Sunteți pe pagina 1din 174

1

CONTRACTE SPECIALE

Silabus pentru
Învăţământ la distanţă
2

Cuprins

I. Informaţii generale

- Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului cursului: Date identificare curs şi


contact tutori:
Nume: JOZSEF KOCSIS CONTRACTE SPECIALE
Birou: cabinet nr. 217, et. II, Facultatea de dept, str. Anul III, Semestrul I
A. Iancu nr. 11, Cluj-Napoca Tipul: cursului: obligatoriu
E-mail: jkocsis@cluj.astral.ro Tutori: MIHAI DAVID, E-mail

JUANITA GOICOVICI, E-mail


juanitag@ ubbcluj.ro

- Condiţinări şi cunoştinţe prerechizite

Această disciplină este condiţionată de promovarea prealabilă a examenului de Drept


civil. Teoria generală a obligaţiilor (anul II, semestrul II).
În plus, se recomandă reactualizarea informaţiilor şi cunoştinţelor de Drept civil. Partea
generală (anul I), Drept civil. Persoane (anul I) şi Drept civil. Drepturi reale (anul II).

- Descrierea cursului

Scopul cursului este acela de însuşire şi familiarizare cu conceptele fundamentale ale


teoriei şi practicii contractuale.
Se va urmări formarea şi dezvoltarea abilităţilor individuale de sesizare şi recunoaştere
în situaţiile practice concrete a elementelor teoretice însuşite.
Se vor însuşi şi dezvolta deprinderile de analiză şi sinteză a problemelor juridice specifice
materiei contractelor speciale.
În mod special se va urmări dezvoltarea abilităţilor de sesizare şi rezolvare a problemelor
practice curente.

- Organizarea temelor în cadrul cursului

I. INTRODUCERE (TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR ŞI DREPTUL


APLICABIL CONTRACTELOR SPECIALE; NOŢIUNEA DE CONTRACT
SPECIAL; EVOLUŢIA CONTRACTELRO SPECIALE; CONSECINŢELE
PRACTICE ALE ÎNCHEIERII UNUI CONTRACT SPECIAL;
CALIFICAREA CONTRACTELOR; CONTRACTELE CIVILE,
COMERCIALE ŞI ADMINISTRATIVE). PRINCIPALELE CATEGORII DE
CONTRACTE SPECIALE. DESPRE CONTRACTELE TRANSLATIVE DE
PROPRIETATE ÎN GENERAL. CONTRACTUL DE VÂNZARE:
3

INTRODUCERE; CARACTERE JURIDICE; DELIMITAREA DE ALTE


CONTRACTE; IZVOARELE VÂNZARII.
Pentru acestă temă se va consulta lucrarea: Dan Chirică, Tratat de drept civil.
Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea şi schimbul, Editura C H Beck, Bucureşti,
2008, p. 3-48.

II. ELEMENTELE ESENŢIALE ALE VÂNZARII: LUCRUL VÂNDUT ŞI


PREŢUL
Pentru acestă temă se va consulta: D. Chirică, op. cit., p. 49-93.

III. FORMAREA VÂNZĂRII. PĂRŢILE CONTRATANTE: VÂNZĂTORUL ŞI


CUMPĂRĂTORUL
Pentru acestă temă se va consulta: D. Chirică, op. cit., p. 94-127.

IV. FORMAREA VÂNZĂRII. CONSIMŢĂMÂNTUL. OFERTA ŞI


ACCEPTAREA. PROMISIUNEA UNILATERALĂ
Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 128-162.

V. FORMAREA VÂNZĂRII. CONSIMŢĂMÂNTUL. PACTUL DE


PREFERINŢĂ. PROMISIU EA SINALAGMATICĂ
Pentru această temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 162-214.

VI. VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT. EROAREA SUPRA SUBSTANŢEI


OBIECTULUI VÂNZĂRII. DOLUL. VIOLENŢA
Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 214-244.

VII. VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT. DOLUL. VIOLENŢA


Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 244-270.

VIII. OBLIGAŢIILE DE INFORMARE ŞI CONSILIERE ÎN FAZA FORMĂRII


VÂNZĂRII. VÂNZAREA PE GUSTATE ŞI VÂNZAREA PE ÎNCERCATE.
VÂNZĂRILE CU DREPT DE RÂZGÂNDIRE. FORMA, PROBA ŞI
INTERPRETAREA VÂNZĂRII
Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 270-307.

IX. EFECTELE VÂNZĂRII. TRANSFERUL PROPRIETĂŢII ŞI AL


RISCURILOR. OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI. OBLIGAŢIA DE
PREDARE A LUCRULUI VÂNDUT
Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 310-334.

X. OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI. OBLIGAŢIA DE PREDARE A


LUCRULUI VÂNDUT
Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 335-368.

XI. GARANŢIILE DUPĂ VÂNZARE. GARANŢIA PENTRU EVICŢIUNE.


Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 368-397.
4

XII. GARANŢIA PENTRU VICII ASCUNSE


Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 397-437.

XIII. OBLIGAŢIA DE SECURITATE


Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 437-467.

XIV. OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI. OBLIGAŢIA DE PLATĂ A


PREŢULUI. OBLIGAŢIA DE A PRELUA LUCRUL. OBLIGAŢIA DE
PLATĂ A PREŢULUI. SCHIMBUL
Pentru acestă temă se va consulta D. Chirică, op. cit., p. 468-506.

- Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Pentru acestă disciplină se recomandă studierea bibliografiei (cel puţin a celei


obligatorii) în cursul lunilor octombrie şi noiembrie, astfel încât la lecţiile de sinteză
programate la începutul lunii decembrie, având o minimă informaţie asupra
problematicii cursului, să poată formula întrebări şi să ceară explicaţii profesorului în
privinţa chestiunilor mai dificile ale materiei.

- Bibliografie

Pentru prepararea examenului bibliografia obligatorie este lucrarea: D. Chirică, Tratat


de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea şi schãimbul, Edirura C H
Beck, Bucureşti, 2008.
Facultativ, se mai recomandă lucrările: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, oricare din ediţiile apărute la Editura Universul juridic, Bucureşti; C.
Taoder, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; F. Collart
Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 7-e édition, Précis Dalloz,
Paris, 2004; P.-H. Antonmattéi, J. Raynard, Droit civil. Contrats spéciaux, 5-e
édition, Litec, Paris, 2007; P. Puig, Contrats spéciaux, Hyper Cors, Dalloz, Paris,
2005.

- Politica de evaluare şi notare

La acestă disciplină examenul este scris şi constă în cinci întrebări, la care răspunsul
trebuie formulat la obiect, pe scurt, precum şi în rezolvarea unui caz practic (speţă).
Pentru răspnsurile la cele cinci întrebări se acordă note de la 1 la 10, iar pentru
rezolvarea cazului pratic (speţă) de asemenea. Nota finală este reprezentată de media
celor două probe (pe de o parte, cele 5 întrebări, pe de altă parte, rezolvarea cazului
practic). Condiţia obligatorie de promovare este ca la fiecare din cele două probe
media obţinută să fie de cel puţin nota 5.
Timpul alocat examenului este de 1 h 15 min.
Mai jos puiteţi consulta un exemplu de subiecte posibile:
5

I. Întrebări

1. Explicaţi însemnătatea practică a încheierii unui contract special.


2. Este sau nu posibilă vânzarea unui serviciu?
3. Ce este eroarea determinantă în contractul de vânzare?
4. Ce natură juridică are obligaţia de predare în contractul de vânzare?
5. Ce însemană „viciu inerent lucrului”?

II. Rezolvare caz practic (speţă)

A, persoană particulară, cumpără de la B, comerciant, un autoturism folosit.


La inspecţia tehnică obligatorie făcută cu acestă ocazie, atelierul auto abilitat legal
solicitat de părţi nu constată nici o deficienţă la autoturismul în dicuţie.
Ulterior, la un an şi jumătate de la data încheierii contractului, A este implicat într-un
accident rutier în care cauzează un prejudiciu corporal grav lui C. Expertiza tehnică
de specialitate făcută cu acestă ocazie la cererea organelor de poliţie concluzionează
că accidentul s-a produs datorită unei deficienţe la sistemul de direcţie al
autoturismului care existau la data vânzării.
A este acţionat în judecată de C pe temeiul răspunderii obiective pentru lucruri (art.
1000 alin. 1 C, civ.) pentru a fi obligat la repararea prejudiciului pe care acesta l-a
suferit datorită accidentului.
În acestă situaţie, A se prezintă la dumneavoastră care sunteţi avocat şi vă cere sfatul
în legătură cu situaţia juridică astfel creată, mai ales în legătură cu mijloacele juridice
de apărare pe care le are la dispoziţie. Ce sfaturi îi daţi?

- Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice sau mijloace tehnice neautorizate (cum ar fi


telefoanele mobile) în timpul examenului se sancţionează cu eliminarea din examen şi
cu aplicarea sancţiunilor prevăzute de regulamentele în vigoare.
De asemenea, se sancţionaeză în aceleaşi condiţii substituirea de persoane pentru
promovarea examenului.
În cazul în care, la corectare, se constată existenţa unor lucrări sau pasaje din lucrări
cu formulări identice (copiate), ambele lucrări vor fi sancţionate cu noa 1.

- Strategii de studiu recomandate

Pentru însuşirea cunoştinţelor şi a abilităţilor necesare pentru promovarea examenului


în bune condiţii, se recomandă un studiu săptămânal constant de cel puţin 10 ore încă
de la începutul semestrului.
Problemele trebuie înţelese în profunzimea lor, iar nu memorate pentru a fi reproduse.
Proba de rezolvare a unui caz concret este incompatibilă cu memorarea mecanică,
presupunând prin natura ei combinarea cunoştinţelor şi „bricolarea” unei soluţii
adaptate la cazul respectiv.
6

II. Suport de curs

1. Teoria generală a obligaţiilor şi dreptul special aplicabil anumitor


contracte. Codul civil conţine atât un corp de reguli aplicabile contractului în general
(Cartea III, Titlul III, art. 942 şi următ.), care se referă la formarea valabilă (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză) şi executarea acestuia (efectele între părţi şi faţă de terţi,
normele de interpretare, executarea în natură şi prin echivalent, rezoluţiune, riscuri), cât şi
reguli aplicabile unor anumite contracte (Cartea III, Titlurile IV-XVIII, art. 1223 şi
următ.), şi anume: de căsătorie (în prezent, abrogat), vânzare-cumpărare, schimb,
locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, aleatorii (joc şi prinsoare, rentă
viageră), fidejusiune, amanet, antichreză (în prezent, abrogat), ipotecă; reguli la care se
adaugă şi cele referitoare la donaţie, care, datorită faptului că intră în categoria
liberalităţilor, este reglementată la art. 813-840 C. civ.
Se distinge prin urmare, pe de o parte, existenţa unui drept comun aplicabil
tuturor contractelor ─ care împreună cu responsabilitatea civilă şi cu quasi-contractele
(toate făcând parte din Titlul III al Cărţii III a Codului civil sub denumirea improprie
„Despre contracte sau convenţii) formează materia cunoscută sub denumirea de „Teoria
generală a obligaţiilor” ─, iar pe de altă parte dreptul special al contractelor.
2. Noţiunea de contract special Vânzarea, schimbul, locaţiunea şi toate
celelalte contracte reglementate de Codul civil sunt contracte „numite”, prin opoziţie cu
contractele „nenumite”, care nu sunt reglementate în mod distinct. Contractele numite
reprezintă fiecare un anumit tip repetitiv de contract, pe când contractele nenumite sunt
atipice, neîncadrabile în tipare, fiind construite ad hoc de părţi prin voinţa lor, clauză cu
clauză, în funcţie de nevoile lor, principiul libertăţii contractuale permiţând orice
combinaţie, în limitele prevăzute de art. 5 C. civ. (ordinea publică şi bunele moravuri).
Altfel spus, contractele numite sunt contracte prêt à porter sau de-a gata, în timp ce
contractele nenumite sunt contrate „pe măsură” sau „la comandă”.
Sunt speciale contractele care beneficiază de un anumit set de reguli specifice
recunoscute ca atare..
3. Evoluţia contractelor speciale. În timp, raportul dintre teoria generală a
obligaţiilor şi dreptul contractelor speciale a evoluat.
Pornind de la evoluţia fenomenului contractual în ultimele decenii, când teoria
generală a obligaţiilor a rămas aceeaşi ca acum două veacuri, în timp ce contractele
speciale s-au diversificat puternic atât cantitativ (numeroase contracte noi impunându-se
atenţiei legiuitorului), cât şi calitativ, contractele cunoscute fiind supuse unui fenomen de
sub-specializare (de pildă, contractul de transport cunoaşte sub-specii (varietăţi) în
funcţie de modul în care se realizează: feroviar, rutier, aerian, maritim, iar contractul de
locaţiune, pe lângă regulile de drept comun cuprinse în Codul civil, cunoaşte reguli
speciale după cum se referă la bunuri agricole (arendă) sau la locuinţe, unii autori
proclamând că dreptul comun al contractelor a devenit „rezidual”, reglementările speciale
restrângându-i tot mai mult câmpul de aplicare, dreptul special „generalizându-se”.
7

4. Consecinţele practice ale încheierii unui contract special Regulile


referitoare la contractele speciale, în principiu, nu sunt imperative, ci supletive, fiind
aplicabile ca „drept comun” atunci când părţile contractante nu au prevăzut altfel. De
pildă, un contract de vânzare-cumpărare încheiat între părţi implică obligaţia vânzătorului
de a-l garanta pe cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse chiar dacă nu s-a
prevăzut acest lucru în contract, afară de cazul în care părţile convin înlăturarea acestor
garanţii.
5. Calificarea contractelor. A califica juridic un contract înseamnă, în esenţă, a
stabili cărei categorii îi aparţine pentru a determina regimul juridic căruia i se supune, atât
în privinţa formării, cât şi a efectelor sale. Dacă este vorba de un contract nenumit, va fi
supus regimului juridic general al contractelor, iar dacă este vorba despre un contract
numit, trebuie stabilit despre care anume: vânzare, schimb, donaţie, locaţiune etc.,
urmând a i se aplica regulile specifice acestuia.
Calificarea presupune determinarea elementelor juridice caracteristice
(esenţiale) sau definitorii ale unui contract, cum ar fi, de pildă: transferul proprietăţii unui
bun contra unui preţ, în cazul vânzării, transferul proprietăţii unui bun animus donandi
(cu intenţia de a gratifica), în cazul donaţiei, lăsarea unui bun în grija (paza) unei
persoane cu obligaţia de a-l restitui la cererea deponentului, în cazul depozitului, etc.
Calificarea contractelor nu se face după denumirea utilizată, ci după voinţa
internă a părţilor, adică după ceea ce au dorit în realitate să facă încheind contractul, nu
după ceea ce ele declară sau exprimă direct. Uneori denumirea inexactă poate rezulta
dintr-o eroare a părţilor (de pildă, numesc vânzare-cumpărare o promisiune sinalagmatică
de vânzare), dar alteori poate rezulta din intenţia lor de a ocoli anumite dispoziţii legale
(de pildă, denumesc „comodat” un contract care în realitate este o locaţiune în scopul ca
locatorul să fraudeze fiscul prin neplata impozitului datorat).
În caz de litigiu, calificarea corectă a contractului se face de către instanţele de
judecată, fiind vorba despre o problemă de drept care cade sun cenzura Instanţei
Supreme.
Obişnuit, operaţiunea de calificare este relativ simplă, întrunirea elementelor
unuia sau altuia dintre contracte fiind evidentă. Alteori însă această operaţiune este
dificilă, mai ales în cazul contractelor complexe sau mixte, când sunt prezente elemente
ale două sau mai multor contracte.
În astfel de cazuri, dacă unul dintre elemente este prevalent asupra celuilalt,
contractul va avea o calificare unică: aceea a obligaţiei principale conform principiului
accesorium sequitur principale.
Stabilirea preponderenţei unuia sau altuia dintre elemente poate fi uneori
iluzorie, lipsită de un rezultat cert.
Alteori poate fi vorba de o calificare distributivă, caz în care acordul de voinţe
este guvernat de regulile a două contracte, nici unul dintre acestea neavând prevalenţă
asupra celuilalt. De pildă, în cazul unui imobil ce urmează a fi construit de antreprenor pe
terenul său, până la ridicarea edificiului contractul este unul de antrepriză, după care unul
de vânzare.
8

6. Contractele civile şi contractele comerciale. Este uzual a se vorbi în diferite


contexte despre contracte civile şi contracte comerciale. Trebuie precizat însă că între
cele două categorii nu există diferenţe de esenţă, neexistând o reglementare proprie
fiecăreia dintre ele. Unul şi acelaşi contract poate fi comercial sau civil în funcţie de
calitatea contractanţilor şi de scopul în care este încheiat: între doi comercianţi pentru
nevoile comerţului (un comerciant vinde altui comerciant o marfă cu a cărei desfacere se
ocupă în mod curent)─ contractul este comercial; între un comerciant şi clienţii săi
necomercianţi (un comerciant vinde unui particular un bun de folosinţă îndelungată) ─
contractul este mixt; între un comerciant şi un particular, fără legătură cu comerţul celui
dintâi (un comerciant cumpără un imobil pentru sediul firmei sale de la un particular), sau
între doi necomercianţi (un particular vinde altui particular un bun oarecare) ─ contractul
este civil.
7. Contractele administrative. Administraţia publică şi caracterul
esenţialmente unilateral al actelor juridice emise de aceasta par a exclude ideea de
contract în raporturile juridice de drept administrativ. Cu toate acestea, contractele
administrative există şi trebuie delimitate de contractele de drept privat pe care organele
administraţiei publice le pot încheia ca orice alt subiect de drept (de exemplu, Guvernul
cumpără de la un particular un imobil pentru desfăşurarea activităţii unui minister).

8. Planul expunerii. Lista contractelor speciale este lungă şi neomogenă. Codul


civil, deşi în partea rezervată teoriei generale a contractului face anumite clasificări
pereche a contractelor (sinalagmatice ─ unilaterale; comutative ─ aleatorii; cu titlu gratuit
─ cu titlu oneros; numite ─ nenumite), în partea rezervată contractelor speciale, din
raţiuni pragmatice, nu conţine decât o înşiruire a diferitelor contracte speciale într-o
ordine mai mult sau mai puţin întâmplătoare.
De-a lungul timpului s-au propus diferite clasificări ale contractelor speciale
(translative de proprietate şi netranslative de proprietate; referitoare la bunuri şi la
servicii; care au ca obiect obligaţii de a da, de a face şi de a presta), dar datorită
caracterului neomogen al materiei, toate aceste clasificări s-au dovedit în final vane.
În aceste condiţii, fără a avea câtuşi de puţin pretenţia urmăririi unei clasificări
riguros ştiinţifice, din raţiuni mai degrabă didactice, vom prezenta materia după
următorul plan: contractele translative de proprietate (vânzarea şi schimbul) (Titlul I);
contractele având ca obiect transferul folosinţei bunurilor (locaţiunea, împrumutul,
comodatul, leasing-ul) (Titlul II); contractele de servicii (antrepriza, mandatul, depozitul)
(Titlul III); contractele aleatorii (jocul şi pariul; renta viageră; întreţinerea) (Titlul IV);
contractele de asociere (societatea) (Titlul V); contractele referitoare la litigii
(compromisul, tranzacţia) (Titlul VI)
PARTEA I

CONTRACTELE TRANSLATIVE DE PROPRIETATE


9. Noţiune. Contractele translative de proprietate (sau de alte drepturi) se
caracterizează prin faptul că asigură transferul proprietăţii unui lucru dintr-un patrimoniu
în altul, asigurând dobânditorului o putere efectivă şi directă (neintermediată) asupra
bunului la care se referă acel drept.
Nu pot forma obiect al acestor contracte decât drepturile purtând asupra
bunurilor determinate sau cel puţin determinabile, prezente sau viitoare (art. 964 şi 965
9

alin. 1 C. civ..). Cu alte cuvinte, prin contracte nu se pot realiza decât transmisiuni cu
caracter particular, iar nu şi transmisiuni universale sau cu titlu universal, nici o persoană
neputându-şi înstrăina în timpul vieţii patrimoniul său în tot sau în parte, aceasta
echivalând cu o renunţare la capacitatea de folosinţă, lucru inadmisibil.
Categoria contractelor translative de proprietate include: vânzarea, schimbul şi
donaţia. În timp ce donaţia este un contract intuitu personae, gratificarea făcându-se
totdeauna în considerarea persoanei donatarului, în cazul vânzării şi schimbului persoana
cocontractanţilor este în principiu indiferentă, important fiind obiectul prestaţiilor
părţilor, fiecare contractând nu în considerarea persoanei celeilalte părţi, ci pentru a
obţine prestaţia la care aceasta se obligă. Consecinţa practică este că în cazul donaţiei
eroarea asupra persoanei donatarului constituie cauză de anulare, pe când în cazul
contractelor oneroase care sunt vânzarea şi schimbul nu (art. 954 alin. 2 C. civ.).
10. Planul expunerii. În cele ce urmează vom analiza vânzarea (Titlul I) şi
schimbul (Titlul II).

TITLUL I
VÂNZAREA
SUBTITLUL I
INTODUCERE
11. Noţiune. Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care
două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta
a plăti celei dintâi preţul lui”.
Caracterul translativ de proprietate rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 971
C. civ. (referitoare la contractele translative de proprietate în general) şi art. 1295 alin. 1
C. civ. (referitor la vânzare), primul precizând că „proprietatea sau dreptul se transmite
prin efectul consimţământului părţilor”, iar cel de al doilea că „vinderea este perfectă
între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul
încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
Deşi art. 1294 C. civ. referindu-se la obiectul vânzării vorbeşte de transferul
„proprietăţii unui lucru”, este neîndoielnic faptul că vânzarea poate avea ca obiect şi alte
drepturi reale (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute constituită prin fapta omului).
Pot forma obiect al vânzării atât drepturile reale purtând asupra bunurilor corporale, cât şi
asupra celor incorporale (creanţe, drept de autor), aceasta din urmă purtând denumirea
specifică de cesiune.
Art. 1294 C. civ. permite concluzia că definitorii pentru vânzare sunt trei elemente: lucrul
vândut, preţul şi acordul de voinţe. Înainte de a trece la examinarea acestor elemente şi
ale efectelor contractului, pentru corecta circumscriere a vânzării, unele precizări se
impun în legătură cu caracterele sale juridice (Capitolul I), delimitarea de alte contracte
(Capitolul II) şi izvoarele acesteia (Capitolul III).
Capitolul I
CARACTERELE JURIDICE ALE VÂNZĂRII
10

12. Vânzarea se caracteritează prin faptul că este un contract sinalagmatic


(bilateral) , consensual, oneros, comutativ, translativ de proprietate şi instantaneu.

Capitolul II
DELIMITAREA DE ALTE CONTRACTE

13. Definirea şi prezentarea elementelor caracteristice ale vânzării nu sunt


suficiente pentru a configura exact acest contract, pentru aceasta fiind necesară şi
delimitarea sa de alte contracte speciale cu care prezintă anumite similitudini, cum sunt:
donaţia, aportul în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale, darea în plată,
schimbul, întreţinerea, locaţiunea. Antrepriza, contractele cadru de furnizare şi asistenţă,
precum şi reportul.

Capitolul III
IZVOARELE VÂNZĂRII

14. Vânzarea este un contract în expansiune, a cărui dezvoltare se datorează atât


dinamicii legislaţiei (interne şi internaţionale) în materie, cât şi contribuţiei practicii
judiciare şi doctrinei, care pun într-o nouă lumină reglementări care datează de multă
vreme.
Reglementând vânzarea, autorii Codului civil au luat în considerare doar
raporturile personale dintre vânzător şi cumpărător, neţinând seama aproape de loc de
obiectul contractului şi de calitatea părţilor contractante. Ulterior, lucrurile au evoluat,
vânzarea imobilelor fiind diferită de vânzarea mobilelor, iar vânzarea făcută de un
profesionist unui consumator supusă unor reguli diferite de cea obişnuită.
De asemenea, surselor interne de reglementare, care s-au diversificat, li s-au
adăugat nu de mult timp reglementări internaţionale şi comunitare.

SUBTITLUL II
EEMENTELE ESENŢIALE ALE VÂNZĂRII: LUCRUL VÂNDUT ŞI
PREŢUL
Capitolul I
LUCRUL VÂNDUT

15. Din punctul de vedere al vânzătorului, contractul de vânzare implică


transferul„proprietăţii unui lucru” (art. 1294 C. civ.).
La origini, vânzarea nu putea avea ca obiect decât bunuri corporale, motiv pentru
care prin tradiţie s-a perpetuat de multă vreme o oarecare confuzie între obiectul vânzării,
care nu poate fi decât dreptul de proprietate (sau un alt drept real) asupra lucrului vândut,
şi însuşi lucrul asupra căruia poartă acest drept. Dispoziţiile art. 1295 alin. 1 C. civ. stau
mărturie în acest sens, vorbind de acordul părţilor „asupra lucrului şi a preţului” (s. n. ─
D. C.). În realitate însă ceea ce asigură vânzătorul cumpărătorului prin contract este
transferul unui drept real asupra unui lucru, iar nu lucrul în sine.
Art. 1310 C. civ. consacră principiul liberei circulaţii a bunurilor, potrivit căruia
„toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă o lege a oprit
aceasta”.
11

Vânzarea poate avea ca obiect nu numai transferul dreptului de proprietate, ci şi al


altor drepturi reale, cum sunt uzufructul, servitutea, superficia sau chiar al dreptului de
ipotecă, fără creanţa garantată, fiind afectat prin aceasta garantării unei alte creanţe.
Deopotrivă, pot forma obiect al vânzării nu numai drepturile reale, ci şi drepturile
de creanţă1. Art. 1391-1398 C. civ. reglementează „cesiunea de creanţă şi a altor lucruri
necorporale” în Titlul V al Cărţii a 3-a consacrat vânzării. Cesiunile de părţi sociale sau
de acţiuni la societăţile comerciale sunt şi ele vânzări dacă înstrăinarea este făcută contra
unui preţ.
Pentru a putea forma obiect al vânzării, lucrul trebuie să fie determinat sau
determinabil (Secţiunea 1), să existe (Secţiunea 2) să fie în circuitul civil (Secţiunea 3) şi
să aparţină vânzătorului (Secţiunea 4).

Secţiunea 1
LUCRUL SĂ FIE DETERMINAT SAU DETERMINABIL

16. Bunurile individual determinate şi bunurile de gen. Aşa cum reiese din
dispoziţiile art. 1295 alin. 1 C. civ., vânzarea nu este valabilă decât dacă părţile cad de
acord „asupra lucrului şi asupra preţului”. Dar pentru a exista acest acord este necesară
determinarea lucrului vândut, adică stabilirea acestuia de către părţi.
Bunurile certe se determină diferit faţă de bunurile de gen.
Determinarea presupune în cazul bunurilor certe indicarea acestora prin datele de
identificare: de pildă, „imobilul situat în Cluj, strada I. Creangă nr. 10, înscris în cartea
funciară nr. 36875” sau „autoturismul marca Ford Mondeo înmatriculat sub numărul Cj-
07-ROM”.
În cazul bunurilor de gen (fungibile) determinarea se face prin stabilirea speciei şi
a cantităţii (de pildă, se vând „10 tone de grâu din recolta anului 2007”), contractul luând
naştere astfel în mod valabil la data acordului de voinţe, dar transferul proprietăţii nu
poate avea loc solo consensu, ci doar la individualizarea bunurilor prin numărare,
cântărire sau măsurare (art. 1300 C. civ.), adică după separarea lor de bunurile de acelaşi
fel care alcătuiesc genul respectiv.
Bunurile de gen vândute în bloc sau cu grămada (art. 1299 C. civ.), adică prin
indicarea unui criteriu care le individualizează într-un fel oarecare de la data acordului de
voinţe (de exemplu, prin referire la toate bunurile de genul respectiv situate în cutare loc:
întregul conţinut al unui siloz; toate oile din turma de la munte; întreaga recoltă de pe un
teren anume etc.), iar nu prin individualizarea lor prin măsurare (cântărire, numărare), vor
avea regimul juridic al bunurilor individual determinate. O vânzare în bloc poate necesita
uneori măsurarea, numărarea sau cântărirea, dar numai pentru stabilirea preţului(de pildă,
se vinde tot grâul dintr-un siloz pe un preţ de 1.000 de lei/tonă).
În cazurile de excepţie în care obiectul vânzării îl constituie anumite universalităţi
(o succesiune sau un fond de comerţ) trebuie să rezulte că înţelegerea se referă la
ansamblul respectiv, iar nu la fiecare din bunurile componente luate bucată cu bucată.
Sancţiunea nedeterminării lucrului este nulitatea vânzării pentru lipsa unui
element de validitate.
12

Secţiunea 2
LUCRUL SĂ EXISTE
17. Regula şi portanţa ei. Art. 1311 C. civ. statuează că „dacă în momentul
vânzării lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era pierit numai în
parte, cumpărătorul are alegere între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea
preţului”. De aici se deduce că, în principiu, lucrul trebuie să existe la momentul
încheierii vânzării în realitate, iar nu numai în conştiinţa (imaginaţia) părţilor
contractante.
Aceasta nu înseamnă însă nicidecum că lucrurile viitoare nu pot forma obiect al
vânzării, din moment ce art 965 alin. 1 C. civ. prevede expres că „lucrurile viitoare pot fi
obiect al obligaţiei”.
Din corelarea dispoziţiilor textelor de lege menţionate mai sus rezultă că nu sunt
valabile vânzările care au ca obiect lucruri care au existat, însă sunt dispărute la
momentul încheierii contractului, dar că în schimb sunt valabile vânzările de bunuri
viitoare, care nu există la data încheierii contractului, urmând a lua fiinţă ulterior, afară de
vânzarea unei succesiuni viitoare care este prohibită de lege (art. 965 alin. 2 C. civ.)
18. Lucrurile actuale. Un lucru asupra căruia părţile contractează crezând că
există, dar care în realitate nu există (fie întrucât nu a existat niciodată, fie întrucât a pierit
până în momentul încheierii contractului) face ca vânzarea să fie tradiţional considerată
nulă absolut, pentru vânzător deoarece este lipsită de obiect (art. 964 C, civ,), iar pentru
cumpărător deoarece este lipsită de cauză (art. 966 C. civ.). Mai recent însă, avându-se în
vedere interesul ocrotit, care este unul personal (al cumpărătorului), s-a avansat şi
consolidat ideea sancţionării vânzării cu nulitatea relativă în acest caz, cu atât mai mult
cu cât aceasta se corelează mult mai bine cu soluţia nulităţii relative a vânzării lucrului
altuia.
Nulitatea afectează vânzarea numai dacă lucrul este pierit în totalitate, nu şi în
cazul pieirii parţiale, situaţie în care cumpărătorul are alegere între „a se lăsa de contract”
sau a-l menţine cu reducerea corespunzătoare a preţului, afară dacă a contractat în
cunoştinţă de cauză, acceptând lucrul în starea şi cu preţul respectiv.
Dacă părţile îşi asumă cu bunăştiinţă posibilitatea ca lucrul să nu existe la
momentul încheierii contractului este vorba despre o vânzare cu caracter aleatoriu, care
este valabilă, fiind vorba despre specularea unei şanse de câştig sau pierdere. Dispoziţiile
art. 1311 C. civ fiind supletive, pot fi înlăturate în acest fel prin voinţa părţilor.
19. Lucrurile viitoare. Lucrurile viitoare pot forma obiect al vânzării, cum este
cazul unei construcţii ce va fi ridicată, al unei recolte viitoare, al unor animale ce se vor
naşte ori al unor bunuri ce vor fi dobândite ulterior de vânzător (cu excepţia celor făcând
parte dintr-o succesiune nedeschisă).
În acest caz este vorba despre o vânzare condiţională, care, deşi ia naşterea în mod
valabil la momentul acordului de voinţe, va produce efecte doar la data la care bunul va
lua fiinţă sau va intra în patrimoniul vânzătorului.
Secţiunea 3
LUCRUL SĂ FIE ÎN CIRCUITUL CIVIL
20. Principiul liberei circulaţii a bunurilor. Libera circulaţie a bunurilor este
regula. În acest sens, art. 1310 C. civ., care reia principiul înscris la art. 963 C. civ.,
13

precizează că „toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo
lege a oprit aceasta”.
„În comerţ” sunt lucrurile care se află în circuitul civil, nefiind declarate
inalienabile printr-o dispoziţie legală, putând fi înstrăinate prin convenţii.
§ 1. Lucrurile „în afara comerţului”.
21. Îndeobşte se consideră că lucrurile „în afara comerţului” sunt cele care nu pot
forma obiect al circulaţiei juridice, neputând fi transferate de la un subiect de drept la
altul prin acte juridice între vii.
22. Există lucruri în afara comerţului prin natura lor, fiind inapropriabile. Este
astfel cazul aerului, luminii, apei, care, în principiu, sunt la dispoziţia tuturor, neavând un
stăpân care să dispună de ele în mod privat (art. 647 C. civ.).
23. Sunt în afara comerţului şi lucrurile declarate de lege ca inalienabile. Art.
135 din Constituţie prevede că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile” (alin. 4),
categorie în care intră „bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie,
spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în
interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege”. În categoria altor bunuri
declarate inalienabile prin lege se includ, de pildă, bunurile culturale mobile aflate în
proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale (art. 32 din Legea
nr. 182/2000.
24. Recent, în practica judiciară şi doctrina franceze s-a reţinut, prin interpretarea
textelor de lege referitoare la protecţia drepturilor de proprietate intelectuală (modele,
mărci), că nu pot forma obiect al vânzării produsele contrafăcute, vânzarea având un
asemenea obiect fiind nulă. În dreptul nostru, soluţia este identică, art. 4 alin. 2 din OG
nr. 21/1992 stipulând expres că este interzisă comercializarea produselor falsificate sau
contrafăcute.
De asemenea, într-speţă în care o persoană s-a angajat faţă de un partid politic să
plătească o anumită sumă de bani acelui partid dacă va fi susţinut de acesta în alegeri şi
va câştiga acele alegeri. Câştigând alegerile, „debitorul” a refuzat să plătească suma la
care s-a angajat, fiind acţionat în judecată pentru plata acesteia. Acţiunea reclamantului
(partidul care l-a susţinut în alegeri pe „debitor”) a fost respinsă de Casaţia franceză cu
motivarea că învestitura politică a „debitorului” de către partidul-reclamant este un lucru
în afara comerţului, astfel încât cauza contractului a fost considerată ilicită.
25. Există cazuri de inalienabilitate temporară a unor bunuri stabilite prin lege
pentru anumite raţiuni (natura sau destinaţia bunului, situaţia juridică specială etc.).
Astfel, art. 32 din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar (republicată) prevede că
„terenul atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte
între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut
înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare”, iar art. 9
alin. ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile
cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului stabileşte că locuinţele nerestituite
foştilor proprietari şi cumpărate de chiriaşi nu pot fi înstrăinate prin acte între vii de
aceştia din urmă decât după 10 ani de la data cumpărării.
De asemenea, unele acte normative prevăd inalienabilitatea temporară a unor
bunuri cumpărate cu credite preferenţiale. Pot fi menţionate în acest sens dispoziţiile art.
15 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie
14

construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat
(modificată şi republicată), care stipulează că locuinţele cumpărate cu plata preţului în
rate nu pot fi înstrăinate fără autorizarea prealabilă a unităţii vânzătoare, precum şi
dispoziţiile art. 19 şi 20 alin. 6 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei, conform cărora
locuinţele realizate cu subvenţii de stat sau credite CEC nu pot fi înstrăinate decât după
restituirea creditului. Sancţiunea încălcării unor asemenea interdicţii de înstrăinare este
nulitatea relativă a contractului.
În fine, sunt în vigoare dispoziţii legale care interzic înstrăinarea bunurilor supuse
procedurilor administartive sau judiciare de restituire a bunurilor preluate abuziv în
perioada comunistă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pe toată durata acestor proceduri.
25. Unele bunuri, din raţiuni de ordine publică sau economico-sociale, fără a fi
propriu-zis inalienabile sunt restricţionate în privinţa circulaţiei lor prin dispoziţii legale,
aşa cum este cazul substanţelor stupefiante (Legea nr. 76/1969), armelor şi muniţiilor
(Legea nr. 17/1996), materiilor explozive (Legea nr. 126/1995) sau al deşeurilor toxice
(Legea nr. 137/1995). Asemenea bunuri pot fi vândute, dar nu oricum, ci numai cu
respectarea normelor legale care le privesc.
Sancţiunea înstrăinării unui lucru în afara comerţului este fără îndoială nulitatea
absolută a contractului, apărând societatea împotriva iniţiativelor private care aduc
atingere interesului general.
§ 2. Inalienabilitatea stabilită prin voinţa omului (clauza de inalienabilitate)
26. Prin excepţie de la principiul liberei circulaţii a bunurilor (supra nr. 45), în
cazuri justificate de un interes serios şi legitim (cum ar fi: interesul protejării donatarului
gratificat împotriva propriei prodigalităţi ori pentru a-l face să păstreze folosinţa bunului
până la terminarea studiilor; asigurarea garanţiei plăţii sarcinilor liberalităţii către donator
sau către un terţ; păstrarea unor vecinătăţi familiale), se admite instituirea prin voinţa
omului (testament sau contract) a inalienabilităţii unor bunuri, dar numai pe o durată de
timp limitată (de pildă, pe durata vieţii sau până la majoratul unei persoane). Actele prin
care se instituie asemenea clauze sunt liberalităţile (donaţiile şi legatele), inserarea în
contractele cu titlu oneros fiind îndoielnică din punctul de vedere al validităţii lor.
Sancţiunea nerespectării clauzei de inalienabilitate este nulitatea relativă a actului
prin care s-a realizat încălcarea, la cererea celui în interesul căruia a fost stipulată clauza,
cu condiţia ca actul din care s-a născut să fie opozabil terţilor în condiţiile legii. În cazul
bunurilor mobile însă buna-credinţă a cumpărătorului este suficientă pentru a-i asigura
acestuia păstrarea bunului (art. 1909 C. civ.).
§ 3. Clientela civilă ca obiect al vânzării
27. O problemă aparte este aceea a cesibilităţii sau incesibilităţii clientelei civile
(ataşate unei persoane care exercită o profesiune liberală: avocat, notar, medic etc.).
În mod tradiţional, spre deosebire de clientela comercială, considerată a fi un bun
„în comerţ” datorită faptului că ceea ce o reuneşte în jurul unui comerciant (fireşte, prin
liberă alegere) sunt bunurile făcând parte din fondul de comerţ al acestuia, putând fi
cesionată odată cu fondul respectiv, clientela civilă, considerată a fi strict ataşată
persoanei profesionistului liberal, mai exact, încrederii pe care o au în calităţile personale
ale acestuia, iar nu bunurilor pe care le utilizează pentru exercitarea profesiei, a fost
considerată a fi „în afara comerţului”, calităţile personale fiind incesibile.
28. În timp, deşi principiul a fost în continuare recunoscut şi reiterat, s-a admis că
un practician al unei profesii liberale poate valabil contracta cu o altă persoană (fireşte,
15

îndreptăţită să exercite profesia respectivă), contra unui preţ, obligaţia de a nu o concura


şi de a o prezenta clienţilor săi, cu recomandarea de a transpune asupra acesteia
încrederea pe care i-au acordat-o până atunci, contract considerat aleatoriu, dat fiind că
prezentarea nu-i obligă pe clienţi cu nimic, aceştia păstrându-şi libertatea discreţionară de
a face o altă alegere, astfel încât cesionarul se poate vedea în situaţia să nu poată culege
nici un beneficiu de pe urma cesiunii.
În acest context, a început să câştige treptat teren ideea patrimonialităţii clientelei,
tot mai mulţi autori vorbind deschis despre aceasta, iar în final Casaţia franceză
pronunţând o decizie remarcată şi intens comentată, deschizătoare de drumuri în acest
sens.

Secţiunea 4
LUCRUL SĂ APARŢINĂ VÂNZĂTORULUI
29. Principiul potrivit căruia nimeni nu poate vinde decât ceea ce îi aparţine.
Nimic nu pare mai evident şi de bun simţ decât faptul că nimeni nu poate transmite mai
multe drepturi decât are el însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse
habet) sau, altfel spus, că nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non
habet).
Cu toate acestea, există destule situaţii în care vânzarea se încheie cu privire la un
lucru care nu aparţine vânzătorului. Despre vânzarea lucrului altuia discutăm doar în
cazul în care obiectul vânzării este un lucru cert (sau unul asimilat, cum este cazul
vânzării în bloc), iar părţile nu au convenit ca acesta să fie achiziţionat sau confecţionat
ulterior de vânzător şi înstrăinat cumpărătorului, caz în care, evident, este vorba despre
vânzarea unui bun viitor pe deplin valabilă (art. 965 alin. 1 C. civ.).
30. Vânzarea la termen sau condiţională Dacă prin voinţa părţilor, în cazul
bunurilor individual determinate, transferul proprietăţii este amânat la un alt moment
decât acela al realizării acordului de voinţe, lucru posibil întrucât dispoziţiile art. 971 şi
1295 alin. 1 C. civ., care consacră regula transferului solo consensu, nu sunt decât
supletive, vânzarea va fi a lucrului altuia după cum la acest moment bunul se află sau nu
în patrimoniul vânzătorului.
Astfel, în cazul unei vânzări afectate de o condiţie suspensivă, proprietatea nu se
transferă la cumpărător la data acordului de voinţe, ci la data a îndeplinirii ei, dar cu
efecte de la momentul acordului de voinţe.
31. Vânzarea bunurilor de gen. În cazul bunurilor de gen, vânzarea este valabilă
chiar dacă la momentul acordului de voinţe vânzătorul nu are în patrimoniu bunuri de
natura celor cu privire la care a contractat cu cumpărătorul, până la data individualizării
acestora prin numărare, cântărire sau măsurare având posibilitatea să şi le procure.
Vânzările comerciale, fiind prin esenţa lor intermedieri speculative asupra unor asemenea
bunuri, se includ în această categorie.
32. Sancţiunea vânzării lucrului altuia ─ nulitatea relativă. Redactorii Codului
civil francez, pentru a marca net faptul că spre deosebire de dreptul roman, potrivit căruia
vânzarea consensuală era doar un act creator al unei obligaţii de a transfera proprietatea
(jus ad rem), a cărei executare presupunea îndeplinirea unui alt act, de astă dată formal
(jus in rem), ceea ce însemna că vânzătorul nu trebuia să fie proprietar al lucrului vândut
la momentul încheierii contractului, au conceput vânzarea ca pe un act translativ de
16

proprietate prin ea însăşi solo consensu, aşa cum rezultă de altfel din dispoziţiile art. 1138
şi 1583 C. civ. francez (971 şi 1295 alin. 1 C. civ. român), stipulând ca atare nulitatea
vânzării lucrului altuia prin dispoziţiile art. 1599 C. civ., ceea ce înseamnă că vânzătorul
trebuie să fie proprietar al lucrului vândut la data acordului de voinţe. După unele
controverse, doctrina şi jurisprudenţa au căzut de acord asupra caracterului relativ al
nulităţii prevăzute la art. 1599 C. civ. francez.
Codul civil român nu a preluat dispoziţiile art. 1599 din C. civ. francez, fapt care
a dat naştere unor discuţii interminabile în doctrină şi oscilaţii ale practicii judiciare. Fără
a intra în detalii inutile, menţionăm doar că s-au conturat trei puncte de vedere. Potrivit
unuia dintre acestea, vânzarea lucrului altuia este nulă absolut pentru lipsa cauzei
obligaţiei cumpărătorului, care a contractat pentru a deveni proprietar, lucru care nu este
însă posibil deoarece vânzătorul nu poate să îi transmită ce nu îi aparţine.
Un alt punct de vedere este cel potrivit căruia vânzarea lucrului altuia este
anulabilă (nulă relativ) pentru eroare, fie întrucât cumpărătorul s-a înşelat asupra
substanţei lucrului, socotind că este proprietatea vânzătorului, fie întrucât s-a înşelat
asupra persoanei vânzătorului, socotind că este proprietar al lucrului.
În sfârşit, alţii susţin că vânzarea lucrului altuia este valabilă (neafectată de cauze
de nulitate absolută sau relativă), fiind doar rezolubilă pe temeiul dispoziţiilor art. 1020,
1021 C. civ. la cererea cumpărătorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de a transfera
proprietatea lucrului din partea vânzătorului.
Realitatea este că dreptul nostru, deşi nu a reluat dispoziţiile art. 1599 C. civ.
francez, este construit pe aceleaşi principii, iar vânzarea şi în dreptul nostru este
neîndoielnic translativă de proprietate. Prin urmare, chiar fără text expres, sancţiunea
vânzării lucrului altuia trebuie să fie şi în dreptul nostru aceea a nulităţii relative, dar nu
pe considerente de eroare. Oricum, cert este că practica noastră judiciară promovează cu
oarecare consecvenţă soluţia nulităţii relative a vânzării lucrului altuia.
33. Inconvenientele soluţiilor avansate în dreptul nostru. Înainte de a analiza
fundamentul anulabilităţii vânzării lucrului altuia, se cuvin a fi prezentate pe scurt
inconvenientele soluţiilor susţinute la ora actuală în doctrina noastră.
Teza nulităţii absolute pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului este
vulnerabilă în primul rând pentru inconsecvenţă, căci nu ţinea seama de faptul că lipsa
cauzei, element subiectiv, îşi are izvorul în lipsa obiectului, a prestaţiei vânzătorului,
care, nefiind proprietar al lucrului, nu poate transmite proprietatea acestuia.
Teza nulităţii relative pentru eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului
sau asupra calităţilor substanţiale ale lucrului vândut, susţinută la un moment dat şi de
doctrina clasică franceză, a fost abandonată de ceva timp în Franţa întrucât, aşa cum
rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez, nulitatea la care face referire
textul survine şi în cazul în care cumpărătorul cunoaşte faptul că vânzătorul nu este
proprietarul lucrului vândut, eroarea fiind astfel exclusă, singura consecinţă fiind doar că,
spre deosebire de cumpărătorul care ignoră acest lucru, dobânditorul nu poate cere şi
daune-interese, fără însă a i se răpi posibilitatea de a cere şi el anularea.
Teza rezolubilităţii vânzării lucrului altuia nu poate fi acceptată decât dacă se
admite că vânzarea dă naştere unei obligaţii de a transfera proprietatea (dare) din partea
vânzătorului; or, vânzarea fiind translativă de proprietate, „transferul proprietăţii este un
efect pur legal al contractului şi nu al executării unei obligaţii”. Vânzarea dă naştere
17

doar obligaţiei de predare a lucrului vândut, care este însă una de a face (art. 1314 şi
următ. C. civ.), iar nu de a da, subsecventă transferului proprietăţii.
34. Fundamentul anulabilităţii vânzării lucrului altuia. Lipsa dreptului
vânzătorului asupra lucrului vândut echivalează cu situaţia când lucrul este pierit în
întregime la data încheierii contractului, atunci, pentru identitate de raţiune, trebuie să
conchidem că „vinderea este nulă” (art. 1311 C. civ.) şi în cazul vânzării lucrului altuia.
Dacă în doctrina clasică nulitatea prevăzută la art. 1311 C. civ. era considerată absolută
(pentru lipsa obiectului prestaţiei vânzătorului şi lipsa cauzei prestaţiei cumpărătorului),
în doctrina modernă această nulitate este tot mai insistent considerată a fi relativă întrucât
este una de protecţie a unui interes particular (în acest caz, al cumpărătorului), iar nu de
protecţie a unui interes general.
Aşadar, chiar dacă dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez nu au fost preluate de
legiuitorul român, soluţia vânzării lucrului altuia este tot cea a nulităţii relative pronunţate
la cererea cumpărătorului, principiile ambelor reglementări fiind fără îndoială identice în
această privinţă.
35. Regimul juridic al nulităţii. Nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate
fi invocată doar de cumpărător, care o poate face atât pe cale de acţiune, în termen de 3
ani de la data când a aflat sau trebuia să afle că bunul nu aparţinea vânzătorului la data
vânzării, cât şi pe cale de excepţie, la cererea vânzătorului de a se executa contractul
(plată a preţului), cumpărătorul invocând excepţia nulităţii relative a vânzării.
În ceea ce îl priveşte, vânzătorul, indiferent dacă a fost de bună-credinţă (ignorând
că nu este proprietarul lucrului vândut) sau nu, nu poate cere anularea nici pe cale de
acţiune, nici pe cale de excepţie, nici direct, nici prin creditorii săi (pe cale oblică); fiind
ţinut să garanteze cumpărătorului liniştita posesiune a lucrului vândut, adică să-l
garanteze pentru evicţiune(art. 1336 pct. 1 C. civ.), vânzătorul nu ar putea provoca el
însuşi evicţiunea (pierderea dreptului) cumpărătorului în favoarea terţului adevărat
proprietar, acţiunea lui fiind în acest caz şi lipsită de interes în ceea ce îl priveşte, neffind
el cel protejat de lege.
Faptul că la data vânzării cumpărătorul a fost de bună-credinţă sau nu, ignorând
sau nu că lucrul nu aparţine vânzătorului, este indiferent din punctul de vedere al
anulabilităţii vânzării, singura diferenţă fiind că cel dintâi (cumpărătorul de bună-
credinţă) poate cere nu numai restituirea preţului, ci şi daune-interese, în timp ce cel de al
doilea (cumpărătorul de rea-credinţă) nu poate cere decât restituirea preţului, nu şi daune-
interese.
36. Situaţia adevăratului proprietar. În ceea ce îl priveşte pe adevăratul
proprietar, încheierea contractului de vânzare a lucrului său de către vânzătorul
neproprietar este un act care, în principiu, nu îl poate afecta cu nimic. Într-adevăr,
conform dispoziţiilor art. 973, „convenţiile n-au efecte decât între părţile contractante”.
Textul citat reproduce (ce e drept, trunchiat, spre deosebire de textul corespunzător din
Codul civil francez ─ art. 1165, care adaugă că „ele nu pot dăuna terţilor şi nu le pot
profita decât în cazurile prevăzute de art. 1121”), principiul consacrat de adagiul latin res
inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (actele încheiate de unii nu pot
nici dăuna, nici profita altora).
Aşa cum cu deplin temei a reţinut Curtea Supremă de Justiţie într-o decizie de
speţă, „dacă înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul
bunului ─ individual determinat ─ şi un terţ în calitate de cumpărător, bunul respectiv
18

nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de dreptul
său”.
Cu alte cuvinte, vânzarea lucrului altuia este un act care nu poate să-l priveze pe
adevăratul proprietar în nici un fel de dreptul său, iar ca proprietar al bunului acesta poate
să îl revendice de la „cumpărător” (persoana care a contractat cu vânzătorul neproprietar),
actul de vânzare, faţă de care este terţ, neobligându-l la vreo prestaţie.
Din punctul de vedere al adevăratului proprietar, terenul pe care trebuie
rezolvată problema vânzării lucrului altuia nu este acela al relei sau bunei-credinţe a
părţilor contractante, a valabilităţii sau nevalabilităţii actului creator de norme private
care este contractul, ci pur şi simplu acela al încălcării dreptului de proprietate şi
remediilor specifice unei asemenea situaţii. Vânzarea lucrului altuia este în mod cert o
anomalie, iar rezolvarea acesteia trebuie să pornească de la elementul obiectiv care este
nesocotirea într-un fel sau altul, conştientă sau nu, a dreptului de proprietate, care este un
drept real opozabil erga omnes, iar nu de la raportul obligaţional (contractul) legat între
vânzătorul-neproprietar şi cumpărător, prin care s-a realizat acestă nesocotire.
De altfel, revenind la elementul bunei-credinţe, numai cu totul excepţional, în
cazuri bine determinate şi riguros conturate, buna-credinţă a cumpărătorului poate duce la
paralizarea (respingerea) acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar, din raţiuni de
apărare a securităţii dinamice a circuitului civil, dar şi atunci ea nu funcţionează singură
şi autonom, ca un instrument de sine stătător, ci doar în combinaţie cu alte principii.
37. Înstrăinarea unui bun indiviz de către un singur coindivizar, fără
acordul celorlalţi. Neîndoielnic că în cazul când proprietatea unui bun aparţine mai
multor coproprietari (în cote indivize), iar nu unuei singure persoane, fiecare dintre
coindivizari poate să vândă în întregime sau doar în parte cota sa ideală cui şi când
doreşte, fără acordul celorlalţi coindivizari, dar, în principiu, nici unul dintre aceştia nu
poate vinde bunul în întregime (sau o cotă mai mare decât partea sa) fără acordul tuturor
celorlalţi coindivizari, conform regulii unanimităţii.
Problema care se pune este aceea a consecinţelor juridice ale vânzării unui bun
indiviz de către un singur coindivizar.
Soluţia corectă este aceea conform căreia până la partaj oricare dintre
coindivizarii necontractanţi poate cere constatarea inopozabilităţii vânzării în ceea ce îl
priveşte, opunându-se în acest fel pe cale de excepţie unei eventuale acţiuni a
cumpărătorului pentru predarea lucrului vândut, ori, dacă bunul a ajuns în posesia
cumpărătorului, acţionând pentru revendicarea bunului de la terţul cumpărător.
După partaj, dacă bunul este atribuit coindivizarului înstrăinător, vânzarea se
consolidează, iar dacă este atribuit unui alt coindivizar, vânzarea este anulabilă la cererea
terţului cumpărător întrucât este vorba de o vânzare a lucrului altuia, prin efectul
retroactiv al partajului, care urcă dincolo de data vânzării, coindivizarul vânzător fiind în
situaţia celui care a înstrăinat lucrul altuia.
38. Înstrăinarea unui bun devălmaş de un singur soţ, fără acordul celuilalt
soţ. Situaţia soţilor proprietari devălmaşi asupra bunurilor comune diferă de cea a
coindivizarilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 1 şi 2 teza I C. fam, soţii administrează, folosesc
şi dispun împreună de bunurile comune, oricare dintre ei exercitând singur aceste drepturi
este presupus (prezumat) a avea şi acordul celuilalt. Regula este aşadar cea a existenţei
unui mandat tacit reciproc între soţi, care face ca vânzarea unui bun comun de către un
19

singur soţ fără acordul celuilalt să fie prezumată a fi făcută cu acordul celuilalt. Prezumţia
mandatului tacit dintre soţi este însă una relativă (juris tantum), care poate fi combătută
prin proba contrarie, soţul necontractant putând face dovada că s-a opus anterior vânzării
încheierii acesteia, aducând la cunoştinţa terţilor acest lucru. Dacă prezumţia mandatului
tacit este răsturnată, vânzarea este anulabilă la cererea soţului necontractant, cu excepţia
cazului în care până la judecarea acţiunii în anulare a intervenit, în condiţiile legii,
partajul bunurilor comune, iar bunul vândut a fost atribuit în deplină proprietate soţului
contractant.
Prin excepţie, dat fiind că în cazul imobilelor comune nici o înstrăinare sau
grevare nu se poate face fără acordul expres şi prealabil al ambilor soţi (art. 35 alin. 2
teza a II-a C. fam.), vânzarea făcută de un singur soţ fără acordul celuilalt este anulabilă
în întregime la cererea soţului necontractant, iar nu doar în privinţa cotei reclamantului.

Capitolul II
PREŢUL

39. Preţul ─ element esenţial al vânzării. Din dispoziţiile art. 1294 C. civ.
rezultă că transferul proprietăţii din partea vânzătorului are drept corelativ din partea
cumpărătorului preţul.
Vânzarea fiind un contract sinalagmatic, preţul constituie nu numai obiect al
obligaţiei cumpărătorului, ci şi cauza obligaţiei vânzătorului. În principiu, părţile au
libertatea deplină de a fixa preţul vânzării, fără însă ca acesta să fie neserios (derizoriu),
adică atât de redus încât să nu poată constitui o cauză suficientă a transferului proprietăţii
din partea vânzătorului, caz în care fie operaţiunea trebuie recalificată în donaţie, dacă se
demonstrează existenţa intenţiei de a gratifica din partea vânzătorului (animus donandi).
Spre deosebire de alte contracte, în cazul cărora instanţa de judecată întemeindu-
se pe voinţa prezumată a părţilor poate stabili întinderea prestaţiei în bani a uneia dintre
ele, pe care acestea nu au fixat-o ele însele, cum este cazul unei indemnizaţii de ocupare a
unui imobil echivalente chiriei ori a preţului lucrărilor efectuate de un antreprenor, sau
chiar să controleze preţul fixat de părţi, prin mărirea sau micşorarea acestuia, după caz
(mandat, antrepriză), în situaţia vânzării acest lucru nu este permis, preţul putând fi
stabilit numai prin acordul părţilor, nu şi pe cale judecătorească. Odată stabilit de părţi,
preţul nu pote fi nici ajustat (redus) de instanţă pentru neexecutarea unor obligaţii din
partea vânzătorului.
În concepţia clasică, lipsa preţului atrăgea nulitatea absolută a vânzării pe
considerentul lipsei unui element esenţial, neputând fi acoperită prin confirmare sau
ratificare, dar în dreptul modern lucrurile sunt privite mai nuanţat, fiind promivată soluţia
nulităţii relative .
40. Planul expunerii. Pentru a fi valabil preţul trebuie să fie stabilit în bani
(Secţiunea 1), să fie determinat sau determinabil (Secţiunea 2) şi să fie real sau serios
(Secţiunea 3).

Secţiunea 1
PREŢUL TREBUIE SĂ FIE STABILIT ÎN BANI
20

41. Preţul ca element de valabilitate şi de calificare a contractului. Element


definitoriu al vânzării, preţul trebuie să fie stabilit în bani. Transferul de proprietate
realizat, de pildă, contra unui alt bun este un schimb, cel realizat contra îngrijirii
înstrăinătorului este un contract de întreţinere, iar cel realizat contra prestării unui
serviciu este un contract nenumit. Preţul este aşadar nu numai un element de validitate a
vânzării, ci şi unul de calificare (identificare) a contractului.
42. Prestaţia cumpărătorului nu trebuie stipulată şi executată exclusiv şi
neapărat în bani. Dacă preţul vânzării trebuie stabilit în bani, acesta nu trebuie să fie
însă şi exclusiv, fiind posibil ca prestaţia cumpărătorului să fie stabilită parte în bani,
parte într-o altă prestaţie (de a face sau de a da un alt bun), cu condiţia ca acestea din
urmă să fie doar accesorii, iar nu principale.
Plata preţului poate fi stipulată printr-o singură prestaţie din partea cumpărătorului
sau în rate.
Din punctul de vedere al validităţii vânzării, preţul odată stabilit în bani, este
indiferentă modalitatea plăţii efective a acestuia.

Secţiunea 2
PREŢUL TREBUIE SĂ FIE DETERMINAT SAU
DETERMINABIL

43. Preţul vânzării trebuie să fie determinat sau determinabil, iar din acestă
perspectivă probelmele care se pun sunt cele referitoare la: cine anume fixează preţul? (§
1), ce înseamnă preţ determinat (§ 2) sau determinabil (§ 3), precum şi fixarea preţului în
vânzarea internaţională de mărfuri (§ 4)
§ 1. Cine fixează preţul?
44. Fixarea preţului aparţine părţilor. Art. 1303 C. civ. consacră principiul
potrivit căruia „preţul vânzării trebuie fie… determinat de părţi”. În lipsa acordului de
voinţe al părţilor asupra preţului, care este un element esenţial al vânzării, contractul nu
poate lua naştere în mod valabil. Instanţa de judecată nu se poate substitui părţilor şi să
fixeze preţul atunci când înţelegerea acestora asupra lui lipseşte ori este incompletă (de
pildă, există acord asupra acontului, dar nu şi asupra întregului preţ).
Dacă în contractele de furnizare de mărfuri de lungă durată este prevăzută o
clauză de renegociere a preţului pe parcursul executării contractului, dar acest lucru nu se
realizează, s-a decis că furnizorul nu poate impune unilateral beneficiarului un alt preţ
decât cel convenit iniţial.
45. Fixarea preţului de către un terţ desemnat de părţi. Legea (art. 1304 C.
civ.) permite însă părţilor să convină ca preţul vânzării să fie cel care va fi stabilit de un
terţ desemnat de ele chiar prin contract, printr-o înţelegere ce se va realiza ulterior sau
prin încredinţarea sarcinii de a desemna această persoană instanţei de judecată 2. În acest
caz preţul rezultă tot din acordul părţilor, dar nu direct, ci prin intermediul celui desemnat
de comun acord. Terţul desemnat de părţi nu este un arbitru, vânzătorul şi cumpărătorul
nefiind în situaţia de a soluţiona un diferend, ci mai degrabă un mandatar comun
însărcinat cu stabilirea preţului.
21

Poziţia terţului nu se identifică în nici un fel nici cu cea a unui expert judiciar,
întrucât numirea sa nu este condiţionată de această calitate, activitatea sa nu este supusă
regulilor expertizei judiciare, iar decizia sa este obligatorie atât pentru părţi, cât şi pentru
instanţele de judecată, nu doar consultativă cum se întâmplă în cazul expertizei judiciare.
Această practică este astăzi răspândită mai ales în cazul vânzării de părţi sociale
sau acţiuni la societăţile comerciale necotate la bursă, al căror preţ de piaţă nu este
cunoscut.
Terţul desemnat trebuie să fie imparţial, nelegat prin interese de una sau alta
dintre părţi.
Dacă terţul nu vrea sau nu poate stabili preţul, vânzarea nu poate lua naştere în
mod valabil.
Preţul stabilit de terţ este obligatoriu pentru părţi, cu excepţia cazului în care se
demonstrează că persoana desemnată a comis o „eroare grosieră”(de pildă, subevaluarea
activelor prin luarea drept bune a datelor din bilanţ, fără nici o verificare), situaţie în care
vânzarea nu se poate perfecta la preţul respectiv, acesta fiind considerat ca nefixat.
Conform dreptului comun, decizia terţului poate fi anulată şi în cazul în care
acesta a fixat preţul sub influenţa dolului sau a violenţei care s-au exercitat asupra lui.
§ 2. Preţul trebuie să fie determinat
46. Preţul este determinat dacă încă de la încheierea contractului acesta este
stabilit într-o anumită sumă de bani.
El poate rezulta din negocierea directă a părţilor, cum se întâmplă, de pildă, în
cazul vânzării unui imobil. În vânzările care au ca obiect mărfurile vândute cu bucata
consumatorilor preţul este fixat de comerciant, regulile concurenţei reglând cuantumul
acestuia, cumpărătorul având practic doar libertatea de a cumpăra sau nu, iar nu de a
negocia preţul cu vânzătorul.
Pentru a fi valabil, în principiu, acordul de voinţe al părţilor trebuie să poarte
asupra bunului care formează obiectul vânzării şi a preţului acestuia, iar asupra
elementelor accesorii (ambalaj, transport, cheltuieli de instalare etc.) sau asupra
modalităţii plăţii preţului numai dacă părţile le-au avut în vedere şi pe acestea pe
parcursul negocierilor ca o componentă a înţelegerii lor.
§ 3. Preţul poate fi doar determinabil
47. Determinabilitatea preţului. Elemente de referinţă. Cu toate că în
conformitate cu dispoziţiile art. 1303 C. civ. preţul trebuie să fie determinat şi stabilit de
părţi, nu este necesar ca acesta să fie fixat de o manieră absolută, fiind admis de mult
timp că preţul poate fi doar determinabil, adică susceptibil de a fi determinat în viitor pe
baza clauzelor contractului, prin relaţie cu elemente care nu mai depind de voinţa uneia
sau alteia dintre părţile contractante. De pildă, preţul este determinabil când este vorba de
vânzarea unor mărfuri la un termen mai îndepărtat la preţul bursei din acel moment sau la
preţul pieţei, dacă bunul care formează obiectul contractului este tranzacţionat pe o piaţă
organizată.
De asemenea, preţul este determinabil şi în cazul când contractul conţine clauza
ofertei concurente sau clauza clientului celui mai favorizat, clauze practicabile în
vânzările comerciale, situaţii în care preţul nu este stabilit direct de părţi, ci prin referire
la elemente care nu depind exclusiv de voinţa uneia sau alteia dintre acestea. Că preţul
poate fi doar determinabil rezultă chiar din dispoziţiile art. 1304 C. civ., care prevăd că
preţul vânzării poate fi stabilit de un terţ desemnat de părţi.
22

48. Elementele de determinare ulterioară a preţului trebuie să rezulte din


contract. Esenţial este ca elementele de determinare a preţului să fie stabilite prin
contract şi să fie suficiente pentru stabilirea ulterioară a acestuia.
49. Elementele de determinare ulterioară a preţului nu trebuie să depindă
doar de voinţa uneia dintre părţile contractante. Nu este suficient ca elementele de
determinare a preţului să rezulte din clauzele contractului (să fie fixate de părţi), ci este
necesar şi ca acestea să nu depindă exclusiv de voinţa uneia sau alteia dintre părţi.
50. Preţul legat de rentabilitatea ulterioară a bunului. O situaţie aparte este
aceea în care preţul vânzării (sau o parte din acesta) este legat de rentabilitatea ulterioară
a bunului vândut (brevet de invenţie, clientelă, fond de comerţ sau părţi sociale). În acest
caz, s-ar putea susţine că elementul de determinare a preţului depinde de activitatea
cumpărătorului şi că, deci, vânzătorul este la dispoziţia cestuia.
Cu toate acestea, avându-se în vedere faptul că dobânditorul (cumpărătorul) nu
are interesul de a acţiona în sensul ca rentabilitatea bunului să fie cât mai scăzută pentru a
plăti un preţ cât mai mic, căci ar risca propria „sinucidere economică”, se consideră că
preţul legat de rentabilitatea lucrului vândut este valabil, fiind legat prin voinţa părţilor de
un element aleatoriu, iar nu de voinţa exclusivă a cumpărătorului.
51. Sancţiunea nedeterminării preţului. Prin tradiţie, sancţiunea nedeterminării
preţului în contractul de vânzare era considerată a fi nulitatea absolută pe considerentul
că este vorba despre lipsa unui element structural al contractului, vânzarea neputând fi
ratificată sau confirmată.
Mai recent însă, pornindu-se de la abordările mai noi ale teoriei nulităţilor, care
diferenţiază după natura interesului ocrotit, şi de la faptul că în cazul analizat acesta este
unul particular, a câştigat teren ideea că nedeterminarea preţului este sancţionată cu
nulitatea relativă.
§ 4. Preţul în vânzarea internaţională de mărfuri
52. Din dispoziţiile art. 14 din CVIM rezultă că preţul vânzării trebuie să fie
determinat sau determinabil, în timp ce din cele ale art. 55 pare să rezultă că preţul
vânzării poate fi şi nedeterminat, prezumându-se că părţile s-au înţeles să contracteze la
preţul pieţei
Contradicţia este rezultatul opoziţiei care există între sistemele de drept care
impun pentru naşterea valabilă a vânzării ca preţul să fie determinat sau determinabil
(dreptul francez şi dreptul român) şi sistemele de drept care nu impun acest lucru (dreptul
SUA şi dreptul englez).
Impasul este însă numai aparent, căci CVIM nu reglementează condiţiile de
validitate ale vânzării, acestea fiind de resortul legii aplicabile contractului (art. 4 ), motiv
pentru care dacă legea menţionată ─ odată stabilită conform regulilor de drept
internaţional privat ─ admite validitatea vânzării fără ca preţul să fie determinat sau
determinabil (cazul dreptului SUA şi al dreptului englez), se aplică dispoziţiile art. 55 din
Convenţie, iar în caz contrar nu (cazul dreptului francez şi al dreptului român).

Secţiunea 3
PREŢUL TREBUIE SĂ FIE REAL ŞI SERIOS
23

53. Pentru valabilitatea vânzării nu este suficient doar ca preţul să fie stabilit în
bani şi să fie determinat sau determinabil, fiind necesar şi ca acesta să fie real (nefictiv)
(§ 1) şi serios (§ 2).
Preţul este nu numai un element esenţial al vânzării, ci şi cauza obligaţiei
vânzătorului, astfel încât dacă nu are existenţă reală întrucât este fictiv sau neserios,
contractul nu mai poate fi caracterizat ca vânzare, ci, eventual, ca donaţie.
§ 1. Preţul real (nefictiv)
54. Preţul este real (adevărat) atunci când nu este fictiv sau simulat, adică stabilit
doar de formă, fie pentru a se crea aparenţa unei vânzări care în realitate nu există, părţile
convenind în secret că acesta nu trebuie plătit, caz în care este vorba despre o donaţie
deghizată (A), fie pentru a se disimula doar o parte din preţ (B).
A. DONAŢIA DEGHIZATĂ
55. În temeiul autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale, din diferite raţiuni
(familiale; de a îngreuna exercitarea acţiunii pauliene de către terţi etc.), părţile pot
conveni încheierea aparentă (de faţadă), simulată, a unei vânzări, cu înţelegerea ca
transferul proprietăţii să aibă loc fără ca preţul să fie plătit de „cumpărător”.
În principiu, simulaţia preţului nu este ilicită în sine, legea nesancţionând-o decât
în mod excepţional. O asemenea înţelegere este aşadar valabilă, dar întrucât se dovedeşte
că preţul a fost doar fictiv (inexistent), operaţiunea este nulă ca vânzare, dar valabilă ca
donaţie deghizată, dacă se dovedeşte existenţa intenţiei de a gratifica (animus donandi)
din partea înstrăinătorului şi întrunirea condiţiilor de fond ale donaţiei (capacitatea de a
dispune şi de a primi; cauză licită şi morală etc.). Conform dreptului comun aplicabil în
materie (art. 1175 C. civ.), între părţi actul secret este obligatoriu, pe când terţii, în
funcţie de interesele pe care le au, se pot prevala fie de actul aparent, ca şi când ar fi
vorba de o vânzare reală, iar nu fictivă, fie de actul secret, făcând dovada simulării
acestuia.
B. DISIMULAREA PARŢIALĂ A PREŢULUI
56. Adesea, în practică, părţile disimulează preţul real al vânzării în scopul
eludării plăţii taxelor fiscale, de autentificare etc., trecând în contract un preţ mai mic
decât cel real. În acest caz nu se mai pune problema unui preţ care nu este plătit, deci a
unei vânzări fictive (nereale), ci a unei simulaţii prin stipularea în actul aparent a unui
preţ mai mic decât preţului real care însă, spre deosebire de vânzarea fictivă, trebuie plătit
în realitate.
În acest caz, conform dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 12/1998 privind taxele de
timbru pentru activitatea notarială, este nul atât actul aparent, cât şi actul secret, fiind
vorba de o simulaţie făcută în frauda legii (dispoziţiile legale imperative referitoare la
taxele fiscale).
Sancţiunea poate fi invocată de orice parte interesată, fie aceasta contractantă sau
nu, iar acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibilă.
În cazul în care simularea parţială a preţului nu urmăreşte eludarea dispoziţiilor
imperative ale legilor fiscale (cum se întâmplă în cazul vânzării bunurilor mobile
nesupuse taxelor fiscale), problema nulităţii pentru frauda la lege nu se mai pune,
vânzarea fiind valabilă şi supusă regulilor de drept comun în materie de simulaţie.
§ 2. Seriozitatea preţului
24

57. Preţul derizoriu (neserios) şi preţul lezionar. Cerinţa seriozităţii preţului


rezultă din dispoziţiile art. 1303 C. civ., fiind considerat ca atare preţul care nu este
derizoriu sau vil (neînsemnat).
Preţul este neserios sau derizoriu când valoarea lui este atât de disproporţionată în
raport cu valoarea lucrului vândut încât se poate considera că nu există. Cu alte cuvinte,
spre deosebire de preţul fictiv sau de preţul disimulat, care presupun ceva ascuns faţă de
terţi, preţul derizoriu este de regulă declarat de părţi ca atare şi cunoscut de cei interesaţi.
Trebuie subliniat faptul că instanţele de judecată au libertatea de a aprecia
seriozitatea sau neseriozitatea preţului în funcţie de circumstanţele cauzei, neexistând un
prag legal limită dincolo de care preţul este derizoriu.
Teoretic, sancţionarea legală a leziunii ar putea fi fundamentată fie pe o concepţie
delictuală (leziunea prezumând culpa celui care exploatează nevoia, uşurinţa sau lipsa de
experienţă a celuilalt), fie pe o concepţie voluntaristă (leziunea prezumând existenţa unui
viciu de consimţământ: eroare, dol sau violenţă).
Leziunea nefiind reglementată în dreptul nostru ca şi cauză de resciziune a
vânzării, în principiu, nu se poate cere anularea vânzării pe acest singur motiv, ci doar în
condiţiile speciale pe care le vom preciza mai jos.
56. Sancţionarea „pretoriană” a preţului lezionar în anumite situaţii. Aşa
cum am văzut, în dreptul nostru, leziunea nu constituie o cauză de sine stătătoare de
resciziune (anulare) a vânzării.
Cu toate acestea, practica judiciară şi doctrina din România, influenţate, probabil,
de soluţiile promovate în alte sisteme de drept, nu au rămas cu totul insensibile la leziune.
Astfel, în cazul în care disproporţia dintre preţul de vânzare şi preţul venal rezultă ca
urmare a faptului că o parte profită de neştiinţa, ignoranţa sau starea de constrângere
celeilalte părţi, s-a conchis că este vorba despre „o leziune care s-ar analiza într-o cauză
imorală” care atrage nulitatea absolută a convenţiei.
57. Vânzarea pe un preţ simbolic sau pe un „preţ negativ”. În practică sunt
situaţii în care preţul stipulat în contract este doar unul simbolic (un euro sau un leu). O
asemenea operaţiune poate avea semnificaţii diferite, în funcţie de circumstanţe (voinţa
părţilor), putând fi vorba de o vânzare nulă pentru neseriozitatea preţului, o liberalitate
(donaţie deghizată), dacă se dovedeşte intenţia de a gratifica, sau de un act cu titlu oneros
(vânzare sau contract nenumit), caz în care reprezintă o figură juridică originală. Această
din urmă figură merită atenţie, dat fiind că a fost şi este practicată şi în România în cadrul
procesului de privatizare a întreprinderilor nerentabile.
Dacă un preţ simbolic apare cel mai adesea ca un preţ neserios, care atrage
nevalabilitatea vânzării, acest lucru nu se întâmplă însă întotdeauna. Astfel, de pildă, într-
un contract s-a stipulat înstrăinarea unui teren în schimbul unui preţ simbolic şi a
asumării de către dobânditor a obligaţiei de a construi un centru ecvestru, caz în care
contractul a fost considerat valabil, dar nu ca vânzare, în lipsa contraprestaţiei monetare a
dobânditorului, ci ca un contract nenumit. În schimb, au fost considerate vânzări
înstrăinarea unui castel pe un franc simbolic, costurile ridicate de reparaţii şi întreţinere
asumate de cumpărător justificând preţul, sau, în special, înstrăinarea pe un euro simbolic
a unei întreprinderi în dificultate sau a pachetului majoritar de acţiuni la o asemenea
societate, cu preluarea de către cumpărător a obligaţiei de plată a datoriilor şi/sau a
menţinerii angajaţilor, scutindu-l pe cedent de obligaţia de plată a indemnizaţiilor de
licenţiere a acestora.
25

Ceea ce este esenţial în cazul vânzării pe un preţ simbolic a unei întreprinderi în


dificultate este cauza angajamentului reciproc al părţilor, fiecare găsind un avantaj în
acest tip de contract, care are un marcat caracter aleatoriu pentru cumpărător întrucât
există incertitudini în privinţa reuşitei încercării de redresare a întreprinderii.

