UNITATEA 1.

Dreptul european al concurenţei: izvoare,

caracteristici. Dreptul european al concurenţei: noţiune,
conţinut, obiective, principalii actori implicaţi – Analizarea
unor decizii ale CJUE
1.1. Noţiune, conţinut, obiective 40
1.2. Izvoare, caracteristici 45
1.3. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul 47
concurenţei
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 53
Teste de autoevaluare 54
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 54
Lucrare de verificare 54
Bibliografie minimală 55

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să explici sensurile noţiunii de concurenţă şi drept european al

concurenţei;
 să identifici obiectivele dreptului european al concurenţei ;
 să prezinţi principalele momente din evoluţia dreptului european al
concurenţei;
 să explici rolul instituţiilor implicate în politica în domeniul
concurenţei.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

1.1. Noţiune, conţinut, obiective

1.1.1. Noţiunea de concurenţă şi drept al concurenţei
Una din condiţiile de bază pentru existenţa unei economii de piaţă funcţionale,
alături de libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalului, o reprezintă un mediu concurenţial nedistorsionat. Raţiunea
principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei este determinată de faptul
că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare
intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare.
Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea
bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în
oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului
tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă
deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare
al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a
permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât
mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin
adâncirea integrării la nivelul pieţelor (Drăgan, 2005, p. 2).
Mediul concurenţial poate fi afectat negativ de activităţile anticoncurenţiale
care reprezintă obiectul sau efectul înţelegerilor sau a practicilor concertate
între agenţii economici, de abuzul de poziţie dominantă a unor agenţi
economici puternici; de asemenea, concurenţa poate fi distorsionată prin
subvenţiile acordate de stat unor agenţi economici, ceea ce le creează o poziţie
avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa respectivă.
Procesul concurenţei merită protejat, deoarece este esenţial într-o economie
afectată de globalizare şi de inovaţie. Concurenţa între întreprinderi duce la o
piaţă eficientă şi ajută consumatorii, prin presiunea asupra reducerii costurilor
şi recompensarea organizaţiilor inovatoare, industriale sau furnizoare de
servicii. Într-o economie de piaţă funcţională, respectarea normelor privind
concurenţa asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor şi
competitivitatea produselor şi serviciilor (Cotuţiu & Sabău, 2008, p. 1).
În literatura de specialitate, s-au propus numeroase moduri de definire a
concurenţei comerciale, dintre care vom cita pe cele mai semnificative.
Astfel, concurenţa este considerată „o luptă adesea acerbă între agenţii
economici, care exercită aceeaşi activitate sau o activitate similară pentru
dobândirea, menţinerea şi extinderea clientelei”.
Un alt autor prezintă concurenţa ca „o confruntare dintre agenţii economici cu
activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în domeniile pieţei, pentru
câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei
întreprinderi” (Căpăţână, 1998, p. 273).
Concurenţa este privită şi ca „situaţie de referinţă în cadrul căreia are loc o
confruntare liberă, completă şi veridică între toţi agenţii economici atât la
nivelul ofertei, cât şi al cererii de bunuri şi servicii, de bunuri de producţie şi de
capitaluri”.
Dreptul concurenţei a prezentat dintotdeauna o importanţă deosebită pentru
Comunitatea/Uniunea Europeană. Acest domeniu al politicii UE acoperă
Dreptul european al concurenţei 40
Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

acordurile anticoncurenţiale dintre societăţi, abuzul de poziţie dominantă şi

concentrările (Craig & Burca, 2009, p. 1185). În sens larg, dreptul concurenţei
se referă la intervenţia în piaţă acolo unde există probleme în procesul
concurenţial.

1.1.2. Conţinutul dreptului european al concurenţei

Dreptul european al concurenţei cuprinde, în primul rând, regulile care se
adresează întreprinderilor şi, în al doilea rând, regulile care vizează
comportamentele statelor membre sau ale autorităţilor publice.
Regulile care se adresează întreprinderilor se sprijină pe trei piloni, respectiv
interzicerea înţelegerilor, apoi interzicerea abuzului de poziţie dominantă şi, în
cele din urmă, controlul prealabil al operaţiunilor de concentrare.
Regulile care se adresează statelor sau autorităţilor publice pot fi grupate în
jurul a doi poli: în primul rând, este vorba despre regulile care vizează
întreprinderile publice, întreprinderile titulare de drepturi speciale sau
exclusive şi întreprinderile însărcinate cu gestionarea serviciului de interes
economic general sau care prezintă caracterul de monopol fiscal; în al doilea
rând, avem în vedere regulile care privesc ajutoarele de stat.
Astfel, conţinutul dreptului european al concurenţei vizează, în primul rând,
prevederile incluse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,
respectiv:
- articolul 101(ex-articolul 81 TCE) privind practicile restrictive;
- articolul 102 (ex-articolul 82 TCE) privind poziţia dominantă pe piaţă;
- articolul 106 (ex-articolul 86TCE) privind întreprinderile publice;
- articolele 107 – 109 (ex-articolele 87-89 TCE) privind ajutoarele de stat.
În al doilea rând, dreptul european al concurenţei conţine referirile ce se găsesc
în legislaţia secundară, adoptată de Consiliu şi de Comisia Europeană, sub
forma regulamentelor şi directivelor.
În al treilea rând, un număr în creştere de instrucţiuni, care nu sunt în mod
formal obligatorii, şi care oferă informaţii esenţiale privind interpretarea
regulilor obligatorii sau modul în care va acţiona Comisia într-un anumit
domeniu pot fi incluse în conţinutul dreptului european al concurenţei. Prin
intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al
acţiunilor sale.

Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de Justiţie.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în care se
fac referiri exprese privind diferite situaţii specifice legate de domeniul
concurenţei.

Dreptul european al concurenţei 41

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

Sarcina de lucru 1
Prezintă conţinutul dreptului european al concurenţei.

1.1.3. Obiectivele dreptului european al concurenţei

Dreptul concurenţei a jucat întotdeauna un rol important în cadrul dreptului
european. Funcţia sa precisă este, însă, indiscutabilă. Prin intermediul politicii
concurenţei pot fi urmărite o serie de obiective diferite (Craig & Burca, 2009,
p. 1186).
Un prim obiectiv este acela de a intensifica eficienţa, în sensul creşterii
bunăstării consumatorului şi al realizării unei distribuţii optime a
resurselor.
Teoria economică tradiţională arată că mărfurile şi serviciile sunt produse cel
mai eficient în condiţiile unei concurenţe perfecte sau, mai realist, în cadrul
unei concurenţe funcţionale.
Este unanim recunoscut faptul că unele tipuri de acorduri pot produce un
impact dăunător asupra eficienţei pieţei. Eficienţa nu este, însă, singurul scop al
politicii concurenţei.
În al doilea rând dreptul european al concurenţei are drept scop să protejeze
consumatorii dar şi întreprinderile mici de acumulările mari de putere
economică, fie sub forma exercitării unei dominaţii de tip monopol de către o
singură întreprindere, fie prin intermediul acordurilor prin care întreprinderile
rivale îşi coordonează activitatea astfel încât să acţioneze ca o singură unitate.
Un al treilea obiectiv al dreptului european al concurenţei îl reprezintă acela de
a facilita crearea unei pieţe unice europene şi de a preveni periclitarea
acesteia prin activitatea întreprinderilor private. În acest sens, dreptul
european al concurenţei interzice tarifele, cotele şi alte astfel de măsuri care pot
împiedica atingerea acestui scop.
Eficienţa unor astfel de norme ale Uniunii ar fi, însă, subminată în cazul în care
întreprinderile private ar putea compartimenta piaţa Uniunii de-a lungul liniilor
naţionale, cum ar fi atunci când întreprinderile înţeleg să îşi rezerve între ele
controlul exclusiv al pieţelor naţionale corespunzătoare.

2.1.4. Destinatarii regulilor privind concurenţa

Dreptul european al concurenţei cuprinde regulile care se adresează în primul
rând întreprinderilor private şi publice. De asemenea, regulile privind
concurenţa comercială se adresează statelor membre nu doar pentru faptul că
statele însele pot să acţioneze pe piaţă în calitate de întreprinzători, dar şi
Dreptul european al concurenţei 42
Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

pentru faptul că statele membre trebuie să se asigure că aceste reguli sunt

respectate. Mai mult, anumite dispoziţii privind concurenţa vizează exclusiv
comportamentul statelor (spre exemplu, în cazul regulilor privind ajutoarele de
stat sau monopolurile publice).

Definirea termenului de „întreprindere”

Deoarece articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene nu se aplică decât atunci când conduita vizată este cea a
întreprinderilor, se impune precizarea sensului conceptului „întreprindere”
având în vedere reglementările acestor texte care nu conţin însă nicio definiţie
a acestuia.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului de Primă
Instanţă ne permite, însă, să concluzionăm că acest termen trebuie
interpretat în sens larg.
O definiţie a noţiunii de întreprindere în dreptul european concurenţial poate fi
extrasă din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza
Mannesman, din 13 iulie 1962, în care aceasta precizează faptul că
„ o întreprindere este constituită dintr-o organizaţie unitară de elemente personale, materiale
şi nemateriale, atribuite unui subiect de drept autonom şi urmărind, într-un mod durabil, un
scop economic determinat”.
Ulterior, Curtea de Justiţie şi-a reiterat poziţia sa, astfel încât definiţia
termenului de „întreprindere” a devenit, în prezent, clasică: „termenul
„întreprindere” acoperă orice entitate angajată într-o activitate
economică, indiferent de statutul său juridic şi de modul în care este
finanţată”.
În aceste condiţii, este evident că nu se poate vorbi despre o întreprindere fără a
se face referire la activitatea sa economică. Relaţia dintre cele două noţiuni este
foarte strânsă.
Obiectivele economice ale tratatelor conduc, în principiu, la aplicarea regulilor
concurenţiale tuturor activităţilor economice. Dacă se reţine criteriul scopului
lucrativ, declararea participării efective la schimburile economice pentru un
scop determinat este suficientă. Finalitatea economică care este prevăzută de
regulile concurenţiale europene necesită aprofundarea problemei. Natura
activităţii trebuie să fie mai mult decât o simplă „formulă” juridică.
Astfel, o activitate poate fi de natură economică, chiar dacă ea nu este efectiv
exercitată de organismul în cauză cu scop lucrativ, în situaţia în care activitatea
în cauză este susceptibilă să fie exercitată de către o întreprindere în scop
lucrativ, ea este considerată ca fiind de natură economică, iar organismul care o
exercită este considerat întreprindere (Fuerea, 2006, p. 202).
În accepţiunea dreptului european, o întreprindere poate fi o persoană
fizică sau o persoană juridică. Astfel, se consideră că termenul
„întreprindere” poate include societăţi comerciale, societăţi în nume colectiv,
asociaţii profesionale, profesii liberale, întreprinderi de stat şi cooperative.

