Practicile Anticonc, Augustin Fuerea

DREPTUL AFACERILOR –MASTER
Conf. dr.Gh.Gheorghiu
CONCURENTA COMERCIALA
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE
Sectiunea I: SCURT ISTORIC AL COMUNITATILOR EUROPENE
Comunitatile europene 1 , pentru a ajunge la forma actuala de organizare,

au parcurs mai multe etape, desfasurate dupa cel de-al doilea razboi mondial,
cand au aparut categorii de organizatii internationale in domeniul militar
(Uniunea Europei Occidentale si N.A.T.O.), in domeniul economic (O.E.C.E.
si O.C.E.D.) si politic (Consiliul Europei).
Tratatul de la Roma, incheiat in anul 1959, priveste reunirea
organizatiilor din domeniul economic si creeaza institutii comune (Adunarea
Parlamentara si Curtea de Justitie). Ulterior, tratatul a fost modificat succesiv,
ca urmare a evolutiilor politice survenite in continentul european, pentru a
putea adera si alte state la aceste organisme comune.
Din punct de vedere economic, Piata unica s-a realizat prin Actul unic
european, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, document in care se prevede
definitivarea Pietei unice la data de 31 decembrie 1992. Acest Act este
deosebit de important deoarece reglementeaza circulatia libera a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor si persoanelor pe intreg teritoriul Comunitatilor.
La 7 februarie 1992 s-a incheiat Tratatul asupra Uniunii Europene la
Maastricht, care modifica tratatele anterioare cu privire la competentele
comunitare si cooperarea in domeniul politicii externe si securitatii comune,
in domeniul justitiei si al afacerilor interne. Ulterior, prin Tratatul de la
Amsterdam semnat in 1997, sunt aduse modificari privind simplificarea
tratatelor, precum si adaugarea unui Act final, a 13 Protocoale si a 58 de
1
A se vedea pe larg Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2003, pag.9-
24
Leasingul - tehnică modernă de finanţare a comerţului 2
Declaratii comune; sunt reglementate aspecte privind vizele, azilul, emigrarea

si alte policitici cu privire la libera circulatie a persoanelor, acquis-ul
comunitar si cooperarea politiei si organelor juducuare in materie penala.
O altă modificare a Tratatelor s-a realizat prin Tratatul de la Nisa,
semnat la 26 febuarie 2001, referitor la extinderea Uniunii Europene, precum
si la problemele de organizare (componenta Comisiei Europene, ponderea
votului in cadrul Consiliului European, Carta Drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene, apararea comuna si altele).
Succesiunea modernizării legislației comunitare nu se oprește aici, ultima modificare a
Tratatelor efectuându-se prin Tratatul de la Lisabona ce a adoptat Tratatul privind
Funcționarea Uniunii Europene.
Sectiunea a II-a: DELIMITARI CONCEPTUALE PRIVIND

CONCURENTA
Tratatul de la Roma, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la

Maastricht din 1992, stabileşte la art. 2 că unul dintre obiectivele Comunităţii
Europene este reprezentat de dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a
activitătilor economice în statele membre, scop în care activitătile comunitare
vor include, potrivit art. 3 lit. g, instituirea unui sistem menit să asigure
competenţa efectivă în cadrul Pieţei Comune.
Antantele orizontale– constituie o parte din reglementarea privind
concurenta pe piaţa economica, sens in care sunt necesare câteva delimitări
conceptuale, îndeosebi stabilirea si definirea noţiunilor de concurenta, piaţa
relevanta si întreprindere.
Conceptul de concurenta este definit in literatura de specialitate 2 ,
avându-se in vedere reglementările din legislaţia americana, cea a statelor
europene, Tratatul de la Roma si legea romana in domeniu 3 , ca reprezentând
„confruntarea dintre agenţii economici cu activitati identice sau similare,
exercitata in domeniile deschise pieţei, pentru castigarea si conservarea
clientelei, in scopul rentabilizării propriei întreprinderi ”.
2
Emilia Mihai, „Concurenta economica. Libertate si constrângere juridica”, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
Dragoş Negrescu, Gheorghe Oprescu, „Politica de protecţie a concurentei si aquis-ul comunitar” in Profil:
Concurenta, nr. 1-2, 3-4/2000 si 1/2002
3
Legea nr.21/1996- legea concurentei, modificata prin OUG 121/2003 si Legea nr. 184/2004
Totodată, s-a observat ca teoria clasica privind concurenta, bazata pe

liberalismul economic, potrivit căreia trebuie asigurata libertate de acţiune
agenţilor economici, iar guvernanţii sa elaboreze doar reguli de joc adecvate,
nu este aplicabila întrucât nu exista o concurenta pura si perfecta, ci una
imperfecta 4 , ajungându-se la concluzia ca prin competiţia economica nu
trebuie sa se inteleaga o goana triviala in căutarea profitului individual, ci,
înainte de orice, coeziune sociala pentru obţinerea, împreuna, a bunăstării -ca
obiectiv comun-, ceea ce presupune recunoaşterea intereselor si drepturilor
celorlalţi – rivali, salariaţi sau consumatori.
Concurenta capata concretete prin raportare la un reper fundamental –
piata. Piata nu are sensul din limbajul comun, ci se refera la piata de referinta
sau piata pertinenta, cu semnificatia „locului teoretic unde se confrunta oferta
si cererea de produse sau servicii considerate de cumparatori sau utilizatori ca
fiind substituibile intre ele, dar nesubstituibile cu alte bunuri sau servicii
oferite” 5 ; cu alte cuvinte, piata relevanta.
În definiţia dată în sistemul nostru de drept de Consiliul Concurenţei,
piaţa relevantă este “ piaţa pe care se desfăşoară concurenţa cuprinzând un
produs sau un grup de produse şi aria geografică pe care acestea se produc şi
se comercializează ” 6 .
Piaţa relevantă este aşadar o piaţă a produselor sau serviciilor ,
delimitată geografic. După cum stipulează jurisprudenţa europeană,
posibilitatea existenţei concurenţei în condiţiile art. 86 din Tratat trebuie
analizată în funcţie de caracteristicile particulare ale produselor în cauză şi
prin referire la o arie geografică bine definită în care acestea sunt
comercializate 7 .
Pentru a defini piaţa produsului, punctul de pornire îl reprezintă un
produs particular, cum ar fi un bun, un serviciu sau un grup de bunuri ori
servicii relaţionate, incluzându-se şi bunurile sau serviciile substituibile, în
considerarea funcţiilor şi a utilitătii acestora, a abilitătii de a răspunde
aceloraşi necesităti, precum şi a preţului. Bunurile şi serviciile
4
Emilia Mihai, op. cit. , pag 18 si urm.
5
Emilia Mihai, op. cit, pag 32
6
Pct.1 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei din 28.02.1997 cu privire la definirea pieţei relevante, în scopul
stabilitii părţii substanţiale de piaţă, M.O. nr. 57bis din 4.04.1997
7
Litigiul United Brands c. Comisia, 1987, ECR 207
interschimbabile din punct de vedere al consumatorului trebuie considerate ca

făcând parte din aceeaşi piaţă.
După cum a arătat Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE),
“conceptul de piaţă relevantă presupune faptul că poate exista o concurenţă
efectivă între produsele care fac parte din aceasta, ceea ce presupune că
există un grad suficient de substituire între toate produsele care fac parte din
aceeaşi piaţă în ceea ce priveşte utilitatea lor specifică ” 8 .
Toate produsele care, din perspectiva consumatorului, sunt substituibile
fac parte din aceeaşi piaţă relevantă. De aceea, produsul iniţial nu defineşte în
mod obligatoriu piaţa relevantă, ci aceasta depinde de existenţa substituţilor
interschimbabili. În practică, sunt folosite două metode pentru precizarea
pieţei produsului:
-teoria substituibilităţii în consum , care presupune că produsele sau
serviciile trebuie să fie substituibile pe latura cererii, din perspectiva
cumpărătorului;
-teoria substituibilităţii în producţie , ceea ce înseamnă că pe latura
ofertei piaţa include numai producătorii care realizează produsul în cauză sau
care îşi pot modifica producţia cu cheltuieli minime, pentru a oferi produse de
substituire. 9
Pentru a determina gradul de substituire pot fi avute în vedere criterii
precum: opinia consumatorilor şi a concurenţilor; preferinţele consumatorilor;
scopul final al folosirii produselor; obstacolele pentru modificarea cererii.
Comisia Europeană foloseşte două criterii în acest sens:
-creşterea elasticităţii cererii, reflectând poziţia utilizatorului,
presupune a se stabili în ce măsură cresc vânzările pentru produsul A ca
urmare a creşterii preţului pentru produsul B;
-caracteristicile particulare şi utilitatea specifică: presupune
compararea caracteristicilor tehnice şi a utilităţii produselor, evidenţiind
faptul că produsele cu un grad înalt de specializare constituie pieţe separate 1 0 .
Litigiul Continental Can 11 a oferit primul exemplu în care Curtea a
infirmat decizia Comisiei pe motivul definirii inexacte a pieţei relevante.
8
Litigiul Hoffman La Roche c. Comisia, 1978, ECR 1139
9
E. Mihai, op.cit., p. 32
10
În acest sens, Anne Tercinet, “Droit europeen de la concurrence. Opportunites et menaces”, ed. Gualino, Paris,
2000, p. 70
11
Litigiul Europemballage Co & Continental Can Co c. Comisia, 21.02.1973, Rec., p. 245
Continental Can&Co, societate cu sediul la New York, leader pe piaţa

ambalajelor alimentare din metale uşoare, a cerut filialei sale,
Europemballage, să facă o ofertă de achiziţionare acţionarilor societăţii
Thomassen&Drijfer U&V, societate concurentă din Olanda. Continental Can a
oferit filialei sale fondurile necesare, iar aceasta a dobândit 80% din
obligaţiunile convertibile ale societăţii olandeze. Comisia a considerat că
această practică reprezintă un abuz de structură, ca formă a abuzului de
poziţie dominantă. Fără a contesta existenţa unei poziţii dominante, Curtea a
contestat definiţia dată de Comisie pieţei relevante, pe care a considerat-o
contradictorie, subliniind importanţa pe care o prezintă delimitarea pieţei în
cauză.
Decizia Comisiei enumeră trei pieţe relevante: piaţa ambalajelor uşoare
destinate conservelor de carne, piaţa ambalajelor uşoare destinate produselor
din peşte şi crustacee şi piaţa capacelor metalice destinate industriei
conservelor, fără să arate prin ce se distingeau aceste trei pieţe între ele şi
nici de ce constituiau o piaţă distinctă de cea a ambalajelor uşoare pentru
conserve din fructe şi legume, lapte praf sau produse nealimentare. Comisia
nu a analizat problema substituibilităţii ambalajelor metalice între ele şi nici
a substituibilităţii lor cu alte ambalaje (carton sau plastic). CJCE a reţinut că
în speţă este vorba despre o singură piaţă relevantă. Potrivit Curţii,
comercianţii din alte sectoare ale pieţei ambalajelor metalice uşoare ar fi
putut, “printr-o simplă adaptare, să se prezinte pe această piaţă cu o forţă
suficientă pentru a deveni un concurent serios ”.
În litigiul Tetra Pack II , implicând un producător de ambalaje aseptice
din carton şi aparate de ambalare, Comisia a apreciat că existau patru produse
separate şi patru pieţe relevante, privind: aparate de ambalat pentru carton
aseptic, carton aspetic, aparate de ambalat pentru carton non-aseptic, carton
non-aseptic, arătând că “ art. 86 din Tratat interzice fabricantului unui produs
complex să împiedice fabricarea produselor consumabile necesare utilizării
sistemului”, soluţie confirmată de CJCE.
În cazul Hugin 1 2 Curtea a oferit o altă interpretare restrictivă, reţinând
că există o piaţă separată a produsului dacă există o cerere separată pentru
produsul respectiv. În speţă, Hugin, producător de case de marcat, încetând un
12
Comisia Europeană, litigiul Hugin c. Comisia, 1979, ECR 1869
contract de distribuţie încheiat cu societatea Lipton, a refuzat să îi mai livreze

acesteia piese de schimb, motivând că nu mai face parte din reţeaua Hugin.
Analizând plângerea în temeiul art. 86 (actualul art. 82-n.n.), Curtea a
considerat că exista o piaţă separată pentru piesele de schimb Hugin,
solicitate de întreprinderi independente, specializate în întreţinerea şi
repararea caselor de marcat Hugin, distinctă de piaţa caselor de marcat în
general. Pe aceste considerente, CJCE a răspuns afirmativ la întrebarea
privind deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa pieselor de schimb noi
pentru produsele Hugin, în ciuda concurenţei dezvoltate de pe piaţa caselor de
marcat în general.
În Maxicar c. Renault şi Volvo c. Veng 1 3 , s-a pus problema dacă este
posibilă desemnarea unei pieţe a pieselor de schimb, separat de piaţa
automobilelor noi. Fabricanţii de automobile au susţinut că piesele de schimb
nu pot constitui o piaţă separată, făcând parte dintr-un pachet complex de
servicii oferit consu matorului la achiziţionarea automobilului, astfel încât
piaţa relevantă este piaţa automobilelor noi şi/sau a serviciilor de întreţinere
şi reparare a acestora. În aplicarea principiului că piaţa relevantă se defineşte
din perspectiva consumatorului, avocatul general a învederat faptul că
“posesorul unui automobil, care la un moment dat decide să repare vehiculul
decât să îl schimbe, este obligat să achiziţioneze (fie direct, dacă îl repară el
însuşi, fie indirect, printr-un service din reţeaua producătorului sau printr-un
service independent) o piesă identică celei originale. În consecinţă, pentru
posesorii de autovehicule de o anumită marcă, piaţa relevantă este piaţa
reprezentată de piesele de schimb vândute de fabricantul maşinii şi a
componentelor care, fiind copii, sunt susceptibile de a le substitui ”, punct de
vedere acceptat de organismele europene din domeniul concurenţei.
Un caz deosebit de important l-a constituit United Brands, în care
problema esenţială cu privire la stabilirea pieţei produsului era dacă piaţa
bananelor putea fi considerată o parte a pieţei mai largi a fructelor sau
constituia o piaţă distinctă. Comisia şi-a fundamentat opinia în sensul
existenţei unei pieţe distincte pe probe privind caracteristicile bananelor în
opinia consumatorilor, spre exemplu, modalitatea în care bananele satisfac
necesităţile speciale ale tinerilor, bătrânilor sau bolnavilor. Curtea şi-a însuşit
13
Comisia Europeană, litigiul Maxicar c. Renault şi Volvo c. Veng, 1988, ECR 6211
punctul de vedere al Comsiei, reţinând că bananele erau “ numai în mod

limitat interschimbabile cu alte fructe ” şi expuse la o concurenţă specifică.
Piata sectoriala, potrivit Consiliului Concurentei, se refera la piata
produsului sau a produselor si serviciilor considerate de catre consumatori ca
substituibile produselor si serviciilor agentilor economici, urmare
caracteristicilor, pretului si utilizarii date. Aceasta cuprinde toti agentii
economici care comercializeaza respectivele produse ori servicii. Pentru
precizarea pietei produsului sunt utilizate doua metode: cea a substituibilitatii
in consum si cea a substituibilitatii in productie. In ce priveste prima metoda,
in doctrina de specialitate 1 4 s-a aratat ca, pentru a determina substituibilitatea
in consum, se foloseste mecanismul elasticitatii incrucisate a cererii, adica
variatia in procente a cantitatii de inlocuitor in urma cresterii pretului
produsului de referinta, situatie in care, daca modificarea in procente este
pozitiva, bunurile sunt substituibile, Totodata, s-a precizat ca bunurile nu
trebuie sa fie identice in ce priveste caracteristicile fizice si functionale ori
calitatea sau pretul, fiind suficient a fi considerate ca alternative economice
reale in adoptarea deciziilor de cumparare de catre consumatori.
Piata geografica cuprinde o zona unde sunt situati agentii economici in
producerea si/sau comercializarea bunurilor incluse in piata produsului, avand
conditii de concurenta suficient de omogene, diferentiata de arii geografice
vecine prin conditii de concurenta substantial diferite. 1 5 Astfel, piata
geografica poate fi teritoriu national, dar si spatii mai restranse, regionale ori
chiar anumite localitati sau parti din acestea, in functie de puterea de
dominatie a intreprinderilor implicate. Delimitarea pietei geografice se face
metodologic, similar cu identificarea pietei. Am arătat că piaţa geografică
poate fi întreaga piaţă comună sau o parte relevantă a acesteia.
Piaţa geografică se stabileşte în funcţie de aria în care produsul este
comercializat şi unde există condiţii de concurenţă suficient de omogene
pentru a permite evaluarea puterii economice a întreprinderii în cauză şi poate
fi teritoriul unui stat membru, o parte importantă a acestuia sau piaţa comună.
Potrivit concepţiei economice, piaţa geografică este reprezentată de
teritoriul specific în care trebuie apreciat jocul cererii şi al ofertei.
14
R. Vranceanu, „Despre bazele economice ale dreptului concurentei”, Revista Profil: Concurenta, nr3-4/1999,
pag 26 si urm.
15
Instrucţiunile cu privire la definirea pieţei relevante in scopul stabilirii partii substanţiale de piaţa
Delimitarea pieţei geografice se face similar cu identificarea pieţei

produsului: dacă o majorare a preţului pentru produsele comercializate într-o
anumită zonă determină o deplasare constantă a cererii către o altă zonă,
acestea două arii trebuie considerate ca făcând parte dintr-o piaţă geografică
relevantă pentru bunurile respective 1 6 .
In fine, o alta noţiune fundamentala in dreptul concurentei o constituie
întreprinderea. Cel mai adesea s-a subliniat conţinutul economic al noţiunii de
întreprindere, cum ar fi spre exemplu, in dreptul comunitar, unde s-a precizat
ca aceasta vizează orice entitate care exercita o activitate economica,
independent de statutul juridic al entitatii si de modul sau de finanţare 1 7 , insa
aceasta definiţie este considerata ca ineficienta in ce priveşte tragerea la
răspundere a întreprinderilor culpabile de practici restrictive de concurenta,
in cazul restructurărilor acestora si incompleta, întrucât nu stabileşte
diferenţiat gradul de vinovatie a participanţilor la savarsirea practicilor
anticoncurentiale.
Urmare a acestor critici, s-a ajuns la a defini doctrinar întreprinderea ca
fiind „o entitate care exercita o activitate economica, dotata cu o autonomie
de decizie suficienta pentru a-si determina comportamentul pe piaţa, fie ca
aceasta entitate este persoana fizica sau persoana juridica, de drept privat sau
drept public, fie un ansamblu de mijloace materiale si umane, fara
personalitate juridica” 1 8 . Aceasta definiţie permite determinarea cu acurateţe a
unor acorduri anticoncurentiale, formale sau informale, precum si
determinarea responsabilitatii in ipoteza reorganizării, transformării ori
dispariţiei întreprinderii autoare a actului restrictiv de concurenta.
Art. 101 paragraf 1 din TFUE declară incompatibile cu piața comună anumite acorduri
dintre întreprinderi și decizii ale asociațiilor de întreprinderi. Tratatul de funcționare a
Comunităţii Europene nu definește întreprinderea. Aceasta poate fi persoana fizică sau
juridică sau orice formă de organizare fără personalitate juridică, capabilă să acționeze în
producție, comerț, investiții, pe Piața comună, într-un cadru concurențial.
Forma jurică (societate civilă sau comercială, asociații, fundații, grup de interese
economice, persoane fizice), modul de finanțare, dacă este sau nu motivată de realizarea unui
profit, nu sunt criterii care să excludă entitatea din noțiunea de întreprindere.
16
E. Mihai, op. cit., p. 36
17
CJCE, 23 aprilie 1991, Hofner et Elser c/Macroton GmbH
18
Emilia Mihai, op. cit., pag. 39
Legea nr. 21/199619, legea concurenței, în art. 2, definește întreprinderea ca orice

entitate angajată într-o activitate economică, adică o activitate constând în oferirea de bunuri
sau de servicii pe o piață dată, independent de statutul său juridic și de modul de finanțare
(alin.2). Acestă entitate poate fi constituită din persoane fizice sau juridice, de cetățenie,
respectiv de naționalitate română sau străină (alin.1).
Esențial este ca întreprinderea să dispună de autonomie în comportamentul său pe
piață, constând în asumarea riscului20 printr-o strategie proprie comercială, financiară și
tehnică. Dacă entitatea are libertate de acțiune tehnică și juridică, însă nu și financiară, ea nu
este autonomă; la fel și în situația unei simple delegări de competențe ori a mandatarului care
aplică instrucțiunile mandantului.
Dacă entitatea nu realizează o activitate economică nu este supusă regulilor de
concurență.
În interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
(CJCE), reprezintă “întreprindere” orice entitate implicată într-o activitate
comercială 2 1 , incluzându-se aici autorităţile publice (care nu acţionează în
această calitate, ci ca subiecte de drept civil), persoanele juridice, persoanele
fizice, societăţile comerciale şi grupurile de interes economic, cu condiţia de
a acţiona în mod independent. În cazul în care acestea fac face parte dintr-o
unitate economică, grupul şi nu societatea individuală, poate fi considerat
întreprindere. După cum a statuat Curtea în litigiul Centrafarm c. Sterling
Drug 2 2 , un contract între o societate-mamă şi o sucursală a acesteia reprezintă
o alocare a funcţiilor între membrii aceleiaşi unităţi economice. Dacă în
realitate societatea subsidiară are autonomie în determinarea politicii
economice, va fi considerată întreprindere.
Astfel, in determinarea acordurilor anticoncurentiale, Comisia
Europeana a considerat ca fiind in sfera întreprinderilor si membrii profesiilor
liberale, iar asociaţiile lor sunt asociaţii de întreprinderi 2 3 , ceea ce a permis
calificarea ca antante a intelegerilor ori deciziilor având ca obiect
coordonarea comportamentului concurenţial in interiorul acestor grupări,
guvernate de statute si regulamente interne. De asemenea, in ce priveşte
19
Ordonanța de Urgență 75/2010 a realizat o unitate de terminologie între reglementările comunitare și cea
națională, prin utilizarea noțiunii de întreprindere
20
CJCE, 14 dec.2006, cazul C-217/05
21
Litigiul Polypropilene, 1984, 4 CMLR 34, par. 99
22
Litigiul Centrafarm c. Sterling Drug Inc. and Winthorp BV, 1974, ECR 1147-1183
23
CJCE, 1975, AOIP/Beyrard si AfC-35/96, Com. c/Italia
filialele, s-a precizat ca întreprinderile, ca subiecte de dreptul concurentei,

implica un grad minimal de autonomie si in consecinţa, nu exista practica
anticoncurentiala daca entitatea este lipsita de independenta, context in care
trebuie analizat daca filiala are, din punct de vedere economic, autonomie fata
de intreprinderea fondatoare.
Determinarea responsabilitatilor se face pe baza criteriului continuitatii
economice si funcţionale a entitatii care a participat la practica
anticoncurentiala, iar potrivit Comisiei Europene 2 4 , raspunderea poate fi
stabilita si in sarcina unei entitati lipsite de personalitate juridica, teza
contrara lipsind de orice eficacitate dreptul concurentei.
Sectiunea a III-a: POLITICA DE PROTECTIE A CONCURENTEI SI

ACQUIS-UL COMUNITAR
Statele membre ale Uniunii Europene au un sistem propriu de drept al
concurenţei, care sancţionează antantele anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie
dominantă. Actele neconcurenţiale pot face şi obiectul unei proceduri
simultane în faţa autoritătilor comunitare.
Principalele instituţii comunitare implicate în politica de concurenţă
sunt:
Consiliul European, având misiunea generală de a asigura progresul
Uniunii Europene, care adoptă decizii de principiu;
Consiliul de Miniştrii (Consiliul Uniunii Europene), care negociază şi
adoptă legislaţia comunitară –reglementări şi directive – împreună cu
Parlamentul European;
Comisia Europeană, cu rol de autoritate adminsitrativă, reprezentând
executivul construcţiei europene şi principala deţinătoare a dreptului de
iniţiativă legisaltivă;
Parlamentul European, autoritate legislativă, alături de Consiliu;
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, instituţie de control
jurisdicţional al Uniunii Europene.
Este recunoscută posibilitatea aplicării paralele a reglementării
naţionale şi supranaţionale, fără a se putea invoca excepţia lipsei de interes,
dat fiind că de multe ori cele două sisteme de drept analizează acelaşi
24
Com., Ijsse centrale, 16 ianuarie 1991
comportament “sub aspecte diferite” 2 5 . În caz de conflict între cele două

sisteme de drept, soluţia rezultă din aplicarea principiului supremaţiei
dreptului comunitar.
Potrivit Curţii, “pentru a asigura respectarea finalitătii generale a
Tratatului, aplicarea paralelă a sistemului naţional nu poate fi admisă decât
în măsura în care nu aduce atingere aplicării uniforme, în toată piaţa
comună, a regulilor comunitare în materie de concurenţă şi a plenitătii
efectelor măsurilor întreprinse în aplicarea acestor reguli ” 2 6 .
Acesta este motivul pentru care unele sisteme naţionale reprezintă copii
fidele ale dreptului comunitar 2 7 . În ipoteza în care nu a fost pronunţată o
decizie comunitară, iar comportamentul vizat intră în sfera de aplicare a
dreptului european, instanţa naţională învestită cu soluţionarea cauzei trebuie
să aplice ea însăşi dreptul comunitar (aplicabilitatea directă).
“Judecătorul naţional însărcinat cu aplicarea, în cadrul competenţei
sale, a dispoziţiilor dreptului comunitar, are obligaţia să asigure efectul
deplin al acestor norme, făcând, dacă este cazul, inaplicabile, prin propria
autoritate, orice dispoziţii contrare ale legislaţiei naţionale, chiar
anterioare, fără să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestora pe
cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional” 2 8 .
Întrucât România a devenit in 2007 membra a Uniunii Europene,

întreaga politica de protecţie a concurentei se subsumează acestui obiectiv
major si, având in vedere obiectul lucrării de fata, am considerat ca este
necesara o radiografie a modului in care România a inteles sa respecte acquis-
ul comunitar in ceea ce priveşte protecţia concurentei. Pentru aceasta, in
doctrina s-a observat 2 9 ca politica de protecţie a concurentei urmareste sa
realizeze maximizarea bunăstării sociale prin asigurarea unei funcţionari cat
mai bune a mecanismelor pieţei, sens in care exista doua cai:
-reglementarea comportamentului actorilor de pe piaţa, respectiv a
intensitatii concurentei si a întinderii cooperării dintre aceşti actori, cu
stabilirea limitelor, precizându-se ca se exclude acea limita a concurentei
25
CJCE, litigiul Walt Wilhem, 13.02.1969, Rec. 1969, p.1
26
ibidem
27
Legea română este ulterioară prevederilor Tratatului şi este în mod cert insipirată de prevederile acestuia.
28
CJCE, litigiul Simmentahal, af. 106/77, 9.03.1978, Rec. 1978, p. 629
29
Dragos Negrescu si Gheorghe Oprescu, op. cit., pag 2
legate de intensitate care sa duca la ruinarea si eliminarea de pe piaţa a unui

participant ca urmare a abuzului de poziţie dominanta deţinuta de un
concurent, cum de asemenea, nu sunt acceptate intelegerile de înlăturare a
unui competitor sau de forţare la intelegeri anticoncurentiale.
-intervenţia autoritatii in ceea ce priveşte structura pieţei, constând in
controlul concentrărilor economice, pentru evitarea ajungerii la poziţii
dominante pe piaţa.
S-a mai constatat ca politica de concurenta are si obiectivul asigurării
corectitudinii in relaţiile dintre operatorii economici, precum si modul in care
aceştia sunt trataţi de autoritati.
La nivel internaţional, politica de protecţie a concurentei presupune
obţinerea bunăstării prin realizarea unor mecanisme adecvate si
nedistorsionarea funcţionarii acestora. In interiorul Uniunii Europene exista o
corespondenta intre exigenta si cuprinderea regulilor de competenta, pe de-o
parte, si gradul de dezvoltare a mecanismelor de redistribuire, pe de alta
parte, precum si capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale inerente
intr-o piata interna unica.
Acordurile internaţionale in privinta protecţiei concurentei au vocaţie
generala, cum ar fi cele edictate sub egida GATT/OMC sau OCDE ori vocaţie
regionala, precum cele din Uniunea Europeana, existând totodată si acorduri
bilaterale intre state.
Regulile de concurenta comune au consecinţe majore întrucât
diferenţierea de reglementare conduce la creşterea costurilor de tranzacţionare
ale participanţilor la fluxurile economice internaţionale, in special cele legate
de incertitudinea regimului legal aplicabil, dar si aplicarea cu grade diferite
de exigenta a acţiunilor îndreptate împotriva practicilor anticoncurentiale care
generează diferende comerciale, cum ar fi cel dintre SUA si Japonia; totodată,
principiul limitării teritoriale a jurisdicţiei autoritatilor de concurenta face
imposibila contracararea practicilor anticoncurentiale concepute in unele tari,
dar cu impact direct pe teritoriul altor tari, fie la conflicte de jurisdicţie ce
implica conflictele de suveranitate.
In doctrina au fost clasificate acordurile internaţionale privind
concurenta in funcţie de specializarea lor in:
-acorduri strict circumscrise sferei de protecţie a concurentei
-acorduri speciale adoptate in contextul unor aranjamente internaţionale

Din prima categorie fac parte acele acorduri ce implica următoarele
reguli comune:
-schimbul de informaţii intre autoritatile de concurenta competenta,
informaţii de natura neconfidentiala ori confidenţiala;
-cooperarea funcţionala intre autoritatile de concurente competente;
-adoptarea unor reguli de deferenta cu menirea de a minimiza
conflictele de jurisdicţie fara relaxarea constrângerilor impuse practicilor
anticoncurentiale, deferenta care poate fi negativa, destinata evitării de
conflicte jurisdicţionale, deferenta tradiţionala, având scopul intervenţiei
numai pentru protejarea intereselor suficient de importante in raport cu
interesele celeilalte parţi si deferenta pozitiva, ce permite solicitarea iniţierii
de investigaţie in cazuri de practici anticoncurentiale.
Cea de-a doua categorie se refera la acordurile de integrare regionala
sau globala, cum ar fi cele privind NAFTA, ANZCETRA si EEA.
Acordul EEA, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994, a marcat trecerea la
un stadiu superior de integrare intre Uniunea Europeana si statele AELS prin
adoptarea de reguli identice regimului comunitar de concurenta in ce priveşte
practicile susceptibile a afecta comerţul si concurenta dintre partile
semnatare.
In interiorul Spaţiului Economic European, asigurarea aplicării
regulilor de concurenta tine de resortul fie al Comisiei Europene, fie al
Autoritatii de Supraveghere AELS (ESA), potrivit unor reguli referitoare la
jurisdicţie. Fiecare din cele doua autoritati de concurenta are prerogative
supranationale, iar convergenta abordărilor se bazează pe schimbul reciproc
de informaţii, consultări sistematice intre ele, reglementarea comuna a
diferendelor.
Politica de protecţie a concurentei in tarile asociate la U.E. a fost
gradual amplificata, îndeosebi după lansarea procesului de lărgire a U.E. prin
includerea celor zece tari central si est-europene, iar in prezent, a României si
Bulgariei, observându-se ca fiecare dintre acestea are propriul sau ritm ce
depinde de gradul de pregătire la un moment sau altul. In iunie 1993, la
întâlnirea Consiliului European de la Copenhaga, s-a decis ca aderarea sa aibă
loc când tara candidata va fi capabila sa-si asume obligaţiile de membru,
satisfăcând condiţiile economice si politice necesare. Calitatea de membru

impune ca tara candidata sa asigure stabilitatea instituţiilor garante ale
democraţiei, sa impună supremaţia legii, respectarea drepturilor omului si
protecţia minoritatilor. Existenta unei economii funcţionale de piaţa, precum
si capacitatea de a face fata forţelor concurentiale constituie, de asemenea, o
preconditie de aderare. Alte cerinţe se refera la abilitatea de a fi asumate
anumite obligaţii referitoare la uniunea politica, economica si monetara. In
acest scop, ulterior, la Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995,
s-a făcut referire ca, in strategia de preaderare, sa fie create condiţiile de
integrare graduala, armonioasa, prin dezvoltarea economiei de piata, ajustarea
structurilor administrative si crearea unui mediu economic si monetar stabil.
Din acesta perspectiva, aplicarea efectiva a politicii comunitare de
protectie a concurentei este unul dintre elementele cruciale pentru succesul
modelului de integrare europeana. In Tratatul de la Roma, art.3 lit. g, se arata
ca piaţa interna functioneaza prin „instituirea unui sistem care sa asigure ca,
pe piata comuna, concurenta nu este distorsionata”; tocmai de aceea, protecţia
concurentei constituie unul dintre pilonii mecanismului economic instituit
prin Tratatul de la Roma si reprezintă o componenta fundamentala a acquis-
ului comunitar.
In acordurile de asociere, tarile care au aderat, sau vor adera, prevăd
armonizarea legislaţiilor lor cu cea a Comunitatii, iar in Cartea Alba a
pregătirii pentru integrare in piata interna a Uniunii se reliefează necesitatea
protecţiei concurentei prin adaptarea sistemului juridic si administrativ,
precum si conştientizarea operatorilor economici.
România si-a armonizat legislaţia prin preluarea normativelor
comunitare si a făcut eforturi de aplicare corespunzătoare a acestora. In
doctrina s-a observat ca procesul de tranziţie implica o restructurare masiva
in economia reala 3 0 prin reaşezarea ponderilor deţinute de industrie,
agricultura, servicii, iar liberalizarea comerţului s-a dovedit a fi un obiectiv
dificil de realizat, implicând numeroase compromisuri legate de atragerea de
investiţii, protecţia pieţelor locale, accesul limitat la resurse, acordarea de
beneficii directe sau indirecte in favoarea monopolurilor existente
(împrumuturi nerambursabile sau cu dobânda redusa, garanţii, scutiri de taxe
30
idem, pag. 7
si impozite, reesalonari, ştergerea de datorii, etc). De asemenea, procesul de

privatizare rapida a provocat efecte anticoncurentiale întrucât adesea oferta
cea mai buna de privatizare a provenit de la concurenţii direcţi ai societatii
scoase la privatizare. Tocmai de aceea, in Acordul European de asociere a
României se stabileşte cadrul de comerţ, in capitolul II – Concurenta si alte
prevederi cu caracter economic-, in principal art.64 alin. 1, unde se arata ca
„Sunt incompatibile cu buna funcţionare a Acordului, in măsura in care pot
afecta comerţul intre România si Comunitate:
-orice acorduri intre întreprinderi, decizii ale asociaţilor de
întreprinderi si practicile concertate intre întreprinderi având ca obiect sau
efect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea concurentei;
-abuzul din partea unuia sau mai multor întreprinderi cu poziţie
dominanta, pe teritoriul României sau al Comunitatii, in ansamblu sau pe o
parte substanţiala a acestuia;
-orice ajutor public care distorsionează sau ameninţa sa distorsioneze
concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei unor
anumitor mărfuri.”
Acordul de asociere stabileşte ca aceste reguli si aceste comportamente
interzise trebuie interpretate in conformitate cu criteriile care rezulta din
aplicarea art. 85, 86 si 92 din Tratatul de la Roma. Mai mult, tarile asociate
trebuie sa tina cont si de practica instituita prin deciziile Comisiei Europene,
precum si de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Pe lângă aceste reguli generale, exista si anumite reguli specifice.
Una dintre ele se refera la regimul ajutorului regional. Toate Acordurile
de asociere -deci inclusiv cel privind România (art.64, alin.4, lit.a)-
mentioneaza ca „in perioada primilor cinci ani după intrarea in vigoare, orice
ajutor public va fi evaluat luându-se in considerare faptul ca (România) va fi
considerata o regiune identica cu cele ale Comunitatii descrise in art.92.3,
lit.a al Tratatului de Instituire a Comunitatii Economice Europene”, adică
zona cu un standard de viata anormal de scăzut sau cu subocupare serioasa a
forţei de munca. Cu alte cuvinte, orice ajutor orientat către stimularea
dezvoltării economice nu va fi interzis prin Tratatul de Asociere daca va fi
acordat in conformitate cu regulile comunitare privind ajutorul regional.
Perioada de cinci ani menţionata a expirat deja in cazul multora dintre tarile
asociate, inclusiv România; ele au solicitat Consiliului de Asociere ca, tinand

cont de situaţia economica specifica, aceasta perioada sa fie extinsa inca cinci
ani.
In conformitate cu Acordul de Asociere, in termen de trei ani, Consiliul
de Asociere trebuia sa adopte regulile necesare pentru implementarea politicii
de protecţie a concurentei. Pana in mai 2000 fuseseră adoptate doar regulile
aplicabile agenţilor economici, adică cele referitoare la intelegerile restrictive
si la abuzul de poziţie dominanta, pentru Bulgaria, Republica Ceha, Polonia,
România, Slovacia si Ungaria. Au fost elaborate si proiectele regulilor de
implementare in domeniul ajutoarelor de stat, ce au in vedere un sistem de
control al ajutorului de stat, bazat pe doi piloni: pe de o parte, Comisia va
controla compatibilitatea cu Acordurile de Asociere a ajutoarelor acordate de
tarile membre pe baza regulilor existente in Comunitate, iar pe de alta parte,
autoritatea naţionala abilitata va monitoriza si inventaria ajutoarele existente
si cele nou acordate. Regulile de implementare prevăd si proceduri de
consultare si rezolvare a problemelor apărute, reguli privind transparenta
(tara asociata trebuie sa întocmească si apoi sa actualizeze permanent un
inventar al programelor sale de ajutor, precum si al ajutoarelor individuale
acordate), precum si reguli referitoare la schimbul reciproc de informaţii.
Atât Comunitatea, cat si tara asociata pot sa adopte masuri adecvate
după consultări in Consiliul de Asociere sau după 30 de zile lucrătoare de la
solicitarea unor astfel de consultări: aceasta s-ar petrece in cazul in care o
anumita practica este incompatibila cu regulile de concurenta prevăzute de
Acordul de Asociere, cauzează sau ameninţa sa cauzeze prejudicii serioase
intereselor celeilalte parţi sau pagube materiale industriei sale naţionale.
Prevederile din Tratatul de Asociere referitoare la concurenta, precum
si regulile de implementare au menirea de a asigura ca, inca din faza de
preaderare, controlul ajutoarelor de stat sa fie unul eficient, tinand totuşi cont
de necesitatile specifice ale economiilor de tranziţie. Instrucţiunile speciale
elaborate de Comisie împreuna cu autoritatile naţionale de monitorizare se vor
adresa doar problemelor moştenite de la vechiul sistem economic, adică
problemelor ce apar in cursul tranziţiei la economia de piaţa. Art. 92 alin. 3
lit.a din Tratatul de la Roma oferă cadrul necesar pentru acordarea de ajutoare
pentru investiţii noi si pentru extinderi de capacitati, ajutoare temporare
pentru funcţionarea unor agenţi economici, ca si pentru majorarea nivelului

