. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) – 1560-1561 C.civ.
Acţiunea oblică reprezintă acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile
debitorului său, atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercit.
Natură juridică - o măsură conservatorie.
Domeniu de aplicare
Potrivit art. 1560 alin. 1 C.civ. „creditorul poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului atunci când
acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.” Dispoziţiile alin. 1 ale art. 1560
C.civ. par să confere creditorului un drept cu o arie foarte largă de acţiune, echivalentă cu dreptul de
administrare a patrimoniului debitorului.
Domeniul de aplicaţie al acţiunii oblice cunoaşte o serie de limitări.
În primul rând, această acţiune poate privi numai exercitarea drepturilor şi acţiunilor de natură
patrimonială ale debitorului existente în patrimoniul acestuia din urmă, deoarece ea constituie o măsură
conservatorie pusă la îndemâna creditorilor, a celor chirografari, dar şi a celor care beneficiază de o cauză de
preferinţă. În al doilea rând, drepturile debitorului împotriva terţilor trebuie să fie însoţite de dreptul la
acţiune şi să fie susceptibile de realizare în justiţie.
Nu pot fi exercitate pe cale oblică:
a. drepturile debitorului susceptibile de o exercitare extrajudiciară deoarece art. 1558 C.civ. le califică
drept măsuri conservatorii de sine stătătoare, distinct de acţiunea oblică;
b. acţiunile extrapatrimoniale, în general acelea care se referă la starea persoanelor, deoarece acestea
nu vizează un drept patrimonial;
c. actele de administrare a patrimoniului debitorului (acte de administrare în sens restrâns precum
încheierea de acte de arendarea, închirierea şi nici acte de dispoziţie cum sunt vânzarea ori schimbul.
Creditorul nu poate exercita, pe calea acţiunii oblice, acte prin care se dobândesc sau se modifică drepturi
patrimoniale ori se asumă noi datorii;
c. drepturile patrimoniale insesizabile deoarece exercitarea acestora ar nu permite creditorilor
posibilitatea de a le urmări. Din această categorie fac parte: dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de a
primi o bursă, dreptul de proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic necesare debitorului şi familiei
sale, dreptul la întreţinere, dreptul la alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii ş.a.
Prin excepţie de la excepţie, este prevăzută posibilitatea creditorului de a exercita, pe calea acţiunii
oblice, unele drepturi inalienabile şi insesizabile, cum este dreptul de întreţinere convenţional (art. 2259
C.civ.), pe care tot legea (art. 2258 C.civ.) îl declară inalienabil şi insesizabil.
d. drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului (art. 1560 alin.2 C.civ.), cele a
căror exercitare implică o apreciere subiectivă, de ordin moral şi familial, din partea acestuia cum sunt:
acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine; dreptul de a revoca donaţia pe care soţul debitor a
făcut-o celuilalt soţ, acţiunea în desfiinţarea sau micşorarea pensiei de întreţinere datorate de către debitor
unei persoane; dreptul debitorului de a solicita repararea patrimonială, a prejudiciilor morale.
1
Condiţiile de exercitare
Exercitarea acţiunii oblice presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii
exercitate prin intermediul acesteia şi a condiţiilor generale de admisibilitate a acţiunii oblice, respectiv:
a. Creanţa creditorului trebuie să fie certă şi lichidă. Conform dispoziţiilor art. 662 alin. 2 şi 3 C.pr.civ.
creanţa este certă atunci când are o existenţă neîndoielnică şi este lichidă dacă obiectul ei este determinat sau
când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.
Soluţia este în acord cu opinia formulată în doctrină potrivit căreia nu este obligatorie exigibilitatea
creanţei, deoarece acţiunea oblică nu este un mijloc de executare, ci o măsură conservatorie a drepturilor
debitorului, ceea ce permite exercitarea acesteia chiar şi în situaţia existenţei unei creanţe afectate de un
termen sau de o condiţie, creditorul nemaifiind obligat să aştepte scadenţa obligaţiei sale.
Nu prezintă relevanţă izvorul creanţei - contractual sau extracontractual -, natura obiectului creanţei
creditorului prestaţia la care este obligat debitorul putând fi de a da, a face sau a nu face ceva, raportul dintre
valoarea creanţei şi dreptul debitorului, data la care se naşte dreptul de creanţă al creditorului în raport cu
dreptul debitorului exercitat prin intermediul acţiunii oblice, anterioară sau ulterioară celei a dreptului
debitorului şi nici a scadenţei acestora.
b. Debitorul trebuie să fie inactiv, adică să neglijeze exercitarea drepturilor sale. Inactivitatea poate fi
rezultatul relei-credinţe, neglijenţei ori chiar a imposibilităţii obiective a debitorului de exercitare a dreptului
sau a acţiunii. Este de remarcat faptul că în situaţia în care debitorul îşi schimbă conduita, devenind activ,
continuarea exercitării acţiunii oblice nu mai este posibilă. În această situaţie, creditorului îi mai rămâne doar
posibilitatea de a interveni în proces, în scopul apărării intereselor sale.
c. Creditorul trebuie să facă dovada unui interes serios şi legitim. Există un atare interes atunci când
prin inactivitatea sa debitorul se află în situaţia de a-l prejudicia pe creditor, atitudinea subiectivă a
debitorului nefiind indiferentă în exercitarea acţiunii oblice, ceea ce determină faptul că este în sarcina
creditorului probarea prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul său şi refuzul sau neglijenţa
debitorului. Spre deosebire, cu titlu general, s-a afirmat că există interesul serios şi legitim ori de câte ori
creditorul dovedeşte că există pericolul de a nu îşi realiza creanţa din cauza neexercitării de către debitor a
unui drept sau a unei acţiuni pe care le deţine împotriva unui terţ şi ori de câte ori debitorul, datorită
pasivităţii sale, este în pericol de a deveni insolvabil sau de a-şi accentua o stare de insolvabilitate, în cazul
obligaţiilor pecuniare, în cazul celorlalte obligaţii interesul serios şi legitim nemaifiind identificat cu starea
de insolvabilitate a debitorului.
Determinarea momentului la care trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile mai sus enumerate prezintă o
deosebită importanţă practică. În opinia unor autori de aceste condiţii depinde posibilitatea intentării acţiunii
oblice, alţi autori se referă la condiţiile de exerciţiu ale acţiunii oblice, iar alţii apreciază că reprezintă
condiţii de admisibilitate. Cum schimbarea atitudinii debitorului duce la imposibilitatea continuării acţiunii
de către creditor apreciem că ultima calificare este cea corectă şi, în ipoteza în care exercitarea de către
creditor a drepturilor debitorului se realizează pe cale judiciară, condiţiile acţiunii oblice trebuie îndeplinite
la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, iar în cazul exercitării pe cale extrajudiciare, acestea trebuie
îndeplinite la data formulării cererii de către creditor.
Prescripţia extinctivă a acţiunii oblice este determinată atât de prescripţia dreptului de creanţă al
creditorului contra debitorului, care este dată de termenul general de 3 ani, cât şi de prescriptibilitatea şi
termenul de prescripţie ale dreptului debitorului exercitat de creditor, acestea fiind determinate de natura
juridică a acestui drept. Astfel, pentru admisibilitatea acţiunii oblice este necesar ca atât dreptul creditorului,
cât şi cel al debitorului să nu se fi prescris extinctiv. În lipsa unei prevederi legale exprese, pentru evitarea
oricăror opinii contrare, propunem introducerea unui nou articol care să reglementeze prescriptibilitatea
acţiunii oblice: „dreptul la acţiune se prescrie în termenul prevăzut pentru creanţa titularului acţiunii, dar nu
mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie al dreptului debitorului”.
Efectele acţiunii oblice
Creditorul exercită drepturile debitorului său, în numele şi în locul său, împotriva terţului pârât, pentru
acesta din urmă creditorul având calitatea unui reclamant aparent, titular al dreptului invocat fiind debitorul
celui care a introdus acţiunea. Pe cale de consecinţă, terţul pârât poate opune creditorului toate excepţiile şi
mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului (art. 1560 alin. 3 C.civ.), indiferent dacă acestea
2
sunt anterioare sau posterioare intentării acţiunii. Aceasta înseamnă că terţul pârât ar putea invoca, spre
exemplu, compensaţia datoriei sale cu o creanţă pe care o are împotriva debitorului reclamantului, chiar dacă
acea creanţă s-ar fi născut după intentarea acţiunii, ori uzucapiunea sau dobândirea bunului mobil revendicat
în baza prevederilor art. 937 alin.1, sau decăderea din dreptul de a revendica bunul mobil furat sau pierdut
(art. 937 alin. 2 şi C.civ.). Cu toate acestea, terţul pârât nu se poate prevala de excepţiile născute în
raporturile sale cu creditorul, acestea putând fi opuse numai atunci când creditorul acţionează în nume
propriu pentru a-şi realiza un drept al său, personal, împotriva pârâtului.
Exercitarea acţiunii oblice nu modifica situaţia juridică a debitorului neglijent, drepturile acestuia din
urmă nefiind indisponibilizate ca efect al admiterii acţiunii oblice, şi, pe cale de consecinţă, acesta poate să
îşi administreze, în continuare, liber patrimoniul. El poate încheia orice fel de acte administrare ori de
dispoziţie cu privire la bunurile sale, actele de dispoziţie fiind opozabile creditorului dacă nu sunt
frauduloase.
În tăcerea legii, s-a ridicat problema opozabilităţii şi a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în
acţiunea oblică faţă de debitorul neglijent, când acesta nu a fost introdus în proces. Se arată că hotărârea
judecătorească este opozabilă debitorului numai dacă el a participat la proces şi că numai pentru
opozabilitatea hotărârii judecătoreşti se cere ca debitorul să fie introdus în proces. Opozabilitatea sau
autoritatea de lucru judecat a hotărârii înseamnă că în cazul respingerii acţiunii debitorul nu va mai putea
introduce o nouă acţiune împotriva terţului-pârât, sau, atunci când acţiunea este admisă, eventuala obligare la
executarea prestaţiei având ca obiect bunul sau valoarea readusă în patrimoniul său.
Dar, prin aplicarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, în lipsa unei prevederi
legale contrare, debitorul nu va fi ţinut de efectele hotărârii, el nefiind parte sau succesor al unei dintre
părţile procesului civil (art. 435 alin.1 C.civ.) cu un simplu terţ, chiar dacă, pe cale oblică, sunt exercitate
drepturile sale. În schimb, dacă a fost introdus în proces, efectele hotărârii se vor răsfrânge şi asupra
debitorului.
„Acţiunea oblică este individuală prin exercitarea ei şi colectivă prin efectele” ei, ea profitând tuturor
creditorilor. Aşadar, ca efect al pronunţării unei hotărâri favorabile, în patrimoniul debitorului se conservă
dreptul care era pe cale să se piardă, sens în care art. 1561 C.civ. dispune: „hotărârea judecătorească de
admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a
exercitat acţiunea”.
De acest drept urmează a se bucura toţi creditorii debitorului, indiferent dacă au intervenit sau nu în
proces, iar nu numai cel care a iniţiat acţiunea oblică. Ca atare, acţiunea oblică nu aduce creditorului nicio
preferinţă sau drept exclusiv asupra valorii readuse în patrimoniul debitorului ca urmare a admiterii acţiunii
oblice, cu excepţia situaţiei în care acesta urmăreşte şi execută respectiva valoare înainte ca ceilalţi creditori
să fi făcut demersuri în acest sens.
Cum textul de lege afirmă opozabilitatea numai a hotărârii de admitere a acţiunii oblice, per a
contrario, hotărârea judecătorească de respingere va avea efecte doar între creditorul-reclamant şi terţ
2.2. Acţiunea pauliană - art. 1562-1565 C.civ.
Prin acţiunea pauliană, creditorii unei persoane urmăresc să obţină declararea inopozabilităţii actelor
juridice frauduloase - în prejudicierea drepturilor lor - ale debitorului şi care au adus atingere dreptului lor
de a beneficia de garanţie generală pe care o constituie patrimoniul debitorului. Aşadar, este vorba nu despre
desfiinţarea actului juridic erga omnes, ci doar de înlăturarea inopozabilităţii acelui act juridic faţă de
creditorul care a introdus acţiunea sau care a intervenit în cursul unui astfel de proces.
Acţiunea pauliană constituie un mijloc de protecţie a drepturilor creditorului, o acţiune patrimonială în
inopozabilitatea actului încheiat de debitor în prejudicierea drepturilor creditorului său, recunoscută
creditorului în scopul reparării prejudiciului cauzat creditorului.
Domeniu de aplicare
Art. 1562 C.civ. nu delimitează domeniul de aplicare a acţiunii pauliene, însă doctrina a arătat că
aceasta presupune cu necesitate, ca o condiţie sine qua non, existenţa unui act fraudulos al debitorului, fiind
3
excluse faptele juridice propriu-zise, de aceasta putând beneficia oricare dintre creditori, atât cei care
beneficiază de o cauza de preferinţă ce nu presupune deposedarea debitorului, cât şi cei chirografari.
Domeniul de aplicare al acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, toate actele juridice civile cu privire la
drepturi patrimoniale, indiferent de natura juridică a acestora: acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, acte
juridice unilaterale sau contracte, contracte sinalagmatice sau unilaterale, acte abdicative sau extinctive de
drepturi, acte constitutive sau translative de drepturi, acte creatoare de obligaţii ş.a., fiind chiar mai extins
decât cel al acţiunii oblice, deoarece acţiunea pauliană poate fi intentată şi în cazul unora din drepturile
insesizabile.
Potrivit art. 1562 alin. 2 C.civ., plata făcută în temeiul unui contract cu titlu oneros poate face obiectul
acţiunii pauliene. Însă trebuie avut în vedere faptul că plata făcută de debitor către unul dintre creditorii săi
nu este, în principiu, atacabilă prin acţiunea pauliană, deoarece unul dintre efectele sale este şi acela ar
diminuării pasivului patrimonial şi, ca atare, creditorul va suporta concursul unui număr redus de creditori.
Admiterea acţiunii pauliene îşi găseşte justificarea însă atunci când respectiva plată priveşte din proprie
iniţiativă o obligaţie care nu era scadentă ori o datorie de care nu este ţinut, cum este cazul celor sub condiţie
suspensivă sau termen suspensiv ori o obligaţie naturală.
O altă situaţie care, în principiu, nu face obiectul acţiunii pauliene este aceea în care debitorul
contractează noi datorii. Astfel, debitorului i se recunoaşte dreptul de a-şi administra patrimoniul, iar
asumarea unor noi datorii nu reprezintă o însărăcire a debitorului, cel puţin până la data scadenţei obligaţiei.
Totuşi, în situaţia în care debitorul contractează noi datorii cu unicul scop de a diminua garanţia generală a
creditorilor prin aducerea lor în imposibilitatea de a-şi realiza creanţele, acţiunea revocatorie devine
admisibilă . De asemenea, s-a reţinut că şi tranzacţia consemnată printr-o hotărâre judecătorească poate fi
atacată pe calea acţiunii pauliene de către creditorul uneia dintre părţi.
În ceea ce priveşte actele care nu pot fi declarate inopozabile pe cale pauliană, acestea sunt:
- actele care privesc drepturi nepatrimoniale ale debitorului, precum căsătoria, recunoaşterea
paternităţii, adopţia ş.a., deoarece încheierea lor implică o apreciere de ordin personal şi moral din partea
debitorului;
- actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului, pentru care aprecierea
personală din partea debitorului este esenţială. Renunţarea la repararea unui prejudiciu moral, refuzul de a
cere revocarea unei donaţii pentru ingratitudine sunt astfel de cazuri;
- actele juridice referitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale debitorului. Prin excepţie, acţiunea
pauliană este admisibilă şi în privinţa unor acte juridice la drepturi insesizabile, în cazurile prevăzute expres
de lege. În acest sens, art. 2259 C.civ., permite creditorilor ambelor părţi ale contractului de întreţinere să
solicite, pe cale pauliană, declararea contractului ca fiindu-le inopozabil. Creditorii întreţinutului vor justifica
un interes în ipoteza în care contractul de întreţinere este cu titlu oneros.
Condiţiile de exercitare
Din prevederile art. 1562-1565 C.civ. rezultă este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
- cu privire la creanţă, art. 1563 C.civ. impune singura condiţie ca acesta să fie certă la data formulării
acţiunii pauliene, în sensul de a avea o existenţă neîndoielnică (art. 662 alin. 2 C.pr.civ.), sigură şi că nu fie
stinsă la data formulării acţiunii revocatorii, indiferent dacă acesta este pură şi simplă sau afectată de o
condiţie rezolutorie, ori de un termen suspensiv în beneficiul creditorul.
- creanţa creditorului trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii actului a cărui inopozabilitate se
solicită. Această condiţie se impune prin aceea că numai creditorul anterior poate fi fraudat de un act
fraudulos ulterior al debitorului. Se apreciază, totuşi, că prin excepţie, creditorul posterior poate introduce
acţiunea pauliană când creanţa sa exista în principiu la data încheierii actului fraudulos, şi atunci când la
momentul perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul.
Dovada anteriorităţii cade în sarcina creditorului care promovează acţiunea pauliană, acesta putând recurge
la orice mijloc de probă.
Nefiind o măsură de executare silită, ci numai o măsură de conservare, acţiunea revocatorie nu impune
existenţa unui titlu executoriu din partea creditorului.
4
- actul încheiat de debitor cu terţul trebuie să fi cauzat creditorului un prejudiciu. De regulă prejudiciul
constă în crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului. Totuşi, crearea sau mărirea stării de
insolvabilitate a debitorului nu este una esenţială, fiind şi alte cazuri care pot produce creditorului un
prejudiciu. În doctrină este arătat cazul în care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanţă
specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al său, cum ar fi atunci când promitentul vânzător
dintr-o promisiune unilaterală de a vinde înstrăinează bunul promis unui terţ. Dacă beneficiarul promisiunii
îşi valorifică opţiunea pentru cumpărarea bunului, atunci contractul nu mai poate fi perfectat. Prin faptul că
creditorul nu mai poate beneficia de efectul principal al promisiunii, acesta suferă un prejudiciu.
Se arată că este îndeplinită condiţia prejudiciului atunci când se provoacă o însărcinare debitorului
prin ieşirea unei valori din activul patrimonial, fără ca în locul acesteia să intre ceva în schimb, cum ar fi
printr-o donaţia directă sau indirectă; prin încheierea de acte cu titlu oneros în care valoarea prestaţiilor este
dezechilibrată; prin încheierea de acte în care prestaţiile părţilor sunt echilibrate, dacă s-au primit în schimb
bunuri care sunt uşor de ascuns, cum sunt sumele de bani sau titlurile la purtător.
Sunt excluse, însă, actele prin care debitorul refuză să se îmbogăţească, cele prin care debitorul îşi
plăteşte o datorie sau dobândeşte noi obligaţii.
- existenţa fraudei debitorului la momentul încheierii actului atacat, indiferent de natura acestuia.
Proba fraudei debitorului se poate face prin intermediul oricărui mijloc de probă de către creditor inclusiv
prin recurgerea la prezumţii simple. Uneori, existenţa fraudei este prezumată de legiuitor cum este cazul
creditorilor personali ai moştenitorilor pot solicita constatarea inopozabilităţii partajului fără să fie obligaţi să
dovedească frauda copartajanţilor dacă, „deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fără
să fi fost convocaţi” (art. 1156 alin.4 C.civ.). În dovedirea acesteia trebuie avut în vedere faptul că frauda va
fi analizată lato sensu, fiind asimilată acesteia chiar simpla cunoaştere a debitorului că prin fapta prin
perfectarea actului contestat îi cauzează creditorului un prejudiciu.
Prin excepţie, în materia contractului de întreţinere condiţia fraudei din partea debitorului nu este
cerută. În acest sens, art. 2260 alin. 2 C.civ. dispune: „revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă
din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii contractului de întreţinere”.
- complicitatea terţului la frauda debitorului când acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui
contract cu titlu oneros sau o plată efectuată în temeiul unui atare act juridic (art. 1562 alin.2 C.civ.). Există
complicitate din partea terţului cocontractant atunci când acesta cunoştea faptul că prin încheierea actului
contestat pe cale pauliană se cauzează un prejudiciu creditorului, cum ar fi mărirea stării de insolvabilitate a
debitorului, participarea, intenţionată sau nu, a acestuia la fraudă, atitudinea sa subiectivă neavând relevanţă.
Cu referire la actele cu titlu gratuit, legea consideră că frauda debitorului este suficientă, astfel încât nu se
mai impune stabilirea complicităţii terţului, frauda putând fi comună sau nu părţilor contractante, fiind
indiferent dacă terţul cunoştea sau nu, urmărea sau nu, creşterea sau crearea insolvabilităţii cocontractantului
său - debitor al reclamantului.
„Dacă terţul dobânditor înstrăinează bunul unei alte persoane, acţiunea pauliană va putea fi îndreptată
împotriva subdobânditorului, sub rezerva îndeplinirii şi în raport cu acesta a tuturor condiţiilor ei de
admisibilitate, inclusiv a complicităţii sale la fraudă”.
Efecte
Prin admiterea acţiunii pauliene, actul atacat este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut
iniţiativa declanşării acţiunii, dar şi faţă de creditorii care au intervenit în cauză, potrivit art. 1565 alin. 1
C.civ. Astfel, actul atacat urmează a fi considerat ca lipsit de efectele sale în raporturile dintre creditorul
reclamant, pe de o parte şi terţul pârât, pe de altă parte, ceea ce permite creditorului să urmărească acel bun