Dreptul european al concurenţei 43

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

În sfera conceptului de întreprindere nu pot fi cuprinse, însă, organismele care

urmăresc un obiectiv exclusiv social şi care nu desfăşoară o activitate
economică, cum ar fi organismele însărcinate cu administrarea sistemelor
legale de asigurări de sănătate şi asigurări pentru limita de vârstă.
De asemenea, nu pot fi calificate drept întreprinderi organismele care aparţin
întreprinderilor (unităţi economice, în special), dar care nu exercită nici o
activitate economică. Existenţa unei entităţi autonome nu este suficientă.
Astfel, este cazul organismelor sau al instituţiilor care îndeplinesc misiuni de
interes general, de ordin social, de exemplu, fără scop lucrativ. Tot astfel, este
cazul celor care exercită prerogative care aparţin, în esenţă, statelor şi care
participă la suveranitatea lor.
Cât priveşte întreprinderile deţinute de stat acestea pot fi calificate ca
întreprinderi atunci când operează în context comercial, acest lucru nefiind
valabil atunci când îşi exercită atribuţiile de drept public (Craig & Burca, 2009,
p. 1189). Există întreprinderi care, în exercitarea activităţilor economice, sunt
supuse unor constrângeri speciale. Este vorba de anumite servicii publice sau
de anumite activităţi de natură socială. Scopul acestor misiuni de interes
general nu face să dispară natura economică a activităţii care poate fi
exercitată. Articolul 86 permite atenuarea sau excluderea aplicării regulilor
Tratatului, dar nu pune în discuţie natura întreprinderii vizate.
În ceea ce priveşte autonomia economică, problema care se pune nu este atât
independenţa juridică sau structurală, cât, mai ales, independenţa economică.
În anumite condiţii, societăţile care sunt distincte din punct de vedere juridic
pot fi tratate ca fiind o singură unitate datorită legăturii economice strânse
dintre ele.
Problemele cele mai delicate se pun în legătură cu grupurile de societăţi. Astfel
se poate întâmpla în cazul acordurilor încheiate între o societate şi filiala sa.
Potrivit circumstanţelor şi în funcţie de gradul de autonomie al filialelor, se
poate considera că un grup este constituit dintr-o pluralitate de întreprinderi
sau, dimpotrivă, că el singur constituie o întreprindere unică. Aşa se întâmplă
atunci când filiala nu este decât o simplă repartizare a sarcinilor, situaţie în care
acordul încheiat va fi privit ca o alocare internă de funcţie sau rol în cadrul
unităţii economice.
Absenţa capacităţii de exerciţiu autonome - sau a unui „subiect de drept
autonom”, după cum se poate întâlni în hotărârea Mannesman - nu împiedică
existenţa unei întreprinderi. O societate în participaţiune poate foarte bine să fie
o întreprindere. La fel se poate întâmpla şi cu o filială sau sucursală. Mai multe
persoane fizice sau juridice pot avea împreună conduita unei întreprinderi pe
piaţă, fără a îmbrăca o formă juridică. O întreprindere poate, de asemenea, să
existe sub „cupola” mai multor persoane juridice succesive.
În hotărârea Hydrotherm, Curtea de Justiţie a considerat că:
„noţiunea de întreprindere, plasată în contextul dreptului concurenţial, trebuie să fie
înţeleasă ca desemnând o unitate economică din punctul de vedere al acordului în cauză
dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe
persoane fizice sau juridice” şi că ea există „atunci când una dintre părţile acordului este
constituită din societăţi care au un interes identic şi care sunt controlate de aceeaşi persoană
Dreptul european al concurenţei 44
Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

fizică, ea însăşi parte la acord”, deoarece „în aceste condiţii nu există nici o virtuală
concurenţă între persoanele care participă simultan, ca o singură parte, la acordul în cauză”.
Dependenţa unei filiale, atunci când ea este în întregime dependentă, are
consecinţe asupra imputabilităţii încălcării regulilor concurenţiale: atitudinea
anticoncurenţială exprimată la nivelul filialei poate angaja societatea-mamă.
În concluzie, este considerată întreprindere „orice entitate care exercită o
activitate economică independent de statutul său juridic şi de modul său de
finanţare”.

Sarcina de lucru 2
Identifică care sunt destinatarii regulilor privind concurenţa şi defineşte-i
potrivit accepţiunii dreptului european.

2.2. Momente cheie în evoluţia dreptului european al concurenţei

Obiectivele şi priorităţile dreptului european al concurenţei nu au rămas statice
de-a lungul timpului. Cât priveşte etapele principale ale dezvoltării dreptului
european al concurenţei, acestea presupun apariţia şi consolidarea unui cadru
reglementar şi instituţional bazat pe raporturi între instituţii strânse.
Dreptul comunitar al concurenţei a cunoscut o evoluţie remarcabilă, evoluţie ce
a corespuns dezvoltării construcţiei europene (Gryfongel, 2008, p. 8).
Regulile din domeniul dreptului concurenţei sunt de natură diversă şi au variat
foarte mult în timp, principiile economiei de piaţă impunând menţinerea unei
vigilenţe constante în scopul de a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze
în condiţii de normalitate.
Primele măsuri adoptate în acest domeniu la sfârşitul secolului al XIX-lea, au
fost determinate de înţelegerile din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor
şi de concentrări economice care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi
politic. În secolul al XX-lea, regulile în domeniul concurenţei au căutat să
asigure o balanţă între beneficiile economice generate de colaborarea dintre
firme şi riscurile politice şi economice pe care le implică.
Iniţial, prevederile dreptului antitrust au fost inserate în Tratatul privind crearea
Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului în consideraţia rolului lor în
procesul integrării pe piaţă.
Dispoziţiile articolelor 65-66 din Tratatul instituind CECO reglementau
practicile din domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice.
Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85 (81) şi 86 (82)
ale Tratatului de la Roma.

