Dreptul European Al Concurentei

UNITATEA 1.
Dreptul european al concurenţei: izvoare,

caracteristici. Dreptul european al concurenţei: noţiune,
conţinut, obiective, principalii actori implicaţi – Analizarea
unor decizii ale CJUE
1.1. Noţiune, conţinut, obiective 40
1.2. Izvoare, caracteristici 45
1.3. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul 47
concurenţei
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 53
Teste de autoevaluare 54
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 54
Lucrare de verificare 54
Bibliografie minimală 55
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 săexplici sensurile noţiunii de concurenţă şi drept european al

concurenţei;
 Să identifici obiectivele dreptului european al concurenţei ;
 Să prezinţi principalele momente din evoluţia dreptului european al
concurenţei;
 Să explicit rolul instituţiilor implicate în politica în domeniul
concurenţei.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

1.1. Noţiune, conţinut, obiective
1.1.1. Noţiunea de concurenţă şi drept al concurenţei
Una din condiţiile de bază pentru existenţa unei economii de piaţă funcţionale,
alături de libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalului, o reprezintă un mediu concurenţial nedistorsionat.Raţiunea
principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei este determinată de faptul
că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare
intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare.
Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea
bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în
oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului
tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă
deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare
al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a
permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât
mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin
adâncirea integrării la nivelul pieţelor (Drăgan, 2005, p. 2).
Mediul concurenţial poate fi afectat negativ de activităţile anticoncurenţiale
care reprezintă obiectul sau efectul înţelegerilor sau a practicilor concertate
între agenţii economici, de abuzul de poziţie dominantă a unor agenţi
economici puternici; de asemenea, concurenţa poate fi distorsionată prin
subvenţiile acordate de stat unor agenţi economici, ceea ce le creează o poziţie
avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa respectivă.
Procesul concurenţei merită protejat, deoarece este esenţial într-o economie
afectată de globalizare şi de inovaţie. Concurenţa între întreprinderi duce la o
piaţă eficientă şi ajută consumatorii, prin presiunea asupra reducerii costurilor
şi recompensarea organizaţiilor inovatoare, industriale sau furnizoare de
servicii. Într-o economie de piaţă funcţională, respectarea normelor privind
concurenţa asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor şi
competitivitatea produselor şi serviciilor (Cotuţiu& Sabău, 2008, p. 1).
În literatura de specialitate, s-au propus numeroase moduri de definire a
concurenţei comerciale, dintre care vom cita pe cele mai semnificative.
Astfel, concurenţa este considerată „o luptă adesea acerbă între agenţii
economici, care exercită aceeaşi activitate sau o activitate similară pentru
dobândirea, menţinerea şi extinderea clientelei”.
Un alt autor prezintă concurenţa ca „o confruntare dintre agenţii economici cu
activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în domeniile pieţei, pentru
câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei
întreprinderi” (Căpăţână, 1998, p. 273).
Concurenţa este privită şi ca „situaţie de referinţă în cadrul căreia are loc o
confruntare liberă, completă şi veridică între toţi agenţii economici atât la
nivelul ofertei, cât şi al cererii de bunuri şi servicii, de bunuri de producţie şi de
capitaluri”.
Dreptul concurenţei a prezentat dintotdeauna o importanţă deosebită pentru
Comunitatea/Uniunea Europeană. Acest domeniu al politicii UE acoperă
acordurile anticoncurenţiale dintre societăţi, abuzul de poziţie dominantă şi
concentrările (Craig & Burca, 2009, p. 1185). În sens larg, dreptul concurenţei
se referă la intervenţia în piaţă acolo unde există probleme în procesul
concurenţial.
1.1.2. Conţinutul dreptului european al concurenţei

Dreptul european al concurenţei cuprinde, în primul rând, regulile care se
adresează întreprinderilor şi, în al doilea rând, regulile care vizează
comportamentele statelor membre sau ale autorităţilor publice.
Regulile care se adresează întreprinderilor se sprijină pe trei piloni, respectiv
interzicerea înţelegerilor, apoi interzicerea abuzului de poziţie dominantă şi, în
cele din urmă, controlul prealabil al operaţiunilor de concentrare.
Regulile care se adresează statelor sau autorităţilor publice pot fi grupate în
jurul a doi poli: în primul rând, este vorba despre regulile care vizează
întreprinderile publice, întreprinderile titulare de drepturi speciale sau
exclusive şi întreprinderile însărcinate cu gestionarea serviciului de interes
economic general sau care prezintă caracterul de monopol fiscal; în al doilea
rând, avem în vedere regulile care privesc ajutoarele de stat.
Astfel, conţinutul dreptului european al concurenţei vizează, în primul rând,
prevederile incluse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene,respectiv:
- articolul 101(ex-articolul 81 TCE) privind practicile restrictive;
- articolul 102 (ex-articolul 82 TCE) privind poziţia dominantă pe piaţă;
- articolul 106 (ex-articolul 86TCE) privind întreprinderile publice;
- articolele 107 – 109 (ex-articolele 87-89 TCE)privind ajutoarele de stat.
În al doilea rând, dreptul european al concurenţei conţine referirile ce se găsesc
în legislaţia secundară, adoptată de Consiliu şi de Comisia Europeană, sub
forma regulamentelor şi directivelor.
În al treilea rând, un număr în creştere de instrucţiuni, care nu sunt în mod
formal obligatorii, şi care oferă informaţii esenţiale privind interpretarea
regulilor obligatorii sau modul în care va acţiona Comisia într-un anumit
domeniu pot fi incluse în conţinutul dreptului european al concurenţei. Prin
intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al
acţiunilor sale.
Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de Justiţie.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în care se
fac referiri exprese privind diferite situaţii specifice legate de domeniul
concurenţei.
Dreptul european al concurenţei 57

Sarcina de lucru 1
Prezintă conţinutul dreptului european al concurenţei.
1.1.3. Obiectivele dreptului european al concurenţei

Dreptul concurenţei a jucat întotdeauna un rol important în cadrul dreptului
european. Funcţia sa precisă este, însă, indiscutabilă. Prin intermediul politicii
concurenţei pot fi urmărite o serie de obiective diferite (Craig& Burca, 2009, p.
1186).
Un prim obiectiv este acela de a intensifica eficienţa, în sensul creşterii
bunăstării consumatorului şi al realizării unei distribuţii optime a
resurselor.
Teoria economică tradiţională arată că mărfurile şi serviciile sunt produse cel
mai eficient în condiţiile unei concurenţe perfecte sau, mai realist, în cadrul
unei concurenţe funcţionale.
Este unanim recunoscut faptul că unele tipuri de acorduri pot produce un
impact dăunător asupra eficienţei pieţei. Eficienţa nu este, însă, singurul scop al
politicii concurenţei.
În al doilea rând dreptul european al concurenţei are drept scop să protejeze
consumatorii dar şi întreprinderile mici de acumulările mari de putere
economică, fie sub forma exercitării unei dominaţii de tip monopol de către o
singură întreprindere, fie prin intermediul acordurilor prin care întreprinderile
rivale îşi coordonează activitatea astfel încât să acţioneze ca o singură unitate.
Un al treilea obiectiv al dreptului european al concurenţei îl reprezintă acela de
a facilita crearea unei pieţe unice europene şi de a preveni periclitarea
acesteia prin activitatea întreprinderilor private. În acest sens, dreptul
european al concurenţei interzice tarifele, cotele şi alte astfel de măsuri care pot
împiedica atingerea acestui scop.
Eficienţa unor astfel de norme ale Uniunii ar fi, însă, subminată în cazul în care
întreprinderile private ar putea compartimenta piaţa Uniunii de-a lungul liniilor
naţionale, cum ar fi atunci când întreprinderile înţeleg să îşi rezerve între ele
controlul exclusiv al pieţelor naţionale corespunzătoare.
2.1.4. Destinatarii regulilor privind concurenţa

Dreptul european al concurenţei cuprinde regulile care se adresează în primul
rând întreprinderilor private şi publice.De asemenea, regulile privind
concurenţa comercială se adresează statelor membre nu doar pentru faptul că
statele însele pot să acţioneze pe piaţă în calitate de întreprinzători, dar şi
pentru faptul că statele membre trebuie să se asigure că aceste reguli sunt
respectate. Mai mult, anumite dispoziţii privind concurenţa vizează exclusiv
comportamentul statelor (spre exemplu, în cazulregulilor privind ajutoarele de
stat sau monopolurile publice).
Definirea termenului de „întreprindere”

Deoarece articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene nu se aplică decât atunci când conduita vizată este cea a
întreprinderilor, se impune precizarea sensului conceptului „întreprindere”
având în vedere reglementările acestor texte care nu conţin însă nicio definiţie
a acestuia.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului de Primă
Instanţă ne permite, însă, să concluzionăm că acest termen trebuie
interpretat în sens larg.
O definiţie a noţiunii de întreprindere în dreptul european concurenţial poate fi
extrasă din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza
Mannesman, din 13 iulie 1962, în care aceasta precizează faptul că
„oîntreprindere este constituită dintr-o organizaţie unitară de elemente personale, materiale
şi nemateriale, atribuite unui subiect de drept autonom şi urmărind, într-un mod durabil, un
scop economic determinat”.
Ulterior, Curtea de Justiţie şi-a reiterat poziţia sa, astfel încât definiţia
termenului de „întreprindere” a devenit, în prezent, clasică: „termenul
„întreprindere” acoperă orice entitate angajată într-o activitate
economică, indiferent de statutul său juridic şi de modul în care este
finanţată”.
În aceste condiţii, este evident că nu se poate vorbi despre o întreprindere fără a
se face referire la activitatea sa economică. Relaţia dintre cele două noţiuni este
foarte strânsă.
Obiectivele economice ale tratatelor conduc, în principiu, la aplicarea regulilor
concurenţiale tuturor activităţilor economice. Dacă se reţine criteriul scopului
lucrativ, declararea participării efective la schimburile economice pentru un
scop determinat este suficientă.Finalitatea economică care este prevăzută de
regulile concurenţiale europene necesită aprofundarea problemei. Natura
activităţii trebuie să fie mai mult decât o simplă „formulă” juridică.
Astfel, o activitate poate fi de natură economică, chiar dacă ea nu este efectiv
exercitată de organismul în cauză cu scop lucrativ, în situaţia în care activitatea
în cauză este susceptibilă să fie exercitată de către o întreprindere în scop
lucrativ, ea este considerată ca fiind de natură economică, iar organismul care o
exercită este considerat întreprindere (Fuerea, 2006, p. 202).
În accepţiunea dreptului european, o întreprindere poate fi o persoană
fizică sau o persoană juridică. Astfel, se consideră că termenul
„întreprindere”poate include societăţi comerciale, societăţi în nume colectiv,
asociaţii profesionale, profesii liberale, întreprinderi de stat şi cooperative.
În sfera conceptului de întreprindere nu pot fi cuprinse, însă, organismele care

urmăresc un obiectiv exclusiv social şi care nu desfăşoară o activitate
economică, cum ar fi organismele însărcinate cu administrarea sistemelor

legale de asigurări de sănătate şi asigurări pentru limita de vârstă.
De asemenea, nu pot fi calificate drept întreprinderi organismele care aparţin
întreprinderilor (unităţi economice, în special), dar care nu exercită nici o
activitate economică. Existenţa unei entităţi autonome nu este suficientă.
Astfel, este cazul organismelor sau al instituţiilor care îndeplinesc misiuni de
interes general, de ordin social, de exemplu, fără scop lucrativ. Tot astfel, este
cazul celor care exercită prerogative care aparţin, în esenţă, statelor şi care
participă la suveranitatea lor.
Cât priveşte întreprinderile deţinute de stat acestea pot fi calificate ca
întreprinderi atunci când operează în context comercial, acest lucru nefiind
valabil atunci când îşi exercită atribuţiile de drept public (Craig& Burca, 2009,
p. 1189). Există întreprinderi care, în exercitarea activităţilor economice, sunt
supuse unor constrângeri speciale. Este vorba de anumite servicii publice sau
de anumite activităţi de natură socială. Scopul acestor misiuni de interes
general nu face să dispară natura economică a activităţii care poate fi
exercitată. Articolul 86 permite atenuarea sau excluderea aplicării regulilor
Tratatului, dar nu pune în discuţie natura întreprinderii vizate.
În ceea ce priveşte autonomia economică, problema care se pune nu este atât
independenţa juridică sau structurală, cât, mai ales, independenţa economică.
În anumite condiţii, societăţile care sunt distincte din punct de vedere juridic
pot fi tratate ca fiind o singură unitate datorită legăturii economice strânse
dintre ele.
Problemele cele mai delicate se pun în legătură cu grupurile de societăţi. Astfel
se poate întâmpla în cazul acordurilor încheiate între o societate şi filiala sa.
Potrivit circumstanţelor şi în funcţie de gradul de autonomie al filialelor, se
poate considera că un grup este constituit dintr-o pluralitate de întreprinderi
sau, dimpotrivă, că el singur constituie o întreprindere unică. Aşa se întâmplă
atunci când filiala nu este decât o simplă repartizare a sarcinilor,situaţie în care
acordul încheiat va fi privit ca o alocare internă de funcţie sau rol în cadrul
unităţii economice.
Absenţa capacităţii de exerciţiu autonome - sau a unui „subiect de drept
autonom”, după cum se poate întâlni în hotărârea Mannesman - nu împiedică
existenţa unei întreprinderi. O societate în participaţiune poate foarte bine să fie
o întreprindere. La fel se poate întâmpla şi cu o filială sau sucursală. Mai multe
persoane fizice sau juridice pot avea împreună conduita unei întreprinderi pe
piaţă, fără a îmbrăca o formă juridică. O întreprindere poate, de asemenea, să
existe sub „cupola” mai multor persoane juridice succesive.
În hotărârea Hydrotherm, Curtea de Justiţie a considerat că:
„noţiunea de întreprindere, plasată în contextul dreptului concurenţial, trebuie să fie
înţeleasă ca desemnând o unitate economică din punctul de vedere al acordului în cauză
dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe
persoane fizice sau juridice” şi că ea există „atunci când una dintre părţile acordului este
constituită din societăţi care au un interes identic şi care sunt controlate de aceeaşi persoană
fizică, ea însăşi parte la acord”, deoarece „în aceste condiţii nu există nici o virtuală
concurenţă între persoanele care participă simultan, ca o singură parte, la acordul în cauză”.
Dependenţa unei filiale, atunci când ea este în întregime dependentă, are
consecinţe asupra imputabilităţii încălcării regulilor concurenţiale: atitudinea
anticoncurenţială exprimată la nivelul filialei poate angaja societatea-mamă.
În concluzie, este considerată întreprindere „orice entitate care exercită
oactivitate economică independent de statutul său juridic şi de modul său de
finanţare”.
Sarcina de lucru 2
Identifică care sunt destinatarii regulilor privind concurenţa şi defineşte-i
potrivit accepţiunii dreptului european.
2.2. Momente cheie în evoluţia dreptului european al concurenţei

Obiectivele şi priorităţile dreptului european al concurenţei nu au rămas statice
de-a lungul timpului. Cât priveşte etapele principale ale dezvoltării dreptului
european al concurenţei, acestea presupun apariţia şi consolidarea unui cadru
reglementar şi instituţional bazat pe raporturi între instituţii strânse.
Dreptul comunitar al concurenţei a cunoscut o evoluţie remarcabilă, evoluţie ce
a corespuns dezvoltării construcţiei europene (Gryfongel, 2008, p. 8).
Regulile din domeniul dreptului concurenţei sunt de natură diversă şi au variat
foarte mult în timp, principiile economiei de piaţă impunând menţinerea unei
vigilenţe constante în scopul dea permite mecanismelor pieţei să funcţioneze în
condiţii de normalitate.
Primele măsuri adoptate în acest domeniu la sfârşitul secolului al XIX-lea, au
fost determinate de înţelegerile din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor
şi de concentrări economice care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi
politic.În secolul al XX-lea, regulile în domeniul concurenţei au căutat să
asigure o balanţă între beneficiile economice generate de colaborarea dintre
firme şi riscurile politice şi economice pe care le implică.
Iniţial, prevederile dreptului antitrust au fost inserate în Tratatul privind crearea
Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului în consideraţia rolului lor în
procesul integrării pe piaţă.
Dispoziţiile articolelor 65-66 din Tratatul instituind CECO reglementau
practicile din domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice.
Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85 (81) şi 86 (82)
ale Tratatului de la Roma.

Astfel, în anul 1957, redactorii Tratatului de la Roma, au avut în vedere
fragilitatea economiei europene şi dimensiunea insuficientă a economiilor
naţionale, precum şi a întreprinderilor europene, ceea ce poate explica, în parte,
absenţa oricărei dispoziţii cu privire la controlul concentrărilor sau existenţa
unei singure sancţiuni cu privire la exploatarea abuzivă a poziţiei dominante.
La momentul lansării politicii în domeniul concurenţei, cu excepţia Germaniei,
toate celelalte state membre aveau reglementări în acest domeniu însă mult mai
puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CE. Ca urmare a acestei
eterogenităţi, statele membre au fost nevoite să facă eforturi în direcţia
adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare
prevederile din Tratatul CE, înainte de expirarea perioadei de trei ani,
prevăzută în Tratat.
În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul
acestor reguli procedurale, astfel încât în anul 1962 acestea au fost adoptate,
acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62(acesta
reprezintă primul regulament de punere în aplicare a articolelor 85 şi 86 din
Tratatul CE şi a fost abrogat prin Regulamentul nr. 1/2003 referitor la punerea
în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute de art. 81-82 din Tratatul CE,
publicat în JO L 1 din 4 ianuarie 2003. Textul acestuia a fost în cea mai mare
măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi exceptare, şi
presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităţilor naţionale).
A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea
manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional,
respectiv la nivelul Comisiei.
Astfel, politica în domeniul concurenţei a devenit „prima politică sectorială
autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în
direcţia realizării unei politici comune, nu doar coordonateîn comun.
În prima parte a anilor 60, politica în domeniul concurenţei era sinonimă cu
politica privind practicile restrictive (cartelurile), ajutoarele de stat şi
monopolurile fiind practic neglijate.
Atitudinea aceasta era în parte motivată de faptul că, până la mijlocul anilor 60,
obiectivul Comisiei a fost de a încuraja marile companii europene ca o
modalitate de a promova competitivitatea industriei europene. În această
perioadă construcţia instituţională a fost prioritară, în acest sens fiind creat în
cadrul Comisiei Directoratul General IV (DG IV). Cu toate acestea, în anul
1966,Comisia dă publicităţii un „Memorandum privind problematica
concentrărilor în cadrul pieţei comune”, document care marchează un punct
de cotitură în atitudinea acestei instituţii.
Următoarea etapă în evoluţia dreptului european al concurenţei, reprezentată de
perioada cuprinsă între anii 1973–1981, a fost una în care factorii externi au
fost cei care şi-au pus în mod determinant amprenta asupra dreptului
concurenţei. Recesiunea economică, determinată de criza petrolului
manifestată în anii 1973-1974, a generat nevoia unor politici mult mai reactive
din partea Comunităţii.

Problemele care s-au aflat în centrul preocupărilor politicii în domeniul
concurenţei în anii ’80 au fost ajutoarele de stat şi fuziunile.
În ceea ce priveşte ajutoarele de stat, intervenţiile au vizat nu introducerea unor
noi reglementări (menţiunile Tratatului fiind din acest punct de vedere
suficiente), ci a unor noi instrumente, necesare pentru punerea în aplicare a
prevederilor existente. Înainte de anul 1985, implicarea redusă a Comisiei în
acest domeniu îl transformase într-unul ca şi inexistent. În anul 1985, DG IV a
trecut la o revizuire a metodologiei privind acordarea ajutoarelor de stat;
primul set de rezultate a acoperit perioada 1981-1986 şi a servit ca punct de
plecare pentru viitoarele analize periodice ale acestui domeniu.
La finele anului 1989 a fost adoptat primul Regulament privind controlul
concentrărilor, Regulamentul Consiliului nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989
care în prezent nu mai este în vigoare.
Perioada cuprinsă între sfârşitul anilor 80 şi 90, reprezintă trecerea către
o „nouă” politică în domeniul concurenţei, care va deveni mult mai
transparentă şi cu o mai mare viteză decizională, reuşind să construiască un
nou echilibru între abordarea neo-liberală şi cea intervenţionistă.
Deşi sistemul a fost elaborat iniţial pentru promovarea integrării pe piaţă,
observăm că politica în domeniul concurenţei a integrat treptat noi obiective în
interpretarea regulilor de concurenţă, ceea ce permite astăzi o simbioză a
obiectivelor până acum distincte, dacă nu chiar opuse. Astfel, se poate
menţiona protecţia şi interesele consumatorilor, progresul tehnic, protecţia
mediului sau promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Acestora li se adaugă
creşterea durabilă a nivelului de ocupare a forţei de muncă şi un grad ridicat al
protecţiei sociale.
Sarcina de lucru 3
Prezintă, pe scurt, principalele etape din evoluţia dreptului european al
concurenţei.
1.3. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul concurenţei

1.3.1. Comisia
Principala instituţie UE responsabilă de modul în care este implementată
politica în domeniul concurenţei este Comisia.
În materie de concurenţă funcţionează Direcţia Generală de
Concurenţăcondusă de un Director General al Concurenţei – Alexander
Italianer - şi, nu în ultimul rând, de către un Comisar pe probleme de
concurenţă – Joaquin Almunia.Comisia joacă un rol esenţial în politica din
domeniul concurenţei pentru a se asigura că toţi operatorii economici îşi
desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial sănătos. Comisia poate
interzice fuziunile între companii în cazul în care consideră că acestea vor avea
ca rezultat o concurenţă neloială. Comisiei îi revine şi obligaţia de a se asigura
că statele membre UE nu denaturează concurenţa prin subvenţii excesive
acordate activităţilor lor industriale.
În cazul în care constată că un stat membru UE a încălcat oricare dintre
obligaţiile care îi revin în temeiul Tratatelor, Comisia demarează un proces
denumit „procedura privind încălcarea dreptului UE” (art. 258 TFUE).
În prima etapă se trimite guvernului o scrisoare oficială, prin care Comisia îl
informează cu privire la încălcarea legislaţiei UE, menţionând motivele pentru
care consideră că legislaţia UE este încălcată şi stabilind un termen pentru
transmiterea unei explicaţii detaliate.
În cazul în care statul membru nu prezintă o explicaţie satisfăcătoare sau nu
remediază situaţia, Comisia va trimite o altă scrisoare prin care confirmă
încălcarea legislaţiei UE în statul respectiv şi stabileşte un termen pentru
remedierea situaţiei. Dacă statul membru nu ia măsuri pentru remedierea
situaţiei, Comisia transmite cazul Curţii de Justiţie în vederea adoptării unei
decizii. Sentinţele Curţii sunt obligatorii pentru statele membre şi instituţiile
UE. Dacă statele membre nu respectă o sentinţă, Curtea poate impune sancţiuni
financiare.
Comisia poate fi sesizată într-o problemă privind concurenţa fie prin
notificare, fie ca urmare a unei plângeri înaintate de o firmă sau un stat, fie
poate acţiona din proprie iniţiativă („ex officio”) pentru a investiga anumite
situaţii specifice sau chiar un întreg sector economic.
Comisia poate penaliza orice încălcări ale regulilor privind concurenţa,
penalizările putând reprezenta până la 10% din veniturile companiei
incriminate.
Alături de Directoratul General al Concurenţei, Comisarul are drept scop
promovarea unui mediu liber şi echitabil pentru întreprinderile europene,
definirea regulilor generale ale Uniunii pentru garantarea unei concurenţe reale
şi echitabile, precum şi aplicarea riguroasă a legislaţiei UE. De asemenea, au ca
obiectiv prevenirea şi sancţionarea oricăror încălcări referitoare la împărţirea
pieţelor sau fixarea preţurilor, la operaţiunile care restrâng concurenţa prin
operaţiunile de fuzionare şi preluare a unei alte întreprinderi faţă de alţi
concurenţi, precum şi monitorizarea investirii banilor contribuabililor, atunci
când autorităţile acordă subvenţii întreprinderilor.
Misiunea Directoratului General al Concurenţei este să vegheze la aplicarea
regulilor concurenţei înscrise în tratatele UE, pentru ca această concurenţă să
nu fie denaturată şi pentru ca pieţele să funcţioneze cât mai eficient posibil.
Principalele instrumente disponibile pentru îndeplinirea misiunii se referă la
aplicarea regulilor concurenţei cu privire la practicile antitrust, fuziuni,
infracţiuni şi controlul ajutoarelor de stat, realizarea de anchete sectoriale şi
acţiuni de monitorizare a pieţei, dezvoltarea politicii de concurenţă, apărarea
concurenţei şi cooperarea internaţională.
Referitor la aplicarea regulilor concurenţiale, acestea au efect pozitiv asupra
consumatorilor, deoarece concurenţa eficientă contribuie la lărgirea spectrului
de produse şi servicii, preţuri mai mici pentru o calitate mai bună. În anumite
cazuri, această autoritate este competentă împreună cu jurisdicţia autorităţilor
de concurenţă ale statelor membre.Controlul fuziunilor şi subvenţiilor acordate
de către stat aparţine exclusiv Comisiei Europene. Pentru a exercita un control
asupra fuziunilor pe scară largă, ţările membre au considerat că este necesară
crearea unui birou unic de control.
Strategia de aplicare a regulilor concurenţei este constituită în jurul a patru
principii de bază:
- prioritatea acţiunilor de aplicare a regulilor concurenţei;
- o abordare economică a evaluării cazurilor;
- remedii eficiente şi împiedicarea săvârşirii infracţiunilor;
- cooperarea între instituţiile din cadrul Uniunii, cât şi prin intermediul
Reţelei Europene de Concurenţă, cât şi la nivel internaţional.
1.3.2. Curtea Europeană de Justiţie

