1. Definiție
2. Caracterele dreptului procesual civil
3. Principii fundamentale ale procesului civil
3.1. Principiul răspunderii juridice a judecătorului în cazul refuzului de a soluţiona
o cauză civilă
3.2. Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil
3.3. Principiul legalităţii
3.4. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei
3.5. Principiul disponibilităţii
3.6. Principiul privitor la faptul că părților le revin obligații în desfășurarea
procesului
3.7. Principiul potrivit căruia terții au obligația să sprijine realizarea justiției
3.8. Principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea
obligaţiilor procesuale
3.9. Principiul dreptului la apărare
3.10. Principiul contradictorialităţii
3.11. Principiul oralităţii
3.12. Principiul nemijlocirii
3.13. Principiul publicităţii
3.14. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română
3.15. Principiul continuităţii
3.16. Încercarea de împăcare a părţilor
3.17. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului
1. Noţiune
2. Reprezentarea părţilor în procesul civil
1
2.1. Reprezentarea legala
2.2. Reprezentarea convențională
2.3. Reprezentarea judiciara
3. Asistenţa judiciara
4. Coparticiparea procesuală – persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte
4.1. Noţiune. Particularităţi. Clasificări ale coparticipării procesuale
1. Considerații generale
2. Condiţii generale de admisibilitate ale participării terţilor în procesul civil
3. Formele de participare a terţilor
3.1. Intervenţia voluntară
3.1.1. Intervenţia voluntară principală
3.1.2. Intervenţia accesorie
3.2. Intervenţia forţată
3.2.1. Chemarea in judecata a altor persoane
3.2.2. Chemarea în garanţie
3.2.3. Arătarea titularului dreptului
4. Introducerea forțata in cauza, din oficiu, a altor persoane
5. Participarea procurorului in procesul civil
5.1. Promovarea acţiunii civile
5.2. Participarea la judecata procesului civil
5.3. Exercitarea cailor de atac
5.4. Cererea de punere in executare a hotărârilor
1. Noţiune
2. Competenta materiala a judecătoriilor
3. Competenta materiala a tribunalelor
4. Competenta materială a curților de apel
5. Competenta materiala a Înaltei Curți de Casație și Justiție
2
6. Determinarea competentei după valoarea obiectului cererii de chemare in judecată
6.1. Reguli generale
6.2. Reguli speciale
V. COMPETENTA INSTANTELOR JUDECATOREȘTI. COMPETENTA
TERITORIALĂ
1. Competenta teritoriala generala
2. Competenta teritoriala alternativa
3. Competenta teritoriala exclusiva
4. Competenta teritoriala convenționala si competenta facultativa
5. Întinderea competentei instanței sesizate
5.1. Prorogarea legala de competenta
5.2. Extinderea competentei instanței sesizate asupra apărărilor paratului
5.3. Prorogarea voluntara sau convenționala
5.4. Prorogarea judiciara de competenta
6. Incidente procedurale privitoare la competenta instanței
6.1. Excepția de necompetenta. Conflictele de competenta
6.2. Litispendența și conexitatea
6.3. Strămutarea proceselor
6.4. Delegarea instanței
1. Noțiune si reglementare
2. Clasificarea nulităților
3. Condițiile nulității
4. Invocarea nulităților procedurale
5. Efecte
VIII. TERMENELE PROCEDURALE. DECADEREA
3
NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL
4. Definiţie
În literatura de specialitate1 dreptul procesual civil a fost definit ca fiind „ansamblul
normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a
pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea
justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii”.
Procedura civilă, care conţine regulile după care se desfăşoară judecata şi executarea
silită, reprezintă numai o parte a dreptului procesual civil, alături de jurisdicţie şi de teoria
acţiunii civile.
Noul Cod de procedură civilă reprezentat de Legea nr. 134/20102 a intrat în vigoare la data
de 15 februarie 2013, fiind abrogat Codul de procedură civilă de la 1865.
Privitor la aplicarea în timp a legii procesual civile, legiuitorul a optat pentru soluţia ca
procesului, în întregul său, să îi fie aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii
acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Astfel, art. 24 C. proc. civ. priveşte legea aplicabilă în cazul proceselor noi: „dispoziţiile
legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea
acesteia în vigoare”, iar conform art. 25 C. proc. civ., procesele în curs de judecată şi
executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub care au început.
Regula generală stabilită în prezentul cod este aceea că legea nouă de procedură civilă se
aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare, iar nu şi
celor demarate anterior şi aflate în curs de desfăşurare.
De la aceasta regulă, codul instituie o derogare în cadrul art. 26 vizând legea aplicabilă
mijloacelor de probă, aceasta fiind legea în vigoare la data producerii ori a săvârşirii faptelor
juridice care fac obiectul probaţiunii (în ceea ce priveşte admisibilitatea şi puterea doveditoare
a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale) şi, după caz, legea în vigoare la data
administrării probelor (în ceea ce priveşte administrarea acestora).
1
A se vedea în acest sens M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Volumul I – Teoria generală conform
noului Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 8 şi autorii citaţi.
2
Publicată în M. Of. nr. 485/15.07.2010, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012.
4
Astfel, după cum în mod pertinent s-a arătat în literatura de specialitate 3, art. 24-27
NCPC constituie norme generale de drept tranzitoriu, destinate a guverna conflicte de legi
viitoare, în timp ce normele de drept tranzitoriu cuprinse în Legea nr. 76/2012 au caracter
special, reglementând, în mod specific, conflictele de legi ocazionate de intrarea în vigoare a
noului cod.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care arată: „dispoziţiile Codului de
procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea
acestuia în vigoare. Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi
militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură
civilă rămân supuse legii legi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată”.
Deşi au trecut mai bine de trei ani de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură
civilă există suficiente situaţii care impun aplicarea, în continuare, a dispoziţiilor Codului de
procedură civilă anterior, şi avem în vedere aici, în primul rând, ipoteza rejudecării după
casarea cu trimitere, caz în care este avută în vedere legea aplicabilă la momentul înregistrării
cererii de chemare în judecată în primul ciclu procesual.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC II) nr 2789/2014 : „În privinţa proceselor începute
anterior datei de 15 februarie 2013, normele de procedură, cuprinse în actele normative
speciale se aplică în continuare în forma în vigoare existentă, până la data intrării a Noului C.
proc. civ., în condiţiile în care Legea nr. 76/2012 nu prevede în mod expres altă soluţie.
În acest sens, este şi art. 27 din Noul C. proc. civ. care dispune că "hotărârile rămân
supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început
procesul".
3
Gh.-L Zidaru, T. C. Briciu, Observaţii privind unele dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în
aplicare a noului Cod de procedură civilă (disponibil la www.juridice.ro)
5
5. Caracterele dreptului procesual civil:
a) Caracter sancţionator: întrucât conduce la soluţionarea diferendelor care poartă
asupra drepturilor subiective civile, dreptul procesual civil garantează eficacitatea şi
respectarea normelor de drept material care consacră aceste drepturi.
b) Caracterul reglementar rezultă din împrejurarea că normele dreptului procesual civil
sunt înscrise în Constituţie, în Codul de procedură civilă şi în legi speciale.
c) Caracterul formalist presupune că actele de procedură sunt supuse unor condiţii de
formă şi trebuie să fie săvârşite în anumite termene, în felul acesta fiind asigurată o
disciplină procesuală care profită atât instanţei, cât şi părţilor.
d) Caracterul de drept comun derivă din conţinutul art. 2 C. proc. civ., care arată că
dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă
[alin. (1)]. De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în
măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare [alin. (2)].
Potrivit acestor dispoziții legale, Codul de procedură civilă constituie dreptul comun – este
de aplicaţie generală, pentru toate litigiile în materie civilă, atât de drept privat, cât şi de drept
public, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel, expres sau tacit, implicit.
Din textul enunţat rezultă că şi în procesul penal sunt aplicabile dispoziţiile Codului de
procedură civilă, în ceea ce priveşte latura civilă a procesului, dacă nu se prevede altfel.
Numai latura penală a procesului penal nu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură
civilă.
Totodată, trebuie menţionat că o serie de legi speciale fac trimitere în mod expres la
dispoziţiile Codului de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător. Cu titlu de
exemplu, indicăm:
- art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care
dispune: dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu
cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu
specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi
persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
- art. 58 din Legea nr. 18/1991, potrivit căruia instanţa soluţionează cauza potrivit
regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă.
-
6. Principii fundamentale ale procesului civil
6
Acest principiu este reglementat de art. 5 C. proc. civ., articol intitulat „Îndatoriri privind
primirea şi soluţionarea cererilor” şi, pe de o parte, instituie în sarcina judecătorului
obligaţia de a soluţiona cererile de competenţa instanţelor judecătoreşti, respectiv
interdicţia de a nu săvârşi fapta de denegare de dreptate – „judecătorii au îndatorirea să
primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii
[alin. (1)]. Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este
neclară sau incompletă [alin. (2)]. În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în
baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale
privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale
dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii
[alin. (3)] - , iar, pe de altă parte, prevede că este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii
general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii
[alin. (4)], interdicţie fundamentată pe separaţia puterilor în stat şi pe relativitatea lucrului
judecat.
Cu privire la aceste dispoziţiile legale s-a reţinut în doctrină 5 că acestea reprezintă pentru
cetăţean o garanţie în plus a respectării principiului fundamental al liberului acces la
justiţie, principiu prevăzut în mod expres şi în Legea fundamentală, respectiv în art. 21 din
Constituţie, articol care prevede: orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept.
Din dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. proc. civ. se desprind două concluzii: una în sensul că
judecătorul este obligat să primească numai cererile de competenţa instanţelor judecătoreşti,
iar cealaltă în sensul că judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede,
este neclară sau incompletă.
Metoda analogiei presupune o lacună a legii, lipsa unui text de lege în care să poată fi
încadrată situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Dacă însă există o reglementare, soluţia legală nu poate să fie modificată prin
invocarea analogiei.
4
D.N. Theonari, M. Eftimie în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole,
Vol. I art. 1-526, Ed. Hamangiu, 2013, pg. 25
5
A se vedea în acest sens M. Tăbârcă, op. cit., p. 36 şi urm.
7
Art. 5 alin. (4) C. proc. civ. interzice judecătorului ca, prin hotărârea pe care o
pronunţă într-un litigiu anume, să stabilească reguli general obligatorii, de care să se ţină cont
în toate litigiile în care, eventual, ar apărea chestiunea de drept respectivă.
Art. 6 C. proc. civ. prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi
stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de
lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii [alin. (1)]. Dispoziţiile alin. (1) se
aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite [alin. (2)].
Cerinţa de a se examina cauza în mod echitabil este înscrisă în tratatele internaţionale, în
Constituţia României [art. 21 alin. (3)], în Legea nr. 303/2004 (art 6 şi 10) şi în Noul Cod de
procedură civilă (art. 6), dar ea nu este definită. Desigur însă această cerinţă nu poate fi
interpretată în sensul că ar impune judecătorului să soluţioneze cauza civilă în echitate.
Constituţia României stabileşte în art. 124 că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi că
judecătorii se supun numai legii”, în art. 16 alin.2 - prevede că „nimeni nu este mai presus de
lege” -, iar în art. 1 alin, 5 se statuează că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”.
8
Pe de altă parte, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 314/2004 dispune că justiţia se înfăptuieşte în
numele legii, iar în art. 7 NCPC se prevede că procesul civil se desfăşoară în conformitate cu
dispoziţiile legii. Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind
realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces. Este consacrat deci
principiul legalităţii, care vizează respectarea atât a legilor de drept material, substanţiale, cât
şi a legilor de procedură.
Aşa fiind, considerăm că cerinţa trebuie interpretată în sensul de a se asigura respectarea
unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, egalitatea şi dreptul de apărare,
principii reglementate de legislaţia română6.
Cerinţa de a se examina cauza într-un termen rezonabil este înscrisă în tratatele
internaţionale, dar şi în Constituţia României [art. 21 alin. (3)] şi în Legea nr. 304/2004 (art.
10). Noul Cod de procedură civilă prevede în art. 6 alin. 1 că orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale într-un termen optim şi previzibil, iar din alin. (2) rezultă că această
cerinţă se impune şi în faza executării silite.
S-a arătat în literatura juridică7 că dreptul la un proces echitabil este în strânsă legătură
cu garantarea accesului liber la justiţie: o procedură echitabilă nu poate fi realizată dacă
litigiul nu este dedus unui judecător.
Statul trebuie să confere accesului liber la justiţie două calităţi: efectivitate (eficacitate) şi
accesibilitate, în sensul că cetăţeanul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi satisface în mod real
drepturile şi interesele legitime în faţa instanţei; accesul la justiţie nu trebuie să fie doar
iluzoriu sau teoretic.
În temeiul art. 6 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană poate invoca respectarea dreptului la
un proces echitabil înaintea instanţei judecătoreşti „stabilită de lege”.
Raportat la conţinutul art. 6 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţiile privitoare la dreptul la
judecarea cauzei în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă
independentă, imparţială şi stabilită de lege, se aplică „în mod corespunzător” şi în faza
executării silite, deoarece, altfel, hotărârea dată ar rămâne fără finalitate, şi atunci, garantarea
dreptului la un tribunal ar rămâne pur formală, dacă el nu ar fi şi realizat8.
Art. 6 C. proc. civ. este corespunzător art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, care dispune: orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sala cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a
acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces
6
V.M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Curs de bază pentru licenţă şi masterat,
seminare şi examene, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, pg. 90
7
A se vedea A. Ciurea, Fişe de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 12.
8
M. Tăbârcă, op. cit., p. 58.
9
o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Dacă. în ceea ce priveşte prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie, acestea vizează
drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, noţiunea având un caracter autonom, art. 6 NCPC
este aplicabil tuturor proceselor în materie civilă, precum şi în alte materii- în măsura în care
legile care le reglementează nu exclud de la aplicare noul Cod de procedură civilă - graţie
aplicabilităţii generale a noului cod, statuată în art. 2 NCPC. Astfel, textul articolului în
discuţie din noul Cod de procedură civilă face referire la noţiunea de cauză, iar nu la cea de
contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, precum art. 6 parag. 1 din
Convenţie.
- art. 49 alin. (2), care stabileşte că formularea unei cereri de recuzare nu determină
suspendarea judecăţii;
- art. 154 alin. (5), care stabileşte că la cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa,
comunicarea actelor de procedură se va putea face în mod nemijlocit prin executori
judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să îndeplinească formalităţile procedurale prevăzute în
prezentul capitol, sau prin servicii de curierat rapid;
- art. 221, care reglementează faptul că amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor
poate fi încuviinţată o singură dată în cursul judecăţii;
- art. 396, care îngăduie ca, în cazuri justificate, dacă instanţa nu ia hotărârea de îndată,
pronunţarea acesteia să fie amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile;
- art. 493, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cerinţa imparţialităţii a fost ridicată la nivel de principiu constituţional, art. 124 alin. (2)
din Constituţie prevăzând că unică, imparţială şi egală pentru toţi.
S-a arătat10 că lipsa prejudecăţilor şi atitudinea nepărtinitoare sunt elemente definitorii ale
imparţialităţii, pentru determinarea căreia trebuie să se ţină seamă atât de un criteriu subiectiv,
9
D.N. Theonari, M. Eftimie în G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 27
10
în temeiul căruia va trebui demonstrat, pornind de la faptele cauzei, ce gândea un anumit
judecător într-o anumită circumstanţă, dacă a acţionat sau nu în mod părtinitor, cât şi un
criteriu obiectiv, în care aparenţele sunt deosebit de importante, şi care priveşte încrederea pe
care, într-o societate democratică, instanţele trebuie să o inspire publicului. Dacă există o
îndoială justificată, judecătorul bănuit de atitudine părtinitoare trebuie să se retragă de la
judecarea cauzei11.
Este de menţionat că în art. 238 NCPC se prevede că „în faţa primei instanţe, mai exact
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea
părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările
cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata estimată
fiind consemnată în încheiere”. Pentru motive temeinice, ascultând părţile, judecătorul va
putea reconsidera această durată [art. 233 alin. (2)].
Există însă şi alte dispoziţii legale care urmăresc acest obiectiv, cum ar fi:
amânarea judecăţii, în temeiul înţelegerii părţilor, se poate încuviinţa o singură dată
[art. 221 alin. (1) NCPC];
amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă numai în mod excepţional
pentru motive temeinice [art. 222 alin. (1) NCPC];
partea care a fost prezentă o dată în şedinţă nu va mai fi citată, fiind presupusă că
cunoaşte termenele următoare şi deci ele pot fi mai scurte (art. 229 NCPC);
dacă există mai multe cereri şi numai unele sunt în stare de judecată, se poate dispune
disjungerea (art. 66, art. 74, art. 139, art. 210 NCPC);
dacă partea interesată nu stăruie, din culpa sa, pentru soluţionarea cauzei un timp mai
îndelungat - şase luni ~ intervine perimarea, care are ca efect stingerea procesului (art.
416-422 NCPC);
pronunţarea hotărârii se poate amâna pentru un termen care nu poate fi mai mare de 15
zile, iar redactarea ei trebuie să se facă în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare [art.
396 alin. (1) şi art. 426 alin. (5) NCPC].
Desigur însă că analiza acestei cerinţe nu se poate face în abstract, ci trebuie făcută la
speţă, luându-se în considerare complexitatea procesului, dificultatea dezbaterilor, atitudinea
părţilor, căile de atac ce se pot exercita etc.
Pe de altă parte, este de reţinut că prin Noul Cod de procedură civilă (art. 522-526) s-a
reglementat pentru prima oară în legislaţia procesuală din România contestaţia privind
tergiversarea procesului. Potrivit art. 522 alin. (1), oricare dintre părţi, precum şi procurorul
10
A se vedea D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 266 şi urm., citat de M. Tăbârcă, op. cit.,
p. 57.
11
Cu privire la posibilitatea invocării excepţiei imparţialităţii, a se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile
procesuale în procesul civil, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 245-
246.
11
care participă la judecată pot face contestaţie, prin care, invocând încălcarea dreptului la
soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale
pentru ca această situaţie să fie înlăturată. Contestaţia se soluţionează de completul învestit în
judecarea cauzei, iar împotriva soluţiei respingerii se poate face plângere la instanţa ierarhic
superioară. Când procesul se judecă la înalta Curte de Casaţie şi Justiție, plângerea se
soluţionează de un alt complet al aceleiaşi secţii12.
12
Pentru dezvoltări cu privire la această reglementare, a se vedea V. Belegante în Noul Cod de Procedură
civilă, coord. V. M. Ciobanu, pg. 1223-1235
13
Cf. http://jurisprudentacedo.com
12
CEDO-21911/03 (hot. Tudor Tudor c. România, 24 martie 2009): „(…) în lipsa unui
mecanism care să asigure consecvenţă în practica instanţelor naţionale, aceste diferenţe de
abordare profunde şi de lungă durată în jurisprudenţă, în ceea ce priveşte o problemă de o
mare importanţă pentru societate, sunt de aşa natură încât creează o stare de insecuritate
continuă”.
Totodată, principiul legalităţii impune în sarcina judecătorului, aşa cum arată art. 7 alin.
(2), îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.
Codul de procedură civilă cuprinde o serie de texte care instituie în mod expres astfel de
îndatoriri, cum ar fi:
- în vederea soluţionării pe cale amiabilă a conflictului dedus judecăţii, art. 221 alin. (2)
prevede că în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le
îndrumări-le necesare, potrivit legii. Pentru aceasta, aşa cum arată art. 227 alin. (1),
judecătorul poate solicita ca părțile să se înfățișeze personal, chiar dacă sunt
reprezentate.
- în materia executării silite mai există un text referitor la legalitate, art. 625 alin. (1)
care dispune că executarea silită se face cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor
părţilor şi ale altor persoane interesate, iar în alin. (2) se precizează că este interzisă
efectuarea de acte de executare de alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art.
623 CPC.
Aplicarea principiului legalităţii necesită însă mult mai multe discuţii15. Fără îndoială,
funcţia judecătorului este aceea de a rezolva litigiul dintre părţi aplicând legea, şi astfel
spunând dreptul în cauza respectivă. Dar, aşa cum se precizează în doctrină, a spune dreptul
înseamnă altceva decât a aplica automat legea. Desigur, judecătorul are misiunea de a aplica
legea, dar el trebuie să o şi interpreteze, să determine semnificaţia regulii care duce la
soluţionarea corectă a cauzei, la tranşarea litigiului, să determine aria sa de aplicare sub
14
Art. 124 alin. (1) şi (4) din Constituţia României.
15
Pentru dezvoltări, a se vedea V. M. Ciobanu, Independenţa judecătorului şi principiul legalităţii în
procesul civil, în R.R.D.P. nr. 1/2010, pg. 46-53
13
aspectul validităţii în raport cu alte norme juridice, ca şi aplicarea sa în timp, în spaţiu şi cu
privire la persoane.
În activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru
între spiritul şi litera legii, între exigenţele literare şi implicaţiile scopului urmărit de
legiuitor16.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (C5) nr. 146/201417: „Principiul legalităţii căilor de atac,
consacrat expres de dispoziţiile art. 7, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc.
civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac
prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac legal reglementate, nu se pot folosi
alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri
judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi
ale art. 129 din Constituţia României precizând că mijloacele procedurale prin care poate fi
atacată o hotărâre judecătorească, ca şi procedura de judecată sunt cele prevăzute de lege,
dar şi că exercitarea căilor de atac trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea
acesteia”.
Astfel, cum se reţine şi în doctrină 19, egalitatea părţilor în procesul civil constituie un
principiu fundamental al acestuia, fiind o aplicaţie a unui principiu fundamental al dreptului,
înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie, anume principiul egalităţii în faţa legii şi a
autorităţilor publice, precum şi în art. 124 alin. (2) din Constituţie, care prevede că justiţia este
unică, imparţială şi egală pentru toţi, dar şi o garanţie a unui proces echitabil.
Existenţa unor instanţe specializate sau instituirea unor reguli de procedură diferite în
anumite materii nu încalcă acest principiu, deoarece respectivele instanţe soluţionează toate
16
În afară de situaţia în care judecătorul interpretează legea, el face o operă personală şi atunci când
constată o lacună a legii şi este nevoit să recurgă la analogia legii sau la analogia dreptului, în cazul în care este
chemat să aplice, într-o anumită cauză determinantă, un anumit standard („bun proprietar”, „interesul superior
al copilului”, „neglijenţă gravă”, „purtare abuzivă” etc), precum şi atunci când lasă măsura ce urmează a fi
luată, precum stabilirea sau acordarea unui termen, ori a unei sancţiuni sau a unei despăgubiri, suspendarea
judecăţii, conexarea şi disjungerea etc. la aprecierea judecătorului” - V.M. Ciobanu, op. cit., în R.R.D.P. nr.
1/2010, pg. 49.50.
17
Disponibil la www.scj.ro
18
Un conţinut similar are art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De
asemenea, art. 16 din Constituţie, prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.
19
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, pg. 25 şi urm.
14
litigiile ce intră în competenţa lor specializată, fără nicio discriminare din punctul de vedere al
părţilor, iar regulile de procedură specială se aplică oricărei persoane care este parte într-un
litigiu suspus regulilor derogatorii respective. Astfel, în jurisprudenţa constituţională sau a
instanţelor europene, s-a subliniat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se
induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o
justificare rezonabilă şi obiectivă.
Art. 9 C. proc civ. prevede că procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau,
în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei
autorităţi sau instituţii publice ori de interes public [alin. (1)]. Obiectul şi limitele procesului
sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor [alin. (2)]. În condiţiile legii, partea poate,
după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins,
poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în
tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei
hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de
lege [alin. (3)].
Prin acest text este consacrat principiul disponibilităţii care constă în posibilitatea părţilor
de a dispune de obiectul procesului – dreptul material -, precum şi mijloacele procesuale de
apărare a acestui drept – dreptul procesual.
15
a cauzei, fundamentate pe dispoziţiile dreptului substanţial (cum ar fi invocarea de către pârât
a nulităţii relative a contractului a cărui executare se solicită de către reclamant, invocarea
uzucapiunii tabulare sau a efectului achizitiv al publicităţii materiale a cărţii funciare în caz de
contestare a dreptului înscris în cartea funciare în caz de contestare a dreptului înscris în
cartea funciară, a excepţiei de neexecutare a contractului) sau excepţii procesuale,
fundamentate pe încălcarea unor norme de drept procesual civil (excepţia de necompetenţă,
excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantului sau a pârâtului etc.).
În procesul civil român disponibilitatea nu este absolută, întrucât pentru ocrotirea unor
persoane sau interese, legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală activă şi altor persoane
sau organe decât titularul dreptului (Ministerul Public – prin procuror, autoritatea tutelară
etc.).
La rândul său, şi instanţa civilă poate să acţioneze din oficiu, cu consecinţa limitării
principiului disponibilităţii. De exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 918 alin. (2) C. proc. civ.,
când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va
pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la
cheltuielile de creştere şi educare, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de
divorţ.
Limitele procesului sunt fixate atât prin cererea de chemare în judecată, cererea
reconvenţională, cereri de intervenţie, cât şi prin apărările făcute prin întâmpinare ori, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, în condiţiile prescrise de lege.
21
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 74.
16
Dreptul de a cere executarea titlurilor executorii poate fi exercitat de creditor atunci
când debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația înscrisă în titlul executoriu. În egală
măsură, expresie a principiului disponibilității, creditorul poate să și renunțe la punerea în
executare a hotărârii.
Potrivit dispozițiilor art. 11 C. proc. civ., nu numai părțile trebuie să aibă obligații în
desfășurarea procesului, ci și terții, acest text de lege dispunând că „orice persoană” este
obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitmi, se
sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute sub sancţiunea
plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune interese.
Cu privire la obligaţia instituită prin art. 11 C. proc. civ., în doctrină 22 s-a arătat că aceasta
nu este stabilită o obligaţie generală şi abstractă în sarcina tuturor persoanelor străine de
proces, ci face trimitere la „condiţiile legii”, deci persoana pe care o vizează va fi determinată
în concret de textele care fac aplicaţia principiului enunţat.
22
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 86 şi urm.
17
Art. 12 C. proc. civ. consacră principiul bunei-credinţe şi este corespunzător art. 57 din
Constituţie.
Acest principiu cunoaşte trei dimensiuni care trebuie atinse concomitent pentru a nu se
aprecia că drepturile procesuale au fost exercitate în mod abuziv, respectiv:
- drepturile procesuale trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă;
- drepturile procesuale trebuie să fie exercitate potrivit scopului în vederea căruia au
fost recunoscute de lege;
- prin exercitarea drepturilor procesuale trebuie să nu se încalce drepturile procesuale
ale altei părţi.
Pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, partea poate să fie obligată atât la
despăgubiri pentru pagubele cauzate adversarului, cât şi la plata către stat a unei amenzi,
astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 12 alin. (2) C. proc. civ.
În plus, faţă de aceste elemente, noul Cod de procedură civilă instituie şi un alt
element obiectiv, consecinţă a deturnării dreptului procedural de la finalitatea sa legală, şi
anume încălcarea drepturilor procedurale ale unei alte părţi.
Acest principiu este consacrat de art. 13 C. Proc. Civ., potrivit căruia „(1) Dreptul la
apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau,
după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la
toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să
23
G. Boroi, op. cit., vol. I, pg. 182
18
propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile
legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (4) Instanţa poate dispune
înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate”.
În vechiul Cod de procedură civilă nu exista un text dedicat acestui principiu, însă
întreaga reglementare conținea dispoziții care concretizau acest drept fundamental.
Textul articolului comentat, deşi are ca titlu marginal „Dreptul la apărare”, parţial,
pune laolaltă elemente constitutive a două „principii”: „principiul dreptului la apărare” şi
„principiul contradictorialităţii”, probabil în considerarea strânsei legături dintre cele două
principii.
Concret, dreptul la apărare reprezintă dreptul părţii de a-şi angaja apărător care să-i
poată asigura acesteia o apărare calificată (prin reprezentare sau asistare), dreptul de a solicita
amânarea procesului pentru lipsă de apărare, dreptul de a obţine un ajutor public judiciar,
dreptul de a studia dosarul, de a formula cereri, de a propune şi administra probe, de a recuza
judecătorii, de a exercita căile legale de atac etc.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 462/2014, forma inițială a alin. (2) a fost
declarată neconstituțională, în ceea ce privește obligativitatea reprezentării prin avocat sau
consilier juridic în recurs. Din expunerea de motive aferentă acestei reglementări, măsura a
fost luată inițial pentru a impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi pentru evitarea
introducerii unor recursuri în mod abuziv, în scop de şicană, sau informale, care nu se
încadrează riguros în motivele de recurs. În continuare, se precizează că regula corespunde, în
acelaşi timp, şi noii viziuni propuse asupra recursului, având în vedere specificul acestei căi
extraordinare de atac, reflectat în condiţiile de exercitare, în procedura, precum şi în motivele
de recurs, limitativ circumscrise respectării legalităţii.
24
A. A. Chiş, Gh.-L Zidaru, op. cit., pg. 180
19
intereselor sale subiective. Astfel, condiţionarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod
obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului,
impune în sarcina individului atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a
recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de
cetăţean pentru plata serviciului justiţiei.
Astfel, instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea
părţilor, dacă legea nu prevede altfel. Ca atare, principiul contradictorialităţii este respectat
chiar dacă nicio parte nu se prezintă, însă au fost legal citate, instanţa putând dispune măsuri
în dosar, în măsura în care cel puţin una dintre părţi a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în
condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC. În acelaşi context, chiar dacă se prezintă doar una
dintre părţi, iar instanţa pune numai în discuţia acesteia aspectele referitoare la proces,
principiul analizat nu este nesocotit dacă restul părţilor, care nu s-au înfăţişat în faţa instanţei,
au fost legal citate.
25
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 (M. Of, nr. 775 din 24 octombrie 2014): „(...)
dispoziţiile NCPC cuprinse în art. 13 alin. (2) tz. I, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la
menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerea cererrii de recurs prin avocat sunt
neconstituţionale.” D.C.C. nr. 485/2015: „dispoziţiile art. 13 alin. (2) tz. II, ale art. 84 alin. (2), precum şi ale
art. 486 alin. (3) NCPC, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii
de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, sunt neconstituţionale.
26
D. N. Theohary, M. Eftimie, în Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, (G. Boroi – coord.), pg. 46
20
Dacă un proces se soluţionează fără citarea părţilor, potrivit legii, şi se înfăţişează numai
una dintre părţi, instanţa nu îi va da cuvântul asupra chestiunilor privitoare la proces, pentru
nu încălca principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare al părţilor adverse şi
egalitatea acestora în procesul civil.
Este de menţionat faptul că sintagma „fără citare nu este similară celei „fără dezbateri'’
sau fără prezenţa părţilor", întrucât în măsura în care toate părţile se înfăţişează în sala de
judecată la termen, într-un proces care se judecă potrivit legii fără citare, instanţa este obligată
să le acorde cuvântul asupra diverselor chestiuni ce presupun contradictorialitatea.
Corelativ, instanţa nu poate ordona nicio măsură, nu poate lua nicio hotărâre decât după
citarea sau înfăţişarea părţilor şi după ce a supus dezbaterii contradictorii a părţilor toate
cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau de drept invocate.
Dispoziţiile art. 15 C. proc. civ. reglementează dreptul părţilor de a-şi exprima verbal
pretenţiile, de a propune probe, de a da explicaţii, de a formula concluzii etc.
Noul Cod de procedură civilă prevede două categorii de excepţii de la principiul oralităţii:
- atunci când legea dispune altfel: de pildă, în cazurile în care diferite cereri sau
incidente procedurale se soluţionează fără citarea părţilor – conflicte de competenţă –
art. 135 alin. (4) C. proc. civ; contestaţia privind tergiversarea procesului – art. 524
alin. (3) C. proc. civ. etc.;
- atunci când părţile solicită expres instanţei ca judecată să se facă numai pe baza
actelor depuse la dosar.
Un sistem pur oral are însă şi dezavantaje, deoarece nu s-ar putea verifica susţinerile
părţilor, depoziţiile martorilor, mersul procedurii, ceea ce ar face aproape imposibil controlul
exercitat de instanţa superioară. De aceea, şi în legislaţia noastră se prevede ca unele acte
procedurale să se redacteze în scris (de ex. cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea reconvenţională, raportul de expertiză, hotărârea), iar unele acte care se fac oral, cum
sunt susţinerile părţilor, depoziţiile de martori şi răspunsurile la interogatoriu, se consemnează
apoi în scris27.
27
V. M. Ciobanu, op. cit., pg. 104
21
6.12. PRINCIPIUL NEMIJLOCIRII – art. 16 C. proc. civ.
Totodată, în conformitate cu art. 296 alin. (1) NCPC, când un înscris, necesar dezlegării
procesului, se găseşte la una dintre părţi şi nu poate fi prezentat fiindcă aducerea ar fi prea
costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase ori numeroase, se va putea delega un
judecător in prezenţa căruia părţile vor cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc, textul fiind
aplicabil şi în privinţa înscrisurilor care nu pot fi transmise instanţei (art. 299 NCPC); de
asemenea, instanţa poate dispune o cercetare 1a faţa locului, in condiţiile art 345-347 NCPC.
De la acest principiu noul Cod de procedură civilă permite unele excepţii, cum ar fi:
Unul din principiile care guvernează procesul civil este cel al nemijlocirii, care
presupune ca probele solicitate de către părţi să fie propuse, încuviinţate şi administrate,
fără nici o altă interpunere, de instanţa în faţa căreia se desfăşoară procesul. Alături de
principiul contradictorialităţii - care implică dreptul părţilor litigante de a-şi dovedi
pretenţiile, respectiv, de a-şi construi apărarea în scopul stabilirii adevărului şi în vederea
pronunţării unei soluţii legale şi temeinice - principiul nemijlocirii constituie un pilon al
asigurării unui proces echitabil, pentru că stabileşte cadrul general de valorificare a tuturor
drepturilor şi obligaţiilor procesuale, anume, înaintea instanţei competente să judece cauza.
28
D. N. Theohary, M. Eftimie, în Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, (G. Boroi – coord.), pg. 50
29
Disponibil la www.jurisprudenta.com
22
Raţiunea şi scopul nemijlocirii în administrarea probelor într-un litigiu sunt
indisolubil legate de necesitatea prezentării în faţa judecătorului cauzei a surselor primare
de documentare asupra situaţiei de fapt, fiind cu neputinţă a vorbi de echitate atunci când
acesta este chemat doar să ,,îmbine’’ probe administrate de către alte instanţe ori produse în
faţa unor autorităţi publice, în diferite perioade şi cu privire la diverse aspecte aflate mai
mult sau mai puţin în legătură cu raportul litigios.
Astfel fiind, regula procesului civil este aceea a valorificării probelor înaintea
instanţei chemate să soluţioneze litigiul, indiferent de etapa procesuală (fond, apel, recurs),
excepţiile de la această regulă fiind limitativ stabilite şi generate de imposibilitatea
administrării probei în aceeaşi localitate de reşedinţă (audierea unui martor nedeplasabil la
instanţa rogantă şi aflat într-o altă jurisdicţie, cercetarea la faţa locului în afara ariei de
competenţă teritorială, etc.)”.
Acest principiu este prevăzut şi de prevederile art. 127 din Constituţie, potrivit căruia
„şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege” 30 şi implică
desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi astfel încât să existe posibilitatea
publicului de a asista la dezbateri.
Sub marginala „Limba desfăşurării procesului”, art. 18 prevede că „(1) Procesul civil
se desfăşoară în limba română. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au
dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii. (3)
Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii,
prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel. (4) Cererile şi actele procedurale se
întocmesc numai în limba română”.
Astfel cum se reţine şi în literatura de specialitate 31, trimiterea pe care o face art. 18
alin. (3) C. Proc. Civ. prin sintagma „dacă legea nu prevede altfel” poate fi înţeleasă prin
raportare la art. 225 alin. (1) teza a II-a care arată că, dacă părţile sunt de acord, judecătorul
sau grefierul poate face oficiul de traducător.
30
Conform art. 76 alin. (1) teza I din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cererile prevăzute la
art. 74 alin. (3) se soluţionează de complete specializate ale instanţei judecătoreşti, în camera de consiliu, cu
participarea obligatorie a procurorului.
31
M. Tăbârcă, op. cit., pg. 135
23
Principiul continuităţii rămâne reglementat, dar cu o nouă conotaţie, anticipată de practica
judiciară, astfel încât, conform art. 19 C. proc. civ., judecătorul nu poate fi înlocuit pe durata
procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Soluţia a urmărit şi reducerea
intervenţiei preşedintelui instanţei în soluţionarea dosarului, în virtutea atribuţiilor de acest tip
pe care Codul anterior i le recunoştea, ele urmând a fi preluate de com9pletul căruia dosarul i-
a fost repartizat aleatoriu.
În aplicarea acestui principiu, art. 214 alin. (1) prevede că membrii completului care
judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.
CEDO (cauza Findlay c. Regatului Unit, 25 februarie 1997, par. 73) : „Principiul
repartizării aleatorii şi principiul continuităţii reprezintă garanţii ale dreptului la un proces
echitabil, din prisma accesului la o instanţă independentă şi imparţială. În jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că, pentru a stabili dacă un tribunal poate
fi considerat „independent” în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, trebuie ca, printre altele, procedura de numire a membrilor săi şi durata mandatului
trebuie să asigure garanţii împotriva presiunilor externe şi să prezinte aparenţa de
independenţă”.
Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării împăcării
părţilor în sarcina judecătorului, aceasta fiind posibilă acum pe tot parcursul judecăţii, iar nu
doar în primă instanţă ori doar în faţa judecătoriilor.
Este de observat faptul că art. 21 NCPC conţine două teze distincte, şi anume:
24
b) judecătorul are obligaţia de a încerca impăcarea părţilor, dându-le sfaturile necesare, cu
menţinerea însă a imparţialităţii sale.
Articolul 22 alin. (2) NCPC – privitor la rolul activ al judecătorului nu aduce modificări
fundamentale, acesta având, în continuare, posibilitatea de a cere părţilor să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de
drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, să dispună administrarea
probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă
părţile se împotrivesc.
Alineatul al treilea stabileşte posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză
a altor persoane, în condiţiile legii, modificare aparent de substanţă, înainte de această
reglementare vorbindu-se, cel mult, de punerea în discuţia părţilor a introducerii în cauză a
unei terţe persoane.
Instituţia este în strânsă legătură cu introducerea forţată prevăzută de art. 77 şi urm. C.
proc. civ., în cazurile expres prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă unde nu se
urmăreşte stabilirea unei situaţii potrivnice, întrucât nu există pârât, prin urmare intervenţia
este chiar justificată.
Alineatele (4) şi (5) ale art. 22 privind rolul activ al judecătorului aduc mici modificări.
Alineatul (4) dispune că „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi
faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul
este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”. Textul se referă în mod
expres la „denumirea”, eventual eronată, dată de părţi.
Alineatul (5) dispune, prin excepţie, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau –
adaugă textul – temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind
drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept
asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau
interesele legitime ale altora.
Jurisprudenţă. Decizia nr. 2049 din 23 mai 2013 pronunţată în recurs de Secţia a II-a
civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect rezoluţiune contract32
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, „în conformitate cu prevederile art. 129
alin. (4) C. proc. civ. (art. 22 NCPC), cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe
care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii,
oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare. Sub acest aspect, rolul activ al
32
Disponibilă la www.scj.ro
25
judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se
armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului. În cauza dedusă judecăţii,
din modul de argumentare a soluţiei pronunţate, ar rezulta că instanţa de apel a dat eficienţă
principiului disponibilităţii, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în
judecată, considerând că obiectul acţiunii a fost acela de constatare a intervenirii
rezoluţiunii de drept a promisiunii de vânzare-cumpărare în baza unui pact comisoriu de
grad IV. Înalta Curte a reţinut că, în realitate, judecătorul nu a exercitat un rol activ, trecând
cu uşurinţă peste argumentele pe care reclamantul le-a adus în susţinerea cererii sale, în
baza cărora putea să califice în mod corect cererea de chemare în judecată, ca fiind o
acţiune în rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării
obligaţiilor contractuale de către pârâtă. Astfel, chiar dacă prin petitul acţiunii reclamantul
a solicitat „să se constate că a operat rezoluţiunea de drept”, era necesar ca instanţa să
analizeze întregul conţinut al acţiunii şi să dea denumirea legală cererii intitulată greşit, dar
fundamentată corect, în raport de situaţia de fapt”.
26
1. Înţelesurile noţiunii de „instanţă”
Astfel cum s-a reţinut în literatura de specialitate 33, noţiunea de „instanţă” cunoaşte
mai multe înţelesuri.
În înţelesul cel mai larg, „instanţă” desemnează organul căruia prin lege i-a fost
recunoscută atribuţiunea de rezolvare a unui diferend, accepţiune care este utilizată, spre
exemplu, în art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia tribunalele judecă în primă instanţă,
toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Se poate observa că, în
acest caz, prin instanţe, sunt vizate atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele de jurisdicţie
ori cu activitate jurisdicţională din afara sistemului instanţelor judecătoreşti.
Prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
vizează un înţeles mai restrâns al noţiunii de „instanţă”. Potrivit acestui text de lege, sunt
instanţe judecătoreşti: judecătoriile, instanţele militare, tribunalele, tribunalele specializate,
curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Într-un înţeles şi mai restrâns, prin „instanţă” se înţelege un anumit grad de
jurisdicţie, înţeles care poate fi regăsit în dispoziţiile Codului de procedură civilă 34 în sensul
că un litigiu este în primă instanţă sau în ultimă instanţă, este în apel sau în recurs, în etapa
revizuirii sau a contestaţiei în anulare.
În înţelesul cel mai restrâns, noţiunea de „instanţă” desemnează completul de
judecată, respectiv acea structură internă a organului judecătoresc, căreia i se atribuie prin
măsuri de administraţie judiciară soluţionarea unui litigiu determinat. Astfel, spre exemplu,
art. 51 C. proc. civ. se referă la „instanţa” care se pronunţă asupra abţinerii sau recuzării.
33
A se vedea în acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., p. 268.
34
De exemplu: art. 64, 94-96, 139, 360, 466, 483, 503, 509, 519 C. proc. civ.
27
În apel, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede că în compunerea completului
intră doi judecători, iar în recurs din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care lege prevede
altfel.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 31 din Legea nr. 304/2004,
completele se compun cu 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de judecători necesar
formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la
celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau un vicepreşedinte al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, colegiile de conducere stabilesc
compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii
completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza
criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
IX.2. Constituirea instanţei
Această sintagmă desemnează alcătuirea completului de judecată cu toate
persoanele şi organele prevăzute de lege care participă, statornic sau ocazional, alături de
judecători, la activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Dintre aceste persoane face parte, în primul rând, grefierul, care, în conformitate cu
dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 304/2004 este un auxiliar al justiţiei având numeroase
atribuţii legate de desfăşurarea procesului.
Potrivit Codului de procedură civilă, grefierul verifică dacă judecătorul cauzei este
incompatibil şi întocmeşte un referat corespunzător (art. 43), comunică citaţiile şi alte acte de
procedură (art. 254), semnează citaţia (art. 157), certifică copia imprimată a confirmării
expedierii citaţiei (art. 165), ia note în legătură cu desfăşurarea procesului (art. 231),
redactează şi semnează încheierea de şedinţă (art. 232-233), legalizează copii de pe
înscrisurile depuse în original(art. 292), contrasemnează înscrisul denunţat ca fals (art. 305),
scrie mărturia, după dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat şi semnează (art. 323),
semnează interogatoriul (art. 354), semnează hotărârea (art. 426) etc.
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti35 stabileşte atribuţiile
grefierului de şedinţă în dispoziţiile art. 54 alin. (1), respectiv:
a) participă la şedinţele de judecată, îndeplinind atribuţiile prevăzute de lege şi de
prezentul regulament, sub controlul preşedintelui completului de judecată;
b) întocmeşte conceptele pentru citarea părţilor din proces;
c) întocmeşte actele de procedură dispuse de completul de judecată;
d) completează borderourile şi predă corespondenţa pentru expediere;
d1) realizează citarea şi încunoştinţarea părţilor şi comunicarea actelor prin
telefon, telegraf, prin poştă electronică sau fax sau prin alte mijloace
prevăzute de lege şi întocmeşte referatul privind modalitatea de încunoştinţare
sau comunicare şi obiectul acesteia, care se ataşează la dosar.
35
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru
aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, a fost publicată în Monitorul Oficial
nr. 958 din 28 octombrie 2005
28
e) completează condica şedinţelor de judecată, în care se trec dosarele din şedinţa
respectivă, în ordinea înscrisă în lista cauzelor, cu următoarele menţiuni: numărul
curent, numele sau denumirea părţilor, numărul dosarului şi obiectul cauzei,
termenul acordat, cu indicarea motivului amânării cauzei; în cazul amânării
pronunţării, se va indica data acesteia;
f) comunică minutele şi hotărârile judecătoreşti în termenul prevăzut de lege;
g) tehnoredactează hotărârile judecătoreşti şi alte lucrări repartizate de conducerea
instanţei; hotărârile vor cuprinde, în final, iniţialele redactorului, ale
tehnoredactorului, data tehnoredactării şi numărul de exemplare; la instanţele de
control judiciar se trece, în plus, compunerea completului de judecată a instanţei
a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar, cu indicarea, dacă este cazul, a
caracterului reformării;
h) transcrie înregistrările audio sau stenogramele şedinţelor de judecată, în
condiţiile legii;
Potrivit art. 54 alin. (11) din acelaşi regulament, grefierul de şedinţă stabilit pentru
completul căruia i s-a repartizat aleatoriu dosarul, în etapa premergătoare şedinţei de judecată
şi de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ şi în etapa cercetării judecătoreşti
desfăşurată în procesele începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă,
adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările ulterioare, are următoarele
atribuţii:
a) întocmeşte, pe baza dispoziţiilor date de complet, toate comunicările prevăzute de
lege înainte de fixarea primului termen de judecată, pe care le predă persoanei
desemnate cu atribuţii privind expedierea actelor de procedură;
b) completează borderourile, dacă nu există o persoană desemnată cu atribuţii privind
expedierea actelor de procedură, şi predă corespondenţa la arhivă, în vederea
expedierii;
c) redactează încheierile şi toate actele de procedură prevăzute de lege;
d) urmăreşte termenele prevăzute de lege pentru efectuarea modificărilor sau
completărilor la cererea de chemare în judecată, pentru depunerea întâmpinării şi a
răspunsului la întâmpinare, ţine evidenţa acestora şi informează completul de
judecată cu privire la împlinirea acestora;
e) întocmeşte citaţiile;
f) preia din arhivă şi păstrează dosarele pe durata necesară efectuării actelor de
procedură şi studiului dosarului de către completul de judecată;
g) imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele urgente, sau în cel
mult 5 zile lucrătoare, pentru celelalte cauze, emite procedurile de citare pentru
primul termen de judecată şi duce la îndeplinire celelalte măsuri pentru pregătirea
judecăţii;
h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute la alin. (1), în măsura în care nu contravin
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau celor cuprinse în prezentul alineat.
Magistratul-asistent este o altă persoană prevăzută de lege care participă alături de
judecător la activitatea de înfăptuire a justiţiei. Acesta îşi desfăşoară activitatea la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
29
Magistraţii-asistenţi se bucură de stabilitate, sunt numiţi şi promovaţi în funcţie de
Consiliul Superior al Magistraturii, pe bază de concurs, în condiţiile art. 66 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Potrivit art. 71 din Legea nr. 303/2004, magistraţii-asistenţi care participa la şedinţele
de judecata ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redactează încheierile, participa cu vot
consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte
pentru toţi membrii completului de judecata. În art. 72 din aceeaşi lege se prevede că
magistraţii-asistenţi aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredinţate de preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, de vicepreşedinte sau de preşedintele secţiei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 92 – 93 C. proc. civ., procurorul poate să
pornească acţiunea civilă, să participe la judecată, să exercite căile de atac şi să ceară punerea
în executare silită a titlurilor executorii.
Distincţia dintre compunere şi constituire trebuie să se reflecte şi în modul de
redactare a părţii de început a încheierii de şedinţă sau a hotărârii judecătoreşti dedicate
constituirii instanţei în sensul că, într-o exprimare riguroasă, instanţa va fi constituită, iar nu
compusă din judecători şi grefier.
3. Incidente procedurale cu privire la constituirea şi compunerea instanţei
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea – la iniţiativa părţilor şi chiar a judecătorilor – de a
se elimina acele situaţii în care completul este greşit compus sau greşit constituit, precum şi
acele situaţii în care un anumit judecător este oprit de lege la soluţionarea unei cauze concrete.
Nelegala compunere a completului de judecată se referă la situaţia în care la
judecarea pricinii participă un complet alcătuit dintr-un număr mai mic sau mai mare de
judecători decât cel impus de lege.
Nelegala constituire a completului presupune că instanţa nu a fost alcătuită cu toate
organele şi persoanele prevăzute de lege.
În acelaşi context, cu titlu de exemplu, judecarea cauzei avand ca obiect punere sub
interdicţie judecătorească în lipsa procurorului, în condiţiile în care participarea acestuia este
obligatorie, atrage nelegala constituire a instanţei, în timp ce soluţionarea unui recurs de către
un complet format din doi judecători implică nelegala compunere36.
În cursul procesului, această neregularitate poate fi invocată pe cale de excepţie,
calificată ca fiind o excepţie de procedură şi având caracter absolut, întrucât normele care
reglementează compunerea sau constituirea instanţei sunt norme de organizare judiciară,
imperative. Instanţa se pronunţă asupra excepţiei, indiferent de soluţie, printr-o încheiere
interlocutorie, care leagă instanţa, în sensul că, ulterior, nu se poate reveni asupra soluţiei date
prin această încheiere şi care poate să fie atacată numai odată cu fondul.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Galați 37 - Secția comercială, decizia nr. 487/2002 -
a statuat într-o speță că, „întrucât participarea procurorului era obligatorie la soluționarea
36
Pentru dezvoltări, a se vedea D. N. Theonari, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole,
(G. Boroi – coord.), pg. 117
37
În G. Boroi, O. Spineanu Matei, Codul de procedură civilă adnotat, editia a II-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 629
30
cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri atrage casarea deciziei,
deoarece, în atare situație, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale”.
În aprecierea legalității compunerii completului de judecată trebuie avut în vedere și
faptul că judecătorii stagiari au dreptul să judece numai cauzele prevăzute de art. 23 alin. 1
din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Dacă
soluționează alte pricini, hotărârea este susceptibilă de casare.
Pentru a se pronunța asupra acestor incidente procedurale şi care constitutie motiv de
casare, în strictă conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, instanța de recurs va
analiza încheierile de ședință în care sunt trecute cererile formulate de părți pe parcursul
procesului, precum și hotărârea finală, care cuprinde în practica numele judecătorilor care au
luat parte la judecată, conform art. 425 alin. 1 lit. a C.pr.civ., ca și mențiunea privitoare la
participarea la judecată a procurorului.
3.1. Incompatibilitatea
Este instituţia procesuală care permite ca judecătorul procesului, aflat într-una dintre
situaţiile anume determinate de lege, să nu participe la judecată, prezumându-se că nu poate
să fie imparţial38.
Incompatibilitatea se apreciază în concret, „la speţă”, şi nu în general, prin raportare la
condiţiile în care o persoană poate să devină judecător.
Această instituţie este legată de compunerea completului de judecată, vizând aspectul
„calitativ” al compunerii.
Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) şi art. 42 alin. (1) pct. 1-3 C. proc.
civ., a prevăzut în mod limitativ cazurile de incompatibilitate, urmărindu-se în acest fel
limitarea abuzului procesual din partea părţilor.
Dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. reglementează cazuri de
incompatibilitate absolută.
Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o încheiere
interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină
în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.
Judecătorul este incompatibil pentru acest motiv, indiferent dacă prin hotărâre s-a
pronunţat asupra fondului sau în temeiul unei excepţii procesuale, întrucât s-a urmărit ca
acesta să nu poată verifica, în calea de atac, legalitatea sau temeinicia propriei soluţii. Pentru
aceleaşi considerente s-a extins incompatibilitatea şi în privinţa încheierii interlocutorii.
Art. 41 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, de asemenea, nu poate lua parte la judecată
cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent
sau mediator în aceeaşi cauză.
38
A se vedea în acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., p. 268.
31
Cu privire la acest caz de incompatibilitate, s-a reţinut în doctrină 39 că este un caz
firesc, întrucât ar însemna ca, altfel, judecătorul să-şi aprecieze propria depoziţie, propriul
raport de expertiză ori legalitatea şi temeinicia hotărârii arbitrale pe care a pronunţat-o, pe de
o parte, iar, pe de altă parte, în cazul fostului arbitru, avocat, mediator, procuror, asistent
judiciar sau magistrat asistent incompatibilitatea este dată de cunoaşterea anterioară a
litigiului.
Art. 42 alin. (1) C. proc. civ. cuprinde motive suplimentare de incompatibilitate,
astfel cum rezultă chiar din denumirea acestui articol „alte cazuri de incompatibilitate”.
Astfel, potrivit pct. 1, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca
când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a
fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor
chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe
judecător incompatibil.
Textul vizează antepronunţarea judecătorului la speţa dedusă judecăţii, atunci când
lasă de înţeles ce soluţie va da, iar nu şi atunci când a mai soluţionat un litigiu în care s-a
invocat aceeaşi problemă de drept ori a publicat un studiu de specialitate cu privire la
problema de drept pe care o are de cercetat.
Nu se poate considera că soluţia ce ar urma să fie pronunţată în cauză este previzibilă
şi deci judecătorul ar fi incompatibil potrivit textului enunţat mai sus, atunci când, în
îndeplinirea obligaţiilor stabilite de art. 14 alin. (4) şi (5) 40 C. proc. civ., pentru asigurarea
contradictorialităţii, acesta se pronunţă pe parcursul procesului asupra unor incidente
procedurale, în sensul că:
- admite sau respinge excepţiile procesuale;
- încuviinţează sau respinge administrarea unei dovezi;
- face aprecieri asupra faptului că soluţionarea cauzei depinde sau nu de
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă în vigoare, în condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;
- se adresează Curţii Europene de Justiţie, în condiţiile procedurii hotărârilor
preliminare prevăzută de art. 267 TFUE, cu întrebări privind interpretarea sau
validitatea unor norme comunitare considerate relevante pentru soluţionarea
litigiului aflat pe rol.
De asemenea, judecătorul nu devine incompatibil potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ., atunci când, în exercitarea rolului în aflarea adevărului impus de art. 22 C. proc.
civ., cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi
motivarea în drept pe care le invocă; pune în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau
de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; dispune administrarea
probelor pe care le consideră necesare, precum şi a altor măsuri prevăzute de lege, chiar dacă
39
A se vedea în acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., p. 283 - 284.
40
Potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune
de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă
din oficiu. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi
împrejurările de fapt sau de drept invocate.
32
părţile se împotrivesc; dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii; dă
sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-
au dat o altă denumire.
Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecătorul este, de
asemenea, incompatibil de a judeca când există împrejurări care fac justificată
temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după
caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă.
Interesul în legătură cu pricina care se judecă poate fi material sau moral şi poate
exista indiferent dacă judecătorul sau soţul acestuia, ascendenţii, descendenţii ori afinii lor41
sunt sau nu părţi în cauză.
Judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există o legătură de
rudenie sau afinitate între acesta şi avocatul ori reprezentantul unei părţi
sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste
persoane, în condiţiile art. 42 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
De asemenea, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., judecătorul este
incompatibil de a judeca atunci când există o legătură de rudenie sau
afinitate între soţul sau fostul soţ al judecătorului şi una dintre părţi, ceea
ce ar putea justifica posibila lipsă de obiectivitate a judecătorului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., judecătorul
este incompatibil să judece atunci când el, soţul sau rudele lor până la gradul
al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se
judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător. Deci, acest caz de
incompatibilitate vizează calitatea de parte la instanţa judecătorului.
Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil să
judece pricina dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea
inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal
cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul
plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine
incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva
sa.
În scopul evitării abuzului de drept, astfel încât partea care doreşte înlăturarea din
complet a unui judecător să formuleze plângere penală împotriva acestuia, incompatibilitatea
judecătorului pentru un asemenea motiv este condiţionată de punerea în mișcare a acţiunii
penale împotriva sa.
Pentru a se putea invoca existenţa incompatibilităţii potrivit dispoziţiilor art. 42
alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca litigiul în care este implicată partea
al cărei tutore sau curator este judecătorul să fie atribuit spre soluţionarea
completului de judecată din care judecătorul face parte.
41
Cu privire la acest motiv de incompatibilitate s-a reţinut în doctrină că acesta nu este incident când
atunci când interesul ar exista în privinţa colateralilor acestor categorii de persoane, întrucât dispoziţiile art. 42
alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă numai la ascendenţi sau descendenţi, iar nu la rude. A se vedea în acest sens
M. Tăbârcă, op. cit., p. 288.
33
Cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
vizează situaţia în care judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor
au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre
părţi.
Judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când, în condiţiile art. 42 alin.
(1) pct. 9 C. proc. civ., el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al
patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu
una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv.