Subtitlul III
FORMAREA VÂNZĂRII
58. Planul expunerii. Analiza procesului de formare a contractului de vânzare
impune mai întâi prezentarea părţilor, adică a persoanelor care pot vinde şi cumpăra şi a
cerinţelor pe care trebuie să le întrunească acestea (Capitolul I), iar apoi a
consimţământului (Capitolul II) şi a formei (Capitolul III).

Capitolul I
PĂRŢILE CONTRACTANTE
59. Principiul libertăţii de a vinde şi de a cumpăra. Reluând dispoziţia de
principiu înscrisă la art. 949 C. civ., care se referă la contracte, în general, art. 1306 din
acelaşi cod precizează că în materie de vânzare regula este că „pot cumpăra şi vinde toţi
cărora nu le este oprit prin lege”.
Corolar al autonomiei de voinţă, libertatea de a contracta sau de a nu contracta
este un principiu care derivă din dreptul la libertatea individuală şi libertatea comerţului
pe care statul trebuie să le garanteze conform Constituţiei (art. 134).
Secţiunea 1
VÂNZĂTORUL
60. Principiul potrivit căruia oricine poate vinde. Aşa cum am văzut, conform
dispoziţiilor art. 1306 C. civ., regula este că „oricine poate vinde”, dar există şi excepţii
care rezultă fie din incapacităţile de a vinde prevăzute de lege (§ 1), fie din îngrădirea
libertăţii de a vinde în anumite situaţii (§ 2).
§ 1. Incapacităţile de a vinde
A. APLICAREA DREPTULUI COMUN
61. Întrucât constituie excepţii de la regula capacităţii, incapacităţile trebuie să fie
expres prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare (nesusceptibile de a fi extinse pe
cale de interpretare la alte situaţii decât cele anume prevăzute de lege).
Vânzarea este un act tipic de dispoziţie, motiv pentru care, potrivit dreptului
comun, contractul nu poate fi încheiat în mod valabil decât de persoanele cu deplină
capacitate de exerciţiu (toate persoanele majore nepuse sub interdicţie şi minorii care se
căsătoresc ─ art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice) sau,
în cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti, cu acordul reprezentanţilor legali şi al
autorităţii tutelare (art. 105 şi 129 alin. 2 C. fam.).
B. INCAPACITATEA SOŢILOR DE A-ŞI VINDE UNUL ALTUIA BUNURI
ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI
62. Reglementare legală. Art. 1307 alin. 1 C. civ. prevede că vânzarea între soţi
în timpul căsătoriei este prohibită, cu excepţia celor trei cazuri enumerate de acelaşi text
de lege, care au devenit însă inaplicabile odată cu abrogarea în dreptul nostru a regimului
26

dotal prin Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice.
63. Sancţiunea încălcării incapacităţii. Încălcarea prohibiţiei este sancţionată cu
nulitatea relativă, care poate fi invocată în termenul general de prescripţie de oricare
dintre soţi, precum şi de moştenitorii şi creditorii personali ai acestora, pentru anularea
vânzării nefiind necesară altă probă decât cea a încheierii contractului, nu şi a fraudării
intereselor reclamantului.
§ 2. Îngrădirea libertăţii de a vinde
64. Principiul libertăţii de a contracta sau de a nu contracta, ori de a-şi alege
liber cocontractantul. Art. 481 C. civ. consacră regula potrivit căreia „nimeni nu poate
fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o
dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Aşadar, proprietarul unui lucru nu poate fi obligat să
consimtă la înstrăinarea acestuia decât dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea
nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Principiul rămâne însă cel potrivit căruia proprietarul unui lucru este liber să
vândă sau să nu vândă, precum şi să-şi aleagă cumpărătorul. De la această regulă există
excepţii, afară de cele evocate mai sus. Unele dintre acestea rezultă din dispoziţiile legii,
aşa cum este cazul comercianţilor, care au obligaţia legală de a vinde (A), al existenţei
unui drept de preempţiune (B) şi al retractului litigios (C). Altele pot rezulta din
convenţia părţilor, cum este cazul clauzelor de agrement (D).
A. OBLIGAŢIA LEGALĂ A COMERCIANŢILOR DE A VINDE
65. Dacă în raporturile juridice civile, afară de restricţiile prevăzute de lege,
oricine poate contracta cu oricine, iar cel care nu doreşte nu poate fi obligat la aceasta, în
raporturile juridice dintre comercianţi sau dintre comercianţi şi consumatori există o
obligaţie legală de a contracta cu orice solicitant, esenţa activităţii comerciale fiind
tocmai aceea de a oferi bunuri spre vânzare publicului.
B. DREPTUL DE PREEMPŢIUNE
66. Noţiune. Etimologic, preempţiunea provine din cuvintele latine pre, înainte, şi
emptio, vânzare.
În esenţă, preempţiunea este un drept de sorginte legală care, la preţ egal, conferă
preferinţă anumitor persoane faţă de altele la dobândirea unui bun atunci când
proprietarul acestuia se decide să-l vândă. Existenţa unui asemenea drept, care constituie
o excepţie de la regula potrivit căreia proprietarul poate dispune liber de bunurile sale,
face ca doar libertatea proprietarului de a-şi alege liber cocontractantul să fie îngrădită, nu
însă şi libertatea de a vinde la preţul dorit sau pur şi simplu de a nu vinde.
67. Natură juridică. Cât priveşte natura sa juridică, după un îndelungat proces de
decantare, s-a demonstrat că acest drept nu este nici real, neconferind prerogative directe
asupra unui bun, nici de creanţă (personal), neconferid prerogative contra altuia, ci un
drept potestativ, care are ca obiect o abstracţiune ─ situaţia juridică născută ca urmare a
înstrăinării bunului unui terţ (altul decât titularul dreptului de preempţiune), pe care
preemptorul, printr-un act unilateral, după cum doreşte, fie o poate lăsa aşa cum este,
neexercitând dreptul său de preferinţă, fie o poate desfiinţa, solicitând instanţei anularea
actului care i-a nesocotit dreptul, ori, după caz, modifica, substituindu-se în locul terţului
cumpărător, eliminându-l din contract şi devenind proprietar al bunului vândut în locul
acestuia, părţile contractante (vânzătorul şi cumpărătorul) fiind obligate să se supună
oricăreia din aceste opţiuni.
27

68. Domeniu de aplicare. Preempţiunea subzistă doar în cazul în care este vorba
despre vânzarea proprietăţii unui bun (chiar şi numai a nudei proprietăţi) în privinţa
căruia legea instituie un asemenea drept, adică de o înstrăinare cu titlu oneros care nu are
caracter intuitu personae.
a. Preempţiunile reglementate de lege
69. Drepturile de preempţiune sunt foarte diverse, fiind justificate de raţiuni de
protejare a unor interese de ordin public sau privat, de natură economică sau socială. Fără
pretenţia unei prezentări exhaustive, amintim câteva dintre reglementările legale care au
instituit drepturi de preempţiune:
─ cu privire la terenurile agricole din extravilan, art. 5 din Legea nr. 54/1998
privind circulaţia juridică a terenurilor, dar aceasta a fost abrogată odată cu Legea nr.
54/1998 în întregul său prin art. 8 din Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor din Legea
nr. 247/2005;
─ cu privire la terenurile forestiere, art. 52 alin. 1 din Codul silvic ─ Legea nr.
26/1996).
─ cu privire la bunurile expropriate care sunt scoase de stat la vânzare, art. 37
din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că
„în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar
expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului expropriat, expropriatul ─ fost proprietar
─ are un drept prioritar la dobândire la un preţ ce nu poate fi mai mare decât
despăgubirea actualizată”. De asemenea, conform art. 11 din Legea nr. 238/2004 a
petrolului, „în cazul în care statul vinde bunurile expropriate…, foştii proprietari, sau,
după caz, succesorii lor au dreptu de a reintra în posesia acestora…”, iar potrivit art. 10
din Legea nr. 85/2005 a minelor, „în cazul vânzării bunurilor expropriate..., foştii
proprietari sau, după caz, succesorii lor au drept de preempţiune…”;
─ cu privire la bunurile mobile clasate ca făcând parte din patrimoniul cultural
naţional, art. 36 alin. 1 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional mobil prevede că „bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice
sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice
numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune de către statul român prin
Ministerul Culturii şi Cultelor”;
─ cu privire la monumentele istorice, art.4 alin.4 din Legea nr. 422/2001 privind
protejarea monumentelor istorice prevede că „monumentele istorice aflate în proprietatea
persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile
exercitării dreptului de preempţiune al statului român…sau al unităţilor administrativ-
teritoriale, după caz”;
─ cu privire la activele disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor cu
capital majoritar de stat, precum şi ale regiilor autonome, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art.12 alin.1 lit. c din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor
privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, „întreprinderile
mici şi mijlocii au drept de preempţiune la cumpărarea activelor disponibile… aflate în
vecinătatea imediată a activelor pe care le deţin în proprietate”;
─ cu privire la locuinţe, art. 18 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 privind protecţia
chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (aprobată cu
modificări prin Legea nr. 241/2001) prevede că atunci când contractul de închiriere a
ajuns la termen, iar proprietarul se decide să vândă „chiriaşul are un drept de
28

preempţiune la cumpărarea locuinţei”. Potrivit art. 21 din OUG nr. 40/1999, chiriaşul se
bucură de dreptul de preempţiune menţionat mai sus şi în cazul în care proprietarul
intenţionează să vândă locuinţa înaintea expirării contractului de locaţiune. De asemenea,
în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 ─ 22 decembrie
1989, chiriaşii care ocupă locuinţele care în urma expirării termenelor şi a îndeplinirii
procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu au fost restituite foştilor proprietari au un
drept de preempţine în caz de înstrăinare de către entitatea deţinătoare actuală;
─ cu privire la spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă deţinute cu titlu
de locaţiune, conform dispoziţiilor art. 17 alin.1 şi 43 alin. 2 din Legea nr. 10/2001,
chiriaşul actual al spaţiului care se restituie foştilor prprietari are drept de preempţiune la
cumpărarea acestora dacă proprietarul de drept se decide să vândă.
b. Regimul juridic al dreptului de preempţiune
70. Caracterul de ordine publică. Dreptul de preempţiune are un caracter de
ordine publică, în sensul că nu se poate renunţa la el anticipat, adică înainte de a se naşte
prin manifestarea de voinţă a proprietarului de a vinde, ci numai după acest moment.
71. Înştiinţarea titularului dreptului despre intenţia de înstrăinare. Pentru
exercitarea efectivă a dreptului de preempţiune de către titularul său, proprietarul lucrului
trebuie să aducă la cunoştinţa acestuia intenţia sa de a înstrăina şi, eventual, preţul la care
doreşte să vândă, pentru ca în termenul acordat de lege, cel îndreptăţit să se decidă dacă
va cumpăra sau nu. După caz, în funcţie de voinţa proprietarului, propunerea de vânzare
poate fi fie o simplă declaraţie de intenţie, neobligatorie pentru emitent, făcută doar în
scop exploratoriu, fie un apel la ofertă, prin care se solicită titularului dreptului de
preempţiune să facă o ofertă de preţ, fără ca prin acesta proprietarul să se oblige să vândă,
fie o adevărată ofertă, susceptibilă de a da naştere contractului de vânzare prin acceptarea
acesteia de către titularul dreptului de preempţiune. Prin excepţie, uneori chiar legea
prevede că propunerea de vânzare a proprietarului este o ofertă irevocabilă, caz în care,
sub sancţiunea nulităţii, este obligatorie şi menţionarea preţului vânzării (art. 18 alin. 2
din OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe).
Dacă înştiinţarea este făcută conform legii, iar proprietarul bunului se înţelege cu
cel înştiinţat, se încheie o vânzare în condiţiile dreptului comun.
72. Consecinţele nerespectării dreptului de preempţiune. Dacă proprietarul
bunului supus preempţiunii nesocoteşte dreptul celui preferat de lege şi înstrăinează
bunul unui terţ, survin sancţiunile prevăzute de lege, care nu sunt unitare, ci diferă de la
un act normativ la altul.
Sancţiunile dreptului nostru în astfel de cazuri sunt fie anularea (nulitatea
relativă) a actului de înstrăinare încheiat de proprietar cu un terţ la cererea celui
îndreptăţit (titularul dreptului de prempţiune), fie substituirea (subrogarea) acestuia în
drepturile cumpărătorului, cu despăgubirea cumpărătorului cu echivalentul preţului pe
care l-a plătit vânzătorului. juridic civil.
C. RTRACTUL LITIGIOS
73. Noţiune. Utilitate. Este de principiu că, afară de cazurile anume prevăzute de
lege, orice drept cu conţinut patrimonial poate fi cesionat (vândut), chiar dacă asupra
acestuia există un litigiu, adică o contestaţie în justiţie. Este astfel cazul când, de pildă, o
persoană, A, acţionează în judecată o altă persoană, B, pentru repararea unui prejudiciu
29

cauzat printr-o faptă ilicită pe care pârâtul o neagă, iar înainte de soluţionarea litigiului, A
vinde lui C creanţa sa eventuală (fiind în litigiu, iar rezultatul acestuia incert) contra lui
B.
Conform art. 1402 C. civ., dacă un drept litigios este vândut, cel contra căruia
acesta subzistă „se poate libera de cesionar numărându-i preţul real al cesiunii, spezele
contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”.
Persoana contra căreia subzistă dreptul litigios (pârâtul) şi care este singura care
poate exercita retractul se numeşte retractant (retrăgător), iar cesionarul (dobânditorul
dreptului litigios) retractat (retras).
Menirea retractului este aceea de a pune la dispoziţia celui contra căruia subzistă
dreptul litigios un instrument juridic eficient de ţinere în frâu a eventualelor tendinţe
speculative ce i-ar putea anima pe cesionarii de drepturi litigioase, care ar cumpăra pe un
preţ inferior celui real în ideea de a obţine un profit din diferenţă în caz de câştigare a
procesului..
74. Origini istorice. Retractul litigios îşi are rădăcinile în dreptul roman, fiind
menţinut până în zilele noastre. Cumpărătorii de procese erau consideraţi încă din
vechime speculatori (emptores fortunis alienis inhiantes), iar asemenea operaţiuni
indezirabile.
a. Condiţiile retractului
75. Enumerare. Pentru ca retractul să poată fi exercitat se cer a fi întrunite
următoarele condiţii: 1° să existe un drept litigios; 2° dreptul să fie cesionat de reclamant
unui terţ contra unui preţ; 3° cesiunea să se facă la un moment în care procesul asupra
dreptului litigios este încă în curs.
1°. Să existe un drept litigios
76. Noţiune. Conform dispoziţiilor art. 1403 C. civ., „lucrul se socoteşte litigios
când există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului”. Pentru ca un drept să fie
considerat litigios în sensul dispoziţiilor textului de lege menţionat, nu este suficient doar
să existe un proces în privinţa unui drept, ci se cere ca, pe de o parte, procesul să poarte
asupra fondului dreptului, adică asupra însăşi existenţei sau întinderii sale, iar pe de altă
parte să existe contestaţie asupra acestui drept, fiind necesar ca, într-un fel oarecare,
„pârâtul să-şi fi manifestat voinţa de a rezista pretenţiilor reclamantului”.
Dacă în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată se află doar un element
accesoriu al dreptului, cum ar fi cel al existenţei unei modalităţi (termen sau condiţie) sau
garanţii, ori a conţinutului lor, procesul nu-i conferă acestuia statutul de drept litigios.
În orice caz, dispoziţiile art. 1403 C. civ. care definesc trăsăturile dreptului litigios
(necesitatea existenţei unui proces şi a unei contestaţii asupra fondului dreptului dedus
judecăţii) sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse pe cale de interpretare de către
instanţele judecătoreşti.
77. Orice drept contestat poate fi litigios şi să dea dreptul la retract. Legea
nefăcând nici o distincţie, natura dreptului contestat este indiferentă, retractul putând fi
exercitat atât în privinţa drepturilor de creanţă, cât şi a celor reale (mobiliare sau
imobiliare). Este la fel de indiferent dacă dreptul litigios poartă asupra unui bun izolat sau
asupra unei universalităţi.
78. Retractul în cazul drepturilor reale imobiliare. O menţiune specială se
cuvine făcută în legătură cu drepturile reale imobiliare. În cazul în care există, de
exemplu, o acţiune în revendicare în privinţa unui imobil, este în afara oricărei discuţii
30

faptul că dreptul de proprietate asupra acestui bun este litigios, astfel încât dacă
reclamantul cesionează unui terţ dreptul pe care pretinde că îl are asupra bunului, pârâtul
din acţiunea în revendicare poate exercita retractul împotriva terţului cesionar.
Problema care se pune este însă ce se întâmplă în cazul ─ juridic posibil ─ în care
cel care face cesiunea nu este reclamantul, ci pârâtul posesor al imobilului revendicat de
reclamant.
După unii autori, exercitarea retractului este posibilă şi în acest din urmă caz,
fiind, de astă dată, şi la dispoziţia reclamantului din procesul de revendicare, nu numai a
pârâtului, cum se întâmplă în toate cazurile când dreptul litigios este unul de creanţă.
Alţi autori şi unele instanţe însă, cu argumente care nu sunt de loc de neglijat, sunt
de părere că în cazul menţionat retractul nu poate fi exercitat.
2°. Dreptul litigios să fie cesionat contra unui preţ
79. Retractul nu poate fi exercitat decât dacă este vorba despre „un drept litigios
vândut”, cel în contra căruia există acest drept putându-se „libera de cesionar
numărându-i preţul real al cesiunii…” (art. 1402 C. civ.). În alte cuvinte, se cere
existenţa unui act translativ de proprietate contra unui preţ stabilit în bani.
3°. Cesiunea să se facă la un moment în care procesul este în curs
80. Un proces în curs. Din dispoziţiile art. 1403 C. civ. rezultă că dreptul este
litigios atâta timp cât există proces şi contestaţie asupra fondului acestuia. Procesul se
întinde între momentul înaintării cererii de chemare în judecată, indiferent de jurisdicţia
căreia îi revine competenţa judecării acesteia, şi, după caz, cel al pronunţării unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile, al intervenirii unei tranzacţii între părţi, al perimării
procesului, al achiesării pârâtului sau al renunţării reclamantului la drept ori la judecată.
b. Exercitarea retractului
81. Prerogativă aparţinând exclusiv pârâtului. Din dispoziţiile art. 1402 C. civ.
rezultă că retractul este o prerogativă a celui „în contra căruia există un drept litigios
vândut”, adică a pârâtului din procesul iniţial, care a dat naştere dreptului litigios.
82. Prerogativă specifică unui drept potestativ. Deîndată ce sunt întrunite
condiţiile cerute de lege, pârâtul poate exercita retractul substituindu-se în drepturile
retractatului. Retractul este rezultatul unei manifestari unilaterale de voinţă care conţine şi
oferta de plată a prestaţiilor pecuniare prevăzute la art. 1402 C. civ.
Puterea pe care legea o conferă retractantului asupra situaţiei juridice create în
urma cesiunii unui drept litigios este una specifică unui drept potestativ, identică celei
care decurge din existenţa unui drept de preempţiune.
83. Exercitarea retractului nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei
forme. Retractul nu este supus nici unei condiţii de formă, dar, fireşte, retractantul
trebuie să aducă la cunoştinţa retractatului exercitarea acestui drept. Acest lucru se poate
realiza atât în faţa instanţei învestite cu judecarea dreptului litigios, cât şi extrajudiciar pe
calea unei notificări făcute cesionarului.
84. Când poate fi exercitat retractul? Este de principiu că retractul nu poate fi
exercitat decât pe durata procesului care face litigios dreptul la care acesta se referă. El
poate fi invocat în orice stare a pricinii, chiar şi direct în recurs.
În mod excepţional, dacă cesiunea a fost ţinută secretă până la data finalizării
procesului în scopul împiedicării exercitării retractului, acesta poate fi invocat şi după
încheirea procesului, fiind vorba de o fraudă în dauna retractantului care va fi sancţionată
în acest mod.
31

c. Efectele retractului
85. Consecinţele principale ale exercitării retractului. Prin exercitarea
retractului, aşa cum precizează art. 1402 C. civ., retractantul „se va putea libera de
cesionar”. Cu alte cuvinte, efectul principal este stingerea litigiului, cesioanarul
(retractatul) nemaiputând continua acţiunea începută de cedent contra retractantului.
Retractul este aşadar un mijloc de liberare a retractantului (pârâtului) prin stingerea
dreptului litigios.
Prin retract nu are loc o tranşare a procesului, neajungându-se la o „pronunţare a
dreptului”, ci, aşa cum am văzut, doar stingerea acţiunii care l-a ameninţat pe retractant,
acesta reunind în persoana sa calităţile incompatibile de reclamant şi pârât.
Nu mai puţin însă trebuie subliniat faptul că retractul nu este doar o simplă
instituţie procesuală, căci prin exercitarea sa se realizează şi efecte de drept material, şi
anume, o substituire de persoane, retractantul devenind titular al dreptului litigios
cumpărat de retractat (cesionar) în locul acestuia şi, implicit, stăpân al acţiunii intentate
de cedent contra sa. Prin aceasta se produce o confuziune, pe capul aceleaişi persoane
reunindu-se calităţile incompatibile de creditor şi debitor, astfel încât din punct de vedere
juridic devine indiferent care dintre părţile raportului juridic dinaintea cesiunii dreptului
litigios avea dreptul de partea sa.
Urmează să analizăm în continuare efectele retractului din perspectiva raporturilor
dintre retractant şi retractat (1°), cedent şi cesionar (2°) şi cedant şi retactant (3°).
1°. Raporturile dintre retractant şi retractat
86. Preluarea dreptului litigios. Prin exercitarea retractului retractantul se
subsituie retractatului, devenind titular al dreptului achiziţionat de acesta de la cedent.
Substituirea retractantului în locul retractatului nu afectează cu nimic actul de
cesiune încheiat între cedent şi cesionar, acesta producând între ei în continuare efecte,
astfel încât este impropriu să se spună că prin exercitarea retractului se realizează o
„rezolvire a unui contract preexistent”.
Pe cale de consecinţă, toate drepturile constituite asupra bunului litigios între data
actului de cesiune şi data exercitării retractului sunt desfiinţate cu efecte retroactive (de
exemplu, se desfiinţează atât poprirea înfiinţată de un creditor al cesionarului asupra
creanţei litigioase, cât şi actele de înstrăinare sau de ipotecare făcute de cesionar asupra
imobilului litigios).
87. Rambursarea preţului cesiunii şi accesoriilor acestuia. Dacă menirea
retractului este de a împiedica pe cesionar să folosească dreptul litigios în scopuri
speculative, adică să obţină câştiguri nelegitime, acesta , pe de altă parte, nu trebuie să
cauzeze cesionarului nici un prejudiciu.
De aceea, conform dispoziţiilor art. 1402 C. civ., retractantul trebuie să-l
despăgubească pe retractat cu „preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din
ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”.
În plus, chiar dacă legea nu prevede, se admite că retractatul mai are dreptul şi la
cheltuielile făcute de el în procesul început de cedent şi pe care el l-a continuat după ce
dreptul litigios i-a fost cesionat, fiind apoi stins prin exercitarea retractului.
2°: Raporturile dintre cedent şi cesionar
88. Actul de cesiune (vânzare) dintre cedent şi cesionar rămâne neatins de retract,
producându-şi în continuare efectele.
32

Deşi prin exercitarea retractului retractatul pierde dreptul litigios prin substituirea
lui de către retractant, afară de cazul unei înţelegeri contrare, el nu poate solicita
cedentului să-l garanteze pentru evicţiune, dat fiind faptul că cesiunea de drepturi
litigioase are prin natura ei un caracter aleatoriu, existenţa dreptului fiind incertă.
Actul de cesiune rămânând în fiinţă, cedentul are dreptul la plata integrală a
preţului convenit cu cesionarul.
3°. Raporturile dintre cedent şi retractant
89. În principiu, cesionând dreptul litigios, cedentul nu mai are nimic de a face cu
acesta, astfel încât între el şi pârâtul cedat (retractant) nu mai subzistă nici un fel de raport
juridic. Pentru cedent retractul este un res inter alios acta, plata preţului eventual neplătit
al cesiunii neputând fi cerută de acesta decât cesionarului (retractatului), iar nu şi
retractantului.
d. Cazurile în care retractul nu se poate exercita
90. Prin excepţie de la dispoziţiile art. 1402 C. civ., art. 1404 C. civ. prevede
limitativ trei cazuri în care exercitarea retractului nu este posibilă. Soluţia se justifică prin
faptul că în aceste cazuri există suficiente motive pentru a accepta ideea că cesiunea
drepturilor litigioase are alte temeiuri decât cel speculativ prezumat în toate celelate
situaţii.
De asemenea, în cazul raporturilor juridice comerciale, scopul speculativ fiind de
esenţa lor, art. 45 C. com. exclude posibilitatea exercitării retractului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1404 C. civ. posibilitatea exercitării retractului litigios
este exclusă când: 1° cesiunea s-a făcut unui comoştenitor sau coproprietar al dreptului
cedat; 2° cesiunea s-a făcut unui creditor pentru plata creanţei sale; 3° cesiunea s-a făcut
posesorului fondului asupra căruia există dreptul litigios.
D. CLAUZELE DE AGREMENT
91. Noţiune. Câmp de aplicare. În categoria restricţiilor la libera alegere a
cumpărătorului de către vânzător se includ clauzele de agrement, care subordonează
perfectarea valabilă a unor vânzări agrementului (acceptării) cumpărătorului ales de
vânzător de către un terţ. Este vorba aşadar de o restrângere convenţională (asumată
voluntar printr-un contract) a libertăţii de alegere a cocontractantului sau, altfel spus, a
libertăţii puterii de a dispune de un bun, deoarece opoziţia terţului (faţă de actul de
cesiune) în favoarea căruia funcţionează clauza împiedică vânzarea până la găsirea unui
cumpărător acceptat de acesta.
Asemenea clauze sunt practicate în raporturile juridice care au o puternică
componentă intuitu personae, când una dintre părţi urmăreşte prin cesiunea contractului
plasarea cesionarului (cumpărătorului) în locul şi poziţia sa contractuală. Clauzele de
agrement nu sunt valabile dacă nu pot fi justificate de nici o raţiune (lipseşte componenta
intuitu personae), cum este, de pildă, cazul stipulării ei între coproprietari.
92. Sancţiunea nerespectării agrementului. Sancţiunea nesocotirii agrementului
impus în mod valabil este inopozabilitatea vânzării (cesiunii) faţă de beneficiarul clauzei,
ceea ce înseamnă că în discuţie nu se pune valabilitatea vânzării, care între părţile
contractante rămâne să producă efecte, fiind obligatorie, ci doar lipsa acesteia de efecte în
raport cu beneficiarul clauzei, ca şi când nu s-ar fi încheiat.
93. Refuzul agrementului poate fi discreţionar? Răspunsul la întrebare nu este
o chestiune teoretică, ci una cu o importantă miză practică: dacă răspunsul este afirmativ,
33

controlul judecătoresc al refuzului este în principiu exclus, dar dacă este negativ,
controlul judecătoresc poate fi exercitat, rămânând să fie precizate limitele acestuia.
În acest sens, în funcţie de voinţa părţilor, unele nuanţări se impun. Astfel, dacă
părţile au stipulat prin contract o „putere discreţionară”, refuzul agrementului nu poate fi
cenzurat de justiţie, afară de cazul când s-a făcut cu intenţia de a-l păgubi pe cel în
favoarea căruia a fost stipulată clauza.
În cazul în care, aşa cum se întâmplă de regulă în cazul contractelor de distribuţie,
părţile stipulează că beneficiarul clauzei trebuie să „examineze echitabil şi cu toată grija
cerută” propunerea de cesiune, refuzul agrementului nu mai poate fi discreţionar,
trebuind să fie justificat prin imperativul protejării intereselor sale comerciale legitime şi,
pentru a elimina orice arbitrariu, trebuie să fie motivat pentru a se putea verifica criteriile
stipulate prin contract, instanţa de judecată fiind îndreptăţită să întreprindă, la cerere, o
asemenea verificare, iar dacă motivele invocate nu sunt pertinente, instanţa de judecată va
sancţiona pe cel care a refuzat agrementul pe temeiul abuzului de drept.
În fine, dacă prin convenţie nu se stipulează nimic în legătură cu exercitarea
agrementului, refuzul acestuia poate fi cenzurat de instanţă numai în mod excepţional, în
cazul în care se comite un abuz de drept, dovedindu-se că a fost dictat de intenţia de a
păgubi sau discrimina pe motive rasiale sau religioase, iar nu pentru menţinerea încrederii
iniţiale, care a justificat la origini instituirea clauzei.

Secţiunea 2
CUMPĂRATORUL
94. Cumpărarea, ca şi vânzarea, constituie un act de dispoziţie întrucât comportă
plata preţului. Cele două acte, vânzarea şi cumpărarea, sunt reunite în unul singur. De
aceea, conform dispoziţiilor art. 1306 C. civ., este firesc ca libertăţii de a vinde a
vânzătorului să îi corespundă simetric invers libertatea de a cumpăra a cumpărătorului.
Însă aşa cum libertatea de a vinde cunoaşte anumite restricţii, libertatea dea cumpăra
comportă la rândul său şi ea unele restricţii.
Din această perspectivă, urmează să analizăm incapacităţile de a cumpăra
reglementate de lege (§ 1) şi limitarea convenţională a libertăţii de a cumpăra (§ 2).
§ 1. Incapacităţile de a cumpăra
95. Incapacităţile de a cumpăra reglementate în dreptul nostru, care, aşa cum se
întâmplă în asemenea cazuri, îngrădesc capacitatea de folosinţă a persoanelor vizate, sunt
următoarele: a) incapacitatea străinilor şi apatrizilor, precum şi a persoanelor juridice
străine de a cumpăra terenuri în România; b) incapacitatea tutorilor, mandatarilor,
administratorilor şi funcţionarilor publici de a cumpăra bunurile care se vând prin
intermediul lor; c) incapacitatea judecătorilor, procurorilor avocaţilor de a fi cesionari de
drepturi litigioase de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară
activitatea.
§ 2. Limitarea convenţională a libertăţii de a cumpăra
96. Ca şi în cazul vânzătorului, libertatea cumpărătorului de a cumpăra de la cine,
cât şi cînd vrea poate fi îngrădită prin clauze contractuale. Aşa este, de pildă, cazul
contractelor-cadru de distribuţie care conţin clauze de aprovizionare exclusivă, când
beneficiarul nu poate cumpăra mărfuri de natura celor indicate în contract decât de la
34

furnizorul cu care a convenit acest lucru, neavând dreptul de a desface decât produsele
acestuia.
Adesea, asemenea contracte conţin şi clauze de minimă desfacere, beneficiarul
fiind obligat să achiziţioneze şi să desfacă cel puţin o anumită cantitate de mărfuri
provenind de la furnizorul cu care a încheiat contractul de aprovizionare exclusivă.
În orice caz, asemenea înţelegeri trebuie să respecte normele legale referitoare la
concurenţă care pot fi puse în cauză în asemenea situaţii.

Capitolul II
CONSIMŢĂMÂNTUL

97. Introducere. În materie contractuală, noţiunea de consimţământ are două


semnificaţii: una care se referă la manifestarea de voinţă a fiecăreia dintre părţi, adică la
exteriorizarea acesteia, iar cealaltă care are în vedere acordul de voinţe între cele două
părţi, din care se naşte contractul, lucru ce rezultă „nu din juxtapunerea a două declaraţii
din care fiecare ar fi obligatorie izolat una de cealaltă, ci din întâlnirea voinţelor care
face să se nască o voinţă nouă, aceea de a realiza o operaţie comună care este obiectul
contractului”.
Este un lucru cert că autorii Codului civil nu au avut în vedere la data redactării
sale decât contractul propriu-zis realizat dintr-o dată. Mecanismele de formare în timp
(nu dintr-o dată) a vânzării, prin oferta urmată de o acceptare ulterioară, ca şi
antecontractele, au rămas să fie cizelate în timp de doctrină şi jurisprudenţă (Secţiunea 1).
Realizarea valabilă a acordului de voinţe (a contractului) presupune cu necesitate
ca acesta, pe de o parte, să nu fie afectat de vicii de consimţământ (Secţiunea 2), iar pe de
altă parte dat în cunoştinţă de cauză, cel care consimte trebuind să fie pe deplin informat,
ceea ce pune problema protecţiei consimţământului (Secţiunea 3).
Apoi, vom prezenta consimţământul în cazurile speciale ale vânzarii pe încercate
şi vânzarii pe gustate (Secţiunea 4), iar în final vânzările cu drept de răzgândire
(Secţiunea 5).

SECŢIUNEA 1
FORMAREA VÂNZĂRII
98. În cele ce urmează vom prezenta mai întâi oferta şi acceptarea (Subsecţiunea
1), iar apoi a înţelegerilor prealabile vânzării (antecontractele) (Subsecţiunea 2).

SUBSECŢIUNEA 1 OFERTA ŞI ACCEPTAREA


99. Formarea valabilă a vânzării implică în mod necesar întâlnirea ofertei ─ fie de
a vinde, fie de a cumpăra, iniţiativa încheierii contractului putând proveni de la oricare
dintre părţi.
Unele vânzări se încheie în timp, fie întrucât sunt precedate de negocieri asupra
elementelor esenţiale ale viitorului contract, fie întrucât părţile nu sunt ambele în acelaşi
loc şi nu comunică direct, situaţie în care cele două manifestări de voinţe ─ oferta şi
acceptarea ─ sunt decalate în timp. În asemenea situaţii se impune analiza, pe de o parte,
a ofertei (§ 1), iar pe de altă parte a acceptării (§ 2), iar în final a momentului şi locului
formării contractului ((§ 3).
35

§ 1. Oferta
100. Noţiune. În limbajul curent, prin ofertă se înţelege orice propunere de a
contracta. În sens juridic însă, prin ofertă, cunoscută şi sub denumirea de policitaţie, se
înţelege propunerea fermă de a încheia un contract, în condiţii determinate, astfel încât
acceptarea acesteia este suficientă pentru a lua naştere vânzarea.
În cele ce urmează vom analiza condiţiile pe care trebuie să le întrunească oferta
(A), efectele (B), şi caducitatea acesteia (C).
A. CONDIŢIILE OFERTEI
101. Oferta trebuie să fie: declarată (exprimată) (a), precisă şi completă (b), fermă
(c), să exprime un consimţământ neviciat (d). În afara acestor condiţii, iniţiativa uneia sau
alteia dintre părţi nu poate avea decât semnificaţia unei propuneri de a intra în tratative,
iar nu aceea a unei oferte apte să dea naştere contractului prin simpla sa acceptare din
partea destinatarului acesteia.
B. EFECTELE OFERTEI
102. Problema obligativităţii ofertei. Pornindu-se de la ideea că în Codul civil
voinţa unilaterală nu este izvor de obligaţii decât în cazurile anume prevăzute de lege,
printre care nu se regăseşte şi oferta, s-ar putea susţine că aceasta nu obligă cu nimic pe
ofertant, putând fi în consecinţă revocată atâta timp cât nu a fost acceptată, şi că doar de
la acest moment, relizându-se un acord de voinţe, s-ar naşte obligaţii, pentru ambele părţi,
izvorul acestora fiind contractul de vânzare care s-a format prin acest acord.
Acest principiu nu a fost însă niciodată admis tel quel, practica judiciară şi
doctrina admiţând dintotdeauna că oferta dă ca atare naştere unor obligaţii în sarcina
ofertantului chiar şi înaintea acceptării, dar care sunt aceste obligaţii a fost însă ─ iarăşi
dintotdeauna ─ obiect de discuţii, cel puţin în anumite privinţe. Miza discuţiei asupra
efectelor ofertei ajunse la destinatar este deosebit de importantă.
Concepţia modernă se întemeiază astăzi pe ideea că oferta constituie un
angajament unilateral obligatoriu pentru ofertant. Ca atare, revocarea ei în interiorul
termenului de acceptare este lipsită de efecte, astfel încât dacă survine acceptarea
vânzarea este valabil încheiată.
C. CADUCITATEA OFERTEI
103. Oferta devine caducă (lipsită de efecte) de drept la expirarea termenului
expres sau tacit pentru care a fost asumată. Aşadar, dacă acceptarea nu survine în
interiorul termenului, contractul nu mai poate fi valabil format, afară de cazul în care
ofertantul se declară de acord cu aceasta (art. 35 C. com.).
De asemenea, oferta devine caducă înaintea expirării termenului de acceptare în
cazul în care beneficiarul declară că nu o acceptă sau face o contrapropunere (o altă
ofertă), ceea ce, implicit, echivalează cu neacceptarea ofertei dintâi, precum şi în cazul în
care bunul care formează obiectul ofertei este individual determinat şi pirere fortuit
înaintea acceptării.
§ 2. Acceptarea
104. Noţiune. Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului în sensul
primirii propunerii de contract venite din partea ofertantului. Ea trebuie să concorde
întocmai ofertei, fiind necondiţionată şi integrală, ducând la realizarea consimţământului
(acordului de voinţe), aşadar la naşterea contractului, printr-un simplu „da”.
Pentru a fi valabilă ca atare, acceptarea trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii
ca şi oferta.
36

În principiu, acceptarea nu este supusă nici unei condiţii de formă, fiind guvernată
de regula consensualismului, afară de cazul în care legea impune o anumită formă ad
validitatem, situaţie în care contractul nu se poate naşte valabil decât cu respectarea
acesteia.
Acceptarea ofertei nu poate fi impusă destinatarului, acesta fiind liber să o facă
sau nu.
A. ACCEPTAREA EXPRESĂ A OFERTEI
105. Acceptarea este expresă atunci când voinţa destinatarului ofertei de a primi
propunerea ofertantului este exteriorizată şi adusă la cunoştinţa acestuia fie prin viu grai,
fie în scris, fie prin anumite gesturi sau semne care, conform uzanţelor, relevă voinţa de a
accepta oferta.
În toate cazurile, acceptarea trebuie să fie neechivocă.
B. ACCEPTAREA TACITĂ A OFERTEI
106. Acceptarea tacită a ofertei. Spre deosebire de acceptarea expresă,
acceptarea tacită nu implică o manifestare de voinţă făcută în scopul de a fi adusă la
cunoştinţa ofertantului, ci doar îndeplinirea unei acţiuni din care se poate desprinde
implicit voinţa destinatarului de a primi propunerea ofertantului.
Cea mai caracteristică formă de acceptare tacită este executarea contractului, cum
ar fi, de pildă, expedierea mărfurilor comandate de ofertant ori, simetric invers, plata în
tot sau în parte a preţului inclus în ofertă.
107. Problema acceptării implicite a ofertei prin simplă tăcere. Regula.
Uneori, destinatarul rămâne inert după primirea ofertei; nici nu face o declaraţie expresă
de acceptare, nici nu trece la executarea contratului.
O astfel de conduită este ambiguă (echivocă), susceptibilă de a fi interpretată în
diferite feluri. Or, consimţământul trebuie stabilit cu certitudine, fără echivoc. De aceea,
în principiu, în lipsa oricărei posibilităţi de circumstanţeiere, tăcerea este considerată ca
indiferentă din punct de vedere juridic, neputând avea semnificaţia unei acceptări.
CVIM prevede expres la art. 18.1 că „tăcerea sau inacţiunea prin ele însele nu
pot constitui acceptare”.
Faptul că policitantul prevede în ofertă că în absenţa unui răspuns într-un anumit
termen contractul se consideră încheiat nu are consecinţe pentru destinatar, acesta
neputând fi obligat fără acordul său la un asemenea răspuns, astfel încât tăcerea lui nu
echivalează cu acceptarea ofertei.
108. Excepţii de la regula potrivit căreia tăcerea nu echivalează cu
acceptarea implicită a ofertei. Regula de mai sus comportă unele excepţii, care decurg
din anumite circumstanţe în care este păstrată tăcerea, făcând ca aceasta să nu mai fie
neutră (echivocă), ci una din care se poate desprinde implicit (tacit) intenţia de a
contracta.
În primul rând, tăcerea valorează acceptare dacă legea sau uzanţele (specifice
unui loc, profesii sau comerţului) prevăd aceasta. În asemenea cazuri, legea sau uzanţa
conferă tăcerii „o semnificaţie obiectivă care face din ea un veritabil mijloc de
comunicare, analog unui limbaj”.
În al doilea rând, se consideră că tăcerea valorează acceptare când părţile au
convenit anterior expres că tăcerea uneia dintre ele la propunerea provenind de la
cealaltă valorează acceptare a acelei propuneri.
37

În al treilea rând, tăcerea poate valora acceptare când între părţi au existat relaţii
de afaceri anterioare care s-au concretizat în încheiarea repetată a unor contracte de
aceeaşi natură, prin oferte periodice nerefuzate niciodată până la momentul respectiv, caz
în care, în lipsa unui refuz, ofertantul poate conta pe încheiera contractului..
În sfârşit, se consideră că tăcerea constituie acceptare în cazul în care oferta este
făcută în interesul exclusiv al destinatarului.
C. INCIDENŢA DOCUMENTELOR PUBLICITARE ŞI A CONDIŢIILOR
GENERALE EMANÂND DE LA PĂRŢI ASUPRA ACORDULUI DE VOINŢE
REALIZAT PRIN ACCEPTAREA OFERTEI
109. În practică există situaţii în care între policitant şi destinatarul ofertei se
relizează acordul de voinţe asupra elementelor esenţiale ale vânzării (lucrul vândut şi
preţ), dar se pune problema dacă acest acord include şi elementele care se desprind din
documentele publicitare sau din condiţiile generale de vânzare sau de cumpărare
emanând de la părţi.
§ 3. Momentul şi locul formării contractului
110. Interesul stabilirii. Este de principiu că momentul şi locul formării
contractului este acela al întâlnirii celor două voinţe ─ oferta şi acceptarea.
Când părţile se află de faţă sau comunică direct (prin telefon, radio, internet),
lucurile sunt relativ simple în privinţa momentului încheierii contractului, care este cel în
care destinatarul acceptă oferta, punându-se însă problema locului încheierii acestuia
când părţie sunt în locuri diferite, dar când părţile sunt la distanţă şi nu comunică direct,
ci prin corespondenţă (scisori, telex, fax) se pune problema (devenită clasică) atât a
momentului, cât şi a locului formării contractului.
111. Momentul şi locul încheierii contractului. În chestiunea momentului şi
locului încheierii contractului două ar fi soluţiile posibile, asupra cărora, în timp, s-au
grupat concepţiile legislative, înfruntările doctrinare şi soluţiile practicii judiciare. Una ar
fi cea de a considera contractul format la momentul la care cele două voinţe coexistă, este
vorba de teoria emisiunii acceptării (cunoscută şi sub denumirea de teoria declaraţiei sau
expedierii), locul încheierii contractului fiind cel unde acceptantul se află la momentul la
care, într-un fel sau altul, acceptă oferta, iar cealaltă, teoria recepţiei (cunoscută şi sub
denumirea de teoria informaţiei), de a considera contractul încheiat doar la momentul
recepţionării acceptării ofertei, contractul fiind considerat încheiat la primirea de către
policitant a acceptarii, locul încheierii contractului fiind acela unde acesta se află la
momentul respectiv.
Codul civil român, ca şi Codul civil francez, nu reglementează problema
momentului şi locului încheierii contractului de vânzare, oscilând în două cazuri
particulare între cele două sisteme.
În schimb, Codul comercial consacră teoria recepţiei ca reglă, precizând că pentru
a fi perfect contractul este necesar ca acceptarea să ajungă „la cunoştinţa propuitorului în
termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi acceptării,
după natura contractului” (art. 35 alin.1), prin excepţie, conform teoriei emisiunii,
admiţându-se însă că atunci când ofertantul cere executarea imediată a contractului, iar
acceptarea nu a fost cerută, „contractul este perfect îndată ce cealaltă parte a întreprins
executarea lui”.
Este în afară de discuţie că în privinţa momentului şi locului încheierii
contractului decisivă este voinţa explicită sau implicită a părţilor, care, în funcţie de
38

interesele lor, sunt libere să stabilească momentul şi locul încheierii contractului,


neexistând regului obligatorii în acest sens.
Când însă voinţa părţilor nu poate fi stabilită cu certitudine, problema care se
pune este aceea a determinării regulii supletive aplicabile ─ cea a emisiunii sau cea a
informării. Aşa cum am văzut, în materie de vânzări comerciale, norma supletivă (regula)
este cea a teoriei recepţiei. În materie de vânzări civile (supuse dispoziţiilor Codului civil)
însă, deşi practica noastră judiciară şi doctrina înclină precumpănitor spre regula aplicării
teoriei recepţiei, mai potrivită pare totuşi aplicarea teoriei emisiunii

SUBSECŢIUNEA 2 ÎNŢELEGERILE PREALABILE VÂNZĂRII


(ANTECONTRACTELE)
112. Generalităţi. În practică, acordul de voinţe care dă naştere vânzării nu se
realizează întotdeauna dintr-o dată, aşa cum au gândit autorii Codului civil, ci fie în urma
unor negocieri, fie, întrucât părţile nu vor sau nu pot încă să încheie vânzarea, în urma
unor acorduri prealabile de voinţe, care, într-un fel sau altul, sunt paşi concreţi în direcţia
vânzării, prefigurând-o sau proiectând-o, fiind ele însele contracte, dar distincte de cel de
vânzare.
Contractele preparatorii (cunoscute şi sub denumirile de antecontrate, contracte
provizorii, contracte prealabile sau promisiuni de contract) sunt: promisiunea unilaterală
(§ 1), pactul de preferinţă (§ 2) şi promisiunea sinalagmatică (§ 3).
§ 1. Promisiunea unilaterală
113. Noţiune. Promisiunea unilaterală de a vinde este contractul prin care o
persoană, numită promitent, se obligă ferm faţă de o altă persoană, numită beneficiar, să
îi vândă un anumit bun pentru un preţ anume (determinat sau determinabil), dacă aceasta
din urmă se va decide să cumpere în viitor, într-un termen determinat sau nedeterminat.
Consacrată definitiv de doctrină şi jurisprudenţă, nu însă şi de Codul civil,
promisiunea unilaterală se întemeiază pe un acord de voinţe care are ca obiect fixarea
ofertei promitentului, acesta angajându-se (consimţind) ferm să vândă, din punctul său de
vedere consimţământul la vânzare fiind deja dat, pe când beneficiarul consimte doar ca
să-i fie pusă la dispoziţie opţiunea de a cumpăra sau nu, iar nu chiar să cumpere.
Originalitatea şi totodată specificul promisiunii unilaterale constă aşadar tocmai în faptul
că, în principiu, pentru a se forma vânzarea este suficientă doar manifestarea de voinţă a
beneficiarului în sensul ridicării opţiunii, voinţa promitentului de a vinde fiind deja
exprimată şi pusă la dispoziţia celui dintâi. De aceea, promisiunea unilaterală de a vinde
mai este cunoscută şi sub denumirea de pact de opţiune.
În cele ce urmează vom prezenta probelemele legate de indemnizaţia de
imobilizare (preţul opţiunii) (A), condiţiile de validitate (B), modalităţile (C), circulaţia
(D), efectele (E) şi caducitatea promisiunii (F).
A. INDEMNIZAŢIA DE IMOBILIZARE
114. Denumirea de promisiune unilaterală ar putea conduce la concluzia că
aceasta este întotdeauna cu titlu gratuit, idee care însă nu poate fi reţinută întrucât, din
contra, de regulă, în schimbul imobilizării bunului promis la dispoziţia beneficiarului
pentru un anumit termen, acesta trebuie să achite o sumă de bani (de regulă, zece la sută
din preţul vânzării) numită indemnizaţie de imobilizare.
39

115. Indeminzaţia de imobilizare constituie preţul asumării de către promitent a


dublei obligaţii de a nu înstrăina bunul promis şi de a menţine oferta pe durata termenului
de opţiune, iar validitatea ei nu mai constituie în prezent obiect de discuţie.
Neplata culpabilă a indemnizaţiei în condiţiile convenite deschide promitentului
calea acţiunii în rezoluţiune a promsiunii.
116. Dacă beneficiarul ridică opţiunea, indemnizaţia de imobilizare se va include
în preţul vânzării, iar dacă nu, rămâne definitiv câştigată promitentului.
117. Fără îndoială, nulitatea promisiunii de vânzare atrage obligarea promitentului
la restituirea indemnizaţiei de imobilizare încasate.
Tot astfel, indemnizaţia de imobilizare nu este datorată, trebuind să fie restituită
dacă a fost încasată de promitent, în ipoteza în care promisiunea a fost contractată sub
condiţia suspensivă a obţinerii unui împrumut de către beneficiar, iar această condiţie nu
s-a realizat.
Indemnizaţia de imobilizare trebuie restituită şi atunci când promitentul face
imposibilă ridicarea opţiunii prin modificarea substanţială sau distrugerea voluntară a
bunului după data încheierii promisiunii, ori prin înstrăinarea bunului promis unui terţ.
B. CONDIŢIILE DE VALIDITATE A PROMISIUNII
a. Condiţiile de fond
118. Fiind un contract, promisiunea unilaterală de vânzare este valabil formată la
momentul acordului de voinţe între promitent şi beneficiar.
Acest acord trebuie să poarte asupra lucrului şi preţului, întocmai ca în cazul
vânzării, dat fiind că pentru naşterea acesteia (a vânzării) este suficient ca beneficiarul să
ridice opţiunea. Pentru acelaşi motiv, promitentul trebuie să aibă capacitatea de a vinde la
momentul promisiunii, în timp ce beneficiarul, dacă părţile au stipulat o indemnizaţie de
imobilizare, trebuie să aibă doar capacitatea de a se obliga la data promisiunii, iar
capacitatea de a cumpăra numai la momentul ridicării opţiunii (când se formează
vânzarea).
b. Condiţiile de formă
119. În principiu, promisiunea este consensuală, afară de cazul în care legea
impune forma autentică ad validitatem vânzării în considerarea obiectului acesteia (cazul
terenurilor), situaţie în care, dat fiind că din punctul de vedere al promitentului
consimţământul la promisiune este unul şi acelaşi cu cel la vânzare, iar acesta nu este
valabil decât dacă este dat în formă autentică, trebuie să fie dat în formă autentică. Forma
autentică se impune doar pentru consimţământul promitentului, nu şi pentru cel al
beneficiarului, care fiind dat doar pentru acceptarea promisiunii, iar nu a vânzării propriu-
zise (care se va realiza doar la ridicarea opţiunii), rămâne supus regulii
consensualismului. Pentru formarea valabilă a vânzării însă, fireşte, ridicarea opţiunii
(consimţământul la cumpărare) trebuie făcută în forma autentică în cazul în care legea
impune o asemenea formă contractului.
C. MODALITĂŢILE PROMISIUNII
120. Promisiunea, prin natura lucrurilor, întrucât dreptul de opţiune poate fi
execitat o anumită perioadă de timp, determinată sau nedeterminată, este întotdeauna
afectată de un termen (a), putând fi în acelaşi timp afectată şi de o condiţie (b).
a. Termenul
1°.Termenul extinctiv.
40

121. Dreptul beneficiarului de a ridica opţiunea poate fi conferit pe o anumită


durată de timp începând de la data încheierii promisiunii, fiind deci afectat de un termen
extinctiv. Termenul poate fi determinat, stabilindu-se o anumită dată a expirării
promisiunii, sau nedeterminat, dar nu nelimitat în timp, dat fiind că orice drept
patrimonial (şi dreptul de opţiune este neîndoilenic un asemenea drept) se prescrie în
termen de trei ani de la data naşterii raportului juridic (art. 7 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958 privitor la prescripţia extinctivă).
Dacă opţiunea nu este ridicată până la împlinirea termenului, aceasta devine
automat caducă, afară de cazul în care promitentul consimte expres sau tacit la prorogarea
termenului
2°. Termenul suspensiv
122. Promisiunea poate fi stipulată şi sub un termen suspensiv, prevăzându-se că
opţiunea poate fi ridicată doar cu începere de la o anumită dată de la încheierea
promisiunii, iar nu imediat.
În practica judiciară şi în doctrină este la ora actuală recunoscută ca valabilă
promisiunea post mortem, care permite beneficiarului să ridice opţiunea doar după
moartea promitentului.
b. Condiţia
123. Părţile sunt libere să subordoneze promisiunea fie unei condiţii suspensive,
fie unei condiţii rezolutorii .
C. CIRCULAŢIA PROMISIUNII
124. Transmisiunea mortis causa a promisiunii. Promisunea unilaterală de
vânzare este transmisibilă pentru cauză de moarte atât activ, cât şi pasiv în caz de deces al
uneia sau alteia din părţile contractante. Aşadar, în caz de moarte a promitentului sa
beneficiarului, drepturile şi obligaţiile se transmit la moştenitorii acestora, care vor
beneficia, repectiv, vor fi ţinuţi la executare, ca şi autorii (antecesorii) lor.
125. Cesiunea prin acte între vii a dreptului de opţiune (substituirea
beneficiarului). Dreptul de opţiune născut în favoarea beneficiarului fiind unul de natură
patrimonială, poate fi cedat unui terţ cu titlu gratuit sau oneros, afară de cazul unei
convenţii contrare, care face ca dreptul în discuţie să aibă un caracter intuitu personae.
Cu atât mai mult, dreptul de opţiune poate fi cedat când există o clauză expresă în acest
sens, denumită în parctică „clauză de substituire”.
În dreptul modern a câştigat tot mai mult teren ideea că dreptul de opţiune este
unul potestativ, situaţie în care actul de cesiune (substituire) are ca obiect tocmai acest
drept, care, nefiind unul de creanţă, nu va fi supus notificării prevăzute de art. 1393 C.
civ..
Dacă cesionarul declară că nu ridică opţiunea, acest lucru poate fi făcut de
cedent, care exercitându-şi dreptul de a şi-l substitui în locul său pe cesionar (drept
caracterizat şi el ca fiind de opţiune, dar diferit de cel de a „ridica opţiunea”), nu pierde
cu totul dreptul de a primi promisiunea (de a ridica opţiunea), putându-l regăsi în cazul
menţionat.
E. EFECTELE PROMISIUNII
126. După încheierea valabilă a promisiunii se nasc efecte specifice care privesc
obligaţiile promitentului (a), dreptul de opţiune al beneficiarului (b), formarea vânzării
prin ridicarea opţiunii (c) şi, în fine, se pun probelme specifice legate de consecinţele
nerespectării promisiunii de către promitent (d).
41

F. CADUCITATEA PROMISIUNII
127. Promisiunea valabil încheiată poate deveni ineficace pentru motive de
caducitate, cum ar fi: expirarea termenului de opţiune, caz în care ridicarea opţiunii este
ineficace, afară de cazul în care promitentul consimte la prorogarea termenului; pieirea
fortuită totală sau exprorierea lucrului promis; exercitarea dreptului de preempţiune de
către un terţ.
§ 2. Pactul de preferinţă
128. Noţiune. Pactul de preferinţă este un contract prin care o persoană, numită
promitent, se angajează faţă de o altă persoană, numită beneficiar, care primeşte acest
angajament, să o prefere faţă de oricine altcineva ca şi cumpărător în condiţii egale de
preţ şi plată a acestuia, dacă în viitor se va decide să vândă bunul care îi aparţine şi
formează obiectul pactului.
129. Durata pactului. Spre deosebire de promisiunea unilaterală, care este
întotdeuna limitată în timp, pactul de preferinţă poate fi nelimitat în timp, căci atâta
vreme cât promitentul nu-şi manifestă intenţia de a vinde, dreptul de opţiune al
beneficiarului nu se poate naşte, astfel încât, conform principiului contra non valentem
agere non currit praescriptio, nu se poate pune problema prescripţiei extinctive.
Pactul care depinde de o convenţie principală devine caduc la încetarea efectelor
acelei convenţii.
130. Efectele pactului. Valabil încheiat, pactul dă naştere unei obligaţii
personale în sarcina promitentului de a preferea la preţ egal pe beneficiar în cazul în care
se decide să vândă bunul care formează obiectul convenţiei.
Obligaţia de preferinţă funcţionează doar în cazul vânzării, nu şi al înstrăinărilor
pe alte temeiuri juridice, cum ar fi cele făcute cu titlu de liberalitate (donaţie sau legat),
întreţinere, schimb, aport în societate, dare în plată etc.
Atâta timp cât promitentul nu se decide să vândă, dreptul de preferinţă nu este
actual.
Beneficiarul, la rândul său, are libertatea deplină de a accepta sau nu oferta
beneficiarului. Pentru a se decide într-un sens sau altul, beneficiarul poate avea la
dispoziţie un termen anume, dacă acesta a fost stipulat de părţi, sau un termen rezonabil,
apreciat de la caz la caz, în caz contrar.
Dacă beneficiarul declină oferta promitentului, acesta poate vinde bunul oricui,
fără nici un fel de restricţii, redobândind în acest fel libertatea de a-şi alege fără restricţii
partenerul contractual.
131. Consecinţele nerespectării pactului. Nerespectarea pactului prin vânzarea
bunului unui terţ atrage consecinţe diferite după cum acesta din urmă a fost de bună sau
de rea-credinţă.
132. Transmisiuea şi cesiunea pactului. Pactul de preferinţă poate fi transmis
pentru cauză de moarte la moştenitorii părţilor contractante atât activ, cât şi pasiv, afară
de cazul în care are un caracter intuitu personae.
§ 3. Promisiunea sinalagmatică
133. Noţiune. Dacă promisiunea unilaterală reprezintă angajamentul ferm de a
contracta (de a vinde sau de a cumpăra) doar al uneia dintre părţi, promisiunea
sinalagmatică de vânzare este contractul prin care ambele părţi se obligă ferm să încheie
în viitor un contract de vânzare ale căror elemente esenţiale (lucru vândut şi preţ) sunt
deja convenite. Ea este cunoscută în pratica judiciară şi în doctrină şi sub denumireile de
42

„antecontract”, „contract provizoriu”, „precontract”, „promisiune autonomă” sau


„compromis de vânzare” (în dreptul francez).
134. Planul expunerii. Se pune întrebarea la ce bun un contract prin care părţile
să-şi promită reciproc să vândă, respectiv ─ să cumpere, din moment ce un asemenea
angajament, conform regulii de drept comun, nu este altceva decât vânzarea însăşi? Se
pune prin urmare mai întâi problema utilităţii şi autonomiei promisiunii sinalagmatice
(A), iar apoi a prezentării unei scurte evoluţii istorice a instituţiei (B). Pentru exacta
configurare a promisiunii sinalagmatice sunt necesare unele delimitării ale acesteia de
alte instituţii juridice cu care prezintă elemente de similitudine (C). Urmează în
continuare prezentarea condiţiilor de validitate (D), a efectelor (E), iar în final a
consecinţelor nerespectării promisiunii F).
A. UTILITATEA ŞI AUTONOMIA PROMISIUNII SINALAGMATICE
135. Plecând de la faptul că promisiunea sinalagmatică de vânzare implică
acordul de voinţe al părţilor asupra lucrului vândut şi asupra preţului, o parte a doctrinei
şi jurisprudenţei franceze au pus sub semnul întrebării autonomia promisiunii, unii autori
considerând-o de-a dreptul „artificială”, „inoportună” şi „ilogică”. În această optică,
promisiunea sinalagmatică nu este altceva decât fie o vânzare condiţională, fie una
afectată de un termen suspensiv.
Acestei concepţii care neagă autonomia promisiunii de vânzare i s-au adus
câteva obiecţii din cele mai serioase.
O parte semnificativă a doctrinei recunoaşte utilitatea şi autonomia promisiunii
sinalagmatice de vânzare, contract aparte de vânzarea propriu-zisă.
136. Utilitatea practică a promisiunii sinalagmatice a fost scoasă pregnant în
evidenţă în dreptul nostru începând din momentul în care s-a introdus cerinţa formei
autentice ad validitateam pentru înstrăinarea unor categorii de imobile, situaţie în care,
dat fiind că autentificarea nu se putea realiza imediat ce părţile cădeau de acord asupra
lucrului şi asupra preţului, se ajungea la un acord prealabil vânzării propriu-zise, părţile
asumându-şi reciproc obligaţia de a se prezenta ulterior la notar pentru perfectarea
vânzării. Promisiunea sinalagmatică de vânzare este tocmai acest acord.
Concluzia care se desprinde din cele ce preced este că promisiunea
sinalagmatică de vânzare, ca instituţie autonomă, distinctă de vânzarea propriu-zisă, îşi
găseşte raţiunea şi utilitatea în cazul în care precedă o vânzare solemnă în virtutea legii
sau a unei stipulaţii contractuale neechivoce în acest sens.
B. EVOLUŢIE ISTORICĂ
137. Promisiunea de vânzare a evoluat din vremea romanilor până în prezent.

C. DELIMITĂRI
138. Promisiunea sinalagmatică de vânzare este nu numai un act de schimb de
valori economice, ci mai cu seamă un act de previziune, de proiecţie în viitor, de
organizare în avans a unei vânzări ce va fi realizată ulterior, dar ale cărei elemente
esenţiale sunt stabilite deja.
Configurarea cât mai precisă a promisiunii necesită unele delimitări ale cesteia
de unele instituţii cu care are unele elemente comune, şi anume: de vânzarea propriu-zisă
43

(a), de proiectul neobligatoriu (b), de acordul de principiu (c), de promisiunea de porte-


fort (d) şi de contractul cadru de concesiune şi distribuţie (e).
D. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE PROMISIUNII
SINALAGMATICE
139. Norme juridice aplicabile. Promisiunea sinalagmatică este un contact
nenumit (nereglementat în mod expres de lege), fiind supusă normelor generale aplicabile
în materie de contracte (art. 942-1206 C. civ.).
Din punctul de vedere al condiţiilor de validitate, promisiunea trebuie aşadar să
întrunească cerinţele impuse contractelor în general (art. 948-968 C. civ.), dar întrucât
este o proiecţie a unei vânzări ferme, trebuie să întrunească, cu unele diferenţe, şi
condiţiile de validitate ale acestui contract.
a. Condiţiile de fond
140. Condiţiile de fond pe care trebuie să le întrunească promisiunea sunt
următoarele: să existe un consimţământ valabil exprimat (1º); părţile să aibă capacitatea
de a contracta (2º); acordul să privească elementele esenţiale ale vânzării: lucrul vândut şi
preţul (3º); cauza să existe, să fie licită şi morală (4º). Se impune precizarea că pentru
validitatea promisiunii nu este necesară autorizarea prealabilă cerută în cazul anumitor
vânzări (5º) şi nici îndeplinirea formalităţilor de preempţiune la care este supusă vânzarea
propriu-zisă (6º).
E. EFECTELE PROMISIUNII
141. Evocare. Valabil încheiată, promisiunea sinalagmatică de vânzare dă
naştere unui raport juridic de natură contractuală.
Analiza acestui raport implică prezentarea obligaţilor promitentului-vânzător (a)
şi a obligaţiilor promitentului-cumpărător (b).
În acelaşi context, se impune analizarea problemenlor legate de transmisiunea şi
cesiunea acestor obligaţii, precum şi a duratei în timp a efectelor promisiunii (d).
a. Obligaţiile promitentului-vânzător
142. Întrucât promisiuea este un contract autonom, distinct de vânzarea propriu-
zisă, dă naştere unor drepturi şi obligaţii specifice, care nu se confundă cu cele care îşi au
izvorul în contractul de vânzare.
Promitentului-vânzător îi revin: ca obligaţii principale, prezente în orice
promisiune, obligaţia de a nu înstrăina sau greva în folosul altei persoane lucrul promis
(1°), obligaţia de a nu încheia cu terţii acte juridice susceptibile de a restrânge sau înlătura
drepturile promitentului-vânzător (2°), obligaţia de a consimţi la autentificarea vânzării
(3°), iar ca obligaţii secundare, ocazional, dacă părţile convin astfel, obligaţia de a preda
anticipat promitentului-cumpărător lucrul promis (4°), precum şi obligaţia de a permite
promitentului-cumpărător să construiască pe terenul care formează obiectul promsiunii
(5°).
b. Obligaţiile promitentului-cumpărător
143. Promitentului-cumpărător îi revine obligaţia principală de a a autentifica
contractul de vânzare (1°) şi obligaţia accesorie, facultativă, de a plăti anticipat, în tot sau
în parte preţul vânzării (2°)
c. Transmisiunea şi cesiunea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din
promisiune
44

144. Drepturile şi obligaţiile care iau naştere din promisiune pot fi transmise pe
cale succesorală în caz de deces al uneia sau alteia dintre părţile contractante (1°) sau pot
fi cesionate prin acte între vii (2°).
d) Durata în timp a promisiunii
145. Caracterul temporar (tranzitoriu) al promisiunii. În dreptul privat
există contracte care prin natura lor sunt cu executare uno ictu (dintr-o dată), cum este
cazul vânzării, care transferă proprietatea de la vânzător la cumpărător instantaneu (supra
nr. 19), şi contracte cu executare succesivă în timp, cum este cazul locaţiunii, prin care
folosinţa unui lucru este pusă de locator la dispoziţia locatarului un anumit timp (o lună,
un an etc.), iar locatarul plăteşte chiria pe măsura scurgerii timpului.
Promisiunea sinalagmatică de vânzare este însă refractară la încadrarea în una
din cele două categorii de contracte, nefiind nici un contract cu executare uno ictu,
întrucât dă naştere la drepturi şi obligaţii care se desfăşoară în timp, dar nici un contract
cu executare succesivă, întrucât drepturile şi obligaţiile cărora le dă naştere nu au
periodicitatea (repetitivitatea) specifică unor asemenea contracte.
Promisiunea este un contract aparte, care prin esenţa sa are un caracter
tranzitoriu, temporar. Situaţia juridică născută din promisiune este creată de părţi în
scopul perfectării vânzării în formă autentică, fiind una de aşteptare. Dar ea nu se poate
eterniza, adică perpetua la nesfârşit, căci ori se execută promisiunea şi se realizează
vânzarea, ori, într-o formă sau alta, încetează efectele promisiunii.
Încetarea efectelor promisiunii poate rezulta fie din acordul de voinţe al părţilor
(mutuus dissensus) (1°), fie ca urmare a prescripţiei extinctive (2°), fie ca urmare a
caducităţii (3°).
F. CONSECINŢELE NERESPECTĂRII PROMISIUNII
146. Promisiunea sinalagmatică poate fi încălcată fie prin înstrăinarea de către
promitentul-vânzător a bunului promis către un terţ (a), fie prin refuzul autentificării
vânzării promise (b).
SECŢIUNEA 2
VCIILE DE CONSIMŢĂMÂNT
147. Codul civil nu defineşte calităţile pozitive ale consimţământului,
mulţumindu-se doar să precizeze că acesta, „nu este valabil, când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă, sau surprins prin dol” (art. 953 C. civ.). Aşadar, ceea ce obligă este
voinţa, sub condiţia ca aceasta să nu fie afectată în calităţile sale fie intelectuale (să nu fie
întemeiată pe o reprezentare falsă a realităţii, fie ea spontană, cum se întâmplă în cazul
erorii, ori provocată cum se întâmplă în cazul dolului), fie de a fi liberă (neimpusă prin
constrângere, cum se întâmplă în cazul violenţei).
Vânzarea fiind un contract ca oricare altul, este supusă regulilor de drept comun
în materie. Unele precizări se impun totuşi, motiv pentru care, în cele ce urmează, vom
face o prezentare a erorii (Subsecţiunea 1), dolului (Subsecţiunea 2) şi violenţei
(Subseţiunea 3) din perspectiva vânzării.