Deciziile Comisiei pot fi revizuite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
care este îndreptăţită să acţioneze atât în cazul unor solicitări făcute de
instanţele naţionale, cât şi în cazul unor acţiuni iniţiate împotriva Comisiei în
faţa Tribunalului de Primă Instanţă (TPI).Instanţele naţionale sunt abilitate să
decidă dacă un acord respectă sau nu legislaţia europeană în domeniul
concurenţei.Întreprinderile şi consumatorii pot solicita daune dacă au fost
victimele unui comportament ilegal care limitează concurenţa.
1.3.3. Parlamentul European

Rolul Parlamentului Europeanîn cadrul politicii în domeniul concurenţei se
reduce la a evalua acţiunile Comisiei printr-un raport anual şi, de asemenea, de
a face observaţii privind evoluţiile importante din acest domeniu.
1.3.4. Autorităţile naţionale

În afara Comisiei, în cadrul politicii în domeniul concurenţei acţionează şi
autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest domeniu.
În toate statele membre ale UE există autorităţi naţionale competente să aplice
legislaţia europeană în domeniul concurenţei.
Aceste organisme sunt abilitate să sisteze acordurile şi practicile care
denaturează concurenţa şi să oblige întreprinderile care încalcă legislaţia UE în
domeniul concurenţei la plata unor amenzi.
Între aceste autorităţi şi Comisia Europeană au loc schimburi de informaţii
privind punerea în aplicarea a legislaţiei în domeniul concurenţei prin
intermediul Reţelei europene de concurenţă.Această reţea permite identificarea
autorităţilor competente să se ocupe de o anumită problemă şi a celor care pot
furniza asistenţă.Cooperarea dintre Comisie şi autorităţile naţionale este
reglementată de capitolul IV alRegulamentului nr. 1/2003, statuându-se că
regulile comunitare de concurenţă sunt aplicate de acestea „..în strânsă
cooperare”.
În viziunea Regulamentului nr. 1/2003, raporturile dintre Comisie şi autorităţile
naţionale nu mai sunt guvernate doar de principiul „bunei-credinţe
comunitare”, iar cooperarea dintre acestea devine o obligaţie.
Structura autorităţilor naţionale de concurenţă diferă de la un stat membru la
altul. În unele state membre un singur organism investighează cauzele şi adoptă

toate tipurile de decizii. În alte state membre, rolurile sunt împărţite între două
organisme, unul care răspunde de investigarea cauzei şi altul, adesea un
colegiu, care răspunde de adoptarea deciziilor. În alte state membre, deciziile
de interzicere şi/sau de aplicare a amenzilor nu pot fi adoptate decât de o
instanţă, în acest caz o altă autoritate de concurenţă acţionează în calitate de
procuror prin aducerea cauzei în faţa instanţei de judecată.
Articolul 35 din Regulamentul nr. 1/2003 permite statelor membre să aleagă
organismul sau organismele care să fie desemnate ca autorităţi naţionale de
concurenţă şi să le stabilească atribuţiile.
Consiliul Concurenţei - autoritate naţională în domeniul concurenţei

În România, autoritatea naţională de competenţă este reprezentată de Consiliul
Concurenţei. Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea concurenţei nr.
21/1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88/30 aprilie
1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.742/16 august
2005, modificată în mai multe rânduri, cea mai recentă modificare fiind cea
adusă de OUG nr. 75/2010, act normativ publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 459/6 iulie 2010).
În conformitate cu prevederile Legii concurenţei, Consiliul Concurenţei are
drept scopprotejarea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui mediu
concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/2010 pentru modificarea şi completarea Legii
Concurenţei, îmbunătăţeşte cadrul procedural existent, adaptând normele şi
procedurile naţionale cu prevederile UE în domeniul concurenţei. Astfel,
Consiliul Concurenţei va putea interveni mai prompt şi mai concret atunci cînd
are semnale din piaţă privind posibile practici anticoncurenţiale.
Rolul Consiliului Concurenţei în calitate de autoritate administrativă autonomă
are două dimensiuni: una corectivă privind restabilirea şi menţinerea unui
mediu competitiv normal, iar cealaltă, dimensiunea preventivă de
monitorizare a pieţelor şi supravegherea actorilor pe aceste pieţe.
Consiliul Concurenţeieste un organ colegial format din 7 membri. Conform art.
18 alin. (1) din Legea concurenţei:
„Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri, după cum
urmează: un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi patru consilieri de concurenţă.
Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele
României, la propunerea Guvernului”. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că: „Durata
mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi
reînvestiţi cel mult încă o data. La numirea primului Plen al Consiliului Concurenţei, după
intrarea în vigoare a prezentei legi, un vicepreşedinte şi 2 consilieri de concurenţă vor avea
un mandat de 2 ani şi jumătate, stabilit prin decretul de numire în funcţie.”
Aceştia, respectiv preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă
trebuie sa aibă o independenţă reală şi să se bucure de o înaltă reputaţie
profesională şi probitate civică. Pentru a fi numit membru al Consiliului
Concurenţei se cer studii superioare, înaltă competenţă profesională, o bună
reputaţie şi vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile: economic,
comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic (art. 18 alin. (3) din Legea

concurenţei).
Potrivit art. 18 alin. (5) din Legea concurenţei, calitatea de membru al
Consiliului Concurenţeieste incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi
profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă sau prin persoane
interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau
cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice
din învăţământul superior. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri, nici de
părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea concurenţei, Consiliul
Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în
comisii, cu majoritatea voturilor membrilor. Fiecare comisie este formată din 2
consilieri de concurenţă în componenţa stabilită de preşedintele Consiliului
Concurenţei, pentru fiecare caz în parte, şi este condusă de către un
vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei. Preşedintele Consiliului Concurenţei
ordonă efectuarea de investigaţii şi desemnează raportorul pentru fiecare
investigaţie (art. 21 alin. (3) din Legea nr. 21/1996).
Potrivit art. 26 din Legea concurenţei, aşa cum a fost modificat prin OUG nr.
75/2010, Consiliul Concurenţei efectuează fie din oficiu, fie pe baza
plângerilor, sesizărilor sau notificărilor transmise de persoane fizice sau
juridice Consiliului, investigaţiile privind practicile anticoncurenţiale şi
concentrările economice ilegale.
În vederea realizării eficiente a investigaţiilor, inspectorii de concurenţă pot
solicita, în scris şi la sediul agenţilor economici vizaţi, informaţiile şi
documentele necesare soluţionării legale şi temeinice a cauzelor ivite.
De asemenea, Consiliul Concurenţei efectuează, din proprie iniţiativă, şi
investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei, investigaţii care nu trebuie să
îndeplinească procedurile specifice, deoarece obiect al investigaţiei este
prospectarea pieţei, iar nu descoperirea şi sancţionarea practicilor
anticoncurenţiale.
Finalizarea investigaţiilor se realizează prin emiterea unor decizii, care pot fi
fie de constatare a încălcării legii şi de aplicate a sancţiunilor legale impuse, fie
de închidere a investigaţiei, dacă din documentele şi informaţiile existente la
dosar, nu reiese că legea a fost încălcată de persoanele faţă de care s-a efectuat
investigaţia.
În urma declanşării unei investigaţii, atunci când are dovezi pertinente şi
consideră necesar sau la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de agenţi
economici, confirmă că nu există temei pentru intervenţia saîn privinţa
practicilor anticoncurenţiale.De asemenea, Consiliul emite decizii prin care
acordă exceptarea individuală a agenţilor economici care dovedesc că
îndeplinesc cerinţele legislaţiei pentru a beneficia de aceasta şi deciziile
referitoare la operaţiunile de concentrare economică.Ia decizii în ceea ce
priveşte retragerea beneficiului exceptării de la prevederile art. 5 alin. (1),
stabilit de Consiliului Concurenţei pentru unele categorii de înţelegeri, decizii
luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, atunci când
constată că acestea nu mai îndeplinesc exceptările pe categorii.
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine,ia
deciziişi formulează avize, face recomandărişi elaborează rapoarteîn aplicarea
prevederilor legislaţiei în materie (art. 27 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, aşa
cum a fost modificat prin OUG nr. 75/2010).
Regulamentelesunt adoptate în special în domenii ce privesc organizarea,
funcţionarea şi procedura; concentrările economice; practicile
anticoncurenţiale; constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta
lege; tarifele pentru notificări, de acces la documentaţie şi eliberare de copii
sau extrase; inspectorii de concurenţă; regimul disciplinar al personalului (art.
27 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 modificată).
Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni,în conformitate cu art. 27 alin. (3) lit.
a) - f) din Legea concurenţei, aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 75/2010,
care vizează: analiza concentrărilor economice; analiza practicilor
anticoncurenţiale; măsurile interimare şi angajamentele;calcularea cifrei de
afaceri prevăzute de prezenta lege;definirea pieţei relevante în scopul stabilirii
părţii substanţiale de piaţă; plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege
şi prin regulamente.
Proiectele de regulamente şi instrucţiuni, cât şi modificările acestora, pentru a
fi adoptate în Plenul Consiliului Concurenţei, vor necesita în prealabil avizul
Consiliului Legislativ, urmând a fi puse în aplicare prin ordin al preşedintelui
Consiliului Concurenţei.Ordineleemise de Consiliul Concurenţei sunt cele prin
care se pune în aplicare, suspendă sau abrogă reglementările adoptate în plen,
dispune efectuarea de investigaţii, ordonă inspecţii, ia măsuri privind gestiunea
internă şi personalul din subordine, precum şi orice alte măsuri necesare
îndeplinirii strategiei şi misiunii autorităţii de concurenţă (art. 27 alin. (4) din
Legea nr. 21/1996 modificată).
Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (5) din Legea concurenţei modificată,
deciziilecare se iau de Consiliul Concurenţei sunt acte administrative
unilaterale cu caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor
prezentei legi şi se aplică sancţiunile corespunzătoare, se dispun măsurile
necesare restabilirii mediului concurenţial, se acordă accesul la informaţii
confidenţiale, se soluţionează plângerile formulate în baza dispoziţiilor
prezentei legi, precum şi cererile şi notificările privind concentrările
economice.
Consiliului Concurenţei îi revine şi sarcina sesizării Guvernului cu privire la
existenţa unor situaţii de monopol, în acest sens propunând măsuri eficiente
pentru deschiderea pieţelor efectuate în acest mod. Această atribuţie este legată
de emiterea avizelor conforme în Cazul proiectelor de acte normative cu
impact anticoncurenţial.

Consiliul Concurenţei poate recomanda administraţiei publice centrale -
Guvernului - şi organelor administraţiei publice locale adoptarea unor măsuri,
care să asigure dezvoltarea pieţei şi stimularea concurenţei şi poate propune
Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea unor măsuri
disciplinare faţă de personalul din subordinea acestora care se fac vinovate de
încălcarea legislaţiei concurenţei şi nu numai. Realizarea de studii, rapoarte,
informări către consumatori reprezintă o altă atribuţie a autorităţii naţionale de
concurenţă, Comisia Europeană considerând că acesta contribuie la
disciplinarea agenţilor economici şi consumatorilor.Consiliul Concurenţei
reprezintă România în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de
profil şi cooperează cu autorităţile de concurenţă care acţionează la nivelul UE
dar şi în afara acestui spaţiu.
Sarcina de lucru 4
Arată care sunt principalele instituţii responsabile la nivelul UE de modul
în care este implementată politica dreptului concurenţei. Prezintă două
dintre aceste instituţii.
Rezumat
Dreptul european al concurenţei cuprinde, în primul rând, regulile care se
adresează întreprinderilor, respectiv interzicerea înţelegerilor, interzicerea
abuzului de poziţie dominantă, controlul prealabil al operaţiunilor de
concentrare şi, în al doilea rând, regulile referitoare la comportamentele
statelor membre sau ale autorităţilor publice, respectiv regulile care se
adresează întreprinderilor publice şi regulile care privesc ajutoarele de stat.
Obiectivele dreptului european al concurenţei vizează, pe de o parte,
intensificarea eficienţei, în sensul creşterii bunăstării consumatorului şi al
realizării unei distribuţii optime a resurselor, pe de altă parte, protecţia
consumatorilor dar şi întreprinderile mici de acumulările mari de putere
economică, fie sub forma exercitării unei dominaţii de tip monopol de către o
singură întreprindere, fie prin intermediul acordurilor prin care întreprinderile
rivale îşi coordonează activitatea astfel încât să acţioneze ca o singură unitate
şi, nu în ultimul rând, crearea unei pieţe unice europene şi prevenirea
periclitării acesteia prin activitatea întreprinderilor private. Principalele
instituţii europene care au atribuţii cu privire la politica în domeniul
concurenţei sunt: Comisia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi
Parlamentul European. În toate statele membre ale UE există autorităţi
naţionale competente să aplice legislaţia europeană în domeniul concurenţei.
În România, autoritatea naţională de competenţă este reprezentată de
Consiliul Concurenţei.

Teste de autoevaluare
1. Dreptul european al concurenţei cuprinde:

a) doar reguli care vizează comportamentele statelor membre;
b) şi reguli care privesc ajutoarele de stat;
c) legislaţia primară şi secundară, cu excepţia regulilor care privesc
ajutoarele de stat
2. În accepţiunea dreptului european, o întreprindere:

a) poate fi doar o persoană juridică;
b) poate fi doar o persoană fizică;
c) poate fi atât o persoană juridică, cât şi o persoană fizică.
3. În ceea ce priveşte activitatea Comisiei în politica în domeniul concurenţei,

aceasta:
a) poate acţiona numai dacă este sesizată prin notificare;
b) poate acţiona ca urmare a unei plângeri sau din oficiu;
c) nu are competenţe în acest domeniu, fiind organul cu rol executiv al
Uniunii Europene.
4. Parlamentul European:
a) nu este investit cu competenţe în domeniul concurenţei;
b) poate acţiona în domeniul concurenţei doar în urma aprobării emisă de
Curtea de Justiţie Europeană;
c) în cadrul politicii în domeniul concurenţei evaluează acţiunile
Comisiei printr-un raport anual;
5. În prezent, cooperarea dintre Comisie şi autorităţile naţionale în domeniul

politicii concurenţei:
a) este facultativă;
b) nu există;
c) este obligatorie.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1 b; 2 c; 3 b; 4 c; 5 c
Lucrare de verificare
1. Precizează izvoarele dreptului comunitar al concurenţei.
2. Realizează un eseu în care să identificişi să descrii obiectivele dreptului
european al concurenţei utilizând materialul bibliografic indicat la sfârşitul
cursului.

UNITATEA 2. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Abuzul de poziţie dominantă.
Controlul concentrărilor. Spețe din jurisprudența CJUE
2.1. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Spețe din 57

jurisprudența CJUE
2.2. Abuzul de poziţie dominantă. Spețe din jurisprudența 67
CJUE
2.3. Controlul concentrărilor 77
Rezumat 83
 să stabileşti sensul noţiunilor de acord, decizie şi practici concertate;

 să explici efectele asupra pieţei pe care le generează acordurile,
practicile concertate şi înţelegerile între întreprinderi;
 să argumentezi interdicţia abuzului de poziţie dominantă;
 să prezinţi situaţii în care Comunitatea Europeană a interzis existenţa
anumitor carteluri.

2. 1. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Spețe din jurisprudența
CJUE
2.1.1. Acorduri
Articolul 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul
85 TCE) constituie principalul instrument pentru a controla comportamentul
anticoncurenţial al cartelurilor, sens în care dispune:
„(1) Sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice
decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot aduce atingere
comerţului dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea
sau denaturarea concurenţei pe piaţa comună şi, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii
de tranzacţionare;
(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
(d) aplică în raporturile cu partenerii comerciali condiţii inegale la prestaţii echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.
(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:
- oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
- oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
- oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate
care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut şi care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective;
(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte
semnificativă a produselor în cauză.”.
Noţiunile de acord, decizie şi practici concertate pot desemna acelaşi tip de
comportament al întreprinderilor pe piaţă. Un acord poate fi şi o decizie,
iar o înţelegere informală poate fi o practică concertată. Raţiunea existenţei
acestei serii de termeni este aceea că dacă regulile concurenţei ar funcţiona
numai când se încheie un acord expres, oficial, atunci acestea ar avea o utilitate
practică redusă, din moment ce întreprinderile vor încerca să îşi atingă
scopurile anticoncurenţiale prin mijloace mai puţin oficiale.
Acordul presupune adoptarea de către întreprinderile implicate a unui
comportament de încălcare sau ocolire a regulilor pieţei interne şi ale con-
curenţei. Poate fi consemnat în scris, oral, acceptat tacit, în afara unei înţelegeri
exprese etc.
Astfel, noţiunea de acorduri nu este limitată numai la contractele încheiate în
forma prevăzută de lege. Conform Curţii Europene de Justiţie „lista de la art.
81 alin. (1) se aplică tuturor înţelegerilor între întreprinderi, oricare ar fi forma
acestora” (Ştefan & Andreşan-Grigoriu, 2007, p. 518).
În cauza Cartelul chininei Curtea a declarat că şi înţelegerile nescrise de tipul
gentleman’s agreement sunt interzise. Prezentarea cauzei se impune, întrucât
constituie un exemplu relevant al modului în care Curtea Europeana de Justiţie
a abordat termenul „acorduri” (Craig & Burca, 2009, pp. 1190 – 1192).
Cauza Cartelul chininei

O serie de societăţi s-a înţeles să fixeze preţurile şi să împartă piaţa chininei.
Acestea au încheiat în acest sens un acord care afecta comerţul cu statele
nemembre (un acord la export). Ele au făcut, de asemenea, ceea ce este
cunoscut sub numele de gentlemen’s agreement, care a extins acordul la
vânzările din cadrul pieţei comune.
Curtea a reţinut următoarele:
„107. Reclamanta susţine că, spre deosebire de acordul la export, gentlemen’s agreement nu
ar constitui un acord în sensul articolului 85 alin. (1) şi, în orice caz, ar fi încetat definitiv să
existe la sfârşitul lui octombrie 1962.
108. Conduita părţilor participante la acordul de export nu ar permite concluzia că acestea ar
fi continuat să aplice restricţiile asupra concurenţei prevăzute iniţial de gentlemen’s
agreement.
109. Concluziile contrare la care ajunge decizia atacată ar fi viciate deoarece se bazează pe
constatări inexacte.
110. Gentlemen’s agreement a cărui existenţă până la sfârşitul lunii octombrie 1962 este
recunoscută de reclamantă, avea ca obiect restrângerea concurenţei în cadrul pieţei comune.
111. Părţile acordului la export se declaraseră, în mod reciproc, dispuse să respecte
gentlemen’s agreement şi recunosc că s-au conformat acestuia până la sfârşitul lunii
octombrie 1962.
112. Acest document constituia astfel, expresia fidelă a voinţei comune a membrilor
acordului cu privire la comportamentul acestora în cadrul pieţei comune.
113. În afară de aceasta, acordul conţinea o clauză conform căreia încălcarea lui gentlemen’s
agreement constituie ipso facto o încălcare a acordului la export.
114. În aceste condiţii, trebuie să ţinem cont de această legătură pentru a califica gentlemen’s
agreement din perspectiva actelor interzise de art. 85 alin. (1).
115. Pârâta îşi întemeiază opinia cu privire la continuarea, până în februarie 1965, a
gentlemen’s agreement, pe documente şi declaraţii care emană de la părţile acordului al căror
conţinut neclar şi chiar contradictoriu nu permite să se determine dacă aceste întreprinderi
înţeleseseră să înceteze gentlemen’s agreement cu ocazia întâlnirii lor din 29 octombrie 1962.
116. Trebuie deci să examinăm comportamentul în cadrul pieţei comune după 29 octombrie
1962, din perspectiva celor patru puncte legate de partajarea pieţelor naţionale, fixarea
preţurilor comune, stabilirea cotelor de vânzări şi interzicerea fabricării chinidinei sintetice.
117. Gentlemen’s agreement garanta protecţia fiecărei pieţe naţionale în favoarea

producătorilor din diferitele state membre.
118. După octombrie 1962, când au avut loc livrări importante pe una din aceste pieţe din
partea producătorilor externi, cum s-a întâmplat în cazul vânzărilor de chinină şi chinidină din
Franţa, aceştia s-au aliniat în mod substanţial la preţurile de pe piaţa internă din Franţa, mai
ridicate decât preţul de export către ţările terţe.
119. Nu rezultă să fi avut loc modificări ale volumului nesemnificativ de schimburi
comerciale între celelalte state membre vizate la clauza de protecţie naţională, în ciuda
diferenţelor importante de preţuri practicate în fiecare dintre aceste state.
120. Divergenţele dintre legislaţiile interne ale acestor state nu sunt de ajuns pentru a explica
aceste diferenţe de preţ, nici absenţa substanţială a schimburilor comerciale.
121. Obstacolele care ar putea rezulta din diferenţele existente între legislaţiile naţionale care
reglementează produsele farmaceutice de marcă, în ceea ce priveşte schimburile comerciale
de chinină şi de chinidină nu ar putea fi invocate în mod util pentru a explica aceste fapt.
122. Corespondenţa purtată în perioada octombrie-noiembrie 1963 între părţile acordului la
export, pe tema protecţiei pieţelor naţionale, nu a făcut altceva decât să confirme voinţa
acestor întreprinderi de a menţine neschimbată această stare de fapt.
123. Această voinţă a primit o confirmare ulterioară din partea Nedchem, cu ocazia reunirii
întreprinderilor în cauza de la Bruxelles, din 14 martie 1964.
124. Din aceste împrejurări rezultă că, în ceea ce priveşte restrângerea concurenţei decurgând
din protecţia pieţelor naţionale ale producătorilor, aceştia au continuat, după reuniunea din 29
octombrie 1962, să se conformeze cu gentlemen’s agreement din 1960 şi au confirmat voinţa
lor comună în acest sens”.
Cauza prezentată reprezintă un bun exemplu de sancţionare a unor tipuri mai
puţin oficiale de acorduri pe baza art. 81. Comisia, Tribunalul de Primă
Instanţă şi Curtea Europeană de Justiţie au continuat să adopte un punct de
vedere extensiv cu privire la sensul termenului „acordul”.
Astfel, în cauza Polypropylene, Comisia a constatat existenţa unui singur acord
între societăţile din industria petrochimică, care continuase de-a lungul mai
multor ani.
Investigaţia Comisiei s-a concentrat asupra unui cartel implicând 15
întreprinderi. Acordul a luat forma unei înţelegeri orale, fără forţă juridică
obligatorie şi fără aplicare de sancţiuni în caz de încălcare. Identificarea unui
singur acord general a facilitat constatarea vinovăţiei celor cincisprezece
societăţi implicate, în ciuda faptului că nu toate societăţile luaseră parte la toate
aspectele cartelului. TPI a susţinut Comisia în această privinţă, reţinând că
tiparul de conduită al societăţilor urmărea un singur obiectiv economic,
respectiv denaturarea pieţei în cauză.
Tribunalul de Primă Instanţă a reţinut că pentru a exista un acord în sensul art.
81, este suficient ca întreprinderile în cauză să îşi fi exprimat intenţia comună
de a se comporta în cadrul pieţei într-un anumit fel.
Astfel se întâmpla în cazul în care existau intenţii comune ale întreprinderilor
de a realiza niveluri ale preţurilor sau ale volumului de vânzări. Comisia
trebuia să demonstreze doar că o întreprindere participase la întruniri cu ocazia
cărora s-a încheiat un acord anticoncurenţial, fără a se opune acestuia. În cazul
în care o întreprindere participase alături de altele la elaborarea unui acord,
această întreprindere nu putea susţine că, datorită dimensiunii sale limitate, nu
ar fi putut produce un efect restrictiv asupra concurenţei.