aşa-numitelor „ajutoare pe orizontala”, cum ar fi cele destinate protecţiei
mediului, cercetării si dezvoltării, întreprinderilor mici si mijlocii.
Monopolurile de stat cu caracter comercial primesc un ajutor progresiv, in
aşa fel încât, de la o data specificata, sa nu mai existe nici un fel de
discriminare intre firmele naţionale si cele comunitare, modul de achiziţie si
vânzare a bunurilor si serviciilor.
Tratatele de Asociere preved, de asemenea, ca una din condiţiile
importante ale integrării economice a tarilor din centrul si estul Europei o
constituie armonizarea legislaţiei prezente si viitoare cu cea comunitara.
Astfel, tarile asociate trebuie sa asigure ca legislaţia lor sa devină compatibila
cu cea a Comunitatii. In domeniul protecţiei concurentei, aceasta implica
următoarele domenii: antitrustul, controlul concentrărilor, monopolurile de
stat, întreprinderile publice si ajutorul de stat. Armonizarea legislativa nu
înseamnă insa ca tarile asociate sunt obligate sa adopte mecanic toate detaliile
care formează acquis-ul comunitar. Evident insa, elementele cheie, precum
cele cuprinse in Carta Alba, vor trebui sa se regăsească in legislaţia naţionala.
Fiecare tara poate decide asupra formei concrete prin care vor fi introduse
prevederile conţinute in legi, instrucţiuni sau alte forme juridice. In alegerea
uneia sau alteia dintre alternativele posibile, va trebui conştientizat care este
vehiculul juridic cel mai potrivit a fi folosit de către autoritatile de
concurenta in activitatea lor de monitorizare si implementare. De regula, se
apreciază ca prin lege trebuie stabilit doar cadrul general si elementele
fundamentale, urmând ca detaliile sa fie precizate prin legislaţia secundara
(cu atât mai mult cu cat legislaţia comunitara insasi se gaseste intr-o continua
modificare).
Armonizarea legislativa nu se rezuma doar la adoptarea legilor si
regulamentelor specifice, de mare importanta fiind modul efectiv de aplicare,
precum si conştientizarea publicului – in sens larg, adică agenţii economici,
instituţii guvernamentale, muncitori. Din aceasta perspectiva, acordarea unui
grad suficient de independenta si a unor puteri de investigaţie si aplicare a
legii către noile autoritati de concurenta devine o necesitate.
O alta deosebire de esenţa intre diferitele regimuri naţionale de
concurenta cunoscute la ora actuala tine de mecanismele instituţionale
elaborate pentru asigurarea respectării regulilor de concurenta. Aceste

mecanisme reflecta particularitatile si tradiţiile sistemelor administrative si
judiciare proprii fiecărei jurisdicţii. 3 1 Diferente semnificative exista si cu
privire la distribuţia sarcinilor legate de aplicarea regulilor. In unele
jurisdicţii, respectarea regulilor este asigurata in primul rand de agentii
administrative si doar in subsidiar de către tribunale, pe cad in alte jurisdicţii,
tribunalul reprezintă principala modalitate de aplicare a regulilor. In funcţie
de implicarea instanţelor judiciare in implementarea politicii de concurenta,
in ordinea descrescătoare a rolului tribunalelor, exista trei mari forme de
implicare a lor in administrarea politicii de concurenta:
-dreptul entitatilor private de a se adresa direct justitiei atunci cand
considera ca drepturile lor sunt lezate;
-apelul de către autoritatile de concurenta la justiţie, pentru a asigura
aplicarea deciziilor lor;
-supunerea deciziilor autoritatilor de concurenta la „cenzura”
instanţelor judecatoresti. 3 2
Sancţiunile depind si ele de jurisdicţii, putând fi de ordine
administrativa, penale sau chiar privative de libertate.
Sistemul instituţional romanesc de punere in practica a concurentei
presupune un recurs moderat la justiţie si, in consecinţa, prevede prerogative
importante pentru Consiliul Concurentei, care este, conform legii, „autoritatea
administrativa autonoma in domeniul concurentei”. Intervenţia instanţelor de
judecata este, in unele cazuri, indispensabila (este necesara o sentinţa a Curţii
de Apel pentru asigurarea respectării deciziilor legate de corectarea
practicilor concertate restrictive si a abuzului de poziţie dominanta), pe când
in alte cazuri este doar posibila (de exemplu, posibilitatea atacării in
contencios a deciziilor legate de autorizarea concentrărilor economice). In
general, se poate afirma ca sistemul instituţional romanesc este mult mai
apropiat de sistemul vest-european decât de cel american, primul insa nefiind
uniform decât cu privire la practicile anticoncurentiale care afectează piaţa
31
In unele jurisdicţii, gradul de respectare a regulilor poate fi „manipulat” politic, autoritatile avans o marja de
manevra cu privire la supunerea sau nu a operatorilor economici la o disciplina stricta. In alte jurisdicţii, aplicarea
regulilor depinde in mai mare măsura de resortul unor autoritati care se bucura de independenta.
32
Dragoş Negrescu si Gheorghe Oprescu, op. cit., pag 23
comunitara, nu si la cele care au efecte circumscrise de frontierele naţionale

ale statelor membre U.E.
In ce priveşte sistemul comunitar, trebuie relevat ca rolul rezervat
instanţelor judecatoresti nu este foarte important. Comisia poate adopta
decizii cu caracter executoriu, fara a fi nevoie sa recurgă la Curtea de prima
instanţa sau la Curtea Europeana de Justiţie pentru a le investi cu caracter
executoriu. De asemenea, o serie de decizii ale Comisiei nu sunt supuse
cenzurii autoritatilor judecatoresti. 3 3 Atâta vreme cat incompatibilitatea unei
practici cu normele de concurenta nu este confirmata de Comisie, entitatile
private reclamante nu pot pretinde in fata instanţelor din tarile de origine ca
practica respectiva contravine regulilor de concurenta 3 4 . Deciziile Comisiei
sunt integral opozabile tribunalelor naţionale, care pot doar sa solicite Curţii
Europene de Justiţie sa se pronunţe asupra validitatii sau interpretarii care
trebuie date deciziilor Comisiei.
Pentru a asigura o aplicare coerenta si eficienta regulilor de concurenta
in România, sunt necesare eforturi pentru ameliorarea actului de justiţie, in
condiţiile in care, spre deosebire de situaţia prevalenta in cele mai multe din
tarile membre ale U.E., gradul de expunere a instanţelor judecatoresti la
problematica politicii de concurenta este inca limitat si in curs de maturizare.
Trebuie insa remarcat ca aceasta trăsătura nu singularizează cazul Romanii, ea
fiind comuna si celorlalte tari cu economii in tranziţie. 3 5
Aceasta ameliorare este necesara pentru a evita apariţia unor situaţii
care pot conduce la subminarea efectivitatii regulilor de concurenta, prin:
-lipsa de diligenta in tratarea solicitărilor Consiliului de a se dispune
masuri adecvate pentru corectarea practicilor anticoncurentiale depistate;
-interpretarea diferita a circumstanţelor care au determinat Consiliul sa
adopte o anumita decizie.
Experienţa acumulata este încurajatoare, in sensul ca nu s-a constatat
existenta unor divergente sistematice intre Consiliul Concurentei si
autoritatile judecatoresti. Totuşi, in condiţiile in care „gradul de încărcare” si
33
Spre exemplu, Comisia are latitudinea de a respinge o cerere pe motivul ca nu sunt afectate interese
comunitare semnificative si are deplina putere de jurisdicţie pentru a decide asupra cazurilor de intelegeri sau
abuz de poziţie dominanta care ar putea fi anticoncurential.
34
Situaţie întâlnita in România, când instanţa a dat castig de cauza reclamantului, adică instanţa a judecat fondul
plângerii respinse de către Consiliul Concurentei, conchizând ca, in cauza respectiva, este vorba de o încălcare a
Legii nr. 21/1996, contrar deciziei autoritatii competente.
35
John Clark, „Developing Competition Policy in Transition Countries”, OECD Transition Brief, no. 4/1996
complexitatea agendei Consiliului Concurentei sporeşte, ar trebui avute in

vedere demersuri care sa asigure înscrierea coerenta a organelor judecatoresti
in dispozitivul funcţional al politicii de concurenta in România, prin:
-constituirea de secţii speciale la nivelul instanţelor pentru judecarea
spetelor legate de aplicarea legii concurentei, care sa permită specializarea
magistraţilor si evitarea „evicţiunii” spetelor legate de concurenta;
-includerea unui număr corespunzător de magistraţi in programe de
formare profesionala specializata, destinate personalului organelor de
concurenta.
Pentru o buna aplicare a politicii de concurenta este necesara
îndeplinirea anumitor condiţii, si anume: este esenţial ca autoritatile de
concurenta sa aibă posibilitatea de a desfasura investigaţii ale practicilor
anticoncurentiale; de asemenea, ele trebuie sa fie autorizate sa monitorizeze
impactul asupra concurentei al politicilor guvernamentale, sa fie consultate in
procesul elaborării acestora si sa aibă posibilitatea de a se opune adoptării
unor masuri care pot genera distorsiuni majore ale climatului concurenţial; nu
in ultimul rând, trebuie asigurata independenta autoritatilor de concurenta fata
de sfera politicului. 3 6
Politica de concurenta a U.E. este, alături de politica comerciala, cea
care are actualmente cel mai puternic impact asupra tarilor est-europene
candidate pentru aderare. Aceasta trăsătura decurge din conţinutul acordurilor
de asociere a acestor tari la Uniunea Europeana (Acorduri Europene). Spre
deosebire de cea mai mare parte a acquis-ului comunitar, pentru care aceste
acorduri nu statuează obligaţii ferme de preluare, ci doar nevoia de a depune
eforturi pentru aproximarea graduala a legislaţiei, prevederile referitoare la
politica de concurenta sunt înscrise ca obligaţii ferme, cu trimiteri explicite la
articolele relevante ale Tratatului de la Roma: art. 85 (interzicerea
intelegerilor intre agenţii economici), art. 86 (interzicerea abuzului de poziţie
dominanta) si art. 92 (interzicerea ajutoarelor de stat), devenite –in urma
36
Aceasta poziţie este susţinuta de Comisie prin recomandările pe care le face tarilor candidate. Astfel, intr-un
document semioficial (este vorba de DG IV, An European View on the Implementation of the Competition in the
Republic of Turkey, Ankara, 5 martie 1998), Comisia Europeana precizează condiţiile pentru garantarea
independentei autoritatilor de concurenta fata de intervenţiile din sfera politicului:
1. absenta subordonării fata de alte instituţii,
2. nevoia asigurării unei depline independente financiare,
3. numirea decidentilor as incat „sa ii imunizeze fata de influente sau presiuni externe”
ratificării Tratatului de la Amsterdam- articolele 81, 82 si 87 ale Tratatului

Uniunii Europene.
Trebuie precizat că legislația comunitară a suferit de-a lungul timpului modificari de la
Tratatul de la Roma ce a instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) 37, la Tratatul de la
Maastricht privind Uniunea Europeană38. Revizuirea acestui tratat s-a făcut prin Tratatul de la
Amsterdam39 prin care s-a realizat reforma instituțiilor Uniunii Europene în vederea extinderii.
Totodată în urma acestui Tratat, articolele inițiale, menționate mai sus, 85 (privind antantele) și
86 (privind abuzul de poziție dominantă) s-au transformat în articolele 81 și 82.
Succesiunea modernizării legislației comunitare nu se oprește aici, de la 1 decembrie
2009, articolele 81 și 82 din Tratatul C.E., devenind articolele 101 și 102 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene40.
Dispozițiile art. 81, respectiv art.101, sunt transpuse în legislația națională prin art. 5
din Legea nr. 21/1996, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de Urgență nr. 75 din 30
iunie 201041. Această modificare a legii era imperios necesară având în vedere
Regulamentului C.E. nr.1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență
prevăzute la art. 81 și 82 din Tratat.
Articolul 101 (ex 85) (1) prevede interzicerea acordurilor dintre agentii
economici care au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea
sau distorsionarea concurentei in teritoriul pieţei comune si, in special, a
celor care urmăresc:
-fixarea concertata, in mod direct sau indirect, a preturilor de vânzare
sau de cumpărare, precum si a oricăror alte condiţii comerciale;
-limitarea sau controlul producţiei, al pieţelor, dezvoltării tehnice sau
investiţiilor;
-impartirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare;
-aplicarea de condiţii diferite unor tranzacţii comerciale echivalente cu
terţe parti, provocând astfel, unora dintre ei, un dezavantaj in poziţia
concurenţiala;
37
în vigoare de la 1 ianuarie 1958
38
în vigoare de la 1 noiembrie 1993
39
în vigoare de la 1 mai 1999
40
cele două articole sunt, pe fond, identice
41
publicată în M.Of. nr. 459/06.07.2010
-condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri,

a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor si nici
conform uzanţelor comerciale, nu au legătura cu obiectul acestor contracte.
Trei elemente trebuie luate in considerare atunci când se analizează
daca o anumita intelegere a încălcat sau nu prevederile art.101 (fost art 85)
(1):
- daca exista intr-adevăr o intelegere decizie sau practica concertata
realizata sau dovedita intre anumiţi agenţi economici;
- daca exista argumente referitoare la faptul ca, intr-adevăr, concurenta
in interiorul pieţei comune poate fi împiedicata, restricţionata sau
distorsionata intr-o maura apreciabila ca urmare a respectivei intelegeri;
- daca intr-adevăr comerţul dintre tarile membre poate fi sau este
afectat.
La rândul sau, art. 102 (ex 86) prevede ca orice abuz din partea unuia
sau mai multor agenţi economici aflaţi intr-o poziţie dominanta in piaţa
comuna sau pe o parte substanţiala a acesteia este interzis, din moment ce
poate afecta comerţul dintre tarile membre. Un astfel de abuz poate costa in:
-impunerea, in mod direct sau indirect, a preturilor de vânzare sau de
cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile;
-limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice in
dezavantajul consumatorilor;
-aplicarea in privinţa partenerilor comerciali a unor condiţii inegale la
tranzacţii echivalente, provocând in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj
in poziţia concurenţiala;
-condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri,
a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor si nici
conform uzanţelor comerciale, nu au legătura cu obiectul acestor contracte.
După cum se observa, art. 102 se constituie intr-un instrument de
control al exercitării puterii de monopol pe o piaţa sau alta, interzicând doar
abuzul de poziţie dominanta, nu doar simpla sa existenta. El implica
analizarea a doua elemente:
-existenta unui agent economic aflat pe poziţie dominanta;
-comportamentul respectivului agent economic, care afectează
concurenta pe piaţa in discuţie.
CAPITOLUL II
ANTANTELE
I. ANTANTELE – PREZENTARE GENERALĂ.
SECŢIUNEA I. NOŢIUNEA DE ANTANTĂ.
SECŢIUNEA II. ISTORICUL ANTANTELOR.
SECŢIUNEA III. REGLEMENTAREA ANTANTELOR ÎN EUROPA
SECŢIUNEA IV. REGLEMENTAREA ANTANTELOR ÎN DREPTUL
INTERN
II. ANTANTA – PRACTICĂ ANTICONCURENŢIALĂ
SECŢIUNEA I. CONDIŢIILE UNEI ANTANTE
1.1 AUTONOMIA PARTICIPANŢILOR
1.1.1. APTITUDINEA DE A FACE PARTE DINTR-O ANTANTĂ
1.1.2. CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRŢILOR UNEI ANTANTE
1.1.3. CONCURSUL VOINŢEI PĂRŢILOR UNEI ANTANTE
1.1.4. INCIDENŢA LEGII
1.2. ATINGEREA ADUSĂ CONCURENŢEI
1.2.1 NOŢIUNEA DE ATINGERE ADUSĂ CONCURENŢEI
1.2.2. OBIECTUL ANTICONCURENŢIAL
1.2.3. EFECTUL ANTICONCURENŢIAL
1.2.4. RESTRICŢIA POATE FI ACTUALĂ SAU POTENŢIALĂ
1.2.5. ATINGEREA ADUSĂ CONCURENŢEI TREBUIE SĂ FIE
SEMNIFICATIVĂ.
1.2.6. ATINGEREA ADUSĂ CONCURENŢEI POARE FI INTERNĂ
SAU EXTERNĂ
1.2.7. ATINGEREA ADUSĂ CONCURENŢEI TREBUIE APRECIATĂ
ÎN CONTEXTUL SĂU REAL
SECTIUNEA II. FORMELE DE EXPRIMARE ALE UNEI ANTANTE
ILICITE
2.1 ÎNŢELEGERILE ANTICONCURENŢIALE
2.2. DECIZIILE LUATE DE ASOCIAŢIILE DE AGENŢI ECONOMICI
2.3. PRECTICILE CONCERTATE
SECŢIUNEA III. EXEMPLE DE ANTANTE PREVĂZUTE DE ART. 5
ALIN. 1 DIN LEGEA 21/1996
3.1. CARACTERUL ENUMERĂRII

3.2. ART. 5 ALIN. 1 LIT. A
3.3. ART. 5 ALIN. 1 LIT. B
3.4. ART. 5 ALIN. 1 LIT. C
3.5. ART. 5 ALIN. 1 LIT. D
3.6. ART. 5 ALIN. 1 LIT. E
3.7. ART. 5 ALIN. 1 LIT. F
3.8. ART. 5 ALIN. 1 LIT. G
III. VALIDAREA ANTANTELOR ANTICONCURENŢIALE
ORIZONTALE
SECŢIUNEA I.EXCEPTĂRILE INDIVIDUALE
1.1. METODA „ RULE OF REASON” ÎN VARIANTĂ EUROPEANĂ
1.2. ANALIZA CONDIŢIILOR
1.2.1 PRIMA CONDIŢIIE POZITIVĂ
1.2.2 A DOUA CONDIŢIIE POZITIVĂ
1.2.3. PRIMA CONDIŢIE NEGATIVĂ
1.2.4. A DOUA CONDIŢIE NEGATIVĂ
1.3. EVALUAREA ACORDURILOR ORIZONTALE
1.3.1. JUSTIFICAREA UNUI REGIM JURIDIC DIFERENŢIAT
1.3.2. EVALUAREA ACORDURILOR ORIONTALE
1.4.TIPURI DE ANTANTE ORIZONTALE ANALIZATE PE
INSTRUCŢIUNI
1.4.1. ACORDURILE DE CERCETARE DEZVOLTARE
1.4.2. ACORDURILE DE PRODUCŢIE
1.4.3. ACORDURILE DE CUMPĂRARE
1.4.4. ACORDURILE DE COMERCIALIZARE
1.4.5. ACORDURILE DE STANDARDIZARE
1.4.6. ACORDURILE DE MEDIU
SECŢIUNEA II. EXCEPTĂRILE DE GRUP
2.1. IMPORTANŢA EXCEPTĂRILOR DE GRUP
2.2 EFECTELE COMUNE ALE REGLEMENTĂRILOR CARE AU CA
SCOP EXCEPTAREA DE GRUP A PRACTICILOR
ANTICOCURENŢIALE ORIZONTALE
2.3. ACORDURILE DE CERCETARE DEZVOLTARE
2.4. REGULAMENTUL DE EXCEPTARE PRIVIND ACORDURILE DE

SPECIALIZARE
IV. VALIDAREA ANTANTELOR ANTICONCURENŢIALE VERTICALE
SECŢIUNEA I. EVALUAREA ACORDURILOR VERTICALE

1.1. JUSTIFICAREA UNUI REGIM JURIDIC DIFERENŢIAT
1.2. RESTRICŢIILE VERTICALE – FACTOR DE CONCURENŢĂ
1.3. REGULI GENERALE DE EVALUARE
SECŢIUNEA II.TIPURI DE ANTANTE VERTICALE ANALIZATE PE
INSTRUCŢIUNI
2.1 EXCLUSIVITATEA DE MARCĂ
2.2. DISTRIBUŢIA EXCLUSIVĂ
2.3. ALOCAREA EXCLUSIVĂ A CONSUMATORILOR
2.4. DISTRIBUŢIA SELECTIVĂ
2.5. FRANCIZA COMERCIALĂ
2.6. VÂNZAREA EXCLUSIVĂ
2.7. VÂNZAREA LEGATĂ SAU CUPLATĂ
2.8. PREŢURILE DE VÂNZARE RECOMANDATE ŞI MAXIME
SECŢIUNEA III. EXCEPTĂRILE DE GRUP
3.1 SCOPUL EXCEPTĂRILOR DE GRUP
3.2 REGULAMENTUL DE EXCEPTARE PRIVIND ACORDURILE
VERTICALE
3.2.1. DOMENIUL DE APLICARE
3.2.2. CONDIŢIILE CERUTE PENTRU APLICAREA
REGULAMENTULUI
I.ANTANTELE – PREZENTARE GENERALĂ

SECŢIUNEA I NOŢIUNEA DE ANTANTĂ
Modalitate a practicilor anticompetitive, alături de abuzul de poziţpie
dominantă, antanta este vizază de acea parte a legislaţiei antitrust care ca
obiect controlul comportamentelor pe piaţă al întreprinderilor.
Pe o piaţă concurenţială normală, orice întreprindere este constrânsă să
se conformeze preţului pe care i-l transmite piaţa, în sensul că pentru a-şi
nominaliza profitul trebuie să-şi adapteze producţia proprie, astfel încât

costul de revenire (inclusiv beneficiul) să fie egal cu preţul determinat în
circuitul comercial de legea cererii şi ofertei libere, în sectorul respectiv. 4 2
Dimpotrivă, agenţii economici care recurg la practici anticoncurenţiale
fixează în mod unilateral şi discreţionar preţurile care le convin.
Repercusiunile prejudiciabile sunt acut resimţite de clientelă, care trebuie să
plătească mai mult decât valoarea reală a mărfii.
Iată de ce reprimarea practicilor anticoncurenţiale, cum sunt denumite
astfel de comportamente ale agenţilor ori asociaţilor de agenţi economici, este
principala direcţie de acţiune şi principalul scop al luptei împotriva formelor
de concurenţă ilicită.
Prin acţiunile şi măsurile de prevenire şi reprimare a practicilor
anticoncurenţiale pe care le întreprind autorităţile competente se apără, în
principal, interesele consumatorilor, de a-şi procura, în condiţii de libertate
de alegere produsele şi serviciile pe care le doresc, precum şi interesele
economiei de piaţa, în general sau în concret ale unei anumite pieţe relevante
sau pentru un anumit produs sau serviciu, economie care trebuie să
funcţioneze în condiţii de liberă concurenţă.
Reprimarea practicilor arătate formează obiectul legislaţiei anti-trust.
Comportamentul anticoncurenţial este individualizat în doctrina şi legislaţia
diferitelor state sub diverse denumiri, cum ar fi acelea de „practici
anticoncurenţiale”, „practici restrictive de concurenţă”, „practici
monopoliste”.
Termenul de „antantă”, deşi apare în legislaţia relevantă din domeniu,
totuşi, nu există o definiţie legală a acestuia. Astfel, acest termen apare în
Legea nr. 21/1996 privind concurenţa în art.2. alin.2 , în Tratatul de la Roma 4 3
(de exemplu, în art. 84), în textul Ordonanţei franceze nr. 86-1243 din 01
decembrie 1986 referitoare la libertatea preţurilor şi a concurenţei (de
exemplu, art.7) 4 4 , Teoria juridică şi Jurisprudenţa comunitară l-au adoptat, în
cvasitotalitatea lor, datorită generalităţii sale, a aptitudinii de a exprima
42
O. Căpăţână, “Dreptul concurenţei comerciale.Concurenţa patologică. Monopolismul”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, pag. 11;
43
Semnat la 25 martie 1957, tratatul prin care s-a instituit Comunitatea Europeană a fost modificat prin Tratatul
de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, articolele sale primind o nouă
numerotare;
44
Înlocuită de Legea din 15 mai 2001 care nu aduce modificări notabile regimului antantelor;
sintetic orice înţelegere formală sau informală între întreprinderi, realizată

inclusiv prin alinierea conştientă şi voită a acestora la anumite practici, prin
care se urmăreşte sau care au ca efect atingerea concurenţei.
Art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (denumit
în continuare TFUE), ca şi art. 53 din Tratatul instituind Spaţiul Economic
European prohibesc înţelegerile restrictive de concurenţă, fiind declarate
„incompatibile cu piaţa comună şi se interzic orice înţelegeri între
întreprinderi, orice decizii de asociere a întreprinderilor şi orice practici
comune care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi
care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau încălcarea
concurenţei în interiorul pieţei comune”.
În „Codul de conduită asupra practicilor comerciale restrictive”,
adoptat de ONU la data de 5 decembrie 1980 sunt condamnate „acordurile sau
aranjamentele oficiale, neoficiale, scrise sau nescrise intervenite între
întreprinderi” care îngrădesc fără drept concurenţa, de natură să prejudicieze
comerţul internaţional, îndeosebi cel al ţărilor în curs de dezvoltare, precum
şi creşterea economică a acestor ţări.
Astfel, alături de alţi autori 4 5 , definim antanta ca fiind orice înţelegere
intervenită între doi sau mai mulţi agenţi economici (întreprinderi),
exprimată sau nu în scris – indiferent de forma, titlul ori natura actului sau a
clauzei ce o conţine – sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă,
în scopul coordonării comportamentului concurenţial.
SECŢIUNEA II ISTORICUL ANTANTELOR

Imperativul de a ocroti pe consumatori împotriva practicilor restrictive
de concurenţă datează încă din antichitatea romană. Măsurile prohibitive şi
sancţionatorii au intervenit, înainte de toate, în comerţul cu grâne, de care
atârnă în orice ţară hrana satisfăcătoare a populaţiei. Astfel, Lex Iulia de
annona a instituit obstacole care să prevină creşteri artificiale ale preţurilor
pe piaţa cerealelor. Cinci secole mai târziu, Constituţia lui Zenon din anul 483
a extins reprimarea la orice produse alimentare, cât şi la articole de primă
necesitate.
45
Vezi E. Mihai, “Concurenţa economică…”, pag. 60; E. Mihai, “Dreptul concurenţei comerciale”, pag. 53; T.
Prescure, “Curs de dreptul concurenţei comerciale”, Bucureşti, Ed. Rosetti, 2004, pag. 177;
În Evul mediu, primele reglementări datează din timpul lui Edward al

VI-lea al Angliei (1547-1553) care urmăreau să lovească înţelegerile prin care
negustorii din acelaşi sector economic provocau, deliberat, măriri
nejustificate de preţuri.
În Franţa, Codul penal din 1810 pedepsea sever prin art. 419 persoanele
care „prin exercitarea sau prin încercarea de a exercita, fie individual, fie
prin asociere sau coaliţie o acţiune pe piaţă în scopul de a realiza un câştig
care nu ar fi fost rezultatul funcţionării naturale a ofertei şi a cererii, au
provocat astfel sau au încercat să provoace mărirea sau scăderea artificială a
preţului alimentelor, mărfurilor sau titlurilor de valoare, publice ori
private”.
Totuşi, adevărata origine a sancţionării antantelor anticoncurenţiale este
în realitate de dată mai recentă, situându-se la finele secolului XIX în Statele
Unite ale Americii. Confruntarea cu o multitudine de acorduri de împărţire a
pieţelor, de fixare a preţurilor, Statele americane au decis să declare ca fiind
ilegale şi astfel interzise acordurile orizontale de împărţire a pieţelor şi de
fixare în comun a preţurilor, dar şi contractele de pool („pooling
arrangements”, dezvoltate între anii 1870 şi 1880, constau în regruparea
bunurilor sau capitalurilor aparţinând unor persoane, cu intenţia împărţirii
responsabilităţii şi profiturilor), care de cele mai multe ori mascau înţelegeri
similare.
Ca un răspuns la virulenţa reglementărilor, marii afacerişti americani au
preluat, tot din Common Law, trust-ul. Noul trust consta, în esenţă, în punerea
de către întreprinderi a acţiunilor reprezentând capitalul lor sub direcţia celei
mai puternice cintre ele. Aceasta din urmă devenea trustee şi putea exercita
deplin drepturile de proprietate asupra titlurilor ansamblului participanţilor.
Primul acord de acest fel a fost creat de magnatul Rockefeller în anul 1979,
care controla astfel 95% din producţia de petrol a S.U.A.. 4 6 Reacţia populaţiei
direct afectate de efectele nocive ale trustului a fost promptă, astfel
declanşându-se mişcarea anti-trust care s-a concretizat, pe plan legislativ, mai
întâi prin adoptarea primei legi federale în materie de concurenţă, şi anume
Interstate Commerce Act (în 1887). Ulterior, a fost adoptat Sherman Act, la 2
46
S. Rubin, “Competition Law in Western Europe and USA”, Vol. 3A, Ed. Gijlstra, 1976, pag. 33-34 apud E. Mihai,
“Concurenţa economică…”, pag. 61;
iulie 1980 care avea ca obiect „ protecţia comerţului şi a schimburilor

împotriva restricţiilor şi monopolurilor contrare dreptului ”. Trei obiective
erau vizate prin noua lege:
1. libertatea de a întreprinde (libertatea economică);
2. eliminarea corupţiei (libertatea morală);
3. descentralizarea puterii economice (libertatea politică). 4 7
Reforma a fost continuată prin adoptarea lui Clayton Act, la 15
octombrie 1914, act normativ prin care se asigură supravegherea practicilor
anticoncurenţiale.
Pe plan instituţional, prin legea S.U.A. din 26 septembrie 1914 a fost
înfiinţat The Federal Trade Commision (Comisia Federală de Comerţ), organ
administrativ central, cu ramificaţii pe întreg teritoriul S.U.A., beneficiind de
independenţă în activitatea desfăşurată. Principala sa competenţă consta în
investigarea şi urmărirea faptelor de monopolism ale agenţilor economici, în
vederea asigurării concurenţei suficiente pe piaţa americană.
SECŢIUNEA III REGLEMENTAREA ANTANTELOR ÎN EUROPA

Spre deosebire de statele americane, statele europene au înregistrat o
întârziere semnificativă în elaborarea documentelor normative sancţionatorii.
Astfel, Marea Britanie, abia în anul 1948 a adoptat legea referitoare la
monopoluri şi la practicile comerciale restrictive. Actul semnificativ în
materia interzicerii antantelor anticoncurenţiale a fost însă Restrictive Trade
Practices Act (RTPA) din 1976. 4 8 Abia în anul 2000, a fost adoptată în Marea
Britanie noua lege referitoare la concurenţă, lege care introduce un regim al
acordurilor similar celui prevăzut în Tratatul de la Roma, fiind sancţionate cu
nulitatea înţelegerile care au ca obiect sau ca efect evitarea restrângerea sau
falsificarea concurenţei. Este instituit de asemenea un mecanism de exceptare
individuală în urma depunerii unei notificări, precum şi un altul de exceptare
pe categorii de acorduri.
În Franţa, embrionul dreptului concurenţei poate fi identificat încă din
timpul Revoluţiei de la 1789, când prin legea Allarol (2 şi 17 martie 1791) s-a
47
În virtutea legii Sherman, unele dintre cele mai puternice “combinaţii” financiare sau industriale din S.U.A. au
suferit sancţiuni drastice. De exemplu, giganticul trust Northern Securities Comp., întemeiat de grupurile – ele
însele de mari proporţii economice – Morgan, Hill şi Harriman a fost dizolvat pe cale judiciară în 1904;
48
Legea a fost însă criticată pe motivul inadaptării sale la realităţile economice contemporane. De exemplu, sub
incidenţa sa nu intrau numeroase acorduri, sancţiunile pecuniare aveau caracter subsidiar etc.
instituit principiul libertăţii comerţului şi industriei, iar prin legea Le

Chapellier (14 şi 17 iunie 1791) au fost interzise corporaţiile. La sfârşitul
celui de-al doilea Război Mondial, în 1945, a fost adoptată ordonanţa care
avea drept scop reglementarea preţurilor, ordonanţă modificată succesiv prin
decretul din 9 august 1953, abrogat de alt decret din 24 iunie 1958 care,
interzicând antantele, condamnă penal practicile discriminatorii.
La 1 decembrie 1986 a fost adoptată Ordonanţa nr. 86-1243 asupra
libertăţii preţurilor şi concurenţei, sancţionându-se toate practicile
anticoncurenţiale (inclusiv antantele).
Sursă de inspiraţie şi pentru legiuitorul român în adoptarea legii nr.
21/1996, ordonanţa şi-a încetat aplicarea la 15 mai 2001 când a fost adoptată
Legea nr. 2001-420 referitoare la noile reglementări economice 4 9 , al cărei
orizont este foarte larg: dreptul financiar, dreptul concurenţei şi dreptul
societăţilor.
În Germania, guvernarea militară americană a promulgat Legea nr. 56
din 2 decembrie 1947, lege extinsă şi în zona anglo-americano-franceză, prin
care erau prohibite practicile restrictive de concurenţă şi întreprinderile
monopoliste. În anul 1958 este adoptată legea contra restricţiilor de
concurenţă care, continuând tradiţia germană permisivă în materia
cartelurilor, interzice cu caracter general antantele restrictive de concurenţă,
însă instituie un sistem generos de exceptare a cartelurilor în unele sectoare
economice, considerate esenţiale: bănci, asigurări, transporturi, agricultură,
energie şi, în general, serviciile publice.
Legea germană a suferit modificări succesive, în anul 1965 (referitoare
la scutirile acordate cartelurilor), în anul 1973 (introducerea interdicţiei
practicilor concertate, întărirea prohibiţiei practicilor discriminatorii etc.), în
anul 1980 (restrângerea scutirilor acordate băncilor, asigurărilor în domeniul
transporturilor, serviciilor publice privind apa, gazul şi electricitatea etc.) şi,
în fine, în anul 1989 (exceptarea anumitor carteluri ce cumpărau întreprinderi
ce acţionau în sectoare determinate în scopul creşterii competitivităţii lor).
Doctrinarii dreptului concurenţei consideră dreptul german al
concurenţei ca fiind unul dintre cele mai dure din lume. 5 0
49
Revue trimestrielle de droit commercial nr. 3/2001, pag. 663-684;
50
De exemplu, sancţiunile pentru încheierea de carteluri constau în amenzi ce pot urca până la triplul mărimii
profitului estimate ca fiind rezultatul practicilor frauduloase, în timp ce dreptul american prevede ca amendă
La nivel comunitar european, menţionăm în primul rând Tratatul de la

Paris din 18 aprilie 1951 prin care s-a instituit Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului, intrată în vigoare la 25 iulie 1957 şi care cuprinde
dispoziţii antimonopoliste, profund influenţate de dreptul american.
Ulterior , la 25 martie 1957 este semnat Tratatul de la Roma care intră
în vigoare la 1 ianuarie 1958 şi prin care se constituie Comunitatea
Economică Europeană. Reglementările anti-monopoliste, preluate în bună
parte din Tratatul C.E.C.A. sunt cuprinse în art. 85 şi 86, dând expresie tot
concepţiei nord-americane în materie.
Art. 85 al Tratatului de la Roma, devenit art. 81 al Tratatului de la
Amsterdam este acum art.101 al TFUE şi este structurat pe principiul
interdicţiei acordurilor şi practicilor concertate de tip monopolist, interdicţia
fiind însă moderată de un ansamblu de excepţii a căror finalitate este
extraconcurenţială, vizând realizarea unor obiective economico-sociale
comune ale statelor membre.
În vederea aplicării art. 85 (dar şi a art. 86 referitor la abuzul de poziţie
dominantă), Consiliul Comunităţilor Europene a promulgat o serie de
regulamente, între care trebuie menţionat mai ales Regulamentul nr. 17/62 din
6 februarie 1962, notificat prin Regulamentul nr. 1216/99 din 10 iunie 1999. 5 1
Ulterior, Consiliul şi Comisia au adoptat şi alte regulamente printre care,
Regulamentul 19/65 din 2 martie 1965, modificat prin Regulamentul
Consiliului nr. 1215/99 din 10 iunie 1999 5 2 privind aplicarea art. 85 par.3 la
diferite categorii de acorduri şi practici concertate şi un întreg cortegiu de
regulamente adoptate de Comisia Europeană privind excepţiile de grup.
Acestui corp de regulamente i se adaugă numeroase comunicări şi instrucţiuni
ale Comisiei Europene, menite să asigure o optimă administrare a dispoziţiilor
legale, ca, de pildă, Comunicarea privind liniile directoare de aplicare a art.
81 al Tratatului CE la acordurile orizontale de cooperare. 5 3
De asemenea, în sprijinul aplicării categoriilor de înţelegeri, decizii şi practici
concertate exceptate, reglementate în TFUE, s-au emis regulamente ale Consiliului Uniunii
Europene sau ale Comisiei Europene, denumite regulamente de exceptare pe categorii, ce se
maximă doar dublul acestor profituri;

51
JOCE. L. 148, 15 iunie 1999;
52
JOCE, L.148, 15 iunie 1999;
53
JOCE, C. 3, 6 ianuarie 2001;
aplică în mod corespunzător.