SUBSECŢIUNEA 1 EROAREA
45

148. Noţiune. Sintetic spus, „eroarea constă în a crede adevărat ceea ce este
fals, ori fals ceea ce este adevărat”. Cu alte cuvinte, eroarea este o falsă reprezentare a
realităţii, o credinţă greşită a cuiva despre ceva.
Este vorba despre un element psihologic care este greu de dovedit ca atare.
§ 1. Eroarea asupra substanţei obiectului vânzării
149. Sensul sintagmei de „eroare asupra substanţei obiectului convenţiei”.
Conform art. 954 C. civ., eroarea nu produce efecte decât dacă priveşte „substanţa
obiectului convenţiei”.
Prea puţin explicită, sintagma a necesitat un efort de interpretare, iar, în timp,
aceasta a evoluat de la o concepţie obiectivă, corespunzând viziunii dreptului roman, care
vedea în substanţă materia fizico-chimică din care era format obiectul material al
contractului (lucrul vândut), la o concepţie subiectivă, astăzi unanim acceptată, atât în
doctrină, cât şi în jurisprudenţă, care înţelege prin substanţă nu atât (sau numai) calităţile
fizice ci şi (sau mai ales) de natură intelectuală (imaterială) pe care o parte le-a atribuit în
conştiinţa sa prestaţiei celeilate părţi şi care au determinat-o să consimtă la încheirea
contractului.
Substanţa obiectului contractului este aşadar ceea ce părţile au convenit că este
esenţial pentru fiecare dintre ele într-un contract anume şi deci aşteptat de la cealaltă în
urma executprii obligaţiilor asumate.
Prin urmare, simplificând lucrurile, constituie o eroare asupra substanţei nu
numai credinţa greşită a celui care cumpără un inel de aramă crezându-l de aur, ci şi a
celui care cumpără un tablou pictat de un necunoscut crezând că aparţine unui maestru,
ori a celui care cumpără un obiect de artă de dată recentă crezând că este antic.
A. CONDIŢIILE ERORII
159. Eroarea asupra substanţei nu produce efecte decât dacă aceasta este
determinantă pentru consimţământul celui care invocă eroarea (a) dacă poartă asupra unei
calităţi convenite de părţi, fiind cunoscută de ambele (b). În plus, se pune problema dacă
eroarea trebuie sau nu să fie scuzabilă (c).
a. Eroarea trebuie să fie determinantă
160. Sensul sintagmei „eroare determinantă”. Din punctul de vedere al erorii,
importantă este numai şi numai „calitatea principală şi esenţială pe care părţile au avut-
o în vedere în contractul lor şi fără de care ele n-ar fi contractat”. Eroarea asupra
substanţei se referă aşadar la reprezentarea greşită asupra unuia dintre elementele care l-
au determinanat pe errans să contracteze, fiind inclus ca atare în obiectul contractului (în
sensul de prestaţii asumate), reieşind că dacă acesta ar fi cunoscut realitatea nu şi-ar fi dat
consimţământul ori şi l-ar fi dat în alte condiţii.
Substanţa având acest înţeles subiectiv şi concret, înseamnă că pentru stabilirea
caracterului determinant al erorii trebuie să ne raportăm la ceea ce şi-au dorit
(reprezentat) părţile la data încheierii contractului.
În domeniul vânzării de opere de artă (tablouri, sculpturi, mobilier, bijuterii
etc.), reprezentarea asupra autenticităţii sau neautenticităţii acesteia poate constitui motiv
de anulare pentru eroare asupra substanţei (determinantă). Există eroare nu numai atunci
când cumpărătorul contractează crezând că opera este autentică, dar în realitate nu este, ci
şi în cazul simetric invers, când vânzătorul înstrăinează în credinţa că opera nu este
autentică, dar în realitate este.
46

De asemenea, constituie eroare credinţa greşită referitoare la utilitatea bunului,


cum ar fi achiziţionarea unui teren de către cumpărător în credinţa că este construibil, dar
care în realitate nu este ori cumpărarea unei iepe pentru cursele de cai, dar care nu
corespundea acestui scop fiind gravidă la data vânzării.
161. Aprecierea erorii se face in concreto. Credinţa greşită a uneia dintre părţi
trebuind să fie determinantă pentru aceasta în luarea deciziei de a încheia contractul, este
vorba despre o chestiune subiectivă, care se apreciază in concreto, în funcţie de
circumstanţele în care s-a contractat şi de persoana celui care o invocă (vârstă, profesie,
nivel de pregătire etc.), iar nu in abstracto, prin luarea în considerare a
comportamentului-etalon al unui „tată bun de familie” în situaţia dată.
162. Corelaţia dintre îndoiala asupra unuie elemnt determinant şi eroarea-
viciu de consimţământ. Legat de comerţul cu obiecte de artă, domeniu privilegiat al
erorii asupra substanţei, în Franţa, practica judiciară şi doctrina au reuşit de-a lungul
timpului să decanteze câteva soluţii deosebit de ingenioase şi foarte bine argumentate.
O problemă care s-a ridicat a fost aceea a soluţiei de urmat în cazul în care
cumpărătorul achiziţionează o operă de artă crezând că este autentică, dar ulterior se
ridică o îndoială (un dubiu) referitor la aceasta. În această privinţă s-a ajuns la concluzia
că vânzarea este anulabilă pentru eroare atunci când cumpărătorul contractează în
credinţa fermă că este autentică (element determinant al consimţământului), dar ulterior,
în urma unei expertize, nu se poate determina cu certitudine dacă opera este autentică sau
nu, persistând o îndoială.
O altă problemă care s-a pus a fost aceea a soluţiei care trebuie adoptate în cazul
în care vânzătorul înstrăinează un obiect de artă crezând că nu este autentic, iar ulterior
se ridică o îndoială serioasă care face ca opera să poată fi atribuită unui maestru
cunoscut. Această ipoteză a fost ilustrată de o speţă celebră, cunoscută sub denumirea de
afacerea Poussin.
163. Eroarea asupra motivelor exterioare obiectului contractului. O parte
contractantă poate fi determinată să consimtă la încheirea vânzării dintr-un anumit motiv
subiectiv (mobil), care nu ţine de calităţile substanţiale ale obiectului contractului, dar
ulterior să se demonstreze că realitatea este alta. În asemenea cazuri, există fără îndoială
eroare în sensul comun al noţiunii ─ falsă reprezentare a realităţii.
Numai anumite erori pot ]ns[ atrage anularea, şi anume, doar acelea care poartă
fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului, fie asupra persoanei
cocontractantului în contractele intuitu personae, restul fiind indiferente, rămânînd
exterioare elementelor constitutive ale contractului.
Motivele privesc „oportunitatea, utilitatea bunului pentru una dintre părţi şi nu
contractul însuşi”. Este vorba depre resorturile intime care determină o persoană să
contracteze. De aceea, în principiu, eroarea asupra motivului (mobilului) avut în vedere
de una dintre părţi la încheierea contractului nu constituie motiv de anulare, fiind una
indiferentă.
Nimic nu se opune însă ca un motiv oarecare, atipic, care în mod obişnuit este
neesenţial pentru vânzare, într-un caz anume, să fie totuşi privit de părţi ca determinant
(esenţial) pentru consimţământul uneia sau alteia, fiind inclus în obiectul contractului şi
ridicat la rangul de element al acestuia.
164. Eroarea poate purta nu numai asupra prestaţiei cocontractantului, ci
şi asupra propriei prestaţii. Practica judiciară şi doctrina admit că vânzătorul poate
47

obţine anularea vânzării pentru propria sa eroare, dovedind, desigur, toate elementele
acesteia (convingerea greşită să fi fost determinantă; aceasta să poarte asupra unui
element substanţial, explicit sau implicit convenit).
Dacă realitatea este cunoscută de cealaltă parte contractantă, iar aceasta nu o
aduce la cunoştinţa celui aflat în eroare, pe temeiul dolului prin reticenţă astfel comis,
errans-ul poate obţine, la alegerea sa, fie anularea, fie echilibrarea prestaţiilor prin
compensarea pierderilor reclamantului prin mecanismul daunelor-interese.
165. Eroarea de fapt şi eroarea de drept. Practica demonstrează că există nu
numai cazuri în care o parte contractează fiind victima unei erori de fapt (cum sunt cea
asupra autenticităţii unei opere de artă sau cea asupra materiei din care ste confecţionat
un obiect), ci şi cazuri în care contractează fiind într-o eroare de drept.
Fireşte că pentru a fi laută în considerare ca viciu de consimţământ eroarea de
drept trebuie să fie determinantă, iar nu una indiferentă
166. Eroarea asupra valorii. Dacă o parte contractantă, pornind de la date
exacte privind obiectul contractului, se înşală doar asupra valorii de schimb a acestuia (fie
vânzătorul înstrăinează pe un preţ mai mic, fie cumpărătorul cumpără pe un preţ mai
mare decât cel real), se consideră în mod tradiţional că nu este vorba despre o eroare
asupra substanţei, ci de una indiferentă, nesusceptibilă de a antrena anularea vânzării.
Fără îndoială că eroarea asupra substanţei atrage automat o eroare asupra valorii
(de pildă, o persoană vinde un tablou pe un preţ de nimic crezând că este o reproducere
după un maestru, dar în realitate este vorba de o operă autentică). În acest caz este vorba
despre o eroare indirectă asupra valorii, dar anularea poate surveni întrucât
consimţământul este direct viciat de eroarea supra substanţei. Când însă eroarea asupra
valorii este directă sau independentă, nedecurgând dintr-o eroare asupra substanţei,
anularea nu mai poate fi cerută.
b. Eroarea trebuie să poarte asupra unei calităţi convenite, fiind cunoscută de
ambele părţi
167. Concepţia carea stă la baza anulării contractului pentru eroare asupra
substanţei este una subiectivă, instanţa trebuind să aprecieze de la caz la caz care au fost
elementele determinante care l-au făcut să contracteze pe acela care solicită aplicarea
sancţiunii.
Uneori, referitor la această condiţie, se vorbeşte de cerinţa unei „erori comune”,
lucru care este impropriu, putând da naştere la confuzii. Aşa cum cu deplin temei s-a
observat, în această situaţie, „ceea ce este comun nu este eroarea, ci intenţia părţilor de a
considera o asemenea calitate a lucrului ca substanţială”.
c. Problema dacă eroarea trebuie să fie sau nu scuzabilă pentru cel care cere
anularea
168. Eroarea uneia sau alteia dintre părţi la încheierea contractului poate fi atât
neimputabilă errans-ului (nu i se poate reproşa în nici un fel faptul că a căzut în eroare),
cât şi imputabilă (cu oarecare diligenţă ar fi putut evita să cadă în eroare).
Fiind de la sine înţeles că eroarea neimputabilă poate duce la anularea
contractului, se pune însă întrebarea dacă eroarea imputabilă errans-ului este şi ea
susceptibilă de a atrage aceleaşi consecinţe sau nu.
Răspunsul la această înterbare divizează de multă vreme doctrina şi
jurisprudenţa.
B. PROBA ERORII
48

169. Sarcina probei erorii, element psihologic dificil de evidenţiat, revine celui
care pretinde că i-a fost viciat consimţământul, reclamantul fiind ţinut să dovedească nu
numai faptul că a fost în eroare la data încheierii contractului, ci şi că aceasta a fost
substanţială şi determinantă pentru consimţământul său.
Eroarea fiind un fapt, iar nu un act juridic, proba acesteia este liberă, putând fi
făcută prin orice mijloc de dovadă (martori, prezumţii etc.).
C. SANCŢIONAREA ERORII
a. Anularea contractului
170. Fiind un viciu de consimţământ, conform dispoziţiilor art. 953, 954 şi 961
C. civ., eroarea asupra substanţei atrage sancţiunea nulităţii relative a contractului. Ea
poate fi invocată doar de partea care a căzut în eroare şi de succesorii universali sau cu
titlu universal ai acesteia.
b. Reparea prejudiciilor cauzate unei părţi de încheierea contractului din
eroare
172. Aşa cum am văzut, eroarea atrage anularea independent de culpa părţilor.
Dar dacă eroarea este imputabilă cuiva, fie reclamantului întrucât nu s-a informat
suficient, fie pârâtului întrucât, cunoscând faptul că cealaltă parte se înşală asupra
realităţii, omite să-i atragă atenţia asupra acestui fapt, fie unui terţ (expert), şi a rezultat
un prejudiciu, acesta trebuie să fie reparat de cel vinovat.

c. Anularea vânzării şi indemnizarea pe calea acţiunii de in rem verso a


cumpărătorului care a contribuit prin eforturile sale la descoperirea
identităţii unei opere de artă
173. Anularea vânzării pentru eroare asupra substanţei duce la desfiinţarea
contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia, cu
indemnizarea pe temei delictual a prejudiciilor suferite de părţi.
Problema care s-a pus în practica judiciară şi în doctrină a fost dacă şi pe ce
temei ar putea fi indemnizat cumpărătorul unei opere de artă prin ale cărui eforturi
intelectuale, gust şi talent s-a descoperit ulterior vânzării că opera respectivă nu este una
oarecare, cum s-a crezut la încheierea contractului, ci una aparţinând unui maestru.
Răspunsul la problema enunţată a fost dat printr-o decizie deschizătoare de noi
perspective a Casaţiei franceze, cunoscută sub denumirrea de afacerea „Le verrou” de
Fragonard, după titlul unui tablou celebru şi a numelui maestrului care l-a pictat.
D. CORELAŢIA DINTRE EROAREA ASUPRA SUBSTANŢEI, PE DE O
PARTE, PREDAREA NECONFORMĂ, GARANŢIA PENTRU VICII ASCUNSE ŞI
GARANŢIA PENTRU EVICŢIUNE, PE DE ALTĂ PARTE
174. Punerea problemei. Eroarea asupra substanţei este un viciu de
consimţământ, privind ca atare faza formării valabile a contractului, pe când predarea
conformă, garanţia pentru vicii ascunse şi garanţia pentru evicţiune sunt chestiuni legate
de executarea contractului, ceea ce presupune existenţa unui contract valabil încheiat.
Fiind vorba, pe de o parte, de exigenţele încheierii valabile a contractului, iar pe de altă
parte de executarea unui contrcat valabil încheiat, s-ar părea că între instituţiile mai sus
menţionate nu poate exista nici o legătură întrucât par a acţiona în sfere cu totuil diferite.
Aceasta este doar o aparenţă, o analiză mai atentă demonstrând că anumite
legături există între eroarea asupra substanţei, pe de o parte, şi predarea neconformă,
garanţia pentru vicii ascunse şi garanţia pentru evicţiune, pe de altă parte, dat fiind că una
49

şi aceeaşi împrejurare poate constitui, în acelaşi timp, şi eroare asupra substanţei şi, după
caz, livrare neconformă, viciu ascuns sau evicţiune.
Aceasta este problema care ne preocupă, în cele de mai jos urmând a prezenta
pe rând corelaţia dintre eroarea asupra substanţei şi predarea neconformă (a), corelaţia
dintre eroarea asupra substanţei şi viciile ascunse (b), iar în final corelaţia dintre eroarea
asupra substanţei şi evicţiune (c).
a. Corelaţia dintre eroarea asupra substanţei şi predarea neconformă
175. Potrivit dispoziţiilor art. 1313 C. civ., vânzătorul are obligaţia de a preda
lucrul, iar potrivit dispoziţiilor art. 1314 C. civ., „predarea este strămutarea lucrului
vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului”.
Obligaţia de a preda lucrul vândut nu se confundă cu transferul proprietăţii, care
se realizează solo consensu (art. 1295 alin. 1 C. civ.).
Vânzătorul are obligaţia de a preda cumpărătorului exact lucrul prevăzut în
contract, ceea ce în mod tradiţional se consideră a fi una conformă, adică în consonanţă
cu previziunile părţilor şi specificaţiile contractului.
176. Potrivit noii concepţii (numită funcţională sau monistă, opusă celei
tradiţionale, numită materială sau dualistă), predarea neconformă poate însemna uneori
nu numai punerea la dispoziţia cumpărătorului a unui alt lucru decât cel contractat (alter),
ci şi a unui lucru care chiar dacă nu este altul decât cel contractat, nu corespunde totuşi
destinaţiei pentru care a fost contractat, fiind de o calitate care îl face inapt utilizării
conform acestei destinaţii, primind mai puţin decât i s-a promis (pejus).
b. Corelaţia dintre eroarea asupra substanţei şi garanţia pentru vicii ascunse
177. Miza discuţiei asupra corelaţiei dintre eroarea asupra substanţei şi viciile
ascunse ale lucrului vândut (art. 1352 şi următ. C. civ.), dincolo de regimul juridic şi
consecinţele diferite, este mult mai importantă decât cea asupra corelaţiei dintre eroarea
asupra substanţei şi predarea neconformă deoarece garanţia pentru vicii ascunse se
prescrie în termen de 6 luni de la data descoperirii viciilor care nu au fost ascunse cu
viclenie, fără ca aceasta (descoperirea) să poată depăşi un an de la data predării lucrului
(art. 5 şi art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă), în
vreme ce acţiunea pentru anularea vânzării pentru eroare asupra substanţei se prescrie în
termen de 3 ani de la data descoperirii erorii, fără ca descoperirea să se poată face mai
târziu de 18 luni de la data încheierii contractului (art. 3 alin.1 şi art. 9 alin.1 din Decretul
nr. 167/1958).
178. Jurisprudenţa şi doctrina franceze, pe deplin conştiente de posibilitatea ca
un viciu ascuns să constituie o eroare asupra substanţei, au cunoscut însă o evoluţie
contradictorie în privinţa recunoaşteriirii sau nu a dreptului de opţiune al reclamantului
între acţiunea sancţionând eroarea, pe de o parte, şi cea sancţionând viciile ascunse
(acţiunea redhibitorie sau estimatorie), pe de altă parte.
c. Corelaţia dintre eroarea asupra substanţei şi garanţia pentru evicţiune
179. În comparaţie cu corelaţia dintre eroarea asupra substanţei şi garanţia
pentru vicii ascunse, unde miza discuţiei este importantă din punctul de vedere al
termenlor de prescripţie, în privinţa corelaţiei dintre eroare şi garanţia pentru evicţiune
(art. 1337 şi următ. C. civ.), această miză este inexistentă, termenele de prescripţie ale
acţiunilor aferente fiind identice. În plus, acţionând pe temeiul garanţiei pentru evicţiune,
cumpărătorul este avantajat faţă de situaţia când acţionează pe temeiul erorii asupra
substanţei, despăgubirile la care are dreptul în acest caz fiind mai extinse (art. 1341-1348
50

C. civ.), motiv pentru care interesul de a acţiona pe temeiul garanţiei va prevala aproape
întotdeuna.
§ 2. Eroarea asupra persoanei cocontractantului
180. Conform dispoziţiilor art. 954 alin. 2 C. civ., „eroarea nu produce nulitate
când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia
persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”. Din textul de lege citat
rezultă deci că, de regulă, eroarea asupra persoanei cocontractantului este indiferentă,
neputând constitui motiv de anulare, dar că, prin excepţie, poate constitui un element
determinant al consimţământului.
Pentru aceasta trebuie să fie vorba de un contract încheiat intuitu personae, în
care considerarea persoanei cocontractantului constituie motivul determinant al
consimţământului.

SUBSECŢIUNEA 2 DOLUL

181. Noţiune. Codul civil nu defineşte dolul. El se mărgineşte doar să precizeze


la art. 953 că un consimţământ surprins prin dol nu este valabil, iar la art. 960 să indice că
acesta este o cauză de nulitate a convenţiei „când mijloacele viclene, întrebuinţate de una
din părţi, sunt astfel, încât este evident că fără aceste maşinaţii, cealată parte n-ar fi
contractat”.
În esenţă, se poate deduce că, în contracte (inclusiv cel de vânzare), dolul este
orice mijloc neonest utilizat de una dintre părţi şi care este determinant pentru smulgerea
consimţământului celeilalte părţi la încheierea contractului. Este vorba aşadar despre o
eroare provocată, care nu mai este spontană, ci opera celeilalte părţi contractante,
realizată prin mijloace înşelătoare (de inducere în eroare).
182. Ambivalenţa dolului şi consecinţele care decurg din aceasta. În dreptul
modern, teoria dolului este marcată de ambivalenţa lui, căci, pe de o parte, este
reglementat ca un viciu de consimţământ, dar pe de altă parte ideea romană de echivalare
a acestuia unui delict civil îşi păstrează încă şi ea actualitatea.
§ 1. Condiţiile dolului
183. Ambivalenţa structurală a dolului face necesară abordarea sa din două
perspective, şi anume, pe de o parte, ca fapt delictual neloial din partea autorului său (A),
iar pe de altă parte ca rezultat al acestuia de inducere în eroare a celeilalte părţi
contractante (B).
A. FAPTUL DELICTUAL NELOIAL
184. Elementele faptelor constitutive de dol. Pentru a ne afla în prezenţa unui
dol sunt necesare două elemente, un element material (a) şi un element intenţional (b).
Astfel conturat, se cere ca dolul să provină de la un cocontractant (c).
a. Elementul material
185. Art. 960 C. civ. făcând referire la „mijloacele viclene” constitutive de dol
vorbeşte despre ele ca fiind „maşinaţii”, ceea ce ne-ar putea duce cu gândul la faptul că ar
trebui să constea întotdeauna în fapte pozitive de inducere în eroare. Nu aceasta este însă
interpretarea care s-a impus în doctrină şi jurisprudenţă, ci aceea că mijloacele viclene pot
consta nu numai în manevre (acte pozitive) (1°), ci şi în simple minciuni (2°) sau chiar
reticenţe (3°).
b. Elementul intenţional
51

186. Art. 960 C. civ. sancţionează eroarea provocată prin dol, dar întrucât acesta
presupune „manopere viclene”, fiind în acelaşi timp şi un delict civil, întotdeuna
maşinaţiile, minciuna sau reticenţa specifice dolului se întemeiază pe intenţia de a înşela.
Intenţia de a înşela nu vizează cauzarea unui prejudiciu, ci doar fie de a provoca eroarea,
fie de a profita de aceasta, neajutând pe cocontractant să iasă din ea.
În practică, voinţa de a înşela, care este un factor psihologic, va fi dedusă din
caracterul ilicit al mijloacelor întrebuinţate şi din rezultatul acestora.
c. Dolul trebuie să provină de la un contractant
187. Din dispoziţiile art. 960 alin. 1 C. civ. rezultă fără echivoc faptul că dolul
constituie viciu de consimţământ doar când mijloacele care îl caracterizează sunt
„întrebuinţate de una din părţi”, spre deosebire de violenţă, neputând proveni de la un
terţ.
188. Dolul provenind de la un terţ nu este totuşi complet lipsit de efecte juridice,
chiar dacă nu pe temeiul dispoziţiilor art. 960 C. civ.
B. INDUCEREA ÎN EROARE A COCONTRACTANTULUI
a) Eroarea determinantă
189. Manevrele dolosive nu sunt sancţionate ca atare decât dacă au provocat
cocontractantului o eroare, iar această eroare a fost determinantă pentru darea
consimţământului la încheierea contactului, în sensul că fără ea nu s-ar fi contractat sau s-
ar fi contractat în condiţii diferite. Această exigenţă rezultă din dispoziţiile art. 960 alin. 1
C. civ., care precizează că dolul este cauză de nulitate „când mijloacele viclene,
întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii,
cealaltă parte n-ar fi contractat”
Dat fiind că dolul trebuie să fie determinant în sensul celor precizate mai sus,
înseamnă că acesta trebuie să aibă un rol cauzal.
b) Dolul „principal” şi dolul „incident”
190. Tradiţional, în doctrina clasică franceză se făcea distincţie între dolul
„principal” şi dolul „incident”, primul fiind dolul determinant, cu efecte depline, pe când
cel de al doilea doar un dol de rangul doi, nesusceptibil de a atrage anularea contractului,
ci doar daune-interese, pe considerentul că victima acestuia ar fi acceptat să contracteze
chiar fără a fi indusă în eroare, dar în condiţii diferite, de regulă pe un preţ mai mic.
Doctrina modernă critică însă această distincţie pe motiv că este artificial a se diferenţia
între „voinţa de a contracta, considerată în mod abstract, şi voinţa concretă de a
contracta în cutare sau cutare condiţii”, dolul care a influenţat fixarea preţului putînd
foarte bine un dol principal dacă l-a determinat pe cocontractant să consimtă la încheierea
contractului.
§ 2. Proba dolului
190. Art. 960 alin. 2 C. civ precizează că „dolul nu se presupune”, ceea ce
înseamnă că trebuie să fi dovedit de partea care îl alegă.
Proba dolului include şi proba erorii în care a fost indusă victima acestuia,
perspectivă din care o importanţă decisivă o vor avea aptitudinile (inaptitudinile) victimei
faptelor dolosive legat de obiectul contractul încheiat.
§ 3. Sancţionarea dolului
A. ANULAREA CONTRACTULUI
191. Ca viciu de consimţământ, dolul este sancţionat cu nulitatea relativă a
contractului (art. 961 C. civ.).
52

B. REPARAREA PREJUDICIULUI SUFERIT


192. Datorită naturii sale ambivalente, dolul nu este doar un viciu de
consimţământ, ci şi un fapt ilicit cauzator de prejudicii. De aceea, el poate fi sancţionat
atât cu anularea, sancţiune care operează în planul vicierii consimţământului, ci şi cu
daune-interese, sancţiune care operează în planul răspunderii civile delictuale (art. 998 C.
civ.).
C. RAPORTUL DINTRE SANCŢIONAREA DOLULUI ŞI APLICAREA
PRINCIPIULUI NEMO AUDITUR PROPRIAM TURPITUDINEM ALLEGANS
193. O speţă soluţinată de Casaţia franceză a pus problema raportului dintre dol,
fapt de natură ambivalentă, şi principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans
(nici o persoană care alegă propria sa turpitudine nu poate fi ascultată).

SUBSECŢIUNEA 3 VIOLENŢA

194. Noţiune. Alături de eroare şi dol, consimţământul poate fi viciat şi prin


violenţă (art. 953 C. civ.).
Violenţa este o ameninţare care insuflă unei persoane o temere căreia nu-i poate
rezista, fiind astfel constrânsă să contracteze.
Aşadar, la rigoare, nu violenţa (vis), ameninţarea ca atare, constituie viciu de
consimţământ, ci temerea (metus) pe care aceasta o insuflă victimei determinând-o să
contracteze, lucru pe care altminteri nu l-ar fi făcut.
Dacă eroarea spontană (eroarea asupra substanţei) sau provocată (dolul) viciază
consimţământul în dimensiunea sa intelectuală sau reflexivă prin faptul că nu este dat în
deplină cunoştinţă de cauză, temerea inspirată de violenţă viciază consimţământul în
dimensiunea sa volitivă sau de libertate prin faptul că este dat în stare de constrângere,
pentru a scăpa de un rău mai grav.
§ 1. Elementele violenţei
195. Ambivalenţa violenţei. Aidoma dolului, violenţa are o natură duală:
pentru autorul ei este un delict civil, în vreme ce pentru victima sa este un viciu de
consimţământ.
Spre deosebire însă de dol, care presupune un fapt delictual neloaial (elemet
obiectiv) şi inducerea în eroare a cocontractantului (element subiectiv), violenţa
presupune ameninţarea cu un rău (element obiectiv) (A) având ca rezultat încheierea
contactului sub imperiul temereii insuflate prin ameninţare (element subiectiv) (B).
A. AMENINŢAREA CU UN RĂU
196. Analiza elementului obiectiv al violenţei impune prezentarea conţinutului
ameninţării (a), a caracterului său injust (b) şi a provenienţei acesteia (c).
a. Conţinutul ameninţării
197. Sub aspect obiectiv (material), violenţa constă în desfăşurarea unui arsenal
de mijloace de presiune fizice sau morale care să insufle teamă uneia din părţile
contractante, şi anume, teama că „va fi expusă… unui rău considerabil” (art. 956 alin. 1
C. civ.).
„Răul considerabil” despre care vorbeşte legea poate ţinti atât persoana, cât şi
averea celui al cărui consimţământ se doreşte a fi forţat, dar şi persoanele apropiate
acestuia (soţ, ascendenţi sau descendenţi) (art. 956 alin. 1 şi art. 957 C. civ.).
53

Ameninţările pot fi foarte diverse, de la cele de ordin fizic (cu moartea, cu


rănirea, cu sechestrarea etc.), trecând prin cele de ordin moral (cu dezonoarea, cu
defăimarea, cu abandonarea în cazul unei persoane în vârstă sau bolnave etc.) şi
terminând cu cele de ordin pecuniar (cu pierderea unei poziţii profesinale, cu ruinarea
unei societăţi, cu evacuarea dintr-o locuinţă, cu provocarea închiderii unui fond de comerţ
exploatat de victimă etc.).
b. Caracterul injust al ameninţării
198. Prin tradiţie, plecând de la faptul că la origini, în dreptul roman, metus era
un delict penal, ameninţarea nu poate fi constitutivă de violenţă (viciu de consimţământ)
decât dacă este injustă sau nelegitimă.
De aceea, un act încheiat sub ameninţarea introducerii unei acţiuni în justiţie sau
a începerii urmăririi silite pentru plata unei creanţe legitime nu poate fi anulat pe motiv
de violenţă.
199. Art. 958 C. civ. precizează că „simpla temere reverenţiară, fără violenţă,
nu poate anula convenţia”.
Temerea este reverenţiară atunci când decurge din dorinţa de a nu dezamăgi o
persoană faţă de care există puternice sentimente de respect şi afecţiune, cum este cazul
părinţilor. Autoritatea morală a celui care inspiră asemenea sentimente, singură, fără
exercitarea altor mijloace de presiune, nu are nimic reprobabil în sine, astfel încât
încheierea unui contract din asemenea considerente nu este sancţionabilă cu nulitatea.
c. Provenienţa ameninţării
200. Ameninţarea poate proveni atât de la cocontractant, cât şi de la un
terţ. Spre deosebire de dol, care nu duce la anularea contractului decât dacă provine de la
cocontractant, ameninţarea constitutivă de violenţă poate proveni nu numai de la
cocontractant, ci şi de la „altă persoană decât aceea în folosul căreai s-a făcut
convenţia” (art. 955 C. civ.).
201. Problema constrângerii rezultate din circumstanţe exterioare (stare de
necesitate). În practica judiciară şi în doctrină s-a pus problema dacă este posibilă sau nu
anularea pentru violenţă a unui contract încheiat într-o stare de constrângere care rezultă
din circumstanţele (evenimentele exterioare) în care s-a realizat acesta, iar nu din
ameninţarea provenind de la o altă persoană determinată. Este problema cunoscută şi sub
denumirea de încheire a contractului în stare de necesitate.
Chestiunea este controversată.
B. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DATORITĂ TEMERII INSUFLATE
PRIN AMENINŢARE
202. Ameninţarea trebuie să aibă un caracter determinant, în sensul că fără
temerea provocată de aceasta contractul nu ar fi fost încheiat sau ar fi fost încheiat în alte
condiţii. Aşadar, pentru reţinerea violenţei şi aplicarea sancţiunilor specifice acesteia, nu
este suficientă dovada exercitării unor ameninţări, ci şi a faptului că acestea au insuflat o
temere suficient de credibilă uneia din părţile contractante, aceasta negăsind altă soluţie
pentru a scăpa de constrângere decât dându-şi consimţământul.
Criteriul după care se va face apreciere este individual (in concreto), art. 956
precizând că temerea trebuie să fie „raţionabilă” după cel ce contractează (alin. 1), sens în
care se va ţine cont „de etate, de sex şi de condiţia persoanelor” (alin. 2).
Art. 956 alin. 1 prevede că ameninţarea trebuie să constea într-un rău
„considerabil şi prezent”.
54

§ 2. Proba violenţei
203. Cel care invocă violenţa ca viciu de consimţământ trebuie să facă atât
proba ameninţărilor la care a fost supus, cât şi proba că acestea l-au determinat să
contracteze în condiţiile date.
Este vorba de fapte, nu de acte juridice, astfel încât dovada lor este admisă prin
orice mijloc de probă.
§ 3. Sancţiunile violenţei
A. ANULAREA CONTRACTULUI
204. Violenţa este sancţionată cu nulitatea relativă (art. 961 C. civ.).
Aceasta poate fi cerută de cel care a fost victima violenţei sau de succesorii săi
universali sau cu titlu universal. Acţiunea în anulare se prescrie în termenul general de
prescripţie de trei ani, care începe să curgă de la data încetării violenţei (art. 9 alin. 1 din
decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă).
B. ACORDAREA DE DAUNE-INTERESE
205. Violenţa fiind nu numai un viciu de consimţământ, ci şi un fapt delictual,
autorul ameninţării (parte contractantă sau terţ) poate fi obligat la daune-interese, dacă
victima dovedeşte că a suferit un prejudiciu (art. 998 C. civ.).
Daunele-interese pot fi cerute atât împreună cu anularea, cât şi independent de
aceasta.

SECŢIUNEA 3
OBLIGAŢILE DE INFORMARE ŞI CONSILIERE ÎN
FAZA FORMĂRII VÂNZĂRII

206. Noţiune şi domeniu de aplicare. Reglementarea legală referitoare la


viciile de consimţământ cu sancţiunile aferente se referă la situaţiile în care
consimţământul uneia dintre părţile contractante a fost deja afectat în vreun fel oarecare
la încheierea contractului, fie în dimensiunea sa intelectuală sau reflexivă (cazul erorii şi
al dolului), fie în dimensiunea sa volitivă sau de libertate (cazul violenţei).
Pe măsura dezvoltării industriilor bunurilor de consum şi a amplificării fără
precedent în istoria umanităţii a complexităţii produselor datorită noilor şi numeroaselor
descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, s-a născut şi dezvoltat ideea că, cel puţin în raporturile
dintre producătorii şi profesioniştii desfacerii unor asemenea bunuri, pe de o parte, şi
consumatori (profani, necunoscători ai domeniilor respective), pe de altă parte, există o
inegalitate de informare profundă, cei dintâi fiind net avantajaţi.
În esenţă, vânzătorii profesionişti sunt obligaţi prin lege să comunice
consumatorilor informaţiile utile pe care le deţin în legătură cu bunurile vândute, sens în
care trebuie să descrie produsele, să indice modalităţile lor de utilizare şi eventualele
contraindicaţii sau pericole pe care le prezintă utilizarea lor, preţul de vânzare etc.
207. Această obligaţie de informare este precontractuală, fiind menită să asigure
egalitatea reală a contractanţilor încă din faza realizării acordului de voinţe. Ea nu se
confundă cu obligaţia de consiliere, care, în anumite împrejurări, ţine pe vânzători să
îndrume, să sfătuiască, să orienteze pe cumpărători în legătură cu achiziţionarea unor
anumite bunuri. Într-adevăr, în vreme ce obligaţia de informare se rezumă doar la a
enunţa elementele care caracterizează obiectiv lucrul vândut sau vânzarea în sine,
55

elementele deciziei şi decizia însăşi de a contracta aparţinând în întregime celui cărui îi


este destinată informarea, obligaţia de consiliere este mai complexă, presupunând o
judecată de valoare din partea vânzătorului profesionist, deoarece implică „o apreciere
care orientează decizia celeilalte părţi sau, în anumite cazuri, chiar se substituie
acesteia”, specificul ei fiind acela de a adecva cât mai bine dorinţele cumpărătorilor
necunoscători la posiblităţile de ofertă ale vânzătorilor, optimizându-le (din punctul de
vedere al cumpărătorilor).
Unele din aceste obligaţii sunt instituite expres prin anumite acte normative (§
1), dar practica judiciară şi doctrina recunosc existenţa unei obligaţii generale de
asemenea natură, desprinse din principiile care guvernează la ora actuală dreptul privat (§
2).
§ 1. Protecţia instituită expres pe cale legală
A. REGLEMENTAREA LEGALĂ A OBLIGAŢIILOR DE INFORMARE ŞI
CONSILIERE
208. Fără a avea câtuşi de puţin pretenţia exhaustivităţii, vom prezenta succint
câteva dintre reglementările legale care conţin asemenea dispoziţii şi care se referă cu
precădere la raporturile dintre profesionişti (comercianţi) şi consumatori (profani).
209. În genere, actele normative care instituie obligaţii de informare şi consilire
în sarcina profesioniştilor (comercianţilor) în raporturile lor cu consumatorii, în caz de
nerespectare a acestora, prevăd doar sancţiuni contravenţionale, nu şi civile, motiv pentru
care se vor aplica dispoziţiile dreptului comun.
B. FORMALISMUL DE INFORMAERE
210. Reglementare legală. În ultimul timp şi-au făcut apariţia în legislaţia
noastră o serie de norme care introduc în unele contracte încheiate între profesionişti şi
consumatori aşa numitul formalism informativ, în temeiul căruia profesioniştii au
obligaţia redactării contractului în scris şi de a insera în acesta menţiuni destinate să
informeze pe consumatori asupra drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din contract sau
asupra existenţei unor dispoziţii legale protectoare în favoarea lor.
211. Sancţionarea directă, expresă şi specială. Formalismul informativ nu se
confundă cu formalismul cunoscut şi consacrat de Codul civil. Potrivit dreptului comun,
formalismul este o excepţie de la regula consensualismului, îndeplinirea formei
condiţionând fie însăşi validitatea actului, fie proba acestuia, fie opozabilitatea
(eficacitatea) lui faţă de terţi.
Spre deosebire de formalismul de drept comun, suficient sieşi pentru a conferi
viaţă şi efecte angajamentului, formalismul informativ este destinat atenţionării părţii mai
slabe în contract (consumatorului) asupra importanţei contractului sau asupra anumitor
elemente ale acestuia, obligând profesioniştii să fixeze toate acestea în scris.
Nerespectarea dispoziţiilor legale care instituie formalismul informativ atrage în
primul rând aplicarea unor sanţiuni punitive (contravenţionale).
Sancţionarea din perspectiva dreptului privat este şi ea posibilă.
212. Sancţionarea indirectă şi implicită, Problema care se pune este dacă,
afară de cazurile expres prevăzute de lege la care ne-am referit mai sus, lipsa formei
informative este sancţionată autonom şi automat, aşa cum se întâmplă în cazul
nerespectării formalismului clasic, sau se sancţionează doar prin intermediul viciilor de
consimţământ, când şi dacă se demonstrează că neinformarea a afectat consimţământul
consumatorului.
56

Răspunsul care s-a impus este că nerespectarea unei forme informative (cum ar
fi, de exemplu, în dreptul nostru, neîncheierea contractului în scris) nu sunt sancţionate
autonom şi automat, ci numai dacă prin acestea s-a viciat consimţământul consumatorului
prin eroare sau dol, în condiţiile dreptului comun.
§ 2. Obligaţia generală şi implicită de informare desprinsă din
principiile dreptului privat
213. De la regula emptor debet esse curiosus la obligaţia generală de
informare. Codul civil (urmând întocmai modelul francez) a fost gândit pe principii
individualiste, în materie de vânzare, cel puţin în viziunea iniţială, promovându-se ideea
că persoana care cumpără un bun trebuie să se informeze singură.
De la această concepţie, care în timp şi-a relevat insuficienţele, s-a evoluat
treptat spre o nouă viziune mai puţin individualistă, conform căreia, luându-se act de
faptul că inegalităţile dintre părţi în privinţa posibilităţilor de a se informa, ca şi
inegalitatea economică, pot dăuna echilibrului contractual, s-a recunoscut existenţa unei
obligaţii generale de informare dincolo de cazurile anume prevăzute de lege.
Obligaţia de informare este menită să lumineze, să clarifice consimţământul
celui care este creditorul ei la momentul asumării contractului. Ea nu există decât în
cazurile în care inegaliatea de informare a părţilor crează un avantaj uneia dintre ele,
rezultând o deteriorare a echilibrului contractual care nu poate fi restabilit decât prin
instituirea obligaţiei de informare în favoarea celui mai slab.
A. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE OBLIGAŢIEI DE INFORMARE
214. Din punctul de vedere al debitorului, obligaţia de informare presupune
reunirea, pe de o parte, a unui element material (a) şi, pe de altă parte, a unui element
moral (b), iar din punctul de vedere al creditorului presupune ca acesta să fi ignorat
informaţia fără culpă (c).
B. FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PENTRU NEÎNDEPLINIREA
OBLIGAŢIEI DE INFORMARE
215. Lipsa unui text legal care să reglementeze în principiu obligaţia de
informare a lăsat loc speculaţiilor, fiind necesară recurgerea la principiile generale ale
dreptului privat. Dar cum acestea sunt multiple, tot aşa sunt şi concepţiile care au încercat
să explice fundamentul obligaţiei în discuţie.
Pentru unii, fundamentul se regăseşte în dispoziţiile art. 1312 alin. 1 C. civ. (art.
1602 alin. 1 C. civ. francez), conform cărora „vânzătorul este dator să explice curat
îndatoririle ce înţelege a lua asupră-şi”, iar pentru alţii în dispoziţiile art. 970 C. civ. (art.
1134 alin. 3 şi art. 1135 C. civ. francez), potrivit cărora „convenţiile trebuie executate cu
bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate
urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, prin extindere la
faza precontractuală.
Există şi concepţia că deşi situată înaintea exprimării acordului de voinţe,
obligaţia de informare şi-ar avea totuşi izvorul în contract, pe motiv că neîndeplinirea
acestei obligaţii ar conduce întotdeuna la neîndeplinirea unor obligaţii decurgând din
contract (de a preda lucrul vândut sau de a garanta pentru vicii ascunse).
În fine, mult mai acceptabilă şi credibilă este concepţia potrivit căreia
fundamentul răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiei analizate este delictual (art. 998
şi 999 C. civ.), întemeindu-se pe încălcarea unei obligaţii precontractuale specifice.
C. PROBA EXISTENŢEI ŞI A ÎNDEPLINIRII OBLIGAŢIEI
57

216. În materie de probaţiune, conform dispoziţiilor art. 1169 Cciv., principiul


bine cunoscut este că „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească”.
În materia obligaţiei de informare trebuie făcută distincţie între proba existenţei
obligaţiei şi proba executării obligaţiei, prima trebuind să fie făcută de cel care se
pretinde creditor al obligaţiai de informare, în timp ce cea de a doua trebuie să fie făcută
de către debitorul acelei obligaţii a cărei existenţă a fost mai întâi dovedită, căci pentru el
proba este pozitivă, în timp ce pentru creditor ar fi una negativă imposibil de făcut.
D. CONSECINŢELE NEÎNDEPLINIRII OBLIGAŢIEI DE INFORMARE
217. Încălcarea obligaţiei de informare fiind un fapt delictual, sancţiunea
specifică este aceea a acordării de daune-interese creditorului pentru repararea
prejudiciului suferit de el prin încheierea contractului în poziţie de parte slabă
neinformată.
CONSIMŢĂMÂNTUL ÎN CAZURILE VÂNZĂRII PE
GUSTATE ŞI VÂNZĂRII PE ÎNCERCATE
§ 1. Vânzarea pe gustate
218. Noţiune. Vânzarea pe gustate este reglementată la art. 1301 C. civ.,
conform căruia „în privinţa vinului, a oilului (uleiului ─ n. n., D. C. ) şi a altor asemenea
lucruri care, după obicei, se gustă înainte de a se cumpăra, vinderea nu există până ce
cumpărătorul nu le-a gustat şi n-a declarat că-i convin”. Deşi pare vetust, art. 1301 C.
civ. este aplicabil şi în prezent, practica judiciară din Franţa utilizând dispoziţiile similare
din Codul Napoleon (art. 1587) mai ales în cazul comerţului cu vin.
Textul de lege citat relevă faptul că în cazul anumitor bunuri, cum sunt vinul,
uleiul sau alte care conform obiceiului locului se gustă înaintea achiziţionării,
consimţământul cumpărătorului nu se consideră dat decât după ce acesta verifică direct
sau printr-un intermediar desemnat de el produsul şi declară că îi convine, moment până
la care „vinderea nu există”.
Cu alte cuvinte, simpla manifestare a interesului pentru un bun din partea celui
căruia acesta îi este oferit nu este suficientă pentru a considera contractul încheiat, fiind
necesară gustarea pentru ca dobânditorul să se convingă dacă este sau nu în concordanţă
cu preferinţele sale. Este vorba de o apreciere cu totul subiectivă, nimic nefiind atât de
personal ca gustul.
219. Formarea contractului. Când este pe gustate, vânzarea nu ia naştere decât
la momentul la care cel căruia i se adresează promisiunea (cumpărătorul) declară că
bunul îi convine.
Dacă cumpărătorul declară că nu agrează bunul, vânzarea nu ia naştere, iar
vânzătorul nu are la îndemână, în principiu, nici un mijloc de a controla decizia luată,
refuzul şi agreerea fiind la discreţia cumpărătorului.
220. Vânzarea după mostră (eşantion) şi vânzarea pe gustate. Unele
precizări se cer a fi făcute în legătură cu raporturile dintre vânzarea după mostră
(eşantion) şi vânzarea pe gustate.
Vânzarea după mostră este o vânzare în care obiectul este determinat prin
referire la o mică parte prelevată dintr-o marfă anume, care defineşte caracteristicile
acesteia, constituind elementul de referinţă pentru ceea ce trebuie predat la termenul
stipulat în contract, fiind de regulă sigilată şi depozitată în mâinile unui terţ.
58

Eşantionul este nu numai o garanţie a executării obligaţiei de predare conformă,


dar, în cazul vânzării unor bunuri care se vând pe gustate, şi un element al formării
contractului. Cele două planuri (cel al formării contractului, pe de o parte, şi cel al
executării acestuia, pe de altă parte) însă nu trebuie confundate, fiecare având regimul său
juridic specific.
§ 2. Vânzarea pe încercate
221. Noţiune. Art. 1302 C. civ. vorbeşte despre „vinderea făcută pe încercate”,
fără a o defini, rezumându-se doar să precizeze că o asemenea vânzare „este totdeauna
presupusă condiţională până la încercare”.
În acest caz acordul de voinţe cu privire la încheierea vânzării este dat de la bun
început, dar ea nu devine definitivă decât după ce cumpărătorul încearcă bunul şi constată
că accesta corespunde celor convenite de el cu vânzătorul.
222. Domeniul de aplicare. Simplul fapt de a se acorda unei persoane dreptul
de a încerca un lucru, fără ca aceasta să-şi fi manifestat în prealabil voinţa de a cumpăra,
nu constituie vânzare pe încercate în sensul dispoziţiilor art. 1302 C. civ. (lipseşte acordul
de voinţe), ci doar o modalitate de a o convinge să cumpere.
Prin tradiţie, vânzarea pe încercate s-a practicat (şi se practicată şi astăzi) în
cazul înstrăinării animalelor (câinilor de vânătoare, cailor), hainelor la comandă, precum
şi, mai recent, în cazul vânzării maşinilor, autovehiculelor şi a produselor informatice.
223. Vânzarea pe încercate este una condiţională. Vânzarea pe încercate, aşa
cum prevede art. 1302 C. civ., „este totdeauna presupusă condiţională până la încercare”,
prezumându-se că este vorba de o condiţie suspensivă. Aceasta înseamnă că până la
finalizarea încercării lucrul este în rizico-pericolul vânzătorului.
Deşi încercarea presupune preluarea bunului de către cumpărător şi utilizarea lui
o perioadă de timp, cumpărătorul nu este pe durtata acestei perioade decât un detentor
precar (comodatar sau locatar, după cum folosinţa îi este acordată gratuit sau oneros), iar
nu proprietar.
Dacă rezultatul încercării este pozitiv, se realizează condiţia suspensivă, iar
vânzarea devine eficientă, cumpărătorul devenind proprietar cu efecte de la data
acordului de voinţe (art. 1015 C. civ.), dar dacă rezultatul este negativ se consideră că
vânzarea nu s-a încheiat niciodată (art. 1017 C. civ.).

Secţiunea a 5-a
Vânzările cu drept de răzgândire

§ 1. Vânzarea cu pact (clauză) de răscumpărare


224. Noţiune. Codul civil conţinea în forma sa iniţială la art. 1371-1387 o
reglementare a instituţiei vâzării cu pact de răscumpărare. Pactul de răscumpărare sau
retractul convenţional consta într-o clauză contractuală permiţând vânzătorului ca într-un
termen de cel mult cinci ani de la data încheierii contractului, printr-o simplă manifestare
de voinţă din partea sa, să obţină desfiinţarea acelei vânzări şi reluarea lucrului înstrăinat,
cu obligaţia de a restitui cumpărătorului preţul, cheltuielile vânzării şi echivalentul
sporului de valoare al lucrului vândut rezultată din cheltuielile utile făcute de cumpărător
cu bunul între timp.
59

Deşi termenul de „răscumpărare” ar fi putut induce în eroare, s-a admis unanim


că, în realitate, exercitarea dreptului respectiv ducea la desfiinţarea vânzării iniţiale cu
efecte de la data încheierii acesteia, iar nu la o a doua vânzare în sens contrar, fiind privit
ca o condiţie rezolutorie. „Răscumpărarea” în cazul vânzării cu o asemenea clauză nu era
aşadar altceva decât o răzgândire a vânzătorului, contractul conţinând o asemenea clauză
fiind unul nedefinitiv (cu transferul temporar al proprietăţii), susceptibil de a fi desfiinţat
cu efecte retroactive prin voinţa unilaterală a vânzătorului.
225. Evoluţia instituţiei în dreptul românesc. După un timp de la adoptarea
Codului civil român s-a constat că în practică adesea vânzarea cu pact de răscumpărare
era utilizată în scopul mascării unor împrumuturi cămătăreşti veroase, garantate cu
transferul temporar al proprietăţii unui bun aparţinând împrumutatului, ecartul (diferenţa)
dintre preţul vânzării iniţiale (valoarea împrumutului) şi valoarea „răscumpărării”
(împrumutul plus dobânzile cămătăreşti) fiind foarte mare, aşa încât de cele mai multe ori
se ajungea la imposibilitatea reluării bunului de către vânzător (împrumutat),
contravenindu-se astfel dispoziţiilor art. 1689 alin. 2 şi art. 1701 (în prezent abrogat) C.
civ. care prohibeau pactul pignorativ (preluarea directă a bunului de către creditor în
contul datoriei). Ca urmare a acestei situaţii, prin Legea nr. 61/1931 contra cametei,
legiuitorul a recurs la o soluţie radicală, abrogând dispoziţiile art. 1371-1387 C. civ. şi
declarând nule absolut toate vânzările cu pact de răscumpărare ulterioare (art. 4 alin. 4).
Legea nr. 61/1931 a fost abrogată prin Decretul-lege nr. 1700/1938 pentru stabilirea
dobânzilor şi înlăturarea cametei, act normativ care a reluat însă în art. 13 dispoziţiile
referitoare la vânzarea cu pact de răscumpărare din legea abrogată.
După 1945, practica judiciară şi doctrina au considerat unanim că vânzarea cu
pact de răscumpărare este prohibită, până când, relativ recent, în practica judiciară s-a
sesizat într-o speţă că Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale (la rândul
său, abrogat prin Legea nr. 7/1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative)
a abrogat Decretul-lege nr. 1700/1938 prin care se abrogaseră dispoziţiile art. 1371-1387
C. civ., fără a relua însă dispoziţiile acestuia referitoare la nulitatea contractelor de
vânzare cu pact de răscumpărare, concluzia fiind că, în aceste condiţii, de la intrarea în
vigoare a acestui act normativ, vânzarea cu pact de răscumpărare nu mai este prohibită.
Doctrina a primit favorabil această idee.
226. Utilitatea şi inconvenientele instituţiei. În mod tradiţinal, vânzarea cu
pact de răscumpărare este un instrument de credit, permiţînd vânzătorului care are nevoie
urgentă de lichidităţi băneşti să obţină imediat de la cumpărător sumele necesare (achitate
de acesta cu titlu de preţ), restituirea împrumutului (preţul plătit de cumpărător plus
dobânzile) fiind garantată cu proprietatea lucrului formând obiectul vânzării.
Împrumutătorul (cumpărătorul) beneficiază astfel de o garanţie mai sigură decât cea a
creditorului gajist (ipotecar), căci în cazul nerestituirii împrumutului în termenul limită de
exercitare a răscumpărării se bucură nu doar de dreptul de urmărire silită (specific gajului
şi ipotecii), ci de păstrarea definitivă a proprietăţii lucrului cumpărat.
Fără îndoială că vânzarea cu pact de răscumpărare poate ascunde uneori
împrumuturi cămătăreşti, dar aceasta nu justifică interzicerea ei, orice instituţie juiridică
fiind susceptibilă de deturnare prin fraudă de la scopurile ei fireşti.
227. Coordonatele actuale ale instituţiei. O parte a doctrinei clasice vedea în
facultatea de răscumpărare o condiţie (modalitate a actului juridic) rezolutorie pentru
cumpărător şi suspensivă pentru vânzător, în timp ce o altă parte , vedea în facultatea
60

menţionată doar o condiţie rezolutorie pur potestativă depinzând doar de voinţa


vânzătorului, acesta fiind titularul unui drept de creanţă constând în posibilitatea „de a
cere restituirea lucrului, a cărui proprietate a fost transferată la cumpărător prin
contract”, nu a unui drept real sub condiţie suspensivă.
Mai recent însă, pornindu-se de la observaţia că, în cazul analizat, vânzătorul nu
este atât titularul unui drept de creanţă, cât stăpânul unei situaţii juridice (având
posibilitatea ca prin voinţa sa să desfiinţeze contractul, fără a avea nevoie de concursul
vreunui „debitor”), este în curs de emergenţă ideea că dreptul vânzătorului nu este unul
de creanţă ci potestativ.
§ 2. Vânzările încheiate cu consumatorii în afara spaţiilor
comerciale sau la distanţă
228. Reglementare legală. Urmând modelul occidental, legislaţia noastră
include la ora actuală norme care, în ideea protecţiei părţii slabe în contract, permit
consumatorilor în unele situaţii să denunţe unilateral, fără a fi nevoie de vrea explicaţie,
într-un anumit termen, contractele de vânzare încheiate cu comercianţii.
Astfel, OG nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor
comerciale permite consumatorului care a contractat în una din situaţiile prevăzute de
lege (art. 3 şi 4), considerate ca intrând în categoria aşa-numietelor „vânzări agresive”
(care îl surprind pe consumator nepregătit să refuze o ofertă intempestivă şi insistentă), să
denunţe unilateral contractul în termen de 7 zile lucrătoare de la data livrării produsului,
părţile având posibilitatea de a stabili de comun acord pentru denunţare un termen mai
lung decât cel menţionat de lege (art. 9).
O reglementare similară se regăseşte şi în OG nr. 130/2000 privind protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, conform căreia
„consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10
zile lucrătoare, fără penalităţi şi fără invocarea vreunui motiv” (art. 7 alin. 1), termenul
de denunţare curgând de la data primirii produsului de către consumator.
229. Natura juridică a dreptului de denunţare unilaterală a vânzării. În
legătură cu natura juridică a dreptului de denunţare unilaterală a vânzării de către
consumatori în interiorul termenelor prevăzute de lege părerile sunt divizate în dreptul
francez. Calificările date au fost criticate în ultima vreme punctual din perspectiva teoriei
drepturilor potestative, arătându-se că, în cazul analizat, cumpărătorul este stăpânul
situaţiei juridice născute din contract, pe care o poate menţine sau o poate desfiinţa prin
actul unilateral al exercitării dreptului de denunţare, având aşadar un drept de opţiune, în
timp ce vânzătorul trebuie să se supună necondiţionat opţiunii cumpărătorului.
§ 3. Vânzarea cu clauză de dezicere (arvună)
230. Facultatea convenţională de denunţare unilaterală a vânzării. Nici un
text de lege sau principiu de drept nu împiedică părţile să stipuleze în contractul de
vânzare o clauză de dezicere în favoarea uneia dintre ele sau în favoarea ambelor.
Principiul libertăţii contractuale îngăduie părţilor să convină bilateral asupra
unei clauze unilaterale, care să fie la discreţia uneia sau alteia dintre ele, fără a mai
necesita acordul celeilalte pentru punerea ei în lucru.
231. Raporturile dintre dezicere şi arvună. Din dispoziţiile art. 1297 şi 1298
C. civ. rezultă că vânzarea poate fi însoţită de o clauză de arvună.
Teoretic, arvuna poate avea fie un rol confirmatoriu, fiind un semn al încheierii
contractului, fie un rol de dezicere, permiţând părţii în favoarea căreia dezicerea a fost
61

stipulată să denunţe unilateral contractul, arvuna stipulată în contract fiind preţul acestei
deziceri.
În esenţă, arvuna este clauza contractuală accesorie în temeiul căreia o parte
contractantă remite celeilalte părţi la data încheierii contractului un bun (de regulă o sumă
de bani) ca garanţie a îndeplinirii obligaţiilor asumate. Aşa cum rezultă din dispoziţiile
art. 1298 C. civ. care se referă chiar la contractul de vânzare, „dacă vinderea nu s-a
executat din culpa uneia din părţile contractante, aceasta va pierde arvuna dată sau o va
întoarce îndoită, având-o primită, dacă partea care nu este în culpă nu ar alege mai bine
să ceară executarea vinderii”.
Arvuna cu rol confirmatoriu la care se referă art. 1298 C. civ. joacă rol de
clauză penală.. Dacă contractul se execută, arvuna plătită se va imputa asupra preţului,
cumpărătorul trebuind să plătească doar diferenţa până la cuantumul integral al preţului
(art. 1297 C. civ.).
Când însă prin voinţa părţilor, derogându-se de la dispoziţiile art. 1298 C. civ., i
s-ar conferi arvunei rol de dezicere, ea nu mai joacă rol de clauză penală, ci constituie
preţul denunţării unilaterale a contractului de către cel în favoarea căruia a fost stipulată.
Clauza de dezicere nu se confundă cu arvuna, ea putând fi stipulată independent de
stabilirea şi plata anticipată a unei arvune, dar când părţile convin astfel, arvunei i se
poate conferi un rol de dezicere, însă spre deosebire de dezicerea obişnuită, arvuna
trebuie plătită la data încheierii contractului, nu doar la data denunţării lui unilaterale.
232. Exercitarea dezicerii. Până la dezicere avem de a face cu un contract
obişnuit, valabil încheiat, care îşi produce efectele fireşti (cum ar fi, de pildă, cel
translativ de proprietate în cazul vânzării). Prin exercitarea dreptului de dezicere
contractul este desfiinţat cu efecte retroactive (de la data încheierii sale), ca şi când ar fi
rezoluţionat, afară de cazul în care părţile stipulează ca efectele să fie doar pentru viitor.
Dezicerea este un drept esenţialmente temporar, fiind de neconceput conferirea
unui drept atât de exorbitant fără limită în timp, care ar conferi titularului său să invoce
oricând desfiinţarea contratului, afectând astfel securitatea circuitului civil.
În principiu, dreptul de dezicere este discreţionar, putând fi exercitat fără a fi
necesară vreo justificare în acest sens, fiind inclus în categoria drepturilor potestative.

Subtitlul IV
FORMA, PROBA ŞI INTERPRETAREA VÂNZĂRII
Capitolul I
FORMA VÂNZĂRII
233.. Regula consensualismului. Trimitere. Aşa cum am văzut, vânzarea este,
în principiu, un contract consensual, valabil încheiat de îndată ce părţile au căzut de acord
asupra lucrului vândut şi asupra preţului (art. 1295 alin. 2 C. civ.).
Constrângeri de ordin formal pot rezulta însă indirect din necesităţile de
probaţiune sau de realizare a opozabilităţii vânzării faţă de terţi.
234. Excepţia formei autentice cerute de lege ad validitatem în cazul
vânzării terenurilor cu şi fără construcţii. În dreptul nostru, spre deosebire de dreptul
francez, care păstrează regula consensualismului chiar şi în cazul vânzării imobilelor,
există norme legale care instituie necesitatea formei autentice (notariale) ad validitatem,
62

prin excepţie de la regula consensualismului, acordul de voinţe nemaiputând duce la


încheierea valabilă a contractului decât dacă este exprimat în formă autentică.
Astfel, foarte recent, prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, odată cu abrogarea (prin art. 8
din Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor) Legii nr. 54/1998 privitoare la circulaţia
juridică a terenurilor care conţinea dispoziţii similare, s-a stipulat că „terenurile cu sau
fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de
întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în
formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute” (art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr.
247/2005).
235. Problema dacă forma autentică este sau nu necesară ad validitatem în
cazul înstrăinării unei construcţii fără terenul aferent. Textul art. 2 alin. 1 din Titlul X
al Legii nr. 247/2005, care reglementează în prezent forma autentică ad validitatem în
cazul înstrăinărilor prin acte juridice între vii, circumscrie aplicarea acesteia la „terenurile
cu şi fără construcţii”.

Capitolul II
PROBA ŞI INTERPRETAREA VÂNZĂRII
Secţiunea 1
Proba vânzării

236. Aplicarea regulilor de drept comun. Vânzării i se aplică în privinţa


probei regula de drept comun conform căreia atunci când valoarea contractului este mai
mare de 250 lei dovada acestuia nu poate fi făcută decât prin înscris (art. 1191C. civ.). De
asemenea, legea impune înscrisurile pentru proba vânzărilor de nave (art. 493 C. civ.) şi a
cesiunii drepturilor de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind drepul de autor şi
drepturile conexe).
Secţiunea 2
Interpretarea contractului
237. Regulile aplicabile vânzării. Problema interpretării se pune atunci când
există o îndoială, un dubiu în legătură cu aplicarea uneia sau mai multor clauze
contractuale. Regula de drept comun, aplicabilă tuturor contractelor, este că în caz de
îndoială inerpretarea se va face în favoarea celui care se obligă, aşadar a debitorului (art.
983 C. civ.).
În materie de vânzare însă există o regulă specială diferită de cea prevăzută la
art. 983 C. civ. Conform dispoziţiilor art. 1312 C. civ. ”(1) Vânzătorul este dator să
explice curat îndatoririle ce ia asupră-şi. (2) Orice clauză obscură sau îndoioasă se
interpretează în contra vânzătorului”.

Subtitlul V
EFECTELE VÂNZĂRII
Capitolul I
63

TRANSFERUL PROPRIETĂŢII ŞI AL RISCURILOR

238. Evoluţie istorică. De la formalismul roman la transferul solo consensu


al proprietăţii. În dreptul roman vânzarea nu era translativă de proprietate, aşa cum este
ea astăzi în sistemele de drept de inspiraţie franceză, ci doar un simplu act obligaţional,
din care se năştea pentru vânzător obligaţia de a da (dare), de a transfera în viitor
proprietatea lucrului vândut (cumpărătorul fiind aşadar creditor, iar vânzătorul debitor),
ceea ce se realiza abia ulterior, fie prin îndeplinirea unor anumite formalităţi - mancipaţia
(mancipatio), care era un act ritual, sau cesiuinea judiciară (in iure cessio), care era un
proces fictiv -, fie prin tradiţiune (traditio) (remiterea materială a lucrului).
Mai târziu, în dreptul cutumiar francez, funcţiile tradiţiunii efective din dreptul
roman au fost treptat înlocuite în practică cu un simulacru de tradiţiune (neconcretizat în
predarea efectivă a posesiei materiale) constând în menţionarea în contract a desezinării
vânzătorului (abandonării posesiei) şi însezinării corelative a cumpărătorului (preluării
posesiei), după care aceste clauze au devenit unele de stil (incluse în toate contractele),
astfel încât, în final, au început să fie considerate incluse implicit în contract, chiar dacă
nu erau formulate ca atare de către părţi. De la acest transfer de proprietate printr-o
tradiţiune fictivă, până la consacrarea principiului transferului proprietăţii solo consensu
n-a mai rămas decât un pas, iar acesta a fost făcut de autorii Codului civil francez de la
1804 (art. 1138 şi art. 1583), fiind urmaţi de autorii Codului civil român de la 1864 (art.
971 şi art. 1295 alin. 1).
239. Transferul proprietăţii solo consensu versus obligaţie de a da. Aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 971 C. civ., „în contractele care au de obiect translaţia
proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se trasnmite prin efectul
consimţământului părţilor (s. n. – D. C.)”, iar potrivit art. 1295 alin. 1 C. civ., în
contractul de vânzare „proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului (s. n. – D.
C.), deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat”. De aici rezultă în
mod limpede ideea că transferul proprietăţii în contractul de vânzare este un efect direct
şi nemijlocit al contractului, iar nu al unei obligaţii ulterioare care trebuie îndeplinite de
vânzător.
Este vorba despre un principiu care cunoaşte unele excepţii.

Secţiunea 1
TRANSFERUL ÎNTRE PĂRŢI A PROPRIETĂŢII
§ 1. Regula transferului solo consensu a proprietăţii
240. Regula supletivă în cazul vânzării este aceea a transferului instantaneu al
proprietăţii de la vânzător la cumpărător chiar din momentul încheierii valabile a
contractului, „deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat” (art.
1295 alin. 1 C. civ.).
Ea nu funcţionează însă ca atare decât în cazul lucrurilor individual determinate
(sau celor asimilate), şi chiar şi în cazul acestora numai dacă nu se încadrează în categoria
situaţiilor de excepţie prevăzute de lege ori a celor în care părţile, fiind vorba de o normă
supletivă, convin altfel.
64

§ 2. Transferul proprietăţii amânat prin lege la un alt moment


decât acela al consimţământului
A. MOMENTUL INDIVIDUALIZĂRII ÎN CAZUL BUNURILOR DE GEN
241. Regula aplicabilă bunurilor de gen - individualizarea. Dacă vânzarea are
ca obiect un bun care nu este individual determinat, proprietatea nu se mai poate
transmite de la vânzător la cumpărător în momentul acordului de voinţe, ci doar la acela
al individualizării lui într-un fel oarecare.
În cazul bunurilor de gen, vânzarea este valabil formată încă de la data acordului
de voinţe şi produce efecte (conform dispoziţiilor art. 1300 C. civ., în caz de neexecutare,
cumpărătorul are dreptul de a cere „sau predarea lucrurilor vândute sau daune-interese,
dacă se cuvine”) , numai transferul proprietăţii fiind amânat până la momentul
individualizării.
Pentru a fi valabilă, vânzarea după greutate, număr sau măsură, spre deosebire de
cea a bunurilor individual determinatre, nu necesită ca bunuri de natura respectivă să
aparţină vânzătorului la momentul încheierii contractului, ci doar la momentul
individualizării lor.
242. Vânzarea în bloc. Art. 1299 C. civ. stipulează că în cazul vânzării „cu
grămada” sau în bloc vânzarea „este perfectă”, adică translativă de proprietate solo
consensu, „deşi marfele n-au fost cântărite, numărate sau măsurate”. Este vorba de
vânzarea unor bunuri care, deşi prin natura lor sunt bunuri de gen, totuşi, datorită faptului
că sunt individualizate într-un mod oarecare (întreaga cantitate de cereale depozitată într-
un anume siloz; toată recolta unui producător; toată turma unui crescător de animale; o
colecţie de obiecte de artă în întregul ei; vânzarea de către un producător unui comerciant
a unui număr de 41 903 ustensile de bucătărie indicate într-o lisă) chiar la momentul
acordului de voinţe.
Vânzarea în bloc poate fi nu numai comutativă, ci şi aleatorie, cum este cazul
vânzării unei recolte viitoare pentru un preţ determinat pe riscul cumpărătorului, ceea ce
se vinde (cumpără) fiind doar o simplă speranţă (emptio spei).
B. MOMENTUL DOBÂNDIRII EXISTENŢEI ÎN CAZUL VÂNZĂRII DE
BUNURI VIITOARE
243. Art. 965 C. civ precizează că „lucrurile viitoare pot fi obiectul convenţiei”
(alin. 1).
Vânzarea poate şi ea avea ca obiect un bun viitor (ce urmează a fi confecţionat
sau a fi dobândit ulterior încheierii contractului), afară de succesiunele nedeschise (art.
965 alin. 2 C. civ.). Într-un asemena caz însă, în lipsa obiectului, vânzarea, deşi valabil
formată din momentul acordului de voinţe, nu poate transmite proprietatea de la vânzător
la cumpărător solo consensu, chiar dacă este vorba despre un bun individual determinat.
Dacă obiectul unei asemenea vânzări este un bun care trebuie confecţionat sau o
recoltă viitoare, cumpărătorul va dobândi proprietatea la momentul terminării lui sau
maturizării recoltei, iar nu pe măsura confecţionării bunului sau creşterii recoltei.
Atunci când obiectul contractului îl formează un bun viitor individual determinat,
proprietatea se va transmite la cumpărător îndată ce confecţionarea bunului s-a finalizat
sau acesta a fost dobândit de vânzător, iar nu la predare, afară de cazul în care părţile au
convenit altfel, iar atunci când este vorba de bunuri de gen, pentru transferul proprietăţii
este necesar ca ele nu numai să fie confecţionate sau dobândite de vânzător, ci şi
individualizate.
65

C. MOMENTUL ALEGERII ÎN CAZUL VÂNZĂRII ALTERNATIVE


244. Conform dispoziţiilor art. 1296 alin. 2 C. civ., vânzarea poate avea ca obiect
„două sau mai multe lucruri alternative”, caz în carea ea va fi guvernată de regulile
generale aplicabile în materie de contracte.
Vânzarea este alternativă atunci când uneia dintre părţi i se acordă dreptul de a
alege în privinţa obiectului contractului între două sau mai multe lucruri (de exemplu: se
vinde unul din cele trei autoturisme ale vânzătorului sau un apartament din două etc.).
Alegerea aparţine cumpărătorului.
Transferul proprietăţii în cazul vânzărilor alternative nu se produce decât în
momentul alegerii, până atunci obiectul contractului fiind doar determinabil, nu şi
determinat.
D. TRADIŢIUNEA ÎN CAZUL ACŢIUNILOR LA PURTĂTOR
245. În cazul acţiunilor la purtător emise de societăţile comerciale pe acţiuni
proprietatea se transmite de la vânzător la cumpărător „prin simpla tradiţiune a acestora”
(art. 99 din Legea nr. 31/1990 privitoare la societăţile comerciale.
Este vorba despre acele acţiuni care nu indică numele titularului dreptului, fiind în
genere identificate printr-un număr de ordine, şi a căror proprietate se transmite de la
mână la mână prin simplă tradiţiune, dând dreptul posesorului la exercitarea drepturilor a
căror existenţă ele o constată.
§ 3. Transferul proprietăţii amânat pe cale convenţională la un
alt moment decât acela al încheirii contractului
246. Vânzările afectate de un termen sau o condiţie. În temeiul principiului
libertăţii contractuale, părţile pot amâna prin voinţa lor transferul proprietăţii fie prin
stipularea unui termen suspensiv (eveniment viitor şi sigur în privinţa producerii sale,
cum ar fi, de exemplu, stipularea unei clauze de transfer „în şase luni de la data încheierii
contractului”), caz în care, până la împlinirea termenului proprietatea rămâne la vânzător,
fie prin stipularea unei condiţii suspensive (evenimet viitor şi nesigur în privinţa
producerii sale, cum ar fi, de exemplu, stipularea unei clauze de transfer „sub condiţia
obţinerii unui împrumut pentru plata preţului”) (art. 1296 alin. 1 C. civ.), caz în care
pendente conditione proprietatea rămâne în patrimoniul vânzătorului.
247. Vânzarea în magazinele cu autoservire. Dacă vânzării în magazinele cu
autoservire, unde accesul cumpărătorilor la rafturile cu mărfuri este liber, i s-ar aplica cu
stricteţe regulile clasice în materie, ar trebui să se ajungă la concluzia că, odată aleasă
marfa şi pusă în coş, vânzarea s-a încheiat, expunerea mărfii cu afişarea preţului
constituind oferta, iar punerea ei în coş de către cumpărător acceptarea, plata preţului la
casă nefiind un element constitutiv al contractului. Inconvenientele unui asemenea mod
de a privi lucrurile ar fi însă majore.
Datorită acestor inconveniente, vânzării în discuţie nu i se pot aplica regulile
clasice, ci, după unii autori, s-ar putea considera că ar exista între părţi o convenţie tacită
de a amâna transferul proprietăţii până la momentul plăţii preţului, iar după alţii, însăşi
formarea contractului ar fi amânată până la acest moment, doar atunci şi numai astfel
voinţa de a cumpăra a clientului devenind fermă, părere care este mai realistă.
248. Vânzarea cu rezerva proprietăţii. În vânzările pe credit, în care prestaţia
principală a cumpărătorului, plata preţului, urmează a fi executată la o dată ulteriorară
încheierii contractului, în vreme ce transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător,
conform dreptului comun, se realizează instantaneu la momentul acordului de voinţe,
66

dacă părţile nu au stipulat altfel, se crează un dezechilibru între părţile contractante,


cumpărătorul fiind într-o situaţie net favorabilă celei a vânzătorului. Tocmai pentru a se
contracara asemenea consecinţe, s-a admis unanim în practică şi în doctrină ideea că, în
temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile pot conveni încheierea vânzării cu o
clauză de rezervă a dreptului de proprietate (cunoscută şi sub denumirea de pact reservati
dominii) în favoarea vânzătorului până la plata integrală a preţului. At. 1308 din
Proiectul Codului civil (ediţia 2004) reglementează expres această instituţie.
În cazul vânzării cu clauza rezervei proprietăţii, bunul vândut este preluat de
cumpărător în folosinţă încă de la încheierea contractului, dar proprietatea acestuia
rămâne la vânzător până la achitarea integrală a preţului. Ca proprietar, vânzătorul trebuie
să suporte riscul pieirii fortuite a lucrului, dar această consecinţă nefavorabilă pentru el
poate fi înlăturată prin stipularea unei clauze (utilizate frecvent în practică) prin care
cumpărătorul preia asupra lui acest risc chiar din momentul încheierii contractului.
Revendicarea unui bun înstrăinat cu rezerva dreptului de proprietate este o acţiune
aparte, care nu implică rezoluţiunea contractului de vânzare. În acest caz, se consideră că
restituirea valorează plată (un fel de dare în plată), creanţa plăţii preţului stingându-se în
limita valorii bunurilor restituite vânzătorului.