Un acord necesită intersectarea voinţelor a cel puţin două părţi, spre deosebire
de măsurile unilaterale, deşi forma exactă în care se manifestă nu prezintă
importanţă, cu condiţia ca aceasta să constituie expresia fidelă a intenţiilor
părţilor. Prin urmare, măsurile unilaterale nu sunt de ajuns, dar un acord poate
fi dedus din comportament. Cu toate acestea, pentru ca un acord să se bazeze
pe acceptare tacită este necesar ca manifestarea voinţei uneia dintre părţile
contractante, de a realiza un obiectiv anticoncurenţial, să constituie o invitaţie
pentru cealaltă parte, expresă sau tacită, de a îndeplini împreună acele
obiective (Craig & Burca, 2009, pp. 1192 – 1193).
Celălalt mod în care Comisia şi TPI au atacat problemele care decurg din
cartelurile complexe, ce se întind pe mai mulţi ani, cu numeroşi participanţi,
constă în a formula acuzaţia în termeni de „acord şi/sau practică concertată”.
TPI a arătat că, în cazul în care existau încălcări complexe de-a lungul mai
multor ani, implicând mai multe părţi, nu se putea aştepta din partea Comisiei
o calificare exactă a încălcărilor pentru fiecare întreprindere şi la oricare
moment determinat. Calificarea duală desemna un ansamblu complex, în
cadrul căruia unele elemente de fapt ţineau de un acord, altele de o practică
concertată. Această calificare nu însemna că trebuia să fie demonstrată
existenţa unui acord şi a unei practici concertate pe întreaga perioadă a
cartelului.
Curtea Europeană de Justiţie a confirmat abordarea precedentă în cauza ANIC,
abordare care, în mod cert, este corectă având în vedere faptul că orice altă
interpretare ar fi permis părţilor la aceste acorduri să evite răspunderea prin
crearea unor bariere de probă imposibil de depăşit. Interdicţiile la care face
trimitere art. 81 se aplică atât acordurilor orizontale, cât şi celor verticale.
Sarcina de lucru 1
Argumentează următorul enunţ: „Un acord poate fi şi o decizie, iar o
înţelegere informală poate fi o practică concertată”.
Acordurile orizontale
Articolul 101 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(ex-articolul 81 alin. (1) TCE) se aplică acordurilor de cooperare orizontală
care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenţei.
Acordul orizontal reprezintă o înţelegere între concurenţi actuali sau potenţiali
– adică între întreprinderi care se găsesc pe acelaşi nivel al lanţului de
producţie sau de distribuţie – referitoare, de exemplu, la cercetare şi
dezvoltare, la producţie, cumpărări sau comercializare.
Aceste tipuri de acorduri pot sa restrângă concurenţa, în special atunci când

prevăd fixarea preţurilor sau împărţirea pieţelor sau când puterea de piaţă
decurgând din această cooperare orizontală produce efecte negative asupra
preţurilor, producţiei, inovaţiei sau diversităţii şi calităţii produselor. De altfel,
o cooperare orizontală poate fi un mijloc de partajare a riscurilor, de realizare
de economii la costuri, de folosire în comun a unui know-how şi de lansare de
inovaţii pe piaţă, mai rapid. Pentru IMM-uri, în special, cooperarea este un
important mijloc de adaptare la evoluţia pieţelor.
Se prezumă că aceste acorduri produc efecte negative asupra pieţei. Prin
urmare, nu este necesară analizarea efectelor lor reale asupra concurenţei şi
asupra pieţei pentru a stabili dacă intra sub incidenţa art. 101 alin. (1) din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Cu toate acestea, numeroase
alte acorduri de cooperare orizontală nu au ca obiect o restrângere a
concurenţei. Prin urmare, este necesară o analiză a efectelor fiecărui acord.
Pentru aceasta analiză nu este suficient ca acordul să limiteze concurenţa între
părţi. Este necesar, de asemenea, ca acordul să poată aduce atingere
concurenţei pe piaţă în asemenea măsura, încât să fie aşteptate efecte negative
pe piaţa în ceea ce priveşte preţurile, producţia, inovaţia sau diversitatea, ori
calitatea bunurilor şi a serviciilor.
Depinde de contextul economic dacă acordul poate cauza asemenea efecte
negative pe piaţă, ţinându-se seama atât de natura acordului, cât şi de puterea
de piaţă cumulată a părţilor care determină, împreună cu alţi factori structurali,
capacitatea cooperării de a aduce atingere întregii concurenţe într-o măsură atât
de semnificativă.
Cartelul Polypropylene constituie un bun exemplu al modului în care operează
un acord la nivel orizontal, cum poate fi acesta deconspirat şi mijloacele de
probă necesare. Mai multe întreprinderi (15) au fost investigate de Comisie
pentru ca au conspirat pentru restricţionarea pieţei în cazul pieţei maselor
plastice din polipropilenă.
Din 1977, au avut loc mai multe întâlniri ale managerilor întreprinderilor,
denumiţi ,,şefii” şi ale personalului tehnic, denumit ,,experţii”. Fiecare dintre
grupuri se întâlnea la nivel comunitar de două ori pe lună, iar la nivel naţional,
ocazional.
„Iniţiative” privind discutarea „preţurilor ţintă” pentru lunile viitoare au fost
stabilite datorită surplusului de producţie de pe piaţă, ce determinase scăderea
preţurilor. Au fost discutate cote de producţie, denumite ,,aspiraţii”, pentru a
creşte preţurile.
Un sistem al ,,liderului de cont” a fost introdus, prin care cumpărătorii cheie ai
produsului erau desemnaţi în portofoliul unui coordonator, ce se asigura că
preţurile erau în creştere sau nu scădeau. Sediile a zece întreprinderi au fost
supuse inspecţiilor Comisiei, de unde au fost ridicate documente cu inscripţia
„personal – a nu se copia”, memorandumuri interne şi documentele de
călătorie ale „şefilor şi ale experţilor” (Ştefan & Andreşan-Grigoriu, 2007, pp.
519 - 520).
Acordurile verticale
Un acord vertical se constituie într-o înţelegere sau practică concertată,
încheiată între două sau mai multe întreprinderi, dintre care fiecare operează,
pentru obiectivele înţelegerii, la un nivel diferit al lanţului de producţie sau
de distribuţie, şi care se referă la condiţiile în care părţile pot să cumpere, să
vândă sau să revândă anumite bunuri sau servicii.
Într-unul din primele cazuri ce a intrat sub incidenţa art. 81 alin. (1), părţile au
încercat să facă distincţie între acordurile orizontale şi cele verticale,
considerând că acordurile verticale nu cad sub incidenţa prevederilor Tratatului
CE.
Astfel, în cauza Consten and Grundig c. Comisia, Grundig, un producător
german de aparatură electronică şi electrotehnică a încheiat un acord cu
Consten, care a fost desemnat distribuitor exclusiv al produselor Grundig în
Franţa. Prin acord, Consten se obliga să nu vândă produse ale concurenţilor lui
Grundig, să cumpere o cantitate minimă de produse Grundig, să stocheze
accesorii şi piese de schimb, să furnizeze activitatea de service necesară şi să
nu vândă produse Grundig în afara Franţei. În schimb, Grundig nu livra
produsele sale în Franţa prin reţeaua proprie şi le interzicea altor distribuitori
să vândă produsele sale pe teritoriul francez (Ştefan & Andreşan-Grigoriu,
2007, pp. 519 - 520). Comisia a considerat că acordul încalcă art. 81 alin. (1).
Cele două companii, Consten şi Grundig, au cerut Curţii Europene de Justiţie
să anuleze decizia Comisiei.
Curtea a statuat următoarele:
„Reclamanţii susţin că interdicţia de la art. 85 alin. (1) nu se aplică decât în
cazul aşa-ziselor acorduri orizontale. ”
Nici din formularea art. 85 şi nici din formularea art. 86 nu reiese că vreunuia
dintre aceste articole i se poate atribui o astfel de specializare în funcţie de
locul pe care contractanţii îl ocupă pe plan economic. Articolul 85, referindu-
se în general la toate acordurile care denaturează concurenţa în interiorul pieţei
comune, nu face nicio distincţie între aceste acorduri, în funcţie de încheierea
lor între operatorii concurenţi pe acelaşi plan sau între operatorii neconcurenţi
situaţi pe planuri diferite.
În principiu, unde Tratatul nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. În
plus, nu trebuie să se excludă eventuala aplicare a art. 85 în cazul unui contract
de concesiune exclusivă, deoarece cesionarul şi concesionarul nu sunt
concurenţi între ei, nesituându-se astfel pe picior de egalitate.
Concurenţa poate fi denaturată în sensul art. 85 alin. (1) nu numai de
acordurile care o limitează între părţi, ci şi de acordurile care împiedică sau
restrâng concurenţa ce poate să fie exercitată între una dintre acestea şi terţe
părţi. Sub acest aspect, este irelevant dacă părţile unui acord se găsesc sau nu
pe picior de egalitate în ceea ce priveşte poziţia şi funcţia lor economică.
Acest lucru este evident cu atât mai mult cu cât, printr-un astfel de acord,
părţile ar putea urmări, împiedicând sau limitând concurenţa terţilor asupra
mărfurilor, să-şi instituie sau să-şi garanteze în interes propriu un avantaj
nejustificat, în detrimentul consumatorului sau al utilizatorului, contrar
obiectivelor generale ale articolului 85”.
Un acord vertical nu este încheiat între concurenţi şi, de aceea, prima facie,
este mai puţin anticoncurenţial decât un acord orizontal.
Excepţiile de minimis
Unele acorduri de cooperare verticale sau orizontale nu afectează într-o mare

măsură concurenţa nici intra-brand, nici inter-brand, iar efectele lor sunt
benefice din punct de vedere economic. Este situaţia întreprinderilor mici şi
mijlocii, a căror acorduri nu pot fi considerate că restrâng concurenţa întrucât
au o importanţă minoră şi scapă de sub incidenţa art. 101 alin. (1) TFUE (ex-
articolul 81 alin. (l) al Tratatului C.E).
Un acord nu se încadrează la art. 101 alin. (1) TFUE (ex-articolul 81 alin. (l) al
Tratatului C.E) în cazul în care nu produce un impact apreciabil asupra
concurenţei sau asupra comerţului interstatal, considerat a fi de importanţă
minoră (principiul „de minimis”).
În sprijinul acestui tip de înţelegeri, Comisia a emis mai multe Comunicări
începând cu anul 1968, în care a stabilit că un acord între întreprinderi nu
afectează comerţul între statele membre şi nu afectează considerabil con-
curenţa dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
- acordul să intervină între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale
pe piaţa relevantă, a căror cotă pe piaţa respectivă nu depăşeşte 10%;
- în cazul înţelegerilor dintre întreprinderi neconcurente actuale sau viitoare,
cota acestora pe piaţa relevantă să nu depăşească 15%.
În cazul în care este dificil de calificat acordul, se aplică pragul de 10 procente.
Punctul 8 al Comunicării Comisiei din 2001 tratează cazurile verticale, în care
concurenţa poate fi restrânsă prin efectul cumulativ al acordurilor. În aceste
situaţii, pragul este redus la 5 procente, atât pentru acordurile între concurenţi,
cât şi pentru acordurile între neconcurenţi.
Exceptări de la aplicarea art. 101 alin. (1) TFUE (ex-articolul 81 alin. (l) al
Tratatului C.E)
În cazul în care se constată că un acord se încadrează la art. 101 alin. (1) TFUE
(ex-articolul 81 alin. (l) al Tratatului C.E), acesta poate beneficia de o
derogare, acordată potrivit art. 101 alin. (3) TFUE (ex-articolul 81 alin. (3) al
Tratatului C.E) din Tratat care instituie posibilitatea autorizării anumitor
acorduri prin acordarea de exceptări în bloc.
Condiţiile generale pentru ca un acord să fie exceptat potrivit dispoziţiilor
cuprinse de art. art. 101 alin. (3) TFUE (ex-articolul 81 alin. (3) al Tratatului
C.E) sunt cumulative. Astfel, acordul trebuie să contribuie la îmbunătăţirea
producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic
sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei
mărfurilor sau la promovarea progresului economic.

Aceste condiţii pozitive se răsfrâng asupra consumatorilor finali prin
reducerea preţurilor, îmbunătăţirea calităţii produselor, perfecţionarea
distribuţiei etc.
Alături de aceste condiţii pozitive, acordurile, înţelegerile sau practicile vizate
de exceptare în bloc trebuie să satisfacă şi cerinţele negative de a:
- nu impune întreprinderilor participante restricţii care nu sunt indispensabile
pentru realizarea scopurilor propuse;
- nu elimină concurenţa pentru o parte semnificativă a produselor în cauză.
Dacă o singură condiţie dintre cele menţionate nu este îndeplinită,
excepţia nu se aplică. Sarcina dovedirii condiţiilor revine în sarcina
întreprinderilor care solicită beneficiile excepţiei.
În anumite condiţii, se poate prezuma îndeplinirea criteriilor prevăzute de art.
101 alin. (3) TFUE în cazul anumitor categorii de acorduri, ceea ce constituie
baza exceptărilor pe categorii acordate de Comisie.
Astfel de exceptări au fost făcute pentru o serie de domenii, printre care:
acorduri de specializare; cercetare şi dezvoltare; restrângeri verticale;
transferul de tehnologie şi franciza.
Sarcina de lucru 2
Stabileşte dacă între acordurile orizontale şi cele verticale există
asemănări sau deosebiri şi, în caz afirmativ, care sunt acestea.
2.1.2. Decizii de asociere între întreprinderi

Deciziile asociaţiilor agenţilor economici presupun necesitatea existenţei unor
forme de organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în
care sunt luate deciziile - formal sau informal.
Această interpretare extinsă generează riscul ca membrii asociaţiilor respective
să fie atraşi în decizii anticoncurenţiale; prezumţia operând împotriva lor, ei
trebuie să dovedească neimplicarea, respectiv că nu au fost prezenţi la reuni-
unile în care au fost luate deciziile respective, s-au opus deciziei etc.
Pentru a fi în prezenţa deciziilor asociaţiilor de întreprinderi, trebuie, în primul
rând, ca asocierea (indiferent care este forma sa) să grupeze întreprinderi.
Simpla grupare asociativă de întreprinderi nu intră, prin ea însăşi, în
prevederile articolului 101 alin. (1) TFUE (ex-articolul 81 alin. (1) TCE).
Numeroase sindicate sau asociaţii profesionale sunt, astfel, în afara sferei de
aplicare a dreptului concurenţial.
Activitatea necomercială a asociaţiei nu este un obstacol în aplicarea
articolului 101 TFUE (ex-articolul 81 TCE). Acest articol se aplică chiar din
momentul în care asociaţia poate să discute practicile restrictive şi de când
actele criticabile decurg din deciziile sale. Articolul 101 TFUE (ex-articolul 81
TCE) nu este susceptibil de a fi aplicat decât din momentul în care asociaţia ia
decizii care au un caracter obligatoriu şi restrictiv în ceea ce priveşte membrii.
Ca şi pentru acorduri, pragmatismul dreptului comunitar implică analiza dacă,
în fapt, decizia este restrictivă, deşi, în mod formal, ea se prezintă ca o simplă
recomandare.
Deciziile asociaţiilor trebuie să orienteze conduitele membrilor precum un
acord între întreprinderi. Asociaţiile care organizează saloane profesionale au
stat la baza unui important contencios comunitar: excluderea unui expozant sau
refuzul de a se asocia cu un potenţial expozant a avut, adesea, ca efect
marginalizarea comercială.
Termenul de asociere folosit de art. 101 TFUE (ex-articolul 81 TCE) nu este
limitat la un anumit tip de asociaţie. Poate include cooperative agricole,
asociaţii ale unor profesii liberale, asociaţii fără personalitate juridică, asociaţii
ale asociaţilor.
Noţiunea de decizie include reguli ale asocierilor respective, decizii care sunt
obligatorii pentru membrii asociaţiei sau au numai valoare de recomandare (T.
Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, 2007, pp. 522).
2.1.3. Înţelegerile şi practicile concertate

Chiar dacă nu există un acord, întreprinderile sunt sancţionate de art. 101
TFUE (ex-articolul 81 TCE) în cazul în care există o practică concertată.
Termenul de practici concertate se referă la coordonarea între întreprinderi
care, fără a ajunge la încheierea de înţelegeri formale, au adoptat, în mod
conştient, o cooperare practică, pentru evitarea riscurilor concurenţei.
O practică concertată poate consta într-un contact direct sau indirect între
firme, a cărui intenţie / al cărui efect este fie influenţarea comportamentului de
piaţă, fie dezvăluirea, către concurenţii lor, a comportamentelor pe care
intenţionează să le adopte în viitor.
Ideea de bază a incriminării practicilor concertate porneşte de la faptul că
agenţii economici trebuie să-şi stabilească politicile economice şi strategiile de
piaţă în mod independent, în cazul în care încalcă acest principiu şi îşi
coordonează acţiunile în mod voit, aducând atingere concurenţei,
comportamentul lor este sancţionat în conformitate cu art. 101 TFUE.
Practicile concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare
(paralele), când, fără a-şi coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în
funcţie de condiţiile pieţei respective, au aceeaşi atitudine - spre exemplu,
creşterea preţului unui produs finit, la date apropiate, cu sume similare, dar ca
urmare a creşterii preţului pentru materia primă pe piaţa mondială.
Noţiunea de practică lasă să se presupună că se desfăşoară un

comportament particular pe piaţă, care urmează concertării. O practică
poate fi, în egală măsură, negativă rezultând dintr-o abţinere anormală sau

chiar identică pentru toate concertările, ca şi pentru conduitele care ar urma
concertărilor, în realitate, aceasta este o înţelegere secretă, care poate fi
demascată datorită acestei noţiuni, în scop sau eu efect ilicit.
Noţiunea de practică concertată a fost interpretată foarte larg de Curtea
Europeană de Justiţie. Astfel, două hotărâri ale Curţii au permis, în anii '70, să
se contureze noţiunea de practică concertată: hotărârea pronunţată în cauza
48/69 ICI c. Comisia [1972] ECR 619 şi cea pronunţată în cauzele 40-48, 50,
54-56, 111, 113 şi 114/73 Cooperatieve Verenigning „Suiker Unie” UA c.
Comisia [1975] ECR 1663, 1942. În prima, Curtea de Justiţie a arătat că
noţiunea de practică concertată vizează formele de coordonare între
întreprinderi care, fără să fi realizat o convenţie propriu-zisă, substituiau o
cooperare practică între ele riscurilor concurenţiale, cooperare care ajungea la
condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale ale pieţei.
Precizări importante au fost făcute şi în legătură cu hotărârea Suiker Unie din
16 decembrie 1975. Curtea de Justiţie arată că, din cauza dispoziţiilor neclare
ale tratatului cu privire la concurenţă, „orice operator economic trebuie să
determine, într-o formă autonomă, politica pe care înţelege să o urmeze pe
piaţa comună”.
Curtea a subliniat faptul că „această cerinţă de autonomie ... se opune ..., în
mod riguros, oricărui contact direct sau indirect între concurenţi, având ca
obiect sau efect fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent
actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui asemenea concurent comportamentul
pe care s-a decis sau pe care-l are în vedere să-l urmeze el însuşi pe piaţă”.
Criteriul determinant este, deci, acceptarea conştientă sau voluntară a unei
pierderi de autonomie de către întreprinderile vizate, în acest caz, apare ideea
mecanismului înţelegerii secrete.
Criteriul decisiv pentru determinarea unei situaţii de concertare rezidă în
suprimarea sau atenuarea incertitudinii care există într-o situaţie concurenţială
normală atunci când întreprinderile sunt autonome pentru a-şi determina
comportamentul.
Eliminarea incertitudinii se poate face în diferite moduri. Sesiunea de reuniuni
(eventual secrete) nu este o raritate. Cu toate acestea, informaţiile care permit
eliminarea incertitudinii concurenţiale pot fi schimbate pe alte căi de către
reprezentanţii şi agenţii, de presa profesionistă etc. Trebuie, bineînţeles, ca
informaţiile schimbate să trateze comportamentul concurenţial al
întreprinderilor vizate (preţul, de exemplu) (Fuerea, 2006, pp. 218-220). Nu
este necesar ca acţiunea comună ilicită vizată să fie pusă în aplicare. Pierderea
conştientă şi dorită a autonomiei pe piaţă este suficientă pentru a constitui
elementul material sau obiectul infracţiunii. Există, în această situaţie, un
mecanism de coliziune care a fost aplicat, al cărui obiect a fost acela de a
afecta concurenţa pe piaţă. De asemenea, se poate ajunge la concluzia că nu
există nici o probă formală de contacte reciproce. Cu toate acestea,
întreprinderile se comportă într-o manieră paralelă, ceea ce face să se
presupună contacte prealabile.
Din jurisprudenţa comunitară rezultă că simplul paralelism al conduitelor poate
fi un indiciu al unei concertări prealabile, dar acesta nu este suficient.
Observarea paralelismului nu trebuie să se prelungească printr-o demonstraţie
care să conducă la o concertare prealabilă. Acesta este paralelismul nu numai
conştient, ci şi o punere de comun acord, care este criticabil.
Trebuie să distingem paralelismul comportamentului criticabil de simpla
reacţie inteligentă - şi, deci, conştientă - a pieţei. Asemenea reacţii pot fi foarte
rapide şî pot lua locul conduitelor paralele sau aliniate. Situaţia care prevalează
asupra acestor pieţe poate să dea iluzia unei concertări. Proba înţelegerii care
este plasată în spatele paralelismului presupune o demonstraţie. Circumstanţele
sunt determinate. Se poate, deci, să fie suficient să se arate că în contactul dat
este imposibil sau incredibil şi, astfel, că nu ar exista o înţelegere ascunsă.
Pentru a dovedi înţelegerea, caracterul imposibil sau incredibil al practicii
observate, trebuie să se recurgă la o analiză concretă a funcţionării pieţei
considerate. O piaţă care funcţionează în oligopol (piaţă în care nu există decât
câţiva vânzători în faţa unei mulţimi de cumpărători) poate să inducă conduite
paralele. Se poate merge, de asemenea, pe o piaţă extrem de transparentă, unde
fiecare cunoaşte trăsăturile esenţiale ale strategiei celorlalţi.
Sarcina de lucru 3
Precizează ce înţelegi prin noţiunea de practici concertate şi identifică
efectele asupra pieţei pe care acestea le generează.
2.2. Abuzul de poziţie dominantă. Spețe din jurisprudența CJUE

2.2.1. Sediul materiei
82 TCE) stabileşte că:
„este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care ar putea aduce atingere
comerţului dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe
întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a
acesteia.
Aceste practici pot consta în special în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii inechitabile de tranzacţionare;
(b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor obligaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte”.
Esenţa articolului 102 TFUE este controlul puterii de piaţă fie de către o
singură societate, fie, în anumite condiţii, de un număr de societăţi. Articolul
102 TFUE nu interzice, însă, puterea de piaţă per se. Acesta denunţă abuzul de
puterea de piaţă.
Deţinerea unei poziţii dominante nu este condamnată, acesta fiind chiar
rezultatul eficienţei activităţii desfăşurate de o întreprindere. Dacă între-
prinderea îşi foloseşte puterea pentru a înăbuşi concurenţa, aceasta este o
practică anticoncurenţială, calificată drept abuz.
2.2.2. Piaţa relevantă