Dreptul european al concurenţei 45

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

Astfel, în anul 1957, redactorii Tratatului de la Roma, au avut în vedere

fragilitatea economiei europene şi dimensiunea insuficientă a economiilor
naţionale, precum şi a întreprinderilor europene, ceea ce poate explica, în parte,
absenţa oricărei dispoziţii cu privire la controlul concentrărilor sau existenţa
unei singure sancţiuni cu privire la exploatarea abuzivă a poziţiei dominante.
La momentul lansării politicii în domeniul concurenţei, cu excepţia Germaniei,
toate celelalte state membre aveau reglementări în acest domeniu însă mult mai
puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CE. Ca urmare a acestei
eterogenităţi, statele membre au fost nevoite să facă eforturi în direcţia
adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare
prevederile din Tratatul CE, înainte de expirarea perioadei de trei ani,
prevăzută în Tratat.
În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul
acestor reguli procedurale, astfel încât în anul 1962 acestea au fost adoptate,
acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62
(acesta reprezintă primul regulament de punere în aplicare a articolelor 85 şi 86
din Tratatul CE şi a fost abrogat prin Regulamentul nr. 1/2003 referitor la
punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute de art. 81-82 din
Tratatul CE, publicat în JO L 1 din 4 ianuarie 2003. Textul acestuia a fost în
cea mai mare măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi
exceptare, şi presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităţilor
naţionale).
A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea
manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional,
respectiv la nivelul Comisiei.
Astfel, politica în domeniul concurenţei a devenit „prima politică sectorială
autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în
direcţia realizării unei politici comune, nu doar coordonate în comun.
În prima parte a anilor 60, politica în domeniul concurenţei era sinonimă cu
politica privind practicile restrictive (cartelurile), ajutoarele de stat şi
monopolurile fiind practic neglijate.
Atitudinea aceasta era în parte motivată de faptul că, până la mijlocul anilor 60,
obiectivul Comisiei a fost de a încuraja marile companii europene ca o
modalitate de a promova competitivitatea industriei europene. În această
perioadă construcţia instituţională a fost prioritară, în acest sens fiind creat în
cadrul Comisiei Directoratul General IV (DG IV). Cu toate acestea, în anul
1966, Comisia dă publicităţii un „Memorandum privind problematica
concentrărilor în cadrul pieţei comune”, document care marchează un punct
de cotitură în atitudinea acestei instituţii.
Următoarea etapă în evoluţia dreptului european al concurenţei, reprezentată de
perioada cuprinsă între anii 1973–1981, a fost una în care factorii externi au
fost cei care şi-au pus în mod determinant amprenta asupra dreptului
concurenţei. Recesiunea economică, determinată de criza petrolului
manifestată în anii 1973-1974, a generat nevoia unor politici mult mai reactive
din partea Comunităţii.

Dreptul european al concurenţei 46

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

Problemele care s-au aflat în centrul preocupărilor politicii în domeniul

concurenţei în anii ’80 au fost ajutoarele de stat şi fuziunile.
În ceea ce priveşte ajutoarele de stat, intervenţiile au vizat nu introducerea unor
noi reglementări (menţiunile Tratatului fiind din acest punct de vedere
suficiente), ci a unor noi instrumente, necesare pentru punerea în aplicare a
prevederilor existente. Înainte de anul 1985, implicarea redusă a Comisiei în
acest domeniu îl transformase într-unul ca şi inexistent. În anul 1985, DG IV a
trecut la o revizuire a metodologiei privind acordarea ajutoarelor de stat;
primul set de rezultate a acoperit perioada 1981-1986 şi a servit ca punct de
plecare pentru viitoarele analize periodice ale acestui domeniu.
La finele anului 1989 a fost adoptat primul Regulament privind controlul
concentrărilor, Regulamentul Consiliului nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989
care în prezent nu mai este în vigoare.
Perioada cuprinsă între sfârşitul anilor 80 şi 90, reprezintă trecerea către
o „nouă” politică în domeniul concurenţei, care va deveni mult mai
transparentă şi cu o mai mare viteză decizională, reuşind să construiască un
nou echilibru între abordarea neo-liberală şi cea intervenţionistă.
Deşi sistemul a fost elaborat iniţial pentru promovarea integrării pe piaţă,
observăm că politica în domeniul concurenţei a integrat treptat noi obiective în
interpretarea regulilor de concurenţă, ceea ce permite astăzi o simbioză a
obiectivelor până acum distincte, dacă nu chiar opuse. Astfel, se poate
menţiona protecţia şi interesele consumatorilor, progresul tehnic, protecţia
mediului sau promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Acestora li se adaugă
creşterea durabilă a nivelului de ocupare a forţei de muncă şi un grad ridicat al
protecţiei sociale.