pentru a-l executa silit, ca şi când nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului său, în limitele valorii creanţei,
ceea ce presupune că atunci când valoarea creanţei este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va
parţială, până la concurenţa creanţei.
Atunci când creditorul urmăreşte bunul, el nu va suporta concurenţa creditorilor chirografari ai
dobânditorului, pentru că, bunul nu a ieşit din patrimoniul debitorului şi nu a intrat în cel al terţului.
În tăcerea legii, care stabileşte doar inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditor, între părţi acesta
îşi menţine valabilitatea şi continuă să îşi producă efectele.
5
Alin. 2 al art. 1565 C.civ. prevede că terţul are dreptul de a păstra bunul cu obligaţia de a plăti
creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului, în acord
cu opinia potrivit căreia terţul are un drept de opţiune între a efectua plata către creditor sau a abandona
bunul în mâinile acestuia. Dar terţul dobânditor poate fi obligat la despăgubiri, în limita valorii actuale a
bunului, dacă urmărirea şi valorificarea acestuia nu mai este posibilă.
Terţul dobânditor cu titlu oneros care a fost evins de creditor sau care, păstrând bunul, l-a despăgubit
pe acesta, are un drept de regres împotriva debitorului, întemeiat de cele mai multe ori pe garanţia pentru
evicţiune. În schimb, terţul dobânditor cu titlu gratuit nu are un drept de regres împotriva debitorului, chiar
dacă şi cazul actelor cu titlu gratuit, transmiţătorul este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune (dacă a
promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului, potrivit art. 1018
C.civ.)
Dacă terţul nu plăteşte creditorului suma de bani reprezentând prejudiciul suferit de acesta prin
încheierea actului fraudulos, ca urmare a admiterii acţiunii pauliene, bunul va fi indisponibilizat până la
încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea (art. 1565 alin. 2 teza a II-a C.civ.), cu
aplicarea prevederilor legale referitoare la publicitatea şi la efectele clauzei (art. 1565 alin.2 teza finală
coroborat cu art. 628 alin.2 C.civ.). Actele de înstrăinare privitoare la bunul astfel indisponibilizat încheiate
de către terţul dobânditor, pot fi declarate nule, la cererea creditorului (art. 1565 alin.2 teza finală coroborat
cu art. 629 alin.2 C.civ.).
Admiterea acţiunii revocatorii nu produce niciun efect faţă de ceilalţi creditori care nu au iniţiat ori
intervenit în acţiunea pauliană, acesta rămânând opozabil, în continuare, faţă de toţi ceilalţi creditori, prin
aplicarea principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti. Astfel, exercitând un drept propriu,
creditorii care au iniţiat sau au intervenit în cauză vor evita concursul celorlalţi creditori, fiind ţinuţi să
respecte scadenţele şi cauzele de preferinţă existente între ei.
Prescripţia dreptului la acţiune pauliană
Potrivit art. 1564 C.civ., cu excepţia situaţiilor în care există prevedere legală contrară, „dreptul la
acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiciul ce rezultă din actul atacat”, numai că este necesar ca nici dreptul de creanţă al creditorului să nu
se fi prescris extinctiv. Astfel, trebuie avute în vedere atât termenul special de prescripţie prevăzut de art.
1564 C.civ., cât şi termenul de prescripţie al dreptului de creanţă protejat prin intermediul acţiunii pauliene
care este termenul general de 3 ani.
3. Garanţiile personale
3.1. Fideiusiunea
Art. 2280 C.civ. defineşte fideiusiunea ca fiind „contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă
de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în
schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.
Noţiunea de fideiusiune are dublă accepţiune: garanţie personală şi contractul prin care se constituie
această garanţie.
Prin constituirea fideiusiunii, fideiusorul se obligă să execute obligaţia debitorului din raportul juridic
obligaţional principal, dacă acesta din urmă nu o execută. Această obligaţie poate fi preexistentă,
concomitentă sau ulterioară (viitoare) fideiusiunii.
Aceasta este o garanţie personală, fideiusorul garantând executarea obligaţie debitorului cu întreg
patrimoniul său. Este o garanţie personală accesorie, o obligaţie care este în sarcina fideiusorului, de natură
contractuală chiar şi în acele situaţii în care rezultă din lege sau este impusă printr-o dispoziţie a instanţei
(art. 2281 C.civ. „Fideiusiunea obligatorie”), fideiusorul neputând fi obligat în lipsa manifestării propriei
voinţe.
Obligaţia garantată poate fi o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face, obligaţie principală ce
trebuie să fie valabilă (art. 2288 alin.1 C.civ.), nulitatea sa atrăgând şi nulitatea obligaţiei accesorii, a celei de
fideiusiune. Numai prin excepţie, în situaţia expres prevăzută de art. 2288 alin. 2 C.civ., nulitatea relativă a
6
obligaţiei principale nu aduce atingere valabilităţii fideiusiunii, şi anume în situaţia în care debitorul
principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea această împrejurare.
Orice obligaţie pentru care legea nu impune constituirea exclusiv a unei garanţii reale sau a unei alte
garanţii personale poate fi garantată prin fideiusiune.
Legea (art. 2284 C.civ.) permite ca fideiusiunea să fie constituită pentru a garanta obligaţia unui alt
fideiusor. Prin aceasta fideiusorul care garantează pentru un alt fideiusor se obligă tot faţă de creditorul
obligaţiei principale, însă în subsidiar, în cazurile reglementate de art.2304 C.civ., şi anume atunci când
„debitorul principal şi toţi fideiusorii săi sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin efectul unor excepţii
personale”. Fideiusorul fideiusorului va fi parte a unui nou raport juridic obligaţional.
Limitele fideiusiunii sunt determinate de limitele obligaţiei garantate (art.2289 C.civ.) prin raportare la
„cuantumul, natura sau condiţiile în care a fost asumată obligaţia principală”. Acestea sunt determinate, pe
de o parte, de voinţa părţilor şi, pe de altă parte, de obligaţia principală: obligaţia în sine – „ceea ce este
datorat de debitorul principal” şi valoarea acestei obligaţii precum şi a cheltuielilor de executare - și
„condiţiile mai oneroase”. Sancţiunea nerespectării acestor limite constă în reducerea obligaţiei de garantare
la limitele şi condiţiile obligaţiei principale. Clauzele neclare privitoare la limitele fideiusiunii se vor
interpreta în favoarea fideiusorului, prin aplicarea prevederilor art. 1269 alin. 3 C.civ.
Potrivit art. 2290 C.civ., dacă părţile nu prevăd asupra a ce se întinde obligaţia de garantare – condiţii
şi limite -, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile
ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
Contractul de fideiusiune este:
- prin esenţa sa un contract accesoriu raportului juridic obligaţional principal – indiferent de natura
obligaţiei garantate (art.2288 C.civ.) sau de izvorul acesteia;
- prin natura sa unilateral (art.1171 teza a II-a C.civ.). Cu toate acestea, părţile pot conveni ca
fideiusorul să se oblige „în schimbul unei remuneraţii”, iar dacă acesta are caracterul unei contraprestaţii
reale a obligaţiei de garantare, contractul de fideiusiune va fi sinalagmatic (art. 1171 teza I-a C.civ.).
- cu titlu gratuit sau cu titlu oneros („în schimbul unei remuneraţii”). Astfel, dacă fideiusorul pretinde
creditorului garantat o asemenea contraprestaţie, fideiusiunea va fi un contract cu titlu oneros, sinalagmatic.
Deoarece contractul de fideiusiune se încheie între fideiusor şi creditorul garantat, în măsura în care
contraprestaţia este în sarcina debitorului principal, nu a creditorului garantat, contractul de fideiusiune
rămâne unul cu titlu gratuit.
- intuitu personae, deoarece fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există
stipulaţie contrară (art. 2319 C.civ.);
- contract solemn (art. 1174 alin.3 C.civ.), deoarece art. 2282 C.civ. dispune că „fideiusiunea nu se
prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute”.
Încheierea contractului de fideiusiune presupune îndeplinirea condiţiilor esenţiale necesare pentru
validitatea contractului, enumerate de alin.1 al art.1179 C.civ., condiţiile specifice stabilite de art. 2285
C.civ. și condiţia formei solemne.
Capacitatea de a contracta a fideiusorului. Pentru fideiusor condiţia capacităţii este reluată de art.
2285 C.civ, respectiv fidiusorul să fie o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în România
bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază în România, cu excepția situației când
creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.
Astfel, potrivit art. 2285 alin.1 teza I-a C.civ., debitorul care este obligat să constituie o fideiusiune
trebuie să prezinte o persoană: a) capabilă de a se obliga; b) care are şi menţine în România bunuri suficiente
pentru a satisface creanţa; c) care domiciliază în România. Aceste condiţii trebuie îndeplinite la data
încheierii contractului de fideiusiune, în caz contrar debitorul trebuind să prezinte un alt fideiusor (art.2285
alin.1 teza a II-a C.civ.) ori, în cazul fideiusiunii legale sau judiciare să ofere o altă garanţie, considerată
suficientă (art.2286 C.civ.). În privinţa bunurilor, condiţia trebuie îndeplinită pe toată durata contractului de
fideiusiune.
Deoarece fideiusiunea are întotdeauna ca izvor un contract, fideiusorul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta, respectiv capacitatea deplină de exerciţiu, iar atunci când fideiusiunea este cu titlu gratuit, să aibă
7
capacitatea de a încheia acte cu titlu gratuit. În cazul persoanelor juridice, se aplică principiul specialităţii
capacităţii, astfel că persoanele juridice cu scop patrimonial pot dobândi calitate de fideiusor (art. 206 alin. 1
C.civ.), cu excepţia situaţiilor în care sunt instituite prin lege incapacităţi speciale. În schimb, personale
juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care
sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (art.206 alin.2
C.civ.) nu pot avea această calitate.
Formele fideiusiunii
Fideiusiunea poate fi convenţională sau obligatorie, cea din urmă fiind impusă fie de lege, fie de
instanţa de judecată. Acestor forme li se adaugă fideiusiunea asimilată (art. 2292 C.civ.).
Fideiusiunea obligatorie poate fi legală sau judiciară (art.2281 C.civ.).
Codul civil reglementează, spre exemplu, un caz de fideiusiune legală în cadrul art. 726 alin.1, potrivit
căruia: „În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale”, fără a distinge după cum acesta poate fi reală sau personală.
În schimb, art.117 C.civ. reglementează un caz de fideiusiune judiciară. Astfel, la numirea sau, după
caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca
tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În funcţie de
împrejurări, instanţa stabileşte felul dar şi întinderea garanţiilor.
Art. 2292 C.civ. reglementează fideiusiunea asimilată: „în cazul în care o parte se angajează faţă de o
altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al
obligaţiei de restituire a împrumutului”.
Efectele fideiusiunii între creditor şi fideiusor
Acestea sunt reglementate de art. 2293-2304 C.civ. şi, în măsura în care nu contravin regulilor speciale
în materie, şi regulilor de drept comun din materia contractelor.
Potrivit art. 2293 C.civ., fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă
acesta nu o execută, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 2300 C.civ., respectiv atunci când fideiusorul se
obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar. În situaţia în care
debitorul îşi nu execută obligaţia, după data scadenţei, creditorul are un drept de opţiune între a se îndrepta
împotriva debitorului sau direct împotriva fideiusorului - fără să fie obligat să îl urmărească în prealabil pe
debitor, chiar dacă obligaţia fideiusorului are un caracter accesoriu şi subsidiar în raport de obligaţia
principală -, sub rezerva invocării de către cel din urmă a beneficiului de discuţiune, cu unele excepţii. Dacă
în procesul dintre creditor şi debitor nu a fost introdus şi nu a fost parte şi fideiusorul, acesta, pentru a putea
fi urmărit, va trebui să fie chemat în judecată separat şi să i se respecte toate garanţiile procesuale.
Obligaţia fideiusorului are caracter subsidiar faţă de cea a debitorului. Din acest caracter rezultă că,
după scadenţa obligaţiei principale, el poate să execute de bună voie obligaţia garantată, urmând a exercita
regresul împotriva debitorului, ori, dacă s-a pornit de către creditor urmărirea împotriva sa, poate să invoce
lipsa punerii în întârziere a debitorului – aceasta constituind o condiţie a executării silite (art. 1516 alin.2
pct.1 C.civ.) -, cu excepţia situaţiilor când acesta din urmă este de drept în întârziere.
Fideiusorul convenţional sau legal - nu şi cel judiciar (art.2294 alin.2 C.civ.) - poate invoca unul dintre
mijloacele sale specific de apărare, şi anume beneficiul de discuţiune (art. 2294 C.civ.), respectiv să ceară
creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, cu excepţia situaţiilor în care a renunţat
expres la acest beneficiu, şi sub condiţia ca invocarea beneficiului să se facă înainte de începerea dezbaterii
în fond a procesului („înainte de judecarea fondului procesului”). Din coroborarea art. 2294, 2295 şi 2300
C.civ. rezultă că fideiusorul nu are beneficiul de discuţiune, dacă nu contestă mai întâi validitatea
contractului de fideiusiune, în următoarele cazuri:
a) în cazul în care a renunţat expres la acest beneficiu, inclusiv prin neinvocarea acestuia în termenul
stabilit de art.2295 alin.1 C.civ.;
b) dacă s-a obligat împreună cu debitorul principal, cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor
solidar;
c) în cazul fideiusiunii judiciare.
8
Urmare a invocării beneficiului de discuţiune, urmărirea fideiusorului este suspendată, creditorul fiind
obligat să se îndrepte de îndată împotriva debitorului principal.
Fideiusorul (ori fideiusorul fideiusorului), inclusiv cel solidar, datorită caracterului accesoriu al
obligaţiei sale faţă de cea a debitorului principal (ori a fideiusorului), are la îndemână, pe lângă beneficiul de
discuţiune, şi de posibilitatea de a opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune
debitorul principal (ori ale fideiusorului), afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care
sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor (art.2296 C.civ.).
Un alt mijloc specific de apărare al fideiusorului îl constituie beneficiul de diviziune, care presupune
pluralitatea de fideiusori. Art. 2297 C.civ. dispune. „Atunci când mai multe persoane s-au constituit
fideiusori ai aceluiaşi debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie şi va
putea fi urmărită ca atare, însă cel urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, dacă nu a renunţat în mod
expres la acesta”. Invocarea beneficiului de diviziune este o facultate a fideiusorului – sub condiţia să nu fi
renunţat la ea (art. 2297 C.civ.) sau să se fi angajat cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar (art.
2300 C.civ.).
De asemenea, creditorul poate alege să îşi dividă urmărirea (art.2299 C.civ.) deoarece solidaritatea
fideiusorilor a fost instituită în favoarea sa, indiferent dacă această se realizează prin intermediul unei acţiuni
unice, fie prin urmărirea separată a unui anumit fideiusor doar pentru partea acestuia din urmă.
Un alt „beneficiu” specific, o măsură de protecţie a fideiusorului, dar şi de încetare a fideiusiunii, este
excepţia subrogaţiei, reglementată de art. 2315 C.civ. Potrivit art. 2305 C.civ., fideiusorul care a plătit
datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului, însă în
măsura în care, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este
liberat în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.
Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor
Ca urmare a plăţii de către fideiusor a obligaţiei debitorului principal, potrivit art. 2305 C.civ., cel
dintâi se subrogă de drept „în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului”. Astfel,
fideiusorul are un drept de opţiune între a urma calea regresului împotriva debitorului în condiţiile art. 2306
şi 2307 C.civ., fie o acţiune personală, întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri fie acţiunea
subrogatorie, în locul creditorului plătit, în condiţiile art.1593-1598 C.civ.
Efectele fideiusiunii între fideiusori
Cofideiusorul care a plătit creanţa garantată are la îndemână două acţiuni: o acţiune personală
întemeiată pe gestiunea de afaceri şi o acţiune subrogatorie.
Art. 2313 C.civ. reglementează regresul fideiusorului care a plătit datoria contra celorlalţi fideiusori. În
cazul pluralităţii de fideiusori, cel care a plătit datoria are drept de regres împotriva debitorului principal (art.
2306 C.civ.) dar şi împotriva celorlalţi fideiusori, în cazurile în care putea, chiar înainte de a plăti, să se
îndrepte împotriva debitorului (art. 2313 alin.1 şi 2 C.civ.), respectiv în situaţiile în care este permis
„regresul anticipat”, fără ca acţiunea să fie condiţionată de exercitarea efectivă a regresului împotriva
debitorului. Un fideiusor nu îi poate obliga pe ceilalţi să plătească înaintea sa, obligaţia lor fiind solidară (art.
2297 C.civ.). Însă această solidaritate nu subzistă şi în cazul regresului fideiusorului care a plătit, obligaţia
devenind divizibilă, astfel că ceilalţi vor fi ţinuţi fiecare pentru partea sa (art. 1442 alin. 1 C.civ.) stabilită pe
cale legală, convenţională, prin contractul de fideiusiune sau printr-unul ulterior, ori, în lipsa, în baza
prezumţiei de egalitate instituită de art.1423 C.civ. Astfel, fideiusorul care a plătit creditorului întreaga
obligaţie, în caz de insolvabilitate a debitorului principal, va suporta pierderea corespunzătoare părţii sale,
similar riscului insolvabilităţii unuia dintre fideiusori (alin.3 al art.2313 C.civ.).
Încetarea fideiusiunii
Potrivit art. 1615 C.civ., obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie,
imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri prevăzute de lege. Fideiusiunea poate înceta
pe cale directă atunci când modul de stingere vizează chiar obligaţia de garanţie (prin expirarea termenului
pentru care s-a constituit garanţia – art. 2316 C.civ.; prin fapta creditorului – art. 2315 C.civ.; prin decesul
fideiusorului – art. 2319 C.civ.; prin încetarea unei anumite funcţii a debitorului principal – art. 2320 C.civ.)
sau pe cale indirectă, ca urmare a stingerii obligaţiei garantate (în cazul imposibilităţii fortuite de executare –
art. 1634 C.civ.; prin compensaţie - art. 1621 C.civ.; prin confuziune - art. 1626 C.civ.; prin remiterea de
9
datorie făcută debitorului principal - art. 1633 C.civ.; novaţie – art. 1613 C.civ.), potrivit principiului
accesorium sequitur principale.
Art. 2314 C.civ. reglementează efectele confuziunii într-o situaţie particulară, şi anume aceea în care
are loc confuziunea calităţilor de debitor principal şi fideiusor. Astfel, prin reunirea calităţii de debitor şi
fideiusor în aceeaşi persoană ca urmare a decesului fideiusorului, fideiusiunea încetează (art.2319 C.civ.),
dar creditorul va beneficia de bunurile intrate în patrimoniul creditorului ca urmare a transmisiunii
universale. Dacă această confuziune este urmare a decesului debitorului principal, datoria va intra în pasivul
patrimoniului fideiusorului, care constituie garanţia generală a creditorilor. În ambele situaţii, raportul
obligaţional principal rămâne valabil, iar dacă fideiusorul a fost garantat de un alt fideiusor, această
fideiusiune rămâne şi ea valabilă.
În alte cazuri de confuziune, fie se stinge obligaţia de garantare (prin confuziunea calităţii de fideiusor
şi creditor – art. 1626 C.civ.), fie cea principală (prin confuziunea calităţii de debitor şi creditor). În schimb,
urmare a desfiinţării confuziunii, potrivit art. 1628 C.civ., obligaţia va renaşte retroactiv.
Încetarea fideiusiunii poate opera şi în cazul prevăzut de art. 2315 C.civ., prin „liberarea fideiusorului
prin fapta creditorului”.
În cazul fideiusiunii - convenţionale ori legale - dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori
nedeterminate sau pentru o perioadă nedeterminată, potrivit art. 2316 C.civ., fideiusiunea poate înceta după 3
ani, prin notificarea făcută debitorului, creditorului şi celorlalţi fideiusori, dacă, între timp, creanţa nu a
devenit exigibilă. Dacă anterior împlinirii termenului de 3 ani de la constituirea fideiusiunii creanţa devine
exigibilă, înseamnă că obligaţia fie a devenit prezentă (s-a născut), fie limitele sale au fost determinate (este
lichidă), fie a fost stabilit un termen.
Art. 2317 C.civ. reglementează liberarea fideiusorului ca urmare a stingerii obligaţiei principale prin
darea în plată, ca o aplicaţie a regulii de drept comun înscrisă în art.1492 C.civ., renaşterea obligaţiei
garantate nefiind urmată şi de renaşterea obligaţiei de garanţie.
Art. 2318 C.civ. reglementează două situaţii în care stingerea fideiusiunii este determinată de scadenţa
obligaţiei garantate şi de atitudinea diligentă sau nu a creditorului. Astfel, fideiusorul rămâne ţinut şi după
împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva
debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă. De asemenea,
fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale şi în cazul în care fideiusorul a
limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligaţiei principale, iar acţiunea împotriva debitorului
principal este introdusă în termen de două luni de la scadenţă.
Potrivit art. 2319 C.civ. fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie
contrară, succesorii nefiind ţinuţi de obligaţia de garanţie a autorului lor.
Art. 2320 C.civ. stabileşte că fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de
debitorul principal se stinge la încetarea acestei funcţii, cu excepţia datoriilor existente la încetarea
fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen pentru care rămâne obligat
3.2. Garanţiile autonome