Amintim în acest sens54, Regulamentul (UE) nr. 330/201055 al Comisiei din 20 aprilie
2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din TFUE categoriilor de acorduri
verticale și practici concertate.
Totodată s-au elaborat linii directoare care stabilesc principiile de evaluare a
acordurilor verticale, în conformitate cu art. 101, cuprinse în comunicarea Comisiei Europene
intitulată Orientări privind restricţiile verticale, nr. 2010/C 130/01 56. De asemenea, trebuie să
avem în vedere Orientările Comisiei privind aplicabilitatea articolului 81 (101) din Tratatul
CE, acordurilor de cooperare orizontală57.
Din analiza celor de mai sus putem concluziona că sistemul european
(spre deosebire de cel american, caracterizat prin reglementări minimale) este
unul intervenţionist şi reglementar, obiectivul său fiind acela de a crea piaţa
comună prin unificarea pieţei lor naţionale şi, de asemenea, de a evita
discriminările, de a proteja pe consumatori şi de a proteja întreprinderile mici
şi mijlocii. Deosebirile dintre cele două sisteme sunt rezultatul şi a viziunilor
diferite asupra funcţiilor concurenţei. Astfel, în timp ce pentru dreptul anti-
trust american concurenţa reprezintă condiţia indispensabilă a unei economii
echilibrate (teoria concurenţei – condiţie), analiza abandonând orice alte
valori economice (protecţia forţei de muncă, promovarea inovaţiei tehnologice
etc.), pentru dreptul comunitar (şi cel european, în genere, mai ales german)
concurenţa reprezintă un mijloc privilegiat, de asigurare a progresului
economic (teoria concurenţei – mijloc). 5 8 Pentru atingerea obiectivelor sale,
sistemul european utilizează un mecanism bazat pe dispensele individuale,
care pot fi acordate pentru diferite categorii de acorduri. Acestea din urmă
permit părţilor să evite lunga procedură a scutirilor, nu condiţia respectării
clauzelor „albe” şi a evitării clauzelor „negre”, considerate de plano,
restrictive de concurenţă.
54
Analiza dispoziţiilor în sensul aprecierii prezenţei unui grad de nocivitate mai mare în cazul înţelegerilor
orizontale, fără ca acestea să fie excluse de la beneficiul exceptării, a determinat orientarea practicii cu prioritate
spre înţelegerile verticale. Totodată restricțiile verticale sunt, în general, mai puțin dăunătoare decât restricțiile
orizontale și pot crea posibilități importante de sporire a eficienței.
55
JO L 102, 23.4.2010, p. 1.
56
JO C 130/1, 19.5.2010
57
JO C 3, 6.1.2001. Asupra acestora se prevede de către analişti o revizuire.
58
L. Vogel, “Droit de la concurence et concentration economique. Etude comparative», Economica, 1988, nr. 6 ;
SECŢIUNEA IV REGLEMENTAREA ANTANTELOR ÎN DREPTUL

INTERN
Inspirându-se din prima lege europeană anti-cartel, redactată potrivit
recomandărilor economistului Robert Liefmann, Decretul nr. 2173/1937
pentru reglementarea şi controlul cartelurilor, completat prin Legea nr. 26
octombrie 1939, instituia un cadru normativ care urmărea să preîntâmpine
eventualitatea unor acorduri sau comportamente monopoliste pe piaţa internă,
prin exercitarea unui control permanent de către Ministerul Industriei, devenit
ulterior Ministerul Economiei Naţionale. Accentul cădea pe verificarea
prealabilă a înţelegerilor susceptibile să genereze restricţii grave ale
concurenţei.
Astfel, Decretul nr. 2173/1937, de inspiraţie germană, avea ca obiect,
pe de o parte, convenţiile de cartel 5 9 , iar pe de altă parte situaţiile
preponderente deţinute în economia naţională de unele întreprinderi ,
instituind o serie de măsuri de fond şi procedurale, destinate în principal să
preîntâmpine apariţia unor asemenea fenomene negative, şi în orice caz să le
stopeze dacă totuşi se manifestă.
Reglementările prevedeau, ca o măsură de precauţie, faptul că sub
sancţiunea nulităţii nici un cartel nu putea lua fiinţă decât prin act scris,
cuprinzând menţiunile obligatorii enumerate de dispoziţiile legale. Înainte de
a-şi începe activitatea, textul convenţiei de cartel trebuia comunicat
Ministerului Economiei Naţionale. 6 0 Orice modificare ulterioară trebuia să
urmeze o procedură identică. Nerespectarea acestor condiţii atrăgea atât
sancţiuni civile – nulitatea, dat şi sancţiuni economice ori sancţiuni penale.
În scopul aplicării măsurilor preventive, Decretul nr. 2173/1937 a
organizat Consiliul Superior al Cartelurilor, pe lângă Ministerul Economiei
Naţionale. Nici o măsură represivă nu putea fi luată de ministerul menţionat
decât în temeiul avizului dat de Consiliu.
59
Potrivit art. 1 din decret, prin convenţie de cartele se înţelegeau convenţiile de orice fel sau înţelegerile de orice
formă şi de orice natură, intervenite între întreprinderile industriale, miniere sau comerciale, firme individuale sau
societăţi civile ori comerciale, cu scopul de a stabili, sub orice formă şi sub orice titlu, norme privitoare la
producţie, vânzare, preţul mărfurilor sau orice obligaţii de natură a reglementa, total sau parţial, activitatea
comercială sau industrială atât sub raportul achiziţionării materiilor prime sau al producţiei, cât şi cel al desfacerii.
60
Pentru detalii, vezi O. Căpăţână, « Monopolismul », pag. 26 şi urm.;
În esenţă, sistemul arătat prezenta avantajul de a urmări, în principal,

preîntâmpinarea practicilor restrictive de concurenţă, şi numai în subsidiar
sancţionarea.
Decretul nr. 2173/1937 şi-a încetat aplicarea prin abrogarea sa de către
Decretul nr. 66 din 18 martie 1950, deoarece principiile competiţiei
comerciale erau de neconceput în economia de comandă tipic comunistă.
După 1989, legislaţia română în materie concurenţei comerciale a
debutat cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale 6 1 care a preluat prevederile
antimonopoliste cuprinse în Tratatul de la Roma. Astfel, prin art. 36 al legii
erau transpuse în dreptul intern dar într-o manieră incompletă, imperfectă şi,
am adăuga, 6 2 dispoziţiile art. 85, referitoare la antante, şi ale art. 86
referitoare la abuzul de poziţie dominantă. Aceste reglementări au fost
introduse în legislaţia di România ca urmare a presiunilor externe, însă
datorită faptului că erau concepute pentru pieţe concurenţiale mature, erau
total inadecvate sistemului economic românesc, dominat în acel moment de
structurile economice de tip comunist.
Actul normativ care a desăvârşit asimilarea întregului corpus
normativ comunitar a fost Legea concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996. 6 3
Dispozițiile art. 81, respectiv art.101, sunt transpuse în legislația națională prin art. 5 din
Legea nr. 21/1996, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de Urgență nr. 75 din 30 iunie
201064. Această modificare a legii era imperios necesară având în vedere Regulamentului C.E.
nr.1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din
Tratat.
Un rol deosebit în acest sens l-a avut şi legislaţia secundară, adoptată
de Consiliul Concurenţei, în exercitarea atribuţiilor sate de administrare şi de
punere în aplicare a legii: Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi
6 din Legea Concurenţei nr. 21/1996, privind practicile anticoncurenţiale 6 5 ,
Regulamentul privind acordarea exceptării, pe categorii de înţelegeri, decizii
de asociere ori practici concertate, de la interdicţia prevăzută la art.5 alin.1
61
Publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990;
62
E. Mihai, “Concurenţa economică… », pag. 67 ;
63
Publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996;
64
65
Publicată în Monitorul Oficial nr. 116 bis din 9 iunie 1997;
din Legea concurenţei nr. 21/1996 6 6 , Instrucţiuni cu privire la definirea pieţei

relevante, în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă 6 7 ; Instrucţiuni cu
privire la calculul cifrei de afaceri în cazurile de comportament
anticoncurenţial, prevăzute la art. 5 şi 6 din Legea Concurenţei nr. 21/1996, şi
în cazurile de concentrare economică. 6 8
II.ANTANTA – PRACTICĂ ANTICONCURENŢIALĂ

SECŢIUNEA I CONDIŢIILE UNEI ANTANTE ILICITE
Legea română privitoare la concurenţă este de inspiraţie comunitară,
preluând, în art.5 prevederile art.101 ale TFUE, instituind principiul
prohibiţiei acordurilor restrictive de concurenţă. Astfel, alineatul 1 al art.5
din Legea nr.21/1996 prevede că sunt interzise, înţelegerile „ exprese sau
tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, prin decizii
de asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca obiect sau pot
avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe
piaţa românească sau pe o parte a acesteia”.
Natura convenţională a acordurilor anticoncurenţiale presupune, în mod
necesar, pentru ca o înţelegere în sensul juridic al cuvântului să ia naştere,
reunirea condiţiilor formative prevăzute de art.948 din Codul Civil, adică un
consimţământ valabil exprimat, capacitatea părţilor şi cauza juridică.
Analizând conţinutul art.5, alin.1 din Legea nr.21/1996, extragem două
condiţii care îndeplinite cumulativ conduc la incidenţa interdicţiei:
A) Condiţia – premisă: o antantă trebuie să exprime un minimum de
coordonare între doi sau mai mulţi agenţi economici, coordonare care
poate să îmbrace cele mai diferite forme. Criteriul de identificare va fi
aşadar constatarea unei pierderi conştiente şi voite a autonomiei
agenţilor economici implicaţi.
B) Condiţia de fond : antanta nu este prohibită decât dacă este realizată în
scopul unui anume efect asupra concurenţei – restrângerea,
66
Publicată în Monitorul Oficial nr. 56 bis din 3 aprilie 1997, ulterior abrogat şi înlocuit cu alte regulamente;
67
Publicată în Monitorul Oficial nr. 57 bis din 4 aprilie 1997. Instrucţiunile au fost aprobate de Plenul Consiliului
Concurenţei la 28 februarie 1997 şi au fost puse în aplicare prin Ordinul nr. 34/1997, publicat în Monitorul Oficial
nr. 49 din 21 martie 1997 ;
68
Publicată în Monitorul Oficial nr. 57 bis din 4 aprilie 1997. Instrucţiunile au fost aprobate de Plenul Consiliului
Concurenţei la 28 februarie 1999 şi au fost puse în aplicare prin Ordinul nr. 34/1997, publicat în Monitorul Oficial
nr. 49 din 21 martie 1997 .
împiedicarea sau denaturarea acesteia – , sau dacă produce un asemenea

efect, chiar dacă nu este urmărit în mod explicit.
1.1. AUTONOMIA PARTICIPANŢILOR
Dintre elementele de drept comun, care dau naştere actului juridic, în
materia pe care o analizăm prezintă particularităţi atât consimţământul, cât şi
obiectul.
1.1.1. Aptitudinea de a face parte dintr-o antantă.
Pornind de la analiza textului art.5 din Legea nr.21/1996, constatăm că
nu poate exista o antantă decât dacă partenerii sunt independenţi. Astfel, ceea
ce caracterizează o antantă este concursul voinţelor libere ale participanţilor
la înţelegere , „acordul” sau „practică concertată”. În dreptul comun,
aptitudinea de a consimţi acte juridice pe deplin valabile aparţine oricărui
subiect de drept, constituind modalitatea firească de manifestare a capacităţii
sale de exerciţiu. Tradiţional, termenul de consimţământ are două
semnificaţii: pe de o parte, desemnează manifestarea de voinţă a fiecărei părţi
iar pe de altă parte, desemnează întâlnirea voinţelor părţilor actului juridic.
Acordul de voinţă al părţilor rămâne şi în dreptul concurenţei guvernat de
dispoziţiile cu incidenţă generală ale art.953 – 959 din Codul Civil, care apără
pe contractanţi împotriva viciilor de consimţământ. Totuşi, în această materie
apar şi unele particularităţi notabile, care exced semnificaţii şi domeniul de
aplicare al dispoziţiilor menţionate din Codul Civil. 6 9 Autonomia de voinţă se
analizează ca o cerinţă specifică, substanţial diferită atât de eroare, cât şi de
dol sau de violenţă. Fără independenţă în adoptarea propriei conduite pe piaţă,
natura ilicită a înţelegerii de tip monopolist nu poate să angajeze, de regulă,
responsabilitatea autorului şi, cu atât mai puţin, să atragă măsuri represive
împotriva sa.
1.1.2. Consimţământul părţilor angajate într-o antantă.
Teoria clasică a contractului este construită pe principiul autonomiei de
voinţă 2 4 . Pentru a fi susceptibilă de a sta la baza unui contract legal încheiat,
generator de drepturi şi obligaţii, voinţa trebuia să fie liberă, neviciată, adică
afectată prin violenţă, dol, eroare sau leziune. Întrebarea care se ridică este
aceea de a şti dacă viciile clasice de consimţământ produc aceleaşi efecte şi în
69
O. Căpăţână, Monopolismul…, pag.48
24
Vezi, R.I. Motica, Izvoarele obligaţiilor civile, Edit.Alma mater Timisiensis, Timişoara, 2001.
cazul înţelegerilor anticoncurenţiale, adică nulitatea absolută sau relativă a

antantei. Mai mult decât atât, sunt ele, tradiţionalele vicii de consimţământ
aplicabile înţelegerilor anticoncurenţiale ?
De la bun început trebuie să eliminăm viciul de consimţământ al
leziunii total impropriu pentru materia analizată. Celelalte trei vicii pot fi
însă adaptate particularităţilor acestui domeniu. Numeroase dezbateri însă, a
generat în literatura de specialitate problema invocării violenţei economice,
sub forma ameninţărilor, fie cu boicotul, fie cu ruperea relaţiilor
contractuale 2 5 .
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, confruntă cu o speţă în
care s-au invocat, în apărare, violenţele economice, a respins aceste apărări
ale unor distribuitori care susţineau lipsa autonomiei de decizie, decurgând
din legăturile de dependenţă economică dintre ei şi capul reţelei de
distribuţie, argumentând decizia în sensul că situaţia concretă a raporturilor
dintre părţi ar fi dat posibilitatea concesionarilor să reziste violenţei morale
la care fuseseră supuşi 2 6 .
Din motivarea deciziei Curţii se poate trage concluzia că, în cazul în
care ameninţările de exercitate de furnizori ar fi fost irezistibile, atunci
instanţa ar fi recunoscut incidenţa viciului de consimţământ invocat.
Dacă incidenţa viciilor de consimţământ, cu particularităţile precizate
poate fi recunoscută şi în materia antantelor anticoncurenţiale, următoarea
întrebare care necesită răspuns este cea referitoare la sancţiunea care
intervine în cazul constatării incidenţei viciilor de consimţământ. Potrivit
teoriei tradiţionale, viciul de consimţământ atrage sancţiunea nulităţii
absolute sau, după caz, relative, iar, concluzia logică este cea a inexistenţei
antantei. Însă, particularităţile dreptului concurenţei fac ca şi de această dată,
sancţiunea să nu fie cea tradiţională, ajungându-se la o soluţie de compromis:
25
- Există autori care contestă posibilitatea ca în dreptul concurenţei violenţa, sub forma constrângerilor
economice, să fie admisă ca viciul de consimţământ, cu argumentarea că o întreprindere are întotdeauna
posibilitatea de a înştiinţa organele legale abilitatea cu poliţia concurenţei (N.Green, A. Robertson, Commercial
Agreements and Competition Law. Practice and Procedure in the U.K. and EC, ed. A II-a, Edit. Kluwer Law
International, Londra, pag.292).
26
- CJCE, 12 iulie 1979, BMW Belguim, Rec. p.2435. În speţă, BMW Belgium organizase un sistem de distribuţie
selectivă şi a încercat să impună distribuitorilor săi, prin intermediul unei circulare transmise acestora, interdicţia
de a revinde produsele BMW distribuitorilor neagreaţi. O mare parte dintre concesionări au semnat circulara.
Fiind ulterior urmăriţi alături de BMW, sub acuzaţia de antantă anticoncurenţială, ei s-au apărat invocând starea
lor de dependenţă economică.
antanta este considerată ca născută, însă întreprinderea victimă a violenţei nu

este sancţionată.
1.1.3. Concursul voinţei părţilor unei antante.
Orice contract presupune, înainte de toate, întâlnirea voinţelor părţilor
contractante. Aceeaşi este situaţia şi în materia antantelor. Voinţele părţilor
participante la o antantă trebuie să se întâlnească şi să formeze o voinţă
unică, voinţa antantei. În mod constant, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a afirmat că, pentru a se reţine încheierea unei înţelegeri, este
necesar ca întreprinderile să-şi exprime voinţa comună de a se comporta pe
piaţă într-o manieră determinantă 2 7 .
Demonstrarea concursului voinţelor părţilor unei antante devine însă
dificilă în cazul în care nu se poate demonstra existenţa unui acord formal.
Acesta este cazul reţelelor de distribuţie, când furnizorul/iniţiatorul reţelei
transmite distribuitorilor anumite condiţii generale de vânzare cu caracter
anticoncurenţial. Deşi distribuitorii nu acceptă aceste condiţii în mod explicit,
totuşi antanta ia naştere datorită acordului lor implicit rezultat din executarea
clauzelor respective 2 8 .
Dacă dovedirea realizării antantei în cazul reţelei de distribuţie este
dificilă, deosebit de delicată este această problemă în situaţia antantelor
complet neformalizate manifestate sub forma practicilor concertate. Pentru
soluţionarea acestei probleme „gardienii pieţei” au instituit o serie de
prezumţii care se mulează perfect pe specificitatea dreptului concurenţei. De
referinţă în acest domeniu este cunoscută „afacerea polipropilenei”.
Întreprinderile din acest sector, pentru a face faţă cu succes dificultăţilor cu
care se confruntau, au organizat o serie de reuniuni în cursul cărora şi-au
comunicat informaţii ce ţin, de regulă, de domeniul secretului profesional.
Deşi în cursul acestor reuniuni nu s-a decis o linie de acţiune comună, totuşi
27
– CJCE, 25 octombrie 1983, AEG c/Com, af.107/82; CJCE 17 sept.1985, Ford et Ford Europe, af.25/84 şi
26/84; CJCE, 15 iulie 1970, ACF Chemieforma c/Com, af.41/69; CJCE, 29 octombrie 1980, Van Landewyck e.a.
c/Com, af.208/78 apud E. Mihai, Concurenta economică, pag.71.
28
- Com., 17 aprilie 1980, Krups, JOCE nr. L.120, 13 mai 1980, p.26; CJCE, 12 iulie 1979, BMW Belgium,
af.32/78, 36/78, 82/78, precit.; CJCE, 22 octombrie 1986, Metrou c/Com., af.75/84, precit.;CJCE, 11 ianuarie
1990, Sandoz, af. C – 227/87: condiţia interdicţiei exportului în afara teritoriului concesionat fiind înscrisă în
fiecare factură emisă de producător, iar distribuitorii continuând totuşi să comande produsele respective, a fost
prezumată acceptarea interdicţiei; CJCE, 8 februarie 1990, Tipp – Ex c/Com., af. C – 279/87: în cazul unui
contract de distribuţie exclusivă, fabricantul a impus distribuitorului să mărească preţul de revânzare către un
client, în scopul de a-l descuraja să mai facă importuri paralele; acceptarea a fost dovedită prin constatarea
măririi preţului de către distribuitor. În schimb, printr-o decizie recentă, T.P.I. a anulat hotărârea Comisiei, reţinând
că în cauză nu se făcuse nici proba obligaţiei pretins a fi fost impuse de către producător, nici a consimţământului
tacit al distribuitorului (T.P.I., 26 octombrie 2000, Bayer c/Com., af.T-41/96, RTD com.nr.2/2001, pag.539-541).
întreprinderile participante au fost sancţionate (indiferent dacă, ulterior,

întreprinderile au adoptat conduite similare sau desolidarizări de grup),
considerându-se că acţiunea pe piaţă a întreprinderilor a fost influenţată de
informaţiile obţinute în cursul acelor reuniuni 2 9 .
Modelul de evaluare realizat cu ocazia afacerii polipropilenei, a fost
ulterior constant aplicat în practică de către Comisie.
Conchidem deci că o antantă trebuie să fie sancţionată, datorită
potenţialului economic nociv, chiar şi dacă se prezintă într-o formă „larvară”,
identificabilă prin aplicarea unui singur criteriu: pierderea conştientă şi
acceptată a autonomiei de acţiune pe piaţă 3 0
1.1.4. Incidenţa legii – cauză exoneratoare de răspundere.
Există sisteme naţionale de drept, precum cel francez sau nord-american
care reglementează efectele dispoziţiilor legale asupra libertăţii
consimţământului în înţelegerile anticoncurenţiale. Astfel, potrivit art.10,
pct.1 din Ordonanţa franceză din 1 decembrie 1986, antantele
anticoncurenţiale se pot bucura de impunitate dacă încheierea lor „rezultă din
aplicarea unui text de lege sau a unor regulamente adoptate spre a-i asigura
aplicarea”. Tot astfel, dreptul SUA exceptează de la represiune practicile
anticoncurenţiale care se justifică în temeiul unei măsuri editate de
autorităţile competente; o asemenea intervenţie de drept public poartă
denumirea de State Action 3 1 .
Principiul evocat a fost subînţeles, pe cale de interpretare de către
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în aplicarea
Tratatului de la Roma din 1957, chiar în lipsă de text corespunzător. Regimul
juridic astfel configurat cuprinde mai întâi condiţiile în care un acord
monopolist poate fi sustras sancţiunilor legale, iar apoi limitele în care
operează degrevarea de răspundere.
Astfel, întreprinderile au posibilitatea de a invoca prevederile unui act
normativ ca justificare a practicilor anticoncurenţiale realizate, cu condiţia ca
actul respectiv să le impună cooperarea sau anumite forme de conlucrare.
29
– Com, 23 aprilie 1986, JOCE nr. L.230, 18 august 1986, pag.1 şi TPI, 24 octombrie 1991, Rec. 8/II, 1087 şi
1177.
30
– E.Mihai, Dreptul concurenţei, pag.62.
31
- Vezi O.Căpăţână, Monopolismul, pag.49.
Admisibilitatea acestei cauze exoneratoare de răspundere este subordonată

însă îndeplinirii unor condiţii:
a) Antanta să fie consecinţa ineluctabilă a voinţei legiuitorului şi nu doar
permisă, încurajată, autorizată.
Părţile suspectate că ar lua parte la o practică anticoncurenţială pot să
se prevaleze, în apărarea lor, numai de dispoziţiile unui act normativ, care
impune modalităţile de conlucrare obligatorii, de neînlăturat, între agenţii
economici. Sunt inapte însă să degreveze de răspundere pe agenţii economici
participanţi la o înţelegere anticoncurenţială, actele normative autonome,
edictate de alte autorităţi decât cele competente să adopte legi sau decrete.
Per a forteori, impunitatea nu se justifică prin toleranţa, chiar prelungită,
manifestată de unele organe administrative faţă de o anumită înţelegere de tip
monopolist 3 2 .
Nu există exonerare de răspundere nici în cazul în care legea se
mărgineşte să permită cu titlu general anumite acorduri între agenţii
economici, fără ca totuşi să impună perfectarea lor. În cazul acestor antante
„autorizate”, ele sunt supuse rigorilor art.85 din Tratatul de la Roma, însă pot
beneficia, cel mult, de o circumstanţă atenuantă.
Pe plan internaţional se discută dacă aşa numita lex mercatoria
universalis poate justifica încheierea de acorduri monopoliste (îndeosebi sub
formă de pool), asigurând impunitatea participanţilor. În favoarea excluderii
sancţiunilor se invocă argumentul forţei constrângătoare pe care o exercită
cutuma internaţională în relaţiile comerciale. O tendinţă tolerantă se
manifestă cel puţin în domeniul acordurilor de pool încheiate de cărăuşi în
transporturile aeriene internaţionale şi pe care literatura de specialitate nu
există să o înregistreze pozitiv, întrucât, se susţine teza potrivit căreia că şi
lex mercatoria ar fi „aproape la fel de constrângătoare ca şi legea”.
Relativ la conexiunea dintre dispoziţia normativă şi antantă,
impunitatea operează doar dacă antanta este consecinţa inevitabilă a voinţei
legiuitorului şi acesta deoarece, în mod tradiţional, orice derogare de la o
normă de incidenţă generală – inclusiv excepţiile de la sancţiunile
antimonopoliste – trebuie să fie înţeleasă limitativ, iar nu extensiv. Astfel,
32
- În acest sens s-a pronunţat Consiliul Concurenţei francez prin decizia nr.88 din 15 martie 1988, în speţă
Audioprize.
numai o legătură de cauzalitate directă şi imperativă între text şi acord este de

natură să justifice existenţa celui din urmă.
Jurisprudenţa este bogată în acordarea impunităţii în cazul impunerii a
antantei de către dispoziţia legală. Amintim, cu titlu de exemplu, afacerea
zahărului, cazul materiilor explozive din Franţa, sau al producătorilor de
brânză Gruyere.
b) Dispoziţia legală trebuie să excludă libertatea marginală a
participanţilor la antantă.
Pentru ca răspunderea să fie înlăturată este necesar, în plus, ca părţilor
să nu le rămână la dispoziţie nici un spaţiu concurenţial, altfel spus,
dependenţa acordului lor faţă de dispoziţia legală sau regulamentară să fie
absolută şi integrală, sau, cel puţin, domeniul concurenţial rezidual să fie atât
de restrâns, încât diminuarea concurenţei să nu poată fi imputată antantei 3 3 .
Astfel, dacă se constată de fapt că, pe o piaţă relevantă subzistă o marjă
suficientă de competiţie, dincolo de restricţiile imperative ale legii, se
consideră că o antantă, convenită în cadrul zonei neacoperite de dispoziţia
legală, poate fi sancţionată. În sensul arătat s-a observat, în mod justificat, că
„nu este de ajuns, ca piaţa reglementă şi supravegheată de către organele
administraţiei de stat pentru ca înţelegerea să fie socotită ca izvorând dintr-
un text legislativ sau regulamentar. Într-adevăr, un asemenea mod de
organizare poate lăsa să subziste un anumit sector concurenţial, pe care cei
interesaţi nu trebuie să-l suprime prin acordurile lor” 3 4 .
În situaţiile la care ne referim, calificarea unei înţelegeri ca
monopoliste şi totodată condamnabil implică un demers în doi timpi. Iniţial
trebuie stabilit dacă dispoziţiile legii lasă sau nu un anumit spaţiu liber
manifestării concurenţei pe piaţa relevantă.
Dacă însă se menţine „un domeniu rezidual, dar real” , în care
competiţia se poate totuşi exercita, urmează ca, în cea de-a doua etapă de
investigare, să se treacă la identificarea naturii anticoncurenţiale a înţelegerii
suspecte, în funcţie de criteriile de ilicitate ale legii aplicabile speţei. În zona
de concurenţă marginală, în măsura în care acordul încheiat de agenţii
economici impietează grav asupra libertăţii restante a pieţei relevante,
33
- E.Mihai, Dr.concurenţei, pag.64.
34
- Yves Guyon citat de O.Căpăţână, Monopolismul, pag.57.
represiunea se justifică. Rezultă, cu alte cuvinte, că se procedează la o

demarcaţie între restricţiile impuse concurenţei prin măsuri statale şi
anihilarea ei în spaţiul rezidual, în temeiul unor înţelegeri de tip
anticoncurenţial. Numai recurgându-se la disocierea arătată se pot aplica
sancţiuni împotriva acordului în cauză.
Legea română cunoaşte o asemenea cauză de exonerare de răspundere,
dar cu o incidenţă extrem de redusă. Astfel, art.2, alin.1, lit.b din Legea
nr.21/1996 prevede că organele administraţiei publice sau locale constituie
subiecte vizate de lege, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau
prin reglementările adoptate (în exercitarea atribuţiilor de ordine publică),
intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa, cu
excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau
pentru apărarea unui interes public major.
Faţă de dispoziţiile legale, apreciem, alături de doctrină 3 5 , că nimic nu
se opune ca, în practica sa, Consiliul Concurenţei să recunoască drept cauză
de impunitate şi pentru agenţii economici doar incidenţa ineluctabilă a unor
dispoziţii legale, când acestea le-ar impune, fără rezervă vreunei libertăţi
marginale, o anume cooperare. S-ar putea constata în astfel de cazuri,
deocamdată ipotetice, lipsa unei veritabile autonomii de voinţă a părţilor,
similară stării de necesitate, de natură deci să înlăture caracterul ilicit al
acordului realizat.
Concluzionăm deci că impunitatea deplină se justifică numai dacă
geneza acordului ilicit decurge direct şi necesar, aşa cum am arătat anterior,
dintr-un ordin al legii. Dacă însă măsurile legale doar mărgineau libertatea de
decizie, fără să o suprime, exonerarea totală de răspundere a participanţilor la
acord nu se mai justifică. Aceştia pot să obţină, ca efect al circumstanţelor
atenuante, o reducere a cuantumului amenzii aplicabile.
1.2. ATINGEREA ADUSĂ CONCURENŢEI
1.2.1. Noţiunea de atingere adusă concurenţei
Legea nr.21/1996 preluând integral sintagma utilizată în art.101 din
TFUE, interzice antantele numai dacă ele „ au ca obiect sau pot avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească
sau pe o parte a acesteia”.
35
- Vezi E.Mihai, Concurenţa economică, pag.75, E.Mihai, Dr.concurenţei, pag.65
Cei trei termeni se deosebesc între ei, într-o interpretare strict literală,
sub raportul accepţiunii care le este uzual atribuită 3 7 . „Împiedicarea”
concurenţei echivalează cu un obstacol integral de natură să o paralizeze.
„Restrângerea” denotă ştirbirea în parte a libertăţii agenţilor economici din
sectorul ameninţat, împiedicându-i să adopte anumite decizii convenabile,
fără ca totuşi să le excludă pe toate. În fine, „denaturarea concurenţei
înseamnă, potrivit opiniei general împărtăşite, faptul de a aduce modificări
condiţiilor schimburilor, astfel, cum ele rezultă din structura pieţei şi din
conjunctură.
Disocierile de ordin terminologic sunt însă irelevante din punct de
vedere juridic.
Concluzia pe care o desprindem este deci aceea că sunt reprimate doar
antantele „rele”, apte să producă distorsiuni ale concurenţei, fie că ele au un
obiect anticoncurenţial, fie că ele produc un astfel de efect, această condiţie
având un caracter alternativ.
1.2.2. Obiectul anticoncurenţial
Art.5 al Legii nr.21/1996 nu impune, în această variantă, producerea
efectivă a vreunei consecinţe pe piaţă, asupra concurenţei. Este absolut
indiferent, pentru aplicarea calificării legale, dacă înţelegerea dintre părţi a
fost sau nu urmată de executarea obligaţiilor asumate, sau executarea acestora
a fost numai parţială, fiind suficient să se constate doar că obiectul antantei
este susceptibil să afecteze piaţa.
După ce iniţial, atât Comisia şi organele jurisdicţionale europene,
precum şi Consiliul Concurenţei din România 3 8 au aplicat acest principiu cu o
rigoare deosebită, ulterior, s-a adoptat un punct de vedere mult mai suplu,
considerându-se necesar să cerceteze, fie şi numai minimal, efectele unui
acord sau ale unei practici, chiar dacă obiectul său este manifestat
anticoncurenţial. S-a ajuns la această concluzie, întrucât s-a observat că nu se
poate realiza o analiză pertinentă a unei antante decât dacă se are in vedere
contextul economic în care aceasta ia naştere, fiind necesar să se determine
37
– O. Căpăţână, Monopolismul, pag.70, E.Mihai, Dreptul concurenţei, pag.64.
38
– CJCE, Consten et Grundia, af.56-58/1964, Rec.1966, pag.429-496, Dec.nr.24 din 5 mai 1998, Rap. 1998,
pag.91.
dacă potenţialul său anticoncurenţial este „sensibil” sau, dimpotrivă,

nesimnificativ 3 9 .
1.2.3. Efectul anticoncurenţial.
În hotărârea din 30 iunie 1996, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, a subliniat că „ jocul concurenţei trebuie să fie înţeles în cadrul
real în care el se va produce, în lipsa unui acord litigios” şi că „pentru a
aprecia dacă un contract… trebuie să fie interzis având în vedere obiectul său
sau efectul său, se poate lua în considerare, în special, natura şi cantitatea
limitată sau nu a produselor care fac obiectul acordului, poziţia şi
importanţa… pe piaţă a produselor avute în vedere, caracterul izolat din
acordul litigios sau, dimpotrivă, locul acestuia în ansamblul acordurilor”.
Referitor la situaţia de concurenţă eficace sau practicabilă conduce la o
analiză in concreto a impactului fiecărei înţelegeri luate în considerare.
Obiectivul unei concurenţe practicabile în funcţie de context şi
corolarul său este aprecierea în concreto a înţelegerilor, conduce, la unele
consecinţe. În primul rând, şi chiar dacă aceasta pare abstract, dreptul
concurenţial ia în considerare, vis-à-vis de restricţia observabilă, restricţia de
concurenţă „potenţială”, adică posibilă şi nu ipotetică 4 0 . În al doilea rând,
obiectivul unei concurenţe practicabile conduce, totuşi, la a nu se interesa
decât de singurele înţelegeri care au – dacă este cazul în mod potenţial – un
efect perceptabil sau „sensibil” privind situaţia concurenţei care trebuie să
prevaleze. În al treilea rând, criteriul este situaţia concurenţei practicabile pe
o piaţă: aceasta trebuie să conducă la a lua în considerare atât restricţiile de
concurenţă „internă” (între participanţii la înţelegere), cât şi restricţiile
externe (în ceea ce priveşte terţii). În al patrulea rând, atingerea adusă
concurenţei trebuie să fie apreciată nu în considerare cu natura dintr-un acord
sau dintr-o practică, ci în contextul său.
1.2.4. Restricţia poate fi actuală sau potenţială.
Dreptul concurenţial nu poate sancţiona decât atunci când „răul este
făcut”, adică atunci când restricţia de concurenţă este verificabilă pe piaţă.
Conduitele care nu au, încă, o consecinţă perceptibilă pot, totuşi, să fie
„susceptibile ” de restrângere a concurenţei. Anumite acorduri, de exemplu,
39
- CJCE, Volk c/Vervaecke, af.5/1969, Rec.I, pag.295-302.
40
- A.Fuerea, op.cit., pag.254.
creează prin ele însele un context care reclamă o modificare a conduitei

agenţilor economici. Din acest punct de vedere, nu există o preocupare de a
pune afectiv în practică clauzele litigioase. Trebuie, de asemenea, să existe
obiecţii ipotetice. Este necesar ca prezenţa anumitor clauze să dea unele
probabile restricţii de concurenţă. Şi această probabilitate trebuie să fie
apreciată in concreto, în lumina situaţiei care apare pe piaţa considerată şi a
noţiunii de concurenţă practicabilă. Potenţialul anticoncurenţial nemanifestat
(încă) trebuie deosebit însă de eventualitatea producerii unor consecinţe
pentru concurenţă. Astfel, vor putea fi sancţionate acele acorduri care fac
probabilă distorsionarea concurenţei în viitor, chiar dacă nu au fost puse
efectiv în executare, probabilitate în a cărei apreciere un rol important îl are
criteriile concurenţei practicabile. După cum, vor putea fi reprimate acele
antante al căror potenţial anticoncurenţial rezultă din structura pieţei, aflată,
de pildă, în oligopol concentrat 4 1 .
1.2.5. Atingerea adusă concurenţei trebuie să fie semnificativă.
Antantele nu sunt sancţionate decât dacă afectarea concurenţei
provocată de acestea atinge un anumit „prag de sensibilitate”. Această cerinţă
se poate înţelege dacă se are în vedere că dreptul concurenţial trebuie să
protejeze, în primul rând, piaţa şi apoi să remedieze prejudiciile suferite de
către victimele practicilor anticoncurenţiale 4 2 . Acest principiu a fost consacrat
în Comunicarea Comisiei cunoscută sub denumirea „de minimis ” 4 3 , publicată
la 27 martie 1970, modificată ulterior de mai multe ori şi aplicabilă în prezent
în forma adoptată în 2001 4 4 .
Noua redactare nu oferă mai mult decât pragurile în procente ale pieţei,
ceea ce permite marilor întreprinderi să beneficieze de această comunicare,
dacă comportamentele lor afectează puţin concurenţa. Astfel, pragurile sunt
stabilite la 10% pentru acordurile încheiate între întreprindere care sunt
concurenţi actuali sau potenţiali şi de 15% pentru acordurile încheiate între
întreprinderi care nu sunt în concurenţă, nici actuală, nici potenţială. Se
exclude însă, în principiu, orice acţiune a Comisiei împotriva înţelegerilor la
care nu participă decât I.M.M.-uri, în sensul Recomandării din 3 aprilie 1996.
41
- De schimburile de informaţii prevăzute în înţelegere profită intervenienţii, dar se adaugă o barieră la intrarea
de noi întreprinderi pe piaţa T.P.I., John Deere, c./Com., 27 octombrie 1994, Cauza T. 35-92, Rec.II, pag.961
42
- A. Fuerea, op.cit., pag.255.
43
- Prescurtarea adagiului latin „De minimis non curat praetor” (pretorul nu se ocupă de lucrurile neînsemnate).
44
- Comunicarea 2001/C/368, JOCE, C.368/13, 22 decembrie 2001.
În orice caz, Comisia îşi rezervă în orice circumstanţă posibilitatea de a

interveni. Mai mult această comunicare nu leagă jurisdicţiile, în special cele
comunitare, care să poată aprecia diferit exigenţele rezonabile de
sensibilitate.
Şi în legea română identifică reglementări „de minimis” asemănătoare
celor din dreptul comunitar.
Reglementarea pragului de minimis vizează acele acorduri de importanță minoră care
nu pot aduce atingere în mod semnificativ comerțului dintre statele membre sau care nu pot
restrânge în mod semnificativ concurența, prin obiectul sau efectul lor și deci, nu intră în sfera
de aplicare a art. 5 alin. 1 din lege, respectiv 101 alineatul (1) din TFUE70.
Conform art. 8 din Legea nr.21/1996, așa cum a fost modificată, prevederile art.5 alin. 1
nu se aplică în următoarele situații:
a. în cazul în care cota de piață cumulată deținută de părțile la o înțelegere nu depășește
10% pe niciuna dintre piețele relevante afectate de înțelegere, atunci când aceasta este
încheiată între întreprinderi care sunt concurenți, existenți sau potențiali pe una dintre
aceste piețe;
b. în cazul în care cota de piață deținută de fiecare dintre părțile la o înțelegere nu
depășește 15% pe niciuna dintre piețele relevante afectate de înțelegere, atunci când
aceasta este încheiată între întreprinderi care nu sunt concurenți, existenți sau
potențiali pe nici una dintre aceste piețe;
c. în cazul în care este dificil să se stabilească dacă este vorba de o înțelegere între
concurenți sau între neconcurenți, se aplică pragul de 10%, potrivit prevederilor alin. 1 lit a.
De asemenea, atunci când pe o piață relevantă concurența este restrânsă de efectul
cumulativ al unor înțelegeri de vânzare de bunuri sau de servicii încheiate cu diferiți furnuzori
sau distribuitori, pragurile prevăzute mai sus sunt reduse la 5%, atât pentru înțelegerile
încheiate între concurenți, cât și pentru cele încheiate între neconcurenți.
Totodată, se apreciază ca un astfel de acord nu afectează concurența în cazul în care cotele
de piață nu depășesc cu mai mult de 2% pragurile de 10%, 15%, respectiv 5%, în cursul a 2
ani calendaristici succesivi (art.8 alin. 3 din lege).
Regulile enunțate mai sus nu se aplică înțelegerilor care, în mod direct sau indirect, izolat
sau în combinație cu alți factori aflați sub controlul părților, au ca obiect:
70
A se vedea în acest sens Comunicarea Comisiei nr. 2001/C 368/07privind acordurile de importanță minoră
care nu restrâng în mod semnificativ concurența în sensul articolului 101 alin.1, ex.81 alineatul (1) din Tratatul
de instituire a Comunității Europene (de minimis)
-fixarea prețurilor de vânzare a produselor către terți;