Motivul de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 10 C. proc.
civ. are în vedere împrejurarea în care hotărârea atacată a fost dată de soţul
sau ruda sa, respectiv atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de
atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca
judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe.
Judecătorul este incompatibil de a judeca dacă, în condiţiile art. 42 alin. (1) pct.
11 C. proc. civ., este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau
afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată. Aşadar,
judecătorii din complet nu pot fi soţi sau rude între ei42.
Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil să
judeca cauza dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea
inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei
instanţe. Spre exemplu, această ipoteză de incompatibilitate are în vedere
împrejurarea în care pricina a ajuns pe rolul judecătorului prin strămutare.
Pct. 13 al art. 42 alin. (1) C. proc. civ. se referă la alte elemente care conduc în
mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului. În
doctrină43, s-a reţinut că pot fi considerate „alte elemente” prietenia notorie
dintre judecător şi avocatul sau alt reprezentant al unei dintre păţi ori chiar
prietenia cu partea; faptul că judecătorul, soţul său, rudele ori afinii acestora
sunt naşi ai uneia dintre părţi etc.
Cu titlu de noutate în legislaţia noastră, dispoziţiile privitoare la soţ se aplică şi
în cazul concubinilor.
Dispoziţiile referitoare la incompatibilitate se aplică în mod corespunzător şi
procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor.
3.2. Abţinerea şi recuzarea.
42
În acelaşi sunt şi dispoziţiile art. 105 alin. (1) lit. a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, potrivit cărora: magistraţilor le este interzis să participe la judecarea unei
cauze, în calitate de judecător sau procuror dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între ei.
43
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 293.
34
Mijloacele procesuale prin care se invocă incompatibilitatea pe parcursului procesului
sunt abţinerea şi recuzarea.
Potrivit art. 43 C. proc. civ., abţinerea reprezintă obligaţia judecătorului care cunoaşte
că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa de a se retrage de la judecarea cauzei
respectiv. Declaraţia de abţinere se face în scris, de îndată ce judecătorul a cunoscut existenţa
cazului de incompatibilitate, sau verbal, în şedinţă, fiind consemnată în încheiere.
Recuzarea reprezintă posibilitatea conferită părţilor de a solicita îndepărtarea de la
soluţionarea unei cauze civile concrete a judecătorului aflat într-o situaţie de
incompatibilitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 C. proc. civ., nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe
sau ai unei secţii a acesteia, ci pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac parte din completul
de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare.
Normele privind incompatibilitatea şi recuzarea au, în principiu, caracter dispozitiv,
având în vedere faptul că părţile interesate pot renunţa la recuzare, chiar dacă există motive
legale în acest sens, dacă au încredere în obiectivitatea judecătorilor.
Pentru cazurile prevăzute de art. 41 C. proc. civ., care reglementează, astfel cum am
învederat anterior, cazuri de incompatibilitate absolută, normele au caracter imperativ;
judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat,
această neregularitate putând fi invocată în orice stare a pricinii, hotărârea pronunţată cu
nerespectarea dispoziţiilor menţionate fiind lovită de nulitate.
Cererea de recuzare se face verbal, în şedinţă sau în scris, pentru fiecare judecător în
parte.
Este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 41 şi
art. 42 C. proc. civ., cererea privitoare la alţi judecători decât cei care fac parte din completul
de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare, precum şi cererea îndreptată
împotriva aceluiaşi judecător, pentru acelaşi motiv de incompatibilitate.
În cazul incompatibilităţii invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 41 C. proc. civ.,
cererea de recuzare poate fi formulată în orice stare a pricinii.
Pentru cazurile de incompatibilitate reglementate de dispoziţiile art. 42 C. proc. civ.,
cererea de recuzare se va face înainte de începerea oricărei dezbateri sau de îndată ce motivele
au fost cunoscute, când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte
după începerea dezbaterilor.
Neinvocarea incompatibilităţii în termenele arătate atrage decăderea părţii din dreptul
de a o mai invoca.
Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se
abţine, iar declaraţia de abţinere se va soluţiona cu prioritate; până la soluţionarea declaraţiei
de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză.
Competenţa de a soluţiona abţinerea sa recuzarea revine altui complet al instanţei
respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se
35
abţine. Când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată,
cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
Instanţa hotărăşte de îndată, în cameră de consiliu, fără prezenţa părţilor, judecătorul şi
părţile putând fi ascultaţi numai dacă instanţa apreciază ca fiind necesare.
Trebuie subliniat că nu se admite interogatoriul ca mijloc de probă a motivelor de
recuzare.
Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face printr-o încheiere care se pronunţă în
şedinţă publică.
Dacă abţinerea sau recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea
pricinii. Încheierea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie
păstrate.
Instanţa superioară învestită cu judecarea abţinerii sau recuzării va dispune, în caz de
admitere a cererii, trimiterea pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa.
Dacă cererea este respinsă, judecata continuă în acelaşi complet sau pricina se
înapoiază instanţei inferioare, după caz.
Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată numai de părţi,
odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este
definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de
5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în
mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi dacă apreciază că este necesare,
dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost
greşit respinsă, aceasta va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la
instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă.
Încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins cererea de abţinere, cea prin care s-a
încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea întrucât a fost
admisă declaraţia de abţinere, nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Dispoziţiile care reglementează incompatibilitatea judecătorului se aplică „în mod
corespunzător” altor participanţi în funcţie de atribuşiile pe care aceştia le au în cadrul
procesului.
De exemplu, procurorul sau grefierul nu vor fi incompatibili pentru motivul arătat în
art. 41 alin. (1) C. Proc. Civ., pentru că ei nu participă la darea soluţiei.
În schimb, magistratul-asistent şi asistentul judiciar sunt incompatibili dacă şi-au
exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza respectivă, întrucât deşi participă la
deliberare numai cu vot consultativ, indirect, pot influenţa soluţia.
În plus, incompatibilitatea magistratului-asistent apare numai pentru judecată căilor
extraordinare de atac. De pildă, dacă hotărârea dată în cadrul secţiei de un complet constituit
cu un anumit magistrat asistent este atacată la Completul de 5 judecători, magistratul.asistent
respectiv nu poate participa la judecata recursului la Completul de 5 judecători.
36
De asemenea, magistratul-asistent ori asistentul judiciar nu pot participa la judecata
contestaţiei în anulare sau a revizuirii exercitate împotriva hotărârii date de completul din care
au făcut parte.
Este de reţinut şi faptul că, faţă de enumerarea limitativă din art. 41 alin. (2) C. Proc.
Civ., acela care a fost grefier în dosar nu este incompatibil în temeiul acestui text.
44
A se vedea G. Răducan, M. Dinu, Fişe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură şi
avocatură, Ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 17.
45
G. Boroi, op. cit., pg. 78
46
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 159.
37
Reclamantul este persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept
sau interes legitim.
Pârâtul este cel chemat să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului, iar terţele
persoane intervin, astfel cum am arătat anterior, voluntar sau forţat în proces, în condiţiile
legii.
În procesul civil, pozţia părţilor este de contradictorialitate, dar și de egalitate juridică,
iar raporturile procesuale se pot stabili independent de raporturile de drept substanţial.
Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile
Pentru a formula o cerere în faţa instanţei de judecată este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) Capacitatea procesuală:
Pentru exercitarea acţiunii civile şi pentru dobândirea calităţii de parte în procesul civil
este necesar ca părţile să fie capabile să stea în judecată.
Capacitatea de a sta în judecată îmbracă două forme, respectiv capacitatea procesuală
de folosinţă47 şi capacitatea procesuală de exerciţiu48.
Potrivit art. 56 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., poate fi parte în judecată orice persoană
care are folosinţa drepturilor civile. Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile,
societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol teza I, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă
poate fi invocată în orice stare a procesului, respectiv atât în primă instanţă, cât şi direct în
apel – atât ca motiv de apel, cât şi ca execpţie procesuală.
În ceea ce priveşte invocarea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă în recurs, trebuie
avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2), motivele prevăzute la alin. (1) nu pot
fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării
apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se
pronunţe asupra lor.
Art. 56 alin.(3) teza a II-a C. proc. civ. arată că actele de procedură îndeplinite de cel
care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.
Prin Decizia nr. 2/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii
declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava.
ÎCCJ a stabilit următoarele: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 279 alin.
(2) din Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru acțiunile
47
Potrivit art. 34 C. civ., capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile. Art. 35 C. civ. reglementează durata capcităţii de folosinţă a persoanei fizice, în sensul că aceasta începe
la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Persoanele juridice dobândesc diferit capacitatea de
folosinţă, după cum sunt supuse sau nu înregistrării.
48
Conform art. 37 C. civ., capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile.
38
privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a Codului de
procedură civilă actual/același text de lege cu referire la art. 32 alin. (l) lit. b) și art. 36 din
Codul de procedură civilă, pentru acțiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de
la momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă și în continuare; art. lll
din Codul de procedură civilă din 1865 pentru acțiunile privind constatarea încadrării
activității desfășurate în grupele I și a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei
reglementări/art. 35 cu referire la art. 32 alin. (l) lit. b) și art. 36 din Codul de procedură
civilă, pentru același tip de acțiuni, formulate după intrarea în vigoare a codului actual, în
toate ipotezele, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat,
radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situația în care
nu există documente primare”.
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (l) din Codul de procedură
civilă din 1865/art. 32 alin. (l) lit. a și art. 56 alin. (l) din Codul de procedură civilă,
respectiv a art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și
completările ulterioare/art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență, angajatorul desființat în urma procedurilor de insolvență,
finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate
procesuală de folosință, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are
calitate procesuală pasivă”.
În condiţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ., cel care are calitatea de parte îşi poate
exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor
în care legea prevede altfel.
Aşadar, capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firească a capacităţii de
folosinţă pentru că, în lipsa unui drept, nu este conceput nici exerciţiul lui în justiţie.
Cu toate acestea, se poate întâmpla ca o persoană să aibă capacitate de folosinţă, dar să
nu aibă capacitate de exerciţiu, situaţie reglementată de dispoziţiile art. 57 alin. (2) C. proc.
civ., potrivit cărora partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în
judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile
sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.
1. Reprezentarea partilor in procesul civil reprezintă acea situatie in care
o persoana numita reprezentant indeplineste acte procedurale in numele si in
interesul altei persoane care este parte in procesul civil; actele indeplinite de
reprezentant se rasfrang intotdeauna asupra partii reprezentate.
Legislatia procesuala cunoaste urmatoarele forme ale reprezentarii:
- Reprezentarea legala (necesara);
- Reprezentarea conventionala (voluntara);
- Reprezentarea judiciara.
În toate formele sale, mandatul procesual, spre deosebire de cel civil, este intotdeauna
cu reprezentare: nu se permite, in principiu, ca partea sa fie ocultata prin interpunerea
mandatarului49; in fata instantei, reprezentantii persoanei fizice sau juridice au obligatia de a-
49
A se vedea art. 194. lit. b) C. proc. civ.
39
si dovedi calitatea de reprezentant, care se justifica prin inscrisuri (acte de stare civila, acte de
numire etc.).
Exceptia lipsei dorezii calitatii de reprezentant, ce are initial un efect dilatoriu, poate
atrage anularea cererii de chemare in judecata, in conditiile art. 82 C. proc. civ.
2. 1. Reprezentarea legala
a. Cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu
- vor sta in judecata prin reprezentant legal (parinte, tutore etc.);
- instanta va putea numi un curator special, care sa reprezinte partea pana la numirea
reprezentantului legal, potrivit legii.
Sub marginala „Curatela specială”, art. 58 C. proc. civ. prevede că în caz de urgenţă,
dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant
legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte
până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un
curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau
când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea
în judecată, nu are reprezentant. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Numirea acestor curatori se va face de
instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru
fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege pentru reprezentantul legal. Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se
fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea
curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată,
remuneraţia va putea fi majorată.
- actele procedurale de dispozitie prevazute la art. 81 alin. (1) C. proc. civ., facute in
orice proces de reprezentantii minorilor, ai persoanelor puse sub interdictie și ai disparuților,
nu vor impiedica judecarea cauzei daca instanta apreciaza ca ele nu sunt in interesul acestor
persoane.
b. Cazul persoanelor juridice
- sunt reprezentate in justitie de organele lor de conducere și administrare; actele juridice
indeplinite de organele persoanei juridice in limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt
actele persoanei juridice insasi50;
- instanța va putea numi un curator special cand o persoana juridica, chemata sa stea in
judecata, nu are reprezentant legal, în condiţiile art. 58 C. proc. civ.
2.2. Reprezentarea conventională
În principiu, in procesul civil, reprezentarea conventionala nu este obligatorie, astfel
cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 80 alin. (3) şi art. 83 alin. (1) C. proc. civ.
50
A se vedea art. 205 şi urm. C. civ.
40
Potrivi art. 85 C. proc. civ., forma mandatului difera dupa cum reprezentarea este
asigurata de un specialist al dreptului sau nu. Astfel, imputernicirea data unui avocat ori
consilier juridic se dovedește prin inscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a
profesiei; imputernicirea data mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin
inscris autentic; de asemenea, dreptul de reprezentare poate fi dat si prin dedaratie verbala,
facuta in instanta și consemnata in incheierea de sedinta, cu aratarea limitelor si a duratei
reprezentarii.
Mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele procesuale indeplinite in fata
aceleiasi instante.
El poate fi insa limitat de catre parți, in mod expres, la anumite acte sau de catre
legiuitor, in materia actelor procesuale de dispoziție ale partilor, potrivit art 81 C. proc. civ.,
care nu se pot face de reprezentant decat in baza unui mandat special ori cu incuviintarea
prealabila a instantei sau a autoritatii administrative competente (renuntarea la judecata sau la
dreptul dedus judecatii, achiesarea la hotararea pronuntata, incheierea unei tranzactii etc.);
Daca partea a fost asistata sau reprezentata de un avocat la judecarea procesului, acesta
poate face, chiar fara mandat, orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen și
care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp si poate, de asemenea, sa introduca orice cale de
atac impotriva hotararii pronuntate. In aceste cazuri, toate actele de procedura se vor indeplini
numai față de parte, iar sustinerea caii de atac se poate face numai intemeiul unei noi
imputerniciri, astfel cum dispune art. 87 C. proc. civ.
În principiu, toate initiativele procesuale ale mandatarului se rasfrang asupra
mandantului, chiar daca sunt prejudiciabile pentru acesta si profita adversarului; cel
reprezentat va avea o actiune in despagubire impotriva mandatarului (avocat sau nu).
Renuntarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusa celeilalte parti decat de
la comunicare, afara numai daca a fost facuta in sedinta de judecata si in prezenta ei.
Mandatarul care renunta la imputernicire este tinut sa inștiinteze atat pe cel care i-a dat
mandatul, cat și instanța, cu cel putin 15 zile inainte de termenul imediat urmator renunțarii;
Potrivit art. 89 C. proc. civ., mandatarul nu poate renunta la mandat in cursul
termenului de exercitare a cailor de atac. Specific mandatului procesual este ca, in cazul
mortii mandantului, dăinuie pana la retragerea lui de catre moștenitori, astfel cum dispune art.
88 C. proc. civ.
a. Reprezentarea conventională a persoanelor fizice ia nastere in urma unei conventii
de mandat, intre partea litiganta și un tert, care de obicei este specializat (avocat sau consilier
juridic).
Art. 83 alin. (1) C. proc. civ. dispune: în faţa primei instanţe, precum şi în apel,
persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat
unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor
procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în
etapa dezbaterilor.
Există însă excepții de la regula enuntata anterior:
41
-cazuri in care legea impune prezenta personala a partilor in fata instanței: chemarea
partilor la interogatoriu, potrivit art. 351-358 C. proc. civ.; prezenta partilor in procesul de
divort, în conformitate cu art. 920-921 C. proc. civ.;
-cazuri in care legea impune asistarea sau reprezentarea partii prin avocat: la
redactarea cererii si a motivelor de recurs, precum si in exercitarea și sustinerea recursului,
persoanele fizice vor fi asistate și, dupa caz, reprezentate, sub sanctiunea nulitatii, numai de
catre un avocat, în conditiile legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 83 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014 51 s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul de procedură civilă cuprinse
în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) C. proc. civ.
cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de
recurs prin avocat, constatându-se că acestea sunt neconstituţionale.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României 52 dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale
dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate
ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În concluzie, începând cu data de 24 octombrie 2014, dispoziţiile invocate mai sus
sunt suspendate de drept, urmând să-şi înceteze efectele juridice în data de 9 decembrie 2014,
dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.
Legea face distinctie și cu privire la persoana mandatarului: daca este profesionist al
dreptului sau nu - avocat sau neavocat, astfel cum dispune art. 83 alin. (1) si (2) C. proc. civ.,
respectiv Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; daca
mandatul este dat unei alte persoane decat unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii
asupra exceptiilor procesuale și asupra fondului decat prin avocat, atat in etapa cercetarii
procesului, cat și in etapa dezbaterilor.
În cazul in care mandatarul persoanei fizice este sot sau o ruda pana la gradul al doilea
inclusiv, acesta poate pune concluzii in fata oricarei instante, fara sa fie asistat de avocat, daca
este licentiat in drept.
b. Art. 84 C. proc. civ. reglementează reprezentarea conventională a persoanelor
juridice.
Persoanele juridice sunt reprezentate legal in justitie de organele lor de conducere, care
la randul lor pot apela la asistenta specializata, incheind convenții numai cu avocati sau
consilieri juridici.
2.3. Reprezentarea judiciara
Reprezentarea judiciara are un caracter exceptional și temporar, fiind o masura
complementară celor cuprinse in ,,asistența judiciara": cand legea prevede sau cand
51
Publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 octombrie 2014.
52
Republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
42
circumstantele cauzei o impun, pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecatorul
poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant53.
2. Asistenta judiciara
Potrivit art. 90 C. proc. civ., cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le
presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere
sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind
ajutorul public judiciar54.
Asistenta judiciara cuprinde:
- acordarea de scutiri, reduceri, esalonari sau amanari pentru plata taxelor judiciare
prevazute de lege;
- apararea si asistenta gratuita printr-un avocat desemnat de barou;
- persoanele juridice pot beneficia de facilitati sub forma de reduceri, esalonari sau
amanari pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate
- pentru actiuni si cereri introduse la instantele judecatoresti;
- orice alte modalitati prevazute de lege; poate fi acordata oricand in cursul procesului,
in tot sau numai in parte.
Conform art. 57 alin. (3) C. proc. civ., lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor
procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.
S-a arătat în literatura de specialitate 55 că invocarea excepţiei se poate realiza nu numai
de către partea ale cărei interese sunt ocrotite prin consacrarea sancţiunii, dar şi de celalaltă
parte, care nu poate să fie obligată să accepte o judecată în care actele de procedură ale
adversarului, inclusiv hotărârea, stau sub semnul nesiguranţei dedusă din riscul anulării lor.
După cum, pot invoca excepţia procurorul şi instanţa din oficiu.
Referindu-se la capacitatea procesuală de exerciţiu, art. 57 alin. (4) teza I C. proc. civ.
dispune că actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă
confirma toate sau numai o parte din aceste acte.
Aşadar, în cazul lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu sancţiunea este nulitatea
relativă a actelor de procedră săvârşite în condiţiile arătate.
Cât priveşte condiţiile în care instanţa poate aplica samcţiunea, urmează a fi avute în
vedere prevederile art. 57 alin. (5) teza I C. proc. civ., conform cu care, când instanţa
constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exerciţiu
va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune
anularea lui.
53
A se vedea art. 80 alin. (4) şi art. 58 alin. (3) C. proc. civ.
54
A se vedea şi dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila.
55
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 180.
43
Anularea actelor de procedură nu este deci dispusă automat, la termenul la care se
constată neregularitatea procedurală, ci instanţa va acorda un termen pentru confirmarea lor.
3. Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu sau minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi ocrotitorul legal care
îl asistă efectuează acte procesuale de dispoziţie. Pentru aceste acte este necesară autorizarea
specială a instanţei de tutelă, atunci când minorul este ocrotit prin părinţi, prin darea în
plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege, respectiv
autorizarea instanţei de tutelă şi avizul consiliului de familie, în cazul în care ocrotirea
incapabilului sau a minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu se realizează prin tutelă56.
44
legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui
interes de grup ori general, a recunocut legitimare procesuală şi procurorului – prin art. 92 C.
proc. civ. -, altor persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi – prin art. 37 C. proc. civ.
În cazul în care instanţa constată lipsa calităţii procesuale, ea va respinge cererea sau
apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate (art.
40 NCPC).
45
închirierii unui bun imobil, iar cel de-al doilea capăt de cerere formulat in contradictoriu cu
celălalt pârât având ca obiect revendicarea unui bun mobil, fără nicio legătură între obiectul şi
cauza celor două capete de cerere, instanţa va disjunge cel de-al doilea capăt de cerere în
vederea formării unui dosar distinct şi al repartizării sale aleatorii.
Coparticiparea presupune judecarea într-un singur proces a mai multor acţiuni ce
puteau forma obiectul unor cereri separate, contribuindu-se astfel la calitatea actului de
justiţie.
Există și coparticipare obiectivă, care nu vizează doar părţile din proces, ci unirea într-
un singur proces a mai multor actiuni distincte; o astfel de coparticipare intervine în cazul
admiterii exceptiei de conexitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 C. proc. civ.
După poziţia părtilor, există coparticipare procesuală activă, pasivă sau mixtă, iar după
momentul în care se formează există coparticipare iniţială şi coparticipare ulterioară.
Regula o constituie coparticiparea iniţială, dar sunt și situaţii când, după declanşarea
procesului, intervin si terte persoane, care iniţial nu avuseseră calitatea de părţi.
În funcţie de rolul vointei părţilor în formarea sa, coparticiparea poate fi facultativă și
coparticipare necesară. De regulă, coparticiparea este facultativă.
În litigiile privitoare la proprietatea devălmașă a soţilor sau la o stare de indiviziune,
coparticiparea este obligatorie: la judecata trebuie să participe toţi coproprietarii, altfel
partajul este lovit de nulitate absolută, în conformitate cu dispoziţiile art. 684 alin. (2) C. civ.;
în acest caz, instanţa va da o hotărâre uniformă faţă de toţi coparticipanţii.
Regula este că raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul
independenţei procesuale, astfel cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 60 alin. (1) C.
proc. civ., potrivit căruia actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi
sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia.
Din moment ce concluziile unui coparticipant nu profită şi celuilalt, instanţa va acorda
cuvântul fiecăruia în dezbateri asupra excepţiilor procesuale, cererilor prealabile, probelor şi
fondului cauzei, respectând principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare în procesul
civil62.
Astfel:
• actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanti sau pârâţi nu le
pot profita celorlalţi si nici nu îi pot prejudicia;
• un reclamant sau un pârât nu poate sa îl reprezinte pe un alt copărtaș fără mandat
expres in acest sens;
• totusi, dovezile solicitate numai de către un coparticipant rămân câştigate cauzei si
vor contribui la stabilirea adevărului în raport cu toţi coparticipanţii;
De la principiul independenţei procesuale art. 60 alin. (2) teza I C. proc. civ. stabileşte
excepţia întrucât arată că „dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a
legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de
62
D. N. Theonari, (G. Boroi -coord.), op. cit., pg. 164
46
procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre
ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi”.
Cât priveşte natura raportului juridic ce atrage extinderea efectelor hotărârii
judecătoreşti asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, excepţia se aplică atunci când între
coparticipanţi există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate.
Astfel, s-a decis63 că, în cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile, efectele admiterii
recursului vor fi extinse şi asupra coparticipanţilor care nu au declarat recurs ori al căror
recurs a fost respins fără să fi fost soluţionat în fond, adică a fost respins ca tardiv, anulat sau
netimbrat sau ca neregulat introdus etc.
Potrivit art. 60 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., când actele de procedură ale unora
sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile.
Art. 60 alin. (3) C. proc. civ. prevede că reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat
ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi, dacă,
potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă. Dispoziţiile art. 202 sunt aplicabile.
În doctrină64 s-a arătat că în situaţia unei coparticipări procesuale există şi alte efecte,
care pot să fie considerate adevărate înlesniri procesuale. Astfel:
- În cazul în care coparticipanţii au un singur reprezentant, se va comunica o singură
copie de pe cerere.
- Dacă numărul mare al coparticipanţilor poate afecta desfăşurarea normală a
procesului, art. 202 C. proc. civ. arată că judecătorul, ţinând cont de numărul foarte
mare al acestora, de necesitatea de a se asigura desfăşurarea normală a activităţii
de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea
dispune, prin rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii
de comunicare a actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul
sau sediul acestuia.
- Actele de procedură ale coparticipanţiilor sunt supuse unei singure taxe judiciare
de timbru, nefiind necesar să se plătească atâtea taxe câţi coparticipanţi sunt.
- Cât priveşte chletuielile de judecată, art. 455 C. proc. civ. prevede că „dacă în
cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să
plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit
cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei”.
c) Formularea unei pretenţii (afirmarea unui drept subiectiv civil) poate avea ca
obiectiv fie protecţia unui drept subiectiv civil, fie a unei situaţii juridice ocrotite
de lege.
Însă, nu orice drept subiectiv civil afirmat se bucură de protecţie. Acesta, la rândul său,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege;
63
Decizia de îndrumare nr. 3/1962 pronunţată de Plenul Tribunalului Suprem , citată de M. Tăbârcă, op.
cit., p. 335.
64
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 337-338.
47
- să fie exercitat în limitele sale externe şi în limitele sale interne (numai potrivit
scopului economic şi social pentru care a fost stabilit sau creat de lege);
- să fie exercitat cu bună-credinţă;
- să fie născut şi actual, respectiv să nu fie supus unui termen sau unei condiţii65.
Dacă, în urma probelor administrate în cauză şi a dezbaterilor contradictorii, instanţa
constată că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu există sau că, deşi există, acesta nu
îndeplineşte condiţiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi exercitat (altele decât
cerinţa de a fi actual), atunci cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată
(nefondată, netemeinică).
Jurisprudenţă. ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2222/ 4 noiembrie 2015
Contract de închiriere. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Coparticiparea
procesuală pasivă obligatorie
„Anularea (desfiinţarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata în
contradictoriu cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acţiunii.
În cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract de închiriere
reclamantul are obligaţia să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, pe toţi contractanţii şi
nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din act sunt
indivizibile, coparticiparea procesuală pasivă fiind obligatorie în această situaţie.
Prin urmare, este legală soluţia instanţei de respingere a acţiunii ca inadmisibilă în
cazul în care reclamantul a chemat în judecată doar locatorul având în vedere faptul că
nevalabilitatea actului juridic trebuie să fie constatată faţă de toate părţile contractante,
reclamantul neputând obţine, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor
drepturi ale chiriaşilor, pentru a obţine el însuşi un drept faţă de aceştia”.
d) Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea
civilă.
Interesul poate avea natură patrimonială, atunci când este material 66 (de exemplu, o sumă
de bani, predarea unui bun) şi natură nepatrimonială când interesul este moral ( de pildă,
punerea sub protecţia legii, prin instituirea interdicţiei, a alienatului sau a debilului mintal).
Potrivit dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim,
născut şi actual şi personal.
65
În cazurile expres prevăzute de lege, se poate introduce o acţiune preventivă, care nu îl va prejudicia cu
nimic pe debitor, deoarece hotărârea se va putea pune în executare numai după ce dreptul subiectiv a devenit
actual. Astfel, potrivit art. 34 C. Proc. Civ., „(1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului
contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen. (2) Se poate, de asemenea, cere, înainte
de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestaţii periodice. (3) Pot fi încuviinţate,
înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va
constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului”.
66
Când cererea are ca obiect recuperarea unei creanţe, repararea unui prejudiciu etc.
48
Lipsa interesului sau a uneia dintre condiţiile acestuia se invocă pe cale de excepţie – o
excepţie de fond, peremptorie / dirimantă, absolută – care, dacă va fi admisă, va conduce la
respingerea acţiunii ca lipsită de interes.
Sunt numeroase exemple în practică în care forma procedurală a fost respinsă ca lipsită de
interes: invocarea, de către partea care a fost legal citată, a nulităţii decurgând din
neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată;
invocarea, în calea apelului, a lipsei procedurii de citare cu cealaltă parte la termenul când a
avut loc dezbaterea în fond la prima instanţă; exercitarea apelului, sau, după caz, a recursului
de către partea care a câştigat la judecata finalizată cu hotărârea atacată67.
1. Consideratii generale
Este posibil ca pe parcursul derulării procesului să apară interesul lărgirii cadrului
procesual iniţial fixat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât
hotărârea ce se va pronunţa să producă efecte şi faţă de alte persoane decât reclamantul sau
pârâtul.
Acest interes poate să aparţină părţilor, care formulează cereri pentru introducerea în
judecată a unor terţe persoane, străine de proces până la acel moment – intervenţie forţată,
67
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civ., dec. nr. 3198/2001, în P.J.C. 2001-2002, P. 527, citată de G.Boroi,
M. Stancu, op. cit., pg. 37
68
Pentru dezvoltări, a se vedea Buletinul jurisprudenţei, Curtea De Apel Târgu – Mureş, 2013, pg. 14 şi
urm.
49
reglementată de art. 68-77 C. proc. civ., sau cerere reconvenţională, în condiţiile art. 209 alin.
(2) C. proc. civ69.
În egală măsură, interesul de a participa la judecata unei pricini care poartă între
anumite părţi poate să aparţină şi terţilor, solicitând chiar ei introducerea în cauză, situaţie în
care este vorba despre intervenţie voluntară, reglementată de art. 61-67 C. proc. civ.
Aşadar, ,,terţele persoane” sunt acele persoane care intervin sau sunt introduse în
proces după promovarea iniţtială a cererii de chemare în judecată.
În acest sens, noul Cod de procedură civilă se referă într-o secţiune specială la ,,Alte
persoane care pot lua parte la judecată” (art. 61-79).
În literatura de specialitate70 s-a reţinut că participarea terţilor la judecată nu trebuie
confundată cu conexarea pricinilor şi nici cu coparticiparea procesuală subiectivă, întrucât, în
cazul intervenţiei există un singur proces în curs, în cadrul căruia se formulează cereri
incidentale (cererile de intervenţie), iar nu mai multe cereri principale conexate ori o singură
cerere de chemare în judecată în care să figureze mai mulţi reclamanţi sau pârâţi.
În ceea ce priveşte importanţa şi utilitatea acestei institutii juridice, este de menţionat
că intervenţia:
• reprezintă un mijloc procesual preventiv de apărare a drepturilor terților, care permite
acestora să intervină într-un proces deja pornit între alte persoane; alteori, interesul uneia din
părţi impune introducerea unui terţ faţă de litigiul iniţial;
• contribuie la o mai bună administrare a justiţiei, permiţând soluţionarea într-un
singur cadru procesual a unor raporturi juridice complexe; se evită, astfel, pronunţarea unor
hotărâri contradictorii și se realizează o economie a resurselor procesului civil.
69
Art. 209 alin. (2) C. proc. civ. prevede în cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională
privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi.
70
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 339.
50
justificat nu numai folosul material sau moral urmărit, ci şi necesitatea de a participa la un
proces declanşat deja între alte persoane.
71
Cu respectarea dispoziţiilor art. 194 C. proc. civ.
51
pricină nu este deschisă calea apelului, nu poate fi primită o asemenea cerere. În egală
măsură, chiar dacă părţile ar fi de acord, intervenţia principală nu poate fi făcută în recurs72.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicabilitate al intervenţiei principale, trebuie
observat că prin dispoziţiile Codului de procedură civilă nu a fost limitată posibilitatea
formulării unei cereri de intervenţie principală doar în anumite materii.
De cele mai multe ori, este exercitată în cadrul unor acţiuni imobiliare, în litigii
locative, în litigii succesorale etc.
În unele domenii intervenţia principală are o sferă de aplicabilitate mai restransă: cazul
raporturilor privind starea și capacitatea persoanelor (acțiunile au un caracter strict personal73),
în materie de adopţie; în litigiile individuale de muncă; cazul procedurii ordonanţelor
președinţiale (se adoptă doar măsuri vremelnice în cazuri urgente şi nu se soluţioneaza în mod
definitiv problemele litigioase, astfel intervenţia principală fiind admisibilă doar dacă terţul nu
pune în discuţie fondul dreptului, ci urmăreşte numai luarea unor măsuri vremelnice).
Intervenţia principală se soluţionează în două etape:
a. admiterea în principiu (art. 64-65 C. proc. civ.): instanţa va comunica
părţilor cererea de intervenţie si copiile după înscrisurile care o insoţesc;
instanta va asculta părţile şi pe cel care intervine; instanţa se va pronunţa
asupra admisibilităţii în principiu a intervenției, printr-o încheiere motivată,
care poate fi atacata doar odată cu fondul dacă este de admitere în principiu
sau separat, cu apel sau recurs, în termen de 5 zile (care curge de la
pronuntare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pcntru partea
lipsă), dacă este de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, astfel
cum prevede art. 64 alin. (2), (3) si (4) C. proc. civ.
În aceasta fază, instanţa nu va examina temeinicia cererii de intervenţie, ci doar
îndeplinirea condiţiilor de formă, interesul propriu al intervenientului si legătura de conexitate
cu cererea principală.
Cu privire la necesitatea parcurgerii acestei etape, s-a reţinut în doctrină că pentru ca
dosarul să nu fie încărcat cu cereri care nu au nicio legătură cu obiectul procesului şi care să
nu facă decât să atragă tergiversarea judecăţii, se impune discutarea admisibilităţii în principiu
a intervenţiei voluntare.
Potrivit art. 65 C. proc. civ., intervenientul devine parte în proces numai după
admiterea în principiu a cererii sale.
Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii
intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel
72
Pentru detalii cu privire la admisibilitatea intervenţiei principale în revizuire sau în contestaţie în
anulare, precum şi în cazul rejudecării fondului după casare, ca efect al admiterii recursului, a se vedea M.
Tăbârcă, op. cit., p. 344-345.
73
Totuşi, dacă într-un asemenea litigiu se formulează şi cereri accesorii sau incidentale care nu privesc
drepturile strict peronale respective, în raport cu aceste cereri este admisibilă intervenţia principală. De pildă,
dacă odată cu cererea principală de divorţ, reclamantul solicită printr-o cerere accesorie şi partajul bunurilor
comune, sau partajul este cerut de către pârât printr-o cerere reconvenţională (incidentală), un terţ ar putea să
intervină şi să invoce un drept propriu cu privire la un bun supus împărţelii.
52
mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de
procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.
În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un
termen în care trebuie depusă întâmpinarea.
Cu privire la obiectul probațiunii, trebuie observat că intervenientul principal poate să
solicite administrarea de probe, atât pentru dovedirea cererii sale, cât și pentru combaterea
cererii de chemare în judecată.
Art. 66 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte regula potrivit căreia intervenția principală se
judecă odată cu cererea principală, pronunţându-se o singură hotărâre asupra ambelor cereri.
În mod exceptional, daca instanta constată că intervenţia determină întârzierea
judecăţii, aceasta poate dispune disjungerea cererii intervenientului pentru a fi judecată
separat.
Totuși, nu se va dispune disjungerea în următoarele situaţii:
- cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însusi dreptul
dedus judecăţii;
- cazul în care judecarea cererii de interventţie ar fi intârziată de cererea principală;
- interventia principala va fi judecata, chiar daca judecarea cererii principale s-a stins
prin unul dintre modurile prevazute de lege (ex., prin perimare, prin renuntare la judecata
etc.), întrucât intervenientul principal este un adevărat reclamant, având o poziţie procesuală
independentă în cadrul procesului, atât faţă de părţile originale, cât şi faţă de eventualii alţi
intervenienţi. Art. 66 aalin. (4) C. proc. civ. prevede în mod expres că intervenţia principală
va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile
prevăzute de lege.
Măsura disjungerii este pronunţată printr-o încheiere premergătoare, care nu ar putea fi
atacatră înainte de darea hotărârii finale, câtă vreme nu există un text de lege care să prevadă
altfel.
Dacă se dispune disjungerea, pentru a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii
instanţa ar putea pune pune în discuţia părţilor necesitatea suspendării judeării intervenţiei 74,
până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa asupra cererii principale.
Cât priveşte soluţiile ce pot să fie date cererii de intervenţie, este de reţinut că atunci
când cererea principală şi cererea de intervenţie au acelaşi obiect nu pot să fie admise
amândouă în întregime, întrucât se exclud reciproc. Dacă se admite în tot cererea principală,
va fi respinsă cererea de intervenţie şi invers. Este însă posibil ca ambele cereri să fie admise
în parte, ambele să fie respinse ori una să fie admisă în parte, iar cealată respinsă.
Dacă cele două cereri nu au acelaşi obiect, intervenientul pretinzând pentru sine numai
un drept strâns legat de cel dedus judecăţii de către reclamant, nu exclud posibilitatea
admiterii în întregime atât a cererii principale, cât şi a cererii incidentale.
74
În conformitate cu dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
53
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC. II) nr. 249/2016 75: „ O primă concluzie pe care o
impune analiza dispoziţiilor referitoare la formularea şi soluţionarea cererilor de intervenţie
accesorie cuprinse în codul de procedură civilă art. 63 - 67 C. proc. civ. este aceea că terţul
a cărui cerere de intervenţie accesorie nu a fost admisă în principiu nu poate formula critici
împotriva încheierii de respingere a cererii, decât referitoare la soluţia dată cererii sale, sub
aspectul interesului personal în promovarea intervenţiei accesorii, care în cazul recurenţilor
decurge din calitatea lor de creditori, promitenţi cumpărători ai debitoarei.
Or, simpla calitate de creditori în cadrul procedurii de insolvenţă nu este suficientă
pentru a se dovedi condiţia interesului recurenţilor de a formula o cerere de intervenţie
accesorie.
Atât în cadrul cererii adresate în cadrul judecării cauzei în faţa curţii de apel, cât şi
prin memoriul de recurs cu care au învestit instanţa supremă, intervenienţii nu au probat
interesul în formularea cererii şi necesitatea sprijinirii apărării lichidatorului judiciar
propus spre înlocuire.
Se reţine, totodată, că potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., intervenţia accesorie
trebuie să sprijine apărarea uneia dintre părţi.
Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, lichidatorul judiciar nu este parte în
litigiu, el fiind doar reprezentantul intimatei falite. În consecinţă, lichidatorul judiciar nefiind
parte în dosar, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ. pentru a
se putea analiza admisibilitatea cererilor de intervenţie accesorie”.
3.1.2. Interventia accesorie, auxiliară, conservatoare este acea cerere incidentă prin
care o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine pentru
apărarea drepturilor uneia din părţile principale.
Ca exemplu, în cazul vânzării de către o persoană a aceluiaşi bun de două ori, la două
persoane diferite, dacă primul cumpărător neposesor promovează acţiune în revendicare
împotriva celui de-al doilea cumpărător, posesor al bunului, vanzătorul are posibilitatea să
formuleze cerere de intervenţie accesorie în sprijinul uneia dintre părţi, în ipoteza în care nu s-
a formulat cerere de chemare a sa în garanţie.
Aşadar, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci
urmăreşte, prin apărările pe care le realizează, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea
părţii pentru care a intervenit.
Totuşi, tertul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, el are
un interes propriu in solutionarea litigiului respectiv, pentru că, prin aceasta poate evita să fie
acţionat ulterior în judecată de partea pe care o sprijină.
Pentru ca o cerere de intervenţie accesorie să fie admisibilă este necesar ca tertul sa afirme
în justitie un interes propriu, dar nu un drept subiectiv propriu, iar cererea trebuie să fie făcută
sub forma unei unei simple cereri, cu respectarea dispoziiţiilor art. 148 C. proc. civ. și nu a
unei actiuni in justitie, de sine stătătoare.
75
Disponibilă la www.scj.ro
54
În principiu, interventia accesorie este admisibilă în orice materie, fiind frecvent
folosită în practică76.
Există şi domenii în care aplicabilitatea sa este foarte redusă (litigii privind starea şi
capacitatea persoanei etc., contencios administrativ, litigii de muncă).
În ceea ce priveşte procedura interventiei accesorii, trebuie observat că, potrivit art. 63
alin. (2) C. proc. civ., intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în
tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.
Şi cererea de intervenţie accesorie se solutionează în două etape:
- admiterea în principiu: etapă identică celei analizate în cazul intervenţiei
principale, conform art. 64-65 C. proc. civ.
Împotriva acestei interventii se poate formula întampinare, dar nu se poate formula
cerere reconvenţională.
În principiu, tertul intervenient accesoriu are o pozitie dependentă faţă de partea în
folosul căreia intervine: va putea săvârși numai actele de procedură care nu contravin
interesului părţii în favoarea căreia a intervenit (propune orice probe, formulează orice fel de
cereri sau invocă orice excepții în sprijinul părții pentru care a intervenit).
Mai mult, dupa admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la
judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit, astfel cum
prevede art. 67 alin. (3) C. proc. civ.
- soluţionarea propriu-zisă a cererii de intervenţie: se soluţionează odată cu acţiunea
iniţială, instanţa pronunţând o singură hotărâre asupra ambelor cereri.
Conform art. 67 alin. (1) C. proc. civ., judecarea cererii de intervenţie accesorie nu
poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe
asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.
Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea
pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori
aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond, în conformitate cu art.
67 alin. (4) C. proc. civ.
Soluţia asupra intervenţiei depinde de soluţia dată cererii de chemare în judecată, însă
diferit, după cum terţul a intervenit în favoarea reclamantului sau în favoarea pârâtului.
Astfel, dacă cererea de intervenţie a fost făcută în favoarea reclamantului:
- se va admite dacă se admite şi cererea principală, întrucât apărarea terţului i-a
folosit reclamantului;
76
Majoritatea autorilor sunt de acord că cele două forme de intervenţie nu pot fi folosite în acţiunile cu
caracter strict personal, cum ar fi divorţul, (în ceea ce priveşte capătul principal, desfacerea căsătoriei, dar este
admisibilă o cerere de intervenţie în legătură cu cererile accesorii, cum ar fi partajul), nulitatea căsătoriei,
tăgăduirea paternităţii - P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Institutul de arte grafice
Eminescu, Bucureşti, 1943, vol. III, p. 296-310; V. M. Ciobanu, notă la sent. civ. nr. 6583/1987 a Jud. Braşov, în
R.R.D. nr. 12/1988, p. 65-69
55
- se va respinge, dacă se respinge şi cererea principală, pentru că, în acest caz,
apărarea terţului nu l-a ajutat pe reclamant;
- dacă reclamantul renunţă la judecata cererii de chemare în judecată sau la dreptul
subiectiv dedus judecăţii, ori părţile iniţiale sting litigiul printr-o tranzacţie, cererea
de intervenţie rămâne fără obiect şi va fi respinsă în consecinţă.
Dacă cererea de intervenţie a fost făcută în favoarea pârâtului:
- se va admite dacă se respinge cererea de chemare în judecată, deoarece, dacă
reclamantul a căzut în pretenţii, înseamnă că apărarea terţului a fost favorabilă
pârâtului;
- se va respinge, dacă se admite cererea principală, pentru că pârâtul a căzut în
pretenţii, ceea ce înseamnă că apărarea terţului nu a fost utilă;
- dacă pârâtul achiesează la pretenţiile reclamantului, ori părţile iniţiale sting litigiul
printr-o tranzacţie, cererea de intervenţie rămâne fără obiect şi va fi respinsă ca
atare.
3.2. Intervenția fortata
Este posibil ca intersul lărgirii cadrului procesual să aparţină chiar părţilor iniţiale ori,
în cazurile prevăzute de lege, intervenientului principal sau chiar celui chemat în garanţie.
Părţile pot să acţioneze în acest mod din proprie iniţiativă ori la sugestia judecătorului.
Codul de procedură civilă reglementează trei forme de intervenţie forţată:
- chemarea în judecata a altei persoane (art. 68-71);
- chemarea în garantie (art. 72-74);
- arătarea titularului dreptului (art. 75-77).
3.2.1. Chemarea în judecată a altor persoane
Conform art. 68 alin. (1) C.proc. civ., oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o
altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Chemarea în judecată a altor persoane determină soluţionarea în același cadru
procesual a unor raporturi juridice conexe și complexe, contribuind la o mai bună
administrare a justiţiei.
O condiţie particulară a acestei forme de intervenţie este reprezentată de împrejurarea
că tertul „ar putea să pretindă” aceleași drepturi ca și reclamantul (ex.: pârâtul acţionat în
justiţie de un creditor poate solicita chemarea în judecată și a celorlalţi creditori cu care are
raporturi obligaţionale conexe, cazul acțiunilor reale imobiliare, ieșiri din indiviziune etc.).
Din dispoziţiile alin. (2) şi (3) C. proc. civ. rezultă că părţile care pot recurge la această
formă de intervenţie sunt reclamantul, intervenientul principal şi pârâtul. Astfel, potrivit
56
acestor dispoziţii, cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel
mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
la primul termen de judecată.
Cu privire la sancţiunea nedepunerii cererii de chemare în judecată a altor persoane în
termenele arătate, s-a reţinut în doctrină 77 că aceasta nu constă în respingerea ei ca tardivă, ci
nulitatea, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ78.
Cât priveşte forma cererii, chemarea în judecată a altor persoane nu trebuie făcută în
forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, aceasta deoarece, potrivit art. 69 alin.
(1) C. proc. civ., cererea va fi motivată şi, împreună cu înscrisurile care o însoţesc, se va
comunica atât celui chemat în judecată, cât şi părţii potrivnice, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi
articol, la exemplarul cererii destinat terţului se vor alătura copii de pe cererea de chemare în
judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.
Judecarea cererii parcurge cele două etape ca și în cazul interventiei voluntare, art. 69
alin. (3) C. proc. civ. prevăzând în mod expres că dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod
corespunzător.
Cel chemat în judecată va avea, în principiu, aceleasi drepturi ca și intervenientul
principal, bucurându-se de independenţă procesuală (poate renunţa la judecată sau la dreptul
subiectiv, poate face tranzacţii etc.).
Cel chemat în judecată va trebui sa ia procedura în starea în care aceasta se afla în
momentul intervenţiei.
Efectul specific al acestei instituţii este prevăzut de dispoziţiile art. 71 C. proc. civ.,
potrivit cărora când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaşte datoria
şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească,
el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată.
Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei
acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit
prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa
învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 971 şi următoarele fiind aplicabile.
În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în
judecată. Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.
Nu s-a prevazut posibilitatea disjungerii acestei cereri de acţiunea principală.
În privinţa soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa asupra cererii de chemare în
judecată a altor persoane trebuie distins după cum aceasta este făcută de către reclamant, de
către intervenientul principal sau de către pârât.
77
A se vedea pentru detalii M. Tăbârcă, op. cit., p. 373.
78
Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.
Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
57
În cazul în care intervenţia forţată a fost făcută de către reclamant:
- dacă se admite cererea principală, se va admite şi cererea de intervenţie;
- dacă se respinge cererea principală, se va respinge şi cererea incidentală.
În cazul în care intervenţia forţată a fost făcută de către pârât:
- dacă se admite cererea de chemare în judecată, se va admite şi cererea de
intervenţie. În acest caz, pârâtul va fi obligat atât faţă de reclamant, cât şi faţă de
cel chemat în judecată;
- dacă se respinge cererea principală, se va respinge şi cererea de intervenţie forţată.
79
De pildă, cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care revendică bunul îl poate chema în garanţie pe
vânzător, cerându-i să-l apere contra evicţiunii, prin administrarea de dovezi, în scopul respingerii acţiunii
introduse de către reclamant, iar dacă acţiunea se va admite, vânzătorul să-l despăg
80
D. N. Theonari, G. Boroi – coord., op. cit., pg. 212
58
Căderea in pretenţii a unei părţi poate viza fie pierderea drepturilor deduse judecăţii de
către aceasta, în ipoteza în care are calitatea de reclamant, iar cererea de chemare în judecată a
fost respinsă, fie obligarea sa prin hotărâre judecătorească, în ipoteza în care are calitatea de
pârât, iar cererea de chemare în judecată indreptată împotriva sa a fost admisă.
Doctrina81 a indicat următoarele exemple de cereri de chemare în garanţie când, deşi o
garanţie legală sau convenţională nu există, partea care a căzut în pretenţii ar putea solicita
despăgubiri de la terţ (cereri în despăgubiri):
- comitentul, chemat în judecată pentru a răspunde de fapta culpabilă a prepusului său,
poate să îl cheme în garanţie pe prepus, spre a fi obligat să plătească, la rândul lui,
comitentului suma pe care acesta din urmă va trebui să o achite reclamantului;
- în cazul în care creditorul cheamă în judecată numai pe unul dintre debitorii care s-au
obligat în solidar, pârâtul poate să cheme în garanţie pe ceilalţi codebitori, pentru ca fiecare
dintre ei să îi plătească partea corespunzătoare din datoria comună.
Potrivit dispoziţiilor art. 73 C. proc. civ., cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru
cererea de chemare în judecată.
Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu
până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
la primul termen de judecată.
Aşadar, cererea de chemare in garantie poate fi promovată doar în faţa primei instanţe.
Sancţiunea nedepunerii cererii de chemare în garanţie în aceste termene nu este
respingerea ei ca tardivă, ci nulitatea, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc.
civ.
După depunerea cererii de către partea interesată, aceasta va fi comunicată terţului.
Judecarea cererii parcurge cele două etape, ca şi în cazul intervenţiei voluntare .
Tertul dobândește o poziţie procesuală independentă, bucurându-se de aceleași
drepturi si obligatii procesuale ca și părţile principale; cel chemat in garanţie trebuie să
depună întâmpinare si poate să formuleze cererea prevazută la art. 72 alin. (2) C. proc. civ.
Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală, instanţa
pronunțând o singură hotărâre; dacă judecarea cererii principale ar fi intârziată prin cererea de
chemare în garantie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat, judecarea
cererii de chemare in garanţie fiind suspendată până la soluţionarea cererii principale;
Soluţiile asupra cererii de chemare în garanţie depind de soluţiile date asupra acţiunii
principale: spre exemplu, dacă cererea principala este respinsă, atunci chemarea in garanţie va
fi ramasă fără obiect si va fi respinsă ca atare.
81
V.M. Ciobanu, G. Boroi, T .C Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv, Teste grilă, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2011, p, 85.
59
Legea nu limitează domeniile în care se poate face cerere de chemare în garanţie. Cel
mai frecvent, aceste cereri se fac în materia contractelor cu titlu oneros, în acţiunile în
revendicare, ieșiri din indiviziune etc.
De principiu, chemarea în garanţie nu este admisibilă în procedurile speciale cu
caracter sumar prin care se iau măsuri vremelnice, doar „pipăindu-se” fondul
(ordonanţe președinţiale, acţiuni posesorii) şi nici în litigiile vizând drepturi nepatrimoniale.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1006/A din 19
mai 201582. Tardivitatea cererii de chemare în garanţie.
În cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19.02.2014, iar
cererea de chemare în garanţie a fost depusă la data 5.09.2014, cu depăşirea termenului
prev. de art. 73 alin. 3 Cod proc. civ.
Critica apelantei referitoare la faptul că în cauză nu era incidentă excepţia
tardivităţii cererii de chemare în garanţie în condiţiile în care interpretarea art. 73 alin. 1 şi
art. 74 alin. 4 Cod proc. civ., dădeau posibilitatea instanţei să disjungă cererile de chemare
în garanţie de cererea de chemare în judecată, nu sunt fondate. Art. 74 alin. 4 Cod proc. civ.,
prevede posibilitatea disjungerii cererii de chemare în garanţie, dar această procedură este
lăsată la latitudinea instanţei, care o aplică doar atunci când cererea este făcută în primul
rând în termenul procedural şi după aceea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată
prin cererea de chemare în garanţie. În mod legal instanţa de fond a apreciat că această
cerinţă nu este îndeplinită în cauză, şi raportat la momentul formulării cererii de chemare în
garanţie, a respins-o ca tardivă şi nu a dispus judecarea ei separată.
60
intervenient principal, cererea de arătare a titularului dreptului poate fi formulată numai de
către pârât sau de către o parte care are dublă calitate, dintre care una este aceea de pârât;
c) spre deosebire de cererea de intervenţie principală, care poate fi formulată şi în apel,
cu acordul expres al părţilor, arătarea titularului dreptului presupune, cu necesitate, existenţa
unui proces civil aflat în faza judecăţii în primă instanţă, întrucât în ipoteza în care
reclamantul este de acord cu înlocuirea pârâtului, pretenţia dedusă judecăţii astfel cum a fost
modificată nu poate fi soluţionată cu încălcarea unui grad de jurisdicţie, legea neprevăzând o
derogare precum în cazul intervenţiei principale;
d) cererea de arătare a titularului dreptului presupune în mod necesar ca acţiunea în
raport de care s-a formulat această intervenţie forţată să fie o acţiune reală, prin care se tinde
deci la valorificarea unui drept real (acţiune în revendicare, acţiune confesorie, acţiune
negatorie, acţiune de partaj, acţiune de grăniţuire, acţiune posesorie etc.). iar nu o acţiune
personală sau mixtă (acţiune în declararea nulităţii, acţiune in rezoluţiune, acţiune in pretenţii
etc.);
e) între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real trebuie să existe un raport
juridic, care i-a conferit pârâtului posibilitatea de a deţine bunul pentru terţ sau de a exercita
dreptul asupra bunului în numele terţului (spre exemplu, între pârât şi terţ s-a încheiat un
contract de locaţiune, inchiriere, depozit comodat etc).
f) ca regulă, exercitarea dreptului de a arăta titularul dreptului este la aprecierea
pârâtului, nefiind impusă o obligaţie de acest gen în sarcina sa.
Cererea se depune de către pârât odată cu întâmpinarea; daca întâmpinarea nu este
obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată; cererea si
copiile după înscrisuri vor fi comunicate terţului arătat ca titular, care are dreptul de a formula
întâmpinare.
Judecarea cererii parcurge cele două etape prevăzute de art. 64, art. 65 si art. 77 alin.
(2) C. proc. civ:
- admiterea în principiu;
- soluţionarea propriu-zisă (dacă a fost admisă în principiu).
Reclamantul si terţul arătat ca titular pot adopta două poziții procesuale (art. 77):
• cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului: în acest caz, dacă reclamantul
consimte, terţul va lua locul pârâtului care va fi scos din judecată. Procesul se va soluţiona
numai între reclamant si cel arătat ca titular, care va avea calitatea procesuala de pârât;
• dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se
infăţişează sau contestă cele susţinute de pârâtt, terţul dobândește calitatea de intervenient
principal, dispozitiile art. 62 si art. 64-66 C. proc. civ. aplicându-se în mod corespunzător.
61
Sub marginala „Rolul judecătorului în aflarea adevărului”, art. 22 alin. (3) teza I
prevede că judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile
legii.
În aplicarea acestui principiu, Codul de procedură civilă consacră trei situaţii în care
judecătorul, din oficiu, poate introduce în proces alte persoane, şi anume:
- în cazurile expres prevăzute de lege;
- în procedura necontencioasă;
- în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune.
Prin recunoaşterea dreptului judecătorului de a proceda în sensul arătat, s-a urmărit
evitarea unor procese ulterioare în contradictoriu cu cei care ar fi trebuit să participe la
judecată şi care ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii faţă de ei.
Potrivit art. 78 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în cazurile expres prevăzute de lege,
precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în
cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va
pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre
părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate
fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
Această posibilitate este nou introdusă în legislația noastră, prin dispoziţiile art. 78-79
C. proc. civ., pe baza situaţiilor semnalate de jurisprudenţă, în care se impunea soluţia
introducerii din oficiu a unor persoane ale căror interese ar fi fost prejudiciate sau asupra
cărora s-ar putea rasfrânge efectele hotărârii judecătoreşti84.
Astfel, art. 78 C. proc. civ. reglementează ipotezele privind introducerea în cauză din
oficiu a unor persoane; potrivit alin. (1), în procedura contencioasă, introducerea din oficiu
poate fi facută doar dacă există cazuri expres prevăzute de lege85 (ex., cazul prevăzut de art.
161 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ);
Un alt caz de introducere forţată în proces, din oficiu, poate fi regăsit în procedura
necontencioasă.
Potrivit art. 532 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice
măsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în
cauză, precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre.
A treia situaţie în care Codul de procedură civilă a îngăduit introducerea altor persoane
în proces, din oficiu de către instanţa de judecată, este în procedura contencioasă.
Atunci când în raportul juridic dedus judecăţii printr-o cerere în procedură
contencioasă sunt implicate mai multe persoane, dar nu figurează toate ca părţi în proces, în
84
A se vedea A. Ciurea, op. cit.
85
Art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; art. 33 alin. (2)
din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor; art. 16 1 din Legea nr. 554/2004 privind
contenciosului administrativ; art. 436 C. civ. etc.
62
respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, judecătorul va pune în
discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a acestora, deci, atunci „când raportul juridic
dedus judecăţii o impune”şi judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără
participarea terţului.
O asmenea situaţie se iveşte în cazul litisconsorţiului necesar atunci când, pentru chiar
valabilitatea hotărârii86, trebuie să figureze în proces toate părţile raportului juridic87.