Garanţii autonome sau independente sunt instrumente de garantare care, de regulă, sunt emise de
instituţiile financiar-bancare şi, numai prin excepţie, de alte persoane participante la comerţul internaţional.
a) Scrisoarea de garanţie
Art. 2321 alin.1 C.civ. defineşte scrisoarea de garanţie ca fiind „angajamentul irevocabil şi
necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite
ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o
sumă de bani unei terţe persoane‚ denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.
b) Scrisoarea de confort
Art. 2322 alin.1 teza I-a C.civ. defineşte scrisoarea de confort ca fiind acel angajament irevocabil şi
autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte
persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său.
4. Privilegiile
10
Noţiune
Art. 2333 C.civ. prevede că „privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale”.
Privilegiile nu conferă titularilor un drep distinct ci sunt simple cauze de preferinţă în virtutea cărora
creditorul privilegiat are numai dreptul de a fi plătit cu prioritate din preţul obţinut în urma vânzării bunului
grevat în concurs cu alţi creditori. Ele nu conferă creditorului dreptul de a urmări bunului sau de a-l vinde,
dar privilegiatul poate solicita vânzarea bunului în vederea realizării propriei creanţe, atât timp cât el se află
în patrimoniul debitorului, în temeiul garanţiei generale.
Creditorii privilegiaţi pot, asemenea celorlalţi creditori, să urmărească bunurile debitorului dar fără a
beneficia de un drept distinct de urmărire ca în cazul drepturilor reale.
Ordinea de preferinţă, în cazul privilegiilor, este dată de lege (art. 2336 alin.1 C.civ.), dacă acestea sunt
diferite (art. 2342 C.civ.), în caz contrar creanţele privilegiate fiind satisfăcute proporţional cu valoarea lor
indiferent de îndeplinirea formalităţilor de publicitate sau de momentul naşterii lor. Aceasta spre deosebire
de garanţiile reale a căror ordine de preferinţă este dată de principiul prior tempore, potior iure.
Caractere juridice
Privilegiile sunt garanţii legale - izvorul lor fiind numai legea (art. 2333 alin.1 C.civ.) -, sunt, prin
natuura lor, indivizibile (art. 2333 alin.2 C.civ.) - bunul în integralitatea sa precum şi fiecare parte a acestuia
fiind afectate garantării creanţei privilegiate în totalitatea ei -, creditorul fiind în drept să renunţe la
indivizibilitate, și constituie accesorii ale creanţelor garantate.
Clasificare
Privilegiile se clasifică în generale şi speciale.
Art. 2338 C.civ., privitor la privilegiile generale, constituie o normă de trimitere la reglementările de
procedură: „privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă”.
Potrivit art. 865 alin.1 C.pr.civ., rangul creanţelor generale este dat de următoarea ordine cerută din
considerente de protecţie a anumitor creditori:
a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită,
pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al
creditorilor, precum şi creanţele născute împotriva debitorului pentru cheltuielile efectuate cu ocazia
îndeplinirii condiţiilor sau formalităţilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului
adjudecat şi înscrierea acestuia în registrul de publicitate;
b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;
c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor,
potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate
temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces,
acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor
cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a
altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii,
datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor
speciale;
f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin
fapte ilicite;
h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări
de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
i) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
j) alte creanţe.
Cu toate acestea, potrivit art. 867 C.pr.civ., creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj,
ipotecă sau alte drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei
11
rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor reprezentând salarii şi alte
datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi
îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor,
refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi
creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii
Codul civil stabileşte doar două privilegii speciale mobiliare, potrivit art. 2339 alin. 1 C.civ., creanţele
privilegiate asupra anumitor bunuri mobile fiind:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru
serviciul sau exploatarea unei întreprinderi.
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se
exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
Opozabilitatea privilegiilor
Potrivit art. 2334 C.civ., privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în
registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel, soluţie justificată de izvorul lor – legea – şi de
natura juridică de simple cauze de preferinţă.
Prin excepţie, potrivit art. 2342 alin.2 C.civ., în concurs cu ipoteca mobiliară, privilegiul special poate
fi opus numai dacă este înscris la arhivă, înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă iar în concurs cu ipoteca
imobiliară, privilegiul special poate fi opus numai dacă a fost înscris primul în cartea funciară.
Concursul între creditorii privilegiaţi
Art. 2336 alin. 1 C.civ. dispune că rangul privilegiilor se stabileşte prin lege. Alin. 2 al aceluiaşi articol
stabileşte că privilegiile reglementate de Codul civil au rang prioritar faţă de cele stabilite, fără indicarea
rangului, prin legi speciale, potrivit regulii generalia specialibus non derogant.
În caz de concurs între privilegii, creanţele privilegiate speciale prevăzute la art. 2339 C.civ. se satisfac
înaintea celorlalte privilegii (art. 2342 alin.1 pct. 1 C.civ.). În ipoteza concursului între privilegiile speciale
mobiliare reglementate de art. 2339 alin. 1 C.civ. creanţa vânzătorului este preferată creanţei celui care
exercită un drept de retenţie (art. 2339 alin. 2 C.civ.), această ordine neputând fi modificată prin voinţa
părţilor, sub sancţiunea inexistenţei unei asemenea stipulaţii.
Din coroborarea art. 2336 alin. 2, art. 2339 alin. 2, art. 2342 alin.1 pct. 1 C.civ., art. 865 alin.1 şi art.
867 C.pr.civ. rezultă următoarea ordine de preferinţă în caz de concurs între privilegii:
1. creanţele reprezentând cheltuieli de judecată prevăzute de art. 865 alin.1 lit. a C.pr.civ.;
2. cheltuielile de înmormântare a debitorului prevăzute de art. 865 alin.1 lit. b C.pr.civ.;
3. creanţa vânzătorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. a C.civ. dacă a fost „conservată în condiţiile
legii”;
4. creanţa retentorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ. dacă a fost „conservată în condiţiile
legii”;
5. creanţele prevăzute de art. 865 alin.1 lit. c-i C.pr.civ.;
6. creanţa vânzătorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. a C.civ. dacă nu au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate („conservare”);
7. creanţa retentorului prevăzută la art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ. dacă nu au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate („conservare”);
8. alte creanţe, inclusiv creanţele stabilite, fără indicarea rangului, prin legi speciale.
Concursul dintre creditorii privilegiaţi şi celelalte categorii de creditori
Ca regulă generală, creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori - ipotecari, chirografari, şi
privilegiaţi cărora legea le-a acordat un rang inferior -, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost
înscrise mai înainte (art. 2335 C.civ.).
În caz de concurs între privilegiile speciale şi ipotecă sau gaj, se satisfac mai întâi creanţele privilegiate
asupra unor bunuri mobile şi apoi creanţele garantate cu ipotecă sau gaj (art. 2342 alin 1 C.civ.) care nu au
fost înscrise.
12
În concursul dintre creditorul care beneficiază de un privilegiu şi titularul unei ipoteci mobiliare
perfecte, primul va avea prioritate dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit
perfectă. Perfectarea ipotecilor mobiliare este condiţionată de eficacitatea acesteia şi de îndeplinirea
formalităţilor de publicitate (art. 2409 C.civ.), astfel că în situaţia în care privilegiul special este înscris în
arhivă înainte de îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, privilegiatul va fi preferat ipotecarului.
În concursul dintre creditorul care beneficiază de un privilegiu şi titularul unei ipoteci imobiliare,
primul va avea prioritate dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost
înscrisă. Astfel, pentru a avea prioritate creditorul privilegiat este necesar ca cererea de înscriere a
privilegiului să fie anterioară celei de înscriere a ipotecii.
Stingerea privilegiilor
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligaţia garantată, dacă nu există
prevedere legală contrară (art. 2337 C.civ.).
Privilegiul retentorului unui bun mobil există atât timp cât dreptul de retenţie subzistă (art. 2339 alin.1
lit. b C.civ.). Astfel, dreptul de retenţie şi privilegiul încetează: dacă cel interesat consemnează suma pretinsă
sau oferă retentorului o garanţie suficientă, aceste cazuri de încetare fiind specifice dreptului de retenţie
(art.2499 alin.1 C.civ.); prin pieirea bunului; prin remiterea voluntară care echivalează cu o renunţare tacită;
ca sancţiune în urma exercitării abuzivea retenţiei.
De asemenea, privilegiul special se stinge prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului (art.
2340 C.civ.).
Prin excepţie, privilegiul vânzătorului asupra bunului mobil vândut nu se stinge prin înstrăinarea lui de
către cumpărător, dacă nici preţul celei de-a doua vânzări nu este plătit, iar vânzătorul va fi preferat primului
cumpărător (art. 2341 C.civ.). Privilegiul va continua să existe şi atunci când cumpărătorul pierde temporar
posesia efectivă prin depozit sau gaj.
Potrivit art. 2330 alin. 2 C.civ., privilegiul se va strămuta asupra sumelor datorate în temeiul
exproprierii pentru cauză de utilitate publică, chiar dacă exproprierea este privită drept o cauză de stingere a
dreptului de proprietate (alin. 3 al art. 562 C.civ. intitulat „Stingerea dreptului de proprietate”).
În cazul privilegiului retentorului, proprietarul păstrează atributele dreptului său, inclusiv poate să
înstrăineze bunul, dar dreptul de retenţie îi este opozabil dobânditorului şi nu se pierde înainte de
îndestularea creanţei garantate, astfel că retentorul va avea prioritate la urmărirea bunului care se află în
mâinile sale.
Transformarea bunului vizează ipoteza în care modificările aduse bunului sunt de aşa natură încât fie el
nu mai poate identificat în mod distinct datorită incorporării într-un alt bun fie a rezultat un bun nou.
Pieirea bunului constituie o cauză de stingere comună celor două privilegii mobiliare speciale
reglementate de Codul civil, dar având un alt temei legal. Privilegiul vânzătorului se va stinge în temeiul art.
2340 C.civ. iar cel al retentorului în temeiul art. 2339 alin.1 lit. b coroborat cu art. 2495 C.civ. Totuşi, în
cazul în care bunul a fost asigurat ori au fost acordate despăgubiri, conform art. 2330 C.civ., privilegiul se va
strmuta asupra indemnizaţiei de asigurare sau, după caz, asupra sumei datorate cu titlu de despăgubire.
13
!!! Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de
Poliție pe perioada suspendării activităților didactice „față în față”.
Bucureşti, 1909
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 2003