Sarcina de lucru 3
Prezintă, pe scurt, principalele etape din evoluţia dreptului european al
concurenţei.

1.3. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul concurenţei

1.3.1. Comisia
Principala instituţie UE responsabilă de modul în care este implementată
politica în domeniul concurenţei este Comisia.
În materie de concurenţă funcţionează Direcţia Generală de Concurenţă
condusă de un Director General al Concurenţei – Alexander Italianer - şi, nu în
ultimul rând, de către un Comisar pe probleme de concurenţă – Joaquin
Almunia. Comisia joacă un rol esenţial în politica din domeniul concurenţei
pentru a se asigura că toţi operatorii economici îşi desfăşoară activitatea într-un
Dreptul european al concurenţei 47
Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

mediu concurenţial sănătos. Comisia poate interzice fuziunile între companii în

cazul în care consideră că acestea vor avea ca rezultat o concurenţă neloială.
Comisiei îi revine şi obligaţia de a se asigura că statele membre UE nu
denaturează concurenţa prin subvenţii excesive acordate activităţilor lor
industriale.
În cazul în care constată că un stat membru UE a încălcat oricare dintre
obligaţiile care îi revin în temeiul Tratatelor, Comisia demarează un proces
denumit „procedura privind încălcarea dreptului UE” (art. 258 TFUE).
În prima etapă se trimite guvernului o scrisoare oficială, prin care Comisia îl
informează cu privire la încălcarea legislaţiei UE, menţionând motivele pentru
care consideră că legislaţia UE este încălcată şi stabilind un termen pentru
transmiterea unei explicaţii detaliate.
În cazul în care statul membru nu prezintă o explicaţie satisfăcătoare sau nu
remediază situaţia, Comisia va trimite o altă scrisoare prin care confirmă
încălcarea legislaţiei UE în statul respectiv şi stabileşte un termen pentru
remedierea situaţiei. Dacă statul membru nu ia măsuri pentru remedierea
situaţiei, Comisia transmite cazul Curţii de Justiţie în vederea adoptării unei
decizii. Sentinţele Curţii sunt obligatorii pentru statele membre şi instituţiile
UE. Dacă statele membre nu respectă o sentinţă, Curtea poate impune sancţiuni
financiare.
Comisia poate fi sesizată într-o problemă privind concurenţa fie prin
notificare, fie ca urmare a unei plângeri înaintate de o firmă sau un stat, fie
poate acţiona din proprie iniţiativă („ex officio”) pentru a investiga anumite
situaţii specifice sau chiar un întreg sector economic.
Comisia poate penaliza orice încălcări ale regulilor privind concurenţa,
penalizările putând reprezenta până la 10% din veniturile companiei
incriminate.
Alături de Directoratul General al Concurenţei, Comisarul are drept scop
promovarea unui mediu liber şi echitabil pentru întreprinderile europene,
definirea regulilor generale ale Uniunii pentru garantarea unei concurenţe reale
şi echitabile, precum şi aplicarea riguroasă a legislaţiei UE. De asemenea, au ca
obiectiv prevenirea şi sancţionarea oricăror încălcări referitoare la împărţirea
pieţelor sau fixarea preţurilor, la operaţiunile care restrâng concurenţa prin
operaţiunile de fuzionare şi preluare a unei alte întreprinderi faţă de alţi
concurenţi, precum şi monitorizarea investirii banilor contribuabililor, atunci
când autorităţile acordă subvenţii întreprinderilor.
Misiunea Directoratului General al Concurenţei este să vegheze la aplicarea
regulilor concurenţei înscrise în tratatele UE, pentru ca această concurenţă să
nu fie denaturată şi pentru ca pieţele să funcţioneze cât mai eficient posibil.
Principalele instrumente disponibile pentru îndeplinirea misiunii se referă la
aplicarea regulilor concurenţei cu privire la practicile antitrust, fuziuni,
infracţiuni şi controlul ajutoarelor de stat, realizarea de anchete sectoriale şi
acţiuni de monitorizare a pieţei, dezvoltarea politicii de concurenţă, apărarea
concurenţei şi cooperarea internaţională.
Referitor la aplicarea regulilor concurenţiale, acestea au efect pozitiv asupra
consumatorilor, deoarece concurenţa eficientă contribuie la lărgirea spectrului
Dreptul european al concurenţei 48
Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

de produse şi servicii, preţuri mai mici pentru o calitate mai bună. În anumite
cazuri, această autoritate este competentă împreună cu jurisdicţia autorităţilor
de concurenţă ale statelor membre. Controlul fuziunilor şi subvenţiilor acordate
de către stat aparţine exclusiv Comisiei Europene. Pentru a exercita un control
asupra fuziunilor pe scară largă, ţările membre au considerat că este necesară
crearea unui birou unic de control.
Strategia de aplicare a regulilor concurenţei este constituită în jurul a patru
principii de bază:
- prioritatea acţiunilor de aplicare a regulilor concurenţei;
- o abordare economică a evaluării cazurilor;
- remedii eficiente şi împiedicarea săvârşirii infracţiunilor;
- cooperarea între instituţiile din cadrul Uniunii, cât şi prin intermediul
Reţelei Europene de Concurenţă, cât şi la nivel internaţional.