Secţiunea 2
TRANSFERUL PROPRIETĂŢII (OPOZABILITATEA) FAŢĂ DE
TERŢI

249. Vânzarea fiind un contract translativ, asigură trecerea proprietăţii de la


vânzător la cumpărător. Dar cumpărătorul nu se poate bucura de toate avantajele
proprietăţii, drept real (care se exercită direct asupra lucrului) şi absolut (care se impune
faţă de oricine), decât dacă acest drept este opozabil terţilor.
Este posibil ca un contract să fie perfect valabil şi eficient (obligatoriu) între părţi,
dar întrucât nu s-au îndeplinit formele de publicitate prevăzute de lege să poată fi ignorat
de terţi, ca şi când nu ar exista. Fireşte, un contract încheiat între două persoane, în
principiu, nu le ţine decât pe acestea să aducă la îndeplinire stipulaţiile sale (este vorba
de principiul efectelor relative ale contractului care rezultă din dispoziţiile art. 973 C.
civ.), dar terţii, fără a putea fi ţinuţi la îndeplinirea obligaţiilor asumate de părţi, nu pot
totuşi nesocoti contractul, având obligaţia de a-l respecta ca fapt social.
În materie de vânzare, se poate întâmpla ca proprietarul să încheie succesiv mai
multe asemenea contracte cu persoane diferite, problema opozabilităţii în asemenea
cazuri este una specială: care dintre aceste vânzări se va impune în faţa celorlalte, altfel
spus, care dintre cumpărători va fi preferat în dauna celorlalţi, impunându-şi dreptul
direct asupra lucrului şi respectul (abstenţiunea) celorlalţi? Soluţiile sunt diferite, după
cum este vorba despre bunuri imobile (a) sau bunuri mobile (b).
A. OPOZABILITATEA VÂNZĂRILOR IMOBILIARE
250. Conform art. 1295 alin. 2 C. civ., „dreple care rezultă din vinderea perfectă
între părţi, nu pot a se opune, mai înainte de transcripţiunea actului, unei a treia
persoane care ar avea şi ar fi conservat, după lege, oarecare drepturi asupra imobilului
vândut”. Aşadar, atunci când obiectul vânzării îl constituie un imobil, opozabilitatea faţă
de terţi a drepturilor reale transmise prin contract se face prin înscrierea acestuia în
registrele de publicitate anume destinate acestui scop.
67

În privinţa imobilelor avem organizat un sistem de publicitate care se realizează


prin cărţile funciare, reglementate la ora actuală prin Legea nr. 7/1996 privitoare la
cadastru şi publicitatea imobiliară (republicată, dându-se textelor o nouă numerotare, în
M. Of. nr. 201/2006).
Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, „dreptul de proprietate şi celelalte
drepturi reale asupra unui imobil se înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care
s-au constituit ori s-au trasnsmis în mod valabil”.
Condiţia esenţială pentru ca dobânditorul înscris în cartea funciară să beneficieze
de prezumţia de existenţă a drepturilor evidenţiate de menţiunile pe care le conţine
registrul de publicitate imobiliară este ca să fi achiziţionat cu bună-credinţă (art. 31 alin. 1
din Legea nr. 7/1996).
Prezumţia de existenţă a drepturilor înscrise poate fi însă răsturnată pe calea
acţiunii în rectificare, în cazul în care „cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în
privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală” (art. 33 alin. 1 din Legea nr. 7/1996).
B. OPOZABILITATEA VÂNZĂRILOR MOBILIARE
251. În privinţa bunurilor mobile nu există un sistem de publicitate a transferurilor
drepturilor reale.
Principalul rol de publicitate în privinţa mobilelor corporale este atribuit de lege
posesiei, care asociată cu buna-credinţă a dobânditorului valorează titlu de proprietate
(art. 1909 C. civ.). În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 972 C. civ., potrivit căruia „dacă
lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în
posesie este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată
posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credinţă”.
252.În cazul mobilelor incorporale, creanţelor, cesionarul (dobânditorul) nu
poate să-şi facă opozabil dreptul decât după ce notifică debitorului cesiunea sau dacă
acesta o acceptă printr-un act autentic (art. 1393 C. civ.).
Aceste prevederi legale se completează cu cele ale Titlului VI Regimul juridic al
garanţiilor reale mobiliare din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice, art. 2 din acest act normativ precizând că, printre altele, cesiunile de
creanţă, chiar dacă nu au drept scop garantarea îndeplinirii unei obligaţii (lit. a), ca şi
vânzările condiţionate (cu plata în rate sau în sistemul de leasing), precum şi orice alte
acte juridice, indiferent de forma sau de denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea
unei obligaţii cu un bun (li. b), sunt supuse dispoziţiilor sale.
253. Există mobile pentru care legislaţia în vigoare reglementează forme anume
de publicitate pentru realizarea opozabilităţii faţă de terţi.
Astfel, în cazul navelor maritime, vânzarea nu se poate face decât prin act scris,
iar pentru opozabilitate faţă de terţi contractul trebuie transcris în registrele căpităniei
portului unde au fost înscrise iniţial (art. 493 C. com.), iar în cazul navelor mici care nu
au destinaţia de a ieşi din porturi, din râuri, canale sau lacuri, transcrierea trebuie făcută
în acelaşi scop în registrele anume destinate (art. 500 C. com.).
Aeronavele sunt şi ele supuse unui regim juridic de publicitate similar. Conform
dispoziţiilor art. 22 din OG nr. 29/1997 Codul aerian, înstrăinările care au ca obiect
asemenea bunuri trebuie înscrise în Registrul unic de înmatriculare a aeronavelor penrtru
a fi opozabile terţilor.
Secţiunea 3
TRANSFERUL RISCURILOR
68

254. Problema care se pune este de a stabili cine suportă riscul pieirii sau
deteriorării fortuite a lucrului vândut între momentul încheierii contractului şi acela al
preluării lui de către cumpărător, ulterior acestui moment fiind evident că riscul este
suportat de cumpărător în temeiul regulii res perit domino.
În acestă privinţă, în dreptul intern, există un regim legal supletiv (A), dar şi
posibilitatea stipulării pe cale convenţională a unui regim derogatoriu de la cel legal (B).
Vânzările internaţionale sunt supuse unor reguli specifice (C).
A. REGIMUL LEGAL SUPLETIV AL TRANSFERULUI RISCURILOR
a) Principiul res perit domino
255. Este de principiu că riscul pieirii fortuite a lucrului vândut ulterior încheierii
contractului este al celui care este proprietar la momentul respectiv (res perit domino),
după regulile mai sus enunţate, indiferent dacă s-a predat sau nu cumpărătorului. În acest
sens, art. 971 C. civ., după ce mai întâi enunţă regula efectului translativ solo consensu în
contractele care au ca obiect transferul proprietăţii, precizează mai apoi că riscul pieirii
fortuite a bunului trece la dobânditor „chiar dacă nu s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
Aşadar, cel care este proprietar al bunului la momentul pieirii sale fortuite este şi
cel care suportă riscul.
În vânzările comerciale care implică transportul mărfurilor - prin excelenţă bunuri
de gen - dintr-un loc în altul, din momentul în care au fost predate de vânzător cărăuşului,
ele sunt individualizate, astfel încât, în lipsă de convenţie contrară, riscul pieirii lor
fortuite este al cumpărătorului, afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
256. În cazul mărfurilor vândute în cursul călătoriei pe mare, cu indicarea vasului
care le transportă, legea decide că este vorba despre o vânzare sub condiţia suspensivă a
sosirii vasului în portul de destinaţie (art. 63 C. com.). Prin urmare, riscul pieriri fortuite
în cursul călătoriei pe mare înaintea sosirii la destinaţie este suportat de vânzător, acesta
neavând dreptul la plata preţului, dar nici obligaţia de a procura o marfă similară.
În cazul în care marfa doar se deteriorează în cursul călătoriei, fără a pieri în
întregime, art. 66 C. com., derogând de la dispoziţiile dreptului comun (art. 1018 alin. 3
C. civ.), stabileşte că soluţia va fi diferită după cum marfa devine sau nu improprie
utilizării conform destinaţiei sale iniţiale: în primul caz contractul fiind rezoluţionat, iar
în cel de al doilea menţinut, dar cu o reducere corespunzătoare a preţului.
b) Cazuri în care legea derogă de la aplicarea principiului res perit domino
257. Există situaţii în care se derogă efectiv de la regula res perit domino,
transferul riscurilor fiind disociat de acela al transferului proprietăţii.
Este astfel de cazul vânzătorului pus în întârziere în privinţa predării
lucrului vândut (art. 1074 alin. 2 C. civ.), situaţie în care, după ce riscul se transmite de
la vânzător la cumpărător odată cu transferul proprietăţii la încheierea contractului, din
momentul în care vânzătorul este pus în întârziere, riscurile trec din nou asupra sa cu titlu
de sancţiune, deşi proprietatea rămâne în continuare la cumpărător. Dacă însă vânzătorul
demonstrează că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător, scapă de rigoarea textului mai sus
menţionat, riscul fiind suportat de cumpărător (art. 1156 alin. alin. 2 C. civ.).
B. REGIMUL CONVENŢIONAL AL TRANSFERULUI RISCURILOR
258. Întrucât regulile de mai sus referitoare la trasnferul riscurilor odată cu
proprietatea sunt supletive, părţile pot deroga de la ele prin înţelegera lor.
C. TRANSFERUL RISCURILOR ÎN VÂNZĂRILE INTERNAŢIONALE
69

259. Regulile CVIM. Acest act normativ nu conţine reguli cu privire la transferul
proprietăţii, dar reglementează transferul riscurilor pe care îl leagă de momentul livrării
mărfurilor, adică a punerii lor la dispoziţia cumărătorului.
Conform dispoziţiilor art. 66 din CVIM, „pierderea sau deterioarea mărfurilor
survenită după transferul riscurilor către cumpărător, nu-l eliberează pe acesta de
obligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate unui
fapt al vânzătorului”.
Transferul riscurilor se face diferit, după cum este vorba despre vânzări care
necesită sau nu transpotrul mărfurilor, ideea de bază fiind că vor fi puse în sarcina părţii
care este mai în măsură de a preveni avarierea sau producerea vreunui incident de o
asemenea natură, de a constata apariţia unor asemenea cazuri, dacă ele s-au produs, şi de
a îndeplini formalităţile necesare (constarea lor printr-un expert).
În primul caz, CVIM pune riscurile în sarcina cumpărătorului din momentul la
care mărfurile sunt individualizate şi predate primului transportator pentru a fi transmise
cumpărătorului (art. 67), în timp ce în cel de al doilea riscurile sunt puse în sarcina
cumpărătorului din momentul în care au fost preluate de el sau, atunci când cumpărătorul
nu le preia la momentul prevăzut în contract, din momentul în care sunt puse la dispoziţia
sa (art. 69).
260. Regulile INCOTERMS. În raporturile comerciale internaţioanle sunt
răspândite anumite uzanţe la care părţile pot apela pentru a regla vânzăriele pe care le
încheie. Printre uzanţele codificate cele mai cunoscute se înscriu şi regulile
INCOTERMS .
Aceste reguli, sub denumiri concise şi standardizate, definesc obligaţiile
caracteristice în cele mai răspândite tipuri de vânzare. Ele sunt în număr de treisprezece şi
se repartizează în două mari categorii: vânzările la plecare şi vânzările la sosire.
Capitolulul II
OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

Secţiunea 1
OBLIGAŢIA DE PREDARE A LUCRULUI VÂNDUT

261. Noţiune. Dacă regula transferului solo consensu face ca proprietatea să se


transmită de la vânzător la cumpărător automat şi abstract deîndată ce contractul de
vânzare s-a încheiat în mod valabil, punerea efectivă (materială) a lucrului vândut la
dispoziţia cumpărătorului constituie obiectul unei obligaţii distincte din partea
vânzătorului, de sine stătătoare, care nu se confundă cu transferul proprietăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1314 C. civ., „predarea este strămutarea lucrului vândut
în puterea şi posesiunea cumpărătorului”.
Predarea constă, în esenţă, în punerea lucrului vândut în materialitatea sa la
dispoziţia cumpărătorului pentru a fi ridicat de acesta (obligaţie corelativă a
cumpărătorului), iar întrucât obligaţia de predare este cherabilă (art. 1104 alin. 2 şi 3 C.
civ.), cererea de executare a ei şi executarea propriu-zisă (plata) trebuind să fie făcute la
domiciliul vânzătorului sau la locul unde lucrul vîndut se afla la data încheierii
contractului.
Predarea are însă nu numai o componentă strict materială, ci şi una juridică.
§ 1. Conţinutul obligaţiei de predare
70

262. Predarea se referă în primul rând la lucrul convenit de părţi în contract (A),
dar şi la accesoriile acestuia (art. 1325 C. civ.) (B).
A. PREDAREA LUCRULUI CONVENIT
263. Este de principiu că „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligaţiei” (art. 1073 C. civ.) şi că el „nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se
datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare” (art. 1100 C. civ.).
În cazul vânzării, predarea fiind un act de executare a contractului,
cumpărătorului trebuie să i se pună la dispoziţie de către vânzător chiar lucrul prevăzut în
contract şi nu un altul. De aceea se spune că vânzătorul trebuie să predea cumpărătorului
un bun conform stipulaţiilor contractuale.
Potrivit concepţiei care a stat la baza Codului civil, larg împărtăşite şi astăzi de
doctrină şi jurisprudenţă, conformitatea menţionată este una materială (obiectivă) (a).
Mai recent însă, sub influenţa reglementărilor incluse în CVIM şi în cele
comunitare, o parte a doctrinei şi jurisprudenţei, consideră sfera conceptului de
conformitate ca fiind mai extinsă, incluzând nu numai identitatea materială (obiectivă), ci
şi cea funcţională (subiectivă) (b), care se referă la aptitudinea lucrului vândut de a fi apt
utilizării potrivit espectanţelor cumpărătorului.
a) Conformitatea materială (obiectivă)
α. Conformitatea în privinţa identităţii
264. Obiectul vânzării este un bun individual determinat. Când vânzarea are
ca obiect un bun individual determinat, obligaţia de predare se referă la lucrul anume în
privinţa căruia părţile au căzut de acord la momentul încheierii contractului.
Verificarea acestui element presupune compararea a ceea ce s-a promis prin
contract expres sau implicit a se preda cu ceea ce se predă efectiv.
265. Obiectul vânzării este un bun de gen. Obligaţia de predare conformă există
şi în cazul când obiectul vânzării îl formează bunuri de gen, lucrul predat trebuind să
corespundă întocmai caracteristicilor stabilite prin contract.
β. Conformitatea în privinţa cantităţii
266. Regulile de drept comun. Art. 1326 C. civ. face precizarea că „vânzătorul
este dator să predea cuprinsul lucrului vândut în măsura determinată prin contract”.
Din acestă perspectivă, Codul civil reglementează amănunţit doar predarea
imobilelor, despre care vom vorbi la punctul următor, lăsând în schimb ca predarea
mobilelor să se facă potrivit dreptului comun.
267. Regulile speciale aplicabile în cazul imobilelor. Codul civil reglementează
amănunţit predarea imobilelor în privinţa întinderii (art. 1327 – 1334).
În funcţie de menţiunile contractului de vânzare, există trei regimuri juridice
distincte.
γ. Conformitatea în privinţa calităţii
268. Lucrul predat în temeiul contractului de vânzare trebuie să corespundă
calitativ înţelegerii exprese sau implicite a părţilor . Prin calitate se înţelege ansamblul
proprietăţilor lucrului care formează obiectul contractului pe care părţile le-au avut în
vedere atunci când şi-au dat consimţământul. Ea se stabileşte fie prin referire la
prevederile contractuale (exprese sau doar implicite), fie prin referire la un eşantion, fie
prin referire la normele tehnice, administrative sau sanitare care sunt impuse unor
anumite bunuri, fie prin referire la anumite uzanţe etc.
71

Conformitatea calitativă se apreciază diferit după cum este vorba de vânzarea


unor bunuri (produse) noi, ori a unora de ocazie (folosite).
269. Când obiectul vânzării îl constituie bunuri de gen (mărfuri) a căror calitate
nu este specificată în contract şi nici nu se poate deduce pe cale de interpretare ce au
convenit implicit în această privinţă, „debitorul, ca să se libereze, nu este dator de a-l da
de cea mai bună specie, nici însă de cea mai rea” (art. 1103 C. civ.), ceea ce nu înseamnă
automat şi neapărat că ar fi vorba de o calitate medie, ci mai degrabă de o calitate corectă
în raport cu destinaţia normală a bunurilor respective.
270. O problemă extrem de delicată este aceea dacă predarea neconformă calitativ
se confundă sau nu cu viciile ascunse ale lucrului vândut, care au un regim juridic diferit
de al celei dintâi. Asupra acestei chestiuni vom reveni pe larg mai jos, aici rezumându-ne
doar a spune că, cel puţin în concepţia autorilor Codului civil, cele două concepte nu se
confundă, acoperind realităţi diferite.
Fireşte, atât viciile ascunse, cât şi nepredarea conformă pot fi sancţionate, printre
altele, cu rezoluţiunea contractului, numai că între cele două motive de rezoluţiune există
diferenţe semnificative cel puţin în privinţa regimului juridic al prescripţiei, astfel încât
stabilirea exactă a temeiurilor juridice ale acesteia este o necesitate practică, iar nu doar
un „lux teoretic” inutil.
b) Conformitatea funcţională (subiectivă)
271. Teza conformităţii funcţionale (subiective). În viziunea clasică, obligaţia
de predare are ca obiect punerea la dispoziţia cumpărătorului de către vânzător în
materialitatea sa exact a lucrului în privinţa căruia s-a căzut de acord la încheierea
contractului, ceea ce înseamnă ca el să corespundă din punct de vedere al identităţii,
cantităţii (întinderii) şi calităţii.
În dreptul francez, o parte a doctrinei şi jurisprudenţei au extins obligaţia de
predare la ceea ce s-a numit „conformitate funcţională” a lucrului, care, spre deosebire de
concepţia tradiţională în privinţa predării conforme, include nu numai identitatea dintre
lucrul predat şi cel promis prin contract, ci şi cerinţa ca lucrul să fie apt a corespunde
destinaţiei pentru care a fost achiziţionat de cumpărător, domeniu care în mod tradiţional
era acoperit de garanţia pentru vii ascunse.
B. PREDAREA ACCESORIILOR LUCRULUI CONVENIT
272. Conform dispoziţiilor art. 1325 C. civ., „obligaţia de a preda lucrul
cuprinde accesoriile sale şi tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu”. Este vorba despre
o normă supletivă care se aplică în cazul în care părţile nu au convenit ce anume trebuie
să predea vânzătorul odată cu lucrul principal.
Noţiunea de accesoriu sugerează un element distinct de un lucru principal, afectat
serviciului său sau produs de acesta.
Accesoriile la care se referă textul de lege citat pot fi materiale (a) sau juridice (b).
§ 2. Modalităţile de executare a obligaţiei de predare
A. FORMELE ŞI NATURA PREDĂRII
273. Codul civil pare a privi predarea lucrului vândut ca pe o obligaţie pozitivă
(de a face) din partea vânzătorului, statuând că în materie de imobile această obligaţie se
îndeplineşte „prin remiterea cheilor, dacă este vorba despre o clădire” sau „prin remiterea
titlului de proprietate” dacă este vorba despre un teren (art. 1315), iar în materie de
mobile corporale „prin tradiţiune reală” sau „remiterea cheilor clădirii în care se află
puse” (art. 1316).
72

În realitate însă, obligaţia de predare este mai degrabă una de a nu face, de a


abandona bunul, permiţând cumpărătorului să îl preia (direct sau prin interpuşi) în
stăpânire şi să exercite prerogativele specifice proprietăţii asupra lui.
B. LOCUL PREDĂRII
274. Art. 1319 C. civ. precizează că „predarea trebuie să se facă la locul unde se
afla lucrul vândut în timpul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit altfel”, ceea ce înseamnă
că este vorba despre o obligaţie cherabilă, iar nu portabilă. Prin urmare, cumpărătorul este
cel care trebuie să se deplaseze la locul unde bunul se se află la momentul vânzării, să
solicite remiterea lui şi să îl ridice.
C. MOMENTUL PREDĂRII
275. Legea nu reglementează în mod special termenul în care trebuie îndeplinită
obligaţia de predare, motiv pentru care se vor aplica regulile de drept comun. Ca atare, în
principiu, dacă părţile nu au convenit ceva anume în acest sens, obligaţia de predare este
scadentă de îndată ce proprietatea lucrului vândut se transferă de la vânzător la
cumpărător. Aceasta întrucât numai după ce devine proprietar cumpărătorul este în drept
să i se pună la dispoziţie lucrul pentru a se putea bucura de el efectiv, uzând de atributele
dreptului de proprietate.
§ 3. Proba executării obligaţiei de predare
275. Sarcina probei. Predarea fiind o obligaţie contractuală, iar îndeplinirea
acesteia o plată, vânzătorul, în calitate de debitor, trebuie să facă dovada executării ei.
Însă odată probată predarea, dovada că aceasta a fost neconformă (executarea s-a făcut,
dar este necorespunzătoare) trebuie făcută de cumpărător. Dar întrucât predarea lucrului
vândut este o obligaţie de rezultat, iar nu de mijloace, este suficient pentru cumpărător să
dovedească doar că i s-a predat un lucru neconform, culpa vânzătorului (debitorului
obligaţiei) fiind prezumată, astfel încât acesta nu se poate elibera de răspundere decât
făcând el dovada că neexecutarea s-a produs dintr-o cauză străină.
276. Mijloacele de probă. În mod obişnuit, cumpărătorul preia bunul pus la
dispoziţia sa de vânzător, ceea ce semnifică faptul că acesta (bunul) este conform cu
stipulaţiile contractuale. Este vorba nu numai despre un simplu act de natură materială, ci
despre recepţie care este un adevărat act juridic, dobânditorul care preia lucrul fără
rezerve recunoscând implicit că este conform cu ceea ce s-a convenit, aşa încât, fiind
astfel decăzut din acest drept, ulterior nu mai poate pune în discuţie predarea neconformă,
fiind obligat la plata integrală a preţului.
Recepţia îl obligă aşadar pe cumpărător la o verificare sumară imediată a lucrului
pe care vânzătorul i-l pune la dispoziţie, întrucât pentru eventualele diferenţe aparente
între ceea ce s-a convenit şi ceea ce s-a predat neobservate de cumpărător la momentul
preluării şi, ca atare, neobiecţionate şi motivate în scris (din raţiuni de probaţiune) cu
ocazia recepţiei, orice reclamaţie ulterioară pe acest motiv din partea sa faţă de vânzător
va fi sortită eşecului.
§ 4. Sancţiunile aplicabile şi regimul lor juridic
277. Predarea neconformă constituie o formă de neeexecutare a unei obligaţii
contractuale. Deficienţele de conformitate constatate de cumpărător cu ocazia preluării
lucrului vândut constituie o formă de neexecutare a unei obligaţii contractuale din partea
vânzătorului. Într-o astfel de situaţie, în principiu, cumpărătorul, potrivit dreptului comun
aplicabil contractelor sinalagmatice, are la îndemână ca remedii următoarele posibilităţi:
de a invoca excepţia de neexecutare (B); de a solicita executarea silită în natură (C); de a
73

solicita rezoluţiunea contractului (D); de a solicita obligarea vânzătorului la daune-


interese sau reducerea preţului (E). În dreptul consumului există unele remedii specifice
care se cer şi ele a fi analizate (F). Exonerarea de răspundere a vânzătorului este posibilă
în anumite situaţii (G).
Dar înainte de a aborda aceste remedii se impune a fi evocată problema
termenului în care poate fi invocată predarea neconformă (A)
Secţiunea 2
GARANŢIILE DUPĂ VÂNZARE
276. Noţiunea de garanţie. Potrivit dispoziţiilor art. 1313 C. civ., „vânzătorul
are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”. Aşadar, pe lângă
obligaţia de predare, despre care am vorbait mai sus, după încheierea contractului,
vânzătorul are şi obligaţia de „a răspunde” de lucrul vândut.
Din dispoziţiile art. 1336, situat în Secţiunea III „Despre răspunderea
vânzătorului”, din Capitolul IV, Titlul V, Cartea a III-a din Codul civil, rezultă că
legiuitorul are în vedere faptul că „vânzătorul răspunde către cumpărător:
1. de liniştita posesiune a lucrului şi
2. de viciile aceluiaşi lucru”.
Mai exact, vânzătorul poartă faţă de cumpărător o „răspundere de evicţiune” (§ 1
din Secţiunea III „Despre răspunderea vânzătorului”) şi o „răspundere de viciile lucrului
vândut” (§ 2 din aceeaşi secţiune).
§ 1. Garanţia pentru evicţiune
277. Noţiune. Art. 1336 pct. 1 C. civ. precizează că vânzătorul garantează pe
cumpărător „de liniştita posesiune a lucrului”, ceea ce constituie în mod cert o
reminiscenţă a concepţiei romane asupra vânzării.
În prezent noţiunea are un înţeles mai larg, incluzând, pe de o parte, nu numai
tulburările de drept (provenind de la un terţ sau de la vânzător), valorificate chiar şi în
afara unui proces (de exemplu, dreptul invocat de terţ este atât de evident încât
cumpărătorul cedează lucrul vândut fără proces), ci şi de fapt (provenind doar de la
vânzător).,
278. Cine datorează garanţia? Este de principiu că garanţia pentru evicţiune este
datorată de orice vânzător (sau de succesorii săi universali sau cu titlu universal),
indiferent dacă este vorba despre o vânzare obişnuită sau despre o vânzare silită.
A. GARANŢIA FAPTULUI PERSONAL AL VÂNZĂTORULUI
279. Principiul „cine datorează garanţia nu poate evinge”. Vânzarea
transmiţând cumpărătorului proprietatea lucrului vândut, rezultă implicit că vânzătorul,
pentru a nu ajunge în situaţia de a „relua cu o mână ce a dat cu cealaltă”, trebuie să se
abţină de la orice act, material sau juridic, comis înaintea sau după încheierea
contractului, prin care ar putea leza pe cumpărător fie în privinţa dreptului de proprietate
Garanţia pentru fapta personală a vânzătorului este perpetuă, nestingându-se prin
prescripţie extinctivă.
a) Tulburările de fapt
280. Tulburările de fapt se referă la îndeplineirea de către vânzător a unui act pe
care nu şi-l întemeiază pe un drept şi care afectează exercitarea de către cumpărător a
dreptului cedat, privându-l în tot sau în parte de avantajele pe care în mod normal trebuie
să i le procure lucrul vândut..
74

281. Terenul predilect al tulburărilor de fapt prin acte ale vânzătorului este însă
cel al cesiunii unui fond de comerţ sau a unui fond liberal (cabinet de avocatură, cabinet
medical, birou notarial, birou de arhitectură etc.), când cedentul (vânzătorul) trebuie să se
abţină de la orice act prin care ar putea deturna direct sau prin interpuşi clientela fondului
cesionat ori i-ar atrage angajaţii prin contracte de muncă, indiferent dacă în contractul de
cesiune (vânzare) s-a stipulat sau nu o clauză de neconcurenţă în favoarea cesionarului
(cumpărătorului).
282. Garanţia funcţionează şi în cazul cesiunii unei mărci neprotejate la data
actului de cesiune, dar care ulterior, fiind înregistrată de vânzător, devine proprietatea
acestuia ceea ce îi permite acestuia să o utilizeze singur oricând în cadrul activităţii sale
comerciale, în timp ce acelaşi lucru nu-i mai este permis cesionarului (cumpărătorului)
întrucât s-ar vedea expus sancţiunilor pentru contrafacere, ceea ce constituie o tulburare
actuală, susceptibilă de a declanşa garanţia pentru evicţiune în sarcina vânzătorului,
pentru aceasta nefiind necesară dovedirea relei sale credinţe.
283. Dacă cumpărătorul este tulburat printr-o faptă personală a vânzătorului, cum
este cea de a vinde lucrul a doua oară unui terţ, el are dreptul la restituirea preţului şi la
despăgubiri, conform dispoziţiilor art. 1341-1348 C. civ.
b) Tulburările de drept
284. Tulburările de drept constau în aducerea unei atingeri proprietăţii sau
folosinţei lucrului vândut prin invocarea de către vânzător a unui drept al cărui titular se
pretinde. Astfel stau lucrurile dacă vânzătorul s-ar pretinde titularul unui drept asupra
lucrului vândut, indiferent când s-a născut acesta (înainte sau după încheierea vânzării),
fie acesta un drept real (proprietate, uzufruct, servitute etc.), fie un drept de creanţă
(locaţiune, de a fi despăgubit pentru investiţiile făcute etc.), fără ca asemenea drepturi să
rezulte din contractul de vânzare.
Dată fiind obligaţia de garanţie a cumpărătorul pentru orice evicţiune, inclusiv
prin invocarea unui drept neprevăzut în contract, practic, vânzătorul nu va putea niciodată
să-şi valorifice un asemenea drept în justiţie, chiar dacă ar fi titularul lui în realitate,
întrucât orice acţiune a sa va fi respinsă de instanţă din capul locului ca inadmisibilă în
temeiul excepţiei potrivit căreai „cine datorează garanţia nu poate evinge”, fără a se putea
trece la judecarea fondului dreptului pretins, excepţia fiind imprescriptibilă extinctiv.
B. GARANŢIA PENTRU FAPTA TERŢILOR
285. Domeniul de aplicare Obligaţia vânzătorului de a asigura cumpărătorului
„liniştita posesiune a lucrului” (art. 1336 C. civ.) implică nu numai garanţia pentru fapta
proprie, ci şi garanţia pentru fapta terţilor. Însă spre deosebire de garanţia pentru fapta
proprie a vânzătorului, care se referă atât la tulburările de fapt, cât şi la tulburările de
drept, garanţia pentru fapta terţilor se rezumă exclusiv la tulburările de drept, care
constau în afirmarea unei pretenţii întemeiate pe un drept.
a) Condiţiile garanţiei pentru fapta terţilor
286. Pentru a fi angajată garanţia pentru evicţiune se cer a fi întrunite trei condiţii:
mai întâi trebuie să eviste o evicţiune sau ameninţare cu evicţiunea (1º), apoi, originea
evicţiunii trebuie să fie anterioară vânzării (2º) şi, în fine, cumpărătorul trebuie să fi
ignorat existenţa cauzei de evicţiune (3º).
b) Funcţionarea garanţiei pentru fapta terţilor
471. Căile de valorificare a garanţei. Cumpărătorul are la dispoziţie două căi
pentru a pune în valoare garanţia de evicţiune: o cale incidentă (α) şi o cale principală (β).
75

1°. C. ÎNŢELEGERILE DINTRE PĂRŢI ÎN PRIVINŢA GARANŢIEI DE


EVICŢIUNE
287. Regula posibilităţii modificării regimului legal al garanţei. Normele
legale referitoare la garanţia pentru evicţiune nefiind imperative, legea permite ca părţile
prin convenţia lor „să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţia de a răspunde de
evicţiune” (art. 1338 C. civ.). Cu alte cuvinte, părţile pot deroga de la normele legale
referitoare la garanţia pentru evicţiune, în măsura în care acestea sunt supletive.
Derogările de la dreptul comun fiind de excepţie, trebuie să rezulte din clauze
exprese şi neîndoilenice. Orice îndoială, orice dubiu în privinţa unei asemenea clauze
face ca dreptul comun să fie aplicabil.
288. Restricţii legale ale libertăţii părţilor de a restrînge sau înlătura
garanţia de evicţiune. Legea îngrădeşte din anumite puncte de vedere libertatea părţilor
de a modifica regimul garanţiei perntru evicţiune. Astfel:
a) sub sancţiunea nulităţii, sunt interzise clauzele prin care se restrînge sau se
înlătură garanţia de evicţiune pentru fapta personală a vânzătorului (art. 1339 C. civ.).
b) sub sancţiunea nulităţii, sunt interzise clauzele prin care profesioniştii îşi
limitează răspunderea faţă de consumatori, aşadar inclusiv pentru evicţiune (de exemplu,
art. 22 alin. 1 din Legea nr. 449/2003);
c) în cazul evicţiunii pentru fapta terţilor, clauza de negaranţie stipulată în
favoarea vânzătorului nu îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a restitui preţul , afară de
cazul în care cumpărătorul a cunoscut cauza de evicţiune sau a cumpărat pe riscul său
(art. 1340 C. civ.).
d) clauza de negaranţie este lipsită de efecte în cazul în care vânzătorul a fost de
rea-credinţă la încheierea contractului, cunoscând cauza de evicţiune şi necomunicând-o
cumpărătorului
§ 2. Garanţia pentru vicii ascunse
289. Garanţia legală pentru vicii ascunse. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art.
1336 C. civ., pe lângă garanţia pentru „liniştita posesiune a lucrului” (evicţiune),
vânzătorul garantează pe cumpărător şi pentru „viciile acelui lucru”.
Viciile despre care este vorba constau în deficienţele (lipsurile, neajunsurile) care
fac lucrul impropriu utilizării lui conform destinaţiei sale sau aşteptărilor cumpărătorului.
Spre deosebire de garanţia pentru evicţiune, care asigură cumpărătorului apărarea contra
tulburărilor (de fapt şi de drept provenind de la vânzător ori numai de drept provenind de
la un terţ) contra titlului său de proprietate, garanţia pentru vicii ascunse asigură
cumpărătorului repararea prejudiciilor decurgând din deficienţele legate de utilitatea
practică (economică, concretă) a lucrului vândut, adică cele din cauza cărora „lucrul nu
este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată,
încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul
ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile” (art. 1352 C. civ.).
Garanţia pentru vicii ascunse este inclusă de drept în contract, fără a fi necesar ca
părţile să o stipuleze în mod expres, fiind aşadar legală.
290. Domeniul de aplicare al garanţiei pentru vicii ascunse. Garanţia pentru
vicii ascunse funcţionează în orice fel de vânzare, inclusiv al promisiunilor de vânzare,
indiferent că obiectul acesteia este un bun mobil sau imobil, ori că este vorba despre o
vânzare civilă sau comercială, ori că este vorba despre vânzarea unui bun nou sau de
ocazie.
76

A. CONDIŢIILE DE FOND ALE GARANŢIEI


291. Pornind de la prevederile art. 1352 C. civ., conform cărora garanţia acoperă
„viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de
întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate
presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat,
de i-ar fi cunoscut viciile”, rezultă că pentru ca aceasta să intre în funcţiune trebuie
întrunite următoarele condiţii: să existe un viciu (a), viciul să fie ascuns (b), viciul să fie
de o anumită gravitate (c), viciul să fie anterior sau contemporan vânzării (d).
B. CONDIŢIILE ŢINÂND DE ACŢIUNEA ÎN GARANŢIE
292. Acţiunea în garanţie trebuie exercitată în termenul prevăzut de lege (a). Tot
în acest context se impune şi analizarea dreptului la acţiunea în garanţie a dobânditorilor
subsecvenţi ai bunului (b).
C. EFECTELE GARANŢIEI
293. Dreptul de alegere al cumpărătorului. Dacă un viciu ascuns afectează
lucrul vândut, potrivit dispoziţiilor art. 1355 C. civ., „cumpărătorul poate sau a întoarce
lucrul şi a-şi primi preţul, sau a opri lucrul şi a cere înapoierea unei părţi din preţ
arbitrate prin experţi”.
a) Acţiunea redhibitorie
294. Acţiunea redhibitorie este în esenţă o acţiune în rezoluţiune. Spre deosebire
însă de rezoluţiunea de drept comun, care este condiţionată de culpa debitorului (art.
1020 şi 1021 C. civ.), desfiinţarea vânzării pentru vicii ascunse nu este condiţionată în
nici un fel de culpa vânzătorului, buna sau reaua-credinţă a acestuia (cunoaşterea sau
necunoaşterea existenţei viciilor la data vânzării) fiind indiferentă.
b) Acţiunea estimatorie (quanti minoris)
295. Această acţiune permite cumpărătorului să menţină vânzarea şi să păstreze
lucrul, dar cu o reducere a preţului arbitrată prin experţi (art. 1355 C. civ.). Reducerea va
fi stabilită de instanţa de judecată, având în vedere pierderea de valoare a lucrului datorită
viciilor ascunse care au apărut între timp.
c) Dreptul cumpărătorului la daune-interese
296. Cumpărătorul unui bun afectat de vicii ascunse are dreptul de a obţine de la
vânzătorul de rea-credinţă (care a cunoscut existenţa viciilor la data încheierii
contractului şi nu le-a adus la cunoştinţa cocontractantlui său) şi daune-ineterese care să
acopere prejudiciile care i-au fost cauzate de acestea (art. 1356 C. civ.). Acordarea
daunelor-interese presupune dovada în condiţiile dreptului comun a existenţei unui
prejudiciu şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi viciile ascunse.
D. MODIFICĂRILE CONVENŢIONALE ALE GARANŢIEI
297. Principiul posibilităţii derogării convenţionale de la normele Codului
civil. Reglementările legale referitoare la garanţia penru vicii ascunse cuprinse în Codul
civil sunt supletive, părţile fiind aşadar în drept ca, în anumite condiţii, să deroge de la
acestea.
În acest sens, art. 1354 C. civ. precizează că vânzătorul garantează pe cumpărător
pentru viciile ascunse „chiar şi când nu le-a cunoscut, afară numai dacă, în cazul acesta,
nu se va fi învoit cu cumpărătorul să nu răspundă de vicii”. Din acest text de lege rezultă
că părţile prin convenţia lor pot înlătura cu totul garanţia. Dar, fireşte că, logic, dacă
garanţia poate fi înlăturată cu totul, ea poate fi şi doar restrânsă într-un fel sau altul.
77

De asemenea, dacă garanţia poate fi înlăturată sau restrînsă, nimic nu se opune ca


ea să fie agravată prin convenţia părţilor, vânzătorul asumându-şi obligaţii în plus faţă de
cele minime prevăzute în Codul civil.
Secţiunea a 3-a
OBLIGAŢIA DE SECURITATE
298. Apariţie şi evoluţie. În pratică s-a constat încă de acum câteva decenii, odată
cu dezvoltarea fără precedent a producţiei industriale şi a schimburilor economice
aferente, că reglementările Codului civil referitoare la răspunderea pentru predarea
neconformă (neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de predare) şi cele referiroare la
garanţia pentru vicii ascunse nu sunt în măsură să rezolve satisfăcător problemele legate
de deficienţele de caliate ale mărfurilor şi ale pericolelor cărora acestea le pot da naştere
datorită complexităţii lor tot mai sporite. În acest context, dar şi sub influenţa dreptului
american - mai evoluat din acest punct de vedere decât cel european -, mai întâi în
doctrină şi jurisprudenţă, pe cale pretoriană, iar apoi şi în legislaţia ţărilor vest-europene,
la început în contractele de transport, iar apoi şi în alte contracte, printre care şi cel de
vânzare, a prins contur ideea existenţei unei obligaţii de securitate destinate, s-a
considerat la origini, să protejeze valoarea supremă care este viaţa şi sănătatea
persoanelor, chiar dacă nu sunt părţi contractante, dar apoi şi bunurile acestora.
Ideea a câştigat treptat teren ajungându-se în cele din urmă la reglementarea unei
obligaţii distincte de securitate puse în sarcina tuturor producătorilor şi vânzătorilor
profesionişti care s-a concretizat în Directiva nr. 85/374 CEE cu privire la răspunderea
pentru produse defectuoase, conform căreia „produsele şi serviciile, în condiţii normale
de utilizare sau în alte condiţii rezonabil previzibile pentru un profesionist, trebuie să
prezinte securitatea la care poate în mod legitim să se aştepte oricine şi a nu aduce
atingere sănătăţii persoanelor” (art. 1). Este vorba, în esenţă, despre o formă de
răspundere autonomă, fără culpă, distinctă atât de obligaţia de predare conformă şi de
garanţia pentru vicii ascunse, cât şi de răspunderea delictuală. În ceea ce priveşte natura
acestei obligaţii, ea a fost calificată ca fiind una de rezultat, iar nu doar de mijoace.
§ 1. Domeniul de aplicare
A. PERSOANELE LA CARE SE REFERĂ
299. Din acest punct de vedere, se distinge pe de o parte, categoria personelor
ţinute să răspundă (a), iar pe de altă parte categoria persoanelor în favoarea cărora este
instituită acestă formă de răspundere (b).
B. PRODUSELE LA CARE SE REFERĂ

300. Conform dispoziţiilor art. 2, alin. 1, lit. b din Legea nr. 240/2004, prin produs
se înţelege „orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau
imobil; prin produs se înţelege şi energia electrică”.
Rămâne de văzut dacă răspunderea pentru produse va fi circumscrisă de practica
judiciară şi de doctrină doar strict la bunurile mobile corporale sau va fi extinsă pentru
identitate de raţiune şi la bunurile mobile incorporale, cum sunt programele de calculator,
care şi ele pot da naştere la decese, vătămări corporale sau prejudicii materiale (de
exemplu, programele pentru asistenţă chirurgicală sau programele de navigaţie pentru
nave şi aeronave).
78

C. PAGUBA SĂ FIE GENERATĂ DE UN PRODUS PUS ÎN CIRCULAŢIE


ULTERIOR INTRĂRII ÎN VIGOARE A LEGII NR. 240/2004
301. Legea nr. 240/2004 precizează că răspunderea specială pe care o
reglementează nu se aplică în cazul „pagubelor generate de produsele puse în circulaţie
anterior datei intrării în vigoare a acesteia” (art. 15 lit. a), ceea ce, per a contrario,
înseamnă că se aplică doar pentru produsele puse în circulaţie ulterior acestei date.
Noţiunea de „punere în circulaţie” are un înţeles aparte care trebuie lămurit.
În dreptul francez există un text de lege care precizează că „un produs este pus în
circulaţie dacă producătorul s-a desesizat de el voluntar” (art. 1365-5 C. civ., introdus
prin legea de transpunere a Directivei nr. 85/374 CEE), ceea ce vrea să însemne că
producătorul nu răspunde dacă produsul i-a fost sustras prin furt sau preluat prin
rechiziţionare. Prin desesizare voluntară se înţelege remiterea spontană în favoarea altuia
a detenţiei materiale a bunului, iar nu neapărat transferul proprietăţii. Punerea în
circulaţie priveşte chiar produsul care a cauzat prejudiciul, iar nu primul exemplar al
seriei din care acesta face parte.
În dreptul nostru, în care un text similar celui din dreptul francez lipseşte, soluţia
va fi totuşi identică, producătorul nefiind ţinut aşadar răspunzător pe acest temei pentru
produsele pe care le are în stoc şi de care încă nu s-a desesizat.
§ 2. Regimul juridic al responsabilităţii
302. Condiţii. Enumerare. Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 240/2004,
pentru angajarea răspunderii trebuie să facă dovada existenţei unui prejudiciu (A), unui
defect al produsului (B) şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi defect (C).
Din enumerarea pozitivă a condiţiilor răspunderii lipseşte, aşa cum se observă,
condiţia culpei, întrucât este vorba despre o răspundere obiectivă, desprinsă, în principiu,
de ideea de culpă din partea celui ţinut să răspundă.
§ 3. Cazurile de exonerare de răspundere
303. Enumerare. Din dispoziţiile Legii nr. 240/2004 rezultă că producătorul este
exonerat de răsupndere dacă dovedeşte că:
A) nu el este cel care a pus produsul în circulaţie;
B) defectul a apărut ulterior punerii în circulaţie;
C) produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie;
D) defectul se datoreşte obligaţiilor impuse de autorităţi;
E) defectul se datoreşte riscului de dezvoltare;
F) prejudiciul se datoreşte unei cauze străine.
§ 4. Raportul răspunderii pentru produse cu alte forme de
răspundere
304. Art. 9 alin. 1 din Legea nr. 240/2004 precitzează că „aplicarea dispoziţiilor
prezentei legi nu exclude posibilitatea persoanei vătămate ori prejudiciate de a pretinde
despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori a altui regim
special de răspundere, existent la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Din acest text
de lege rezultă, pe de o parte, că răspunderea pentru produse este complementară
regimurilor juridice anteriorare de reparaţie a prejudiciilor (răspunderea contractuală şi
răspunderea delictuală), nesubstituindu-se acestora, iar pe de altă parte că este facultativă,
victima având dreptul de a alege dintre mai multe regimuri juridice de reparaţie pe acela
pe care îl preferă, fără însă ca să le poată amesteca, luând ceea ce este mai favorabil din
fiecare.
79

§ 5. Clauzele referitoare la răspundere


305. Art. 10 din Legea nr. 240/2004 prevede că „orice clauze contractuale de
limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută”.
Această dispoziţie legală nu este altceva decât o aplicare a principiului potrivit căruia în
raporturile dintre profesionşti şi consumatori sunt interzise clauzele de exonerare sau de
limitare a răspunderii celor dintâi faţă de cei din urmă.
Legea prohibeşte doar clauzele „de limitare” sau „de exonerare” de răspundere,
nu şi pe cele de extindere (fie în timp, fie în ceea ce priveşte repararea prejudiciului)
Dacă o clauză de limitare sau exonerare de răspunderea fost inserată în contract,
nulitatea absolută va sancţiona doar acestă clauză (nulitate parţială), iar nu întregul
contract.
§ 6. Durata în timp a răspunderii şi prescripţia dreptului la
acţiune
306. Termenul limită de 10 ani. Răspunderea pentru produse este limitată în
timp, art. 11 teza a II-a din Legea nr. 240/2004 precizând că „acţiunea pentru repararea
pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a
pus produsul respectiv în circulaţie”. Fiind vorba despre o răspundere obiectivă, care nu
se întemeiază pe culpă, termenul de 10 ani, aşa cum rezultă din textul de lege mai sus
citat, începe să curgă automat de la data punerii în circulaţie a produsului.
În esenţă, termenul de 10 ani face ca răspunderea producătorului să se stingă
automat la expirarea lui, nici o acţiune nemaiputând fi intentată împotriva lui după acestă
dată, chiar dacă termenul de prescripţie de 3 ani la care se referă art. 11 teza I din Legea
nr. 240/2004 care a început să curgă anterior acestei date nu s-a împlinit încă. Termenul
în discuţie este unul prefix, neputând fi, în principiu, nici suspendat, nici întrerupt, afară
de cazul introducerii în justiţie a unei acţiuni împotriva producătorului, când, chiar dacă
acţiunea introdusă înaintea expirării termenului de 10 ani nu s-a soluţionat până la
expirarea lui, răspunderea producătorului poate fi angajată.
307. Termenul de prescripţie de 3 ani. Art. 11 teza I din Legea nr. 240/2004
prevede că „dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor, ce decurge din prevederile
prezentei legi, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a
avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii
producătorului”.
Fiind vorba despre un termen clasic de prescripţie extinctivă al dreptului la o
acţiune în justiţie, acesta poate fi suspendat sau întrerupt în condiţiile dreptului comun
(Decretul nr. 167/1958).
Aşa cum rezultă chiar din cuprinsul art. 11 teza I din legea nr. 240/2004, termenul
nu începe să curgă decât de la data la care victima a aflat sau trebuia să afle despre
existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului.

Capitulul al III-lea
OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI
Secţiunea 1
OBLIGAŢIA DE PLATĂ A PREŢULUI
80

308. Preţul fiind un element esenţial al vânzării, plata acestuia este o obligaţie
principală a cumpărătorului, care trebuie executată „la ziua şi la locul determinat prin
contract” (art. 1361 C. civ.).
Analiza acestei obligaţii impune prezentarea mai întâi a executării acesteia (§ 1), a
garanţiilor plăţii (§ 2), iar în final a consecinţelor neexecutării ei (§ 3).
§ 1. Executarea obligaţiei de plată a preţului
A. CÂND TREBUIE FĂCUTĂ PLATA
309. Conform dispoziţiilor art. 1362 C. civ., plata trebuie făcută la termenul
stipulat în contract, iar în cazul în care părţile nu au stipulat un aemenea termen, „la
timpul în care se face predarea lucrului”. Aşadar, fiind vorba despre un contract
sinalagmatic, în aplicarea principiului executării simultane a obligaţiilor, scadenţa
supletivă a plăţii preţului este la momentul predării lucrului vândut de către vânzător, nu
la acela al transferului de proprietate.
În cazul în care predarea a fost convenită de părţi a se face în mai multe tranşe
(cazul furnizării eşalonate a unor mărfuri), plata preţului devine scadentă pe măsura
fiecărei tranşe predate.
B. SUSPENDAREA PLAŢII PREŢULUI
310. Potrivit dispoziţiilor art. 1364 C. civ., „dacă cumpărătorul este tulburat sau
are cuvânt a se teme că ar fi tulburat prin vreo acţiune, sau ipotecară sau de
revendicare, el poate suspenda plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze
tulburarea sau va da cauţiune, afară numai dacă se va fi stipulat că plata să se facă
chiar de ar urma tulburarea”.
Riscul de evicţiune la care se referă legea trebuie să fie însă unul serios şi actual,
iar nu doar ipotetic şi doar eventual. Totul în această privinţă este o chestiune de
interpretare la libera apreciere a instanţelor de judecată.
anterior vânzării în favoarea unor terţi, dar acestă soluţie este discutabilă deoarece
menţiunile respective din registrele de publicitate imobiliară pot să nu prezinte o
ameninţare reală şi actuală pentru cumpărător (de exmplu, întrucât ipoteca ar urma să fie
stinsă prin plată de către vânzător chiar cu preţul încasat de la cumpărător).
Suspendarea plăţii preţului în temeiul dispoziţiilor art. 1364 C. civ. fiind o
expresie a excepţiei de neexecutare, se concretizează în refuzul unilateral al
cumpărătorului de a achita preţul la scadenţă, nefiind necesar să obţină pentru aceasta în
prealabil acordul instanţei de judecată şi nici să pună în prealabil în întârziere pe vânzător
pentru a face să înceteze tulburarea sau să dea o cauţiune suficientă cumpărătorului.
C. OBIECTUL PLĂŢII

312. Obiectul plăţii. În principiu, plata are ca obiect valoarea nominală a preţului
stipulat în contract (a), precum şi a accesoriilor acestuia (b).
D. CINE TREBUIE SĂ FACĂ PLATA?
313. De cele mai multe ori plata preţului este făcută chiar de cumpărător,
debitorul acestei obligaţii.
Conform dispoziţiilor dreptului comun în materie de plată însă, aceasta poate fi
făcută şi de o altă persoană, fie aceasta interesată (codebitor sau garant), fie chiar
neinteresată, cu condiţia de a o face în deplină cunoştinţă de cauză, nu din eroare, în
numele debitorului şi pentru plata acestei creanţe (art. 1093 C. civ.).
E. LOCUL PLĂŢII
81

314. Părţile au libertatea deplină de a stabili locul plăţii (art. 1361 C. civ.).
Dacă însă părţile nu au prevăzut nimic în acestă privinţă, Codul civil stipulează cu
valoare supletivă că locul plăţii este acela „în care se face predarea” (art. 1362), prin
acesta derogându-se de la regula de drept comun potrivit căreia plata sumelor de bani este
cherabilă (trebuie făcută la domiciliul debitorului), nu portabilă (la domiciliul
creditorului) (art. 1104 alin. 3).
F. DOVADA PLĂŢII PREŢULUI
315. Întrucît în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., cel ce pretinde că a
făcut o plată (în general) trebuie să facă proba acesteia, cumpărătorul, care este debitorul
obligaţiei de plapă a preţului, este cel căruia îi revine sarcina probei acesteia.
§ 2. Garanţiile plăţii preţului
A. PRIVILEGIUL VÂNZĂTORULUI DE BUNURI MOBILE
316. Conţinut. Potrivit dispoziţiilor art. 1730 pct. 5 C. civ., pentru plata preţului
bunurilor mobile neplătite (inclusiv a accesoriilor acestuia, cum sunt dobânzile şi
cheltuielile pentru plata preţului), vânzătorul se bucură de un privilegiu asupra bunului
vândut, atâta timp cât acesta se află în posesia cumpărătorului.
În esenţă, este vorba despre un drept de preferinţă al vânzătorului faţă de ceilalţi
creditori ai cumpărătorului care îi permite îndestularea cu prioritate a creanţei preţului din
vânzarea silită a bunului care a format obiectul vânzării. Privilegiul nu este util
vânzătorului decât atâta timp cât bunul se află în posesia cumpărătorului.
Datorită faptului că privilegiul vânzătorului de bunuri mobile, pe de o parte, nu
conferă dreptul de urmărire a bunului în mâinile terţilor subdobânditori de bună-credinţă,
iar pe de altă parte că asupra lui primează alte privilegii (art. 1731 şi următ. C. civ.),
interesul practic al acestuia este unul foarte redus.
317. „Revendicarea” reglementată la art. 1730 pct. 5 alin. 2 C. civ. Conform
textului art. 1730 pct. 5 alin. 2 C. civ., care vine în continuarea prevederilor din alin. 1
referitoare la privilegiul vânzătorului neplătit de bunuri mobile, „dacă vânzarea s-a făcut
fără termen de plată, vânzătorul poate chiar să revendice obiectele vândute, pe cât timp
se află în posesiunea cumpărătorului, şi poate să împpiedice revinderea acelor lucruri,
dacă însă s-a făcut cererea sa în termen de opt zile după trădarea (predarea – n. n.- D.
C.) lucrurilor, şi dacă lucrurile se află încă tot în starea în care se găseau la timpul
trădării lor”.
Deşi textul utilizează termenul de „revendicare”, în realitate, el nu are în vedere
sensul propriu al noţiunii, ci doar redobândirea de către vânzător a detenţiei lucrului
vândut în vederea retenţiei acestuia până la plata preţului sau a vânzării lui silite pentru a
putea exercita privilegiul prevăzut la art. 1730 pct. 5 alin. 1.
B. PRIVILEGIUL VÂNZĂTORULUI DE BUNURI IMOBILE
318. Vânzătorul de bunuri imobile se bucură şi el de un privilegiu pentru plata
preţului conform dispoziţiilor art. 1737 pct. 1 C. civ.
Acest privilegiu este supus din oficiu înscrierii în cartea funciară pentru realizarea
opozabilităţii faţă de terţi, afară de cazul în care părţile renunţă în mod expres la aceasta
(art. 56¹ alin. 4 şi 6 din Legea nr. 7/1996 privitoare la cadastru şi publicitatea imobiliară,
introdus prin Titlul XII al Legii nr. 247/2005).
§ 3. Sancţiunile neexecutării obligaţiei de plată a preţului
319. În cazul în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a preţului,
conform dispoziţiilor dreptului comun (art. 1021 C. civ.), vânzătorul poate să opteze între
82

a cere executarea silită (A) sau rezoluţiunea vânzării (B). De asemenea, în raporturile
juridice comerciale şi în vânzările internaţionale de mărfuri, vânzătorul poate proceda la
executarea coactivă (C).
Secţiunea 2
OBLIGAŢIA CUMPĂRATORULUI DE A PRELUA LUCRUL
320. Deşi legea nu o spune expres, obligaţiei vânzătorului de a preda lucrul îi
corespunde în mod corelativ obligaţia cumpărătorului de a-l prelua, eliberându-l astfel
complet pe vânzător. Predarea lucrului este în esenţă, aşa cum am văzut, o obligaţie de a
nu face, de a abondona bunul la dispoziţia cumpărătorului. Dar atâta timp cât
cumpărătorul nu a preluat lucrul, vânzătorul are obligaţia de a-l conserva, cel puţin până
la punerea în întârziere a cumpărătorului, când riscurile trec asupra acestuia.
Secţiunea 3
OBLIGAŢIA DE A PLĂTI CHELTUIELILE VÂNZĂRII
321. Potrivit dispoziţiilor art. 1305 C. civ., cheltuielile vânzării „sunt în sarcina
cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară”. Textul de lege menţionat, aşa cum rezultă
chiar din cuprinsul său, este supletiv, nefiind aplicabil decât dacă părţile nu s-au înţeles în
alt fel.
În categoria cheltuielilor vânzării intră onorariile notariale sau avocaţiale pentru
redactarea actului de vânzare, precum şi taxele fiscale pentru mutaţiile imobiliare şi de
îndeplinire a formelor de publicitate imobiliară.
Dacă vânzătorul a avansat aceste cheltuieli, el are dreptul de a solicita de la
cumpărător restituirea acestora, atâta timp cât în contract nu s-a stipulat că îi revin lui.

Titlul 2

SCHIMBUL

322. Noţiune. Codul civil defineşte schimbul ca fiind „un contract prin care
părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altul” (art. 1405). Părţile contractului de schimb
se numesc „coschimbaşi” sau „copermutanţi”.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1405 C. civ., schimbul presupune un dublu
transfer de drepturi, fiecare dintre acestea, spre deosebire de vânzare, făcându-se contra
celuilalt, nu contra unei sume de bani (preţ). Afară de acestă diferenţă, schimbul nu diferă
în esenţa sa de vânzare, regulile acesteia fiindu-i de altfel aplicabile (art. 1409 C. civ.).
323. Identificarea contractului de schimb. Schimbul poate fi făcut atât în doi,
cât şi ca o combinaţie între mai multe persoane: de exemplu, părţile convin ca A să
transmită lui B proprietatea unui teren, B să transmită lui C proprietatea unui autoturism,
iar C să transmită lui A proprietatea unei construcţii. Pentru ca o asemenea operaţiune să
poată fi calificată ca schimb se cere ca, aşa cum este cazul în exemplul de mai sus, fiecare
dintre părţi să transmită altuia un bun contra a ceea ce primeşte, nu o sumă de bani (preţ).
O asemenea înţelegere are un obiect indivizibil, astfel încât dacă, de exemplu, unul dintre
83

bunuri este afectat de vicii ascunse, iar cel care l-a primit solicită rezoluţiunea şi
restituirea prestaţiilor, contractul va fi afectat în întregul său, rezoluţiunea operând în lanţ.
324. Schimbul cu sultă. De regulă, schimbul pesupune doar darea unui lucru
contra altui lucru, fără nici o referire la valoarea în bani a acestora, ceea ce implică o
anumită echivalenţă înre ele. Când însă între cele două bunuri nu există echivalenţă
valorică, părţile pot stabili compensarea acesteia prin plata unei sume de bani în
completare, numită sultă, de către partea a cărui bun este de valoare mai mică.
Schimbul cu sultă pune probleme de calificare a contractului, mai exact, de
delimitare a lui de contractul de vânzare. Criteriul de soluţionare a delimitării schimbului
de vânzare într-un asemenea caz este acela al valorii sultei. Potrivit principiului
accessorium sequitur principale, dacă sulta este superioară valorii bunului, contractul
este de vânzare, iar dacă este inferioară, contractul este de schimb.
Când schimbul este cu sultă, în privinţa acesteia creditorul căruia îi este datorată
beneficiază de garanţiile de plată ale preţului ca şi vânzătorul în contractul de vânzare,
precum şi de acţiunea în rezoluţiune (supra nr. 585 şi următ.).
325. Caractere juridice. Ca şi vânzarea, schimbul este un contract consensual
(art. 1406 C. civ.), translativ de proprietate, sinalagmatic, comutativ şi oneros.
Când unul din bunurile care formează obiectul schimbului este un teren cu şi fără
construcţii, se aplică dispoziţiile art. 2 alin. 1 al Titlului X din Legea nr. 247/2005, care
impune într-un asemenea caz forma autentică ad validitatem.
326. Regimul juridic. În principiu, schimbul este guvernat de aceleaşi reguli ca şi
contractul de vânzare (art. 1409 C. civ.). Ca atare, fiind vorba despre un dublu transfer de
drepturi, fiecare copermutatnt va beneficia faţă de celălalt de garanţia pentru evicţiune şi
de garanţia pentru vicii ascunse.
Potrivit dispoziţiilor art. 1407 C. civ., oricare dintre copermutanţi poate refuza
predarea lucrului la care s-a obligat faţă de cealaltă parte contractantă dacă se dovedeşte
că bunul care i s-a dat în schimb nu aparţine celui cu care a încheiat contractul. Este
vorba despre un caz particular de aplicare a excepţiei de neexecutare, care, în situaţia în
care copermutantul neproprietar nu dobândeşte între timp proprietatea lucrului pe care l-a
promis, se va eterniza. Dacă însă adevăratul proprietar confirmă actul, schimbul devine
perfect valabil, astfel încât nu mai poate fi invocată nici excepţia de neexecutare
prevăzută la art. 1407 C. civ., nici sancţiunile prevăzute la art. 1408 C. civ..
327. Reguli ale vânzării inaplicabile schimbului. Există câteva norme aplicabile
în materie de vânzare, dar care, prin natura lucrurilor, nu sunt aplicabile în materie de
schimb.
Astfel, în materie de vânzare, cheltuielile contractului sunt puse de lege în sarcina
cumpărătorului (art. 1305 C. civ.), pe când în materie de schimb, unde nu există un
cumpărător, ci fiecare parte dă celeilalte un bun pentru ceea ce primeşte, nu o sumă de
bani, cheltuielile contractului, în lipsă de stipulaţie contractuală, vor fi suportate de
ambele părţi în mod egal.
De asemenea, dispoziţiile art. 1312 C. civ. aplicabile în materie de vânzare,
portivit cărora orice clauză obscură a contractului se interpretează în contra vânzătorului,
nu îşi găsesc locul în materie de schimb, în cazul căruia vor fi incidente dispoziţiile
dreptului comun, conform cărora „când este îndoială, convenţia se interpretează în
favoarea celui ce se obligă” (art. 983 C. civ.).
84
1

Dan Chirică
Profesor ─ Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

DREPT CIVIL. CONTRACTE


SPECIALE
2

INTRODUCERE

1. Teoria generală a obligaţiilor şi dreptul special aplicabil anumitor contracte.


Mai mult ca niciodată, astăzi, în condiţiile economiei moderne întemeiate pe schimb, satisfacerea
nevoilor tot mai mari de bunuri şi servicii ale oamenilor se realizează prin intermediul diferitelor
contracte.
Această situaţie l-a determinat L. Josserand să remarce încă acum câteva decenii că
„trăim tot mai mult de o manieră contractuală”
Codul civil conţine atât un corp de reguli aplicabile contractului în general (Cartea III,
Titlul III, art. 942 şi următ.), care se referă la formarea valabilă (capacitate, consimţământ, obiect,
cauză) şi executarea acestuia (efectele între părţi şi faţă de terţi, normele de interpretare,
executarea în natură şi prin echivalent, rezoluţiune, riscuri), cât şi reguli aplicabile unor anumite
contracte (Cartea III, Titlurile IV-XVIII, art. 1223 şi următ.), şi anume: de căsătorie (în prezent,
abrogat), vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit,
aleatorii (joc şi prinsoare, rentă viageră), fidejusiune, amanet, antichreză (în prezent, abrogat),
ipotecă; reguli la care se adaugă şi cele referitoare la donaţie, care, datorită faptului că intră în
categoria liberalităţilor, este reglementată la art. 813-840 C. civ.
Se distinge prin urmare, pe de o parte, existenţa unui drept comun aplicabil tuturor
contractelor ─ care împreună cu responsabilitatea civilă şi cu quasi-contractele (toate făcând
parte din Titlul III al Cărţii III a Codului civil sub denumirea improprie „Despre contracte sau
convenţii) formează materia cunoscută sub denumirea de „Teoria generală a obligaţiilor” ─, iar
pe de altă parte dreptul special al contractelor.

2. Noţiunea de contract special Vânzarea, schimbul, locaţiunea şi toate celelalte


contracte reglementate de Codul civil sunt contracte „numite”, prin opoziţie cu contractele
„nenumite”, care nu sunt reglementate în mod distinct. Contractele numite reprezintă fiecare un
anumit tip repetitiv de contract, pe când contractele nenumite sunt atipice, neîncadrabile în tipare,
fiind construite ad hoc de părţi prin voinţa lor, clauză cu clauză, în funcţie de nevoile lor,
principiul libertăţii contractuale permiţând orice combinaţie, în limitele prevăzute de art. 5 C. civ.
(ordinea publică şi bunele moravuri).
Art. 1107 C. civ. francez (fără corespondent în Codul civil român în litera lui, dar
aplicabil prin deducerea lui din principii) precizează:
3

„Contractele, fie că au o denumire proprie, fie că nu au, sunt supuse regulilor generale,
care formează obiectul prezentului titlu (Titlul III, Cartea III, corespunzătoare aceloraşi
subdiviziuni din Codul civil român ─ n. n.-D. C.).
Regulile particulare anumitor contracte sunt stabilite sub titlurile relative fiecăruia
dintre ele; iar regulile referitoare la tranzacţiile comerciale sunt stabilite prin legile referitoare
la comerţ”.
Texul menţionat face distincţie între teoria generală a contractelor şi contractele
speciale, cărora li se aplică anumite reguli particulare fiecăruia dintre ele.
Sunt aşadar speciale contractele care beneficiază de un anumit set de reguli specifice
recunoscute ca atare. Aceste reguli pot rezulta fie dintr-o reglementare legală (cum este cazul
contractelor numite reglementate de Codul civil sau cazul contractelor reglementate de legi
speciale, cum este cazul contractului de franciză sau al contractului de leasing), fie doar dintr-o
cutumă (practică îndelungată sau uzanţă profesională), cum este cazul contractului de întreţinere
sau, mai cu seamă, al contractelor utilizate în afaceri (distribuţie, hotelărie, garaj, locaţiune-
vânzare).
Departe de a fi doar derogări de la dreptul comun şi, deci, de a avea un rol marginal,
contractele speciale sunt cele mai răspândite, prezentând un caracter repetitiv, nefiind altceva
decât specii ale genului pe care îl constituie contractul printre actele juridice
Toate contractele sunt supuse (cu unele diferenţe) normelor generale referitoare la
consimţământ, capacitate, obiect şi cauză, dar fiecare dă naştere unor efecte diferite, vânzarea
ducând la transferul proprietăţii, locaţiunea la asigurarea folosinţei unui bun contra plăţii chiriei,
depozitul la păstrarea unui bun remis depozitarului de către deponent până la solicitarea restituirii
acestuia etc.
Lista contractelor speciale nu este dată o dată pentru totdeauna. Unele contracte, chiar
dintre cele reglementate de Codul civil, şi-au pierdut din importanţa pe care au avut-o odinioară,
cum este, de pildă, cazul contractului de rentă viageră, în timp ce alte contracte, cărora autorii
Codului le-au acordat o mică importanţă sau nu le-au acordat deloc importanţă, au cunoscut o
asemenea dezvoltare încât au stat la baza unor noi ramuri de drept, exemplele tipice fiind cele al
contractului de muncă (locaţiune a serviciilor) şi al contractului de asigurare.
De a asemenea, noi contracte numite şi-au făcut intrarea în peisajul nostru juridic, cum
este, de pildă, cazul contactului de management (reglementat prin Legea nr. 66/1993 privitoare la
contractul de management) sau cazul contractului de agenţie (reglementat prin Legea nr.
509/2002 privitoare la agenţii comerciali permanenţi).
Procesul de apariţie a noi contracte este departe de a fi încheiat, la orizont făcându-şi
apariţia noi contracte, care, deşi au încă statut de contracte nenumite, nu este exclus să primească
statut de contracte numite prin reglementarea lor legală. Este astfel cazul contractului de curtaj şi
al contractului de publicitate.

3. Evoluţia contractelor speciale. În timp, raportul dintre teoria generală a obligaţiilor


şi dreptul contractelor speciale a evoluat.
În dreptul roman, în epoca clasică, spre deosebire de dreptul actual, în principiu,
simplul acord de voinţe nu dădea naştere la obligaţii (ex nudo pacto actio non nascitur). Doar
4

contractele numite (patru contracte reale: comodatul, mutuum-ul, depozitul şi gajul; patru
contracte consensuale: vânzarea, locaţiunea, mandatul şi societatea) erau izvor de obligaţii, fiind
înzestrate cu acţiuni. Cu toate că, ulterior, numărul contractelor înzestrate cu acţiuni a sporit ─
mai întâi, dreptul pretorian admiţând că acordurile sinalagmatice, atunci când una dintre părţi şi-a
executat obligaţiile, dă dreptul la restituire (condictio) dacă cealaltă parte nu şi le-a îndeplinit pe
ale sale, iar apoi, sub Justinian, acordându-se chiar o acţiune pentru executarea acestora
(prescriptis verbis) ─ dreptul roman a rămas un drept al contractelor speciale, neajungând la
stadiul de a afirma principiul validităţii şi obligativităţii oricărui acord de voinţe.
În Evul Mediu, treptat, sub influenţa canoniştilor, care au promovat respectarea
cuvântului dat, s-a impus principiul concretizat în adagiul pacta sunt servanda (pactele obligă),
iar de aici nu a mai fost decât un pas până la recunoaşterea de către autorii Codului civil francez
(iar apoi de toate codurile de inspiraţie napoleoniană, inclusiv de Codul civil român) a validităţii
şi obligativităţii oricărui acord de voinţe (contract), cu condiţia de a nu contraveni ordinii publice
şi bunelor moravuri. Principiul consensualismului şi-a făcut astfel loc în dreptul modern; simplul
acord de voinţe între două sau mai multe persoane devenind obligatoriu din punct de vedere
juridic, chiar dacă nu se înscrie într-o categorie predeterminată (contract numit), forma realizării
acestuia fiind, cu unele excepţii, indiferentă.
Pornind de la evoluţia fenomenului contractual în ultimele decenii, când teoria generală
a obligaţiilor a rămas aceeaşi ca acum două veacuri, în timp ce contractele speciale s-au
diversificat puternic atât cantitativ (numeroase contracte noi impunându-se atenţiei legiuitorului),
cât şi calitativ, contractele cunoscute fiind supuse unui fenomen de sub-specializare (de pildă,
contractul de transport cunoaşte sub-specii (varietăţi) în funcţie de modul în care se realizează:
feroviar, rutier, aerian, maritim, iar contractul de locaţiune, pe lângă regulile de drept comun
cuprinse în Codul civil, cunoaşte reguli speciale după cum se referă la bunuri agricole (arendă)
sau la locuinţe, unii autori proclamând că dreptul comun al contractelor a devenit „rezidual”,
reglementările speciale restrângându-i tot mai mult câmpul de aplicare, dreptul special
„generalizându-se. În această afirmaţie este, poate, o oarecare doză de exagerare, căci oricât de
extins ar fi fenomenul de sub-specializare, teoria generală a obligaţiilor rămâne aplicabilă ca
drept comun de ultimul grad. Aşa cum remarca un alt autor, „legile genului se aplică speciei,
afară de cazul unei derogări; şi legile speciei se aplică varietăţii, afară de cazul unei derogări”. De
pildă, ]nchirierii unei locuinţe i se aplică simultan regulile speciale prevăzute în Legea nr.
114/1996 a locuinţei (de pildă, cele referitoare la continuarea închirierii în favoarea anumitor
persoane în cazul în care titularul contractului părăseşte definitiv locuinţa sau decedează ─ art.
27) regulile locaţiunii de drept comun (de pildă, răspunderea locatarului pentru incendiu ─ art.
1435 C. civ.) şi, în fine, regulile teoriei generale a obligaţiilor (de pildă, cele referitoare la cauza
licită ─ art. 966 şi 968 C. civ.).

4. Consecinţele practice ale încheierii unui contract special Regulile referitoare la


contractele speciale, în principiu, nu sunt imperative, ci supletive, fiind aplicabile ca „drept
comun” atunci când părţile contractante nu au prevăzut altfel. De pildă, un contract de vânzare-
cumpărare încheiat între părţi implică obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător pentru
evicţiune şi pentru vicii ascunse chiar dacă nu s-a prevăzut acest lucru în contract, afară de cazul
în care părţile convin înlăturarea acestor garanţii.
Prin simplul fapt al alegerii ─ prin referire directă sau prin deducerea voinţei interne din
economia şi conţinutul contractului ─ de către părţi a încheierii unui anumit contract acesta va fi
5

supus automat regulilor supletive care alcătuiesc dreptul lui comun. Faptul că, de pildă, părţile au
încheiat un contract de societate face ca acestuia să i se aplice dispoziţiile art. 1491 ─ 1531 C.
civ., care asigură funcţionarea minimă a societăţii chiar fără ca părţile să detalieze în vreun fel
înţelegerea lor.
Contractelor nenumite (sui generis), în măsura în care nu conţin clauze exprese, vor fi
guvernate ca „drept comun” (norme supletive) de regulile generale aplicabile în materie de
contracte (art. 942 şi următ. C. civ.), iar nu de regulile speciale aplicabile contractului numit cu
care, eventual, are anumite similitudini.

5. Calificarea contractelor. A califica juridic un contract înseamnă, în esenţă, a stabili


cărei categorii îi aparţine pentru a determina regimul juridic căruia i se supune, atât în privinţa
formării, cât şi a efectelor sale. Dacă este vorba de un contract nenumit, va fi supus regimului
juridic general al contractelor, iar dacă este vorba despre un contract numit, trebuie stabilit despre
care anume: vânzare, schimb, donaţie, locaţiune etc., urmând a i se aplica regulile specifice
acestuia.
Calificarea presupune determinarea elementelor juridice caracteristice (esenţiale) sau
definitorii ale unui contract, cum ar fi, de pildă: transferul proprietăţii unui bun contra unui preţ,
în cazul vânzării, transferul proprietăţii unui bun animus donandi (cu intenţia de a gratifica), în
cazul donaţiei, lăsarea unui bun în grija (paza) unei persoane cu obligaţia de a-l restitui la cererea
deponentului, în cazul depozitului, etc..
Calificarea contractelor nu se face după denumirea utilizată, ci după voinţa internă a
părţilor, adică după ceea ce au dorit în realitate să facă încheind contractul, nu după ceea ce ele
declară sau exprimă direct. Uneori denumirea inexactă poate rezulta dintr-o eroare a părţilor (de
pildă, numesc vânzare-cumpărare o promisiune sinalagmatică de vânzare), dar alteori poate
rezulta din intenţia lor de a ocoli anumite dispoziţii legale (de pildă, denumesc „comodat” un
contract care în realitate este o locaţiune în scopul ca locatorul să fraudeze fiscul prin neplata
impozitului datorat).
Obişnuit, operaţiunea de calificare este relativ simplă, întrunirea elementelor unuia sau
altuia dintre contracte fiind evidentă. Alteori însă această operaţiune este dificilă, mai ales în
cazul contractelor complexe sau mixte, când sunt prezente elemente ale două sau mai multor
contracte.
În astfel de cazuri, dacă unul dintre elemente este prevalent asupra celuilalt, contractul
va avea o calificare unică: aceea a obligaţiei principale conform principiului accesorium
sequitur principale. De pildă, în cazul în care mandatarul unei persoane primeşte şi păstrează
sume de bani în contul mandantului, nu este vorba de două contracte (unul de mandat şi altul de
depozit), ci de unul singur ─ de mandat, primirea şi păstrarea sumelor făcând parte dintre
obligaţiile mandatarului.
Stabilirea preponderenţei unuia sau altuia dintre elemente poate fi uneori iluzorie,
lipsită de un rezultat cert, calificarea conducând în timp la naşterea unui nou contract consacrat
ca atare de uzanţe, iar în final de lege un nou contract, astfel cum s-a întâmplat în cazul
contractului de leasing, compus din elemente de vânzare (promisiune), mandat, locaţiune, toate
„învăluite într-o atmosferă de credit”, care la începuturi a fost forjat de practică, punând
probleme de calificare dat fiind conţinutul său hibrid, dar ulterior s-a impus ca un contract aparte,
diferit de oricare dintre componentele sale luate izolat.
6

Alteori poate fi vorba de o calificare distributivă, caz în care acordul de voinţe este
guvernat de regulile a două contracte, nici unul dintre acestea neavând prevalenţă asupra
celuilalt. De pildă, în cazul unui imobil ce urmează a fi construit de antreprenor pe terenul său,
până la ridicarea edificiului contractul este unul de antrepriză, după care unul de vânzar.
6. Contractele civile şi contractele comerciale. Este uzual a se vorbi în diferite
contexte despre contracte civile şi contracte comerciale. Trebuie precizat însă că între cele două
categorii nu există diferenţe de esenţă, neexistând o reglementare proprie fiecăreia dintre ele.
Unul şi acelaşi contract poate fi comercial sau civil în funcţie de calitatea contractanţilor şi de
scopul în care este încheiat: între doi comercianţi pentru nevoile comerţului (un comerciant vinde
altui comerciant o marfă cu a cărei desfacere se ocupă în mod curent)─ contractul este comercial;
între un comerciant şi clienţii săi necomercianţi (un comerciant vinde unui particular un bun de
folosinţă îndelungată) ─ contractul este mixt; între un comerciant şi un particular, fără legătură
cu comerţul celui dintâi (un comerciant cumpără un imobil pentru sediul firmei sale de la un
particular), sau între doi necomercianţi (un particular vinde altui particular un bun oarecare) ─
contractul este civil.
Un contract comercial nu diferă de unul civil decât prin faptul că, fiind un act de
comerţ, este supus regulilor specifice acestor acte, şi anume: proba lor este liberă (art. 46-57 C.
com.); solidaritatea se prezumă în caz de pluralitate de debitori (art. art. 42 C. com.); debitorul
este de drept în întârziere la împlinirea termenului de executare a obligaţiei (art. 43. C. com.);
competenţa de judecată a litigiilor revine jurisdicţiei comerciale. Pentru rest, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 1 C. com., contractele comerciale vor fi supuse regulilor cuprinse în Codul civil
ca drept comun.