elearning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro. Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!
TEMA 14. GARANTAREA OBLIGAȚIILOR II
1. IPOTECA
Noţiune. Caractere juridice

Codul civil defineşte ipoteca în art. 2343: „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii”, o garanţie „fără deposedare extinsă ce cuprinde în conţinutul său
atât ipoteca imobiliară clasică ... cât şi ipotecă mobiliară”.
Dreptul de ipotecă reprezintă un drept real accesoriu, o garanţie având ca obiect un bun mobil sau imobil
al debitorului sau al altei persoane, constituit fără deposedare şi care conferă creditorului ipotecar dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă asupra respectivului bun.
Ipoteca este un drept real, accesoriu, indivizibil şi specializat.
Având ca scop asigurarea realizării obligaţiei garantate, dreptul real de ipotecă conferă titularului său un
drept de urmărire şi un drept de preferinţă, acesta putând să urmărească şi să valorifice bunul grevat în mâinile
oricui el s-ar găsi, chiar dacă a fost înstrăinat de către constituitor (art. 2345 C.civ. şi art. 2360 C.civ.) şi să îşi
realizeze cu prioritate creanţa înaintea creditorilor chirografari dar şi a altor creditorilor care beneficiază de
alte garanţii de rang inferior (art. 2345 alin.2 C.civ.).
Ipoteca urmează soarta obligaţia garantate, naşterea dreptului de ipotecă fiind condiţionată de
valabilitatea creanţei garantate, care, în principiu, este prealabilă sau concomitentă ipotecii dar poate fi şi
ulterioară, în ipoteza garantării unei obligaţii viitoare. Mai mult, odată cu transmiterea sau stingerea obligaţie
principale, va opera şi transmiterea sau stingerea ipotecii, cu excepţia situaţiei în care prescripţia dreptului la
acţiune privind creanţa principală s-a prescris, ceea ce nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară,
creditorul ipotecar putând, în continuare urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate,
în limita valorii acestor bunuri (art. 2504 alin. 1 C.civ.).
Art. 2372 C.civ. instituie principiul specializării ipotecii convenţionale, în sensul determinării sumei
pentru care aceasta a fost constituită, a identificării părţilor, a cauzei ce a determinat instituirea sa, precum şi
a descrierii bunului sau a bunurilor ipotecate.
Potrivit art. 2350 alin. 1 C.civ., care reia parţial prevederile art. 2343 C.civ., „ipoteca poate avea ca
obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale”.
Alin. 2 al art. 2350 C.civ. instituie posibilitatea constituirii ipotecii asupra universalităţilor de bunuri,
alături de bunurile privite în mod individual care trebuie să fie determinate ori determinabile, deci şi viitoare.
În acest sens, al determinării bunurilor de fac obiectul ipotecii sunt şi dispoziţiile art. 2372 alin. 2 C.civ. care
impun ca în conţinutul contractului de ipotecă să fie cuprinsă „descrierea suficient de precisă” a acestora.
Ipoteca asupra universalităţilor de bunuri priveşte universalităţile de fapt, nu pe cele de drept care au în
conţinutul lor atât drepturi cât şi obligaţii. Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci
când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont
de cantitatea şi natura bunurilor (art. 2357 alin.2 C.civ.).
Pot fi ipotecate numai bunurile alienabile şi sesizabile, precum şi cele a căror inalienabilitate sau
insesizabilitate a fost consacrată pe cale convenţională, soluţie rezultată din interpretarea per a contrario a
prevederilor art. 2351 C.civ. („Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate” şi „Ipotecarea
bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situaţiile în care
bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convenţională”).
Pot fi ipotecate imobilele prin natura lor, cele prin încorporaţie, prin destinaţie sau prin obiectul la care
se aplică precum şi mobilele prin natura lor, prin anticipaţie sau prin determinarea legii, inclusiv drepturile de
creanţă.
Bunurile mobile corporale care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot fi
ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat (art. 2356 alin. 1 C.civ.). Dacă ipoteca (mobiliară) a fost constituită
asupra acestora anterior încorporării, ea continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine accesoriul
unui imobil, cu excepţia situaţiei în care este vorba despre materiale de construcţie sau alte asemenea bunuri
1
încorporate într-o construcţie sau într-o altă amelioraţiune a unui teren, ipoteca asupra lor stingându-se (art.
2356 alin. 2 C.civ.).
Dacă ipoteca se constituie asupra unei cote-părţi indivize, iar în urma partajului sau a unui alt act
constitutiv ori translativ de drepturi constituitorul păstrează vreun drept asupra unei părţi materiale din bun,
ipoteca ce fusese constituită asupra unei cote-părţi indivize din dreptul asupra bunului se strămută de drept
asupra părţii respective din bun, însă numai în limita valorii cotei-părţi indivize (art. 2353 alin. 1 C.civ.).
Atunci când constituitorul nu păstrează niciu drept asupra unei părţi materiale din bun ipoteca se strămută de
drept asupra sumelor cuvenite constituitorului, care se se consemnează într-un cont bancar distinct purtător de
dobânzi la dispoziţia creditorilor care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate, constituitorul neputând
dispune de aceste sume până la stingerea tuturor creanţelor garantate decât cu acordul tuturor creditorilor
ipotecari ori privilegiaţi, cu excepţia perceperii dobânzilor (art. 2353 alin. 2 coroborat cu art. 2331 C.civ.). Art.
2353 C.civ. reglementează două cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular, în care ipoteca se strămută de
drept fie asupra părţii din bun ce revine constituitorului sau a întregului bun dacă acesta i-a fost atribuit în
întregine, cu respectarea valorii cotei-părţi asupra căreia fusese constituită iniţial ipoteca, fie asupra asupra
sumelor obţinute de către constituitor ca urmare a constituirii sau transferului dreptului său prin acte cu titlu
oneros către un terţ.
Art. 2352 C.civ. reglementează efectele stingerii dezmembrămintelor dreptului de proprietate în cazul
constituirii ipotecii asupra nudei proprietăţi. Astfel, ipoteca, în această situaţie se va extinde, ex lege, asupra
proprietăţii depline, fără a fi necesar consimţământul proprietarului.
Situaţia în care bunuri ipotecate fac obiectul accesiunii este reglementată de art. 2355 C.civ. Art. 482
C.civ. defineşte accesiunea ca fiind „un mod de dobândire a proprietăţii în ipoteza în care lucrurile ce se unesc
aparţin unor proprietari diferiţi şi, urmare a încorporării, lucrul mai puţin important va intra în proprietatea
celui ce este titularul dreptului de proprietate ce are ca obiect lucrul mai important”. În cazul în care bunul
grevat este bunul principal, urmare a accesiunii, ipoteca se va extinde şi asupra celui accesoriu (asupra valorii
acestuia incorporată în valoarea celui principal).
În mod similar, potrivit art. 699 C.civ., la stingerea dreptului de superficie prin expirarea termenului,
ipotecile care grevează dreptul de superficie: se strămută de drept asupra sumei primite de la proprietarul
terenului care a devenit proprietarul asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune; se extind de
drept asupra terenului când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea
acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, şi proprietarul terenului cere obligarea constructorului
să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia; se
strămută de drept asupra materialelor în cazul în care constructorul refuză să cumpere terenul şi ridică, pe
cheltuiala sa, construcţia clădită pe teren şi repune terenul în situaţia anterioară.
Dacă bunul ipotecat este mobil, ipoteca se va menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului
grevat şi se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri, dobânditorul
bunului astfel creat fiind ţinut de ipotecă, indifierent dacă este vorba de debitor, proprietarul bunului neipotecat
ori cel care a prestat munca, sau ambii, dar dacă bunurile mobile pot fi separate, oricare dintre proprietari poate
solicita separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar, nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o
zecime din valoarea bunului său (art. 600 C.civ.). De asemenea separarea bunurilor poate fi cerută şi de către
creditorii ipotecari, dacă bunurile ce se unesc prin accesiune fac obiectul mai multor ipoteci (art. 159 din Legea
nr. 71/2011).
Izvoarele ipotecii sunt contractul şi legea. Indiferent dacă este convenţională sau legală, ipoteca poate fi
constituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege (art. 2349 C.civ.).
După criteriul obiectului, ipotecile sunt speciale – când poartă asupra unor bunuri individual determinate
- şi generale dac poartă asupra unei universalităţi de bunuri, respectiv mobiliare şi imobiliare, iar după izvorul
lor, sunt convenţionale şi legale, acestea din urmă fiind numai materie imobiliară.
Regimul juridic general al ipotecilor