-limitarea producției sau a vânzărilor;
-împărțirea piețelor sau a clienților.
Specificul viziunii româneşti constă în faptul că cele două condiţii – a
puterii de piaţă şi a cifrei de afaceri – trebuie îndeplinite cumulativ.
Sunt însă şi situaţii când, deşi se încadrează sub pragul „de minimis” şi
deci sunt prezumate ca fiind lipsite de impact anticoncurenţial major, totuşi
există antante care trebuie apreciate fiecare în parte pentru a se putea
determina gradul de afectare al concurenţei. Este aşa-numita „teorie a
efectului cumulativ”. Aprecierea acordului „in concreto” este cea care dă
răspunsul şi oferă soluţia determinării atingerii aduse concurenţei, fiecare
acord sau practică fiind privită în interconexarea sa cu conduitele
concurenţiale ale celorlalţi intervenienţi pe piaţă. Dacă, de pildă, contractul
suspectat, având în sine doar o importanţă minoră, se integrează ca o piesă de
„puzzle”, mică, dar indispensabilă, într-un ansamblu care osifică piaţa 4 5 ,
făcând imposibilă sau dificilă pătrunderea pe piaţă a unor noi întreprinderi,
atunci trebuie privit ca restrictiv de concurenţă şi tratat ca atare 4 6 .
Şi Consiliul Concurenţei a aplicat principiul enunţat mai sus în Cazul
REBU, când a statuat că un contract de exclusivitate dintre Consiliul General
al Municipiului Bucureşti şi S.C. Rebu S.A., având ca obiect salubrizarea
Bucureştiului, a fost încheiat „ pentru o perioadă nejustificat de mare, ceea
ce a împiedicat şi va împiedica reglarea pieţei de către concurenţă”. În
această afacere, criteriul de determinare a pragului de sensibilitate a fost unul
temporal: durata exclusivităţii (treizeci de ani) a fost considerată intolerabilă
în raport de necesitatea menţinerii caracterului concurenţial al pieţei în
cauză 4 7 .
1.2.6. Atingerea adusă concurenţei poate fi “internă” sau “externă”.
45
- E.Mihai, Concurenţa economică…, pag.81
46
- Hotărârea Brasseries de Haecht din 12 decembrie 1967, pronunţată în cauza 23-67, Rec.I, pag.526.
47
– Cons.Concurenţei, dec.nr.64 din 23 iulie 1998, CGMB-REBU. În cauză, CGMB a înfiinţat, în scopul asigurării
serviciului de salubrizare publică în Municipiul Bucureşti, împreună cu grupul german RWE Entsorgung AG;
societatea REBU S.A., cu o participare de 50% fiecare. Societăţii nou înfiinţate i-a fost acordată exclusivitatea pe
o perioadă de 30 de ani pe piaţa serviciilor de salubrizare publică bucureşteană, aceasta devenind, de fapt, unicul
prestator. Consiliul Concurenţei a decis că, prin hotărârea CGMB de înfiinţare a SC REBU SA şi prin „Contractul
de prestări de servicii” încheiat de CGMB cu SC REBU SA au fost încălcate dispoziţiile art.9, privind cazurile de
imiztiune a puterii publice în jocul concurenţei şi ale art.5, alin.1, lit.g, ceea ce a condus la înlocuirea concurenţei
cu „un proces de reglementare administrativă”, deci la eliminarea concurenţilor de pe piaţă.
Aplicarea in concreto, în funcţie de contextul, poziţia şi importanţa

părţilor pe piaţă sunt, în acest caz decisive. Mai întâi, o înţelegere poate să
conducă la o restricţie a libertăţii între membrii săi, adică o restricţie internă.
Ea poate fi condamnată pentru aceasta. Pierderea de autonomie a
întreprinderilor vizate pe piaţă este o restricţie a concurenţei practicabile pe
piaţa considerată. Acesta este cazul înţelegerilor orizontale (cartelurile de
producători, în special) încheiate între întreprinderi care sunt în concurenţă,
adică aflate la acelaşi nivel al pieţei.
Foarte rar se întâmplă ca o înţelegere să nu afecteze situaţia terţilor. Se
poate estima că multe restricţii interne au efecte externe, care limitează
alegerile sau libertatea terţilor, afectându-le acţiunea pe piaţă până la
excludere. 4 8 Constituirea reţelelor orizontale nu este rară. Ele pot fi
constituite pentru a administra un serviciu indispensabil exercitării unei
activităţi. Uneori, au tendinţa de a exclude sau de a refuza aderarea la
anumite prinderi terţe. Accesul direct sau indirect trebuie să fie lăsat tuturor
operatorilor dintr-un sector, chiar atunci când reţeaua exploatează un
asemenea serviciu esenţial. Aici găsim o aplicare a ideii de a facilita, atunci
când poate fi aplicată în materia antantelor dacă serviciul sau produsul în
cauză nu poate fi înlocuit, nereproductibil, cu excepţia unui cost prohibitiv
sau într-un termen rezonabil şi dacă nu există alternativă viabilă pentru
concurenţi.
Dreptul intern al concurenţei în demersul său de restabilire a funcţiilor
fireşti ale pieţei are o dublă finalitate, vizând înlăturarea, în mod legal, atât a
efectelor interne, cât şi a celor externe ale practicilor anticoncurenţiale. 4 9
Astfel, în afacerea Ministerului Sănătăţii – Colegiul Farmaciştilor din
România 5 0 Consiliul Concurenţei a sancţionat asociaţia profesională a
farmaciştilor pentru obstrucţionarea accesului unor noi agenţi economici pe
piaţa distribuţiei de medicamente, dar a dispus şi modificarea ordinului
ministerului sănătăţii, care aveau drept consecinţă limitarea concurenţei
interne, între membrii asociaţiei, prin stabilirea unor adaosuri comerciale
minime ori prin impunerea unui program rigid de asigurare a performanţei
serviciului farmaceutic în zilele de repaus săptămânal şi în sărbătorile legale.
48
A. Fuerea, op. cit., pag. 258;
49
E. Mihai, op. cit., pag. 83;
50
Consiliul Concurenţei, 13 decembrie 2000, CFR-MS, decizia nr. 544, Rap. 2000, pag. 125-129
Se poate ajunge la situaţia ca terţii să fie afectaţi atunci când o

înţelegere nu antrenează nici o restricţie de concurenţă între părţi, pentru că
acestea nu sunt concurente între ele, fiind plasate în stadii diferite ale
procesului economic. Acesta este cazul reţelelor de distribuţie, compuse din
mai multe înţelegeri, adesea bilaterale (contracte de distribuţii) care leagă
fabricantul (sau liderul reţelei) de fiecare distribuitor. Asemenea reţele pot
conduce la importante rigidităţi pe piaţă, până la a se ajunge chiar la
excluderea anumitor concurenţi fie ei liderului pieţei, fie ai distribuitorilor
săi. Condamnarea restricţiei de concurenţă presupune a nu se ocupa de
concurenţă – inexistentă şi, deci, nesusceptibilă de a fi restrânsă – între părţi,
ci numai de situaţia pieţei. Încă din anul 1966, Curtea de Justiţie a acceptat
această interpretare finalistă a art. 81, orientată în jurul ideii de a menţine o
concurenţă practicabilă pe piaţă, care nu interzice dispoziţiile textului.
Căutarea unui avantaj nejustificat, în detrimentul terţilor şi al consumatorilor
sau al utilizatorilor, este o restricţie a concurenţei practicabile.
Acordurile verticale – în special cele de distribuţie – au, după caz,
efecte favorabile sau defavorabile asupra concurenţei. Astfel, apare o
adevărată concurenţă între reţele care este reflexul unei adevărate concurenţe
inter-brand. Se poate ajunge chiar la o concurenţă inter-brand şi intra-brand
suficientă, chiar dacă orice altă piaţă a adoptat aceeaşi formă de distribuire,
urmând ca criteriile de selecţie a distribuitorilor să fie obiective, calitative şi
nediscriminatorii. Mai mult, constituirea reţelelor poate fi un mijloc eficace
pentru întreprinderi de a profita de spaţiul pieţei interne. 5 1
1.2.7. Atingerea adusă concurentei trebuie apreciată în contextul
său real.
În evaluarea antantelor se porneşte de la concurenţa practicabilă, adică
acea concurenţă care trebuie să rezulte din structurile proprii ale fiecărei
pieţe, cea care ar caracteriza piaţa în absenţa acordului sau practicii în
chestiune. Astfel, antantele vor fi analizate cazual, pentru a se putea constata
in concreto, dacă efectele lor sunt sau nu dăunătoare.
51
În dreptul comunitar, controlul structurilor pieţei constituie obiect de reglementare al Regulamentului C.E. nr.
4064/21 decembrie 1989, modificat prin Regulamentul C.E. nr. 1310/1997, iar în Legea nr. 21/1996, al art.11-16;
În afacerile supuse spre analiză Consiliul Concurenţei a aplicat cu

rigurozitate regula expusă mai sus, realizând o delimitare extrem de restrânsă
a pieţelor relevante 5 2 .
Nu de puţine ori s-a întâmplat, pornindu-se de la o astfel de evaluare,
ca acorduri care în aparenţă sunt inofensive să se dovedească
anticoncurenţiale sau, dimpotrivă, contracte sau practici care prezentau
aparent toate caracteristicile unor antante restrictive de concurenţă erau de
natură să influenţeze pozitiv relaţiile concurenţiale dintre întreprinderi 5 3 .
Se observă astfel, aplicarea şi adaptarea în variantă europeană a regulii
„Rule of reason” din dreptul anti-trust american, potrivit căreia organul de
supraveghere a pieţei, trebuie să realizeze un „bilanţ concurenţial”, urmând
ca, în funcţie de soldul final, antanta sau tipul de acord supus verificării să
fie declarat sau nu anticoncurenţial. Dacă rezultatul verificării este unul
pozitiv, atunci se consideră că restricţiile de concurenţă generate de antantă în
chestiune sunt doar accesorii acesteia şi, deci, permise 5 4 . Analogia cu modelul
american nu este perfectă, modelul european deosebindu-se de acesta prin
câteva elemente. Astfel, se relativizează mult bilanţul concurenţial în dreptul
european, spre deosebire de dreptul american unde este foarte riguros
efectuat. De asemenea, unele acorduri sunt considerate a fi, a priori, drept
factori de concurenţă (de exemplu, contractele de franciză, contractele de
licenţă de brevet, etc.), iar, dimpotrivă, unele clauze sunt prohibite per se,
indiferent de impactul real pe care l-ar avea asupra concurenţei, cum ar fi cele
referitoare la fixarea preţurilor şi tarifelor, participarea pieţelor, trucarea
licitaţiilor. Însă, ceea ce este specific modelului european este faptul că
legitimarea finală a antantelor se realizează nu prin raportare la unele criterii
ce ţin de concurenţă, ci prin realizarea unui bilanţ economic.
SECŢIUNEA II FORMELE DE EXPRIMARE ALE UNEI ANTANTE

ILICITE
52
- Vezi de exemplu, Cons.Conc., MI-DENTAL PARTENERS SRL, decizia nr.197 din 17 septembrie 1999,
Rap.1999, pag.111; Cons.Conc, RA. RENEL şi SC ABB Energocarpaţii SRL, decizia nr.55 din 9 iulie 1998,
Rap.1998, pag.95.
53
– Cons.Conc., SC Propast SRL Iaşi, decizia nr.10 din 13 februarie 1998, Rap.1998, pag.86-88; Cons.Conc, SC
Lukoil România SRL, decizia nr.107 din 28 octombrie 1998, Rap.1998, pag.23.
54
- De exemplu, clauzele de nonconcurenţă (CJCE, 11 iulie 1985, Remia – Nutricia, af.42/84, Rec.I, pag.2545).
Concurenţa ce se desfăşoară la nivelul pieţei între diferiţi agenţi

economici nu-şi poate atinge finalitatea, şi anume aceea de a fi un motor şi un
factor de progres al economiei de piaţă, decât dacă se încadrează în limitele
unei concurenţe licite, oneste.
Practicile anticoncurenţiale îi afectează în principal pe consumatori,
deoarece unul dintre principalele efecte ale acestora este creşterea preţului
produselor, acompaniată, de cele mai multe ori, de scăderea calităţii acestora.
Efectele negative ale practicilor anticoncurenţiale au condus la
adoptarea unei legislaţii bogate, atât pe plan naţional, cât şi internaţional.
Antantele sunt vizate de acea parte a legislaţiei antitrust care are ca
obiect controlul comportamentelor pe piaţă al întreprinderilor . 5 5
Cu privire la termenul de “antantă”, deşi acesta apare în Legea nr.
21/1996 privind concurenţa în art. 2 alin 2, legea totuşi nu-l defineşte. Nici
reglementările internaţionale în domeniu nu conţin o definiţie a antantei. Cu
toate acestea, termenul a fost îmbrăţişat de marea majoritate a autorilor,
precum şi de jurisprudenţă (atât cea franceză, cât şi cea comunitară), datorită
valenţelor şi conotaţiilor sale, fiind un termen de mare generalitate.
Doctrina de dreptul concurenţei 5 6 a definit antanta ca fiind orice
înţelegere intervenită între doi sau mai mulţi agenţi economici
(întreprinderi), exprimată sau nu în scris – indiferent de forma, titlul ori
natura actului sau a clauzei ce o conţine – sau tacită, explicită sau
implicită, publică sau ocultă, în scopul coordonării comportamentului
concurenţial.
Așa cum am arătat la secțiunile anterioare, la nivelul Uniunii Europene,
antantele anticoncurenţiale fac obiect de reglementare al art. 101 din TFUE
În dreptul românesc, sediul materiei practicilor anticoncurenţiale îl
constituie Legea concurenţei nr. 21/1996 publicată în Monitorul Oficial nr.
88/30.04.1996. Legea nr. 21/1996 a fost supusă unei ample modificări şi
completări dorindu-se armonizarea legislaţiei româneşti a concurenţei cu
legislaţia comunitară, ultima modificare producându-se prin Ordonanța de
Urgență nr. 75 din 30 iunie 201071. Ca şi art. 101 din TFUE, art. 5 al Legii
55
E. Mihai, “Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag.60
56
E. Mihai, “Dreptul concurenţei”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 53
71
21/1996 instituie principiul interzicerii antantelor restrictive de concurenţă.

Astfel, sunt prohibite orice înţelegeri “exprese sau tacite între întreprinderi
sau asociaţii de întreprinderi şi orice decizii luate de asociaţiile de
întreprinderi sau practici concertate între aceştea, care au ca obiect sau pot
avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe
piaţa românească sau pe o parte a acesteia”.
Din modalitatea de reglementare, rezultă că atât legiuitorul roman, cât
şi cel comunitar a căutat să cuprindă în sfera lor de aplicare orice asemenea
acte care constituie bariere ori restricţii în exercitarea normală a comerţului,
acoperind astfel întreaga gamă de acorduri şi infra-acorduri coluzive 5 9 de
natură să afecteze libera competiţie a agenţilor economici.
Astfel, putem distinge trei moduri de exprimare a antantelor:
A. Înţelegerile (acordurile) anticoncurenţiale;
B. Deciziile asociaţiilor de întreprinderi;
C. Practicile concertate.
2.1. ÎNŢELEGERILE ANTICONCURENŢIALE
Termenul “înţelegere” are o sferă de cuprindere foarte largă, putând să
îmbrace forme dintre cele mai diferite, ducând în primul rând cu gândul la o
convenţie, un contract (de exemplu, franciză, distribuţie selectivă,
concesiune, etc.), dar la fel de uşor se poate concretiza într-o clauză
anticoncurenţială cuprinsă într-un anumit contract.
Dar înţelegerile pot fi nu numai scrise, dar şi verbale. De asemenea,
indiferent este şi titlul actului sau natura acestuia, putând fi, de exemplu,
caracterizate drept anticoncurenţiale, statutele de societate, pactele
acţionarilor.
Specificul şi complexitatea relaţiilor dintre comercianţi au demonstrat
că pot fi caracterizate drept “înţelegeri anticoncurenţiale ” chiar şi unele acte
unilaterale care, datorită formei sale, se concretizează într-un “acord”. Acesta
poate fi cazul scrisorilor circulare sau facturilor expediate de capul unei
reţele distribuitorilor săi. Cel mai adesea, dispoziţiile cuprinse în aceste
documente sunt acceptate în mod tacit de către destinatarii lor. Astfel, poate fi
amintită aici circulara adresată de Ford Germania distribuitorilor săi,
59
A. Fuerea, “Drept comunitar al afacerilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 238
anunţând că mai acceptă comenzi pentru vehicule cu conducere pe dreapta

60
(pentru Marea Britanie).
Mai mult decât atât, înţelegeri anticoncurenţiale pot fi realizate şi prin
intermediul aşa-numitelor “gentelman’s agreement ”. Este un gen distinct de
manifestări de voinţă, care sunt luate în considerare pe plan juridic în scopul
de a le reprima efectele potenţial anticoncurenţiale.
Astfel, reglementările de dreptul concurenţei conferă posibilitatea
prohibiţiei conivenţei anticoncurenţiale disimulate sub forma unor simple
promisiuni, declaraţii de intenţii, angajamente morale. Chiar şi
comportamentele ce continuă o înţelegere sau un acord după ce acestea din
urmă au fost abrogate sunt interzise şi constituie antante anticoncurenţiale.
Astfel, pentru a intra în sfera de incidenţă a reglementărilor prohibitive este
suficient ca părţile să se considere obligate, chiar dacă actul respective nu
are, din punctul de vedere al dreptului civil, efectul constrângător al regulii
“pacta sunt servanda” 6 1 . Legiutorul român a înţeles să reglementeze expres
acest aspect menţionând, în art. 54 din Legea 21. 21/1996, că sunt sancţionate
cu nulitatea absolută orice tip de “angajamente, convenţii sau clauze
contractuale” care fac referire la vreo practică anticoncurenţială prohibită în
art. 5 din lege.
2.2. DECIZIILE LUATE DE ASOCIAŢIILE DE ÎNTREPRINDERI
2.3. Cea de-a doua categorie de acorduri anticoncurenţiale este
reprezentată de “deciziile asociaţiilor de întreprinderi ”. Iniţial legea română
prin art. 36 alin 1 din legea nr. 15/1990, ca şi art. 5 al legii nr. 21/1996 (în
forma sa iniţială), declara ca fiind prohibite “deciziile de asociere” preluând
şi traducând de o manieră nefericită textul comunitar. Doctrina 6 2 a criticat la
momentul respectiv formularea legiuitorului român, iar acest lucru a condus,
în final, la modificarea textului art. 5, în sensul de a fi interzise “deciziile
asociaţiilor de întreprinderi”.
60
C.J.C.E., “Ford A.G.”, 17.09.1985, cauza 25 şi 26-84: Rec. 2725 apud A. Furea, op. cit., pag. 239
61
Cauza nr. 234/83, S.A. Binon and C-ie c. S.A., Agence et Messageries de la Presse, în ECR 1985, 2015 citată
de O. Manolache în “Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar”, ed. All Educational, Bucureşti, 1977,
pag. 13
62
În acest sens, vezi O. Căpăţână, “Dreptul concurenţei comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 43-
44, E. Mihai, “Concurenţa Economică. Libertate şi constrângere juridică”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag.
88. În sens contrar, vezi C. Butacu, “Analiza dispoziţiilor art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996”, în Revista
Profil: Concurenţa, nr. 2/1998, pag. 23
Până la modificarea efectivă a textului art. 5, Consiliul Concurenţei în

decizia nr. 544/13.12.2000, a interpretat în acest sens dispoziţia legală, cu
privire la Colegiul Farmaciştilor din România (asociaţie de agenţi economici),
considerând că decizia constând în adoptarea unor “ Criterii pentru
acreditarea în vederea furnizării de servicii farmaceutice în tratamentul
ambulatoriu în Sistemul Asigurărilor Sociale de Sănătate”, reprezenta o
antantă “rea”, deoarece prin condiţiile pe care le impunea împiedica accesul
pe piaţă al unor noi agenţi economici, precum şi exercitarea liberă a
concurenţei de către aceştia.
Deciziile se disting de actul iniţial prin care a luat fiinţă gruparea
respectivă. Acesta poate fi, eventual, analizat ca un acord monopolist, în
sensul primei forme de antante analizate, dar în nici un caz nu poate fi
prohibit în această formă.
Deciziile interzise în această formă de manifestare a antantelor sunt
acte de voinţă colectivă, fiind indiferent dacă entitatea căreia îi aparţine şi
adresează este sau nu un subiect de drept de sine stătător, putând cuprinde
atât persoane juridice, cât şi întreprinzători individuali.
Raţiunea care a stat la baza reprimării unor asemenea decizii a fost dată
de amploarea fenomenului mai ales la nivel internaţional, unde îşi desfăşoară
activitatea numeroase regrupări asociative cu o influenţă covârşitoare în
sectorul lor de activitate, printre care menţionăm: Lloids, IATA, Eurovision.
Deciziile susceptibile de a fi reprimate pe această cale sunt cele
adoptate în cursul desfăşurării activităţii grupării, putând îmbrăca forme
diferite, cum ar fi: directive, reglementări interioare, circulare şi alte
asemenea acte de voinţă colectivă, pe care agenţii economici aderenţi le
aplică efectiv, conformându-se dispoziţiei de la centru.
2.4. PRACTICILE CONCERTATE
Cea de-a treia formă a antantelor ilicite este reprezentată de “practicile
concertate”, termen preluat de legislaţia noastră “ tale quale” din cuprinsul
art. 85 par. 1 al Trataului de la Roma din 1957, figurând în termeni identici în
art. 64 pct. 1 din Acordul de asociere European încheiat la Bruxelles de
România la 1 februarie 1993, art. 34 al Acordului interimar privind comerţul
încheiat de România şi C.E.E. şi C.E.C.O. tot la Bruxelles la data de 01
februarie 1993 şi în art. 18 pct. 1 al Acordului încheiat de România cu

A.E.L.S.
Noţiunea de “practici concertate” îşi are originea în dreptul anti-trust
American, sub denumirea de “conspiracy” regăsindu-se în secţiunea I a
Sherman Act, ulterior generalizându-se denumirea de “concerted actions”.
Incriminarea acestei modalităţi a antantelor pare imposibilă din punctul
de vedere al rigorii dreptului clasic, însă se mulează perfect pe realităţile
pieţei concurenţiale, dând posibilitatea organelor de supraveghere a pieţei să
intervină şi să asigure poliţia pieţei chiar şi în situaţia când nu se poate proba
un acord formal.
Se creează astfel o serie de prezumţii care uşurează probaţiunea, fiind
suficient să se dovedească un comportament coluziv şi efectele acestuia pe
piaţă pentru ca agenţii economici ce au luat parte la acesta să poată fi
sancţionaţi. Astfel, pot fi sancţionate chiar şi antantele “larvare”, complet
neformalizate a căror dovadă era aproape imposibilă. De referinţă în această
materie este aşa-numita afacere a “polipropilenei”, când, întreprinderile din
acest sector de activitate au organizat o serie de reuniuni prin intermediul
cărora şi-au comunicat o serie de informaţii care ţin, în mod obişnuit, de
secretul profesional (de exemplu, preţul şi volumul producţiei). Deşi, prin
intermediul acestor reuniuni nici nu s-a discutat şi nici nu s-a decis o politică
comună, totuşi autorităţile comunitare au decis sancţionarea tuturor
participantelor. Ceea ce a motivate decizia de sancţionare a fost nu schimbul
de informaţii confidenţiale, ci materializarea acestora prin acţiunile ulterioare
pe piaţă ale întreprinderilor.
Ulterior deciziei din “afacerea polipropilenei”, Comisia Europeană a
statuat că, pentru a putea fi sancţionat un astfel de comportament este
suficient ca părţile, chiar dacă nu au convenit anterior asupra modului de
acţiune pe piaţă, să acţioneze în mod conştient în sensul coordonării
comportamentelor de piaţă. Astfel, Comisia sancţionează nu numai agenţii
care au adoptat comportamentul anticoncurenţial, ci, mai mult, şi pe cei care,
participând la schimburile de informaţii, s-au desolidarizat de grup, însă nu
au denunţat practica anticoncurenţială.
Precizarea conţinutului noţiunii de “practică concertată” a fost
realizată în urma a două mari litigii din anii 1970, cunoscute ulterior ca
afacerile”Materiile colorante” şi “ Înţelegerea europeană a zahărului” sau “

Suiker Unie”.
Astfel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat că prin
intermediul prezumţiei practicilor concertate se năştea posibilitatea
sancţionării acelor “forme de coordonare” dintre întreprinderi care, fără să fi
ajuns la realizarea unei convenţii propriu-zise, substituiau „riscurilor
concurenţei” o cooperare practică de natură să afecteze mediul concurenţial
normal al pieţei. Cu ocazia celei de-a doua afaceri, cea a zahărului, Curtea a
exprimat principiul central al concepţiei comunitare cu privire la concurenţă:
“orice operator economic trebuie să-şi determine într-o manieră autonomă
politic ape care înţelege să o urmeze pe piaţa comună”. “Această cerinţă de
autonomie … se opune …, în mod riguros, oricărui contact direct sau indirect
între concurenţi, având ca obiect sau ca efect fie să influenţeze conduita pe
piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui asemenea
concurent comportamentul pe care a decis sau pe care are în vedere să-l
urmeze el însuşi pe piaţă”.
Astfel, ceea ce este important de urmărit în concretizarea unor acţiuni
drept “practici concertate ” este aspectul relative la dispariţia sau diminuarea
incertitudinii ce caracterizează piaţa concurenţială normală, incertitudine ce
derivă din autonomia comportamentului concurenţial al actorilor de pe piaţă.
Astfel, întreprinderile cunosc sau anticipează cu uşurinţă maniera viitoare de
acţiune a aşa-zişilor “concurenţi”, aliniindu-se la aceasta.
Modalităţile prin care agenţii economici îşi fac cunoscută viitoarea
politică economică sunt dintre cele mai diverse: organizarea de întruniri
(adesea oculte), discuţii între agenţi, reprezentanţi prin telefon, fax, e-mail,
etc.
De multe ori însă, autorităţile de supraveghere a pieţei au fost puse în
imposibilitatea de a proba aceste “contacte” prin intermediul cărora se
realizează schimbul de informaţii confidenţiale, însă totuşi se putea determina
un comportament sau, cel puţin, similitudini comportamentale între agenţii
economici de pe piaţă. Însă, trebuie făcută distincţia între comportamentul
ilicit rezultat al unei practici concertate şi comportamentul firesc, inteligent
al agenţilor economici care s-au adaptat provocărilor concurenţiale ale pieţei.
Analiza factuală, în concreto, a pieţei este singura care poate face distincţia,
iar concluzia existenţei unei practici concertate poate fi trasă doar dacă nu
există nici o altă explicaţie logică şi credibilă pentru similitudinea
comportamentală.
În final trebuie să precizăm că cele trei forme de manifestare a antantelor
ilicite nu se exclude reciproc, existând chiar situaţii când acelaşi
comportament anticoncurenţial este susceptibil de mai multe calificări. Astfel,
actul intern al unei asociaţii de întreprinderi poate reprezenta, în raport cu
aceasta, o decizie a unei asociaţii de întreprinderi în timp ce în raporturile cu
o întreprindere terţă poate constitui un acord 6 3 .
Însă distincţia este necesară, pentru că, aşa cum şi Curtea de Justiţie a
Comunităţii Europene a observat 6 4 , antanta trebuie calificată prin raportare la
una din cele trei categorii prevăzute de art. 85 par. 1, deoarece obiectul probei
este diferit în funcţie de fiecare modalitate de exprimare.
SECŢIUNEA III EXEMPLE DE ANTANTE PREVĂZUTE DE ART.5

ALIN.1 DIN LEGE
3.1. Caracterul enumerării.
Din modalitatea de formulare a art.5 din Legea nr.21/1996, şi anume
aceea că prohibiţia vizează „în special” seria de şapte acorduri cu caracter
concurenţial enumerate în continuare, la lit. a – g, rezultă, fără putinţă de
tăgadă că enumerarea legală are doar caracter exemplificativ, aceste exemple
nefiind singurele posibile, ci doar cele mai des întâlnite. Legiuitorul român a
preluat aceste exemple din formularea art.81 al Tratatului de la Roma şi a
art.7 din Ordonanţa franceză nr.86-1243 din 1 decembrie 1986 cu câteva
adăugări.
3.2. Fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor,
precum şi a oricăror alte condiţii comerciale (art.5 alin.1 lit.a).
Cu uşurinţă se observă că formularea textului legal conţine două
ipoteze:
63
Pentru exemple, vezi E. Mihai, “Concurenţa Economică. Libertate şi constrângere juridică”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, pag. 93
64
J. Schapira, G. Le Tallec, J.-B. Blaise, L. Idot, “Droit europeen des affaires”, tome 1-2, 5-e, Ed. PUF 1999, pag.
264-265 citat de E. Mihai, op. cit. pag. 93
a) – fixarea preţurilor direct sau indirect;

b) – fixarea oricăror alte condiţii comerciale.
Referitor la prima ipoteză, interdicţia fixată de legiuitor este absolută
în
dreptul intern al concurenţei, funcţionând „per se”, întrucât principiul
fundamental al economiei de piaţă este cel potrivit căruia (art.4 alin.1 din
Legea nr.21/1996) „preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se
determină în mod liber prin concurenţă pe baza cererii şi a ofertei”.
Deşi, „illo tempore” a fost recunoscut caracterul novator al
reglementării, totuşi stângăcia legiuitorului şi-a spus cuvântul, atunci când, în
mod superflu, a introdus în textul legal şi referirea la tarife (deşi acestea nu
sunt altceva decât preţurile serviciilor) sau la rabaturi şi adaosuri (acestea
contribuind şi ele, ce-i drept însă, indirect, la formarea tot a preţurilor).
Redundant este şi folosirea de către legiuitor a termenului de concertat
(deoarece, oricum o antantă implică prin ea însăşi doi sau mai mulţi agenţi
economici care acţionează cu intenţii).
Aşadar, formarea liberă a preţurilor produselor, lucrărilor sau
serviciilor este de esenţa liberei concurenţe, orice ingerinţă nejustificată şi
nepermisă, în acest mecanism, fiind calificată drept o practică
anticoncurenţială interzisă 6 5 .
Modalitatea de fixare concertată a preţurilor poate fi directă, adică
nemijlocită, iar cea indirectă, „ se realizează prin fixarea altor elemente ” care
concură la formarea lor (marje, rabaturi etc) ori prin impunerea de diverse
constrângeri, care conduc la acelaşi rezultat 6 6 .
Astfel de înţelegeri se realizează, de regulă, între cel puţin doi agenţi
economici aflaţi pe aceeaşi piaţă şi în aceeaşi poziţie caracteristic acordurilor
orizontale.
De exemplu, concludentă cu privire la acordurile orizontale de fixare a
preţurilor este afacerea Zinc Producer Group, unde s-a reţinut că preţul
acestui metal neferos este stabilit zilnic prin jocul cererii şi al ofertei, la
Bursa metalelor de la Londra, preţ care era înţeles ca preţ de producător. Un
astfel de mecanism de fixare a preţului zincului era de natură să creeze o
65
Vezi, C. Butacu, A. Min, Legea concurenţei comentată. Analiza dispoziţiilor art.5 din Legea Concurenţei
nr.21/1996, în Revista „Profil: Concurenţă”, Editor Consiliul Concurenţei, nr.1/1999, anul II, pag.4.
66
E. Mihai, Concurenţa comercială, pag.95.
anumită incertitudine cu privire la cuantumul şi valoarea tranzacţiilor, pe

termen lung. În scopul eliminării unei astfel de incertitudini (care însă intra
în mecanismul normal al jocului pieţei relevante) marile companii implicate
(minele şi turnătoriile) membre ale aceluiaşi mare grup (Zinc Producer
Group),, au decis, în mod concertat să fixeze, în afara mecanismului
concurenţial, un preţ la producătorul comun, preţ pe care l-au substituit
cursului de referinţă al bursei specializate în cauză. În consecinţă, în urma
investigaţiei efectuate de Comisia Europeană a constat şi reţinut ilicitatea
unui asemenea acord de fixare concertată a preţurilor.
Tot în categoria antantelor orizontale de fixare a preţurilor pot fi
incluse şi schimburile de informaţii asupra preţurilor, precum acordul încheiat
între principalii producători de aluminiu 6 7 sau cel între principalii
producători de oleină 6 8 .
Cât priveşte cea de-a doua componentă a acordurilor condamnabile pe
care le analizăm, şi anume, impunerea partenerilor contractuali a unor condiţii
comerciale neconforme cerinţelor liberei concurenţe, este de reţinut că ceea
ce legiuitorul a intenţionat să interzică şi să sancţioneze „este impunerea unor
elemente contractuale (preţ şi orice alte clauze cu ignorarea, chiar sfidarea,
legilor pieţei, a fluctuaţiilor generate inerent de jocul cererii şi al ofertei,
precum şi cu atingerea libertăţii contractuale a părţilor, atât în raporturile
dintre ele, cât şi raporturile fiecăreia cu terţii). 6 9
3.3. Limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării

tehnologice ori investiţiilor (art.5 alin.1 lit.b).
Prin „limitarea sau controlul producţiei” trebuie să înţelegem reducerea
sau dirijarea voluntară a volumului fizic de marfă într-o perioadă de timp, de
către agenţii economici implicaţi într-o antantă.
„Limitarea sau controlul distribuţiei” înseamnă reducerea sau
orientarea repartiţiei volumului de marfă către partenerii comerciali ai
participanţilor la realizarea practicii anticoncurenţiale.
Limitarea sau controlul dezvoltării tehnologice se traduce prin dirijarea
sau orientarea eforturilor umane şi materiale destinate introducerii unor
67
Com., 15 iulie 1975 IFTRA – Aluminium, JOCE, L. 228 din 29 august 1945
68
Com., 2 decembrie 1986, Fatty Acids, JOCE, L. 3 din 6 ianuarie 1987
69
E.Mihai, Conc.ec. …, pag.99
metode de producţie mai performante. În fine, prin expresia „ limitarea sau

controlul investiţiilor” se înţelege reducerea sau dirijarea modului de plasare
a fondurilor, în funcţie de interesele membrilor antantei.
Prin intermediul acestui tip de acorduri anticoncurenţiale este afectată,
în principal, „concurenţa internă” , între membrii grupului, dar poate afecta
şi pe terţii concurenţi şi nu în ultimul rând, pe consumatori. Astfel de
acorduri au în vedere stabilirea de cote de producţie, distribuţie, limite ale
dezvoltării tehnologice ori a investiţiilor, între agenţii economici care le
încheie 7 0 .
Destul de frecvente în perioadele de criză, antantele de restrângere a
producţiei, au drept scop „ reducerea supracapacităţilor pe care jocul liber al
forţelor pieţei nu reuşeşte să le regleze” 7 1 . Din acest motiv, antantele „de
criză” sau „defensive” se bucură în consecinţă, de o relativă bunăvoinţă din
partea organelor comunitare 7 2 , însă fără a fi iertate clauzele restrictive de
concurenţă şi condiţionat de respectarea riguroasă de exceptare individuală.
Un exemplu de acord condamnabil constând în limitarea şi controlul
serviciilor, oferite consumatorilor este cazul investigat de Consiliul
Concurenţei privind actul (acordul) încheiat între „Tarom” SA şi „DAC AIR”
SA, act numit: „Raportul de analiză a rutelor aeriene regionale” şi care
„privea rutele şi onorariile operate de cele două companii, în scopul evitării
dublei operări pe anumite rute şi al coordonării onorariilor pentru un tranzit
normal la bucureşti”. Acordul încheiat între cele două societăţi de servicii de
transport aerian şi care a fost condamnat în actul citat a fost calificat de
către Consiliul Concurenţei un acord interzis de limitare şi de control al
serviciilor specifice oferite clienţilor pe rutele respective” 7 3 .
3.4. Împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de
aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii
sau pe alte criterii (art.5 lit.c).
70
Un exemplu celebru în acest sens este dat de afacerea chininei, când părţile au încheiat un gentelmen,s
agreement, având ca obiect împărţirea pieţelor, iar printr-un act suplimentar s-au repartizat membrilor înţelegerii
cote la export şi s-au fixat preţurile.
71
E. Mihai, Dr.concurenţei … , pag.80.
72
Com., Fibres synthetiques, JOCE, L.131, 2 august 1984; Com. Stichting bakseen, JOCE, L.131, 26 mai 1994.
73
Cons.Conc., Tarom – DAC AIR, dec. Nr.4 din 15 ianuarie 1999, Raport 1999, pag. 97-99.
Potrivit doctrinei 7 4 , acest tip de acord anticoncurenţial se poate încheia