În ceea ce priveşte procedura de judecată a acestei cereri, în materie contencioasă,
judecătorul va pune in discuţia părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane:
• dacă niciuna dintre părti nu solicită introducerea în cauză a tertului, iar judecătorul
apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără
a se pronunţa pe fond;
• dacă cel putin una dintre părţi solicită introducerea în cauză a tertului, aceasta va fi
dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe;
Potrivit dispoziţiilor art. 79 C. proc. civ., cel introdus în proces va fi citat, odată cu
citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va
comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace
de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va putea fi mai lung decât termenul
de judecată acordat în cauză.
El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces.
Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau
administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.
Totuşi, pentru a nu-i fi nesocotit dreptul la apărare, cel introdus în proces poate să
ceară nu numai administrarea de probe noi, prin care să tindă la obţinerea unei soluţii
favorabile pentru el, ci şi – în acelaşi scop – readministrarea probelor existente deja la dosar.
Dacă instanţa admite cererea de chemare în judecată şi terţul trebuia să figureze în
proces ca reclamant, va fi admisă şi cererea privitoare la terţul introdus în proces, potrivit art.
78 alin. (2) C. proc. civ. Dacă cererea de chemare în judecată este respinsă, va fi respinsă şi
cererea de introducere în cauză a terţului
Dacă terţul trebuia să participe la judecată în calitate de pârât, şi este admisă cererea de
chemare în judecată, va fi admisă şi cererea de introducere în proces a terţului. Dacă cererea
de chemare în judecată este respinsă, va fi respinsă şi cererea de introducere în cauză a
terţului.
Atunci când terţul a fost introdus în proces în condiţiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., şi
când, aşadar, nu „există” o cerere asupra căreia să se poată pronunţa instanţa, în funcţie de
probatoriul administrat, introducerea în cauză a terţului va fi admisă sau respinsă.
86
A se vedea dispoziţiile art. 684 alin. (2) C. civ., potrivit cărora partajul făcut fără participarea tuturor
coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
87
Spre exemplu, pentru instituirea unei servituţi de trecere trebuie să fie chemaţi în judecată toţi vecinii
peste a căror proprietate trece calea de acces.
63
Jurisprudenţă. Tribunalul Galaţi, Dec. nr. 376/18.05.2015. Introducerea forţată
în cauză, din oficiu a altor persoane.
„Instituţia reglementată de art.78,79 NCPC respectiv introducerea forţată în cauză,
din oficiu, a altor persoane, constituie o derogare de la principiul disponibiltăţii părţilor în
procesul civil. Aşadar, această instituţie procesuală este diferită de instituţiile intervenţiei
voluntare sau forţate reglementate de dispoziţiile art.61-77 NCPC. Or, numai în aceste din
urmă situaţii normele procesual civile prevăd că încheierile de respingere ca inadmisibilă a
cererii de intervenţie, a cererii de chemare în judecată a altei persoane, a cererii de chemare
în garanţie sau a cererii de arătare a titularului dreptului pot fi atacate cu apel în termen de
5 zile. O asemenea cale de atac nu a fost instituită şi în cazul instituţiei introducerii forţate în
cauză, din oficiu, a altor persoane.
Apelul reglementat de alin. 5 al art. 78 NCPC nu se referă la încheierea de respingere
a cererii de introducere forţată în cauză a unei persoane, atunci când iniţiativa aparţine
uneia dintre părţi, ci la hotărârea pe care instanţa o pronunţă în ipoteza reglementată de
alin. 2 al art. 78 NCPC – atunci când niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a
terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea
terţului, respingând astfel cererea de chemare în judecată, fără a se pronunţa pe fond.
Faţă de toate acestea, instanţa a respins apelul intimatului O A şi apelul
contestatoarei Comisia judeţeană Galaţi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor ca fiind inadmisibile”.
5. Participarea procurorului in procesul civil
Astfel cum rezultă din conţinutul art. 131 alin. (1) din Constitutia României, respectiv
art. 92 C. proc. civ., în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale
ale societăţii si apără ordinea de drept, precum si drepturile si libertăţile cetăţenilor.
În materie civilă, unde se confruntă, în principal, interese private, participarea
Ministerului Public este una de excepţie.
În doctrina juridică s-au exprimat opinii diferite cu privire la calitatea
procesuală a procurorului în procesul civil, insă Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr.
102/2005, prin care statuează că procurorul ,,este un subiect oficial al procesului civil",
adăugând că ,,procurorul nu este parte, el este un organ al legii”.
Sub marginala „Modalităţi de participare”, art. 92 C. proc. civ., consacră cele patru
forme de participare a procurorului în procesul civil.
5.1. Promovarea actiunii civile
Potrivit art. 92 alin. (1) C. proc. civ., procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de
câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege.
Astfel, este limitat exerciţiul acţiunii civile de către procuror la situaţii expres
prevăzute, respectiv când promovarea este necesară pentru apărarea drepturilor si intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor, alte cazuri expres
prevăzute de lege.
64
În toate cazurile în care procurorul promovează acţiunea civilă, este obligatorie
introducerea în cauză a titularului dreptului dedus judecăţii, acesta având posibilitatea să
uzeze de dreptul său de dispoziţie, sub forma renunţării la judecata sau la dreptul subiectiv ori
sub forma tranzactiei, iar dacă procurorul ar retrage cererea, titularul dreptului ar putea să
solicite continuarea judecatii.
5.2. Participarea la judecata procesului civil
Potrivit art. 92 alin. (2) C. proc. civ., procurorul poate să pună concluzii în orice
proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii
de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
Art. 92 alin. (3) C. proc. civ. prevede în mod expres că participarea procurorului si
punerea concluziilor de către acesta sunt obligatorii în anumite materii prevăzute de lege:
soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie și de ridicare a interdicţiei, judecarea cererilor
de declarare a dispariţiei și a morţii pe cale judecatorească, precum şi anularea hotărârii de
declarare a morţii, judecarea cererilor de expropriere, sub sancţiunea nulităţii absolute a
hotărârii.
Nulitatea hotărârii este determinată de faptul că, prin neparticiparea procurorului la
judecată, atunci când legea impune aceasta, completul nu a fost legal constituit.
5.3. Exercitarea căilor de atac
În temeiul art. 92 alin. (4) C. proc. civ., procurorul poate să exercite căile de atac
împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit
acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.
Procurorul poate exercita o cale de atac ori de câte ori a participat la judecata, în
condiţiile legii.
5.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
Conform art. 92 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate sa ceară punerea în executare a
oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la art. 92 alin. (1).
Aşadar, în a doua fază a procesului civil, procurorul poate să ceară executarea silită
numai în cazurile în care poate să şi pornească procesul civil şi numai dacă hotărârea este în
favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1), respectiv minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Totuşi, procurorul va putea să ceară executarea silită indiferent dacă procesul a fost
sau nu pornit de el. Important este ca hotărârea să fie favorabilă minorilor, interzişilor,
dispăruţilor, precum şi în favoarea persoanelor pentru care procurorul ar putea să introducă
acţiunea potrivit legii.
Dacă hotărârea nu este dată într-o acţiune dintre cele la care se referă alin. (1),
procurorul, chiar dacă a pus concluzii în cauză, nu poate să ceară punerea în executare silită a
hotărârii.
65
Totodată, procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii
emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1), iar nu doar punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti.
Art. 92 alin. (6) C. proc. civ. arată că, în toate cazurile, Ministerul Public nu datorează
taxe de timbru88 şi nici cauţiune.
88
A se vedea în acest sens şi dispoziţiile art. 30 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
potrivit cărora: sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate,
potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională,
Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor
Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea
procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.
66
1. Noţiune
Potrivit doctrinei89, competența ar putea fi definită ca fiind aptitudinea recunoscută de
lege unei instante judecătoreşti, unui organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională de a
soluţiona un anumit diferend.
Rezultă, aşadar, că problema competenţei se analizează prin raportare la instanţă sau la
un organ de juridicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu prin raportare la judecător (sau la
completul de judecată).
Regulile de competenţă sunt stabilite de Codul de procedură civilă în Titlul III, art. 94-
147, precum și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara.
Potrivit art. 126 din Constituţie, justitia este înfăptuită de instanţele judecătoreşti.
În mod excepţional, prin lege, se pot înființa jurisdicţii speciale în anumite materii, dar
acestea trebuie sa fie facultative, gratuite și nu trebuie sa împiedice accesul la instanţa
(deciziile acestora nu pot avea caracter definitiv).
După cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem,
competenţa este:
a. competenţa generală (delimitarea activităţii instanţelor judecătorești de atribuţiile
altor instituţii);
b. competenta jurisdicţională (delimitarea competenţei instanţelor judecătorești, intre
ele).
La rândul său, competenţa jurisdicţională, se clasifică în:
• competenţa materială (funcţională, de atribuțiune): prin aceasta sunt delimitate
prerogativele de jurisdicţie pe verticală, între instante de grade diferite;
• competenţa teritorială: sunt delimitate, pe orizontală, prerogativele instanţelor de
același grad, așezate in circumscripţii teritoriale diferite;
În funcţie de caracterul normelor, competenţa este de ordine publică, deci, absolută și
de ordine privată sau relativă.
Atunci când litigiul are un element de extraneitate, se poate distinge între competenţa
instanţelor române, competenţa unei instanţe dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi
competenţa unei instanţe dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene.
Competenţa generală rezultă din împrejurarea că instanţele judecătoreşti nu deţin
monopolul soluţionării litigiilor, unele diferende fiind atribuite, prin lege, altor jurisdicţii.
89
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 486.
67
- Curtea Constituţională, în condiţiile art. 146 lit. a)-e) şi k) din Constituţie, exercită
controlul de consituţionalitate a legilor înainte de promulgare, a tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, a regulamentelor
Parlamentului, a legilor şi ordonanţelor în vigoare şi a partidelor politice;
- Tribunalul arbitral – a cărei competenţă exclusivă a fost stabilită de către părţi prin
clauza compromisorie90 sau compromis91.
S-a impus această soluţie datorită specializării deosebite a unor litigii, precum şi din
necesitatea de a degreca instanţele judecătoreşti de unele pricini.
Atunci când o instanţă judecătorească este sesizată cu o cerere de competenţa unei
jurisdicţii din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, ea nu poate soluţiona acea cerere,
întrucât s-ar încălca competenţa generală, iar hotărârea pronunţată va fi lovită de nulitate
absolută.
Competenţa materială presupune repartizarea cererilor între instanţe de grad diferit şi
poate fi examinată sub două aspecte:
• competenţa functională (ratione oficii): se stabileşte ierarhia instantelor (se
delimitează cele care judecă fondul de cele care exercită controlul judiciar);
• competenţa procesuală (ratione materiae): atribuţiile instanţelor se determină în
funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului.
Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter
absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu
autorizarea instanţei.
2. Competenţa materială a judecătoriilor
Potrivit art. 94 C. proc. civ., judecătoria are:
Competenţă de fond sau în primă instanţă:
• judecă doar cererile limitativ determinate la art. 94 pct. 1 C. proc. civ.;
• criteriul de atribuire a cauzelor este cel al valorii sau importanţei reduse a unor cauze.
Ca excepţie, cererile de partaj - care sunt cauze complexe - sunt judecate de
judecătorie în primă instanţă, indiferent de valoarea acestora.
90
A se vedea dispoziţiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia: Prin clauza compromisorie părţile
convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate
pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului
instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează
arbitrajul.
91
A se vedea dispoziţiile art. 551 C. proc. civ., care arată: Prin compromis părţile convin ca un litigiu
intervenit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi
numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. În cazul arbitrajului
instituţionalizat, dacă părţile nu au ales arbitrii şi nici nu au stabilit modalitatea de desemnare a acestora, aceasta
se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituţii arbitrale.Compromisul se poate încheia chiar
dacă litigiul intervenit între părţi este deja pe rolul unei alte instanţe.
68
Din modul în care este reglementată competenţa materială a judecătoriei prin
dispoziţiile art. 94 C. Proc. Civ. coroborat cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. Civ., rezultă
că, în actuala reglementare, judecătoria a devenit o instanţă de excepţie în ceea ce priveşte
judecată în primă instanţă92. În viziunea noului Cod de procedură civilă, plenitudinea de
competenţă pentru judecată în primă instanţă este conferită tribunalului, care, conform, art. 95
pct. 1 C. proc. Civ., este competent să soluţioneze, în primă instanţă, toate cererile care nu
sunt date de lege în competenţa altor instanţe.
În strictă conformitate cu dispoziţiile art. 94 pct. 1 C. proc. civ., judecătoria este
competentă să soluţioneze în primă instanţă:
cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie,
cu excepţia celor date expres prin lege în competenţa altor instanţe.
Exemple:
a) cererile referitoare la procedurile prevăzute de NCC privind ocrotirea
persoanei fizice, respectiv: numirea tutorelui, în lipsa unui tutore desemnat (art. 118 NCC),
măsuri legate de exercitarea tutelei (art. 133-155 NCC), înlocuirea tutorelui (art. 121 NCC),
toate procedurile de instituire a curatelei (art. 178-186 NCC);
b) cereri având ca obiect măsuri şi litigii legate de familie, întrând în această
categorie următoarele categorii de cereri: acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau în
anularea căsătoriei (art. 293-306 NCC), divorţul şi litigii privitoare la efectele divorţului
asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi (art. 385-395 NCC şi art. 915 şi următoarele din
Codul de procedură civilă), acţiunile privind filiaţia (art. 421-450 NCC), adopţia, litigiile în
legătură cu exercitarea autorităţii părinteşti, litigiile în legătură cu obligaţia de întreţinere
etc.
cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii -
art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC. Este vorba despre cererile prevăzute de Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, republicată, respectiv, în funcţie de aplicarea legii in timp, de
noul Cod civil, art. 99 alin. (3) şi (4) - stabilirea ori contestarea stării civile a unei persoane -
şi art. 100 - anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă.
Legea nr. 119/1996 conţine prevederi exprese prin care este atribuită judecătoriei competenţa
soluţionării cererilor privind: înregistrarea tardivă a naşterii art. 18 alin. (2); anularea,
completarea şi modificarea actelor de stare civilă (art. 57 alin. (2)];
cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum
şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane
fizice sau persoane juridice, după caz.
Exemple:
cererile având ca obiect anularea hotărârii asociaţiei de proprietari;
cererile având ca obiect pretenţii ai unora dintre membrii asociaţiei împotriva
celorlalţi, în această calitate, referitoare la organizarea şi funcţionarea asociaţiei de
proprietari;
92
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 193
69
cererile formulate de asociaţiile de proprietari împotriva proprietarilor din
imobil, pentru executarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din această calitate (plata
cotei de întreţinere).
Îndiferent de valoarea dreptului de creanţă pretins, competenţa va aparţine
judecătoriei, chiar dacă valoarea obiectului cererii depăşeşte suma de 200 000 lei.
cererile de evacuare [art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC]. Aceste cereri sunt de
competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii. În
aplicarea art. 998 NCPC cu referire la art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC, şi cererea de evacuare
formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale se soluţionează întotdeauna de judecătorie, în
primă instanţă.
De asemenea, şi în cazul în care se apelează la procedura specială privind
evacuarea din imobilele folosite fără drept, reglementată de art. 1033 şi următoarele din Codul
de procedură civilă, competenţa revine tot judecătoriei, în acest sens fiind prevederile exprese
ale art. 1035 NCPC.
cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi
plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului
de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească
[art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC]
Exemple:
litigiile referitoare la folosirea apelor , picătura streşinii, distanţa şi lucrările
intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii, vederea asupra
proprietăţii vecinului, dreptul de trecere, alte limite legale ale dreptului de proprietate
privată (art. 602-625 NCC);
acţiunea în rezoluţiunea contractului care conţine o clauză de inalienabilitate
ori acţiunea în anularea actului de înstrăinare subsecvent, încheiart cu nerespectarea clauzei
de inalienabilitate a bunurilor etc.
cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire.
Cererile prevăzute la lit. f) a pct. 1 af art. 94 sunt, în primul rând, cele prin care se
valorifică obligaţia de grăniţuire consacrată de art. 560 NCC.
cererile posesorii prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. g) sunt reglementate sub
forma unei proceduri speciale în art. 1003-1005 NCPC, vizând instituţia de drept civil al cărei
regim juridic este descris în art. 949-952 NCC. Aceste cereri atrag competenţa de primă
instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii;
cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile in bani,
indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege
în competenţa altor instanţe.
În privinţa cererilor vizând obligaţii de a face ori de a nu face, se observă că
legiuitorul alătură acestora sintagma „neevaluabile in bani".Acest lucru nu înseamnă că
legiuitorul a considerat că toate aceste categorii de cereri nu au caracter patrimonial; în
măsura în care sunt evaluabile in bani, cererile cu acest obiect sunt supuse criteriului valoric şi
70
sunt de competenţa judecătoriei doar dacă nu depăşesc plafonul de 200.000 lei prevăzut de
art. 94 pct. 1 fit. j ) NCPC.
cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane [ art. 94 pct. 1
lit. i) NCPC]
Cererea de dclarare a morţii unei persoane se introduce la judecătoria competentă
în a cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut [conform
dispoziţiilor art. 944 coroborate cu cele ale art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC], aceeaşi instanţă va fi
competentă şi în cazul cererii de rectificare a datei morţii înscrise într-o hotărâre declarativă
de moarte, inclusiv în cererea de constatare a nulităţii hotărârii declarative de moarte.
cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare, se soluţionează, de
asemenea, în primă instanţă de către judecătorie [art. 94 pct. 1 lit. i)].
Întrucât norma nu distinge, această competenţă aparţine judecătoriei şi în cazul
cererilor de împărţeală judiciară în materie succesorală. Dispoziţiile art. 105 NCPC referitoare
la valoarea obiectului cererilor în materie de moştenire nu pot fi considerate derogatorii de la
regula prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC, întrucat sunt formulate generic, în timp ce o
derogare ar fi trebuit reglementată explicit în privinţa cererilor de impărţeală în această
materie. Din coroborarea normelor în discuţie ar rezulta că sunt supuse criteriului valoric toate
cererile provenind dintr-o succesiune, cu excepţia celor de impărţeală judiciară, care sunt de
competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii93.
Cererile privind partajul bunurilor comune ale soţilor se soluţionează de către
secţiile sau completele specializate pentru minori şi familie, dacă există (dacă nu există, se
soluţionează, în mod evident, de un complet civil) şi, în viitor, de instanţele de tutelă, în
conformitate cu art. 265 NCC cu referire la art. 357 NCC (partajul în timpul lichidării
comunităţii legale), art. 358 NCC (partajul în timpul regimului comunităţii legale) şi art. 320
NCC (lichidarea regimului matrimonial) din acelaşi cod.
orice alte cereri evaluabile în ani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.
Acest text de lege delimitează competenţa judecătoriei de cea a tribunalului, în
ceea ce priveşte cererile evaluabile în bani în funcţie de criteriul valoric. Fac parte din această
categorie cererile evaluabile în bani, cu excepţia celor enumerate la art. 94 pct. 1 lit. a)-g) şi
lit. j) NCPC, care se soluţionează de judecătorie indiferent de valoarea obiectului cererii.
71
- calea de atac împotriva încheierii privind înscrierea în cartea funciară, potrivit Legii
nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare se numeşte plângere;
- calea de atac împotriva admiterii sau respingerii candidaturilor pentru alegerile
locale, conform Legii nr. 115/2015 se numeşte contestaţie.
Competenţă diversă
Prin norme cu caracter special se stabileşte o competenţă exclusivă a judecătoriei de a
soluţiona anumite categorii de litigii.
• spre exemplu: cererile pentru asigurarea dovezilor - art. 360 alin. (1) C. proc. civ.;
cererile pentru îndreptarea erorilor materiale din propriile hotărâri, precum și cererile pentru
îndreptarea, lămurirea si completarea propriilor hotărâri - art. 442-444 C. proc. civ.;
contestaţiile în anularea propriilor hotărâri - art. 505 C. proc. civ.; cererile de revizuire
privitoare la propriile hotărâri - art. 510 C. proc. civ.; contestaţiile la executare - art. 713 C.
proc. civ. etc.
RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) NR. 13/2015 (M. Of. nr. 690 din 11 septembrie
2015) :” în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
respectiv art. 94 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, litigiile având ca obiect acţiuni prin
care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care
beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa
instanţelor de contencios administrativ”.
72
o cererile în materie de contencios administrativ privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile publice locale și judeţene, precum și cele
care privesc taxe și impozite, contribuţii, datorii vamale, precum și
accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (art. 10 din Legea nr.
554/2004);
o cereri în materie de proprietate intelectuală
Astfel, principalele acte normative în materie: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, Legea brevetelor de invenţii nr. 64/1991, Legea nr. 84/1998 privind mărcile
şi indicaţiile geografice, Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale se referă generic la instanţele judecătoreşti competente a soluţiona litigiile cu
privire la drepturile specifice recunoscute prin fiecare lege in parte, cu excepţia anumitor
cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanţă competentă. O asemenea
formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de
această lege sunt de competenţa tribunalelor;
o cereri în materie de conflicte de muncă;
94
Pentru alte exemple de cereri date în competenţa tribunalului de Codul de procedură civilă, respectiv de
alte legi speciale, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 569-574.
73
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială - art. 135 C.
proc. civ.;
- cererile pentru îndreptarea erorilor materiale din propriile hotărâri, precum și cererile
pentru îndreptarea, lămurirea și completarea propriilor hotărâri - art. 442 - 444 C. proc. civ.;
- contestaţia în anularea și revizuirea privind propriile hotărâri - art. 505, art. 510 C.
proc. civ.;
- diverse cereri în materie electorală, conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului;
- diverse cereri privind înregistrarile în Registrul Comerţului - Legea nr. 26/1990.
95
În condiţiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; art. 23 alin. (5) din
Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate; art. 21 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice
etc.
74
- cererea de strămutare întemeiata pe motiv de bănuială legitimă, dacă instanța de la
care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia - art.
142 C. proc. civ.;
- cererile pentru îndreptarea erorilor materiale din propriile hotărâri, precum și cererile
pentru îndreptarea, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri - art. 442 - 444 C. proc. civ.;
- contestația în anularea şi revizuirea privind propriile hotărâri - art. 505, art. 510 C.
proc. civ. etc.
5. Competenţa materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Conform art 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie are:
Plenitudine de competenţă în materie de recurs
• secţia I civilă, secţia a II-a civilă, secţia penală şi secţia de contencios administrativ și
fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate
de curtile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (art. 21 din Legea nr.
304/2004).
Plenitudine de jurisdicţie pentru recursul în interesul legii și cererile în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.
Codul de procedură civilă contine dispozitii speciale pentru asigurarea unei practici
unitare la nivelul tuturor instantelor judecătorești, prin intermediul recursului în interesul legii
si al pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, în
condiţiile art. 514-521 C. proc. civ.
Competenţă diversă
Judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor, ca de exemplu:
- cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă, daca instanţa de la
care se cere strămutarea este o curte de apel - art. 142 C. proc. civ.;
- conflicte de competenţă - art. 135 C. proc. civ.;
- cererile pentru îndreptarea erorilor materiale din propriile hotărâri, precum și cererile
pentru îndreptarea, lămurirea și completarea propriilor hotărâri - art. 442-444 C. proc. civ.;
- contestaţia în anularea și revizuirea privind propriile hotărâri (căile de atac de
retractare a propriilor hotărâri) - art. 505, art. 510 C. proc. civ.;
- contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central,
conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului etc.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este organizată în:
• 4 secţii (secția I civilă, secţia a Il-a civilă, secţia penală si secţia de contencios
administrativ şi fiscal), care soluţioneaza litigiile în raport cu competenţa fiecăreia;
• completele de 5 judecători, conform art. 24 din Legea nr. 304/2004: soluţionează
recursurile și cererile în cauzele judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de
75
Casaţie si Justiţie; judecă şi alte cauze date în competenţa lor prin lege; judecă şi ca instanţă
disciplinară;
• Secţiile unite se constituie pentru96:
a. soluţionarea, în condiţiile Legii nr. 304/2004, a sesizărilor privind schimbarea
jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie;
b. la sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte
de promulgare.
6. Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii de chemare în judecată
6.1. Reguli generale
Valoarea obiectului cererii reprezintă un criteriu de delimitare a competenţei între
judecătorie şi tribunal atunci când criteriul naturii juridice a raportului dedus judecăţii se
dovedeşte a fi insuficient97.
Potrivit art. 98 C. proc. civ., competenţa se determină după valoarea obiectului cererii
arătată în capătul principal de cerere. Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere
accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele
asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul
judecăţii. În caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi
explicaţiile date de părţi.
Aşadar, valoarea obiectului cererii este determinată de reclamant prin cererea de
chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 lit. c) C. proc. civ., valoare care
nu depinde de durata procesului.
Valoarea arătată de reclamant poate fi însă contestată, de către pârât, de către instanţă
sau chiar de către reclamant, astfel cum se reţine în literatura de specialitate, în sensul că
întrucât „părţile” pot invoca necompetenţa materială, înseamnă că nu numai pârâtul, ci însuşi
reclamantul – care poate pretinde că s-a aflat în eroare – este în măsură să conteste valoarea
cererii de chemare în judecată98.
Daca s-au formulat mai multe capete principale de cerere, distingem după cum acestea
sunt întemeiate:
a. pe fapte ori cauze diferite - competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după
caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Daca unul dintre capetele de cerere este
de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod
corespunzător competenţa;
b. pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în
stransă legatură - instanţa competenţă să le soluţioneze se determină tinându-se seama de acea
pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
96
art. 25 din Legea nr. 304/2004
97
M. Ciobanu, op. cit., pg. 198
98
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 621.
76
Daca mai multi reclamanti, prin aceeași cerere, formulează pretenţii împotriva
aceluiași pârât sau împotriva mai multor pârâți, invocând raporturi juridice distincte si
neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei
competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectulni fiecărei
pretenţii în parte, astfel cum dispune art. 100 C. proc. civ.
Instanţa legal învestită, potrivit dispozitiilor referitoare la competenţa dupa valoarea
obiectului cererii, rămâne competentă sa judece, chiar dacă, ulterior învestirii (inclusiv în căile
de atac), intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect, în
conformitate cu dispoziţiile art. 106 C. proc. civ.
6.2. Pentru a facilita judecătorului şi părţilor determinarea corectă – şi previzibilă – a
instanţei competente din punct de vedere material, în aşa fel încât să se evite declinările
eronate, legiuitorul a stabilit reguli speciale pentru anumite materii și cereri de care să se ţină
seamă în acest scop, prin dispoziţiile art. 101-105 C. proc. civ.
În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, constatarea
nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, în cererile privind
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, la stabilirea competenţei instanţei se va ţine
seama de valoarea obiectului sau a părții din obiectul dedus judecăţii, chiar dacă nu se solicită
și repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În cererile de aceeași natură privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum
și în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat - valoarea cererii
se socotește după chiria sau arenda anuală.
În cererea de plata partială a unei creanţe - valoarea cererii se socoteşte după partea
pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă.
În cererile privind prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este
nedeterminată, valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate; în materie
imobiliară (cereri având ca obiect drepturi reale imobiliare) - valoarea lor se determină în
funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale.
În materie de moștenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor
sau datoriilor moștenirii.
Jurisprudenţă. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 119 din 16 ianuarie 2015.
Modificarea cuantumului valorii obiectului cererii de chemare în judecată. Admiterea
excepției necompetenței materiale a primei instanțe ridicată din oficiu de instanța de
apel în cel de al doilea ciclu procesual. Nelegalitate.
C.proc.civ. din 1865, art. 181, art. 304 pct. 9
„Punând în discuţie din oficiu necompetenţa materială a tribunalului ca primă
instanţă, în raport de valoarea obiectului cauzei (astfel cum a fost identificată prin raportul
de expertiză,) în ce-al doilea ciclu procesual şi anulând sentinţa apelată, pentru a trimite
cauza spre rejudecare la judecătorie, curtea de apel a făcut o greşită aplicare a dispozițiilor
art. 181 C.proc.civ., ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.
9 C.proc.civ.
77
Ca atare, acordând relevanţă modificărilor intervenite în ceea ce priveşte cuantumul
valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării iniţiale realizată de reclamant prin cererea de
chemare în judecată, în condiţiile în care la acel moment valoarea obiectului pricinii nu a
fost contestată și cum această valoare, în raport de care se stabileşte competenţa materială a
instanţei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., poate fi determinată numai în faţa primei
instanţe de fond, în primul ciclu procesual, nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile
de atac (pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată de fluctuaţia valorii
obiectului pricinii pe parcursul soluţionării cauzei), curtea de apel a pronunțat o soluție cu
ignorarea prevederilor art. 181 C.proc.civ.”
78
• cererea împotriva entităţilor fără personalitate juridică se poate introduce la instanţa
competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat
conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va
putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective, în
condiţiile art. 110 C. proc. civ.
2. În condiţiile art. 111-116 C. proc. civ., competenţa teritorială alternativă
consacra dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă
competente, justificat prin:
- posibilitatea unei administrări mai bune a probelor în anumite circumscripţii
teritoriale;
- intenţia legiuitorului de a crea un avantaj pentru persoane care se bucură de o
protecţie specială a legii.
Cazurile în care reclamantul are posibilitatea de a alege instanţa competentă teritorial
sunt limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 111-115 C. proc. civ., pentru anumite categorii de
cereri/materii:
1. cererile împotriva persoanelor juridice de drept public,
2. cererea împotriva mai multor pârâți;
3. cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;
4. cererile referitoare la obligaţia de intreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de
stat pentru copii;
5. cererile privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;
6. cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului;
7. cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară;
8. cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport;
9. cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau
dintr-un alt titlu de valoare;
10. cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea,
rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist
sau cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;
11. cererile privind obligatiile izvorâte dintr-o faptă ilicită;
12. cererea împotriva pârâtului care exercită în mod statornic, în afara domiciliului
sau, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială, pentru
obligaţiile patrimonial născute sau care urmează să se execute în acel loc;
13. în materia ocrotirii persoanei fizice, în cazul cererilor privind autorizarea de către
instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice privind un imobil;
14. în materia asigurărilor terestre, cu scopul protecţiei persoanelor asigurate.
79
În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, reclamantul este cel care face
alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente (art. 116 Cod Proc. Civ.).
Norma nu a suferit nicio modificare faţă de art. 12 Cod Proc. Civ. 1865, astfel încât
rămân actuale jurisprudenţa deja conturată şi opiniile din doctrină 99, în sensul că instanţa nu se
poate dezinvesti prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu ori la cererea
pârâtului, însă nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe
competente.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 534/2015100. Conflict de competenţă. Fond
„În cazul concret dedus instanţei supreme pentru a stabili, pe cale de regulator,
instanţa competentă a soluţiona cererea, este de observat că, prin legea de procedură civilă
s-a prevăzut, în cuprinsul art. 640101 (art. 641, după repulicarea din 2015) alin. (2) din cod
că, atât judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului, cât şi
judecătoria de la sediul sau domiciliul debitorului au competenţa teritorială de a învesti cu
formulă executorie titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti.
În această situaţie, operează dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C.
proc. civ., textul procedural evocat instituind posibilitatea de opţiune a reclamantului în
alegerea instanţei, deoarece în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă,
reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente.
Această normă de procedură nu a suferit nicio modificare în raport cu dispoziţiile art.
12 din C. proc. civ. de la 1865, iar textul prevăzut de art. 116 din Legea nr. 134/2010 trebuie
interpretat în sensul că, odată alegerea făcută de către reclamant, instanţa competentă nu se
poate dezînvesti prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu, ori la
cererea pârâtului, însă, deopotrivă, nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în
favoarea unei alte instanţe competente.(...)Pe de altă parte, noţiunea de „sediu” al
creditoarei din cuprinsul art. 6401 alin. (2) teza primă are în vedere instanţa de la sediul
central al instituţiei (...), iar nu al sucursalei – entitate fără personalitate juridică.
80
în grăniţuire, acţiunea de partaj a unui imobil doar atunci când indiviziunea nu rezultă din
succesiune etc.; pentru acţiunile personale privitoare la imobile, pentru cererile în prestaţie
tabulară sau în rectificare tabulară, conform art. 109, art. 113 pct. 4 și 5 este stabilită o
competenţă alternativă;
- reglementarea este determinată de faptul că la locul situării imobilului se pot
administra mult mai eficient probele necesare soluţionării unor astfel de cauze (expertiza
tehnică, cercetarea locală etc.).
b. Acțiunile succesorale (art. 118 C. proc. civ.)
În materie de mostenire, până la iesirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă
a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului: cererile privitoare la validitatea sau
executarea dispoziţiilor testamentare; cererile privitoare la moştenire si la sarcinile acesteia,
precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau
împotriva executorului testamentar; cererile care privesc mai multe moşteniri deschise
succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre
defuncţi;
Dispoziţiile art. 118 C. proc. civ. sunt incidente numai până la sistarea stării de
indiviziune: pentru orice pretenţii ulterioare, cererile se adresează instanţei competente de
drept comun, conform regulilor prezentate anterior.
Reglementarea are în vedere faptul că la locul ultimului domiciliu se află cele mai
multe bunuri care au aparţinut defunctului şi probele se pot administra mai uşor.
Jurisprudenţă
Dec. ICCJ (SC I) nr. 1195/20141. Conflict de competenţă. Fond
Art. 118 C. proc. civ. stabileşte competenţa exclusivă a instanţei de la ultimul
domiciliu al defunctului în ceea ce priveşte cereri privitoare la validitatea sau executarea
dispoziţiilor testamentare, cereri privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia şi cererile
legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau
împotriva executorului testamentar, dar numai până la ieşirea din indiviziune.Ultimul
domiciliu al defunctului corespunde ultimei locuinţe efective a acestuia, indiferent dacă a fost
sau nu înscris în actul său de identitate.
În cauză se solicită însă efectiv ieşirea din indiviziune, iar în ceea ce priveşte
imobilele, art. 117 C. proc. civ. stabileşte competenţa exclusivă a instanţei de pe raza căreia
este situat imobilul.
Nu exista niciun dubiu în privinţa includerii cererilor de ieşire din indiviziune cu
privire la imobile din masa succesorală în domeniul de aplicare al art. 118, în condiţiile în
care art. 117 C. proc. civ. a exclus explicit din sfera sa de aplicare cererile de împărţeală
judiciară a unui imobil, când indiviziunea rezultă din succesiune.
Întrucât art. 117 C. proc. civ. nu distinge, este lipsit de relevanţă dacă s-a dezbătut
succesiunea sau nu. Prin urmare, în mod greşit judecătoria a apreciat că este vorba despre o
81
cerere privitoare la drepturile reale imobiliare care se introduce numai la instanţa în a cărei
circumscripţie este situat imobilul.
În ce priveşte competenţa instanţei în cererile privitoare la moştenire, dispoziţiile art.
118 Noul C. proc. civ. prevăd expres că: "(1) În materie de moştenire, până la ieşirea din
indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; - 2. cererile
privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care
moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; - 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor
defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise
succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre
defuncţi."
Astfel, din perspectiva dispoziţiilor legale sus-evocate, este de reţinut că menţionarea
cererilor de împărţeală judiciară a unui imobil în cuprinsul art. 117 alin. (3) Noul C. proc.
civ. ca atrăgând competenţa exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află imobilul,
are ca finalitate delimitarea sferei de aplicare a art. 117 şi art. 118 Noul C. proc. civ.
Actuala reglementare menţionează competenţa instanţei de la locul imobilului pentru
cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, cu excepţia cazurilor când indiviziunea
rezultă din succesiune.
Ca atare, în materie succesorală, până la ieşirea din indiviziune, competenţa aparţine
în mod exclusiv instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Dacă s-au formulat astfel de cereri de chemare în judecată, care privesc mai multe
moşteniri deschise succesiv, competenţa va aparţine instanţei de la ultimul domiciliu al
oricăruia dintre defuncţi. Deşi în această ipoteză este evident faptul că ne aflăm în prezenţa
unei competenţe alternative, este de observat că, pentru a sublinia ideea că doar una dintre
aceste instanţe poate judeca litigiul respectiv, legiuitorul a folosit sintagma "competenţa
exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi".
82
avea unul împotriva altuia, precum şi cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului
împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Astfel, în sfera de aplicare a normei legale menţionate intră şi cererile de sistare a
indiviziunii succesorale şi orice alte cereri prin care moştenitorii valorifică pretenţiile pe
care le-ar avea unul împotriva altuia, însă numai în legătură cu moştenirea.
În condiţiile în care art. 117 C. proc. civ. a exclus explicit din sfera sa de aplicare
cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea rezultă din succesiune, fără
a distinge dacă s-a dezbătut sau nu succesiunea, este evident că este atrasă competenţa
relativă la ultimul domiciliu al defunctului, şi nu cea de la locul imobilului.
În acest context este lipsită de relevanţă împrejurarea că titlul de proprietate în baza
Legii nr. 18/1991 a fost emis direct pe numele moştenitorilor, câtă vreme imobilele au
aparţinut autorului comun şi se solicită partajarea acestora.”
103
A se vedea si dispozitiile din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei. Art. 41. (1) Toate
procedurile prevazute de prezentul capitol, cu exceptia apelului, sunt de competenta tribunalului sau, daca este
cazul, a tribunalului specializat in a carui circumscriptie debitorul si-a avut sediul social/profesional cel putin 6
luni anterior datei sesizarii instantei. Daca in cadrul tribunalului a fost creata o sectie speciala de insolventa,
acesteia ii apartine competenta pentru derularea procedurilor prevazute de prezenta lege. (...) (3) Tribunalul,
legal investit cu o cerere de deschidere a procedurii insolventei potrivit alin. (1), ramane competent sa
solutioneze cauza, indiferent de schimbarile ulterioare de sediu al debitorului. (...) Art. 254. Procedura
falimentului prevazuta in prezentul capitol, cu exceptia apelului prevazut la art. 256 alin. (2), este de
competenta exclusiva a tribunalului in a carui raza teritoriala se afla sediul principal al societatii de
asigurare/reasigurare debitoare, care figureaza in evidentele oficiului registrului comertului, si este exercitata
de un judecator-sindic desemnat in conditiile legii. (...) Art. 276. Atributiile stabilite de prezentul capitol din
acest titlu referitoare la recunoasterea procedurilor straine si cooperarea cu instantele straine sunt de
competenta tribunalului, prin judecatorul-sindic, precum si a reprezentantului roman, dupa cum urmeaza:
A. tribunalul in circumscriptia caruia se afla sediul debitorului. in sensul prezentei legi, se considera
ca persoana juridica straina are sediul in Romania si in cazul in care are pe teritoriul tarii o sucursala, agentie,
reprezentanta sau orice alta entitate fara personalitate juridica. in cazul in care debitorul are mai multe sedii in
Romania, competenta revine oricaruia dintre tribunalele in circumscriptia carora se afla sediile respective;
83
e. Cererile împotriva unui consumator (art. 121, art. 126 C. proc. civ): cererile
formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa
domiciliului consumatorului.
Textul se aplică doar atunci când reclamantul este un profesionist, iar consumatorul
este pârât, reglementare ce are ca scop protecţia consumatorului. Totuşi, şi în cazul în care
consumatorul este pârât, acesta are posibilitatea de a conveni cu reclamantul asupra instanţei
competente teritorial, dar numai după naşterea dreptului la despăgubire.
În cazul în care reclamant este consumatorul, acesta poate alege instanţa competentă
teritorial, conform art. 113 pct. 8 C. proc. civ.
f. Cereri în legatură cu incidentele privind arbitrajul (art. 128 C. proc. civ.)
Competenţa ce revine instanţelor judecătoresti în legatură cu incidentele privind
arbitrajul reglementat de Codul de procedură civilă aparţine, în toate cazurile, tribunalului în
circumscripţia căruia are loc arbitrajul;
Această dispoziţie (care stabileşte şi o competenţă materială a tribunalului) trebuie
coroborată cu art. 541-621 C. proc. civ., ce reglementează arbitrajul ca jurisdicţie alternativă
având caracter privat.
4. Competenţa teritorială convenţională şi competenţa facultativă
Potrivit art. 126 C. proc. civ., competenţa conventională oferă părţilor posibilitatea
de a stabili, prin acordul lor, competenţa teritorială a unei instanţe pentru soluţionarea unui
litigiu concret.
Alegerea competenţei se poate face:
• fie înainte de declanşarea procesului (prin inserarea unei clauze speciale in contractul
dintre părţi), fie prin declaraţie verbală în faţa instanţei, în cazul litigiilor născute;
• în favoarea ambelor părţi sau numai în favoarea uneia dintre ele;
Alegerea de competenţă se poate face în următoarele limite:
• convenţia să vizeze doar competenţa teritorială, nu şi cea materială;
• procesul să fie privitor la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună;
84
• prin convenţie să nu se încalce competenţa teritorială exclusivă (absolută) a unor
instanţe, prevazută de norme imperative (cum este cazul art. 117-121 C. proc. civ.);
• în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea
instanţei numai după naşterea dreptului la despăgubire.
Competenţa facultativă (art. 127 C. proc. civ.) constituie o inovaţie binevenită a
noului Cod de procedură civilă, menită să asigure imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în
situaţia în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier ar avea calitatea de
reclamant sau pârât;
Dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant sau
pârât, va fi sau va putea fi sesizată una dintre instanţele de același grad aflate în circumscripţia
oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu acea curte de apel în a cărei circumscripţie se află
instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461 din 22 iunie 2016):
Prin Decizia nr. 7/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii
formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și
aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă și, în consecință, a
stabilit că:
„Sintagma «instanța la care își desfășoară activitatea» din cuprinsul art. 127 alin. (1)
din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în
care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe
asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.
Art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub aspectul
noțiunii de „grefier”, în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din
personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești”.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2091/2014. Conflict de competenţă. Fond
Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine
următoarele:
Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: pe de o parte,
instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea judecătorul care are calitate de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte,
prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele
judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară
activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la
momentul sesizării instanţei.
Reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă
că norma analizată instituie şi o competenţă teritorială alternativă (facultativă), ceea ce
corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanţele
85
competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie exercitată de
reclamant la data sesizării instanţei.
Dubla semnificaţie a normei determină şi calificarea distinctă a excepţiilor
procesuale de procedură prin care nerespectarea acesteia poate fi sancţionată.
Astfel, dacă reclamantul judecător se adresează instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea, necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) C. proc.
civ., excepţie absolută fiind, trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130
alin. (2) C. proc. civ.
Dacă însă judecătorul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează
unei alte instanţe decât cea aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate
cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea,
aşadar, unei instanţe care se află în circumscripţia unei curţi de apel care nu este învecinată
cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanţa unde acesta activează, atare situaţie se
circumscrie unei excepţii de necompetenţă de ordine privată.
Drept urmare, sancţionarea nerespectării competenţei facultative stabilite prin art.
127 alin. (1) C. proc. civ. poate avea loc în condiţiile invocării excepţiei de necompetenţă
teritorială potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., anume de către pârât prin întâmpinare sau,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe; în mod evident, şi în acest caz, situaţia
premisă presupune că, potrivit normelor de competenţă (teritorială, dar şi materială) de
drept comun sau prevăzute de norme speciale, indică drept instanţă competentă instanţa la
care judecătorul reclamant îşi desfăşoară activitatea şi, pentru evitarea instanţei
necompetente absolut, judecătorul se adresează unei alte instanţe decât cele permise
alternativ de acelaşi text.
Se cere a se mai preciza că în valenţa sa de normă de necompetenţă absolută, art. 127
alin. (1) C. proc. civ. are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel ca, judecarea
unei pricini în care un judecător are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de
natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce trebui să însoţească orice procedură
judiciară ori de a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei.
86
Prorogarea legală de competenţă operează chiar dacă cererile accesorii sau incidentale
ar fi de competenţa absolută a altor instanţe (materială sau teritorială), cu excepţia cererilor în
materie de insolvenţă şi concordat preventiv.
Regula se aplică și atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este
stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv
competentă pentru toate părţile.
5.2. Extinderea competenţei instanţei sesizate asupra apărărilor pârâtului
În temeiul dispoziţiilor art. 124 C. proc. civ., este instituită regula potrivit căreia
instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor,
excepţiilor, incidentelor procedurale.
Ca excepţie, chestiunile prejudiciale trebuie să fie rezolvate în mod prioritar și sunt de
competenţa exclusivă a altei instanțe; soluţia asupra chestiunii prejudiciale se va bucura de
autoritate de lucru judecat în fata instanţei sesizate cu acţiunea principală.
Sunt astfel de chestiuni prejudiciale:
- chestiuni prejudiciale de natură penală, exprimate de adagiul „penalul ține în loc
civilul” ( art. 413 pct. 2 C. proc. civ.);
- chestiuni prejudiciale de natură civilă (art. 413 pct. 1 C. proc. civ.);
- sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-520 C. proc. civ.) etc.
87
Codul de procedură civilă reglementează trei categorii de incidente procedurale
privitoare la competenţă:
1. Excepţia de necompetenţă și Conflictele de competenţă (art. 129-137);
2. Litispendenţa si Conexitatea (art. 138-139);
3. Strămutarea proceselor si Delegarea instanţei (art. 140-147).
Cel mai grav incident procedural privitor la competenţa instanței este necompetenţa: o
situaţie anormală în desfășurarea procesului civil, situatie care trebuie înlăturată, din inițiativa
părţilor sau a instanţei de judecată prin două mijloace procedurale de înlăturare a situaţiilor de
necompetenţă: excepţia de necompetenţă și regulatorul de necompetență.
Pe lângă situaţiile de necompetenţă, Codul de procedură reglementează și alte
incidente procedurale ce se pot ivi cu privire la competentă (dar care exclud necompetenţa):
litispendenţa și conexitatea, strămutarea proceselor, delegarea instanţei.
6.1. Excepția de necompetenţă. Conflictele de competenţă
Nerespectarea normelor procedurale în materie de competenţă atrage starea de
necompetenţă, adică acea situaţie în care o instanţă judecatorească a fost sesizată cu o cerere
pe care nu este îndrituită să o soluţioneze. Consecinţele nerespectării regulilor de competenţă
sunt diferite, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor juridice aplicabile în
domeniu, în condiţiile art. 129 C. proc. civ:
- necompetenţa de ordine publică (absolută):
a. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competența
instanţelor judecătorești;
b. în cazul incălcării competenței materiale, când procesul este de competenţa unei
instanţe de alt grad;
c. în cazul încălcarii competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de
competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura;
- necompetenţa de ordine privată (relativă), în cazul competenţei teritoriale generale,
alternative, convenţionale.
Atunci când problema necompetenţei s-a ivit pe parcursul procesului, respectiv după
sesizarea instanţei şi înainte de pronunţarea unei hotărâri, indiferent cum judecata este în
primă instanţă sau în căile de atac, mijlocul procedural prin care poate să fie invocată
necompetenţa este excepţia104.
Excepţia de necompetenţă reprezintă mijlocul procedural prin care partea chemată în
faţa instanţei necompetente sau judecătorul pot propune desesizarea şi trimiterea cauzei spre
soluţionare la o altă instaţă competentă potrivit legii. Este o excepţie de procedură propriu-
zisă, care poate avea efect:
• fie declinatoriu: admiterea excepţiei este urmată de trimiterea cauzei spre soluţionare
la o altă instanţă competentă;
104
M. Tăbârcă, op. cit., pg. 683
88
• fie dirimant: situaţii în care admiterea excepției are ca efect respingerea acţiunii, ca
fiind de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau de competenţa unei instanțe
străine.
În condiţiile art. 130 C. proc. Civ.:
necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi
sau de către judecător în orice stare a pricinii;
Totuşi, necompetenţa generală nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare,
deoarece art. 503 alin. (2) pct. 1 C. Proc. Civ. arată că hotărârea instanţei de recurs poate să
fie atacată cu contestaţie în anulare atunci când a fost pronunţată de o instanţă necompetentă
absolut şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe
asupra ei.
Prin urmare, admisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe necompetenţa
absolută este condiţionată de invocarea excepţiei necompetenţei în recurs.
Având în vedere că necompetenţa nu constituie un motiv pentru care să se poată cere
revizuirea unei hotărâri, în această cale extraordinară de atac, necompetenţa instanţei care a
pronunţat hotărârea nu poate să fie invocată nici pe cale de excepţie.
necompetenţa materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de
părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe;
Pentru a nu se ajunge la întârzierea judecăţii, chiar dacă necompetenţa materială sau
teritorială este de ordine publică, excepţia necompetenţei trebuie să fie ridicată la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin
întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanțe.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC II) nr. 1699/2015 105. Conflict negativ de
competenţă. Invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale. Condiţii şi efecte
„Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competenţă
teritorială, în afară de cea exclusivă, excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă)
poate fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate
în faţa primei instanţe.
Prin urmare, instanţa nu poate să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale,
întrucât potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa în această situaţie este de
ordine privată şi nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că dacă
necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă
necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.
Verificarea depunerii în termen a întâmpinării se face din oficiu, fiind incidente
dispoziţiile art. 208 Cod procedură civilă, în sensul că întâmpinarea este obligatorie, în afară
105
Disponibilă la www.scj.ro
89
de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Consecinţa nedepunerii întâmpinării
în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe
şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, decât legea prevede altfel.
În speţă, formularea şi depunerea întâmpinării nu este facultativă, ci legea instituie
ca regulă în sarcina pârâtului această obligaţie, iar nedepunerea întâmpinării în termenul
legal (nici pe timpul procedurilor prevăzute la art. 201 C. proc. civ. şi nici la primul termen
de judecată din ...), ci ulterior (...), trebuia să atragă decăderea pârâtului din dreptul de a
invoca excepţia necompetenţei teritoriale, în condiţiile dispoziţiilor art. 130 coroborate cu
cele ale art. 208 alin. (2) C. proc. civ.
Mai mult, prin dispoziţia de citare a pârâtei, pentru primul termen de judecată, s-a
pus în vedere acesteia să-şi formuleze un punct de vedere pe excepţia necompetenţei
teritoriale, raportat la cele două convenţii depuse la dosarul cauzei, ceea ce duce la
concluzia că Judecătoria (...) a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale,
încălcând astfel dispoziţiile art. 130 C. proc. civ.
Prin urmare, Judecătoria (...) a respins în mod greşit solicitarea reclamantei de
decădere a pârâtei din dreptul de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale, în condiţiile în
care întâmpinarea nu a fost formulată în termenul legal, şi a invocat din oficiu, iar ulterior a
admis această excepţie, deşi în aceste condiţii era obligată să se declare competentă absolut
să soluţioneze pricina la primul termen de judecată”.
Judecătorul este obligat, din oficiu, ca la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este
competentă să judece pricina.
La cererea părţilor, instanţa este obligată să pună în discuţie competenţa şi să
stabilească instanţa competentă ori un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare
lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va acorda un singur termen în acest scop.
În ceea ce priveşte soluţiile ce se pot pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă,
acestea sunt:
- respingerea excepţiei: prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată
cu fondul pricinii, după care instanţa va trece la judecarea pricinii;
- admiterea excepţiei: prin hotărâre (sentinţa) al cărei dispozitiv va fi diferit.
Dacă litigiul este de competenţa unei alte instanţe române sau a unui organ cu atribuţii
jurisdicţionale, instanţa sesizată iniţial va da o hotărâre de declinare a competenţei.
Hotărârea de declinare are un dublu efect: dezinvestirea instanţei sesizate iniţial și
investirea altei instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională.
Dezînvestirea instanţei care dispune declinarea se produce la momentul pronunţării
hotărârii, iar învestirea efectivă a celuilalt organ judiciar are loc, practic, la momentul
înregistrării dosarului la acesta.
90
Nu este supusă niciunei căi de atac și nu obligă instanţa nou învestită să judece pricina.
Instanţa de trimitere se poate declara competentă sau necompetentă să soluționeze litigiul.
Dacă pricina este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale sau de
competenţa unei jurisdicţii străine se va respinge cererea ca inadmisibilă, hotărâre care este
supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
În principiu, sancţiunea nulităţii va afecta toate actele îndeplinite în faţa instanţei
necompetente, în conformitate cu dispoziţiile art. 174 şi urm. C. proc. civ., excepţie făcând
dovezile administrate în faţa instanţei necompetente care rămân câştigate judecăţii şi instanța
competentă învestită cu soluționarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive
temeinice, în condiţiile art. 137 C. proc. civ.
Dispoziţiile secţiunii noului Cod de procedură civilă privitoare la excepţia de
necompetenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor şi completelor specializate ale
aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 133-137 C proc. civ., conflictele de competenţă
reprezintă situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau
necompetente să judece aceeaşi cauză civilă, putându-se înregistra:
- conflict pozitiv de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se declară
concomitent sau succesiv indreptăşite să soluţioneze aceeaşi cauză;
- conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se declară
necompetente să soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa.
Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
Instanţa inaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda, din oficiu,
judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul (părţile nu
sunt îndreptăţite să sesizeze direct instanţa competentă să statueze asupra conflictului).
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare, pentru conflictul între două instanţe
judecătorești competența de soluționare a conflictului aparține instanței imediat superioară şi
comună instanţelor aflate în conflict; pentru conflictul între o instanţă judecătorească și un alt
organ cu activitate jurisdicţională competentă este instanţa judecătorească ierarhic superioară
instanţei în conflict; pentru conflictul între secţiile sau cornpletele specializate ale aceleiași
instanţe judecătoreşti competentă este secția instanţei imediat superioare corespunzătoare
secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul; pentru conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de
Casaţie și Justiţie competent este completul de 5 judecători al ICCJ.
Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea
părților, printr-o hotărâre definitivă, numită regulator de competenţă.
Instanţa astfel desemnată nu mai are posibilitatea de a-şi verifica din nou propria
competenţă, fiind obligată să respecte cele stabilite prin regulator.
91
6.2. Litispendenţa și conexitatea
Potrivit art. 138 C. proc. civ., litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două
sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi acţiune
civilă: ,,nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de
aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe,
prin cereri distincte”.
Astfel, alin. (1) din art. 138 redă toate elementele definiţiei litispendenţei, astfel cum s-
au conturat în doctrină106, în sensul că litispendenţa „presupune acelaşi proces, în legătură cu
care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă
competente.
Prohibirea litispendenţei îsi are originea în vechiul principiu non bis in idem și se
justifică prin necesitatea de a elimina consecinţele negative ale unei dualităţi de procese şi
anume riscul unor hotărâri contradictorii si risipirea resurselor justiţiei.
Se invocă printr-o excepție de procedură propriu-zisă, vizând buna administrare a
resurselor justiţiei.
Condiţia identităţii obiective şi subiective între cele două pricini, condiţia triplei
identităţi (obiect, cauza, părţi), face diferenţa între litispendenţă și conexitate.
Această condiție este întrunită şi în situaţia în care reclamanţii ori pârâţii din cele două
procese sunt fizic diferiţi, dar identici ca prezență juridică (cazul succesorilor în drepturi, cu
titlu particular sau universal, urmare a unei cesiuni de creanţă, vânzări-cumpărări etc.);
Dacă una dintre instanţele sesizate este necompetentă, se va invoca şi se va soluţiona
cu prioritate excepţia de necompetenţă.
Pricinile identice trebuie să se afle în fata instanţelor de fond, respectiv pricinile
trebuie să se afle în faţa primei instanțe sau în fața instanţei de apel (care face o judecată
devolutivă); excepţia este admisibilă, chiar dacă una din pricini se afla pe rolul primei instanțe
şi cealaltă pricină în apel, în condiţiile art. 138 alin. (2) C. proc. Civ.
Dacă una din cereri se afla la o instanţă de fond şi cealaltă se judecă în recurs, nu mai
este litispendenţă şi dosarele nu mai pot fi reunite pe această cale: instanţele de fond sunt
obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului, în temeiul art. 138 alin. (6) C.
proc. Civ.
Totodată, dacă una din cereri este suspendată, s-a perimat sau s-a renunţat la judecată,
nu mai putem vorbi de litispendenţă.
Nu este vorba de litispendenţă dacă regăsim identitate de materie litigioasă între o
acţiune de drept comun și o cerere supusă unei proceduri accelerate sau sumare (ordonanţa
preşedinţială, somaţie de plată etc.).
Excepţia de litispendenţă poate fi invocată de părţi sau de instanță din oficiu, în orice
stare a pricinii, însă doar în fața instanţelor de fond.
Când instanţele sunt de același grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate
ulterior; dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe investite.
Când instanțele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad
inferior.; dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în
grad.
106
V.M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, op. cit., 2011, p. 164
92
Judecătorul celui de-al doilea proces sau instanţa de grad superior decide asupra
existenţei litispendenţei, pronunţându-se printr-o încheiere care poate fi atacată numai odată
cu fondul. Admiterea excepţiei de litispendenţă are efect declinatoriu (și dilatoriu).
Dacă excepţia este respinsă, devine actual conflictul pozitiv de competenţă, ambele
instanţe declarând că sunt competente să soluţioneze pricina.
B. În cele două (mai multe) acţiuni pendente să figureze cel puţin o parte comună.
Nu este vorba despre pricini identice, ci despre o strânsă legătură între elementele
materiilor litigioase (ex.: o acţiune în executarea unui contract şi o acţiune în anularea
aceluiaşi contract, o acţiune de partaj succesoral şi o acţiune a unuia dintre moștenitori pentru
reducţiunea liberalităţilor excesive etc.).
Excepţia de conexitate poate fi ridicată atât de părţi, cât și cele din instanţă, din oficiu,
cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate.