A. Ipotecile convenţionale
Contractul de ipotecă reprezintă acordul de voinţă prin care a parte numită constituitor, constituie un
drept real accesoriu asupra unui bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal, ori asupra unei universalităţi
2
de bunuri pentru garantarea unei obligaţii principale, de care este ţinut el sau un terţ, în favoarea unei alte
persoane numită creditor ipotecar, care la data scadenţei respectivei obligaţii, dacă nu îşi satisface creanţa, are
dreptul de a urmări bunurile care formează obiectul garanţiei şi de a fi preferat oricărui alt creditor în funcţie
de rangul de preferinţă al dreptului său, pentru a-şi îndestula creanţa.
Constituitor al ipotecii poate fi numai titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea
de a dispune de acesta (art. 2365 C.civ.), fără a fi necesară indentitatea între acesta şi debitorul obligaţiei
garantate legea permiţând garantarea obligaţiei unui terţ (art. 2366 C.civ.).
Prin ipoteca conveţională pot fi garantate obligaţii de orice fel (art. 2369 C.civ.): obligaţii de a da, a face
şi a nu face, pure şi simple, afectate de modalităţi, eventuale sau viitoare, garanţii constituite în avans, obligaţii
ale constituitorului sau ale altei persoane, inclusiv obligaţii anulabile în temeiul unei excepţii personale a
debitorului, precum ar fi minoritatea acestuia etc. sub condiţia ca acestea să fie evaluabilă în bani.
Caracterele juridice ale contractului de ipotecă
Trăsături definitorii ale contractului de ipotecă:
- este un act juridic de dispoziţie;
- este un contract unilateral întrucât dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre părţi, şi anume pentru
constituitorul ipotecii care are o obligaţie de a da, de a constitui dreptul de ipotecă;
- este un contract solemn;
- este un contract cu titlu gratuit întrucât constituitorul urmăreşte să procure creditorului o garanţie care
să consolideze realizarea obligaţiei principale, fără ca debitorul ipotecar să obţină în schimb vreun avantaj;
- este un contract numit întrucât face obiectul unei reglementări speciale, are o denumire specială,
prevăzută de lege şi are ca obiect o operaţiune juridică determinată;
- este un contract accesoriu întrucât prin acesta se garantează executarea unei obligaţii principale;
- este un contract constitutiv de drepturi deoarece are ca obiect constituirea dreptului de ipotecă în
favoarea creditorului garantat;
- constituie titlu executoriu, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 2431 C.civ.
Condiţiile de fond şi de formă ale contractului de ipotecă
Constituitor al ipotecii poate fi numai titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea
de a dispune de acesta (art. 2365 C.civ.), fără a fi necesară indentitatea între acesta şi debitorul obligaţiei
garantate legea permiţând garantarea obligaţiei unui terţ (art. 2366 C.civ.).
Constituitorul trebuie să fie titularul dreptului ipotecat. Ipoteca poate avea ca obiect dreptul de propritate
asupra bunurilor mobile sau imobile, dezmembrăminte ale acestuia precum sunt uzufructul uzufructul
imobilelor, dreptul de servitute, dreptul de superficie, creanţe, conturi bancare, acţiuni şi părţi sociale, valori
mobiliare şi alte instrumente financiare ş.a.m.d. În situaţia bunurilor comune, contractul de ipotecă trebuie
încheiat cu toţi coproprietarii sau doar asupra părţii care aparţine coproprietarului care s-a obligat.
Dacă dreptul constituitorului asupra bunului este anulabil sau afectat de o condiţie, consimţământul său
poate privi numai o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau condiţii (art. 2367 C.civ.), deoarece executarea ipotecii
presupune tocmai transmiterea acestui drept. Ipoteca va urma soarta obiectului său, astfel că, în ipoteza
constatării nulităţii actului prin care a fost dobândit dreptul constituitorului, ipoteca se va stinge, iar, în cazul
acoperirii nulităţii, dreptul constituitorului şi ipoteca vor deveni drepturi pure şi simple. În mod similar, în
cazul în care dreptul constituitorului este afectat de o condiţie rezolutorie şi acesta s-a îndeplinit ori de o
condiţie suspensivă care a devenit imposibil de îndeplinit, acest drept se va reîntoarce cu efect retroactiv în
patrimoniul înstrăinătorului şi ipoteca al cărui obiect o constituie dreptul se va stinge. Dacă dreptul
constituitorului este afectat de o condiţie rezolutorie care a devenit imposibil de îndeplinit ori de o condiţie
suspensivă şi acesta s-a îndeplinit, acest drept şi ipoteca vor deveni pure şi simple.
Prin excepţie, în cazurile prevăzute expres de lege, pierderea dreptului de către constituitor nu va duce
la stingerea ipotecii, cum este cazul reglementat de art. 1026 C.civ. din materia donaţiei, potrivit căruia
revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa garanţiilor constituite în favoarea terţilor de bună-
credinţă.
Potrivit art. 2368 C.civ., ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile,
prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate
activităţii unei întreprinderi.
3
Constituitorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drept. Astfel, vor putea constitui ipoteci
persoanele fizice care au capacitate deplină de exerciţiu, respectiv: majorul, cu excepţia când este pus sub
interdicţie judecătorească (art.38 coroborat cu art.43 alin.1 C.civ.); minorul căsătorit care a împlinit 16 ani
(art.39 alin. 1 coroborat cu art.272 alin.2 C.civ.), cu excepţia celui a cărui căsătorie a fost anulată şi a fost de
rea-credinţă la încheierea acesteai (art. 39 alin. 2 C.civ.); minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi căruia,
pentru motive temeinice, instanţa de tutelă i-a recunoscut capacitatea deplină de exerciţiu (art.40 C.civ.). De
asemenea, minorii care au capacitate restrânsă de exerciţiu vor putea constitui ipoteci asupra bunurilor lor cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. În privinţa minorilor cu
vârsta sub 14 ani şi a interzişilor judecătoreşti, art. 144 C.civ., respectiv art. 171 C.civ., interzic în mod expres
încheirea, de către tutore în numele persoanelor ocrotite, de acte prin care acestea să garanteze obligaţia altuia,
iar dacă constituirea ipotecii răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor, ipoteca va
fi încheiată de tutore în numele celui ocrotit numai cu avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de
tutelă. În cazul persoanelor juridice se vor aplica regulie generale din materia contractelor – dobândirea
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării acesteia -, inclusiv cele privitoare la capacitatea
de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească
drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil (art.205 alin.3 C.civ.).
Prin ipoteca conveţională pot fi garantate obligaţii de orice fel (art. 2369 C.civ.): obligaţii de a da, a face
şi a nu face, pure şi simple, afectate de modalităţi, eventuale sau viitoare, garanţii constituite în avans, obligaţii
ale constituitorului sau ale altei persoane, inclusiv obligaţii anulabile în temeiul unei excepţii personale a
debitorului, precum ar fi minoritatea acestuia etc. sub condiţia ca acestea să fie evaluabilă în bani.
Atunci când garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ipoteca dobândeşte rang din momentul
înscrierii în registrele de publicitate (art 2370 C.civ.). Dobândirea garanţiei nu va avea loc la momentul
încheierii contractului, ci atunci când obligaţia viitoare va lua naştere.
În cazul în care este constituită pentru a garanta plata unei sume de bani, ipoteca este valabilă, chiar
dacă, la momentul constituirii, debitorul nu a primit sau a primit doar în parte prestaţia în considerarea căreia
a constituit ipoteca. Dacă însă creditorul refuză să dea sumele pe care s-a angajat să le pună la dispoziţie şi în
considerarea cărora ipoteca a fost constituită, debitorul poate obţine reducerea sau desfiinţarea ipotecii, pe
cheltuiala creditorului, plătindu-i acestuia sumele atunci datorate. Creditorul datorează însă daune-interese
(art. 2371 C.civ.). Garanţia constituită în avans poate fi constituită numai pe cale convenţională şi va garanta
exclusiv restituirea unei sume de bani.
Contractul de ipotecă este un contract solemn, pentru care legea cere forma înscrisului autentic notarial
dacă ipoteca este imobiliară (art. 2378 alin. 1 C.civ.), respectiv formă autentică sau sub semnătură privată, în
cazul celei mobiliare (art. 2388 C.civ.), sub sancţiunea nulităţii absolute.
Potrivit art. 2372 C.civ., ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este
constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă, deci este determinată sau
determinabilă.
Sancţiunea nulităţii intervine şi atunci când în contractul de ipotecă nu sunt identificate persoana
constituitorului şi a creditorului ipotecar, nu este indicată cauza obligaţiei garantate ori descrierea bunului
ipotecat nu este suficient de precisă (alin. 2 al art. 2372 C.civ.).
B. Ipotecile convenţionale prevăzute de lege
În anumite situaţii legea este cea care obligă la constituirea unei ipoteci convenţionale. Un asemenea
exemplu este dat de ipoteca legală prevăzută de art. 19 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor
sau instituţiilor publice care constituie o garanţie suplimentară în cazul în care gestionarul îţi va desfăşura
activitatea în cadrul unui minister sau a unei autorităţi publice centrale.
C. Ipotecile legale prevăzute de Codul civil