şi realiza numai cu intenţie directă. În explicitarea elementelor care intră în
structura unui astfel de acord, autorii citaţi arată că „prin piaţa de desfacere
se înţelege spaţiul geografic în care are loc distribuirea unor bunuri sau
prestarea unor servicii, fie categoria de consumatori actuali sau potenţiali ai
acestora. Prin sursă de aprovizionare se înţelege fie spaţiul georgafic de
unde sunt procurate anumite bunuri, fie agenţii economici furnizori” 7 5
Astfel de acorduri condamnabile sunt considerate ca fiind foarte grave,
mai ales atunci când se concretizează în acorduri orizontale. De altfel, astfel
de acorduri orizontale, nu pot fi exceptate de interdicţia enumerată de alin.1
al art.5, nici prin regulament şi nici individual, indiferent de plafonul cifrei
de afaceri şi indiferent atât de cote de piaţă totală, cât şi de cea a fiecărui
agent economic implicat, fiind nule de drept, în mod absolut, aşa cum rezultă
din interpretarea gramaticală şi logică a prevederilor art.5 alin.2 din Legea
nr.21/1996.
În afacerea TAROM – DAC AIR, în urma investigaţiei efectuate,
Consiliul Concurenţei a constatat şi reţinut că cele două societăţi comerciale,
în fapt au încheiat şi un acord orizontal de împărţire între ele a pieţelor şi
rutelor aeriene în spaţiul geografic al Europei de est şi a celei de vest, acord
interzis şi netolerabil, potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.21/1996.
Astfel, în zona Europei Centrale, pe piaţa Ungariei, DAC AIR şi-a
reţinut zborurile regulate de la Timişoara şi Cluj la Budapesta, în timp ce
TAROM şi-a rezervat zborurile tradiţionale de la Bucureşti la Budapesta; în
zona Europei de Vest, DAC AIR a operat la Munchen, în timp ce TAROM şi-a
menţinut cursele tradiţionale pentru Germania: Frankfurt, Berlin, Dusseldorf,
iar pe relaţia Italia, TAROM a acordat partenerei sale cursele charter la
Treviso şi Bologna 7 6 .
3.5. Aplicarea în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii

inegale, la prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei,
un dezavantaj în poziţia concurenţială (art.5 alin.1 lit.d).
74
C. Butacu, A. Min, Legea concurenţei comentată. Analiza dispoziţiilor art.5 din Legea Concurenţei nr.21/1996,
în Revista „Profil: Concurenţă”, anul II, nr.1/1999, pag. 5-6.
75
Idem, pag.6.
76
Cons.Conc., dec.nr.4 din 15 ianuarie 1999, Rap.1999, pag.97-99 şi Revista: Profil: Concurenţa”, nr.2/1999,
pag.38-41 – comentariu de C.Marin şi D.Georgescu.
Nici acest tip de acord anticoncurenţial nu va putea fi încheiat decât cu

intenţia specială de a favoriza pe anumiţi parteneri contractuali terţi şi a-i
defavoriza pe alţii, cu consecinţa creării unui dezavantaj în poziţia
concurenţială pentru respectivii agenţi economici.
Pentru a ne afla în prezenţa unui asemenea acord condamnabil este
necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii speciale:
a) părţile unui astfel de acord să pună în aplicare „condiţii inegale la
prestaţii echivalente în relaţiile cu partenerii lor comerciali, care
sunt terţi faţă de această înţelegere 7 7 ;
b) crearea, în această modalitate, a unui dezavantaj concurenţial
pentru partenerii comerciali afectaţi, în comparaţie cu ceilalţi.
Prin „condiţii inegale” se înţelege stabilirea unor tratamente diferenţiate de
către agenţii economici participanţi la practică faţă de terţi. Termenul de
„prestaţii echivalente” înseamnă că, deşi terţii obligaţi sunt diferiţi,
obligaţiile asumate de aceştia, au aceeaşi natură. Prestaţiile echivalente nu
presupun o identitate de mijloace de îndeplinire a acestora. Concluzia este că,
dacă prestaţia este echivalentă pentru terţi, atunci şi condiţiile impuse trebuie
să fie egale pentru toţi 7 8 . Astfel de condiţii inegale ar putea avea în vedere
aplicarea anumitor terţi care nu sunt parte la acord a unor preţuri
discriminatorii 7 9 , în raport cu practicile aplicate altora.
3.6. Condiţionarea încheierii anumitor contracte de acceptarea de
către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici
prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte (art.5 alin.1 lit.e).
Pentru ca o practică anticoncurenţială să poată fi sancţionată este
necesar să se facă dovada încălcării libertăţii de exprimare a
consimţământului la încheierea unor astfel de contracte. Astfel de clauze se
pot regăsi, adesea, în contractele care pun în evidenţă anumite raporturi de
dependenţă economică între părţile semnatare (asemenea contracte, sunt
calificate drept „cuplate”, „legate” ori „de înlănţuire” 8 0 ). Astfel de stipulaţii
77
C. Butacu, A.Mim, op.cit., pag.6.
78
Idem.
79
E. Mihai, Conc. Ec. …, pag.103.
80
E.Mihai, Dr.concurenţei …, pag.83.
pot conţine contractele de distribuţie sau cele de licenţă de brevet ori savoir-
faire.
Nu doar simpla condiţionare a încheierii unui contract în care sunt
propuse a fi incluse clauze suplimentare străine de uzanţele comerciale şi de
natura contractului, poate constitui o practică anticoncurenţială interzisă,
numai încheierea efectivă a unui astfel de contract de către partea care nu l-a
putut refuza pentru că nu are alternativă la contractul propus.
Şi acest tip de practică anticoncurenţială se poate realiza numai cu
intenţia directă de a exploata starea de dependenţă economică şi lipsa de
alternativă a agenţilor economici care trebuie să încheie contracte cu agenţii
economici care abuzează de poziţia lor în piaţa relevantă.
3.7. Paticiparea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau
la orice alte forme de concurs de oferte (art.5 alin.1 lit.f).
Prin ipoteză, o astfel de practică anticoncurenţială implică participarea
la licitaţii sau la alte forme de concurs de oferte, a cel puţin doi agenţi
economici, cu intenţia prestabilită de a influenţa în mod fraudulos, prin
formularea de oferte nereale (fără intenţia de a-şi adjudeca rezultatul
acestora), „scopul acestora fiind să favorizeze participarea şi adjudecarea
licitaţiei sau a concursului de oferte, după caz, de către un alt ofertant” 8 1 .
Chiar dacă la o astfel de licitaţie sau la un astfel de concurs de oferte va fi
depusă o singură ofertă trucată, o astfel de situaţie va atrage calificarea unei
astfel de practici ca fiind ilicită, indiferent dacă respectiva licitaţie sau
selecţie de oferte a fost sau nu adjudecată de persoana vizată de către părţile
înţelegerii anticoncurenţiale pe care o analizăm.
Pentru declararea drept trucată a unei licitaţii este necesară organizarea
şi desfăşurarea ei cu stricta respectare a actului normativ care o
reglementează. În cazul în care o astfel de licitaţie ar fi nulă absolut, sub
motivul nerespectării normelor imperative ce-i sunt aplicabile, nu poate fi
trucată. Sau, altfel spus, o licitaţie la care s-a depus cel puţin o ofertă trucată
nu va putea fi calificată ca atare, dacă aceasta va fi considerată ca nulă
absolut, însă pentru alte motive decât cel al caracterului trucat.
Practica Consiliului Concurenţei în această natură este foarte bogată,
dintre deciziile pronunţate amintind-o pe cea cu nr.66/1998, decizie prin care
81
C. Butacu, A. Min, op. Cit., pag.7.
s-a reţinut că în cadrul unei anumite licitaţii organizate de Ministerul Apărării

Naţionale cele două firme care şi-au depus ofertele nu erau firme concurente,
ele fiind legate prin deţinere încrucişată de acţiuni, şi că acţionaseră concertat
în vederea câştigării licitaţiei de către una din ele (cealaltă având doar o
ofertă de acoperire 8 2 .
3.8. Eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau
împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de
către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la
sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare
rezonabilă (art.5 alin.1 lit.g).
Exemplul de la litera g are în vedere două ipoteze.
Prima dintre ele vizează eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi sau
împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către
agenţi economici.
Eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi are în vedere acele acte şi
fapte ale agenţilor economici implicaţi, în mod intenţionat, în practica
anticoncurenţială incriminată de art.5 alin.1 lit.g, care fie au ca obiect, fie ca
rezultat, înlăturarea de pe piaţa relevantă a agenţilor economici concurenţi,
fără deosebire de mijloacele pe care le utilizează pentru atingerea unui astfel
de scop.
Limitarea (chiar şi numai din culpă) sau împiedicarea (numai cu
intenţie) accesului pe piaţă are în vedere ipoteza în care, pe o anumită piaţă
relevantă pentru un anumit produs sau serviciu, nu orice fel de agent
economic poate să intre sau chiar situaţia în care nici un alt agent economic
nu poate intra ca urmare a barierelor impuse de către agenţii economici
participanţi la această practică anticoncurenţială 8 3 .
Limitarea (chiar şi numai din culpă) sau împiedicarea (numai cu
intenţie) libertăţii exercitării concurenţei este o consecinţă 8 4 a acelei conduite
a agenţilor economici participanţi la practica anticoncurenţială în urma căreia
concurenţii nu îşi pot desfăşura activitatea într-un mediu concurenţial normal,
82
Cons. Conc., ROLAND SA – PHEONIX SA, Rap.1998, pag.20. În acelaşi sens, Cons.Conc.dec.nr.21 din 5
martie 1999, DUCATEX – MASTER COPY EXIM – WILHELM ROMCO, Rap.1999, pag.100-102.
83
C. Butacu, A. Min., op.cit., pag.7.
84
T. Prescure, op. Cit., pag.196.
deoarece sunt anihilate, în tot sau în parte, caracteristicile unei concurenţe

sănătoase.
În activitatea Consiliului Concurenţei astfel de practici
anticoncurenţiale, ca cele mai sus definite, datorită generalităţii ipotezelor şi
a efectului lor, se pare că au fost cel mai des invocate şi sancţionate de către
această autoritate. Astfel, spre exemplu, prin decizia Consiliului Concurenţei
nr.544/2000, s-a reţinut că „ prin decizia sa, Colegiul Farmaciştilor din
România a limitat şi împiedicat accesul noilor agenţi economici pe piaţa
distribuţiei de medicamente şi libertatea exercitării concurenţei de către
aceştia etc”. 8 5
Ce de-a doua, nu mai puţin gravă, modalitate de punere în practică a
unei antante de tipul celor analizate la acest punct, este reprezentată de
înţelegerile de a nu cumpăra sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici,
fără o anumită justificare rezonabilă. Acest gen de înţelegeri condamnabile
mai sunt cunoscute de doctrina şi practica relevantă sub denumirea de „boicot
colectiv”. Refuzul colectiv de a contracta cu un anume partener este ilicit, fie
că este vorba despre refuzul de a aproviziona un client, fie că este vorba de
refuzul de a se aproviziona de la un anumit furnizor. O astfel de faptă
anticoncurenţială este prohibită, prin definiţie, chiar dacă, în fapt ea nu ar
produce nici un efect ilicit (îndreptat împotriva concurenţei). Aşadar, această
faptă este una de pericol şi nu de rezultat, ea fiind sancţionabilă, de regulă, în
orice condiţii. Cu toate acestea, o astfel de antantă nu ar fi sancţionabilă dacă
agentul ori agenţii în cauză vor putea face dovada unui motiv rezonabil care
să legitimeze refuzul de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi
agenţi economici.
III.VALIDAREA ANTANTELOR ANTICONCURENŢIALE ORIZONTALE
SECŢIUNEA 1
A.EXCEPTĂRILE INDIVIDUALE
1.1. METODA – „ RULE OF REASON” ÎN VARIANTĂ
EUROPEANĂ
85
Cons. Conc., M.S. – C.F.R., precit.
Practicile anticoncurenţiale au, în principiu, un caracter ilicit. Cu toate

acestea, nu trebuie exclus ca anumite efecte economice şi sociale ale acestora
să fie benefice. Aşa fiind, este necesar ca de la caz la caz, efectele fiecărei
practici să fie analizate şi evaluate ţinându-se seama şi de politica puterii
statale în domeniul în care s-au înregistrat antantele. O astfel de metodă îşi
are originea în dreptul anti-trust american – metoda bilanţului concurenţial
(The Rule of reason) , putând fi definită 8 6 ca „o metodă de analiză destinată
să stabilească pentru fiecare convenţie, situată în contextul său real, un
bilanţ al efectelor anti şi pro – concurenţiale. Dacă aceasta se finalizează cu
un sold pozitiv, întrucât convenţia mai mult stimulează concurenţa, decât o
dezavantajează, secţiunea I Sherman Act nu-şi va găsi aplicarea”.
Spre deosebire de dreptul american, în dreptul comunitar european
concurenţa este concepută ca un mijloc ideal de alocare a resurselor, această
competiţie trebuind restrânsă dacă interese majore o cer. Evaluarea practicilor
anticoncurenţiale, în sistemul comunitar al concurenţei se face printr-un
bilanţ global, în doi paşi: evaluarea impactului asupra concurenţei a unei
anumite antante (aşa – numitul bilanţ concurenţial ); antantele care, deşi
restrâng concurenţa, nu sunt declarate prin lege ca fiind
neexplicabile/intolerabile, sunt examinate din punct de vedere economic (aşa
– numitul bilanţ economic ). În măsura în care în urma unei astfel de analize
complexe, se va putea trage concluzia că avantajele economice şi sociale
prevalează atingerilor aduse concurenţei, practica anticoncurenţială
investigată va fi considerată valabilă şi, deci, admisibilă.
Consacrând o astfel de posibilitate, Legea nr.21/1996 prin art.5 alin.2 a
stabilit o serie de situaţii şi condiţii de nesancţionare a antantelor care – deşi,
în principiu, prohibite – prin efectele economice şi sociale pe care le-au
produs şi-au vădit utilitatea (se pare că şi legiuitorul român a adoptat sistemul
de analiză a bilanţului global – bilanţ concurenţial şi bilanţ economic).
Astfel, pot fi exceptate de la interdicţia stabilită de alin.1 al art.5 acele
antante care îndeplinesc cumulativ cerinţele reglementate de literele a, d, la
care se adaugă şi una din condiţiile de la litera e, dacă:
86
E.Mihai, Conc. Ec. …, pag.108
a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente

pentru a compensa restrângerea concurenţei provocate de respectivele
înţelegeri, decizii de asociere sau practici concertate;
b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător
celui realizat de părţi la respectiva înţelegere, decizie a asociaţiilor de
agenţi economici sau practică concertată;
c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru
obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva antantă părţilor nu li se
impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor
enumerate la litera e;
d) respectiva antantă nu dă agenţilor economici posibilitatea de a elimina
concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor sau serviciilor la
care se referă;
e) antanta în cauză contribuie sau poate contribui în mod semnificativ la:
 ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executări de lucrări
ori prestări de servicii;
 promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea produselor
şi serviciilor;
 întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe
piaţa internă;
 practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţiale mai reduse pentru
consumatori.
1.2. ANALIZA CONDIŢIILOR

Din examinarea dispoziţiilor alin.2 al art.5 din Legea nr.21/1996 şi
corelarea acestora cu dispoziţiile art.101 din TFUE, rezultă, că pentru a putea
fi validate, antantele trebuie să îndeplinească un sumum de 4 condiţii, dintre
care 2 pozitive şi 2 negative.
1.2.1. Prima condiţie pozitivă : antanta trebuie să contribuie la
ameliorarea producţiei sau distribuţiei produselor ori la promovarea
progresului tehnic sau economic.
Acest obiectiv general de „progres” diferenţiază metoda bilanţului
economic de cea a simplului bilanţ concurenţial.
a) Ameliorarea producţiei poate proveni, mai întâi, din raţionalizarea

producţiei pentru a ajunge la produse de cea mai bună calitate la cel
mai mic preţ. Transferuri de tehnologie şi, mai ales, utilizarea în
Europa de tehnologii noi, pot fi luate în considerare 8 7 . Invers,
raţionalizarea destinată să reducă producţia în perioada de criză sau în
prezenţa supracapacităţii, poate, de asemenea, să intre sub incidenţa
protecţiei legale 8 8 .
b) Ameliorarea procedeelor de distribuţie. Trebuie, de la început să fie
făcută diferenţa între avantajele subiective ale participanţilor şi
obiectivitatea bilanţului concurenţial. Crearea de reţele de distribuitori
poate să nu fie restrictivă de concurenţă. Dar, adesea, contractele sunt
complexe şi conţin clauze care le fac restrictive de concurenţă.
Raţionalizarea distribuţiei poate, de asemenea, să conducă la o mai
bună prevedere de fabricări şi de aprovizionări 8 9 . Ea poate, totodată, să
permită distribuitorilor să consacre produse contractuale 9 0 . Este, deci,
foarte aproape de a considera interesul consumatorilor numai din punct
de vedere al progresului tehnic sau economic.
c) Progresul social.
Nici Legea nr.21/1996, dar nici Tratatul de la Roma nu conţin referiri la
progresul social. Acesta este însă, fără îndoială, vizat în mod implicit
prin referire la progresul economic. Pe termen lung, acesta din urmă îl
implică pe celălalt. În anumite situaţii, totuşi, autorităţile comunitare
au considerat că progresul social trebuie să fie luat în considerare ca o
componentă particulară a progresului economic 9 1 . Menţinerea postului
este, astfel, un factor de stabilitate. Înţelegerile de criză pot, de
asemenea, să permită întreprinderilor să recurgă la o redistribuire a
personalului „în condiţii acceptabile”.
1.2.2. A doua condiţie pozitivă: antanta trebuie să rezerve
utilizatorilor o parte a profitului rezultat.
87
Com., 14 iulie 1986, Fibres opteques. Corning glass works, JOCE, L.236, 22 august 1986.
88
Com., 4 dec.1986, ENI – Montedison, JOCE, L.32, 3 febr.1990.
89
Com., 21 dec.1993, Grundig, JOCE, L.20, 25 ian.1994.
90
YSL Parfum şi Givenchy, precit.
91
A. Fuerea, op.cit., pag.284.
Avantajele produse prin înţelegere nu trebuie să fie înlăturate. Ele

trebuie să fie repercutate, cel puţin în parte, asupra consumatorilor sau
utilizatorilor finali.
Sunt luate în considerare o mai bună calitate a serviciului 9 2 , accesul la
noile tehnologii 1 2 6 şi o menţinere a aprovizionării pieţei în orice
circumstanţe 9 4 . Pot fi avute în vedere şi alte interese. Nu există o listă. Se
poate, astfel, menţiona protejarea sănătăţii consumatorilor sau a mediului.
Adesea, autorităţile comunitare apreciază existenţa posibilităţii
alegerilor care sunt conferite consumatorilor sau utilizatorilor.
Din această perspectivă, avantajele în materie de preţuri nu mai apar ca
prioritare 9 5 . Aceasta nu înseamnă că ele trec pe un plan secundar. Reţelele de
distribuitori apar, astfel, din constrângeri diverse care limitează concurenţa
prin preţuri. Dar, limitarea acestei concurenţe, pe motive economice, nu este
legitimă clauzelor al căror obiect în constituie atingerea adusă fixării libere a
preţurilor.
1.2.3. Prima condiţie negativă: restricţiile impuse întreprinderilor nu
trebuie să depăşească ceea ce este indispensabil pentru a satisface cele două
condiţii pozitive.
În această condiţie se întâlneşte o aplicare a principiului
„proporţionalităţii”.
Mai întâi, trebuie ca restricţiile să fie „necesare”. Legătura dintre
restricţii şi progres trebuie să fie dovedită 9 6 . Însă, legătura de cauzalitate nu
este suficientă. În plus, trebuie ca restricţiile să nu exceadă ceea ce este
indispensabil pentru a atinge obiectivele de progres prevăzute de lege.
Orice cale puţin restrictivă decât cea aleasă de întreprinderi trebuie să
le fie impusă. Autorităţile de supraveghere a pieţei dispun de o vastă marfă de
manevră. Ele se angajează, adesea, în negocieri cu întreprinderile vizate
pentru a limita anumite restricţii şi a ajunge la un rezultat pe care ele îl
consideră suficient în ceea ce priveşte dispoziţia legală.
92
Com., 11 iunie 1993, UER – Eurovision, precit., pentru semnalul TV.
126
Com., Pheonix – Atlas, precit., pentru înfiinţarea de noi servicii de telecomunicaţii.
94
Cons.Conc., doc.nr.10 din 13 febr.1998, PROPAST, Rap.1998, pag.86-88.
95
O.Căpăţână, Monopolismul …, pag.111.
96
Com., dec. Eurochcques, 19 dec.1988, JOCE, L.36, 8 febr.1989.
1.2.4. A doua condiţie negativă : întreprinderile nu trebuie să aibă

posibilitatea de a elimina concurenţa pentru o parte substanţială a produselor
în cauză.
O înţelegere poate avea drept efect eliminarea concurenţei. Acesta va fi,
adesea cazul antantelor orizontale multilaterale şi, în special, al celor care
regrupează activităţi ale principalilor intervenienţi.
Structura pieţei va fi decisivă pentru a aprecia această condiţie.
Comisia menţionează, astfel, că, „criteriul negativ de eliminare a
concurenţei este îndeplinit atunci când o concurenţă eficace nu există pe
piaţă”. Existenţa unui duopol sau a unei puternice concentrări a ofertei, care-i
implică pe membrii înţelegerii, va fi interpretată în mod negativ. Efectul
cumulativ al reţelelor paralele nu implică eliminarea concurenţei, dacă
criteriile permit intrarea diferitelor categorii de distribuitori 9 7 .
Acest criteriu de neeliminare a concurenţei permite să se diferenţieze
comportamentele I.M.M.-urilor sau ale întreprinderilor care doresc să se
implementeze pe piaţă, de cele ale întreprinderilor, adesea puternice, care
domină piaţa.
1.3. EVALUAREA ACORDURILOR ORIZONTALE

1.3.1. Justificarea unui regim juridic diferenţiat.
Legiuitorul român şi comunitar a ales să aplice un tratament deosebit
pentru cele două tipuri de antante – orizontale şi verticale – pornind, în
primul rând, de la deosebirile dintre acestea, deosebiri atât economice, cât şi
concurenţiale.
Astfel, antantele orizontale sunt acele acorduri realizate între operatorii
economici care acţionează la acelaşi nivel al procesului economic, deci între
concurenţi care-şi organizează colaborarea, fiind astfel susceptibili, în
principiu, să încorseteze concurenţa şi chiar să anihileze acţiunea firească a
mecanismelor pieţei libere, cu consecinţa diminuării sau stagnării dezvoltării
economice ori a afectării consumatorilor.
Dimpotrivă, acordurile verticale, care unesc verigi situate la paliere
deosebite ale procesului economic, au, de regulă, aptitudinea să eficientizeze
97
A.Fuerea, op.cit., pag.286.
activitatea întreprinderilor implicate, să intensifice ritmul concurenţei, să

determine îmbunătăţirea calităţii produselor şi scăderea preţurilor acestora.
Nu trebuie însă să absolutizăm nici efectele negative ale antantelor
orizontale, dar nici efectele pozitive ale celor verticale 9 8 , întrucât, faţă de
complexitatea relaţiilor concurenţiale, realităţile pieţei, de interacţiunea
forţelor care acţionează pe piaţă, de specificul geografic, economic, social,
politic, atât antantelor orizontale, cât şi cele verticale, pot produce atât
consecinţe pozitive, cât şi negative. Astfel, abordarea lor trebuie realizată cu
prudenţă.
În realizarea acestui obiectiv, pentru întregirea cadrului general al
exceptării instituit de Legea nr.21/1996, Consiliul Concurenţei a adoptat o
legislaţie secundară, conţinând criteriile şi modalităţile concrete de evaluare a
celor două tipuri de antante: Instrucţiunile privind aplicarea art.5 din Legea
concurenţei nr.21/1996 acordurilor de cooperare orizontală 9 9 şi Instrucţiunile
privind aplicarea art.5 din Legea concurenţei nr.21/1996 în cazul antantelor
verticale 1 0 0 .
1.3.2. EVALUAREA ACORDURILOR ORIZONTALE
Instrucţiunile la care ne-am referit anterior privesc însă un număr
restrâns de acorduri orizontale şi anume, acelea în privinţa cărora există o
probabilitate ridicată că determină creşterea eficienţei economice: acordurile
de cercetare-dezvoltare, de producţie, de achiziţii, de comercializare, privind
standardele şi acordurile de mediu.
Se utilizează acelaşi bilanţ global în doi timpi. Cu toate acestea, nu
sunt supuse analizei prin bilanţul global acele antante care conţin aşa-
numitele „clauze negre” (black causes”) privitoare la fixarea preţurilor,
limitarea producţiei ori împărţirea pieţelor ori a clienţilor, care sunt prohibite
„per se”, existând prezumţia absolută de afectare negativă a concurenţei.
În rest, toate celelalte antante pot face obiectul verificării prin metoda
bilanţului global. În acest scop sunt utilizate mai multe criterii, printre care,
cel mai important este cel referitor la cotele de piaţă ale celor analizate.
Astfel, se va putea determina dacă poziţia acestora pe piaţă se va menţine la
acelaşi nivel, se va consolida sau va creşte. Indicele referitor la cota de piaţă
98
E. Mihai, Dr.conc…, pag.91.
99
Puse în aplicare prin Ordinul Cons.Conc. nr.76 din 14 aprilie 2004, M.O. nr.437/17.05.2004.
100
Puse în aplicare prin Ordinul Cons.Conc.nr.77 din 14 aprilie 2004, M.O. nr.437/17.05.2004.
a participanţilor la antantă nu poate fi analizat decât în contextul analizei

unui alt factor, şi anume, gradul de concentrare al pieţei, care este dat de
numărul şi poziţia concurenţilor pe piaţă. Dreptul european a preluat
„instrumentele ” pentru măsurarea gradului de concentrare a pieţei din dreptul
american. Dintre acestea, unul dintre cele mai folosite este indicele HHI
(indicele Herdfindhal-Hirschman) 1 0 1 . Un alt indicator este indicele de
concentrare al marilor firme pe piaţă, reprezentat de suma pătratelor cotelor
de piaţă, reprezentat de suma pătratelor cotelor de piaţă individuale ale
principalilor concurenţi.
Alte elemente care pot fi luate în considerare pentru determinarea
efectului pozitiv sau negativ al antantelor orizontale sunt: fluctuaţiile în timp
a cotelor de piaţă, existenţa barierelor la intrarea sau ieşirea de pe piaţă,
stadiul de dezvoltare al pieţei (incipientă, în expansiune sau de maturitate şi
stagnare), puterea economică a partenerilor părţilor (cumpărători/furnizori),
natura produselor şi ritmul inovaţiei 1 0 2 etc.
Dacă în urma analizei efectuate potrivit regulilor de mai sus se
consideră că totuşi antanta prezintă risc pentru concurenţă, atunci se trece la
cea de-a doua etapă a demersului validării, şi anume, se procedează la
verificarea avantajelor economice legate de derularea operaţiunii, prin
cercetarea celor 2 condiţii pozitive şi a celorlalte 2 negative prevăzute de
alin.3 al art.5. Astfel, intrarea în legalitate a antantei poate fi justificată
numai de certitudinea indispensabilităţii restrângerii de concurenţă induse de
acord pentru realizarea beneficiilor economice scontate 1 0 3 .
1.4. TIPURI DE ANTANTE ORIZONTALE ANALIZATE DE

INSTRUCŢIUNI.
1.4.1. Acordurile de cercetare-dezvoltare.
Acordurile de asociere pentru efectuarea de cercetări în comun,
coroborând cunoştinţele de specialitate ale partenerilor, ca şi eforturile lor
financiare, urmăresc în principal să obţină performanţe care sunt benefice din
101
Indicele HHI se defineşte ca suma pătratelor cotelor de piaţă ale întreprinderilor, cotele de piaţă fiind
considerate numere întregi şi nu fracţii. Cu cât valoarea HHI este mai mare, cu atât piaţa este mai concentrată. În
cazul monopolului, HHI are valoarea 10.000, iar în cazul unei pieţe concurenţiale cu un număr infinit de mici firme,
HHI se apropie de 0. În general, se consideră că un HHI sub 1000 indică o concentrare redusă, între 1000 şi
1800 indică o concentrare medie, iar peste 1800 concentrarea este mare.
102
E.Mihai, Conc.ec…, pag.116.
103
Idem, pag.117.
punct de vedere tehnic şi economic, astfel încât, chiar dacă prezintă caracter
monopolist, pot fi exceptate în anumite condiţii de prohibiţii legale 1 0 4 .
Indulgenţa gardienilor pieţei faţă de acest tip de acorduri este mai mare
atunci când sunt antrenate energicele întreprinderi mici şi mijlocii. Cu toate
acestea, antantele materializate în acorduri de cercetare-dezvoltare pot afecta
concurenţa nu numai pe pieţele existente, dar poate aduce şi o atingere
virtuală concurenţei în inovaţie. Astfel, o antantă având drept obiect
cercetarea-dezvoltarea poate fi, în realitate, un veritabil cartel care urmăreşte
închiderea sau alocarea pieţelor, fixarea preţurilor sau limitarea producţiei,
impunându-se astfel analizarea ei „în concreto”, în propriul său context
economic 1 0 5 .
1.4.2. Acordurile de producţie.
Acordurile de producţie sunt de mai multe tipuri:
 acorduri privind producţia în comun , prin care părţile convin să
fabrice în comun anumite produse;
 acorduri de specializare unilaterală sau reciprocă , prin care părţile
convin, unilateral sau reciproc, să sisteze fabricarea unui anumit produs
pe care să-l cumpere de la cealaltă parte 1 0 6 ;
 acorduri de subcontractare , prin care o parte, contractorul,
încredinţează celeilalte părţi, subcontractantul fabricarea unui produs.
Majoritatea antantelor de cooperare în producţie generează beneficii pentru
concurenţă şi consumatori. Însă ele pot afecta concurenţa pe piaţa relevantă a
produsului, dar şi comportamentul concurenţial al părţilor pe pieţele riverane
pieţei produsului (în amonte, în aval, în vecinătate). Atingerile aduse
concurenţei de acest tip de antante pot fi atât interne (între participanţii la
antantă), cât şi externe (faţă de terţi). Cu toate acestea, dacă părţile antantei
înregistrează în comun doar o mică parte din costurile lor totale, ca urmare a
unei înţelegeri reduse, este imposibilă producerea unor efecte
anticoncurenţiale majore.
1.4.3. Acordurile de cumpărare.
104
O.Căpăţână, Monopolismul, pag.117.
105
Este cazul mai ales al antantelor de cooperare în cercetare-dezvoltare, stabilite între concurenţi, pe pieţele
produselor sau tehnologiilor existente sau pe pieţele inovării, în etape foarte apropiate de lansarea pe piaţă.
106
În cazul în care cotele de piaţă cumulate ale părţilor nu depăşesc pragul de 20%, aceste acorduri pot fi
exceptate potrivit Regulamentului de exceptare în bloc privind acordurile de specializare.
Acest tip de acorduri priveşte cumpărarea în comun de produse de către

un agent economic controlat în comun, de către o companie la care mai multe
firme deţin un număr mic de acţiuni, de către întreprinderi legate prin
colaborări contractuale sau prin forme mai puţin străine de cooperare 1 0 7 . Acest
tip de antante are un efect benefic în ceea ce priveşte activitatea IMM-urilor.
Însă, de cele mai multe ori, acordurile de cumpărare sunt acorduri complexe,
ce presupun atât antante pe verticală, cât şi pe orizontală. Astfel, în cazul
acestor acorduri se procedează mai întâi la evaluarea restricţiilor orizontale,
iar dacă acestea sunt admisibile, se trece apoi la evaluarea restricţiilor
verticale 1 0 8 .
În cazul în care cumpărarea în comun nu constituie decât instrumentul
prin care se asigură naşterea şi funcţionarea unui cartel ocult cu privire la
fixarea preţurilor, plafonarea producţiei şi împărţirea pieţelor atunci acest tip
de antantă este nociv prin natura lui. Celelalte acorduri, care nu conţin aceste
„clauze negre” pot aduce atingeri concurenţei dacă puterea de piaţă a
întreprinderilor participante este mare. Potrivit instrucţiunilor, dacă părţile
acordului au o cotă comună pe piaţa de achiziţii sau pe piaţa de vânzări sub
15%, atunci respectiva antantă este privită cu mai multă îngăduinţă. Nici o
cotă mai mare de 15% nu conduce la o prezumţie de afectare iremediabilă a
concurenţei, însă, impune un plus de exigenţă în evaluarea respectivului
acord.
1.4.4. Acordurile de comercializare.
Acest tip de antante au ca obiect generic principal cooperarea
întreprinderilor concurente în domeniul vânzării, distribuţiei sau promovării
produselor lor 1 0 9 . În concret însă, obiectul acestor antante se poate materializa
în: distribuţie, activitatea de service, activitatea publicitară etc.
Cele mai frecvente acorduri din această categorie sunt cele privind
colaborarea în distribuţie, acestea făcând obiectul de reglementare al
Regulamentului privind aplicarea art.5 alin.2 din Legea concurenţei
nr.21/1996 şi a Instrucţiunilor aferente.
107
E. Mihai, Dr.conc., pag.95.
108
Un exemplu în acest sens îl constituie asociaţia formată de un grup de detailişti pentru cumpărarea în comun
de produse.
109
E. Mihai, Conc.ec…, pag.119.
Instrucţiunile pe care le analizăm (pentru antantele orizontale) sunt

incidente dacă părţile implicate sunt în raporturi de concurenţă, iar acordurile
conţin clauze de comercializare reciprocă. Astfel, sunt analizate mai întâi
restricţiile orizontale presupuse de antante, iar dacă acestea se dovedesc a fi
admisibile concurenţial, atunci se verifică şi restricţiile verticale.
Atingerile aduse concurenţei de acest tip de acorduri (mai ales cele ce
au ca obiect vânzarea în comun) pot conduce la restrângerea spaţiului de
opţiune pentru cumpărători şi a impunerii unor condiţii de preţ şi de calitate
dezavantajoase.
Aşa cum precizam atunci când am analizat acordurile de cumpărare, o
cotă de piaţă sub 15% a întreprinderilor implicate, indică probabilitatea
întrunirii condiţiilor art.5 alin.2 din lege, după cum o cotă mai mare decât
15% impune tratarea acordului în cauză cu mai multă severitate, atât privitor
la efectele nocive, dar şi privitor la beneficiile economice. Întotdeauna însă,
regula de bază este cea a analizei cazuale, a antantei, aşa cum ea se prezintă
în contextul ei real.
1.4.5. Acordurile de standardizare.
Antantele de standardizare privesc definirea parametrilor tehnici şi
calitativi cărora trebuie să li se conformeze produsele actuale sau viitoare,
procedeele sau metodele ori metodele de producţie 1 1 0 . Instrucţiunile se ocupă
numai de fixarea standardelor în cadrul unei antante, şi nu şi de cazul, perfect
legal, al fixării standardelor de autorităţile statale sau internaţionale
competente.
Acordurile de standardizare încheiate de agenţii economici pot privi:
stabilirea condiţiilor de acces la o marcă de calitate sau a criteriilor aprobării
de către organismul de reglementare, standardizarea diferitelor clase sau
dimensiuni ale unui anumit produs etc.
Din punctul de vedere al atingerilor anticoncurenţiale ale acestui tip de
antante, menţionăm că trei sunt pieţele afectate de ele:
- piaţa produselor vizate de standarde;
- piaţa serviciilor pentru stabilirea standardelor;
- piaţa testării şi certificării standardelor.
110
Idem, pag.120.
Nu întotdeauna un acord de standardizare este nociv. Se consideră că

sunt
acceptabile aceste acorduri dacă participarea la elaborarea şi adoptarea
standardelor este necondiţionată şi transparentă, iar conformitatea cu
standardul respectiv nu este obligatorie.
În analiza acestor antante nu mai prezintă o aşa mare importanţă cota de
piaţă a participanţilor, însă, ori de câte ori este vorba de IMM-uri, se observă
o binevoinţă a gardienilor pieţei.. Concurenţa nu este afectată semnificativ
nici atunci când standardele au o acoperire redusă pe piaţa relevantă sau
privesc caracteristici minore ale produsului.
Nocive sunt acele acorduri care utilizează standardizarea pentru a putea
obţine controlul comun asupra producţiei şi/sau inovaţiei, conducând astfel la
anihilarea concurenţei între participanţi, la excluderea altor competitori, la
împărţirea pieţelor sau afectarea intereselor furnizorilor şi/sau cumpărătorilor
produselor standardizate.
Analiza gardienilor pieţei are în vedere mai ales beneficiile virtuale
acestui tip de acord (dezvoltarea de noi pieţe, îmbunătăţirea condiţiilor de
furnizare) şi numai intensitatea accentuată a acestora şi probabilitatea ridicată
a producerii lor pot justifica o decizie de acceptare.
1.4.6. Acordurile de mediu
Acest tip de acorduri vizează, în principal, reducerea poluării sau
îndeplinirea de către părţi a anumitor obiective de mediu.
Pentru acest tip de antante piaţa relevantă este aceea pe care sunt active
părţile ca fabricanţi sau distribuitori ai produsului care constituie poluant iar,
în cazul în care poluantul nu este un produs, piaţa relevantă este piaţa
produsului în care este încorporat poluantul. Pentru acordurile de
colectare/reciclare există şi o piaţă pertinentă secundară, a serviciilor de
colectare care acoperă potenţial produsul în cauză.
Acordurile de mediu, adeseori stimulate sau chiar impuse de autorităţile
statale sunt considerate, în principiu, benefice şi fără potenţial nociv pentru
concurenţă. Devin însă nocive în cazul în care conţin aşa numitele „clauze
negre”. Alteori, acordurile nu urmăresc obiective ilicite dar, prin implicaţiile
lor, nu sunt neutre pentru echilibrul concurenţial. Astfel, antantele de mediu
care acoperă segmente importante dintr-un domeniu industrial pot, cu cât
puterea de piaţă a participanţilor este mai mare, să restrângă substanţial

libertatea părţilor în a determina caracteristicile sau tehnologia de fabricaţie a
produselor lor, conferindu-le o influenţă reciprocă asupra producţiei şi
vânzărilor. De asemenea, afectat poate fi şi nivelul producţiei unor
întreprinderi terţe.
Beneficiile economice dezirabile în cazul acordurilor de mediu cu
potenţial restrictiv de concurenţă privesc reducerea presiunii problemelor de
mediu, de aşa manieră, încât acest avantaj să aibă o pondere mai mare decât
suma costurilor generale reprezentate de diminuarea concurenţei şi a
costurilor de conformitate pentru agenţii economici operatori.
SECŢIUNEA 2
EXCEPTĂRILE DE GRUP
2.1. IMPORTANŢA EXCEPTĂRILOR DE GRUP
Prin aplicarea art.81 par.3 din Tratatul de la Roma, s-a observat că pot
fi exceptate, în condiţiile expres prevăzute, unele categorii, acorduri, decizii
sau practici concertate, cu titlu general, deşi ele pot să cuprindă clauze
restrictive de concurenţă. Este mai profitabil ca acestea să fie menţinute în
plan concurenţial, decât să fie interzise, date fiind beneficiile pe care ele le
aduc progresului tehnic şi economic sau consumatorilor.
Având în vedere cantitatea importantă de muncă care rezultă pentru
Comisie din examenul individual al înţelegerilor, şi din caracterul, adesea
repetitiv al acestuia, Consiliul a abilitat Comisia să adopte un număr de
regulamente de scutire pe categorie. Adoptarea lor este precedată de cele mai
multe ori de publicarea de către Comisie a unei succesiuni de decizii
individuale de inaplicabilitate într-un sector dat: „experienţa Comisiei este,
astfel, prealabilă unui regulament de scutire care ţine seama de
particularităţile sectorului 1 11 .
Aşadar, aceste categorii de acorduri, decizii şi/sau practici concertate
fac obiectul unor regulamente ale Consiliului şi Comisiei care sunt instituite
„de plano” exceptări, singura cerinţă fiind aceea ca pieţele să-şi supună
comportamentele lor condiţiilor prevăzute în aceste regulamente. În
consecinţă, posibilele acorduri, decizii şi practici concertate vor fi „ab initio”
111
A. Fuerea, op.cit., pag.278.
astfel concepute încă să satisfacă acele cerinţe ale regulamentelor, fiind

păstrată şi confidenţialitatea 1 1 2 .
Aceste exceptări denumite „ de grup” sau „pe categorii” (block
exemtion – engl., sau par categories – fr.) sunt o cale eficientă de aplicare a
art.101 TFUE, şi prin care se contribuie, totodată, la degrevarea Comisiei,
care ar fi trebuit, dacă se îndeplineau condiţiile necesare, să acorde exceptări
individuale sau atestări negative. Dacă părţile la un acord, o decizie sau o
practică concertată nu au nici o îndoială asupra încadrării acestora într-un
grup (sau într-o categorie) dintre cele considerate ope legis ca fiind exceptate,
atunci ele nu vor iniţia nici o procedură specifică în faţa Comisiei. Aşadar, în
cazul acestor antante nu se va impune vreo notificare către Comisie spre a se
acorda exceptarea şi desigur, nici vreo acţiune consecutivă a Comisiei 1 1 3 .
Instituirea unor asemenea exceptări se fac avându-se în vedere
caracterul de omogenitate a respectivelor categorii de antante, precum şi
unitatea lor, care, în opinia doctrinei 1 1 4 , fac posibilă, includerea lor, într-un
grup distinct.
În dreptul comunitar, regulamentele de exceptări categoriale din domeniul antantelor
sunt:
- Regulamentul (UE) nr.267/24 martie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul
(3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene anumitor categorii de acorduri,
decizii și practici concertate în sectorul asigurărilor72;
- Regulamentul (CE) nr.461/27 mai 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3)
din TFUE categoriilor de acorduri verticale și practici concertate în sectorul
autovehiculelor 73;
- Regulamentul (CE) nr. 772/2004 din 7 aprilie 2004 cu privire la aplicarea art.81
(actual 101 din TFUE) alin.3 al Tratatului asupra unor acorduri de transfer de
tehnologie74;
112
O. Manolache, op.cit., pag.86.
113
Pentru legea română, a se vedea O. Manolache, Unele consideraţii în legătură cu legea concurenţei, în
„Dreptul”, nr.11/1996, pag.47-51; O. Căpăţână. Noua reglementare antimonopolistă în dreptul concurenţei, în
Dreptul, nr.7/1996, pag.3-19.
114
O. Manolache, Drept comunitar, Edit.All, Bucureşti, 1996, pag.178.
72
JOCE L 83/1 din 30 martie 2010. Prezentul regulament intră în vigoare la 1 aprilie 2010 și expiră la 31 martie
2017.
73
JOCE, L 129/52 din 28 mai 2010. Prezentul regulament intră în vigoare la 1 iunie 2010 și expiră la 31 mai
2023.
74
JOCE, L 123/11 din 27 aprilie 2004. Prezentul regulament intră în vigoare la 1 mai 2004 și expiră la 30 aprilie
2014.
- Regulamentul nr.2658/2000 din 5 decembrie 2000 cu privire la aplicarea art.81 (actual