7. Contractele administrative. Administraţia publică şi caracterul esenţialmente


unilateral al actelor juridice emise de aceasta par a exclude ideea de contract în raporturile
juridice de drept administrativ. Cu toate acestea, contractele administrative există şi trebuie
delimitate de contractele de drept privat pe care organele administraţiei publice le pot încheia ca
orice alt subiect de drept (de exemplu, Guvernul cumpără de la un particular un imobil pentru
desfăşurarea activităţii unui minister).
Contractele administrative se disting, în esenţă, prin faptul că la încheierea lor participă
direct sau indirect o persoană juridică de drept public şi prin faptul că includ clauze exorbitante
pentru dreptul comun, permiţând persoanei de drept public modificarea unilaterală a clauzelor
contractuale, controlul unor asemenea acte realizându-se pe calea contenciosului administrativ.
Această categorie, care are prea puţin de a face cu contractele de drept comun, este
reprezentată de contracte cum sunt cele de concesiune a serviciilor publice, de atribuire a
folosinţei unor bunuri aparţinând domeniului public ori de achiziţii şi lucrări publice.

8. Planul expunerii. Lista contractelor speciale este lungă şi neomogenă. Codul civil,
deşi în partea rezervată teoriei generale a contractului face anumite clasificări pereche a
contractelor (sinalagmatice ─ unilaterale; comutative ─ aleatorii; cu titlu gratuit ─ cu titlu
oneros; numite ─ nenumite), în partea rezervată contractelor speciale, din raţiuni pragmatice, nu
conţine decât o înşiruire a diferitelor contracte speciale într-o ordine mai mult sau mai puţin
întâmplătoare.
Evoluţia ulterioară Codului civil a materiei contractelor a făcut ca unele dintre acestea,
cum a fost cazul contractului de muncă şi al contractului de transport (ambele forme a cea ce
7

Codul civil numea „locaţiunea muncii şi a serviciului” ─ art. 1413 alin. 4), să cunoască o
asemenea dezvoltare încât s-au desprins în ramuri distincte de drept. Altele, cum a fost cazul
contractului de asigurare, s-au născut ulterior Codului civil, constituind şi el o ramură distinctă de
drept.
Din raţiuni didactice, în mod tradiţional, contractele de gaj, fidejusiune şi ipotecă nu
sunt analizate la materia contractelor speciale, ci la cea a obligaţiilor.
De-a lungul timpului s-au propus diferite clasificări ale contractelor speciale (translative
de proprietate şi netranslative de proprietate; referitoare la bunuri şi la servicii; care au ca obiect
obligaţii de a da, de a face şi de a presta), dar datorită caracterului neomogen al materiei, toate
aceste clasificări s-au dovedit în final vane.
Fără a avea câtuşi de puţin pretenţia urmăririi unei clasificări riguros ştiinţifice, din
raţiuni mai degrabă didactice, vom prezenta materia după următorul plan: contractele translative
de proprietate (vânzarea şi schimbul) (Titlul I); contractele având ca obiect transferul folosinţei
bunurilor (locaţiunea, împrumutul, comodatul, leasing-ul) (Titlul II); contractele de servicii
(antrepriza, mandatul, depozitul) (Titlul III); contractele aleatorii (jocul şi pariul; renta viageră;
întreţinerea) (Titlul IV); contractele de asociere (societatea) (Titlul V); contractele referitoare la
litigii (compromisul, tranzacţia) (Titlul VI)

PARTEA I

CONTRACTELE TRANSLATIVE DE PROPRIETATE

9. Noţiune. Contractele translative de proprietate (sau de alte drepturi) se caracterizează


prin faptul că asigură transferul proprietăţii unui lucru dintr-un patrimoniu în altul, asigurând
dobânditorului o putere efectivă şi directă (neintermediată) asupra bunului la care se referă acel
drept.
Transferul de proprietate realizat prin contractele translative este în principiu definitiv,
înstrăinătorul punându-l pe dobânditor în locul său, astfel încât acesta se va bucura de toate
drepturile celui dintâi. Juridic, există totuşi şi posibilitatea ca transferul proprietăţii să fie doar
temporar, făcut în scop de garanţie (vânzarea cu pact de răscumpărare) sau în alte scopuri (trust-
ul sau fiducia).
Nu pot forma obiect al acestor contracte decât drepturile purtând asupra bunurilor
determinate sau cel puţin determinabile, prezente sau viitoare (art. 964 şi 965 alin. 1 C. civ..). Cu
alte cuvinte, prin contracte nu se pot realiza decât transmisiuni cu caracter particular, iar nu şi
transmisiuni universale sau cu titlu universal, nici o persoană neputându-şi înstrăina în timpul
vieţii patrimoniul său în tot sau în parte, aceasta echivalând cu o renunţare la capacitatea de
folosinţă, lucru inadmisibil.
Spre deosebire de transmisiunile universale sau cu titlu universal, susceptibile de a se
realiza doar prin succesiune (legală, testamentară sau instituire contractuală), prin care
8

moştenitorii dobândesc nu numai drepturile (activul patrimoniului succesoral), ci şi obligaţiile lui


de cujus (pasivul patrimoniului succesoral), transmisiunile făcute prin contractele translative nu
se referă decât la dreptul de proprietate, iar nu şi la alte drepturi sau obligaţii personale născute în
patrimoniul înstrăinătorului cu privire la bunul respectiv anterior încheierii contractului, afară de
cazul unei convenţii în acest sens.
Categoria contractelor translative de proprietate include: vânzarea, schimbul şi donaţia.
În timp ce donaţia este un contract intuitu personae, gratificarea făcându-se totdeauna în
considerarea persoanei donatarului, în cazul vânzării şi schimbului persoana cocontractanţilor
este în principiu indiferentă, important fiind obiectul prestaţiilor părţilor, fiecare contractând nu
în considerarea persoanei celeilalte părţi, ci pentru a obţine prestaţia la care aceasta se obligă.
Consecinţa practică este că în cazul donaţiei eroarea asupra persoanei donatarului constituie
cauză de anulare, pe când în cazul contractelor oneroase care sunt vânzarea şi schimbul nu (art.
954 alin. 2 C. civ.).
10. Planul expunerii. În cele ce urmează vom analiza vânzarea (Titlul I) şi schimbul
(Titlul II).
.

TITLUL I
VÂNZAREA

11. Planul expunerii. Vom examina vânzarea, contractul cel mai răspândit şi amplu
reglementat, începând cu o introducere (Subtitlul I), continuând cu elementele esenţiale ale
contractului (lucrul vândut şi preţul) (Subtitlul II), formarea contractului (Subtitlul III), forma,
proba şi interpretarea vânzării (Subtitlul IV) şi terminând cu efectele acestuia (Subtitlul V)

SUBTITLUL I
INTODUCERE

12. Noţiune. Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care două
părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei
dintâi preţul lui”.
Definiţia Codului civil este întrucâtva înşelătoare deoarece pare a promova ideea că
vânzarea ar da naştere doar unui simplu raport de obligaţii (cele două părţi „se obligă între sine”),
care l-ar ţine pe vânzător să transfere doar în viitor proprietatea bunului care formează obiectul
contractului. Aici este vorba însă în realitate despre o reminiscenţă de ordin istoric. Într-adevăr,
în dreptul roman (după Digestele lui Justinian), vânzarea (emptio-venditio) era un contract
consensul numit, izvor de obligaţii pentru părţi, dar care nu ducea la transferul proprietăţii de la
vânzător la cumpărător decât după tradiţiunea lucrului (traditio).Cu alte cuvinte, contractul crea
doar obligaţia pentru vânzător de a transfera proprietatea, transfer care se realiza însă numai
9

ulterior, după îndeplinirea formalităţii tradiţiunii, adică a predării lucrului, numai îndeplinirea
acestei obligaţii de către vânzător asigurând executarea contractului din punctul de vedere al
vânzătorului.. În codurile civile moderne de inspiraţie franceză însă, inclusiv în Codul civil
român, ca urmare a unei evoluţii istorice îndelungate, vânzarea este concepută ca un contract
translativ de proprietate solo consensu (infra nr. 15), în principiu, simplul acord de voinţe
(încheierea contractului) ducând la transferul automat al proprietăţii din patrimoniul vânzătorului
în cel al cumpărătorului, nemaipunându-se problema executării vreunei obligaţii de a transfera
proprietatea.
Caracterul translativ de proprietate rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 971 C. civ.
(referitoare la contractele translative de proprietate în general) şi art. 1295 alin. 1 C. civ. (referitor
la vânzare), primul precizând că „proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor”, iar cel de al doilea că „vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-
au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu
se va fi numărat”.
Transferul proprietăţii operează solo consensu doar în principiu, cunoscând numeroase
excepţii (în cazul bunurilor de gen, în cazul când părţile amână prin voinţa lor transferul
proprietăţii la un alt moment, fie printr-o clauză de rezervă a dreptului de proprietate până la
plata preţului, fie prin stipularea unui termen sau suspensiv).
Art. 1294 C. civ. permite concluzia că definitorii pentru vânzare sunt trei elemente:
lucrul vândut, preţul şi acordul de voinţe. Înainte de a trece la examinarea acestor elemente şi ale
efectelor contractului, pentru corecta circumscriere a vânzării, unele precizări se impun în
legătură cu caracterele juridice (Capitolul I), delimitarea de alte contracte (Capitolul II) şi
izvoarele acesteia (Capitolul III).

Capitolul I

CARACTERELE JURIDICE ALE VÂNZĂRII

13. Enumerare. Vânzarea se caracteritează prin faptul că este un contract sinalagmatic


(bilateral) (a), consensual (b), oneros (c), comutativ (d), translativ de proprietate (e) şi
instantaneu (f).

a. Contract sinalagmatic (bilateral)

14. Vânzarea este un contract sinalagmatic întrucât dă naştere la obligaţii reciproce şi


interdependente, fiecare avându-şi cauza imediată în cealaltă: transferul proprietăţii îşi are cauza
în plata preţului, iar plata preţului îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în transferul
proprietăţii. În acelaşi timp, fiecare parte contractantă este creditor şi debitor: cumpărătorul
creditor, iar vânzătotul debitor al predării lucrului vândut şi al obligaţiilor de garanţie (pentru
vicii ascunse şi evicţiune), vânzătorul creditor, iar cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată a
preţului şi de preluare a lucrului vândut.
10

Ca orice contract sinalagmatic, vânzarea: face ca riscurile contractului să fie suportate


conform reguluii supletive res perit debitori; prezumă clauza rezolutorie conform dispoziţiilor
art. 1020 C. civ.; permite invocarea excepţiei de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus)
contra părţii care cere executarea contractului fără să-şi fi îndeplinit propriile obligaţii; este
supusă în materie de probaţiune regulii dublului exemplar (art. 1179 C. Civ.).

b. Contract consensual

15. Conform art. 1295 alin. 1 C. Civ., „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea
este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţie s-au învoit
asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi
numărat“. Din textul citat rezultă că simplul consens (înţelegere), simplul acord de voinţe asupra
elementelor esenţiale ale vânzării, adică asupra lucrului vândut şi a preţului acestuia, valorează
contract valabil încheiat, neimpunându-se, în principiu, îndeplinirea vreunei formalităţi.
Principiul consensualismului este însă atenuat de regulile de probă a contractului.
Potrivit dreptului civil comun în materie de probaţiune, regula este că actele juridice cu valoare
mai mare de 250 lei nu pot fi probate decât prin înscrisuri (art. 1191 C. Civ.). Tot astfel, vânzările
de nave (art. 493 C. com.) şi cesiunea drepturilor de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe) nu pot fi probate decât prin acte scrise. În măsura în care
actul juridic consensual nu poate fi pe deplin eficace (utilizabil în justiţie) decât dacă respectă
regulile de probaţiune, se poate spune că vânzările menţionate mai sus nu scapă totuşi unui
anume formalism.
În materie comercială, proba vânzării se poate face prin orice mijloc de dovadă,
indiferent de valoarea acesteia (art. 46 C. com.), constrângerile vânzării civile fiind astfel
excluse.
Prin excepţie de la regula consensualismului, legea impune anumitor vânzări forma
autentică ad validitatem, cum este cazul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din Tilul X Circulaţia juridică a
terenurilor al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
măsuri adiacente, conform cărora „terenurile cu şi fără construcţii, situate în intravilan şi
extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte
juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute“.
Dispoziţiile art. 1295 alin. 1 C. Civ. fiind însă supletive, principiul libertăţii
contractuale permite părţilor să convină ca o vânzare consensuală încheiată între ele să fie supusă
ad validitatem formei scrise (act autentic sau sub semnătură privată), caz în care contractul nu ia
naştere în mod valabil decât la îndeplinirea formei, înţelegerea consensuală prelabilă în acest sens
fiind doar o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare. Fiind vorba despre o derogare,
aceasta trebuie să fie stipulată neechivoc de către părţi, căci dacă părţile prevăd doar faptul că vor
consemna ulterior înţelegera lor (deja realizată) şi într-un act scris, fără a se preciza în ce scop, se
prezumă că înscrisul este stipulat ad probationem (pentru dovedirea contractului), iar nu ad
validitatem.
În cazul autovehiculelor, care necesită în caz de înstrăinare îndeplinirea unor formalităţi
administrative (radierea înstrăinătorului şi înmatricularea pe numele dobânditorului în evidenţele
poliţiei, eliberându-se un nou certificat de înmatriculare), vânzarea rămâne guvernată de regula
consensualismului, contractul fiind valabil încheiat prin acordul de voinţe al părţilor, vânzătorul
11

fiind în drept să ceară radierea de pe numele său a autovehiculului dacă dobânditorul întârzie să
îndeplinească formalităţile administrative de transcriere a autovehiculului.

c. Contract oneros

16. Părţile contractului de vânzare urmăresc fiecare un interes patrimonial, vânzătorul


să încaseze preţul, iar cumpărătorul să dobândească proprietatea lucrului vândut. El intră prin
urmare în categoria contractelor oneroase definite ca fiind acelea „în care fiecare parte voieşte a-
şi procura un avantaj“ (art. 945 C. civ.).
Înstrăinarea unui lucru fără contraprestaţie sau pentru un preţ derizoriu este nulă absolut
ca vânzare pentru lipsa unui element de validitate, dar poate fi recalificată şi considerată valabilă
ca donaţie, chiar dacă părţile au denumit-o „vânzare“, cu condiţia de a se dovedi că a existat
intenţia de a gratifica (animus donandi) din partea înstrăinătorului.
Fiind un contract oneros, răspunderea părţilor va fi apreciată mai sever decât în
contractele cu titlu gratuit.

d. Contract comutativ

17. Vânzarea este un contract comutativ întrucât, încă de la încheierea sa, prestaţiile
părţilor sunt determinate şi evaluabile, între ele existând o anumită echivalenţă, un anumit
echilibru (art. 947 alin. 1 C. civ.).
Contractele comutative sunt opusul celor aleatorii, în cazul cărora nu se cere să existe
echivalenţă a prestaţiilor, ci doar şanse egale de câştig sau pierdere pentru una sau ambele părţi
contractante, dar nu se ştie de la început care dintre ele va câştiga şi care va pierde, rezultatul
depinzând de un eveniment viitor independent de voinţa părţilor (art. 947 alin. 2 şi art. 1635 alin.
1 C. civ.).
Vânzarea poate avea ca obiect un lucru viitor (art. 965 alin. 1 C. civ.), ceea ce nu-i
răpeşte caracterul comutativ, chiar dacă s-ar putea întâmpla ca bunul să nu poată fi realizate din
motive independente de voinţa părţilor. În acest caz există o incertitudine, dar nu este vorba
despre existenţa unei şanse de câştig sau pierdere (element specific contractelor aleatorii), ci
despre riscul contractului, care ─ părţile o ştiu de la bun început ─ este suportat de către
debitorului obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori), deci de către vânzător. Vânzarea
bunurilor viitoare este una condiţională, astfel încât dacă nu se realizează condiţia (finalizarea
bunului), contractul, deşi valabil încheiat, nu dă naştere la obligaţii (art. 1017 C. civ.), astfel încât
cumpărătorul nu datorează preţul.
Prin excepţie, vânzarea poate avea şi un caracter aleatoriu, caz în care ceea ce se vinde
nu este un lucru viitor ─ care se speră a fi realizat în viitor (emptio rei sperate), vânzare care din
acest motiv, aşa cum am văzut, este condiţională ─, ci numai o speranţă (emptio spei),
cumpărătorul asumându-şi obligaţia de a plăti un preţ forfetar anume, indiferent de circumstanţe,
exemplul clasic, cunoscut încă de pe vremea romanilor, fiind acela al vânzării peştelui ce-l va
prinde un pescar dintr-o aruncătură de plasă, vânzarea fiind valabilă şi cumpărătorul obligat la
plata preţului convenit chiar dacă nu se prinde nici un peşte.
De asemenea, în cazul când vânzarea are ca obiect nuda proprietate sau uzufructul
viager al unui bun, contractul este tot aleatoriu, întrucât reunirea tuturor elementelor dreptului de
12

proprietate în persoana deţinătorului nudei proprietăţi depinde de durata vieţii uzufructuarului,


element care conferă şanse egale de câştig sau de pierdere ambelor părţi contractante.

e. Contract translativ de proprietate

18. Rezultat al unei îndelungate evoluţii istorice, caracterul translativ de proprietate solo
consensu al vânzării este consacrat de dispoziţiile art. 971 şi 1295 alin. 1 C. civ., conform cărora,
în principiu, de îndată ce părţile cad de acord asupra lucrului şi asupra preţului, proprietatea se
transmite din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului, chiar dacă lucrul nu s-a predat şi
preţul nu s-a plătit (supra nr. 12).
Conform dispoziţiilor art. 971 C. civ., în principiu, transferul proprietăţii comportă
transferul riscurilor pieirii fortuite a lucrului de la vânzător la cumpărător, indiferent cine are
detenţia lucrului la momentul respectiv.
Regulile de mai sus se aplică cu toată rigoarea bunurilor individual determinate, nu şi al
celor de gen, care, în principiu, trebuie să fie individualizate prin numărare, cântărire sau
măsurare (art. 1300 C. civ.).
Atât transferul proprietăţii, cât şi al riscurilor sunt consecinţe supletive ale încheierii
valabile a vânzării. Transferul proprietăţii solo consensu este doar „de natura vînzării, iar nu de
esenţa sa”. De aceea, prin acordul lor, părţile pot nu numai să amâne transferul proprietăţii la un
alt moment decât acela al încheierii contractului prin stipularea unui termen suspensiv, ci şi să
separe transferul riscurilor pieirii fortuite a lucrului de cel al transferului proprietăţii (de exemplu,
în cazul unei vânzări cu rezerva dreptului de proprietate, riscul pieirii fortuite a lucrului poate fi
transferat la cumpărătorul care preia bunul în folosinţă de la data încheierii contractului).
De asemenea, vânzarea poate fi încheiată sub condiţie (art. 1296 alin. 1 C. civ.) sau cu
rezerva dreptului de proprietate (reservati domini), vânzătorul păstrând proprietatea în
patrimoniul său până la plata integrală a preţului de către cumpărător.

f. Contract instantaneu

19. Vânzarea este un contract care din punctul de vedere al transferului proprietăţii de la
vânzător la cumpărător are efecte care se produc dintr-o dată. Aşadar, chiar dacă plata preţului se
face în rate, transferul proprietăţii nu se poate face decât instantaneu, fie la momentul încheierii
contractului, conform normei supletive prevăzute la art. 1295 alin. 1 C. civ., fie la un alt moment
ulterior convenit de părţi sau stabilit de lege, transferul „în rate” al dreptului de proprietate fiind
de neconceput.

Capitolul II

DELIMITAREA DE ALTE CONTRACTE


13

20. Definirea şi prezentarea elementelor caracteristice ale vânzării nu sunt suficiente


pentru a configura exact acest contract, pentru aceasta fiind necesară şi delimitarea sa de alte
contracte speciale cu care prezintă anumite similitudini.

a. Vânzarea şi donaţia

21. Donaţia este şi ea un contract translativ de proprietate ca şi vânzarea, dar în timp ce


aceasta din urmă este oneroasă, fiind prototipul contractului sinalagmatic, cea dintâi este gratuită,
fiind prototipul contractului unilateral. Donaţia presupune o înstrăinare intuitu personae făcută cu
intenţia de a-l gratifica pe beneficiar (animus donandi), care dobândeşte un bun fără
contraprestaţie.
Regimul juridic al vânzării diferă radical de cel al donaţiei, de la condiţiile de fond
(consimţământ ─ donaţia fiind un act solemn, în timp ce vânzarea este consensuală ─ şi
capacitate), la efecte (vânzătorul este ţinut să garanteze pe cumpărător de evicţiune şi vicii
ascunse, în timp ce donatorul nu) şi la faptul că donaţia este supusă raportului şi reducţiunii după
decesul donatorului, în timp ce vânzarea nu.
Cu toate aceste deosebiri, care fac de cele mai multe ori lesnicioasă diferenţierea
vânzării de donaţie, există situaţii când cele două contracte se apropie, punându-se problema
delimitării lor. Este cazul donaţiei cu sarcina plăţii unei sume de bani către donator. Într-o
asemenea situaţie, ceea ce diferenţiază donaţia de vânzare este, pe de o parte, dovedirea intenţiei
de a gratifica (animus donandi) din partea dispunătorului în cazul donaţiei şi lipsa acestui
element în cazul vânzării, iar pe de altă parte, dacă valoarea sarcinii este mai mică decât cea a
bunului primit de dobânditor avem de a face cu o donaţie, iar în cazul când sarcina corespunde
valoric bunului primit în schimb avem de a face cu o vânzare.

b. Vânzarea şi aportul în natură la capitalul social al unei societăţi

22. Aportul în societate la care se angajează un asociat cu prilejul semnării pactului


societar poate consta şi în proprietatea unui lucru, ceea ce conferă operaţiunii un caracter
translativ de proprietate, ca şi vânzarea.
Deşi cel puţin în parte efectele aportului în natură sunt identice vânzării, chiar Codul
civil stipulând că „dacă s-a promis un obiect determinat de care societatea s-a evins, asociatul
ce l-a pus în comun e răspunzător către societate în felul precum vânzătorul este către
cumpărător” (art. 1503 alin. 2), iar doctrina admiţând şi răspunderea aportorului pentru viciile
ascunse ale lucrului, totuşi acestea nu sunt identice. Într-adevăr, ceea ce dobândeşte persoana
care face aportul în natură în schimbul acestuia nu este un preţ determinat sau determinabil, cum
se întâmplă în cazul vânzării, ci drepturi sociale (părţi sociale sau acţiuni), ceea ce îi conferă
dreptul de a participa la viaţa societăţii (guvernarea acesteia), precum şi la împărţirea beneficiilor
şi a pierderilor, ceea ce conferă operaţiunii un caracter aleatoriu intrinsec, spre deosebire de
vânzare care este un contract comutativ.

c. Vânzarea şi darea în plată


14

23. Darea în plată este un mijloc de stingere a obligaţiilor prin care debitorul, cu acordul
creditorului, dă acestuia un alt lucru în locul celui datorat. Este vorba aşadar despre o novaţie
prin schimbarea obiectului prestaţiei debitorului. De pildă, debitorul unei sume de bani stinge
datoria conferind creditorului dreptul de proprietate asupra unui lucru ce îi aparţine.
Darea în plată menţionată mai sus fiind translativă de proprietate, prezintă similitudini
cu vânzarea (capacitatea de a vinde şi de a cumpăra, cel care face darea în plată îl garantează pe
creditor pentru evicţiune şi vicii ascunse, exercitarea dreptului de preempţiune etc.), dar nu se
identifică cu aceasta. Astfel, darea în plată presupune întotdeauna o datorie anterioară, aşa încât,
spre deosebire de vânzare, validitatea ei depinde de validitatea datoriei, iar cel care a făcut darea
în plată nu beneficiază de privilegiile vânzătorului.
În cazul buy back-ului, operaţiune comercială constând în cumpărarea unui autovehicul
nou de la un distibuitor al unei anumite mărci prin preluarea de către acesta de la cumpărător a
unuia vehicol de aceeaşi marcă a cărui valoare se deduce din preţul vehicolului nou,
cumpărătorul fiind stimulat să cumperea întrucât plăteşte doar diferenţa de preţ, nu este vorba
despre o dare în plată cum s-a judecat uneori, căci de la început părţile se înţeleg astfel,
neexistând nici diferenţa caracteristică dării în plată între obiectul obligaţiei şi cel al plăţii, nici
novaţie (stingerea unei obligaţii şi înlocuirea ei cu alta), ci, mai degrabă, fie de două vânzări
încrucişate indivizibile, fie de o vânzare şi un schimb cu sultă.

d. Vânzarea şi schimbul

24. Ca şi vânzarea, schimbul (art. 1405-1409 C. civ.) este un contract translativ de


proprietate, dar diferă de aceasta prin faptul că părţile „îşi dau respectiv un lucru pentru altul”
(art. 1405 C. civ.), nu un lucru contra unei sume de bani (preţ). Schimbul presupune aşadar un
transfer de proprietate contra unui alt transfer de proprietate.
Fiind translative de proprietate, regimurile juridice ale vânzării şi schimbului sunt
asemănătoare (art. 1409 C. civ.), dar nu identice (de pildă, schimbul imobiliar, spre deosebire de
vânzare, nu era supus preempţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 54/1998 privind regimul
juridic al terenurilor, în prezent abrogată). În nici un caz schimbul nu poate fi analizat ca două
vânzări încrucişate făcute cu compensarea preţurilor, el fiind un contract aparte de sine stătător.
Când valoarea lucrurilor schimbate nu este egală, diferenţa se acoperă printr-o sumă de
bani (sultă). În acest caz se pune întrebarea dacă este vorba despre un schimb, ori despre două
vânzări încrucişate concomitente, ori despre o vânzare acompaniată de un schimb? După ce,
iniţial, Casaţia franceză a făcut o calificare distributivă, apreciind că până la concurenţa valorii
mai mici este vorba despre un schimb, iar pentru rest, corespunzător valorii sultei, despre o
vânzare, ulterior practica judiciară şi doctrina au căzut de acord asupra ideii că operaţiunea este o
vânzare dacă valoarea sultei este superioară valorii unuia dintre cele două bunuri, iar în caz
contrar este vorba despre un schism (se pune problema dacă predomină sau nu prestaţia în bani
caracteristică vânzării).

e. Vânzarea şi întreţinerea
15

25. Contractul de întreţinere, creaţie a practicii judiciare şi a doctrinei, se aseamănă cu


vânzarea prin faptul că este translativ de proprietate, dar se deosebeşte de aceasta prin obiectul
prestaţiei dobânditorului (întreţinătorului), care în schimbul bunului primit de la întreţinut nu
achită un preţ (o sumă de bani), ci îl va întreţine pe înstrăinător până la moarte, asigurându-i în
natură toate cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, încălţăminte, îngrijire medicală
etc.), precum şi plata cheltuielilor de înmormântare.
Întreţinerea este un contract aleatoriu, existând şanse de câştig şi pierdere pentru ambele
părţi contractante, şanse care depind de durata vieţii întreţinutului şi starea sănătăţii acestuia.
Regimul juridic al acesteia este în parte diferit de cel al vânzării.
Când înstrăinarea unui lucru se face atât contra întreţinerii, cît şi a plăţii unei sume de
bani, se pune problema dacă este vorba despre o vânzare, despre o întreţinere sau de două
contracte distincte, unul de vânzare şi unul de întreţinere? În acest caz, dacă suma de bani plătită
trece peste jumătatea valorii lucrului înstrăinat, contractul este de vânzare, iar în caz contrar de
întreţinere.
În cazul înstrăinării unei cote-părţi dintr-un bun contra unui preţ, iar a celeilalte cote-
părţi contra întreţinerii înstrăinătorului, indiferent de întinderea cotelor, este vorba de două
contracte distincte, unul de vânzare şi altul de întreţinere, fiecăruia aplicându-i-se regulile sale
specifice.

f. Vânzarea şi locaţiunea

26. Nimic nu pare astăzi mai străin şi diferit decât vânzarea şi locaţiunea, căci în timp
ce prima este translativă de proprietate, executându-se dintr-o dată, locaţiunea nu conferă
locatarului decât un simplu drept personal (de creanţă) care îl obligă doar pe locator să îi asigure
un anumit timp folosinţa lucrului închiriat, fiind un contract cu prestaţii succesive.
În practică există totuşi situaţii când cele două contracte se combină, cum este cazul
leasing-ului, lease back-ului sau al locaţiunii-vânzare.
Leasing-ul este contractul prin care „o parte, denumită locator/finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este
celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia locatorul/finanţatorul se obligă să
respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing ori de a înceta raporturile contractuale” (art. 1 alin. 1 din OG nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing ─ modificată).
Lease-back-ul este o operaţiune simetric inversă leasing-ului, fiind o tehnică de
finanţare care constă în cumpărarea de către o societate a unui bun de la proprietarul său, care îşi
procură în acest mod fondurile băneşti de care are nevoie urgentă, bunul rămânând în folosinţa
vânzătorului cu titlu de locaţiune, cu dreptul de a şi-l răscumpăra într-un anumit termen. În
dreptul nostru, această operaţiune este reglementată de art. 22 din OG nr. 51/1997 care
precizează că dispoziţiile actului normativ menţionat „se aplică şi în situaţia în care o persoană
juridică îşi vinde echipamentul industrial unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de
leasing, cu obligaţia de răscumpărare”.
16

Locaţiunea-vânzare se realizează când vânzătorul unui bun de valoare mai ridicată


menţine proprietatea bunului în patrimoniul său până la plata integrală a preţului, bunul fiind pus
de îndată la dispoziţia cumpărătorului cu titlu de locaţiune.
Există, de asemenea, convenţii prin care, în schimbul unei redevenţe (sume de bani
plătite periodic), se pune la dispoziţia unei alte persoane o carieră pentru exploatarea nisipului
sau pietrei ori un teren împădurit pentru extragerea lemnului. Prin caracterul succesiv al
prestaţiilor la care dau naştere, aceste convenţii se aseamănă cu locaţiunea. Cu toate acestea, dat
fiind faptul că în astfel de cazuri se consumă însăşi substanţa lucrului, epuizându-i-se resursele,
astfel încât la finele contractului bunul nu mai poate fi restituit în starea de la început, aşa cum se
cere în cazul locaţiunii, s-a ajuns la concluzia că aceste convenţii nu sunt de locaţiune, ci vânzări
de bunuri mobile prin anticipaţie (piatra extrasă şi trunchiurile tăiate).

g. Vânzarea şi antrepriza

27. Vânzarea este un contract care are ca obiect transferul proprietăţii unui bun
(obligaţie de a da), în vreme ce antrepriza („locaţiunea lucrărilor” ─ art. 1470 şi următ. C. civ.)
are ca obiect efectuarea unei lucrări (obligaţie de a face, cum ar fi, de exemplu, aceea de ridicare
a unei construicţii). Diferenţa între cele două contracte este astfel bine marcată în principiu.
Dacă însă debitorul se obligă să înstrăineze un lucru viitor ce urmează a fi confecţionat,
acestuia îi incumbă atât o obligaţie de a face (specifică antreprizei), cât şi o obligaţie de a da
(specifică vânzării). În acest caz se pune problema delimitării vânzării de antrepriză.
Calificarea distributivă a contractului (supra nr. 5) ar putea fi o soluţie, până la
finalizarea lucrării raporturile dintre părţi fiind de antrepriză, iar după aceasta de vânzare.
Această soluţie nu s-a dovedit satisfăcătoare decât în anumite situaţii, alegerea unei
calificări unice a contactului fiind totuşi posibilă în alte situaţii.
Soluţiile în acest sens diferă după cum este vorba de imobile sau bunuri mobile.
În cazul imobilelor, avându-se în vedere, pe de o parte, că în concepţia Codului civil
(art. 492-494) terenul este bunul principal, iar construcţia accesoriul acestuia (superficies solo
cedit), iar pe de altă parte regula accesorium sequitur principale, dacă terenul pe care se
realizează construcţia aparţine beneficiarului lucrării, contractul este de antrepriză, indiferent cine
este furnizorul materialelor, conform principiului accesiunii, proprietatea dobândindu-se pe
măsura încorporării materialelor în sol, iar dacă terenul aparţine antreprenorului, este vorba
despre o vânzare de bunuri viitoare, proprietatea transmiţându-se la beneficiar la finalizarea
lucrării.
În cazul mobilelor, concepţiile au evoluat în timp. Conform unei concepţii subiective,
elementul de diferenţiere ţine de voinţa părţilor: „dacă au înţeles că materialul procurat de
antreprenor reprezintă un simplu accesoriu al lucrării privite în ansamblul ei, contractul va fi de
antrepriză…, dacă din contră, materialul este socotit ca o parte substanţială a contractului,
operaţiunea va avea caracterul unei vânzări” (de exemplu, când obiectul contractului îl constituie
un inel obişnuit, este vorba despre o vânzare, iar când obiectul contractului îl constituie un inel
cu un design deosebit, este vorba despre o antrepriză).
17

În concepţia clasică, ceea ce era considerat decisiv era valoarea economică cea mai
importantă, astfel încât contractul era o vânzare dacă materialul furnizat era de valoare mai
ridicată, în caz contrar fiind vorba despre o antrepriză. Acest din urmă criteriu, care are meritul
simplicităţii, a fost adoptat de Convenţia de la Viena asupra vânzării internaţionale de mărfuri din
1980, care exclude din câmpul său de aplicare contractele „la care partea preponderentă a
obligaţiei părţii care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii” (art.
3.2).
Considerate nesatisfăcătoare, cel subiectiv fiind greu de probat, iar cel al valorii
economice întrucât este greu de măsurat şi inaplicabil dacă cele două valori sunt sensibil egale,
cele două criterii au fost abandonate în favoarea unui al treilea, care diferenţiază după cum
contractul are sau nu ca obiect o „muncă specifică”: contractul este o vânzare atunci când
caracteristicile bunului sunt determinate de furnizor în avans (cazul producţiei de serie de
autoturisme), iar dacă aceste caracteristici sunt stabilite de beneficiar, confecţionarea bunului
necesitând o „muncă specifică”, adaptată „nevoilor particulare” ale beneficiarului, contractul este
de antrepriză. Este vorba aşadar de „opoziţia între producţia standardizată şi confecţionarea de
bunuri pe măsură”.

h. Vânzarea şi contractele-cadru de furnizare şi asistenţă

28. În materie de desfacere comercială, între producători şi angrosişti, angrosişti şi


detailişti, este larg răspândită practica încheierii unor contracte de distribuţie de lungă durată prin
care se asigură fie exclusivitatea aprovizionării cu anumite produse, fie exclusivitatea desfacerii
unor anumite produse, fie ambele în acelaşi timp, fie pur şi simplu aprovizionarea sau desfacerea
fără exclusivitate (acordul de aprovizionare exclusivă, concesiunea exclusivă, distribuţia
selectivă, franciza). De pildă, o firmă producătoare de autoturisme încheie cu un dealear autorizat
un contract de aprovizionare exclusivă prin care primul se obligă să livreze succesiv, la comandă,
cantităţile de marfă solicitate de cel de al doilea, preţul de livrare fiind cel practicat de furnizor la
data livrării efective, iar acesta se obligă să nu achiziţioneze bunurile respective decât de la
cocontractantul său.
Contractele menţionate sunt contracte-cadru, care vor fi urmate de contracte de vânzare
veritabile cu ocazia fiecărei livrări. Ele diferă de vânzare prin faptul că nu comportă nici un
transfer de proprietate, mărginindu-se a stabili condiţiile generale ale contractelor de executare
(vânzare) ce vor interveni ulterior, pe durata contractului-cadru, prevăzând în sarcina furnizorului
prestaţii complementare de asistenţă.
Contractele-cadru de concesiune şi distribuţie sunt contracte sui generis, neconfundându-
se nici cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, convenţie distinctă şi ea de vânzare.

i. Vânzarea şi reportul

29. Potrivit art. 74 alin. 1 C. com., „contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata
a unor titluri de credit circulând în comerţ şi revânzarea simultanee cu termen şi pe un preţ
determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie”.
În aparenţă, reportul este alcătuit din două contracte de vânzare succesive, unul care se
execută deîndată (de la reportat către reportator) şi altul care se va executa în sens invers (de la
18

reportator la reportat) la termenul anume prevăzut în contract. În realitate însă este vorba despre o
operaţiune unică şi indivizibilă, a cărei esenţă constă în faptul că reportatul obţine imediat un
împrumut oneros pe care îl garantează cu proprietatea titlurilor de credit, urmând ca la restituirea
acestuia şi a dobânzilor aferente (ambele incluse în preţul de răscumpărare) să redobândească un
număr identic de titluri de aceeaşi specie.

Capitolul III

IZVOARELE VÂNZĂRII

30. Astăzi, datorită dezvoltării şi ramificării sale, se vorbeşte nu fără temei despre o
„explozie” a vânzării.
Într-adevăr, realitatea este că vânzarea este un contract în expansiune, a cărui dezvoltare
se datorează atât dinamicii legislaţiei (interne şi internaţionale) în materie, cât şi contribuţiei
practicii judiciare şi doctrinei, care pun într-o nouă lumină reglementări care datează de multă
vreme.
Reglementând vânzarea, autorii Codului civil au luat în considerare doar raporturile
personale dintre vânzător şi cumpărător, neţinând seama aproape de loc de obiectul contractului
şi de calitatea părţilor contractante. Ulterior, lucrurile au evoluat, vânzarea imobilelor fiind
diferită de vânzarea mobilelor, iar vânzarea făcută de un profesionist unui consumator supusă
unor reguli diferite de cea obişnuită.
De asemenea, surselor interne de reglementare, care s-au diversificat (Secţiunea 1), li s-
au adăugat nu de mult timp reglementări internaţionale şi comunitare (Secţiunea 2). În cazul
fiecărei categorii de reglementări, o scurtă prezentare a domeniului de aplicabilitate este şi ea
necesară.

Secţiunea 1 IZVOARELE REGLEMENTĂRII INTERNE


a. Codul civil şi domeniul lui de aplicare

31. Dreptul comun în materie de vânzare este cuprins în Codul civil, art. 1294-1390,
Titlul V „Despre vinderi” al Cărţii a III-a.
Ca drept comun, această reglementare se aplică tuturor vânzărilor, indiferent dacă sunt
civile sau comerciale şi oricare ar fi obiectul acestora.

b. Codul comercial şi domeniul lui de aplicare

32. Codul comercial conţine unele reglementări nesistematizate referitoare la vânzare la


art. 60-73, Titlul VI „Despre vânzare” al Cărţii I.
Vânzarea comercială nu diferă esenţial de cea civilă ci doar prin faptul că i se aplică
unele reguli specifice relaţiilor comerciale (supra nr. 6).
19

Potrivit dispoziţiilor art. 3 C. com., printre altele, sunt fapte (acte) subiective de comerţ
cumpărarea de producte sau de mărfuri spre a fi revândute, fie în natură, fie după ce vor fi
prelucrate, ori spre a fi închiriate (pct. 1). Tot astfel este considerată cumpărarea în vederea
revânzării a obligaţiunilor statului sau a altor titluri care circulă în comerţ (pct. 3), precum şi
vânzările şi cumpărările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale (pct. 4). În mod corelativ,
sunt fapte (acte) de comerţ vânzările bunurilor de mai sus când cumpărarea lor s-a făcut în scop
de revânzare sau închiriere (pct. 2).
Nu constituie acte de comerţ cumpărarea de producte sau mărfuri pentru uzul
cumpărătorului sau al familiei sale, chiar dacă ulterior sunt revândute, nici vânzarea de producte
de către agricultori (art. 5 C. com.).
În dreptul nostru, spre deosebire de alte sisteme de drept, vânzarea comercială nu poate
avea ca obiect decât bunuri mobile, imobilele fiind rezervate exclusiv vânzării civile.

c. Legislaţia adiacentă Codului civil şi Codului comercial

33. Legislaţia română conţine în materie de vânzare numeroase reglementări adiacente


celor de bază conţinute în Codul civil şi Codul comercial.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente conţine la Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor norme derogatorii de la
dreptul comun (forma autentică) în privinţa terenurilor cu şi fără construcţii (art. 2 alin. 1.
În materia valorilor mobiliare, reglementată în ansamblu de OG nr. 18/1993 privind
reglementarea tranzacţiilor nebursiere cu valori mobiliare şi organizarea unor instituţii de
intermediere, aprobată prin Legea nr. 83/1994, şi de OUG nr. 28/2002 privind valorile mobiliare,
serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, modificată şi aprobată prin Legea nr.
525/2002, operaţiunile de vânzare-cumpărare se realizează prin intermediari autorizaţi pe pieţe
anume organizate, funcţionând pe baza unor reguli aparte.
Vânzarea mărfurilor prin bursele de mărfuri se realizează prin contracte standardizate,
al căror singur element negociabil este doar preţul. Acest comerţ este reglementat prin OG nr.
69/1997 privind bursele de mărfuri, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
129/2000.
În contextul în care România evoluează în direcţia aderării la Uniunea Europeană, o
serie de reglementări comunitare care privesc şi vânzarea au fost deja transpuse în dreptul intern
prin adoptarea unor acte normative. În acest sens, menţionăm: OG nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, modificată şi completată prin Legea nr. 37/2002 (privind aprobarea OG nr.
58/2000 pentru modificarea şi completarea OG nr. 21/1992), care conţine reglementări
referitoare la obligaţia de informare, precum şi la transpunerea în dreptul nostru intern a
răspunderii pentru produse, OG nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor
comerciale Legea nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori
(modificată prin Legea nr. 65/2002), OG nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi
serviciilor de piaţă, OG nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind
comerţul electronic.
20

Simpla enumerare a izvoarelor menţionate mai sus demonstrează că dreptul român


aplicabil vânzării se află într-o perioadă de profunde transformări la care trebuie să se adapteze
rapid.

Secţiunea 2 ─ IZVOARELE INTERNAŢIONALE ŞI COMUNITARE


§ 1 Vânzarea internaţională de mărfuri

a. Reglementare

34. Procesul de mondializare (globalizare) atrage după sine o dezvoltare fără precedent a
schimburilor economice internaţionale. Pe plan juridic, în acest context, se manifestă o tendinţă
de uniformizare a practicilor contractuale, proces care, desigur, nu este lipsit de şovăieli şi
dificultăţi.
Rezultat notabil al unor asemenea preocupări, Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (CVIM), elaborată sub egida Comisiei
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL) şi adoptată la Viena în
anul 1980, a fost ratificată şi de România prin Legea nr. 24/1991.
CVIM este completată de Convenţia de la New-York din 14 iunie l974 asupra prescripţiei
în materie de vânzare internaţională (modificată prin Protocolul semnat la Viena la 11 aprilie
1980), ratificată de România prin Legea nr. 24/1992.
Trebuie menţionat faptul că în materie de vânzare internaţională au o largă aplicabilitate
uzanţele comerciale, fără însă a se identifica cu normele juridice propriu-zise, devenind aplcabile
doar dacă părţile apelează de comun acord la ele. În această categorie se includ regulile
INCOTERMS (international commerce terms), elaborate de Camera de Comerţ Internaţional de
la Paris, care condensează în formule scurte 13 tipuri de contracte cu obligaţiile specifice
revenind părţilor contractante şi a căror ultimă ediţie datează din 1990.

b. Domeniul de aplicare. Părţi

35. Potrivit art. 1.1 din CVIM, aceasta „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între
părţi care îşi au sediul în state diferite:
a) când aceste state sunt state contractante; sau
b) când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant”.
Esenţial este ca părţile contractante să aibă sediul în state diferite, cetăţenia sau
naţionalitatea acestora fiind indiferente (art. 1.3din CVIM).
Când contractul este încheiat în numele uneia dintre părţi printr-o reprezentanţă din
străinătate, nu are importanţă dacă aceasta are sau nu personalitate juridică, fiind suficient faptul
că lucrează în numele şi pe seama unei firme care are sediul în altă ţară.
Convenţia nu se aplică în ipoteza în care părţile contractante, deşi au sediul în state
diferite, acest fapt nu rezultă din relaţiile lor anterioare sau din informaţiile pe care şi le-au
furnizat până la încheierea contractului (art. 1.2 CVIM).

c. Domeniul de aplicare. Obiect


21

36. După cum rezultă chiar din denumirea sa, CVIM se aplică vânzărilor de mărfuri,
adică de bunuri mobile corporale. Valorile mobiliare, efectele de comerţ şi monedele sunt expres
excluse din câmpul de aplicare al Convenţiei (art. 2 lit. d). Recipisele magazinelor generale
(warant) şi conosamentele, deşi sunt titluri negociabile, intră sub incidenţa Convenţiei întrucât
conferă drepturi asupra unor mărfuri (bunuri mobile corporale).
Pentru identitate de raţiune, deşi nu există prevedere expresă, sunt excluse înstrăinările
care au ca obiect bunuri mobile incorporale, cum este cazul cesiunii de creanţă, dar nu şi al
programelor standard de calculator, al cărţilor, discurilor sau litografiilor, cazuri în care dreptul
de proprietate intelectuală este încorporat într-un suport material.
Aplicarea Convenţiei este exclusă expres în cazul vânzărilor publice la licitaţie (art. 2 lit.
b) şi al vânzărilor bunurilor sechestrate sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile
judiciare (art. 2 lit. c).
De asemenea, aplicarea Convenţiei este exclusă în cazul vânzării „de mărfuri cumpărate
pentru folosinţa personală, familială sau casnică”, adică pentru consum, afară de cazul în care
vânzătorul, cel mai târziu la momentul încheierii contractului, a ignorat sau se consideră că a
ignorat destinaţia bunurilor vândute (art. lit. a). Proba cumpărării în scop de consum revine
cumpărătorului (interesat, prin ipoteză, de a beneficia de dispoziţiile mai favorabile ale legii
naţionale), dar vânzătorul poate face contraproba că el a ignorat la momentul încheierii
contractului scopul urmărit de cumpărător.
Caracterul civil sau comercial al părţilor sau al contractului nu are nici un fel de relevanţă
din unghiul de vedere al aplicării Convenţiei (art. 1.3).
Potrivit art. 3.1 din Convenţie, sunt considerate vânzări şi contractele de furnizare de
bunuri viitoare (ce urmează a fi fabricate sau produse), „afară de cazul în care partea care le
comandă furnizează o parte esenţială din elementele materiale necesare”, situaţie în care
contractul este de antrepriză. Dacă un contract implică alături de furnizarea mărfurilor şi
efectuarea unor alte operaţiuni (de punere în funcţiune sau prestarea unor alte servicii), acesta
este de vânzare numai dacă partea preponderentă a obligaţiilor furnizorului nu constă în
efectuarea acelor operaţiuni (art. 3.2).
Convenţia reglementează exclusiv formarea şi efectele contractului, nu şi transferul
proprietăţii şi condiţiile de validitate ale acestuia (art. 4), elemente care vor fi guvernate de legea
desemnată de regulile conflictuale ale forului.

d.Caracterul supletiv al prevederilor CVIM

37. Normele cuprinse în Convenţie sunt supletive, părţile putând exclude prin voinţa lor
(expresă sau tacită) aplicarea acesteia sau, sub rezerva dispoziţiilor cuprinse la art. 12, să deroge
de la una sau alta din dispoziţiile acesteia ori să îi modifice efectele.
Invers, prin voinţa lor, părţile pot supune Convenţiei un contract care în mod normal nu
intră sub incidenţa acesteia.
Dacă părţile cad de acord asupra supunerii contractului dreptului naţional al uneia dintre
ele, iar acest drept include Convenţia (cum este cazul dreptului român), în lipsa unei stipulaţii
exprese care să facă trimitere la o lege anume din acel drept naţional (de pildă, la Codul civil), nu
se poate trage concluzia că părţile au intenţionat să excludă aplicarea Convenţiei, contractul
intrând sub incidenţa acesteia dacă părţile au sediile în state diferite.
22

§ 2 Izvoarele comunitare

38. Din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România parcurge în prezent o etapă
de compatibilizare a legislaţiei sale cu cea europeană. În materia vânzării au incidenţă
reglementări cum sunt cele referitoare la dreptul concurenţei, protecţia consumatorilor etc.
De pildă, reglementarea inclusă în prezent în OG nr. 21/1992 referitor la răspunderea
pentru produse (supra nr. 33) îşi are originea în Directiva din 25 iulie 1985 privind răspunderea
pentru produsele defectuoase, reglementarea inclusă în Legea nr. 130/2000 în Directiva din 20
mai l997 privitoare la protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă (supra nr. 33),
iar reglementarea inclusă în OG nr. 106/1999 referitor la desfacerea produselor în afara spaţiilor
comerciale (supra nr. 33) îşi are originea în Directiva din 20 decembrie 1985 referitoare la
desfacerea la domiciliu.

SUBTITLUL II
EEMENTELE ESENŢIALE ALE VÂNZĂRII: LUCRUL
VÂNDUT ŞI PREŢUL

39. Planul expunerii. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1295 alin. 1 C. civ., vânzarea
presupune un acord de voinţe asupra a două elemente esenţiale: lucrul vândut (Capitolul I) şi
preţul (Capitolul II).

Capitolul I
LUCRUL VÂNDUT

40. Introducere. Din punctul de vedere al vânzătorului, contractul de vânzare implică


transferul „proprietăţii unui lucru” (art. 1294 C. civ.).
La origini, vânzarea nu putea avea ca obiect decât bunuri corporale, motiv pentru care
prin tradiţie s-a perpetuat de multă vreme o oarecare confuzie între obiectul vânzării, care nu
poate fi decât dreptul de proprietate (sau un alt drept real) asupra lucrului vândut, şi însuşi lucrul
asupra căruia poartă acest drept. Dispoziţiile art. 1294 alin. 1 C. civ. stau mărturie în acest sens,
vorbind de acordul părţilor „asupra lucrului şi a preţului” (s. n. ─ D. C.). În realitate însă ceea ce
conferă vânzătorul cumpărătorului prin contract este transferul unui drept real asupra unui lucru,
iar nu lucrul în sine. Fireşte că un lucru care nu există nu poate fi „purtător” de drepturi, iar
vânzarea lui este nulă (art. 1311 C. civ.) (infra nr. 42 şi următ.), însă soluţia va fi identică şi
atunci când un lucru există, dar vânzătorul nu are nici un drept asupra acestuia, iar părţile nu au
înţeles ca vânzătorul care nu este proprietar în momentul încheierii contactului să îl achiziţioneze
şi să îl transmită cumpărătorului (infra nr. 49 şi următ.).
Art. 1310 C. civ. consacră principiul liberei circulaţii a bunurilor, potrivit căruia „toate
lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta”.
Aşadar orice bun susceptibil de apropriere, fie el material (corporal) sau imaterial
(incorporal), mobil sau imobil, individual determinat sau de gen, poate forma obiect al vânzării.
23

Vânzarea poate avea ca obiect nu numai transferul dreptului de proprietate, ci şi al altor


drepturi reale, cum sunt uzufructul, servitutea, superficia sau chiar al dreptului de ipotecă, fără
creanţa garantată, fiind afectat prin aceasta garantării unei alte creanţe.
Deopotrivă, pot forma obiect al vânzării nu numai drepturile reale, ci şi drepturile de
creanţă. Art. 1391-1398 C. civ. reglementează „cesiunea de creanţă şi a altor lucruri necorporale”
în Titlul V al Cărţii a 3-a consacrat vânzării. Cesiunile de părţi sociale sau de acţiuni la societăţile
comerciale sunt şi ele vânzări dacă înstrăinarea este făcută contra unui preţ.
Cesiunea unui fond de comerţ (bun mobil incorporal) este o vânzare al cărei obiect îl
constituie o universalitate de fapt afectată unei activităţi comerciale, care cuprinde deopotrivă
elemente incorporale (clientela, numele comercial, emblema, drepturi de proprietate industrială)
şi corporale (materiale, utilaje, mărfuri).
Pentru a putea forma obiect al vânzării, lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil
(Secţiunea 1), să existe (Secţiunea 2) să fie în circuitul civil (Secţiunea 3) şi să aparţină
vânzătorului (Secţiunea 4).

Secţiunea 1 ─ LUCRUL SĂ FIE DETERMINAT SAU


DETERMINABIL

41. Bunurile individual determinate şi bunurile de gen. Aşa cum reiese din dispoziţiile
art. 1295 alin. 1 C. civ., vânzarea nu este valabilă decât dacă părţile cad de acord „asupra
lucrului şi asupra preţului”. Dar pentru a exista acest acord este necesară determinarea lucrului
vândut, adică stabilirea acestuia de către părţi.
Art. 964 C. civ., cu referire la obligaţii în general, precizează şi el că „obligaţia trebuie să
aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă,
de este posibilă determinarea sa”.
Bunurile certe se determină diferit faţă de bunurile de gen.
Determinarea presupune în cazul bunurilor certe indicarea acestora prin datele de
identificare: de pildă, „imobilul situat în Cluj, strada I. Creangă nr. 10, înscris în cartea funciară
nr. 36875” sau „autoturismul marca Ford Mondeo înmatriculat sub numărul Cj-07-ROM”.
Este nulă, de pildă, vânzarea al cărei obiect este o suprafaţă de teren nedeterminată dintr-o
parcelă mai mare. În schimb, este valabilă vânzarea al cărei obiect îl constituie o suprafaţă de
teren dintr-o parcelă mai mare determinată prin contract (de exemplu, 1000 mp din parcela de 10
000 mp aparţinând vânzătorului) din care cumpărătorul, conform stipulaţiilor contractuale, poate
să-şi aleagă amplasamentul.
În cazul bunurilor de gen (fungibile) determinarea se face prin stabilirea speciei şi a
cantităţii (de pildă, se vând „10 tone de grâu din recolta anului 2003 a vânzătorului”), contractul
luând naştere astfel în mod valabil la data acordului de voinţe, dar transferul proprietăţii nu poate
avea loc solo consensu ci doar la individualizarea bunurilor prin numărare, cântărire sau
măsurare (art. 1300 C. civ.).
Calitatea nu constituie un criteriu de validitate a vânzării bunurilor de gen, căci dacă
părţile nu au stipulat nimic în contract în legătură cu aceasta, conform dispoziţiilor supletive ale
art. 1103 C. civ. „debitorul, ca să se libereze, nu este dator a-l da de cea mai bună specie, nici
însă de cea mai rea”.
Bunurile de gen vândute în bloc sau cu grămada (art. 1299 C. civ.), adică prin indicarea
unui criteriu care le individualizează într-un fel oarecare de la data acordului de voinţe (de
24

exemplu, prin referire la toate bunurile de genul respectiv situate în cutare loc: întregul conţinut
al unui siloz; toate oile din turma de la munte; întreaga recoltă de pe un teren anume etc.), iar nu
prin individualizarea lor prin măsurare (cântărire, numărare), vor avea regimul juridic al
bunurilor individual determinate. O vânzare în bloc poate necesita uneori măsurarea, numărarea
sau cântărirea, dar numai pentru stabilirea preţului(de pildă, se vinde tot grâul dintr-un siloz pe
un preţ de 1.000.000 de lei/tonă).
În cazurile de excepţie în care obiectul vânzării îl constituie anumite universalităţi (o
succesiune sau un fond de comerţ) trebuie să rezulte că înţelegerea se referă la ansamblul
respectiv, iar nu la fiecare din bunurile componente luate bucată cu bucată.
Sancţiunea nedeterminării lucrului este nulitatea vânzării pentru lipsa unui element de
validitate.

Secţiunea 2 ─ LUCRUL SĂ EXISTE


42. Regula şi portanţa ei. Art. 1311 C. civ. statuează că „dacă în momentul vânzării
lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era pierit numai în parte, cumpărătorul
are alegere între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului”. De aici se deduce că,
în principiu, lucrul trebuie să existe la momentul încheierii vânzării în realitate, iar nu numai în
conştiinţa (imaginaţia) părţilor contractante.
Aceasta nu înseamnă însă nicidecum că lucrurile viitoare nu pot forma obiect al vânzării,
din moment ce art 965 alin. 1 C. civ. prevede expres că „lucrurile viitoare pot fi obiect al
obligaţiei”.
Din corelarea dispoziţiilor textelor de lege menţionate mai sus rezultă că nu sunt valabile
vânzările care au ca obiect lucruri care au existat, însă sunt dispărute la momentul încheierii
contractului, dar că în schimb sunt valabile vânzările de bunuri viitoare, care nu există la data
încheierii contractului, urmând a lua fiinţă ulterior, afară de vânzarea unei succesiuni viitoare
care este prohibită de lege (art. 965 alin. 2 C. civ.).

43. Lucrurile actuale. Un lucru asupra căruia părţile contractează crezând că există, dar
care în realitate nu există (fie întrucât nu a existat niciodată, fie întrucât a pierit până în momentul
încheierii contractului) face ca vânzarea să fie tradiţional considerată nulă absolut, pentru
vânzător deoarece este lipsită de obiect (art. 964 C, civ,), iar pentru cumpărător deoarece este
lipsită de cauză (art. 966 C. civ.). Mai recent însă, avându-se în vedere interesul ocrotit, care este
unul personal (al cumpărătorului), a apărut şi a progresat ideea sancţionării vânzării cu nulitatea
relativă în acest caz, cu atât mai mult cu cât aceasta se corelează mult mai bine cu soluţia nulităţii
relative a vânzării lucrului altuia.
Nulitatea afectează vânzarea numai dacă lucrul este pierit în totalitate, nu şi în cazul
pieirii parţiale, situaţie în care cumpărătorul are alegere între „a se lăsa de contract” sau a-l
menţine cu reducerea corespunzătoare a preţului, afară dacă a contractat în cunoştinţă de cauză,
acceptând lucrul în starea şi cu preţul respectiv. Alegerea cumpărătorului este liberă între cele
două posibilităţi, cu excepţia cazului în care pierderea nu reprezintă decât o perisabilitate
obişnuită (pierderi normale în cazul unor mărfuri cum sunt, de pildă, legumele sau fructele
proaspete) sau o mică proporţie din valoarea lucrului. De asemenea, fireşte, alegerea
cumpărătorului este exclusă dacă la încheierea contractului părţile au căzut de acord asupra
suportării proporţionale a perisabilităţilor.
25

Bunul este considerat a fi pierit total nu numai dacă a dispărut cu totul fizic, ci şi dacă a
devenit doar inutilizabil conform destinaţiei sale până la data vânzării, cum a fost cazul într-o
speţă în care sfecla vândută a putrezit în siloz datorită îngheţului. Tot astfel, vânzarea este lipsită
de obiect dacă la momentul vânzării juridic nu mai există drepturile care procură utilitatea
bunului, cum ar fi cazul în care vânzătorul unui fond de comerţ pierde autorizaţia administrativă
care îi permitea utilizarea acestuia ori pierderea dreptului de proprietate de către vânzătorul care a
vândut anterior acelaşi bun unei alte persoane.
În ipoteza în care vânzătorul este de rea-credinţă la data încheierii contractului, ştiind că
lucrul nu există, alături de obligaţia de a restitui preţul încasat, va fi ţinut şi la daune-interese
către cumpărătorul inocent.
Dispariţia lucrului după încheierea vânzării, dar înainte de data predării fixate de părţi la
un moment ulterior nu afectează valabilitatea contractului, punând doar problema suportării
riscurilor pieirii fortuite a lucrului vândut (art. 1295 alin. 1 C. civ.).
Dacă părţile îşi asumă cu bună ştiinţă posibilitatea ca lucrul să nu existe la momentul
încheierii contractului este vorba despre o vânzare cu caracter aleatoriu (supra nr. 17) care este
valabilă. Dispoziţiile art. 1311 C. civ fiind supletive, pot fi înlăturate în acest fel prin voinţa
părţilor.

44. Lucrurile viitoare. Aşa cum am văzut (supra nr. 42), lucrurile viitoare pot forma
obiect al vânzării, cum este cazul unei construcţii ce va fi ridicată, al unei recolte viitoare, al unor
animale ce se vor naşte ori al unor bunuri ce vor fi dobândite ulterior de vânzător (cu excepţia
celor făcând parte dintr-o succesiune nedeschisă).
În acest caz este vorba despre o vânzare condiţională, care, deşi ia naşterea în mod valabil
la momentul acordului de voinţe, va produce efecte doar la data la care bunul va lua fiinţă sau va
intra în patrimoniul vânzătorului.
Vânzarea este valabilă chiar dacă existenţa viitoare a lucrului nu este certă, situaţie în care
poate fi vorba despre o vânzare aleatorie, dacă, de pildă, se vinde o recoltă viitoare pe un preţ
forfetar (întreaga recoltă de struguri a vânzătorului pe un preţ forfetar de 100 000 de lei).
Dacă bunul nu ia fiinţă sau nu intră în patrimoniul vânzătorului, contractul va fi caduc ─
s-a format valabil, dar nu poate produce efecte întrucât un element esenţial al său nu se poate
realiza.

Secţiunea 3 ─ LUCRUL SĂ FIE ÎN CIRCUITUL CIVIL

45. Principiul liberei circulaţii a bunurilor. Libera circulaţie a bunurilor este regula. În
acest sens, art. 1310 C. civ., care reia principiul înscris la art. 963 C. civ., precizează că „toate
lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.
„În comerţ” sunt lucrurile care se află în circuitul civil, nefiind declarate inalienabile
printr-o dispoziţie legală, putând fi înstrăinate prin convenţii.
Într-un sistem de drept în care proprietatea este un drept fundamental, iar acest drept prin
definiţie este unul care comportă pentru titularul său libertatea de a dispune, posibilitatea de a
vinde este regula, iar prohibiţia acesteia este excepţia. De aceea, pentru ca un bun să poată fi
vândut nu este necesar ca legea să prevadă expres acest lucru, fiind suficient doar ca nici o normă
legală să nu o interzică.
26

46. Lucrurile „în afara comerţului”. Îndeobşte se consideră că lucrurile „în afara
comerţului” sunt cele care nu pot forma obiect al circulaţiei juridice, neputând fi transferate de la
un subiect de drept la altul prin acte juridice între vii. Recent însă s-a observat că există lucruri
care nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu oneros, dar care pot fi donate, nefiind în afara
comerţului în sensul de mai sus al noţiunii, ci doar în afara pieţei (care implică tranzacţii cu titlu
oneros); este vorba de elementele şi produsele corpului uman (sângele, ţesuturile, sperma,
organele) (Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane)
precum şi de morminte, care au un caracter sacru incompatibil cu speculaţia comercială.
Există lucruri în afara comerţului prin natura lor, fiind inapropriabile. Este astfel cazul
aerului, luminii, apei, care, în principiu, sunt la dispoziţia tuturor, neavând un stăpân care să
dispună de ele în mod privat (art. 647 C. civ.).
Adesea în lucrările de specialitate se enumeră printre lucrurile inalienabile şi starea sau
capacitatea persoanei ori drepturile morale de autor sau inventator. Pare a se ignora însă faptul că
„lucrurile nu sunt bunuri decât în măsura în care sunt obiect de drept, de drept real (s. a) pentru
că acesta este dreptul care exprimă puterea unei persoane asupra unui lucru”. Or, elemente ca
acelea menţionate mai sus sunt pur şi simplu extrapatrimoniale, fiind ataşate direct persoanei,
neavând nimic de a face cu bunurile aflate circuitul juridic civil, cu alienabilitatea sau
inalienabilitatea.
Sunt în afara comerţului şi lucrurile declarate de lege ca inalienabile. Art. 135 din
Constituţie prevede că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile” (alin. 4), categorie în care
intră „bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de lege”. În categoria altor bunuri declarate inalienabile prin lege se includ, de
pildă, bunurile culturale mobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor
administrativ teritoriale (art. 32 din Legea nr. 182/2000.
Recent, în practica judiciară şi doctrina franceze s-a reţinut, prin interpretarea textelor de
lege referitoare la protecţia drepturilor de proprietate intelectuală (modele, mărci), că nu pot
forma obiect al vânzării produsele contrafăcute, vânzarea având un asemenea obiect fiind nulă. În
dreptul nostru, soluţia este identică, art. 4 alin. 2 din OG nr. 21/1992 stipulând expres că este
interzisă comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.
Există cazuri de inalienabilitate temporară a unor bunuri stabilite prin lege pentru
anumite raţiuni (natura sau destinaţia bunului, situaţia juridică specială etc.). Astfel, art. 32 din
Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar (republicată) prevede că „terenul atribuit conform
art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de
la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii
absolute a actului de înstrăinare”, iar art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea
statului stabileşte că locuinţele nerestituite foştilor proprietari şi cumpărate de chiriaşi nu pot fi
înstrăinate prin acte între vii de aceştia din urmă decât după 10 ani de la data cumpărării.
De asemenea, unele acte normative prevăd inalienabilitatea temporară a unor bunuri
cumpărate cu credite preferenţiale. Pot fi menţionate în acest sens dispoziţiile art. 15 alin. 4 din
Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile
statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat (modificată şi republicată), care
stipulează că locuinţele cumpărate cu plata preţului în rate nu pot fi înstrăinate fără autorizarea
prealabilă a unităţii vânzătoare, precum şi dispoziţiile art. 19 şi 20 alin. 6 din Legea nr. 114/1996
a locuinţei, conform cărora locuinţele realizate cu subvenţii de stat sau credite CEC nu pot fi
27

înstrăinate decât după restituirea creditului. Sancţiunea încălcării unor asemenea interdicţii de
înstrăinare este nulitatea relativă a contractului.
În fine, sunt în vigoare dispoziţii legale care interzic înstrăinarea bunurilor supuse
procedurilor administartive sau judiciare de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada
comunistă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pe toată durata acestor proceduri.
Sancţiunea înstrăinării unui lucru în afara comerţului este fără îndoială nulitatea absolută
a contractului, apărând societatea împotriva iniţiativelor private care aduc atingere interesului
general.

47. Inalienabilitatea stabilită prin voinţa omului (clauza de inalienabilitate). Prin


excepţie de la principiul liberei circulaţii a bunurilor (supra nr. 45), în cazuri justificate de un
interes serios şi legitim (cum ar fi: interesul protejării donatarului gratificat împotriva propriei
prodigalităţi ori pentru a-l face să păstreze folosinţa bunului până la terminarea studiilor;
asigurarea garanţiei plăţii sarcinilor liberalităţii către donator sau către un terţ; păstrarea unor
vecinătăţi familiale), se admite instituirea prin voinţa omului (testament sau contract) a
inalienabilităţii unor bunuri, dar numai pe o durată de timp limitată (de pildă, pe durata vieţii sau
până la majoratul unei persoane). Actele prin care se instituie asemenea clauze sunt liberalităţile
(donaţiile şi legatele), inserarea în contractele cu titlu oneros fiind îndoielnică din punctul de
vedere al validităţii lor.
Clauza de inalienabilitate nu poate fi instituită decât expres şi numai printr-un act
translativ de proprietate, nu şi printr-o declaraţie unilaterală a proprietarului bunului. Ea dă
naştere unei indisponibilizări reale, ataşate direct lucrului, iar nu doar unei simple obligaţii
personale, astfel încât acesta nu mai poate fi nici urmărit de creditori şi nici ipotecat.
Inalienabilitatea poate fi ridicată la cererea părţilor interesate prin hotărâre judecătorească
atunci când interesul care a justificat instituirea ei a dispărut ori atunci când un alt interes îl
surclasează per cel dintâi.
Sancţiunea nerespectării clauzei de inalienabilitate este nulitatea relativă a actului prin
care s-a realizat încălcarea, la cererea celui în interesul căruia a fost stipulată clauza, cu condiţia
ca actul din care s-a născut să fie opozabil terţilor în condiţiile legii. În cazul bunurilor mobile
însă buna-credinţă a cumpărătorului este suficientă pentru a-i asigura acestuia păstrarea bunului
(art. 1909 C. civ.)

48. Clientela civilă ca obiect al vânzării. O problemă aparte este aceea a cesibilităţii sau
incesibilităţii clientelei civile (ataşate unei persoane care exercită o profesiune liberală: avocat,
notar, medic etc.).
În mod tradiţional, spre deosebire de clientela comercială, considerată a fi un bun „în
comerţ” datorită faptului că ceea ce o reuneşte în jurul unui comerciant (fireşte, prin liberă
alegere) sunt bunurile făcând parte din fondul de comerţ al acestuia, putând fi cesionată odată cu
fondul respectiv, clientela civilă, considerată a fi strict ataşată persoanei profesionistului liberal,
mai exact, încrederii pe care o au în calităţile personale ale acestuia, iar nu bunurilor pe care le
utilizează pentru exercitarea profesiei, a fost considerată a fi „în afara comerţului”, calităţile
personale fiind incesibile.
În timp, deşi principiul a fost în continuare recunoscut şi reiterat, s-a admis că un
practician al unei profesii liberale poate valabil contracta cu o altă persoană (fireşte, îndreptăţită
să exercite profesia respectivă), contra unui preţ, obligaţia de a nu o concura şi de a o prezenta
clienţilor săi, cu recomandarea de a transpune asupra acesteia încrederea pe care i-au acordat-o
până atunci contract considerat aleatoriu, dat fiind că prezentarea nu-i obligă pe clienţi cu nimic,
28

aceştia păstrându-şi libertatea discreţionară de a face o altă alegere, astfel încât cesionarul se
poate vedea în situaţia să nu poată culege nici un beneficiu de pe urma cesiunii.
Chiar dacă, în sine, soluţia a fost aprobată ca realistă din punct de vedere economic,
motivarea ei a fost considerată juridic incoerentă de unii autori (fiind dificil ca, în acelaşi timp, să
se respingă ideea cesibilităţii clientelei, dar să se aprobe pe cale ocolită un rezultat similar), iar de
alţii „ipocrită”. În acest context, a început să câştige treptat teren ideea patrimonialităţii clientelei,
tot mai mulţi autori vorbind deschis despre aceasta, iar în final Casaţia franceză pronunţând o
decizie remarcată şi intens comentată, deschizătoare de drumuri în acest sens.
O precizare se impune. Prin recunoaşterea patrimonialităţii clientelei civile şi a
cesibilităţii acesteia, ca şi în cazul clientelei comerciale, fireşte, nu se înţelege în nici un fel
reificarea unei „colectivităţi de bărbaţi şi femei”, cum se exprima R. Savatier, oamenii ─ nici ca
indivizi, nici ca grup ─ neputând fi în nici un fel obiect al vreunei cesiuni şi nici îngrădiţi în
vreun fel în dreptul de liberă alegere a prestatorului preferat, ci despre mijloacele şi condiţiile
create de cedent (inclusiv forţa de muncă utilizată) pentru atragerea şi menţinerea clientelei, care
devin astfel bun susceptibil de a fi apropriat şi cesionat.

Secţiunea 4 ─ LUCRUL SĂ APARŢINĂ VÂNZĂTORULUI


49. Principiul potrivit căruia nimeni nu poate vinde decât ceea ce îi aparţine. Nimic nu
pare mai evident şi de bun simţ decât faptul că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi
decât are el însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet) sau, altfel spus,
că nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).
Cu toate acestea, există destule situaţii în care vânzarea se încheie cu privire la un lucru
care nu aparţine vânzătorului. Despre vânzarea lucrului altuia discutăm doar în cazul în care
obiectul vânzării este un lucru cert (sau unul asimilat, cum este cazul vânzării în bloc), iar părţile
nu au convenit ca acesta să fie achiziţionat sau confecţionat ulterior de vânzător şi înstrăinat
cumpărătorului, caz în care, evident, este vorba despre vânzarea unui bun viitor pe deplin
valabilă (art. 965 alin. 1 C. civ.).
Întrucât vânzarea nu se confundă cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, o
vânzare fermă în cugetul părţilor nu poate fi „descalificată” în promisiune de către instanţa de
judecată sub cuvânt de interpretare a contractului, conversiunea nefiind posibilă decât în limitele
voinţei reale a părţilor. Cu alte cuvinte, o vânzare fermă concepută de părţi ca atare, când se
constată că vânzătorul nu era proprietar al lucrului la data încheierii contractului, nu poate fi
automat considerată prin conversiune ca fiind promisiune.
Vânzarea lucrului altuia poate avea loc în situaţii din cele mai diverse, de la cele care
întrunesc elementele constitutive ale unor fapte infracţionale (furt, abuz de încredere etc.), fiind
făcute cu intenţie dolosivă sau frauduloasă din partea vânzătorului sau atât din partea
vânzătorului, cât şi din partea cumpărătorului, până la cele în care părţile sunt inocente,
contractând la un moment la care vânzătorul are un titlu de proprietate (drept) asupra lucrului
vândut, dar care ulterior este desfiinţat (rezoluţionat sau anulat) cu efecte retroactive.