1.3.2. Curtea Europeană de Justiţie

Deciziile Comisiei pot fi revizuite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
care este îndreptăţită să acţioneze atât în cazul unor solicitări făcute de
instanţele naţionale, cât şi în cazul unor acţiuni iniţiate împotriva Comisiei în
faţa Tribunalului de Primă Instanţă (TPI). Instanţele naţionale sunt abilitate să
decidă dacă un acord respectă sau nu legislaţia europeană în domeniul
concurenţei. Întreprinderile şi consumatorii pot solicita daune dacă au fost
victimele unui comportament ilegal care limitează concurenţa.

1.3.3. Parlamentul European

Rolul Parlamentului European în cadrul politicii în domeniul concurenţei se
reduce la a evalua acţiunile Comisiei printr-un raport anual şi, de asemenea, de
a face observaţii privind evoluţiile importante din acest domeniu.

1.3.4. Autorităţile naţionale

În afara Comisiei, în cadrul politicii în domeniul concurenţei acţionează şi
autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest domeniu.
În toate statele membre ale UE există autorităţi naţionale competente să aplice
legislaţia europeană în domeniul concurenţei.
Aceste organisme sunt abilitate să sisteze acordurile şi practicile care
denaturează concurenţa şi să oblige întreprinderile care încalcă legislaţia UE în
domeniul concurenţei la plata unor amenzi.
Între aceste autorităţi şi Comisia Europeană au loc schimburi de informaţii
privind punerea în aplicarea a legislaţiei în domeniul concurenţei prin
intermediul Reţelei europene de concurenţă. Această reţea permite identificarea
autorităţilor competente să se ocupe de o anumită problemă şi a celor care pot
furniza asistenţă. Cooperarea dintre Comisie şi autorităţile naţionale este
reglementată de capitolul IV al Regulamentului nr. 1/2003, statuându-se că
regulile comunitare de concurenţă sunt aplicate de acestea „..în strânsă
cooperare”.

Dreptul european al concurenţei 49

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

În viziunea Regulamentului nr. 1/2003, raporturile dintre Comisie şi autorităţile

naţionale nu mai sunt guvernate doar de principiul „bunei-credinţe
comunitare”, iar cooperarea dintre acestea devine o obligaţie.
Structura autorităţilor naţionale de concurenţă diferă de la un stat membru la
altul. În unele state membre un singur organism investighează cauzele şi adoptă
toate tipurile de decizii. În alte state membre, rolurile sunt împărţite între două
organisme, unul care răspunde de investigarea cauzei şi altul, adesea un
colegiu, care răspunde de adoptarea deciziilor. În alte state membre, deciziile
de interzicere şi/sau de aplicare a amenzilor nu pot fi adoptate decât de o
instanţă, în acest caz o altă autoritate de concurenţă acţionează în calitate de
procuror prin aducerea cauzei în faţa instanţei de judecată.
Articolul 35 din Regulamentul nr. 1/2003 permite statelor membre să aleagă
organismul sau organismele care să fie desemnate ca autorităţi naţionale de
concurenţă şi să le stabilească atribuţiile.

Consiliul Concurenţei - autoritate naţională în domeniul concurenţei

În România, autoritatea naţională de competenţă este reprezentată de Consiliul
Concurenţei. Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea concurenţei nr.
21/1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88/30 aprilie
1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.742/16 august
2005, modificată în mai multe rânduri, cea mai recentă modificare fiind cea
adusă de OUG nr. 75/2010, act normativ publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 459/6 iulie 2010).
În conformitate cu prevederile Legii concurenţei, Consiliul Concurenţei are
drept scop protejarea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui
mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor
consumatorilor.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/2010 pentru modificarea şi completarea Legii
Concurenţei, îmbunătăţeşte cadrul procedural existent, adaptând normele şi
procedurile naţionale cu prevederile UE în domeniul concurenţei. Astfel,
Consiliul Concurenţei va putea interveni mai prompt şi mai concret atunci cînd
are semnale din piaţă privind posibile practici anticoncurenţiale.
Rolul Consiliului Concurenţei în calitate de autoritate administrativă autonomă
are două dimensiuni: una corectivă privind restabilirea şi menţinerea unui
mediu competitiv normal, iar cealaltă, dimensiunea preventivă de
monitorizare a pieţelor şi supravegherea actorilor pe aceste pieţe.
Consiliul Concurenţei este un organ colegial format din 7 membri. Conform
art. 18 alin. (1) din Legea concurenţei:
„Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri, după cum
urmează: un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi patru consilieri de concurenţă.
Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele
României, la propunerea Guvernului”. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că: „Durata
mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi
reînvestiţi cel mult încă o data. La numirea primului Plen al Consiliului Concurenţei, după