101 din TFUE) alin.3 al Tratatului asupra unor acorduri de specializare75;
- Regulamentul nr.2659/2000 cu privire la aplicarea art.81 (actual 101 din TFUE) alin.3
al Tratatului asupra unor acorduri de cercetare-dezvoltare76;
- Regulamentul (UE) nr.330/2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din
TFUE asupra unor acorduri şi practici concertate verticale77
Urmărind modelul comunitar, legiuitorul român a adoptat acelaşi sistem de
exceptări categoriale menţionând atât conţinutul, cât şi forma documentelor
comunitare. Regulamentelor, Consiliul Concurenţei, în abilitatea sa legală de
a adopta o legislaţie secundară, le-a alăturat şi instrucţiuni, instrucţiuni care
sunt corespondentul românesc al comunităţilor Comisiei privitoare la
modalităţile concrete de acordare a exceptărilor.
Prin intermediul acestor reglementări sunt fixate deci, parametrii a
căror respectare este suficientă pentru înlăturarea prohibiţiei legale, părţile
nefiind ţinute să-şi subordoneze înţelegerile acestor dispoziţii. Dacă un acord
nu îndeplineşte condiţiile puse printr-un regulament de scutire el nu este prin
aceasta nul, ci va trebui să parcurgă procedura legală în vederea autorizării
individuale. În schimb, conformitatea cu prescripţiile regulamentului
antrenează aplicarea prezumţiei de legalitate, fără a mai fi necesară
examinarea sa din perspectiva art.5 alin.1 din lege.
Principalul atu al acestor reglementări categoriale este acela de a
constitui un instrument sigur pentru câştigarea securităţii juridice, cât
priveşte operaţiunile de asociere între întreprinderi 1 2 0 .
Abătându-se însă de la concepţia comunitară, legislaţia românească nu
preia un element decisiv de simplificare a procedurii şi, totodată cel mai
important avantaj asigurat de dreptul comunitar: lipsa de obligativitate a
notificării unei antante, atunci când aceasta îndeplineşte condiţiile pentru a fi
încadrată într-una din categoriile exceptate.
75
JOCE, L.304 din 5 dec.2000. Prezentul regulament intră în vigoare la 1 ianuarie 2001 și expiră la 31
decembrie 2010.
76
JOCE, L.304 din 5 dec.2000. Prezentul regulament intră în vigoare la 1 ianuarie 2001 și expiră la 31
decembrie 2010.
77
JOCE, L 102/1 din 23 aprilie 2010. Prezentul regulament intră în vigoare la 1 iunie 2010 și expiră la 31 mai
2022.
120
E. Mihai, Conc.ec…., pag.145.
Analiza regulamentelor şi instrucţiunilor, începând chiar cu titlurile

acestora conduce la concluzia că legiuitorul român s-a preocupat, în mod egal,
de cele două mari tipuri de acorduri de cooperare între întreprinderi,
susceptibile să constituie antante anticoncurenţiale, şi anume: antantele
orizontale (care intervin între părţi situate la acelaşi nivel al procesului
economic) şi antantele verticale (care leagă părţi aflate pe trepte diferite ale
lanţului procesului producţiei-distribuţiei).
Deşi fundamental diferite din punct de vedere al domeniului de
aplicare, reglementările care organizează exceptările categoriale au totuşi în
comun câteva trăsături:
1. Reglementările prezintă avantajele economice pe care le au antantele
care fac obiectul exceptărilor;
2. Principiul în jurul căruia au fost concepute de ridicare a prohibiţiei
este acelaşi: numai încadrarea sub un anume prag al mărimii cotei de
piaţă deţinute de părţile antantei activează prezumţia lipsei de risc
pentru concurenţă;
3. Regulamentele se aseamănă „stilistic” prin prezenţa aşa-numitelor
„black causes”, adică a listelor cuprinzând acele clauze care, odată
convenite printr-un acord, înlătură în mod absolut posibilitatea
încadrării acestuia în categoriile exceptate.
2.2. EFECTE COMUNE ALE REGLEMENTĂRILOR CARE AU CA

SCOP EXCEPTAREA DE GRUP A PRACTICILOR
ANTICONCURENŢIALE ORIZONTALE
În privinţa antantelor orizontale, considerate ca fiind de obicei „ mai
rele”decât cele verticale care de multe ori, au importante valenţe benefice din
punct de vedere economic, legiuitorul român a adoptat regulamente pentru
acordurile de cercetare-dezvoltare şi pentru acordurile de specializare.
Ca puncte comune ale regulamentelor speciale de exceptare categorială
pentru antantele orizontale, menţionăm, în primul rând faptul că acestea
debutează prin prezentarea efectelor negative posibile (în cazul preţurilor, al
volumului producţiei, al ritmului inovaţiei, al calităţii produselor) şi al celor
pozitive dezirabile: împărţirea riscurilor, reducerea costurilor şi chiar
eliminarea celor inutile; punerea în comun de know-how, intensificarea
schimbului de idei şi experienţe şi în consecinţă, accelerarea inovaţiilor;

ameliorarea producţiei şi distribuţiei de mărfuri şi servicii, toate acestea
având repercusiuni benefice asupra consumatorilor, destinatari ai unei fair
share din beneficii.
2.3. ACORDURILE DE CERCETARE-DEZVOLTARE.

Regulamentul adoptat de legiuitorul român cu privire la acordurile de
cercetare-dezvoltare este aidoma (uneori până la identitate) cu Regulamentul
nr.418 – 85 din 19 decembrie 1984 1 2 1 din dreptul comunitar.
OBIECTUL EXCEPTĂRII – este determinat de art.3 al
Regulamentului, potrivit căruia, interdicţia prevăzută de art.5 alin.1 din Legea
concurenţei nr.21/1996 nu se aplică acordurilor încheiate între agenţii
economici prin care aceştia urmăresc:
a) – cercetarea şi dezvoltarea în comun a produselor şi procedeelor şi
exploatarea în comun a rezultatelor cercetării şi dezvoltării;
b) – exploatarea în comun a rezultatelor cercetării şi dezvoltării
produselor sau a procedeelor realitate în comun în baza unui acord
anterior între aceleaşi părţi;
c) – cercetarea şi dezvoltarea în comun a produselor sau a procedeelor fără
exploatarea în comun a rezultatelor.
Se constată astfel că Regulamentul acoperă întreaga sferă de cuprindere
a
înţelegerilor care au ca element de referinţă cercetarea-dezvoltarea.
Ca şi modelul său european, regulamentul românesc conţine aşa-
numitele „withe-clauses”, care se referă la anumite tipuri de contracte
prezumate ca nefiind restrictive de concurenţă: acordurile de cercetare-
dezvoltare încheiate între agenţi economici care nu sunt concurenţi pe piaţa
relevantă a produselor vizate prin înţelegere, acestea fiind exceptate, de
regulă, indiferent de cota de piaţă deţinută de părţi; acordurile care au ca
obiect exploatarea în comun a rezultatelor activităţii de cercetare sau
perfecţionarea în comun a acestor rezultate până la stadiul de aplicare
industrială, fără însă a-l include.
121
JOCE, L.53, 22 febr.1985.
Regulamentul nu instituie însă decât o prezumţie relativă care însă

poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că prin acordurile în cauză se elimină
concurenţa efectivă pe o parte substanţială a pieţei produselor sau serviciilor
în cauză. Pe de altă parte însă este instituită o prezumţie absolută de
neafectare a concurenţei de către antantele care sunt încheiate între agenţii
economici membrii ai aceluiaşi grup, dacă grupul se manifestă ca o entitate
unică, iar autonomia elementelor care îl compun este exclusă (art.1 alin.12
din regulament).
CONDIŢIILE PENTRU APLICAREA REGULAMENTULUI
Regulamentul impune, anumite condiţii ce trebuie îndeplinite de
acorduri pentru a intra în sfera sa de acoperire. Acestea au în vedere cota de
piaţă deţinută de părţile acordului şi conţinutul acordului.
Mărimea cotei de piaţă reprezintă o condiţie – premisă, numai sub
pragul de 25% existând certitudinea îndeplinirii condiţiilor de exceptare
prevăzute de art.5 alin.2 din Legea concurenţei. Evident, criteriul cotei de
piaţă este static şi este avut în vedere doar pentru momentul iniţial al
operaţiunii. Tocmai de aceea, Consiliul Concurenţei va urmări ulterior
evoluţia cotei de piaţă şi va decide, în funcţie de măsura depăşirii acestui
prag, durata de aplicare a exceptării acordate (art.8 din regulament).
Conţinutul acordului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
complexe pentru ca acordul să poată intra sub incidenţa reglementării.
1. acordul nu trebuie să includă aşa-numitele „black clauses” care atrag
prezumţia absolută a afectării grave a concurenţei, făcând imposibilă
exceptarea oricărui acord, chiar dacă, prin ipoteză, părţile de piaţă cumulate
ale participanţilor nu ar depăşi 25%. Dintre clauzele negre, enumerăm: clauze
de nonconcurenţă, nejustificate de asigurarea eficacităţii acordului, limitarea
nivelului producţiei sau al vânzărilor, fixarea preţurilor, interzicerea
contestării, după executarea contractului, a valabilităţii drepturilor de
proprietate intelectuală etc.
2. pentru a se putea acorda exceptarea legală, stipulaţiile acordului
trebuie, potrivit art.5 din regulament:
a) – să asigure accesul egal al tuturor părţilor la rezultatele activităţii de
cercetare-dezvoltare, în scopul cercetărilor şi exploatărilor ulterioare;
b) – dacă acordul priveşte numai cercetarea-dezvoltarea în mod comun, să

garanteze libertatea pentru fiecare parte de a exploata în mod
independent rezultatele activităţii comune şi know-how-ul achiziţionat;
c) – să prevadă, pentru exploatarea în comun, că aceasta se referă la
rezultatele protejate prin drepturi de proprietate intelectuală sau care
constituie know-how şi de natură să contribuie decisiv la progresul
tehnic ori economic;
d) – să prevadă, pentru acea parte din acord căreia i-a revenit, prin
specializare sarcina fabricării produsului, obligaţia de a livra produsul
în cauza tuturor celorlalte părţi.
DURATA de acordare a exceptării este prevăzută de art.6 din regulament şi
aceasta depinde de calitatea părţilor şi obiectul acordului.
Astfel, dacă agenţii economici participanţi la acord nu sunt concurenţi,
sau, în ipoteza în care sunt concurenţi, cota lor de piaţă cumulată nu
depăşeşte 25%, exceptarea acoperă întreaga perioadă a cercetării-dezvoltării,
iar în cazul în care rezultatele sunt exploatate în comun.
Acceptarea va continua să se aplice pe o perioadă de 7 ani din
momentul introducerii pe piaţă a produselor respective. La expirarea acestui
termen, impunitatea îşi va mai produce efectele atâta timp cât cota de piaţă a
părţilor nu depăşesc 25% din piaţa relevantă a produselor contractuale.
Aşa cum precizăm anterior, prezumţia de legalitate implicată de
încadrarea unui acord de cercetare-dezvoltare în categoriile vizate de
regulament este relativă. În consecinţă, organul de supraveghere al pieţei,
care are rezervat dreptul de a întreprinde oricând verificări privind modul de
inserare a acordurilor exceptate în reţeaua conexiunilor economice şi
concurenţiale, poate retrage beneficiul exceptării: când constată că antanta în
cauză este susceptibilă să elimine ori să restrângă sensibil concurenţa efectivă
în domeniul cercetării-dezvoltării pe piaţă sau al produselor contractuale;
când, fără o justificare obiectivă, părţile nu exploatează rezultatele activităţii
desfăşurate în comun, când agenţii economici implicaţi, nu pot dovedi
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de regulament (art.9 din regulament).
Astfel, prin acest regulament se urmăreşte favorizarea progresului
tehnic şi dezvoltarea I.M.M.-urilor.
2.4. REGULAMENTUL DE EXCEPTARE PRIVIND ACORDURILE

DE SPECIALIZARE
În privinţa OBIECTULUI exceptării, art.3 alin.1 din regulament
enumeră
trei tipuri de înţelegeri anticoncurenţiale:
a) – acordurile de specializare unilaterală , prin care una din părţi renunţă
la fabricarea anumitor produse, pe care se obligă să le cumpere de la
cealaltă parte, concurentă, aceasta asumându-şi sarcina să le realizeze
şi să i le furnizeze;
b) – acordurile de specializare reciprocă , prin care părţile îşi repartizează
între ele sarcinile de fabricare şi, respectiv, de cumpărare, a unor
produse diferite;
c) – acordurile de producţie în comun , în temeiul cărora părţile se obligă
să fabrice în comun anumite produse.
Pentru a preciza mai exact sfera de aplicare a normelor legale, art.1 din
regulament conţine prevederi care circumscriu mult mai precis categoriile de
antante vizate. Astfel, regulamentul nu se aplică acordurilor de specializare
unilaterală decât dacă întreprinderile sunt concurente pe aceeaşi piaţă
sectorială. Sau, în privinţa acordurilor de specializare reciprocă, sau
unilaterală regulamentului este aplicabil doar dacă acestea includ obligaţii de
vânzare şi/sau cumpărare, cu caracter de exclusivitate sau nu.
În privinţa CONDIŢIILOR pe care un acord de specializare trebuie să
le îndeplinească pentru a intra în sfera de protecţie acordată de regulament,
acestea au în vedere cota de piaţă a agenţilor economici implicaţi şi
conţinutul clauzelor contractuale.
Relativ la cota de piaţă cumulată, regulamentul instituie un prag de
20%, mai scăzut cu 5% decât cel prevăzut pentru acordurile de cercetare-
dezvoltare, dezvăluind astfel faptul că legiuitorul este mai precaut atunci când
acordă exceptări categoriale acestui tip de acorduri. O cotă de piaţă situată
deasupra acestui prag valoric înlătură presupunerea că acordul ar putea oferi
avantaje economice superioare minusurilor induse pe plan concurenţial.
Cât priveşte CONŢINUTUL acordului, acesta nu trebuie să cuprindă
clauze negre enumerate de regulament şi care sunt similare celor din materia
acordurilor de cercetare-dezvoltare, printre care menţionăm: fixarea preţurilor
de vânzare către terţi; limitarea producţiei sau a volumului vânzărilor;

împărţirea pieţelor sau a clienţilor.
DURATA exceptării de la aplicarea prohibiţiei nu este prevăzută
expres, dar din dispoziţiile art.8 alin. 2-4 rezultă implicit că perioada de
referinţă este aceea a duratei de executare a contractului de specializare, cu
unele limitări în cazurile în care ulterior implementării acordului cota de piaţă
cumulată a părţilor trece de limita a 20%.
Articolul 9 din regulament consacră o dată în plus rolul de
gardian al pieţei conferit de lege Consiliului Concurenţei 1 2 2 . În consecinţă, în
baza cercetărilor permanente la care este indrituit, acesta poate retrage
beneficiul exceptării: când acordul nu a generat efectele scontate de creştere a
eficienţei economice ori nu a fost apt să transfere consumatorilor o parte
rezonabilă din profiturile părţilor; când împiedică în mod grav concurenţa
eficientă pe piaţa produselor care au făcut obiectul specializării; când
întreprinderile participante nu pot face dovada îndeplinirii condiţiilor impuse
de regulament.
IV.VALIDAREA ANTANTELOR ANTICONCURENŢIALE

VERTICALE
SECŢIUNEA I EVALUAREA ACORDURILOR VERTICALE
1.1.JUSTIFICAREA UNUI REGIM JURIDIC DIFERENŢIAT
Legislaţia română şi cea comunitară aplică un tratament deosebit pentru
cele două tipuri de antante – orizontale şi verticale – pornind, în primul rând,
de la deosebirile dintre acestea, deosebiri atât economice, cât şi
concurenţiale.
Antantele orizontale sunt acele acorduri realizate între operatorii
economici care acţionează la acelaşi nivel al procesului economic, deci între
concurenţi care-şi organizează colaborarea, fiind astfel susceptibili, în
principiu, să încorseteze concurenţa şi chiar să anihileze acţiunea firească a
mecanismelor pieţei libere, cu consecinţa diminuării sau stagnării dezvoltării
economice ori a afectării consumatorilor.
Acordurile verticale, care unesc verigi situate la paliere deosebite ale
procesului economic, au, de regulă, aptitudinea să eficientizeze activitatea
122
E. Mihai, Dr.conc., pag.120.
întreprinderilor implicate, să intensifice ritmul concurenţei, să determine

îmbunătăţirea calităţii produselor şi scăderea preţurilor acestora.
Nu trebuie însă să absolutizăm nici efectele negative ale antantelor
orizontale, dar nici efectele pozitive ale celor verticale 1 2 3 , întrucât, faţă de
complexitatea relaţiilor concurenţiale, realităţile pieţei, de interacţiunea
forţelor care acţionează pe piaţă, de specificul geografic, economic, social,
politic, atât antantelor orizontale, cât şi cele verticale, pot produce atât
consecinţe pozitive, cât şi negative. Astfel, abordarea lor trebuie realizată cu
prudenţă.
În realizarea acestui obiectiv, pentru întregirea cadrului general al
exceptării instituit de Legea nr.21/1996, Consiliul Concurenţei a adoptat o
legislaţie secundară, conţinând criteriile şi modalităţile concrete de evaluare a
celor două tipuri de antante: Instrucţiunile privind aplicarea art.5 din Legea
concurenţei nr.21/1996 acordurilor de cooperare orizontală 1 2 4 şi Instrucţiunile
privind aplicarea art.5 din Legea concurenţei nr.21/1996 în cazul antantelor
verticale 1 2 5 .
1.2. RESTRICŢIILE VERTICALE – FACTOR DE CONCURENŢĂ
Spre deosebire de acordurile orizontale, acordurile verticale, privesc
bunuri complementare, produse de întreprinderi care, neaflându-se la acelaşi
nivel al procesului economic, nu se află, între ele, în raporturi de concurenţă
directă.
Datorită acestor motive, regimul juridic instituit pentru antantele
verticale a fost mult mai indulgent, acestea fiind considerate ca fiind mai
puţin periculoase decât cele orizontale, ele putând conduce la dinamizarea
relaţiilor economice prin rezolvarea eficientă a unor probleme concurenţiale.
Una din aceste probleme este cea a „pasagerului clandestin”, care poate
apărea atât la nivelul comercializării en-gros sau en-detail, cât şi între
furnizori. Ea este legată de produse caracterizate prin anumite trăsături de
noutate, grad ridicat de tehnicitate, valoare mare etc., care necesită eforturi
speciale pentru a fi impuse pe piaţă. Un distribuitor sau mai rar, un furnizor,
poate profita de cheltuielile de promovare făcute de concurentul său.
Distribuitorul sau furnizorul care investeşte în activitatea de lansare şi de
123
E. Mihai, Dr.conc…, pag.91.
124
Puse în aplicare prin Ordinul Cons.Conc. nr.76 din 14 aprilie 2004, M.O. nr.437/17.05.2004.
125
Puse în aplicare prin Ordinul Cons.Conc.nr.77 din 14 aprilie 2004, M.O. nr.437/17.05.2004.
reclamă va trebui să stabilească, pentru s-şi recupera investiţia, preţuri mai

ridicate decât concurenţii săi. Clienţii vor prefera însă să cumpere de la
distribuitorul sau furnizorul pasiv, dar care oferă preţuri mai avantajoase şi
care nu este, în fond decât un parazit comercial.
Pentru evitarea acestor soluţii inechitabile, soluţia care se impune poate
consta în convenirea unor clauze de nonconcurenţă şi în instituirea unor
protecţii teritoriale prin intermediul acordurilor de distribuţie exclusivă sau
selectivă care, cu această menire construite, constituie factori de concurenţă.
Dificultăţile legate de aşa-numitul „hold-up” pot fi rezolvate pe calea
antantelor verticale. În acest caz, un furnizor sau distribuitor fac investiţii
considerabile ca sumă şi pe termen lung în vederea satisfacerii solicitărilor
unui singur client. Specific acestor investiţii este faptul că ele nu pot fi
folosite decât pentru activitatea comercială a clientului pentru care au fost
realizate, neputând fi utilizate pentru alte activităţi comerciale.
Pentru acoperirea pierderilor rezultate din investiţii, pe perioada
derulării contractului se recurge la o serie de restricţionări verticale, de genul
clauzelor de nonconcurenţă al clauzelor de impunere a cantităţilor de produse,
al distribuţiei exclusive etc.
Dificultăţile pătrunderii pe pieţe noi sau dificultăţile rezultând din
transferul de know-how pot fi surmontate tot prin intermediul antantelor
verticale.
Astfel, în anumite condiţii, pe anumite pieţe, restricţiile de concurenţă
pot conduce la efecte pozitive, benefice, atât pentru participanţii la jocul
concurenţei dar, mai ales, pentru consumatorii finali.
Nu trebuie însă să neglijăm efectele nocive ale acestui tip de acorduri.
Deşi nesusceptibile de a afecta concurenţa între părţi (întrucât acestea se află
pe paliere ale pieţei), pot determina bariere de intrare sau de ieşire de pe
piaţă, excluderea unor furnizori sau a unor cumpărători, ori diminuarea, chiar
eliminarea concurenţei interbrand sau intrabrand, conducând la o adevărată
„scleroză a pieţei” 1 2 6 .
1.3. REGULI GENERALE DE EVALUARE A ACORDURILOR
VERTICALE
126
E.Mihai, Conc.ec…, pag.125
Instrucţiunile privind aplicarea art.5 din Legea nr.21/1996 stabilesc un set de

reguli generale de evaluare a antantelor verticale.
1. Sunt considerate ca având un potenţial mai crescut de nocivitate
limitările care reduc concurenţa interbrand decât cele care reduc
concurenţa intrabrand, distribuţia selectivă, de exemplu, fiind mai puţin
periculoasă decât clauzele de nonconcurenţă. S-a ajuns astfel la a se constata
că acele restricţii care privesc exclusivităţi (de teritoriu, de clientelă, de
produse), prin subordonarea completă a uneia din părţi faţă de cealaltă conduc
la efecte mult mai grave decât înţelegerile neexclusive. De asemenea, mult
mai periculoase pentru concurenţă sunt acele acorduri care au drept obiect
produse sau servicii cu nume de marcă, fiind instituită prezumţia că marca,
prin elementele de diferenţiere pe care le induce, creează o substituibilitate
redusă a produselor şi serviciilor şi, în consecinţă, acordurile cu privire la
produse şi servicii care nu au nume de marcă sunt mai puţin dăunătoare pentru
concurenţă.
2. Combinarea diverselor tipuri de restricţii verticale poate conduce la
contracararea periculozităţii acestora. Astfel, sistemele de distribuţie
exclusivă (unde concurenţa intrabrand este redusă), pot constitui sursa unor
creşteri nejustificate de preţuri, tendinţa ce poate fi contracarată prin
instituirea unor clauze de quotas sau de recomandare a preţurilor maxime de
vânzare.
3. O altă regulă priveşte „reţelele paralele ” adică reţelele de distribuţie
construite pe criterii similare iniţiate de furnizori pe o anumită piaţă. Prin ele
însele nu sunt nocive, însă atunci când majoritatea furnizorilor fac apel la
această tehnică de distribuţie, pot apare consecinţe negative importante,
ajungându-se la reducerea semnificativă a concurenţei intramarcă şi
instituirea unor bariere de piaţă. Totuşi, se admite că transferul de know-how
în condiţii fireşti de securitate impune o serie de restricţii verticale menite să-
l protejeze, mai ales că acest tip de operaţiuni contribuie semnificativ la
creşteri de eficienţă economică.
4. Verificarea antantelor verticale care includ întreprinderi cu o cotă
cumulată de piaţă de peste 30% se face pe baza bilanţului global în 2 timpi,
adică se analizează întâi impactul concurenţial şi, în măsura în care

restricţiile sunt acceptabile, se analizează apoi impactul economic 1 2 7 .
Pentru a determina gradul în care o antantă verticală obstrucţionează
concurenţa, au fost identificaţi o serie de factori relevanţi, printre care:
poziţia pe piaţă a furnizorului, poziţia pe piaţă a concurenţilor, poziţia pe
piaţă a cumpărătorului, barierele la intrarea pe piaţă, maturitatea pieţei,
nivelul de comercializare, natura produsului. Nu există însă o ordine
prestabilită a importanţei acestor factori, ei aflându-se într-o permanentă
interacţiune şi interdependenţă.
A) Poziţia pe piaţă a furnizorului este direct proporţională cu
segmentul din piaţa relevantă pe care acesta îl deţine, putând fi consolidată
de anumite avantaje concurenţiale, cum ar fi: avantajul „ primului venit ”,
deţinerea poziţiei de marcă – lider, deţinerea de brevete importante etc.
B) Poziţia pe piaţă a concurenţilor poate fi determinată pe baza

aceloraşi criterii. Concurenţii reprezintă forţa de echilibru faţă de furnizor.
Riscurile de reducere a concurenţei intrabrand sunt mai reduse atunci când pe
piaţă se află mai mulţi concurenţi cu putere mare de piaţă. Alta este însă
situaţia pe pieţele cu oligopol, unde, cu cât oligopolul este mai restrâns, cu
atât mai mult creşte posibilitatea încheierii unor înţelegeri secrete ilegale.
C) Poziţia pe piaţă a cumpărătorului sau puterea de contracarare

este în legătură directă cu puterea de cumpărare a acestuia. În
determinarea poziţiei pe piaţă a cumpărătorului, indicatori semnificativi sunt:
mărimea segmentului deţinut pe piaţa achiziţiilor, poziţia pe piaţa
revânzărilor pe care acţionează în prezent, mărimea ariei geografice în care
acţionează, numărul mărcilor sale proprii şi percepţia consumatorilor finali
asupra acestora. Trebuie să semnalăm faptul că mărimea puterii de cumpărare
este direct proporţională şi cu fenomene negative, printre care: segmentarea
pieţelor, comportamente de excluziune.
D) Barierele la intrare – se măsoară prin capacitatea întreprinderilor

prezente pe o piaţă relevantă de a-şi mări preţul peste nivelul concurenţei – de
127
Antantele ce presupun o cotă de piaţă sub 30% fac obiectul aşa-numitelor exceptări categoriale.
obicei peste valoarea minimă a costurilor totale medii ale diverşilor agenţi
economici – şi de a realiza astfel profituri exagerate, fără ca acest
comportament să atragă intrarea pe piaţă a unor noi competitori 1 2 8 . Barierele
la intrare îşi pot avea cauza într-o multitudine de factori: acte normative,
tarife de import, ajutoare de stat, avantajul „primului venit”, facilităţi
esenţiale etc. Intrarea pe piaţă poate fi blocată sau îngreunată şi de integrarea
verticală. O piaţă este caracterizată prin bariere de intrare joase dacă intrările
efective pe piaţă ale unor noi concurenţi în măsură să afecteze poziţia pe piaţă
a celor intraţi deja ar fi realizabile într-un an sau doi.
Barierele la intrare sunt de cele mai multe ori legate de aşa-numitele
bariere la ieşirea de pe piaţă, care sunt reprezentate de costurile angajate
pentru asigurarea penetrării şi stabilităţii pe o piaţă, greu sau imposibil de
recuperat la ieşirea de pe piaţa respectivă, cum ar fi cheltuielile cu
publicitatea şi promovarea produsului.
E) Stadiul de evoluţie al pieţei. O piaţă poate fi incipientă, în
expansiune sau natură şi statică ori în declin. În principiu, concurenţa este
dinamică în etapele iniţiale, în timp ce în cele finale stagnează, impactul
restricţionărilor fiind diferit, de la un stadiu la altul.
F) Nivelul de comercializare are în vedere distincţia dintre

produsele şi serviciile finale, pe de o parte şi cele intermediare, pe de altă
parte, efectele anticoncurenţiale ale acordurilor verticale fiind mai puternice
în cazul produselor finale.
G) Natura produselor, priveşte produsele finale, făcându-se

distincţie după cum acestea sunt omogene sau eterogene. Astfel, este mult
mai probabilă producerea unor consecinţe negative în cazul produselor mai
eterogene decât în cazul celor omogene (de obicei scumpe).
În analiza efectului nociv sau pozitiv al unor antante verticale, mai pot
fi luaţi în considerare şi alţi factori: efectul cumulativ al reţelelor, durata
înţelegerilor, caracterul „impus” sau „negociat” al acordului, cadrul legislativ,
comportamentul general de piaţă etc.
128
E.Mihai, Dr.conc., pag.104
Dacă în urma analizei acestor factori rezultă, fără putinţă de tăgadă,

caracterul anticoncurenţial al antantei verticale se trece, în faza următoare, şi
anume cea a verificării îndeplinirii condiţiilor economice necesare
„răscumpărării antantei” şi intrării acesteia în legalitate.
SECŢIUNEA II TIPURI DE ANTANTE VERTICALE ANALIZATE PE

INSTRUCŢIUNI
Instrucţiunile adoptate de Consiliul Concurenţei unele dintre cele mai des
întâlnite antante verticale care nu beneficiază de exceptare categorială
potrivit regulamentului corespunzător.
2.1. EXCLUSIVITATEA DE MARCĂ
Exclusivitatea de marcă reprezintă acea înţelegere de nonconcurenţă
prin care cumpărătorul, prin stipularea unei obligaţii contractuale, este
determinat să-şi satisfacă tot necesarul de produse aparţinând unei anumite
pieţe relevante de la un singur furnizor şi, în mod complementar, să nu
achiziţioneze, să nu revândă şi să nu utilizeze produse sau servicii
complementare. Exclusivitatea de marcă se poate întâlni numai sub forma
clauzelor cuprinse în diverse acorduri (de exemplu, cel de distribuţie
exclusivă, de distribuţie selectivă, de franciză).
Efectele anticoncurenţiale produse de acest tip de acorduri se pot
materializa în închiderea pieţelor pentru concurenţii actuali sau potenţiali,
facilitarea antantelor oculte între furnizorii angrenaţi în reţele paralele.
Aşadar vizată este concurenţa intrabrand. În evaluarea acestui tip de acorduri,
elementul decisiv îl constituie poziţia pe piaţă a furnizorului, dar şi a
concurenţilor acestuia, un număr suficient de concurenţi putând contracara
perspectiva închiderii pieţei.
Alţi factori care sunt luaţi în considerare în evaluarea exclusivităţii de
marcă sunt şi cei referitori la întinderea şi durata obligaţiei de nonconcurenţă,
nivelul de comercializare.
Dacă în urma analizei tuturor acestor factori se concretizează grave
efecte anticoncurenţiale, va putea fi posibilă salvarea antantei numai dacă
furnizorul deţine o poziţie mai redusă pe piaţă, putându-se apela şi la
substituirea unor restricţii verticale cu altele, mai puţin periculoase în
contextul dat.
2.2. DISTRIBUŢIA EXCLUSIVĂ