50. Vânzarea la termen sau condiţională Dacă prin voinţa părţilor, în cazul bunurilor
individual determinate, transferul proprietăţii este amânat la un alt moment decât acela al
realizării acordului de voinţe, lucru posibil întrucât dispoziţiile art. 971 şi 1295 alin. 1 C. civ. nu
29

sunt decât supletive, vânzarea va fi a lucrului altuia după cum la acest moment bunul se află sau
nu în patrimoniul vânzătorului.
Astfel, în cazul unei vânzări afectate de o condiţie suspensivă, proprietatea nu se transferă
la cumpărător la data acordului de voinţe, ci la data a îndeplinirii ei, dar cu efecte de la momentul
acordului de voinţe.
Cel care deţine un drept sub condiţie suspensivă poate să îl înstrăineze sub aceeaşi
condiţie, caz în care nu este vorba de vânzarea lucrului altuia dacă dobânditorul cunoaşte acest
lucru şi totuşi cumpără (este vorba despre o vânzare aleatorie). Dacă însă cumpărătorului i se
ascunde existenţa condiţiei, iar aceasta nu se îndeplineşte, vânzarea este a lucrului altuia prin
efectul retroactiv al condiţiei.
În cazul vânzării sub condiţie rezolutorie, de asemenea, vânzarea este valabilă, dar atunci
când existenţa condiţiei îi este ascunsă cumpărătorului, iar aceasta se îndeplineşte, dreptul
dobândit de el fiind desfiinţat, efectul relativ al acesteia face ca vânzarea să fie a lucrului altuia
Vânzarea afectată de un termen suspensiv în privinţa transferului proprietăţii face ca
acesta, prin derogare de la regula transferului solo consensu, să nu se poată realiza la momentul
acordului de voinţe, ci doar la împlinirea lui, cu efecte pentru viitor (ex nunc), nu de la data
acordului de voinţe cum se întâmplă în cazul condiţiei suspensive. Dacă, prin ipoteză, vânzătorul
nu este proprietar al lucrului la momentul încheierii contractului, dar devine ulterior până la
împlinirea termenului (indiferent dacă părţile au făcut o proiecţie în acest sens sau nu), vânzarea
este valabilă şi îşi produce efectele fireşti. Când însă la momentul împlinirii termenului vânzarea
nu îşi poate produce efectele întrucât vânzătorul nu este prorietar (fie întrucât nu a fost niciodată,
fie întrucât a pierdut proprietatea între timp), vânzarea este a lucrului altuia.

51. Vânzarea bunurilor de gen. În cazul bunurilor de gen, vânzarea este valabilă chiar
dacă la momentul acordului de voinţe vânzătorul nu are în patrimoniu bunuri de natura celor cu
privire la care a contractat cu cumpărătorul, până la data individualizării acestora prin numărare,
cântărire sau măsurare având posibilitatea să şi le procure. Vânzările comerciale, fiind prin esenţa
lor intermedieri speculative asupra unor asemenea bunuri, se includ în această categorie.

52. Sancţiunea vânzării lucrului altuia ─ nulitatea relativă. Redactorii Codului civil
francez, pentru a marca net faptul că spre deosebire de dreptul roman, potrivit căruia vânzarea
consensuală era doar un act creator al unei obligaţii de a transfera proprietatea (jus ad rem), a
cărei executare presupunea îndeplinirea unui alt act, de astă dată formal (jus in rem) (supra nr.
12), ceea ce însemna că vânzătorul nu trebuia să fie proprietar al lucrului vândut la momentul
încheierii contractului, au conceput vânzarea ca pe un act translativ de proprietate prin ea însăşi
solo consensu, aşa cum rezultă de altfel din dispoziţiile art. 1138 şi 1583 C. civ. francez (971 şi
1295 alin. 1 C. civ. român) (supra nr. 18), stipulând ca atare nulitatea vânzării lucrului altuia prin
dispoziţiile art. 1599 C. civ., ceea ce înseamnă că vânzătorul trebuie să fie proprietar al lucrului
vândut la data acordului de voinţe. După unele controverse, doctrina şi jurisprudenţa au căzut de
acord asupra caracterului relativ al nulităţii prevăzute la art. 1599 C. civ. francez.
Codul civil român nu a preluat dispoziţiile art. 1599 din C. civ. francez, fapt care a dat
naştere unor discuţii interminabile în doctrină şi oscilaţii ale practicii judiciare. Fără a intra în
detalii inutile, menţionăm doar că s-au conturat trei puncte de vedere. Potrivit unuia dintre
acestea, vânzarea lucrului altuia este nulă absolut pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului,
care a contractat pentru a deveni proprietar, lucru care nu este însă posibil deoarece vânzătorul nu
poate să îi transmită ce nu îi aparţine.
30

Un alt punct de vedere este cel potrivit căruia vânzarea lucrului altuia este anulabilă (nulă
relativ) pentru eroare, fie întrucât cumpărătorul s-a înşelat asupra substanţei lucrului, socotind că
este proprietatea vânzătorului, fie întrucât s-a înşelat asupra persoanei vânzătorului, socotind că
este proprietar al lucrului.
În sfârşit, alţii susţin că vânzarea lucrului altuia este valabilă (neafectată de cauze de
nulitate absolută sau relativă), fiind doar rezolubilă pe temeiul dispoziţiilor art. 1020, 1021 C.
civ. la cererea cumpărătorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de a transfera proprietatea lucrului
din partea vânzătorului.
Realitatea este că dreptul nostru, deşi nu a reluat dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez, este
construit pe aceleaşi principii, iar vânzarea şi în dreptul nostru este neîndoielnic translativă de
proprietate (supra nr. 18). Prin urmare, chiar fără text expres, sancţiunea vânzării lucrului altuia
trebuie să fie şi în dreptul nostru aceea a nulităţii relative, dar nu pe considerente de eroare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât toate soluţiile susţinute astăzi în dreptul nostru (inclusiv cea a
nulităţii relative pentru eroare-viciu de consimţământ) au fost rând pe rând susţinute la vremea
lor în doctrina franceză şi tot astfel abandonate, soluţii mult mai ingenioase şi mai pertinente
fiind descoperite între timp. Nu ne rămâne decât să le cunoaştem şi să le punem în valoare.
Oricum, cert este că practica noastră judiciară promovează cu oarecare consecvenţă
soluţia nulităţii relative a vânzării lucrului altuia.

53. Inconvenientele soluţiilor avansate în dreptul nostru. Înainte de a analiza


fundamentul anulabilităţii vânzării lucrului altuia, se cuvin a fi prezentate pe scurt
inconvenientele soluţiilor susţinute la ora actuală în doctrina noastră.
Teza nulităţii absolute pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului este vulnerabilă în
primul rând pentru inconsecvenţă, căci nu ţinea seama de faptul că lipsa cauzei, element
subiectiv, îşi are izvorul în lipsa obiectului, a prestaţiei vânzătorului, care, nefiind proprietar al
lucrului, nu poate transmite proprietatea acestuia. Aşadar, în acest caz, nu numai lipsa cauzei
atrage nulitatea ci şi lipsa obiectului prestaţiei vânzătorului. Dar a admite lucrul acesta înseamnă
a admite implicit că acţiunea în nulitate este nu numai la dispoziţia cumpărătorului, ci şi a
vânzătorului şi adevăratului proprietar, lucru care însă nu a fost admis niciodată. Pe de altă parte,
aşa cum vom vedea mai jos (infra nr. 54), doctrina modernă, contrar celei clasice, promovează
soluţia potrivit căreia sancţiunea cea mai adecvată lipsei obiectului sau lipsei cauzei este nulitatea
relativă, iar nu cea absolută.
Soluţia nulităţii absolute este prea drastică şi lipsită de supleţe, fără posibilitatea de
nuanţare şi adaptare a ei în funcţie de situaţiile susceptibile a se ivi. Astfel, pe de o parte,
vânzarea lucrului altuia ar fi nulă în toate situaţiile, iar sancţiunea ar putea fi invocată de orice
persoană interesată (inclusiv vânzătorul şi adevăratul proprietar) oricând, acţiunea în nulitate
absolută fiind impresriptibilă, iar pe de altă parte contractul nu ar putea fi confirmat, chiar dacă
între timp vânzătorul ar dobândi proprietatea lucrului şi ar putea-o transmite cumpărătorului.
Teza nulităţii relative pentru eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului sau
asupra calităţilor substanţiale ale lucrului vândut, susţinută la un moment dat şi de doctrina
clasică franceză, a fost abandonată de ceva timp în Franţa întrucât, aşa cum rezultă fără echivoc
din dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez, nulitatea la care face referire textul survine şi în cazul în
care cumpărătorul cunoaşte faptul că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, eroarea
fiind astfel exclusă, singura consecinţă fiind doar că, spre deosebire de cumpărătorul care ignoră
acest lucru, dobânditorul nu poate cere şi daune-interese, fără însă a i se răpi posibilitatea de a
cere şi el anularea.
31

Teza rezolubilităţii vânzării lucrului altuia, pe care am susţinut-o şi noi, dar de care
astăzi, în urma unei analize mai documentate, ne delimităm, nu poate fi acceptată decât dacă se
admite că vânzarea dă naştere unei obligaţii de a transfera proprietatea (dare) din partea
vânzătorului; or, vânzarea fiind translativă de proprietate, „transferul proprietăţii este un efect
pur legal al contractului şi nu al executării unei obligaţii”. Chiar şi în cazul când părţile amână
prin voinţa lor transferul proprietăţii la o altă dată decât cea a încheierii contractului, acest
transfer se va realiza tot automat (după caz, la momentul împlinirii termenului, a condiţiei, a
plăţii preţului etc.), producându-se „de plin drept, în pofida diversităţii… evenimentelor de
natură a declanşa acest efect”, motiv pentru care, într-adevăr, „este imposibil de a spune despre
un fapt care se produce de plin drept că ar corespunde unei obligaţii apăsând asupra unei
părţi”. Vânzarea dă naştere doar obligaţiei de predare a lucrului vândut, care este însă una de a
face (art. 1314 şi următ. C. civ.), iar nu de a da, subsecventă transferului proprietăţii.

54. Fundamentul anulabilităţii vânzării lucrului altuia. Dacă aşa cum am văzut mai
sus (supra nr. 40), lipsa dreptului vânzătorului asupra lucrului vândut echivalează cu situaţia
când lucrul este pierit în întregime la data încheierii contractului, atunci, pentru identitate de
raţiune, trebuie să conchidem că „vinderea este nulă” (art. 1311 C. civ.) şi în cazul vânzării
lucrului altuia. Dacă în doctrina clasică nulitatea prevăzută la art. 1311 C. civ. era considerată
absolută (pentru lipsa obiectului prestaţiei vânzătorului şi lipsa cauzei prestaţiei cumpărătorului),
în doctrina modernă această nulitate este tot mai insistent considerată a fi relativă întrucât este
una de protecţie a unui interes particular (în acest caz, al cumpărătorului), iar nu de protecţie a
unui interes general (supra nr. 40). Aşa cum s-a remarcat, „este conform exigenţelor justiţiei
comutative de a face din existenţa unei contraprestaţii condiţia angajamentului…; absenţei
cauzei i se ataşează astfel o injustiţie, dar a cărei victimă este doar o parte”, astfel, singură
această din urmă parte trebuie să fie îndreptăţită la criticarea actului (invocarea nulitatăţii).
Că vânzarea lucrului altuia nu este valabilă rezultă şi din dispoziţiile art. 1095 alin. 1, care
precizează că plata, în general (inclusiv transferul proprietăţii), „ca să fie valabilă, trebuie să fie
făcută de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”. Sintagma „proprietarul
capabil” din textul citat, neîndoielnic, nu se referă doar de capacitatea (de folosinţă sau de
exerciţiu) de a înstrăina, ci şi la calitatea de proprietar a vânzătorului, din moment ce alin. 2 al
aceluiaşi text de lege precizează că, prin excepţie, când este vorba de „plata unei sume de bani,
sau altor lucruri ce se consumă prin întrebuinţare” aceasta rămâne valabilă dacă creditorul a fost
de bună-credinţă, „deşi plata s-a făcut de o persoană ce nu era proprietar sau care nu era
capabilă de a înstrăina”, regula per a contrario fiind cea enunţată la alin. 1, adică plata făcută de
un neproprietar nu este valabilă.
Aşadar, chiar dacă dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez nu au fost preluate de legiuitorul
român, soluţia vânzării lucrului altuia este tot cea a nulităţii relative pronunţate la cererea
cumpărătorului, principiile ambelor reglementări fiind fără îndoială identice în această privinţă.
Avantajul admisibilităţii acţiunii în anulare în cazul vânzării lucrului altuia în raport cu
garanţia vânzătorului pentru evicţiune este că poate fi cerută de cumpărător înainte de a fi suferit
vreo evicţiune, aşadar în stadiul în care tulburarea specifică evicţiunii este doar un risc potenţial,
garanţia nefiind încă funcţională.

55. Regimul juridic al nulităţii. Nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi
invocată doar de cumpărător, care o poate face atât pe cale de acţiune, în termen de 3 ani de la
data când a aflat sau trebuia să afle că bunul nu aparţinea vânzătorului la data vânzării, cât şi pe
32

cale de excepţie, la cerea vânzătorului de executare a contractului (plată a preţului), invocând


excepţia nulităţii relative a vânzării.
În ceea ce îl priveşte, vânzătorul, indiferent dacă a fost de bună-credinţă (ignorând că nu
este proprietarul lucrului vândut) sau nu, nu poate cere anularea nici pe cale de acţiune, nici pe
cale de excepţie, nici direct, nici prin creditorii săi (pe cale oblică); fiind ţinut să garanteze
cumpărătorului liniştita posesiune a lucrului vândut, adică să-l garanteze pentru evicţiune(art.
1336 pct. 1 C. civ.), vânzătorul nu ar putea provoca el însuşi evicţiunea (pierderea dreptului)
cumpărătorului în favoarea terţului adevărat proprietar, acţiunea lui fiind în acest caz şi lipsită de
interes în ceea ce îl priveşte.
Nulitatea se acoperă dacă înainte de pronunţarea ei de către instanţa de judecată
vânzătorul devine într-un fel oarecare (prin contract, moştenire, uzucapiune etc.) proprietar al
lucrului vândut (lucru care nu ar fi posibil dacă nulitatea ar fi absolută) ori dacă adevăratul
proprietar ratifică vânzarea
Faptul că la data vânzării cumpărătorul a fost de bună-credinţă sau nu, ignorând sau nu că
lucrul nu aparţine vânzătorului, este indiferent din punctul de vedere al anulabilităţii vânzării,
singura diferenţă fiind că cel dintâi (cumpărătorul de bună-credinţă) poate cere nu numai
restituirea preţului, ci şi daune-interese, în timp ce cel de al doilea (cumpărătorul de rea-credinţă)
nu poate cere decât restituirea preţului, nu şi daune-interese.

56. Situaţia adevăratului proprietar. În ceea ce îl priveşte pe adevăratul proprietar,


încheierea contractului de vânzare a lucrului său de către vânzătorul neproprietar este un act care,
în principiu, nu îl poate afecta cu nimic. Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 973, „convenţiile
n-au efecte decât între părţile contractante”. Textul citat reproduce (ce e drept, trunchiat, spre
deosebire de textul corespunzător din Codul civil francez ─ art. 1165, care adaugă că „ele nu pot
dăuna terţilor şi nu le pot profita decât în cazurile prevăzute de art. 1121), principiul consacrat de
adagiul latin res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (actele încheiate de
unii nu pot nici dăuna, nici profita altora).
Aşa cum cu deplin temei a reţinut Curtea Supremă de Justiţie într-o decizie de speţă,
„dacă înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul bunului ─
individual determinat ─ şi un terţ în calitate de cumpărător, bunul respectiv nu iese din
patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de dreptul său”.
Cu alte cuvinte, vânzarea lucrului altuia este un act care nu poate să-l priveze pe
adevăratul proprietar în nici un fel de dreptul său, iar ca proprietar al bunului acesta poate să îl
revendice de la „cumpărător” (persoana care a contractat cu vânzătorul neproprietar), actul de
vânzare, faţă de care este terţ, neobligându-l la vreo prestaţie.
Decurgând direct din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia, exercitarea
acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar nu este condiţionată în nici un fel de anularea
actului de vânzare a bunului său de către vânzătorul-neproprietar. Cu alte cuvinte, între vânzător
şi cumpărător contractul poate rămâne în fiinţă (dacă cumpărătorul nu solicită anularea), fără ca
aceasta să afecteze în vreun fel admiterea acţiunii în revendicare a acestuia contra celui care
deţine bunul său fără drept, contractul încheiat cu vânzătorul neproprietar neputându-l nici
expropria pe adevăratul proprietar, nici conferi vreun drept cumpărătorului.
În practica noastră judiciară şi în doctrină pare a exista totuşi o oarecare confuzie, în
sensul că, în cazul vânzării lucrului altuia, în loc să se pună simplu şi direct problema
inopozabilităţii vânzării, a recunoaşterii dreptului adevăratului proprietar şi a predării bunului
deţinut fără drept de cumpărătorul care a contractat cu vânzătorul neproprietar, se invocă
principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis solicitându-se mai întâi constatarea
33

nevalabilităţii titlului vânzătorului, iar apoi, pe baza principiului mai sus evocat, desfiinţarea
titlului subsecvent, adică a vânzării lucrului altuia, şi în final restituirea bunului adevăratului
proprietar. Asemenea acţiuni sunt însă cel mai adesea sortite eşecului, căci dacă cumpărătorul
subsecvent este de bună-credinţă ─ lucru care se prezumă până la proba contrară (care este greu
de făcut şi care trebuie administrată de adevăratul proprietar reclamant) ─, se refuză în mod
constant desfiinţarea actului subsecvent (a vânzării făcute de neproprietar), astfel încât cel care
triumfă este cumpărătorul, iar nu adevăratul proprietar. Doar dacă se face dovada relei-credinţe a
cumpărătorului vânzarea lucrului altuia este nulă pentru cauză ilicită sau, mai exact, pentru
fraudă în dauna intereselor adevăratului proprietar.
Trebuie spus foarte limpede că adevăratul proprietar nu are nevoie câtuşi de puţin
pentru a obţine câştig de cauză în faţa cumpărătorului ─ aşa cum este firesc din toate punctele de
vedere (etic, moral, juridic) ─ care a contractat cu un vânzător neproprietar să obţină desfiinţarea
vânzării lucrului său făcută fără să fi consimţit la aceasta, căci, conform principiului res inter
alios acta… consacrat de art. 973 C. civ., acest contract este un izvor de norme private obligatorii
pentru părţile contractante, dar care pe el nu îl obligă la altceva decât o simplă „pasivitate
respectuoasă” deci, în ceea ce priveşte proprietatea sa lipsit de efecte, ca şi când nu ar exista,
indiferent dacă cumpărătorul invocă sau nu faţă de vânzătorul neproprietar nulitatea relativă a
vânzării şi indiferent dacă cumpărătorul a fost sau nu de bună-credinţă la data încheierii
contractului. Cu alte cuvinte, una este din punct de vedere juridic situaţia dintre vânzătorul şi
cumpărătorul lucrului altuia (între care vânzarea este obligatorie, dar susceptibilă de a fi anulată
la cererea cumpărătorului) şi alta situaţia dintre aceştia, pe de o parte, şi adevăratul proprietar, pe
de altă parte, faţă de acesta din urmă vânzarea fiind în principiu inaptă aşadar să-i afecteze
dreptul de proprietate (să îl exproprieze) şi, deci, să îl lipsească de acţiunea în revendicare
întemeiată pe dreptul său real opozabil erga omnes (inclusiv cumpărătorului) care rămâne intact.
În cadrul acţiunii în revendicare problema care se pune este aceea a comparării celor
două titluri: unul, cel al adevăratului proprietar fiind chiar prin ipoteză preferabil întrucât provine
de la un proprietar al cărui titlu nu este pus sub semnul îndoielii, iar cel al terţului subdobânditor
provenind de la o altă persoană care însă chiar prin ipoteză nu este proprietara lucrului (de aceea
discutăm despre vânzarea lucrului altuia). Acest din urmă titlu este aşadar „mai puţin
caracterizat” (mai puţin preferabil decât cel dintâi), iar aceasta nu atât pentru că este inopozabil,
„ci pentru că nu a ajuns să fie eficace inter partes”, în discuţie fiind deci lipsa însuşi a dreptului
substanţial (de proprietate) al terţului subdobânditor, care, evident, nu poate dobândi de la
vânzător mai multe drepturi decât are.

57. Înstrăinarea unui bun indiviz de către un singur coindivizar, fără acordul
celorlalţi. Neîndoielnic că în cazul când proprietatea unui bun aparţine mai multor coproprietari
(în cote indivize), iar nu unuei singure persoane, fiecare dintre coindivizari poate să vândă în
întregime sau doar în parte cota sa ideală cui şi când doreşte, fără acordul celorlalţi coindivizari,
dar, în principiu, nici unul dintre aceştia nu poate vinde bunul în întregime (sau o cotă mai mare
decât partea sa) fără acordul tuturor celorlalţi coindivizari, conform regulii unanimităţii.
Problema care se pune este aceea a consecinţelor juridice ale vânzării unui bun indiviz de
către un singur coindivizar, fără acordul celorlalţi.
Vânzarea menţionată ar putea fi considerată ca valabilă în ceea ce priveşte cota-parte
aparţinând vânzătorului şi anulabilă în ceea ce priveşte cotele părţi aparţinând celorlaţi
coindivizari. Inconvenientul unei asemenea soluţii este acela că nu ar putea fi aplicată decât dacă
s-ar putea dovedi că părţile contractante, în cunoştinţă de cauză asupra situaţiei juridice a
34

bunului, au privit obiectul contractului ca divizibil de această manieră, iar nu şi atunci când l-au
privit ca indivizibil.
În dreptul nostru, soluţia care s-a impus, fiind acceptată până de curând de toată lumea,
este în sensul că vânzarea este valabilă dar este supusă condiţiei rezolutorii ca la partaj bunul să
cadă în lotul altui coinidivizar decât vânzătorul. Este teza clasică susţinută în dreptul francez.
Problema este însă că în dreptul francez această teză a fost ulterior viguros criticată întrucât, pe
de o parte, implică ideea inacceptabilă potrivit căreia coindivizarii ar fi până la partaj proprietari
sub condiţie, iar pe de altă parte, partajul este un eveniment viitor şi sigur, fiind privit de lege ca
o situaţie provizorie şi temporară (art. 728 C. civ.), iar nu unul nesigur cum presupune
evenimentul care constituie o adevărată condiţie.
În aceste condiţii, mai acceptabilă pare a fi soluţia potrivit căreia până la partaj oricare
dintre coindivizarii necontractanţi poate cere constatarea inopozabilităţii vânzării în ceea ce îl
priveşte, opunându-se în acest fel pe cale de excepţie unei eventuale acţiuni a cumpărătorului
pentru predarea lucrului vândut, ori, dacă bunul a ajuns în posesia cumpărătorului, acţionând
pentru revendicarea bunului de la terţul cumpărător. După partaj, dacă bunul este atribuit
coindivizarului înstrăinător, vânzarea se consolidează, iar dacă este atribuit unui alt coindivizar,
vânzarea este anulabilă la cererea terţului cumpărător întrucât este vorba de o vânzare a lucrului
altuia, prin efectul retroactiv al partajului, care urcă dincolo de data vânzării, coindivizarul
vânzător fiind în situaţia celui care a înstrăinat lucrul altuia.

58. Înstrăinarea unui bun devălmaş de un singur soţ, fără acordul celuilalt soţ.
Situaţia soţilor proprietari devălmaşi asupra bunurilor comune diferă de cea a coindivizarilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 1 şi 2 teza I C. fam, soţii administrează, folosesc şi
dispun împreună de bunurile comune, oricare dintre ei exercitând singur aceste drepturi este
presupus (prezumat) a avea şi acordul celuilalt. Regula este aşadar cea a existenţei unui mandat
tacit reciproc între soţi, care face ca vânzarea unui bun comun de către un singur soţ fără acordul
celuilalt să fie prezumată a fi făcută cu acordul celuilalt. Altfel spus, vânzarea unui bun comun de
un singur soţ, fără acordul expres al celuilalt, este valabilă, soţul contractant fiind prezumat a fi
contractat nu numai pentru el, ci şi în calitate de mandatar al celuilalt soţ, făcându-l şi pe acesta
vânzător. Prezumţia mandatului tacit dintre soţi este însă una relativă (juris tantum), care poate fi
combătută prin proba contrarie, soţul necontractant putând face dovada că s-a opus anterior
vânzării încheierii acesteia, aducând la cunoştinţa terţilor acest lucru. Dacă prezumţia mandatului
tacit este răsturnată, vânzarea este anulabilă la cererea soţului necontractant, cu excepţia cazului
în care până la judecarea acţiunii în anulare a intervenit, în condiţiile legii, partajul bunurilor
comune, iar bunul vândut a fost atribuit în deplină proprietate soţului contractant.
Prin excepţie, dat fiind că în cazul imobilelor comune nici o înstrăinare sau grevare nu se
poate face fără acordul expres şi prealabil al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam.),
vânzarea făcută de un singur soţ fără acordul celuilalt este anulabilă în întregime la cererea
soţului necontractant, iar nu doar în privinţa cotei reclamantului.

Capitolul II
PREŢUL
35

59. Preţul ─ element esenţial al vânzării. Aşa cum am văzut, din dispoziţiile art. 1294
C. civ. rezultă că transferul proprietăţii din partea vânzătorului are drept corelativ din partea
cumpărătorului preţul.
Vânzarea fiind un contract sinalagmatic, preţul constituie nu numai obiect al obligaţiei
cumpărătorului, ci şi cauza obligaţiei vânzătorului. În principiu, părţile au libertatea deplină de a
fixa preţul vânzării, fără însă ca acesta să fie neserios (derizoriu) (infra nr. 76), adică atât de
redus încât să nu poată constitui o cauză suficientă a transferului proprietăţii din partea
vânzătorului, caz în care fie operaţiunea trebuie recalificată în donaţie, dacă se demonstrează
existenţa intenţiei de a gratifica din partea vânzătorului (animus donandi), şi tratată juridic ca
atare (condiţii de fond, obligaţii de raport şi reducţiune), fie considerată nulă în caz contrar, adică
lipsită de orice efecte juridice. Aşadar, nu este suficient ca părţile să fi dorit subiectiv vânzarea,
fiind necesar şi ca prestaţia vânzătorului să aibă o cauză ─ preţul, care să constituie cotraprestaţia
(echivalentul) transferului proprietăţii.
Pentru ca vânzarea să ia naştere în mod valabil este suficient acordul de voinţe al părţilor
asupra lucrului vândut şi asupra preţului, modalitatea de plată a acestuia fiind un element
secundar în privinţa căruia dacă părţile nu au convenit expres se aplică dispoziţiile supletive ale
art. 1362 C. civ., conform căruia „cumpărătorul este dator a plăti la locul şi timpul în care se va
face predarea lucrului”.
Spre deosebire de alte contracte, în cazul cărora instanţa de judecată întemeindu-se pe
voinţa prezumată a părţilor poate stabili întinderea prestaţiei în bani a uneia dintre ele, pe care
acestea nu au fixat-o ele însele, cum este cazul unei indemnizaţii de ocupare a unui imobil
echivalente chiriei ori a preţului lucrărilor efectuate de un antreprenor, sau chiar să controleze
preţul fixat de părţi (mandat, antrepriză), în cazul vânzării acest lucru nu este permis, preţul
putând fi stabilit numai prin acordul părţilor, nu şi pe cale judecătorească. Prin aceasta, Codul
civil francez şi codurile care s-au inspirat din acesta diferă de sistemele de drept care consideră
vânzarea valabilă chiar dacă părţile nu au determinat preţul, cumpărătorul urmând a plăti un preţ
considerat a fi rezonabil.
Odată stabilit de părţi, preţul nu pote fi nici ajustat (redus) de instanţă pentru neexecutarea
unor obligaţii din partea vânzătorului.
În concepţia clasică, lipsa preţului atrage nulitatea absolută a vânzării pe considerentul
lipsei unui element esenţial, neputând fi acoperită prin confirmare sau ratificare, dar în dreptul
modern lucrurile sunt privite mai nuanţat (infra nr. 71).

60. Planul expunerii. Pentru a fi valabil preţul trebuie să fie stabilit în bani (Secţiunea 1),
să fie determinat sau determinabil (Secţiunea 2) şi să fie real sau serios (Secţiunea 3).

Secţiunea 1 ─ PREŢUL TREBUIE SĂ FIE STABILIT ÎN BANI

61. Preţul ca element de valabilitate şi de calificare a contractului. Element


definitoriu al vânzării, preţul trebuie să fie stabilit în bani. Transferul de proprietate realizat, de
pildă, contra unui alt bun este un schimb (supra nr. 24), cel realizat contra îngrijirii
înstrăinătorului este un contract de întreţinere (supra nr. 25), iar cel realizat contra prestării unui
serviciu este un contract nenumit. Preţul este aşadar nu numai un element de validitate a vânzării,
ci şi unul de calificare (identificare) a contractului.
Faptul că preţul este un element de calificare a contractului de vânzare este ilustrat de
operaţiunea destul de răspândită prin care proprietarul unui teren dă dreptul unui constructor să-şi
36

ridice un edificiu pe terenul său primind în contrapartidă o parte din construcţie. Operaţiunea se
poate realiza fie prin transferul întregului teren în proprietatea constructorului, fie doar a unei
cote-părţi. În ambele cazuri însă, dacă actul încheiat între părţi stipulează un preţ, este vorba
despre vânzare: în primul caz, o dublă vânzare ─ prima, vânzarea unui teren, iar a doua, în sens
invers, vânzarea unei construcţii viitoare; în cel de al doilea caz, vânzarea unei cote-părţi din
teren, cu substituirea plăţii preţului stipulat în bani prin obligaţia de a ridica construcţia promisă,
principiul accesiunii făcând ca fiecare dintre cei doi coindivizari să dobândească în cote
corespunzătoare proprietatea construcţiei. Din contra, când părţile nu stipulează vreun preţ,
aceeaşi operaţiune juridică este calificată ca fiind un schimb în prima situaţie (teren contra
construcţie) şi contract nenumit în cea de a doua (teren contra ridicării construcţiei).

62. Plata în monedă naţională pe teritoriul României. În principiu, pe teritoriul


României, preţul trebuie să fie plătit în moneda naţională (lei). În practică au fost şi sunt
numeroase situaţiile în care părţile, pentru a se pune la adăpostul inflaţiei care a afectat mult timp
moneda naţională, stipulează preţul vânzării în valută (dolari americani, euro). Preţul astfel
stipulat nu afectează validitatea vânzării, dar când se pune problema executării silite a plăţii,
având în vedere prevederile legale mai sus evocate, vânzarea silită a bunurilor debitorului se va
face în lei, iar plata creditorului se va face în această monedă având în vedere cursul zilei anunţat
de Banca Naţională a României la valuta stipulată în contract.

63. Prestaţia cumpărătorului nu trebuie stipulată şi executată exclusiv şi neapărat în


bani. Dacă preţul vânzării trebuie stabilit în bani, acesta nu trebuie să fie însă şi exclusiv, fiind
posibil ca prestaţia cumpărătorului să fie stabilită parte în bani, parte într-o altă prestaţie (de a
face sau de a da un alt bun), cu condiţia ca acestea din urmă să fie doar accesorii, iar nu
principale.
Plata preţului poate fi stipulată printr-o singură prestaţie din partea cumpărătorului sau în
rate.
Din punctul de vedere al validităţii vânzării, preţul odată stabilit în bani, este indiferentă
modalitatea plăţii efective a acestuia. Părţile pot să substituie chiar prin contractul de vânzare
plata în bani a preţului cu o altă prestaţie (dare în plată). Astfel, cu acordul vânzătorului,
acoperirea preţului poate fi făcută, de pildă, în produse agricole sau alte mărfuri. De asemenea,
plata preţului poate fi realizată fie prin compensare, atunci când cumpărătorul are o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă contra vânzătorului indiferent cu ce titlu, fie prin stingerea unei creanţe a unui
terţ contra vânzătorului prin preluarea acesteia de către cumpărător în contul preţului (delegaţie).
În fine, fireşte, prin acordul părţilor, darea în plată este oricând posibilă, vânzătorul acceptând
ulterior încheierii vânzării un alt lucru în locul preţului stipulat în contract

Secţiunea 2 ─ PREŢUL TREBUIE SĂ FIE DETERMINAT SAU


DETERMINABIL
64. Preţul vânzării trebuie să fie determinat sau determinabil, iar din acestă perspectivă
probelmele care se pun sunt cele referitoare la: cine anume fixează preţul? (§ 1), ce înseamnă preţ
determinat (§ 2) sau determinabil (§ 3), precum şi fixarea preţului în vânzarea internaţională de
mărfuri (§ 4)

§ 1 Cine fixează preţul?


37

65. Fixarea preţului aparţine părţilor. Art. 1303 C. civ. consacră principiul potrivit
căruia „preţul vânzării trebuie fie… determinat de părţi”. În lipsa acordului de voinţe al părţilor
asupra preţului, care este un element esenţial al vânzării, contractul nu poate lua naştere în mod
valabil. Instanţa de judecată nu se poate substitui părţilor şi să fixeze preţul atunci când
înţelegerea acestora asupra lui lipseşte ori este incompletă (de pildă, există acord asupra
acontului, dar nu şi asupra întregului preţ). De asemenea, în cazul vânzării unor bunuri de către o
regie autonomă unei persoane juridice de drept privat, preţul stabilit prin acordul de voinţe al
părţilor rămâne valabil chiar dacă în urma controlului exercitat de organele Curţii de Conturi la
vânzătoare s-a stabilit că preţul stabilit este inferior valorii reale a bunurilor vândute.
Dacă în contractele de furnizare de mărfuri de lungă durată este prevăzută o clauză de
renegociere a preţului pe parcursul executării contractului, dar acest lucru nu se realizează, s-a
decis că furnizorul nu poate impune unilateral beneficiarului un alt preţ decât cel convenit iniţial.
În principiu, soluţia este corectă, dar trebuie adăugat că atunci când lipsa renegocierii este
imputabilă uneia dintre părţile contractante, cel în culpă îi poate fi angajată responsabilitatea,
fiind obligat la daune-interese.

66. Fixarea preţului de către un terţ desemnat de părţi. Legea (art. 1304 C. civ.)
permite însă părţilor să convină ca preţul vânzării să fie cel care va fi stabilit de un terţ desemnat
de ele chiar prin contract, printr-o înţelegere ce se va realiza ulterior sau prin încredinţarea
sarcinii de a desemna această persoană instanţei de judecată. În acest caz preţul rezultă tot din
acordul părţilor, dar nu direct, ci prin intermediul celui desemnat de comun acord. Terţul
desemnat de părţi nu este un arbitru, vânzătorul şi cumpărătorul nefiind în situaţia de a soluţiona
un diferend, ci mai degrabă un mandatar comun însărcinat cu stabilirea preţului. De aceea, terţul
este obligat să respecte metodele de evaluare pe care părţile, eventual, i le-au fixat prin
înţelegerea lor, în caz contrar preţul nefiind valabil stabilit. De asemenea, terţul nu poate fi
revocat decât prin acordul părţilor care l-au desemnat, iar nu doar prin voinţa unilaterală a unuia
sau altuia dintre contractanţi (art. 969 C. civ.).
Poziţia terţului nu se identifică în nici un fel nici cu cea a unui expert judiciar, întrucât
numirea sa nu este condiţionată de această calitate, activitatea sa nu este supusă regulilor
expertizei judiciare, iar decizia sa este obligatorie atât pentru părţi, cât şi pentru instanţele de
judecată, nu doar consultativă cum se întâmplă în cazul expertizei judiciare.
Această practică este astăzi răspândită mai ales în cazul vânzării de părţi sociale sau
acţiuni la societăţile comerciale necotate la bursă, al căror preţ de piaţă nu este cunoscut.
Terţul desemnat trebuie să fie imparţial, nelegat prin interese de una sau alta dintre părţi.
Dacă terţul nu vrea sau nu poate stabili preţul, vânzarea nu poate lua naştere în mod
valabil.
Preţul stabilit de terţ este obligatoriu pentru părţi, cu excepţia cazului în care se
demonstrează că persoana desemnată a comis o „eroare grosieră”(de pildă, subevaluarea activelor
prin luarea drept bune a datelor din bilanţ, fără nici o verificare), situaţie în care vânzarea nu se
poate perfecta la preţul respectiv, acesta fiind considerat ca nefixat.
Culpa obişnuită a terţulul-mandatar în stabilirea preţului nu pune în discuţie
obligativitatea preţului (şi a vînzării) în raporturile dintre părţi, aşa cum se întâplă în cazul culpei
grosiere, dar poate duce la angajarea răspunderii acestuia conform regulilor de la mandat (art.
1540 C. civ.), vânzătorul având dreptul de a obţine de la el repararea prejudiciului constând în
diferenţa dintre preţul real şi cel subevaluat.
38

Conform dreptului comun, decizia terţului poate fi anulată şi în cazul în care acesta a fixat
preţul sub influenţa dolului sau a violenţei care s-au exercitat asupra lui.

§ 2 Preţul trebuie să fie determinat

67. Preţul este determinat dacă încă de la încheierea contractului acesta este stabilit într-o
anumită sumă de bani.
El poate rezulta din negocierea directă a părţilor, cum se întâmplă, de pildă, în cazul
vânzării unui imobil. În vânzările care au ca obiect mărfurile vândute cu bucata consumatorilor
preţul este fixat de comerciant, regulile concurenţei reglând cuantumul acestuia, cumpărătorul
având practic doar libertatea de a cumpăra sau nu, iar nu de a negocia preţul cu vânzătorul.
Cheltuielile vânzării (taxele de autentificare, taxele de timbru pentru realizarea publicităţii
imobiliare etc.) nu constituie un element al preţului, fiind puse de lege în sarcina cumpărătorului
dacă părţile nu convin altfel (art. 1305 C. civ.).
Pentru a fi valabil, în principiu, acordul de voinţe al părţilor trebuie să poarte asupra
bunului care formează obiectul vânzării şi a preţului acestuia, iar asupra elementelor accesorii
(ambalaj, transport, cheltuieli de instalare etc.) sau asupra modalităţii plăţii preţului numai dacă
părţile le-au avut în vedere şi pe acestea pe parcursul negocierilor ca o componentă a înţelegerii
lor.

§ 3 Preţul poate fi doar determinabil

68. Determinabilitatea preţului. Elemente de referinţă. Cu toate că în conformitate cu


dispoziţiile art. 1303 C. civ. preţul trebuie să fie determinat şi stabilit de părţi, nu este necesar ca
acesta să fie fixat de o manieră absolută, fiind admis de mult timp că preţul poate fi doar
determinabil, adică susceptibil de a fi determinat în viitor pe baza clauzelor contractului, prin
relaţie cu elemente care nu mai depind de voinţa uneia sau alteia dintre părţile contractante. De
pildă, preţul este determinabil când este vorba de vânzarea unor mărfuri la un termen mai
îndepărtat la preţul bursei din acel moment sau la preţul pieţei, dacă bunul care formează obiectul
contractului este tranzacţionat pe o piaţă organizată, precum şi atunci când preţul unei cantităţi de
vin este fixat în funcţie de gradele alcoolice conţinute, ori când preţul unei cantităţi de sfeclă de
zahăr fixat în funcţie de procentul de zaharuri conţinut, măsurătorile fiind făcute după încheierea
contractului.
Important este faptul ca preţul (elementele sale de determinare) să fie definitiv stabilit(e)
prin voinţa părţilor la data încheierii contractului, căci dacă pentru stabilirea acestuia este nevoie
de un acord de voinţe suplimentar, contractul nu este încă valabil format.
Că preţul poate fi doar determinabil rezultă chiar din dispoziţiile art. 1304 C. civ., care
prevăd că preţul vânzării poate fi stabilit de un terţ desemnat de părţi (supra nr. 66).

69. Elementele de determinare ulterioară a preţului trebuie să rezulte din contract.


Esenţial este ca elementele de determinare a preţului să fie stabilite prin contract şi să fie
suficiente pentru stabilirea ulterioară a acestuia. Astfel, preţul este nedeterminat când vânzarea s-
a făcut pe un preţ din care o parte urma să fie plătit la un termen ulterior în funcţie de un indice
de devalorizare neprecizat de părţi. De asemenea, este nedeterminat preţul stabilit prin referire la
„cel mai bun preţ”, „un preţ bun” sau la „un preţ de prieten”.
39

În schimb, a fost considerat valabil preţul acţiunilor unei societăţi comerciale ce urmau să
fie cumpărate în viitor în temeiul unei clauze numite earn out, conform căreia acesta depinde de
evoluţia rezultatelor şi a valorii reale a întreprinderii.
De asemenea, preţul este determinabil în cazul unui contract încheiat între concesionarul
unei mărci de automobile (comerciant independent de fabricant) şi un particular pe un preţ care
va fi acela al modelului anului respectiv, neapărut încă pe piaţă, urmând a fi fixat de fabricant,
terţ străin de contractul de vânzare respectiv.

70. Elementele de determinare ulterioară a preţului nu trebuie să depindă doar de


voinţa uneia dintre părţile contractante. Nu este suficient ca elementele de determinare a
preţului să rezulte din clauzele contractului (să fie fixate de părţi), ci este necesar şi ca acestea să
nu depindă exclusiv de voinţa uneia sau alteia dintre părţi.
Aşa, de exemplu, nu este valabilă vânzarea al cărei preţ este la dispoziţia cumpărătorului,
căruia i s-a conferit prin contract dreptul de a cumpăra pe un preţ la nivelul preţului ce îl va
obţine de la un terţ, pe care el îl poate alege liber, pentru înstrăinarea unui lucru care îi aparţine.
Tot astfel, preţul rămâne nedeterminat când părţile convin că acesta va fi cel pe care îl va factura
vânzătorul după voinţa lui la data livrării.

71. Preţul legat de rentabilitatea ulterioară a bunului. O situaţie aparte este aceea în
care preţul vânzării (sau o parte din acesta) este legat de rentabilitatea ulterioară a bunului vândut
(brevet de invenţie, clientelă, fond de comerţ sau părţi sociale). În acest caz, s-ar putea susţine că
elementul de determinare a preţului depinde de activitatea cumpărătorului şi că, deci, vânzătorul
este la dispoziţia cestuia.
Cu toate acestea, avându-se în vedere faptul că dobânditorul (cumpărătorul) nu are
interesul de a acţiona în sensul ca rentabilitatea bunului să fie cât mai scăzută pentru a plăti un
preţ cât mai mic, căci ar risca propria „sinucidere economică”, se consideră că preţul legat de
rentabilitatea lucrului vândut este valabil, fiind legat prin voinţa părţilor de un element aleatoriu,
iar nu de voinţa exclusivă a cumpărătorului.

72. Sancţiunea nedeterminării preţului. Prin tradiţie, sancţiunea nedeterminării preţului


în contractul de vânzare este considerată a fi nulitatea absolută pe considerentul că este vorba
despre lipsa unui element structural al contractului, vânzarea neputând fi ratificată sau
confirmată.
Mai recent însă, pornindu-se de la abordările mai noi ale teoriei nulităţilor, care
diferenţiază după natura interesului ocrotit şi de la faptul că în cazul analizat acesta este unul
particular, a câştigat teren ideea că nedeterminarea preţului este sancţionată cu nulitatea relativă.

§ 4 Preţul în vânzarea internaţională de mărfuri

73. Din dispoziţiile art. 14 din CVIM rezultă că preţul vânzării trebuie să fie determinat
sau determinabil, în timp ce din cele ale art. 55 pare să rezultă că preţul vânzării poate fi şi
nedeterminat, prezumându-se că părţile s-au înţeles să contracteze la preţul pieţei.
Contradicţia este rezultatul opoziţiei care există între sistemele de drept care impun
pentru naşterea valabilă a vânzării ca preţul să fie determinat sau determinabil (dreptul francez şi
dreptul român) şi sistemele de drept care nu impun acest lucru (dreptul SUA şi dreptul englez).
40

Impasul este însă numai aparent, căci CVIM nu reglementează condiţiile de validitate ale
vânzării, acestea fiind de resortul legii aplicabile contractului (art. 4 ), motiv pentru care dacă
legea menţionată ─ odată stabilită conform regulilor de drept internaţional privat ─ admite
validitatea vânzării fără ca preţul să fie determinat sau determinabil (cazul dreptului SUA şi al
dreptului englez), se aplică dispoziţiile art. 55 din Convenţie, iar în caz contrar nu (cazul
dreptului francez şi al dreptului român).

Secţiunea 3 ─ PREŢUL TREBUIE SĂ FIE REAL ŞI SERIOS


74. Pentru valabilitatea vânzării nu este suficient doar ca preţul să fie stabilit în bani şi să
fie determinat sau determinabil, fiind necesar şi ca acesta să fie real (nefictiv) (§ 1) şi serios (§ 2).
Preţul este nu numai un element esenţial al vânzării, ci şi cauza obligaţiei vânzătorului,
astfel încât dacă nu are existenţă reală întrucât este fictiv sau neserios, contractul nu mai poate fi
caracterizat ca vânzare, ci, eventual, ca donaţie (infra nr. 76).

§ 1 Preţul real

75. Preţul este real (adevărat) atunci când nu este fictiv sau simulat, adică stabilit doar de
formă, fie pentru a se crea aparenţa unei vânzări care în realitate nu există, părţile convenind în
secret că acesta nu trebuie plătit, caz în care este vorba despre o donaţie deghizată (A), fie pentru
a se disimula doar o parte din preţ (B).

A. DONAŢIA DEGHIZATĂ

76. În temeiul autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale, din diferite raţiuni


(familiale; de a îngreuna exercitarea acţiunii pauliene de către terţi etc.), părţile pot conveni
încheierea aparentă (de faţadă), simulată, a unei vânzări, cu înţelegerea ca transferul proprietăţii
să aibă loc fără ca preţul să fie plătit de „cumpărător”.
În principiu, simulaţia preţului nu este ilicită în sine, legea nesancţionând-o decât în mod
excepţional. O asemenea înţelegere este aşadar valabilă, dar întrucât se dovedeşte că preţul a fost
doar fictiv (inexistent), operaţiunea este nulă ca vânzare, dar valabilă ca donaţie deghizată, dacă
se dovedeşte existenţa intenţiei de a gratifica (animus donandi) din partea înstrăinătorului şi
întrunirea condiţiilor de fond ale donaţiei (capacitatea de a dispune şi de a primi; cauză licită şi
morală etc.). Nu se cere ca donaţia deghizată să întrunească cerinţa formei autentice impuse de
lege donaţiilor (art. 813 C. civ.), fiind considerată o excepţie de la aceasta.
Prin excepţie, art. 940 alin. 2 C. civ. sancţionează cu nulitatea „orice donaţie deghizată”
făcută între soţi în timpul căsătoriei întrucât acestea sunt considerate a fi făcute în scopul eludării
dispoziţiilor referitoare la protejarea copiilor din prima căsătorie dispunătorului faţă de
liberalităţile făcute soţului din căsătoria subsecventă (art. 939 C. civ.).
Conform dreptului comun aplicabil în materie (art. 1175 C. civ.), între părţi actul secret
este obligatoriu, pe când terţii, în funcţie de interesele pe care le au, se pot prevala fie de actul
aparent, ca şi când ar fi vorba de o vânzare reală, iar nu fictivă, fie de actul secret, făcând dovada
simulării acestuia.

B. DISIMULAREA PARŢIALĂ A PREŢULUI


41

77. Adesea, în practică, părţile disimulează preţul real al vânzării în scopul eludării plăţii
taxelor fiscale, de autentificare etc., trecând în contract un preţ mai mic decât cel real. În acest
caz nu se mai pune problema unui preţ care nu este plătit, deci a unei vânzări fictive (nereale), ci
a unei simulaţii prin stipularea în actul aparent a unui preţ mai mic decât preţului real care însă ,
spre deosebire de vânzarea fictivă, trebuie plătit în realitate.
În acest caz, conform dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 12/1998 privind taxele de timbru
pentru activitatea notarială, este nul atât actul aparent, cât şi actul secret, fiind vorba de o
simulaţie făcută în frauda legii (dispoziţiile legale imperative referitoare la taxele fiscale).

§ 2 Seriozitatea preţului

78. Preţul derizoriu (neserios) şi preţul lezionar. Cerinţa seriozităţii preţului rezultă din
dispoziţiile art. 1303 C. civ., fiind considerat ca atare preţul care nu este derizoriu sau vil
(neînsemnat).
Preţul este neserios sau derizoriu când valoarea lui este atât de disproporţionată în raport
cu valoarea lucrului vândut încât se poate considera că nu există. Cu alte cuvinte, spre deosebire
de preţul fictiv sau de preţul disimulat, care presupun ceva ascuns faţă de terţi, preţul derizoriu
este de regulă declarat de părţi ca atare şi cunoscut de cei interesaţi.
Vânzarea fiind un contract sinalagmatic şi comutativ, care presupune un anumit echilibru
între prestaţiile contractanţilor (supra nr. 17), preţul stabilit de părţi trebuie să reprezinte o cauză
suficientă a prestaţiei vânzătorului, fără însă a reclama o echivalenţă perfectă. Preţul nu depinde
strict de valoarea reală a bunului vândut, ci şi de subiectivismul părţilor, care se bucură de o
anumită libertate în stabilirea acestuia. Astfel, relaţiile apropiate sau de rudenie dintre părţi pot
justifica stabilirea unui preţ sub valoarea de circulaţie a bunului vândut, fără a se admite însă o
disproporţie prea mare între cele două elemente
În dreptul francez, spre deosebire de cel român, există texte de lege care reglementează în
cazul anumitor bunuri resciziunea (anularea) vânzării pentru leziune, adică pentru preţul mai mic
într-o anumită proporţie decât valoarea reală (venală) a lucrului vândut, fără ca acesta să fie
derizoriu.
Leziunea nefiind reglementată în dreptul nostru ca şi cauză de resciziune a vânzării, în
principiu, nu se poate cere anularea vânzării pe acest singur motiv, ci doar în condiţiile speciale
pe care le vom preciza mai jos (infra nr. 79).

79. Sancţionarea „pretoriană” a preţului lezionar în anumite situaţii. Aşa cum am


văzut, în dreptul nostru, leziunea nu constituie o cauză de sine stătătoare de resciziune (anulare) a
vânzării.
Cu toate acestea, practica judiciară şi doctrina din România, influenţate, probabil, de
soluţiile promovate în alte sisteme de drept, nu au rămas cu totul insensibile la leziune. Astfel, în
cazul în care disproporţia dintre preţul de vânzare şi preţul venal rezultă ca urmare a faptului că o
parte profită de neştiinţa, ignoranţa sau starea de constrângere celeilalte părţi, s-a conchis că este
vorba despre „o leziune care s-ar analiza într-o cauză imorală” care atrage nulitatea absolută a
convenţiei.
Fără îndoială că în astfel de situaţii leziunea trebuie sancţionată, însă nulitatea absolută
este excesivă şi inadecvată. Din moment ce în joc sunt doar interesele personale ale celui lezat,
nulitatea relativă ar fi sancţiunea cea mai potrivită, fiind pronunţată doar la cererea celui direct
afectat de leziune şi doar dacă este cerută în termen de trei ani de la data încheierii actului.
42

80. Vânzarea pe un preţ simbolic sau pe un „preţ negativ”. În practică sunt situaţii în
care preţul stipulat în contract este doar unul simbolic (un euro sau un leu). O asemenea
operaţiune poate avea semnificaţii diferite, în funcţie de circumstanţe (voinţa părţilor), putând fi
vorba de o vânzare nulă pentru neseriozitatea preţului, o liberalitate (donaţie deghizată), dacă se
dovedeşte intenţia de a gratifica, sau de un act cu titlu oneros (vânzare sau contract nenumit), caz
în care reprezintă o figură juridică originală. Această din urmă figură merită atenţie, dat fiind că a
fost şi este practicată şi în România în cadrul procesului de privatizare a întreprinderilor
nerentabile.
Dacă un preţ simbolic apare cel mai adesea ca un preţ neserios, care atrage nevalabilitatea
vânzării, acest lucru nu se întâmplă însă întotdeauna. Astfel, de pildă, într-un contract s-a stipulat
înstrăinarea unui teren în schimbul unui preţ simbolic şi a asumării de către dobânditor a
obligaţiei de a construi un centru ecvestru, caz în care contractul a fost considerat valabil, dar nu
ca vânzare, în lipsa contraprestaţiei monetare a dobânditorului, ci ca un contract nenumit. În
schimb, au fost considerate vânzări înstrăinarea unui castel pe un franc simbolic, costurile
ridicate de reparaţii şi întreţinere asumate de cumpărător justificând preţul, sau, în special,
înstrăinarea pe un euro simbolic a unei întreprinderi în dificultate sau a pachetului majoritar de
acţiuni la o asemenea societate, cu preluarea de către cumpărător a obligaţiei de plată a datoriilor
şi/sau a menţinerii angajaţilor, scutindu-l pe cedent de obligaţia de plată a indemnizaţiilor de
licenţiere a acestora.
Ceea ce este esenţial în cazul vânzării pe un preţ simbolic a unei întreprinderi în
dificultate este cauza angajamentului reciproc al părţilor, fiecare găsind un avantaj în acest tip de
contract, care are un marcat caracter aleatoriu pentru cumpărător întrucât există incertitudini în
privinţa reuşitei încercării de redresare a întreprinderii.
Ducându-se mai departe raţionamentul, se admite chiar că cesiunea unei întreprinderi
grevate de un pasiv care depăşeşte valoarea activului poate fi acompaniată de obligaţia cedentului
(vânzătorului) de a-l indemniza pe cesionar (cumpărător) cu diferenţa dintre cele două elemente,
caz în care se vorbeşte despre un „preţ negativ” (cel care plăteşte fiind vânzătorul, iar nu
cumpărătorul).

Subtitlul III
FORMAREA VÂNZĂRII
81. Planul expunerii. Analiza procesului de formare a contractului de vânzare impune
mai întâi prezentarea părţilor, adică a persoanelor care pot vinde şi cumpăra şi a cerinţelor pe
care trebuie să le întrunească acestea (Capitolul I), iar apoi a consimţământului (Capitolul II) şi a
formei (Capitolul III).

Capitolul I
PĂRŢILE CONTRACTANTE

82. Principiul libertăţii de a vinde şi de a cumpăra. Reluând dispoziţia de principiu


înscrisă la art. 949 C. civ., art. 1306 din acelaşi cod precizează că în materie de vânzare regula
este că „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”.
43

Corolar al autonomiei de voinţă, libertatea de a contracta sau de a nu contracta este un


principiu care derivă din dreptul la libertatea individuală şi libertatea comerţului pe care statul
trebuie să le garanteze conform Constituţiei (art. 134).
În considerarea principiului menţionat mai sus, nu se poate concepe privarea de o manieră
generală a unei persoane de dreptul de a vinde sau de a nu vinde, precum şi de dreptul de a-şi
alege liber cocontractantul, existând în schimb posibilitatea ca acestea să fie restricţionate în
anumite cazuri, fie prin lege, fie prin voinţa părţilor (prin încheierea unor acorduri de
aprovizionare sau distribuţie exclusive sau prin adoptarea unei clauze de inalienabilitate).

Secţiunea 1 ─ VÂNZĂTORUL

83. Principiul potrivit căruia oricine poate vinde. Aşa cum am văzut, conform
dispoziţiilor art. 1306 C. civ., regula este că „oricine poate vinde”, dar există şi excepţii care
rezultă fie din incapacităţile de a vinde prevăzute de lege (§ 1), fie din îngrădirea libertăţii de a
vinde în anumite situaţii (§ 2).

§ 1 Incapacităţile de a vinde

A. APLICAREA DREPTULUI COMUN

84. Întrucât constituie excepţii de la regula capacităţii, incapacităţile trebuie să fie expres
prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare (nesusceptibile de a fi extinse pe cale de
interpretare la alte situaţii decât cele anume prevăzute de lege).
Vânzarea este un act tipic de dispoziţie, motiv pentru care, potrivit dreptului comun,
contractul nu poate fi încheiat în mod valabil decât de persoanele cu deplină capacitate de
exerciţiu (toate persoanele majore nepuse sub interdicţie şi minorii care se căsătoresc ─ art. 8 din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice) sau, în cazul minorilor şi interzişilor
judecătoreşti, cu acordul reprezentanţilor legali şi al autorităţii tutelare (art. 105 şi 129 alin. 2 C.
fam.).

B. INCAPACITATEA SOŢILOR DE A-ŞI VINDE UNUL ALTUIA BUNURI ÎN TIMPUL


CĂSĂTORIEI

85. Reglementare legală. Art. 1307 alin. 1 C. civ. prevede că vânzarea între soţi în
timpul căsătoriei este prohibită, cu excepţia celor trei cazuri enumerate de acelaşi text de lege,
care au devenit însă inaplicabile odată cu abrogarea în dreptul nostru a regimului dotal prin
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridice.
Instituirea incapacităţii se justifica prin: necesitatea de a prezerva principiul imutabilităţii
regimurilor matrimoniale; necesitatea de a nu permite conturnarea principiului revocabilităţii
donaţiilor dintre soţi (art. 937 C. civ.) prin încheierea unei vânzări fictive; pentru a-i proteja pe
creditorii personali ai soţilor de fraudarea intereselor lor prin sustragerea unor bunuri de la
urmărire silită prin încheierea unor vânzări fictive; ideea că prin vânzări fictive, greu de probat,
44

soţii îi pot prejudicia pe moştenitorii lor legali (mai ales pe copiii dintr-o căsătorie anterioară). În
considerarea raţinilor care au justificat incapacitatea soţilor de a vinde, aceasta este evident una
de folosinţă, constituind o restricţie (îngrădire) a drepturilor soţilor.
Raţiunile care au stat la baza acestei reglementări sunt discutabile, legiuitorul francez
abrogând încă din 1985 textul corespunzător din Codul civil (art. 1595).

85 bis. Sancţiunea încălcării incapacităţii. Încălcarea prohibiţiei este sancţionată cu


nulitatea relativă, care poate fi invocată în termenul general de prescripţie de oricare dintre soţi,
precum şi de moştenitorii şi creditorii personali ai acestora, pentru anularea vânzării nefiind
necesară altă probă decât cea a încheierii contractului, nu şi a fraudării intereselor reclamantului.
Vânzarea nulă între soţi poate fi recalificată în donaţie deghizată dacă sunt întrunite
condiţiile cerute de lege, afară de cazul când este făcută în favoarea unui soţ dintro-o căsătorie
subsecventă, iar donatorul are copii dint-o căsătorie anterioară, situaţie în care legea prezumă
absolut că liberalitatea s-a făcut pentru a fraudarea drepturilor succesorale stabilite de art. 939 C.
civ. în favoarea copiilor din căsătoria anterioară, motiv pentru care art. 940 C. civ. declară nule în
mod expres orice asemenea donaţii.

§ 2 Îngrădirea libertăţii de a vinde

86. Principiul libertăţii de a contracta sau de a nu contracta, ori de a-şi alege liber
cocontractantul. Art. 481 C. civ. consacră regula potrivit căreia „nimeni nu poate fi silit a ceda
proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire”. Aşadar, proprietarul unui lucru nu poate fi obligat să consimtă la înstrăinarea
acestuia decât dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică. De aceea, de pildă, s-a judecat că în cazul în care un asociat cere
dizolvarea unei societăţi comerciale pentru neînţelegeri grave între el şi ceilalţi asociaţi, asociaţii
pârâţi nu pot cere exproprierea reclamantului de părţile sale sociale în favoarea lor, afară de cazul
în care o asemenea posibilitate a fost stipulată în actele constitutive ale societăţii cu stabilirea
preţului prin experţi.
De asemenea, în condiţiile prevăzute de lege, se poate proceda la vânzarea silită a
bunurilor mobile (art. 406 şi următ. C. pr. civ.) sau imobile (art. 488 şi următ. C. pr. civ.) ale
debitorului care nu-şi achită datoriile de bunăvoie.
Principiul rămâne însă cel potrivit căruia proprietarul unui lucru este liber să vândă sau să
nu vândă, precum şi să-şi aleagă cumpărătorul. De la această regulă există excepţii, afară de cele
evocate mai sus. Unele dintre acestea rezultă din dispoziţiile legii, aşa cum este cazul
comercianţilor, care au obligaţia legală de a vinde (A), al existenţei unui drept de preempţiune
(B) şi al retractului litigios (C). Altele pot rezulta din convenţia părţilor, cum este cazul clauzelor
de agrement (D).

A. OBLIGAŢIA LEGALĂ A COMERCIANŢILOR DE A VINDE

87. Dacă în raporturile juridice civile, afară de restricţiile prevăzute de lege, oricine poate
contracta cu oricine, iar cel care nu doreşte nu poate fi obligat la aceasta, în raporturile juridice
dintre comercianţi sau dintre comercianţi şi consumatori există o obligaţie legală de a contracta
cu orice solicitant, esenţa activităţii comerciale fiind tocmai cea de a oferi bunuri spre vânzare
publicului.
45

Într-adevăr, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 lit. k din Legea nr. 12/1990 privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite (republicată), constituie
contravenţie „refuzul nejustificat al vânzării” mărfurilor care sunt cuprinse în obiectul de
activitate al agentului economic. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 63 din OG nr. 99/2000
(modificată).
De asemenea, art.6 lit. a din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa, enumeră printre
practicile abuzive anticoncurenţiale (susceptibile de a fi comise de agenţii economici deţinând
poziţii dominante pe piaţa românească) „refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari”,
ceea ce, pe lângă sancţiunile specifice legii concurenţei, poate atrage şi răspunderea delictuală a
comerciantului contravenient faţă de cel refuzat.

B. DREPTUL DE PREEMPŢIUNE

88. Noţiune. Etimologic, preempţiunea provine din cuvintele latine pre, înainte, şi
emptio, vânzare.
În esenţă, preempţiunea este un drept de sorginte legală care, la preţ egal, conferă
preferinţă anumitor persoane faţă de altele la dobândirea unui bun atunci când proprietarul
acestuia se decide să-l vândă. Existenţa unui asemenea drept, care constituie o excepţie de la
regula potrivit căreia proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, face ca doar libertatea
proprietarului de a-şi alege liber cocontractantul să fie îngrădită, nu însă şi libertatea de a vinde la
preţul dorit sau pur şi simplu de a nu vinde.

89. Natură juridică. Cât priveşte natura sa juridică, după un îndelungat proces de
decantare, s-a demonstrat că acest drept nu este nici real, neconferind prerogative directe asupra
unui bun, nici de creanţă (personal), neconferid prerogative contra altuia, ci un drept potestativ,
care are ca obiect o abstracţiune ─ situaţia juridică născută ca urmare a înstrăinării bunului unui
terţ (altul decât titularul dreptului de preempţiune), pe care preemptorul, printr-un act unilateral,
după cum doreşte, fie o poate lăsa aşa cum este, neexercitând dreptul de preempţiune, fie o poate
desfiinţa, solicitând instanţei anularea actului care i-a nesocotit dreptul, ori, după caz, modifica,
substituindu-se în locul terţului cumpărător, eliminându-l din contract şi devenind proprietar al
bunului vândut în locul acestuia, părţile contractante (vânzătorul şi cumpărătorul) fiind obligate
să se supună oricăreia din aceste opţiuni.

90. Domeniu de aplicare. Preempţiunea subzistă doar în cazul în care este vorba despre
vânzarea proprietăţii unui bun (chiar şi numai a nudei proprietăţi) în privinţa căruia legea
instituie un asemenea drept, adică de o înstrăinare cu titlu oneros care nu are caracter intuitu
personae. Ea nu se aplică în cazul înstrăinărilor care au un asemenea caracter, cum este cazul
donaţiei şi al întreţinerii, ori cazul aportului într-o societate civilă sau comercială.
Schimbul este şi el un contract care nu este compatibil cu preempţiunea, din moment ce
aceasta se face întotdeauna în condiţii de paritate între titularul dreptului şi un terţ, or, dacă
această paritate este uşor de stabilit în condiţiile în care preţul oferit este egal, fiind vorba de
sume de bani, ea este mult mai greu sau chiar imposibil de stabilit în cazul schimbului care are ca
obiect bunuri de natură diferită.
Preempţiunea este exclusă şi în cazul unei restituiri subsecvente rezoluţiunii sau anulării
unei convenţii translative de proprietate, situaţie în care ca urmare a desfiinţării actului în discuţie
are loc restituirea reciprocă a prestaţiilor
46

a. Preempţiunile reglementate de lege

91. Drepturile de preempţiune sunt foarte diverse, fiind justificate de raţiuni de protejare a
unor interese de ordin public sau privat, de natură economică sau socială. Fără pretenţia unei
prezentări exhaustive, amintim câteva dintre reglementările legale care au instituit drepturi de
preempţiune:

─ cu privire la terenurile agricole din extravilan, a existat o dispoziţie legală potrivit


căreia „înstrăinarea prin vânzare… se face cu respectarea dreptului de preempţiune al
coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor” (art. 5 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor), dar aceasta a fost abrogată odată cu Legea nr. 54/1998 în întregul său prin
art. 8 din Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor din Legea r. 247/2005;

─ cu privire la terenurile forestiere, „statul… are un drept de preempţiune la toate


vânzările de bunăvoie sau silite, la preţ şi în condiţii egale, pentru enclavele din fondul forestier
proprietate publică şi terenurile limitrofe acestora, precum şi pentru terenurile acoperite cu
vegetaţie forestieră” (art. 52 alin. 1 din Codul silvic ─ Legea nr. 26/1996). Acest drept pare să fi
fost extins la un moment dat la toate terenurile forestiere, indiferent dacă erau „enclave” sau
„limitrofe” terenurilor proprietate de stat ori „acoperite cu vegetaţie forestieră”, prin art. 3 din
OUG nr. 226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră (aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 66/2002) prevăzându-se că „înstrăinarea prin vânzare a
terenurilor din fondul forestier se face cu respectarea dreptului de preempţiune al statului”. Ca
urmare a abrogării exprese în întregime a OUG nr. 226/2000 prin art. 8 al Titlului X Circulaţia
juridică a terenurilor din Legea nr. 247/2005, situaţia este confuză întrucât art. 52 alin. 1 din
Codul silvic nu a fost abrogat expres şi, se pare, nici implicit, părând a fi rămas în vigoare;

─ cu privire la bunurile expropriate care sunt scoase de stat la vânzare, art. 37 din
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că „în cazul în
care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte
înstrăinarea imobilului expropriat, expropriatul ─ fost proprietar ─ are un drept prioritar la
dobândire la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată”. De asemenea,
conform art. 7 alin. ultim din Legea nr. 134/1995 a petrolului, „dacă statul vinde bunurile
expropriate…, foştii proprietari, sau, după caz, succesorii lor au drept de preempţiune…”, iar
potrivit art.6 alin.7 din Legea nr.61/1998 a minelor, „în cazul vânzării bunurilor expropriate
conform alin.1 lit.d), foştii proprietari sau, după caz, succesorii lor au drept de preempţiune…”;

─ cu privire la bunurile mobile clasate ca făcând parte din patrimoniul cultural


naţional, art. 36 alin. 1 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional
mobil prevede că „bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de
drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condiţiile
exercitării dreptului de preempţiune de către statul român prin Ministerul Culturii şi Cultelor””;

─ cu privire la monumentele istorice, art.4 alin.4 din Legea nr. 422/2001 privind
protejarea monumentelor istorice prevede că „monumentele istorice aflate în proprietatea
persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile exercitării
dreptului de preempţiune al statului român…sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”
47

(dreptul unităţilor administrativ-teritoriale se naşte doar dacă statul, prin Ministerul Culturii şi
Cultelor, nu-şi exercită dreptul său de preempţiune);

─ cu privire la activele disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor cu capital


majoritar de stat, precum şi ale regiilor autonome, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.12 alin.1
lit. c din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, „întreprinderile mici şi mijlocii au drept de
preempţiune la cumpărarea activelor disponibile… aflate în vecinătatea imediată a activelor pe
care le deţin în proprietate”;

─ cu privire la locuinţe, art. 18 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor
şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (aprobată cu modificări prin Legea nr.
241/2001) prevede că atunci când contractul de închirie a ajuns la termen, iar proprietarul se
decide să vândă „chiriaşul are un drept de preempţiune la cumpărarea locuinţei”. Potrivit art. 21
din OUG nr. 40/1999, chiriaşul se bucură de dreptul de preempţiune menţionat mai sus şi în
cazul în care proprietarul intenţionează să vândă locuinţa înaintea expirării contractului de
locaţiune. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. 3 din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 ─ 22
decembrie 1989, chiriaşii care ocupă locuinţele care în urma expirării termenelor şi a îndeplinirii
procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu au fost restituite foştilor proprietari au un drept
de preempţine în caz de înstrăinare de către entitatea deţinătoare actuală;

─ cu privire la spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă deţinute cu titlu de


locaţiune, conform dispoziţiilor art. 17 alin.1 şi 43 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, chiriaşul actual
al spaţiului care se restituie foştilor prprietari are drept de preempţiune la cumpărarea acestora
dacă proprietarul de drept se decide să vândă.

b. Regimul juridic al dreptului de preempţiune

92. Caracterul de ordine publică. Dreptul de preempţiune are un caracter de ordine


publică, în sensul că nu se poate renunţa la el anticipat, adică înainte de a se naşte prin
manifestarea de voinţă a proprietarului de a vinde, ci numai după acest moment. Renunţarea
poate fi expresă sau tacită, dedusă implicit din neexercitarea dreptului după aducerea la
cunoştinţă a intenţiei de înstrăinare ori după înstrăinarea bunului în favoarea unui terţ cu
nesocotirea dreptului (fără înştiinţare, fără respectarea termenului prevăzut de lege pentru
exercitarea dreptului de preempţiune etc.).
Vânzarea încheiată de proprietarul lucrului cu un terţ sub condiţia suspensivă a
neexercitării dreptului de preempţiune de către titularul unui asemenea drept nu contravine
caracterului de ordine publică menţionat mai sus, din moment ce preempţiunea nu impietează
asupra libertăţii de a vinde sau de a nu vinde, ci doar asupra libertăţii de a-şi alege
cocontractantul atunci când hotărârea de a vinde este luată, or, această hotârâre poate fi supusă
unei condiţii.

93. Înştiinţarea titularului dreptului despre intenţia de înstrăinare. Pentru exercitarea


efectivă a dreptului de preempţiune de către titularul său, proprietarul lucrului trebuie să aducă la
cunoştinţa acestuia intenţia sa de a înstrăina şi, eventual, preţul la care doreşte să vândă, pentru ca
în termenul acordat de lege, cel îndreptăţit să se decidă dacă va cumpăra sau nu. După caz, în
48

funcţie de voinţa proprietarului, propunerea de vânzare poate fi fie o simplă declaraţie de


intenţie, neobligatorie pentru emitent, fie un apel la ofertă, prin care se solicită titularului
dreptului de preempţiune să facă o ofertă de preţ, fie o adevărată ofertă, susceptibilă de a da
naştere contractului de vânzare prin acceptarea acesteia de către titularul dreptului de
preempţiune. Prin excepţie, uneori chiar legea prevede că propunerea de vânzare a proprietarului
este o ofertă irevocabilă, caz în care, sub sancţiunea nulităţii, este obligatorie şi menţionarea
preţului vânzării (art. 18 alin. 2 din OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea
chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe).
Pentru exercitarea preempţiunii titularul dreptului are la dispoziţie un anumit termen
prevăzut de lege (de exemplu: 90 de zile în cazul imobilelor la care se referă art. 17 din Legea nr.
10/2001; 30 de zile în cazul bunurilor mobile de patrimoniu şi al monumentelor istorice ─ art. 36
alin. 3 din Legea r. 182/2000 şi art. 4 alin. 7 din Legea nr. 422/2001 etc.).
Dacă înştiinţarea este făcută conform legii, iar proprietarul bunului se înţelege cu cel
înştiinţat, se încheie o vânzare în condiţiile dreptului comun.