Se remarcă regimul juridic intermediar al acestei excepţii, situându-se la graniţa dintre
excepţiile relative şi absolute.
Excepţia conexităţii se invocă în faţa celei din urmă instanțe investite, care va trimite
dosarul la primă instanţă sesizată sau la instanţa aleasă de părţi (dintre cele sesizate),
pronunţându-se printr-o încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.
107
G. Răducan, M. Dinu, op. cit., pg. 114
93
Instanţa la care s-a trimis cauza nu este ţinută de aprecierea celeilalte instanțe și poate
să-i restituie acesteia cauza. Dacă însă una din pricini este de competența exclusivă a unei
instanțe, reunirea se va face la acea instanţă.
În orice stare a judecăţii, procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat, dacă
numai unul dintre ele este în stare de judecată.
Strămutarea intervine în acele situaţii în care judecarea în bune condiţii a unei pricini
este pusă sub semnul îndoielii, legea permiţând strămutarea pricinii la o altă instanţă decât cea
care, în mod normal, ar fi competentă să o judece.
Potrivit art. 140 C. proc. Civ., motivele de strămutare, care vizează o întreagă instanţă,
ca instituție, pot fi:
A. motive de bănuială legitimă: cazurile în care există îndoieli cu privire la
imparţialitatea judecătorilor, din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor
relații conflictuale locale;
94
învecinate cu acea curte de apel în a cărei circumscripţie se afla instanţa de la care se cere
strămutarea; hotărârea de strămutare va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă
înainte de strămutare urmează să fie păstrate.
În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la
judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii
cererii de strămutare.
Strămutarea procesului poate fi cerută din nou doar dacă noua cerere se întemeiază pe
împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea
acesteia.
Când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată
un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, la cererea părţii
interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul, în condiţiile art.
147 C. pro. Civ. (împrejurările excepţionale sunt considerate: incendiul, inundaţiile,
înzăpezirea, starea de război etc.).
1. Noţiune şi importanţă
Actele de procedură sunt o specie a actelor juridice, dar se particularizează prin scopul
lor, cadrul în care sunt aduse la îndeplinire şi prin întocmirea lor de către diferiţi subiecţi de
drept, cu respectarea unor cerinţe care diferă de la o categorie la alta.
Astfel cum se reţine în literatura de specialitate 108, actul de procedură este manifestarea
de voinţă sau operaţia juridică făcută, după caz, pentru declanşarea procesului civil şi în
cursul acestuia de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de
activitatea procesuală a fiecăruia.
Atât exerciţiul, cât şi finalizarea unei acţiuni civile se realizează prin intermediul
actului procedural, reprezentând mijloacele prin intermediul cărora părţile îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile procesuale.
A. condiţii de fond: cerinţe cu caracter general, proprii actului juridic civil, influenţate
de specificul activităţii judiciare;
108
M. Tăbârcă, op. cit., pg. 752
95
C. Condiţii generale pentru îndeplinirea actelor de procedură:
să îmbrace forma scrisă ori să fie consemnat într-un alt act de procedură încheiat în
scris;
din conţinutul sau, respectiv din cuprinsul actului scris care îl constată, să rezulte că au
fost respectate cerinţele impuse de lege;
să fie efectuat în limba română - a se vedea în acest sens dispoziţiile Constituţiei,
respectiv dispozițiile din Legea de organizare judecătorească;
În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la care emană, actele de
procedură se împart în:
a). actele părţilor sunt cele mai numeroase, urmărind finalităţi diferite: promovarea
unor pretenţii, invocarea unor incidente procedurale, realizarea apărării etc.; ex.: cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de
atac, cererea de punere în executare a unei hotărâri etc.;
b). actele instanţei - având în vedere finalitatea diferită a actelor instanţei, deosebim:
• acte de decizie, prin care se soluţionează conflictul între părţi (hotărârea judecătorească),
respectiv celelalte decizii luate de instanţă (ex.: încheierile de şedinţă);
• acte de comunicare, acelea prin intermediul cărora instanţă de judecată încunoştinţează
părţile despre anumite măsuri (ex.: citarea părţilor sau a altor participanţi) sau prin care sunt
comunicate unele acte de procedura;
• acte de documentare procesuală: sunt acele acte prin intermediul cărora se consemnează
unele declaraţii de voinţă ale părţilor sau ale altor participanţi (ex.: procesul-verbal de
consemnare a unei mărturii);
c). acte ale organelor auxiliare justiţiei (ex.: actele organelor de executare, procesele-
verbale de luare a măsurilor asiguratorii, dovezile privind comunicarea actelor de procedură
etc.);
d). acte ale altor participanţi la proces (ex.: depoziţiile martorilor, întocmirea şi
depunerea raportului de expertiză);
e). actele terţelor persoane care lărgesc cadrul procesual cu privire la subiectele
procesului sau chiar cu privire la obiectul acestuia.
96
În funcţie de conţinutul lor, distingem:
b. acte bilaterale sau multilaterale: ex., cazul amânării cauzei prin acordul tuturor
părţilor litigante, cazul tranzacţiei judiciare.
4. Cererile
Cererea este actul procedural prin care o persoană solicită concursul instanţei în
vederea ocrotirii drepturilor și intereselor sale legitime.
Ca atare, în măsura în care, spre exemplu, reclamantul îşi modifică verbal cererea de
chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, instanţa nu va lua act de
modificarea acţiunii şi nu va dispune citarea pârâţilor indicaţi oral, ci îi va pune în vedere
reclamantului să formuleze această cerere adiţională în scris, iar numai după complinirea
acestei cerinţe va lua act de modificarea acţiunii, considerându-se legal învestită cu
soluţionarea sa.
97
Atunci când a vrut să deroge de la regula formei scrise, legiuitorul a prevăzut-o
expres. Astfel, în condiţiile art. 148 alin. (4), în cazurile anume prevăzute de lege, cererile
făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta
în încheiere.
Potrivit Codului de procedură civilă, pot să fie făcute şi verbal declaraţia de abţinere –
art. 43 alin. (3); cererea de recuzare – art. 47 alin. (1); declaraţia de reprezentare – art. 85 alin.
(2); alegerea de competenţă – art. 126 alin. (1) etc.
A. Reguli generale
Citarea se realizează prin actul procedural numit citaţie care are drept scop
încunoştinţarea participanţilor cu privire la existenţa procesului, la locul şi data şedinţei de
judecată.
Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât dacă părţile au fost citate ori s-au
prezentat, personal sau prin reprezentant (art. 153, art. 160 NCPC).
Instanţa va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea: ori de câte ori constată că
partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea
109
D. N. Theonari, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 373, M. Tăbârcă, op. cit., pg. 754
98
nulităţii; neregularitatea privind procedura de citare a părţii care lipseşte poate fi invocată din
oficiu şi de celelalte părţi, însă numai la termenul la care ea s-a produs; la cererea părţii
interesate, dacă partea prezentă în instanța, personal sau prin reprezentant, nu a primit citaţia
sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de NCPC (art. 159); există o altă
cauză de nulitate privind citaţia sau procedură de înmânare a acesteia;
Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoştinţă,
precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un
reprezentant, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea
cunoaște termenele de judecată ulterioare; aceste dispoziţii îi sunt aplicabile și părţii căreia,
personal ori prin reprezentant, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată,
considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru
care citaţia i-a fost înmânată (art. 229 NCPC).
c. Când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la
încuviinţarea lui, când s-a stabilit și termenul pentru luarea acestuia;
d. când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie citată la fiecare
termen;
e. în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea
fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere;
Partea prezentă în instanţă, personal sau prin reprezentant, este obligată să primească
actele de procedură și orice înscris folosit în proces care i se comunică în şedinţă; partea are
dreptul să ridice și între termene, sub semnătură, actele de procedură și înscrisurile depuse la
dosar.
După sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier juridic, cererile,
întâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceștia; cel care primeşte cererea va
99
atesta primirea pe însuşi exemplarul care urmează a fi depus la instanţă sau, după caz, prin
orice alte mijloace care asigură îndeplinirea acestei proceduri.
110
Disponibilă la http://www.csm1909.ro
111
Legea nr. 304/2004 : Art. 991. (1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă
cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav,
neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
100
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1589/2015: „Împrejurarea că intanţele au
acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deţinute de
autorităţi şi instituţii publice, conform art. 862 CPC [art. 154 NCPC] nu exonerează însă pe
reclamant de a face el însuşi demersurile cerute de art. 95 alin. (1) CPC [ art. 167 NCPC],
cele din urmă dispoziţii fiind aplicabile prioritar, dată fiind şi interpretarea sistematică a
textelor”.
Citaţia este emisă în formă scrisă, fiind compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă și
dovada de înmânare (procesul-verbal) a citaţiei.
anumite cerinţe sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii [denumirea şi sediul instanţei,
numărul dosarului, data înfăţişării, numele şi adresa celui citat, stampila instanţei și
semnătura grefierului (art. 157 -alin. (1) lit a), c), d), e) şi k) NCPC);
a. locul citarii şi persoanele care urmează a fi citate (art. 155, art. 156, art. 158, art. 167
şi art. 172 NCPC):
Noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres reguli pentru diferite categorii de
persoane: persoane juridice de drept public şi de drept privat, entităţi fără personalitate
juridică, cei supuşi procedurii insolvenţei, persoane fizice incapabile sau cele cu capacitate de
101
exerciţiu restrânsă, bolnavi internați în unităţi sanitare, militari încazarmaţi, deţinuţi,
personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare, persoanele care se află în
străinătate, persoane cu domiciliul necunoscut etc.
Instanţa va putea încuviinţa citarea prin publicitate a pârâtului, când reclamantul
învederează, motivat, că deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul
pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii; citarea prin publicitate se face
afişându-se citaţia la ușa instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente și la ultimul
domiciliu cunoscut al celui citat și, dacă instanţă apreciază, prin publicarea citaţiei în
Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire.
Instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la
dezbateri pentru reprezentarea intereselor paratului.
Dacă cel citat se înfăţişează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă,
toate actele de procedură ce au urmat acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut
citarea prin publicitate va fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. c).
Partea poate alege ca toate actele de procedură să le fie comunicate la căsuţa poștală.
Dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este
obligată să încunoştinţeze instanţă, indicând locul unde va fi citata la termenele următoare,
precum și partea adversă, prin scrisoare recomandată; în cazul în care partea nu face aceasta
încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeași instanţă este valabil îndeplinită la vechiul
loc de citare.
Regula: înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face personal celui citat,
la locul citării stabilit, potrivit legii sau oriunde se află cel citat.
Situaţii speciale: citaţia se predă altor persoane decât cel citat, persoane care vor
semna procesul-verbal întocmit pentru a se face dovada comunicării [administratori, portari,
paznici ai unor clădiri, aşezăminte, închisori; la căpitănia porturilor sau unităţilor militare;
funcţionarilor sau persoanelor însărcinate cu primirea corespondenţei etc. -- art. 161, art. 162,
art. 163 alin. (6) și (7) NCPC].
Procedura de comunicare a citaţiilor și a altor acte de procedură (art. 163, art. 164, art.
166 şi art. 168 NCPC):
Dacă destinatarul primește citaţia, dar refuză să semneze dovadă de înmânare ori, din
motive întemeiate, nu o poate semna, agentul va întocmi un proces-verbal în care va arăta
aceste împrejurări.
102
Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, agentul o va depune în cutia poștala; în
lipsa cutiei poştale, va afișa pe ușa locuinţei destinatarului o înştiinţare care trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute de art. 163 alin. (3) NCPC și va întocmi un proces-verbal, care
va cuprinde menţiunile arătate la art. 164, acesta făcând dovada până la înscrierea în fals cu
privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz, sediu, agentul
îi va înmâna citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsa, oricărei alte persoane
majore care locuiește cu destinatarul ori care, în mod obișnuit, îi primește corespondenţa.
Când legea sau instanţa dispune ca citarea părţilor sau comunicarea anumitor acte de
procedură să se facă prin afişare, această afișare se va face la instanţă de către grefier, iar în
afară instanţei, de agenţii însărcinaţi cu comunicarea actelor de procedură, încheindu-se un
proces-verbal, ce se va depune la dosar.
În cazul depunerii sau afișării înştiinţării privind citarea, agentul are obligaţia că, în
termen de cel mult 24 de ore, să depună citaţia și procesul-verbal la sediul instanţei ori la cel
al primăriei în raza căreia destinatarul locuiește sau îşi are sediul, urmând ca acestea să
comunice citaţia.
Când părţii sau reprezentantului ei i s-a înmânat citaţia de către funcţionarul anume
desemnat în cadrul primăriei, acesta are obligaţia că, în termen de cel mult 24 ore de la
înmânare, să înainteze instanţei de judecată dovadă de înmânare; când termenul legal s-a
împlinit fără ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie pentru a i se înmâna
citaţia, funcţionarul anume însărcinat va înainta instanţei de judecată, de îndată, citaţia ce
trebuia comunicată, precum și procesul-verbal.
Termenele citării şi comunicării actelor (art. 159, art. 165 s, i art. 171 NCPC): citația şi
celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile
înaintea termenului de judecată; în cazuri urgenţe sau atunci când legea prevede în mod
expres, judecătorul poate dispune scurtarea acestui termen.
Când comunicarea actelor de procedură se face prin agenţi procedurali, ei nu vor putea
instrumenta decât în zilele lucrătoare, între orele 7,00-20,00, iar în cazuri urgente, şi în zilele
nelucrătoare sau de sărbători legale, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei.
103
- la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării de către
funcţionarul poștal/curier a refuzului acesteia de a primi corespondenţa, în cazul citarii ori
comunicării altui act de procedură efectuate prin poșta sau curierat rapid;
Jurisprudenţă CEDO
Dreptul la acţiune sau de recurs trebuie să se exercite din momentul în care părţile
interesate pot cunoaşte efectiv hotărârile judecătoreşti care le impun o obligaţie sau care ar
putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime; notificarea, în calitate de act de
comunicare între organul jurisdicţional şi părţi, serveşte la luarea la cunoştinţă a deciziei
instanţei, precum şi a notificării sale, după caz, pentru a permite părţilor de a o recura
(Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, nr. 38.366/97, 38.688/97, 40.777/98, 40.843/98,
41.015/98, 41.400/98, 41.446/98, 41.484/98, 41.487/98 şi 41.509/98, pct. 37, CEDO 2000-I,
şi Diaz Ochoa împotriva Spaniei, nr. 423/03, pct. 48, 22 iunie 2006).
Hotărârea CEDO din 8 ianuarie 2013 în Cauza S.C. „Raisa M. Shipping“ – S.R.L.
împotriva României (Cererea nr. 37.576/05) – extras din hotărâre
31. În speţă, fiind vorba de un proces ce are consecinţe directe asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, societatea reclamantă avea dreptul la un acces efectiv la
ansamblul de proceduri şi trebuia să beneficieze de toate garanţiile ce decurg din principiul
contradictorialităţii.
32. Curtea constată că art. 86 alin. 3 din Codul de procedură civilă impune, în
general, în ceea ce priveşte comunicarea actelor de procedură, ca instanţa să se asigure de
transmiterea actului şi de primirea acestuia.
112
Conform http://jurisprudentacedo.com
104
procedura recursului, în urma căreia hotărârea pe fond care îi dădea câştig de cauză a fost
modificată.
34. Or, Curtea subliniază că Guvernul nu a furnizat niciun element care să indice că
ÎCCJ a dat dovadă de suficientă diligenţă pentru a se asigura de transmiterea citaţiei şi
primirea acesteia de către societatea reclamantă.
35. Curtea apreciază că, aplicând astfel dispoziţiile legale relevante, instanţele
naţionale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera şi spiritul art. 6 § 1 din
Convenţie şi au adus atingere nejustificată dreptului societăţii reclamante de acces la o
instanţă pentru determinarea „drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil“ [a se vedea,
mutatis mutandis, Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 62, CEDO
1999-VII].
1. Noţiune şi reglementare
Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură
efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă (art. 174 NCPC).
2. Clasificarea nulităţilor
- nulităţi absolute: când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care
ocroteşte un interes public [art. 174 alin. (2) NCPC];
- nulităţi relative: când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte
un interes privat [art. 174 alin. (3) NCPC1;
105
- nulităţi exprese (textuale, explicite): sunt acelea stabilite prin lege (art. 40, art. 56,
art. 57, art. 82, art. 83, art. 157, art. 159, art 196, art. 197 NCPC etc.);
- nulităţi parţiale: nulitatea afectează doar o parte a actului de procedură, care parţial
poate fi, salvat";
- nulităţi de drept: sunt cele care operează în temeiul legii, fără a mai fi nevoie de o
hotărâre care să constate efectele produse (ineficiența actului de procedură);
- nulităţile judiciare: sunt cele care afectează actul doar dacă intervine o hotărâre a
judecătorului care să pronunţe sancţiunea; în sistemul nostru de drept, toate nulităţile
procedurale sunt judiciare.
106
Legiuitorul a avut în vedere un concept generic, incluzând toate regulile de drept
procesual civil, toate dispoziţiile care privesc mersul proceselor și funcţionarea legală a
organelor judecătoreşti.
Consecinţe:
- ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va
dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură;
Nulitatea absolută (de ordine publică): poate fi invocată de oricare din părți, procuror
sau instanţă, din oficiu; poate fi invocată în orice fază a procesului civil, dacă legea nu
prevede altfel.
107
a. pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;
Nulitatea unui act de procedură nu împiedica faptul că acesta să producă alte efecte
juridice decât cele care decurg din natura lui proprie (principiul conversiunii actului juridic;
ex., o cerere de chemare în judecată anulată pentru neplata taxei de timbru poate fi folosită
ulterior ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă).
113
LPA. Art. 6. Termenele procedurale prevăzute de legile speciale aflate în curs la data intrării în vigoare
a NCPC, rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă.
108
B. După modul în care sunt stabilite, termenele pot fi:
a. legale: stabilite în mod expres de lege (precum: termenele pentru exercitarea căilor
legale de atac, termenele stabilite pentru citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură):
- termene legale perfecte (fixe): nu pot fi prelungite sau scurtate de către instanţă;
- termene legale imperfecte: în mod excepţional, legea permite scurtarea unor termene
legale (ex., art. 159 NCPC permite judecătorului să scurteze termenul de 5 zile pentru
înmânarea citaţiei) sau prelungirea unor termene legale [ex., posibilitatea președintelui
instanţei de a prelungi termenul de apel şi de recurs cu 5 zile -art. 471 alin. (3), art. 490 alin.
(2) NCPC];
109
Principiului echipolenţei sau echivalenţei actelor juridice (legea recunoaște și altor
acte o valoare echivalentă cu aceea a comunicării) se aplică în următoarele cazuri care sunt de
strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie:
- se consideră că actul a fost comunicat părţii şi în cazul în care aceasta a primit copie după
act, precum și în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părţi [art. 184 alin. (2)
NCPC]; termenul de apel curge și când comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu încheierea
de încuviinţare a executării silite [art. 468 alin. (2) NCPC];
- dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la
data depunerii cererii de apel [art. 468 alin. (3) NCPC];
b. Punctul de împlinire
• este acela în care termenul îşi realizează efectul, încetând posibilitatea de a mai
exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (pentru termenele imperative) ori
născându-se dreptul de a îndeplini anumite acte de procedura (pentru termenele prohibitive);
Expresia „ora zero a zilei următoare", la care face referire noul cod, înlătură
contradicţiile existente în jurisprudenţă în privinţa noţiunii de „miezul nopţii zilei
următoare",prevăzută de reglementarea anterioară in art. 101 alin. (2). Ora zero a zilei
următoare începe intr-adevăr la miezul nopţii, dar a zilei curente. Ora zero este prima oră a
zilei, întrucât la implinirea orei 24,00 ziua se schimbă.
Pentru a exemplifica modul de calcul a termenului pe ore, vom avea în vedere
termenul de 24 de ore stabilit pentru amânarea pronunţării ordonanţei preşedinţiale, termen
care se va calcula distinct: dacă dezbaterile şi reţinerea cauzei în pronunţare au avut loc spre
exemplu înt-o zi de luni, ora zero a zilei următoare, şi anume a celei de marţi, va fi
considerată drept punct de plecare a termenului, acesta fiind miezul nopţii zilei curente, astfel
încât termenul se va împlini la ora 00,00 a zilei de miercuri (miezul nopţii zilei de marţi).
Termenul pe zile: se calculează după sistemul exclusiv, deci pe zile libere, neintrând
în calcul nici ziua în care a început să curgă, nici ziua în care se sfârşeşte.
110
Termenele pe ani, luni sau săptămâni: se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii
corespunzătoare zilei de plecare; dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care
termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni; se împlinesc la
ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedura [a se vedea şi art. 182
alin. (2) NCPCJ.
Spre exemplu, termenul de 5 zile înaintea termenului de judecată pentru înmânarea
citaţiei, instituit de art. 159 NCPC, se va calcula astfel: dacă termenul de judecată este stabilit
pentru data de 10 a lunii, citaţia trebuie comunicată către parte cel mai tarziu în data de 4 a
lunii respective (numărându-se în fapt 7 zile, nu doar 5).
Indiferent de modul în care este stabilit termenul, când ultima zi a acestuia cade într-o
zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.
A. Noţiune
Decăderea semnifică pierderea unui drept sau a unor facultăţi procesuale care n-au fost
exercitate în termenul prevăzut de lege [art. 185 alin. (1) NCPC].
Noul Cod de procedură civilă menţionează două situaţii când sancţiunea decăderii este
inoperantă: când legea prevede altfel; când partea care a pierdut termenul dovedeşte că
întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, solicitând repunerea în termen;
pentru acordarea acestui beneficiu, legea mai cere îndeplinirea a două condiţii: partea să arate
motivele împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acestora şi actul de procedură să fie
111
îndeplinit în acelaşi termen de 15 zile [în cazul exercitării căilor de atac, aceasta durată este
aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea caii de atac, art. 186 alin. (2) NCPCJ.
• dacă termenul peremptoriu încălcat este prevăzut de norme imperative (ex., termenul
pentru exercitarea unei căi de atac), excepţia poate fi invocată, pe lângă partea interesată, şi de
către instanţă sau procuror, în orice fază a procesului114;
• dacă termenul este prevăzut de o normă dispozitivă, excepţia poate fi invocată doar în
limine litis, de partea împotriva căreia era îndreptat actul ce nu a fost îndeplinit în termen;
D. Efectele decăderii
Trebuie observat că între nulitate şi decădere există o strânsă legătură, dar aceste
sancţiuni îşi păstrează individualitatea, având condiţii de existenţă diferite. Astfel, decăderea,
114
Sunt însă şi situaţii în care legea limitează momentul până la care se poate invoca decăderea. Astfel,
art. 485 alin. (2) C proc. Civ. prevede că, în ipoteza în care intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar
nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el va fi socotit în termen.
115
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 315
112
spre deosebire de nulitate, nu este condiţionată de dovedirea unei vătămări procesuale. Actul
prematur, anulat pentru nerespectarea unui termen prohibitiv, poate fi refăcut după împlinirea
termenului; în schimb, actul tardiv, făcut cu nerespectarea unui termen peremptoriu, nu mai
poate fi refăcut. De aceea, se spune că decăderea produce efecte mai energice decât nulitatea.
Decăderea are ca efect pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în
termenul legal, astfel încât calea de atac neexercitată în termen nu mai poate fi introdusă, iar
dacă este vorba de un alt act procedural ce nu a fost îndeplinit în termen, el nu mai poate fi
refăcut116. Dacă totuşi un act se face peste termen, ei este lovit de nulitate (ari. 185 alin. 1).
Decăderea procesuală nu atinge dreptul subiectiv civil, dar poate duce indirect la pierderea
dreptului de a obţine condamnarea pârâtului (de ex. dacă cererea a fost respinsă de prima
instanţă, iar reclamantul nu face apel în termen, va fi decăzut din dreptul de a mai ataca pe
această cale hotărârea şi nu mai poate exercita nici recurs).
Ca şi în cazul nulităţii, decăderea lipseşte de efecte actul de procedură în ce priveşte
funcţia sa procedurală. Dacă însă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii etc., acestea
îşi vor produce efectele.
În cazul în care însă partea dovedeşte că a fost împiedicată, din cauza unor motive
temeinic justificate, să exercite o cale de atac sau să îndeplinească orice alt act de procedură în
termenul legal, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării, în acelaşi termen arătându-se şi motivele împiedicării. în cazul exercitării căilor
de atac, această durată este aceeaşi ca cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac (art. 186
alin. 2 NCPC). Se spune că, într-o asemenea situaţie, partea a fost repusă în termen. Cererea
de repunere în termen va fi rezolvată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea
privitoare la dreptul neexercitat în termen.
116
Decăderea, ca sancţiune procedurală, nu trebuie confundată cu decăderea de drept civil (art. 2545-
2550). Potrivit art. 2545 alin.I NCC, prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru
exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului
stabilit de lege atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii
lor (alin. 2). Decăderea poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai
târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate. Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice
din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului în
care acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune liber (art. 2550 şi art. 2513 NCC) - pentru dezvoltări şi
exemple, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de Drept civil în reglementarea Noului Cod Civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 323-327.
113
X. FAZELE ȘI ETAPELE PROCESULUI CIVIL
Din definiţia dată procesului civil rezultă că acesta parcurge două mari faze, respectiv:
I. Judecata (cognitio):
Etapa scrisă- în care părţile iau reciproc cunoştinţă de pretenţiile şi apărările lor, dar şi
de mijoacele de probă pe care intenţionează să le administreze;
Etapa cercetării procesului – începe la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate şi se încheie la momentul la care judecătorul se consideră lămurit şi
declară, prin încheiere, cercetarea procesului încheiată. În acest interval se îndeplinesc
acte de procedură, în vederea dezbaterii în fond a procesului, se discută şi se
soluţionează excepţiile procesuale, precum şi orice alte cereri vizând incidente
procedurale, se dispun măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori
pentru constatarea unei situaţii de fapt, se încuviinţează sau nu în principiu cererile de
intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, dacă este cazul, se poate lua act de
actele de dispoziţie ale părţilor cu privire la soluţionarea procesului (renunţarea la
judecată sau la drept, achiesare sau tranzacţie), se încuviinţează şi se administrează
probe şi se îndeplineşte orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei;
114
Ca drept comun, procedura de executare silită este reglementată în Cartea a V-a a
Codului de procedură civilă (art. 622-914)117.
I. Judecata (cognitio)
Dreptul de a sesiza instanţa de judecată revine oricărei persoane care solicită apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime. Potrivit principiului disponibilităţii, sesizarea instanţei
se face de titularul dreptului sau al interesului legitim a cărui protecţie o solicită. Totuşi există
situaţii în care legea recunoaşte şi altor organe sau persoane dreptul de a sesiza instanţa de
judecată: procurorul, în condiţiile art. 92 alin. (1) NCPC sau cele prevăzute în legi speciale
[ex: art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ],
persoanele indicate în art. 111 NCC, obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă îndată ce află
despre existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească etc118.
Sesizarea instanţei se face prin intermediul unei cereri de chemare în judecată. În
cazurile strict prevăzute de lege, acest act de procedură poate primi şi alte denumiri, precum
cea de plângere, specifică materiei contravenţionale, dar şi altor materii speciale.
În ceea ce privește prima etapă a judecății în primă instanță, și anume, etapa scrisă,
aceasta are ca principal scop, stabilirea cadrului procesual, din punct de vedere al obiectului și
al părților, precum și informarea reciprocă a părților despre pretențiile și mijloacele lor de
apărare.
Sub acest aspect, trebuie să precizăm faptul că, spre deosebire de Codul de procedură
civilă din 1865, etapa scrisă a judecăţii în primă instanţă se desfăşoară în întregime anterior
stabilirii primului termen de judecată şi fără prezenţa părţilor în faţa instanţei. Astfel,
comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, precum şi a întâmpinării şi, dacă este
cazul, a cererii reconvenţionale către reclamant se fac de către instanţă pe cale administrativă
117
Dispoziţii execuţionale există şi în alte ecte normative, precum Codul civil (art. 2249 şi urm.), Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Legea nr. 54/2004 privind
contenciosul administrativ etc.
118
Mihai Ciobanu, op. cit., pg. 249
115
şi numai după ce aceste acte sunt aduse la cunoştinţa părţilor, are loc stabilirea primului
termen de judecată.
Urmare a depunerii cererii de chemare în judecată, completul căruia i s-a repartizat
aleatoriu cauza, va verifica dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa din
punct de vedere funcțional, iar în situația în care cauza nu este de competența sa, completul
căruia i-a fost repartizată va dispune, prin încheiere, dată fără citarea părților, trimiterea
dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din
cadrul instanței sesizate. În situația în care, completul specializat/secția specializată consideră
că nu este competent(ă), devin incidente prevederile referitoare la conflictul de competență
redate de art. 136 NCPC.
Verificarea competenței în acest moment procesual nu aduce în vedere și competența
generală, materială și terirorială, ci doar competența funcțională, pentru invocarea
competenței generale, materiale, teritoriale fiind incidente prevederile art.130 119 și art. 131120
NCPC.
116
Întâmpinarea formulată de către pârât va fi comunicată reclamantului, pentru ca în
termen de 10 zile, acesta să formuleze răspuns la întâmpinare. Avem în vedere și situația în
care, pârâtul are pretenții proprii împotriva reclamantului, caz în care, acesta va formula
cerere reconvențională, act de procedură care are natura juridică a unei cereri de chemare în
judecată.
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de judecată
la care părţile sunt legal citate;
9.va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidenţă ori
publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv verificări în
registrele prevăzute de legi speciale.
După finalizarea etapei cercetării procesului, întâlnim cea de-a treia etapă, cea a
dezbaterilor în fond, în cadrul căreia părțile au posibilitatea de a-și susține cererile și
apărările, ca urmare a probatoriului administrat în cauză, prin intermediul concluziilor de
fond.
117
Așadar, în cadrul judecății în primă instanță, după finalizarea dezbaterilor, urmează
etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Deliberarea, de regulă, are loc în secret, în
camera de consiliu, la ea participând numai judecătorii. Există situații în care deliberarea
poate avea loc și în sedință publică, în funcție de stadiul procesului, de tipul de hotărâre
adoptat ori de gradul de dificultate al cauzei, însă pronunțarea are loc mereu în ședință
publică.
Judecata în căile de atac poate viza ipoteza în care partea care este nemulțumită de
hotărârea pronunțată de prima instanță, având posibilitatea de a o ataca prin intermediul căilor
de atac.
Faza executării silite, intervine atât în cazul hotărârilor care sunt susceptibile de a fi
puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului, cât și în situația altor titluri care
nu sunt emise de o instanță de judecată, dar cărora legea le acordă putere executorie, dacă
debitorul nu își execută de bunăvoie obligația înscrisă în cuprinsul lor.
Există situații când faza executării silite va putea lipsi atunci când debitorul își execută
de bunăvoie obligația și atunci când hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de executare
silită. Spre exemplu: hotărârile pronunțate în cererile în constatarea existenței sau inexistenței
unui drept, hotărârile prin care se respinge cererea de chemare în judecată, hotărârile prin care
se dispune anularea sau rezoluțiunea ori rezilierea unui contract fără ca părțile să fie repuse în
situația anterioară, etc.
În cazul în care va lipsi faza judecății, și există doar faza executării silite se pune în
executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, căruia legea îi recunoaște
puterea executorie. Acestea pot fi reprezentate de:
118
- încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești care, potrivit
legii, constituie titluri executorii, conform art. 638 alin. (1) pct. 1 NCPC;
- titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie,
potrivit art. 638 alin. (1) pct. 4 NCPC;
- actul autentic notarial care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă constituie titlu
executoriu, redat de art. 639 alin. (1) NCPC;
-cambia, biletul de ordin și cecul, precum și alte titluri de credit constituie titluri
executorii, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute în legea specială, potrivit art. 640 NCPC.
Sediul materiei îl reprezintă art. 193 alin. (1) NCPC „ 1) Sesizarea instanţei se poate
face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres
aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în
judecată.
În anumite cazuri, sesizarea instanţei prin cererea de chemare în judecată este
condiţionată de îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres
aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în
judecată.
119
În raport de această dispoziţie legală, doctrina122 a reţinut ca o condiţie suplimentară
de exerciţiu a acţiunii civile – alături de cele enumerate în art. 32 C. proc. Civ.- parcurgerea
procedurii prealabile în cazurile expres instituite de lege.
Asemenea proceduri prealabile pot fi prevăzute fie în Cod, fie în acte normative cu
caracter special. Cu titlu de exemplu, ne referim la următoarele situaţii:
în legătură cu procedura ordonanţei de plată (art. 1014-1025 NCPC), art. 1015 îl
obligă pe creditor, înainte de sesizarea instanţei, să-i comunice debitorului o somaţie
prin care să-i pună în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la
primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor
Codului civil;
- de către pârât, prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, până la
primul termen de judecată în fața primei instanțe, sub sancțiunea decăderii acestuia din
dreptul de a mai invoca ulterior excepția. De regulă, excepția are caracter relativ, dar există
122
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II, Ed. Universul Juridic, 2013, Bucureşti, pg. 20
120
și excepții, situații în care legea prevede expres că poate fi invocată și ex officio de către
instanță, caz în care excepția va avea caracter absolut;
- de către instanță, din oficiu, sau de către pârât, prin întâmpinare, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, până la primul termen de judecată în fața primei
instanțe, dacă reclamantul nu depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la
verificarea evidențelor succesorale prevăzute de Codul Civil, în cazul cererilor de chemare în
judecată având ca obiect dezbaterea procedurii succesorale, potrivit art. 193 alin. (3) NCPC.
În această ipoteză, considerăm că excepția are caracter absolut, întrucât instanța nu poate
invoca din oficiu excepții relative (de ordine privată).
2. Sancțiune
Astfel, aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate 123 cererea de chemare în judecată
nu este sinonimă cu acţiunea civilă, ci este numai o formă de manifestare a acesteia, un
element al acţiunii. Aşa fiind, deşi, în frecvente cazuri, noţiunea de „acţiune civilă” este
utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, este necesar să nu se pună semnul
egalităţii între cererea de chemare în judecată şi acţiunea civilă.
123
M. Tăbârcă. op. cit., Vol. II, pg. 29, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 323
121
1. Elementele cererii de chemare în judecată
totodată, cererea cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de
înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale
reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă părțile posedă ori li s-au atribuit aceste
elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de
reclamant;
posibilitatea ca reclamantul să indice domiciliul sau sediul ales pentru citarea sau
comunicarea actelor de procedură, conform prevederilor art. 158 alin. (1)124 NCPC,
nu este de natură să excludă obligația indicării domiciliul său real;
numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în situația
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional;
Obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului, în situația în care este
evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la stabilirea acestei
valori, cu precizarea înscrisurilor corespunzătoare. Sub imperiul Codului de Procedură
124
În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu
primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea
menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.
125
Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 şi 13, pentru primul termen
de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li
se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor
face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi
menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
122
civilă din 1865, se admitea126 că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată
indicată de reclamant putea fi contestată de pârât, urmând ca instanţa să aprecieze care
este această valoare în funcţie de elementele puse la dispoziţie de părţi. Şi, de lege
lata, sunt permise contestarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată de căre
pârât, precum şi verificarea de către instanţă a modului în care reclamantul a
determinat valoarea, pentru a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii.
dacă cererea are ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui
imobil, în aplicarea corespunzătoare a art. 104 C. proc. Civ., valoarea se determină în
funcţie de valoarea impozabilă a imobilului, stabilită potrivit legislaţiei fiscale. Dacă
valoarea impozabilă nu este stabilită, sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 Cod Proc. Civ.
Evaluarea făcută de către reclamant poate să fie contestată de către părât sau de către
instanţă, situaţie în care valoarea se va stabili după înscrisurile prezentate şi
explicaţiile date de părţi, potrivit art. 98 alin. (3) Cod proc. Civ.
126
Pentru dezvoltări, a se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, pg. 305; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional,
Bucureşti, pg. 28, nota 75
123
care este titularul dreptului. Cartea funciară acoperă ipotezele în care a fost
înstrăinat imobilul, oferind informaţii cu privire la cercul procesual
posibil.Totodată, valoarea unei acţiuni reale imobiliare se determină în funcţie de
valoarea impozabilă. În aceste cazuri nu se mai pune problema contestării.
Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, potrivit art. 194 lit. e)
NCPC
în momentul în care reclamantul dorește să-și probeze cererea sau vreunul dintre
capetele de cerere prin interogatoriul pârâtului, va stărui înfățișarea în persoană a
acestuia, în situația în care pârâtul este o persoană fizică;
127
A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., pg. 201
124
atunci când se va solicita dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și
adresa martorilor, prevederile art. 148 alin. (1) teza a II-a find aplicabile în mod
corespunzător;
Art. 194 lit. e) Cod Proc. Civ. impune reclamantului să indice probele pentru
dovedirea fiecărui capăt de cerere, dar, pe de altă parte, se limitează să arate cum trebuie să
procedeze reclamantul numai dacă doreşte administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi
a probei testimoniale. Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul nu este obligat să indice în
cererea de chemare în judecată şi alte mijoace de probă de care ar înţelege să se folosească n
dovedirea cererii, aspect care rezultă atât din prima teză a art. 194 lit. e) C. Proc. Civ., cât şi
din art. 204 alin. (1) C. Proc. Civ. care, referindu-se la modificarea cererii de chemare în
judecată, vorbeşte despre „noi dovezi” care pot să fie propuse până la primul termen la care
reclamantul este legal citat128.
Semnătura
potrivit dispozițiilor art. 194 lit. f) NCPC, semnătura confirmă nu numai voința
părților de a porni procesul civil, ci și justețea conținutului cererii de chemare în
judecată;
Semnătura trebuie să fie olografă, nefiind suficient ca numele părţii să fie doar
dactilografiat. Întrucât legiuitorul nu impune modul în care trebuie să fie făcută semnătura,
trebuie să se admită că cererea este valabilă dacă reclamantul semnează aşa cum o face de
obicei, iar nu neapărat lizibil sau prin scrierea în întregime a numelui şi a prenumelui
128
M. Tăbârcă, op. cit., Vol. II, pg. 38
125
2. Sancțiunile aplicabile în cazul lipsei vreuneia dintre mențiunile prevăzute de
art. 194 NCPC
numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul
cererii (nu şi pentru valoare), motivele de fapt ale acesteia (nu şi cele de drept),
semnătura reclamantului sau a reprezentatului129 sunt prevăzute sub sancțiunea
nulității – vătămarea se prezumă ( nulitatea fiind necondiționată);
absența semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe în
următoarele situații:
când pârâtul invocă lipsa semnăturii, reclamantul care lipsește la acel termen
va fi necesar să semneze cel mai târziu la primul termen următor la care este
legal citat (fiind citat cu această specificare de a semna).
în situația în care reclamantul este prezent în instanță, trebuie să semneze chiar
în ședința în care a fost invocată această neregularitate; în ipoteza în care nu
semnează, în acel moment instanța va anula cererea.
neindicarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere poate atrage
sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai depune probe; în orice caz,
lipsa indicării oricărei probe poate atrage anularea în procedura regularizării.
în privința motivării în drept, aducem în vedere că, în situația în care lipsește sau nu
corespunde întocmai situației de fapt și solicitării părții, potrivit art. 22 alin. (4)-(5)
NCPC, judecătorul este cel care stabilește calificarea juridică corectă a cererii, cu
mențiunea neschimbării cauzei acesteia;
dar cu toate acestea, lipsa motivelor de drept ale cererii de chemare în judecată va
atrage nulitatea acesteia în procedura regularizării (fiind vorba de o nulitate
necondiționată, prevăzută expres de art. 196 NCPC ), întrucât, în ipoteza în care
situația de fapt nu este corespunzător indicată în cerere sau chiar lipsește, în acel
moment nici judecătorul nu poate stabili calificarea juridică ( în drept ) a cererii. În
completare specificăm faptul că din coroborarea art. 22 alin. (4) şi (5) NCPC cu
art.200 raportat la art. 194 lit. d) NCPC deducem că, în realitate, ar fi excesiv ca
judecătorul să anuleze cererea în procedura regularizării cererii de chemare în judecată
pentru neindicarea motivelor de drept.
Elementele prevăzute de art. 194 C. Proc. Civ. reprezintă condiţiile intrinseci ale
cererii de chemare în judecată. Ca orice act de procedură, acesta trebuie să respecte şi anumite
129
Totuşi, alin. (2) şi (3) ale art. 196 NCPC prevăd că lipsa semnăturii se poate acoperi de reclamant în tot
cursul judecăţii numai în prima instanţă. În apel sau în recurs, dacă se invocă lipsa semnăturii uneia dintre din
cererile din prima instanţă, lipsa nu mai poate fi acoperită, ci atrage admiterea căii de atac. Dacă pârâtul invocă
lipsa semnăturii, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel târziu la primul termen
la care e legal citat, iar dacă e prezent trebuie să semneze. Dacă nu semnează, atunci cererea se anulează.
130
Cererile promovate sunt făcute în schimbul unei taxe judiciare de timbru, fiind o contraprestaţie a
serviciilor pe care statul le prestează prin intermediul instanţelor judecătoreşti. E mai mult un „impozit”, nu o
contraprestatie care ar ridica problema proportionalităţii.
126
condiţii extrinseci, precum îndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei (despre
care am făcut vorbire anterior) sau plata taxei judiciare de timbru.
În ceea ce priveşte timbrarea cererii de chemare în judecată, art. 197 teza I C. Proc.
civ. dispune că, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate
se ataşează cererii.
Taxele judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt
stabilite, în principiu, de O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. În
conformitate cu acest act normativ, taxele judiciare de timbru:
se plătesc anticipat;
dovada achitării se va ataşa la cerere în original;
când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de
timbru se datorează pentru fiecare capăt în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor
în care legea prevede altfel. Dacă au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere,
acţiunea va fi anulată în parte.
Potrivit art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, dacă în momentul înregistrării sale
acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată
127
ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa
judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.
Taxele de timbru se stabilesc diferenţiat după cum obiectul cererii este sau nu
evaluabil în bani.
Timbrarea se face :
în genere, cererile evaluabile în bani sunt supuse unei taxe de timbru procentuală;
cererile neevaluabile în bani sunt supuse unei taxe fixe.
Dispozitii particulare:
128
termen de 3 zile133 de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită
de la plata taxei judiciare de timbru. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de un alt
complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă. În cazul admiterii integrale sau parţiale
a cererii de reexminare, instanţa va dispune restituirea taxei de timbru total, ori, după caz,
proporţional cu reducerea sumei contestate.
Jurisprudenţă. Judecătoria Râmnicu Vâlcea. Secţia civilă - Sentinţă civilă 3061 din
03.06.2014
„Instanţa constată că citaţia cuprinzând înştiinţarea cu privire la îndeplinirea
obligaţiei de plată a taxei de timbru a fost primită de avocatul contestatoarei, la sediul
procesual ales, încă din data de 19.05.2014 (fila 13), astfel încât termenul de 5 zile prevăzut
de art. 33 alin. 2 din OUG 80/2013 a fost depăşit la data de 3.06.2014.
aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 (actualul art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013), partea în sarcina
căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul
timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de
critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.
133
Atât termenul de 5 zile, prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 pentru formularea cererii de
acordare a ajutorului public judiciar, cât şi cel de 3 zile, prevăzut de art. 39 alin. (1) din acelaşi act normativ
pentru formularea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, sunt termene de decădere.
129
în care pârâtul are mai multe calităţi juridice, când este suficientă o singură copie [art. 195 şi
art. 149 alin. (1)].
Ea va trebui însoţită, când este cazul, de anumite anexe precum dovada îndeplinirii
procedurii prealabile, chitanţa de plată a taxei de timbru, înscrisurile pe care reclamantul
înţelege să le folosească ca probe. În cazul înscrisurilor, art. 194 lit. e) şi art. 150 NCPC
prevăd că se vor alătura la cerere copii certificate de reclamant că sunt conforme cu originalul,
în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt - afară de situaţiile prevăzute de art. 149 NCPC -, plus
unul pentru instanţă.
Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin
poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă
electronică, se înregistrează şi se primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare. După
înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul,
dovezile privind modul în care au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui
instanței sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii
în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii (art. 199 NCPC).
După ce judecătorul stabilit aleatoriu a luat, prin rezoluţie, măsurile impuse de lege,
cererea de chemare în judecată se predă serviciului arhivă şi registratură unde se formează şi
se păstrează dosarul, cererea fiind înscrisă în registrul general de dosare, numărul primit fiind
şi numărul dosarului.
După aceea dosarul se înscrie şi în opisul alfabetic, pentru a putea fi identificat şi după
numele părţilor, în registrul informativ, care va reflecta în orice moment situaţia dosarului, în
registrul de termene al arhivei în care se trec toate dosarele pe termenele de judecată fixate şi
în condica şedinţelor de judecată, în care se trec, separat, pe complete de judecată, arătându-se
şi numele membrilor completului, toate dosarele dintr-o şedinţă.
Potrivit art. 83 alin. (1) pct. 5 din regulamentul instanţelor, aprobat prin Hotărârea
CSM nr. 387/2005, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 711/2013, la judecătoriile
cu volum mare de activitate se ţin două condici, una pentru cauzele civile şi una pentru
cauzele penale, iar la instanţele la care funcţionează secţii se ţine câte o condică pentru fiecare
secţie. La instanţele unde nu există secţii, condicile se ţin pe materii. La tribunalele şi curţile
de apel se ţin condici separate pentru activitatea de primă instanţă, de apel şi de recurs.
Regulamentul mai prevede că se vor ţine condici separate pentru şedinţele de judecată în
camera de consiliu, pentru şedinţele de judecată privind adopţia, pentru şedinţele de judecată a
recursurilor soluţionate prin încheiere etc.
130
Regula în procesul civil este că instanţa nu se învesteşte din oficiu, ci este necesară o
cerere formulată de persoana interesată. Excepţiile sunt anume prevăzute de lege134;
Odată cu primirea dosarului, completul căruia i s-a repartizat cauza în mod aleatoriu,
va verifica, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată întrunește cerințele generale
134
Spre exemplu, art. 919 alin. (2) prevede că, atunci când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în
timpul căsătoriei sau adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra
contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat
prin cererea de divorţ.
135
M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pg. 75
136
Art. 1489 alin. (2) C. civ. prevede că „Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci
când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în
instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată”.
137
LPA Art. 121. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 NCPC privind verificarea
cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale
care nu sunt compatibile cu aceste dispoziţii.
131
impuse de dispozițiile art. 194-197 NCPC, dar și cerințele speciale necesare în cazul anumitor
cereri de chemare în judecată, spre exemplu, la divorț, partaj etc.
Este de menţionat faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor implică numai stabilirea
completului, iar nu şi a termenului de judecată, acesta urmând a fi fixat, în condiţiile art. 201
NCPC, de către judecătorul căruia i s-a repartizat pricina spre soluţionare.
La data fixată pentru verificarea cererii de chemare în judecată, dosarele repartizate
aleatoriu sunt transmise completului corespunzător, pentru îndeplinirea procedurilor
premergătoare fixării primului termen de judecată.
Astfel, judecătorul respectiv verifică, de îndată, la primirea dosarului, dacă cererea de
chemare în judecată respectă cerinţele generale impuse de dispoziţiile art. 194-197 NCPC,
precum şi cerinţele speciale iar dacă va constata că cererea de chemare în judecată nu
îndeplinește cerințele legale, va dispune printr-o rezoluție, pe care o va comunica în scris
reclamantului, punându-i în vedere lipsurile cererii și specificându-i în mod obligatoriu că,
sub sancțiunea anulării, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicări, acesta trebuie
să facă completările sau modificările dispuse.
Trebuie avut în vedere că atunci când obligațiile privind completarea sau modificarea
cererii nu sunt îndeplinite în termenul de 10 zile, prin încheiere, dată în cameră de consiliu,
judecătorul dispune anularea cererii.
De reținut că, procedura regularizării cererii se aplică exclusiv cererilor de chemare în
judecată formulate ca cereri principale (introductive de instanță), iar nu și cererilor incidentale
(cerere reconvențională, cerere de intervenție etc.) și nici incidentelor procedurale (contestația
la executare, întoarcerea executării silite, suspendarea provizorie a executării silite, cererea de
strămutare etc.).
În principal, toate cerințele enumerate de art. 194-197 NCPC atrag anularea cererii,
dar, niciodată în situația când părțile nu și-au desemnat un reprezentat comun sau în cazul în
care nu este indicat codul numeric personal al pârâtului și alte date ale acestuia, dacă
reclamantul nu le deține.
Situații care nu pot atrage anularea cererii în cadrul procedurii de regularizare:
O primă ipoteză, ar fi aceea când judecătorul nu poate anula cererea pe considerentul
că aceasta este adresată unei instanțe necompetente, cu toate că aceasta ar fi de competența
unui alt organ jurisdicțional sau a unui organ fără atribuții jurisdicționale.
Mai mult decât atât, judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că aceasta este
prescrisă sau că reclamantul este decăzut din dreptul de a mai enunța o cerere. De asemenea,
judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că nu s-ar fi arătat și alte date ale avocatului decât
cele care sunt cerute expres de art. 194138 lit. b) NCPC.
132
- excepția de netimbrare/insuficientă timbrare;
- excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.
Prin urmare, nici incidența excepțiilor de necompetență absolută, de prescripție
extinctivă, a autorității de lucru judecat etc., nu poate fi invocată la instanță în etapa
regularizării cererii, ci excepțiile vor fi aduse în discuție la primul termen de judecată cu
procedura legal îndeplinită, conform art. 201 NCPC.
De asemenea, judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că nu s-a arătat codul
numeric personal al pârâtului sau alte date de identificare ale acestuia, cât timp aceste
însemnări sunt cerute de legiuitor numai în măsura în care acestea sunt cunoscute de
reclamant.
În ipoteza în care obiectul cererii nu este evaluabil pecuniar, iar în cerere nu s-a indicat
valoarea acestuia, judecătorul nu poate anula cererea pe acest motiv. Cu atât mai mult,
judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că nu s-au indicat probe, atât timp cât reclamantul
nu a înţeles să le ceară prin cererea de chemare în judecată, cu toate că judecătorul apreciază
că acestea s-ar impune pentru rezolvarea respectivei cauze etc.
139
Disponibilă la www.lege5.ro
133
acordarea de noi termene, care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului,
afectându-se astfel termenul optim şi previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli
atât ale părţilor, cât şi din partea instanţei-”.
5. Cererea de reexaminare
Potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (4) NCPC :„Dacă obligaţiile privind completarea
sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere,
dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii”. Cu alte cuvinte, împotriva încheierii
de anulare a cererii de chemare în judecată, reclamantul poate formula numai cerere de
reexaminare.
Termenul de declarare a acestei căi de atac este de 15 zile de la data comunicării
încheierii de anulare, iar legitimarea procesuală activă îi aparține exclusiv reclamantului,
conform art. 200 alin. (5)140 și (6)141.
Cererea de examinare se soluționează cu citarea reclamantului, prin încheiere
definitivă, în camera de consiliu, de către un alt complet de judecată al instanței respective,
desemnat tot prin repartizare aleatorie.
În situația în care cererea de reexaminare se respinge, aceasta încheiere este definitivă,
urmând ca reclamantul să reitereze cererea de chemare în judecată cu respectarea cerințelor
legale prevăzute în art. 194-197 C. Proc.civ.
În cazul în care este vorba de admiterea cererii de reexaminare, cauza se retrimite
completului inițial învestit, care va relua procedura din punctul în care aceasta a rămas.
În lipsa unui text legal care să prevadă scutirea sa de la plata taxelor judiciare de
timbru, cererea de reexaminare ar trebui supusă timbrării, potrivit art. 13 din Legea nr.
146/1997
140
Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând
motivat să se revină asupra măsurii anulării.
141
Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.
142
La cererea părţii şi pe cheltuiala sa, instanţa poate încuviinţa ca, în etapa scrisă, comunicarea actelor de
procedură să se facă în condiţiile art. 154 alin. (5) C. Proc. Civ.
134
depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen
de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165”.
Întâmpinarea depusă de pârât se comunică de îndată reclamantului, tot pe cale
administrativă, de către instanţă.
143
Pentru dezvoltări, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 347
135
IV. Modificarea cererii de chemare în judecată (cerere adițională)
În condiţiile art. 204 alin. (1), reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună
noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal
citat.
Dispozițiile art. 204 NCPC, care este și sediul materiei privind modificarea cererii de
chemare în judecată, se aplică în mod corespunzător nu doar cererii de chemare în judecată
intentată de reclamant, ci și cererii reconvenționale sau altor cereri incidentale care au natura
juridică a unor cereri de chemare în judecată.
Reclamantul are dreptul să-și modifice cererea de chemare în judecată formulată inițial
în privința oricărui element al său (părți, obiect și cauză).
Această modificare a cererii poate avea loc numai până la primul termen la care
reclamantul este legal citat – caz în care nu este necesar să se obţină acordul vreunei părţi-, iar
după acest moment, poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților, tocmai pentru
că reclamantul s-ar putea comporta abuziv.
Întrucât textul nu cere „acordul pârâtului”, ci „al tuturor părţilor”, înseamnă că, dacă
este cazul, trebuie obţinut atât acordul pârâtului, cât şi al intervenienţior. În orice caz, deşi nu
se prevede în mod expres, este necesar să se obţină acordul acelor părţi care ar fi nevoite să-şi
refacă cererile sau să-şi reconsidere apărările faţă de noul conţinut al cererii de chemare în
judecată144.
În momentul în care una dintre părți nu este de acord cu primirea cererii instanța va
pune în discuția părților excepția de tardivitate și, după ascultarea tuturor părților prezente, va
pronunța soluția de admitere a excepției de tardivitate, respingând cererea modificatoare ca
tardiv formulată.
Dacă la termenul respectiv nu sunt prezente toate părțile, instanța va dispune amânarea
cauzei și va comunica tuturor părților cererea, cu posibilitatea de a-și preciza poziția
procesuală față de cererea modificatoare depusă peste termenul legal, în sensul manifestării
sau nu a acordului vizând modificarea pretențiilor reclamantului peste termenul legal.
În situația în care cererea modificatoare este introdusă în termen sau, cu toate că nu e
formulată în termen, părțile sunt de acord cu primirea acesteia, instanța va înmâna o copie de
pe cererea modificatoare părții, dispunând amânarea cauzei în privința formulării de către
pârât a întâmpinării, care trebuie depusă în termen de cel puțin 10 zile înaintea termenului de
judecată următor, cu mențiunea că va opera sancțiunea decăderii acestuia din dreptul de a mai
propune și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel,
în raport de cererea modificată.
144
M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pg. 81
136
Întâmpinarea formulată de către pârât la cererea modificatoare, nu se comunică
reclamantului, acesta putând să o consulte la dosarul cauzei, neavând dreptul să obțină
amânarea cauzei pentru a putea lua cunoștință de aceasta. Cu toate acestea, instanța poate
acorda, un termen, în funcție de natura și complexitatea cauzei, mai ales în situațiile în care se
invocă noi excepții, a căror combatere presupune o apărare complexă.
Pentru ca părţile să nu fie lipsite de grade de jurisdicţie, reclamantul îşi poate modifica
cererea de chemare în judecată numai în faţa primei instanţe, nu şi în căile de atac.
Dealtfel, art. 478 alin. (3) arată că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza
sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. La rândul
său, art. 494 arată că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se
aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta
secţiune.
Însă, atunci când hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă,
pentru o neregularitate procedurală ce a intervenit chiar la primul termen, cererea ar putea fi
modificată şi în etapa rejudecării.
Potrivit art. 204 alin. (2) NCPC, cererea prin care reclamantul nu modifică pretențiile
inițiale, ci doar face anumite precizări, poate fi formulată oricând în fața primei instanțe, până
la închiderea dezbaterilor, ținând cont de faptul că formularea acesteia nu determină amânarea
judecării cauzei.
137
modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată nu trebuie să fie expres. Prin
urmare, în situaţia în care partea prezentă a luat cunoştinţă despre o atare modificare
tardivă a cererii de chemare în judecată şi nu s-a opus acesteia, în limine litis, se prezumă că
a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul procesului sau prin exerciţiul căilor
de atac asupra acestei poziţii.
147
Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare
în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul
cauzei.
148
D.N. Theohari , G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 488
138
În ceea ce privește primul termen de judecată, acesta se fixează de către judecător prin
rezoluție, în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, iar primul
termen de judecată se va fixa cel mai târziu în 60 de zile de la data rezoluției.
În procesele urgente, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, termenele pot fi
reduse de către judecător, iar în procesele în care pârâtul domiciliază în străinătate,
judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, dar rezonabil.
În actuala reglementare, primul termen de judecată este considerat cel la care pentru
prima dată se dispune citarea părţilor în vederea soluţionării cauzei.
Emiterea procedurilor de citare pentru primul termen de judecată şi ducerea la
îndeplinire a celorlalte măsuri pentru pregătirea judecăţii se realizează de grefierul de şedinţă
imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele urgente, sau în cel mult 5 zile
lucrătoare, pentru celelalte cauze. Preşedintele instanţei poate dispune ca activităţile prevăzute
la alin. (2) să fie realizate de un grefier desemnat în acest scop la nivelul instanţei.
I. Întâmpinarea
Potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) NCPC : „Întâmpinarea este actul de procedură
prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată”.