În scopul determinării dominanţei, este necesar să se stabilească piaţa pentru a
detecta dominaţia în raport cu concurenţii actuali sau potenţiali. Astfel,
caracterul dominant trebuie evaluat în legătură cu trei variabile: piaţa
produsului, piaţa geografică şi factorul temporal.
Definirea pieţei relevante este un instrument în vederea identificării şi a
definirii perimetrului în interiorul căruia se desfăşoară concurenţa dintre firme.
Ea permite stabilirea cadrului în interiorul căruia Comisia aplică principiile
politicii de concurenţă. Principalul scop al definirii pieţei este identificarea,
într-un mod sistematic, a constrângerilor concurenţiale cu care se confrunta
întreprinderile implicate.
Definirea pieţei permite, între altele, calcularea cotelor de piaţă ale
întreprinderilor active pe piaţa relevantă, care aduc informaţii utile privind
puterea de piaţă, în vederea evaluării unei poziţii dominante.
Piaţa relevantă este delimitată atât la nivelul produselor, cât şi în dimensiunea
sa geografică.
În general, piaţa relevantă a produsului cuprinde toate produsele şi / sau
serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile,
în funcţie de caracteristicile produsului, de preţurile şi de utilizarea preconizată
a acestuia.
Este necesar să fie avute în vedere şi produsele şi / sau serviciile care ar putea
sa fie comercializate cu uşurinţă de către alţi producători, fără costuri de
reorientare importante, ori de către concurenţi potenţiali, la un cost rezonabil şi
într-un interval de timp limitat.
Abordarea generală a Comisiei şi a Curţii în ceea ce priveşte piaţa relevantă a
produsului s-a axat pe caracterul interschimbabil: măsura în care bunurile sau
serviciile supuse examinării sunt interschimbabile cu alte produse. Aceasta se
determină atât în ceea ce priveşte cererea, cât şi oferta din cadrul pieţei.
Din perspectiva cererii, caracterul interschimbabil necesită cercetarea
elasticităţii încrucişate a produsului. Astfel, elasticitatea încrucişată este
ridicată în cazul în care o creştere a preţului unui produs, spre exemplu carnea
de vită, determină cumpărătorii să se orienteze, într-un număr semnificativ,
spre carnea de miel sau de porc.
Existenţa unei elasticităţi încrucişate ridicate arată că produsele sunt în realitate
parte din aceeaşi piaţă. Poate fi, însă, dificilă obţinerea unor date de încredere
privind elasticitatea încrucişată corespunzătoare diferitelor produse.
În aceste condiţii, Comisia şi Curtea pot examina factorii adiacenţi pentru a
stabili dacă produsele sunt într-adevăr interschimbabile, inclusiv preţurile
respectivelor produse şi caracteristicile fizice. Relevanţa caracteristicilor fizice

ale produsului este exemplificată în cauza United Brands, în care Curtea a ţinut
cont de gust, de lipsa seminţelor şi de fineţea bananelor pentru a determina
dacă acestea constituie o piaţă separată faţă de alte fructe.
Mai recent, în cauza France Telecom, Tribunalul de Primă Instanţă a reţinut că
pieţele pentru accesul la internet de viteză redusă şi de viteză mare erau
distincte, din moment ce exista o substituibilitate insuficientă între ele.
Gradul în care produsele sunt interschimbabile poate, de asemenea, să fie
afectat de factori legaţi de ofertă. Chiar dacă societăţile fabrică produse
diferite, poate fi relativ uşor ca o societate să îşi adapteze instalaţiile pentru a
produce bunurile pe care o companie rivală le realizează. În aceste condiţii,
cele două produse pot fi considerate ca făcând parte din aceeaşi piaţă.
Cauzele următoare arată modul în care Curtea defineşte piaţă relevantă a
produsului şi problemele pe care aceasta le poate atrage.
Cauza 27/76 United Brands Company şi United Brands Continentaal BV c.
Comisia [1978] ECR 207 (P. Craig, G. de Burca, 2009, pp. 1257-1258) United
Brands producea banane şi a fost acuzată de o varietate de practici abuzive.
O primă problemă privea definirea pieţei relevante a produsului. United
Brands a susţinut că bananele făceau parte dintr-o piaţă mai mare a fructelor
proaspete şi a prezentat studii destinate să arate că elasticitatea încrucişată
dintre banane şi alte fructe este ridicată. Comisia a replicat că elasticitatea
încrucişată era redusă şi că bananele reprezentau o piaţă distinctă, deoarece
constituiau o piaţă importantă a dietei anumitor consumatori şi deoarece
acestea aveau calităţi speciale care făceau inacceptabile alte fructe ca substitut.
Curtea Europeană de Justiţie a reţinut următoarele:
„22. Pentru ca banana să fie considerată ca făcând obiectul unei pieţe suficient de distincte,
trebuie să poată fi individualizată prin intermediul caracteristicilor sale speciale care o
diferenţiază de alte fructe proaspete într-atâta încât este interschimbabilă în mică măsură cu
acestea şi nu suportă concurenţa din partea lor decât de o manieră abia perceptibilă.
23. Coacerea bananelor se produce în tot cursul anului, indiferent de anotimp. (...)
27. Dat fiind că banana reprezintă un fruct disponibil în orice moment în cantităţi suficiente,
măsura în care poate fi înlocuită cu alte fructe trebuie evaluată pe tot parcursul anului, pentru
a măsura gradul de concurenţă existent între ea şi celelalte fructe proaspete.
28. Din studiile privind piaţa bananei depuse la dosar, rezultă că aceasta nu comportă o
elasticitate încrucişată semnificativă pe termen lung, nici mai multă (...) substituibilitate
sezonieră în general, între banană şi toate fructele de sezon, ci numai între banană şi două
fructe ( piersică şi struguri de masă) şi într-o singură ţară (Germania) de pe piaţa geografică în
cauză.
29. În ceea ce priveşte cele două fructe disponibile în tot cursul anului (portocala şi mărul), în
cazul primului nu există interschimbabilitate şi în cazul celui de-al doilea există doar o
interschimbabilitate relativă.
30. Acest grad redus de substituibilitate se datorează caracteristicilor speciale ale bananei şi
tuturor factorilor care influenţează alegerea consumatorilor.
31. Banana are un anumit aspect, gust, o consistenţă fină, absenţa seminţelor şi o manipulare
uşoară, un nivel permanent de producţie care îi permite să satisfacă necesităţile constante ale
unei categorii importante a populaţiei compusă din copii, persoane în vârstă şi bolnavi.

32. În ceea ce priveşte preţul, două studii ale FAO arată că banana nu suportă influenţa
preţurilor – în scădere – ale altor fructe (şi numai a piersicilor şi a strugurilor de masă) decât
în lunile de vară şi în special în luna iulie, într-o proporţie care nu depăşeşte 20%. (...)
34. Din ansamblul acestor considerente rezultă că un număr mare de consumatori, care au
nevoie constantă de banane, nu sunt descurajaţi în mod notabil şi chiar apreciabil, să consume
acest produs prin apariţia pe piaţă a altor fructe proaspete şi nici chiar perioadele de vârf nu îl
afectează decât o perioadă redusă de timp şi în mod limitat din punctul de vedere al
substituibilităţii.
35. Rezultă că piaţa bananelor constituie o piaţă suficient de distinctă de cea a celorlalte tipuri
de fructe proaspete.”
Cauza 322/81 Nederlandsche Banden-Industrie Michelin NV c. Comisia

[1983] ECR 3461 (P. Craig, G. de Burca, 2009, pp. 1258-1259)
Comisia a introdus o acţiune împotriva societăţii Michelin, bazată pe practica
acordării unor reduceri la vânzarea de anvelope care nu aveau legătură cu
diferenţe obiective ale costurilor.
Prin urmare, se susţinea că reducerile erau acordate pentru a lega cumpărătorii
de Michelin. Michelin era considerată ca deţinând o poziţie dominantă pe piaţa
pentru cauciucurile noi de rezervă pentru camioane, autobuze şi alte
autovehicule similare. Michelin a susţinut că această definire a pieţei
produsului era arbitrară şi artificială şi trebuiau, de asemenea, să se ia în
considerare şi cauciucurile pentru maşini şi furgonete, precum şi cauciucurile
reşapate.
„37. După cum a subliniat în mod repetat Curtea (...), în scopul examinării poziţiei prezumtiv
dominante a unei întreprinderi în cadrul unei pieţe determinate, condiţiile concurenţei trebuie
evaluate în cadrul pieţei care reuneşte totalitatea produselor care, în funcţie de caracteristicile
lor, sunt în mod special capabile să satisfacă nevoi constante şi sunt într-o mică măsură
interschimbabile cu alte produse. Trebuie, totuşi, să observăm că determinarea pieţei
relevante permite să se stabilească dacă întreprinderea vizată are posibilitatea de a împiedica
menţinerea unei concurenţe efective şi de a se comporta, într-o măsură apreciabilă, în mod
independent faţă de concurenţii, clienţii şi consumatorii săi. În acest scop, nu am putea deci să
ne limităm numai la examinarea caracteristicilor obiective ale produselor în cauză, ci trebuie
să luăm în considerare şi condiţiile de concurenţă şi structura cererii şi ofertei de pe piaţă.
38. De altfel, Comisia şi Nederlandsche Banden-Industrie Michelin au fost de acord să nu ia
în considerare, în vederea aprecierii cotelor de piaţă, cauciucurile noi originale. Într-adevăr,
datorită structurii particulare a cererii, caracterizată prin comenzi directe ale producătorilor de
automobile, concurenţa se desfăşoară în acest domeniu, conform unor reguli şi factori total
diferiţi.
39. În ceea ce priveşte cauciucurile de rezervă, trebuie mai întâi să constatăm că nu există
interschimbabilitate, la nivelul utilizatorilor, între cauciucurile pentru autoturisme şi furgonete
pe de o parte, şi cele pentru vehicule de mare tonaj, pe de altă parte. Prin urmare, concurenţa
pe piaţa cauciucurilor pentru vehicule de mare tonaj nu este deloc influenţată de cauciucurile
pentru autoturisme şi furgonete.
40. În afară de aceasta, structura cererii pentru fiecare dintre aceste grupe de produse este
diferită. Într-adevăr, cumpărătorii cauciucurilor pentru vehicule de mare tonaj sunt, în cea mai
mare parte, profesionişti (...) pentru care (...) cumpărarea cauciucurilor de rezervă constituie o
cheltuială considerabilă (...). Dimpotrivă, pentru cumpărătorul mediu de cauciucuri pentru
autoturisme sau furgonete, cumpărarea de cauciucuri constituie un fapt ocazional (...).
41. Trebuie să subliniem, în final, absenţa elasticităţii ofertei între cauciucurile pentru
maşinile de mare tonaj şi cauciucurile pentru autoturisme, ca urmare a diferenţelor
semnificative dintre tehnicile de producţie şi dintre instalaţiile şi utilajele necesare în acest
scop. Împrejurarea că modificarea instalaţiilor de producţie necesare pentru fabricarea
cauciucurilor uşore, în locul cauciucurilor grele şi invers, necesită timp şi investiţii
considerabile, are drept consecinţă faptul că nu există raporturi perceptibile între cele două
grupe de produse, care să permită adaptarea la situaţia cererii de pe piaţă (...).
45. Prin urmare, în vederea stabilirii existenţei unei poziţii dominante a Nederlandsche
Banden-Industrie Michelin, Comisia a apreciat în mod întemeiat cota de piaţă a acesteia în
domeniul cauciucurilor de rezervă pentru camioane, autobuze şi alte autovehicule similare şi
a exclus luarea în considerare a cauciucurilor pentru autoturisme şi furgonete.”
Piaţa geografică relevantă este definită ca fiind teritoriul pe care toţi
comercianţii operează în condiţii identice sau suficient de omogene de
concurenţă în legătură cu produsele sau serviciile relevante, fără a fi necesar ca
acele condiţii să fie perfect omogene.
În absenţa unor factori speciali, piaţa geografică relevantă a fost considerată în
cauza Hilti ca fiind întreaga Comunitate Europeană.
Piaţa geografică este dependentă de mai mulţi factori, în sensul că poate fi
limitată de restricţii ce ţin de transport, măsuri legislative, natura produsului,
care fac puţin probabilă existenţa unei pieţe la nivelul întregii Comunităţi (nu
există o piaţă comunitară a pâinii, de exemplu).
Cauza United Brands oferă un exemplu cu privire la modul de gândire al Curţii
şi în ceea ce priveşte piaţa geografică relevantă.
Cauza 27/76 United Brands Company şi United Brands Continentaal BV c.
Comisia [1978] ECR 207
Faptele au fost expuse anterior. United Brands a reţinut că Comisia a
interpretat greşit piaţa geografică. Comisia exclusese Franţa, Italia şi Marea
Britanie din cauza condiţiilor speciale de comercializare existente în aceste
ţări. Reclamantele au acceptat aceasta, dar au replicat că condiţiile de
comercializare erau, de asemenea, diferite în fiecare dintre celelalte ţări care
fuseseră tratate de Comisie ca fiind piaţa geografică relevantă.
„44. Condiţiile pentru aplicarea articolului 86 în cazul unei întreprinderi aflate într-o poziţie
dominantă implică delimitarea clară a părţii substanţiale din piaţa comună în care aceasta este
capabilă să se angajeze în eventualele practici abuzive care împiedică o concurenţă efectivă,
zonă în care condiţiile obiective de concurenţă ale produsului în cauză trebuie să fie similare
pentru toţi operatorii economici.
45. Comunitatea nu a instituit o organizare comună a pieţei agricole a bananelor.
46. De aici rezultă situaţii naţionale foarte diversificate, menţinând regimuri foarte diferite de
import care reflectă o anumită politică comercială caracteristică statelor vizate.
[Curtea a examinat apoi organizarea specială a pieţei pentru banane din Franţa, Italia şi
Marea Britanie. Aceste organizări erau diferite în ceea ce priveşte detaliile, dar în general
arătau un tratament preferenţial pentru bananele provenite din teritoriile de peste mări ale
celor trei părţi sau din Commonwealth. Ea a conţinut după cum urmează:]
51. Organizarea naţională a acestor trei pieţe are drept consecinţă faptul că bananele vândute
de reclamantă nu sunt la egalitate de concurenţă cu celelalte banane vândute în aceste state,
beneficiare ale unui regim preferenţial şi aceste trei pieţe naţionale au fost, pe bună dreptate,
excluse de către Comisie din piaţa geografică examinată.
52. În schimb, celelalte şase state constituie pieţe în întregime libere, chiar dacă sunt expuse
unor dispoziţii tarifare distincte şi unor costuri de transport în mod necesar diferite, dar
nediscriminatorii şi în care condiţiile de concurenţă sunt acelaşi pentru toţi.
53. Din perspectiva posibilităţii de exercitare a unei concurenţe libere, aceste şase state
constituie un ansamblu suficient de omogen pentru a putea fi examinat în mod global.”
În unele cazuri, sfera pieţei geografice va fi relativ necomplicată.
Astfel s-a întâmplat în cauza British Telecomunications, în care problema era
dacă respectiva societate abuzase de poziţia sa dominantă în ceea ce priveşte
agenţiile de transmitere a mesajelor din Marea Britanie: piaţa geografică era
Marea Britanie, în cadrul căreia British Telecomunications deţinea monopolul
prestării serviciilor de telecomunicaţii.
În alte cazuri, sfera pieţei geografice poate fi influenţată de factori cum ar fi
costurile de transport. Astfel s-a întâmplat în cauza Napier Brown-British
Sugar. Comisia a decis că, pentru a stabili dacă o societate britanică deţinea o
poziţie dominantă în producţia şi vânzarea zahărului, piaţa relevantă era Marea
Britanie, din moment ce importurile erau foarte limitate şi funcţionau ca o
completare pentru zahărul britanic, nu ca o alternativă.
Piaţa temporală evidenţiază schimbările structurale intervenite în timp pe
aceeaşi piaţă, efect al factorilor de mediu, climă, preferinţe ale consumatorilor,
modă, trend etc. Astfel, o societate poate deţine putere de piaţă la un anumit
moment al anului, când concurenţa din partea altor produse este redusă
deoarece aceste produse nu sunt disponibile decât sezonier.
Este la fel de important să observăm că însăşi definiţia pieţei produsului
comportă o dimensiune temporală, în sensul că progresul tehnologic şi
modificarea obiceiurilor consumatorilor schimbă graniţele dintre pieţe.
2.2.3. Poziţia dominantă

Poziţia dominantă nu este interzisă nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie intră sub incidenţa
normelor menţionate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale.
În aceste context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă,
aceasta putând fi caracterizată ca fiind situaţia în care un agent economic este
capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de
furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul
concurenţial pe piaţa relevantă.
În general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori
care, luaţi separat, nu sunt semnificativi.
O întreprindere are o poziţie dominantă atunci când puterea sa economică îi
permite să opereze pe piaţă fără să ţină cont de reacţia concurenţilor săi, a
consumatorilor intermediari şi finali.

Ca urmare, o întreprindere care deţine o poziţie dominantă poate să abuzeze de
aceasta pentru a-şi creşte veniturile şi pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă,
atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor, cât şi prin interzicerea accesului
pe piaţă a unor noi competitori.
Rezultă că poziţia dominantă este situaţia în care una sau mai multe firme
dispun de o putere economică, ce poate obstrucţiona concurenţa pe piaţa pe
care acţionează, poziţia lor permiţând acţiuni în dispreţul legilor concurenţei, al
interesului clienţilor şi al consumatorilor.
Uneori poziţia dominantă este determinată şi de conjunctura pieţei prin absenţa
unor competitori, slaba putere economică a concurenţilor, controlul resurselor,
exploatarea tehnologiei, reţele puternice de distribuţie etc.
Sarcina de lucru 4
Defineşte abuzul de poziţie dominantă prin raportare la art. 102 din
Tratatul CE.
2.2.4. Exploatarea abuzivă a dominanţei

Articolul 102 TFUE (ex-articolul 82 din Tratatul CE) prevede că orice abuz
din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi într-o poziţie
dominantă în piaţa internă sau într-un segment important al acesteia este
interzis, atâta vreme cât poate afecta comerţul dintre ţările membre.
Pentru ca articolul să fie aplicat, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- firma să deţină o poziţie dominantă, sub aspect economic. În evaluarea
puterii economice se iau în considerare: cota ei de piaţă alături de alţi
factori, cum ar fi - dacă pe piaţă mai există concurenţi credibili; dacă firma
respectivă îşi are propria ei reţea de distribuţie; dacă are asigurat accesul la
materii prime etc. Se evaluează toţi factorii care permit firmei să fie
deasupra condiţiilor de concurenţă existente pe piaţă la un moment dat;
- firma domină piaţa internă sau doar o parte importantă a pieţei interne prin
puterea de a acţiona fără a ţine seama de iniţiativele şi comportamentele
concurenţilor în privinţa preţurilor, nivelului producţiei, distribuţiei;
- firma abuzează de poziţia sa, potrivit art. 102 lit. a) - d) TFUE prin:
a) impunerea directă sau indirectă a practicilor necinstite de vânzare sau
cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile;
b) limitarea producţiei, pieţelor sau a dezvoltării tehnologice, în dezavantajul
consumatorilor;
c) aplicarea de condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi fel încheiate cu alţi
parteneri, plasându-i astfel pe o poziţie dezavantajată din punct de vedere al
concurenţei;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către celelalte părţi
contractante a unor obligaţii suplimentare, care, prin natura lor şi conform
uzanţei comerciale, nu au nicio legătură cu obiectul contractelor respective.
Subliniem faptul că art. 102 TFUE interzice numai abuzul de poziţie
dominantă, nu doar simpla sa existenţă.
În aplicarea art. 102 apar TFUE două aspecte: pe de o parte, controlul
comportamentului abuziv pe piaţă datorită restrângerii libertăţii de alegere a
consumatorilor determinată de faptul că o firmă dominantă pe piaţă, practic
elimină concurenţa, preluând controlul asupra uneia sau mai multor
întreprinderi concurente şi, pe de altă parte, modul în care Uniunuea dă
Comisiei nu numai puterea de a interzice înţelegerile şi abuzul de poziţie
dominantă, ci şi posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra
concentrărilor economice.
Deoarece, în absenţa abuzului de poziţie de dominantă, art. 102 TFUE nu se
aplică, trebuie dovedită existenţa acestei situaţii şi a efectelor negative
resimţite în cazul concurenţei, al bunăstării consumatorului şi al nivelului de
integrare de pe piaţă. Pe de altă parte, firma care face obiectul investigaţiei are
obligaţia să demonstreze că nu ocupă o asemenea poziţie dominantă pe piaţă
şi/sau nu face abuz de această poziţie.
În cazul în care nu este vorba despre un monopol legal, Curtea va examina
două tipuri de dovezi pentru a stabili dacă o societate are putere de piaţă,
respectiv cota de piaţă deţinută de întreprindere şi dacă alţi factori servesc la
accentuarea dominaţiei.
O întreprindere cu un monopol legal poate fi dominantă în sensul articolului
102 TFUE. Acordarea unui monopol legal nu conferă imunitate faţă de dreptul
comunitar al concurenţei, sub rezerva articolului 106 alin. (2) TFUE.
În ceea ce priveşte cota de piaţă, aceasta reprezintă principalul criteriu
pentru a determina dacă o întreprindere deţine putere de piaţă.
În general, se consideră că o firmă are o poziţie dominantă pe piaţă atunci când
controlează peste 40% dintr-o anume piaţă.
Astfel, în cauza United Brands, cele 40-45% din piaţă ale United Brands au
fost considerate ca fiind suficiente, deşi Curtea a examinat şi alţi factori
indicatori ai dominanţei sale.
Totuşi, în cauza Hoffman-La Roche, Curtea a desfiinţat o decizie prin care
Comisia constata că societatea era dominantă pe piaţă pentru vitaminele B3,
din care deţinea doar 43%. Curtea nu a fost convinsă că existau alţi factori care
să susţină concluzia că întreprinderea este dominantă pe această piaţă, dar a
precizat că, în afara unor împrejurări excepţionale, existenţa unei cote foarte
mari de piaţă, care a fost deţinută o perioadă de timp, indică prin ea însăşi
dominanţa. Aceasta ar asigura întreprinderii vizate libertatea de acţiune care
constituie semnul distinctiv al unei poziţii dominante (Craig & Burca, 2009, p.
1265).
În cauza Akzo, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că o cotă de piaţă de 50%
ar putea fi considerată ca foarte mare şi, prin urmare, indicatoare a unei poziţii
dominante, constatare repetată în cauza Irish Sugar.
În cele mai multe cazuri însă, cota de piaţă nu este suficientă în a determina
puterea pe piaţă. Alţi factori care trebuie avuţi în vedere privesc analiza
economică a constrângerilor asupra firmei şi a modului în care
comportamentul firmei poate influenţa condiţiile de pe piaţă.
Poate fi dificil să se determine ce alţi factori indică dominanţă. Astfel, este
necesar a fi analizaţi şi alţi factori - structura şi operaţiile realizate pe pieţele
de referinţă, comportamentul firmelor concurente, capitalul disponibil şi
accesul la tehnologie – din moment ce, chiar dacă o societate deţine o cotă de
piaţă relativ mare, aceasta poate fi fragilă din cauza posibilităţii unor nou veniţi
pe piaţă.
Una din cele mai importante întrebări căreia trebuie să i se răspundă este
dacă există sau nu bariere în calea pătrunderii pe piaţă, deoarece prezenţa
acestora poate demonstra existenţa unei pieţe protejate, pe care nu se poate
manifesta liber concurenţa, făcând dificilă pătrunderea pe piaţă a altor
societăţi.
Abordarea Curţii referitor la acest aspect poate fi exemplificată de hotărârea
pronunţată în cauza Hoffman-La Roche.
Cauza avea ca obiect un pretins comportament abuziv în legătură cu
vitaminele. După ce a definit pieţele relevante, Curtea a examinat dacă
societatea Hoffman-La Roche se afla în poziţie dominată. A fost luată în
considerare cota sa de piaţă, după care Curtea a evaluat relevanţa altor factori
care ar putea indica puterea de piaţă. Comisia enumerase o serie de astfel de
factori. Curtea a respins, spre exemplu, faptul că societatea Hoffman-La Roche
îşi menţinuse cota de piaţă, din moment ce aceasta putea rezulta dintr-un
comportament concurenţial eficient. Ea a respins, de asemenea, argumentul
legat de faptul că Hoffman-La Roche ar fi produs o gamă mai largă de
vitamine decât alte întreprinderi, din moment ce Comisia însăşi constatase că
fiecare grup de vitamine constituia o piaţă separată (Craig & Burca, 2009, p.
1267).
Trebuie să remarcăm că atât Curtea Europeană de Justiţie cât şi Comisia au
înţeles să adopte o perspectivă relativ largă a barierelor la intrare. Cu toate
acestea, este discutabil dacă o serie dintre aceşti factori ar trebui priviţi ca
bariere la intrare. Astfel, economiile de scară au fost considerate ca fiind
relevante în evaluarea puterii de piaţă a unei anumite societăţi, la fel ca şi
puterea capitalului întreprinderii şi accesul său la pieţele de capital.
Totuşi, nu putem să trecem cu vederea faptul că primele sunt aproape sigur
indicii ale eficienţei. O întreprindere realizează economii de scară atunci când
îşi reduce costurile unitare producând mai multe bunuri sau servicii (adică
atunci când costurile medii scad, pe măsură ce creşte producţia). Acest efect
apare atunci când este posibilă repartizarea costurilor fixe asupra unei producţii
mai mari. Se poate menţiona exemplul camionului de gabarit mai mare, care
permite transportul unui volum mai important, dar nu necesită decât un şofer.
Este la fel de discutabil dacă existenţa integrării verticale ar trebui privită ca un
factor care indică dominanţa (Craig & Burca, 2009, p. 1268).
O întreprindere este integrată vertical atunci când controlează din amontele şi
din avalul producţiei mărfurilor în cauză, ceea ce îi permite să controleze
modul în care un produs ajunge pe piaţă.
În cauza United Brands, pentru ca bananele să ajungă pe piaţa europeană,
trebuiau să treacă prin mai multe etape: creştere, culegere, transport, coacere şi

sistemul de distribuţie. United Brands controla cercetarea în domeniul
cultivării bananelor, plantaţiile, vapoarele cu capacităţi frigorifice, spaţiile de
coacere şi sistemul de distribuţie. O întreprindere care ar fi încercat să intre pe
piaţă ar fi trebuit să investească foarte mult pentru a avea posibilitatea de acces
la această piaţă. Este, de asemenea, discutabil dacă tehnologia superioară ar
trebui percepută ca o barieră la intrare. Orice societate nouă care doreşte să
pătrundă pe piaţă ar trebuie să se aştepte că va fi nevoită să cheltuiască bani
pentru dezvoltarea tehnologiei şi a know-how-ului. Aceste costuri nu vor fi
neapărat mai mari decât cele ale societăţii vizate.
Prevederile legale din cadrul statelor membre care îngreunează pătrunderea pe
piaţă a noilor societăţi au fost, de asemenea, privite ca putând conduce la o
poziţie dominantă.
O piaţă poate fi dominată în mai multe moduri: izolat sau colectiv, de exemplu;
comercial şi/sau juridic. Articolul 102 TFUE nu prevede dominaţia decât prin
una sau mai multe întreprinderi. Noţiunea de întreprindere este comună
articolelor 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Rezultă, astfel, că un grup unitar poate fi considerat ca o singură întreprindere
dominantă. Dominaţia individuală a unei pieţe este forma cea mai frecventă a
dominaţiei. Acesta este, adesea, cazul întreprinderilor publice care beneficiază,
în anumite cazuri, de un drept exclusiv. Articolul 102, ca şi articolul 101 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, nu distinge printre
întreprinderi pe cele care au un statut public sau privat.
Noţiunea de poziţie dominantă colectivă nu a apărut decât recent în dreptul
Uniunii Europene. Cu toate acestea, ea nu este exclusă de articolul 102 Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene care are în vedere, în mod expres,
faptul că o dominaţie poate fi deţinută de „una sau mai multe întreprinderi”
care urmăresc să elimine concurenţii de pe piaţă.
O poziţie dominantă colectivă poate să fie caracterizată prin legături structurale
între întreprinderile considerate (aceste legături pot fi contractuale sau
capitaliste) şi, în funcţie de structura concurenţei pe piaţă (oligopol), aceste
legături conferă întreprinderilor legături asemănătoare unei situaţii de
dominaţie.
În ceea ce priveşte problema de a şti dacă simpla structură a pieţei poate pune
în evidenţă o poziţie dominantă colectivă, Comisia estimează că dacă membrii
unui oligopol sunt prezenţi pe aceeaşi piaţă, adoptă atitudini asemănătoare şi
dacă există concurenţă efectivă în afara oligopolului, aceste legături economice
sunt suficiente.
Sarcina de lucru 5
Argumentează din punct de vedere juridic interdicţia abuzului de
poziţie dominantă, cu exemplificarea unor practici anticoncurenţiale.