94. Consecinţele nerespectării dreptului de preempţiune. Dacă proprietarul bunului


supus preempţiunii nesocoteşte dreptul celui preferat de lege şi înstrăinează bunul unui terţ survin
sancţiunile prevăzute de lege, care nu sunt unitare, ci diferă de la un drept de preempţiune la
altul.
Sancţiunile dreptului nostru în astfel de cazuri sunt fie anularea (nulitatea relativă) a
actului de înstrăinare încheiat de proprietar cu un terţ la cererea celui îndreptăţit (titularul
dreptului de prempţiune), fie substituirea (subrogarea) acestuia în drepturile cumpărătorului,
cu despăgubirea cumpărătorului cu echivalentul preţului pe care l-a plătit vânzătorului. Astfel,de
pildă, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 şi art. 8 alin. 1 din OUG nr. 226/2000 (în prezent,
abrogate), prevedeau anularea contractului încheiat cu nesocotirea dreptului de preempţiune la
cerea titularului acestui drept, fără a se prevedea ce se întâmpla după aceea, în timp ce alte texte
de lege, cum este cazul art. 20 din OUG nr. 40/1999, prevăd substituirea directă a titularului
dreptului de preempţiune în locul cumpărătorului, ceea ce implică o cesiune forţată de contract în
favoarea preemptorului, cu efecte retroactive depline de la data actului de vânzare. Alte acte
normative care reglementează drepturi de preempţiune nu prevăd nici o sancţiune pentru
nerespectarea acestora, aşa cum sunt Legea nr. 134/1995 şi Legea nr. 133/1999. Nulitatea relativă
pare a fi soluţia de urmat în aceste cazuri, dat fiind că substituirea titularului dreptului de
preempţiune în locul cumpărătorului este o măsură excepţională, care, se pare, nu ar putea rezulta
decât dintr-o dispoziţie specială a legii.

C. RTRACTUL LITIGIOS

94. Noţiune. Utilitate. Este de principiu că, afară de cazurile anume prevăzute de lege,
orice drept cu conţinut patrimonial poate fi cesionat (vândut), chiar dacă asupra acestuia există un
litigiu, adică o contestaţie în justiţie. Este astfel cazul când, de pildă, o persoană, A, acţionează în
judecată o altă persoană, B, pentru repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită pe care
pârâtul o neagă, iar înainte de soluţionarea litigiului, A vinde lui C creanţa sa eventuală (fiind în
litigiu, iar rezultatul acestuia incert) contra lui B.
Prin excepţie, în anumite cazuri, legea instituie restricţii în privinţa cesiunii unor drepturi
litigioase. Astfel, conform dispoziţiilor art. 1309 C. civ., judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot
fi cesionari de drepturi litigioase a căror soluţionare este de competenţa curţii de apel în raza
căreia îşi desfăşoară activitatea (infra nr. 122). Interdicţia este instituită în scopul ca persoanele
49

învestite cu funcţii judiciare să nu fie tentate să profite de situaţia lor pentru a dobândi drepturi
litigioase pe preţuri modice, iar apoi să uzeze de influenţa lor pentru a le valorifica în propriul
profit.
De asemenea, tot prin excepţie, sub sancţiunea nulităţii absolute, art. 20 alin.4¹ din Legea
nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 247/2005 (Titlul I, art.I, pct. 46) interzice înstrăinarea sub
orice formă a imobilelor la care se referă, în privinţa cărora există litigii la instanţele judecătoreşti
generate de acestă lege, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acestora.
Afară de aceste cazuri de excepţie, regula este şi rămâne cea a liberei circulaţii a
bunurilor, chiar dacă asupra acestora există litigii.
Conform art. 1402 C. civ., dacă un drept litigios este vândut, cel contra căruia acesta
subzistă „se poate libera de cesionar numărându-i preţul real al cesiunii, spezele contractului şi
dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”. Cu alte cuvinte, în caz de vânzare a
unui drept litigios, terţul cedat (debitorul contra căruia s-a introdus acţiunea) poate prin voinţa sa
unilaterală să se subsituie în drepturile cesionarului (cumpărătorului), luându-i locul în contractul
de vânzare încheiat cu cedentul-reclamant, cu obligaţia de a despăgubi pe terţ pentru preţul
efectiv plătit pentru achiziţionarea acelui drept, plus cheltuielile vânzării şi dobânzile aferente din
ziua plăţii. Această instituţie poartă denumirea de retract litigios şi îşi are originea în dreptul
roman (epoca imperială). Exemplu: în cazul de mai sus, A introduce acţiune în daune contra lui B
solicitând repararea unui prejudiciu de 100 00 lei, iar înainte de pronunţarea soluţiei cesionează
lui C creanţa litigioasă contra sumei de 50 000 lei, situaţie în care B poate exercita retractul
litigios, substituindu-se prin aceasta în drepturile lui C contra plăţii către acesta a sumei de 50
000 lei şi a dobânzii legale la această sumă (calculată de la data plăţii de către C lui A a preţului
cesiunii dreptului litigios şi până la achitarea efectivă a sumei corespunzătoare de către B lui C ca
preţ al exercitării retractului).
Persoana contra căreia subzistă dreptul litigios (pârâtul) şi care este singura care poate
exercita retractul (infra nr. 98) se numeşte retractant (retrăgător), iar cesionarul (dobânditorul
dreptului litigios) retractat (retras).
Menirea retractului este aceea de a pune la dispoziţia celui contra căruia subzistă dreptul
litigios un instrument juridic eficient de ţinere în frâu a eventualelor tendinţe speculative ce i-ar
putea anima pe cesionarii de drepturi litigioase, care ar cumpăra pe un preţ inferior celui real în
ideea de a obţine un profit din diferenţă în caz de câştigare a procesului. Cu cât este mai mic
preţul cesiunii dreptului litigios faţă de preţul real, cu atât pârâtul împotriva căruia este îndreptată
acţiunea va fi mai motivat să exercite retractul. Invers, cu cât preţul cesiunii este mai apropiat de
valoarea reală a bunului, cel împotriva căruia este îndreptată acţiunea va fi mai puţin tentat să
exercite retractul.

95. Origini istorice. Retractul litigios îşi are rădăcinile în dreptul roman, fiind menţinut
până în zilele noastre. Cumpărătorii de procese erau consideraţi încă din vechime speculatori
(emptores fortunis alienis inhiantes), iar asemenea operaţiuni indezirabile.
Mai întâi vânzarea de drepturi litigioase a fost considerată nulă prin constituţiile
împăraţilor Gratian, Valentinian şi Teodosie, iar apoi a fost admisă ca valabilă, dar a fost
descurajată indirect, la început, prin retrângerea posibilităţilor de speculare a dreptului litigios de
către cesionar prin limitarea dreptului de a urmări pe debitorul cedat doar în limitele preţului
plătit de el cedentului, iar apoi prin instituirea posibilităţii exercitării retractului, consacrate prin
celebrele constituţii Per diversas, Ab Anastasio şi Mandati vel contra ale împăraţilor Anastasie şi
Iustinian.
50

a. Condiţiile retractului

96. Enumerare. Pentru ca retractul să poată fi exercitat se cer a fi întrunite următoarele


condiţii: 1° să existe un drept litigios; 2° dreptul să fie cesionat de reclamant unui terţ contra unui
preţ; 3° cesiunea să se facă la un moment în care procesul asupra dreptului litigios este încă în
curs.

1°. Să existe un drept litigios

97. Noţiune. Conform dispoziţiilor art. 1403 C. civ., „lucrul se socoteşte litigios când
există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului”. Pentru ca un drept să fie considerat
litigios în sensul dispoziţiilor textului de lege menţionat, nu este suficient doar să existe un
proces în privinţa unui drept, ci se cere ca, pe de o parte, procesul să poarte asupra fondului
dreptului, adică asupra însăşi existenţei sau întinderii sale, iar pe de altă parte să existe contestaţie
asupra acestui drept, fiind necesar ca, într-un fel oarecare, „pârâtul să-şi fi manifestat voinţa de a
rezista pretenţiilor reclamantului”. Pârâtul manifestă rezistenţă la pretenţiile reclamantului nu
numai atunci când neagă existenţa sau întinderea dreptului acestuia, ci şi atunci când nu contestă
că dreptul a existat, dar susţine că acesta s-a stins prin una din modalităţile prevăzute de lege
(compensaţie, novaţie, plată, remitere de datorie, prescripţie extinctivă).
Litigiile (procesele) în care pârâtul nu contestă fondul dreptului reclamantului, ci fie
recunoaşte pretenţiile reclamantului, fie se rezumă doar la invocarea unor excepţii dilatorii
(necompetenţa instanţei, plata cauţiunii judicatum solvi, comunicarea actelor de la dosar) nu
permit exercitarea retractului. De asemenea, pentru că nu implică o contestaţie asupra fondului
dreptului, exercitarea retractului nu este permisă în procedura ordonanţei preşedinţiale.
În cazul proceselor de partaj, când în discuţie se află doar modalităţile de efectuare a
acestuia (în natură, prin vânzare la licitaţie etc.) sau compunerea loturilor, nu există contestaţie
asupra fondului drepturilor copărtaşilor, astfel încât exercitarea retractului nu este posibilă. În
schimb, când drepturile copărtaşilor sunt contestate fie prin negarea existenţei lor, fie prin
discutarea întinderii acestora, condiţiile cerute de art. 1403 C. civ. sunt întrunite.
Dacă în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată se află doar un element accesoriu al
dreptului, cum ar fi cel al existenţei unei modalităţi (termen sau condiţie) sau garanţii, ori a
conţinutului lor, procesul nu-i conferă acestuia statutul de drept litigios.
Dobânzile unui împrumut, chiar dacă în teorie constituie un accesoriu al capitalului,
totuşi, dat fiind faptul că, pe de o parte, reprezintă remuneraţia împrumutătorului pentru
imobilizarea sumei împrumutate şi pentru riscurile care decurg din împrumut, iar pe de altă parte
că sporesc cuantumul sumei care trebuie restituite, litigiile în privinţa acestora trebuie considerate
ca privind întinderea creanţei, ceea ce înseamnă că poartă asupra fondului dreptului dedus
judecăţii, fiind vorba aşadar despre un drept litigios.
În orice caz, dispoziţiile art. 1403 C. civ. care definesc trăsăturile dreptului litigios
(necesitatea existenţei unui proces şi a unei contestaţii asupra fondului dreptului dedus judecăţii)
sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse pe cale de interpretare de către instanţele
judecătoreşti.

98. Orice drept contestat poate fi litigios şi să dea dreptul la retract. Legea nefăcând
nici o distincţie, natura dreptului contestat este indiferentă, retractul putând fi exercitat atât în
privinţa drepturilor de creanţă, cât şi a celor reale (mobiliare sau imobiliare). Este la fel de
indiferent dacă dreptul litigios poartă asupra unui bun izolat sau asupra unei universalităţi.
51

99. Retractul în cazul drepturilor reale imobiliare. O menţiune specială se cuvine


făcută în legătură cu drepturile reale imobiliare. În cazul în care există, de exemplu, o acţiune în
revendicare în privinţa unui imobil, este în afara oricărei discuţii faptul că dreptul de proprietate
asupra acestui bun este litigios, astfel încât dacă reclamantul cesionează unui terţ dreptul pe care
pretinde că îl are asupra bunului, pârâtul din acţiunea în revendicare poate exercita retractul
împotriva terţului cesionar.
Problema care se pune este însă ce se întâmplă în cazul ─ juridic posibil ─ în care cel care
face cesiunea nu este reclamantul, ci pârâtul posesor al imobilului revendicat de reclamant.
După unii autori, exercitarea retractului este posibilă şi în acest din urmă caz, fiind, de
astă dată, şi la dispoziţia reclamantului din procesul de revendicare, nu numai a pârâtului, cum se
întâmplă în toate cazurile când dreptul litigios este unul de creanţă.
Alţi autori şi unele instanţe însă, cu argumente care nu sunt de loc de neglijat, sunt de
părere că în cazul menţionat retractul nu poate fi exercitat. În acest sens, este deosebit de
elocventă şi totodată actuală motivarea unei decizii de acum un secol a Curţii de Casaţie din ţara
noastră, care a reţinut că „din termenii art. 1402 C. civ. rezultă că retractul litigios nu se poate
exercita decât de acela contra căruia se află pornită o acţiune, căci numai el prin exercitarea
acestui retract, se poate afla în condiţiile citatului text, adică de a se putea libera de pretenţia
cesionarului; când însă pârâtul în acţiunea în revendicare vinde imobilul ce-l posedă şi-l predă
cumpărătorului, nu poate fi vorba pentru cel ce revendică acel imobil, de liberarea vreunei
pretenţii ce ar exista în contra lui, căci acel care posedă imobilul nu-i cere nimic…”.

2°. Dreptul litigios să fie cesionat contra unui preţ

100. Retractul nu poate fi exercitat decât dacă este vorba despre „un drept litigios
vândut”, cel în contra căruia există acest drept putându-se „libera de cesionar numărându-i
preţul real al cesiunii…” (art. 1402 C. civ.). În alte cuvinte, se cere existenţa unui act translativ
de proprietate contra unui preţ stabilit în bani.
Retractul se aplică deopotrivă tuturor vânzărilor, fie acestea obişnuite, fie făcute prin
intermediul justiţiei (care nu exclud prin ele însele ideea de speculă), dar şi tranzacţiilor care au
dus la cesiunea unui drept litigios contra unui preţ (este vorba aşadar despre tranzacţiile care au
caracter translativ, iar nu doar declarativ).
Cerinţele exercitării retractului nu sunt întrunite când suntem în prezenţa unui drept în
privinţa căruia s-a încheiat un pact de quota litis. Un asemenea pact nu constituie o cesiune de
drepturi litigioase deoarece, pe de o parte, avocatul nu devine la încheierea lui titularul dreptului
litigios, ci doar mandatar al titularului acestuia pentru ducerea la bun sfârşit a procesului, iar pe
de altă parte nu există preţ, avocatul punând la dispoziţia celeilalte părţi doar munca, ştiinţa şi
talentul său.
De asemenea, retractul nu poate fi exercitat nici când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit
(raţiunea fiind identică aceleia pentru care nici dreptul de preempţiune nu poate fi exercitat într-
un asemenea caz ─ supra nr. 90) şi nici când s-a făcut în schimbul unui alt drept sau contra unei
întreţineri.

3°. Cesiunea să se facă la un moment în care procesul este în curs

101. Un proces în curs. Din dispoziţiile art. 1403 C. civ. rezultă că dreptul este litigios
atâta timp cât există proces şi contestaţie asupra fondului acestuia. Procesul se întinde între
52

momentul înaintării cererii de chemare în judecată, indiferent de jurisdicţia căreia îi revine


competenţa judecării acesteia, şi, după caz, cel al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile, al intervenirii unei tranzacţii între părţi, al perimării procesului, al achiesării
pârâtului sau al renunţării reclamantului la drept ori la judecată.
Reclamaţia (notificarea) graţioasă, invitaţia la conciliere şi chiar procesul-verbal de
neconciliere nu sunt suficiente pentru a satisface cerinţa existenţei unui proces în curs. Cu atât
mai puţin prezintă relevanţă simplele discuţii contradictorii dintre părţi înaintea declanşării unui
proces, chiar dacă acesta este iminent.
Pe de altă parte, important pentru întrunirea condiţiilor retractului este momentul actului
de cesiune (al realizării acordului de voinţe între cedent şi cesionar), iar nu cel al notificării
debitorului cedat, adică al realizării opozabilităţii cesiunii faţă de acesta.
După pronunţarea hotărârii judecătoreşti de primă instanţă, care nu este definitivă,
procesul este încă în curs pe durata termenului de apel, iar dacă apelul a fost introdus, până la
momentul pronunţarea hotărârii instanţei de apel. Simpla posibilitate de exercitare a unei căi
extraordinare de atac (revizuire, contestaţie în anulare) nu întruneşte condiţia existenţei unui
proces în curs.
În general, se apreciază că întrucât recursul nu este suspensiv de executare, procesul este
considerat închis după judecarea apelului (sau la expirarea termenului de apel, dacă acesta nu
este introdus), dar că redevine deschis de la promovarearea recursului şi până la judecarea
acestuia. Este un punct de vedere discutabil. Faptul că hotărârea instanţei de apel este executorie
nu constituie un element de diferenţiere, deoarece chiar şi hotărârile atacate cu recurs sunt
executorii.

b. Exercitarea retractului

102. Prerogativă aparţinând exclusiv pârâtului. Din dispoziţiile art. 1402 C. civ.
rezultă că retractul este o prerogativă a celui „în contra căruia există un drept litigios vândut”,
adică a pârâtului din procesul iniţial, care a dat naştere dreptului litigios.
Afară de elementele de text menţionate mai sus, în favoarea acestei soluţii pledează şi
puternice argumente practice desprinse din faptul că, în caz contrar, ar fi suficientă învestirea
formală a unei instanţe sub un pretext oarecare de către cel care ştie că proprietarul unui bun
proiectează înstrăinarea acestuia unui terţ, pentru a putea exercita apoi retractul deîndată ce se
realizează această cesiune, astfel încât s-ar ajunge într-o situaţie în care „toate fraudele ar fi
posibile”.

103. Prerogativă specifică unui drept potestativ. Deîndată ce sunt întrunite condiţiile
cerute de lege, pârâtul poate exercita retractul substituindu-se în drepturile retractatului. Retractul
este rezultatul unei manifestari unilaterale de voinţă care conţine şi oferta de plată a prestaţiilor
pecuniare prevăzute la art. 1402 C. civ..
Puterea pe care legea o conferă retractantului asupra situaţiei juridice create în urma
cesiunii unui drept litigios este una specifică unui drept potestativ, identică celei care decurge din
existenţa unui drept de preempţiune (supra nr. 89). În aceste condiţii, judecătorul nu are alt rol
decât, eventual, acela de a constata retractul, neavând căderea nici de a face aprecieri în privinţa
temeiniciei contestaţiei asupra fondului dreptului şi nici de a „pronunţa” retractul când nu ar fi
întrunite condiţiile cerute de lege, indiferent de orice alte considerente care ar putea justifica o
asemenea soluţie.
53

104. Exercitarea retractului nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei forme.


Retractul nu este supus nici unei condiţii de formă, dar, fireşte, retractantul trebuie să aducă la
cunoştinţa retractatului exercitarea acestui drept. Acest lucru se poate realiza atât în faţa instanţei
învestite cu judecarea dreptului litigios, cât şi extrajudiciar pe calea unei notificări făcute
cesionarului.
Retractantul nu are nici obligaţia de a face retractatului oferta reală a plăţii sumelor cu
care trebuie să-l indemnizeze pe acesta conform prevederilor art. 1402 C. civ. şi cu atât mai puţin
să consemneze aceste sume la CEC. Fără îndoială că retractul odată exercitat, retractantul este
obligat să indemnizeze pe retractat pentru tot ceea ce a plătit cedentului, pentru cheltueilile făcute
cu cesiunea şi cu dobânda preţului plătit, dar retractul în sine nu este condiţionat de plata
prealabilă a acestor sume

105. Când poate fi exercitat retractul? Este de principiu că retractul nu poate fi


exercitat decât pe durata procesului care face litigios dreptul la care acesta se referă. El poate fi
invocat în orice stare a pricinii, chiar şi direct în recurs.
În mod excepţional, dacă cesiunea a fost ţinută secretă până la data finalizării procesului
în scopul împiedicării exercitării retractului, acesta poate fi invocat şi după încheirea procesului,
fiind vorba de o fraudă în dauna retractantului care va fi sancţionată în acest mod.

c. Efectele retractului

106. Consecinţele principale ale exercitării retractului. Prin exercitarea retractului, aşa
cum precizează art. 1402 C. civ., retractantul „se va putea libera de cesionar”. Cu alte cuvinte,
efectul principal este stingerea litigiului, cesioanarul (retractatul) nemaiputând continua acţiunea
începută de cedent contra retractantului. Retractul este aşadar un mijloc de liberare a
retractantului prin stingerea dreptului litigios.
Prin retract nu are loc o tranşare a procesului, neajungându-se la o „pronunţare a
dreptului”, ci, aşa cum am văzut, doar stingerea acţiunii care l-a ameninţat pe retractant, acesta
reunind în persoana sa calităţile incompatibile de reclamant şi pârât. Exercitarea retractului nu
înseamnă nici o recunoaştere în favoarea cesionarului a dreptului litigios din partea retractantului,
dar nici o respingere pe fond a acţiunii deschise contra pârâtului cedat care a făcut litigios dreptul
în discuţie.
Nu mai puţin însă trebuie subliniat faptul că retractul nu este doar o simplă instituţie
procesuală, căci prin exercitarea sa se realizează şi efecte de drept material, şi anume, o
substituire de persoane, retractantul devenind titular al dreptului litigios cumpărat de retractat
(cesionar) în locul acestuia şi, implicit, stăpân al acţiunii intentate de cedent contra sa. Prin
aceasta se produce o confuziune, pe capul aceleaişi persoane reunindu-se calităţile incompatibile
de creditor şi debitor, astfel încât din punct de vedere juridic devine indiferent care dintre părţile
raportului juridic dinaintea cesiunii dreptului litigios avea dreptul de partea sa. Substituirea de
persoane menţionată mai sus nu se confundă cu cesiunea de contract. Retractul crează o situaţie
cu totul specială, retractantul, pe de o parte, ia locul retractatului (cesionarului), devenind titular
al dreptului cumpărat de acesta, fără a deveni însă parte în locul lui în raportul juridic de cesiune
a dreptului litigios care îl leagă de cedent, neavând loc o cesiune de contract, iar pe de altă parte
nu este având-cauză al cesionarului, nepreluând dreptul litigios de la acesta, ci direct de la cedent,
raportul juridic dintre cedent şi cesionar rămânând în rest intact.
Urmează să analizăm în continuare efectele retractului din perspectiva raporturilor dintre
retractant şi retractat (1°), cedent şi cesionar (2°) şi cedant şi retactant (3°).
54

1°. Raporturile dintre retractant şi retractat

107. Preluarea dreptului litigios. Aşa cum am văzut (supra nr. 106) prin exercitarea
retractului, retractantul se subsituie retractatului, devenind titular al dreptului achiziţionat de
acesta de la cedent.
Substituirea retractantului în locul retractatului nu afectează cu nimic actul de cesiune
încheiat între cedent şi cesionar, acesta producând între ei în continuare efecte (infra nr. 109),
astfel încât este impropriu să se spună că prin exercitarea retractului se realizează „rezolvire a
unui contract preexistent”.
Pe cale de consecinţă, toate drepturile constituite asupra bunului litigios între data actului
de cesiune şi data exercitării retractului sunt desfiinţate cu efecte retroactive (de exemplu, se
desfiinţează atât poprirea înfiinţată de un creditor al cesionarului asupra creanţei litigioase, cât şi
actele de înstrăinare sau de ipotecare făcute de cesionar asupra imobilului litigios).
Prin exercitarea retractului, retractantul devine titular al dreptului litigios, iar retractatul
nu poate scăpa de efectele acestuia restituind bunul cedentului.

108. Rambursarea preţului cesiunii şi accesoriilor acestuia. Dacă menirea retractului


este de a împiedica pe cesionar să folosească dreptul litigios în scopuri speculative, adică să
obţină câştiguri nelegitime, acesta , pe de altă parte, nu trebuie să cauzeze cesionarului nici un
prejudiciu.
De aceea, conform dispoziţiilor art. 1402 C. civ., retractantul trebuie să-l despăgubească
pe retractat cu „preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a
plătit preţul cesiunii”.
Făcând referire la preţul real al cesiunii, textul de lege menţionat are în vedere sitaţia în
care cedentul şi cesionarul simulează preţul, trecând în actul de cesiune o sumă mai mare decât
cea reală în scopul descurajării pârâtului cedat de a exercita retractul, situaţie în care retractantul,
terţ faţă de actul de cesiune, făcând proba preţului real, va fi ţinut doar la plata acestuia, iar nu a
celui simulat.
Dacă dreptul litigios a fost cedat împreună cu alte drepturi pe un preţ unic, revine
instanţei de judecată obligaţia de a determina partea de preţ aferentă dreptului litigios.
Când dreptul litigios a format obiectul mai multor cesiuni succesive, retractantul trebuie
să plătească preţul achitat de ultimul cesionar, contra căruia exercită retractul.
Odată cu preţul real al cesiunii, retractantul trebuie să restituie cheltuielile cesiunii (taxele
notariale, taxele de timbru, cheltuielile pentru consilierea de specialitate etc.), precum şi dobânda
preţului real al cesiunii, calculată de la data când acesta a fost achitat şi până la restituirea sa
integrală.
În plus, chiar dacă legea nu prevede, se admite că retractatul mai are dreptul şi la
cheltuielile făcute de el în procesul început de cedent şi pe care el l-a continuat după ce dreptul
litigios i-a fost cesionat, fiind apoi stins prin exercitarea retractului.

2°: Raporturile dintre cedent şi cesionar

109. Actul de cesiune (vânzare) dintre cedent şi cesionar rămâne neatins de retract,
producându-şi în continuare efectele.
Deşi prin exercitarea retractului retractatul pierde dreptul litigios prin substituirea lui de
către retractant, afară de cazul unei înţelegeri contrare, el nu poate solicita cedentului să-l
55

garanteze pentru evicţiune, dat fiind faptul că cesiunea de drepturi litigioase are prin natura ei un
caracter aleatoriu, existenţa dreptului fiind incertă.
Actul de cesiune rămânând în fiinţă, cedentul are dreptul la plata integrală a preţului
convenit cu cesionarul.

3°. Raporturile dintre cedent şi retractant

110. În principiu, cesionând dreptul litigios, cedentul nu mai are nimic de a face cu
acesta, astfel încât între el şi pârâtul cedat (retractant) nu mai subzistă nici un fel de raport juridic.
Pentru cedent retractul este un res inter alios acta, plata preţului eventual neplătit al cesiunii
neputând fi cerută de acesta decât cesionarului (retractatului), iar nu şi retractantului.
Cu toate acestea, pornindu-se de la o soluţie tradiţională provenind din Vechiul drept
francez, în doctrina franceză există autori care susţin că în caz de insolvabilitate a cesionarului,
cedentul are acţiune directă pentru plata preţului neachitat al cesiunii contra retractantului, ceea
ce i-ar permite să scape de concursul creditorilor cesinarului insolvabil. În dreptul nostru însă
această soluţie a fost contestată, fiind considerată ca lipsită de temei juridic, acceptându-se doar
ideea posibilităţii exercitării de către cedent a acţiunii oblice contra retractantului debitor al
cesionarului, soluţie care se desprinde din regulile dreptului comun în materie de obligaţii.

d. Cazurile în care retractul nu se poate exercita

111. Prin excepţie de la dispoziţiile art. 1402 C. civ., art. 1404 C. civ. prevede limitativ
trei cazuri în care exercitarea retractului nu este posibilă. Soluţia se justifică prin faptul că în
aceste cazuri există suficiente motive pentru a accepta ideea că cesiunea drepturilor litigioase are
alte temeiuri decât cel speculativ prezumat în toate celelate situaţii.
De asemenea, în cazul raporturilor juridice comerciale, scopul speculativ fiind de esenţa
lor, art. 45 C. com. exclude posibilitatea exercitării retractului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1404 C. civ. posibilitatea exercitării retractului litigios este
exclusă când: 1° cesiunea s-a făcut unui comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat; 2°
cesiunea s-a făcut unui creditor pentru plata creanţei sale; 3° cesiunea s-a făcut posesorului
fondului asupra căruia există dreptul litigios.

1°. Cesiunea s-a făcut unui comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat

112. Această excepţie se justifică prin faptul că cesiunea are ca efect realizarea partajului
sau uşurarea realizării acetuia prin diminuarea numărului de coindivizari. Ea funcţionează doar în
cazul în care cesiunea se face între comoştenitori sau coproprietari.

2°. Cesiunea s-a făcut unui creditor pentru plata creanţei sale

113. Este vorba despre o situaţie în care cesionarul (dobânditorul dreptului litigios)
acceptă drept plată a creanţei sale preexistente faţă de cedent (înstrăinătorul dreptului litigios)
chiar dreptul litigios, adică alt bun decât cel consituind obiectul creanţei creditorului-cesionar,
având loc o dare în plată.
În acest caz legiuitorul consideră că dacă debitorul nu este în măsură să plătească ceea ce
s-a angajat iniţial, trebuie să se poată libera de datorie îndată ce creditorul acceptă alt bun drept
plată a creanţei sale, operaţiunea nefiind motivată de o intenţie speculativă, ci de dorinţa
56

creditorului de a obţine plata creanţei sale, fie ea chiar parţială. Cu alte cuvinte, cesionarul
încearcă să limiteze o pagubă, mulţumindu-se cu ceea ce debitorul său îi poate da efectiv.
Cesiunea poate fi valabil făcută şi contra unui preţ simbolic (supra nr. 80), situaţie în care
cauza vânzării nu este această sumă, ci o obligaţie a vânzătorului faţă de cupărător, care se stinge
în schimbul acelei cesiuni.
Dacă dreptul litigios este estimat de părţi la o valoare superioară creanţei achitate prin
darea în plată menţionată mai sus, cesionarul va fi obligat la plata unei sulte, caz în care, fâcând
aplicarea principiilor generale, dacă sulta este mai mare decât valoarea datoriei preexistente
retractul va fi permis, iar în caz contrar nu.

3°. Cesiunea s-a făcut posesorului fondului asupra căruia există dreptul litigios

114. Cazul vizat de acest text obscur şi de redusă importanţă practică este cel în care o
ipotecă garantează o creanţă litigiosă, iar proprietarul imobilului, în ideea de a înlătura riscurile
realizării ipotecii, cumpără creanţa litigioasă, intenţia speculativă fiind astfel exclusă.

D. CLAUZELE DE AGREMENT

115. Noţiune. Câmp de aplicare. În categoria restricţiilor la libera alegere a


cumpărătorului de către vânzător se includ clauzele de agrement, care subordonează perfectarea
valabilă a unor vânzări agrementului (acceptării) cumpărătorului ales de vânzător de către un terţ.
Este vorba aşadar de o restrângere convenţională (asumată voluntar printr-un contract) a libertăţii
de alegere a cocontractantului sau, altfel spus, a libertăţii puterii de a dispune de un bun, deoarece
opoziţia terţului (faţă de actul de cesiune) în favoarea căruia funcţionează clauza împiedică
vânzarea până la găsirea unui cumpărător acceptat de acesta.
Asemenea clauze sunt practicate în raporturile juridice care au o puternică componentă
intuitu personae, când una dintre părţi urmăreşte prin cesiunea contractului plasarea cesionarului
(cumpărătorului) în locul şi poziţia sa contractuală. De exemplu: în contractul de societate, în
cazul cesiunilor de părţi sociale sau acţiuni aparţinând societăţilor comerciale familiale sau
compuse din diferite grupuri care doresc să menţină între ele echilibrul existent la data pactului
societar, fiecare acţionar stipulând că cesiunea în favoarea terţilor (faţă de contractul de societate)
nu poate fi făcută fără agrementul celorlaţi acţionari; în contractul de locaţiune făcând parte
dintr-un fond de comerţ, în cazul cesiunii acestui fond în favoarea unui terţ (faţă de contractul de
locaţiune) stipulându-se că nu se poate realiza fără agrementul proprietarului localului; în
contractele de distribuţie exclusivă, în cazul cesiunii unui asemenea contract către un terţ (faţă de
contractul de distribuţie) stipulându-se că nu se poate realiza fără agrementul concedentului
(celui care a constituit concesiunea).
Clauzele de agrement nu sunt valabile dacă nu pot fi justificate de nici o raţiune (lipseşte
componenta intuitu personae), cum este, de pildă, cazul stipulării ei între coproprietari.

116. Sancţiunea nerespectării agrementului . Sancţiunea nesocotirii agrementului


impus în mod valabil este inopozabilitatea vânzării (cesiunii) faţă de beneficiarul clauzei, ceea ce
înseamnă că în discuţie nu se pune valabilitatea vânzării, care între părţile contractante rămâne să
producă efecte, fiind obligatorie, ci doar lipsa acesteia de efecte în raport cu beneficiarul clauzei,
ca şi când nu s-ar fi încheiat.
57

117. Refuzul agrementului poate fi discreţionar? Răspunsul la întrebare nu este o


chestiune teoretică, ci una cu o importantă miză practică: dacă răspunsul este afirmativ, controlul
judecătoresc al refuzului este în principiu exclus, dar dacă este negativ, controlul judecătoresc
poate fi exercitat, rămânând să fie precizate limitele acestuia.
În acest sens, în funcţie de voinţa părţilor, unele nuanţări se impun. Astfel, dacă părţile au
stipulat prin contract o „putere discreţionară”, refuzul agrementului nu poate fi cenzurat de
justiţie, afară de cazul când s-a făcut cu intenţia de a-l păgubi pe cel în favoarea căruia a fost
stipulată clauza.
În cazul în care, aşa cum se întâmplă de regulă în cazul contractelor de distribuţie, părţile
stipulează că beneficiarul clauzei trebuie să „examineze echitabil şi cu toată grija cerută”
propunerea de cesiune, refuzul agrementului nu mai poate fi discreţionar, trebuind să fie justificat
prin imperativul protejării intereselor sale comerciale legitime şi, pentru a elimina orice
arbitrariu, trebuie să fie motivat pentru a se putea verifica criteriile stipulate prin contract,
instanţa de judecată fiind îndreptăţită să întreprindă, la cerere, o asemenea verificare.
În fine, dacă prin convenţie nu se stipulează nimic în legătură cu exercitarea
agrementului, refuzul acestuia poate fi cenzurat de instanţă numai în mod excepţional, în cazul în
care se comite un abuz de drept, dovedindu-se că a fost dictat de intenţia de a păgubi sau
discrimina pe motive rasiale sau religioase, iar nu pentru menţinerea încrederii iniţiale, care a
justificat la origini instituirea clauzei.

Secţiunea 2 ─ CUMPĂRATORUL
118. Cumpărarea, ca şi vânzarea, constituie un act de dispoziţie întrucât comportă plata
preţului. Cele două acte, vânzarea şi cumpărarea, sunt reunite în unul singur. De aceea, conform
dispoziţiilor art. 1306 C. civ., este firesc ca libertăţii de a vinde a vânzătorului să îi corespundă
simetric invers libertatea de a cumpăra a cumpărătorului. Însă aşa cum libertatea de a vinde
cunoaşte anumite restricţii, libertatea dea cumpăra comportă la rândul său şi ea unele restricţii.
Din această perspectivă, urmează să analizăm incapacităţile de a cumpăra reglementate de
lege (§ 1) şi limitarea convenţională a libertăţii de a cumpăra (§ 2).

§ 1 Incapacităţile de a cumpăra

119. Enumerare. Incapacităţile de a cumpăra reglementate în dreptul nostru, care, aşa


cum se întâmplă în asemenea cazuri, îngrădesc capacitatea de folosinţă a persoanelor vizate, sunt
următoarele: a) incapacitatea străinilor şi apatrizilor, precum şi a persoanelor juridice străine de a
cumpăra terenuri în România; b) incapacitatea tutorilor, mandatarilor, administratorilor şi
funcţionarilor publici de a cumpăra bunurile care se vând prin intermediul lor; c) incapacitatea
judecătorilor, procurorilor avocaţilor de a fi cesionari de drepturi litigioase de competenţa
instanţei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

A. INCAPACITATEA STRĂINILOR ŞI APATRIZILOR, PRECUM ŞI A PERSOANELOR


JURIDICE STRĂINE DE A DOBÂNDI TERENURI ÎN ROMÂNIA

120. Art. 41 alin. 2 teza a II-a din Constituţia Românei din 1991, sub sancţiunea nulităţii
absolute, stipula în forma sa iniţială că „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de
58

proprietate asupra terenurilor”. Această dispoziţie a fost preluată în termeni identici de art. 3
alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, în plus, la alin. 3 al aceluiaşi
articol stipulându-se şi că „persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin
acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte”.
Incapacităţile fiind de strictă interpretare, nimic nu i-a împiedicat pe străini, apatrizi şi
persoanele juridice străine să cumpere construcţii în România sau alte drepturi reale decât cel de
proprietate.
Ca urmare a revizuirii din anul 2003 a Constituţiei României, textul constituţional
menţionat mai sus, devenit art. 44 alin. 2 teza a II-a, a fost reformulat în sensul că „cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Aşadar, dacă pentru moment incapacitatea
menţionată rămâne în vigoare, ea urmează a fi treptat dacă nu abandonată integral, cel puţin
restrânsă.
Art. 3 din Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor al Legii nr. 247/2005 prevede că
„cetăţenii străini şi apatrizii precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de
proprietate asupra ternurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială”. Cum însă
încă legea specială nu a fost adoptată, rezultă că cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice
străine nu au capacitatea de folosinţă de a dobândi ternuri în România.
Fiind vorba de o incapacitate, iar aceasta de strictă interpretare, rezultă per a contrario
că, în schimb, persoanele menţionate au capacitatea de a dobândi în România atât construcţii, cât
şi alte drepturi reale (dezmembrăminte, garanţii reale sau drepturi de concesiune).

B. INCAPACITATEA TUTORILOR, MANDATARILOR, ADMINISTRATORILOR ŞI


FUNCŢIONARILOR PUBLICI DE A CUMPĂRA BUNURILE CARE SE VÂND PRIN
INTERMEDIUL LOR

121. Potrivit dispoziţiilor art. 1308 C. civ., „sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face
adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse:
1. tutorii, ai averii celor de sub a lor tutelă;
2. mandatarii, ai averii ce sunt încredinţaţi să vândă;
3. administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor încredinţate îngirijirii lor;
4. oficianţii publici (funcţionarii publici ─ n. n. – D. C.), ai averilor statului ale căror
vânzări se fac printr-înşii”.
Interdicţiile de a cumpăra care rezultă din acest text se aplică tuturor bunurilor, indiferent
dacă sunt mobile sau imobile, fiind justificate prin necesitatea de a se înlătura conflictele de
interese (cel al vânzătorului pentru care se face vânzarea cu propriul interes al celui prin
intermediul căruia aceasta se realizează).
Deşi textul se referă la „adjudecatari”, ducându-ne cu gândul la vânzările silite, el se
aplică cu atât mai mult vânzărilor obişnuite care se fac fără intervenţia justiţiei.
În concepţia textului de lege în discuţie, interdicţia funcţionează atât când cei loviţi de
incapacitate cumpără în nume propriu, cât şi atunci când cumpără prin persoane interpuse,
situaţie în care însă cei interesaţi trebuie să facă proba simulaţiei prin interpunerea de persoane,
indiferent cine sunt interpuşii, neaplicându-se prezumţiile reglementate de lege în materie de
liberalităţi (art. 812 şi 941 C. civ.).
Sancţiunea încălcării dispoziţiilor art. 1308 C. civ. este nulitatea relativă a vânzării.
59

C. INCAPACITATEA JUDECĂTORILOR, PROCURORILOR ŞI AVOCAŢILOR DE A FI


CESIONARI DE DREPTURI LITIGIOASE DE COMPETENŢA INSTANŢEI ÎN
CIRCUMSCRIPŢIA CĂREAIA ÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEA

122. Art. 1309 C. civ. prevede că „judecătorii, membrii ministerului public şi avocaţii nu
se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa curţii de apel în a cărei
circumscripţie îşi execită funcţiunile lor, sub pedeapsă de nulitate, speze şi daune-interese”.
Spre deosebire de textul corespunzător din Codul civil francez (art. 1597), care include
printre cei incapabli atât personalul auxiliar (grefieri, portărei), cât şi şi pe notari, Codul civil
român instituie incapacitatea doar în privinţa celor anume menţionaţi la art. 1309, text care, fiind
de excepţie, este de strictă interpretare.
În privinţa executorilor judecătoreşti, art. 43 din Legea nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti prevede că acestora le „este interzis… să dobândească direct sau prin persoane
interpuse, pentru ei sau pentru alţii, bunurile ce au făcut obiectul activităţii de executare silită”.
Datorită faptului că în faza executării silite nu se mai pune, în principiu, problema litigiozităţii
drepturilor, interdicţia se apropie mai degrabă de incapacităţile prevăzute la art. 1308 C. civ.,
fiindu-i aplicabil regimul juridic aferent, iar nu de incapacităţile prevăzute la art. 1309 C. civ.
Raţiunea incapacităţilor prevăzute la art. 1309 C. civ. decurge din necesitatea de a se
prezerva prestigiul de care trebuie să se bucure în rândul cetăţenilor slujitorii justiţiei,
înlăturându-se suspiciunile că ar profita abuziv de poziţia şi influenţa lor.
Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi procurorii Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt în incapacitate de a dobândi drepturi litigioase pe tot
cuprinsul ţării.
Dat fiind că incapacităţile în discuţie se fondează pe raţiuni de moralitate publică, spre
deosebire de prevederile art. 1402 şi următ. C. civ. referitoare la retractul litigios care se aplică
doar în privinţa drepturilor asupra cărora există proces deschis şi contestaţie asupra fondului
(supra nr. 97), acestea (incapacităţile) se aplică şi drepturilor asupra cărora există doar proces (nu
şi contestaţie asupra fondului) şi chiar şi drepturilor în privinţa cărora la data cesiunii există doar
o posibilitate încă neefectivă, dar, în orice caz, decelabilă de a fi contestate în justiţie, chestiune
care este una de fapt, de resortul judecătorilor fondului.
Cât priveşte sancţiunea aplicabilă încălcării incapacităţii, plecând de la formularea
textului art. 1309 C. civ., care reglementează interdicţia „sub pedeapsă de nulitate”, s-a susţinut
că aceasta ar fi aceea a nulităţii absolute, fiind vorba de o chestiune de ordine publică, dar soluţia
nulităţii relative de protecţie susţinute de alţi autori pare mai rezonabilă, permiţând confirmarea
vânzării anulabile. Sunt îndreptăţite să invoce nulitatea ambele părţi ale raportului juridic litigios,
aşadar, atât cedentul dreptului litigios, care ar putea fi înşelat de cumpărător asupra valorii reale a
dreptului său, cât şi cel care a emis pretenţii în contra sa, în ciuda faptului că acesta din urmă nu
este parte contractantă în raportul juridic de cesiune a dreptului litigios, admiţîndu-se că sfera
persoanelor care ar putea fi lezate este mai extinsă.
Pe lângă anularea vânzării, reclamantul poate să ceară obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată şi, dacă este cazul, la daune-interese.
Ca urmare a anulării vânzării, dreptul litigios rămâne neatins, iar titularul său poate
dispune din de el în favoarea unei persoane care are capacitatea de a dobândi.
Nimic nu-l împiedică pe terţul cedat să nu ceară anularea vânzării pe temeiul dispoziţiilor
art. 1309 C. civ., ci să exercite retractul litigios împotriva cesionarului, dacă sunt întrunite
condiţiile cerute de lege, avantajul fiind acela al stingerii dreptului litigios.
60

§ 2 Limitarea convenţională a libertăţii de a cumpăra

123. Ca şi în cazul vânzătorului, libertatea cumpărătorului de a cumpăra de la cine, cât şi


cînd vrea poate fi îngrădită prin clauze contractuale. Aşa este, de pildă, cazul contractelor-cadru
de distribuţie care conţin clauze de aprovizionare exclusivă, când beneficiarul nu poate cumpăra
mărfuri de natura celor indicate în contract decât de la furnizorul cu care a convenit acest lucru,
neavând dreptul de a desface decât produsele acestuia.
Adesea, asemenea contracte conţin şi clauze de minimă desfacere, beneficiarul fiind
obligat să achiziţioneze şi să desfacă cel puţin o anumită cantitate de mărfuri provenind de la
furnizorul cu care a încheiat contractul de aprovizionare exclusivă.
În orice caz, asemenea înţelegeri trebuie să respecte normele legale referitoare la
concurenţă care pot fi puse în cauză în asemenea situaţii.

Capitolul II
CONSIMŢĂMÂNTUL
124. Introducere. Este un lucru cert că autorii Codului civil nu au avut în vedere la data
redactării sale decât contractul propriu-zis realizat dintr-o dată. Mecanismele de formare în timp
(nu dintr-o dată) a vânzării, prin oferta urmată de o acceptare ulterioară, ca şi antecontractele, au
rămas să fie cizelate în timp de doctrină şi jurisprudenţă (Secţiunea 1).
Realizarea valabilă a acordului de voinţe (a contractului) presupune cu necesitate ca
acesta, pe de o parte, să nu fie afectat de vicii de consimţământ (Secţiunea 2), iar pe de altă parte
dat în cunoştinţă de cauză, cel care consimte trebuind să fie pe deplin informat, ceea ce pune
problema protecţiei consimţământului (Secţiunea 3).
Apoi, vom prezenta consimţământul în cazurile speciale ale vânzarii pe încercate şi
vânzarii pe gustate (Secţiunea 4), iar în final vânzările cu drept de răzgândire (Secţiunea 5).

SECŢIUNEA 1 ─ FORMAREA VÂNZĂRII

125. În cele ce urmează vom prezenta mai întâi oferta şi acceptarea (Subsecţiunea 1), iar
apoi a înţelegerilor prealabile vânzării (antecontractele) (Subsecţiunea 2).

SUBSECŢIUNEA 1 OFERTA ŞI ACCEPTAREA

126. Formarea valabilă a vânzării implică în mod necesar întâlnirea ofertei ─ fie de a
vinde, fie de a cumpăra, iniţiativa încheierii contractului putând proveni de la oricare dintre părţi
─ cu acceptarea acesteia.
Dacă fără acord de voinţe nu se poate vorbi despre contract, în schimb, nu toate
contractele (acordurile de voinţe) se realizează la fel. Unele vânzări se realizează fără nici o fază
preparatorie; de pildă, comercianţii care expun marfa cu afişarea preţului sunt consideraţi în
„stare de ofertă permanentă făcută publicului”, astfel încât acceptarea de către un client a acelei
mărfi şi a condiţiilor fixate de ofertant dă naştere vânzării. Alte vânzări însă se încheie în timp,
fie întrucât sunt precedate de negocieri asupra elementelor esenţiale ale viitorului contract, fie
întrucât părţile nu sunt ambele în acelaşi loc şi nu comunică direct, situaţie în care cele două
manifestări de voinţe ─ oferta şi acceptarea ─ sunt decalate în timp. În asemenea situaţii se
61

impune analiza, pe de o parte, a ofertei (§ 1), iar pe de altă parte a acceptării (§ 2), iar în final a
momentului şi locului formării contractului ((§ 3).

§ 1 Oferta

127. Noţiune. În limbajul curent, prin ofertă se înţelege orice propunere de a contracta. În
sens juridic însă, prin ofertă, cunoscută şi sub denumirea de policitaţie, se înţelege propunerea
fermă de a încheia un contract, în condiţii determinate, astfel încât acceptarea acesteia este
suficientă pentru a lua naştere vânzarea.
În cele ce urmează vom analiza condiţiile pe care trebuie să le întrunească oferta (A),
efectele (B), şi caducitatea acesteia (C).

A. CONDIŢIILE OFERTEI

128. Oferta trebuie să fie: declarată (exprimată) (a), precisă şi completă (b), fermă (c), să
exprime un consimţământ neviciat (d). În afara acestor condiţii, iniţiativa uneia sau alteia dintre
părţi nu poate avea decât semnificaţia unei propuneri de a intra în tratative, iar nu aceea a unei
oferte apte să dea naştere contractului prin simpla sa acceptare.

a. Oferta trebuie să fie declarată (exprimată)

129. Despre ofertă nu se poate vorbi decât dacă există o maniferstare de voinţă
exteriorizată. Aşadar, propunerea de a contracta trebuie să fie exprimată, declarată. O decizie
luată în forul interior, fără a fi exteriorizată, este lipsită de orice semnificaţie juridică.
De cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, oferta este expresă, constând în
invitarea directă (verbală sau scrisă) la vânzare sau cumpărare. Manifestarea de voinţă poate fi
exteriorizată în modalităţi din cele mai diverse: trimiterea unei scrisori, e-mail, fax sau telex;
trimiterea unei facturi pro forma; expunerea mărfii în vitrină şi a preţului acesteia de către un
comerciant etc.
Oferta, cel puţin teoretic, poate fi şi tacită, când voinţa de a contracta rezultă indirect, dar
neechivoc, din comportamentul celui care o lansează, lucru care însă, practic, dat fiind că se
referă la o iniţiativă, este aproape imposibil de imaginat.
Din punctul de vedere al formei, oferta nu este îngrădită în nici un fel, fiind supusă regulii
consensualismului, chiar şi în cazul în care legea impune contractului pe care aceasta îl
prefigurează forma autentică. În acest caz, chiar dacă, fireşte, oferta consensuală acceptată nu dă
naştere contractului propriu-zis întrucât nu sunt întrunite condiţiile de formă cerute ad
validitatem, acordul de voinţe consensual nu rămâne cu totul lipsit de efecte, realizându-se un
acord precontractual.
Fiind un act făcut pentru stabilirea unor legături interpersonale, despre ofertă nu se poate
spune că este exteriorizată decât atunci când se adresează cuiva anume. Ea se poate adresa atât
unei (unor) persoane determinate, caz în care nu obligă pe ofertant decât faţă de destinatarul
acesteia, cât şi unor persoane nedeterminate (publicului), caz în care, fiind vorba despre o ofertă
impersonală, obligă pe ofertant faţă de primul acceptant (dacă este vorba despre un singur bun)
sau, în limita stocului de marfă disponibil, faţă de toţi acceptanţii. În cazul ofertei făcute
publicului, dacă aceasta este afectată de un caracter intuitu personae ─ expres (de pildă, se
precizează că oferta se adresează unei persoane în vârstă) sau implicit (cel care oferă spre
62

vânzare un imobil, implicit se consideră că se adresează unor persoane solvabile)─, nu se poate


considera că oferta este făcută oricui, ci doar persoanelor respective, astfel încât contractul nu se
naşte decât dacă acceptarea este făcută de o persoană din categoria celor agreate de ofertant.
Potrivit CVIM, „o propunere adresată unor persoane nedeterminate este considerată
numai o invitaţie de a oferta, în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a
indicat în mod clar contrariul”(art. 14.2).

b. Oferta trebuie să fie precisă şi completă

130. O propunere de a contracta nu constituie ofertă decât dacă elementele esenţiale ale
vânzării ─ lucrul vândut şi preţul (art. 1295 alin. 1 C. civ.)─ rezultă fie chiar din cuprinsul ei, fie
din uzanţe sau din raporturile anterioare dintre părţi, un simplu „da” din partea beneficiarului
ofertei fiind suficient pentru naşterea valabilă a vânzării. Fireşte că atunci când părţile, uzând de
principiul libertăţii contractuale, ar conveni că pentru naşterea valabilă a contractului, acordul lor
de voinţe, pe lângă înţelegerea asupra elementelor esenţiale (lucru vândut şi preţ), necesită şi
înţelegerea asupra unui anumit element accesoriu stabilit de ele (de pildă, modalităţile de plată a
preţului), contractul nu se poate naşte valabil fără realizarea unei înţelegeri şi asupra acestui
element.
CVIM precizează că „o propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte
mărfurile şi, expres sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit să le
determine” (art. 14.1).

131. Pentru a-l lega pe ofertant, oferta trebuie să fie neechivocă, adică neinterpretabilă.
Oferta este echivocă în cazul în care se lansează de către acelaşi ofertant mai multe oferte diferite
care nu se pot concilia (de pildă, se ofertează acelaşi bun dar la preţului diferite). În cazul ofertei
echivoce, destinatarul nu poate accepta valabil pe cea mai avantajoasă dintre acestea, fiind
obligat să ceară ofertantului să-şi precizeze voinţa reală.

c. Oferta trebuie să fie fermă

132. Aşa cum am văzut mai sus, o propunere de contract poate fi calificată ca ofertă
numai dacă acceptarea destinatarului este suficientă pentru a forma contractul de vânzare printr-
un simplu „da”. Pentru aceasta oferta trebuie să fie fermă, adică să nu cuprindă rezerve, aşadar,
restricţii care pot viza fie chiar posibilitatea încheiereii contractului avut în vedere (propunătorul
rezervându-şi expres dreptul de a nu încheia contractul, fără a fi obligat să motiveze acest lucru),
fie conţinutul său (de pildă, propunătorul rezervându-şi dreptul de a modifica oricând preţul
propus).
Oferta nu poate include orice fel de rezerve, unele fiind considerate ilicite prin ele însele,
aşa cum este cazul celor care ar introduce discriminări, cum sunt acelea referitoare la sexul,
religia sau rasa acceptantului.
În cazul vânzărilor intuitu personae, propunerea de a contracta adresată publicului poate
fi considerată ca fiind făcută cu rezerva agrementului iniţiatorului, fiind mai degrabă un apel
(invitaţie) la ofertă, iar nu o ofertă propriu-zisă susceptibilă de a da naştere contractului în caz de
acceptare. Dacă însă rezervele la ofertă nu rezultă implicit din natura lucrurilor (cum este cazul
vânzărilor intuitu personae) sau din anumite uzanţe (obiceiuri cunoscute tuturor), ele nu pot fi
introduse decât expres (explicit).
63

133. Practica judiciară şi doctina, inspirându-se din prevederile CVIM, care, la rândul lor,
sunt inspirate din dreptul anglo-saxon, au promovat ideea că o propunere de a contracta nu
constituie ofertă decât dacă din cuprinsul ei rezultă expres sau tacit voinţa de a se lega prin
acceptare

d. Oferta să exprime un consimţământ neviciat

134. Fiind considerată tot mai insistent un act juridic unilateral, oferta trebuie să izvorască
în acest caz dintr-o voinţă neviciată de eroare, dol sau violenţă (art. 953 C. civ.).

B. EFECTELE OFERTEI

135. Problema obligativităţii ofertei. Pornindu-se de la ideea că în Codul civil voinţa


unilaterală nu este izvor de obligaţii decât în cazurile anume prevăzute de lege, printre care nu se
regăseşte şi oferta, s-ar putea susţine că aceasta nu obligă cu nimic pe ofertant, putând fi în
consecinţă revocată atâta timp cât nu a fost acceptată, şi că doar de la acest moment, relizându-se
un acord de voinţe, s-ar naşte obligaţii, pentru ambele părţi, izvorul acestora fiind contractul de
vânzare care s-a format prin acest acord.
Acest principiu nu a fost însă niciodată admis tel quel, practica judiciară şi doctrina
admiţând dintotdeauna că oferta dă naştere unor obligaţii în sarcina ofertantului chiar şi înaintea
acceptării, dar care sunt aceste obligaţii a fost însă ─ iarăşi dintotdeauna ─ obiect de discuţii, cel
puţin în anumite privinţe Astfel, dacă asupra retractării ofertei, adică a retragerii acesteia de
către ofertant înainte sau concomitent cu ajungerea acesteia la destinatar, nu există discuţii,
admiţându-se unanim că nu obligă la nimic pe retractant întrucât oferta neajunsă la destinatar nu
conferă nici un drept acestuia din urmă, neputându-se pune în nici un fel problema prejudicierii
lui, cu totul alta este situaţia revocării ofertei, adică a retragerii acesteia după ce a ajuns la
destinatar, asupra acestei chestiuni fiind concentrate discuţiile amintite mai sus.
Miza discuţiei asupra efectelor ofertei ajunse la destinatar este deosebit de importantă:
─ dacă oferta nu este obligatorie pentru ofertant, pe de o parte, în caz de revocare a
acesteia, destinatarul poate acţiona împotriva ofertantului cel mult pe temei delictual, dacă a
suferit un prejudiciu datorită acestui fapt, iar pe de altă parte, decesul sau survenirea incapacităţii
ofertantului înaintea acceptării duc la caducitatea ofertei;
─ dacă, din contra, oferta este obligatorie, pe de o parte, revocarea nu poate produce nici
un efect, ofertantul fiind obligat să menţină oferta un anumit timp (până la termenul stipulat
expres de părţi sau, dacă părţile nu au stipulat un asemenea termen, „pe un interval de timp
rezonabil”, apreciat de instanţele de judecată de la caz la caz), în care, dacă survine acceptarea, se
naşte contractul, iar pe de altă parte, decesul sau incapacitatea ofertantului survenite înaintea
împlinirii termenului (expres sau tacit) nu atrag caducitatea ofertei.
Prima concepţie a predominat mult timp, fiind întemeiată pe ideea că oferta nu poate
constitui izvor de obligaţii pentru ofertant întrucât „înstrăinarea libertăţii părţilor pe care o
constituie contractul nu poate fi concepută decât dacă o parte acceptă angajamentul celeilalte
părţi”. Susţinătorii ei admit însă totuşi că ofertantul poate fi ţinut să răspundă delictual (daune-
interese) faţă de destinatar, fie pentru că i-a cauzat un prejudiciu prin revocarea intempestivă a
ofertei, fie pentru abuzul comis în exercitarea dreptului de revocare a ofertei, admiţându-se chiar
că o formă de reparaţie a prejudiciului ar putea fi chiar considerarea contractului ca fiind încheiat.
Cea de a doua concepţie, care, trebuie spus, nu fără dificutăţi, pare a câştiga în ultimul
timp tot mai mult teren, se întemeiază astăzi pe ideea că oferta constituie un angajament
64

unilateral obligatoriu pentru ofertant. Ca atare, revocarea ei în interiorul termenului de acceptare


este lipsită de efecte, astfel încât dacă survine acceptarea vânzarea este valabil încheiată.

C. CADUCITATEA OFERTEI

136. Oferta devine caducă (lipsită de efecte) de drept la expirarea termenului expres sau
tacit pentru care a fost asumată. Aşadar, dacă acceptarea nu survine în interiorul termenului,
contractul nu mai poate fi valabil format, afară de cazul în care ofertantul se declară de acord cu
aceasta (art. 35 C. com.).
De asemenea, oferta devine caducă înaintea expirării termenului de acceptare în cazul în
care beneficiarul declară că nu o acceptă sau face o contrapropunere (o altă ofertă), ceea ce,
implicit, echivalează cu neacceptarea ofertei dintâi.

§ 2 Acceptarea
137. Noţiune. Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului în sensul primirii
propunerii de contract venite din partea ofertantului. Ea trebuie să concorde întocmai ofertei,
fiind necondiţionată şi integrală, ducând la realizarea consimţământului (acordului de voinţe),
aşadar la naşterea contractului, printr-un simplu „da”.
Pentru a fi valabilă ca atare, acceptarea trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi
oferta.
În principiu, acceptarea nu este supusă nici unei condiţii de formă, fiind guvernată de
regula consensualismului, afară de cazul în care legea impune o anumită formă ad validitatem,
situaţie în care contractul nu se poate naşte valabil decât cu respectarea acesteia.
Acceptarea ofertei nu poate fi impusă destinatarului, acesta fiind liber să o facă sau nu.

A. ACCEPTAREA EXPRESĂ A OFERTEI

138. Acceptarea este expresă atunci când voinţa destinatarului ofertei de a primi
propunerea ofertantului este exteriorizată şi adusă la cunoştinţa acestuia fie prin viu grai, fie în
scris, fie prin anumite gesturi sau semne care, conform uzanţelor, relevă voinţa de a accepta
oferta (de exemplu: gesturile de comunicare specifice surdo-muţilor; ridicarea mâinii sau
înclinarea capului în cazul vânzărilor la licitaţie sau la bursă; introducerea unei monede într-un
aparat de distribuire de bilete, băuturi etc.).
În toate cazurile, acceptarea trebuie să fie neechivocă.

B. ACCEPTAREA TACITĂ A OFERTEI

139. Acceptarea tacită a ofertei. Spre deosebire de acceptarea expresă, acceptarea tacită
nu implică o manifestare de voinţă făcută în scopul de a fi adusă la cunoştinţa ofertantului, ci
doar îndeplinirea unei acţiuni din care se poate desprinde implicit voinţa destinatarului de a primi
propunerea ofertantului.
Cea mai caracteristică formă de acceptare tacită este executarea contractului, cum ar fi, de
pildă, expedierea mărfurilor comandate de ofertant ori, simetric invers, plata în tot sau în parte a
preţului inclus în ofertă.
65

Executarea trebuie să fie în perfectă concordanţă cu oferta, altminteri nefiind vorba de o


acceptare, ci de o contraofertă.

140. Problema acceptării implicite a ofertei prin simplă tăcere. Regula. Uneori,
destinatarul rămâne complet inert după primirea ofertei; nici nu face o declaraţie expresă de
acceptare, nici nu trece la executarea contratului.
O astfel de conduită este ambiguă (echivocă), susceptibilă de a fi interpretată în diferite
feluri. Or, consimţământul trebuie stabilit cu certitudine, fără echivoc. De aceea, în principiu, în
lipsa oricărei posibilităţi de circumstanţeiere, tăcerea este considerată ca indiferentă din punct de
vedere juridic, neputând avea semnificaţia unei acceptări.
CVIM prevede expres la art. 18.1 că „tăcerea sau inacţiunea prin ele însele nu pot
constitui acceptare”.
Faptul că policitantul prevede în ofertă că în absenţa unui răspuns într-un anumit termen
contractul se consideră încheiat nu are consecinţe pentru destinatar, acesta neputând fi obligat
fără acordul său la un asemenea răspuns, astfel încât tăcerea lui nu echivalează cu acceptarea
ofertei.

141. Excepţii de la regula potrivit căreia tăcerea nu echivalează cu acceptarea


implicită a ofertei. Regula de mai sus comportă unele excepţii, care decurg din anumite
circumstanţe în care este păstrată tăcerea, făcând ca aceasta să nu mai fie neutră (echivocă), ci
una din care se poate desprinde implicit (tacit) intenţia de a contracta.
În primul rând, tăcerea valorează acceptare dacă legea sau uzanţele (specifice unui loc,
profesii sau comerţului) prevăd aceasta. În asemenea cazuri, legea sau uzanţa conferă tăcerii „o
semnificaţie obiectivă care face din ea un veritabil mijloc de comunicare, analog unui limbaj”.
În al doilea rând, se consideră că tăcerea valorează acceptare când părţile au convenit
anterior expres că tăcerea uneia dintre ele la propunerea provenind de la cealaltă valorează
acceptare a acelei propuneri.
În al treilea rând, tăcerea poate valora acceptare când între părţi au existat relaţii de
afaceri anterioare care s-au concretizat în încheiarea repetată a unor contracte de aceeaşi natură,
prin oferte periodice nerefuzate niciodată până la momentul respectiv, caz în care, în lipsa unui
refuz, ofertantul poate conta pe încheiera contractului.
În sfârşit, se consideră că tăcerea constituie acceptare în cazul în care oferta este făcută în
interesul exclusiv al destinatarului. Soluţia pleacă de la ideea că în această situaţie există o mare
probabilitate de acceptare, neexistând nici o raţiune pentru respingerea ofertei, dar aceasta nu
însemană nicidecum că acceptarea este obligatorie, destinatarul fiind din contra liber să refuze
oferta. Aprecierea unor asemenea situaţii este atributul exclusiv al instanţei de fond, fiind o
chestiune de fapt care se va aprecia cu toată prudenţa necesară de la caz la caz.

§ 3 Momentul şi locul formării contractului

142. Interesul stabilirii. Este de principiu că momentul şi locul formării contractului este
acela al întâlnirii celor două voinţe ─ oferta şi acceptarea.
Când părţile se află de faţă sau comunică direct (prin telefon, radio, internet), lucurile sunt
relativ simple în privinţa momentului încheierii contractului, care este cel în care destinatarul
acceptă oferta, punându-se însă problema locului încheierii acestuia când părţie sunt în locuri
diferite, dar când părţile sunt la distanţă şi nu comunică direct, ci prin corespondenţă (scisori,
66

telex, fax) se pune problema (devenită clasică) atât a momentului, cât şi a locului formării
contractului.
Stabilirea momentului încheierii contractului este deosebit de importantă deoarece de la
acest moment părţile sunt definitiv legate prin acordul lor de voinţe, contractul începând să-şi
producă efectele specifice (transferul proprietăţii şi al riscului pieirii fortuite a lucrului vândut;
produc efecte garanţiile pentru evicţiune şi vicii ascunse etc.), iar legea care va guverna
contractul este cea în vigoare la acest moment.
În ceea ce priveşte locul încheierii contractului, acesta are importanţă în dreptul
internaţional privat, contractul fiind supus regulilor de formă de la acest loc (locus regit actum),
iar din punctul de vedere al competenţei teritoriale al judecării eventualelor litigii dintre părţi, în
cazul în care vânzarea este comercială, competenţa poate reveni (alternativ cu instanţa
domiciliului pârâtului) şi instanţei de la locul încheierii contractului (art. 10 pct. 4 C. pr. civ.).

143. Momentul şi locul încheierii contractului. În chestiunea momentului şi locului


încheierii contractului două ar fi soluţiile posibile, asupra cărora, în timp, s-au grupat concepţiile
legislative, înfruntările doctrinare şi soluţiile practicii judiciare. Una ar fi cea de a considera
contractul format la momentul la care cele două voinţe coexistă, este vorba de teoria emisiunii
acceptării (cunoscută şi sub denumirea de teoria declaraţiei sau expedierii), locul încheierii
contractului fiind cel unde acceptantul se află la momentul la care, într-un fel sau altul, acceptă
oferta, iar cealaltă, teoria recepţiei (cunoscută şi sub denumirea de teoria informaţiei), de a
considera contractul încheiat doar la momentul recepţionării acceptării ofertei, contractul fiind
considerat încheiat la primirea de către policitant a acceptarii, locul încheierii contractului fiind
acela unde acesta se află la momentul respectiv.
Codul civil român, ca şi Codul civil francez, nu reglementează problema momentului şi
locului încheierii contractului de vânzare, oscilând în două cazuri particulare între cele două
sisteme. Astfel, în materie de donaţii între absenţi, făcându-se ecou al teoriei recepţiei, art. 814
alin. 2 precizează donaţia „n-are efect decât din ziua din care se va fi comunicat donatorelui
actul de acceptare”, în timp ce în materie de mandat, făcându-se ecou al teoriei emisiunii, art.
1533 alin. 2 C. civ. concedând că mandatul poate fi şi tacit, precizează că acesta poate „să rezulte
din executarea lui din partea mandatarului”.
În schimb, Codul comercial consacră teoria recepţiei ca reglă, precizând că pentru a fi
perfect contractul este necesar ca acceptarea să ajungă „la cunoştinţa propuitorului în termenul
hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi acceptării, după natura
contractului” (art. 35 alin.1), prin excepţie, conform teoriei emisiunii, admiţându-se însă că
atunci când ofertantul cere executarea imediată a contractului, iar acceptarea nu a fost cerută,
„contractul este perfect îndată ce cealaltă parte a întreprins executarea lui”.
CVIM conţine reguli similare Codului comercial, prevăzând că, în principiu, „acceptarea
unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului” (art.
18 alin. 1), dar că prin excepţie, „în temeiul ofertei, al obişnuinţelor care s-au stabilit între părţi
sau uzanţelor, destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se
referă, de exemplu, la expedierea mărfurilor, sau la plata preţului, fără a-l comunica
ofertantului, acceptarea produce efecte la în momentul în care acest act este îndeplinit”, în
măsura în care este făcut în termenul de acceptare stabilit de ofertant sau, în lipsă, într-un termen
rezonabil.
Este în afară de discuţie că în privinţa momentului şi locului încheierii contractului
decisivă este voinţa explicită sau implicită a părţilor, care, în funcţie de interesele lor, sunt libere
67

să stabilească momentul şi locul încheierii contractului, neexistând regului obligatorii în acest


sens.
Când însă voinţa părţilor nu poate fi stabilită cu certitudine, problema care se pune este
aceea a determinării regulii supletive aplicabile ─ cea a emisiunii sau cea a informării. Aşa cum
am văzut, în materie de vânzări comerciale şi vânzări internaţionale de mărfuri, norma supletivă
(regula) este cea a teoriei recepţiei. În materie de vânzări civile (supuse dispoziţiilor Codului
civil) însă, deşi practica noastră judiciară şi doctrina înclină precumpănitor spre regula aplicării
teoriei recepţiei, mai potrivită pare totuşi aplicarea teoriei emisiunii, cu atât mai mult cu cât în
materia formării contractului Codul civil nu impune o altă condiţie decât acea a realizării
acordului de voinţe (întâlnirea ofertei cu acceptarea), iar nu şi a informării policitantului despre
acceptare.

SUBSECŢIUNEA 2 ÎNŢELEGERILE PREALABILE VÂNZĂRII


(ANTECONTRACTELE)
144. Generalităţi. În practică, acordul de voinţe care dă naştere vânzării nu se realizează
întotdeauna dintr-o dată, aşa cum au gândit autorii Codului civil, ci fie în urma unor negocieri,
fie, întrucât părţile nu vor sau nu pot încă să încheie vânzarea, în urma unor acorduri prealabile
de voinţe, care, într-un fel sau altul, sunt paşi concreţi în direcţia vânzării, prefigurând-o sau
proiectând-o, fiind ele însele contracte, dar distincte de cel de vânzare.
Contractele preparatorii (cunoscute şi sub denumirile de antecontrate, contracte
provizorii, contracte prealabile sau promisiuni de contract) sunt: promisiunea unilaterală (§ 1),
pactul de preferinţă (§ 2) şi promisiunea sinalagmatică (§ 3).

§ 1 Promisiunea unilaterală
145. Noţiune. Promisiunea unilaterală de a vinde este contractul prin care o persoană,
numită promitent, se obligă ferm faţă de o altă persoană, numită beneficiar, să îi vândă un anumit
bun pentru un preţ anume (determinat sau determinabil), dacă aceasta din urmă se va decide să
cumpere în viitor, într-un termen determinat sau nedeterminat.
Consacrată definitiv de doctrină şi jurisprudenţă, nu însă şi de Codul civil, promisiunea
unilaterală se întemeiază pe un acord de voinţe care are ca obiect fixarea ofertei promitentului,
acesta angajându-se (consimţind) ferm să vândă, din punctul său de vedere consimţământul la
vânzare fiind deja dat, pe când beneficiarul consimte doar ca să-i fie pusă la dispoziţie opţiunea
de a cumpăra sau nu, iar nu chiar să cumpere. Originalitatea şi totodată specificul promisiunii
unilaterale constă aşadar tocmai în faptul că, în principiu, pentru a se forma vânzarea este
suficientă doar manifestarea de voinţă a beneficiarului în sensul ridicării opţiunii, voinţa
promitentului de a vinde fiind deja exprimată şi pusă la dispooziţia celui dintâi. De aceea,
promisiunea unilaterală de a vinde mai este cunoscută şi sub denumirea de pact de opţiune.
Promisiunea unilaterală este utilizată cu precădere în materie de vânzări imobiliare,
dându-se beneficiarului posibilitatea să cântărească în linişte dacă încheie contractul sau nu,
precum şi ca garanţie a restituirii unui împrumut, debitorul promiţând creditorului să îi vândă un
anumit bun în contul datoriei (acesta fiind preţul vânzării) dacă la scadenţă împrumutul nu este
restituit, creditorul fiind în drept să opteze, fie să ridice opţiunea, caz în care creanţa se consideră
68

stinsă prin preluarea cu titlu de vânzare a bunului promis în contul datoriei, fie să nu o ridice,
rezervându-şi dreptul de a urmări silit alte bunuri ale debitorului.

A. INDEMNIZAŢIA DE IMOBILIZARE

146. Denumirea de promisiune unilaterală ar putea conduce la concluzia că aceasta este


întotdeauna cu titlu gratuit, idee care însă nu poate fi reţinută întrucât, din contra, de regulă, în
schimbul imobilizării bunului promis la dispoziţia beneficiarului pentru un anumit termen, acesta
trebuie să achite o sumă de bani (de regulă, zece la sută din preţul vânzării) numită indemnizaţie
de imobilizare.
Denumirea vrea mai degrabă să sugereze ideea că dreptul de opţiune este dat doar uneia
din părţile contractante, dar nimic nu se opune ca beneficiarul opţiunii să fie ţinut la o obligaţie
pecuniară în favoarea promitentului, caz în care contractul de promisiune unilaterală este oneros
şi sinalagmatic (fără însă ca să devină promisiune sinalagmatică ─ reciprocă ─ de vânzare-
cumpărare, angajamentului de a vinde necorespunzându-i angajamentul de a cumpăra specific
promisiunii sinalagmatice).

147. Indeminzaţia de imobilizare constituie preţul asumării de către promitent a dublei


obligaţii de a nu înstrăina bunul promis şi de a menţine oferta pe durata termenului de opţiune,
iar validitatea ei nu mai constituie în prezent obiect de discuţie.
Neplata culpabilă a indemnizaţiei în condiţiile convenite deschide promitentului calea
acţiunii în rezoluţiune a promsiunii.

148. Dacă beneficiarul ridică opţiunea, indemnizaţia de imobilizare se va include în preţul


vânzării, iar dacă nu, rămâne definitiv câştigată promitentului.

149. Fără îndoială, nulitatea promisiunii de vânzare atrage obligarea promitentului la


restituirea indemnizaţiei de imobilizare încasate.
Tot astfel, indemnizaţia de imobilizare nu este datorată, trebuind să fie restituită dacă a
fost încasată de promitent, în ipoteza în care promisiunea a fost contractată sub condiţia
suspensivă a obţinerii unui împrumut de către beneficiar, iar această condiţie nu s-a realizat.
Indemnizaţia de imobilizare trebuie restituită şi atunci când promitentul face imposibilă
ridicarea opţiunii prin modificarea substanţială sau distrugerea voluntară a bunului după data
încheierii promisiunii, ori prin înstrăinarea bunului promis unui terţ.