Cu alte cuvinte, întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la
cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere față de pretențiile reclamantului.
Pentru ca reclamantul să nu fie surprins de apărările pârâtului, Codul de procedură
civilă a impus în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a răspunde la cererea de chemare în
judecată printr-o întâmpinare.
Pentru a fi calificat drept întampinare, răspunsul pârâtului la cererea de chemare în
judecată trebuie să se concretizeze într-o apărare împotriva pretenţiilor formulate de
reclamant, în cadrul căruia să fie expuse argumente de natură să determine soluţia respingerii
acţiunii. Dacă pârâtul este de acord cu admiterea acţiunii promovate de reclamant, cererea sa
în sensul indicat nu are caracter de întâmpinare, ci de note scrise. De asemenea, dacă pârâtul
formulează prin intermediul întampinării pretenţii proprii împotriva reclamantului în afară de
apărările faţă de cererea introductivă, această parte a întâmpinării va avea caracter de cerere
reconvenţională.
Apărările pârâtului pot să fie de fond şi procesuale.
De regulă, întâmpinarea este obligatorie149, la judecata în prima instanță, ca de altfel și
la judecata în apel și în căile extraordinare de atac: recursul, contestația în anulare, revizuirea,
precum și în contestația la executare.
149
LPA, art. 122 Întâmpinarea nu este obligatorie în incidentele procedurale, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
139
Există și cazuri expres prevăzute de lege, în care întâmpinarea este facultativă, spre
exemplu: cererile de ordonanță președințială, conform art. 999 alin. (1) teza a II-a NCPC și
cererile referitoare de la procedura de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept,
potrivit art. 1042 alin. (3) NCPC.
Termenul în care pârâtul formulează și depune întâmpinarea este de 25 de zile de la
comunicarea cererii de chemare în judecată, care este redat de art. 201 alin. (1) NCPC.
1. Cuprinsul întâmpinării
necesar este și răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii,
din care rezultă faptul că pârâtul trebuie să formuleze și apărările de fond. Prin
asemenea răspuns, pârâtul se apără în fond, după caz, negând pretenţia reclamantului,
invocând motive de întârziere în executarea obligaţiei ori cauze de stingere a
raportului juridic care stă la baza litigiului. De exemplu, pârâtul poate invoca: faptul că
şi-a executat, în tot sau în parte, obligaţiile asumate prin contract, compensaţia legală,
excepţia neexecutării contractului, simulaţia titlului invocat de către reclamant etc.
dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, așadar mijloacele
de probă prin care pârâtul intenționează să probeze de ce reclamantul nu are
dreptate/de ce afirmațiile acestuia sunt neîntemeiate;
150
Pentru dezvoltări, a se vedea şi S. Florea, Consideraţii privind întâmpinarea şi cererea
reconvenţională în perspectiva proiectului Codului de procedură civilă, Revista română de drept privat nr.
3/2010, pg. 45-56
140
semnătura pârâtului sau a reprezentatului acestuia, legal sau convențional;
2. Comunicarea întâmpinării
De regulă, întâmpinarea se comunică reclamantului, dar există și excepții, care sunt
expres prevăzute de lege.
De exemplu, potrivit art. 204 alin. (1) teza finală NCPC, întâmpinarea la cererea
adițională nu se comunică reclamantului, urmând ca acesta să ia cunoștință de conținutul ei
prin consultarea dosarului cauzei, iar în materia ordonanței de plată întâmpinarea nu se
comunică reclamantului, acesta va lua cunoștință de cuprinsul acesteia direct de la dosarul
cauzei, conform art. 1019 alin. (4) NCPC.
Întâmpinarea se formulează într-un singur exemplar pentru comunicare în situațiile
următoarele:
- atunci când există mai mulți reclamanți care au ales un reprezentant comun ori
pentru care instanța a numit un curator special;
- în situația când reclamantul figurează în mai multe calități juridice;
- iar corespunzător art. 207151 NCPC, în caz de coparticipare pasivă, pârâții pot
răspunde împreună, printr-o singură întâmpinare, atât timp cât aceștia au apărări comune.
151
Când sunt mai mulţi pârâţi, aceştia pot răspunde împreună, toţi sau numai o parte din ei, printr-o singură
întâmpinare.
152
Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai
propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.
141
reţinut că : obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor
stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la un
proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea
termenelor procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii
aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor (a se vedea, în acest
sens, Decizia nr. 1.523 din 11 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2012).
16. În ceea ce priveşte întâmpinarea în cadrul procesului civil, Curtea observă că
aceasta reprezintă actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris pretenţiilor
formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, arătând totodată apărările sale.
Prin acest act reclamantul este pus în situaţia de a cunoaşte apărarea şi dovezile pe care se
sprijină pârâtul, înlăturându-se astfel surpriza şi realizându-se egalitatea în ceea ce priveşte
poziţia procesuală a părţilor. Prin această reglementare se asigură şi egalitatea de mijloace,
de arme între părţile procesului, exigenţele art. 6 din Convenţie fiind astfel respectate.
18. Prin urmare, Curtea observă că decăderea pârâtului din dreptul de mai propune
probe şi de a invoca excepţii, deoarece nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de
Codul de procedură civilă, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. De altfel,
dispoziţia legală criticată reprezintă o normă de procedură a cărei reglementare revine
legiuitorului potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie conform căruia competenţa instanţelor
judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Prin aceasta
legiuitorul a urmărit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta
respectarea principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi
dreptului la apărare. S-a dorit, de asemenea, să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 14 alin. (2)
din Codul de procedură civilă, potrivit căruia părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi
în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe
care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să
se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
142
Cererea recovenţională este reglementată de Codul de procedură civilă în art. 209-210.
Făcând referire la dreptul civil material, o parte nu poate fi obligată la o anumită
prestaţie către adversarul său în lipsa unei menţiuni care să solicite aceasta. Prin urmare,
dacă pârâtul doreşte să obţină şi un alt avantaj, în afară de respingerea cererii reclamantului,
nu trebuie să se oprească doar la formularea întâmpinării, ci trebuie să depună şi cerere
reconvenţională.
Potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (1), cererea reconvențională este actul de procedură
prin care pârâtul emite pretenții proprii față de reclamant, care rezultă din același raport
juridic sau care sunt strâns legate de acesta.
O altă accepțiune a cererii reconvenționale, ar fi aceea că aceasta este o cerere de
chemare în judecată prin intermediul căruia pârâtul emite pretenții proprii împotriva
reclamantului din cererea de chemare în judecată.
Totuşi, prin cererea reconvenţională nu se pot invoca orice fel de pretenţii, ci numai
pretenţii care au o legătură suficientă cu cererea de chemare în judecată, în aşa fel încât să fie
justificată judecarea împreună a acestora153.
Nu este obligatoriu ca pretenţiile celor două părţi să decurgă din acelaşi raport juridic,
ci pot să să aibă ca temei cauze diferite, cu condiţia ca pretenţiile pârâtului să fie strâns legate
de raportul jurodic dedus judecăţii de către reclamant154.
153
M. Tăbârcă, op. cit., Vol. II, pag. 97
154
De exemplu, pârâtul chemat în judecată printr-o cerere în revendicare formulează cerere
reconvenţională prin care solicită restituirea îmbunătăţirilor aduse imobilului ; chiriaşul acţionat în judecată
pentru restituirea imobilului solicită pe cale reconvenţională plata îmbunătăţirilor făcute.
143
În privința conținutului cererii reconvenționale, acesta trebuie să îndeplinească toate
condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată – art. 209 alin. (3) C. proc.
Civ.
Aşadar, cererea reconvenţională trebuie să cuprindă elementele prevăzute la art. 194
C. proc. Civ.. Totodată, trebuie să indice instanţa de judecată căreia aceasta se adresează. Dat
fiind caracterul său incidental, în cererea reconvenţională trebuie să se facă referire la cererea
principală, deci este necesar să fie menţionat şi numărul dosarului în care este depusă cererea
incidentală.
Prin intermediul cererii reconvenționale pot fi chemați și alți pârâți, în momentul când
pretențiile formulate prin aceasta vizează și alte persoane decât reclamantul.
Având natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată, cererea
reconvenţională este, în toate cazurile, supusă comunicării iar tot o consecinţă a naturii sale,
este supusă taxelor judiciare de timbru. Astfel, potrivit art. 34 alin. (3) din O.U.G. nr.
80/2013, „cererile reconvenţionale (...) se taxează după regulile aplicabile obiectului cererii,
dacă aceasta ar fi fost exercitată pe cale principală” (deci nu cu aceeaşi taxă ca şi cererea
principală), ceea ce înseamnă că, la stabilirea taxei judiciare de timbru, se va avea în vedere
obiectul cererii reconvenţionale, după cum acesta este sau nu evaluabil pecuniar, urmând să
necesite fie o taxă la valoare, fie o taxă fixă, după caz.
În legătură cu nulitatea acestei cereri în noua reglementare, într-o opinie 155, s-a reţinut
că, în ceea ce priveşte sfera de aplicare a art. 200 NCPC, procedura regularizării cererii de
chemare în judecată se aplică numai cererilor introductive de instanţă, iar nu şi cererilor
incidentale. Art. 209 alin. (5) teza a ll-a NCPC face trimitere exclusiv la art. 201 NCPC, iar nu
şi la art. 200 NCPC, art. 201 reglementând procedura de comunicare a actelor procedurale şi
de fixare a primului termen de judecată. Sintagma „constatarea îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată”, menţionată în partea de început a
alin. (1) al art. 201 NCPC, priveşte cererea de chemare în judecată introductivă, scopul
trimiterii art. 209 alin. (5) teza a ll-a NCPC la art. 201 constituindu-l comunicarea cererii
reconvenţionale, aspect care reiese şi din faptul că prima teză a alin. (5) al art. 209
vizează o atare comunicare.
S-a exprimat şi opinia contrară156, potrivit căreia cererea reconvenţională trebuie să
cuprindă elementele prevăzute în art. 194 NCPC pentru cererea de chemare în judecată, în
condiţiile în care aceasta este o adevărată „acţiune”.
155
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 357, I. Deleanu, Noul Cod de Procedură civilă, Comentarii pe
articole, Vol. I (art. 1-621), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 209
156
Pentru opinie diferită, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pag. 101. „Întrucât art. 209 alin. (3) C.
proc. Civ. nu spune că cererea reconvenţională va cuprinde elementele cererii de chemare în judecată, ci arată că
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, înseamnă că îi sunt
aplicabile şi dispoziţiile art. 200 C. proc. Civ. Rezultă aceasta şi din art. 209 alin. (5) teza a II-a conform cu care
dispoziţiile art. 201 se aplică în mod corespunzător. Or, aplicarea „în mod corespunzător a art. 201 C. proc. Civ.
înseamnă că şi cererea reconvenţională va fi comunicată reclamatului numai în momentul în care se constată că
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, ceea ce presupune verificarea şi regularizarea cererii reconvenţionale în
termenii stabiliţi prin art. 200 C. pr. Civ. Rezultă aceasta şi din art. 209 alin. (5) teza a II-a conform cu care
dispoziţiile art. 201 se aplică în mod corespunzător. Or, aplicarea „în mod corespunzător a art. 201 C. proc. Civ.
înseamnă că şi cererea reconvenţională va fi comunicată reclamatului numai în momentul în care se constată că
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, ceea ce presupune verificarea şi regularizarea cererii reconvenţionale în
termenii stabiliţi prin art. 200 C. pr. Civ.
144
Astfel cum se reţine de cea mai mare parte a literaturii de specialitate, considerăm că,
fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională nu este supusă procedurii de
regularizare.
Potrivit art. 209 alin. (1) NCPC, privind obiectul cererii, instituie condiția ca
pretențiile pârâtului să rezulte din același raport juridic sau să fie strâns legate de acesta, ceea
ce denotă că pretențiile celor două părți pot rezulta și din cauze diferite, dar cu mențiunea ca
între acestea să existe totuși o legătură.
În situațiile anume prevăzute de lege, formularea uni cereri reconvenționale este
declarată de legiuitor ca inadmisibilă.
Un prim exemplu ar fi în materia procedurii speciale a evacuării din imobilele folosite
sau ocupate fără drept, pârâtul nu poate formula cerere reconvențională, de chemare în
judecată a altei persoane sau în garanție, pretențiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale
separată, potrivit art. 1043 alin. (1) NCPC.
Un alt exemplu elocvent, în contextul litigiilor care au ca obiect acțiuni posesorii sunt
inadmisibile cererea reconvențională și orice alte cereri prin care se solicită protecția unui
drept în legătură cu bunul în litigiu, conform art. 1004 alin. (2) NCPC.
În urma unei formulării a cererii reconvenționale, reclamantul-pârât și eventualii pârâți
introduși în condițiile art. 209 alin. (2) NCPC sunt obligați ca în termen de 25 de zile de la
comunicarea acesteia, să formuleze întâmpinare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a
propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, în raport cu pretențiile
din cererea reconvențională.
În concordanță cu dispozițiile art. 201 NCPC, întâmpinarea formulată se va aduce la
cunoștință pârâtului-reclamant, care de altfel este obligat să depună răspuns la întâmpinare în
termen de 10 zile de la comunicare. Avem în vedere și situația în care partea nu formulează
răspuns la întâmpinare, caz în care legea nu prevede nicio sancțiune, în final, instanța nu o
poate sancționa.
Termenul în care cererea reconvențională se poate depune, sub sancțiunea decăderii,
constă în momentul în care se depune întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la
întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
Termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenționale este clasificat ca
fiind un termen procedural imperativ absolut, a cărui nerespectarea atrage decăderea din
dreptul de a mai formula cerere reconvențională.
Pentru că este o cerere nouă, cererea reconvenţională nu poate fi depusă direct în
157
apel .
În privința pretențiilor proprii ale pârâtului care sunt formulate făcând raportare nu la
cererea principală, ci la cererea adițională, pârâtul va avea ocazia să formuleze cerere
reconvențională cel mai târziu până la termenul ce i se va încuviința în acest scop, potrivit art.
209 alin. (6) NCPC.
De regulă, cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală, în confor-
mitate cu art 210 alin. (1) NCPC.
157
Cu excepţia situaţiei din procedura divorţului, faţă de art. 917 alin. (3) C. proc. Civ.
145
În momentul în care numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța
poate dispune disjungerea cererii reconvenționale prin încheiere, după aducerea în discuție
contradictorie a părților a acestui aspect, potrivit art. 210 NCPC.
Din art. 210 alin. (2) teza I C. proc. Civ. derivă şi concluzia că cererea reconvenţională
nu poate să fie judecată înaintea cererii principale, drept consecinţă a caracterului incidental al
cererii reconvenţionale.
Disjungerea se dispune printr-o încheiere care nu poate să fie atacată separat, ci numai
odată cu fondul. După disjungere, cererea reconvenţională va fi soluţionată tot de instanţa la
care a fost înregistrată.
Declinarea cererii reconvenţionale nu este posibilă întrucât efectele prorogării de
competenţă, care s-a produs la data depunerii cererii incidentale, continuă şi după disjungere.
În condiţiile art. 210 allin. (2) teza a II-a, cu toate acestea , disjungerea nu poate fi
dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune
pentru soluţionarea unitară a procesului158.
158
Prin excepţie, disjungerea nu poate avea loc atunci când legea interzice luarea unei asemenea măsuri
sau când judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.
159
Disponibilă la www.jurisprudenta.com
146
a pârâtului în cadrul procesual conturat prin cererea principală şi va dispune înaintarea
cererii reconvenţionale, împreună cu înscrisurile ataşate acesteia, spre repartizare aleatorie.
În acest context, reţine că inadmisibilitatea invocată şi analizată anterior vizează
doar cadrul procesual în care a fost formulată cererea reconvenţională, iar nu un fine de
neprimire pentru această cerere care ar putea fi analizată ca o cerere principală de sine
stătătoare. Din acest motiv, instanţa apreciază că se impune trimiterea acesteia spre
repartizare aleatorie pentru a fi analizată în cadrul procesual identificat prin elementele
cererii reconvenţionale. Nu se impune, în speţă, ca soluţie, disjungerea, întrucât cererea
reconvenţională nu a fost primită, ca atare, în acest cadru şi, astfel, nu ar putea fi disjunsă”.
Măsurile asigurătorii
Sechestrul asigurător
Potrivit art. 952 C. Proc. Civ., sechestrul asigurător este măsura asigurătorie care
constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi mobile urmăribile ale debitorului aflate
în posesia acestuia sau a unuui terţ în scopul valorifcării lor în momentul în care creditorul
unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.
Rezultă, aşadar, că această măsură asigurătorie se poate aplica exclusiv în cazul în care
litigiul principal are ca obiect plata unei sume de bani.
Având în vedere că executarea măsurii sechestrului asigurător o face executorul
judecătoresc, instanţa nu trebuie să identifice bunurile a căror indisponibilizare se urmăreşte,
ci va indica în încheiere numai suma până la care se încuviinţează sechestrul.
Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător sunt reglementate de art. 953 C. proc.
civ. şi distingem, în acest sens, între mai multe variante:
160
C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. II, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013, pag. 490, V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit., 2011, p. 217; M. Tăbârcă,
op. cit., vol. II, pag. 690
161
În situaţia în care creditorul are un titlu executoriu, pe care îl poate pune în executare silită, cererea
pentru înfiinţarea unei măsuri asigurătorii este inadmisibilă.
147
- o primă ipoteză este cea vizată de art. 953 alin. (1) C. proc. Civ., în care creanţa
având ca obiect plata unei sume de bani este exigibilă 162 şi, totodată, este constatată printr-un
înscris care nu este titlu executoriu. Astfel, creditorul poate solicita înfiinţarea unui sechestru
asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a introdus
cererea de chemare în judecată având ca obiect plata sumei de bani. Creditorul va putea fi
obligat şi la depunerea unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă. Aşadar, în ipoteza
prevăzută de art. 953 alin. (1) C. Proc. Civ., depunerea cauţiunii este lăsată la aprecierea
instanţei atât în privinţa necesităţii ei, cât şi, dacă este cazul, a cuantumului;
- o a doua ipoteză, redată de art. 953 alin. (2) C. proc. Civ., este aceea în care creanţa
bănească pretinsă de creditor este exigibilă, dar nu este constatată printr-un act scris, caz în
care, de asemenea, va fi ţinut să facă dovada iniţierii cererii de chemare în judecată pentru
declanşarea litigiului pe fond, dar şi să depună odată cu cererea de sechestru o cauţiune de
jumătate din valoarea reclamată;
În ceea ce priveşte obligaţia de a depune cauţiune, ea este stabilită în termeni
imperativi de art. 953 alin. (2), normă specială în materie, iar cuantumul ei se va determina pe
baza unui criteriu legal, ceea ce exclude aprecierea instanţei, precum şi aplicarea limitei
prevăzute de norma de drept comun în materia cauţiunii - art. 1057 alin. (2) NCPC (cel mult
20% din valoarea obiectului cererii). Dovada achitării cauţiunii se va ataşa încă de la
depunerea cererii de sechestru asigurător, fiind o condiţie de admisibilitate, astfel încât ea nu
va putea fi complinită prin acordarea unui termen în vederea depunerii dovezii consemnării;
în cazul în care instanţa învestită cu cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător constată
neîndeplinirea obligaţiei de plată a cauţiunii, va respinge cererea ca inadmisibilă; ulterior,
dacă se conformează dispoziţiilor legale şi consemnează cauţiunea stabilită de lege, creditorul
va putea recurge la o nouă cerere prin care să solicite aplicarea măsurii sechestrului
asigurător, fără a se putea opune autoritatea lucrului judecat.
- a treia ipoteză, la care se referă art. 953 alin. (3) C. proc. Civ., priveşte cazul în care
creditorul nu este în posesia unei creanţe exigibile, potrivit art. 662 alin. (4) C. proc. Civ. Într-
o asemenea situaţie, creditorul nu poate obţine instituirea sechestrului asigurător decât în
cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat
asigurările promise ori atunci când este în pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire
sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea 163. Ca şi în cazul celorlalte ipoteze, este necesar
să se facă dovada introducerii cererii de chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de
fond, condiţie care rezultă din trimiterea pe care o face teza a II-a a art. 953 alin. (3) C. proc.
Civ. la “condiţiile prevăzute de alin. (1)” al aceluiaşi articol. Din aceeaşi trimitere, rezultă că
este necesar să fie îndeplinită şi condiţia ca respectiva creanţă neexegibilă să fie constatată în
scris, condiţie de care se face vorbire expresă în alin. (1) al art. 952 C. proc. Civ.
Depunerea cauţiunii este obligatorie, însă stabilirea cuantumului acesteia este lăsată la
aprecierea instanţei.
162
Conform art. 662 alin. (3) C. proc. Civ., creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la
scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
163
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 362
148
Jurisprudenţa a fost constantă în a statua în sensul că, atunci când se analizează scopul
şi rolul cauţiunii, aceasta se stabileşte fără a se ţine seama de posibilităţile de plată sau
interesul celui obligat la plata cauţiunii, şi aceasta pentru că întotdeauna cauţiunea se
stabileşte nu în favoarea creditorului, ci în favoarea debitorului.
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 19/A din 7 ianuarie 2015
164
- „Prin urmare, Curtea constată că este nefondată susţinerea apelantului, în sensul că
nu se impunea stabilirea unei cauţiuni în sarcina sa, întrucât aceasta era facultativă în raport
de dispoziţiile art. 952 alin. 1 NCPC”.
164
Disponibilă la www.curteadeapelcluj.ro
149
judecării procesului principal, în dosarul constituit pentru soluţionarea cererii pentru obţinerea
titlului executoriu.
Atunci când cererea de sechestru asigurător este formulată odată cu cererea de
chemare în judecată având ca obiect creanţa, faţă de dispoziţiile art. 203 alin. (2) C. pr. Civ.,
odată cu fixarea primului termen de judecată va putea fi încuviinţat şi sechestrul asigurător,
printr-o încheiere executorie.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere
executorie, instanţa stabilind suma în limitele căreia urmează a se indisponibiliza bunuri
mobile şi/sau imobile ale debitorului (valoarea creanţei certe a creditorului, exigibilă sau
neexigibilă, constatată în scris sau nu) şi, dacă este cazul, fixează cuantumul cauţiunii şi
termenul înlăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta.
Condiţia fixării cauţiunii de către instanţă acoperă atât ipoteza în care cauţiunea se
datorează obligatoriu [art. 953 alin. (2) şi (3)], cât şi cea în care stabilirea obligaţiei de a
depune cauţiune este lăsată la latitudinea instanţei [art. 952 alin. (1)].
În ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii, acesta este fie unul fix, determinabil în funcţie
de valoarea reclamată [art. 953 alin. (2)], fie este stabilit de instanţă, pe baza criteriilor ce
decurg din dispoziţiile art. 1057 alin. (2) NCPC - art. 953 alin. (1) şi (3) .
Încheierea prin care se soluţionează cererea de sechestru asigurător se comunică
creditorului de îndată de către instanţă, pe când debitorului i se comunică de către executorul
judecătoresc, odată cu luarea măsurii.
Motivul comunicării încheierii de admitere a cererii de sechestru asigurător către
debitor doar la momentul executării măsurii de către executorul judecătoresc este determinat
de elementul surpriză, astfel încât debitorul să nu aibă un interval de timp în care să poată
întreprinde acte sau fapte de natură a împiedica sau îngreuna înfiinţarea efectivă a
sechestrului, contrar scopului urmărit prin instituirea acestor măsuri, şi astfel să conducă la
inutilitatea demersului creditorului; acest element surpriză nu va mai avea acelaşi efect dacă
cererea nu este admisă de prima instanţă (fără citarea părţilor), ci în apel, calea de atac fiind
soluţionată cu citarea părţilor [art. 954 alin. (3)], conform regulii înscrise în art. 17 NCPC
referitoare la publicitatea şedinţelor de judecată.
Încheierea prin care se încuviinţează cererea de sechestru asigurător este executorie de
drept, astfel cum prevede art. 954 alin. (2), pentru situaţia în care se încuviinţează măsura
înainte de primul termen de judecată la prima instanţă, dacă este formulată ca o cerere
accesorie în cadrul cererii de chemare în judecată vizând fondul; totodată, art. 955 alin. (1)
teza finală prevede că pentru executarea măsurii nu este necesară nicio altă autorizare sau
încuviinţare dată de instanţă executorului judecătoresc, iar sechestrul se va aplica fără somaţie
ori înştiinţare prealabilă a debitorului.
Căi de atac
Încheierea este supusă apelului în termen de 5 zile de la comunicare (comunicare ce
operează în condiţiile arătate anterior), la instanţa ierarhic superioară.
Norma este incidentă atât în cazul în care măsura se dispune pe cale principală, cât şi
atunci când se soluţionează o cerere incidentală sau accesorie.
150
Dacă cererea se soluţionează în primă instanţă de Curtea de apel, calea de atac va fi
recursul (ce se va soluţiona de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), sens în care prevede în mod
derogatoriu art. 960 NCPC, întrucât instanţa supremă nu are competenţă ca instanţă de apel.
Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. Ca
atare, dispoziţiile art. 159 NCPC sunt pe deplin aplicabile, respectiv teza a II-a a textului, care
prevede: „în cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres, judecătorul poate
dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei ori a actului de procedură, despre
aceasta făcându-se menţiune în citaţie sau în actul de procedură".
Cum acesta este un caz expres prevăzut de lege, rezultă că instanţa de apel (la fond
cererea fiind soluţionată fără citarea părţilor) poate dispune ca înmânarea citaţiei să se
realizeze într-un termen mai scurt de 5 zile, ceea ce constituie regula în contextul art. 159
NCPC şi pentru a cărei nerespectare intervine sancţiunea nulităţii.
De asemenea, având în vedere prevederile art. 999 alin. (4) NCPC din materia
ordonanţei preşedinţiale, atât prima instanţă, cât şi instanţa învestită cu soluţionarea apelului
nu vor putea dispune amânarea pronunţării decât 24 de ore, iar motivarea hotărarii se va
realiza în 48 de ore de la pronunţare.
Pentru recursul promovat în condiţiile art. 958 NCPC şi care intră în competenţa de
soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile prevederile art. 493 NCPC
privind procedura de filtrare a recursurilor; pe de altă parte, faţă de soluţiile posibil a fi
pronunţate de Înalta Curte ca instanţă de recurs (casare cu trimitere, potrivit art. 497), în cazul
în care se constată caracterul fondat al recursului şi se impune soluţia admiterii căii de atac,
rezultă că măsura sechestrului nu va putea fi niciodată încuviinţată de Înalta Curte de Casaţie
si Justitie.
Autoritatea de lucru judecat. Articolul 430 alin. (3) NCPC prevede că hotărârea
judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra
fondului.
Însă autoritatea de lucru judecat va opera faţă de o altă cerere prin care se solicită
instituirea aceleiaşi măsuri, împotriva aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi creanţă, câtă vreme
au rămas neschimbate împrejurările pe care creditorul s-a întemeiat în prima cerere, respinsă
anterior printr-o hotărâre definitivă. Autoritatea de lucru judecat nu va opera în cazul în care
instanţa anterioară a respins ca inadmisibilă cererea de instituire a unui sechestru asigurător
pentru neîndeplinirea cerinţei consemnării cauţiunii în condiţiile art. 953 alin. (2) NCPC, a
cărei dovadă o produce în cererea ulterior formulată.
Ridicarea sechestrului asigurător poate să fie dispusă şi înainte de respingerea
cererii având ca obiect creanţa ce constituie temeiul juridic al măsurii asiguratorii, astfel cum
rezultă din dispoziţiile art. 957 alin. (1).
În acest sens, dacă debitorul va da, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica,
la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de
urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă doar apelului, în termen
de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu
precădere. Dispoziţiile art. 954 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
151
Pentru ridicarea măsurii nu este necesară consemnarea sumei datorate, ci este
suficientă depunerea unei garanţii (reale sau personale) suficiente pentru acoperirea creanţei
creditorului.
Se observă că, în acest caz, procedura de ridicare a măsurii sechestrului asigurător
este, practic, similară cu aceea care trebuie să fie urmată pentru instituirea sechestrului.
De asemenea, urmând soarta acţiunii care are ca obiect creanţa, sechestrul asigurător
trebuie să fie ridicat dacă cererea privitoare la creanţă nu a fost admisă.
Tot astfel, în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviinţată
măsura asigurătorie a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel
care a făcut-o a renunţat la judecata acesteia, debitorul poate cere ridicarea acesteia de către
instanţa care a încuviinţat-o. Asupra cererii, instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, dată
fără citarea părţilor.
Ridicarea sechestrului asigurător nu se dispune din oficiu, ci numai la cererea
persoanei interesate, respectiv a debitorului ale cărui bunuri au fost indisponibilizate.
Întrucât prin ridicarea sechestrului în ipoteza dată nu ar fi prejudiciate interesele
niciunei părţi, încheierea prin care se ia această măsură nu este supus apelului şi nici
recursului, fiind definitivă.
Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a
obţinut titlul executoriu.
De vreme ce sechestrul asigurător este o măsură de conservare , de asigurare, şi nu de
executare, art. 958 C. pr. Civ. stabileşte regula că valorificarea bunurilor sechestrate nu se va
putea face decât după ce creditorul a obţinut titlul executoriu şi care este reprezentat de
hotărârea definitivă prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani.
Poprirea asigurătorie
Conform art. 969 C. proc. Civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor
de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate
debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta le va datora în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de înfiinţare stabilite
de art. 953 C. proc. Civ.
Deci, şi în cazul popririi asigurătorii trebuie făcută distincţia după cum creditorul are
creanţa constatată prin act scris, care nu constituie titlu executoriu, şi este exigibilă, creditorul
nu are act scris şi creanţa creditorului nu este exigibilă.
În doctrină165 se fac anumite precizări referitoare la cuprinsul cererii de poprire. Astfel,
în cazul cererii de porprire bancară, nu este necesar ca, în cuprinsul acesteia, creditorul să
individualizeze terţii popriţi cu privire la care solicită să se înfiinţeze poprirea asigurătorie.
Per a contrario, rezultă că, atunci când se solicită înfiinţarea popririi asigurătorii cu privire la
alţi terţi popriţi decât o bancă, indicarea terţului poprit în cererea de poprire este obligatorie.
Sechestrul judiciar
165
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 368
152
Noul Cod civil reglementează sechestrul convenţional (art. 2138-2143), iar în privinţa
sechestrului judiciar face trimitere la Codul de procedură civilă, respectiv la art. 972-977.
Potrivit art. 2138 NCC, „sechestrul convenţional este depozitul prin care două sau
mai multe persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai
multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cărora există o contestaţie sau incertitudine
juridică, cu obligaţia pentru acesta de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al
dreptului”, iar art. 972 NCPC prevede că sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea
bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin
încredinţarea pazei acestora unui administrator-sechestru.
În art. 973 se arată că, ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau altui drept
real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau
administrării unui bun proprietate comună, instanţa de judecată va putea să încuviinţeze, la
cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este
necesară pentru conservarea dreptului respectiv. Măsura poate privi toate bunurile ce
formează obiectul litigiului sau numai o parte din ele, dar simpla existenţă a unui proces în
legătură cu respectivele bunuri nu justifică prin ea însăşi luarea măsurii, ci trebuie să se
dovedească necesitatea înfiinţării sechestrului judiciar.
Măsura sechestrului judiciar se poate încuviinţa chiar fără a exista proces:
asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;
asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va
fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta
învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice de bănuială
că debitorul se va sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă de sustrageri
sau deteriorări - art. 972 alin. (2).
În aceste cazuri, partea care a obţinut instituirea sechestrului judiciar este obligată să
introducă acţiunea la instanţa competentă, să iniţieze demersurile pentru constituirea
tribunalului arbitral sau să solicite punerea în executare a titlului executoriu, într-un termen de
cel mult 20 de zile de la data încuviinţării măsurii asigurătorii. Nerespectarea acestei cerinţe
atrage desfiinţarea de drept a sechestrului judiciar, prin încheiere definitivă dată fără citarea
părţilor - art. 972 alin. (3) şi (4).
Dacă există urgenţă, instanţa va putea numi, prin încheiere definitivă dată fără citarea
părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar (art.
977).
Măsura sechestrului judiciar se poate lua numai la cererea părţii interesate, care se
adresează la instanţa de fond sesizată cu cererea principală, chiar dacă procesul se află într-o
cale de atac, în cazul prevăzut la art. 972 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia
se află bunurile, în cazurile prevăzute Ja art. 972 alin. 2. Judecata se face de urgenţă, cu
citarea părţilor. Instanţa, în caz de admitere a cererii, poate obliga pe reclamant la darea unei
cauţiuni, fixată de ea. Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea
de drept a sechestrului judiciar, fapt care se constată prin încheiere definitivă, dată fără citarea
părţilor.
153
Instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care este supusă numai apelului, în termen de 5
zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Dacă competenţa de primă instanţă
aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul. Şi în primă instanţă, şi în calea de atac,
pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea se face în cel mult 48 de ore
de la pronunţare (art. 974). Hotărârea pronunţată în această materie are autoritate de lucru
judecat relativă, astfel încât, dacă s-au schimbat împrejurările, o primă cerere care a fost
respinsă poate fi reiterată sau instanţa poate reveni asupra măsurii.
În cazul în care s-a admis cererea, instanţa încredinţează bunul sechestrat unei
persoane, numită administrator-sechestru. Această persoană poate fi deţinătorul bunului sau
un terţ, străin de proces, numit de judecător, dacă părţile nu se înţeleg între ele. Executorul
judecătoresc, sesizat de partea interesată, se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi
pus sub sechestru şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru,
un exemplar fiind înaintat şi instanţei.
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va
încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent sau constatate
prin titlu executoriu. De asemenea, cu o prealabilă autorizare a instanţei care l-a numit, va
putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru - art.
976 alin. (2) NCPC. Potrivit art. 2140 NCC, cu autorizarea instanţei judecătoreşti,
administratorul-sechestru poate să înstrăineze bunul, în cazul în care acesta nu poate fi
conservat sau dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa
va fixa, pentru activitatea prestată, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile
de plată - art. 976 alin. (3).
Măsura ia sfârşit, de regulă, odată cu soluţionarea definitivă a procesului asupra
fondului, când bunul conservat este predat părţii care a câştigat procesul. Dar sechestrul
judiciar poate lua sfârşit şi în cursul procesului, prin demisia sau înlocuirea persoanei căreia i
s-a încredinţat bunul ori prin desfiinţarea măsurii de către instanţă.
Potrivit art. 211 NCPC: „Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează
activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor
şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.”
1. Etapa scrisă, adică aceea în care, prin intermediul judecătorului căruia i s-a
repartizat aleatoriu cererea, părțile iau reciproc cunoștință de pretențiile și apărările lor, dar și
de mijloacele de probă pe care intenționează să le administreze;
154
2. Cercetarea procesului este acea etapă care se desfășoară la primul termen de
judecată la care părțile sunt legal citate și se finalizează în momentul la care judecătorul se
socotește lămurit și declară, prin încheiere, cercetarea procesului terminată. În acest moment
procesual se îndeplinesc, în condiţiile legii, actele de procedură, se rezolvă excepţiile
procesuale şi se administrează probele.
3. Etapa dezbaterilor în fond are loc în şedinţă publică, dacă părţile nu convin altfel,
găsindu-şi aplicabilitate astfel principiul contradictorialității, părţile discutând asupra
împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept invocate în cererile lor sau, după caz, invocate
de către instanță din oficiu. În acest sens, instanța dă cuvântul părților în ordinea și în
condițiile prevăzute de lege, astfel încât fiecare dintre acestea să aibă posibilitatea de a-și
susține cererile și apărările;
4. Ultima etapă, aceea a deliberării și a pronunțării hotărârii judecătorești în
cadrul căreia, în baza materialului probator administrat în cauză, completul de judecată aplică
normele de drept la situația de fapt reținută, pronunțându-se asupra tuturor cererile deduse
judecății.
Există situații când nu este neapărat necesar să se parcurgă toate etapele procesului
civil.
În privința locului desfășurării procesului, acesta are loc, de regulă, la sediul
instanței învestite cu soluționarea acestuia.
Potrivit art. 343 alin. (2) NCPC, locul desfășurării procesului va fi la fața locului în
cazul mijloacelor materiale de probă care nu se află în păstrarea instanței.
Procesul civil se mai poate desfășura, în cazul cercetării la fața locului, la locul situării
probei.
În situația administrării probelor prin comisie rogatorie, judecarea procesului are loc la
sediul instanței astfel învestite, prin ipoteză, altul decât cel al instanței care a încuviințat și a
hotărât administrarea probei.
În conformitatea cu prevederile art. 372 alin. (3) NCPC, „probele pot fi administrate
în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune
aceasta. Părţile, prin avocaţi, sunt obligate să îşi comunice înscrisurile şi orice alte acte, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură”,
administrarea probelor se poate face și de către avocați sau consilieri juridici.
155
Un alt principiu fundamental care asigură soluționarea cauzei este continuitatea
completului de judecată, în raport de care judecătorul nu poate fi înlocuit pe parcursul
procesului, decât pentru motive temeinice, în condițiile legii.
În ceea ce privește ordinea soluționării proceselor, pentru fiecare ședință de judecată
se va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, care va fi afișată pe portalul instanței
de judecată și la ușa sălii de ședință cu cel puțin o oră înainte de începerea acesteia.
De asemenea, lista va cuprinde și intervalele orare orientative fixate pentru strigarea
cauzelor.
Debutul ședinței de judecată constă în strigarea cauzelor aflat în stare de amânare fără
discuții.
Potrivit art. 215 alin. (2) NCPC, „procesele declarate urgente, cele rămase în
divergenţă şi cele care au primit termen în continuare se vor dezbate înaintea celorlalte. ”
Vor avea întâietate pentru dezbatere procesele în care partea sau părțile sunt
reprezentate ori asistate de avocat, respectiv consilier juridic, potrivit art. 215 alin. (3) NCPC.
În conformitate cu prevederile art. 104 alin. (13) teza a II-a din Regulamentul de
organizare și funcționare a instanțelor, președintele completului, pentru motive temeinice,
poate dispune luarea cauzelor într-o altă ordine decât cea înscrisă pe lista de ședință.
Procesul se soluţionează iîn faţa judecătorului unic sau a completului de judecată.
Dacă este vorba de un complet, la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie el este prezidat de
preşedintele ori de vicepreşedintele instanţei ori de preşedintele secţiei, atunci când aceştia
participă la judecată sau, în celelalte cazuri, se prezidează prin rotaţie. Această ultimă regulă
se aplică şi la curţile de apel, tribunale şi judecătorii (art. 33 şi art. 52 din Legea nr. 304/2004).
Preşedintele completului de judecată deschide, suspendă şi ridică şedinţa, iar prin
intermediul lui ceilalţi judecători pun întrebări părţilor, martorilor sau experţilor, dacă
preşedintele nu le-a încuviinţat să pună întrebări direct. La fel procedează şi părţile.
În ceea ce privește ordinea luării cuvântului, președintele va da întâietate
reclamantului, apoi pârâtului, precum și celorlalte părți din proces, în funcție de poziţia lor
procesuală, iar reprezentantul Ministerului Public, procurorul va vorbi ultimul, în afară de
cazul când acesta a pornit acțiunea, în temeiul art. 216 alin. (2)167 NCPC.
În temeiul art. 216 alin. (4) NCPC: „Preşedintele poate să limiteze în timp intervenţia
fiecărei părţi. În acest caz, el trebuie să pună în vedere părţii, înainte de a-i da cuvântul,
timpul pe care îl are la dispoziţie.”
Mai mult decât atât, președintele completului de judecată exercită poliția ședinței,
având posibilitatea să ia măsuri pentru păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a
solemnității ședinței de judecată.
sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.”
167
DECIZIE nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă
EMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT ÎN:MONITORUL OFICIAL nr. 775 din 24 octombrie 2014
Augustin Zegrean – preşedinte,Valer Dorneanu - judecător
156
Astfel, art. 217 NCPC, redă măsurile pe care președintele le poate lua în vederea
asigurării ordinii și a bunei-cuviințe:
în situația în care nu mai este loc în sala de ședință, președintele le poate pretinde celor
care ar veni mai târziu sau care depășesc numărul locurilor existente să părăsească
sala;
nicio persoană nu poate fi lăsată să intre cu arme în sala de ședință, cu excepția
situației în care le deține în exercitarea serviciului pe care îl îndeplinește în fața
instanței;
de asemenea, toate persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare
și o ținută cuviincioase;
în privința celor care se adresează instanței în ședință publică au îndatorirea să stea în
picioare, dar președintele poate încuviința, atunci când apreciază că este necesar,
excepții de la această îndatorire;
președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința ori
nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna-cuviință, iar în caz de nevoie
dispune îndepărtarea ei;
de asemenea, îndepărtați din sală pot fi și minorii, precum și persoanele care s-ar
înfățișa într-o ținută necuviincioasă;
atunci când, anterior închiderii dezbaterilor una dintre părți a fost îndepărtată din sală,
aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în
lipsa ei, însă aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este
asistată de un apărător care a rămas în sală;
în cazul în care cel care tulbură liniștea ședinței de judecată este chiar avocatul părții,
președintele îl va chema la ordine și dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea
dezbaterilor nu mai este cu putință, procesul se va amâna, aplicându-se amenda
judiciară prevăzută la art. 187 alin. (1) pct. 2 NCPC.
În temeiul art. 220 NCPC, se amână cauza când nu este în stare de judecată : „Părţile
pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată,
dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai
mulţi judecători, această amânare se poate face şi de un singur judecător.”
De asemenea, amânarea judecății se poate face și prin învoiala părților, dar cu
mențiunea că nu se poate încuviința decât o singură dată în cursul procesului, potrivit art. 221
alin. (1) NCPC.
Prin învoiala părților înțelegem acordul expres exprimat de toate părțile în vederea
amânării cauzei, nefiind suficient un acord tacit, rezultat din neprezentarea părților la
judecată.
În ipoteza în care la termenul următor încuviințării acestei cereri, părțile nu se mai
prezintă și nu perseverează în judecată, aceasta va fi suspendată și cauza va fi repusă pe rol
numai după plata a jumătate din taxa de timbru inițial achitată, în temeiul art. 9 lit g) din
157
O.U.G. nr. 80/2014168 privind taxele judiciare de timbru (suspendarea cauzei devine
obligatorie).
O altă situaţie întâlnită constă în amânarea judecății pentru lipsă de apărare fiind
reglementată de art. 222 NCPC.
Astfel, amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții
interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu pot fi imputabile
părții sau reprezentantului ei.
Ne putem confrunta cu situația în care instanța nu încuviințează cererea de amânare
pentru lipsă de apărare, la cererea părții, în acest moment instanța este obligată să amâne
pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
În vederea judecării cauzei este obligatoriu ca părțile să fie legal citate, nefiind
necesară și prezența acestora în fața instanței, în situația în care legea nu prevede altfel.
În conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (2) NCPC : „Dacă la orice termen fixat
pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate
lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul
dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte”.
În ipoteza în care toate părțile lipsesc, dar cu toate acestea reclamantul sau pârâtul a
solicitat judecarea cauzei în lipsă, soluționarea cauzei trebuie să continue, instanța fiind
obligată să judece toate cererile formulate în scris de părți.
În situația în care părțile sau persoanele care urmează a fi audiate nu cunosc limba
română, instanța va folosi un traducător autorizat, în condițiile legii speciale, în vederea
asigurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare.
Potrivit art. 226 NCPC : „În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un
minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ţinând seama de împrejurările
procesului, instanţa hotărăşte dacă părinţii, tutorele sau alte persoane vor fi de faţă la
ascultarea minorului”.
Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, în procedurile care îl privesc,
este obligatorie, în temeiul art. 264 alin. (1)169 NCC.
În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, oferindu-le
îndrumările necesare, potrivit legii, motiv pentru care va solicita înfățișarea părților, chiar
dacă acestea sunt reprezentate.
De asemenea, în procesele în care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de
mediere, judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare în vederea
avantajelor folosirii acestei proceduri, potrivit art. 227 alin. (2) NCPC.
Termenul în cunoştinţă
În temeiul art. 229 NCPC, partea care are cunoștință de existența litigiului, a datei,
locului și a orei la care acesta se va desfășura, nu va mai fi citată.
168
„Cereri pentru repunerea pe rol, când suspendarea judecării se datorează părţilor - 50% din taxa
judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea a cărei judecare a fost suspendată”.
169
„În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de
10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă
autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei”.
158
Se observă că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a urmărit reducerea
costurilor procesului, întrucât părţile nu mai sunt citate la fiecare termen, reducerea duratei
procesului, prin eliminarea termenelor la care s-ar putea decide că procedura nu este legal
îndeplinită, deşi la termene anterioare partea fusese citată în condiţii de natură a justifica
prezumţia că se cunoştea existenţa procesului.
Se prezumă că are termenul în cunoștință :
partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință;
partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un
reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște
termenul;
partea căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin
funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația
pentru un termen de judecată.
atunci când partea a fost chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost
prezentă la încuviințarea lui, atunci când s-a stabilit și termenul pentru luarea
acestuia. Art. 229 alin. (2) pct. 3 C. proc. Civ. trebuie înţeles în sensul că numai în
privinţa administrării probei cu interogatoriu nu funcţionează prezumţia cunoaşterii
termenului. Prin urmare, dacă partea nu a fost citată la interogatoriu, deşi trebuia să fie
încunoştinţată, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 358 C. proc. Civ.
când, pentru motive temeinice, instanța a dispus ca partea să fie citată la fiecare
termen. De exemplu, pentru a se da eficienţă principiului prevăzut de art. 21 C. proc.
Civ., respectiv pentru a încerca să obţină împăcarea părţilor, judecătorul poate
considera acesta ca fiind un motiv întemeiat pentru a dispune citarea părţilor la fiecare
termen.
159
atunci când instanța de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea
fondului procesului după anularea hotărârii primei instanțe sau după casarea cu
reținere. Textul legal are în vedere situaţia în care instanţa de control judiciar rămâne
în pronunţare asupra căii de atac şi, după ce o admite, fixează termen pentru
rejudecarea fondului procesului.
De asemenea, termenul în cunoștință nu își are aplicabilitate în cazul militarilor
încazarmați, care sunt citați la fiecare termen de judecată, la fel şi în cazul deținuților, cărora li
se aplică aceleaşi dispoziţii.
În conformitate cu prevederile art. 230 NCPC, „Termenul de judecată nu poate fi
preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi.
Completul de judecată învestit cu judecarea cauzei hotărăşte în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat. Dispoziţiile art. 241
alin. (3) sunt aplicabile.”
Cererea privind preschimbarea termenului de judecată se soluționează în camera de
consiliu, fără citarea părților.
În privința admiterii cererii de preschimbare a termenului de judecată, instanța va
dispune citarea de îndată a părților pentru noul termen fixat.
În cadrul ședinței de judecată, grefierul care participă la ședință are obligația să ia note
în legătură cu desfășurarea procesului, care vor fi vizate de către președinte, iar părțile pot
solicita citirea notelor și, dacă este cazul, corectarea lor, în temeiul art. 231 alin. (1) NCPC.
Ședințele de judecată se înregistrează, iar acestea pot fi solicitate, pe de o parte, de
către instanțele de control judiciar, iar pe de altă parte, de către părți, care, pe cheltuiala lor,
pot obține o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată în privința cauzei lor171.
În temeiul art. 231 alin. (2) NCPC, participanții la proces primesc, la cerere, după
terminarea ședinței de judecată, câte o copie de pe notele grefierului.
Art. 231 alin. (3) și (4) teza a II-a NCPC, le conferă părților la proces posibilitatea de a
contesta notele grefierului cel mai târziu la termenul următor, situație în care acestea vor fi
verificate și, eventual, completate ori rectificate în temeiul înregistrărilor din ședința de
judecată.
Încheierea de ședință reprezintă actul de procedură prin care se descrie cele
întâmplate în ședința de judecată, reprezentând „oglinda ședinței de judecată”.
Încheierea de şedinţă este, practic, un proces verbal al celor petrecute în şedinţă,
170
www.csm1909.ro
171
Potrivit art. 231 alin. (5) NCPC: „Instanţa va înregistra şedinţele de judecată. În caz de contestare de
către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate
pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată.”
160
permiţând, prin faptul că se întocmeşte la fiecare termen, să se urmărească evoluţia
procesului.
Termenul în care grefierul redactează încheierea de ședință este de cel mult 3 zile,
care curge de la data la care s-a desfășurat ședința de judecată, pe baza notelor de ședință, iar
dacă este cazul și a înregistrărilor efectuate în timpul ședinței de judecată.
În împrejurarea în care cele consemnate în cuprinsul încheierii de ședință nu sunt
conforme măsurilor dispuse și actelor efectuate în ședința de judecată respectivă, încheierea
poate fi rectificată, din oficiu sau la cerere, prin intermediul procedurii îndreptării erorilor
materiale, reglementate de art. 442 NCPC.
Cuprinsul încheierii de ședință trebuie să cuprindă toate cele trei părți care intră
în structura oricărei hotărâri judecătorești, respectiv, practicaua, considerentele și
dispozitivul.
Practicaua cuprinde mențiuni privind constituirea instanțe, ce părți au fost prezente,
concluziile puse de către părți și procuror, dacă este cazul, dar și probele ce au fost
administrare.
Considerentele sau motivarea pentru care s-a luat o anumită dispoziție sau care au
justificat rezolvarea unei excepții.
Dispozitivul, cuprinde măsura ordonată de instanță.
În final, încheierea de ședință trebuie semnată de către membrii completul de judecată
și grefier.
Potrivit art. 233 alin. (1) NCPC, „Pentru fiecare şedinţă a instanţei se întocmeşte o
încheiere care va cuprinde următoarele:
a) denumirea instanţei şi numărul dosarului;
b) data şedinţei de judecată;
c) numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, precum şi
numele şi prenumele grefierului;
d) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, numele şi prenumele
persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor şi celorlalte persoane chemate
la proces, cu arătarea calităţii lor, precum şi dacă au fost prezente ori au lipsit;
e) numele, prenumele procurorului şi parchetul de care aparţine, dacă a participat la
şedinţă;
f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită;
g) obiectul procesului;
h) probele care au fost administrate;
i) cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi a
concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la şedinţă;
j) soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept;
k) calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii,
încheierea poate fi atacată separat;
l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără prezenţa publicului ori în
camera de consiliu;
m) semnătura membrilor completului şi a grefierului.
161
Trebuie subliniat faptul că pentru fiecare termen de judecată se întocmește câte o
încheiere, cu excepția situației în care ședința în care au avut loc dezbaterile se pronunță și
hotărârea, întrucât aceasta din urmă va cuprinde, în partea introductivă, numită practicaua, și
ceea ce s-a petrecut la acel termen, în temeiul art. 233 alin. (3) NCPC.
În ipoteza în care pronunțarea s-a amânat, practicaua hotărârii va cuprinde numai
arătarea instanței și a judecătorului/completului de judecată, numărul dosarului, data, numele,
prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului,
numele și prenumele procurorului, în situația în care a participat la judecată și mențiunea că
celelalte date sunt arătate în încheierea de amânare a pronunțării, care face corp comun cu
hotărârea judecătorească.
Având în vedere că încheierile de şedinţă au natura juridică a unor veritabile hotărâri
judecătoreşti şi că în conţinutul acestora se consemnează soluţiile dispuse de instanţă în
timpul procesului pendente, dispoziţiile referitoare la deliberare, opinie separată, precum şi
orice alte dispoziii privind hotărârile prin care instanţa se dezînvesteşte de judecarea fondului
cererii se aplică întocmai şi încheierilor – art. 234 alin. (1) C. proc. Civ.
În privința încheierilor judecătorești, acestea sunt de două feluri:
Încheieri preparatorii;
Încheieri interlocutorii.
Încheierile preparatorii, denumite și încheieri premergătoare, sunt acelea prin care
instanța de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării și soluționării cauzei, pregătind
darea hotărârii, fără a se anticipa soluția.
Prin intermediul acestor măsuri, instanța nu rezolvă aspecte sau împrejurări legate
fondul cauzei.
Mai mult decât atât, instanța nu este ținută de măsura ordonată, având posibilitatea să
revină oricând asupra ei dacă acest lucru se impune pentru o mai bună administrare a justiției.
Încheierile interlocutorii sunt acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra
procesului, se soluționează excepțiile procesuale, incidentele procedurale ori alte chestiuni
litigioase.
Spre deosebire de încheierile preparatorii, încheierile interlocutorii, leagă instanța,
care nu mai poate reveni asupra măsurii dispuse prin respectiva încheiere și dau dezlegare
asupra unui aspect ce ține de fondul cauzei.
Exemplificăm, astfel :
- încheierea de admitere în principiu a unei cereri de intervenție;
- încheierea de admitere în principiu în procesele de partaj;
162
- încheierea prin care instanța s-a pronunțat asupra unei excepții procesuale;
- încheierea prin care instanța s-a pronunțat asupra suspendării judecății;
- încheierea prin care instanța a dispus disjungerea unor cereri de cererea principală etc.
De regulă, încheierile premergătoare, atât cele preparatorii, cât şi cele interlocutorii, se
pot ataca numai odată cu fondul, fiind susceptibile de aceeaşi cale de atac ce poate fi
exercitată împotriva hotărârii finale. În acest sens, art. 466 alin. (4) C. proc. civ., text
aplicabil, potrivit art. 494 C. proc. Civ., şi în ceea ce priveşte recursul, prevede că împotriva
încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul în care
legea dispune altfel.
a) grefierul face apelul în cauză, după care va relata pe scurt obiectul pricinii, stadiul
în care se află procesul, modul de îndeplinire a procedurii de citare şi, eventual, a măsurile
dispuse de instanţă, după care predă dosarul preşedintelui completului. Acesta verifică
personal dacă citarea este legală şi, când este cazul, dacă s-au îndeplinit cerinţele legale
referitoare la taxa de timbru. Dacă citarea părţilor nu este legală, se va amâna judecata pentru
un nou termen, dispunându-se o nouă citare.
În cazul în care, deşi părţile au fost legal citate, nu se prezintă şi nici nu s-a cerut
judecata în lipsă, dosarul va fi lăsat la sfârşitul şedinţei, când,după un nou apel, dacă situaţia
este aceeaşi, judecata se suspendă.
În sfârşit, dacă nu există niciun impediment se trece la cercetarea cauzei, în raport de
stadiul în care se află;
c) instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care
fac inutilă, total sau parţial, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei-
art. 248 alin. (1);
d) după rezolvarea acestor aspecte preliminare, se intră în realizarea cercetării cauzei.
Se vor administra probele propuse de fiecare parte şi încuviinţate de instanţă sau ordonate de
aceasta din oficiu;
e) în etapa dezbaterilor, după ce preşedintele va constata că nu mai sunt probe de
administrat, va da cuvântul părţilor în fond, pentru a pune concluzii. Preşedintele va da
cuvântul mai întâi reclamantului, iar apoi pârâtului. Fiecare dintre părţi va analiza întreg
materialul probator şi va propune instanţei concluzia care consideră că se impune. Dacă este
163
necesar, preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l limita în timp de fiecare
dată.
În cazul în care în proces au intervenit terţi, li se dă şi lor cuvântul, în funcţie de
poziţia lor procesuală. Procurorul, dacă participă la proces, vorbeşte cel din urmă, în afară de
căzui când a pornit acţiunea. Altor persoane sau organe care participă La proces li se dă
cuvântul în limita drepturilor pe care le au în proces (art. 216);
Grefierul de şedinţă consemnează, în cursul şedinţei de judecată, în caietul de note:
numărul dosarului;
susţinerile orale ale părţilor şi, dacă este cazul, ale procurorului;
măsurile dispuse de instanţă, precum şi toate celelalte aspecte rezultând din
desfăşurarea procesului.
Dacă procesul nu se termină la un singur termen, astfel cum se întâmplă de cele mai
multe ori, nu se va parcurge în integralitate această schemă la fiecare şedinţă de judecată, ci se
va proceda în raport de stadiul în care se află procesul.
Amânarea judecăţii
Astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale şi întocmai cum se reţine şi în
literatura de specialitate172, amânarea judecăţii de la un termen la altul se face prin încheiere şi
poate interveni nu numai atunci când procedura de citare a părţilor nu a fost legal îndeplinită,
ci şi atunci când această procedură a fost incorect îndeplinită pentru martori sau experţi, în
cazul în care ambele părţi o solicită de comun acord, când se invocă lipsa de apărare, dacă nu
s-a achitat taxa judiciară de timbru prevăzută de lege, în situaţia în care nu s-a depus raportul
de expertiză ori nu se poate administra o altă probă etc.
Uneori, ca în cazul amânării prin convenţia părţilor, legea prevede că amânarea se
poate acorda o singură dată, iar în cazul lipsei de apărare, numai în mod excepţional, pentru
motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei - art. 221 şi art. 222
alin. (1) NCPC. În orice caz, art. 189 NCPC prevede că partea care în orice modalitate a
pricinuit amânarea judecăţii va fi obligată, la cererea părţii potrivnice, să plătească
despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.
172
M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pag. 200, M. Ciobanu, op. cit., pag. 279
164
Principiul contradictorialităţii este esenţial în desfăşurarea procesului civil, astfel încât
legiuitorul român a stabilit prin art. 14 alin. (1), iar apoi prin art. 153, regula după care
judecata nu poate avea loc decât dacă părţile sunt legal citate, sau se prezintă în instanţă
personal ori prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel.