Nici acest tip de acorduri nu are o existenţă de sine stătătoare,
reprezentând obiectul contractului cunoscut sub denumirea de concesiune
exclusivă. Acest contract constă în aceea că o parte – concesionarul, îşi pune
întreprinderea sa de distribuţie în serviciul unui alt comerciant sau fabricant –
concedent -, pentru a asigura într-un teritoriu determinat, pentru o perioadă
limitată şi sub supravegherea concedentului, exclusivitatea distribuţiei
produselor al căror monopol de revânzare îi e concedat.
Exclusivitatea teritorială poate fi simplă sau reciprocă. Ea este simplă
atunci când ea nu-l leagă decât pe furnizor care se angajează să nu furnizeze
nici unui alt distribuitor în teritoriul determinat, fără a atinge libertatea de
aprovizionare distribuitorului şi este reciprocă atunci când şi distribuitorul
este ţinut să nu cumpere decât de la furnizor.
Principalele efecte anticoncurenţiale ale acestui tip de acorduri vizează
concurenţa intrabrand şi conduc la segmentarea pieţelor, efectele
anticoncurenţiale fiind mult mai accentuate în cazul pieţelor cu multiple
sisteme de distribuţie exclusivă deoarece sunt facilitate înţelegerile
frauduloase la nivelul furnizorilor şi al distribuitorului.
Evaluarea acestui tip de acorduri se realizează ţinându-se cont, în
primul rând de poziţia pe piaţă a furnizorului şi a concurenţilor săi,
concurenţa intrabrand fiind cu atât mai redusă cu cât poziţia furnizorului este
mai puternică. În privinţa concurenţilor în eventualitatea în care sunt mai
mulţi concurenţi puternici atunci concurenţa intrabrand este scăzută, însă
acest efect este surmontat prin creşterea concurenţei interbrand, pe când, în
situaţia în care, numărul concurenţilor scade, scade atât concurenţa
interbrand, dar şi intrabrand. Încheierea de antante oculte este favorizată de
distribuţia exclusivă multiplă. Cu cât mărcile sunt mai cunoscute şi cota de
piaţă cumulată pentru mărcile distribuite de distribuitorul multiplu creşte, cu
atât se măreşte şi posibilitatea de obstrucţionare a concurenţei.
Printre criteriile de evaluare a unei astfel de înţelegeri trebuie să se
regăsească şi verificarea efectelor pe care le poate produce combinarea
sistemului de distribuţie exclusivă cu alte restricţionări verticale. O deosebită
nocivitate prezintă asocierea cu cumpărarea exclusivă (exclusivitate
reciprocă), care creşte riscurile de reducere a concurenţei intrabrand şi de
împărţire a pieţei. Pe de altă parte, atunci când distribuţia exclusivă se

combină cu exclusivitatea de marcă, se pot produce efecte benefice pentru
concurenţă, deoarece distribuitorul exclusiv este stimulat să-şi concentreze
eforturile asupra mărcii respective.
2.3. ALOCAREA EXCLUSIVĂ A CONSUMATORILOR
Alocarea exclusivă a consumatorilor are în vedere vânzarea produselor
de către un furnizor unui singur distribuitor în scopul revânzării acestora
către un anumit segment de cumpărători.
Criteriile de acordare a dispensei individuale pentru acest tip de
acorduri sunt similare celor utilizate în cazul distribuţiei exclusive, cu
particularităţi impuse de natura restricţionărilor concurenţiale pe care le
implică. Astfel, fragmentarea pieţei în funcţie de consumatori este
susceptibilă de a reduce opţiunile acestora, limitând, în acelaşi timp
posibilităţile distribuitorilor neautorizaţi, de a obţine produsele în cauză. Cu
toate acestea, acest sistem de distribuţie este un potenţial generator de
concurenţă, mai ales că este vorba de acele produse noi, necunoscute, de
produsele complexe şi de cele care necesită adaptare la exigenţele clientului
individual, în cazul cărora distribuitorii trebuie să facă investiţii de adaptare
adeseori costisitoare, constând în echipamente specifice, specializări sau
know-how 1 2 9 .
2.4. DISTRIBUŢIA SELECTIVĂ
Distribuţia selectivă reprezintă acea modalitate de promovare a
produselor prin intermediul unor distribuitori selecţionaţi în funcţie de natura
produsului, cărora li se impune interdicţia de a revinde către distribuitori
neautorizaţi, astfel încât singurii cumpărători posibili sunt numai dealerii
autorizaţi şi consumatorii finali. Această modalitate de distribuţie vizează, în
principal, produsele finale de marcă.
Deşi poate părea legitim ca un fabricant să impună anumite condiţii
pentru comercializarea produselor şi serviciilor sale, totuşi efecte novice
implicate de acest tip de îneţelgeri pot consta în diminuarea concurenţei intra-
129
Durata de utilizare a sistemului este justificată în consecinţă, exclusiv pe perioada de amortizare a acestor
investiţii.
marcă, obstrucţionarea unor distribuitori 1 3 0 şi stimularea antantelor

frauduloase între furnizori sau cumpărători.
Din analiza distribuţiei selective, s-a observat că efectele
anticoncurenţiale diferă ca intensitate între cele două forme ale sale:
distribuţia selectivă pur calitativă şi distribuţia selectivă cantitativă.
În cazul distribuţiei selective pur calitative, selectarea distribuitorilor
se realizează exclusiv pe criterii obiective, impuse de natura produsului:
specializarea personalului de vânzare, service furnizat la punctul de vânzare,
comercializarea unor produse de gamă etc.
Pentru ca o reţea de distribuţie selectivă să nu fie susceptibilă, per se,
să afecteze concurenţa, ea trebuie să îndeplinească 3 condiţii cumulative:
 Distribuţia selectivă să fie necesară, datorită naturii produsului, pentru
menţinerea calităţii şi pentru utilizarea corespunzătoare a acestuia 1 3 1 ;
 Distribuitorii agreaţi să fie selecţionaţi pe baza unor criterii obiective,
de ordin calitativ (de exemplu: formarea şi calificarea personalului,
anumite orare de funcţionare, modalităţi specifice de expunere a
sumelor distinctive), aplicate în mod uniform şi nediscriminatoriu
 Criteriile să fie subordonate strict cerinţelor impuse de natura
produsului, fără fantezii aleatorii sau rigori excesive.
Dacă selecţia distribuitorilor are la bază criterii obiective, calitative şi
nondiscriminatorii, reţeaua este pertinentă şi are drept la existenţă. În
consecinţă, clauzele prin care i se asigură etanşeitatea, de pildă care interzic
distribuitorilor să cedeze produsele unor comercianţi neautorizaţi, ori care nu
permit fabricantului să controleze stocurile sau facturile, în scopul depistării
şi sancţionării vânzărilor în afara reţelei, sunt perfect licite 1 3 2
Pe de altă parte, conţinând, în plus, şi alte criterii de selecţie care
conduc la plafonarea numărului distribuitorului, distribuţia selectivă
calitativă, nu este, în principiu, admisibilă, deoarece ea se opune ideii de
distribuţie adecvată. Impunerea atât a condiţiilor cantitative, cât şi a celor
calitative pot avea efecte anticoncurenţiale importante, însă, în mod
excepţional, criteriile cantitative pot fi validate, în cazul în care producţia
130
Astfel, af. Omega a relevat că, din 20.000 de bijutieri – ceasornicari activi în Comunitatea Europeană., doar
3.000 distribuiau produsele acestui fabricant (Com., 28 oct.1970, JOCE, L.245, 5 nov.1970).
131
Com., 13 dec.1974, BMW, JOCE, L.29, 3 febr.1975.
132
Se consideră că îndeplinesc această condiţie, de pildă, clauzele de amenajare specială a punctelor de
vânzare a parfumurilor de lux.
fabricantului este redusă sau când acestea sunt impuse de specificitatea

deosebită a produsului 1 3 3 .
În cadrul acestor reţele de distribuţie selectivă, constrângerile care îi
leagă pe dealeri de fabricanţi determină măriri ale costurilor şi slăbesc, ipso
facto, capacitatea de concurenţă prin preţuri. Prin urmare, o anume rigiditate
este inerentă în orice reţea de distribuţie, dar aceasta nu trebuie să fie
accentuată prin clauze sau practici care ar elimina complet concurenţa prin
preţuri.
Cei mai importanţi factori de analiză din punct de vedere concurenţial a
acordurilor de distribuţie selectivă sunt mai ales în condiţiile unei
insuficiente concurenţe inter-marcă, poziţiile pe piaţă ale furnizorului şi ale
concurenţilor săi. În consecinţă, cu cât furnizorul ocupă un segment de piaţă
mai mare, cu atât concurenţa intra-marcă se diminuează. Cu cât însă puterea
economică a celorlalţi furnizori este mai semnificativă, cu atât, în principiu,
minusurile din cadrul competiţiei intrabrand sunt compensate cu plusurile
înregistrate de concurenţa interbrand. Totuşi, atunci când o piaţă este
caracterizată printr-o multitudine de reţele de distribuţie selectivă, creşte
riscul existenţei unor bariere înalte la intrarea pe piaţă.
Cu toate acestea, distribuţia selectivă şi-a dovedit aptitudinile
economice prin contribuţia sa la creşterea economiilor de scară şi virtuţiile
proconcurenţiale în rezolvarea unor delicate probleme, cum sunt cele ale
„pasagerului clandestin”, sau ale construirii „imaginii” de marcă pentru
produsele de factură specială: noi, complexe de lux. De aceea, în situaţii
deosebite, sunt admisibile chiar şi combinaţii deosebit de periculoase ale
acesteia cu alte tipuri de restricţii verticale, cum ar fi cu distribuţia exclusivă.
2.5. FRANCIZA COMERCIALĂ
Franciza comercială 1 3 4 este un acord încheiat între două părţi, numite
francizor şi beneficiar, prin care primul licenţiază celui de-al doilea drepturi
de proprietate intelectuală legate de mărci de comerţ, sigle comerciale sau
transfer de savoir-faire, în scopul utilizării şi distribuirii produselor şi
133
T.P.I., 27 febr.1992, Vichy c/Com., precit., pentru „numerus clauses” al farmaciştilor distribuitori.
134
Franceza s-a născut, se pare, în Franţa, prima reţea cunoscută fiind de distribuţie, Laines du Pingoein, creată
în 1937. Metoda a cunoscut apoi o amploare deosebită în Statele Unite, de unde s-a reîntors în Franţa şi în toată
Europa.
serviciilor, şi îi acordă asistenţă comercială sau tehnică pe durata executării

contractului, în schimbul unei redevenţe.
Franciza comercială poate fi franciză de servicii – francizatul oferă un
serviciu sub emblema, numele comercial sau chiar marca francizorului – şi
franciza de distribuţie – beneficiarul se limitează la vânzarea anumitor
produse în magazine care poartă semnele distinctive ale francizorului.
Franciza de distribuţie, poate fi clasificată în franciza producătorilor – care
vizează vânzarea de către francizat a produselor fabricate de francizor sau în
contul său şi care poartă marca sau numele său, şi franciza distribuitorilor sau
a difuzorilor – vizează vânzarea produselor fabricate de terţi şi selecţionate
de francizor şi francizat în colaborare, sau achiziţionate de francizat în baza
mandatului acordat de francizor.
Esenţial pentru franciză este întotdeauna transferul de savoir-faire în
scop comercial.
Franciza comercială face obiectul unui regulament de exceptare pe
categorie, instrucţiunile tratând doar câteva particularităţi ale restricţionărilor
verticale generate de franciză, şi anume: - cu cât know-how-ul transferat este
mai important, cu atât limitările concurenţiale implicate de antantă sunt
tratate cu mai multă îngăduinţă; obligaţia de nonconcurenţă este întotdeauna
admisibilă pe durata înţelegerii, în măsura în care este indispensabilă pentru
conservarea identităţii comune şi prestigiului reţelei francizale. În schimb,
clauzele de nonconcurenţă postcontractuală pot fi extrem de periculoase
pentru concurenţă, în măsura în care ele depăşesc interesul unei protecţii
rezonabile a reţelei cu privire la drepturile de proprietate industrială ale
francizorului sau identitatea comună şi prestigiul reţelei, împiedicând accesul
pe piaţă al vechilor distribuitori din reţea.
2.6. VÂNZAREA EXCLUSIVĂ
Vânzarea exclusivă reprezintă acordul care conţine obligaţia impusă
direct sau indirect furnizorului de a vinde produsele sau serviciile care fac
obiectul înţelegerii unui singur cumpărător din cadrul unui teritoriu delimitat,
în vederea revânzării sau a unei utilizări specifice. Ea poate avea ca obiect fie
produse finale, fie produse intermediare caz în care mai poartă şi denumirea
de vânzare industrială.
Dintre efectele nocive asupra concurenţei, cel mai periculos este cel
legat de împiedicarea accesului pentru ceilalţi cumpărători şi, în consecinţă,
principalul factor de evaluare este reprezentat de cota de piaţă deţinută de
distribuitor pe piaţa achiziţiilor din amonte. Cât priveşte poziţia
cumpărătorului pe piaţa ofertei din aval, acesta constituie un factor important
în funcţie de care se determină efectele negative ale acordului faţă de
consumatori. Posesia unor părţi sub 30% pe ambele pieţe este însă de natură
să declanşeze o prezumţie de neutralitate din punct de vedere concurenţial a
acordului analizat.
2.7. VÂNZAREA LEGATĂ SAU CUPLATĂ
Vânzarea legată sau cuplată este acea înţelegere prin care furnizorul
condiţionează vânzarea unui produs – produs comandat – de cumpărarea unui
alt produs – produs impus – de la furnizorul însuşi sau de la o altă
întreprindere pe care acesta o desemnează. Vânzarea legată intră sub regimul
juridic al restricţiilor verticale numai atunci când conduce la exclusivitate de
marcă pentru produsul impus.
Pentru a se aprecia dacă două produse sunt distincte, se analizează
dacă, în lipsa condiţionării, cumpărătorii le-ar achiziţiona de pe pieţe
diferite 1 3 5 .
Dintre efectele anticoncurenţiale ale vânzărilor legate, menţionăm
închiderea pieţelor pentru produsele impuse, practicarea unor suprapreţuri,
creşterea barierelor la intrarea pe piaţă pentru ambele produse.
Analiza concurenţială a acestui tip de antantă se axează, în principal pe
factorul poziţiei pe piaţă a furnizorului şi a concurenţilor acestuia. Dacă se
observă un număr mare şi o poziţie puternică a concurenţilor, atunci
consumatorii sunt protejaţi. Pe de altă parte, poziţia furnizorului poate fi
fortificată de o clauză de neconcurentă pentru produsul comandat.
Un alt factor ce trebuie analizat este cel referitor la puterea economică
a consumatorilor, deoarece dacă cumpărătorii nu deţin o putere de cumpărare
semnificativă, atunci lor le pot fi impuse uşor clauze ineduitabile.
135
Nu constituie vânzări legate acele combinaţii determinate tehnic de natura produsului, ca, de pildă, vânzarea
pantofilor cu tot cu şireturi.
Dacă în urma bilanţului concurenţial sunt identificate importante efecte

negative, se trece la efectuarea bilanţului economic (numai dacă,
întreprinderea furnizoare nu deţine poziţia dominantă pe piaţă).
Acest tip de acorduri poate genera şi efecte pozitive, de genul:
achiziţionarea unor cantităţi mai mari din produsul impus (atunci când acesta
nu este fabricat de furnizor), asigurarea unei anumite uniformităţi şi
standardizări a calităţii.
Pentru a putea fi acordată dispensa individuală trebuie să mai se
demonstreze şi caracterul indispensabil al restricţiilor.
2.8. PREŢURILE DE VÂNZARE RECOMANDATE ŞI MAXIME
Preţurile de vânzare recomandate şi maxime pot constitui obiectul unor
clauze din cadrul mai multor tipuri de acorduri (distribuţie selectivă,
exclusivă, franciză) şi ele sunt, în principiu admisibile, spre deosebire de
preţurile minime impuse.
Preţul recomandat este preţul pe care producătorul, importatorul sau
vânzătorul en-gross îl propune vânzătorului cu amănuntul fără caracter
obligatoriu, acestuia rămânându-i disponibilitatea deplină să determine preţul
de vânzare.
Preţul maxim este preţul impus, dar numai în ceea ce priveşte limita sa
superioară, revânzătorul fiind liber să-şi stabilească propriul preţ de la acest
plafon în jos.
Deşi aceste preţuri sunt considerate licite, ele sunt totuşi purtătoarele
unor practici anticoncurenţiale majore. Astfel, pe de o parte, există riscul ca
toţi sau majoritatea revânzătorilor să perceapă preţul recomandat sau maxim
ca punct de referinţă favorit al furnizorului şi să-l adopte ca preţ efectiv de
vânzare; iar pe de altă parte, există pericolul formării unor antante oculte şi
frauduloase între furnizori (mai ales pe pieţele cu oligopol restrâns), datorită
schimbului de informaţii cu privire la preţ şi restrângerii concertate a
posibilităţii de reducere a preţurilor de vânzare. Şi într-un caz şi în celălalt,
consecinţa constă în practicarea nejustificată a unor preţuri uniforme, de
natură să submineze grav intensitatea şi chiar existenţa concurenţei.
3.2. REGULAMENTUL DE EXCEPTARE PRIVIND

ÎNŢELEGERILE VERTICALE
Opţiunea legiuitorului pentru exceptarea în bloc a acordurilor verticale este

generată de potenţialul benefic al acestora pentru concurenţă (mai ales
concurenţa legată de preţ şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor), însă, în acelaşi
timp nu trebuie minimalizate eventualele consecinţe grave anticoncurenţiale,
ceea ce impune o abordare atentă şi pragmatică, în funcţie de context.
3.2.1. Domeniul de aplicare
Art.4 din regulament enunţată cu titlu de principiu, că sub incidenţa
reglementării cad practicile restrictive de concurenţă vizate de art.5 alin.1 şi
2 din Legea concurenţei nr.21/1996 convenite între doi sau mai mulţi agenţi
economici care operează la niveluri diferite ale lanţului de producţie –
distribuţie, referitoare la condiţiile în care părţile pot cumpăra, vinde sau
revinde anumite produse ori servicii. Aşadar, regulamentul are în vedere
acordurile de cumpărare şi de distribuţie, referitoare atât la produse finite, cât
şi la bunuri intermediare, care pot fi revândute de cumpărător, utilizate ca
inputuri pentru fabricarea propriilor sale produse, sau închiriate către terţe
părţi.
Spre deosebire de regulamentele referitoare la acordurile orizontale, în
cazul regulamentului privind exceptarea acordurilor verticale legiuitorul nu
mai enumeră categoriile de înţelegeri exceptate, acestea fiind numai exceptate
în Instrucţiunile conexe.
În afara antantelor verticale tipice, regulamentul se aplică şi unor
înţelegeri verticale atipice, cu condiţia întrunirii unor condiţii specifice,
enunţate în regulament în alin. 2-4 ale art.4:
a) – înţelegeri verticale încheiate între o asociaţie de agenţi economici şi
membrii săi sau între o astfel de asociaţie şi furnizorii săi;
b) – înţelegeri verticale care conţin dispoziţii cu privire la cesiunea către
cumpărător sau utilizarea de către acesta a drepturilor de proprietate
intelectuală;
c) – înţelegeri verticale convenite între agenţi economici concurenţi.
Menţionăm însă că aplicarea regulamentului este exclusă în privinţa
acordurilor verticale care cad sub incidenţa altor exceptări de grup, precum şi
în privinţa acordurilor orizontale.
În art.3 regulamentul prezintă înţelegerile verticale cărora nu le este
aplicabilă regula prohibitivă din art.5 alin.1 din Legea nr.21/1996 şi care, în
consecinţă nu intră sub incidenţa exceptării regulamentare, aşa-numitele white

clauses: acordurile de importanţă minoră (de minimis); cele intervenite între
întreprinderi aparţinând aceluiaşi grup şi cele de agent propriu-zise.
3.2.2. Condiţiile cerute pentru aplicarea regulamentului
Şi de data aceasta legiuitorul introduce clauza de „seif harbour” prin
stabilirea unui prag valoric al cotei de piaţă, a cărui depăşire atrage evaluarea
individuală a antantei în conformitate cu criteriile conţinute de art.5 alin.2
din Legea concurenţei. Limita de exceptabilitate este de 30% părţi de piaţă
deţinute de furnizor pe piaţa pe care acesta îşi vinde produsele sau serviciile
care fac obiectul acordului. În cazul înţelegerilor verticale care conţin
obligaţii de vânzare exclusivă, cota de piaţă care se ia în considerare în raport
de pragul de 30% este aceea deţinută de cumpărător pe piaţa pe care acesta îşi
achiziţionează produsele sau serviciile care fac obiectul înţelegerii (art.7).
CONŢINUTUL acordului, este o altă condiţie ce trebuie îndeplinită
pentru a putea fi operabile dispoziţiile de favoare instituite de regulament. În
acord părţile nu trebuie să includă aşa-numitele black-causes. Specific pentru
antantele verticale este faptul că unele dintre aceste clauze negre îşi extind
efectele asupra întregului acord, conducând la excluderea de la aplicarea
exceptării legale, iar altele produc doar efecte limitate, fără să afecteze soarta
restului contractului, având drept consecinţă doar îndepărtarea lor din corpul
contractului.
În categoria clauzelor negre care atrag excluderea întregului acord de la
beneficiul exceptării, intră:
a) – restrângerea libertăţii cumpărătorului de a-şi determina preţul de
vânzare;
b) – împărţirea pieţei direct sau indirect în funcţie de teritoriu sau de
categoriile de clienţi;
c) – restricţionarea vânzărilor active sau a vânzărilor către consumatorii
finali, în cadrul sistemelor de distribuţie selectivă care operează la
nivelul comercializării en-detail;
d) – restricţionarea livrărilor încrucişate între distribuitorii din cadrul
unui sistem de distribuţie selectivă;
e) – restricţionarea convenită între un furnizor de părţi componente şi un
cumpărător care le utilizează în procese de fabricaţie, care limitează
libertatea furnizorului de a vinde părţile componente ca piese de schimb

către consumatorii finali, prestatori de reparaţii sau alte servicii,
neabilitate de către cumpărător pentru o prestare a acestor servicii
conexe.
În categoria clauzelor negre care nu sunt considerate decisive pentru
viabilitatea întregului acord se înscriu:
 orice clauză directă sau indirectă de nonconcurenţă, pe perioada derulării
acordului, cu o durată nedeterminată sau mai mare de 5 ani;
 orice clauză directă sau indirectă de nonconcurenţă posterioară executării
înţelegerii;
 orice obligaţie directă sau indirectă care determină membrii unui sistem de
distribuţie selectivă să nu vândă produsele anumitor furnizori concurenţi.
În cazul existenţei unor astfel de clauze, sancţionarea aplicată este
asemănătoare nulităţii parţiale specifice dreptului civil, astfel încât
exceptarea celorlalte restricţionări verticale conţinute de înţelegere nu va fi
afectată.
DURATA EXCEPTĂRII. Fără a fi prevăzută expres, durata exceptării
rezultă implicit din ansamblul prevederilor regulamentare, ea fiind egală cu
durata acordului.
Dinamismul relaţiilor economice, a căror evoluţie este adesea
imprevizibilă, impune însă un caracter relativ securităţii juridice câştigate în
temeiul regulamentului. În consecinţă, potrivit art.8 din regulament, în
situaţia în care reţelele paralele de restricţionări verticale similare acoperă
mai mult de 50% din piaţa relevantă, Consiliul Concurenţei poate decide
tratarea acestora în contextul exceptării individuale.
În acelaşi timp, destinul acordului este legat de evoluţiile de ansamblu
ale pieţei. La fel ca în cazul regulamentelor privind exceptarea restricţiilor
orizontale şi acest regulament pune la dispoziţia Consiliului Concurenţei un
instrument eficient pentru remedierea disfuncţionalităţilor concurenţiale ivite
pe parcursul executării înţelegerii: dreptul de a retrage beneficiul exceptării
pe categorii, chiar în absenţa oricărui culpe din partea întreprinderilor
implicate.
CAPITOLUL III
Abuzul de poziţie dominantă în dreptul comunitar al concurenţei
1. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul comunitar al concurenţei

Tratatul de la Roma, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la
Maastricht din 1992, stabileşte, la art. 2, că unul dintre obiectivele
Comunităţii Europene este reprezentat de dezvoltarea armonioasă şi
echilibrată a activitătilor economice în statele membre, scop în care
activitătile comunitare vor include, potrivit art. 3 lit.g, instituirea unui sistem
menit să asigure competenţa efectivă în cadrul Pieţei Comune.
Legislaţia comunitară a concurenţei, având ca obiectiv asigurarea
corectitudinii în relaţiile dintre întreprinderi şi în relaţia acestora cu
autorităţile, în scopul maximizării bunăstării sociale, sancţionează două
categorii majore de practici anticoncurenţiale: antantele art. 101 din TFUE şi
abuzul de poziţie dominantă art. 102 din TFUE.
Necesitatea cunoaşterii reglementării comunitare în materia abuzului de
poziţie dominantă se justifică, în opinia noastră, în considerarea integrării
viitoare a ţării noastre în Uniunea Europeană, precum şi a modului specific de
articulare dintre dreptul naţional al statelor membre şi dreptul european .
Evident, statele membre au un sistem propriu de drept al concurenţei,
care sancţionează anantele anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă.
Actele neconcurenţiale pot face şi obiectul unei proceduri simultane în faţa
autoritătilor comunitare.
Principalele instituţii comunitare implicate în politica de concurenţă

sunt:
 Consiliul European, având misiunea generală de a asigura progresul
Uniunii Europene, care adoptă decizii de principiu;
 Consiliul de Miniştrii (Consiliul Uniunii Europene), care negociază şi
adoptă legislaţia comunitară –reglementări şi directive – împreună cu
Parlamentul European;
 Comisia Europeană, cu rol de autoritate adminsitrativă, reprezentând
executivul construcţiei europene şi principala deţinătoare a dreptului de
iniţiativă legisaltivă;
 Parlamentul European, autoritate legislativă, alături de Consiliu;

 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, instituţie de control
jurisdicţional al Uniunii Europene.
Este recunoscută posibilitatea aplicării paralele a reglementării
naţionale şi supranaţionale, fără a se putea invoca excepţia lipsei de interes,
dat fiind că de multe ori cele două sisteme de drept analizează acelaşi
comportament “sub aspecte diferite” 7 8 . În caz de conflict între cele două
sisteme de drept, soluţia rezultă din aplicarea principiului supremaţiei
dreptului comunitar.
Potrivit Curţii, “pentru a asigura respectarea finalitătii generale a
Tratatului, aplicarea paralelă a sistemului naţional nu poate fi admisă decât
în măsura în care nu aduce atingere aplicării uniforme, în toată piaţa
comună, a regulilor comunitare în materie de concurenţă şi a plenitătii
efectelor măsurilor întreprinse în aplicarea acestor reguli ” 7 9 .
Acesta este motivul pentru care unele sisteme naţionale reprezintă copii
fidele ale dreptului comunitar 8 0 . În ipoteza în care nu a fost pronunţată o
decizie comunitară, iar comportamentul vizat intră în sfera de aplicare a
dreptului european, instanţa naţională învestită cu soluţionarea cauzei trebuie
să aplice ea însăşi dreptul comunitar (aplicabilitatea directă).
“Judecătorul naţional însărcinat cu aplicarea, în cadrul competenţei

sale, a dispoziţiilor dreptului comunitar, are obligaţia să asigure efectul
deplin al acestor norme, făcând, dacă este cazul, inapblicabile, prin propria
autoritate, orice dispoziţii contrare ale legislaţiei naţionale, chiar
anterioare, fără să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestora pe
cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional” 8 1 .
2. Sediul materiei şi caracterele reglementării comunitare
Rolul art. 102 din tratat este de a reglementa întreprinderile care ocupă
o poziţie dominantă pe o anumită, veghind ca acestea să nu afecteze
concurenţa efectivă pe piaţă, prin blocarea accesului pe piaţă sau eliminarea
concurenţilor existenţi ori stabilirea de preţuri necompetitive. Prevederile
78
CJCE, litigiul Walt Wilhem, 13.02.1969, Rec. 1969, p.1
79
ibidem
80
Legea română este ulterioară prevederilor Tratatului şi este în mod cert insipirată de prevederile acestuia.
81
CJCE, litigiul Simmentahal, af. 106/77, 9.03.1978, Rec. 1978, p. 629
legale în materia abuzului de poziţie dominantă vizează realizarea unui

echilibru comercial, prin protecţia părţii mai slabe din punct de vedere
economic şi protecţia libertăţii pieţei.
Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 102, potrivit cărora “ orice
abuz din partea uneia sau a mai multor întreprinderi aflate în poziţie
dominantă pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia, în măsura
în care este susceptibil să afecteze comerţul dintre statele membre, se
interzice, fiind incompatibil cu piaţa comună ”. Exemplificativ, textul
comunitar menţionează formele de concretizare a unui asemenea abuz,
respectiv:
a) impunerea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare sau vânzare
sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile;
b) limitarea producţiei, a debuşeelor sau a dezvoltării tehnice în prejudiciul
consumatorilor;
c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la
prestaţii echivalente, cauzându-le prin aceasta un dezavantaj de
concurenţă;
d) subordonarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către partenerii
comerciali, de prestaţii suplimentare, care prin natura lor sau potrivit
uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Sediul materiei în dreptul românesc îl reprezintă prevederile Legii nr.

21/1996 privind concurenţa şi ale Regulamentului Consiliului Concurenţei
pentru aplicarea art. 5 şi 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996
Art. 6 din legea română dispune că se interzice “ folosirea abuzivă a
unei poziţii dominante, deţinută de unul sau mai mulţi agenţi economici pe
piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la
fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea
comerţului ori prejudicierea consumatorilor ”.
Textul comunitar analizat consacră două concepţii asupra abuzului: abuzul
în exploatare, concretizat în utilizarea puterii pe piaţă pentru a obţine
profituri supraconcurenţiale prin preţuri excesive (art. 102 lit. a) şi limitarea
aprovizionării pieţei (art. 102 lit. b) şi abuzul în raport de concurenţi,
concretizat în tratamentul discriminatoriu (art. 102 lit.c) şi contractele cuplate

(art. 102 lit.d).
Consecinţele comportamentului abuziv variază în funcţie de
caracteristicile pieţei, fapt pentru care interdicţia impusă de art. 102 nu
intervine automat. Trei condiţii se cer îndeplinite pentru aplicarea
prevederilor art. 102 din Tratat :
- întreprinderea să ocupe o poziţie dominantă pe piaţa relevantă, fie că este
vorba despre piaţa comună, fie despre o parte substanţială a acesteia:
rezultă că poziţia dominantă trebuie să fie deţiuntă fie într-un stat membru,
fie într-o subdiviziune importantă a acestuia, cum ar fi, de exmplu, o
regiune administrativă, un oraş sau chiar un port 8 2 ;
- să se producă o restrângere semnificativă a concurenţei;
- abuzul să afecteze comerţul între statele membre sau o parte substanţială a
acestuia.
Condiţia afectării actuale sau potenţiale a comerţului dintre statele-
membre presupune că trebuie să existe o influenţă importantă asupra
schimburilor intracomunitare, nefiind sancţionate de dreptul comunitar acele
abuzuri care produc efecte pe pieţele regionale şi care intră sub incidenţa
prevederilor dreptului intern.
Un exemplu cu privire la efectul insuficient asupra comerţului dintre

statele membre, care a atras inaplicarea art. 102, este reprezentat de litigiul
Hugin 8 3 , în care s-a pus problema refuzului de livrare a pieselor de schimb
către societatea de prestări-servicii Lipton. Subliniind că refuzul de livrare nu
era justificat, Curtea a arătat că nu se poate reţine aplicarea art. 102 din
Tratat, pentru că efectul asupra pieţei comune era nesemnificativ, Lipton
având o rază de acţiune comercială de 70 de km în regiunea Londrei şi
neefectuând alte operaţiuni în cadrul CE. Potrivit principiului aplicării
subsidiare a dreptului naţional, Lipton ar fi trebuit să se adreseze autoritătilor
britanice ale concurenţei.
Art. 102 din Tratat se bucură de aplicabilitate directă şi, mai mult, de
extrateritorialitate, aplicându-se oricărei întreprinderi, indiferent dacă îşi are
82
Comisia Europeană, litigiul Suiker Line c. Comisia, 1975, ECR 1663
83
A se vedea supra, nota 14
sau nu sediul în cadrul Uniunii Europene, cu condiţia ca aceasta să deţină o

poziţie dominantă pe piaţă comună, iar efectele abuzului comis să se producă
în cadrul Uniunii Europene.
Interdicţiile stabilite de art. 102 sunt absolute şi nu admit exceptări
generale, precum art. 101, instituindu-se un control a posteriori.
Dispoziţiile art. 102 se aplică în paralel cu prevederile Regulamentului
privind controlul concentrărilor 8 4 , care instituie o procedură de control a
modului de dobândire a poziţiei dominante.
3. Piaţa relevantă
Pentru a analiza problematica dificilă a abuzului de poziţie dominantă,
primul pas constă în definirea pieţei relevante, pe care se apreciază
dominanţa.
În sensul dreptului concurenţei, piaţa reprezintă locul unde se confruntă
cererea şi oferta de produse sau servicii substituibile între ele din perspectiva
utilizatorilor. Noţiunea de piaţă se defineşte în raport de două aspecte:
întinderea geografică şi produsele care sunt comercializate.
În definiţia dată în sistemul nostru de drept de Consiliul Concurenţei,

piaţa relevantă este “ piaţa pe care se desfăşoară concurenţa cuprinzând un
produs sau un grup de produse şi aria geografică pe care acestea se produc şi
se comercializează ” 8 5 .
Piaţa relevantă este aşadar o piaţă a produselor sau serviciilor ,
delimitată geografic. După cum stipulează jurisprudenţa europeană,
posibilitatea existenţei concurenţei în condiţiile art. 86 din Tratat trebuie
analizată în funcţie de caracteristicile particulare ale produselor în cauză şi
prin referire la o arie geografică bine definită în care acestea sunt
comercializate 8 6 .
3.1. Piaţa produselor sau serviciilor
84
Regulamentul nr. 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concentrare între întrperinderi, JOCE 257 din
21.09.1990, modificat prin Regulamentul nr. 1310/97, JOCE 180 din 9.07.1997
85
Pct.1 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei din 28.02.1997 cu privire la definirea pieţei relevante, în scopul
stabilitii părţii substanţiale de piaţă, M.O. nr. 57bis din 4.04.1997
86
Litigiul United Brands c. Comisia, 1987, ECR 207
Pentru a defini piaţa produsului, punctul de pornire îl reprezintă un

produs particular, cum ar fi un bun, un serviciu sau un grup de bunuri ori
servicii relaţionate, incluzându-se şi bunurile sau serviciile substituibile, în
considerarea funcţiilor şi a utilitătii acestora, a abilitătii de a răspunde
aceloraşi necesităti, precum şi a preţului. Bunurile şi serviciile
interschimbabile din punct de vedere al consumatorului trebuie considerate ca
făcând parte din aceeaşi piaţă.
După cum a arătat Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE),
“conceptul de piaţă relevantă presupune faptul că poate exista o concurenţă
efectivă între produsele care fac parte din aceasta, ceea ce presupune că
există un grad suficient de substituire între toate produsele care fac parte din
aceeaşi piaţă în ceea ce priveşte utilitatea lor specifică ” 8 7 .
Toate produsele care din perspectiva consumatorului sunt substituibile
fac parte din aceeaşi piaţă relevantă. De aceea, produsul iniţial nu defineşte în
mod obligatoriu piaţa relevantă, ci aceasta depinde de existenţa substituţilor
interschimbabili.
În practică, sunt folosite două metode pentru precizarea pieţei
produsului:
- teoria substituibilităţii în consum, care presupune că produsele sau
serviciile trebuie să fie substituibile pe latura cererii, din perspectiva
cumpărătorului;
- teoria substituibilităţii în producţie, ceea ce înseamnă că pe latura ofertei
piaţa include numai producătorii care realizează produsul în cauză sau care
îşi pot modifica producţia cu cheltuieli minime, pentru a oferi produse de
substituire 8 8
Pentru a determina gradul de substituire pot fi avute în vedere criterii
precum: opinia consumatorilor şi a concurenţilor; preferinţele consumatorilor;
scopul final al folosirii produselor; obstacolele pentru modificarea cererii.
Comisia Europeană foloseşte două criterii în acest sens:
- creşterea elasticităţii cererii, reflectând poziţia utilizatorului, presupune a
se stabili în ce măsură cresc vânzările pentru produsul A ca urmare a
creşterii preţului pentru produsul B;
87
88
E. Mihai, op.cit., p. 32
- caracteristicile particulare şi utilitatea specifică: presupune compararea

caracteristicilor tehnice şi a utilităţii produselor, evidenţiind faptul că
produsele cu un grad înalt de specializare constituie pieţe separate 8 9 .
Dacă întreprinderea acuzată de abuz de poziţie dominantă fabrică sau
comercializează un produs simplu, determinarea pieţei relevante nu este foarte
dificilă. O asemenea apreciere pune probleme în cazul produselor cu un grad
sporit de complexitate tehnică, întrucât autorităţile din domeniul concurenţei
pot decide să restrângă piaţa relevantă.
Interpretarea aleasă este deosebit de importantă, dat fiind că pe o piaţă
relevantă definită restrictiv întreprinderea incriminată se confruntă cu riscul
sporit de a fi considerată în poziţie dominantă.
Importanţa etapei selectării produsului a fost evidenţiată în
jurisprudenţa Curţii şi Comsiei Europene, caracterizată prin atenţia deosebită
în definirea pieţei relevante şi tendinţa unei interpretări restrictive a acesteia.
Litigiul Continental Can 9 0 a oferit primul exemplu în care Curtea a
infirmat decizia Comisiei pe motivul definirii inexacte a pieţei relevante.
Continental Can & Co, societate cu sediul la New York, leader pe piaţa
ambalajelor alimentare din metale uşoare, a cerut filialei sale,
Europemballage, să facă o ofertă de achiziţionare acţionarilor societăţii
Thomassen & Drijfer U&V, societate concurentă din Olanda. Continental Can
a oferit filialei sale fondurile necesare, iar aceasta a dobândit 80% din
obligaţiunile convertibile ale societăţii olandeze. Comisia a considerat că
această practică reprezintă un abuz de structură, ca formă a abuzului de
poziţie dominantă. Fără a contesta existenţa unei poziţii dominante, Curtea
contestat definiţia dată de Comisie pieţei relevante, pe care a considerat-o
contradictorie, subliniind importanţa pe care o prezintă delimitarea pieţei în
cauză.
Decizia Comisiei enumeră trei pieţe relevante: piaţa ambalajelor uşoare
destinate conservelor de carne; piaţa ambalajelor uşoare destinate produselor
din peşte şi crustacee şi piaţa capacelor metalice destinate industriei
conservelor, fără să arate prin ce se distingeau aceste trei pieţe între ele şi
nici de ce constituiau o piaţă distinctă de cea a ambalajelor uşoare pr
89
În acest sens, Anne Tercinet, “Droit europeen de la concurrence. Opportunites et menaces”, ed. Gualino, Paris,
2000, p. 70
90
conserve din fructe şi legume, lapte praf sau produse nealimentare. Comisia
nu a analizat problema substituibilităţii ambalajelor metalice între ele şi nici
a substituibilităţii lor cu alte ambalaje (carton sau plastic). CJCE a reţinut că
în speţă este vorba despre o singură piaţă relevantă. Potrivit Curţii,
comercianţii din alte sectoare ale pieţei ambalajelor metalice uşoare ar fi
putut, “printr-o simplă adaptare, să se prezinte pe această piaţă cu o forţă
suficientă pentru a deveni un concurent serios ”.
În litigiul Tetra Pack II , implicând un producător de ambalaje aseptice
din carton şi aparate de amabalare, Comisia a apreciat că existau patru
produse separate şi patru pieţe relevante, privind: aparate de ambalat pentru
carton aseptic, carton aspetic, aparate de ambalat pentru carton non-aseptic,
carton non-aseptic, arătând că “ art. 86 din Tratat interzice fabricantului unui
produs complex să împiedice fabricarea produselor consumabile necesare
utilizării sistemului ”, soluţie confirmată de CJCE.
În cazul Hugin 9 1 Curtea a oferit o altă interpretare restrictivă, reţinând
că există o piaţă separată a produsului dacă există o cerere separată pentru
produsul respectiv. În speţă, Hugin, producător de case de marcat, încetând un
contract de distribuţie încheiat cu societatea Lipton, a refuzat să îi mai livreze
acesteia piese de schimb, motivând că nu mai face parte din reţeaua Hugin.
Analizând plângerea în temeiul art. 86 (actualul art. 82-n.n.), Curtea a
considerat că exista o piaţă separată pentru piesele de schimb Hugin,
solicitate de întreprinderi independente, specializate în întreţinerea şi
repararea caselor de marcat Hugin, distinctă de piaţa caselor de marcat în
general. Pe aceste considerente, CJCE a răspuns afirmativ la întrebarea
privind deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa pieselor de schimb noi
pentru produsele Hugin, în ciuda concurenţei dezvoltate de pe piaţa caselor de
marcat în general.
În Maxicar c. Renault şi Volvo c. Veng 9 2 , s-a pus problema dacă este
posibilă desemnarea unei pieţe piese de schimb, separat de piaţa
automobilelor noi. Fabricanţii de automobile au susţinut că piesele de schimb
nu pot constitui o piaţă separată, făcând parte dintr-un pachet complex de
servicii oferit consumatorului la achiziţionarea automobilului, astfel încât
91
Comisia Europeană, litigiul Hugin c. Comisia, 1979, ECR 1869
92
Comisia Europeană, litigiul Maxicar c. Renault şi Volvo c. Veng, 1988, ECR 6211
piaţa relevantă este piaţa automobilelor noi şi/sau a serviciilor de întreţinere