B. CONDIŢIILE DE VALIDITATE A PROMISIUNII

a. Condiţiile de fond

150. Fiind un contract, promisiunea unilaterală de vânzare este valabil formată la


momentul acordului de voinţe între promitent şi beneficiar.
Acest acord trebuie să poarte asupra lucrului şi preţului, întocmai ca în cazul vânzării
(supra nr. 39 şi următ), dat fiind că pentru naşterea acesteia (a vânzării) este suficient ca
beneficiarul să ridice opţiunea. Pentru acelaşi motiv, promitentul trebuie să aibă capacitatea de a
vinde la momentul promisiunii, în timp ce beneficiarul, dacă părţile au stipulat o indemnizaţie de
imobilizare, trebuie să aibă doar capacitatea de a se obliga la data promisiunii, iar capacitatea de
a cumpăra numai la momentul ridicării opţiunii (când se formează vânzarea).
69

b. Condiţiile de formă

151. În principiu, promisiunea este consensuală, afară de cazul în care legea impune
forma autentică ad validitatem vânzării în considerarea obiectului acesteia (cazul terenurilor),
situaţie în care, dat fiind că din punctul de vedere al promitentului consimţământul la promisiune
este unul şi acelaşi cu cel la vânzare, iar acesta nu este valabil decât dacă este dat în formă
autentică, trebuie să fie dat în formă autentică. Forma autentică se impune doar pentru
consimţământul promitentului, nu şi pentru cel al beneficiarului, care fiind dat doar pentru
acceptarea promisiunii, iar nu a vânzării propriu-zise (care se va realiza doar la ridicarea
opţiunii), rămâne supus regulii consensualismului. Pentru formarea valabilă a vânzării însă,
fireşte, ridicarea opţiunii (consimţământul la cumpărare) trebuie făcută în forma autentică în
cazul în care legea impune o asemenea formă contractului.

C. CIRCULAŢIA PROMISIUNII

152. Transmisiunea mortis causa a promisiunii. Promisunea unilaterală de vânzare este


transmisibilă pentru cauză de moarte atât activ, cât şi pasiv în caz de deces al uneia sau alteia din
părţile contractante. Aşadar, în caz de moarte a promitentului sa beneficiarului, drepturile şi
obligaţiile se transmit la moştenitorii acestora, care vor beneficia, repectiv, vor fi ţinuţi la
executare, ca şi autorii (antecesorii) lor.

153. Cesiunea prin acte între vii a dreptului de opţiune (substituirea beneficiarului).
Dreptul de opţiune născut în favoarea beneficiarului fiind unul de natură patrimonială, poate fi
cedat unui terţ cu titlu gratuit sau oneros, afară de cazul unei convenţii contrare, care face ca
dreptul în discuţie să aibă un caracter intuitu personae.
Cedentul trebuie să garanteze cesionarului existenţa dreptului cedat, dar nu şi să
răspundă pentru neîndeplinirea obligaţiilor promitentului.
Dacă cesionarul declară că nu ridică opţiunea, acest lucru poate fi făcut de cedent, care
exercitându-şi dreptul de a şi-l substitui în locul său pe cesionar (drept caracterizat şi el ca fiind
de opţiune, dar diferit de cel de a „ridica opţiunea”), nu pierde cu totul dreptul de a primi
promisiunea (de a ridica opţiunea), putându-l regăsi în cazul menţionat.

E. EFECTELE PROMISIUNII

154. După încheierea valabilă a promisiunii se nasc efecte specifice care privesc
obligaţiile promitentului (a), dreptul de opţiune al beneficiarului (b), formarea vânzării prin
ridicarea opţiunii (c) şi, în fine, se pun probelme specifice legate de consecinţele nerespectării
promisiunii de către promitent (d).

a. Obligaţiile promitentului

155. Dacă dintotdeauna a existat acord asupra faptului că din promisiune nu se naşte
nici un drept real în favoarea beneficiarului, diferenţe au existat şi încă există în privinţa
obligaţiei principale a promitentului faţă de beneficiar (nu însă şi în ceea ce priveşte obligaţia
negativă accesorie de a nu compromite în nici un fel încheierea vânzării prin ridicarea opţiunii, în
70

special prin înstrăinarea lucrului promis unei alte persoane sau prin punerea unui terţ în situaţia
de a beneficia de un drept de preempţiune care să prevaleze asupra dreptului beneficiarului ─
cum ar fi, de pildă, prin încheierea cu terţul a unui contract de locaţiune, punând pe terţ în situaţia
de a beneficia de un drept de preempţiune ─, şi ea unanim acceptată).
Cât priveşte obligaţia principală a promitentului, în doctrina clasică (franceză şi
română) s-a considerat că promitentul este debitorul unei obligaţii de a face, constând în
încheierea vânzării (ceea ce însemna că pentru naşterea vânzării trebuia reiterat consimţământul
de a vinde). În dreptul fracez, nu şi în cel român, care a rămas la stadiul iniţial, în prezent, această
concepţie este abandobată, unii autorii, deşi susţin în continuare că în sarcina promitentului s-ar
naşte o obligaţie de a face, sunt de părere însă că aceasta nu mai constă în obligaţia de a încheia
vânzarea, ci de a menţine oferta pe durata termenului de opţiune, fără posibilitatea de revocare,
iar alţii susţin că, în realitate, promitentul a consimţit deja la vânzare, aceasta putând lua naştere
prin simpla ridicare a opţiunii, aşa încât din partea lui nu se mai aşteaptă să facă (pozitiv) nimic.
Această din urmă diferenţă însă este neesenţială, de vreme ce consecinţele practice sunt aceleaşi,
la ridicarea opţiunii vânzarea fiind considerată valabil încheiată.

b. Dreptul de opţiune al beneficiarului

156. Promisiunea nu dă naştere unui drept real în favoarea beneficiarului, proprietatea


rămânând în patrimoniul promitentului, ci doar unui drept de natură specială care îi permite să
perfecteze vânzarea prin simpla ridicare a opţiunii.
Caracterizat de unii ca fiind un drept personal (de creanţă), dreptul de opţiune este tot
mai insistent prezentat de alţii ca fiind un drept potestativ, care nu este nici real, întrucât nu
conferă un drept aupra lucrului, nici de creanţă, întrucât nu îi corespunde o obligaţie personală a
promitentului, conferind pur şi simplu beneficiarului puterea de a fi stâpânul unei situaţii juridice,
în temeiul căreia are dreptul de a opta unilateral între ridicarea opţiunii (cu consecinţa perfectării
vânzării) sau neridicarea acesteia (cu consecinţa neperfectării vânzării), fără ca promitentul,
plasat din acest punct de vedere într-o poziţie de supunere, să se poată opune în vreun fel.

c. Formarea vânzării prin ridicarea opţiunii

157. Ridicarea opţiunii. Beneficiarul promisiunii este pe deplin liber să opteze fie
pentru cumpărarea bunului promis, fie pentru refuzul ei, lucru pe care îl poate face sau expres sau
tacit, pentru aceasta fiind suficient să nu ridice opţiunea în termenul stipulat de părţi. Prin
neridicarea opţiunii beneficiarul nu-şi încalcă nici o obligaţie, libertatea de alegere în acest sens
(ca şi cea în sensul ridicării ei) fiind de esenţa promisiunii unilaterale.
Pentru formarea vânzării ajunge ca beneficiarul să ridice opţiunea, cu alte cuvinte, să
accepte oferta ţinută la dispoziţia lui de promitent pe durata termenului convenit. Ridicând
opţiunea, beneficiarul consimte la vânzare, lucru care nu se confundă în nici un caz cu acceptarea
promisiunii, cea dintâi dând naştere vânzării, pe când cea de a doua doar pactului de opţiune
(promisiunii unilaterale).
În principiu, dat fiind faptul că la momentul ridicării opţiunii se formează vânzarea, are
loc şi transferul proprietăţii de la promitent (vânzător) la beneficiar (cumpărător), afară de cazul
în care părţile au amânat de comun acord acest transfer la un alt moment, cum ar fi acela al plăţii
preţului, încheierii actului în formă autentică etc.
Ridicarea opţiunii nu produce efecte retroactive (de la data promisiunii), vânzarea
neputându-se forma decât la momentul realizării acordului de voinţe (de a vinde şi de a
71

cumpăra), care în acest caz se produce exact la ridicarea opţiunii. De aceea, beneficiarul
promisiunii trebuie să aibă capcitatea de a cumpăra doar la acest moment, iar nu şi la data
încheierii promisiunii.

158. Forma ridicării opţiunii. Ridicarea opţiunii este un act juridic unilateral ca
oricare altul, supusă ca atare regulii consensualismului, putând fi aşadar realizată fără
îndeplinirea unor condiţii de formă. Ea poate fi atât expresă, cât şi tacită, rezultând din acte cum
ar fi: plata unui avans din preţ, din revânzarea lucrului care a format obiectul promisiunii,
preluarea mărfii şi plata preţului etc.
Când lucrul promis este unul din categoria celor a căror înstrăinare necesită
îndeplinuirea ad validitatem a unor condiţii de formă (cazul terenurilor), vânzarea nu se poate
încheia decât dacă ridicarea opţiunii este expresă şi realizată în forma cerută de lege (act
autentic).
De aemenea, dacă părţile au prevăzut că ridicarea opţiunii trebuie făcută într-o anumită
formă (notificare prin executor judecătoresc, scrisoare recomandată cu confirmare de primire
etc), ea nu va produce efecte decât cu îndeplinirea formei respective.

d. Consecinţele nerespectării promisiunii de către promitent

159. Felurile încălcării promisiunii. De multe ori, în practică, promitentul fie declară
după ridicarea opţiunii că nu este de acord cu vânzarea, refuzând executarea acesteia (1º), fie
declară că îşi retrage promisiunea înaintea ridicării opţiunii (2º), fie înstrăinează bunul promis
unui terţ (3º).

1º. Promitentul declară după ridicarea opţiunii că nu mai este de acord cu


vânzarea

160. Cu toate că într-o asemenea situaţie soluţia care s-ar părea că se impune de la sine
este aceea de a considera contractul format, revocarea fiind lipsită de efecte, totuşi, în dreptul
nostru, s-au făcut auzite voci care au susţinut că pentru formarea vânzării nu ar fi suficientă
ridicarea opţiunii, ci şi „persistenţa” voinţei promitentului de a vinde
Aşa cum am văzut, promisiunea obligă pe promitent la menţinerea opţiunii la dispoziţia
beneficiarului pe toată durata termenului convenit, fără posibilitatea revenirii unilaterale. Prin
urmare, dat fiind că prin ridicarea opţiunii vânzarea se perfectează, fără posibilitatea pentru
promitent de a împiedica în vreun fel acest lucru, problema care se pune în ipoteza examinată nu
mai este una care ţine de formarea vânzării, ci de executarea obligaţiilor decurgând din
încheierea valabilă a acesteia (predarea lucrului, încasarea preţului etc.).

2º.Promitentul îşi retrage promisiunea înaintea ridicării opţiunii

161. Potrivit concepţiei clasice, care vedea în promisiune izvorul unei obligaţii de a face
(de a consimţi în viitor la vânzare), s-a considerat că refuzul îndeplinirii acestei obligaţii prin
retragerea promisiunii înaintea ridicării opţiunii dă dreptul beneficiarului doar la daune-interese,
soluţie care a fost dedusă din dispoziţiile art. 1075 C. civ. (art. 1142 C. civ. francez), conform
cărora orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare.
Această soluţie a fost promovată până de curând în jurispudenţă şi de Casaţia franceză,
dar ea a fost viu criticată de doctrină pe motiv că promisiunea este irevocabilă unilateral pe
72

durata termenului de opţiune, conform dispoziţiilor art. 969 C. civ. convenţiile având forţă de
lege între părţile contractante, nu pot fi revocate decât prin „consimţâmânt mutual sau din cauze
autorizate de lege”.

3º. Promitentul înstrăinează unui terţ bunul promis

162. Dacă promitentul nesocoteşte angajamentul său faţă de beneficiar înstrăinând


înaintea expirării opţiunii unui terţ bunul promis, actul de înstrăinare este în principiu valabil,
promitentul înstrăinând un bun care îi aparţine, din moment ce promisiunea nu este translativă de
proprietate. Prin aceasta însă promitentul îşi încalcă obligaţiile asumate faţă de beneficiar prin
pactul de opţiune, potrivit dreptului comun, putând fi obligat la daune-interese faţă de acesta (art.
1075 C. civ.).
Aşadar, în principiu, terţul dobânditor pătrează proprietatea bunului dobândit de el de la
promitent, fiind la adăpost de orice acţiune a beneficiarul promisiunii.
Prin excepţie de la regulă, terţul este lipsit de protecţie când:

─ a fost de rea-credinţă, având cunoştinţă de promisiune la data când a încheiat


contractul translativ de proprietate cu promitentul. În acest caz, la cererea beneficiarului care
ridică opţiunea, contractul încheiat cu terţul poate fi declarat de instanţa de judecată inopozabil
faţă de reclamant prin mecanismele acţiunii pauliene (art. 975 C. civ.), dreptul acestuia prevalând
asupra celui al terţului, chiar dacă promitentul nu devine prin aceasta insolvabil în sensul clasic al
noţiunii, ci doar în sensul că se pune singur în situaţia de a nu-şi mai putea executa
angajamentele anterioare legal asumate. Fireşte că beneficiarul nu este obligat să ceară
constatarea inopozabilităţii, putând opta pentru obligarea promitentului la plata de daune-
interese;

─ a dobândit bunul cu titlu gratuit, caz în care, în temeiul regulilor care guvernează
acţiunea pauliană şi a principiului potrivit căruia nimeni nu poate face liberalităţi atâta timp cât
nu şi-a achitat datoriile (nemo liberalis nisi liberatus), actul va putea fi declarat inopozabil faţă
de beneficiarul promisiunii, la cererera acestuia.

F. CADUCITATEA PROMISIUNII

163. Promisiunea valabil încheiată poate deveni ineficace pentru motive de caducitate,
cum ar fi: expirarea termenului de opţiune, caz în care ridicarea opţiunii este ineficace, afară de
cazul în care promitentul consimte la prorogarea termenului; pieirea fortuită totală sau
exprorierea lucrului promis; exercitarea dreptului de preempţiune de către un terţ.
În principiu, decesul uneia sau alteia din părţile contractante nu antrenează caducitatea
promisiunii, afară de cazul când ea a fost asumată în considerarea persoanei beneficiarului, iar
acesta decedează înaintea exercitării dreptului de opţiune.

§ 2 Pactul de preferinţă

164. Noţiune. Pactul de preferinţă este un contract prin care o persoană, numită
promitent, se angajează faţă de o altă persoană, numită beneficiar, care primeşte acest
angajament, să o prefere faţă de oricine altcineva ca şi cumpărător în condiţii egale de preţ şi
73

plată a acestuia, dacă în viitor se va decide să vândă bunul care îi aparţine şi formează obiectul
pactului.
Spre deosebire de promisiunea unilaterală, care presupune angajamentul ferm şi
irevocabil de a vinde al promitentului asumat faţă de beneficiar, pactul de preferinţă nu conţine
un asemenea angajament, ci doar pe cel de a propune prioritar beneficiarului vânzarea bunului
când şi dacă promitentul se va hotărî să vândă. Cu alte cuvinte, prin încheierea pactului, liberatea
promitentului de a vinde sau a nu vinde rămâne intactă, fiind limitată doar libertatea acestuia de
a-şi alege partenerul contractual în cazul când va decide să vândă, pactul dând naştere unui „fel
de drept de preempţiune convenţional”.
Când promitentul se hotărăşte să vândă, indicând şi preţul, beneficiarul notificat în acest
sens se află într-o poziţie similară beneficiarului unei promisiuni unilaterale de vânzare, având
libertatea neîngrădită de a opta pentru încheierea vânzării sau refuzul acesteia.

165. Utilitate. În practică, pactul este utilizat fie în combinaţie cu alte contracte, fiind o
clauză accesorie a unui contract principal, fie autonom, independent de alt contract.
Ca şi contrat accesoriu, pactul este utilizat în contractele de locaţiune fiind stipulat în
favoarea locatarilor. Alteori, pactul este stipulat în contractele de donaţie încheiate între rude,
când donatorii care doresc să păstreze bunurile donate în familie îşi rezervă dreptul de a fi
preferaţi de donatari dacă aceştia se decid ulterior să vândă bunurile cu care au fost gratificaţi.
Fireşte că, aşa cum am precizat, nimic nu împiedică încheierea unui pact de preferinţă
independent de orice alt contract. Aşa de exemplu, coindivizarii pot să-şi acorde unul altuia drept
de preferinţă pentru cazul vânzării cotelor ce le aparţin.

166. Durata pactului. Spre deosebire de promisiunea unilaterală, care este întotdeuna
limitată în timp, pactul de preferinţă poate fi nelimitat în timp, căci atâta vreme cât promitentul
nu-şi manifestă intenţia de a vinde, dreptul de opţiune al beneficiarului nu se poate naşte, astfel
încât, conform principiului contra non valentem agere non currit praescriptio, nu se poate pune
problema prescripţiei extinctive. Afirmaţia este valabilă în cazul pactului de preferinţă autonom,
independent de un contract principal, care nu are fixat expres sau tacit un termen limită până la
care promitentul să se decidă dacă vinde sau nu (pact ale cărui efecte încetează automat la
împlinirea termenului).
Dacă nu are stabilit un termen, pactul îl obligă aşadar pe promitent indefinit în timp faţă
de beneficiar şi chiar faţă de moştenitorii acestuia, afară de pactul încheiat intuitu personae, ale
cărui efecte se sting la moartea beneficiarului.
Pactul care depinde de o convenţie principală devine caduc la încetarea efectelor acelei
convenţii.

167. Efectele pactului. Valabil încheiat, pactul dă naştere unei obligaţii personale în
sarcina promitentului de a preferea la preţ egal pe beneficiar în cazul în care se decide să vândă
bunul care formează obiectul convenţiei.
Obligaţia de preferinţă funcţionează doar în cazul vânzării, nu şi al înstrăinărilor pe alte
temeiuri juridice, cum ar fi cele făcute cu titlu de liberalitate (donaţie sau legat), întreţinere,
schimb, aport în societate, dare în plată etc.
Atâta timp cât promitentul nu se decide să vândă, dreptul de preferinţă nu este actual.
Aşa cum am văzut, promitentul păstrează intactă libertatea de a vinde sau de a nu vinde,
dar dacă se decide să vândă, la condiţii egale de preţ, beneficiarul are prioritate la cumpărare faţă
de oricine, dacă îşi manifestă voinţa de a cumpăra.
74

Pentru ca pactul să poată funcţiona, promitentul trebuie să aducă la cunoştinţa


beneficiarului oferta sa fermă de a vinde (ceea ce, fireşte, implică să-i comunice preţul).
Beneficiarul, la rândul său, are libertatea deplină de a accepta sau nu oferta
beneficiarului. Pentru a se decide într-un sens sau altul, beneficiarul poate avea la dispoziţie un
termen anume, dacă acesta a fost stipulat de părţi, sau un termen rezonabil, apreciat de la caz la
caz, în caz contrar.
Dacă beneficiarul declină oferta promitentului, acesta poate vinde bunul oricui, fără nici
un fel de restricţii, redobândind în acest fel libertatea de a-şi alege liber partenerul contractual.

168. Consecinţele nerespectării pactului. Nerespectarea pactului prin vânzarea


bunului unui terţ atrage consecinţe diferite după cum acesta din urmă a fost de bună sau de rea-
credinţă.
Dacă terţul dobânditor este de bună-credinţă, vânzarea în favoarea acestuia este
inatacabilă deorece pactul nu conferă beneficiarului decât un simplu drept de creanţă, iar nu un
drept real, bunul care formează obiectul său nefiind nici indisponibilizat în patrimoniul
promitentului, astfel încât înstrăinarea este în principiu valabilă. Dar întrucât prin înstrăinarea
menţionată promitentul şi-a încălcat în mod culpabil obligaţiile decurgând din pact, va putea fi
obligat la daune-interese faţă de beneficiar în temeiul dispoziţiilor art. 1075 C. civ..
În cazul în care terţul dobânditor este de rea-credinţă, în sensul special care implică nu
numai cunoaşterea existenţei pactului la data achiziţionării bunului, ci şi a intenţiei beneficiarului
de a invoca pactul în favoarea sa (de a cumpăra), beneficiarul are posibilitatea de a cere anularea
contractului încheiat cu nesocotirea pactului şi daune-interese.

§ 3 Promisiunea sinalagmatică

169. Noţiune. Dacă promisiunea unilaterală reprezintă angajamentul ferm de a


contracta (de a vinde sau de a cumpăra) doar al uneia din părţi, promisiunea sinalagmatică de
vânzare este contractul prin care ambele părţi se obligă ferm (spre deosebire de angajamentul
promitentului în cazul pactului de preferinţă) să încheie în viitor un contract de vânzare ale căror
elemente esenţiale (lucru vândut şi preţ) sunt deja convenite. Ea este cunoscută în pratica
judiciară şi în doctrină şi sub denumireile de „antecontract”, „contract provizoriu”, „precontract”,
„promisiune autonomă” sau „compromis de vânzare” (în dreptul francez).
Promisiunea sinalagmatică este un contract aparte, despre a cărui utilitate vom vorbi
puţin mai jos (infra nr. 180 şi 181), care nu se confundă cu două promisiuni unilaterale
încrucişate (una de a vinde, iar cealaltă de a cumpăra) în privinţa aceluiaşi bun şi la acelaşi preţ,
deoarce acestea nu se întâlnesc în acelaşi plan realizând un contract sinalagmatic (cu obligaţii
reciproce şi interdependente), ci fiecare rămâne independentă, în cazul fiecăreia vânzarea
neputându-se realiza decât prin ridicarea opţiunii de către cealaltă parte contractantă
(consimţământ distinct de cel prin care s-a realizat fiecare din cele două promisiuni unilateralle).
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 971 şi 1295 alin. 1 C. civ., vânzarea este în
principiu un contract consensual, care este valabil încheiat şi produce efecte deîndată ce părţile se
înţeleg asupra lucrului vândut şi asupra preţului, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii
de formă.
Art. 1589 alin. 1 C. civ. francez chiar prevede explicit că „promisiunea de vânzare
valorează vânzare, dacă există consimţământul reciproc al celor două părţi asupra lucrului şi
75

asupra preţului”. În dreptul nostru, deşi nu există o dispoziţie expresă similară, regula
consensualismului despre care am amintit mai sus ne conduce la aceeaşi concluzie.

A. UTILITATEA ŞI AUTONOMIA PROMISIUNII SINALAGMATICE

170. Plecând de la faptul că promisiunea sinalagmatică de vânzare implică acordul de


voinţe al părţilor asupra lucrului vândut şi asupra preţului, o parte a doctrinei şi jurisprudenţei
franceze au pus sub semnul întrebării autonomia promisiunii, unii autori considerând-o de-a
dreptul „artificială”, „inoportună” şi „ilogică”. În această optică, promisiunea sinalagmatică nu
este altceva decât fie o vânzare condiţională, fie una afectată de un termen suspensiv.
Acestei concepţii care neagă autonomia promisiunii de vânzare i s-au adus câteva
obiecţii din cele mai serioase.
Astfel, în primul rând, s-a remarcat faptul că semnarea actului autentic nu poate fi, în
acelaşi timp, obiectul unei obligaţii asumate de părţi şi al unei condiţii, deoarece se exclud
reciproc, executarea obligaţiilor contractuale depinzând de voinţa părţilor contractante (la nevoie
chiar putând fi impuse prin forţa de constrângere a statului), pe când în cazul obligaţiilor
condiţionale însăşi naşterea acestora depinde de un eveniment viitor şi nesigur, întotdeauna
exterior voinţei părţilor, lăsat la voia hazardului, or, semnarea actului autentic nu este un
eveniment exterior voinţei părţilor, ci, dimpotrivă, unul depinzând de această voinţă
În al doilea rând, termenul şi condiţia sunt modalităţi ale unui contract încheiat, pe când
în cazul promisiunii sinalagmatice ceea ce este în discuţie este formarea unui contract de vânzare
care încă nu este încheiat.
Iată aşadar suficiente motive care fac ca o parte semnificativă a doctrinei să recunoască
utilitatea şi autonomia promisiunii sinalagmatice de vânzare, contract aparte de vânzarea propriu-
zisă. Prin aceasta, fireşte, nu se neagă câtuşi de puţin posibilitatea încheierii de către părţi a unor
vânzări condiţionale (cum ar fi:aceea a obţinerii unei autorizaţii administrative de construire pe
terenul care formează obiectul contractului; aceea a neexercitării unui drept de preempţiune ori
aceea a obţinerii unui împrumut de către cumpărător pentru plata preţului) sau a unor vânzări la
termen (care amână transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător la o dată ulterioară
încheierii contractului).
Dacă din punct de vedere teoretic-conceptual putem conchide că promisiunea
sinalagmatică nu se confundă cu vânzarea, având o existenţă autonomă, se pune totuşi întrebarea
ce raţiuni practice ar putea justifica încheierea unui asemenea contract, iar nu a vânzării propriu-
zise?

171. Utilitatea practică a promisiunii sinalagmatice a fost scoasă pregnant în evidenţă în


dreptul nostru începând din momentul în care s-a introdus cerinţa formei autentice ad
validitateam pentru înstrăinarea unor categorii de imobile (infra nr. 186), situaţie în care, dat
fiind că autentificarea nu se putea realiza imediat ce părţile cădeau de acord asupra lucrului şi
asupra preţului, se ajungea la un acord prealabil vânzării propriu-zise, părţile asumându-şi
reciproc obligaţia de a se prezenta ulterior la notar vânzării. Promisiunea sinalagmatică de
vânzare este tocmai acest acord.
În cazul în care forma este cerută de lege ad validitatem, consimţământul, care este un
element structural (de fond) al contractului, prin excepţie de la regula consensualismului, nu
poate fi dat decât în forma respectivă. Ea este imperativă, „adică impusă, fără echivalent posibil,
pentru a da valoare juridică manifestării de voinţă”.
76

Dacă forma nu este impusă de lege ad validitatem, vânzarea este consensuală, adică
valabil încheiată prin simplu acord de voinţe (supra nr. 15). Regula consensnualismului nefiind
însă de ordine publică, părţile pot deroga stabilind prin voinţa lor că vânzarea respectivă nu este
valabilă între ele decât prin autentificarea actului. Voinţa de „esenţializare” a formei autentice,
adică de ridicare a unui element obiectiv accesoriu la rangul de element esenţial, fără de care
vânzarea nu poate lua naştere, trebuie să fie expresă. Diferenţa faţă de forma ad validitatem
impusă de lege constă doar în faptul că în timp ce aceasta nu poate fi eludată de părţi în nici un
fel, cea convenită de părţi poate fi înlăturată printr-un acord în sens contrar. Şi în acest caz, ca şi
în cazul în care forma este impusă de lege, înţelegerea iniţială are valoarea unei promisiuni
sinalagmatice de vânzare.
Concluzia care se desprinde din cele ce preced este că promisiunea sinalagmatică de
vânzare, ca instituţie autonomă, distinctă de vânzarea propriu-zisă, subzistă în cazul în care
precedă o vânzare solemnă în virtutea legii sau a unei stipulaţii contractuale neechivoce în acest
sens.

B. EVOLUŢIE ISTORICĂ

172. Evoluţia sub imperiul Codului civil de la 1864. Deşi recunoscută ca valabilă de
doctrina noastră clasică, promisiunea sinalagmatică a fost puţin utilizată în practică înaintea celui
de al doilea război mondial.
După război însă, odată cu preluarea puterii de către comunişti, implementarea ideilor
totalitare, care implicau controlul statal în toate domeniile, au condus în materie de circulaţie
imobiliară la adoptarea unor reglementări care să traducă în practică aceste idei.
În acest sens, mai întâi, s-a procedat la introducerea unor restricţii constând în
impunerea formei autentice ad validitatem şi a autorizării administrative a înstrăinărilor
terenurilor agricole şi a terenurilor cu şi fără construcţii din unele localităţi (cele cu planuri
de sistematizare) prin acte juridice între vii (Legea nr. 203/1947; Decretul nr. 151/1950 pentru
comasarea şi circulaţia bunurilor agricole; Decretul nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau
înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizaţie;
Decretul nr. 144/1958 privitor la reglementarea autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare
a construcţiilor , precum şi cele referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără
construcţii).
În cea de a doua etapă, sub pretextul pregătirii „sistematizării teritoriului”, au fost
indisponibilizate şi declarate expropriabile terenurile cu şi fără construcţii din perimetrul
localităţilor urbane (Legea nr. 19/1968 privitoare la regimul juridic al terenurilor fără
construcţii, precum şi terenurilor cu construcţii, în măsura în care depăşeau suprafeţele stabilite
pe baza detaliilor de sistematizare aprobate).
În fine, în cea de a treia etapă s-a interzis înstrăinarea terenurilor de orice fel prin acte
juridice între vii, forma autentică ad validitatem şi autorizarea administrativă fiind extinse la
toate construcţiile, indiferent de locul situării lor (Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea
teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale; Legea nr. 59/1974 privitoare la fondul funciar).
Obţinerea autorizaţiei administrative care condiţiona valabilitatea vânzării nu se putea
realiza imediat, ci doar în urma unor demersuri care necesitau un anumit timp. Pentru acest
motiv, deîndată ce părţile conveneau asupra elementelor esenţiale ale vânzării (obiect şi preţ),
încheiau un act sub semnătură privată.
Ezitând la început între a considera nul acest contract pentru neîndeplinirea formelor
imperativ cerute de lege şi a-i recunoaşte anumite efecte, practica judiciară şi doctrina au acceptat
77

în cele din urmă valabilitatea actului în discuţie, dar, bineînţeles, nu ca vânzare, ci ca promisiune
de vânzare (antecontract), dând naştere unor obligaţii reciproce pentru părţi de a face tot ceea ce
era necesar (obţinerea autorizaţiei; prezentarea la notar) pentru perfectarea vânzării în formă
autentică.
În caz de neexecutare culpabilă a acestor obligaţii de către una din părţi, pentru început,
nu s-a recunoscut celeilalte parţi decât posibilitatea de a cere rezoluţiunea şi daune-interese,
conform principiului potrivit căruia orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în
dezdăunări în caz de neeexecutare (art. 1075 C. civ.). Ulterior s-a mers mai departe, în caz de
refuz de perfectare a vânzării din partea uneia din părţile contractante, art. 12 din Decretul nr.
144/1958 permiţând în mod expres pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de
act autentic. Aplicarea acestui text de lege, derogatoriu de la dreptul comun, era restrînsă doar la
înstrăinarea terenurilor cu şi fără construcţii din perimetrul anumitor localităţi, anume cele cu
planuri de sistematizare (oraşe, centre muncitoreşti, localităţi balneo-climaterice) (art. 11 din
decretul nr. 144/1958), ea fiind refuzată în cazul terenurilor agricole şi al imobilelor situate în
localităţi fără planuri de sistematizare (sate, comune).
După intrarea în vigoare a Legilor nr. 58 şi 59/1974, terenurile, indiferent de destinaţia
sau locul situării lor, au fost restricţionate juridic sever în sensul că nu mai puteau fi înstrăinate
prin acte juridice între vii (contracte) sau mortis causa (legate), ci doar prin moştenire legală.
Prin aceasta sfera de aplicare a textului de excepţie (derogatoriu de la dreptul comun) pe care îl
reprezenta art. 12 din Decretul nr. 144/1958 a fost, pe de o parte, restrânsă, aplicându-se doar
construcţiilor (nu şi terenurilor, care nu mai puteau fi înstrăinate prin acte juridice), iar pe de altă
parte extinsă, fiind considerat a fi aplicabil tuturor construcţiilor, nu numai celor din localităţile
cu planuri de sistematizare, cum fusese iniţial.
Cu toate că art. 12 din Decretul nr. 144/1958 a fost abrogat (împreună cu întregul act
normativ care îl conţinea) prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi
unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, promisiunea sinalagmatică a fost în continuare
recunoscută ca valabilă, admiţându-se în caz de refuz de executare chiar şi pronunţarea hotărârii
judecătoreşti care să ţină loc de act autentic.
Recent, prin Legea nr. 247/2005 s-au reintrodus în legislaţia noastră dispoziţii similare
celor conţinute de art. 12 din Decretul nr. 144/1958. Astfel, conform art. 5 alin. 2 din Titlul X
Circulaţia juridică a terenurilor al Legii nr. 247/2005, „în situaţia în care după încheierea unui
antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să
încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care
poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract”.

D. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE PROMISIUNII SINALAGMATICE

172. Norme juridice aplicabile. Promisiunea sinalagmatică este un contact nenumit


(nereglementat în mod expres de lege), fiind supusă normelor generale aplicabile în materie de
contracte (art. 942-1206 C. civ.).
Din punctul de vedere al condiţiilor de validitate, promisiunea trebuie aşadar să
întrunească cerinţele impuse contractelor în general (art. 948-968 C. civ.), dar întrucât este o
proiecţie a unei vânzări ferme, trebuie să întrunească, cu unele diferenţe, şi condiţiile de
validitate ale acestui contract.

173. Condiţiile de formă. Soluţia actuală în dreptul român. Încă de pe vremea când
era în vigoare Decretul nr. 144/1958, practica judiciară şi doctrina şi-au pus problema dacă forma
78

autentică impusă de art. 11 din acel act normativ pentru validitatea vânzărilor imobilelor la care
se referea (terenurile cu şi fără construcţii din localităţile urbane) se cerea sau nu şi în cazul
promisiunilor sinalagmatice. După unele căutări, în final, jurisprudenţa Instanţei Supreme s-a
cristalizat în sensul că forma autentică era necesară pentru validitatea promisiunii întrucât este
vorba de un contract distinct de cel translativ de proprietate la care se referea textul de lege mai
sus menţionat. Doctrina a împărtăşit unanim această soluţie.
Dat fiind faptul că odată cu adoptarea Legii nr. 247/2005 s-au reintrodus în legislaţia
noastră dispoziţii similare celor din art. 12 din Decretul nr. 144/1958 care prevăd posibilitatea
pronunţarii unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic în cazul în când una din
părţile unui antecontract având ca obiect un teren cu sau fără construcţii refuză autentificare (art.
5 alin. 2 din Titlul X), problemele se pun în aceeaşi termeni şi în prezent.

174. Privire comparativă cu soluţiile din alte sisteme europene de drept. Problema
promisiunii unui act solemn este reglementată în mod expres în unele legislaţii europene şi diferă
esenţial de concepţia românească în materie.
Astfel, Codul federal elveţian al obligaţiilor prevede la art. 22 că:
„Obligaţia de a încheia o convenţie viitoare poate fi asumată contractual.
Dacă, în interesul părţilor, legea subordonează validitatea contractului unei anumite
forme, aceasta se aplică de asemenea şi promisiunii de a contracta”.
Acelaşi Cod, după ce prevede la art. 316 alin. 1 că „vânzările imobiliare nu sunt
valabile decât dacă sunt făcute prin act autentic”, precizează la alin. 2 al aceluiaşi text de lege că
„promisiunile de vânzare… nu sunt valabile decât dacă sunt făcute prin act autentic”.
La rândul său, Codul civil italian prevede la art. 1351: „contractul preliminar este nul
dacă nu este făcut în forma prescrisă de lege pentru contractul definitiv”.
În dreptul francez, care nu reglementează prin lege problema în mod expres,
predomină autoritar opinia că promisiunea unui contract solemn pentru a fi valabilă trebuie să fie
şi ea solemnă, dacă forma este cerută ad validitatem pentru protecţia consimţământului părţilor.
După cum s-a subliniat, forma solemnă cerută de lege ad validitatem din raţiuni de
protecţie a voinţei autorului unui act juridic are menirea de a tempera impulsul de a se angaja
pripit, necugetat, şi de a-i atrage atenţia asupra gravităţii actului pe care îl încheie, obligându-l
prin temporizare la reflecţie (prezentarea în faţa notarului necesitând timp), astfel încât
angajamentul să fie bine gândit şi asumat în deplină cunoştinţă de cauză a consecinţelor sale.
În cazul unor asemenea acte solemne, manifestarea de voinţă nu poate avea valoare
decât cu respectarea strictă a formei. Fără îndeplinirea acesteia actul nu există.
În dreptul german, de asemenea, promisiunea sinalagmatică nu este reglementată de
lege, dar şi aici se consideră că atunci când forma autentică este impusă unui contract ad
validitatem în ideea protejării contractanţilor împotriva unor decizii priopite, promisiunea unui
asemenea contract trebuie să întrunească şi ea aceleaşi condiţii.

175. Critica soluţiei actuale din dreptul român. Propuneri de reconsiderare. Din
cele expuse mai sus, rezultă că poziţia dreptului nostru în problema analizată este una singulară.
Argmentul adus în sprijinul acesteia, în sensul că promisiunea este un contract distinct de acela
de vânzare, este unul cu totul neconvingător.
Într-adevăr, deşi promisiunea este incontestabil un contract distinct de acela de vânzare,
acesteia nu i se pot aplica regulile consensualismului întrucât consimţământul la promisiune
vizând elementele esenţiale ale vânzării (lucru vândut şi preţ), asupra cărora părţile nu mai pot
79

reveni unilateral, nu poate fi asumat decât în condiţiile speciale de protecţie pe care legea le
impune ad validitatem anumitor vânzări.
A admite valabilitatea promisiunii consensuale a unui contract solemn, ar însemna
practic să se golescă de conţinut norma imperativă care instituie solemnitatea, întrucât prin
aceasta s-ar parveni la obţinerea efectelor contractului solemn pe baza unui simplu act consensual
(nesolemn), ceea ce este inadmisibil.
Aşadar, în cazul în care legea impune forma autentică unei anumite vânzări, pentru a fi
valabilă, promisiunea trebuie să îmbrace aceeaşi formă.

E. EFECTELE PROMISIUNII

176. Evocare. Valabil încheiată, promisiunea sinalagmatică de vânzare dă naştere unui


raport juridic de natură contractuală.
Analiza acestui raport implică prezentarea obligaţilor promitentului-vânzător (a) şi a
obligaţiilor promitentului-cumpărător (b).
În acelaşi context, se impune analizarea problemenlor legate de transmisiunea şi
cesiunea acestor obligaţii, precum şi a duratei în timp a efectelor promisiunii (d).

a. Obligaţiile promitentului-vânzător

177. Întrucât promisiuea este un contract autonom, distinct de vânzarea propriu-zisă, dă


naştere unor drepturi şi obligaţii specifice, care nu se confundă cu cele care îşi au izvorul în
contractul de vânzare.
Promitentului-vânzător îi revin: ca obligaţii principale, prezente în orice promisiune,
obligaţia de a nu înstrăina sau greva în folosul altei persoane lucrul promis (1°), obligaţia de a nu
încheia cu terţii acte juridice susceptibile de a restrânge sau înlătura drepturile promitentului-
vânzător (2°), obligaţia de a consimţi la autentificarea vânzării (3°), iar ca obligaţii secundare,
ocazional, dacă părţile convin astfel, obligaţia de a preda anticipat promitentului-cumpărător
lucrul promis (4°), precum şi obligaţia de a permite promitentului-cumpărător să construiască pe
terenul care formează obiectul promsiunii (5°).
Promisiunea în discuţie fiind sinalagmatică, prezintă trăsăturile contractelor din această
categorie, orice obligaţie revenind unei părţi contractante avându-şi corespondentul într-un drept
corelativ simetric în favorea celeilalte părţi contractante. Prin urmare, analiza obligaţiilor
revenind unei părţi contractante trebuie făcută în corelaţie cu dreptul celeilalte părţi.

1°. Obligaţia principală de a nu înstrăina sau greva în folosul unei terţe persoane
lucrul promis

178. Din momentul încheierii promisiunii se naşte în sarcina promitentului-vânzător


obligaţia personală de a nu înstrăina lucrul promis sau de a nu-l greva în favoarea unui terţ.
Obligaţia poate fi stipulată în mod expres, dar chiar şi în lipsa unei asemenea stipulaţii
ea subzistă implicit (tacit) în toate promisiunile întrucât este de neconceput reiterarea ulterioară a
consimţământului şi perfectarea vânzării fără păstrarea bunului promis la dispoziţia
promitentului-cumpărător.

179. Promisiunea nefiind translativă de proprietate, promitentul-vânzător rămâne


proprietar al lucrului promis, păstrându-şi toate atributele acestui drept, inclusiv acela de
80

dispoziţie juridică (jus abutendi). Aşadar, obligaţia de a nu înstrăina nu se confundă cu


inalienabilitatea (indisponibilizarea) convenţională, fiind doar o simplă obligaţie personală.
Obligaţia personală de a nu înstrăina şi clauza de inalienabilitate sunt diferite din mai
multe puncte de vedere.
În primul rând, clauza de inalienabilitate nu poate fi asumată decât expres cu prilejul
încheierii unui act translativ de proprietate, în timp ce obligaţia de a nu înstrăina poate fi asumată
şi tacit.
Apoi, în timp ce clauza de inalienabilitate dă naştere unei indisponibilizări reale, fiind
ataşată direct lucrului, atrăgând nu numai inalienabilitatea propriu-zisă, ci şi insesizabilitatea
(imposibilitatea urmăririi silite a bunului de către creditorii proprietarului), precum şi
imposibilitatea ipotecării, obligaţia de a nu înstrăina decurgând din promisiune este personală,
neatrăgând niciuna din consecinţele de mai sus.
În fine, în timp ce sancţiunea atrasă de încălcarea clauzei de inalienabilitate este
nulitatea relativă, care nu are nici o legătură cu necesitatea stabilirii vreunei culpe în sarcina
proprietarului care a nesocotit-o sau a terţului dobânditor, sancţiunea încălcării obligaţiei
personale de a nu înstrăina se rezolvă prin daune-interese (art. 1075 C. civ.), având ca temei
culpa debitorului (art. 1078 şi 1082 C. civ.).

2°. Obligaţia principală de a nu încheia cu terţii acte juridice susceptibile de a


restrânge sau înlătura drepturile promitentului-cumpărător

180. Deşi promitentul-vânzător îşi păstrează intacte până la data vânzării toate atributele
dreptului de proprietate (jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) în privinţa bunului care formează
obiectul promisiunii, libertatea lui este îngrădită, în sensul că, sub sancţiunea angajării
răspunderii contractuale, trebuie să se abţină să încheie cu terţii acte care ar putea restrânge sau
înlătura drepturile prmitentului-cumpărător.
Aşa de pildă, trebuie să se abţină să încheie un contract de locaţiune cu un terţ în
condiţii care l-ar obliga pe promitentul-cumpărător să respecte fără voia lui un asemenea contract
şi după data perfectării vânzării (art. 1441 C. civ.).

3°. Obligaţia principală de a consimţi la autentificarea vânzării

181. Promisiunea sinalagmatică este înţelegerea precontractuală cea mai apropiată de


vânzare, părţilor ne mai rămânându-le decât să consimtă în faţa notarului asupra vânzării propriu-
zise, ale cărei elemente esenţiale (lucru vândut şi preţ) sunt deja fixate prin acordul realizat la
încheierea promisiunii, obligaţia de a consimţi, fiind şi ea asumată ferm de ambele părţi
contractante.
Chiar dacă promisiunea are ca obiect un bun imobil, obligaţia promitentului-vânzător,
(respectiv, dreptul promitentului-cumpărător la autentificare), fiind una de a face, are o natură
mobiliară, iar nu imobiliară, ceea ce atrage importante consecinţe, cum sunt cele legate de
prescripţia extinctivă, legea aplicabilă contractului care conţine elemente de extraneitate,
competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona conflictele dintre părţi etc.

4°. Obligaţia secundară de a preda anticipat bunul promitentului-cumpărător

182. Pe lângă obligaţiile principale, fără de care promisiunea este de neconceput,


facultativ, părţile pot stipula şi obligaţia secundară a promitentului-vânzător de a preda
81

promitentului-cumpărător bunul care formează obiectul înţelegerii spre a fi folosit de acesta


înaintea perfectării vânzării.
Promisiunea nefiind translativă de proprietate, folosinţa lucrului este conferită
promitentului-cumpărător cu titlu de detenţie precară.
Oricum am califica această folosinţă (locaţiune, comodat, drept nenumit etc.), ea
constituie un drept personal (de creanţă) cu conţinut patrimonial care poate fi atribuit ca atare în
cazul unui partaj survenit înaintea perfectării vânzării, dacă a aparţinut în coproprietate
(devălmăşie) la doi sau mai mulţi titulari promitenţi-cumpărători.
Fiind un simplu detentor precar, promitentul-cumpărător care construieşte fără acordul
promitentului-vânzător pe terenul care, prin ipoteză, formează obiectul promisiunii este un
constructor de rea-credinţă. Practic însă el nu va fi sancţionat ca atare conform dispoziţiilor art.
494 C. civ. decât atunci când vânzarea nu se perfectează, punându-se problema restituirii
prestaţiilor făcute în temeiul promisiunii. Când vânzarea se perfectează, prin jocul accesiunii
imobiliare (art. 494 C. civ.) şi al confuziunii (art. 1154 C. civ.) cumpărătorul-constructor devine
proprietar al construcţiei, iar creanţa sa în despăgubire contra proprietarului terenului se stinge.

5°. Obligaţia secundară de a permite promitentului-cumpărător să construiască pe


terenul care formează obiectul promisiunii

183. Promitentul-vânztor poate conceda promitentului-cumpărător prin contract (fie


odată cu încheierea promisiunii, fie ulterior) dreptul de a construi pe terenul care formează
obiectul promisiunii, caz în care promitentul-cumpărător devine titularul unui drept de superficie
asupra construcţiei ridicare de el înaintea perfectării vânzării.

b) Obligaţiile promitentului-cumpărător

184. Promitentului-cumpărător îi revine obligaţia principală de a autentifica contractul


de vânzare (1°) şi obligaţia accesorie, stabilită facultativ prin voinţa părţilor, de a plăti anticipat
preţul vânzării în tot sau în parte (2°).

1°. Obligaţia principală de a consimţi la autentificarea contractului de vânzare

185. Ca şi promitentul-vânzător, promitentul-cumpărător are obligaţia principală de a


consimţi la autentificarea contractului promis. Este o obligaţia „în oglindă”, perfect simetrică
celei a promitentului-vânzător.

2°. Obligaţia secundară de a plăti anticipat preţul vânzării în tot sau în parte

186. Contract distinct de vânzare, promisiunea nu dă naştere prin ea însăşi obligaţiei de


plată a preţului specifice vânzării, dar părţile pot conveni ca promitentul-cumpărător să plătească
anticipat, în tot sau în parte, preţul vânzării. Acest lucru, de regulă, se întâmplă când
promitentului-cumpărător i se predă bunul cu anticipaţie spre folosinţă.
Într-o asemenea situaţie se prezumă până la proba contrară că fiecare parte a dobândit
dreptul să beneficieze de folosinţa bunului pe care l-a primit de la cocontractant (promitentul-
vânzător ─ preţul, iar promitentul-cumpărător ─ lucrul care formează obiectul vânzării) fără să
datoreze celuilalt un echivalent al „lipsei de folosinţă”, prestaţiile anticipate echilibrându-se
reciproc.
82

F. CONSECINŢELE NERESPECTĂRII PROMISIUNII

187. Promisiunea sinalagmatică poate fi încălcată fie prin înstrăinarea de către


promitentul-vânzător a bunului promis către un terţ (a), fie prin refuzul autentificării vânzării
promise (b).

a. Înstrăinarea bunului promis către un terţ

188. Situaţii posibile. Promisiunea sinalagmatică, aşa cum am văzut, nu este un


contract translativ de proprietate, până la perfectarea vânzării promitentul-vânzător bucurându-se
de toate atributele dreptului de proprietate, fiind ţinut doar de o obligaţie persoanală de a nu
înstrăina bunul promis.
În aceste condiţii, promitentul-vânzător poate fi tentat ca înaintea perfectării vânzării să
înstrăineze unui terţ bunul promis. Fireşte, o asemenea conduită constituie o violare a
promisiunii, care poate atrage răspunderea promitentului-vânzător, acesta urmând a fi obligat la
daune-interese. Problema care se pune este însă de a şti ce posibilităţi de acţiune are contra
terţului promitentul-cumpărător înşelat în aşteptările sale.
În această privinţă, soluţiile diferă după cum terţul a fost de bună-credinţă (1°) sau de
rea-credinţă (2°).

1°. Situaţia când terţul a fost de bună-credinţă

189. Dacă la data înstrăinării bunului de către promitentul-vânzător terţul a fost de


bună-credinţă, ignorând fără culpă încheierea anterioară a promisiunii, soluţiile diferă după cum
actul de înstrăinare în favoarea terţului este cu titlu oneros (α) sau cu titlu gratuit (β)

α) Actul încheiat cu terţul este cu titlu oneros

190. Dacă actul prin care promitentul-vânzător a înstrăinat bunul terţului este cu titlu
oneros (vânzare, schimb, întreţinere, rentă viageră), titlul de proprietate dobândit de terţ este
inatacabil, promitentul-cumpărător neavând nici o acţiune contra acestuia.
În materie de imobile, notarea promisiunii de vânzare în cartea funciară în temeiul art.
40 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară face ca aceasta să devină
opozabilă terţilor, impunându-se să fie respectată.
Când promisiunea nu este notată în cartea funciară, dar terţul are cunoştinţă de existenţa
ei pe altă cale, acesta este de rea-credinţă, fiind tratat ca atare.

β) Actul încheiat cu terţul este cu titlu gratuit

191. Dacă actul prin care terţul dobândeşte proprietatea este cu titlu gratuit (donaţie),
buna sa credinţă este lipsită de efecte, deoarece prin aplicarea conjugată a regulilor care
guvernează acţiunea pauliană şi principiul nemo liberalis nisi liberatus (nimeni nu poate face
liberalităţi până nu este eliberat de datoriile sale), titlul său de proprietate poate fi declarat
inopozabil promitentului-cumpărător, la cererea acestuia.
83

2°. Situaţia când terţul a fost de rea-credinţă

192. În cazul în care terţul dobânditor este de rea-credinţă, ştiind sau trebuind să ştie
despre existenţa promisiunii, el este în culpă, şi poate fi tras la răspundere de promitentul-
cumpărător pe temei delictual (art. 998), putând fi obligat la daune-interese.
Este suficient ca terţul să fi avut cunoştinţă sau să fi trebuit să aibă cunoştinţă despre
existenţa contractului la a cărui violare participă pentru ca răspunderea lui să fie angajată, nefiind
necesară frauda calificată care comportă din partea lui şi intenţia de a-l păgubi pe promitentul-
cumpărător.
La cererea promitentului-cumpărător, instanţa de judecată va putea pronunţa cu titlu de
reparaţie în natură a daunei suferite de acesta inopozabilitatea faţă de el a contractului de
înstrăinare încheiat între promitentul-vânzător şi terţ.

b) Refuzul autentificării vânzării promise

193. Nerespectarea promisiunii poate lua şi forma refuzului autentificării vânzării


promise, adică a îndeplinirii obligaţiei principale asumate, care poate proveni atât din partea
promitentului-vânzător, cât şi din partea promitentului-cumpărător.
Obligaţia decurgând pentru ambele părţi din promisiune de a consimţi la autentificarea
vânzării promise este una de a face.
Este de principiu că refuzul îndeplinirii unei obligaţii legal asumate dă dreptul
creditorului de a cere executarea silită a acesteia. În acest sens, art. 1073 C. civ. stipulează că
„creditorul are dreptul de a dobândi executarea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul
la dezdăunări”.
Referitor la obligaţiile de a face, principiul este că „se schimbă în dezdăunări în caz de
neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C. civ.), dar prin excepţie „nefiind îndeplinită
obligaţia de a a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire cu
cheltuiala debitorului” (art. 1077 C. civ.). Îndeplinirea obligaţiei de a face de către creditor pe
seama debitorului este funcţională doar în cazul în care este vorba despre o obligaţie care nu
implică în mod necesar fapta personală a debitorului, fiind de principiu că pentru obligaţiile care,
din contra, implică acest lucru, nu există posibilitatea de constrângere directă, idee sintetizată în
cunoscutul adagiu nemo praecise cogi potest ad factum.
Problema care se pune este dacă obligaţia de a consimţi la vânzare în formă autentică
poate fi executată silit direct sau nu, execurarea silită prin echivalent prin plata de daune-interese
fiind în afara oricărei discuţii. În acest context, urmează să prezentăm soluţia admisă actualmente
în dreptul românesc (1°), critica acestei soluţii (2°) şi soluţiile pe care le preconizăm în cazul
refuzului autentificării vânzării promise (3°).

1°. Soluţia admisă actualmente în dreptul românesc

194. Admisibilitatea suplinirii consimţământului prin hotărâre judecătorească.


Până de curând, practica nostră judiciară şi doctrina admiteau unanim că promisiunea
sinalagmatică de vânzare încheiată în forma unui înscris sub semnătură privată sau chiar verbal
(în acest caz, cu condiţia de a putea fi dovedită prin alte mijloace de probă decât înscrisul) dă
dreptul părţii care şi-a executat obligaţiile sau se declară gata a o face să obţină în caz de refuz
din partea celeilalte părţi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de
84

vânzare, chiar dacă pentru înstrăinarea bunului care a format obiectul acesteia legea impune
forma autentică ad validitatem.
Înainte de Revoluţia din anul 1989, soluţia de mai sus se întemeia pe dispoziţiile
exprese ale Decretului nr. 144/1958 privitor la reglementarea autorizaţiilor de construire, reparare
şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi cele referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor
cu şi fără construcţii. Trebuie însă subliniat şi reţinut faptul că pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care să ţină loc de act autentic era admisă numai în cazul când promisiunea avea ca
obiect un imobil din categoria celor la care se referea Decretul nr. 144/1958 (terenurile cu şi fără
construcţii din perimetrul localităţilor urbane), iar nu şi la imobilele agricole sau imobilele situate
în localităţile rurale.
Ulterior Revoluţiei din anul 1989, subsecvent abrogării Decretului nr. 144/1958 prin
Legea nr. 50/1991 privitoare la autorizarea construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor, fără adoptarea unui text de lege corespunzător art. 12 din Decretul nr. 144/1958 (care
permitea expres pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic în cazul
refuzului autentificării vânzării promise), după unele ezitări, practica judiciară şi doctrina s-au
aliniat ideii admisibilităţii în continuare a executării silite a promisiunii prin pronunţarea unei
hotărâri ţinând loc de act autentic, temeiul juridic fiind regăsit în dispoziţiile art. 1073, 1077 şi
970 alin. 2 C. civ., precum şi în dispoziţiile art. 17 alin. 4 din Decretul-lege nr. 115/1938 privitor
la unificarea dispoziţiilor de carte funciară.
Din cele expuse, rezultă o evoluţie paradoxală a gândirii juridice româneşti în privinţa
executării silite directe a promisiunii sinalagmatice de vânzare, care după ce în trecut a admis
doar cu titlu de excepţie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic
atâta timp cât a existat un text legal expres în acest sens (reamintim, art. 12 din Decretul nr.
144/1958 se aplica doar imobilelor din localităţile urbane, iar practica judiciară şi doctrina nu au
admis extinderea lui la alte bunuri), în lipsa unui text special după abrogarea Decretului nr.
144/1958, a admis perpetuarea soluţiei ca regulă, cu referire la orice fel de bun imobil, fără nici o
excepţie.
De altfel, în final, recent, s-au reintrodus în legislaţia noastră norme care prevăd în mod
expres posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic în cazul
refuzului uneia dintre părţile care au încheiat un antecontract de vânzare cu privire la un teren cu
sau fără construcţii (art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005). Această situaţie legislativă,
aşa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este în măsură să înlăture neajunsurile juridice ale
admisiblităţii soluţiei pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

195. Argumentele aduse în sprijinul soluţiei admisibilităţii suplinirii


consimţământului prin hotărâre judecătorească. Admisibilitatea executării silite directe a
promisiunii prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic s-a întemeiat,
în perioada de la abrogarea Decretului nr. 144/1958 şi până la adoptarea Legii nr. 247/2005, mai
întâi, pe argumentul că ar exista cazuri în care legea ar permite în mod expres suplinirea
consimţământului unei persoane, sens în care au fost citate:
─ dispoziţiile art. 17 alin. 4 din decretul-lege nr. 115/1938, conform cărora hotărârea
judecătorească poate înlocui acordul de voinţe sau consimţământul la realizarea înscrierii în
cartea funciară;
─ dispoziţiile art. 1114-1121 C. civ. referitoare la oferta reală şi consemnaţiune, care
permit suplinirea consimţământului creditorului la acceprarea plăţii, care este un contract (acord
de voinţe);
85

─ dispoziţiile art. 43 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, care permit instanţelor de judecată să stabilescă remuneraţia cuvenită autorului atunci
când părţile nu au prevăzut-o în actul de cesiune a dreptului de autor;
─ dispoziţiile art. 96 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar (modificată),
conform cărora, în cazul refuzului nejustificat al deţinătorului unui teren de a-şi da acordul pentru
folosirea definitivă sau temporară a unor terenuri agricole sau forestiere în alte scopuri, potrivit
dispoziţiilor art. 94 şi 95 din aceeaşi lege, instanţa de judecată va putea pronunţa o hotărâre
înlocuind consimţământul celui în cauză.
Apoi, s-a argumentat că ar exista cazuri în care „pentru a se da… satisfacţie unor
principii mai importante decât regula potrivit căreia actul juridic se formează numai pe baza
consimţământului”, chiar în lipsa unui text de lege expres, practica judiciară şi doctrina ar admite
suplinirea consimţământului prin hotărâre judecătorească. În acest sens a fost citat cazul suplinirii
consimţământului copărtaşului care se opune prin abuz de drept unui act de administrare
consimţit de ceilalţi copărtaşi cu privire la bunul comun, precum şi cazul ofertantului care îşi
retrage intempestiv oferta, situaţie în care instanţa ar putea considera actul încheiat cu titlu de
reparaţie în natură a prejudiciului produs prin retragerea ofertei.
În plus, s-a mai argumentat că ar exista cazuri în care se permite pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de instrument probatoriu, atunci când obligaţia de a întocmi
un asemenea instrument a fost asumată valabil printr-un contract de vânzare şi una dintre părţi
refuză să-şi execute obligaţia.
În fine, un autor, ca urmare a criticilor punctuale aduse acestor argumente, trecându-le
cu „eleganţă” pur şi simplu sub tăcere, mută accentul de pe terenul argumentării ştiinţifice, pe cel
al oportunităţii soluţiei (dincolo de argumentele şiinţifice?) pe motiv că „după 1989, interesul
practic al problemei devenea din ce în ce mai acut, având în vedere numeroasele vânzări
încheiate fie în lipsa formei autentice, fie… cu privire la bunuri care fuseseră scoase din
circuitul civil (terenurile). Pentru a acoperi contradicţia, relevată la «scară naţională», între
starea de fapt (comportamentul de adevărat proprietar al actualilor posesori, comportament
necontestat de vânzători) şi starea de drept (titularul dreptului de proprietate rămânea
vânzătorul, în ciuda consimţământului său liber exprimat în sensul vânzării, atestat, de altfel, de
încasarea preţului şi de lăsarea cumpărătorului în posesia paşnică a terenului”. În această
viziune, se ajunge până la a se susţine în mod deschis că problema evocată nu ar fi una de drept,
ci numai una de fapt, judecătorul având un „drept de apreciere” asupra admiterii sau respingerii
acţiunii pentru pronunaţarea hotărârii care să ţină loc de act autentic „în funcţie de circumstanţele
concrete ale speţei, fiind sensibil îndeosebi la aspectul executării celorlalte prestaţii ce
corespund unor obligaţii principale ale contractului însuşi”. La această din urmă abordare, care
admite că, în funcţie de „circumstanţe”, regulile de drept pot fi luate în seamă sau (de ce nu?), la
fel de bine, pot să fie şi ignorate, totul putând deveni (nu-i aşa?) o chestiune de „apreciere de la
caz la caz”, orice încercare de răspuns este inutilă, pentru că oricâtă energie şi timp s-ar consuma
nu s-ar ajunge nicăieri.

2°. Critica soluţiei dreptului românesc

196. Concepţia care predomină autoritar în dreptul nostru, în sensul admisibilităţii


pronunţării unei hotărâri judecătoreşti ţinând locul actului autentic, este criticabilă din mai multe
puncte de vedere, şi anume: admite în mod eronat pronunţarea hotărârii care ţine loc de act
autentic pe baza unei promisiuni consensuale care are ca obiect un bun pentru care legea impune
86

forma autentică ad validitatem (α); se ignoră principiul executării prin echivalent a obligaţiilor de
a face (β); argumentele de drept aduse în sprijinul acestei soluţii sunt criticabile punctual (γ).

α) Se admite în mod eronat posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti


ţinând loc de act autentic pe baza unei promisiuni consensuale care are ca obiect
un bun pentru care legea impune forma autentică ad validitatem

197. De la adoptarea Decretului nr. 144/1958 şi până în prezent, chiar şi după abrogarea
lui, nu a fot pusă niciodată pusă la îndoială admisibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti
ţinând loc de act autentic pe baza unei promisiuni consensuale care are ca obiect un bun pentru
care legea impune forma autentică ad validitatem. Este consecinţa faptului că art. 12 din Decretul
nr. 144/1958 prevedea în mod expres această posibilitate, singura cerinţă fiind doar ca
promisiunea să poată fi dovedită printr-un înscris sub semnptură privată.
Aplicarea timp de decenii a art. 12 din Decretul nr. 144/1958 a făcut ca această regulă
să devină axiomă, fiind perpetuată de doctrină şi de jurisprudenţă chiar şi după abrogarea actului
normativ care o conţinea. Art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 nu închide problema,
rezumându- se doar să prevadă posibilitatea pronunţării hotărârii care să ţină loc de act autentic,
fără a face vreo referire la cerinţele de formă ale promisiunii.

198. Aşa cum am văzut, promisiunea consensuală în cazul bunurile pentru care legea
impune forma autentică ad validitatem este nevalabilă, dar un act nul nu poate sta la baza
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.
Intrarea în vigoare a art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 nu este în măsură să
rezolve problema.
Într-adevăr, la o analiză mai atentă (şi mai bine documentată datorită deschiderii
inexistente anterior), soluţia legislativă „fondatoare” promovată de art. 12 din Decretul nr.
144/1958 se dovedeşte însă a fi fost una juridic fundamental eronată. Ea a fost preluată din
legislaţia franceză, fiind o pastişă a dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 55-22 privitor la reforma
publicităţii imobiliare din 4 ianuarie 1955.
Potrivit acestui text de lege, refuzul semnatarului unei promisiuni sinalagmatice de
vânzare de a semna actul autentic necesar îndeplinirii formelor de publicitate iombiliară impuse
de Decretul nr. 55-22 din 4 ianuerie 1955 deschide celeilalte părţi posibilitatea de a obţine o
hotărâre judecătorească care să constate vânzarea şi să ţină loc de act autentic. Legiuitorului
român din 1958, ca şi doctrinei şi jurisprudenţei, le-a scăpat faptul că această soluţie nu era
compatibilă cu legislaţia română. Într-adevăr, în timp ce legislaţia franceză luată ca model
impunea (şi impune şi în prezent) forma autentică înstrăinărilor de imobile doar pentru realizarea
formelor de publicitate, adică a opozabilităţii faţă de terţi, iar nu pentru validitatea actului între
părţi, legislaţia română impunea (şi impune şi astăzi în cazul terenurilor) forma autentică ad
validitatem, condiţionând aşadar însăşi validitatea consimţământului între părţile contractante,
iar nu doar opozabilitatea faţă de terţi.
Prin urmare, ceeea ce era (şi este) juridic valabil în sistemul legislaţiei franceze, adică
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate vânzarea (realizată solo consensu) şi să
ţină loc de act autentic necesar pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară (fără de
care nu se poate realiza opozabilitatea vânzării faţă de terţi), nu era (şi nu este) valabil în sistemul
legislaţiei române, unde hotărârea judecătorească nu doar constată vânzarea ci chiar suplineşte
consimţământul la vânzare. Fără discţie, una este ca instanţa, pe baza acordului de voinţe valabil
exprimat de părţi, să constate că un contract s-a încheiat şi să dispună executarea uneia din
87

obligaţiile asumate prin acesta, lucruri juridic perfect valabile, şi cu totul altceva este ca instanţa
să construiască ea contractul, fără a exista acordul de voinţe în forma imperativ cerută de lege
(act notarial), pornind de la un simplu acord consensual, insuficient pentru a da naştere vânzării,
lucru inacceptabil din punct de vedere juridic.
Iată de ce soluţia promovată de art. 12 din Decretul nr. 144/1958 este inacceptabilă
juridic, datorându-se preluării unui text din legislaţia franceză fără preluarea contextului
(sistemului) în care acesta se integra.
Din două, una: ori menţinem dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii r. 247/2005,
dar atunci vânzarea la care se referă (terenuri) trebuie să fie consensuală, nu solemnă ca în
prezent, ori se menţine cerinţa formei autentice ad validitaem a vânzărilor de imobile (terenuri)
(art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005), dar atunci instanţele de judecată nu mai pot
avea abilitarea să pronunţe o hotărâri care să ţină loc de act autentic pe baza unor promisiuni
consensuale sau sub semnătură privată.

β) Se ignoră principiului executării prin echivalent a obligaţiilor de a face

199. În sistemul Codului civil român, ca şi în acela al Codului civil francez, este de
principiu că obligaţiile de a face nu pot fi executate silit direct, ci numai indirect, prin echivalent.
Regula rezultă din dispoziţiile art. 1075 C. civ. (art. 1142 C. civ. francez), potrivit căruia „orice
obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea
debitorului”. Principiul era cunoscut încă din dreptul roman, fiind consacrat prin adagiul nemo
precise cogi potest ad factum.
Aşa cum s-a subliniat, „dacă este indispensabil de a respecta forţa executorie a
raportului obligaţional, este însă fundamental ca să nu fie adusă atingere drepturilor intangibile
ale oricărei persoane la integritatea sa fizică sau la libertatea sa”.
Existenţa acestui principiu nu exclude ideea de constrângere în domeniul obligaţiilor de
a face. Constrângerea este însă în toate cazurile una indirectă, nu directă, putând fi realizată pe
diverse căi (daune cominatorii, amenzi civile, executare indirectă etc.).
Potrivit dispoziţiilor art. 1077 C. civ., „nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul
poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”. Textul de
lege citat are în vedere situaţiile în care obligaţia de a face nu este una strict personală (care nu
poate fi îndeplinită decât de debitor), când creditorul, cu încuviinţarea instanţei, apelează la un
terţ pentru îndeplinirea obligaţiei (de exemplu, ridicarea unei construcţii ori efectuarea unui
transport), iar cheltuielile rezultate sunt puse pe seama debitorului care nu şi-a îndeplinit personal
obligaţiile. Cu alte cuvinte, creditorul obţine executarea în natură a obligaţiei, dar nu de la
debitor, ci de la un terţ, însă „pe cheltuiala debitorului”, ceea ce înseamnă că pentru acesta din
urmă executarea este prin echivalent, ajungându-se practic la aplicarea dispoziţiilor art. 1075 C.
civ..
Rezultă aşadar suficient de limpede că dispoziţiile art. 1077 C. civ. se referă la
executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor de a face care nu au un caracter strict
personal, neavând nici o legătură nici cu executarea silită directă (în natură, de către debitor),
care este exclusă în această materie, nici cu obligaţia de a consimţi la încheierea unui act, care
este una strict personală, nesusceptibilă de executare prin altcineva.
A adăuga la sintagma „executare silită directă” (care vrea să însemne că creditorul
obţine executarea în natură a obligaţiei) şi particula „atipică” (care vrea să însemne că executarea
nu o face totuşi debitorul, ci, în cazul analizat, instanţa, care „suplineşte consimţământul la
vânzare”) nu rezolvă problema, din moment ce în materie de consimţământ la încheierea unui act
88

nici o executare silită directă prin constrângere nu este posibilă, nici „tipică” (prin constrîngere
directă), nici „atipică” (prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei prin intermeiul altuia, inclusiv al
instanţei de judecată), deoarce consimţământul, prin definiţie, înseamnă acord al două voinţe
libere; or, „acordul de voinţe” este greu de conciliat cu ideea de „suplinire” a uneia din cele două
voinţe, care înseamnă chiar lipsa acordului.

3°. Soluţiile pe care le preconizăm în cazul refuzului autentificării vânzării


promise

200. Soluţiile de urmat în cazul în care una dintre părţi refuză autentificarea actului
promis diferă după cum: promisiunea este consensuală, iar legea impune vânzării promise forma
autentică ad validitateam (α); promisiunea este consensuală, iar forma autentică a fost ridicată de
părţi prin voinţa lor la rangul de condiţie de validitate a vânzării (β); promisiunea este
consensuală, iar actul autentic a fost convenit de părţi ca instrument probatoriu al vânzării (γ);
promisiunea este autentică, iar legea impune vânzării promise forma autentică ad validitatem (δ).

α) Promisiunea este consensuală, iar legea impune vânzării promise forma autentică
ad validitatem

201. În această ipoteză, aşa cum am văzut, promisiunea nu este valabilă, fiind lipsită ca
atare (ca şi contract) de orice forţă juridică.
Acordul consensual de voinţe realizat de părţi în aceste condiţii nu este aşadar un
contract, ci doar un simplu proiect, care nu poate fi impus de nici una dintre părţi celeilalte prin
forţa de constrângere a statului.
Prin urmare, refuzul autentificării vânzării promise nu poate fi, în principiu, sancţionat
juridic pe temei contractual, nici direct (prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină
loc de act autentic, niciindirect), nici indirect (prin obligarea la contractare sub sancţiunea
daunelor cominatorii sau unei amenzi civile). De asemenea, pentru aceleaşi considerente
(contract nevalabil, lipsit de forţă juridică), promisiunea nu poate sta nici la baza acordării de
daune-interese pe motiv de neexecutare a unei obligaţii de a face, conform dispoziţiilor art. 1075
C. civ.
Cu toate acestea, ţinând seama de principiul potrivit căruia negocierile sau discuţiile
precontractuale trebuie purtate cu bună-credinţă, există posibilitatea angajării răspunderii
delictuale a cocontractantului care rupe brutal şi intempestiv discuţiile, abandonând în mod
nejustificat proiectul la care s-a ajuns, înşelându-i celuilalt cocontractant aşteptările legitime, şi
cauzându-i prin aceasta un prejudiciu (cum ar fi angajarea unor cheltuieli pentru purtarea
negocierilor ori pierderea şansei de a contracta un bun similar cu o altă persoană). Fundamentul
juridic şi condiţiile angajării acestei răspunderi sunt cele ale abuzului de drept.

β) Promisiunea este consensuală, iar forma autentică a fost ridicată de părţi la


rangul de condiţie de validitate a vânzării

202. Aşa cum am văzut, părţile pot conveni „esenţializarea” formei autentice, ridicând
prin voinţa lor autentificarea la condiţie de validitate a unei vânzări pentru care legea nu impune
forma ad validitatem.
O asemenea înţelegere consensuală este valabilă şi produce efecte juridice.
89

Refuzul autentificării vânzării de către una din părţile contractante nu dă însă dreptul
celeilalte părţi la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, ci doar la
acordarea de daune-interese în temeiul dispoziţiilor art. 1075 C. civ. (orice obligaţie de a face se
schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare). Aceasta întrucât „în soluţionarea conflictului
generat de neexecutare, libertatea individuală a debitorului ─ libertatea de a nu contracta ─
este afirmată ca normă superioară intereselor creditorului”.

γ) Promisiunea este consensusală, iar actul autentic a fost convenit de părţi ca


instrument probatoriu al vânzării

203. Dacă părţile convin asupra elementelor esenţiale ale contractului de vânzare în
formă consensuală, obligându-se totodată să semneze şi un act autentic în acest sens cu rol de
instrument probatoriu (fără a „esenţializa” forma autentică), legea neimpunând pentru vânzarea
respectivă forma autentică ad validitatem, stipulând că transferul proprietăţii va opera la
semnarea actului autentic, contractul încheiat nu mai este doar o promisiune de vânzare, ci chiar
vânzarea însăşi afectată de un termen suspensiv.
În acest caz, refuzul autentificării vânzării echivalează cu refuzul executării unei
obligaţii decurgând din contractul de vânzare legal încheiat şi întrucât autentificarea este doar o
formalitate ad probationem, instanţa de judecată poate pronunţa o hotărâre care să ţină locul
actului autentic, constituind actul probatoriu (instrumentum).
Trebuie menţionat faptul că hotărârea judecătorească ţinând locul actului autentic nu
face inatacabilă vânzarea, aceasta, ca orice contract, putând fi anulată pentru vicii de
consimţământ, lipsa ori neseriozitatea preţului etc..

δ) Promisiunea este făcută în formă autentică, iar legea impune aceeaşi formă ad
validitatem şi vânzării promise

204. Promisiunea solemnă de contract solemn este valabilă, fiecare parte fiind obligată
să consimtă la vânzarea propriu-zisă care urmează să fie realizată în viitor. Consimţământul la
promisiune, chiar dacă se referă la elementele esenţiale ale vânzării, diferă de acela la vânzare.
Întrucât consimţământul la vânzare, ca orice consimţământ la încheierea unui act (în
sensul de negotim), nu poate fi impus în mod normal pe cale judecătorească, refuzul autentificării
vânzării nu poate fi urmat de o executare directă, în natură, prin pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, ci doar de o executare indirectă, prin echivalent, prin
acordarea de daune-interese, conform dispoziţiilor art. 1075 C. civ.
Cu toate acestea, având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. din Titlul X al Legii nr.
247/2005, în dreptul nostru acest lucru este permis. Este, credem, singura ipoteză în care poate fi
aplicat textul de lege menţionat.
90