Codul civil, stabileşte, în art. 2386, că beneficiază de ipotecă legală:
1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se aplică şi în cazul
schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate;
4
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil înscris
în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel dobândit,
pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru plata rentei
în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va
înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă, dispoziţiile art. 2249 aplicându-se în mod
corespunzător;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului
ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de
o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare
un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de
valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la executarea
legatului, pentru plata acestuia.
De asemenea, beneficiază de ipotecă legală şi:
- autorul lucrării de bună-credinţă, asupra imobilului, pentru plata indemnizaţiei (art. 591 alin.2 C.civ.);
- proprietarul iniţial al imobilului asupra acestuia pentru plata preţului de către autorul lucrării, în cazul
obligării autorului lucrării la cumpărarea imobilului (art. 591 alin.2 C.civ.);
- gerantul pentru garantarea cheltuielilor necesare ocazionate de gestiune (art. 1337 alin. 4 C.civ.);
- antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării pentru garantarea plăţii preţului datorat
pentru lucrare (art. 1869 C.civ.).
D. Publicitatea ipotecilor
Potrivit art. 2346 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor decât din
ziua înscrierii sale în registrele de publicitate. Astfel, dreptul de ipotecă nu va poate fi ignorat sau contestat de
către terţi care sunt ţinuţi să recunoască şi să respecte existenţa acestuia şi chiar să accepte efectele ce decurg
din aceasta, creditorul ipotecar putând invoca împotriva terţului dreptul său.
În cazul bunurilor imobile publicitatea se realizează prin înscrierea în cartea funciară. Din coroborarea
art.876 alin.2 şi art.902 alin.1 şi 3 C.civ. rezultă că actele sau faptele care au legătură cu imobilele cuprinse în
cartea funciară devin opozabile terţilor exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă
cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este suficientă pentru a suplini
lipsa de publicitate.
E. Aspecte generale privind ordinea de prioritate
Ordinea de prioritate în cazul concursului între ipotecile mobiliare este reglementat de art. 2420 C.civ.
Acesta („rangul”) este dată de ordinea de înscriere sau de perfectare. Ipoteca perfectă este, potrivit art. 2387
coroborat cu art. 2409 alin. 1 C.civ., aceea care produce efecte şi pentru care au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate. În cazul ipotecilor perfecte, rangul creditorilor este stabilit de ordinea înscrierii sau perfectării
ipotecilor. Dacă înscrierea se realizează înaintea de perfectare, rangul ipotecii se va stabili din momentul
înscrierii sale la Arhivă, chiar dacă nu este perfectă. În celelalte cazuri, rangul ipotecii se va stabili în urma
perfectării sale, respectiv când obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra
bunurilor mobile ipotecate şi formalităţile cerute de lege pentru publicitatea sa au fost îndeplinite (art. 2409
alin. 1 coroborat cu art. 2387 C.civ.) În cazul ipotecilor care nu au fost perfectate rangul se dobândește în
fucnţie de momentul constituirii lor. În cazul în care concursului între o ipotecă perfectă şi una care nu a fost
perfectată, prima este preferată, indiferent de succesiunea în timp a înscrierii acestora.
În cazul ipotecilor imobiliare, rangul este determinat de ordinea înregistrării cererilor de înscriere în
cartea funciară (art. 2421 C.civ.). Potrivit art. 890 alin. 2 şi 3 C.civ., ordinea înregistrării cererilor va determina
şi rangul ipotecilor, iar dacă mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi prin poştă sau curier, drepturile de
ipotecă vor avea acelaşi rang, urmând ca instanţa să se pronunţe, la cererea oricărei persoane interesate, asupra
rangului şi, dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
5
Atunci când acelaşi bun este grevat atât de ipoteci mobiliare, cât şi de ipoteci imobiliare, sunt preferaţi
creditorii a căror ipotecă a fost anterior făcută publică în registrele de publicitate aferente, însă, ipoteca
imobiliară înscrisă în aceeaşi zi cu o ipotecă mobiliară va fi preferată acesteia din urmă (art. 2422 C.civ.).
Acest concurs este posibil în cazul bunurilor susceptibile de a fi calificate atât ca mobile cât şi ca imobile,
respectiv bunurile mobile corporale care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil şi
care pot fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat (art. 2356 alin. 1 C.civ.) şi bunurile mobile prin anticipaţie
(respectiv recoltele care urmează a fi culese şi pădurile care urmează a fi tăiate - nu şi resursele minerale care
urmează a fi extrase care facexclusiv obiectul ipotecii mobiliare), care pot face obiectul atât al ipotecii
imobiliare până în momentul detaşării lor, dar şi al celei mobiliare (art. 540 alin. 1 şi 2389 lit. h şi i C.civ.).
Între o ipotecă asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile
determinate are prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisă sau perfectată mai întâi (art. 2424 C.civ.).
Art. 2425 C.civ. instituie trei excepţii. Astfel, ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau
a creditorului care a acordat împrumut pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare,
dacă, înainte ca debitorul să obţină posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar vânzătorul sau,
după caz, creditorul îl înştiinţează în scris pe creditorul ipotecar anterior despre vânzare şi despre înscrierea
ipotecii (alin. 1). Prioritatea conferită ipotecilor mobiliare privilegiate se aplică atât faţă de orice ipoteci
mobiliare anterioare înscrise sau nu la Arhivă, cât şi faţă de orice privilegii speciale mobiliare încă neînscrise
la Arhivă.
Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin valorificarea acesteia, constituită în
scopul obţinerii sumelor necesare pentru a produce recolta, precum şi ipoteca constituită în perioada de creştere
a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor
în arhivă oricărei alte ipoteci (alin. 2). Din momenul înscrierii în Arhivă, garanţia va beneficia de prioritatea
faţă de orice altă ipotecă mobiliară înscrisă sau nu şi orice privilegiu special mobiliar neînscris.
Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituită în scopul asigurării
fondurilor care să îi permită celui care a constituit ipoteca să achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau
hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea animalelor, are prioritate asupra oricărei alte ipoteci constituite
asupra aceluiaşi bun ori asupra produselor lui, alta decât ipoteca vânzătorului de nutreţuri, medicamente sau
hormoni (alin. 3).
În cazul concursului între ipoteci asupra aceluiaşi cont, onform art. 2426 C.civ., ipoteca creditorului care
are controlul unui cont este preferată ipotecii unui creditor care nu are controlul asupra acestuia.
Creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este preferat creditorului gajist, chiar dacă acesta a
obţinut detenţia bunului ipotecat anterior înscrierii ipotecii (art. 2423 C.civ.). Acest concurs poate exista în
cazul bunurilor mobile corporale şi a titlurilor negociabile corporale (art. 2389 lit. d şi l coroborat cu art. 2480
C.civ.).
Efectele ipotecii faţă de debitor sau constituitorul ipotecii
Ipoteca fiind o garanţie fără deposedare, ce nu are drept efect indisponibilizarea bunului, potrivit art.
2373 C.civ., constituitorul poate să folosească, să administreze şi să dispună de bunul grevat, însă cu
îndatorirea de a nu aduce atingere drepturilor creditorului ipotecar. Creditorul ipotecar va putea urmări bunul
ipotecat în mâinile oricui s-ar afla acesta, fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după
înscrierea ipotecii sale.
Exercitarea drepturilor constituitorului anterior acţiunii ipotecare vor fi cenzurate prin intermediul
exercitării de către creditor a dreptului de inspecţie consacrat în materia ipotecii mobiliare (art. 2394 C.civ.),
de posibilitatea acestuia de a declara exigibilitatea anticipată a creanţei garantate (art. 2396 C.civ.) şi a acţiunii
pauliene(art. 1562-1565 C.civ.).
Ulterior acţiunii ipotecare, potrivit art. 827 C.pr.civ., drepturile reale, precum şi orice alte drepturi
înscrise după notarea urmăririi imobilului în cartea funciară nu vor putea fi opuse creditorului urmăritor ..., în
afară de cazurile expres prevăzute de lege ori de cazul în care creditorul ... s-a declarat de acord cu acel drept
ori debitorul sau terţul dobânditor a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv
dobânzile şi cheltuielile de executare. Tot astfel, conform art. 828 alin. 1 C.pr.civ., închirierile sau arendările,
precum şi cesiunile de venituri făcute de debitor sau terţul dobânditor după data notării urmăririi nu vor fi
opozabile creditorului urmăritor.
6
Obligaţia de a nu vătăma drepturile creditorului ipotecar, duce la limitarea atributului dispoziţiei, astfel
că, potrivit art. 2374 C.civ. , constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu îi poate
diminua în mod substanţial valoarea decât dacă această distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine
în cursul unei utilizări normale a bunului sau în caz de necesitate. Potrivit art. 166 din Legea nr. 71/2011, în
cazul în care bunul ipotecat a fost distrus, deteriorat ori valoarea sa a fost diminuată în aşa mod încât a devenit
inferioară valorii obligaţiei ipotecare, creditorul ipotecar nu poate cere debitorului să constituie o nouă ipotecă
pentru garantarea aceleiaşi obligaţii. Când însă intervine culpa debitorului, creditorul ipotecar poate cere
debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru garantarea aceleiaşi obligaţii, dacă bunul nu era asigurat. Dacă
bunul era asigurat, ipoteca se va strămuta, în baza art. 2330 alin. 1 C.civ., asupra indemnizaţia de asigurare.
Creditorul are şi posibilitatea de a cere constituitorului sau terţului în culpă, în limita creanţei sale
ipotecare, daune interese pentru prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii
bunului grevat, chiar şi atunci când creanţa sa nu este lichidă ori exigibilă, daune care se vor imputa asupra
creanţei ipotecare (art. 2375 C.civ.).
Efectele ipotecii faţă de creditorul ipotecar
Pricipalele efecte ale ipotecii faţă de creditorul ipotecar constau în prerogativele specifice drepturilor
reale: urmărirea şi preferinţa. Astfel, potrivit art. 2345 C.civ. dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor
grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii,
înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. Atâta vreme cât bunul
ipotecat rămâne la patrimoniul constituitorului, nu poate fi vorba de existenţa dreptului de urmărire, acesta
presupunând o înstrăinare în mâinile unui terţ.
Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, creditorul poate urmări bunul ipotecat (art. 2429
C.civ.). Dacă în materia ipotecii imobiliare, creditorul este ţinut de regulile înscrise în C.pr.civ., în cazul
ipotecii mobiliare el poate opta între procedura de drept comun şi cea reglementată de 2435-2473 C.civ.
Executarea ipotecii poate fi realizată, potrivit art. 2430 C.civ., numai cu îndeplinirea cumulativă a
următoarelor:
- existenţa unui titlu executoriu, cum ar fi hotărârile executorii - hotărârile date în apel, dacă prin lege
nu se prevede altfel, şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile
au convenit să exercite direct recursul -, hotărârile definitive, hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu
acţiunea în anulare, precum şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale rămase definitive, ca
urmare a neatacării lor în faţa instanţei judecătoreşti competente înscrisurile autentice notariale, cambia, biletul
la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condiţiile
prevăzute în legea specială (art. 632 alin. 2 şi 633 – 640 C.pr.civ.). În cazul ipotecii convenţionale, potrivit art.
2431 C.civ., chiar contractul de ipotecă valabil încheiat constituie, în condiţiile legii, titlu executorii;
- creanţă garantată să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Creditorul păstrează dreptul de a-şi realiza creanţa pe calea unei acţiuni personale sau de a solicita luarea
oricăror măsuri necesare pentru executarea ipotecii, potrivit Codului de procedură civilă (art. 2432 C.civ.).
Un creditor ipotecar de rang inferior poate să se opună la urmărirea bunului mobil care îi este anume
ipotecat, dacă au mai rămas bunuri mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de rang superior pentru
aceeaşi datorie, şi poate să ceară discuţiunea prealabilă, numai înainte de judecarea fondului procesului, dacă
indică creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal ipotecate în favoarea creditorului de rang
superior şi avansează acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor (art. 2434 coroborat cu art. 2295 C.civ.).
Dacă cererea este admisă, urmărirea bunului ipotecat este suspendată. Atunci când creditorul împotriva căruia
a fost invocat beneficiul de discuţiune va fi satisfăcut integral, urmărirea bunului afectat creanţei ipotecare de
rang inferior va înceta, iar dacă a fost satisfăcută doar parţial, urmărirea va fi reluată.
Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai bunului
Potrivit art. 2360 C.civ., creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a
ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Ipoteca menţinându-se
asupra bunului, dobânditorul bunului răspunde cu acesta pentru toate datoriile ipotecare, se bucură şi, după
caz, este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare
(art. 2361 alin. 1 C.civ.).
7
Terţul dobânditor al bunului ipotecat poate stinge creanţa ipotecară, în caz contrar creditorul ipotecar
putând urmărirea silită asupra bunului (alin. 2), şi poate opune creditorului, în apărarea dreptului său de
proprietate, orice excepţie de natură să ducă la stingerea ipotecii.
Însă în favoarea terţului dobânditor nu există beneficiu de discuţiune, ipoteca subzistând până la
stingerea obligaţiei principale, creditorul având posibilitatea formulării unei cereri de continuare a executării
silite împotriva terţului dobânditor dacă nu s-a îndestulat din celelalte bunuri ipotecate care nu au fost
înstrăinate de către debitor.
Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care a constituit
ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra bunului anterior dobândirii proprietăţii renasc
cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în cartea funciară (art. 2362 C.civ.).
Art. 2363 C.civ. stabileşte că terţul dobânditor care a plătit creanţa garantată prin ipotecă sau care a
suportat executarea se poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în
condiţiile dreptului comun. Dacă a plătit în locul debitorului, în baza art. 1596 lit. b C.civ., terţul se va subroga
în drepturile creditorului, iar dacă realizarea creanţei garantate s-a făcut prin executare silită, el se va putea
întoarce împotriva celui de la care a primit bunul în temeiul garanţiei contra evicţiunii.
G. Stingerea ipotecilor
Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară, fiind necesar consimţământul titularului
care trebuie să îmbrace forma înscrisului autentic notarial, sau prin pieirea totală a bunului (art. 2428 alin. 1
coroborat cu art. 885 alin. 2 teza I C.civ.). Consimţământul creditorului nu este necesar în cazul decesului ori
încetării existenţei acestuia.
Radierea ipotecii imobiliare se poate realiza din aceleaşi cauze din care ipoteca mobiliară se stinge, pe
cale accesorie sau principală, respectiv:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, respectiv prin executare
voluntară în natură ori prin executare silită, prin dare în plată;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care
depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat.;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă. Renunţarea la ipoteca imobiliară se poate face
doar prin înscris autentic (art. 885 alin. 2 C.civ.) în timp ce pentru ipoteca mobiliară renunţarea poate fi şi
tacită;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.
Prin excepţie, ipoteca nu se va stinge chiar dacă obligaţia principală s-a stins ori evenimentul de care
depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia devine
imposibil de îndeplinit, dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate
ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane.
2. GAJUL
Definiţie
Gajul este o garanţie ce conferă titularului dreptul de a deţine bunul gajat până la stingerea creanţei