Excepţiile trebuie să fie expres prevăzute de lege şi ele se întâlnesc rar, în situaţii impuse de
urgenţă (ca în cazul ordonanţei preşedinţiale) sau de eficacitatea măsurii care se ia (de ex., la
sechestrul asigurător sau la poprirea asigurătorie) ori de împrejurarea că cererea nu are
caracter contencios. Şi în aceste cazuri însă contradictorialitatea este înlăturată numai
temporar, deoarece judecata căilor de atac se face întotdeauna cu citare.
Din aceleaşi texte rezultă însă că esenţial este ca citarea să fie legală pentru a se
desfăşura judecata şi nu neapărat ca părţile să fie prezente în instanţă, fie personal, fie prin
mandatar. Altfel spus, judecata poate avea loc, de regulă, şi în lipsa părţilor, dacă ele au fost
legal citate.
Pentru a întări cele afirmate mai sus, putem aminti şi alte dispoziţii legale. În acest
sens:
a) art. 223 alin. (2) NCPC stabileşte că, dacă la orice termen fixat pentru judecată, se
prezintă numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta
susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe baza probelor administrate, putând primi
excepţiile şi apărările părţii care lipseşte. După cum se poate observa, legea nu face deosebire
după cum lipseşte reclamantul sau pârâtul, astfel că în oricare din cazuri judecata poate avea
loc. Există bineînţeles şi excepţii. Astfel, în materie de divorţ, art. 922 NCPC prevede că, dacă
la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează
numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută, iar art. 928 prevede aceeaşi soluţie pentru
ipoteza în care ila apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea
de divorţ se prezintă numai pârâtul;
b) art. 411 pct. 2 NCPC prevede că judecata se suspendă dacă niciuna din părţi, deşi
legal citate, nu se înfăţişează la strigarea pricinii, cu excepţia situaţiei în care reclamantul sau
pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă. Rezultă că soluţionarea procesului civil este
posibilă deşi lipsesc ambele părţi, legal citate, cu condiţia ca cel puţin una dintre ele să fi
solicitat judecarea în lipsă. În acest caz judecata se va face pe baza celor depuse dosar;
c) în cazul coparticipării procesuale, actele de procedură, apărările şi concluziile unuia
dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi, nici păgubi pe ceilalţi, deoarece fiecare beneficiază
de independenţă procesuală. Dacă totuşi prin natura raportului juridic sau în temeiul unei
dispoziţii legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele
de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora din ei
pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi, iar dacă actele au fost făcute de
mai mulţi coparticipanţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau
pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua să
fie citaţi, dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă (art. 60 NCPC).
165
Deci, de regulă, judecata se poate face şi în lipsa unei părţi sau a ambelor părţi fără a
interveni vreo sancţiune.
Partea care a lipsit poate să exercite împotriva hotărârii căile de atac prevăzute de
lege. În cazul hotărârilor pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, art. 509 pct. 9
NCPC prevede chiar un motiv de revizuire care are în vedere situaţia în care partea a fost
legai citată, dar a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre
acesta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Judecata procesului în primă instanţă parcurge două mari etape: etapa cercetării
procesului (reglementată prin art. 237-388 C. Proc. Civ.) şi etapa dezbaterilor în fond 173, care
se desfăşoară potrivit art. 389-394 C. Proc. Civ.
Cercetarea procesului este ansamblul actelor şi al faptelor procesuale îndeplinite sau
săvârşite pentru dezbaterea în fond a procesului, dacă va fi cazul174. În alte cuvinte, reprezintă
etapa premergătoare şi obligatorie pentru abordarea litigiului dintre părţi.
Scopul cercetării procesului este evocat de art. 237 C. Proc. Civ. conform căruia, în
etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea
părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterilor în fondul procesului.
În acest scop, instanţa:
„1. va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;
2. va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în
condiţiile legii;
3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în
judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este
cazul;
4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate;
5. la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru
asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt, în cazul în care aceste
măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203;
6. va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia
părţilor;
7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe
cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra
în condiţiile legii;
173
Etapa dezbaterilor poate lipsi, de exemplu în situaţia când procesul se finalizează în temeiul unei
excepţii procesuale, aspect care rezultă din art. 237 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 243 C. proc. Civ.
174
I. Deleanu, op. cit., pag. 237
166
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate;
9. va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de
evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv verificări
în registrele prevăzute de legi speciale.”
Dispoziţiile art. 240 alin. (1) C. Proc. Civ. stabilesc în mod expres că cercetarea
procesului are loc în faţa judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, în timp ce
cel de-al doilea alineat dispune că, în căile de atac, cercetarea procesului, atunci când este
necesară, se face în şedinţă publică. Se remarcă faptul că, prin dispoziţiile art. 240 alin. (1) C.
proc. Civ. se instituie o excepţie de la principiul publicităţii consacrat de art. 17 C. proc. Civ.,
însă această restrângere nu este de natură a aduce atingere dreptului părţilor la un proces
echitabil, având în vedere caracterul preponderat privat al intereselor părţilor 175 în cadrul
procesului civil.
În condiţiile art. 238, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate,
judecătorul, după ascultarea părților, are îndatorirea de a estima durata necesară pentru
cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie
soluționat într-un termen optim și previzibil.
Estimarea duratei procesului se consemnează în cuprinsul încheierii de ședință.
Încheierea are caracter preparatoriu, așadar, atunci când există motive temeinice,
ascultând părțile, judecătorul poate reconsidera durata inițial estimată, astfel încât va fi stabilit
un nou termen, mai lung sau mai scurt decât cel inițial, în funcție de caz.
Codul de procedură civilă a impus numai estimarea duratei necesare pentru cercetarea
procesului, iar nu şi pentru dezbaterea în fond. Tocmai de aceea, şi reconsiderarea duratei
astfel estimată nu poate să fie făcută şi după începerea dezbaterilor în fond 176, ci numai până la
finalizarea etapei cercetării, de vreme ce poate să fie reconsiderată „durata prevăzută la alin.
(1)”.
Nu se poate estima o durată maximă până la care cercetarea procesului trebuie
finalizată. Singurul criteriu impus de legiuitor este ca procesul să fie soluţionat într-un termen
optim şi previzibil, ţinând cont de „împrejurările cauzei” cum ar fi: natura procesului numărul
şi calitatea părţilor, obiectul cererilor depuse până la momentul estimării, probele care se cer a
fi administrate, posibilitatea administrării acestor probe de către avocaţi, existenţa unor cereri
de intervenţie etc.
Părţile nu pot contesta estimarea făcută de judecător. În funcţie de modul în care se va
desfăşura cercetarea, ele ar putea formula contestaţie privind tergiversarea procesului.
175
În acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., pag. 241, G. Boroi, M. Stancu, op.cit., pag. 389
176
Care, în mod uzual, se desfăşoară la un singur termen, conform art. 393 C. proc. Civ.
167
3. Suspendarea judecății cauzei în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către
reclamant
În cazul în care instanța constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată
din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit
legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost
respectate, potrivit art. 224 alin. (1) teza I NCPC.
Există un caz de suspendare facultativă a judecății, iar pentru a se realiza, este necesar
a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- obligația procesuală trebuie să fi fost stabilită de către instanță în sarcina
reclamantului în cursul procesului (sau a pârâtului-reclamant, în ipoteza cererii
reconvenționale);
- obligația trebuie să fie de natură să împiedice instanța în desfășurarea normală a
judecății;
- să existe culpa reclamantului în neîndeplinirea obligației procesuale.
În mod obligatoriu, măsura suspendării judecății trebuie pusă în discuția contradictorie
a părților de către instanță.
În cazul în care instanța dispune suspendarea cauzei, aceasta pronunță o încheiere
interlocutorie, susceptibilă de rescurs177, pe toată durata suspendării procesului, cu excepția
celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care este definitivă, potrivit art. 414
NCPC, moment de la care începe să curgă și termenul de perimare.
Ca o consecință a suspendării, judecarea cauzei poate fi reluată atunci când partea o
cere, în situația în care obligațiile pentru neîndeplinirea cărora sancțiunea a fost aplicată s-au
îndeplinit, iar cel care a formulat cererea de repunere pe rol achită și 50 % din taxa judiciară
de timbru pentru cererea sau acțiunea a cărei judecare a fost suspendată, conform art. 9 lit. g)
din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Judecarea cauzei mai poate fi reluată și dacă s-a dispus reluarea judecății ca efect al
admiterii recursului declarat împotriva încheierii de suspendare.
177
De lege ferenda, s-ar impune, însă, schimbarea căii de atac a recursului cu cea a apelului, deoarece, este
dificil de imaginat că partea nemulțumită de măsură (care este o chestiune de apreciere și oportunitate raportată
la situația de fapt), s-ar putea încadra în cele opt motive de nelegalitate ale recursului, or, în aceste condiții, calea
de atac, deși e prevăzută de lege, nu este efectivă, ci iluzorie.
168
În momentul în care judecătorul va considera că este lămurit şi apreciază că poate
pronunța o soluție care să reflecte adevărul în cauză, când s-a asigurat că a rezolvat toate
cererile și excepțiile invocate (mai puțin cele unite cu fondul asupra cărora se va pronunța prin
însăși hotărârea finală), când a administrat toate probele încuviințate sau dispuse din oficiu,
poate declara încheiată cercetarea procesului.
Prin încheierea prin care se constată finalizarea cercetării procesului este fixat şi
termen pentru dezbaterea fondului.
În conformitate cu art. 245 NCPC: „Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în
condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie
fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau
constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri
referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea
judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.”
178
V. Dănăilă, G. Boroi (coord.), op. cit., pag. 546
169
excepții de procedură: de netimbrare ori insuficientă timbrare, de recuzare, privind
greșita compunere/constituire a instanței, de necompetență,, de litispendență, de
conexitate, de tardivitate, de perimare;
excepții de fond: autoritatea de lucru judecat; prescripția (extinctivă), lipsa capacității
procesuale de folosință/de exercițiu, lipsa de calitate procesuală activă/pasivă, lipsa de
interes, inadmisibilitatea pentru lipsa procedurii prealabile obligatorii,
inadmisibilitatea (subsidiaritatea) cererii în constatare față de cererea în realizare.
Apărările de fond pot fi: excepția de garanție (art. 1696 NCC), excepția de neexecutare
a contractului (art. 1556 NCC), excepția nulității actului juridic civil, excepția prescripției
achizitive, excepția reducțiunii liberalității excesive, excepția compensației legale. În situația
în care excepțiile procesuale se admit, hotărârea prin care se respinge în temeiul excepțiilor
procesuale nu are autoritate de lucru judecat pe fondul cauzei.
În schimb, dacă apărările de fond (excepțiile de drept substanțial) se admit, hotărârea
prin care se respinge în temeiul excepțiilor procesuale are autoritate de lucru judecat pe
fondul cauzei.
Excepţiile procesuale pot să fie clasificate în funcţie de mai multe criterii, respectiv
obiectul asupra căruia poartă, efectul pe care îl tind să îl realizeze, caracterul normei încălcate.
Excepțiile de fond sunt acelea care sunt în strânsă legătură cu pretenția dedusă
judecății, mai exact, cu exercițiul dreptului la acțiune. Acestea au ca obiect invocarea unor
lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune.
Cu titlu de exemplu, enumerăm: excepția de prematuritate a cererii, excepția lipsei de
interes, excepția lipsei de calitate procesuală, excepția lipsei capacității procesuale
170
Tot excepţii de fond sunt şi prescripţia şi autoritatea de lucru judecat, deoarece
afectează exerciţiul dreptului la acţiune (acea componentă a dreptului la acţiune care constă în
posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului).
Spre exemplu, excepția inadmisibilității cererii, în situația în care cererea în constatare
nu poate fi primită întrucât partea are la dispoziție formularea unei cereri în realizare, sau
excepția privind lipsa procedurii prealabile a reclamației administrative, precum și excepția de
inadmisibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor definitive.
De regulă, excepțiile de procedură produc un efect dilatoriu. Prin excepție, deși sunt
de procedură, produc un efect peremptoriu, următoarele excepţii.: excepția de tardivitate,
excepția de perimare, excepția de necompetență a instanțelor române.
Excepțiile mixte, sunt acelea care încep printr-un efect dilatoriu și se îndreaptă spre
un efect peremptoriu.
În situația admiterii, în sensul că instanța va acorda un termen pentru acoperirea
lipsurilor, iar dacă la termenul fixat lipsurile nu se acoperă, atunci se va produce efectul
peremptoriu(anularea cererii), ca o consecință a admiterii excepției.
În categoria excepțiilor mixte intră excepțiile de fond: excepția lipsei dovezii
capacității de exercițiu și excepției de procedură: excepția de netrimbrare sau insuficientă
timbrare și excepția lipsei semnăturii (dacă partea nu este prezentă la termenul când se invocă
această excepţie).
171
Excepțiile absolute vizează încălcarea unor norme juridice de ordine publică.
Acestea pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanță, din oficiu, iar, ca
regulă, pot fi invocate în orice fază (etapă) a judecății, chiar în mod direct în anumite căi de
atac.
În privința excepției de necompetență materială și cea de necompetență teritorială
absolută, acestea sunt excepții de ordine publică, pot fi invocate de orice parte interesată, de
procuror sau de instanță din oficiu, potrivit art. 129 alin. (2) pct.2 și pct. 3 NCPC; cu toate că
sunt excepţii absolute, acestea nu pot fi invocate în orice moment procesual, ci doar în fața
primei instanțe, la primul termen la care părțile sunt legal citate.179
Excepția de litispendență, cu toate că este o excepție de procedură, absolută,
dilatorie, nu poate fi invocată decât în fața instanțelor de fond (prima instanță și apel), iar nu și
recurs.
Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, cu toate că este o excepție de fond,
absolută, mixtă, aceasta nu poate fi invocată decât în fața instanței pentru care era necesară
dovada (oricând în acea etapă procesuală), neputând fi însă, invocată pentru prima dată în
calea de atac- art. 82 alin. (2) NCPC.
Excepția de perimare, deși este o excepție de procedură, absolută, peremptorie, nu
poate fi invocată pentru prima oară în instanța de apel, dacă incidentul a survenit la prima
instanță, potrivit art. 420 alin. (3) NCPC.180
Potrivit art. 248 alin. (4) NCPC: „Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea
probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se
administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după
caz, pentru soluţionarea fondului.”
179
Potrivit art. 130 alin. (2) NCPC:„ Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie
invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe.”
180
„Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.”
172
Excepțiile de procedură nu pot fi unite cu fondul cauzei (excepția de
necompetență, de litispendență, de recuzare, de conexitate etc.), acest procedeu fiind specific
doar excepțiilor procesuale de fond.
Dacă avem în vedere ordinea soluționării, de regulă, excepțiile de procedură se
soluționează înaintea celor de fond.
Noul Cod de procedură civilă a rezolvat şi problema de a şti cum trebuie să procedeze
instanţa în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii procesuale, art. 248 alin. (2)
stabilind că instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care
excepţiile le produc.
Deoarece ordinea de soluţionarea a unor excepţii invocate concomitent poate fi uneori
determinată cu dificultate, în literatura de specialitate 181 şi în practica judiciară s-a propus
următoarea ordine în care instanţa trebuie să se pronunţe asupra excepţiilor: excepţiile legate
de învestirea instanţei, pentru că este firesc a se acorda întâietate excepţiilor legate de ulitatea
cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanţa a fost învestită printr-o cerere care nu
îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor de tmbru sau căreia îi lipsesc
elementele esenţiale – părţile, obiectul, semnătura – ea nu poate soluţiona alte incidente
procedurale, apoi excepţia de necompetenţă, excepţia puterii de lucru judecat, prescripţia
dreptului la acţiune.
Cu titlu de exemplu, enunțăm:
dacă se invocă excepția de netimbrare și excepția de necompetență, are prioritate
excepția de netimbrare, întrucât admiterea celei dintâi excepții conduce la anularea
cererii;
în ipoteza în care se invocă excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei
calității procesuale active, se va soluționa cu prioritate excepția autorității de lucru
judecat și totodată, dacă se va invoca autoritatea de lucru judecat și prescripția, cea
dintâi se va soluționa prioritar;
de regulă, între excepția prescripției și excepției lipsei calității procesuale active, cea
dintâi va avea prioritate, întrucât, dacă dreptul material la exercitarea unei acțiuni este
stins prin efectul prescripției extinctive, este inutil să mai analizăm dacă reclamantul
este sau nu titularul unui drept subiectiv pretins care nu mai există (există, însă, și
situații în care se admite că ordinea acestor două excepții ar putea fi inversată; de
pildă, atunci când într-un proces care pune problema unei dezbateri succesorale se
invocă atât prescripția dreptului de opțiune succesorală, cât și lipsa calității procesuale
a persoanei care nu a acceptat în termen moștenirea) etc.
173
4. Soluții posibile
În situația în care excepția procesuală invocată este întemeiată, instanța o va admite,
pronunțând, după caz:
o încheiere interlocutorie motivată, când decide amânarea judecății, care poate fi
atacată numai odată cu hotărârea de fond, în cazul în care legea nu prevede o altă
soluție;
sentință sau decizie, atunci când se dezînvestește de soluționarea litigiului pe fond,
respectiv atunci când respinge/anulează cererea/ își declină competența, situație în care
hotărârea urmează același regim juridic ca și hotărârea ce ar fi urmat să se pronunțe pe
fond, dacă legea nu prevede expres o altă soluție.
De pildă, sentința prin care s-a admis excepția de perimare nu este supusă decât
recursului, potrivit art. 421 alin. (2) NCPC.
în situația în care excepția procesuală invocată este neîntemeiată, instanța va pronunța
o încheiere interlocutorie motivată și va continua soluționarea cauzei pe fond,
încheierea putând fi atacată doar odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu prevede o
altă soluție.
Spre exemplu, încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac,
potrivit art. 53 alin. (2) NCPC.
Din definirea şi regulile privind soluţionarea excepţiilor procesuale, se pot evidenţia
câteva caracteristici ale acestora, care au fost acceptate şi preluate în doctrină182:
a) excepţia procesuală reprezintă una din formele de manifestare a acţiunii civile,
pentru invocarea căreia este necesară existenţa unui proces civil în curs;
b) excepţia procesuală este, prin natura sa, un mijloc de apărare, astfel încât, de regulă,
se foloseşte de către pârât. Excepţiile absolute pot fi însă invocate şi de către reclamant,
intervenienţii din proces (cu rezerva necesară ce rezultă din cod în cazul intervenientului
accesoriu), procuror şi instanţa din oficiu;
c) excepţia procesuală este un mijloc tehnic prin care se invocă, după caz, încălcări ale
normelor de drept procesual sau de drept material, substanţial. Esenţial este că ele nu pun în
discuţie fondul dreptului şi, de regulă, trebuie valorificate şi rezolvate mai înainte de
dezbaterea fondului. Faptul că art. 248 alin. (4) NCPC permite unirea excepţiei cu fondul în
condiţiile arătate de text şi că excepţiile absolute pot fi invocate în orice etapă a procesului,
dacă legea nu prevede expres altfel, nu schimbă situaţia, deoarece chiar dacă excepţia se
invocă după ce s-a intrat în dezbaterea fondului, nici în acest moment ea nu pune în discuţie
fondul dreptului.
d) admiterea excepţiei procesuale constituie, în cazul excepţiilor dilatorii, un obstacol
temporar în soluţionarea cererii principale, ducând la schimbarea competenţei, la refacerea
unor acte sau la amânarea judecăţii, iar în cazul excepţiilor peremptorii, un obstacol dirimant,
182
M. Ciobanu, op. cit., pg. 288
174
determinând stingerea procesului, respingerea sau anularea cererii. În acest caz, cererea nu se
respinge ca nefondată, ci ca inadmisibilă, prematură, prescrisă etc. tocmai pentru că în
rezolvarea excepţiei nu se examinează fondul dreptului;
e) admiterea excepţiei procesuale nu afectează, în principiu, dreptul reclamantului, iar
hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii nu are autoritate de lucru judecat în
ceea ce priveşte fondul dreptului.
Judecătorul nu poate rezolva cauza dedusă judecăţii doar pe baza afirmaţiilor părţilor,
adesea contradictorii, şi nici exclusiv pe baza legii, deoarece aceasta din urmă trebuie aplicată
la o situaţie de fapt stabilită. Judecătorul va pronunţa hotărârea după stabilirea faptelor în baza
probelor pe care părţile le produc.
Revine, în principal, celui care afirmă ceva în justiţie să dovedească faptele pretinse.
Deşi este evident că părţile sunt cele care au rolul cel mai important în stabilirea situaţiei de
fapt, deoarece ele cunosc adevărata stare a lucrurilor, judecătorul nu este lipsit de mijloace în
această privinţă. El nu este un factor neutru, supus în tot voinţei sau abilităţii părţilor de a
produce probe utile dovedirii adevărului. Judecătorul are un rol activ. Potrivit art. 22 alin. (2),
el are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală
privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii,
în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În acest scop, poate pune în discuţia părţilor împrejurări de fapt, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau în întâmpinare, şi poate să dispună administrarea probelor pe care le
consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. Aceasta deoarece, în pofida faptului că
procesul civil reprezintă expresia unor interese private, există şi un aspect de ordine publică -
stabilirea adevărului.
175
În doctrină183, notiunea de probă este folosită în mai multe sensuri:
În sens larg, termenul „probă”, desemnează acțiunea de stabilire a existenței sau
inexistenței unui anumit raport juridic.
Într-un alt sens, „proba” reprezintă mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic
ce trebuie dovedit.
O altă accepțiune a termenului „probă”, este aceea că ar constitui rezultatul obținut
prin folosirea mijloacelor de probă, în măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea
judecătorului cu privire la existența sau inexistența raportului juridic dedus judecății.
În sens restrâns, prin „probă”, se înțelege mijlocul de probă prevăzut de lege prin care
se poate dovedi un raport juridic.
De asemenea, mai poate reprezenta un fapt probator (un fapt material care, odată
dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, cu scopul de a dovedi un alt fapt
material, determinant în soluționarea pricinii).Din acest punct de vedere, faptele sunt de două
categorii: fapte principale (facta probanda sau res probandae), care constituie raportul juridic
civil dedus judecăţii şi care trebuie dovedite, precum şi fapte probatorii (facta probantia sau
res probantes), care nu constituie raportul litgios, dar care contribuie la dovedirea existenţei
sau inexistenţei acestuia.
176
art. 239 NCPC „Judecătorul, la primul termen de judecata la care părțile sunt legal
citate, pune în vederea acestora, dacă sunt reprezentate sau asistate de avocat, că pot
conveni ca probele sa fie administrate de către avocații lor, în condițiile art. 366-
388”;
art 261 alin (2) NCPC: „Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se
poate face decât în afara localității de reședință a instanţei, aceasta se va putea efectua
prin comisie rogatorie, de către o instanţă de același grad sau chiar mai mică în grad,
dacă în acea localitate nu există o instanţă de același grad. În cazul în care felul
dovezii îngăduie și părțile se învoiesc, instanţa care administrează proba poate fi
scutită de citarea părților”;
art. 256 NCPC- Convenții asupra probelor : convenţiile asupra admisibilității,
obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi de
care părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau
faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.
Subiectul probei
Probele se administrează în procesul civil pentru a-l convinge pe judecător, deci
subiectul probei este judecătorul.
177
Obiectul probei constă în acele fapte juridice care tind spre dovedirea raportului
juridic litigios, adică acele acte juridice şi fapte juridice în înţeles restrâns care au creat,
modificat sau stins acest raport juridic ori care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de
a se cere anularea, rezoluţiunea, rezilierea actului juridic.
Nu pot face obiectul probei aspectele pe care instanţa e ținută să le cunoască din oficiu
(conținutul legii)– art 251: „Nimeni nu este ținut de a proba ceea ce instanţa este ținută să ia
cunoștință din oficiu”.
184
Ca de exemplu, cel care solicită declararea morţii pe cale judecătorească trebuie să dovedească faptul
că în timp de cel puţin doi ani nu săa primit nicio informaţie sau indiciu din care să rezulte că acea persoană era
în viaţă (art. 49 C. civ.) sau cel care solicită restituirea plăţii nedatorate trebuie să facă dovada faptului că nu
datora nimic celui căruia i-a făcut plata (art. 1341 C. civ.)
178
Doar ceea ce este publicat în Monitorul Oficial sau altă modalitate prevăzuta de lege
trebuie să fie cunoscute de judecător. Convențiile, tratatele neintegrate într-un text de lege,
dreptul internațional cutumiar, jurisprudența, regulamente locale, reguli deontologice –
trebuie dovedite de către partea care le invocă185.
2. Sarcina probei
Potrivit art 249 NCPC: „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o
dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”
De regulă, sarcina probei revine reclamantului întrucât acesta declanșează procesul
civil prin cererea de chemare în judecată.
Există și excepții atunci când sarcina probei revine pârâtului:
în situația în care acesta a formulat cerere reconvențională;
atunci când pârâtul invocă excepții procesuale, sarcina probei cu privire la
demonstrarea temeiniciei acestora îi aparține;
prezumtiile legale răstoarnă parțial sarcina probei: cel care dovedește un fapt conex și
vecin celui pe care nu-l poate dovedi va fi absolvit de dreptul de a dovedi faptul
necunoscut dar vecin și conex cu cel dovedit. Exemplu: regimul bunurilor comune în
timpul comunității legale (dovedeşti doar că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei,
legea prezumând că, fiind dobândit în timpul căsătoriei, bunul e comun – art 339
NCC);
art. 1503 NCC: „Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei,
făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia
stingerii obligaţiei prin plată”. Dacă un debitor se afla în posesia actului constatator al
creanței, se consideră că a fost remis de creditor pentru că nu mai avea nevoie de el. Se
naște o prezumție de plată, dar debitorul nu a dovedit decât că se afla în posesia actului
constatator al creanței.
art. 420 NCC. În cazul contestării recunoașterii filiației, sarcina probei se inversează.
Dacă o persoană recunoaște filiația, ea poate fi contestată de cel a cărui filiație a fost
recunoscută. Pârâtul devine cel în sarcina căruia cade sarcina probei
art. 35 din Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați: pe baza
unor simple dovezi care arată indicii privind discriminarea, sarcina probei se
inversează în sensul ca pârâtul trebuie să demonstreze ca nu a fost un act de
discriminare.
Litigii de muncă. Sarcina probei este răsturnată, astfel în cazul contestării desfacerii
contractului individual de muncă sau alte litigii de muncă în care pârât este
angajatorul, sarcina probei aparţine pârâtului.
185
Art. 2562 NCC: Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute
de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
179
Litigiile consumatori-profesionişti – sarcina probei în ce privește îndeplinirea
obligațiilor de informare pe care profesionistul le are faţă de consumator revine
profesionistului chiar dacă e pârât în cauză.
Clauze abuzive. Profesionistul trebuie să dovedească că respectiva clauza nu e
abuzivă.
art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare: persoana care indică motive că a fost discriminată nu va mai trebui să
dovedească discriminarea, răsturnându-se sarcina probei.
Administrarea probelor
a) Propunerea probelor
În condițiile art. 194 NCPC, aceasta se face de către reclamant prin cererea de
chemare în judecată.
186
„Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.”
180
Reclamantul până la primul termen de judecată la care este legal citat, poate formula
cerere adițională prin care se completează sau modifică acțiunea principală, moment în care
este îndreptățit să propună și noi dovezi, potrivit art. 204 alin. (1) NCPC.
Prin întâmpinare, pârâtul trebuie să arate dovezile cu care se apară împotriva fiecărui
capăt de cerere.
În situația în care întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul are posibilitatea de a
propune probele la primul termen de judecată la care este legal citat în fața primei instanțe.
În cazul în care formulează cerere reconvențională, probele urmează a fi indicate de
către pârât în cuprinsul acesteia.
La cererea reconvențională a pârâtului, reclamantul are obligația de a formula întâm-
pinare, prin care este îndreptățit să propună și noi dovezi în apărare.
În altă ordine de idei, conform art. 254 alin. (5) și (6) NCPC: „(5) dacă probele
propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va
dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să
pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar
dacă părţile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a
ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.”
Sancțiunea nerespectării termenelor de propunere a probelor: decăderea părților din
dreptul de a propune probele cu care tind să-și dovedească pretențiile și apărările lor, cu
excepțiile prevăzute în cuprinsul art 254 alin. (2) NCPC, dispoziții care îngăduie părții să
propună probe chiar dacă nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată sau
întâmpinare.
Partea decăzută din dreptul de a propune probe va putea totuși să se apere discutând
temeinicia susținerilor și a probelor părților potrivnice.
Exemplu:Pârâtul solicită proba cu martori. Reclamantul a pierdut dreptul la probe
pentru că nu le-a solicitat în cererea de chemare în judecată, dar poate pune întrebări
martorilor pârâtului. Pârâtul cere expertiza, reclamantul poate critica utilitatea.
Decăderea vizează doar părțile. Instanţa nu e afectată, putând administra orice probă
utilă după punerea în discuția părților.
Excepţii de la regula solicitării probelor în termen (situaţii când probe pot fi
solicitate peste termenele prevazute de la art. 254):
- necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
- nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea
prevedea;
- partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în
termen probele cerute;
- administrarea probei nu duce la amânarea judecății;
- există acordul expres al tuturor părților.
b) Încuviințarea probelor
Probele propuse de către părți trebuie puse în discuția contradictorie a părților, înainte
de a le încuviința.
181
Instanța se va pronunța în privința probelor propuse printr-o încheiere motivată
preparatorie, atât în caz de admitere, cât și în caz de respingere a acestora
Potrivit art. 258 alin. (2) NCPC: „ încheierea prin care se încuviinţează probele va
arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce
revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.”
În împrejurarea în care s-a încuviințat o dovadă ce necesită cheltuieli, sub sancțiunea
decăderii, partea este obligată să depună la grefă dovada achitării sumei fixate de instanță, în
termenul indicat de judecător.
În conformitate cu art. 265 NCPC: „înscrisul este orice scriere sau altă consemnare
care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare şi stocare.”
În literatura juridică188 dezvoltată sub imperiul Vechiului Cod civil, care nu cuprindea
o definiţie a încrisului, acesta era definit drept orice declaraţiedespre un act uridic sau fapt
juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe
hârtie sau pe orice alt material.
În reglementarea actuală, în raport cu evoluţia în domeniul tehnicior de stocare şi
conservare a informaţiilor, dispoziţiile art. 265 C. proc. Civ prevăd în mod expres că este
cuprinsă în noţiunea de „înscris” nu numai scrierea pe orice suport material, ci şi orice altă
consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic în sens restrâns, care este stocată
şi conservată printr.un mijloc tehnic adecvat, oricare ar fi acesta. În acest sens, art. 266 NCPC
187
Potrivit art. XII din Legea nr.2/2013, dispozițiile privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea
fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.
188
G. Boroi, Codul 2001, pg. 368, V.M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, Curs selectiv 2011, pg. 256
182
dispune în mod expres că înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi
condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
În privinţa înscrisurilor, semnătura are un rol important, în ideea că semnătura unui
înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții
care l-a semnat referitor la conținutul acestuia.
Înscrisul poate fi autentic atunci când semnătura aparține unui funcționar public, care
conferă autenticitate înscrisului, în condițiile legii.
Semnătura electronică este valabilă doar dacă este reprodusă în condițiile legii.
1. Clasificarea înscrisurilor
a) În funcție de intenția avută sau nu de parte la momentul întocmirii lor, acestea
pot fi:
- înscrisuri preconstituite, sunt acelea care au fost întocmite cu intenția de a fi folosite
ca mijloc de probă în situația întâmpinării unui eventual litigiu;
- înscrisuri nepreconstituite, sunt acelea care nu s-au întocmit în scopul de a fi folosite
ca mijloc de probă într-un litigiu, dar care, întâmplător, sunt totuși utilizate pentru dovedirea
raportului juridic litigios.
b) După scopul pentru care au fost întocmite, precum și după efectul lor,
înscrisurile preconstituite se împart în:
- originare sau primordiale, acestea sunt întocmite în vederea constatării încheierii,
modificării sau stingerii unui raport juridic;
- recognitive, acestea sunt întocmite în vederea recunoașterii existenței unui înscris
originar pierdut, dispărut ori învechit, cu scopul de a-l înlocui;
- confirmative, sunt întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de nulitate relativă.
183
doar dacă există și originalul sau, în cazul actelor autentice, un duplicat; dacă partea aduce
doar copie legalizată, aceasta are valoare doar de început de dovadă scrisă.
- copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare
Înscrisurile sunt cele mai uzitate probe în prezent. Ele au subiectivitate mare la
consemnare, deși au obiectivitate la utilizare.
2) Înscrisul autentic
În sensul art. 269 NCPC: „(1) înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz,
primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană
învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea
înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora
cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.
(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi
căruia legea îi conferă acest caracter.”
Declarațiile părților și orice mențiuni din înscris care sunt în legătură directă cu
raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului, precum și cele privind
184
nașterea, modificarea, stingerea raportului juridic, drepturile și obligațiile cuprinse în act fac
dovada între părți și față de terți numai până la proba contrară, adică au puterea doveditoare a
înscrisului sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia i se opune, potrivit art. 270 NCPC.
Înscrisul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă, are putere executorie,
în momentul în care ajunge la scadență.
Conform art. 272 NCPC: „înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă
semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte
formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege.”
Valabilitatea înscrisului sub semnătură privată trebuie să îndeplinească o condiție
generală, care constă în existența semnăturii părților de la care emană înscrisul.
189
Potrivit art. 17 alin (2) C. civ. „Când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat
că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de
împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi
efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.
185
Înscrisul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească anumite condiții speciale:
a) Formalitatea multiplului exemplar necesită ca înscrisul să fie redactat în atâtea
exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt. Astfel, pe fiecare exemplar trebuie să
se menționeze numărul originalelor întocmite.
Ne putem confrunta cu situația în care îndeplinirea formalității multiplului exemplar
nu este necesară:
atunci când un înscris este nevalabil ca înscris sub semnătură privată;
în situația în care convenția sinalagmatică este stabilită printr-o hotărâre
judecătorească;
în cazul în care s-a redactat un singur exemplar, care a fost lăsat în păstrarea unui terț
ales de părți;
în privința contractelor încheiate prin corespondență;
în materia raporturilor dintre profesioniști, cu excepția acelor situații în care legislația
specială solicită îndeplinirea unor condiții speciale pentru actul respectiv;
în situația în care înscrisul este recunoscut expres de către părți sau în momentul în
care una dintre părți nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanță de către
partea potrivnică;
în situația în care una dintre părți și-a executat integral obligația asumată prin
convenția sinalagmatică, înainte sau odată cu semnarea înscrisului, întrucât cealaltă
parte nu mai are interesul de a avea la dispoziție un exemplar original, drepturile sale
sunt pe deplin realizate;
prin ipoteză, formalitatea nu este cerută pentru actele juridice unilaterale și nici pentru
înscrisurile ce stabilesc convenții unilaterale; adică nici în cazul actului juridic
recognitiv sau confirmativ, cu toate că privește o convenție sinalagmatică.
Absența mențiunii numărului exemplarelor se acoperă dacă toate exemplarele se
prezintă în instanță.
Neîndeplinirea formalității multiplului exemplar atrage nevalabilitatea înscrisului ca
mijloc de probă cu acest titlu, fără a fi afectată valabilitatea convenției, urmând a fi dovedită
dacă va fi cazul prin alte mijloace de probă, inclusiv martori și prezumții.
186
Mențiunea „bun și aprobat” de la finalul actului nu este necesară dacă înscrisul este
scris în totalitate de cel ce se obligă.
Mențiunea „bun și aprobat” nu constituie o formulă solemnă, sacramentală, aceasta
putând fi substituită prin alta echivalentă, aceeași semnificație, find însă obligatoriu ca suma
ori cantitatea datorată să fie indicată în litere sau și în litere alături de cifre, dar nu doar în
cifre.
Această cerință este necesară doar în cazul obligațiilor unilaterale care au ca obiect o
sumă de bani sau o câtime determinată de bunuri determinate generic.
Cu toate acestea, această formalitate nu este indispensabilă în următoarele situații:
în situația înscrisului nevalabil ca înscris autentic, dar care este semnat de cel ce se
obligă, în situația conversiunii înscrisului autentic nul;
în cazul chitanțelor liberatorii;
în privința înscrisului care constată un contract încheiat între profesioniști, dacă legea
nu prevede condiții speciale pentru acesta.
În cazul nerespectării formalității mențiunii „bun și aprobat”, atrage aceeași sancțiune
ca și în cazul lipsei formalității multiplului exemplar.
În sensul că înscrisul respectiv nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, fără a
fi atinsă valabilitatea obligației unilaterale, așadar, actul juridic va putea fi dovedit prin
intermediul altor mijloace de probă, incluzând martori și prezumții, chiar înscrisul respectiv
valorând început de dovadă scrisă.
Partea căreia i se opune un înscris sub semnătură privată poate să recunoască ori să
conteste semnătura sau, dacă este cazul, scrisul.
În altă ordine de idei, partea care dorește să nu recunoască un înscris sub semnătură
privată ce i se opune este ținută să conteste formal înscrisul respectiv sau nu se pronunță nici
într-un sens, nici în celălalt, o astfel de atitudine se prezumă a fi o recunoaștere tacită.
Înscrisul sub semnătură privată recunoscut, nu este opozabil erga omnes, ci doar între
părțile care l-au semnat și între cei care reprezintă drepturile lor, adică succesorii în drepturi ai
celor care au semnat înscrisul respectiv.
Potrivit art. 273 alin. (1) NCPC: „înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel
căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până
la proba contrară. ”
187
Data înscrisului, prin ea însăși, nu face credință față de terți. Terților le este opozabilă
numai data certă a înscrisurilor sub semnătură privată.
Data certă a înscrisurilor sub semnătură privată se dobândește prin mai multe
modalități., astfel:
- din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,
executorul judecătoresc sau de către un alt funcționar competent în această privință;
- din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre
aceasta mențiune pe înscrisuri;
- din ziua în care au fost înregistrare într-un registru sau alt document public;
- din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit
sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
- din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite
în condițiile art. 269 NCPC, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau
pentru facere de inventar;
- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic
autoritatea înscrisului.
Instanța, ținând seama de împrejurări, poate înlătura aplicarea dispozițiilor art. 278
alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii, sub rezerva unor dispoziții legale contrare, potrivit
art. 278 alin. (2) NCPC.
Sunt situații în care înscrisurile care constată acte juridice dobândesc dată certă prin
alte mijloace prevăzute de lege, cum ar fi: cesiunea unei universalități de creanțe este
opozabilă terților numai după înscrierea acesteia în Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare, potrivit art. 1579 NCC.
188
4. Alte înscrisuri
Registrele profesioniștilor
Potrivit art. 280 NCPC, instanța va stabili aria lor probatorie, în sensul de a determina
care acte și fapte pot fi considerate dovedite cu aceste înscrisuri, astfel: „registrele
190
În condițiile art. 5 din același act normativ : „Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat,
ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau
nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii
electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.
189
profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia
deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională.”
De asemenea, tot instanța va trebui să stabilească dacă registrele profesioniștilor sunt
întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, sau, dimpotrivă, sunt ținute fără
respectarea dispozițiilor legale.
Mai mult decât atât, art. 280 alin. (3) NCPC redă cazurile în care instanța este
îndreptățită să aprecieze dacă se poate atribui conținutului registrelor unui profesionist o altă
putere doveditoare, dacă trebuie să se renunțe la această probă în cazul în care registrele
părților nu corespund și dacă trebuie să acorde o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre
părți.
În sensul art. 288 NCPC: „înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii
preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în
drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea
este eronată sau inexactă. ”
190
În privința modificărilor înscrisului, acestea sunt prevăzute de art. 291 NCPC, potrivit
căruia:„ștersăturile, radierile, corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri,
făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub
semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul, după
caz.”
191
Potrivit art. 150 alin. (1) NCPC: „La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de
care partea înţelege a se folosi în proces.”
191
Potrivit art. 292 alin. (4) NCPC: „înscrisurile depuse în original nu vor putea fi
retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefierul instanţei unde au fost depuse.”
În altă ordine de idei192, înscrisurile constituite în altă limbă decât cea utilizată în fața
instanței trebuie însoțite de traduceri legalizate, conform art. 292 alin. (5) NCPC.
192
În sensul art. 292 alin. (6) NCPC: „Înscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părţi.”
193
Secretul poate fi unul de serviciu ori privind raporturile dintre profesioniști etc .
192
În aplicarea principiului fundamental consacrat prin art. 11 NCPC, Codul de
Procedură Civilă reglementează obligația „terțului” persoană fizică sau persoană juridică de
drept privat, respectiv autoritate ori instituție publică de a prezenta înscrisul.
Potrivit art. 297 alin. (1) NCPC, atunci când se arată că un înscris necesar soluționării
procesului se află în posesia unui terț, acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în
vedere să aducă înscrisul în instanță.
În situația în care deținătorul înscrisului194 este o persoană juridică, reprezentanții ei
vor putea fi citați ca martori.
În sensul art. 298 alin. (1) NCPC: „dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei
autorităţi sau instituţii publice, instanţa va lua măsuri, la cererea uneia dintre părţi sau din
oficiu, pentru aducerea lui, în termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice deţinătoare măsurile ce se pot dispune în caz de
neconformare. ”
În speță, potrivit art. 299 alin. (1) NCPC, autoritatea sau instituția publică deținătoare
este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea națională,
siguranța publică sau relațiile diplomatice. De altfel, extrase parțiale vor putea fi trimise dacă
niciunul dintre aceste motive nu se opune.
Trebuie să avem în vedere și ipoteza în care înfățișarea înscrisului nu este posibilă din
pricina faptului că acesta este necesar funcționării autorității respective, de regulă, cercetarea
unui astfel de înscris se poate face la locul unde acesta se găsește, de către un judecător
delegat, cu citarea părților sau, dacă înscrisul se găsește în altă localitate, prin comisie
rogatorie.
Prin excepție de la regula enunțată mai sus, atunci când procedura verificărilor
înscrisurilor o impune, instanța va putea dispune prezentarea testamentelor originale sau ale
altor înscrisuri originale, depuse la instanțe, notari publici sau avocați, în vederea efectuării
expertizei grafoscopice în laboratoarele de specialitate , în situația în care expertiza actului nu
se poate efectua la sediul arhivei.
193
instanță sa pentru alte motive întemeiate, situație în care aceasta va formula o cerere de
repunere în termen alături de cererea privind contestarea înscrisului.
Procedura falsului
195
Foia pe care partea a scris după dictare sau s-a semnat va fi atașată la dosar.
194
Exemplu: „e adevărat ca apar în contractul de vânzare sau mandat ca fiind mandant sau
vânzător, dar nu am fost prezent, ci probabil altă persoană a indus în eroare notarul”.
În lipsa motivării situației pentru care consideră ca înscrisul e fals, solicitarea va fi
respinsă ca inadmisibilă. Simpla afirmație că înscrisul e fals permite instanţei să nu analizeze
incidentul.
➢ Legiutorul prevede că în cazul unei defăimări va fi chemată cealaltă partea și i se
cer și ei explicații în legătură cu acest aspect.
Fiind o procedură cu caracter personal, părțile nu pot fi reprezentate decât prin
mandatar cu procura specială, în cazuri excepționale. Avocatul nu poate reprezenta partea cu
excepția cazului în care aceasta are motive justificate (lucrează în străinătate,boală), caz în
care e necesar un mandat special.
Art 304 prevede că „dacă partea care folosește înscrisul nu este prezentă, instanţa va
ordona ca aceasta sa se prezinte personal pentru a lua cunoștință de denunțarea înscrisului
ca fals, să depună originalul și să dea explicațiile necesare”.
Dacă partea care folosește înscrisul ca fals nu se prezintă la termenul dat de judecător
în vederea debutării procedurii falsului, potrivit art. 306 NCPC, înscrisul va fi înlăturat în tot
sau în parte din proces. Astfel operează o prezumție de renunțare la folosirea înscrisului. La
fel și dacă partea refuză să răspundă sau nu se folosește de înscris.
Nu se aplică când :
➢ Partea care folosește înscrisul nu se prezintă;
➢ Partea care folosește înscrisul nu oferă explicații;
➢ Partea care folosește înscrisul renunță la înscrisul respectiv;
Potrivit art. 306 alin. (3), „dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals lipsește, refuză
să răspundă sau își retrage declarația de denunțare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut”.
Dacă se prezintă ambele părți și motivează cazurile temeinic, întenţionând să
folosească înscrisul,respectiv să-l defaime ca fals, instanta constata starea înscrisului, îl
semnează spre neschimbare și îl încredințează grefei care îl va depune la casa de valori a
instantei. Înscrisul se semnează și de părți pentru a nu fi schimbat. Instanta va trimite înscrisul
împreună cu declarația de fals parchetului competent pentru cercetarea falsului.
Judecata va putea fi suspendată (suspendare legală facultativă), fiind condiţionată de
împrejurarea ca partea care defaimă înscrisul ca fals să indice autorul sau complicele falsului.
Rațiunea condiției rezidă în faptul că instanta vrea să se apere de ipoteza autorului necunoscut
care va trebui identificat de organele de cercetare penală.
Dacă potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusa în mișcare sau nu poate continua
(prescripție, moartea autorului), cercetarea falsului se va face de instanţa civilă prin orice
mijloace de probă.
a) Dacă se suspendă cauza, se reia procesul civil după încetarea cercetării penale, urmând să
cerceteze instanţa dacă înscrisul e sau nu fals.
b) Dacă nu a suspendat procesul, pronunță o hotărâre, va lua în considerare înscrisul, iar
instanţa penală nu se mai pronunța pe înscris. Acesta constituie caz de revizuire, urmând a fi
analizata cu precădere chestiunea falsității înscrisului.
195
La procedura falsului nu există termen în cunoștință (prezumția ca partea care a
cunoscut un termen prin citare/ prezenţa personală sau prin mandatar cunoaște și celelalte
termene). În procedura falsului, pentru citarea făcută pentru a se discuta dacă una dintre părți
menține înscrisul, iar alta defăimarea ca fals, trebuie ca părțile să fie citate dacă nu sunt
prezente la termenul la care are loc defăimarea ca fals. Partea poate să-și asume riscul
neprezentării la termene, dar nu și ca și-a asumat riscul ridicării acestei probleme care ar putea
duce la pierderea unui înscris. Citarea se face chiar dacă partea are termen în cunoștință.
Martorul este o persoană străină de interesele în conflict, care relatează oral în fața
instanței de judecată aspecte referitoare la pricina ce se judecă, cu scopul de a servi la
soluționarea ei.
Relatarea făcută de martor în fața instanței de judecată se numește depoziție sau
declarație de martor / mărturie, iar mijlocul de probă este depoziția martorului, în care se
materializează cunoştinţele acestuia despre fapte trecute, precise şi concludente, pe care le-a
surprins şi nu martorul în sine.
O caracteristică esenţială a mărturiei este aceea că ea trebuie să fie realizată verbal în
faţa instanţei de judecată. Aceasta deoarece administrarea probelor este guvernată de
principiul nemijlocirii, iar excepţiile de la acest principiu sunt strict mărginite de lege.
Astfel, dacă un terţ are cunoştinţă despre faptele ce formează obiectului cauzei, nu este
suficient ca el să trimită o declaraţie scrisă, ci instanţa îl va cita ca martor, urmând a dezvolta
oral, în cadrul dezbaterilor, aspectele de care a luat cunoştinţă196.
196
G. Boroi, 2001, op. cit., pg. 387, V.M.Ciobanu, T. C. Bricu, Curs selectiv, 2011, pg. 272-273.
196
Există de altfel și excepții, unele fapte naturale care nu pot fi dovedite prin declarațiile
martorilor, spre exemplu: nașterea, căsătoria, decesul pot fi probate prin actele de stare civilă.
Dar cu toate acestea, chiar faptele naturale enunțate mai sus pot fi probate prin
declarațiile martorilor în situația când nu au existat registre de stare civilă, sau când acestea au
fost pierdute ori distruse, în totalitate sau în parte.
De asemenea, atunci când nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de
stare civilă sau întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
De regulă, răsturnarea unei prezumții legale cu privire la care legea nu permite proba
contrară, chiar și dacă ar fi vorba de fapte juridice stricto sensu, nu este permisă prin
declarațiile martorilor.197
Art. 411 alin. (3) C. civ. instituie o excepție: „cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre
judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca
mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei
filiaţii cu orice mijloc de probă.”
197
Proba prin declarațiile martorilor nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în
urma întocmirii lui, cu toate dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
respectiv.
Din faptul că proba cu martori nu se admite „niciodată”, înseamnă că pentru incidența
regulii nu interesează după cum valoarea actului juridic este mai mare sau mai mică de 250
lei.
Jurisprudenţă. Decizia nr. 1766 din 20 mai 2014 pronunţată în recurs de Secţia a
II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect rezoluţiune contract de
vânzare-cumpărare198
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că „în cazul unui înscris preconstituit şi
semnat de către părţi, a cărui valoare este mai mare de 250 lei şi a cărui semnătură nu a fost
contestată conform art. 1176 C. civ. (art. 273 NCPC), instanţa în mod nelegal a încuviinţat şi
administrat proba cu martori şi a dat eficienţă unor prezumţii simple, relative, în contra şi
peste ceea ce cuprinde actul, hotărârea pronunţată în baza acestor probe fiind nelegală. În
acest sens, Înalta Curte a reţinut că, prin acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vânzare-
cumpărare, reclamantul vânzător a invocat neexecutarea de către pârâtul cumpărător a
obligaţiei de plată a preţului, obligaţie care, în speţă, este o obligaţie civilă supusă sub toate
aspectele, inclusiv probator, numai dispoziţiilor Codului civil, iar nu o obligaţie comercială,
caz în care s-ar fi supus sub aspect probator, în primul rând prevederilor Codului comercial
în vigoare la acea vreme, astfel că dovada cu martori, precum şi proba prin prezumţii care
nu sunt stabilite prin lege, relative, în contra şi peste ceea ce cuprinde actul sunt
inadmisibile, potrivit art. 1191 (art. 309 NCPC) şi, respectiv, art. 1203 C. civ. (art. 329
NCPC)”.
198
Disponibilă la www.scj.ro
199
„Dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispoziţiile art. 194 lit. e) fiind aplicabile
în mod corespunzător;”
200
„Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.”
198
3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în
termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.”
În cazul în care proba cu martori a fost încuviințată în cursul judecății, în condițiile art.
254 alin. (2) NCPC, partea este obligată, sub sancțiunea decăderii, să depună lista martorilor
în termen de 5 zile de la încuviințare, potrivit art. 254 alin. (4) lit. a) NCPC.
199
Potrivit art. 317 NCPC, în procesul civil, sunt scutite de a fi martori, următoarele
persoane: „1.slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii
judecătoreşti, mediatorii, moaşele şi asistenţii medicali şi orice alţi profesionişti cărora legea
le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de
care au luat cunoştinţă în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar şi după
încetarea activităţii lor;
2. judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici, chiar şi după încetarea funcţiei lor,
asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi sau ar expune pe vreuna din
persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1 şi 2 la o pedeapsă penală sau la dispreţul
public.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepţia slujitorilor cultelor, vor putea
totuşi depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de
partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2,
dacă autoritatea sau instituţia pe lângă care funcţionează ori au funcţionat, după caz, le dă
încuviinţarea.
Prezentarea martorilor
După încuviințarea probei cu martori, aceștia pot fi audiați chiar la termenul la care
proba a fost încuviințată, bineînțeles dacă aceștia sunt prezenți.
În situația în care martorii nu sunt prezenți la termenul la care se încuviințează proba
testimonială, aceștia vor fi citați pentru a se prezenta la termenul fixat pentru audierea lor.
La solicitarea părții interesate, instanța poate încuviința ca ascultarea martorilor să se
facă fără a fi citați, în ipoteza în care partea se obligă să prezinte martorul la termenul fixat
pentru audierea lui.
Potrivit art. 312 alin.(3) NCPC: „dacă partea se obligă să prezinte martorul la
termenul de judecată, fără a fi citat, însă din motive imputabile aceasta nu îşi îndeplineşte
obligaţia, instanţa va dispune citarea martorului pentru un nou termen. Dispoziţiile art. 313
sunt aplicabile.”
În vederea audierii, ascultarea martorilor se face în instanță, în ședință publică, sau la
locul unde aceștia se află, dacă, din cauză de boală sau altă împiedicare gravă, nu poate veni
în instanță va putea fi ascultat la locul unde se află, cu citarea părților.
Trebuie avut în vedere și cazul în care martorul locuiește în altă localitate, situație în
care se poate apela la o comisie rogatorie.
Drept urmare, instanța poate emite mandat de aducere, împotriva martorului care
lipsește la prima citare, iar dacă există cazuri urgente, se poate recurge la mandatul de aducere
chiar la primul termen, potrivit art. 313 alin. (1) și (2) NCPC.
Dacă, chiar și după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi găsit sau nu
se înfățișează, instanța va putea proceda la judecată.
Rezultă astfel că emiterea mandatului nu este obligatorie pentru că, potrivit textului,
instanța poate emite mandat de aducere, ceea ce denotă că nu e o obligație.
200
De asemenea, instanța are posibilitatea de a amenda martorul care, deși legal citat, nu
se prezintă sau, deși se prezintă în instanță, refuză să depună mărturie.
Procedura de audiere
Poate să fie audiat ca martor orice persoană care are cunoștință despre faptele care
formează obiectul judecății.
În conformitatea cu art. 321 alin. (1) NCPC: „Fiecare martor va fi ascultat separat,
cei neascultaţi încă neputând fi de faţă.
(2) Ordinea ascultării martorilor va fi fixată de preşedinte, ţinând seama şi de
cererea părţilor.”
Înainte de a lua declarație, instanța va proceda la identificarea martorului, solicitându-i
acestuia, totodată, să arate dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad și dacă se
află în serviciul uneia dintre părți, în sensul art. 318 NCPC.
Instanța va pune în vedere martorului îndatorirea de a jura și semnificația
jurământului, potrivit art. 318-319 NCPC.
În ceea ce îl privește pe minorul sub 14 ani și cei care sunt lipsiți de discernământ în
momentul audierii, fără a fi puși sub interdicție, aceștia nu depun jurământ, dar li se atrage
atenția să spună adevărul și va ține seama, la aprecierea depoziției lor, de situația lor specială,
potrivit art. 320 NCPC.
Atât timp cât persoana lipsită de discernământ „poate” fi ascultată, denotă faptul că
instanța are posibilitatea să refuze audierea martorului atunci când constată că acesta, deși nu
este pus sub interdicție, este lipsit total de rațiune.
Ascultarea propriu-zisă a martorului se face cu urmarea regulilor instituite prin art.
321 NCPC.
Fiecare martor va fi ascultat separat, în vreme ce martorii neascultați nu pot fi de față,
tocmai de aceea, înainte de audiere, toți martorii sunt îndepărtați din sală, urmând a fi chemați
pe rând, conform art 321 alin. (1) NCPC.
Alineatul 2 al aceluiași articol determină ordinea ascultării martorilor care va fi fixată
de președinte, ținând seama și de cererea părților.
De regulă, primii martori audiați sunt cei propuși de către reclamant, întrucât el trebuie
să-și dovedească pretențiile și numai după aceea pârâtul trebuie să administreze proba în
combaterea acestora.
Așadar, la debutul audierii propriu-zisă a martorului, acesta va indica împrejurările pe
care le cunoaște și va răspunde la întrebările președintelui de complet, ale părții care l-a
propus, ale părții adverse, eventual, ale procurorului, potrivit art. 321 alin. (3) NCPC.
Atunci când compunerea completului este colegială, în lipsa unui text care să prevadă
altfel, ceilalţi judecători nu pot pune întrebări martorului în mod direct, ci numai prin
mijlocirea preşedintelui completului201.
Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să-și facă liber depoziția, fără să aibă voie să
citească un răspuns scris de mai înainte, acesta putându-se servi de anumite însemnări, cu
consimțământul președintelui, dar numai pentru a preciza cifre sau denumiri.
201
Legiuitorul a îngăduit judecătorilor din complet să pună direct întrebări numai în materia administrării
probei cu interogatoriu.
201
În conformitate cu art. 322 alin. (3) NCPC: „dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă
de parte nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un fapt
a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va încuviinţa. Instanţa, la cererea părţii, va trece în
încheierea de şedinţă atât întrebarea formulată, cât şi motivul pentru care nu a fost
încuviinţată.”
În condițiile art. 322 NCPC, mărturia se depune verbal, dar se consemnează în scris de
către grefier, după dictarea președintelui de complet sau a judecătorului delegat și va fi
semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de judecător, grefier, și martor, după ce acesta a
luat cunoștință de cuprins.
În situația în care martorul refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre
această împrejurare în încheierea de ședință.
În urma ascultării, martorul rămâne în sala de ședință, dacă instanța nu dispune altfel,
acesta putând fi din nou interpelat, dacă instanța consideră de cuviință, iar dacă depozițiile
martorilor se contrazic, aceștia pot fi confruntați, în condițiile art. 322 alin. (1) și (2) NCPC.
202
Pentru dezvoltări a se vedea V. Dănăilă, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 655
202
mărturiei: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput şi reproducerea faptului
perceput şi memorizat.