Dreptul european al concurenţei 50

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

intrarea în vigoare a prezentei legi, un vicepreşedinte şi 2 consilieri de concurenţă vor avea

un mandat de 2 ani şi jumătate, stabilit prin decretul de numire în funcţie.”
Aceştia, respectiv preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă
trebuie sa aibă o independenţă reală şi să se bucure de o înaltă reputaţie
profesională şi probitate civică. Pentru a fi numit membru al Consiliului
Concurenţei se cer studii superioare, înaltă competenţă profesională, o bună
reputaţie şi vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile: economic,
comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic (art. 18 alin. (3) din Legea
concurenţei).
Potrivit art. 18 alin. (5) din Legea concurenţei, calitatea de membru al
Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi
profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă sau prin persoane
interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau
cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice
din învăţământul superior. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri, nici de
părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea concurenţei, Consiliul
Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în
comisii, cu majoritatea voturilor membrilor. Fiecare comisie este formată din 2
consilieri de concurenţă în componenţa stabilită de preşedintele Consiliului
Concurenţei, pentru fiecare caz în parte, şi este condusă de către un
vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei. Preşedintele Consiliului Concurenţei
ordonă efectuarea de investigaţii şi desemnează raportorul pentru fiecare
investigaţie (art. 21 alin. (3) din Legea nr. 21/1996).
Potrivit art. 26 din Legea concurenţei, aşa cum a fost modificat prin OUG nr.
75/2010, Consiliul Concurenţei efectuează fie din oficiu, fie pe baza
plângerilor, sesizărilor sau notificărilor transmise de persoane fizice sau
juridice Consiliului, investigaţiile privind practicile anticoncurenţiale şi
concentrările economice ilegale.
În vederea realizării eficiente a investigaţiilor, inspectorii de concurenţă pot
solicita, în scris şi la sediul agenţilor economici vizaţi, informaţiile şi
documentele necesare soluţionării legale şi temeinice a cauzelor ivite.
De asemenea, Consiliul Concurenţei efectuează, din proprie iniţiativă, şi
investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei, investigaţii care nu trebuie să
îndeplinească procedurile specifice, deoarece obiect al investigaţiei este
prospectarea pieţei, iar nu descoperirea şi sancţionarea practicilor
anticoncurenţiale.
Finalizarea investigaţiilor se realizează prin emiterea unor decizii, care pot fi
fie de constatare a încălcării legii şi de aplicate a sancţiunilor legale impuse, fie
de închidere a investigaţiei, dacă din documentele şi informaţiile existente la
dosar, nu reiese că legea a fost încălcată de persoanele faţă de care s-a efectuat
investigaţia.
În urma declanşării unei investigaţii, atunci când are dovezi pertinente şi
consideră necesar sau la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de agenţi
economici, confirmă că nu există temei pentru intervenţia sa în privinţa
practicilor anticoncurenţiale. De asemenea, Consiliul emite decizii prin care
Dreptul european al concurenţei 51
Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

acordă exceptarea individuală a agenţilor economici care dovedesc că

îndeplinesc cerinţele legislaţiei pentru a beneficia de aceasta şi deciziile
referitoare la operaţiunile de concentrare economică. Ia decizii în ceea ce
priveşte retragerea beneficiului exceptării de la prevederile art. 5 alin. (1),
stabilit de Consiliului Concurenţei pentru unele categorii de înţelegeri, decizii
luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, atunci când
constată că acestea nu mai îndeplinesc exceptările pe categorii.
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia
decizii şi formulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte în
aplicarea prevederilor legislaţiei în materie (art. 27 alin. (1) din Legea nr.
21/1996, aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 75/2010).
Regulamentele sunt adoptate în special în domenii ce privesc organizarea,
funcţionarea şi procedura; concentrările economice; practicile
anticoncurenţiale; constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta
lege; tarifele pentru notificări, de acces la documentaţie şi eliberare de copii
sau extrase; inspectorii de concurenţă; regimul disciplinar al personalului (art.
27 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 modificată).
Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni, în conformitate cu art. 27 alin. (3)
lit. a) - f) din Legea concurenţei, aşa cum a fost modificat prin OUG nr.
75/2010, care vizează: analiza concentrărilor economice; analiza practicilor
anticoncurenţiale; măsurile interimare şi angajamentele; calcularea cifrei de
afaceri prevăzute de prezenta lege; definirea pieţei relevante în scopul stabilirii
părţii substanţiale de piaţă; plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege
şi prin regulamente.
Proiectele de regulamente şi instrucţiuni, cât şi modificările acestora, pentru a
fi adoptate în Plenul Consiliului Concurenţei, vor necesita în prealabil avizul
Consiliului Legislativ, urmând a fi puse în aplicare prin ordin al preşedintelui
Consiliului Concurenţei. Ordinele emise de Consiliul Concurenţei sunt cele
prin care se pune în aplicare, suspendă sau abrogă reglementările adoptate în
plen, dispune efectuarea de investigaţii, ordonă inspecţii, ia măsuri privind
gestiunea internă şi personalul din subordine, precum şi orice alte măsuri
necesare îndeplinirii strategiei şi misiunii autorităţii de concurenţă (art. 27 alin.
(4) din Legea nr. 21/1996 modificată).
Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (5) din Legea concurenţei modificată, deciziile
care se iau de Consiliul Concurenţei sunt acte administrative unilaterale cu
caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor prezentei legi şi
se aplică sancţiunile corespunzătoare, se dispun măsurile necesare restabilirii
mediului concurenţial, se acordă accesul la informaţii confidenţiale, se
soluţionează plângerile formulate în baza dispoziţiilor prezentei legi, precum şi
cererile şi notificările privind concentrările economice.
Consiliului Concurenţei îi revine şi sarcina sesizării Guvernului cu privire la
existenţa unor situaţii de monopol, în acest sens propunând măsuri eficiente
pentru deschiderea pieţelor efectuate în acest mod. Această atribuţie este legată
de emiterea avizelor conforme în Cazul proiectelor de acte normative cu
impact anticoncurenţial.