garantate, de a-l valorifica în caz de neexecutare a obligaţiei şi de a fi satisfăcut cu preferinţă (art. 2327 C.civ.)
din preţul acestuia. Potrivit art. 186 din Legea nr. 71/2011, prin „gaj” se desemnează toate garanţiile reale
mobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de
temeiul juridic al constituirii lor. Pe cale de consecinţă, orice garanţie mobiliară cu deposedare constituie gaj.
Astfel, gajul este o garanţie reală mobiliară care presupune deposedarea debitorului de bunul grevat şi
care conferă titularului atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.
Potrivit art. 2328 C.civ., gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise
în formă materializată.
Caractere juridice
8
Potrivit art. 2481 C.civ., constituirea gajului se face prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau,
după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei,
iar în cazul titlurilor negociabile se constituie, pentru titlurile nominative sau la purtător, prin remiterea
acestora, iar pentru titlurile la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie, menţiunea de pe titlu având
rolul de a nuanţa remiterea sau andosarea ca fiind efectuată în scop de garanţie.
Prin gaj se înţelege atât garanţia reală, cât şi contractul prin care garanţia ia naştere.
Gajul este o garanţie convenţională, indivizibilă (art. 2493 alin.1).
Potrivit art. 2483 C.civ., deţinerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică şi neechivocă,
iar atunci când faţă de terţi se creează aparenţa că debitorul deţine bunul, gajul nu poate fi opus acestora.
Creditorul gajist este un detentor precar, faţă de toate celelalte subiecte de drept (art. 918 alin. 1 lit. a
C.civ.).
Potrivit art. 2494 C.civ. ordinea de prioritate este dată de regulile din materia ipotecilor imobiliare (art.
2420 şi 2423-2425 C.civ.), aplicabile în mod corespunzător. Astfel, în concursul dintre creditorii gajişti,
posibilă în cazul deţinerii prin intermediul unui terţ, prioritatea este dată de ordinea înscrierii în arhivă sau a
constituirii. Potrivit art. 2423 C.civ., creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este preferat creditorului
gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului ipotecat anterior înscrierii ipotecii.
În concursul dintre gaj şi privilegii, au prioritate creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile,
prevăzute la art. 2339 (art. 2342 C.civ.).
Potrivit prevederilor art. 2494 coroborat cu art. 2431 C.civ., contractul de gaj valabil încheiat este titlu
executoriu, creditorul putând opta între procedurile enumerate de art. 2435 lit. a şi b C.civ., cu respectarea art.
2432 C.civ., în cazul în care gajul este constituit asupra unor bunuri mobile corporale. În acest caz trebuie
avute în vedere prevederile art. 638 C.pr.civ., din care rezultă că numai în cazul în care gajul este constat
printr-un înscris ne putem afla în prezenţa unui asemenea titlu executoriu.
În situaţia care gajul poartă asupra unor titluri negociabile în formă materializată, se va putea aplica art.
2464 C.civ.
În orice caz, orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligaţiei debitorului său, creditorul
îşi rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului sau să dispună de acesta fără formalităţile
impuse de lege se consideră nescrisă (art. 2433 C.civ.), însă creditorul va putea deveni propritarul bunului ce
face obeictul garanţiei în condiţiile art. 2460-2463 C.civ.
Cum gajul ia naştere numai pe cale convenţională, acordul părţilor trebuind să fie însoţit, de regulă, de
remiterea bunului sau titlului către creditor, pentru formarea valabilă a acestuia, contractul de gaj este real (art.
1174 alin. 4 C.civ.).
Tradiţiunea bunului şi în cazul contractului de gaj constituie o condiţie de validitate şi nu un efect al
contractului, ea duce la naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, înţelegerea părţilor constituind doar o
promisiune de a contracta în temeiul căreia promitentul se obligă a contracta prin remiterea efectivă a lucrului.
În situaţia în care bunul se află deja în stăpânirea creditorului la momentul, el îl poate păstra, dacă există
acordul debitorului în sensul constituirii gajului (art. 2481 alin.1 C.civ.). Când gajul are ca obiect titluri
negociabile, el se constituie prin remiterea titlului nominativ sau la purtător sau prin andosarea titlului la ordin,
în scop de garanţie (art. 2481 alin.2 C.civ.).
În cazul în care bunul se află în stăpânirea creditorului, gajul se poate constitui şi prin schimbarea titlului
detenţiei, dacă cel care este constituitor (art. 149 alin. 1 din Legea nr.71/2011) - debitorul - îşi dă
consimţământul.
Contractul de gaj este un contract unilateral, cu titlu oneros, şi, ca regulă, accesoriu, însoţind contractul
care a dat naştere creanţei garantate.
Obligaţia garantată poate fi pură şi simplă, simplă, afectată de modalităţi (art. 1396 C.civ.), prezentă sau
viitoare, complexă sau nu. Garanţia este indivizibilă, dar părţile se pot înţelege ca acesta să privească numai o
parte a obligaţiei garantate.
Publicitatea
Publicitatea gajului este reglementată de norma specială din 2482 C.civ., însă art. 2494 C.civ. face
trimitere la regulile din materia ipotecilor mobiliare şi în privinţa acestei publicităţi. În cazul bunurilor mobile
corporale, deţinerea acestora, urmare a deposedării debitorului, asigură publicitatea gajului, pentru că prin
9
această măsură terţii pot cunoaşte că bunul este grevat. Pentru alte bunuri mobile corporale decât sumele de
bani, publicitatea se poate realiza şi prin înscrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora (art. 2482 alin.2
C.civ.), însă, potrivit art. 188 din Legea nr.71/2011, deţinerea se poate realiza şi prin intermediul controlului
unic sau comun al unei casete de valori în care se află depozitate sumele de bani.
Efecte
Potrivit art. 2487 C.civ., creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia
însărcinat cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător, fără a se
distinge după cum se exercită creditorul însuşi sau prin intermediul unui terţ.
Astfel, potrivit art. 795 C.civ., creditorul garantat este obligat să efectueze toate actele necesare pentru
conservarea bunului ce face obiectul gajului, precum şi actele utile pentru ca aceste să poată fi folosit conform
destinaţiei lui obişnuite. El va trebui şi să să culeagă fructele bunului şi să exercite drepturile aferente
administrării acestuia (art. 796 alin. 1 C.civ.), dar fară a deveni proprietarul acestora, aşa cum rezultă din
prevederile art. 2488 C.civ.
Creditorul gajist, în lipsă de stipulaţie contrară, se poate folosi de bun doar în anumite limite, dar nu în
interes propriu (art. 808 C.civ.), ceea ce presupune că actele de folosinţă exercitate de acest detentor precar
sunt realizate în interesul constituitorului, fără a schimba destinaţia dacă acesta este frugifer (art. 797 C.civ.).
În măsura în care bunul piere ca urmare a folosirii sale neautorizare, creditorul va răspunde pentru prejudiciul
atfel creat (art. 2490 C.civ.), anterior pieirii debitorul putând cere restituirea în temeiul unei unei hotărâri
judecătoreşti, în condiţiile art. 2492 alin. 1 C.civ..
Creditorul predă debitorului fructele naturale şi industriale, în lipsă de stipulaţie contrară, şi impută
fructele civile mai întâi asupra cheltuielilor făcute, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului (art.
2488 C.civ.).
Creditorul nu răspunde pentru pieirea bunului atunci când aceasta se datorează forţei majore, vechimii
ori folosirii normale şi autorizate a bunului (art. 2490 C.civ.). Debitorul este ţinut să restituie creditorului
cheltuielile făcute cu conservarea bunului (art. 2491 C.civ.), cheltuieli realizate în îndeplinirea obligaţiei
instituite de art. 795 C.civ.
Sub rezerva regulilor privitoare la dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-
credinţă, creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia cazului în care
bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de
executare silită (art. 2486 C.civ.).
Stingerea
Stingerea gajului se realizează, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 2494 C.civ., în condiţiile
stabilite de lege pentru stingerea ipotecilor mobiliare (art. 2428 alin. 2 C.civ.), respectiv în cazul:
a) stingerii obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia (obligaţia garantată este afectată de o condiţie suspensivă sau
rezolutorie);
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea gajului ori îndeplinirea evenimentului de care
depinde stingerea acestuia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la gaj;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege .
Gajul se stinge pe cale accesorie ori de câte ori obligaţia principală se stinge (art.2428 alin.2 lit. a şi b
C.civ.), şi pe cale principală în cazurile prevăzute de art.2428 alin.2 lit. c-e C.civ.
Art. 2485 alin.1 C.civ. dispune că „gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat
(înţelegându-se inclusiv titlul de valoare cu excepţia celui la ordin – s.n.) sau, după caz, cât timp este valabilă
andosarea titlului la ordin” iar dacă bunul este predat de către creditor de bunăvoie debitorului său, gajul se
stinge, remiterea voluntară având natura juridică a unei renunţări tacite la dreptul de gaj.
Debitorul, ca regulă, nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia garantată. Nu
prezintă relevanţă dacă bunul este în mâinile creditorului (art. 2843 C.civ.) sau ale unui terţ (art. 2844 C.civ.)
10
dacă sunt îndeplinite condiţiile privitoare la neechivocitatea şi caracterul public al stăpânirii, respectiv cele
referitoare la remiterea către terţ a înscrisului constatator al gajului.
Art. 2485 alin. 2 C.civ. prevede expres că, deposedarea creditorului nu duce la stingerea gajului atunci
când:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau
ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de urmărire silită.
3. DREPTUL DE RETENŢIE
Noţiune
Art.2495 C.civ., având denumirea marginală „Noţiune”, nu defineşte dreptul de retenţie, dispunând: „(1)
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută
obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte
pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i
le-a cauzat. (2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie”.
În doctrină dreptul de retenţie a fost definit ca fiind „dreptul subiectiv real ce conferă titularului – creditor
al datoriei născute în legătură cu bunul – puterea de a reţine şi de a refuza restituirea unui bun până când
debitorl său va stinge obligaţia ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu bunul respectiv”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie este delimitat, prin prisma fundamentului său, pe de o parte
de legătura ce poate fi generală – „acelaşi raport de drept” este izvorul dreptului retentorului şi al celui
îndreptăţit la remitere sau restituire – sau specială – când dreptul retentorului are ca obiect restituirea
cheltuielilor necesare şi utile făcute de acesta cu bunul ori despăgubiri pentru prejudiciile pe care bunul i le-a
cauzat şi, pe de altă parte, de situaţiile în care legea stabileşte existenţa dreptului de retenţie în alte cazuri de
conexiate decât cele precizate mai sus, precum şi de cazurile în care, deşi ar fi aplicabile prevederile alin. 1 ale
art. 2495 C.civ., legea interzice expres acest drept.
Exeemple de situaţii în care este recunoscut dreptul de retenţie:
A. În cazul în care creditorul comun nu şi-a satisfăcut creanţa în întregime din bunurile comune ale
soţilor, el va putea urmări bunurile proprii ale acestora, răspunderea celor din urmă fiind solidară. În ipoteza
în care unul dintre soţi a plătit datoria comună (sau partea neacoperită din creanţă prin urmărirea bunurilor
comune) din bunurile proprii, alin. 2 al art. 352 C.civ. recunoaşte în beneficiul acestuia un drept de retenţie
„asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează”.
B. Potrivit art. 365 C.civ.: „la încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de
retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt”,
fie că este sau nu vorba despre datorii ale unuia dintre soţi faţă de celălalt fără legătură cu obligaţiile obişnuite
ale căsătoriei sau cele legate de creşterea şi educarea copiilor.
C. Potrivit regulii generale, fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune
altfel (art. 550 alin.1 C.civ.), iar cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru
producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor (alin.4), beneficiind de
un drept de retenţie asupra produselor sau contravaloarii, până la restituirea cheltuielilor, cu excepţia situaţiei
în care proprietarul furnizează o garanţie îndestulătoare (alin.5).
D. Potrivit art. 566 alin. 3 şi 4 C.civ., urmare a admiterii acţiunii în revendicare, proprietarul poate fi
obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut precum şi cheltuielile
utile, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
E. În cazul admiterii acţiunii în revendicare, potrivit art. 566 alin. 2, 5 şi 6 C.civ., proprietarul va putea
fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor (dacă s-a
solicitat restituirea fructelor produse de bun) sau a productelor, pârâtul având un drept de retenţie asupra
produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului
în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare.
11
F. Potrivit art. 937 alin. 3 C.civ., „Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o
persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar
acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine
bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului”.
Caractere juridice
Dreptul de retenţie este un drept real imperfect sau „parţial perfect”, prezentând carecteristici care îl
apropie de acestea dar şi diferenţe care fac împiedică a eventuală calificare a sa ca fiind un veritabil drept real:
a. asemenea drepturilor reale accesorii, dreptul de retenţie este, în principiu, opozabil terţilor (art. 2498
alin. 1 C.civ.) şi permite retentorului să refuze remiterea sau restituirea bunului, dar fără a conferi, ca în cazul
drepturilor reale accesorii, prerogativele preferinţei şi urmăririi, şi nici dreptul de a folosi lucrul deţinut ori de
a culege fructele bunului sau de a le imputa asupra datoriei ca în cazul gajistului. Numai prin excepţie,
retentorul beneficiază de un privilegiu cu privire la acel bun, cât timp dreptul subzistă în cazul şi condiţiile
stabilite de art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ., însă „fără a-i modifica prerogativele deoarece posibilitatea redobândirii
bunului în ipoteza deposedării sale involuntare, este subsumată regulilor aplicabile prescripţiei acţiunii
principale”;
b. este un drept indivizibil, care poartă asupra întregului bun, până la plata integrală a datoriei pe care o
garantează;
c. retentorul este doar un detentor precar (art. 918 alin. 1 lit. d C.civ.), stăpânirea fiind exercitată asupra
bunului altuia, şi nu poate invoca, în persoana sa efectele specifice posesiei (art. 918 alin. 2 C.civ);
d. este un drept accesoriu, care survine ulterior naşterii creanţei principale, prin neexecutarea obligaţiei
garantate de a cărei existenţă depinde;
e. existenţa sa este independentă de orice manifestare de voinţă a creditorului obligaţiei de remitere sau
restituire a bunului, fiind consacrat legal;
f. este o garanţie pasivă şi ocultă, deoarece conduita retentorului se concretizează în refuzul de remitere
sau restituire a bunului iar opozabilitatea sa nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei forme de publicitate
(art. 2498 alin.1 C.civ.).
Condiţii
Recunoaşterea dreptului de retenţie presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă, posterioară sau concomitentă intrării retentorului
în stăpânirea bunului, fără a interesa existenţa sau inexistenţa unui raport contractual între cele două persoane
- retentor şi creditorul obligaţiei de predare a bunului;
b) titularul creanţei de remitere sau restituire a bunului să fie debitorul retentorului, fără ca acesta dintâi
să fie proprietarului exclusiv al bunului;
c) existenţa raportului de conexitate juridică sau materială cerută de alin.1 al art. 2495 C.civ.;
d) bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie este un bun corporal, mobil sau imobil, din circuitul
civil, aflat în stăpânirea retentorului, deoarece numai acestea sunt susceptibile de stăpânire materială. La
acestea se adaugă şi bunurile incorporale încorporate într-un suport material cum sunt titlurile de valoare.
Dreptul de retenţie poate fi invocat atât pe cale de acţiune, cât şi în cadrul unei contestaţii la executare.
Stingerea dreptului de retenţie
Potrivit art.2499 alin.1 C.civ., dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă
sau oferă retentorului o garanţie suficientă, aceste cazuri de încetare fiind specifice dreptului de retenţie.
12