2.3. Controlul concentrărilor
2.3.1 Consideraţii prealabile
Controlul juridic al concentrărilor reprezintă o componentă importantă a
oricărui regim pentru reglementarea concurenţei.
Deşi sunt aplicabile anumitor concentrări, conform jurisprudenţei Curţii de
Justiţie, art. 101 şi art. 102 TFUE nu sunt suficiente pentru a controla toate
operaţiunile care s-ar putea dovedi incompatibile cu sistemul de concurenţă
preconizat de tratate.
Comisia Europeană a fost instituţia comunitară care a susţinut permanent că
este necesară o formă de control al concentrărilor, începând din anul 1966
(Ştefan & Andreşan-Grigoriu, 2007, p. 565).
În anul 1973, Comisia a prezentat o primă propunere de reglementare privind
controlul concentrărilor, dar întrucât trebuia aprobată în unanimitate de
Consiliu, a fost nevoie de un timp îndelungat pentru a convinge toate statele
membre de necesitatea unui control asupra concentrărilor. Deşi statele membre
au recunoscut că un oarecare control al concentrărilor este necesar, ele nu au
fost de acord cu privire la graniţa dintre controlul naţional şi cel comunitar al
concentrărilor şi cu privire la forma mai exactă de exercitare a controlului
comunitar.
După numeroase proiecte succesive de regulamente privind concentrările, o
reglementare în domeniu a fost în cele din urmă adoptată de către Consiliu în
decembrie 1989, respectiv Regulamentul (CEE) 4064/89.
Modificări ulterioare au avut loc şi regimul actual poate fi găsit în
Regulamentul (CE) 139/2004 din 20 ianuarie 2004 privind controlul
concentrărilor economice între întreprinderi şi alte reglementări care îl însoţesc
(Craig & Burca, 2009, pp. 1300 – 1301).
A fost adoptat şi un regulament de implementare a Regulamentului 139/2004:
Regulamentul (CE) nr. 802/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor
economice între întreprinderi, regulament ce a fost modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 1033/2008 al Comisiei din 20 octombrie 2008, publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 279/3 din 20 octombrie 2008.
2.3.2. Raţiunea existenţei controlului concentrărilor

Regulamentul 139/2004 se aplică unor schimbări structurale semnificative, al
căror impact asupra pieţei depăşeşte frontierele naţionale ale unui stat membru.
Concentrările care nu sunt reglementate de regulament intră, în principiu, în
jurisdicţia statelor membre.
Regulamentul nu defineşte ce înseamnă a fuziona sau a realiza o concentrare,
ci doar descrie concentrarea ce intră în sfera sa de aplicare.
Concentrările pot fi de trei tipuri, respectiv concentrări orizontale, concentrări
verticale şi concentrări conglomerate.
Concentrările orizontale sunt cele între societăţi care fabrică aceleaşi produse
şi operează la acelaşi nivel al pieţei.

Concentrările verticale sunt cele între societăţi care operează la niveluri de
distribuire diferite ale pieţei aceluiaşi produs.
Concentrările conglomerate sunt acelea între societăţi care nu au nicio
legătură una cu cealaltă pe piaţa niciunui produs.
Dintre acestea, concentrările orizontale sunt probabil cele mai dăunătoare
pentru procesul concurenţei.
O concentrare poate produce un efect apreciabil asupra concurenţei, aspect
care motivează reglementarea concentrărilor. Astfel, o concentrare orizontală
poate permite noii entităţi să stabilească preţul şi producţia în acelaşi fel ca şi o
singură firmă monopolistă, cu aceleaşi consecinţe pentru bunăstarea
consumatorilor. O concentrare verticală nu reprezintă decât o formă de
integrare verticală: o societate poate stabili relaţii cu cele din avalul pieţei
printr-o serie de mijloace, începând cu contractul obişnuit, apoi cu acordurile
de distribuţie exclusivă, până la concentrarea verticală. O astfel de relaţie
verticală poate fi potenţial anticoncurenţială, de exemplu prin închiderea
magazinelor de desfacere pentru alţi producători, dar, în acelaşi timp, poate să
îmbunătăţească distribuţia unui produs de marcă şi astfel să promoveze
concurenţa între mărci.
Un alt motiv pentru reglementarea concentrărilor constă în faptul că o
concentrare poate duce la restructurarea fabricilor existente, cu efecte
ulterioare asupra şomajului şi a vitalităţii regionale (Craig & Burca, 2009, pp.
1302 – 1303).
Concentrările pot totuşi produce un impact benefic şi pot consolida
eficienţa economică într-o serie de moduri diferite.
Astfel, concentrările pot facilita culegerea beneficiilor economiilor de scară.
Societăţile vor produce cel mai eficient atunci când pot maximiza economiile
de scară. Acestea sunt economii care pot fi exploatate de societatea care are
dimensiunile optime pentru acel tip de industrie. Un anumit produs poate fi,
spre exemplu, fabricat mai eficient cu un anumit utilaj, dar acest utilaj poate
necesita o anumită cifră de afaceri înainte să fie viabil din punct de vedere
economic. Concentrările reprezintă o modalitate în care se poate profita de pe
urma economiilor de scară.
Concentrările pot, de asemenea, să accentueze eficienţa de distribuire. Spre
exemplu, poate fi mai eficient pentru societatea producătoare care urmăreşte să
îşi extindă operaţiunile în avalul pieţei, în sfera distribuţiei, să fuzioneze cu un
distribuitor existent, în loc să înveţe de la zero aptitudinile necesare în acest
nou domeniu. Nu în ultimul rând, menţionăm drept un beneficiu al
concentrărilor faptul că o fuziune poate reprezenta alternativa de evadare de la
drumul spre insolvenţă.

Sarcina de lucru 6
Defineşte concentrările de întreprinderi stabilind modul de realizare şi
scopul creării acestora.
2.3.3. Sfera de aplicare a Regulamentului (CE) 139/2004

Regulamentul (CE) 139/2004 nu se aplică decât în cazul în care există o
concentrare. Articolul 3 alin. (1) din Regulament dispune în acest sens:
„Se consideră că se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de
durată a controlului rezultă în urma:
(a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părţi ale
unor întreprinderi sau
(b) preluării, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puţin o
întreprindere sau de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziţionarea de
valori mobiliare sau de active, fie prin contract sau prin orice alte mijloace, a
controlului direct sau indirect asupra uneia sau mai multor întreprinderi sau părţi
ale acestora”.
Articolul 3 alin. (1) trebuie coroborat cu articolul 3 alin. (2), care prevede:
„controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte mijloace care, fie separat, fie
combinate şi având în vedere considerentele de drept sau de fapt relevante, conferă
posibilitatea exercitării unei influenţe decisive asupra unei întreprinderi, în special prin:
(a) dreptul de proprietate sau dreptul de folosinţă integrală sau parţială asupra activelor
unei întreprinderi;
(b) drepturi sau contracte care conferă o influenţă decisivă asupra structurii, voturilor
sau deciziilor organelor unei întreprinderi”.
Pentru ca o concentrare să fie sancţionată de regulamentul privind
concentrările economice, aceasta trebuie să aibă o dimensiune comunitară.
Aceasta este definită la articolul 1 alin. (2) din Regulament:
„O concentrare are dimensiune comunitară în cazul în care:
(a) cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate
depăşeşte 5000 de milioane euro şi
(b) cifra de afaceri totală realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două
întreprinderi implicate depăşeşte 250 de milioane euro, cu excepţia cazurilor în care
fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa
totală de afaceri la nivel comunitar într-unul şi acelaşi stat membru.”
Întinderea controlului comunitar privind concentrările este extinsă de articolul
1 alin. (3).
S-a apreciat că concentrările care se situau sub pragurile de la art. 1 alin. (2)

puteau fi totuşi examinate în temeiul legislaţiilor privind concentrările din
diferite state membre şi acest fapt putea fi costisitor şi putea, de asemenea, să
dea naştere unor evaluări care veneau în conflict una cu alta în diferitele
sisteme juridice.
Extinzând întinderea controlului comunitar privind concentrările astfel încât să
cuprindă acele concentrări care ar putea produce un impact semnificativ în
diferite state membre, s-a sperat, prin urmare să se asigure că impactul
concurenţial al unor astfel de concentrări poate fi examinat pentru comunitate
în ansamblul ei.
Articolul 1 alin. (3) prevede:
„O concentrare care nu atinge pragurile prevăzute la alin. (2) are dimensiune comunitară în
cazul în care:
(a) cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate întreprinderile
implicate depăşeşte 2500 de milioane de euro;
(b) în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată realizată
de toate întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane euro;
(c) în fiecare din cel puţin trei state membre care sunt incluse la litera (b), cifra totală
de afaceri realizată de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile
implicate depăşeşte 25 de milioane de euro şi
(d) cifra totală de afaceri realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două
dintre întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane de euro,cu excepţia
cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două
treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar într-unul şi acelaşi stat
membru”.

Regulamentul (CE) 139/2004 prevede în art. 4 alin. (1) că concentrările care au
o dimensiune comunitară trebuie notificate în prealabil Comisiei.
Articolul 4 alin. (3) impune Comisiei o obligaţie de a publica notificările
despre care se consideră că se încadrează în sfera Regulamentului.
Neîndeplinirea obligaţiei de notificare prealabilă poate duce la aplicarea de
amenzi, în temeiul art. 14 alin. (2) litera a).
Există un formular standard, cunoscut ca „formularul CO”, care este folosit
pentru notificare. Acest formular impune părţilor să înainteze Comisiei
anumite informaţii, inclusiv copii de pe documentaţia de realizare a
concentrării, copii ale conturilor părţilor implicate şi copii ale oricăror rapoarte
care au fost pregătite în vederea concentrării.
Eficienţa controlului concentrărilor impune, de asemenea, ca fuziunea propusă
să nu fie finalizată pe durata examinării de către Comisie.
Articolul 7 alin. (1) din Regulament prevede suspendarea unei concentrări
înainte de notificare sau până ce a fost declarată compatibilă cu piaţa comună
în temeiul unei decizii adoptate în conformitate cu art. 6 alin. (1) lit. b), art. 8
alin. (2) sau pe baza unei prezumţii în conformitate cu art. 10 alin. (6).
Articolul 14 alin. (2) permite Comisiei să impună amenzi severe pentru
încălcarea acestei obligaţii.
După notificare, Comisia este obligată să evalueze într-o perioadă de 25 de
zile lucrătoare, dacă fuziunea se află în sfera de aplicare a Regulamentului şi
dacă este compatibilă cu piaţa comună, ori că există un risc ce o caracterizează
ca incompatibilă (faza I a investigaţiei). Aproximativ 90% din cazurile de
concentrări la nivel comunitar se încheie în prima fază a investigaţiei.
Atunci când are dubii serioase cu privire la compatibilitatea fuziunii cu piaţa
comună, Comisia declanşează procedurile specifice fazei a doua de
investigaţie, care durează 95 de zile lucrătoare de la data începerii procedurii.
Investigaţia Comisiei are aceleaşi caracteristici ca şi în alte domenii ale
concurenţei: control efectiv şi exhaustiv asupra conturilor bancare, diferite
documente, explicaţii verbale, vizite la sedii, etc. Toate tipurile de verificări
sunt posibile şi permise. Va fi emisă apoi decizia finală: concentrarea este
compatibilă cu piaţa internă sau este interzisă. În acest din urmă caz, dacă
concentrarea a fost deja realizată în fapt, întreprinderile trebuie divizate.
Comisia poate, de asemenea, să aprobe fuziuni, cu condiţia ca părţile implicate
în operaţiunea de fuzionare să respecte măsurile şi modificările impuse de
Comisie, pentru a face fuziunea compatibilă.
Începând cu anul 2005 a fost introdusă o nouă procedură simplificată, prin
care Comisia intenţionează să analizeze anumite concentrări în temeiul
Comunicării Comisiei privind procedura simplificată de analiză a anumitor
concentrări în temeiul Regulamentului nr. 139/2004 al Consiliului (publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 56/32 din 05.03.2005).
Comisia va aplica procedura simplificată următoarelor categorii de concentrări:
1. două sau mai multe întreprinderi preiau control în comun al unei societăţi în
comun, cu condiţia ca societatea în comun să nu desfăşoare activităţi actuale
sau potenţiale, sau aceste activităţi să nu fie semnificative, pe teritoriul
Spaţiului Economic European. Aceste cazuri au loc atunci când cifra de afaceri
a societăţii în comun şi/sau cifra de afaceri a activităţilor transferate este mai
mică de 100 de milioane curo pe teritoriul Spaţiului Economic European şi
când valoarea totală a activelor transferate societăţii în comun este mai mică de
100 de milioane de euro pe teritoriul Spaţiului Economic European;
2. două sau mai multe întreprinderi fuzionează sau una sau mai multe
întreprinderi preiau controlul exclusiv sau în comun al unei alte întreprinderi,
cu condiţia ca niciuna dintre părţile implicate în concentrare să nu desfăşoare
activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a produsului şi geografică sau pe o piaţă a
produsului aflată în amonte sau în aval faţă de o piaţă a produsului pe care este
activă oricare altă parte implicată în concentrare;
3. două sau mai multe întreprinderi fuzionează sau una sau mai multe
întreprinderi preiau control exclusiv sau în comun al unei alte întreprinderi, şi
- două sau mai multe părţi la concentrare desfăşoară activităţi comerciale
pe aceeaşi piaţă a produsului şi geografică (relaţii orizontale), cu condiţia
ca cota lor de piaţă combinată să fie mai mică de 15 %;
- una sau mai multe părţi la concentrare desfăşoară activităţi comerciale pe
o piaţă a produsului aflată în amonte sau în aval faţă de o piaţă a
produsului pe care e activă oricare altă parte la concentrare (relaţii verti-
cale), cu condiţia ca niciuna dintre cotele lor de piaţă individuale sau
combinate să nu se fie de 25 % sau mai mult;
4. una din părţi poate dobândi control exclusiv asupra unei întreprinderi la care
deţine deja un control în comun.
Comunicarea Comisiei instituie în art. 8 şi exemple de cauze care pot fi
excluse de la aplicarea procedurii simplificate:
- concentrări care pot creşte puterea de piaţă a părţilor, de exemplu prin
combinarea resurselor tehnologice, financiare sau de alt tip, chiar în
cazul în care părţile implicate în concentrare nu acţionează pe aceeaşi
piaţă;
- concentrările în care cel puţin două dintre părţile la concentrare sunt
prezente pe pieţe învecinate strâns legate, atunci când una sau mai multe
dintre părţile la concentrare deţin în mod individual o cotă de piaţă de cel
puţin 25 % pe orice piaţă a produsului pe care nu există relaţii orizontale
sau verticale între părţi, dar care este o piaţă învecinată unei alte pieţe pe
care acţionează o altă parte;
- concentrările de pe pieţe cu bariere la intrare ridicate, cu un grad înalt de
concentrare sau cu alte probleme de concurenţă.
Din perspectivă procedurală, Regulamentul (CE) 139/2004 reflectă necesitatea
notificării imediate, combinate cu competenţe adecvate de investigare, pentru
ca controlul comunitar să poată fi eficient. Aceasta stă în balanţă cu nevoia de
promptitudine în aplicarea competenţelor comunitare, din moment ce sunt în
joc decizii comerciale importante. Termenele speciale în temeiul
Regulamentului privind concentrările economice servesc acestui imperativ
(Craig & Burca, 2009, p. 1333).

Sarcina de lucru 7
Realizează clasificarea concentrărilor arătând care sunt caracteristicile
fiecărei categorii.
Rezumat
85 TCE) constituie principalul instrument pentru a controla comportamentul
anticoncurenţial al cartelurilor. Acordul orizontal reprezintă o înţelegere între
concurenţi actuali sau potenţiali – adică între întreprinderi care se găsesc pe
acelaşi nivel al lanţului de producţie sau de distribuţie – referitoare, de
exemplu, la cercetare şi dezvoltare, la producţie, cumpărări sau
comercializare. Un acord vertical se constituie într-o înţelegere sau practică
concertată, încheiată între două sau mai multe întreprinderi, dintre care fiecare
operează, pentru obiectivele înţelegerii, la un nivel diferit al lanţului de
producţie sau de distribuţie, şi care se referă la condiţiile în care părţile pot să
cumpere, să vândă sau să revândă anumite bunuri sau servicii. Unele acorduri
de cooperare verticale sau orizontale nu afectează într-o mare măsură
concurenţa nici intra-brand, nici inter-brand, iar efectele lor sunt benefice din
punct de vedere economic. Chiar dacă nu există un acord, întreprinderile sunt
sancţionate de art. 101 TFUE (ex-articolul 81 TCE) în cazul în care există o
practică concertată. Termenul de practici concertate se referă la coordonarea
între întreprinderi care, fără a ajunge la încheierea de înţelegeri formale, au
adoptat, în mod conştient, o cooperare practică, pentru evitarea riscurilor
concurenţei. Articolul 102 TFUE interzice controlul puterii de piaţă fie de
către o singură societate, fie, în anumite condiţii, de un număr de societăţi. În
scopul determinării dominanţei, este necesar să se stabilească piaţa pentru a
detecta dominaţia în raport cu concurenţii actuali sau potenţiali. Astfel,
caracterul dominant trebuie evaluat în legătură cu trei variabile: piaţa
produsului, piaţa geografică şi factorul temporal. Controlul juridic al
concentrărilor reprezintă o componentă importantă a oricărui regim pentru
reglementarea concurenţei. Regulamentul 139/2004 privind controlul
concentrărilor economice între întreprinderi se aplică unor schimbări
structurale semnificative, al căror impact asupra pieţei depăşeşte frontierele
naţionale ale unui stat membru. Concentrările pot fi de trei tipuri, respectiv
concentrări orizontale, concentrări verticale şi concentrări conglomerate.

1. Acordurile orizontale:
a) nu intra sub incidenţa reglementărilor UE;
b) reprezintă o înţelegere între concurenţi actuali sau potenţiali;
c) se încheie între întreprinderi care se găsesc pe acelaşi nivel al lanţului
de producţie.
2. Un acord între întreprinderi nu afectează comerţul între statele membre

dacă:
a) intervine între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale pe
piaţa relevantă, a căror cotă pe piaţa respectivă depăşeşte 10%;
b) intervine între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale pe
piaţa relevantă, a căror cotă pe piaţa respectivă nu depăşeşte 10 %;
c) nu intervine între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale pe
piaţa relevantă.
3. Articolul 102 din Tratatul CE interzice:

a) deţinerea unei poziţii dominante;
b) puterea de piaţă per se;
c) abuzul de putere pe piaţă.
4. Concentrările sunt conglomerate atunci când:

a) fuzionează societăţi care nu au nicio legătură una cu cealaltă pe piaţa
niciunui produs;
b) societăţile operează la niveluri de distribuire diferite ale pieţei
aceluiaşi produs;
c) sunt implicate întreprinderi concurente.

5. Concentrările verticale:
a) nu cad sub incidenţa reglementărilor UE;
b) desemnează aceeaşi situaţie ca şi concentrările conglomerate;
c) implică societăţi care se găsesc la niveluri de distribuire diferite ale
pieţei aceluiaşi produs.

1 b; 2 b; 3 c; 4 a; 5 c
UNITATEA 3. Ajutoarele de stat acordate întreprinderilor.

Întreprinderile publice. Cooperarea în aplicarea dreptului
concurenţei- Analizarea unor spețe din jurisprudență.
3.1. Ajutoarele de stat acordate întreprinderilor 86

3.2. Întreprinderile publice 101
3.3. Cooperarea în aplicarea dreptului concurenţei- 104
Analizarea unor spețe din jurisprudență
Rezumat 109
Lucrare de verificare 111
 să explici necesitatea instituirii condiţionării ajutoarelor de stat;

 să identifici categoriile de ajutoare de stat exceptate de la controlul
Comisiei;
 să prezinţi modul în care s-a realizat alinierea legislaţiei naţionale la
legislaţia UE care reglementează ajutoarele de stat;
 să analizezi relaţiile şi modul de colaborare între Comisie şi instanţele
naţionale în aplicarea dreptului concurenţei.