Dreptul european al concurenţei 52

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

Consiliul Concurenţei poate recomanda administraţiei publice centrale -

Guvernului - şi organelor administraţiei publice locale adoptarea unor măsuri,
care să asigure dezvoltarea pieţei şi stimularea concurenţei şi poate propune
Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea unor măsuri
disciplinare faţă de personalul din subordinea acestora care se fac vinovate de
încălcarea legislaţiei concurenţei şi nu numai. Realizarea de studii, rapoarte,
informări către consumatori reprezintă o altă atribuţie a autorităţii naţionale de
concurenţă, Comisia Europeană considerând că acesta contribuie la
disciplinarea agenţilor economici şi consumatorilor. Consiliul Concurenţei
reprezintă România în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de
profil şi cooperează cu autorităţile de concurenţă care acţionează la nivelul UE
dar şi în afara acestui spaţiu.

Sarcina de lucru 4
Arată care sunt principalele instituţii responsabile la nivelul UE de modul
în care este implementată politica dreptului concurenţei. Prezintă două
dintre aceste instituţii.

Rezumat
Dreptul european al concurenţei cuprinde, în primul rând, regulile care se
adresează întreprinderilor, respectiv interzicerea înţelegerilor, interzicerea
abuzului de poziţie dominantă, controlul prealabil al operaţiunilor de
concentrare şi, în al doilea rând, regulile referitoare la comportamentele
statelor membre sau ale autorităţilor publice, respectiv regulile care se
adresează întreprinderilor publice şi regulile care privesc ajutoarele de stat.
Obiectivele dreptului european al concurenţei vizează, pe de o parte,
intensificarea eficienţei, în sensul creşterii bunăstării consumatorului şi al
realizării unei distribuţii optime a resurselor, pe de altă parte, protecţia
consumatorilor dar şi întreprinderile mici de acumulările mari de putere
economică, fie sub forma exercitării unei dominaţii de tip monopol de către o
singură întreprindere, fie prin intermediul acordurilor prin care întreprinderile
rivale îşi coordonează activitatea astfel încât să acţioneze ca o singură unitate
şi, nu în ultimul rând, crearea unei pieţe unice europene şi prevenirea
periclitării acesteia prin activitatea întreprinderilor private. Principalele
instituţii europene care au atribuţii cu privire la politica în domeniul
concurenţei sunt: Comisia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi
Parlamentul European. În toate statele membre ale UE există autorităţi
naţionale competente să aplice legislaţia europeană în domeniul concurenţei.
În România, autoritatea naţională de competenţă este reprezentată de
Consiliul Concurenţei.

Dreptul european al concurenţei 53

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

Teste de autoevaluare

1. Dreptul european al concurenţei cuprinde:

a) doar reguli care vizează comportamentele statelor membre;
b) şi reguli care privesc ajutoarele de stat;
c) legislaţia primară şi secundară, cu excepţia regulilor care privesc
ajutoarele de stat

2. În accepţiunea dreptului european, o întreprindere:

a) poate fi doar o persoană juridică;
b) poate fi doar o persoană fizică;
c) poate fi atât o persoană juridică, cât şi o persoană fizică.

3. În ceea ce priveşte activitatea Comisiei în politica în domeniul concurenţei,

aceasta:
a) poate acţiona numai dacă este sesizată prin notificare;
b) poate acţiona ca urmare a unei plângeri sau din oficiu;
c) nu are competenţe în acest domeniu, fiind organul cu rol executiv al
Uniunii Europene.

4. Parlamentul European:
a) nu este investit cu competenţe în domeniul concurenţei;
b) poate acţiona în domeniul concurenţei doar în urma aprobării emisă de
Curtea de Justiţie Europeană;
c) în cadrul politicii în domeniul concurenţei evaluează acţiunile
Comisiei printr-un raport anual;

5. În prezent, cooperarea dintre Comisie şi autorităţile naţionale în domeniul

politicii concurenţei:
a) este facultativă;
b) nu există;
c) este obligatorie.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1 b; 2 c; 3 b; 4 c; 5 c

Lucrare de verificare
1. Precizează izvoarele dreptului comunitar al concurenţei.
2. Realizează un eseu în care să identifici şi să descrii obiectivele dreptului
european al concurenţei utilizând materialul bibliografic indicat la sfârşitul
cursului.

Dreptul european al concurenţei 54

Gina Livioara GOGA Dreptul european concurenței

Bibliografie minimală

Craig, Paul & Burca, de Grainne (2009). Dreptul Uniunii Europene.

Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină. Ediţia a IV-a. Drept comunitar, serie
coordonată de B. Andreşan-Grigoriu şi T. Ştefan. Bucureşti: Hamangiu, pp.
1185-1190.
Fuerea, A. (2006). Drept comunitar al afacerilor. Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 184- 203.
Cotuţiu, A. & Sabău, G. V. (2008). Drept român şi comunitar al concurenţei.
Bucureşti: C. H. Beck, pp. 1- 7.
Căpăţână, O. (1998). Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală. Ediţia
a II-a. Bucureşti: Lumina Lex, pp. 5-273.
Drăgan, G. (2005). Uniunea Europeană între federalism şi
interguvernamentalism. Politici comune ale U.E. Bucureşti: Editura ASE, pp.
2-9.
Gryfongel, C. (2008). Droit communautaire de la concurrence, 3eme edition.
Paris: LGDJ, pp. 7-13.

Dreptul european al concurenţei 55