şi reparare a acestora. În aplicarea principiului că piaţa relevantă se defineşte
din perspectiva consumatorului, avocatul general a învederat faptul că
“posesorul unui automobil, care la un moment dat decide să repare vehiculul
decât să îl schimbe, este obligat să achiziţioneze (fie direct, dacă îl repară el
însuşi, fie indirect, printr-un service din reţeaua producătorului sau printr-un
service independent) o piesă identică celei originale. În consecinţă, pentru
posesorii de autovehicule de o anumită marcă, piaţa relevantă este piaţa
reprezentată de piesele de schimb vândute de fabricantul maşinii şi a
componentelor care, fiind copii, sunt susceptibile de a le substitui ”, punct de
vedere acceptat de organismele europene din domeniul concurenţei.
Un caz deosebit de important l-a constituit United Brands, în care
problema esenţială cu privire la stabilirea pieţei produsului era dacă piaţa
bananelor putea fi considerată o parte a pieţei mai largi a fructelor sau
constituia o piaţă distinctă. Comisia şi-a fundamentat opinia în sensul
existenţei unei pieţe distincte pe probe privind caracteristicile bananelor în
opinia consumatorilor, spre exemplu, modalitatea în care bananele satisfac
necesităţile speciale ale tinerilor, bătrânilor sau bolnavilor. Curtea şi-a însuşit
punctul de vedere al Comsiei, reţinând că bananele erau “ numai în mod
limitat interschimbabile cu alte fructe ” şi expuse la o concurenţă specifică.
Faţă de o definire restrictivă a pieţei relevante, singurul obstacol pentru
reţinerea unei poziţii dominante este reprezentat de prezenţa altor produse
substituibile.
3.2. Piaţa geografică

Am arătat că piaţa geografică poate fi întreaga piaţă comună sau o parte
relevantă a acesteia.
Piaţa geografică se stabileşte în funcţie de aria în care produsul este
comercializat şi unde există condiţii de concurenţă suficient de omogene
pentru a permite evaluarea puterii economice a întreprinderii în cauză şi poate
fi teritoriul unui stat membru, o parte importantă a acestuia sau piaţa comună.
După cum a subliniat Curtea, “condiţia pentru aplicarea art. 86
(actualul art. 82 - n.n.) unei întreprinderi aflate în pozitie dominantă
presupune delimitarea certă a părţii substanţiale a pieţei comune în care
aceasta se poate angaja în practici abuzive, alterând în consecinţă

concurenţa efectivă şi aceasta este zona în care condiţiile obiective de
concurenţă aplicabile produsului în cauză trebuie să fie aceleaşi pentru toţi
comercianţii 9 3 ”.
Potrivit concepţiei economice, piaţa geografică este reprezentată de
teritoriul specific în care trebuie apreciat jocul cererii şi al ofertei.
Delimitarea pieţei geografice se face similar cu identificarea pieţei
produsului: dacă o majorare a preţului pentru produsele comercializate într-o
anumită zonă determină o deplasare constantă a cererii către o altă zonă,
acestea două arii trebuie considerate ca făcând parte dintr-o piaţă geografică
relevantă pentru bunurile respective 9 4 .
Am arătat că abuzul de poziţie dominantă este interzis numai în măsura
în care are un efect negativ, actual sau potenţial, asupra comerţului
intracomunitar sau asupra unei părţi substanţiale a acestuia. Curtea a declarat
că pentru a evalua dacă un teritoriu desemnat reprezintă o parte substanţială a
Pieţei Comune, în sensul art. 82, trebuie recurs la criterii precum: felul şi
volumul producţiei; consumatorii respectivului produs; obiceiurile şi
oportunitătile economice ale vânzătorilor şi cumpărătorilor 9 5 .
4. Poziţia dominantă
În termeni strict economici, dominaţia semnifică puterea de a limita
oferta pentru a obţine profit peste nivelul concurenţial al pieţei relevante. Din
perspectiva art. 82 din Tratat, dominaţia se raportează la necesitatea juridică
de a menţine concurenţa efectivă şi independenţa pieţei.
Definirea poziţiei dominante este o creaţie a jurisprudenţei comunitare.
93
Litigiul United Brands c. Comisia, 1 CMLR 429
94
E. Mihai, op. cit., p. 36
95
A. Tercinet, op. cit., p. 79
Cea mai elocventă definiţie (reluată în litigiile ulterioare 9 6 ) a fost dată

în cazul United Brands, în care Curtea a arătat că prin poziţie dominantă se
înţelege “o poziţie de putere economică deţinută de o întreprindere care îi
conferă puterea de a obstacula menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa
în cauză, oferindu-i posibilitatea de a se comporta, într-o măsură
apreciabilă, independent faţă de concurenţii, clienţii şi, în ultimă instanţă,
consumatorii săi”.
În litigiul Continental Can, Curtea a definit conceptul de poziţie

dominantă ca o independenţă globală a comportamentului care permite
întreprinderii să stabilească preţul sau să controleze producţia ori distribuţia
pentru o parte semificativă a produselor în cauză, exercitând astfel o influenţă
importantă asupra pieţei.
Pentru a stabili existenţa unei poziţii dominante, punctul de pornire îl
reprezintă cota de piaţă deţinută de întreprinderea vizată, art. 82 instituind
cerinţa ca aceasta să fi existat la momentul comiterii abuzului . Determinarea
cotei de piaţă implică o apreciere a stadiului concurenţei pe piaţa relevantă
respectivă: potenţialul de concurenţă reală pe piaţa relevantă poate fi
determinat, în opinia CJCE, prin compararea cotelor de piaţă deţinute de
concurenţi 9 7 .
În unele litigii, Curtea a estimat că o cotă de piaţă ridicată este

suficientă pentru stabilirea dominaţiei, procedând astfel, spre exemplu, în
cazul Hoffman La Roche 9 8 , unde cota de piaţă era de 70%, ori în United
96
A se vedea, spre ex., litigiu Hilti c. Comisia, af. T 30-39, Rec. III, 1439; Hilti, producător de maşini de
găurit, cartuşe şi cuie ca părţi ale unui sistem electric rapid folosit în industria construcţiilor, a fost acuzat în faţa
Comisiei de către doi producători independenţi, Eurofix şi Bauco, de faptul că a condiţionat vânzarea cartuşelor
de cumpărarea propriilor cuie, ceea ce conducea la scoaterea lor de pe piaţă. În replică, Hilti a arătat că nu
deţinea o poziţie dominantă pe piaţa produselor relevante, care era piaţa sistemelor electrice rapide, constând
într-o combinaţie de maşini de găurit, cuie şi cartuşe, care realizează un produs unic; acest produs intra în
concurenţă cu alte produse similare în domeniul construcţiilor. Comisia a decis că respectivele cartuşe şi cuie
compatibile alcătuiesc piete relevante diferite, concluzionând că Hilti deţinea o poziţie dominantă pe piaţa
cartuşelor compatibile. Stabilind că piaţa relevantă este piaţa cuielor, s-a reţinut existenţa unei poziţii dominante,
întrucât Hilti deţinea 70-80% din această piaţă.
97
Litigiul Michelin c. Comisia, 1983, Rec. 3461; CJCE a confirmat decizia Comisiei, în sensul existenţei poziţiei
dominante, pe baza constatării că grupul Michelin deţinea 57-65% din piaţa relevantă, în timp ce concurenţii săi
deţineau 4-8%. În schimb, în litigiul Rhone Poulenc/SNIA c. Comisia (1992, JO 212.23), Comisia a apreciat că o
cotă de 53% pe piaţa fibrelor de nylon rezultată în urma concentrării nu exclude concurenţa din partea altui
comerciant, Dupont, concern american ce deţinea o cotă de 20% din piaţa relevantă.
98
Brands, unde cota deţinută de această societate pe piaţa bananelor era de 45%,
în timp ce concurenţa deţinea numai 16%.
Dominanţa include situaţia monopolurilor, dar nu se limitează la
aceasta. În cazul Hugin, spre exemplu, societatea producătoare de case de
marcat a fost considerată nu numai în poziţie dominantă, ci unica sursă a
produselor relevante; în schimb, în Hoffman La Roche, Curtea a precizat că “ o
asemenea poziţie nu exclude orice concurenţă … ci permite întreprinderii
care profită de ea dacă nu să determine, cel puţin să aibă o influenţă
apreciabilă asupra condiţiilor în care se dezvoltă concurenţa şi, în orice caz,
să acţioneze cu ignorarea acesteia” .
În cazul în care cota de piaţă nu poate fi considerată un indice suficient
pentru stabilirea poziţiei dominante, se recurge şi la criterii complementare,
precum comportamentul clientelei, controlul evident al preţurilor, conţinutul
reglementărilor naţionale, avansul tehnologic al întreprinderii în cauză,
capacitatea financiară, prezenţa unei reţele comerciale ori reputaţia mărcii.
Un asemenea indicator al poziţiei dominante este, alături de cota de
piaţă, controlul evident al preţurilor. Potrivit Curţii, faptul că o întreprindere
este obligată de reducerile de preţ practicate de concurenţă să coboare
propriile preţuri este ca regulă incompatibil cu principiul comportamentului
independent şi arată o poziţie dominantă 9 9 . Cu privire la avansul tehnologic,
în cazul Tetra Pak I 1 0 0 s-a considerat că întreprinderea a dobândit o poziţie
dominantă prin achiziţionarea, prin fuziune, a unei licenţe exclusive de brevet
şi know-how, care interzicea accesul potenţialilor concurenţi la respectiva
tehnologie.
Chiar în situaţia în care pe piaţă există un anume grad de concurenţă
efectivă, trebuie stabilit dacă există obstacole pe piaţă, care consolidează o
cotă de piaţă ridicată şi împiedică accesul pe piaţa relevantă. Asemenea
obstacole rezultă din utilizarea, de către comercianţii cu o cotă ridicată, a
resurselor de care dispun pentru a creşte costurile potenţialilor concurenţi şi
a-i descuraja să investească pe piaţa relevantă, de exemplu, prin publicitatea
şi promovarea pe scară foarte largă; superioritatea tehnologică a
99
100
CJCE, litigiu Tetra Pak I, af. T 51/89, 10.07.1990, Rec. 1990-II, p. 309
comerciantului în raport de concurenţii săi potenţiali 1 0 1 (aşa-numitele

avantaje structurale ).
în litigiul Hugin 1 0 2 , CJCE a decis că Hugin se bucura de o poziţie
dominantă pe piaţa pieselor de schimb pentru produsele sale, pentru că
societătile specializate de service-ul caselor de marcat Hugin nu puteau găsi
substituţi pentru aceste piese de schimb, concluzia fiind că dreptul de
proprietate industrială restrângea concurenţa pe piaţa reparaţiilor. În
jurisprudenţa ulterioară s-a decis că ori de câte ori piaţa relevantă se reduce
la piaţa produsului brevetat, cu interzicerea fabricării şi comercializării de
produse similare, există o poziţie dominantă 1 0 3 .
Comportamentul independent al întrperinderii pe piaţă reprezintă un alt
indiciu al dominanţei
Ca o concluzie, doctrina a apreciat că pe o piaţă fragmentată între
concurenţi numeroşi, deţinerea unei cote de piaţă slabe, dar considerabile
superioare celor deţinute de concurenţă, poate constitui o poziţie dominantă,
fapt care se apreciază cu ajutorul criteriilor complementare 1 0 4 .
În decizia United Brandes, Curtea a precizat că posibilitatea ca

întreprinderea să îşi determine în mod independent comportamentul “ nu
trebuie să decurgă în mod necesar dintr-o dominaţie absolută, … fiind de
ajuns ca aceasta să fie destul de mare pentru a asigura întrperinderii o
independenţă globală de comportament ”, întărind ideea că poziţia dominantă
se apreciază în funcţie de situaţia concretă a pieţei.
Alături de poziţia dominantă deţinută de întreprinderi individuale,
există şi poziţia dominantă colectivă, despre care se vorbeşte în trei ipoteze:
 grupul de societăţi: mai multe societăţi aflate sub control unic, care nu au
o autonomie reală pe piaţă;
101
În litigiul Hilti, precitat, Comisia a considerat că un departament de cercetare-dezvoltare foarte puternic
constituie un factor de consolidare a poziţiei dominante; în Tetra Pak I (1990, Rec. II-390), superioritatea
tehnologică dobândită prin investiţii a fost un factor de dominanţă. Chiar dacă supremaţia tehnologică este
considerată un factor de consolidare a dominaţiei, nu înseamnă că dreptul comunitar al concurenţei sancţionează
investiţiile în cercetare, întrucât existenţa unei poziţii dominante în sine nu este ilicită, ci impune numai
responsabilitatea întreprinderii în cauză de a nu se angaja în practici anticoncurenţiale (a se vedea S.D.
Anderman, op.cit., p. 172)
102
Litigiul Hugin c. Comisia, 1979, ECR 1869
103
Litgiile Volvo c. Veng, 1988, ECR 6211; CICRA & Maxicar c. Renault, 1988, Rec. 6039
104
Anne Tercinet, op. cit., p. 74
În Continental Can, jurisprudenţa a făcut aplicarea acestei concepţii,

comportamentul anticoncurenţial fiind imputat societăţii mame, iar în
Comercial Solvent s, 1 0 5 atât societăţii mame, cât şi uneia dintre filiale.
Commercial Solvents era o companie multinaţională, producătoare de materii
prime – nitorpropan şi aminobutanol – necesare în industria farmaceutică
pentru produsul ethambutol. În momentul în care Commercial Solvents a decis
să îşi extindă activitatea, intrând pe piaţa medicamentelor, a stopat livrările
de materii prime clientului său fidel, Zoya. Comisia a considerat că materiile
prime fabricate de Commercial Solvents şi de filiala acestuia, ICI, erau
indispensabile pentru menţinerea societăţii Zoya pe piaţa de ethambutol, în
lipsa acestor livrări ea fiind practic eliminată depe piaţă, întrucât nu existau
substituenţi. Comisia a arătat că societatea –mamă şi filiala acesteia nu
deţineau numai o poziţie dominantă pe piaţa materiilor prime, ci chiar un
monopol, iar acest lucru a permis refuzul de livrare.
 o antantă între întreprinderi care dispun împreună de o poziţie dominantă

pe piaţa în cauză;
 un ansamblu de întreprinderi caracterizate prin existenţa unor legături
strânse (comerciale, organizaţionale sau structurale) între ele şi printr-un
comportament identic pe piaţă 1 0 6 .
În concepţia comunitară, poziţia dominantă se poate întemeia chiar şi pe
interese economice comune: Comisia a confirmat posibilitatea deţinerii unei
poziţii dominante colective de către două sau mai multe întreprinderi aflate
într-o relaţie comercilă verticală 1 0 7 .
Admiţându-se că dominanţa în sine nu este ilicită, iar deţinerea unei
poziţii dominante nu atrage aplicarea automată a prevederilor art. 82 din
Tratat, raţionamentul legiuitorului comunitar este că o dată dobândită o
asemenea poziţie întreprinderii în cauză îi revine răspunderea specială “ de a
nu permite comportamentului său să afecteze concurenţa reală şi efectivă în
cadrul pieţei comune ” 1 0 8 .
105
CJCE, litigiul Commercial Solvents c. Comisia, aff. 6 şi 6/73, 1974, Rec. 223
106
CJCE, litigiu Verre Plat c. Comisia, 1988, Rec. I, p.1477.
107
Comisia, litigiul Irish Sugar, 14.03.1997, JOCE L 258, p.1
108
Litigiul Michelin c. Comisia, 1983, ECR 3461
5. Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante

5.1. Noţiunea de abuz
Noţiunea de abuz în această materie este susceptibilă de două
interpretări: obiectivă, ca abuz de structură, raportându-se numai la efectele
pe piaţă, şi subiectivă, ca abuz comportamental, în raport de intenţia
subiectivă a întreprinderii implicate.
Aşadar, abuzul de poziţie dominantă poate exista indiferent dacă un
comportament al întreprinderii dominante este în sine licit sau ilicit.
Curtea de Justiţie a consacrat definiţia obiectivă a abuzului de poziţie
dominantă – abuzul de structură – în litigiul Continental Can 1 0 9 . Potrivit
Curţii, finalitatea art. 102, raportat la prevederile art. 3 lit. g) din Tratat, este
de a asigura că nu este falsificată concurenţa în cadrul Pieţei Comune şi, a
fortiori, că aceasta nu este eliminată. Or, o întreprindere în poziţie dominantă
care dobândeşte controlul asupra unui concurent, în scopul consolidării
poziţiei pe piaţa relevantă, elimină în mod obiectiv concurenţa.
Hotărârea califică drept exploatare abuzivă întărirea poziţiei dominante

pe calea concentrării, stipulându-se că “ noţiunea de exploatare abuzivă este o
noţiune obiectivă,,care vizează comportamentele unei întreprinderi
dominante de natură a influenţa structura pieţei pe care, urmare a prezenţei
întreprinderii în cauză, gradul de concurenţă este deja redus ”.
Interdicţia vizează comportamentele de natură să creeze un prejudiciu

direct sau indirect consumatorilor. Interzicerea comportamentului
întreprinderii nu rezultă din natura licită sau ilicită a acstuia, ci din efectele
acestui comportament asupra structurii pieţei; aceasta este semnificaţia
abuzului de structură.
Consolidarea unei poziţii dominante deja existente poate constitui abuz
de structură, atunci când această poziţie este întărită în asemenea măsură
încât “ameninţă substanţial concurenţa pe piaţa întreprinderilor al căror
comportament depinde de al celei dominante. Abuzul constă în limitarea
11 0
excesivă a concurenţei pe o piaţă deja dominată ” .
109
110
idem
Abuzul comportamental reprezintă acel comportament fraudulos faţă

de partenerii comerciali, intenţionat restrictiv de concurenţă, al întreprinderii
aflate în poziţie dominantă, manifestat fie prin ignorarea absolută a
concurenţei existente pe piaţă (spre exemplu, practicile discriminatorii sau
inechitabile), fie prin modificările sau încercările de modificare a structurii
concurenţei (reduceri de fidelitate acordate clienţilor, pentru a-i împiedica de
la a se aproviziona de la un competitor; preţuri de ruinare; vânzări cuplate;
refuzul de a contracta).
În principiu, abuzul de poziţie dominantă se produce pe piaţa în care
întreprinderea în cauză deţine poziţia dominantă. Totuşi, art. 82 din Tratat se
aplică şi acelor comportamente manifestate pe o piaţă scundară, alta decât
piaţa dominată, în măsura în care există o legătură suficientă între cele două
pieţe, în special o relaţie de dependenţă 111 . Confruntată cu problema abuzului
de poziţie dominantă pe piaţa secundară , CJCE a dispus că “ aplicarea art.
86 (actualul art. 102 – n.n.) presupune o legătură între poziţia dominantă şi
presupusul comportament abuziv, care în mod normal nu există atunci când
comportamentul pe o piaţă distinctă de piaţa dominată produce efecte pe
această piaţă diferită. În cazul pieţelor distincte, dar conexe, aplicarea art.
86 comportamentului manifestat pe piaţa conexă, nedominată şi care îşi
produce efectele în cadrul pieţei conexe poate fi justificată în circumstanţe
speciale” 11 2 . Jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii au definit relaţia de conexitate
dintre cele două pieţe în mod diferit, în funcţie de natura abuzului.
În litigiul Commercial Solvents 11 3 , relaţia dintre pieţe era de tip

vertical, întreprinderea dominantă controlând aprovizionarea pieţei secundare
pe baza monopolului de care se bucura pe piaţa principală. Comisia şi ulterior
CJCE au reţinut că întreprinderea dominantă pe piaţa principală nu putea, în
mod justificat, să-şi folosească puterea pe piaţa principală pentru a-şi reverva
operaţiunile de pe piaţa secundară. Exista o legătură suficientă între poziţia
dominantă şi piaţa secundară, întrucât tocmai dominaţia pe piaţa principală
reprezenta sursa controlului exercitat asupra pieţei secundare.
111
În acest sens, Steven D. Anderman, EC Competition Law and Intellectual Proprety Rights. The Regulation of
Innovation, Oxford University Press, 1998, p. 190 şi urm.
112
Litigiul Tetra Pak Int’l c. Comisia (Tetra Pak II) ,1997, 4 CMLR 662, cazul C-333/94P, 14.11.1996
113
a se vedea supra, nota 30
Când între cele două pieţe există o legătură de tip vertical, iar
întreprinderea dominantă acţionează pe piaţa secundară pentru a-şi consolida
poziţia pe piaţa principală, Curtea a decis că fundamentul asocierii dintre cele
două pieţe era reprezentat de faptul că întreprinderea dominantă intrase în
relaţii comerciale cu clienţi care operau simultan pe ambele pieţe, ceea ce
permitea folosirea puterii dominante pentru a decide preţurile pe piaţa
secundară 11 4 .
În Tetra Pak II, Curtea a apreciat că art. 86 se aplică în considerarea
monopolului de care societatea se bucura pe una dintre pieţe şi a poziţiei de
leader de pe celalată piaţă, ceea ce îi asigura o poziţie dominantă pe pieţele în
cauză, privite în ansamblu.
5.2. Forme concrete de manifestare a abuzului de poziţie dominantă
Politica de preţuri a întreprinderii aflate în poziţie dominantă poate

reflecta exercitarea abuzivă a acestei poziţii.preţuri exagerat de scăzute,
preţuri discriminatorii ori de diferenţe inechitabile de preţ la tranzacţii
echivalente.
În ceea ce priveşte preţurile excesive , jurisprudenţa comunitară
evidenţiază două aspecte importante în aplicarea art. 102 din Tratat: pe de o
parte, dovada caracterului excesiv al preţurilor se poate face prin comparaţie
cu preţurile practicate anterior de întreprindere, în special atunci când există
o discrepanţă majoră şi, pe de altă parte, preţurile excesive sunt abuzive
atunci când au un efect de excludere, fiind însoţite de o politică de
descurajare a concurenţei, prin refuzul de a contracta 11 5 .
În General Motors 11 6 , Curtea a definit pentru prima oară practica

preţurilor abuzive, arătând că este abuzivă impunerea unei taxe pentru
inspecţia tehnică a vehiculelor importate de importatori paraleli din alte state
membre, atunci când aceasta este excesivă în raport de valoarea economică a
serviciilor prestate.
114
Litigiul BPB Industries and British Gypsum c. Comisia, 1993, ECR II-389
115
Comisia CE, litigiul British Leyland c. Comisia, 1986, ECR 3263
116
Litigiul General Motors Conntinental c. Comisia, 1976, ECR 1367-1369
Trebuie deci să existe o legătură rezonabilă între valoarea economică a

produselor comercializate sau a serviciilor prestate şi preţurile practicate de
întreprinderea aflată în poziţie dominantă. Un alt criteriu important în
stabilirea caracterului excesiv: compararea costurilor de producţie cu preţurile
de desfacere, pentru a determina profitul, iar dacă diferenţa apare ca excesivă,
trebuie stabilit dacă preţul impus este incorect, prin compararea cu preţul de
vânzare a produselor concurente, precum şi cu preţurile practicate de
respectiva întreprindere pe alte pieţe, în acest ultim caz având însă în vedere
şi condiţiile specifice ale pieţelor respective. Criteriul analizei costurilor se
poate dovedi însă irelevant, fiind necesare şi elemente suplimentare. După
cum s-a arătat în doctrină, “ costul de producţie nu reprezintă în mod necesar
o dovadă sigură a valorii economice a produsului ” 11 7 .
Jurisprudenţa Curţii relevă că ori de câte ori se dovedeşte că preţul
practicat se justifică în raport de costuri, trebuie verificat dacă respectivele
costuri nu au fost influenţate de lipsa de eficienţă a întreprinderii
dominante 11 8 . Comisia şi Curtea trebuie să determine în ce măsură
întreprinderea dominantă trebuie recompensată în cazul în care profiturile
suplimentare se datorează eficienţei crescute şi reduceri costurilor. O
întreprindere care dobândeşte şi menţine o poziţie dominantă pe baza
eficienţei sale poate fi penalizată pentru politica de preţuri excesive şi
exploatatoare.
Preţurile discriminatorii sunt interzise de art. 102 lit.c, care
incriminează aplicarea de condiţii inechitabile la tranzacţii echivalente.
Această interdicţie a fost extinsă în practică la preţurile diferenţiate
care au ca efect excluderea concurenţei de pe piaţă, cum ar fi rabaturile de
loialitate, preţurile de ruinare, preţurile diferenţiate în funcţie de piaţă.
Conceptul de tr anzacţii echivalente se referă atât la faptul că bunurile
şi serviciile trebuie să fie identice sau substituibile, cât şi la celalte condiţii
de comercializare, cum sunt termenul de plată sau de livrare. În cazul în care
asemenea factori variază de la un distribuitor la altul, caracterul echivalent al
tranzacţiei este pus sub semnul îndoielii. Analiza este cu atât mai complicată
în cazul în care se practică preţuri diferite pe pieţe relevante diferite. Trebuie
117
M. Siragusa, “The Application of Article 86 to the Pricing Policies of Dominante Companies: Discriminatory and
Unfair Prices”, 16 CMLR Revue, 179-188
118
Litigiul Lucazeau c. SACEM, 1991, 4 CMLR 248
precizat că interdicţia este aplicabilă numai dacă o asemenea discriminare are

ca efect producerea unui dezavantaj de concurenţă, concept care a fost
interpretat extensiv de către organele europene.
În jurisprudenţa Curţii, utilizarea discount-urilor a fost sancţionată ca
abuzivă pe motiv că vizează excluderea de pe piaţă a competitorilor, pe de o
parte, şi că plasează consumatorii pe o poziţie defavorabilă. Reprezintă abuz
de rezultat reducerile de fidelitate oferite sub condiţia aprovizionării
exclusive. A fost considerat abuziv şi discount-ul bazat pe acorduri de
comandă exclusivă 11 9 . Discount-urile nu au fost considerate însă abuzive dacă
variau numai în funcţie de cantitatea comandată, în măsura în care ele erau
oferite tuturor consumatorilor pornind de la aceeaşi bază; chiar dacă există un
element de discriminare între firmele mari şi cele mici, nu se aplică art. 82
din Tratat, nefiind vorba despre tranzacţii echivalente.
În cazul pieţelor diferite, în principiu se poate vorbi despre
discriminare în cazul în care un produs similar este comercializat spre
utilizări diferite pe pieţe relevante distincte de către întreprinderea
dominantă, la preţuri diferite. Finalitatea diferită a produsului poate constitui
o justificare obiectivă a preţurilor distincte: art. 82 permite ca preţul să
varieze în funcţie de condiţiile pieţei. Când există însă o legătură între cele
două pieţe, asemenea diferenţe pot fi abuzive, denotând o strategie comercială
cu scop sau efect excluzionar.
Curtea a apreciat că atunci când există o legătură între cele două pieţe,
pe care operează aceeaşi consumatori, este abuzivă utilizarea profiturilor
realizate pe una dintre pieţe pentru a subventiona preţurile pe cea de-a doua
piaţă, în scopul menţinerii dominanţei în cadrul acesteia 1 2 0 .
În ceea ce priveşte preţurile de ruinare , există două metode pentru

determinarea acestui caracter. Ori de câte ori preţul se situează sub costul
emdiu variabil, practica este în sine abuzivă, fără a fi necesar să se
dovedească intenţia anticoncurenţială, pentru că nu există nici o justificare
119
CJCE, litigiul Brithish Plasteboard c. Comisia, 1995, rec. I-865; 1997 4 CMLR 238
120
Litigiul BPB and British Gypsum c. Comisia, precitat
economică a respectivelor preţuri, iar scopul nu poate fi altul decât eliminarea

concurenţei 1 2 1 . Jurisprudenţa Curţii a consacrat o prezumţie absolută în acest
sens, care nu poate fi înlăturată prin nici un mijloc de probă. În cazurile în
care preţul se situează sub nivelul costului total, dar peste nivelul costului
variabil mediu, practica este considerată abuzivă numai dacă se face dovada
intenţiei 1 2 2 .
În speţa AKZO, instanţa a reţinut că această întreprindere dominantă

oferea produse clienţilor concurentului său, ECS, la preţuri nerezonabil de
scăzute, în scopul de a diminua şansele de supravieţuire ale acestuia. Preţurile
oferite se situau sub costurile totale de producţie şi chiar sub preţurile
practicate în relaţiile cu clienţii proprii, ceea ce a determinat reţinerea
intenţiei, deşi preţurile depăşeau nivelul costului mediu variabil.
Refuzul de a contracta reprezintă o altă practică abuzivă a

întreprinderii dominante, adoptată în scopul de a impiedica pătrunderea
concurenţilor pe piaţă ori de a elimina concurenţa existentă. De asemenea, în
cazul pieţelor asociate, un asemenea comportament al întreprinderii
dominante pe piaţa principală vizează obţinerea puterii pe piaţa secundară: ori
de câte ori întreprinderea dominantă, prin refuzul de a contracta, elimină un
consumator – potenţial concurent – de pe piaţa secundară, suntem în prezenţa
unui act abuziv.
În jurisprudenţa Comisiei s-a arătat că art. 102 impune obligaţia
întreprinderii dominante, care deţine “facilităţi esenţiale”, să ofere acces
concurenţilor şi consumatorilor la acestea, fără nici o discriminare 1 2 3 , pentru a
creea condiţiile unei concurenţe reale şi oneste, atât pe piaţa dominantă, cât şi
pe pieţele asociate. Prin “facillităţi esenţiale”, se înţelege aceea infrastructură
în lipsa accesului la care concurenţii nu pot presta servicii pe piaţă.
Doctrina facilităţilor esenţiale a fost consacrată în litigiul Sea

Containers. Această întreprindere dorea să introducă pe piaţă un nou serviciu
de transport prin feribot rapid, între Holyhead şi Irlanda. În acest sens, a
121
Litigiul AKZO c. Comisia, 1993, 5 CMLR 215
122
ibidem
123
Litigiul Sea Contaniners c. Stena Sealink, 1995, 5 CMLR 84
solicitat proprietarului facilităţilor portuare, Stena Sealink, să îi ofere acces

la acestea pentru noul serviciu. Stena a refuzat, din cauza concurenţei care s-
ar fi creat astfel pentru propriul serviciu de transport prin feribot pe aceaşi
rută. Comisia a considerat că Stena deţine o poziţie dominantă, controlând
accesul la infrastructura esenţială. Reacţia acesteia de respingere contravenea
obligaţiilor ce revin întreprinderilor dominante în raport de facilităţile
esenţiale, precum şi comportamentului obiectiv pe care trebuie să îl adopte o
autoritate portuară.
Instanţa europeană a susţinut această politică a Comisiei, considerând

refuzul întreprinderii dominante de a aproviziona consumatorii dependenţi
abuz de poziţie dominantă. Potrivit Curţii, o conduită adoptată de
întreprinderea dominantă în scopul de a exclude un concurent de pe piaţă
altfel decât prin intermediul concurenţei licite poate constitui o încălcare a
art. 102. Atingerea adusă concurenţei este cu atât mai gravă când scopul
acestei acţiuni este de a preveni, în mod indirect, intrarea pe piaţă a unui
potenţial concurent 1 2 4
Obligaţia de a permite accesul a fost extinsă în practică şi la ipoteza în
care facilităţile esenţiale existente erau utilizate la maximum şi nu permiteau
o folosire suplimentară, Comisia considerând că intrarea unui concurent pe
piaţă este benefică.
Art. 102 lit. d) interzice “ subordonarea încheierii unor contracte de
acceptarea, de către partenerii comerciali, de prestaţii suplimentare, care
prin natura lor sau potrivit uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul
acestor contracte ”.
Se încadrează în ipoteza textului comunitar practica vânzărilor
cuplate, constând în asocierea, de către întreprinderea aflată în poziţie
dominantă, a două sau mai multe produse, astfel încât consumatorul se vede
obligat să achiziţioneze un pachet de bunuri în scopul de a-legea obţine pe cel
de care are nevoie. Vânzarea cuplată constituie abuz de poziţie dominantă
pentru că exclude concurenţa şi limitează libertatea de alegere a
consumatorilor.
124
Litigiul BBI c. Boosey&Hawkes, JO L286/36, 1987; 1971, CMLR D 35
După cum a subliniat Curtea în litigiul Hilti, condiţionarea vânzării

produselor brevetate de achiziţionarea unor produse nebrevetate reprezintă o
practică restrictivă de concurenţă, care intră sub incidenţa art. 86 din
Tratat 1 2 5 .
Pachetele de licenţe pot constitui o varietate de vânzare cuplată, în

măsura în care concedentul condiţionează licenţierea unui produs de
acceptarea unui contract de licenţă pentru un alt produs.
Clauzele de aprovizionare exclusivă pot fi anticoncurenţiale din cauza
efectului de închidere a pieţei relevante, acest caracter fiind relevat de factori
precum: durata exclusivităţii, concentrarea, dificultăţile de intrare pe piaţă.
BIBLIOGRAFIE
1. C. Butacu “Analiza dispoziţiilor art. 5 din Legea concurenţei nr.
21/1996”, în Revista Profil: Concurenţa, nr. 2/1998;
2. O. Căpăţână “Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa patologică.

Monopolismul”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993
3. O. Căpăţână „Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală.”, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1998
3. A. Fuerea “Drept comunitar al afacerilor ”, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2003,
4. O. Manolache “Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar ”, ed. All

Educational, Bucureşti, 1977
5. E. Mihai “Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică ”,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
6. E. Mihai “Dreptul concurenţei ”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
125
A se vedea supra, nota 21
7. Colecţia „Legislaţia concurenţei comerciale” , Ed. Lumina Lex, 1997

legislaţie
comercială

Practicile Anticonc, Augustin Fuerea

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Practicile Anticonc, Augustin Fuerea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL AFACERILOR –MASTER

Sectiunea I: SCURT ISTORIC AL COMUNITATILOR EUROPENE

Comunitatile europene 1 , pentru a ajunge la forma actuala de organizare,

Declaratii comune; sunt reglementate aspecte privind vizele, azilul, emigrarea

Sectiunea a II-a: DELIMITARI CONCEPTUALE PRIVIND

Tratatul de la Roma, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la

Totodată, s-a observat ca teoria clasica privind concurenta, bazata pe

interschimbabile din punct de vedere al consumatorului trebuie considerate ca

Continental Can&Co, societate cu sediul la New York, leader pe piaţa

contract de distribuţie încheiat cu societatea Lipton, a refuzat să îi mai livreze

punctul de vedere al Comsiei, reţinând că bananele erau “ numai în mod

Delimitarea pieţei geografice se face similar cu identificarea pieţei

Legea nr. 21/199619, legea concurenței, în art. 2, definește întreprinderea ca orice

filialele, s-a precizat ca întreprinderile, ca subiecte de dreptul concurentei,

Sectiunea a III-a: POLITICA DE PROTECTIE A CONCURENTEI SI

comportament “sub aspecte diferite” 2 5 . În caz de conflict între cele două

Întrucât România a devenit in 2007 membra a Uniunii Europene,

legate de intensitate care sa duca la ruinarea si eliminarea de pe piaţa a unui

-acorduri speciale adoptate in contextul unor aranjamente internaţionale

satisfăcând condiţiile economice si politice necesare. Calitatea de membru

si impozite, reesalonari, ştergerea de datorii, etc). De asemenea, procesul de

asociate, inclusiv România; ele au solicitat Consiliului de Asociere ca, tinand

pentru funcţionarea unor agenţi economici, ca si pentru majorarea nivelului

elaborate pentru asigurarea respectării regulilor de concurenta. Aceste

comunitara, nu si la cele care au efecte circumscrise de frontierele naţionale

complexitatea agendei Consiliului Concurentei sporeşte, ar trebui avute in

ratificării Tratatului de la Amsterdam- articolele 81, 82 si 87 ale Tratatului

-condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri,

3.1. CARACTERUL ENUMERĂRII

2.4. REGULAMENTUL DE EXCEPTARE PRIVIND ACORDURILE DE

IV. VALIDAREA ANTANTELOR ANTICONCURENŢIALE VERTICALE

SECŢIUNEA I. EVALUAREA ACORDURILOR VERTICALE

I.ANTANTELE – PREZENTARE GENERALĂ

nominaliza profitul trebuie să-şi adapteze producţia proprie, astfel încât

sintetic orice înţelegere formală sau informală între întreprinderi, realizată

SECŢIUNEA II ISTORICUL ANTANTELOR

În Evul mediu, primele reglementări datează din timpul lui Edward al

iulie 1980 care avea ca obiect „ protecţia comerţului şi a schimburilor

SECŢIUNEA III REGLEMENTAREA ANTANTELOR ÎN EUROPA

instituit principiul libertăţii comerţului şi industriei, iar prin legea Le

La nivel comunitar european, menţionăm în primul rând Tratatul de la

maximă doar dublul acestor profituri;

aplică în mod corespunzător.

SECŢIUNEA IV REGLEMENTAREA ANTANTELOR ÎN DREPTUL

În esenţă, sistemul arătat prezenta avantajul de a urmări, în principal,

din Legea concurenţei nr. 21/1996 6 6 , Instrucţiuni cu privire la definirea pieţei

II.ANTANTA – PRACTICĂ ANTICONCURENŢIALĂ

împiedicarea sau denaturarea acesteia – , sau dacă produce un asemenea

cazul înţelegerilor anticoncurenţiale, adică nulitatea absolută sau relativă a

antanta este considerată ca născută, însă întreprinderea victimă a violenţei nu

întreprinderile participante au fost sancţionate (indiferent dacă, ulterior,

Admisibilitatea acestei cauze exoneratoare de răspundere este subordonată

numai o legătură de cauzalitate directă şi imperativă între text şi acord este de

represiunea se justifică. Rezultă, cu alte cuvinte, că se procedează la o

dacă potenţialul său anticoncurenţial este „sensibil” sau, dimpotrivă,

creează prin ele însele un context care reclamă o modificare a conduitei

În orice caz, Comisia îşi rezervă în orice circumstanţă posibilitatea de a

-fixarea prețurilor de vânzare a produselor către terți;

Aplicarea in concreto, în funcţie de contextul, poziţia şi importanţa

Se poate ajunge la situaţia ca terţii să fie afectaţi atunci când o

În afacerile supuse spre analiză Consiliul Concurenţei a aplicat cu

SECŢIUNEA II FORMELE DE EXPRIMARE ALE UNEI ANTANTE

Concurenţa ce se desfăşoară la nivelul pieţei între diferiţi agenţi

21/1996 instituie principiul interzicerii antantelor restrictive de concurenţă.