3.1. Ajutoarele de stat acordate întreprinderilor
3.1.1. Consideraţii generale
În cadrul sistemelor economice mixte se obişnuieşte ca statele să joace un rol
pe piaţă. Raţiunea acestei intervenţii şi forma sa juridică pot varia. Spre
exemplu, în trecut, se întâmpla ca utilităţile publice să fie naţionalizate, fie să
aibă un statut de monopol sau cvasimonopol privilegiat.
Modul de gândire recent tinde să favorizeze un rol mai limitat al statului, după
cum se manifestă în privatizarea industriilor naţionalizate şi în diminuarea
volumului de acte normative în diverse sectoare ale economiei. În ciuda acestor
schimbări, continuă să existe întreprinderi care fie rămân în cadrul proprietăţii
publice, fie posedă un anumit statut privilegiat pe piaţă.
Principala poziţie de pornire în această direcţie o constituie articolul 345 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul 295 din Tratatul
CE), potrivit căruia tratatele nu aduc atingere regimului proprietăţii în statele
membre. Prin urmare, simplul fapt că unele activităţi sunt desfăşurate în sfera
publică sau privată nu contravine, ca atare, dispoziţiilor. Anterior intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, art. 295 TCE a fost însă, supus interpretării
judiciare şi a fost interpretat în sens restrâns astfel încât, spre exemplu, să nu
împiedice impunerea unor limitări asupra drepturilor de proprietate intelectuală
în temeiul dreptului comunitar (Craig & Burca, 2009, p. 1336).
În plus, potrivit art. 173 TFUE (ex-articolul 157 din Tratatul CE), Uniunea şi
statele membre asigură existenţa condiţiilor necesare pentru competitivitatea
industriei Uniunii. Articolul este formulat explicit prin referire la pieţe deschise
şi concurenţiale. Acţiunea pentru atingerea acestei finalităţi include încurajarea
iniţiativei şi a dezvoltării întreprinderilor pe cuprinsul Uniunii, în special a
întreprinderilor mici şi mijlocii.
Multe prevederi sunt împotriva tipului de dominanţă care poate însoţi
proprietatea publică. Acesta este, de asemenea, împotriva acordării în favoarea
întreprinderilor a oricărei poziţii speciale, privilegiate, care ar putea avea drept
consecinţă denaturarea concurenţei pe piaţa comună.
Pentru ca relaţiile de concurenţă între firme să nu fie falsificate, nu este
suficient ca acestea să nu se înţeleagă între ele, să nu abuzeze de poziţia lor
dominantă sau să fie implicate într-un proces de concentrare care poate deveni
primejdios. În egală măsură, este necesar şi ca relaţiile de concurenţă să nu fie
alterate, deformate de existenţa ajutoarelor de stat sau de persistenţa anumitor
monopoluri în favoarea întreprinderilor publice sau private beneficiind de
avantaje privilegiate.
Eliminarea frontierelor interne dintre statele membre permite întreprinderilor
din cadrul Uniunii să îşi extindă activităţile pe întreaga piaţa internă. Aceste
avantaje nu trebuie să fie periclitate de către forme denaturate ale concurenţei,
cauzate de acordarea de ajutoare nejustificate întreprinderilor. Este adevărat că
măsurile naţionale prin care se acordă ajutor de stat anumitor companii
determină statele membre să îşi construiască o listă de priorităţi economice, dar
aceste măsuri produc discriminări între companii, deoarece unele primesc
asistenţă din partea statului, iar altele nu.
Statele au tendinţa de a ajuta financiar întreprinderile, regiunile sau sectoarele
industriale în care există probleme. Aceste ajutoare de stat, în permanentă
creştere, reprezintă o „sabie cu două tăişuri”: benefice pe termen scurt sau lung,
câteodată esenţiale, aceste ajutoare prezintă însă riscul de a afecta libera
concurenţă (Ştefan, Andreşan-Grigoriu, 2007, pp. 574).
Ajutoarele de stat acordate care denaturează concurenţa de pe piaţa internă a
Uniunii sunt interzise de tratate. Prin acordarea unor tratamente preferenţiale
anumitor firme sau unei producţii în detrimentul altora, concurenţa normală
este distorsionată. Totuşi, în anumite situaţii, Comisia Europeană aplică
excepţiile şi ia în considerare impactul benefic al unei scheme de acordare a
ajutoarelor în condiţiile generale stabilite de tratate. De asemenea, Comisia
poate autoriza acordarea de ajutoare atunci când acestea sunt justificate, de
exemplu pentru dezvoltarea regională, pentru politicile de interes comun de
protejare a mediului ambiant, de cercetare şi dezvoltare, pentru educaţie etc. De
aceea, tratatele au trebuit să realizeze un echilibru între dorinţa de a interzice de
principiu ajutorul de stat şi acordarea de derogări largi, însă sub controlul sever
al Comisiei.
Regulile de bază ale sistemului construit de Tratat sunt conştiente de aceste
riscuri şi, de aceea, nu au impus o interdicţie totală a ajutorului de stat. Astfel, a
fost construit un sistem ce se concentrează pe principiul conform căruia
ajutorul de stat este incompatibil cu piaţa comună, dar acceptă, în acelaşi timp,
că acordarea ajutorului de stat poate fi justificată în circumstanţe excepţionale.
Prevederile Tratatului, ce stabilesc regulile de bază ale sistemului, au fost
completate de-a lungul timpului de legislaţia secundară şi jurisprudenţă. Măsuri
importante în materie au fost implementate prin Strategia de la Lisabona, la
care s-a impus redirecţionarea ajutoarelor de stat către anumite obiective
orizontale vizând cercetarea, inovarea şi optimizarea capitalului uman; de
asemenea, s-a impus o mai bună informare la nivel european, constituirea unei
zone europene referitoare la cercetare-inovare, înfiinţarea şi dezvoltarea de
afaceri inovatoare, alocarea de resurse pentru educaţie, protecţie socială etc.
Curtea de Justiţie a emis o serie de hotărâri importante privind interpretarea şi
aplicarea articolelor din Tratat referitoare la ajutorul de stat. În prezent,
Tribunalul de Primă Instanţă are competenţă asupra acţiunilor înaintate de
particulari împotriva deciziilor emise de Comisie în domeniul ajutorului de
stat.
Autorităţile publice şi instanţele naţionale din statele membre au propriile
sarcini şi responsabilităţi în vederea aplicării normelor comunitare în domeniul
ajutorului de stat, în conformitate cu principiile prevăzute de practica judiciară
a Curţii de Justiţie. Curtea a subliniat, în hotărârea pronunţată în cauza Steinlike
că intenţia Tratatului, care la art. 88 prevede examinarea constantă şi
monitorizarea de către Comisie a ajutoarelor, este ca stabilirea posibilei
incompatibilităţi dintre un anumit tip de ajutor şi piaţa comună, sub rezerva
examinării de către Curte, să se facă prin intermediul unei proceduri
corespunzătoare, pe care Comisia are responsabilitatea de a o iniţia.
În ceea ce priveşte rolul instanţelor naţionale, Curtea a declarat în aceeaşi
hotărâre că pot fi iniţiate proceduri înaintea instanţelor naţionale, prin care li se
solicită respectivelor instanţe să interpreteze şi să aplice conceptul de ajutor,
prevăzut la art. 87, pentru a stabili dacă ajutorul de stat introdus fără a ţine cont
de procedura de examinare preliminară prevăzută la art. 88 alin. (3) ar fi trebuit
să fie supusă procedurii în cauză (Cotuţiu & Sabău, 2008, p. 230).
Cel mai des, autorităţile publice acordă ajutor pentru a susţine o anumită
întreprindere, o activitate economică sau o regiune, pentru a-i promova
dezvoltarea sau a o ajuta să-şi rezolve problemele cu care se confruntă. La
prima vedere, mai ales din punctul de vedere al celui care primeşte ajutorul de
stat, acesta pare a fi foarte avantajos. Din păcate, cel mai adesea el nu reuşeşte
decât să amâne un proces inevitabil de restructurare şi nu-l ajută pe cel care
primeşte ajutorul să redevină competitiv.
Dacă analizăm lucrurile într-un context mai larg, mai ales din punctul de
vedere al firmelor concurente care funcţionează fără niciun ajutor, ajutorul de
stat seamănă mai mult cu o formă nedorită de discriminare. Firmele concurente
trebuie să facă eforturi singure pentru a-şi dezvolta afacerile şi pentru a rămâne
competitive faţă de cele care, datorită ajutorului primit de la stat, nu trebuie să-
şi diminueze costurile de producţie sau să finanţeze programe de diversificare
sau de dezvoltare.
Societăţile care nu primesc ajutoare de stat pot chiar să se confrunte cu
dificultăţi economice care le influenţează competitivitatea şi abilitatea de a
păstra locurile de muncă pentru salariaţii lor, de a-şi moderniza şi diversifica
producţia etc. Unele ajutoare de stat sunt acceptate, condiţionat, să contribuie la
dezvoltarea regiunilor care se confruntă cu probleme deosebite care încearcă să
rezolve o situaţie economică gravă existentă într-una din ţările membre, care
încurajează anumite activităţi şi practici de interes comun pentru toate ţările
membre sau să aibă scopuri sociale utile.
Ajutorul acordat regiunilor care sunt subdezvoltate economic contribuie la
revigorarea programului de redresare al acestora. De îndată ce aceste regiuni nu
mai sunt marcate de handicapul subdezvoltării, nu mai există nicio justificare
pentru continuarea alocării de ajutoare de stat. Acest lucru ar însemna
exercitarea de practici discriminatorii în raport cu regiunile dezvoltate, unde
schemele de ajutor nu sunt operaţionale. În consecinţă, Comisia Europeană
consideră că este ilegal să se acorde ajutor pentru dezvoltare regională în astfel
de condiţii.
Controlul ajutoarelor de stat, desfăşurat de Comisia Europeană, urmăreşte
limitarea ajutoarelor de stat la strictul necesar şi evită risipirea fondurilor
publice. Prin prevenirea denaturării concurenţei pe piaţa internă a Uniunii,
proces care ar aduce prejudicii unei pieţe unice, impulsionează creşterea
economică în interiorul Uniunii. Drept rezultat, creşte gradul de ocupare a
forţei de muncă. De asemenea, controlul ajutoarelor contribuie la îmbunătăţirea
standardelor de viaţă şi la creşterea calităţii vieţii, datorită faptului că
autorizează numai acele scheme de ajutor ale căror obiective au într-adevăr un
scop comun, şi anume dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, promovarea
întreprinderilor mici, a cercetării şi dezvoltării, a educaţiei.

3.1.2. Sediul materiei
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europe consacră instituţiei enunţată mai
sus trei articole, respectiv art. 107, art. 108 şi art. 109 (ex-articolul 87, 88 şi 89
din Tratatul CE).
Alin. (1) al art. 107 TFUE (ex-articolul 107 alin. (1) TCE) stabileşte principiul
general că ajutoarele de stat sunt incompatibile cu piaţa comună, precizând în
acest sens:
„cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă ajutoarele
acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice forma, care denaturează
sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a
producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale
dintre statele membre.”
Dispoziţia vizează în egală măsură întreprinderile publice şi private.
Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, art. 107 alin. (2)
TFUE (ex-articolul 107 alin. (2) TCE) menţionează trei situaţii în care
ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieţei comune, alin. (3)
al aceluiaşi articol stabileşte categoriile de ajutoare care pot fi exceptate. Din
enunţarea art. 107 alin. (1) al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene
(ex-articolul 107 alin. (1) TCE) se poate observa că această prevedere nu
defineşte ajutorul de stat.
Noţiunea de ajutor de stat este legată nu de forma pe care o îmbracă intervenţia
statului, ci de efectele economice ale acesteia.
Atât Comisia cât şi Curtea Europeană de Justiţie definesc foarte larg ajutorul de
stat. În acest sens, Comisia a furnizat o întreagă listă de tipuri de ajutor în care
pot fi incluse: subvenţiile directe, scutirile fiscale, scutirile de sarcinile
parafiscale, rate preferenţiale ale dobânzilor, garanţii favorabile pentru
împrumuturi, asigurarea de teren sau clădiri în condiţii speciale, amânarea
colectării contribuţiilor fiscale sau sociale şi garanţii ale dividendelor. Această
listă este mai degrabă exemplificativă, decât limitativă.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat, de asemenea, că noţiunea de
ajutor acoperă nu numai beneficiile pozitive, cum ar fi subvenţiile, ci şi
măsurile care diminuează cheltuielile pe care le suportă în mod normal o
întreprindere, cum ar fi furnizarea de mărfuri sau servicii la un preţ
preferenţial, o reducere a contribuţiilor la asistenţa socială sau scutirile fiscale.
Sarcina de lucru 1
Argumentează necesitatea condiţionării privind acordarea ajutoarelor de
stat.

3.1.3. Principiul incompatibilităţii ajutoarelor de stat
În interpretarea Comisiei şi a instanţelor UE, există patru condiţii cumulative în
care o măsură sau tranzacţie economică în care este implicat statul poate fi
considerată ca implicând ajutor de stat. Aceste condiţii sunt:
- să implice folosirea (directă sau indirectă) de resurse publice;
- să confere un avantaj beneficiarului;
- să fie selectivă;
- să distorsioneze concurenţa, cu efecte negative în comerţul dintre statele
membre.
1. Interdicţia prevăzută la art. 107 alin. (1) TFUE (ex-articolul 87 alin. (1)
TCE) se aplică tuturor tipurilor de ajutor acordat de un stat membru sau prin
intermediul resurselor de stat şi nu este necesar să se facă distincţia între
ajutorul acordat în mod direct de către stat şi cel acordat de organisme publice
sau private create sau numite de acesta pentru a gestiona respectivul ajutor.
Aşa cum am arătat, rezultă că forma în care ajutorul de stat este acordat este
irelevantă din punctul de vedere al controlului ajutorului de stat: ceea ce
contează este efectul măsurii.
De fapt, distincţia între „ajutorul acordat de stat” şi „ajutorul acordat din
resursele statului” are rolul de a face explicit faptul că nu numai ajutorul
acordat de guvernul central, ci şi ajutorul acordat de autorităţile de stat
regionale şi locale, precum şi de organismele publice şi private ce acţionează în
numele statului intră în sfera exclusivă de control a Comisiei.
În ceea ce priveşte forma efectivă în care ajutorul de stat este acordat, faptul că
ajutorul de stat nu se referă numai la cheltuielile directe făcute din buzunarul
statului (adică subvenţiile de la buget), ci şi la transferurile indirecte de resurse
ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) ţine de jurisprudenţa
general acceptată. Într-adevăr, o pierdere de venituri din impozitare este
considerată echivalentă cu consum de resurse ale statului, indiferent de nivelul,
regional sau local, la care este suportată pierderea.
2. Articolul 107 alin. (1) TFUE (ex-articolul 87 alin. (1) TCE) se aplică doar
ajutoarelor care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei anumitor mărfuri.
În multe cazuri această condiţie nu pune niciun fel de probleme. Spre exemplu,
acordarea unei subvenţii va plasa fără îndoială beneficiarul pe o poziţie
avantajată. Curtea examinează poziţia societăţii respective înainte de primirea
ajutorului şi în cazul în care aceasta s-a îmbunătăţit, atunci articolul 107 TFUE
(ex-articolul 87 TCE) este întrunit.
Gama ajutoarelor este extrem de largă şi poate include orice avantaj economic
pe care o întreprindere nu l-ar fi primit într-un curs normal al afacerilor:
„ajutorul de stat este acordat ori de câte ori un stat membru pune la dispoziţia
unei întreprinderi fonduri care, în circumstanţe normale, nu ar fi fost acordate
de un investitor privat care pune în aplicare criteriile obişnuite şi nu ia în
considerare alte aspecte de natură socială, politică sau filantropică”.

3. Ajutorul de stat este selectiv şi de aceea afectează balanţa între anumite
întreprinderi şi concurenţii lor.
Aplicarea criteriului selectivităţii atrage după sine trasarea unei distincţii între
măsurile cu aplicabilitate generală - măsuri care se aplică fără distincţie tuturor
întreprinderilor din toate sectoarele economiei unui stat membru şi măsurile
care generează avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare.
O schemă de ajutor de stat este considerată selectivă atunci când autorităţile
care administrează schema au o anumită marjă de manevră. De asemenea,
criteriul este satisfăcut dacă schema se aplică numai unei părţi a teritoriului
unui stat. Nu de puţine ori, totuşi, este extrem de dificil să trasezi o graniţă
clară între măsurile de sprijin generale şi cele selective.
Măsurile fiscale sunt, în plus, dificil de evaluat pe baza acestui criteriu şi din
cauza faptului că dreptul UE consideră că selectivitatea anumitor măsuri fiscale
poate fi totuşi justificată prin „natura sau schema generală a sistemului”
(asemenea măsuri nefiind acoperite de reglementările UE privitoare la ajutorul
de stat).
4. Ultima condiţie pentru ca art. 107 alin. (1) TFUE (ex-articolul 87 alin. (1)
TCE) să fie aplicabil este ca intervenţiile care implică ajutor de stat să ducă la
afectarea relaţiilor comerciale dintre statele membre şi la distorsionarea
concurenţei.
În cazul în care ajutorul consolidează poziţia financiară a unei întreprinderi în
comparaţie cu altele din cadrul Uniunii, atunci schimburile comerciale ale
Uniunii sunt afectate. Cuantumul relativ mic al ajutorului sau dimensiunile
relativ reduse ale întreprinderii beneficiare nu exclud, ca atare, posibilitatea ca
schimburile comerciale ale Uniunii să fie afectate.
În acest sens, nu este necesar să se dovedească faptul că schimburile
comerciale vor fi afectate. Este suficient să se demonstreze că beneficiarul
ajutorului de stat este implicat într-o activitate economică şi că operează pe o
piaţă în care există comerţ între statele membre.
Anumite tipuri de ajutoare, cu valori mici (ajutorul de minimis) nu au efect
potenţial asupra concurenţei şi comerţului între statele membre. De aceea,
Comisia Europeană consideră că acest tip de ajutor nu intră sub incidenţa art.
107 alin. (1) TFUE (ex-articolul 87 alin. (1) TCE).
Regulamentul 1998/2006 din 15 decembrie 2006 privind aplicarea art. 87 şi art.
88 din Tratat ajutorului de minimis se aplică ajutorului de stat acordat
întreprinderilor din toate sectoarele, cu excepţia:
- sectorului agricol şi de pescuit;
- procesării primare a produselor agricole;
- procesării şi vânzării produselor agricole în următoarele cazuri: când
valoarea ajutorului de stat este stabilită în baza preţului sau cantităţii acestor
produse sau când ajutorul de stat este condiţionat de transferarea lui parţială
sau totală de către producătorii primari;
- activităţii de export către terţe state membre;

- activităţii în sectorul cărbunelui;
- activităţii de achiziţionare auto transport marfă şi închiriere de transport;
- întreprinderilor aflate în dificultate.
Volumul total al ajutorului de minimis acordat unei societăţi nu trebuie să
depăşească 200.000 de euro pe o perioadă de trei ani fiscali, iar în cazul unei
societăţi din sectorul transporturilor nu va depăşi 100.000 de euro pe o
perioadă de trei ani fiscali.
Acest regulament se aplică doar ajutoarelor la care este posibilă calcularea
precisă a echivalentului brut al ajutorului ex ante, fără necesitatea asumării
evaluării riscului.
Ajutorul individual furnizat în cadrul unei scheme de garantare pentru
întreprinderi care nu sunt în dificultate nu trebuie să depăşească 1,5 milioane
de euro pe întreprindere; pentru societăţile din transporturi plafonul este de
750.000 de euro.
Sarcina de lucru 2
Identifică excepţiile de la principiul interdicţiei ajutoarelor de stat.
3.1.4. Derogări de la principiul incompatibilităţii

Articolul 107 alin. (2) TFUE (ex-articolul 87 alin. (2) TCE) enumeră trei tipuri
de ajutoare care sunt considerate ca fiind compatibile cu piaţa comună.
1. Astfel, art. 107 alin. (2) TFUE lit. a) [ex-articolul 87 alin. (2) TCE] dispune
că:
„ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să
fie acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor” reprezintă o primă categorie
de ajutoare compatibile cu piaţa comună.
Această prevedere legalizează ajutorul numai dacă nu se face o discriminare în
privinţa originii produselor. Astfel,ocaziile în care un stat poate face trimitere
la această prevedere sunt limitate, câtă vreme ajutoarele de stat sunt orientate
exclusiv către o anumită societate din cadrul statului membru care acordă
ajutorul.
2. O altă categorie de ajutoare compatibile cu piaţa comună sunt vizate de art.
art. 107 alin. (2) TFUE lit. b) [ex-articolul 87 alin. (2) TCE], respectiv
„ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte
evenimente extraordinare”.
Această prevedere va fi va fi considerată aplicabilă doar în cazul în care
dezavantajul economic pentru stat constituie urmarea unei calamităţi naturale
sau a unui eveniment extraordinar (P. Craig, G. de Burca, 2009, 1363).
3. Articolul 107 alin. (2) TFUE lit. c) [ex-articolul 87 alin. (2) TCE] se referă
la situaţia specială a Germaniei, rezultată din divizarea ţării, cu scopul de a
compensa dezavantajele economice cauzate de această divizare. Aceste
ajutoare, numite „de drept strict”, îşi justifică exceptarea prin imperative
morale şi de solidaritate, acceptate de Uniune, cu condiţia de a fi acordate
nediscriminatoriu în scopul compensării unor pagube materiale sau al
dezavantajelor economice germane.
Acestea sunt permise strict în scopul eliminării efectelor calamităţilor naturale
sau altor evenimente excepţionale, cum sunt de pildă cutremure, tornade,
uragane etc. În aceste cazuri, Comisia urmăreşte ca ajutoarele să nu fie extinse
altor situaţii şi domenii, să nu fie deturnate de la scopul lor şi să fie compatibile
cu dreptul concurenţial în ansamblul său.
Anumite ajutoare pot fi exceptate de la interdicţia ajutorului de stat.
1. În acest sens, art. 107 alin. (3) TFUE lit. a) [ex-articolul 87 alin. (3) TCE],
dispune că:
„ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai
este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de
scăzut” pot fi considerate compatibile cu piaţa comună.
2. Articolul 107 alin. (3) TFUE lit. b) (ex-articolul 87 alin. (3) TCE) arată că:
„ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european
comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru” pot fi considerate
compatibile cu piaţa comună.
3. Articolul 107 alin. (3) TFUE lit. c) (ex-articolul 87 alin. (3) TCE)prevede
că:
„ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni
economice, în cazul în care acestea nu aduc modificări condiţiilor schimburilor comerciale
într-o măsură care contravine interesului comun” pot fi compatibile cu piaţa comună.
Această dispoziţie permite legitimarea ajutoarelor prin raportare la necesităţile
unui anumit sector industrial şi prin raportare la regiuni economice în privinţa
cărora Comisia a recunoscut că pot avea o dimensiune naţională şi nu numai
comunitară. Astfel, acest articol este prevederea prin intermediul căreia un stat
poate încerca să justifice ajutorul acordat unei anumite regiuni defavorizate,
lucru evaluat în funcţie de criterii naţionale.
Ajutoarele regionale trebuie să facă parte dintr-o politică regională bine
definită a statului şi în conformitate cu principiul concentrării geografice. Mai
mult decât atât, având în vedere că astfel de ajutoare profită unor regiuni mai
puţin dezavantajate decât cele la care se referă art. 107 alin. (3) TFUE lit. a)
(ex-articolul 87 alin. (3) TCE), Comisia interpretează sfera geografică a
excepţiei şi ajutorul în mod strict, cu consecinţa că numai o mică parte a
teritoriului naţional se poate califica de regulă pentru un ajutor în temeiul art.
107 alin. (3) TFUE lit. c) (ex-articolul 87 alin. (3) TCE). Selecţia regiunilor
eligibile se bazează pe un proces alcătuit din două etape, în care se examinează

acoperirea maximă a populaţiei pentru fiecare stat membru şi apoi se
procedează la selecţia regiunilor eligibile.

Scopul ajutorului trebuie să fie acela de a dezvolta un anumit sector sau
regiune şi nu doar o întreprindere determinată din cadrul acestora.
Interpretarea Curţii Europene de Justiţie cu privire la art. 87 alin. (3) lit. c)
poate fi exemplificată prin cauza Glaverbel (Craig, Burca, 2009, p. 1367).
Starea de fapt a cauzei a fost expusă mai sus. S-a susţinut că Comisia a aplicat
în mod greşit art. 92 alin. (3) lit. c). Comisia constatase că ajutorul în cauză,
care era pentru renovarea periodică a fabricii, nu îndeplinea cerinţele pentru
dezvoltarea sectorului relevant fără a afecta în mod negativ condiţiile
schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun.
Curtea a reţinut următoarele:
„31. Din aceste considerente ale Comisiei reiese că aceasta s-a bazat pe ideea că investiţia în
cauză avea ca scop renovarea unei linii float şi că o astfel de renovare, care trebuie efectuată
periodic, nu poate fi considerată ca fiind destinată să faciliteze dezvoltarea anumitor
activităţi economice, chiar dacă această renovare implică o înnoire tehnologică. Ea a
apreciat apoi că, şi în cazul în care o astfel de înnoire ar putea prezenta caracterul unui
progres tehnic capabil să fie privit din perspectiva dezvoltării economice în sensul alin. (3)
lit. c), aceasta nu poate justifica o derogare bazată pe această dispoziţie în cazul industriei
sticlei float deoarece măsura de ajutor ar afecta poziţia altor întreprinderi, din perspectiva
capacităţii excedentare şi ar contraveni astfel interesului comun.
32. Trebuie să constatăm, mai întâi, că acest tip de raţionament este comprehensibil şi
permite celor vizaţi să cunoască motivele deciziei nefavorabile a Comisiei, iar Curţii, să le
controleze. Prin urmare, susţinerea referitoare la lipsa motivării trebuie respinsă.
33. În ceea ce priveşte aplicarea art. 92 alin. (3) lit. c), trebuie să constatăm, înainte de toate,
că reclamanţii nu au contestat împrejurările de fapt pe care s-a bazat Comisia. Mai exact, ei
au recunoscut că renovările unei linii float trebuie făcute periodic şi că, în cazul de faţă,
instalaţia vizată trebuie renovată. (...)
34. Trebuie să amintim apoi că Comisia dispune de o putere de apreciere în vederea aplicării
alin. (3) lit. c), precum şi a alin. (3) lit. b). Comisiei îi revine în special sarcina de a
determina dacă condiţiile schimburilor comerciale între statele membre sunt afectate de un
ajutor «într-o măsură care contravine interesului comun». Reclamanţii nu au furnizat niciun
element susceptibil să sugereze că, în realizarea acestei aprecieri, Comisia ar fi comis un
abuz de putere sau o eroare vădită.
35. Rezultă din cele precedente că plângerile bazate pe încălcarea art. 92 alin. (3) lit. c) şi pe
insuficienţa motivării în această privinţă, trebuie respinse.”
4. Articolul 107 alin. (3) TFUE lit. d ) [ex-articolul 87 alin. (3) TCE] prevede o
altă categorie de ajutoare compatibile cu piaţa comună, respectiv ajutoarele
acordate pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului, în condiţiile
în care astfel de ajutoare nu aduc modificări condiţiilor schimburilor
comerciale şi ale concurenţei în Uniune într-o măsură care contravine
interesului comun.
5. Articolul 107 alin. (3) TFUE lit. e) [ex-articolul 87 alin. (3) TCE] reprezintă
o măsură de siguranţă, prevăzând că pot fi considerate compatibile cu piaţa
internă alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care
hotărăşte la propunerea Comisiei. Pe baza acestui articol au fost adoptate o
serie de directive privind ajutoarele pentru construcţia de nave.
Sarcina de lucru 3
Stabileşte în ce condiţii pot fi exceptate de Comisie ajutoarele de stat.
3.1.5. Controlul ajutoarelor de stat