Drept Civil Total

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil Total

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

!!!

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 5 zile de la publicarea lor pe platforma e-

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Secţiunea 1. Noţiunea de obligaţie

Secţiunea 2. Elementele raportului juridic obligaţional

Secţiunea 3. Izvoarele obligaţiilor

Secţiunea 4. Clasificarea obligaţiilor

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 5 zile de la publicarea lor pe platforma e-

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Secţiunea 1. Noţiunea de contract

Secţiunea 2. Clasificarea contractelor

2.2. Clasificarea după scopul urmărit de către părţi

2.3. Clasificarea după modul de formare

2.4. Clasificarea după rolul voinţei părţilor la determinarea clauzelor contractuale

2.6. Clasificarea după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţie

2.7. Clasificarea după raportul dintre ele

2.8. Clasificarea contractelor după structură

2.9. Clasificarea contractelor după efectele produse59

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

2. Buna-credinţă şi obligaţia de confidenţialitate în faza precontractuală

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

2. MATERIALIZAREA VOINŢEI PĂRŢILOR

2.3. Clauze negociate şi impuse. Clauze standard

2.4. Clauze uzuale şi neuzuale

3. EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE PĂRŢI

3.2.2. Condiţiile revizuirii judiciare a contractelor pentru impreviziune

3.3. Modificarea şi încetarea contractelor

3.3.2. Asimetrii. Cauze autorizate de lege

3.3.5.2. Încetarea şi modificarea contractelor pe cale convenţională

3.3.5.3. Cauzele autorizate de lege

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

2.2. Părţile contractante

3. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractelor

3.2. Promisiunea faptei altuia – excepţie aparentă de la principiul relativităţii contractelor

3.3. Stipulaţia pentru altul - excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor

3.3.3. Acceptarea stipulaţiei

3.3.4. Revocarea stipulaţiei

3.4. Acţiunile directe

3.4.2. Aplicaţii ale acţiunilor directe

3.4.3. Efectele acţiunii directe

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

6.1. Reglementare. Enunţarea principiului

6.2. Înţelesurile noţiunii de opozabilitate

6.3. Opozabilitate - inopozabilitate

6.5. Simulaţia - excepţia de la principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi

6.5.2. Scopul şi sancţiunea simulaţiei

6.5.3. Structura şi condiţiile simulaţiei

6.5.4. Formele simulaţiei

6.5.3.1. Contractul fictiv

6.5.3.2. Deghizarea totală sau parţială a contractului secret

6.5.3.3. Interpunerea de persoane

6.5.5.2. Efectele între părţi

6.5.5.3. Efectele faţă de terţi

6.5.5.4. Efectele simulaţiei în cazul conflictului dintre terţi

6.5.6. Aplicaţii particulare

6.5.7. Acţiunea în declararea simulaţie