Gradul în care un fapt este perceput de o persoană depinde de unele elemente
obiective (distanţa dintre martor şi faptul perceput, gradul de vizibilitate, locul, timpul şi
condiţiile in care s-a făcut percepţia, anumite infirmităţi fizice care nu permit percepţia într-un
anumit mod etc. ), dar şi de elemente subiective (starea sufletească în care se găsea în acel
moment martorul, preocupările sale obişnuite, profesia etc.).
Cât priveşte memorizarea şi stocarea faptului perceput, instanţa trebuie să ţină cont de
factorul timp, care uneori şterge din memoria martorului detalii sau chiar şi împrejurări
esenţiale, precum şi de faptul că în memoria martorului sunt imagini succesive în timp, care se
pot suprapune, deformând imaginea iniţială
Cel de-al treilea moment (relatarea) prezintă o importanţă deosebită, fiind numeroase
cazurile în care o persoană, deşi a perceput bine faptul şi l-a conservat nealterat în memorie,
nu este în măsură să il redea corect, mai ales când martorul este o persoană cu pregătire
inferioară ori este foarte emotiv. Din acest punct de vedere, un rol foarte mare îl are
judecătorul (preşedintele completului), care ar trebui să îl lase pe martor să se exprime aşa
cum poate, fără să îl intrerupă, să evite sau să înlăture întrebările ce sugerează răspunsurile
martorului.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care, după ce evaluează
critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate de
aceştia, statuând cu privire la măsura în care au fost dovedite.
Rezultatul aprecierii depoziției unui martor poate fi:
faptul probat a fost dovedit și nu lasă nicio îndoială asupra acestui aspect;
faptul este nesigur și declarația martorului va trebui coroborată cu alte mijloace de
probă;
martorul nu a fost sincer, astfel încât nu se va ține seama de depoziția acestuia la
pronunțarea soluției în cauză.
Potrivit art. 348 alin. (1) NCPC: „constituie mărturisire recunoaşterea de către una
dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe
care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.”
Astfel, mărturisirea provine de la parte, și nu se confundă cu mărturia, care provine de
la martor. Cu alte cuvinte, terții nu pot face mărturisiri, ei pot să fie ascultați doar ca martori.
Natura juridică a mărturisirii este mixtă, respectiv: un mijloc de probă și un act de
dispoziție.
Recunoașterea are ca obiect un fapt pe care cealaltă parte își întemeiază o pretenție sau
o apărare. Astfel, faptul cunoscut este în legătură cu procesul.
Potrivit art. 348 alin. (2) NCPC, mărturisirea este de două feluri, respectiv, judiciară
sau extrajudiciară.
203
a) În privința puterii probatorii a mărturisirii extrajudiciare, art. 350 alin. (1)
NCPC, precizează că: „mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii
judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune.”
Cu alte cuvinte, dacă mărturisirea este făcută în scris, va fi supusă regulilor generale
privitoare la dovada cu înscrisuri.
Pe de altă parte, dacă mărturisirea face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-
o, potrivit art. 349 alin. (1) NCPC, mărturisirea extrajudiciară rămâne la aprecierea
judecătorului.
Ne putem afla în situația unei mărturisirii extrajudiciare verbale, potrivit căreia, art.
350 alin. (2) NCPC arată că: „mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în
cazurile în care proba cu martori nu este admisă.”
204
O consecință a acestui caracter este faptul că, de regulă, mărturisirea este irevocabilă,
autorul recunoașterii neavând posibilitatea să facă acte de retragere a declarațiilor sale, dar în
mod excepțional, recunoașterea poate fi revocată pentru eroare de fapt scuzabilă.203
În schimb, eroarea de drept, chiar esențială, nu poate constitui un temei pentru
revocarea mărturisirii judiciare.
În conformitate cu art. 349 alin.(4) NCPC: „mărturisirea judiciară nu produce efecte
dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui
drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.”, ceea ce denotă că mărturisirea
este un act juridic de dispoziție.
În privința părții care face mărturisirea, aceasta trebuie să aibă capacitatea necesară
pentru încheierea actelor juridice de dispoziție, ceea ce înseamnă că minorii și persoanele
puse sub interdicție judecătorească nu pot face mărturisiri care să le fie opozabile, nici
personal, nici prin reprezentant sau ocrotitor legal.
Mai mult decât atât, caracterul de act juridic personal reiese din art. 351 alin.(1)
NCPC: „instanţa poate încuviinţa, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a
oricăreia dintre părţi, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la
soluţionarea procesului.”
Astfel, fiind un act personal,204 mărturisirea nu poate fi făcută decât de titularul
dreptului sau de un mandatar cu procură specială.
Totodată, mărturisirea constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei și în
beneficiul celui care își întemeiază pretenția sau apărarea pe faptul mărturisit.
De asemenea, mărturisirea trebuie să fie expresă, însemnând că aceasta nu poate fi
dedusă din tăcerea părții.
În mod excepțional, instanța poate aprecia refuzul nejustificat de a răspunde la
interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu ca o mărturisire deplină ori numai ca un
început de dovadă scrisă în folosul aceluia care a propus interogatoriul.
În principiu, mărturisirea este indivizibilă și nu poate viza decât împrejurări de
fapt, potrivit art. 349 alin. (2) NCPC: „mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva
autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele.”
2. Admisibilitatea mărturisii
Propunerea și încuviințarea interogatoriului
Potrivit art. 194 lit. e) NCPC, reclamantul propune acest mijloc de probă prin
intermediul cererii de chemare în judecată, iar în situația pârâtului care răspunde în scris la
interogatoriu, acesta va fi atașat cererii de chemare în judecată.
De asemenea, pârâtul poate chema reclamantul la interogatoriu prin intermediul
întâmpinării.
203
Potrivit art. 1208 alin. (1) C. civ.: „contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat
eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.”
204
Tocmai de aceea, în caz de coparticipare procesuală recunoașterea făcută de un coparticipant nu
produce efecte față de ceilalți, afară de cazul în care sunt incidente dispozițiile art. 60 alin. (2) NCPC.
205
În ipoteza în care partea nu a solicitat în condițiile arătate mai sus interogatoriul părții
adverse și ar fi vorba despre unul din cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) NCPC, instanța
poate consimți la luarea interogatoriului, cu toate că proba este cerută în cursul procesului.
Luarea interogatoriului poate fi ordonată și din oficiu de către instanță, însă aceasta va
pune în discuția părților necesitatea administrării acestui mijloc de probă.
206
Astfel, interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de către președinte, grefier, de
către cel care l-a propus, precum și de către partea care a răspuns după ce a luat cunoștință de
cuprins.
Tot astfel, vor fi semnate adăugirile, ștersăturile sau schimbările aduse, sub sancțiunea
de a nu fi luate în considerare.
În situația în care partea interogată sau cealaltă parte nu voiește ori nu poate să
semneze, se va menționa în josul interogatoriului.
Atunci când interogatoriul a fost dispus din oficiu, atât întrebările, cât și răspunsurile
vor fi consemnate în încheierea de ședință.
XX. EXPERTIZA
205
www.portal.just.ro
207
Expertiza reprezintă activitatea de cercetarea a unor împrejurări de fapt care
interesează obiectul litigiului, activitate desfășurată de un specialist - expert – care este
desemnat de către instanța care judecă procesul, dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii lui.
Expertul prezintă constatările și concluziile sale prin raportul de expertiză.
Mijlocul de probă este raportul de expertiză, iar nu expertiza.
Întrucât art. 330 alin. (1) NCPC face referire în mod expres la încuviințarea expertizei
din necesitatea lămurii „unor împrejurări de fapt”, înseamnă că obiectul expertizei îl
reprezintă împrejurări de fapt pentru lămurirea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate,
împrejurări de fapt care au legătură cu pricina, iar nu probleme de drept.
În orice caz, partea trebuie să indice, odată cu propunerea probei, și împrejurările de
fapt ce vor forma obiectul expertizei, pentru ca instanța să poată să aprecieze dacă expertiza
este concludentă.
În ceea ce privește admisibilitatea expertizei, instanța poate să dispună efectuarea unei
expertize ori de câte ori este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt ce necesită anumite
cunoștințe de specialitate.
1. Obligativitatea expertizei
De regulă, dispunerea expertizei este lăsată la aprecierea instanței, în sensul că aceasta
are posibilitatea să decidă dacă pentru elucidarea unor împrejurări de fapt este necesară sau nu
părerea unui expert.
Există cazuri în care expertiza este obligatorie, iar pronunțarea hotărârii fără
efectuarea acesteia atrage sancțiunea anulării hotărârii. De pildă:
expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicție [ art. 938 alin. (2) NCPC ];
avizul medicului legist cu privire la vârsta și sexul persoanei în cauză, în cazul
înregistrării tardive a nașterii [ art.18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă ];
expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o societate cu
răspundere limitată de către un singur asociat - art. 13 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Uneori această probă îşi vădeşte necesitatea în faţa situaţiilor de fapt care se impun a fi
dovedite206. Astfel, s-a decis că în materie de stabilire sau de tăgăduire a paternităţii,
deşi proba confruntării grupelor sanguine şi a altor date antropometrice nu este
obligatorie, totuşi ea devine necesară atunci când probele sunt insuficiente sau
contradictorii.
De exemplu, dacă într-o pricină privind stabilirea paternităţii se invocă exceptio plurium
concubentium şi se face dovada că, în perioada concepţiei copilului, mama acestuia a
întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi, cererea de stabilire a paternităţii nu este
inadmisibilă de plano, însă, într-un asemenea caz, este necesară efectuarea expertizei medico-
legale. De asemenea, s-a mai decis că în cazul în care se solicită anularea căsătoriei pentru
alienaţie sau debilitate mintală, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice.
206
M. Tăbârcă, op. cit., Vol. II,pg. 391
208
2. Propunerea expertizei
Propunerea expertizei se face de către părți prin cererea de chemare în judecată și,
respectiv, întâmpinare, cu excepția situațiilor stabilite de art. 254 alin. (2) NCPC, când
expertiza poate fi solicitată și în cursul judecății.
În momentul propunerii expertizei, părțile trebuie să stabilească și scopul urmărit prin
aceasta, respectiv obiectivele raportului de expertiză, care vor fi aduse în discuția
contradictorie.
În măsura în care instanța apreciază util, poate pune în discuția părților, din oficiu, și
alte obiective pe care le consideră ca fiind necesare.
Ca urmare a rolului activ și al aflării adevărului, instanța poate, din oficiu, să pună în
discuția părților utilitatea administrării probei cu expertiză, pe care o poate ordona cu toate că
părțile se împotrivesc.
209
sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai administra această probă, iar în cazul când
proba a fost dispusă din oficiu, sub sancțiunea suspendării cauzei în temeiul art. 242 NCPC,
dacă plata onorariului a fost stabilită în sarcina reclamantului.
În ceea ce privește numirea expertului, art. 331 alin.(1) NCPC, stabilește că în situația
în care părțile nu ajung la o înțelegere asupra numirii experților ei se vor numi de către
instanță, prin tragere la sorți, de pe lista întocmită și comunicată de biroul local de expertiză,
cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și autorizate, potrivit legii, să efectueze
expertize judiciare.
Așadar, există două modalități de desemnare a expertului, în funcție de specialitate pe
care o stabilește instanța în momentul când încuviințează administrarea proba, respectiv:
în principal, prin învoiala părților, care trebuie să fie expresă și să se concretizeze în
indicarea unui expert ales de către părți, dar cu toate acestea, părțile nu pot alege decât
un expert dintre cei înscriși pe lista întocmită și comunicată instanței de către biroul
local de expertiză;
în subsidiar, desemnarea expertului se face de către instanță prin tragere la sorți, dacă
părțile nu se înțeleg asupra numirii. De asemenea, instanța va alege tot din lista
experților autorizați, întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză.
În temeiul art. 332 alin. (1) NCPC, experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și
judecătorii.
În privința experților, aceștia sunt asimilați judecătorului numai în ceea ce privește
motivele de recuzare, deoarece, de data aceasta, legiuitorul nu a mai utilizat sintagma „în mod
corespunzător”, ceea ce denotă că și expertul poate să fie recuzat pentru oricare dintre
motivele de la art. 42 NCPC, iar nu doar în temeiul art. 41 alin.(2) NCPC.
În cazul expertului, potrivit art. 332 alin. (2) NCPC, stabilește că, recuzarea trebuie să
fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la acea dată, iar
în ce privește celelalte cazuri, termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare.
Conform art. 335 alin. (1) NCPC, dacă pentru efectuarea expertizei este nevoie de o
lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților, ea nu poate fi făcută decât după
citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în
cuprinsul căreia li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea.
De asemenea, citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5
zile înaintea termenului de efectuare a lucrării, iar confirmare de primire a fi atașată raportului
de expertiză.207
Prin urmare, nulitatea nu poate constitui motiv de apel sau de recurs decât dacă
raportul de expertiză s-a depus cu mai puțin de 10 zile înaintea ultimului termen de judecată și
partea nu a fost prezentă ori, deși a fost prezentă, instanța a respins cererea de acordare a unui
termen pentru a lua cunoștință de cuprinsul raportului de expertiză.
În sensul art. 335 alin. (3) NCPC: „în cazul în care una dintre părţi opune rezistenţă
sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanţa va putea socoti ca dovedite
207
În temeiul art. 178 alin. (3) lit. b): „pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la
care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi
înainte de a pune concluzii pe fond.”
210
afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul
lucrării, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.”
Prevederile referitoare la citare, aducerea cu mandat și sancționarea martorilor care
lipsesc sunt aplicabile și experților, în conformitate cu art. 333 NCPC.
4. Raportul de expertiză
Activitatea desfășurată de expert se finalizează prin întocmirea unui raport.
În condițiile art. 336 alin. (1) NCPC , constatările și concluziile motivate ale
expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea
expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte
de termenul fixat pentru judecată.
În pricinile urgente, termenul de 10 zile pentru depunerea raportului de expertiză poate
fi scurtat.
În situația în care sunt mai mulți experți, raportul nu trebuie să cuprindă distinct
punctul de vedere al fiecăruia, fiind de ajuns dacă raportul este semnat de toți.
Dacă raportul de expertiză este depus în termen, părțile nu mai pot solicita amânarea
judecății în vederea studierii lui.
Necesitatea lămuririi sau completării raportului de expertiză, ori dacă există
contradicție între opiniile experților, intervine atunci când, instanța din oficiu sau la cererea
părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească
sau să îl completeze.
Lămurirea raportului de expertiză poate fi solicitată atunci când sunt necesare
clarificări, precizări, explicații, informații suplimentare cu privire la constatările sau
concluziile experților, dar și atunci când există contradicție între susținerile experților.
Completarea raportului va fi dispusă în situația în care nu s-a răspuns la toate
obiectivele fixate de instanță.
Potrivit art. 338 NCPC: „1) pentru motive temeinice, instanţa poate dispune, la cerere
sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert.
(2) O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiunea decăderii, la primul termen
după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor
depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.”
XXI. PREZUMȚIILE
Conform art. 327 NCPC: „prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul
le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”
Prezumțiile se individualizează printr-o deplasare a obiectului probei de la faptul
generator de drepturi, „necunoscut”, greu sau chiar imposibil de dovedit, la faptul vecin și
conex acestuia, „cunoscut”, pe care se întemeiază prezumția, mai ușor de dovedit.
„Consecințele” acestui demers, rezultatul la care ajunge judecătorul constituie
prezumția.
211
Clasificarea prezumțiilor
Art. 327 NCPC, prevede două categorii de prezumții:
prezumțiile legale;
prezumțiile judecătorești sau simple.
Prezumțiile legale sunt cele care sunt stabilite de dispozițiile legale, sunt apreciate
drept o excepție de la sarcina probei și sunt în număr limitat, potrivit cu voința legiuitorului.
De pildă:
- prezumția că cel dispărut este în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă ( art. 53 NCC );
- prezumția că mandatul dat pentru acte de executare a unei activități profesionale este cu titlu
oneros [ art. 2010 alin. (1) teza a III-a NCC ];
- prezumția ca posesorul este proprietarul bunului, cu excepția imobilelor înscrise în cartea
funciară;
- prezumția de paternitate;
- prezumția de comunitate de bunuri a soților.
Potrivit art. 328 alin. (1) NCPC, prezumția legală scutește de dovadă pe acela în
beneficiul căruia este stabilită în tot ceea ce vizează faptele considerate de lege ca fiind
dovedite.
Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția va fi nevoită să dovedească faptul
vecin și conex cu faptul generator de drepturi.
În altă ordine de idei, partea care voiește să invoce beneficiul unei prezumții legale nu
este scutit de absolut orice dovadă, ci pentru declanșarea prezumției este nevoit să dovedească
faptul cunoscut.
Astfel, prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune
altfel, respectiv că regula este că prezumția legală poate să fie răsturnată prin proba contrară.
Chiar și în împrejurarea în care legea „tace” sub aspectul răsturnării probei, dovada
contrară poate să fie făcută.
În privința combaterii prezumției legale, aceasta poate fi înlăturată prin proba contrară,
dacă legea nu dispune altfel, potrivit art. 328 alin. (2) NCPC.
Principial, în actuala reglementare, prezumțiile legale au caracter relativ, situație în
care pot fi combătute prin proba contrară.
Tot ca regulă, o prezumție legală poate fi combătută prin administrarea oricărui mijloc
de probă, doar în anumite situații, este stabilit, limitativ, și felul dovezii ce poate fi
administrară.
Prin excepție, atunci când prin lege nu este permisă răsturnarea prezumției, nu se va
încuviința nici administrarea dovezii contrare.208
208
În virtutea art. 660 NCC: „Prezumţia de coproprietate asupra despărţiturilor comune
(1) Zidul, şanţul, precum şi orice altă despărţitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea
comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacă
proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzător.
212
Totodată, prezumțiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite
dovada cu martori.
Prezumțiile simple reprezintă concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de
la un fapt necunoscut și care nu sunt determinate prin lege.
În împrejurarea în care instanța poate recurge la prezumțiile simple, acestea trebuie să
îndeplinească două condiții cumulative, în temeiul art. 329 NCPC.
Astfel, prezumția trebuie „să aibă greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului
pretins”, în sensul să fie temeinică.
De asemenea, în cadrul litigiului respectiv să fie admisibilă proba cu martori, în
condițiile art. 309-310 NCPC, în vederea probării aspectului în legătură cu care intervine
prezumția.
În anumite situații, legea nu îngăduie ca judecătorul să recurgă la prezumții simple, și
de aceea, nu se prezumă:
- renunțarea la un drept, art. 13 NCC;209
-solidaritatea dintre debitori, art. 1445 teza I NCC;210
- fideiusiunea, art 2282 NCC.211
Mijloacele materiale de probă sunt acele obiecte, care prin aspectul lor exterior, prin
calitățile lor speciale, prin semnele sau urmele rămase pe ele, ar putea să prezinte interes
probatoriu.
În temeiul art. 341 alin. (1) NCPC: „sunt mijloace materiale de probă lucrurile care
prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la
stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.”
De precizat faptul că textul nu face nicio referire cu privire la bunurile imobile, denotă
că și acestea, cât și bunurile mobile pot fi mijloace materiale de probă.
Principial, în vederea folosirii lor ca mijloace materiale de probă, e necesar ca prin
aspectul lor ori prin semnele sau urmele pe care le păstrează, lucrurile să servească la
stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului.
De asemenea, art. 341 alin. (2) NCPC prevede că mijloace materiale de probă sunt și
fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte
asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor
moravuri.
Mijloacele materiale de probă constituie suporturile tehnice pe care sunt înregistrate
starea sau situarea unui bun sau o anumită situație de fapt, dar ele nu reprezintă proba
materială propriu-zisă, aceasta din urmă fiind reprezentată de conținutul înregistrării, suportul
209
„Renunţarea la un drept nu se prezumă.”
210
„Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi
ori este prevăzută de lege.”
211
„Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute. „
213
tehnic utilizat pentru înregistrare fiind procedeul prin care proba materială respectivă este
prezentată judecătorului.
Planurile, schițele, în măsura în care stabilesc unele calități ale obiectului în litigiu,
sunt de asemenea, mijloace materiale de probă.
Întrucât nu pot fi înlocuite cu o altă probă, bunurile acceptate drept mijloace materiale
de probă sunt lăsate, ca regulă, în păstrarea instanței pentru o mai bună conservare.
Derivând aceasta din art. 342 NCPC alin. (1) NCPC, prevede că, mijloacele materiale
de probă puse la dispoziția instanței vor fi păstrate până la soluționarea definitivă a procesului.
Totodată, în alin. (2) al aceluiași articol, este prevăzută situația în care dacă aducerea
la instanță a mijloacelor materiale de probă prezintă greutăți datorită numărului, volumului
sau altor însușiri ale lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în depozitul deținătorului
sau a altei persoane.
214
consiliu, citând părţile interesate şi organul financiar local competent, va da o încheiere prin
care aceste lucruri vor fi considerate ca abandonate şi trecute în proprietatea privată a
unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul instanţa. Încheierea poate fi atacată
numai cu apel la instanţa ierarhic superioară.”
Termenul de 6 luni începe să curgă numai de la data încunoștințării persoanei
respective că trebuie să ridice bunurile.
Întrucât textul nu prevede altfel, încheierea prin care bunurile sunt considerate
abandonate și trecute în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale unde își are
sediul instanța va putea fi atacată cu apel la instanța ierarhic superioară, în termen de 30 de
zile de la data comunicării, potrivit art. 468 alin. (1) NCPC.
Așadar, încheierea fiind susceptibilă „numai de apel”, înseamnă că decizia din apel
este definitivă, în conformitate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC.
212
Pentru opinie diferită în sensul că cercetarea la faţa locului este un mijloc de probă, a se vedea I. Leş,
Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011,
pg. 472
215
Cu excepția judecătorului delegat de către președintele completului sau, după caz, a
întregului complet, la fața locului trebuie să meargă și grefierul, pentru că face parte din
completul de judecată și, numai prin excepție textul permite doar unor judecători din cadrul
completului să nu participe la cercetare.
Mai mult decât atât, potrivit art. 346 alin. (2) NCPC: „instanţa poate, de asemenea,
încuviinţa ca ascultarea martorilor, experţilor şi părţilor să se facă la faţa locului.”
În vederea obținerii de lămuriri suplimentare, situație în care martorii și experții vor fi
și ei citați pentru data, ora și locul unde se efectuează cercetarea locală.
În plus, în privința celor constatate și măsurile luate la fața locului, instanța va întocmi
un proces-verbal, în cuprinsul căruia se vor consemna și susținerile ori obiecțiunile părților, și
care va fi semnat de către cei prezenți.
În temeiul art. 347 alin. (2) NCPC: „desenele, planurile, schiţele sau fotografiile
făcute la faţa locului vor fi alăturate procesului-verbal şi vor fi semnate de către judecător şi
de părţile prezente la cercetare.”
213
Pentru dezvoltări, a se vedea V. M. Ciobanu, Fl. Baias, Cercetarea procesului în cazul administrării
probelor de către avocaţi, în R.D.C. nr. 2/2001, pg. 28-48, V. M. Ciobanu, op. cit., pg. 316, M. Fodor, Cercetarea
procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi în C.J. nr. 9/2005. pg. 122-130.
216
Procedura administrării probelor de către avocaţi sau consilieri juridici este facultativă
şi consensuală, fiind aplicabilă tuturor litigiilor, cu excepţia celor ce privesc starea civilă şi
capacitatea persoanelor, relaţiile de familie, precum şi orice alte drepturi asupra cărora legea
nu permite a se face tranzacţie (art. 366 NCPC).
Condițiile administrării probelor de către avocați
În primul rând litigiul, trebuie să facă parte din categoria acelora în cadrul cărora
părțile pot uza de această procedură.
Cerința esențială pentru a apela această procedură este ca toate părțile (indiferent de
calitatea lor, reclamant, pârât, intervenient) să fie asistate/reprezentate de avocați sau
consilieri juridici.
De altfel, este necesar ca părțile să-și dea consimțământul pentru a urma această
procedură, iar odată dat, acesta este irevocabil. Consimţământul se poate da în faţa instanţei,
care va lua act de aceasta prin încheiere, sau poate să fie dat în faţa avocatului părţii, care are
obligaţia să certifice atât consimţământul, cât şi semnătura părţii214.
Nu în ultimul rând, în vederea parcurgerii acestei etape este necesar ca fiecare parte să
își aleagă domiciliul la avocatul care îi reprezintă interesele.
214
În doctrina anterioară noului Cd de procedură civilă s-a spus că „avocatul ar putea consemna
consimţământul dat de parte şi în contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul său potrivit Legii nr.
51/1995, şi – pe cale de consecinţă – în împuternicirea avocaţială ce se depune la dosar.
217
2. a încetat, din orice cauză, contractul de asistenţă juridică dintre una dintre părţi şi
avocatul său; în acest caz, termenul se prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea altui
avocat;
3. una dintre părţi a decedat; în acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul în care
procesul este suspendat potrivit art. 412 alin. (1) pct. 1 215 sau cu termenul acordat părţii
interesate pentru introducerea în proces a moştenitorilor;
4. în orice alte cazuri în care legea prevede suspendarea procesului, termenul se
prelungeşte cu perioada suspendării, dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2216 nefiind însă
aplicabile.”
215
Prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în afară de cazul când
partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;
216
Când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se
judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.
218
În vederea judecării cauzei în care dovezile au fost administrate de către avocați, art.
386 alin. (1) NCPC prevede că, primind dosarul, instanța va fixa termenul de judecată, dat în
cunoștința părților, care nu va putea fi mai lung de 5 zile de la data primirii dosarului.
Potrivit art. 386 alin. (2) NCPC, la acest termen, instanța va putea hotărî, pentru
motive temeinice și după ascultarea părților, să se administreze noi probe sau să se
administreze nemijlocit în fața sa unele dintre probele administrate de avocați.
Instanța va putea readministra numai „unele” dintre probele administrate de avocați,
iar nu pe toate. Readministrarea lor se va face potrivit dreptului comun.217
În temeiul art. 386 alin. (4) NCPC: „dacă, la termenul prevăzut la alin. (1), instanţa
socoteşte că nu este necesară administrarea de noi probe sau a unora dintre cele
administrate de avocaţi, va proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părţilor
cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.”
217
În acest scop, instanţa va stabili termene scurte, în continuare, date în cunoştinţă părţilor. Pentru
prezentarea în faţa instanţei martorii vor fi citaţi, de asemenea, în termen scurt, cauzele fiind considerate urgente.
Dispoziţiile art. 159 şi ale art. 313 alin. (2) sunt aplicabile.
219
Dacă s-a încuviințat o cercetare la fața locului, aceasta va putea fi efectuată doar de
către instanță, iar rezultatul cercetării fiind consemnat într-un proces-verbal, care va fi
întocmit în atâtea exemplare câte părți sunt și va fi înmânat avocaților acestora în cel mult 5
zile de la efectuarea cercetării, potrivit art. 380 NCPC.
Așadar, când s-a încuviințat chemarea la interogatoriu, instanța va cita părțile, la
termenul stabilit, în camera de consiliu. Copii de pe interogatoriul astfel administrat, precum
și de pe cel dispus și primit potrivit art. 355 alin. (1) NCPC vor fi înmânate de îndată
avocaților părților.
Chiar dacă probele se administrează de către avocaţi, instanţa păstrează un rol
important în derularea procedurii, revenindu-i următoarele atribuţii:
rezolvă incidentele apărute în cursul administrării probelor (o excepţie,
inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor
-înlocuirea martorilor, ascultarea din nou sau confruntarea acestora, admiterea de noi
martori etc.).
Partea interesată va sesiza instanţa care, cu citarea celeilalte părţi, prin încheiere dată
în camera de consiliu, se va pronunţa de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile de la
data la care a fost sesizată. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul procesului;
în cazul în care s-a încuviinţat înfăţişarea unui înscris deţinut de o autoritate sau de o
altă persoană, instanţa dispune solicitarea înscrisului şi, îndată ce acesta este depus la
instanţă, îl comunică, în copie, fiecărui avocat;
220
XXV. PROCEDURA ASIGURĂRII PROBELOR
a) Urgența
Ceea ce trebuie să stabilească instanța este urgența în administrarea probei, iar aceasta
trebuie să vizeze proba și posibilitatea de administrare a acesteia și are ca temei pericolul ca
proba să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
Urgența nu constituie o condiție sine qua non în toate cererile având ca obiect
asigurarea dovezilor.
Persoana interesată care acționează este nevoită să justifice interesul în asigurarea
probei, iar acest interes decurge din pericolul ca proba să dispară sau să fie greu de
administrat în viitor.
218
De exemplu, se doreşte audierea unei persoane grav bolnavă.
221
De reținut că pericolul este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței, în cazul
în care aceasta lipsește, asigurarea probelor va fi respinsă, afară de cazul în care adversarul
este de acord cu administrarea probei, astfel cum prevede și art. 359 alin. (2) NCPC.
În privința acordului, acesta trebuie să fie expres, iar nu tacit.
Instanța sesizată cu o cerere de asigurare a probelor nu judecă fondul, astfel:
cererea de asigurare a dovezii va fi respinsă ca inadmisibilă atunci când se urmărește
determinarea cu caracter definitiv a unor fapte sau aspecte juridice asupra fondului, de
pildă, solicitarea de a se constata, pe calea asigurării probelor, culpa exclusivă a unei
persoane în săvârșirea unei fapte ilicite;
aprecierea și evaluarea probei administrate se face doar de instanța învestită cu
procesul propriu-zis în care această probă va fi folosită.
În conformitate cu art. 148 și art. 194 NCPC, cuprinsul cererii de asigurare a dovezilor
trebuie să întrunească elementele generale oricărei cereri adresate instanței judecătorești.
Totodată, cererea cuprinde elemente specifice, respectiv:
- probele a căror administrare partea o pretinde;
- faptele pe care dorește să le dovedească;
- motivele care determină recurgerea la această procedură cu caracter urgent;
- în situația în care partea adversă își dă acordul, dovada acestui acord, potrivit art.
359 alin. (2) NCPC.
222
Din punct de vedere teritorial, criteriul de stabilire a competenței îl reprezintă locul
unde se află martorul sau obiectul constatării.
În privința cererii care este făcută „în timpul judecății” procesului principal, aceasta
este de competența instanței care judecă în primă instanță procesul respectiv,chiar dacă la data
solicitării asigurării probelor, procesul mai era sau nu pe rolul instanței respective, aplicându-
se regula înscrisă în art. 123 NCPC.219
În temeiul alin. (2), partea va trebui să indice aspectele din care judecătorul ar putea
deduce existența urgenței sau, în lipsă, faptul că pârâtul își dă acordul în vederea asigurării
probei, însă acordul efectiv va fi dat de instanță.
Elementele enumerate în alin. (2) sunt speciale, proprii cererii făcute în această
procedură.
Ca regulă, procedura de judecată este una contencioasă din moment ce se face citarea
și comunicarea copiei de pe cerere.
Prin excepție, alin. (5) arată că, în caz de pericol în întârziere, instanța, apreciind
împrejurările, va putea încuviința cererea și fără citarea părților.
De precizat faptul că „pericolul în întârziere” nu trebuie confundat cu „urgența”,
acestea nu sunt sinonime.
Pericolul în întârziere este o condiție suplimentară urgenței și presupune că prin
amânarea administrării probei aceasta s-ar distruge, s-ar perima.
Împrejurarea că pârâtul nu este obligat să depună întâmpinare se explică prin aceea că
în procedura asigurării probelor nu se pune problema administrării unor probe în combaterea
pretenției reclamantului, având un obiect limitat la administrarea probelor indicate de petent,
fără să se analizeze raportul juridic dintre părțile aflate în conflict.
Cererea se va soluționa în cameră de consiliu, prin încheiere, potrivit alin. (4) al
aceluiași articol.
În privința eventualelor căi de atac ce se pot declara împotriva încheierii, acestea
depind de soluția dată cererii de asigurare a probelor.
Astfel, art. 361 alin. (1) NCPC: „încheierea de admitere a cererii de asigurare este
executorie şi nu este supusă niciunei căi de atac.”
Datorită admiterii cererii, proba este câștigată procesului, iar astfel nu se justifică
recunoașterea vreunei căi de atac împotriva încheierii întrucât proba este reapreciată în
procesul în procesul principal sub raportul admisibilității și concludenței sale, existând
posibilitatea să fie înlăturată.
Potrivit alin. (2): „încheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel în
termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă
s-a dat fără citarea lor. ”
219
(1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru
cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu
excepţia cererilor prevăzute la art. 120.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este
stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă
pentru toate părţile.
223
Din moment ce încheierea poate să fie atacată „separat”, denotă faptul că partea
interesată nu trebuie să aștepte darea hotărârii finale pentru exercitarea apelului.
Totodată, neatacarea separată a încheierii nu mai dă dreptul la formularea de critici
împotriva acesteia odată cu fondul. Prin neexercitarea apelului, încheierea a dobândit
autoritate de lucru judecat.
224
În această etapă procesuală se dezbate asupra împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de
drept care au fost invocate de părți în cererile formulate sau puse în discuția lor de către
instanță, din oficiu.
În sensul art. 389 NCPC, dacă dezbaterile au loc în tot cursul procesului, dezbaterea în
fond, ulterioară etapei cercetării, are loc la finalul procesului, dar numai atunci când hotărârea
nu este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, ci este analizat chiar fondul raportului
juridic dedus judecății.
Cu alte cuvinte, în situația în care întotdeauna într-un proces au loc dezbateri, nu
întotdeauna vor exista și dezbateri în fond.
Conform art. 392 NCPC: „dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu
mai sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului
cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare
să îşi susţină cererile şi apărările formulate în proces.”
În vederea trecerii la dezbaterile în fond, denotă faptul că nu mai sunt de analizat sau
soluționat – atunci când aceasta se poate face în etapa cercetării procesului – cereri, apărări
sau excepții procesuale, în cazul în care excepțiile au fost unite cu fondul, instanța va putea
deschide dezbaterile în fond.
Președintele dă cuvântul în primul rând reclamantului, apoi pârâtului, precum și
celorlalte părți din proces, în funcție de poziția lor procesuală, iar reprezentantul Ministerului
Public va vorbi cel din urmă, cu excepția cazului când a pornit acțiunea - art. 216 alin. (2)
NCPC.
Conform art. 391 NCPC: „instanţa poate proceda la completarea ori refacerea unor
probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri.”
Ca regulă, dezbaterile în fond se desfășoară la un singur termen, aspect care rezultă
din teza I a art. 393 NCPC, care prevede că, dezbaterile începute vor fi continuate la același
termen până la închiderea lor.
Același text permite și excepția atunci când, pentru motive întemeiate, sunt lăsate în
continuare pentru o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor.
Potrivit art. 394 alin. (1) NCPC: „când consideră că au fost lămurite toate
împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, președintele închide dezbaterile.”
În urma închiderilor dezbaterilor, completul deliberează asupra hotărârii ce va da.
În condițiile art. 394 alin. (2) NCPC: „dacă va considera necesar, instanţa poate cere
părţilor, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art.
244. Părţile pot depune aceste completări şi în cazul în care acestea nu au fost cerute de
instanţă.”
Mai mult decât atât, instanța poate cere părților și să depună note scrise, nu doar o
completare a acestora dacă nu au fost depuse note scrise înainte de începerea dezbaterilor
asupra fondului.
În vederea sublinierii principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, art. 394
alin. (3) arată că: „după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la
dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.”
225
Dezbaterile în fond au loc, de regulă, în şedinţă publică, potrivit art. 244 NCPC. Se
asigură, astfel, publicitatea procesului, ca o garanţie a unui proces echitabil, în aplicarea art.
17 NCPC şi în conformitate cu art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Suspendarea judecăţii
220
M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pg. 526
221
Alte cazuri de suspendare a judecăţii sunt prevăzute şi în art. 74, 134, 138, 143, 221, 307 NCPC.
222
G. Boroi, Codul, 2001, op. cit., pg. 426, V.M.Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Curs selectiv 2011, pg.
301-302
226
În prima situație, se manifestă dreptul părților de a dispune de soarta procesului, ca o
consecință a principiului disponibilității223.
Dacă suspendarea judecății nu este solicitată de către părți, instanța nu este în măsură
să o dispună din oficiu.
De asemenea, în situația în care sunt mai multe părți în proces, cererea trebuie să
aparțină tuturor.
Astfel, judecată reîncepe prin cererea de redeschidere a judecății făcută de către una
dintre părți, instanța neavând posibilitatea de a repune din oficiu cauza pe rol și rezolva în
fond pricina, partea care face solicitarea urmând a plăti și jumătate din taxa judiciară de
timbru datorată pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat [ art. 9 lit.g) din O.U.G. nr.
80/2013 privind taxele judiciare de timbru].
Dar, cu toate acestea, atunci când cererea nu este legal timbrată, instanța nu va putea
da curs cererii de suspendare, întrucât, nu este legal învestită pentru a avea posibilitatea să se
pronunțe asupra oricărei cereri formulate în cauză.
În a doua situație, suspendarea voluntară este rezultatul voinţei tacite a părților de a
nu mai continua judecata, dedusă din faptul neprezentării lor.
Împrejurarea că, înainte de termen, au fost depuse la dosar cereri de probatorii ori
înscrisuri nu este de natură să facă dovada interesului manifestat de partea respectivă în
vederea continuării judecății.
De altfel, partea care a făcut o cerere de amânare pentru lipsă de apărare nu poate să
fie considerată că s-a interesat de soarta procesului dacă instanța a respins cererea pe
considerentul că motivele invocate nu îndeplinesc cerințele art. 222 alin. (1) NCPC.224
Așadar, în ambele cazuri, în absența părților se va dispune suspendarea judecății.
În situație în care se se prezintă doar o singură parte, instanța nu va mai dispune
suspendarea , ci în condițiile art. 223 alin. (2)225 NCPC va proceda la judecată, pronunțându-se
pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește.
Pârâtul, dacă este prezent în sala de ședință, nu poate fi obligat să răspundă la strigarea
pricinii, dar dacă a răspuns, nu mai poate fi incidentă suspendarea judecății.
Totodată, instanța este obligată să decurgă la judecata pricinii, cu toate că părțile, deși
legal citate, nu se prezintă, în cazul în care cel puțin una dintre părți a cerut judecarea în lipsă.
În situația formulării unei cereri de judecată a cauzei în lipsă în fața primei instanțe,
efectele nu se întind și la judecata în căile de atac, astfel încât, în fața acestora, cererea va
trebui reiterată, altfel, în caz în contrar, neprezentarea părților, deși legal citate, va atrage
suspendarea judecății.
Acest caz de suspendare este reglementat de norme imperative, astfel încât, dacă sunt
îndeplinite cerințele acestui text, instanța e nevoită să suspende judecata, fără a mai efectua
vreun alt act de procedură.
223
Instanţa nu este limitată la un anumit număr de suspendări, ci poate să dispună suspendarea ori de câte
ori sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru acesta.
224
Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod
excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.
225
Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va
cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor
administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.
227
În ipoteza în care se declină competența, trebuie făcută o nouă cerere de judecată în
lipsă pentru că, după declinare, s-a schimbat „instanța în fața căreia a fost formulată ” inițial
cererea.
Prin urmare, judecata reîncepe prin cererea de redeschidere a judecății făcută de una
dintre părți, instanța neputând repune din oficiu cauza pe rol și rezolva în fond pricina.226
Suspendarea legală
a) suspendarea legală de drept, este acea suspendare pe care instanța de judecată
este obligată să o pronunțe ori de câte ori sesizează ivirea unui caz anume prevăzut de lege,
nemaiavând posibilitatea de a aprecia dacă dispune sau nu suspendarea.
Sediul materiei în vederea suspendării de drept a judecății se află la art. 412 alin. (1)
NCPC potrivit cu care, judecarea pricinilor se suspendă de drept în următoarele situații:
prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în
afară de cazul în care partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată
a acestora [pct.1];
Suspendarea judecății se dispune până la momentul introducerii în cauză a
moștenitorilor.
Suspendarea de drept operează numai dacă partea interesată nu solicită termen pentru
introducerea în cauză a moștenitorilor.
Dacă însă partea interesată evită suspendarea solicitând acordarea unui termen pentru
introducerea în judecată a moștenitorilor, fiind vorba despre o transmisiune legală a calității
procesuale ( activă, dacă decedatul era reclamant, și pasivă, dacă decedatul era pârât ).
În împrejurarea în care se acordă termen, în aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1)
pct. 15 NCPC, moștenitorii vor fi citați, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator
special numit de instanță în condițiile art. 58 alin. (3) NCPC227, la domiciliul curatorului.
Dacă la termenul acordat în vederea introducerii moștenitorilor, partea interesată nu
poate să-i indice, atunci instanța va dispune suspendarea judecății.
prin interdicția judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părți, până la
numirea tutorelui sau curatorului [pct. 2];
Suspendarea judecății se dispune până la numirea de către instanța de tutelă a tutorelui
sau a curatorului.
Necesitatea suspendării procesului se impune atunci când punerea sub interdicție sau
sub curatelă a unei părți a avut loc în cursul judecății, iar nu înainte de declanșarea procesului,
din moment ce suspendarea de drept este determinată de lipsa reprezentantului, iar nu de lipsa
dovezii calității acestuia.
În schimb, textul nu este aplicabil în ipoteza în care aceste măsuri de ocrotire a
persoanei fizice sunt dispuse deja prin hotărâre definitivă, întrucât, în acest caz, instanța nu va
226
Potrivit O.U.G. nr.80/2013 art. 9 lit. g) privind taxele judiciare de timbru: „cereri pentru repunerea pe
rol, când suspendarea judecării se datorează părţilor - 50% din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau
acţiunea a cărei judecare a fost suspendată.”
227
Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în
acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
228
suspenda pricina, ci va dispune citarea în cauză a reprezentantului legal al celui pus sub
interdicție sau a curatorului.
În caz de punere sub curatelă, întrucât instituirea curatelei nu aduce nicio atingere
capacității celui pe care curatorul îl reprezintă, așa cum prevede în mod expres art. 186 NCC
denotă faptul că cel ocrotit va figura ca parte în proces.
În ipoteza în care curatela fusese instituită înainte de debutul procesului, decizia de
curatelă se va alătura cererii de chemare în judecată , fără să mai fie necesară suspendarea de
drept a judecății.
De altfel, în ambele ipoteze, dacă dovada calității de reprezentant nu a fost anexată
cererii de chemare în judecată și nerespectându-se art. 200 alin. (3) NCPC 228, s-a fixat termen,
se va proceda conform art. 82 alin. (1) NCPC sau art. 242 NCPC, după caz, în funcție de felul
dispoziției care lipsește.
prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți, survenit cu
mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou
reprezentant sau mandatar [pct. 3];
Măsura suspendării va produce efecte până la numirea unui nou reprezentant legal sau
convențional. Cu siguranță, nimic nu împiedică partea ca, atunci când este posibil, să intervină
și să ceară redeschiderea judecății.
Atunci când reprezentantul legal sau convențional decedează cu mai mult de 15 zile
înainte de ziua înfățișării, judecata nu se suspendă de drept.
Mai mult decât atât, suspendarea de drept nu intervine dacă cel pus sub interdicție este
mandatarul, textul neputând fi extins prin interpretare.
În ambele situații, contractul de mandat încetează, astfel încât, dacă partea
reprezentată nu este prezentă va trebui citată. Ținând cont de imposibilitatea fizică sau
juridică de înfățișare a reprezentantului, nu se mai poate prezuma că partea are în cunoștință
de termenele de judecată ulterioare.
prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore
sau curator [pct. 4];
Spre deosebire de precizarea care face referire la durata suspendării, rezultă că textul
are în vedere ipoteza în care încetarea funcției tutorelui sau curatorului nu este determinată de
ridicarea interdicției sau de încetarea curatelei, ci de o înlocuire a persoanei tutorelui sau
curatorului.
când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului [pct.5];
Suspendarea se dispune până la desemnarea lichidatorului în condițiile Legii nr.
31/1990 privind societățile comerciale.
prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul hotărâri judecătorești definitive,
dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori
lichidatorului judiciar [pct.6];
228
Când cererea nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197, reclamantului i se vor comunica în
scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă
completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune
obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).
229
Suspendarea se dispune până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar,
potrivit Legii nr. 85/2014 actualizată.
în cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor pe
care se întemeiază Uniunea Europeană [pct.7];
Potrivit art. 267 alin. (1)-(3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu
privire la:
(1) a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile
Uniunii;
(2) în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat
membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi
este necesară pentru a pronunța o hotărâre , să ceară Curții să se pronunțe cu privire la
această chestiune;
(3) în cazul în care o asemenea chestiune se invocă pendinte în fața unei instanțe naționale
ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este
obligată să sesizeze Curtea.
Textul redat mai sus face distincția între facultatea, potrivit alin. (2), și obligația,
potrivit alin. (3), de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Din moment ce instanța a formulat trimiterea preliminară, suspendarea procesului este
obligatorie, cu toate că judecată este în prima instanță sau într-o cale de atac.
229
M. Tăbârcă, op. cit., pg. 486
230
Scopul suspendării este acela de a asigura o bună administrare a justiției, în vederea
evitării pronunțării unei hotărâri care nu se poate concilia.
Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 : „când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte,
de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”.
Pentru a se putea dispune suspendarea judecății în temeiul acestui text se cer a fi
îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui
drept care face obiect al unei alte judecăți;
Împrejurarea că dreptul formează „obiect al unei alte judecăți” denotă faptul că
existența sau inexistența dreptului este cercetată de o altă instanță judecătorească sau de un
organ cu activitate jurisdicțională, care odată stabilit prin hotărâre definitivă, poate fi invocat
cu putere de lucru judecat în procesul a cărui suspendare se dispune.
Spre exemplu, judecata unei cereri de evacuare se poate suspenda până la soluționarea
cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare în temeiul
căruia reclamantul din cererea de evacuare solicită evacuarea pârâtului.
De asemenea, judecarea unei contestații la executare poate fi suspendată până la
soluționarea cererii prin care se cere nulitatea titlului executoriu, altul decât o hotărâre
judecătorească.
De regulă, suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauză care a
declanșat suspendarea a devenit definitivă.
Prin excepție, instanța poate reveni motivând măsura suspendării în situația în care
aceasta constată că partea care a solicitat-o nu are un comportament diligent în cadrul
procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia, ori dacă
urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a
intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză.
Sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate poate justifica
suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct.1 NCPC.
În acest sens, dacă excepția de neconstituționalitate este admisă înainte de finalizarea,
printr-o hotărâre definitivă, a procesului în cursul căruia a fost invocată excepția, acest aspect
poate reprezenta un motiv de apel sau de recurs, după caz.
231
condiţii: 1. să tranşeze un drept şi nu un fapt; dreptul stabilit să poată fi invocat cu autoritate
de lucru judecat în litigiul unde se discută suspendarea.
O obligaţie de a face, cum este obligarea comisiei locale la îndeplinirea tuturor
formalităţilor necesare pentru executarea şi validarea unui plan parcelar analogic, chiar
dacă ar putea prezenta vreo legătură cu un proces de grăniţuire, nu poate constitui motiv de
suspendare întrucât nu reprezintă un drept de a cărui stabilire să depindă soluţionarea
cauzei. Mai mult, întocmirea planului parcelar va fi efectuată de un organ administrativ, în
speţă de către comisie, în cadrul unei proceduri administrative şi nu în cadrul unei proceduri
jurisdicţionale pentru a putea fi invocată cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte. Prin
urmare, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.413 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă
pentru a dispune suspendarea judecăţii, aceasta fiind dispusă nelegal de prima instanţă”.
instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o
infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea,
dacă legea nu prevede altfel;
În ceea ce privește sintagma „dacă legea nu prevede altfel” face referire la faptul
suspendării, iar nu lipsa înrâurii asupra procesului ca o consecință a constatării săvârșirii unei
infracțiuni.
Potrivit art. 413 alin. (1) pct.2 NCPC: „când s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă
legea nu prevede altfel”, reprezintă o condiție pentru a se dispune suspendarea, iar partea
trebuie să învedereze instanța în ce măsură constatarea infracțiunii ar avea o influență decisivă
asupra hotărârii ce urmează să se dea în procesul civil.
În ipoteza în care urmărirea penală nu a început și se efectuează numai cercetări în
vederea soluționării plângerii penale, nu se poate dispune suspendarea.
Cu toate acestea, în situația în care soluția din dosarul penal este de clasare ori
renunțare la urmărirea penală, suspendarea cauzei civile va dura până la data definitivării
soluției procurorului.
Potrivit art. 413 alin. (3) teza a II-a NCPC: „cu toate acestea, instanţa poate reveni
motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un
comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând
soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează
mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în
acea cauză.”
conform art. 413 alin. (1) pct. 3, instanța poate suspenda cauza în alte cazuri prevăzute
de lege.
Spre exemplu:
- când completul de judecată învestit cu soluționarea cererii de strămutare poate dispune
suspendarea judecării procesului, la cererea celui interesat [ art.143 alin. (1) NCPC ]
- când desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin
neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa în cursul judecății [ art. 242 NCP ]
- dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deși denunțarea ca
fals a acestuia nu a fost retrasă, instanța, dacă este indicat autorul falsului sau complicele
232
acestuia, poate suspenda judecată procesului, înaintând de îndată înscrisul denunțat ca fals
parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul- verbal ce se va
încheia în acest scop [ art. 307 NCPC ]
- când Înalta Curte de Casație și Justiție este sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauzele similare, aflate pe rolul altor
instanțe decât cea care a făcut sesizarea, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării [ art.
520 alin. (4) NCPC ]
Procedura suspendării
Suspendarea judecății, indiferent de felul ei, se dispune printr-o încheiere
interlocutorie.
Potrivit art. 414 alin. (1) NCPC: „asupra suspendării judecării procesului instanţa se
va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa
ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea este definitivă.”
De lege ferenda, calea de atac a recursului ar trebui înlocuită cu cea a apelului, având
în vedere că partea nemulțumită de hotărâre ar avea motive de critică care se circumscriu
apelului, fiind puțin probabil să existe vreunul dintre cele opt motive de nelegalitate,
prevăzute pentru exercitarea recursului.
Conform art. 414 alin. (2) NCPC: „recursul se poate declara cât timp durează
suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus
suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere
pe rol a procesului. ”
Încheierea de respingere a cererii de suspendare va putea fi atacată numai odată cu
fondul, nefiind supuse recursului pe cale separată.
Efectele suspendării
Ca o consecință a încheierii de suspendare a judecății, instanța nu se dezînvestește de
soluționarea pricinii, ci procesul rămâne în nelucrare și orice act de procedură efectuat în
233
timpul suspendării judecății (cu excepția cererii de redeschidere a judecății) este lovit de
nulitate relativă.
Suspendarea operează față de toate părțile din proces, fără a avea importanță calitatea
acestora.
În cazul suspendării voluntare a judecății, data la care s-a dispus suspendarea
constituie momentul de la care începe să curgă termenul de perimare.
Reluarea judecății
Cât privește redeschiderea judecății, aceasta are loc doar dacă a încetat împrejurarea
care a produs suspendarea judecății.
Potrivit art. 415 NCPC judecată se reia atunci când: „ 1. prin cererea de redeschidere
făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza
lipsei lor;
2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui
sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz,
a părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar,
în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;
3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
4. prin alte modalităţi prevăzute de lege.”
În ceea ce privește primul caz230 în care judecată se reia, acesta constă în cererea
părților, respectiv, reluarea judecății nu poate fi dispusă din oficiu.
Spre deosebire de art. 229 alin. (2) pct. 1 NCPC, în vederea reluării judecății se
impune citarea părților, cu excepția celei care a solicitat, personal sau prin mandatar,
redeschiderea procesului.
230
Potrivit art. 3 lit. s) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru - Acţiunile şi cererile
neevaluabile în bani se taxeaza astfel: „cereri pentru repunerea pe rol, când suspendarea judecării se datorează
părţilor - 50% din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea a carei judecare a fost suspendată.”
234
De asemenea, instanța va pune în vedere părții care solicită repunerea procesului pe
rol să facă proba calității de moștenitor a persoanei pe care o indică în această calitate, prin
depunerea încheierii emise de notarul public în urma verificării registrelor speciale.
Potrivit celui de-al treilea caz de reluare a judecății, suspendarea de drept vizează o
solicitare a instanței, reluarea judecății poate să fie solicitată de partea interesată, dar și
dispusă de instanță din oficiu.
Punctul 4 al art. 415 NCPC are în vedere repunerea pe rol a judecății în alte cazuri
decât cele enumerate la pct. 1-3.
În acest context, dacă suspendarea a fost dispusă până la soluționarea conflictului de
competență, judecată se reia din oficiu.
De pildă, dacă suspendarea a fost dispusă până la soluționarea cererii de strămutare,
reluarea judecății va fi făcută la cererea părții interesate, fără plata vreunei taxe de timbru.
Așadar, dacă instanța apreciază că nu se impune reluarea judecății, va pronunța o
încheiere prin care va respinge cererea, menținând măsura suspendării.
Încheierea de respingere a reluării judecății poate fi atacată cu recurs atât timp cât
durează suspendarea, cu excepția cazului în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de
Casație și Justiție, atunci când hotărârea este definitivă.
Efectele suspendării se răsfrâng asupra tuturor aspectelor legate de proces și cu privire
la toate părțile, indiferent de calitatea lor procesuală.
Efectuarea oricărui act de procedură civilă în timpul suspendării procesului este lovit
de nulitate.
Tot ca o consecință a suspendării, avem în vedere și situația când a fost dispusă
suspendarea voluntară, moment de la care începe să curgă termenul de perimare. De
asemenea, ne aflăm în aceeași situație dacă suspendarea s-a dispus potrivit art. 221 alin. (2)
NCPC sau art. 242 NCPC.
În privința suspendării de drept sau facultativă termenul de perimare nu curge, acesta
fiind suspendat în conformitate cu art. 418 NCPC.
XXVIII. PERIMAREA
231
V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II. pg. 225; G. Boroi. op. cit., vol. I, pg. 434; I. Leş, Sancţiunile procedurale
în materie civilă, Ed, Hamangiu, Bucureşti, 2008. p. 205.
235
actele extrajudiciare, dar şi cererea de perimare etc., întrucât instanța poate să constate
perimarea din oficiu, chiar şi în lipsa părţilor, cu condiţia ca acestea sa fie legal citate232.
Chiar dacă nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană şi chiar
dacă nu presupun cercetarea pe fond a unei pretenţii, cererile în materie necontencioasă pot fi
perimate. Articolul 536 alin. (1) NCPC prevede că dispoziţiile art. 527-535 referitoare la
procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură contencioase în măsura
în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii. De exemplu,
pentru cazul în care instanţa a decis soluţionarea cererii (necontencioase) cu citarea petentulul
(cererea putând fi soluţionată şi fără citare, la aprecierea instanţei, conform art. 532 alin. (1)
teza finală NCPC], iar acesta nu se prezintă la termenul fixat (şi nu a solicitat soluţionarea
cererii în lipsă), instanţa va dispune suspendarea în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC,
măsură ce poate antrena perimarea cererii în cazul pasivităţii acestuia în intervalul prescris de
lege; de asemenea, pot exista şi situaţii în care este posibilă măsura suspendării de drept ori
chiar cea judecătorească, ce pot atrage aceeaşi consecinţă.
În conformitate cu art. 416 alin. (1) NCPC: „orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se
perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive
imputabile părţii, timp de 6 luni.”
Din dispozițiile art. 416 alin. (1) NCPC, rezultă că, pentru a fi incidentă perimarea,
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) instanţa să fi fost investită cu o cerere care se judecă în primă instanţă sau într-o
cale de atac;
b) pricina să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni (spre deosebire de reglementarea
anterioară care prevedea, în materie civilă, un termen de un an);
c) lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părţii.
Rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea
judecării pricinii in intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar motivele imputabile părţii
reprezintă chestiuni de fapt pe care instanţa de judecată le va stabili de la caz la caz.
Termenul de perimare, fiind un termen procedural pe luni, se calculează potrivit regulilor de
drept comun, respectiv art. 181 alin. (1) pct. 3 NCPC şi începe să curgă de la data ultimului
act de procedură, îndeplinit de părţi sau de instanţă, şi care nu a mai fost urmat, din motive
imputabile părţii, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.
Dacă partea a fost în imposibilitate de a acţiona, această imprejurare este incompatibilă cu
noţiunea de motive imputabile folosită de text.
a) învestirea instanței cu o cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale
de atac;
232
M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, op. cit., 2011, pg. 315
236
Perimarea face referire la cereri de chemare în judecată, contestație, apel, recurs,
revizuire și „orice altă altă cerere de reformare sau de retractare”. Sunt avute în vedere și
contestația în anulare și acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale. Dar cu toate acestea,
nefiind cereri „de reformare sau de retractare”, recursul în interesul legii ori sesizarea pentru
darea hotărârii prealabile nu pot fi perimate.
Potrivit art. 416 alin. (2) NCPC: „termenul de perimare curge de la ultimul act de
procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.”
Întreruperea termenului de perimare are loc în momentul în care s-a îndeplinit un act
de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
[ art. 417 NCPC ].
Motivele imputabile părții sunt acele cauze care au ca premisă culpa părții și constau
în chestiuni de fapt pe care instanța de judecată le va aprecia în concret, depinde de situație.