Uniunea are interesul de a ţine sub supraveghere ajutoarele acordate de statele
membre, chiar dacă acestea au fost autorizate în temeiul art. 107 alin. (3) TFUE
(ex-articolul 87 alin. (3) TCE).
Deoarece Comisia trebuie să se asigure de faptul că nu sunt acordate decât
acele ajutoare ce pot fi considerate compatibile cu piaţa unică, articolul 108
TFUE (fixează procedura şi prevede că statele membre au obligaţia să
informeze, în timp util, Comisia asupra proiectelor care tind să instituie sau să
modifice ajutoarele.
Articolul 108 alin. (1) din Trtataul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-
articolul 88 TCE)prevede:
„Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în
aceste state. Comisia propune acestora măsurile cerute de dezvoltarea treptată sau de
funcţionarea pieţei comune”.
Pentru evitarea situaţiei în care ajutorul incompatibil cu tratatele este importat
în Uniunea Europeană la data aderării, a fost creat un sistem de măsuri de
examinare care trebuie pus în aplicare de către statele candidate la aderare şi
care este aplicabil şi după aderare, respectiv mecanismul ajutorului existent.
Acesta distinge între ajutorul existent şi ajutorul nou. Diferenţa constă în faptul
că numai ajutorul nou trebuie notificat Comisiei şi trebuie recuperat dacă este
declarat ilegal.
Există mai multe categorii de ajutoare existente. Acestea pot fi considerate
ajutoare existente în temeiul jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie ( Craig,
Burca, 2009, p. 1371) şi al Regulamentului (CE) 659/99 din 22 martie 1999 de
stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE:
a. Ajutoare care au existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului.
b. Ajutoarele autorizate în temeiul art. 87 alin. (3). Plata individuală a unui
ajutor pe baza unei scheme generale de ajutor, care a fost aprobată în mod
corespunzător de către Comisie, intră în categoria ajutoarelor existente, cu
condiţia ca acesta să se încadreze în mod corespunzător în schema generală.
c. Ajutoarele care au fost notificate Comisiei în temeiul art. 88 alin. (3), în
cazul în care Comisia nu a acţionat în interiorul termenului cerut.
d. Ajutoarele care nu pot fi recuperate deoarece perioada de limitare a expirat.
e. Ajutoarele considerate a fi ajutoare existente deoarece iniţial nu constituiau
ajutoare şi au devenit astfel numai datorită evoluţiei pieţei comune. În cazul
în care unele măsuri devin ajutoare în urma liberalizării unei activităţi prin
intermediul dreptului UE, astfel de măsuri sunt considerate ajutoare
existente după data fixată pentru liberalizare.
Pentru ca monitorizarea ajutoarelor de stat să fie eficientă, este esenţial să se
notifice Comisiei orice propunere de ajutor.
Procedura stabilită de art. 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (ex-articolul 88 TCE) pentru noile ajutoare de stat cuprinde două
etape. În prima etapă se realizează notificarea prealabilă a intenţiei de a acorda
un ajutor şi are loc verificarea preliminară de către Comisie, aşa cum se arată la
alin. (3) al articolului menţionat:
„Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la proiectele
care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect
nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu dispoziţiile art. 107, Comisia iniţiază
fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunţarea unei
decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate”.
Sistemul de control al ajutoarelor de stat este unul de autorizare ex ante. Prin
urmare, statele membre au obligaţia de a notifica Comisia cu privire la orice
ajutor înainte de acordarea acestuia (notificare ex ante). Comisia informează
fără întârziere statul membru în cauză asupra primirii notificării.
Statele membre nu pot pune în aplicare ajutorul acordat pe durata perioadei în
care Comisia întreprinde verificarea iniţială a ajutorului propus.
Comisia trebuie să ajungă la o concluzie preliminară în termen de două luni.
Termenul curge din ziua următoare primirii unei notificări complete.
Notificarea se consideră completă dacă, în termen de două luni de la primirea
acesteia sau de la primirea oricărei informaţii suplimentare solicitate, Comisia
nu mai solicită alte informaţii. În cazul în care nu face acest lucru, statul este
îndreptăţit să pună în aplicare propunerea sa de ajutor, după informarea
prealabilă a Comisiei cu privire la aceasta.
Comisia poate solicita informaţii suplimentare în cazul în care consideră că
informaţiile furnizate sunt incomplete. Atunci când un stat membru răspunde
unei astfel de solicitări, Comisia îl informează asupra primirii răspunsului.
Dacă statul membru în cauză nu furnizează informaţiile solicitate în termenul
stabilit de Comisie sau furnizează informaţii incomplete, Comisia îi transmite o
atenţionare prin care acordă un termen rezonabil pentru furnizarea
informaţiilor.
Notificarea se consideră retrasă în cazul în care informaţiile solicitate nu sunt
furnizate în termenul stabilit, cu excepţia cazului în care, înainte de expirarea
termenului, fie termenul a fost prelungit prin acordul atât al Comisiei cât şi al
statului membru în cauză, fie statul membru în cauză, într-o declaraţie temeinic
motivată, informează Comisia cu privire la faptul că apreciază notificarea ca
fiind completă, deoarece informaţiile suplimentare solicitate nu sunt
disponibile sau au fost deja furnizate.
În acest caz, termenul de două luni curge din ziua următoare primirii
declaraţiei. În cazul în care notificarea se consideră retrasă, Comisia
informează statul membru asupra acestui fapt. În cadrul acestei etape
preliminarii, Comisia se angajează într-o examinare preliminară a propunerii de
ajutor. Ea poate decide să aprobe ajutorul, caz în care anunţă statul membru şi
acesta pune în aplicare propunerea sa de ajutor.
Comisia poate soluţiona un caz în temeiul art. 108 alin. (3) TFUE numai în
cazul în care este clar că ajutorul este compatibil cu piaţa comună. În cazul în
care există dificultăţi grave în a decide dacă ajutorul este compatibil cu piaţa
comună, trebuie folosită cercetarea mai complexă în temeiul art. 108 alin. (2)
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că există
îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piaţa comună,
aceasta adoptă o „decizie de deschidere a procedurii oficiale de investigare”.
Această a doua etapă porneşte de la premisa că Comisia nu a putut autoriza
propunerea de ajutor de stat în temeiul art. 108 alin. (3) TFUE (ex-articolul 88
TCE), în aceste condiţii aplicându-se art. 108 alin. (2) TFUE:
„În cazul în care, după ce părţilor în cauză li s-a solicitat să-şi prezinte observaţiile, Comisia
constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este
compatibil cu piaţa internă în conformitate cu articolul 107 sau că acest ajutor este utilizat în
mod abuziv, aceasta hotărăşte suspendarea sau modificarea ajutorului de către statul în
cauză în termenul stabilit de Comisie.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau
orice alt stat poate sesiza direct Curtea de Justiţie, prin derogare de la articolele 258şi 259”.
Articolul 108 alin. (2) TFUE se aplică atât ajutoarelor existente în legătură cu
care au apărut îndoieli în conformitate cu art. 108 alin. (1) TFUE, cât şi
ajutoarelor noi care nu au fost autorizate în urma examinării preliminare în
temeiul art. 108 alin. (3) TFUE.
În cazul în care un ajutor existent este considerat incompatibil cu piaţa comună
ca urmare a verificării în temeiul art. 108 alin. (1) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, atunci acesta va fi nelegal de la data fixată
pentru executarea acelei decizii. În cazul unui ajutor nou, efectul deciziei
adoptate pe baza art. 108 alin. (2) TFUE constă în a face permanentă interdicţia
temporară care decurge din art. 108 alin. (3) TFUE, afară numai dacă statul
membru poate dovedi la o dată ulterioară că împrejurările sau schimbat. În
oricare dintre situaţii funcţionează procedura prevăzută de art. 108 alin. (2)
TFUE.
Comisia sintetizează elementele relevante de fapt şi de drept, expunându-şi
îndoielile cu privire la compatibilitatea ajutorului cu piaţa comună.
Expresia „părţile interesate” cuprinde întreprinderile care primesc ajutorul şi
altele ale căror interese ar putea fi afectate prin acordarea ajutorului, în special
concurenţii şi sindicatele.
Drepturile de participare ale unor astfel de părţi sunt, însă, limitate. Acestea nu
se pot implica într-o dezbatere contradictorie cu Comisia în maniera care este
disponibilă părţii împotriva căreia a fost iniţiată cercetarea oficială. Perioada
pentru depunerea observaţiilor nu depăşeşte, de regulă, o lună.
Concluziile Comisiei în urma cercetării oficiale sunt cuprinse în decizii.
Comisia poate decide că ajutorul este compatibil cu piaţa comună. Ea poate
impune condiţii în cadrul unei decizii pozitive. Comisia îşi poate revoca decizia
în cazul în care aceasta s-a bazat pe informaţii eronate care au reprezentat un
element determinant al deciziei. În măsura posibilă, Comisia adoptă o decizie
în termen de 18 luni de la iniţierea procedurii. Termenul poate fi prelungit
printr-un acord comun între Comisie şi statul membru în cauză.
Paragrafele 3 şi 4 ale art. 108 alin. (2) TFUE se referă la ajutoarele care pot fi
acordate în anumite împrejurări excepţionale, prin derogare de la art. 87.
„La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor
acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu
piaţa internă, prin derogare de la dispoziţiile art. 107 sau de la regulamentele prevăzute la
art. 109, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări excepţionale. În
cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a iniţiat procedura prevăzută la primul
paragraf din prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de statul în cauză va avea ca
efect suspendarea procedurii menţionate până când Consiliul se pronunţă asupra acesteia.
Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunţă în termen de trei luni de la
formularea cererii, Comisia hotărăşte”.
În ultimii ani, Comisia a început un proces de modernizare şi simplificare a
procedurilor privind ajutorul de stat.
În acest sens, a fost adoptat Regulamentul 994/98 din 7 mai 1998 de aplicare a
art. 92 şi 93 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene anumitor
categorii de ajutoare de stat orizontale care autorizează Comisia să adopte aşa
numitele „regulamente de exceptări în bloc” pentru ajutorul de stat. Aceste
regulamente vor trebui să specifice pentru fiecare categorie scopul lor,
beneficiarii, pragurile valorice, condiţiile privind cumulul şi modalităţile de
control. De asemenea, Comisia poate decide că în cazul anumitor ajutoare care
nu depăşesc un anumit plafon, notificarea către Comisie nu mai este necesară
(regula „de minimis”).
Comisia Europeană, pentru a simplifica procedura şi a asigura o supraveghere
eficientă, are dreptul de a declara prin reglementări, în acele domenii în care
are suficientă experienţă pentru a stabili criterii generale de compatibilitate, că
anumite categorii de ajutor de stat sunt compatibile cu piaţa comună şi sunt
exceptate de la procedura notificării.
Categoriile la care face referire Regulamentul (CE) 994/98 vizează:
- ajutorul de stat pentru:
(a) IMM-uri,
(b) cercetare şi dezvoltare,
(c) protecţia mediului,
(d) ocuparea forţei de muncă şi instruirea angajaţilor;
- ajutorul de stat care corespunde hărţii aprobate de Comisie pentru fiecare stat
membru în ceea ce priveşte acordarea ajutorului regional. Astfel, daca unele
categorii de ajutor nu îndeplinesc criteriile articolului 107 alin. (1) TFUE (ex-

articolul 87 TCE), acestea sunt exceptate de la procedura notificării.
Adoptând o asemenea reglementare, Comisia va impune statului anumite
măsuri de monitorizare pentru a asigura transparenţa. Statele membre trebuie
să trimită un raport al informărilor privind scheme de ajutor sau ajutoare
individuale nesupuse obligaţiei de notificare de îndată ce sunt notificate şi să
trimită anual Comisiei un raport privind aplicare exceptărilor în grup.
De altfel, Comisia a emis deja mai multe reglementări privind exceptări în grup
în special în ceea ce priveşte ajutorul de minimis şi ajutorul pentru IMM-uri,
ocuparea forţei de muncă şi instruirea angajaţilor. Consecinţele abţinerii unui
stat membru de notificare în conformitate cu art. 108 alin. (3) TFUE trebuie
evaluate separat în legătură cu Comisia, respectiv instanţele naţionale.
Rolul principal şi exclusiv conferit Comisiei de art. 107 şi art. 108 TFUE,
pentru a stabili eventuala incompatibilitate dintre un tip de ajutor şi piaţa
comună, este în mod fundamental diferit faţă de cel al instanţelor naţionale în
ceea ce priveşte protejarea drepturilor pe care le deţin particularii, rezultate din
efectul direct al interdicţiei prevăzute la ultima teză a art. 108 alin. (3) din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
În cazul în care Comisia deţine informaţii, din orice surse, referitoare la un
ajutor pretins ilicit, atunci ea trebuie să îl examineze fără întârziere. Ea poate
solicita informaţii de la statul relevant. Comisia poate, după ce a permis statului
să îşi prezinte observaţiile, să ia o decizie care impune statului să suspende
ajutorul până când Comisia ia o decizie cu privire la compatibilitatea acestuia
cu piaţa comună. Aceasta se numeşte un „ordin de suspendare”. Comisia poate,
după ce a permis statului să îşi prezinte observaţiile, să ia o decizie impunând
statului să recupereze ajutorul, până la adoptarea unei decizii de către Comisie
cu privire la compatibilitatea acestuia cu piaţa comună. Aceasta este cunoscută
ca „ordin de recuperare”.
Aceste ordine nu pot fi emise decât în cazul în care este clar că există un ajutor,
intervenţia este urgentă şi există un risc serios de prejudiciere semnificativă şi
ireparabilă a unui concurent.
Nerespectarea oricărui tip de ordin poate duce la o acţiune în faţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene. Comisia poate lua decizia sa de fond cu privire la
un astfel de ajutor pe calea unei examinări preliminare sau prin intermediul
procedurii oficiale.
În oricare eventualitate, nu se aplică termenele-limită normale. În cazul în care
Comisia decide că ajutorul nu este compatibil cu piaţa comună, ea poate emite
o „decizie de recuperare”. Aceasta obligă statul membru să ia toate măsurile
necesare pentru a recupera ajutorul de la beneficiar. Aceasta nu se va impune
dacă ar contraveni unui principiu general de drept al Uniunii Europene.
Poziţia instanţei naţionale în legătură cu ajutoarele care nu au fost notificate
este întrucâtva diferită. Comisia priveşte rolul său şi pe cel al instanţelor
naţionale ca fiind complementare în acest domeniu. Astfel, deşi instanţa
naţională care pune în aplicare art. 108 alin. (3) TFUE (ex-articolul 88 TCE) nu
poate decide cu privire la compatibilitatea ajutorului cu piaţa comună, aceasta
fiind de competenţa Comisiei, ea trebuie, totuşi, să considere că ajutorul este
ilegal atunci când nu a fost notificat după cum impune acest articol.
Efectul direct al art. 108 alin. (3) TFUE presupune ca drepturile individului să
fie protejate în acest fel. Mai mult decât atât, o decizie ulterioară a Comisiei
care constată că ajutorul este compatibil cu art. 107 TFUE nu are efect
retroactiv.
Comisia trebuie să examineze compatibilitatea dintre ajutorul propus şi piaţa
comună, chiar în cazul în care statul membru a încălcat interdicţia de punere în
aplicare a ajutorului, în timp ce instanţele naţionale nu fac decât să protejeze,
până la pronunţarea deciziei finale a Comisiei, drepturile persoanelor care se
confruntă cu o posibilă încălcare, de către autorităţile statului, a interdicţiei
prevăzute la art. 108 alin. (3) TFUE.
Instanţa naţională trebuie să utilizeze toate măsurile prevăzute de dreptul UE şi
să aplice toate dispoziţiile relevante din legislaţia naţională pentru a pune în
aplicare efectul direct al obligaţiilor impuse de tratate asupra statelor membre
în materia ajutorului de stat. În consecinţă, respectiva instanţă nu trebuie să ia
în considerare nicio dispoziţie din legislaţia naţională care poate intra în
conflict cu legislaţia UE, fie că a fost adoptată înainte sau după respectiva
norma comunitară.
Instanţa poate, în conformitate cu normele legislaţiei naţionale aplicabile şi cu
practica judiciară a Curţii de Justiţie, să hotărască, dacă este cazul, luarea unei
serii de măsuri provizorii, dispunând, de exemplu, îngheţarea sau returnarea
sumelor de bani plătite în mod ilegal şi acordând despăgubiri părţilor ale căror
interese sunt vătămate (Ştefan, Andreşan-Grigoriu, 2008, pp. 587-588).
Curtea de Justiţie a declarat că eficacitatea deplină a normelor comunitare ar
putea fi afectată, iar protecţia drepturilor pe care le acordă respectivele norme
ar putea fi slăbită dacă persoanele nu ar putea obţine despăgubiri în cazul în
care drepturile lor sunt vătămate de o încălcare a legislaţiei UE imputabilă unui
stat membru; principiul responsabilităţii unui stat membru în cazul pierderilor
sau daunelor cauzate unei persoane fizice în urma încălcării legislaţiei UE care
îi poate fi imputată respectivului stat este inerent dispoziţiilor tratatelor; o
instanţă naţională care consideră, într-o cauză care se referă la legislaţia UE, că
singurul obstacol care o împiedică să hotărască adoptarea unor măsuri
provizorii este o normă de drept naţional, nu trebuie să ţină seama de respectiva
normă.
Primul aspect care trebuie luat în considerare de către instanţele naţionale în
cazul unei acţiuni înaintate în temeiul ultimei teze a art. 108 alin. (3) TFUE
este de a stabili dacă măsura în cauză constituie un ajutor de stat existent sau
un ajutor nou, în sensul art. 107 alin. (1) TFUE. Al doilea aspect constă în a
stabili dacă măsura a fost notificată în mod individual sau în cadrul unui regim
şi, în acest caz, dacă Comisia a avut la dispoziţie suficient timp pentru a lua o
decizie.
În cazul în care Comisia nu s-a pronunţat asupra unei măsuri de ajutor,
instanţele naţionale pot apela, în procesul de interpretare a legislaţiei Uniunii,
la jurisprudenţa Tribunalului de Primă Instanţă şi a Curţii de Justiţie, precum şi
la deciziile pronunţate de Comisie.
Instanţele naţionale pot, de asemenea, să consulte Comisia în cazul în care se
confruntă cu dificultăţi în aplicarea art. 107 alin. (1) sau a art. 108 alin. (1)
TFUE. În ceea ce priveşte art. 107 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, dificultăţile pot consta în caracterizarea măsurii ca ajutor de stat, în
posibilele denaturări ale concurenţei pe care respectiva măsură le poate cauza
şi efectul pe care îl poate produce asupra comerţului dintre statele membre.
Instanţele naţionale pot consulta Comisia cu privire la practica sa în astfel de
cazuri. Instanţele pot obţine informaţii concrete cu privire la statistici, studii de
piaţă şi analize economice. Comisia va comunica, în măsura posibilului,
informaţiile respective sau va indica sursa de unde pot fi obţinute.
În răspunsul său, Comisia nu va examina toate aspectele cauzei respective, nici
compatibilitatea măsurii în cauză cu piaţa comună. Răspunsul dat de către
Comisie nu va fi obligatoriu pentru instanţa care l-a solicitat. Comisia va
preciza în mod clar că poziţia sa nu este definitivă şi că instanţa naţională îşi
rezervă dreptul de a solicita Curţii de Justiţie să se pronunţe, cu titlu preliminar,
în temeiul art. 267 TFUE (ex-articolul 234 TCE).
Pentru a asigura funcţionarea eficientă a justiţiei, Comisia trebuie să răspundă
cât de repede posibil la cererile de informaţii de natură factuală şi juridică. Cu
toate acestea, Comisia nu poate da curs favorabil cererilor respective decât în
anumite condiţii. Comisia trebuie să dispună de informaţiile solicitate şi poate
comunica doar informaţii neconfidenţiale. În plus, obligaţia de a coopera în
mod loial, prevăzută la art. 4 alin. (3) TUE (ex-articolul 10 TCE), se aplică
relaţiei dintre instanţele naţionale şi Comisie şi nu se referă la părţile implicate
în litigiul pendinte în fata respectivelor instanţe. Comisia este obligată să
respecte neutralitatea şi caracterul şi caracterul obiectiv în domeniul juridic. În
consecinţă, Comisia nu va da curs cererilor de informaţii dacă acestea nu
provin de la o instanţă naţională, fie direct, fie indirect, prin intermediul
părţilor cărora instanţa respectivă le-a ordonat să solicite informaţii.
Sarcina de lucru 4
Identifică categoriile de ajutoare de stat exceptate de la controlul Comisiei.
3.2. Întreprinderile publice – monopol de stat

Interdependenţa dintre concurenţă şi nevoile întreprinderilor care desfăşoară
servicii de interes economic general reiese din enunţarea art. 106 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul 86 TCE), care prevede
următoarele:
„(1) În ceea ce priveşte întreprinderile aflate în proprietate publică şi întreprinderile cărora
le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă şi nu menţin nicio
măsură contrară normelor prezentului Tratat şi, în special, celor prevăzute la articolul 18şi

articolele 101-109.
(2) Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau
care prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor tratatelor şi, în special, normelor
privind concurenţa, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică în drept sau în
fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredinţată. Dezvoltarea schimburilor
comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor Uniunii.
(3) Comisia asigură aplicarea dispoziţiilor prezentului articol şi adresează statelor membre,
în cazul în care este necesar, directivele sau deciziile corespunzătoare”.
Articolul 106 alin. (1) TFUE acoperă două tipuri de întreprinderi:
întreprinderile publice şi cele cărora statele membre le acordă drepturi speciale
sau exclusive.
Sfera noţiunii de întreprindere publică a fost precizată în Directiva Comisiei
2000/52/CE de modificare a Directivei 80/723/CEE privind transparenţa
relaţiilor financiare dintre statele membre şi întreprinderile publice.
În sensul Directivei 2000/52/CEE, sintagma „întreprinderi publice”
desemnează orice întreprindere asupra căreia autorităţile publice exercită direct
sau indirect o influenţă dominantă în virtutea proprietăţii lor asupra
întreprinderii în cauză, a participării lor financiare la capitalul acesteia sau a
normelor care o reglementează.
În principiu, Tratatul nu prevede un regim special pentru întreprinderile
publice, ele fiind obligate, ca orice firmă, să respecte regulile privind
concurenţa. Cu toate acestea, caracteristicile particulare ale relaţiilor care se
stabilesc între guvern şi ajutoarele de stat acordate întreprinderilor publice
impun tratarea acestora cu deosebită atenţie.
Drepturile speciale sau exclusive reprezintă restricţii ale numărului de operatori
autorizaţi să exercite o anumită activitate economică, acest drept putând fi
asigurat numai anumitor operatori (drepturi speciale) sau unuia singur (drept
exclusiv sau monopol), fie că acestea sunt întreprinderi publice sau private.
Articolul 37 TFUE (ex-articolul 31 TCE) menţionează faptul că monopolurile
naţionale trebuie reorganizate progresiv astfel încât să fie evitate discriminările
între statele membre. Aceste reorganizări trebuiau finalizate până la finele unei
perioade de tranziţie (depăşită în cazul statelor membre fondatoare), negociată
şi menţionată pentru fiecare nou stat membru (în cazul extinderilor succesive).
Conform art. 106 TFUE (ex-articolul 86 TCE), drepturile speciale sau
exclusive nu pot contraveni reglementărilor tratatelor, privind asigurarea celor
patru libertăţi (mărfuri, persoane, servicii şi capital) şi a regulilor privind
concurenţa. Excepţia menţionată se referă numai la întreprinderile responsabile
cu gestionarea unui monopol fiscal şi a celor responsabile cu administrarea
serviciilor de interes economic general. În cele două situaţii, drepturile pot fi
menţinute chiar atunci când contravin tratatelor, condiţia fiind ca excepţia să
fie dictată de cerinţele unei sarcini particulare atribuite acestora şi să nu
afecteze schimburile comerciale astfel încât să contravină intereselor Uniunii.
Dispoziţia prevăzută la art. 106 alin. (2) TFUE are drept scop asigurarea unui
compromis între interesele statelor membre, de a utiliza anumite firme ca
instrument de politică economică sau fiscală şi interesul Uniunii de a fi
respectate reglementările din domeniul concurenţei şi prezervarea pieţei
interne.
Pentru a fi evitate monopolurile care exploatează reţele care asigură servicii
publice, respectiv servicii de bază, de care beneficiază populaţia aflată pe
teritoriul unui stat membru sau pe o parte a acestuia, Comisia a promovat o
politică de liberalizare, care a atins următoarele sectoare: producţia şi
distribuţia de gaze şi electricitate; telecomunicaţii; servicii poştale şi
transporturi.
Articolul 106 alin. (3) TFUE conferă Comisiei competenţa de a asigura
aplicarea art. 106 prin intermediul directivelor sau al deciziilor adresate statelor
membre, fără a aduce prejudicii regimului proprietăţii din statele membre. (P.
Craig, G. de Burca, 2009, pp. 1349).
Comisia şi-a folosit relativ rar competenţa prevăzută de art. 106 alin. (3) TFUE
(ex-articolul 86 TCE), dar cu toate acestea statele membre au contestat adeseori
competenţa Comisiei de a proceda în acest fel. Curtea de Justiţie a respins însă,
de obicei, astfel de contestaţii. În acest sens exemplificăm cu cauza Directiva
privind transparenţa.
Comisia a adoptat Directiva 80/723/CEE privind transparenţa relaţiilor
financiare între statele membre şi întreprinderile publice. Obiectul acesteia îl
constituia accesul la informaţiile privind fondurile acordate întreprinderilor
publice şi scopul în care au fost folosite acestea. Acest lucru era necesar pentru
a asigura funcţionarea corespunzătoare a regulilor privind ajutoarele de stat.
Trei state membre au solicitat anularea directivei.
Curtea Europeană de Justiţie a analizat definiţia întreprinderii publice cuprinsă
în directivă. Aceasta a recunoscut că Comisia nu şi-a propus să definească în
cadrul directivei „întreprinderile publice” în sensul art. 90, dar a aprobat totuşi
definiţia.
„25. Conform art. 2 din Directivă, aceasta înţelege prin „întreprindere publică” orice
întreprindere asupra căreia autorităţile publice pot exercita direct sau indirect o influenţă
dominantă. O astfel de influenţă este prezumată, conform celui de-al doilea alineat, atunci
când autorităţile publice, direct sau indirect, deţin majoritatea capitalului social, dispun de
majoritatea voturilor sau pot desemna mai mult de jumătate din membrii organelor de
administraţie de conducere sau de supraveghere ale întreprinderii în cauză.
26. Astfel cum a arătat deja Curtea, motivul includerii dispoziţiilor art. 90 în Tratat constă
tocmai în influenţa pe care autorităţile publice o pot exercita asupra deciziilor comerciale ale
întreprinderilor publice. Această influenţă poate fi exercitată pe baza unei participări
financiare sau a unor reguli care guvernează gestionarea întreprinderii. Alegând aceleaşi
criterii pentru a determina relaţiile financiare cu privire la care trebuie să poată obţine
informaţii în vederea îndeplinirii îndatoririi sale de supraveghere în temeiul art. 90 alin. (3),
Comisia a rămas în limitele puterii de apreciere pe care i-o conferă această dispoziţie”.
Astfel, în cauza expusă anterior, statele membre au susţinut că Directiva
80/723/CEE nu putea fi adoptată de Comisie pe baza art. 86 alin. (3) care,
afirmau acestea, se limita la rezolvarea unei situaţii speciale în unul sau mai
multe state membre. Acesta nu acorda Comisiei o competenţă legislativă mai
generală.

Curtea de Justiţie a respins acest argument reţinând cu nu există temei pentru
interpretarea termenului „directivă” de la art. 86 alin. (3) în mod diferit faţă de
acelaşi termen de la art. 249.
Părţile au arătat, de asemenea, că Directiva ar fi trebuit să fie adoptată de către
Consiliu, în conformitate cu art. 89.
Curtea nu a fost de acord nici cu această susţinere. Competenţa specială de a
emite directive cuprinsă la art. 86 alin. (3) reprezenta o continuare a îndatoririi
de supraveghere a Comisiei prevăzută la art. 86. Faptul că regulile ar fi putut fi
adoptate de către Consiliu pe baza competenţei sale generale de la art. 89 nu
împiedica exercitarea de către Comisie a competenţei în conformitate cu art. 86
alin. (3).
Sarcina de lucru 6
Explică prin ce se caracterizează poziţia de monopol şi stabileşte ce efecte
produce.
3.3. Cooperarea în aplicarea dreptului concurenţei- Analizarea unor spețe

din jurisprudență
3.3.1. Aplicarea cumulativă sau alternativă a dreptului european şi naţional al
concurenţei
În vederea aplicării efective a regulilor Uniunii Europene privind concurenţa
este necesar să se instituie obligaţia autorităţilor de concurenţă şi a instanţelor
din statele membre de a aplica art. 101 şi art. 102 TFUE (ex-articolele 81 şi 82
TCE) atunci când aplică legislaţia naţională de concurenţă acordurilor şi
practicilor susceptibile de a afecta comerţul între statele membre.
În ceea ce priveşte relaţia dreptului naţional cu dreptul Uniunii Europene, mai
ales având în vedere faptul că autorităţile naţionale au posibilitatea să aplice şi
normele dreptului UE şi pe cele interne, Regulamentul 1/2003 stabileşte că
aplicarea dreptului naţional nu trebuie să conducă la interzicerea înţelegerilor,
deciziilor asociaţiilor de agenţi economici sau practicilor concertate care nu cad
sub incidenţa art. 81 alin. (1) sau care pot fi exceptate potrivit art. 81 alin. (3).
Cu toate acestea, autorităţile naţionale pot aplica în statele respective reguli mai
stricte care să sancţioneze comportamentul unilateral al agenţilor economici
(art. 3 din Regulamentul nr. 1/2003)
Întrucât un comportament anticoncurenţial încalcă atât dispoziţiile dreptului
UE cât şi pe cele ale dreptului intern al statelor membre în acest caz se pune
întrebarea dacă aceste sisteme de drept trebuie să acţioneze cumulativ (A.
Cotuţiu, G.V. Sabău, 2008, pp. 151).

În caz afirmativ, fiecare sistem de drept ar putea, în mod independent de
celelalte conduite, să conducă la sancţionarea practicii anticoncurenţiale
considerate. Această teză poartă denumirea de „teza dublei bariere”. Pentru a fi
legitimă, o înţelegere sau o poziţie dominantă trebuie să fie supusă la două
examene succesive (naţional şi european sau invers), şi să le promoveze pe
ambele (sau pe toate, dacă se au în vedere mai multe sisteme de drept
naţionale) (Fuerea, 2006, p. 196).
Prin Regulamentul 1/2003 sistemul „dublei bariere” a fost înlocuit cu sistemul
„simplei bariere” deoarece aplicarea dreptului UE este suficientă pentru a
autoriza o înţelegere (Gryfongel, 2008, p. 122).
În cauza Walt Wilhelm, o companie a fost investigată pentru că se presupunea
că era implicată într-un cartel pentru fixarea preţurilor în industria vopselurilor
(T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, 2007, pp. 560 – 561). Proceduri paralele au
început în Germania, guvernate de legea germană, şi la Comisie, conform
regulilor de drept european. Instanţa germană, în temeiul art. 234 TCE, a
întrebat dacă o companie poate fi sancţionată atât de legea naţională şi, pentru
aceea faptă, de dreptul comunitar. Curtea de Justiţie a confirmat că acest lucru
este posibil, dar atunci când sancţionează societatea comercială, instanţa
naţională trebuie să ţină cont şi de sancţiunile ce pot fi impuse de autorităţile
comunitare. Curtea a mai subliniat:
- orice conflict între legea naţională şi dreptul comunitar trebuie soluţionat
conform principiului supremaţiei dreptului comunitar;
- dacă o decizie a unei autorităţi naţionale este incompatibilă cu o decizie a
Comisiei, autoritatea naţională trebuie să ţină cont de decizia Comisiei;
- dacă, în timpul procedurilor, este posibil să fie adoptată de către Comisie o
decizie contrară celei naţionale, autoritatea naţională este cea obligată să ia
toate măsurile pentru a evita un conflict. Instanţa poate aplica regulile de
procedură naţională când aceeaşi faptă este investigată şi de Comisie, dar
trebuie să respecte principiul aplicării uniforme a dreptului comunitar.
Potrivit dispoziţiilor tratatelor, aplicarea dreptului Uniunii trebuie să fie
uniformă, iar statele membre nu pot aduce prejudicii acestei aplicări depline şi
uniforme. Aplicarea uniformă este cu atât mai necesară, cu cât este vorba
despre o instituţie UE - în cazul de faţă Comisia - a cărei competenţă se întinde
asupra întregii Uniuni.
Aceasta situaţie conduce la a deosebi după cum dreptul UE, care beneficiază de
prioritate, interzice sau permite o conduită ori se abţine.
Interzicerea practicii în cauză de către dreptul Uniunii trebuie să fie respectată
în diversele sisteme juridice naţionale. Aceasta nu împiedică, totuşi, un cumul
de consecinţe şi proceduri atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Ceea
ce este ilicit, în acelaşi timp, atât în dreptul naţional, cât şi în dreptul UE poate
fi analizat în cele două ordini juridice. Dificultatea apare în cazul sancţiunilor,
deoarece este posibil să se ajungă la un cumul de pedepse sau de sancţiuni.
Dreptul Uniunii nu conţine nici o dispoziţie în acest caz şi trebuie adăugat că
sancţiunile sunt de natură administrativă, în timp ce sancţiunile interne pot fi şi
de altă natură, în special penală. În hotărârea Walt Wilhelm, Curtea de justiţie a

estimat că o „cerinţă generală de echitate implică să se ţină cont de orice
decizie represivă anterioară pentru determinarea unei eventuale sancţiuni” (Non
bis in idem). În acest prim caz, dubla ilicitate poate antrena o dublă
condamnare, dar mai atenuată (Fuerea, 2006, pp. 196-197).
În cazul în care o practică este validată de dreptul UE se pune problema dublei
bariere. Pentru a determina forţa acestei validări, trebuie să se ia în considerare
fundamentul său.
Astfel, validarea poate să rezulte, mai întâi, dintr-o decizie numită atestare
negativă, prin care Comisia estimează că o înţelegere nu este restrictivă pentru
concurenţă în sensul articolului 81 alin. (l) sau că articolul 82 nu-şi găseşte
aplicare. Autorităţile naţionale îşi rezervă, în acest caz, libertatea de principiu.
În acest caz, dubla barieră se prezintă astfel: nesancţionarea în dreptul UE
(chiar dacă este aplicabil: cazul unei înţelegeri care afectează comerţul între
statele membre şi considerată ca nerestrictivă) şi posibilitatea de a sancţiona în
plan intern. Validarea unei practici poate, apoi, să rezulte dintr-o decizie
individuală de inaplicabilitate în temeiul articolului 81 alin. (3) sau dintr-un
regulament de exceptare categorială. Aceasta nu priveşte înţelegerile. Instituţia
Comisiei are, pentru moment, o competenţă exclusivă pentru a adopta aceste
decizii particulare. Ea interzice autorităţilor naţionale să repună în cauză
conţinutul şi forţa acestor decizii care beneficiază în acest caz de prioritate şi
exclusivitate, ceea ce face să se revină la simpla barieră. Soluţia, în principiu,
este aceeaşi în prezenţa unei reglementări de scutire pe categorie, mai puţin
când se semnalează faptul că o asemenea reglementare poate fi sursa unor
dificultăţi de interpretare. Jurisdicţiile sau autorităţile naţionale nu pot, sub
acoperirea interpretării, să extindă sau să restrângă forţa unei asemenea
reglementări.
Autorităţile UE pot, de asemenea, adopta o conduită de abţinere. Este cazul
absenţei deciziei formale. Trebuie să se asimileze acestei ipoteze trimiterea
unei simple scrisori de clasare de către Comisie. O astfel de scrisoare, chiar
dacă exprimă o poziţie favorabilă a Comisiei, nu echivalează cu o decizie
oficială, formală.În acest caz, autorităţile naţionale îşi păstrează, în principiu,
libertatea opţiunii lor. Astfel, nimic nu le interzice să ia în considerare, în
motivarea lor, poziţia exprimată de Comisie.
Situaţia competenţelor concurente între Comisie şi autorităţile sau jurisdicţiile
naţionale necesită recurgerea la aplicarea principiului subsidiarităţii. Comisia
ar putea, astfel, să-şi concentreze eforturile - în măsura mijloacelor sale - numai
asupra acelor afaceri care pun în cauză interesul general al Uniunii, pentru că
drepturile justiţiabililor sunt garantate de jurisdicţiile sau autorităţile naţionale.
Aplicarea principiului subsidiarităţii implica şi faptul ca jurisdicţiile şi
autorităţile naţionale să recunoască, în ordinea lor juridică internă,
competenţele şi puterile necesare pentru a da efect util art. 101 alin. (l) şi art.
102 TFUE.

Sarcina de lucru 7
Explică în cum acţionează sistemul „simplei bariere”.
3.3.2. Cooperarea în aplicarea dreptului concurenţei

Cooperarea Comisiei cu autorităţile naţionale
Sediul materiei îl constituie Regulamentul Consiliului CE nr. 1/2003, act
normativ reprezentativ în materie, întrucât stabileşte un nou set de norme
pentru aplicarea art. 81 şi a art. 82 din Tratatul CE, inclusiv de către autorităţile
naţionale. De asemenea, au fost emise două Comunicări referitoare la
cooperarea Comisiei cu instanţele naţionale ale statelor membre în aplicarea
art. 81-82 şi cooperarea între autorităţile naţionale din domeniul concurenţei.
Până la data aderării, România nu a aplicat Regulamentul 1/2003, ci legislaţia
naţională, care a transpus legislaţia UE primară şi secundară.
De la data aderării, regulamentele, potrivit art. 249 din Tratat, au devenit direct
aplicabile şi obligatorii, producând drepturi şi obligaţii întocmai ca un act
normativ de drept intern. Prin urmare, cunoaşterea şi aplicarea acestor acte este
obligatorie, atât pentru instituţiile statului, cât şi pentru toate persoanele
implicate în activităţi economice şi comerciale, ce acţionează pe piaţă (Cotuţiu
& Sabău, 2008, pp. 150-151).
În acest context, unul din cele mai importante principii stabilite de
Regulamentul 1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curţii Europene de
Justiţie, este că art. 81 şi art. 82 ale Tratatului CE sunt direct aplicabile nu
numai de Comisia Europeană, dar mai ales de către autorităţile naţionale de
concurenţă şi de instanţele naţionale, potrivit prevederilor procedurale interne.
Regulamentul nr. 1/2003 consacră un întreg capitol, respectiv capitolul IV,
cooperării în aplicarea dreptului european al concurenţei. Această cooperare
vizează pe de o parte raporturile Comisiei cu autorităţile de concurenţă din
statele membre, iar pe de altă parte relaţia de colaborare dintre aceasta şi
instanţele naţionale (Gryfongel, 2008, p. 123). Comisia a subliniat necesitatea
cooperării cu autorităţile naţionale de concurenţă în aplicarea regulilor de
concurenţă. În acest sens, art. 11 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede
că regulile de concurenţă sunt aplicate de acestea „în strânsă cooperare”.
În viziunea Regulamentului nr. 1/2003, raporturile dintre Comisie şi autorităţile
naţionale nu mai sunt guvernate doar de principiul „bunei credinţe
comunitare”, iar cooperarea dintre acestea devine o obligaţie.

Autorităţile de concurenţă din statele membre au competenţa de a aplica art. 81
şi art. 82 din Tratat în cazuri distincte. În acest sens, acţionând din proprie
iniţiativă sau ca urmare a unei reclamaţii, ele pot lua următoarele decizii:
- să solicite încetarea unei încălcări;
- să impună măsuri interimare;
- să accepte angajamente;
- să aplice amenzi, penalităţi cu titlu cominatoriu sau alte penalităţi prevăzute
în dreptul lor naţional.
Autorităţile de concurenţă din statele membre, atunci când acţionează în
temeiul art. 81 şi art. 82 din Tratat, au obligaţia să transmită informaţii scrise
Comisiei, înainte sau fără întârziere după începerea primelor măsuri formale de
anchetă. Aceste informaţii pot fi puse şi la dispoziţia autorităţilor de concurenţă
din alte state membre prin intermediul unui formular standard (art. 11 alin. (3)
din Regulament).
Nu mai târziu de 30 de zile înainte de adoptarea unei decizii prin care se
solicită încetarea încălcării, acceptarea angajamentelor sau retragerea dreptului
de a beneficia de un regulament de exceptare în bloc, autorităţile de concurenţă
din statele membre informează Comisia în această privinţă.
În acest scop, autorităţile în cauză pun la dispoziţia Comisiei un rezumat al
cazului, decizia preconizată sau, în absenţa acesteia, oricare alt document care
indică cursul propus de acţiune. Informaţiile vor fi puse şi la dispoziţia
autorităţilor de concurenţă din celelalte state membre. La cererea Comisiei,
autoritatea de concurenţă care acţionează pune la dispoziţia Comisiei alte
documente pe care le deţine şi care sunt necesare pentru evaluarea cazului.
Pentru aplicarea art. 81 şi art. 82 din Tratat, Comisia şi autorităţile naţionale
sunt împuternicite să facă schimb de informaţii sau să folosească ca probă orice
element constitutiv al cazului sau orice element de drept,inclusiv informaţii
confidenţiale, cu obligaţia păstrării acestui caracter şi a folosirii exclusiv în
scopul în care au fost solicitate. Având la bază această strânsă cooperare, este
posibilă suspendarea procedurilor iniţiale sau chiar respingerea reclamaţiei de
către Comisie, în condiţiile în care autorităţile de concurenţă din statele
membre acţionează împotriva aceluiaşi act anticoncurenţial, dacă o autoritate
de concurenţă se ocupă deja de acel caz (A. Cotuţiu, G.V. Sabău, 2008, pp.
153).
Rezumându-ne la prezentarea acestor aspecte esenţiale ale Regulamentului nr.
1/2003, trebuie subliniat că toate aceste prevederi au fost stabilite în vederea
asigurării unei interpretări unitare a dreptului Uniunii Europene. De asemenea,
s-a dorit descentralizarea aplicării dreptului UE, având în vedere că, prin
normele Regulamentului nr. 17/1962, Comisia Europeană deţinea monopolul
aplicării art. 81 şi art. 82. În plus, Comisia Europeană, autorităţile naţionale de
concurenţă şi instanţele naţionale competente formează, potrivit noului
Regulament, o reţea europeană instituţională pentru aplicarea dreptului
concurenţei, care trebuie să funcţioneze unitar, asigurând crearea unui mediu
concurenţial şi o piaţă internă competitivă, potrivit obiectivelor prevăzute şi
asumate prin Tratatul C.E.

Cooperarea Comisiei cu instanţele naţionale
Regulamentul nr. 1/2003, prin art. 6, abilitează instanţele naţionale, în anumite
condiţii, să aplice art. 81 sau art. 82 din Tratat. Aplicarea paralelă de către
acestea a dreptului naţional şi european al concurenţei nu poate conduce la
hotărâri contradictorii, instanţele naţionale fiind ţinute de jurisprudenţa
jurisdicţiilor UE, de reglementările, deciziile, comunicările şi principiile
directoare ale Comisiei.
În procedurile de aplicare a art. 81 şi 82 din Tratat, instanţele din statele
membre pot solicita Comisiei să le transmită informaţiile pe care le deţine sau
avizul său în probleme de aplicare a regulilor de concurenţă. Totodată, statele
membre au obligaţia de a înainta Comisiei copia oricărei hotărâri a instanţelor
naţionale prin care se decide aplicarea art. 81 sau a art. 82 din Tratat.
Comisia poate prezenta informaţii scrise şi chiar formula observaţii verbale în
faţa instanţelor naţionale, care au obligaţia de a le analiza şi de a nu dispune
contrariul. În acelaşi spirit, instanţele naţionale pot solicita şi transmite
documente autorităţilor naţionale în domeniul concurenţei din oricare stat
membru (Cotuţiu & Sabău, 2008, pp. 160 – 167).
Sarcina de lucru 8
Prezintă principalele activităţi de cooperare între Comisie şi instanţele
naţionale în aplicarea dreptului concurenţei.
Rezumat
Ajutoarele de stat acordate care denaturează concurenţa de pe piaţa internă a
Uniunii sunt interzise de tratate. Totuşi, în anumite situaţii, Comisia Europeană
aplică excepţiile şi ia în considerare impactul benefic al unei scheme de
acordare a ajutoarelor în condiţiile generale stabilite de tratate. De asemenea,
Comisia poate autoriza acordarea de ajutoare atunci când acestea sunt
justificate, de exemplu pentru dezvoltarea regională, pentru politicile de interes
comun de protejare a mediului ambiant, de cercetare şi dezvoltare, pentru
educaţie etc. În sfera noţiunii de ajutor de stat pot fi incluse atât beneficii
pozitive, precum: subvenţiile directe, scutirile fiscale, scutirile de sarcinile
parafiscale etc., cât şi măsuri care diminuează cheltuielile pe care le suportă în
mod normal o întreprindere, cum ar fi furnizarea de mărfuri sau servicii la un
preţ preferenţial, o reducere a contribuţiilor la asistenţa socială sau scutirile
fiscale. Legislaţia Uniunii Europene privind concurenţa nu prevede un regim
special pentru întreprinderile publice, ele fiind obligate, ca orice firmă, să
respecte regulile privind concurenţa. Cu toate acestea, caracteristicile
particulare ale relaţiilor care se stabilesc între guvern şi ajutoarele de stat
acordate întreprinderilor publice impun tratarea acestora cu deosebită atenţie.
În vederea aplicării efective a regulilor Uniunii Europene privind concurenţa
este necesar să se instituie obligaţia autorităţilor de concurenţă şi a instanţelor
din statele membre de a aplica legislaţia europeană privind concurenţa.
Comisia a subliniat necesitatea cooperării cu autorităţile naţionale de
concurenţă în aplicarea regulilor de concurenţă. Aplicarea paralelă de către
acestea a dreptului naţional şi european al concurenţei nu poate conduce la
hotărâri contradictorii, instanţele naţionale fiind ţinute de jurisprudenţa
jurisdicţiilor UE, de reglementările, deciziile, comunicările şi principiile
directoare ale Comisiei.
1. Noţiunea de ajutor de stat:

a) include subvenţii directe şi scutiri fiscale;
b) include beneficii pozitive, cu excepţia subvenţiilor directe;
c) nu include măsurile care diminuează cheltuielile.
2. Din categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piaţa comună:

a) fac parte intervenţiile care duc la afectarea relaţiilor comerciale dintre
statele membre;
b) nu fac parte ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de
calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare;
c) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor
în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad
de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut.
3. Întreprinderile publice:
a) sunt exceptate de la regulile privind concurenţa atunci când
autorităţile publice exercită direct o influenţă asupra lor;
b) sunt obligate să respecte regulile privind concurenţa ca orice firmă;
c) sunt exceptate de la regulile privind concurenţa doar atunci când
autorităţile publice exercită indirect o influenţă asupra lor.
4. Drepturile speciale sau exclusive:

a) pot fi acordate doar întreprinderilor private;
b) nu pot fi acordate întreprinderilor publice;
c) pot fi acordate atât întreprinderilor publice cât şi întreprinderilor
private.
5. Instanţele din statele membre:

a) pot solicita informaţii Comisiei în probleme de aplicare a regulilor
Uniunii europene privind concurenţa;
b) nu sunt investite cu competenţe în aplicare regulilor Uniunii europene
privind concurenţa;
c) sunt obligate să solicite informaţii Comisiei în probleme de aplicare a
regulilor Uniunii europene privind concurenţa.

1 a; 2 c; 3 b; 4c; 5 a
conţinutul legii române în materia ajutoarelor de stat.

Dreptul European Al Concurentei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul European Al Concurentei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNITATEA 1.

Dreptul european al concurenţei: izvoare,

 săexplici sensurile noţiunii de concurenţă şi drept european al

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

1.1.2. Conţinutul dreptului european al concurenţei

Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de Justiţie.

Dreptul european al concurenţei 57

1.1.3. Obiectivele dreptului european al concurenţei

2.1.4. Destinatarii regulilor privind concurenţa

Definirea termenului de „întreprindere”

În sfera conceptului de întreprindere nu pot fi cuprinse, însă, organismele care

Dreptul european al concurenţei 59

2.2. Momente cheie în evoluţia dreptului european al concurenţei

Dreptul european al concurenţei 61

Dreptul european al concurenţei 62

1.3. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul concurenţei

1.3.2. Curtea Europeană de Justiţie

1.3.3. Parlamentul European

1.3.4. Autorităţile naţionale

Dreptul european al concurenţei 65

Consiliul Concurenţei - autoritate naţională în domeniul concurenţei

Dreptul european al concurenţei 66

Dreptul european al concurenţei 68

Dreptul european al concurenţei 69

1. Dreptul european al concurenţei cuprinde:

2. În accepţiunea dreptului european, o întreprindere:

3. În ceea ce priveşte activitatea Comisiei în politica în domeniul concurenţei,

5. În prezent, cooperarea dintre Comisie şi autorităţile naţionale în domeniul

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Dreptul european al concurenţei 71

2.1. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Spețe din 57

 să stabileşti sensul noţiunilor de acord, decizie şi practici concertate;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Dreptul european al concurenţei 72

Cauza Cartelul chininei

117. Gentlemen’s agreement garanta protecţia fiecărei pieţe naţionale în favoarea

Dreptul european al concurenţei 87

Dreptul european al concurenţei 88

Dreptul european al concurenţei 90

Dreptul european al concurenţei 91

2.1.2. Decizii de asociere între întreprinderi

2.1.3. Înţelegerile şi practicile concertate

Noţiunea de practică lasă să se presupună că se desfăşoară un

Dreptul european al concurenţei 93

2.2. Abuzul de poziţie dominantă. Spețe din jurisprudența CJUE

2.2.2. Piaţa relevantă

Dreptul european al concurenţei 96

Dreptul european al concurenţei 97

Cauza 322/81 Nederlandsche Banden-Industrie Michelin NV c. Comisia

2.2.3. Poziţia dominantă

Dreptul european al concurenţei 100

2.2.4. Exploatarea abuzivă a dominanţei

Dreptul european al concurenţei 103

Dreptul european al concurenţei 104

2.3.2. Raţiunea existenţei controlului concentrărilor

Dreptul european al concurenţei 105

Dreptul european al concurenţei 106

2.3.3. Sfera de aplicare a Regulamentului (CE) 139/2004

Dreptul european al concurenţei 107

Dreptul european al concurenţei 108

Dreptul european al concurenţei 110

Dreptul european al concurenţei 111

2. Un acord între întreprinderi nu afectează comerţul între statele membre