237
Per a contrario, dacă părții nu i se poate imputa vreo vină, în cazul în care nu a avut
posibilitatea, în împrejurările prescrise de lege, să săvârșească acte de procedură, nu operează
perimarea.
Potrivit art. 416 alin. (3): „nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de
procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile
părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.”
De pildă, în cazul conflictului de competență, instanța în fața căreia s-a ivit conflictul
are obligația înaintării dosarului instanței competente să soluționeze conflictul.
De asemenea, în cazul strămutării, instanța de la care s-a strămutat procesul are
obligația înaintării dosarului la instanța desemnată prin admiterea cererii de strămutare.
Exceptând culpa părții în lăsarea în nelucrare a procesului, art 432 NCPC prevede:
„orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de
drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii. Dispoziţiile art. 420 se aplică în mod
corespunzător. ”
238
Pe cale de consecință, dacă perimarea cererii introductive de instanță nu poate să fie
ridicată direct în apel, cu atât mai mult nu poate fi ridicată nici direct în recurs.
Așadar, în situația în care perimarea cererii nu a fost invocată înaintea primei instanțe,
nici de instanța din oficiu și nici de partea interesată, sancțiunea se acoperă și sentința nu mai
poate să fie schimbată pe motiv că se împlinise termenul de perimare înainte de pronunțarea
ei.
Cu toate acestea, dacă perimarea cererii de chemare în judecată a fost respinsă de
prima instanță, atunci partea interesată poate ataca această soluție.
În vederea soluționării perimării, instanța va cita părțile și va dispune grefierului să
întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Potrivit art. 421 alin. (1) NCPC: „dacă instanţa constată că perimarea nu a intervenit,
pronunţă o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul procesului.”
Încheierea prin care se respinge cererea sau excepția de perimare este interlocutorie și
nu poate fi atacată separat, ci doar odată cu hotărârea finală, astfel încheierea este susceptibilă
de apel sau de recurs, după caz.
În împrejurarea în care instanța constată că a operat perimarea, va pronunța o hotărâre,
care poate fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la
pronunțare, exceptând situația în care hotărârea de perimare se pronunță de o secție a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, caz în care recursul de judecă de Completul de 5 judecători.
Efectele perimării
În această ipoteză, art. 422 alin. (2) NCPC prevede : „când însă se face o nouă cerere
de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii
perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este necesară refacerea lor.”
Dacă s-a perimat cererea de apel, se stinge judecata în această cale de atac, părţile
nemaiputând exercita un nou apel împotriva aceleiaşi hotărâri a primei instanţe, dat fiind
principiul unicităţii căii de atac prevăzut de art. 460 alin. (1) NCPC, dar nici recurs, dacă
239
legea procesuală îl prevede, pentru că ar fi exercitat omissio medio, în alte condiţii decât cele
permise de art. 459 alin. (2) teza a II-a.
Ca atare, la data pronunțării hotărârii prin care se constată perimarea apelului, sentința
devine definitivă.
Cand s-a perimat cererea de recurs, de asemenea nu mai este posibilă exercitarea unui
nou recurs împotriva aceleiaşi hotărâri, instanţa de recurs pronunţând o hotărâre definitivă,
astfel cum prevede art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Pentru ipoteza perimării unei contestaţii în anulare sau revizuiri, hotărârea de perimare
este definitivă sau nu potrivit regimului căilor de atac aplicabil hotărârii ce a făcut obiectul
contestaţiei sau revizuirii; părţile nu vor mai putea formula o nouă contestaţie în anulare ori
revizuire pentru aceleaşi motive valorificate prin cererea perimată. [art. 460 alin. (1)].
Suportarea cheltuielilor de judecată.
Constatarea perimării antrenează, la cerere, obligaţia de suportare a cheltuielilor de
judecată în sarcina părţii care a formulat cererea ulterior perimată şi căreia îi sunt imputabile
motivele lăsării cauzei în nelucrare, potrivit criteriului culpei procesuale.
240
perimarea se răsfrânge asupra tuturor părţilor din proces, indiferent de poziţia lor
procesuală şi aceasta datorită caracterului unitar al procesului civil.
Întrucât au trecut mai mult de 6 luni de la data încetării împrejurărilor care au
determinat suspendarea, fără ca în prezentul dosar să se mai facă vreun act de procedură în
vederea continuării judecăţii, instanţa în baza art. 416 Cod procedură civilă a constatat că
acţiunea este perimată de drept.
Condiții generale
Cursul normal al procesului poate fi influenţat şi de actele de dispoziţie ale părţilor, fie
că provin de la reclamant (renunţarea), de la pârât (achiesarea) sau de la ambele părţi
(tranzacţia). Datorită acestor acte, procesul nu mai parcurge toate etapele sau hotărârea se
pronunţă după alte reguli decât cele obişnuite. Actele de dispoziţie pot fi făcute de părţi
personal sau printr-un mandatar cu procură specială şi, în măsura în care nu urmăresc
fraudarea legii, instanţa este obligată să ia act de ele.
Aceste acte de dispoziție pot fi făcute numai de părți, fiind necesar să aibă capacitate
procesuală de exercițiu deplină sau, în cazul celui lipsit de capacitate procesuală de exercițiu
sau cu capacitate procesuală de exercițiu restrânsă, să existe autorizarea instanței de tutelă.233
O altă condiție generală care trebuie îndeplinită în vederea încheierii unui act
procesual de dispoziție constă în posibilitatea părții de a dispune de dreptul asupra căruia
233
La rândul său, art. 81 alin. (2) NCPC stabilește: „actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1),
făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor
împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.”
241
înțelege să efectueze un act de dispoziție, neputându-se efectua acte de dispoziție asupra
capacității civile, stării civile.
Totodată, instanța se poate pronunța asupra actelor de dispoziție ale părților numai
dacă cererile acestora sunt legal timbrate.
tranzacția judiciară.
Renunțarea la judecată
Conform art. 406 alin. (1) NCPC: „reclamantul poate să renunţe oricând la judecată,
în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.”
Renunțarea este totală, atunci când se renunță la cererea de chemare în judecată în
întregul ei.
Renunțarea este parțială, atunci când se renunță la anumite capete de cerere din
cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Când renunțarea este făcută verbal, aceasta va fi consemnată, după caz, în practicaua
încheierii de ședință, atunci când este respinsă cererea, sau în practicaua încheierii prin care se
ia act de renunțare.
242
Atunci când renunțarea este făcută prin cerere scrisă, aceasta poate îmbrăca forma
înscrisului sub semnătură privată.
Însă, în ambele cazuri renunțarea trebuie să fie expresă, ea neputând fi presupusă.
Pe de altă parte, trebuie precizat că uneori legea interzice renunţarea la judecată.
Astfel, potrivit art. 437 alin. (2) NCC, cel care introduce o acţiune privitoare la
filiaţie în numele unui copil sau ai unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum
şi copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la
judecarea ei.
Potrivit art. 406 alin. (6) NCPC: „renunţarea la judecată se constată prin hotărâre
supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de
renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea este definitivă.”
Astfel, potrivit art. 406 alin. (3) NCPC: „dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea
cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la
cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.”
Potrivit art. 406 alin. (4) NCPC: „dacă reclamantul renunţă la judecată la primul
termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate
face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la
termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un
termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns
până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.”
În momentul în care renunțarea s-a făcut la primul termen la care părțile sunt legal
citate sau ulterior acestui moment, este necesar acordul pârâtului, întrucât reclamantul poate
observa din actele de procedură efectuate în cauză până la acel moment că va pierde procesul
și, pentru a evita pronunțarea unei hotărâri care ar putea intra în autoritate de lucru judecat,
înțelege să renunțe la judecată – ipoteză în raport de care se impune acordul pârâtului.
243
pârâtului după primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, iar în cel de-al
doilea caz, în ipoteza renunțării la judecată căii de atac nu se cere acordul intimatului, având
în vedere că, astfel, hotărârea ce se va pronunța va profita intimatului.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 406 NCPC, în procesele de divorţ, reclamantul
poate renunţa la judecată în tot cursul judecăţii, chiar dacă pârâtul de împotriveşte (art. 924
teza I NCPC).
Soluţia instanţei
Fiind un act de desistare, instanţa nu va mai analiza fondul pretenției, ci se va pronunța
direct printr-o hotărâre prin care va lua act de renunțare. Hotărârea are un regim special din
punct de vedere al căilor de atac, fiind supus numai recursului la instanţa ierarhic superioară
(care nu e obligatoriu să fie ICCJ). Dacă renunțarea se face în fata unei secții a ICCJ,
hotărârea e definitivă, neexistând drept la recurs.
Dacă instanta ia act de renunțare la cererea de chemare în judecată într-o cale de atac,
instanta va anula hotărârile anterioare și ia act de renunțarea la cererea de chemare în
judecată. Renunțarea la calea de atac e o achiesare la hotărârea pronunțată.
În strictă conformitate cu art. 406 alin. (5) NCPC, când renunțarea la judecată se face
în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și
anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.
Renunțarea la cererea de chemare în judecată se distinge de renunțarea la calea de atac (care
constă într-o achiesare la hotărârea pronunțată și atacată). Renunțarea la judecata în calea de
atac are ca efect anularea hotărârilor anterior pronunțate.
Potrivit art. 407 NCPC: „(1) renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu este
opozabilă celorlalţi reclamanţi. (2) renunţarea produce efecte numai faţă de părţile în
privinţa cărora a fost făcută şi nu afectează cererile incidentale care au caracter de sine
stătător.”
244
Jurisprudenţă. Tribunalul GORJ Decizie nr. 22/2015 din data de 21.01.2015 234.
Art.406 C.proc.civ - renunțare la judecată. Revenire ulterioară. Efecte.
Renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, ulterior
primului termen de judecată și în aceste condiții renunțarea la judecată nu se poate face
decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Textul de lege arată că dacă pârâtul nu
este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va
acorda pârâtului un termen, până la care să și exprime poziția față de cererea de renunțare
la judecată. În cauză, reclamantul a revenit asupra renunțării prin precizările depuse în scris
și susținute oral la termenul de judecată, înainte ca pârâta să-și exprime acordul cu privire la
declarația reclamantului de renunțare la judecată și înainte ca instanța să ia act prin
încheiere sau hotărâre de declarația de renunțare.
Este adevărat că ne aflăm în prezența unui act juridic unilateral, ce nu poate fi retras decât
în anumite condiții, numai după ce judecătorul a luat act prin încheiere de existența acestuia.
Până la momentul la care pârâta nu și-a manifestat acordul cu privire la declarația de
renunțare și deci nu s-a pronunțat instanța, reclamantul poate să-și retragă cererea de
renunțare la judecată”.
245
În cazurile în care este susţinută personal de către reclamant, se poate face atât verbal
în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic (spre deosebire de
renunţarea la judecată, pentru care legiuitorul impune doar forma scrisă).
Renunțarea trebuie să vizeze dreptul subiectiv dedus judecății. (de exemplu, dreptul de
proprietate într-o acțiune în revendicare; dreptul de creanță într-o cerere personală).
Atunci când renunțarea la dreptul subiectiv are loc în cursul cercetării procesului în
fața primei instanțe instanța se dezînvestește printr-o sentință de soluționare a cauzei prin care
va respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată, iar, la cererea pârâtului, reclamantul
va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În cazul în care renunțarea intervine în instanța de apel sau în căile extraordinare de
atac, instanța de control judiciar va admite respectiva cale de atac și va dispune anularea
hotărârii primei instanțe, respectiv a hotărârilor pronunțate în cauză, în tot sau în parte, în
măsura renunțării, iar pe fond, va respinge cererea de chemare în judecată.
Instanţa se pronunță printr-o hotărâre supusă numai recursului. Recursul se va judeca
de instanţa ierarhic superioară, dar spre deosebire de renunțarea la judecată, dar dacă
renunțarea la drept e formulată în faţa ICCJ, există drept de recurs care se va efectua în faţa
Completului de 5 judecători, hotărârea nefiind definitivă aşa cum se întâmplă în cazul
hotărârii de renunțare la judecată.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Timisoara, Decizia civilă nr. 113 din 26 ianuarie
2010, Secţia comercială
Chiar dacă cele două forme ale desistării, renunţarea la judecată si renunţarea la
dreptul pretins, prezintă câteva trăsături comune, distincţia dintre ele este absolut necesar a
fi facută, pentru ca prin renunţarea la judecată reclamantul nu-şi abandonează si
posibilitatea de a exercita ulterior o acţiune împotriva aceluiasi pârât, cu acelaşi obiect şi cu
aceeaşi cauză, în timp ce prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii reclamantul
renunţă definitiv la pretenţia sa, nemaiputând reînvesti instanţa cu o cerere identică, efectele
juridice ale actelor de dispoziţie mai sus analizate fiind diferite. Ca atare, este nelegală
hotărârea prin care instanţa a luat act atât de renunţarea la drept, cât şi de renunţarea la
judecarea cererii introductive.
246
Achiesarea
Achiesarea poate să fie făcută în două modalități, respectiv achiesarea pârâtului prin
recunoașterea pretențiilor reclamantului și achiesarea la hotărâre a părții care a pierdut
procesul.
236
Potrivit art. 1.522 alin. (5) NCC, „Punerea în întârziere de către creditor: cererea de chemare în
judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul
de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă
obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului. ”
247
Recunoașterea poate viza și o cerere reconvențională sau orice altă cerere incidentală
care are natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată.237
Achiesarea la hotărâre manifestă voința părții care a pierdut procesul, în primă instanță
sau în apel, de a nu exercita împotriva hotărârii calea de atac prevăzută de lege.
Potrivit art. 463 alin. (3) NCPC: „achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei
părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor
sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.”
partea renunță la calea de atac chiar mai înainte de a face uz de exercitarea ei;
partea renunță la calea de atac ulterior, după ce s-a folosit de acest drept.
Potrivit art. 464 alin. (1) NCPC: „achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori
parţială.”
Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața
instanței ori prin mandatarul său în temeiul unei procuri speciale.
Achiesarea tacită derivă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă
intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.
Achiesarea tacită la hotărâre este incidentă atunci când e dedusă din acte sau fapte precise și
concordante care exprimă intenția certa a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.
Exemplu: una dintre părți ar executa o hotărâre, de bunăvoie, deși hotărârea nu e
executorie, fiind în interiorul termenului de apel (30 zile de la comunicare, partea nu așteaptă
cele 30 zile și execută). În cazul acesta, în jurisprudența VCPC, s-a considerat a fi un caz de
achiesare tacită. Nu e caz de achiesare tacită atunci când:
237
De pildă, dacă pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care urmărește să obțină compensarea
judiciară cu creanța reclamantului nu poate să fie dată hotărârea parțială pentru că nu s-ar mai putea realiza
compensarea.
248
- hotărârea e executată voluntar, deși e executorie, chiar dacă creditorul nu a
întreprins niciun act de executare. Atitudinea debitorului e echivocă: poate nu executa din
adeziune la hotărâre, ci fiind motivat în executare de teama ca dacă ar începe executarea ar
trebui sa plătească cheltuielile de executare.
Nu e caz de achiesare tacită nici dacă exista o hotărâre susceptibilă de a fi atacată, dar
creditorul a început executarea. Debitorul execută pentru a nu fi obligat la cheltuieli de
executare, urmând ca ulterior, dacă câștigă procesul sa solicite întoarcerea executării (Actul e
echivoc. Nu relevă faptul că e de acord cu hotărârea).
Însă, renunțarea se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după momentul declarării
căii de atac, atunci când partea s-a prezentat înaintea președintelui instanței sau a persoanei
desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanței,
atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă.
Atunci când renunțarea se face prin înscrisul autentic, partea nu trebuie să se mai
prezinte, ci este suficient să transmită la dosar înscrisul care îi constată voința.
În ipoteza în care se achiesează la hotărâre în cursul judecării căii de atac, cel care a
exercitat-o poate renunța oricând la continuarea judecății în respectiva cale de atac.
Tranzacția
În conformitate cu art. 2.267 alin. (1) NCC: „tranzacţia este contractul prin care
părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări
reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.”
Tranzacția poate fi încheiată în orice etapă a procesului, în primă instanță sau în căile
de atac, inclusiv în faza executării silite.
În împrejurarea în care acordul părților intervine în cursul unui proces, putem observa
caracterul judiciar al contractului, fiind astfel, o tranzacție judiciară.
Totodată, părțile trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu întrucât, fiind
indispensabile concesiile și renunțările reciproce, tranzacția este un act de dispoziție.
În ceea ce privește forma tranzacției, aceasta este enunțată de art. 2.272 NCC: „pentru
a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris”, cerută ad probationem, iar nu
ad validitatem, tranzacția nefiind un act solemn, iar conținutul tranzacției se regăsește în
cuprinsul dispozitivului hotărârii.
249
Hotărârea prin care este consfințită tranzacția și instanța ia act de înțelegerea părților
se mai numește și hotărâre de expedient.
Potrivit art. 440 NCPC: „hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi
poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic
superioară.”
Termenul de recurs este de 30 de zile și curge de la data comunicării hotărârii.
De asemenea, împotriva hotărârii de expedient poate să fie exercitată și o contestație
în anulare.
Ținând cont de faptul că motivele de recurs sunt limitate doar la cele de ordin
procedural, denotă că vor putea fi invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 1-6, celelalte motive de casare fiind incompatibile cu această instituție.
Instanța care dispune desființarea hotărârii de expedient, nu va desființa și contractul
de tranzacție.
Contractul de tranzacție care a stat la baza pronunțării hotărârii de expedient poate fi
desființat, ca orice alt contract, printr-o acțiune separată în nulitate, rezoluțiune sau reziliere
ori o acțiune revocatorie sau în declararea simulației.
Mai mult decât atât, instanța care dispune anularea, rezoluțiunea sau revocarea
tranzacției nu va desființa și hotărârea de expedient, întrucât nu există un text care să îngăduie
aceasta.
În ipoteza în care se admite cererea prin care se solicită, după caz, desființarea sau
inopozabilitatea tranzacției, hotărârea astfel pronunțată va determina lipsirea de efecte a
hotărârii de expedient.
În conformitate cu art. 441 NCPC: „dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod
corespunzător şi în cazul în care învoiala părților este urmarea procedurii de mediere.”
În sfârșit, dacă acordul de voințe a fost manifestat în cursul procedurii medierii,
instanța va avea posibilitatea să pronunțe o hotărâre de expedient urmând aceeași procedură
prevăzută și în cazul tranzacției.
XXX. DELIBERAREA ȘI PRONUNȚAREA
HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
După ce dezbaterile s-au închis, judecătorii se retrag pentru deliberare, care se face în
secret, în camera de consiliu. În cazul în care instanţa nu poate hotărî în aceeaşi zi,
pronunţarea se amână, fără a se putea depăşi 15 zile. După expirarea acestui termen, noi
amânări de aceeaşi durată sunt posibile. Cu toate acestea, termenul este relativ şi depăşirea lui
nu afectează valabilitatea hotărârii pronunţate.
Deliberarea este operațiunea prin care judecătorii stabilesc situația de fapt, la care vor
aplica normele juridice corespunzătoare, reprezentând însăşi esenţa actului jurisdiţional 238.
Bineînţeles că activitatea este mult mai complexă decât rezultă din această schemă sumară,
238
G. Boroi, Codul 2001, pg. 448, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, 2015, pg. 537. A se vedea şi
A. Nicolae, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. II, 2013, pg. 862-863.
250
deoarece judecătorul urmează să aleagă între cele două construcţii propuse de părţi ori să
realizeze, pe baza aceloraşi probe, o altă construcţie juridică, fiind pus de multe ori în situaţia
de a face o operă personală prin aplicarea unor standarde, prin aprecierea pe care legea îl pune
să o facă, prin aplicarea analogiei în cazul în care constată o lacună a legii etc239.
Potrivit art. 395 alin. (1) NCPC: „după închiderea dezbaterilor, completul de judecată
deliberează în secret asupra hotărârii ce urmează să pronunţe.”
Cerința obligativității ca ședință să fie secretă este necesară, chiar dacă deliberarea are
loc în timpul ședinței de judecată sau ulterior, iar acest aspect nu trebuie eludat nici în
momentul redactării hotărârii.
În vederea respectării principiului continuității, art. 395 alin. (2) NCPC: „la
deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora au avut loc dezbaterile.
Fiecare dintre membrii completului de judecată are îndatorirea să îşi exprime opinia,
începând cu cel mai nou în funcţie. Preşedintele îşi exprimă opinia cel din urmă.”
În condițiile legii240, în cazul în care judecătorul respectiv este suspendat din funcție
sau i-a încetat calitatea de judecător, cauza se repune pe rol, cu citarea părților, pentru ca ele
să pună din nou concluzii în fața completului de judecată legal constituit.
În condițiile art. 396 alin. (1) NCPC: „în cazuri justificate, dacă instanţa nu ia
hotărârea de îndată, pronunţarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate
depăşi 15 zile.”
Potrivit art. 396 alin. (2) NCPC: „în cazul amânării prevăzute la alin. (1),
preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea, poate
stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin
mijlocirea grefei instanţei.”
239
V. M. Ciobanu, op. cit., RRDP nr. 1/2010, pg. 46-51.
240
Potrivit art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor: „(1)
Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie în următoarele cazuri:
a) când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau rechizitoriu;
b) când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod corespunzător. ”
241
Potrivit art. 175 Nulitatea condiţionată alin. (1) NCPC:„ actul de procedură este lovit de nulitate dacă
prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea
acestuia. ”
251
Subliniem faptul că acest drept de opțiune aparține însă doar instanței, părților
necerându-li-se acordul, în momentul în care se anunță pronunțarea, vizând modalitatea în
care ar urma să se facă aceasta.
Ca art. 396 alin. (2) NCPC să se aplice, nu este necesar ca părțile să fie de față în
momentul în care se anunță modalitatea de pronunțare, și nici să fie înștiințate despre aceasta.
Astfel, membrii completului de judecată își manifestă opinia începând cu cel nou mai
în funcție și încheind cu președintele completului, chiar dacă nu el are cea mai mare vechime
în funcție. Norma nu este imperativă, având caracter de recomandare, astfel încât eventuala sa
nerespectare (care, oricum, nu ar putea fi verificată, dat fiind secretul deliberării) nu poate fi
invocată în calea de atac împotriva hotărârii astfel pronunţate de către părţi, pentru a susţine
nulitatea acestei hotărâri242.
Cu valoare de principiu, art. 398 alin. (1) NCPC prevede: „hotărârea trebuie să fie
rezultatul acordului membrilor completului de judecată şi se dă în numele legii.”
Dar cu toate acestea, potrivit art. 398 alin. (2) NCPC: „când unanimitatea nu poate fi
realizată, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată. Dacă din
deliberare rezultă mai mult de două opinii, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult
sunt datori să se unească într-o singură opinie. ”
Textul de mai sus vizează situația în care completul este alcătuit din 3 judecători, doar
în acest caz este posibil ca, dacă sunt mai mult de două opinii, judecătorii ale căror păreri se
apropie mai mult să trebuiască să se unească într-o singură opinie.
Potrivit art. 398 alin. (3) NCPC: „în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată,
procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi
a preşedintelui instanţei sau a vicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător
desemnat de preşedinte. ”
În ceea ce privește divergența, aceasta se judecă în aceeași zi, atunci când acest lucru
nu este posibil, se judecă într-un termen care nu poate depăși 20 de zile, iar în pricinile
242
ICCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Dec. nr. 1494/2009, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei,
op. cit., pg. 429
252
urgente, termenul va fi de maximum 7 zile, termene care curg de la ivirea divergenței,
respectiv, neavând relevanță dacă fusese sau nu amânată pronunțarea.
În cazul în care divergența nu este judecată în ziua în care s-a ivit, părțile trebuie să fie
citate, inclusiv în pricinile considerate urgențe, numai durata maximă a termenului în care
trebuie făcută judecata fiind diferită.
Astfel, dovezile noi, cerute de părți sau ordonate din oficiu, precum și măsurile pe care
le-ar putea ordona instanța pot să fie numai în legătură cu aceste chestiuni.
Ulterior anunțării divergenței și, după administrarea de noi probe, dacă este cazul,
părțile pun concluzii „din nou” doar asupra chestiunilor aflate în divergență.
Pronunțarea hotărârii
Potrivit art. 402 NCPC: „sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. (2), hotărârea se va
pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau
de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi
calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.”
243
A. Constanda, G. Boroi (coord.), Noul Cod, vol. I, pg. 742
253
Ceea ce se pronunță în ședință publică ori se pune la dispoziția părților prin mijlocirea
grefei instanței este minuta.
Pronunțarea poate fi amânată de mai multe ori, însă fiecare amânare nu poate depăși
15 zile.
În cazul anumitor materii, termenul de amânare al pronunțării este mult mai scurt.244
Potrivit art. 396 alin. (3) NCPC: „dacă pronunţarea a fost amânată, hotărârea nu
poate fi pronunţată mai înainte de data fixată în acest scop”, sub sancțiunea nulității
hotărârii, întrucât este vorba despre o nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări.
Minuta
Potrivit art. 401 alin.(1) NCPC: „după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de
îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia
separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.”
Astfel, minuta trebuie întocmită atunci când actul de procedură la care se referă are
valoarea unei hotărâri judecătorești.
Conform art. 401 alin. (2) NCPC: „minuta, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, se va
semna pe fiecare pagină de către judecători şi, după caz, de magistratul-asistent, după care
se va consemna într-un registru special, ţinut la grefa instanţei. Acest registru poate fi ţinut şi
în format electronic.”
244
Amânarea pronunţării în cazul ordonanţei preşedinţiale nu poate depăşi 24 de ore -art. 999 alin. (4)
C. proc. Civ.
254
În situația în care lipsește semnătura unuia dintre judecători de pe minută, aceasta nu
poate fi acoperită prin semnarea ulterioară, întrucât nu s-ar mai putea ști dacă judecătorul
respectiv a participat la deliberare, tocmai de aceea lipsa semnăturii constituie un caz de
nulitate expresă a hotărârii judecătorești.
admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, atunci când
pretențiile reclamantului s-au dovedit a fi întemeiate;
admiterea în parte a cererii, atunci când reclamantul și-a dovedit numai o parte dintre
pretențiile formulate;
respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, dacă din probele
administrate rezultă că pretenția reclamantului nu este fondată;
anularea cererii, respingerea ca inadmisibilă, prescrisă, ca existând autoritate de lucru
judecat, ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă, ca lipsită de interes, ca prematură, ca nefiind
de competenţa instanţelor române etc., atunci când se admite o excepţie procesuală
peremptorie. Se mai poate pronunţa perimarea cererii, precum şi respingerea cererii de
divorţ ca nesusţinută.
Cu toate că art. 401 nu prevede expres, neîntocmirea minutei atrage nulitatea hotărârii,
întrucat nu se poate cunoaşte soluţia pronunţată de instanţă.
Pe de altă parte, dacă norma prevede expres sancţiunea nulităţii hotărârii pentru
nesemnarea de către judecători, a fortiori lipsa minutei este supusă aceleiaşi sancţiuni245.
245
C.A. Timişoara, dec. nr. 575/R/2010, portal.just.ro.
255
Hotărârea judecătorească este actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței
cu privire la pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății, fiind deci actul care marchează
finalizarea judecății246.
După un prim criteriu stabilit de norma legală și prevăzut de art. 424 NCPC,
hotărârea judecătorească se împarte în sentințe, decizii și încheieri.
Sentinţele
Sintagma „prin care este soluţionată cauza" acoperă fără echivoc şi din punct de
vedere terminologic şi ipoteza soluţionării unei cereri de chemare în judecată pe cale de
excepţie, iar nu numai atunci cand instanţa soluţionează pe fond raportul litigios.
Deşi prin pronunţarea hotărârii judecătorești instanța se dezînvestește, astfel cum
dispune art. 429 NCPC, indiferent de soluţia pe care o adoptă (pe cale de excepţie sau pe
fond), art. 424 alin. (1) nu neagă acest efect principal al pronunţării hotărârii, întrucât
formularea alternativă a textului are în vedere ipoteza admiterii unei excepţii de
necompetenţă, urmată sau nu de declinarea de competenţă, pentru că, spre exemplu, în cazul
admiterii excepţiei de necompetenţă generală, soluţia pe care instanţa o va pronunţa este aceea
de respingere a cererii ca inadmisibilă, astfel cum prevede art. 132 alin. (4) NCPC.
Prin urmare, şi dezînvestirea primei instanţe prin această modalitate se realizează prin
pronunţarea unei sentinţe, fie că este vorba despre respingerea cererii ca inadmisibilă, fie
despre declinarea dispusă de o instanţă în favoarea alteia, ori de o secţie specializată a unei
instanţe în favoarea secţiei specializate în altă materie a aceleiaşi instanţe sau între completele
unei instanţe în considerarea specializării unuia dintre ele247.
Prin dispoziţiile Legii nr. 76/2012, la art. 424 s-a introdus alin. (2), care include în
categoria sentinţelor hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva
hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de
activitate, în cazurile prevăzute de lege, competenţă a judecătoriei statuată prin dispoziţiile art.
94 pct. 3 NCPC.
246
G. Boroi, Codul 2001, pg. 452
247
C. Negrilă, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 792
256
Norma este utilă pentru a înlătura eventualitatea unei alte calificări a hotărârii
pronunţate de judecătorie în acest caz, având în vedere că ipoteza se referă la soluţionarea
unei căi de atac.
Deciziile
Potrivit art. 424 alin. (3) NCPC: „hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra
apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca
urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre judecare ori ca
urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reţinere în recurs se numeşte decizie.”
Textul de mai sus face referire la hotărârea pronunțată în căile de atac, inclusiv cea
dată după reținerea/rejudecarea cauzei în fond după anularea/casarea cu reținere, precum și la
hotărârea dată în recursul în interesul legii.
Potrivit art. 424 alin. (4) NCPC: „hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra
contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie.”
Conform art. 424 alin. (5) NCPC: „toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc
încheieri, dacă legea nu prevede altfel.”
Încheierile sunt toate acele hotărâri care se dau pe parcursul procesului, dacă legea nu
prevede altfel, indiferent dacă acestea sunt preparatorii sau interlocutorii. Acestea sunt
redactate la fiecare termen de judecată în condițiile art. 232 alin. (1) NCPC, precum și hotărâri
prin care, în cazurile anume prevăzute de lege, este finalizată judecata.
Din punct de vedere al duratei acțiunii lor, pot fi : hotărâri propriu-zise și hotărâri
provizorii.
Hotărârile propriu-zise constituie acele hotărâri care rezolvă fondul și au, de regulă, o
acțiune nelimitată în timp. (spre exemplu, într-un proces cu divorț, instanța poate lua măsuri
248
Potrivit art. 521 alin. (1) NCPC: „asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.”
257
provizorii privind stabilirea domiciliului copiilor minori, obligația de întreținere, încasarea
alocației de stat pentru copii, folosirea locuinței familiei).
Hotărârile nedefinitive sunt acelea date în prima instanță, care pot fi atacate cu apel,
precum și hotărârile date în apel, susceptibile de recurs.
Hotărârile definitive sunt acelea care nu pot fi atacate nici cu apel, nici cu recurs, ori
pentru că a expirat termenul pentru declararea căii de atac, ori pentru că legea nu prevede
posibilitatea atacării lor.
După cum pot sau nu să fie puse în executare, hotărârile sunt: executorii și
neexecutorii.
Hotărârile executorii sunt acelea prin care s-a admis o acțiune în realizarea dreptului
sau în constituire de drepturi.
258
Astfel, hotărârile primei instanțe sunt executorii dacă sunt definitive în baza unei
prevederi legale exprese, dacă nu pot fi atacate decât cu recurs sau dacă părțile au convenit să
exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) NCPC.249
Hotărârile integrale sunt acelea care dezinvestesc instanța de întregul dosar, neavând
importanță dacă s-a judecat sau nu însuși fondul litigiului.
Hotărârile parțiale sunt cele care pot fi pronunțate, în măsura recunoașterii, la cererea
reclamantului, atunci când pârâtul recunoaște pur și simplu o parte dintre pretențiile
reclamantului.250
De exemplu, pârâtul este obligat să predea un bun, iar dacă predarea nu mai este
posibilă, să plătească contravaloarea bunului.
249
Potrivit art. 459 alin.(2) NCPC: „în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost
exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi
atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul
împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală,
dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate
fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”
250
Potrivit art. 436 alin. (2) NCPC: „dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la
pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora.”
259
Pentru ca obligația determinată să nu fie transformată într-o obligație alternativă, la
alegerea debitorului, instanța nu trebuie să scrie în dispozitiv „obligă pe pârât să predea
bunul sau contravaloarea acestuia”, ci trebuie să prevadă că plata contravalorii bunului se
poate realiza numai dacă executarea în natură, prin predarea bunului, nu mai este posibilă.
Potrivit art. 426 alin. (1) NCPC: „hotărârea se redactează de judecătorul care a
soluţionat procesul. Când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari,
preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea.”
În cele din urmă, în situația în care din compunerea completului fac parte mai mulți
judecători, tot președintele completului îl va desemna pe unul dintre aceștia să redacteze
hotărâre.
Potrivit art. 426 alin. (2) NCPC: „în cazul în care unul dintre judecători sau asistenţi
judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el îşi va redacta opinia separată, care va
cuprinde expunerea considerentelor, soluţia pe care a propus-o şi semnătura acestuia. De
asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va
redacta separat opinia concurentă.”
În ceea ce privește termenul de redactare a hotărârii, art. 426 alin. (5) NCPC:
„hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Opinia
separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă
se redactează şi se semnează în acelaşi termen.”
Termenul de 30 de zile este unul relativ, întrucât dacă acesta va fi depășit, nu va afecta
valabilitatea hotărârii, ci poate să atragă, cel mult, sancțiuni disciplinare pentru judecători.
Acest termen de redactare, este un termen de drept comun, care se aplică în cazurile în
care legea specială nu dispune altfel.
De pildă:
260
hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunțare [ art. 11 alin. (3) din
O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, aprobată prin Legea nr.
486/2003 ];
hotărârea se redactează și se comunică părților în termen de cel mult 10 zile de la
pronunțare [ art. 127 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului ];
instanța de apel redactează decizia și restituie dosarul judecătoriei în termen de 5 zile
de la pronunțare [ art. 15 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social ];
Conținutul hotărârii
Potrivit art. 425 NCPC, hotărârea judecătorească cuprinde trei părți: practicaua,
considerentele și dispozitivul.
Din analiza art. 425 NCPC, rezultă faptul că acesta este reglementat prin norme
imperative, prin folosirea expresiei de către legiuitor – hotărârea „va cuprinde”, așadar, lipsa
unor mențiuni ar putea să atragă nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 alin. (1) NCPC.
261
l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără prezenţa publicului ori în camera
de consiliu;
m) semnătura membrilor completului şi a grefierului.
(2) Încheierea trebuie să arate cum s-a desfăşurat şedinţa, cuprinzând, dacă este
cazul, menţiuni despre ceea ce s-a consemnat în procese-verbale separate. ”
Practicaua cuprinde tot ceea ce s-a petrecut în instanță la acel termen de înfățișare,
mențiunile sale fiind utile pentru a se putea controla dacă instanța a fost competentă, dacă s-au
respectat normele legale privind compunerea și constituirea instanței, drepturile procedurale
ale părților, ordinea dezbaterilor, celelalte reguli de procedură.
Dacă a avut loc amânarea pronunțării, dar lipsește încheierea de dezbateri de la ultimul
termen de judecată or, deși aceasta există, nu este semnată de judecător / judecători,
sancțiunea este nulitatea hotărârii, întrucât face imposibilă exercitarea controlului judiciar cu
privire la compunerea instanței, prezența părților, susținerile lor etc.
262
Cu alte cuvinte, în cuprinsul considerentelor trebuie să fie arătate, situația de fapt
reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivelor de fapt și de drept pe care se
întemeiază soluția, precum și motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au
înlăturat cererile părților.
Dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde soluția ce s-a pronunțat în cauză,
fiind o reproducere dezvoltată a minutei întocmite cu ocazia deliberării.
De pildă, în situația obligării la predarea unui bun, acesta va fi individualizat prin toate
caracteristicile sale; de asemenea, dacă se pronunță o condamnare alternativă, se vor arăta atât
prestația principală, cât și cea alternativă.
Astfel, în partea finală a dispozitivului se vor arăta , potrivit art. 425 alin. (3) NCPC:
„dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data
pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate
263
prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea
este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru
exercitarea căii de atac.”
Aceste mențiuni vor fi înscrise imediat după dispozitiv, acesta fiind sensul expresiei
„în partea finală a dispozitivului”.
Hotărârea poate să fie cu executare provizorie, potrivit art. 448-449 NCPC, ori
executorie, în conformitate cu art. 633 NCPC.251
Având în vedere că hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanți sau împotriva
mai multor pârâți, trebuie arătat cu certitudine ceea ce se cuvine fiecărui reclamant și la ce
este obligat fiecare pârât ori, când este cazul, se va indica dacă drepturile și obligațiile părților
sunt solidare sau indivizibile.
Membrii completului de judecată care semnează hotărârea sunt judecătorii și, mai mult
decât atât, la Înalta Curte de Casație și Justiție, magistratul - asistent, pentru că toți aceștia au
semnat minuta, așa cum stabilește art. 401 alin. (2) NCPC.
251
1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit
să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).
264
Ca efect procesual, hotărârea judecătorească dezinvestește instanța de litigiul pe care l-
a avut de soluționat.
Potrivit art. 432 NCPC: „excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de
instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect
al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât
aceea din hotărârea atacată.”
O condiție pentru a opera excepția autorității de lucru judecat, trebuie să existe o triplă
identitate: de părți, de obiect și de cauză.
Cerința identității de părți este îndeplinită, chiar dacă, într-un proces, o parte a figurat
ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar, în al doilea proces, aceste calități sunt inversate.
265
În situația în care hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru
judecat este provizorie.
Potrivit art. 430 alin. (5) NCPC: „hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau
revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă
hotărâre.”
Potrivit dispoziţiilor art. 435 NCPC: „(1) hotărârea judecătorească este obligatorie şi
produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.
(2) hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu
face, în condiţiile legii, dovada contrară.”
Rezultă astfel că, prin hotărâre se nasc / se sting drepturi sau obligații numai față de
părți și succesorii lor.
Astfel, hotărârea este opozabilă celor străini de proces nu în sensul că prin hotărâre se
nasc / se sting drepturi sau obligații față de terți, ci în sensul că aceștia sunt ținuți să respecte
cele statuate prin hotărâre. De aceea, hotărârea nu este obligatorie și față de terți, ci le este
doar opozabilă acestora.
Termenul de grație
Potrivit art. 397 alin. (3) NCPC : „în cazurile în care instanţa poate da termen pentru
executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând
şi motivele pentru care a acordat termenul. ”
266
Termenul de grație poate fi acordat doar la solicitarea debitorului. De asemenea, poate
fi cerut și acordat doar în fața instanțelor de fond ( primă instanță și apel ).
În situația în care s-a acordat un termen de grație, executarea nu se poate realiza până
la împlinirea acelui termen.
Potrivit art. 397 alin. (3) NCPC, debitorului nu i se poate acorda termen de grație, în
următoarele cazuri :
atunci când debitorului i s-a mai acordat un termen rezonabil de plată de către creditor;
în ipoteza în care debitorul a avut posibilitatea să execute obligația într-un termen
rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată;
în situația în care la data pronunțării subzistă vreunul dintre următoarele motive,
potrivit art. 675 alin. (1) NCPC:
„1. debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii în
scopul realizării executării silite;
2. debitorul risipeşte averea sa;
3. debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau, dacă prin fapta
sa, săvârşită cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, a micşorat garanţiile date
creditorului său ori nu le-a dat pe cele promise sau, după caz, încuviinţate;
4. alţi creditori fac executări asupra averii lui. ”
dacă obligația derivă din plata unei cambii, a unui bilet la ordin sau cec;
cu toate că debitorului i s-a acordat termen de grație, acesta poate fi decăzut din acest
beneficiu, în cazurile prevăzute de art. 675 NCPC;
potrivit art. 1619 NCC: „termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii
nu împiedică realizarea compensaţiei.”
Cheltuielile de judecată
Potrivit art. 453 alin. (1) NCPC : „partea care pierde procesul va fi obligată, la
cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”
Cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci doar la cererea părții, fiind astfel o
expresie a principiului disponibilității.
267
În situația în care s-au cerut cheltuieli de judecată, instanța se pronunță asupra lor prin
dispozitiv, ținând cont de înscrisurile depuse de parte în vederea dovedirii acestora. Aceste
înscrisuri pot fi depuse, cel mai târziu, la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Instanța poate cenzura cheltuielile de judecată, în situația în care acestea apar vădit
disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată
de avocat, ținând cont de circumstanțele cauzei (ex. onorariile avocaților; onorariile experților
judiciari și ale specialiștilor).
Întâlnim culpă procesuală și atunci când cererea a fost respinsă în temeiul unei
excepții procesuale, a fost anulată ca neregulat introdusă sau ca netimbrată, s-a perimat,
reclamantul a renunțat la judecată sau la dreptul subiectiv pretins.
Atunci când partea care a câștigat procesul a solicitat și a dovedit în fața primei
instanțe cheltuielile de judecată efectuate, dar cu toate acestea instanța a omis să se pronunțe
asupra acestei cereri accesorii, partea interesată va putea formula cerere de completare a
hotărârii în condițiile art. 444 NCPC.
În situația în care cererea a fost respinsă, partea poate exercita calea de atac prevăzută
de lege pentru hotărârea de fond, în cadrul căreia poate să invoce nelegalitatea soluției.
268
Având în vedere ipoteze în care reclamantul are mai multe capete de cereri și numai
unele au fost admise sau atunci când există cereri de partea ambelor părți, admise în întregime
ori în parte, instanța va avea posibilitatea de a compensa, total sau parțial, cheltuielile de
judecată.252
Ca regulă, hotărârea dată în primă instanță nu poate să fie pusă în executare silită.
Ca excepție, pot fi puse în executare și hotărârile pronunțate în primă instanță,
nedefinitiv, dacă se bucură de executare provizorie.
252
Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (2): „Acordarea cheltuielilor de judecată . Când cererea a fost
admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata
cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
”
269
În situația în care hotărârea este supusă apelului, câtă vreme nu s-a împlinit termenul
de apel ori, în cazul în care apelul a fost exercitat, câtă vreme calea de atac nu a fost
soluționată, hotărârea nu poate fi pusă în executare silită.
Potrivit art. 637 alin. (1) NCPC: „punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti
care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea
poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul
va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte,
după caz.”
Executarea provizorie îmbracă două forme:
Întrucât executarea provizorie de drept este ope legis, instanța nu este îndatorată să
facă în hotărâre nicio mențiune în acest sens, iar creditorul are posibilitatea să treacă la
executare imediat după pronunțarea sentinței.
Executarea provizorie de drept are loc atunci când hotărârile primei instanțe au ca
obiect, potrivt art. 448 alin. (1) NCPC:
„1. stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei
minorului, precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu
minorul;
2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,
precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;
3. despăgubiri pentru accidente de muncă;
4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru
copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii,
dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
6. reparaţii grabnice;
7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;
9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor
reclamantului, pronunţate în condiţiile art. 436;
10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie. ”
Hotărârile sunt executorii de drept având un obiect dintre cele prevăzute de art. 448
NCPC, doar dacă sunt formulate pe cale principală, exceptând cazurile prevăzute la pct. 7, 9 și
270
10, unde această distincție nu are importanță, deoarece cererile accesorii și incidentale
urmează soarta capătului principal.
În ipoteza îndeplinirii cerințelor art. 449 NCPC, există posibilitatea solicitării instanței
să încuviințeze executarea vremelnică a hotărârii în partea privitoare la aceste cereri.
Alineatul (2) al art. 448 NCPC, prevede că executarea hotărârilor enunțate la alin. (1)
este provizorie.
Rezultă, astfel, că dacă în calea de atac hotărârea este modificată, creditorul este
îndatorat să restituie, parțial sau total, după caz, ceea ce a primit urmare a executării silite a
sentinței.
Potrivit art. 449 alin. (1) NCPC: „instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a
hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în
raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum
şi atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă
pentru creditor. în aceste cazuri, instanţa îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauţiuni,
în condiţiile art. 719 alin. (2) şi (3).253”
271
Potrivit dispozițiilor art. 449 alin. (2) NCPC: „executarea provizorie nu se poate
încuviinţa:
1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror
lucrări având o aşezare fixă;
2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea
funciară.”
Cererea trebuie să fie adresată în fața primei instanțe, aspect care rezultă din
împrejurarea că, în condițțile art. 449 alin. (4) NCPC, dacă cererea a fost respinsă de prima
instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel.
Cu toate că textul nu prevede, în mod simetric și în apel cererea poate fi făcută până la
închiderea dezbaterilor. 254
Astfel, suspendarea executării provizorii poate fi solicitată fie odată cu cererea de apel,
fie separat, în tot cursul judecării apelului.
254
Dacă prima instanța a acordat un termen de grație, conform art. 397 alin. (3) NCPC, instanța de apel nu
poate admite cererea de încuviințare a execuției vremelnice, întrucât aceasta ar echivala cu o revocare a
termenului de executare a hotărârii. Or, decăderea debitorului din beneficiul termenului poate fi dispusă numai în
cazurile prevăzute de art. 674 NCPC.
255
Expresia folosită în art. 449 alin. (1) NCPC - „va putea” - conduce la concluzia că depunerea cauțiunii
este o posibilitate a judecătorului, nefiind obligatorie, aceasta putând fi lăsată la aprecierea judecătorului.
256
Potrivit art. 1.061 NCPC, Indisponibilizarea cauţiunii
Când cauţiunea a fost depusă în numerar sau în instrumente financiare, ea nu poate fi urmărită de
creditorii depunătorului decât în măsura în care urmează a-i fi restituită acestuia. De asemenea, cauţiunea nu
va putea fi urmărită nici de creditorii depozitarului.
272
În temeiul art. 450 alin. (2) NCPC: „cererea se va depune la prima instanță sau, după
caz, la instanța de apel. În această din urmă situație, la cerere se va alătura o copie
legalizată a dispozitivului hotărârii.”
Atât timp cât textul nu distinge, partea interesată și-ar putea exercita dreptul de
opțiune, atât înainte, cât și după înregistrarea apelului, cu consecința ca prima instanță să
înainteze cererea de suspendarea a executării instanței de apel.
Potrivit art. 450 alin. (4) NCPC : „suspendarea va putea fi încuviinţată numai cu
plata unei cauţiuni al cărei cuantum va fi stabilit de instanţă în condiţiile art. 719 alin. (2) şi
(3).”
Împrejurarea că instanța este cea care stabilește cuantumul cauțiunii este de natură a
statua că aceasta nu trebuie depusă odată cu cererea de suspendare.
Conform art. 50 alin (5) NCPC: „până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta
va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea
dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4).”
RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr.8 /2015 (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015): „În
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 şi urm. şi art. 719
alin. (7) NCPC: cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi
judecători; - instanţa se pronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă nicunei
căi de atac.”
273
XXXIII. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA HOTĂRÂRII
JUDECĂTOREȘTI.
Potrivit art. 442 alin. (1) NCPC: „erorile sau omisiunile cu privire la numele,
calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale
cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.”
Spre exemplu, în ipoteza în care este scris greșit numele părții, reprezentantului
acesteia ori numele altui participant la proces, chiar dacă eroarea a fost provocată de părți, și
nu de instanță, se va putea recurge la procedura îndreptării.
Astfel, greșeală care este supusă îndreptării trebuie să vizeze anumite litere din nume,
iar nu întregul nume de familie sau prenumele părții, întrucât aceasta ar fi o adevărată
schimbare de nume, având urmări sub aspectul calității procesuale.
În orice caz, temeinicia unei cererii de îndreptare a erorilor, omisiunilor sau a oricăror
greșeli materiale constă în probatoriul administrat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea
ce se cere a fi îndreptată.
274
Cererea de îndreptare, chiar dacă privește o hotărâre susceptibilă de executare, poate fi
introdusă oricând, iar nu doar în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a cere
executarea silită, întrucât o astfel de hotărâre ar putea fi folosită ca probă în cadrul unui alt
proces și pe cale de consecință, interesul în vederea solicitării îndreptării erorii materiale, se
impune.
Cererea de îndreptare este una incidentală, de competența instanței care a dat hotărârea
sau încheierea a cărei îndreptare se cere. Pe cale de consecință, cererea se judecă în aceeași
alcătuire a completului de judecată ca și fondul.
Potrivit art. 442 alin. (2) NCPC: „instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera
de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea
anumite lămuriri.”
Conform art. 447 teza I NCPC: „în cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire
sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi
suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii”, teza a II-a al aceluiași articol prevede:
„când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun.”
În conformitate cu art. 443 alin. (3) NCPC: „în cazul în care sunt necesare lămuriri
cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta
cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să
lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. ”
275
Obiectul cererii de lămurire a hotărârii îl reprezintă pe de o parte, determinarea
înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii, precum și înlăturarea dispozițiilor
contradictorii din dispozitiv.
Această procedură poate să fie folosită numai atunci când sunt întâmpinate lămuriri
privitoare doar la dispozitivul hotărârii judecătorești, când există contradicții în cadrul
dispozitivului, iar nu și atunci când există contradicții între considerente și dispozitiv, pentru
că pentru acest caz din urmă, partea putând exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva
respectivei hotărâri, și nu procedura lămuririi.
Procedura lămuririi a fost pusă la dispoziția părții interesate atunci când, din culpa
instanței, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate degenera dificultăți de
executare.
Cu titlu de exemplu, atunci când printr-o hotărâre s-a dispus ca pârâtul să lase
reclamantului în deplină proprietate și posesie un teren, fără să fie indicate și vecinătățile; s -a
dispus predarea unor bunuri însă acestea nu sunt menționate în dispozitiv; debitorul este
obligat la plata despăgubirilor fără să fie specificat cuantumul despăgubirilor etc.
Ca o diferență față de îndreptare, care poate fi făcută și din oficiu, procedura lămuririi
și înlăturării dispozițiilor contradictorii din hotărâre poate fi dispusă numai cererea părților.
258
Potrivit dispozițiilor art. 714 alin. (3): „contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea
contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare
aparţine instanţei de executare.”
276
de instanța de recurs. În consecință, nu poate fi solicitată pe calea apelului sau recursului, doar
pe calea acestei proceduri și prin intermediul contestației la titlu.
În privința procedurii de judecată, art. 443 alin. (2) NCPC prevede: „instanţa va
rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor.”
Încheierea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a
solicitat lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii.
În cazul admiterii cererii de lămurire art. 447 teza I NCPC prevede: „în cazul în care
cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile
făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii.”
În situația în care cererea de lămurire a fost respinsă, art 447 teza II NCPC stabilește:
„când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun.”
Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra cererii de lămurire este o
încheiere.
Potrivit art. 443 alin. (3) NCPC: „încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul
cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.”
În conformitate cu dispozițiile art. 444 alin. (1) NCPC: „dacă prin hotărârea dată
instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori
asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi
termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în
cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în
termen de 15 zile de la pronunţare.”
277
De pildă, cu toate că s-a formulat cerere reconvențională ori cerere de intervenție ori
cereri conexe, instanța o omis să se pronunțe asupra acestora; deși s-au solicitat cheltuieli de
judecată, instanța nu s-a pronunțat asupra lor etc.
Din art. 444 alin. (1) enunțat mai sus, rezultă că pot fi completate:
hotărârile de primă instanță prin care s-au admis ori s-au respins cererile părților;
hotărârile prin care instanța de apel, admițând apelul, schimbă sau, după caz, anulează
sentința și evocă fondul;
hotărârile instanței de recurs, date în fond după casarea cu reținere;
hotătârile prin care, după ce s-a admis contestația în anulare sau revizuirea, s-a
rejudecat fondul omițându-se să se soluționeze un capăt de cerere principal sau
accesoriu ori o cerere conexă sau în incidentală.
Textul nu este aplicabil hotărârilor intermediare prin care s-a admis apelul, recursul,
contestația în anulare ori revizuirea și s-a fixat termen pentru evocarea fondului.
Potrivit art. 444 alin. (2): „cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor,
prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
De regulă, în acest caz nu s-a mai prevăzut faptul că cererea se judecă în camera de
consiliu, ceea ce subliniază faptul că în vederea judecării cererii de completare se va recurge
la prevederile din dreptul comun, dar există situații când completarea unei hotărâri date în
primă instanță, în măsura în care se impune efectuarea cercetării procesului, aceasta se va face
în cameră de consiliu.
Spre exemplu, dispozițiile art. 1030 NCPC, prevăd situația cererilor cu valoare redusă
care se aplică în acest caz.
278
Hotărârea prin care instanța a admis / respins cererea de completare este supusă sub
aceleași căi de atac ca și în cazul hotărârii în legătură cu care s-a solicitat completarea.
Căile de atac sunt incluse în acţiunea civilă, alături de celelalte mijloace procesuale ce
tind la protecţia dreptului subiectiv civil şi a altor interese care se pot realiza numai pe calea
justiţiei. Deşi legiuitorul a reglementat acele mijloace procesuale care să permită desfăşurarea
judecăţii în primă instanţă în bune condiţii şi să conducă la pronunţarea unei hotărâri corecte,
legale şi temeinice, pentru a asigura garanţiile respectării acesteia a fost nevoit să prevadă şi
mijloacele necesare, care sunt căile de atac261.
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut
ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
260
V. M. Ciobanu, op. cit., 2013. pg. 363
261
V. M. Ciobanu, Tratat, vol. II, pg. 321-322
279
Existența căilor de atac oferă posibilitatea de a se îndepărta greşelile cuprinse într-o
hotărâre, greşeli datorate fie părţilor, care prin denaturările şi reticenţele lor nu au informat
corect pe judecători ori nu s-au apărat complet, fie chiar judecătorilor care nu şi-au îndeplinit
pe deplin misiunea, nu au apreciat corect probele şi astfel nu au stabilit corect situaţia de fapt,
ori au aplicat sau interpretat greşit legea.
Pentru procuror, exercitarea căilor de atac, în cazurile în care legea îi permite,
constituie mijlocul practic prin care îşi aduce la îndeplinire sarcina de a veghea la respectarea
legalităţii în activitatea instanţelor, astfel încât să nu fie afectate interesele generale ale
societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Cât priveşte instanţele, existenţa căilor de atac ar trebui să le determine să aibă un rol
activ, să respecte dispoziţiile legale pe întreg parcursul judecăţii în vederea pronunţării unor
hotărâri legale şi temeinice.
280
4. În funcție de faptul dacă părțile au sau nu acces în mod direct la exercitarea căilor
de atac:
a) căi de atac comune - apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea;
b) căi de atac speciale.
Potrivit art. 457 alin. (1) NCPC: „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor
de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de
menţiunile din dispozitivul ei.”
Altfel spus, menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac
deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac
prevăzută de lege. Este o soluţie constantă a doctrinei şi jurisprudenţei, dar acum este
consacrată în mod expres.
281
Atunci când judecătorul a făcut în dispozitiv o mențiune inexactă cu privire la calea de
atac, iar partea a dat curs acestei mențiuni, instanța de control judiciar are două modalități de
rezolvare:
- a doua posibilitatea ar fi să recalifice calea de atac, potrivit art. 457 alin. (4) NCPC:
„atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunţării încheierii,
pentru părţile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părţile care au lipsit, va
curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de
lege.”
În altă ordine de idei, judecătorul va indica dacă hotărârea este executorie, dacă
aceasta este supusă unei căi de atac sau este definitivă. În cazul în care este supusă apelului
sau recursului,va arăta și instanța la care se depune cererea în vederea exercitării căii de atac
respective.
Trebuie să avem în vedere și ipoteza în care calea de atac este indicată corect de către
judecător, dar cu toate acestea termenul este indicat incorect și tocmai de aceea, se acordă un
termen mai lung decât cel prevăzut de lege, astfel calea de atac n-ar trebui să fie respinsă ca
tardivă.
282
În consecință, există posibilitatea de a admite soluția repunerii în termen, dar partea
trebuie să o solicite, instanța de judecată neavând posiblitatea de a o acorda din oficiu. În
cazul pasivității părții de a solicita repunerea în termen, instanța va pronunța o soluție de
respingere a căii de atac ca inadmisibilă, prevederile art. 457 alin. (3) NCPC, fiind aplicabile.
Ultima teză a alin. (3) al articolului sus-menționat, utilizează sintagma „dacă este
cazul” în ideea că există posibilitatea ca hotărârea de respingere ca inadmisibilă să nu
deschidă dreptul la exercitarea căii de atac prevăzute de lege, în cazurile în care legea nu
prevede nicio cale de atac împotriva respectivei hotărâri, spre exemplu, sentința de primă
instanță este supusă în mod exclusiv apelului, iar partea nemulţumită face recurs, în
considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul deciziei de apel, care, potrivit legii, este
definitivă.
Considerăm că, în condițiile în care, conform art. 457 alin. (3) NCPC, calea de atac
urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, partea nu va fi nevoită să timbreze încă o dată calea de
atac corectă, întrucât ar fi excesiv să se achite de două ori o taxă judiciară de timbru, atât timp
cât cauza nu a fost soluționată.
262
Disponibilă la www.scj.ro
283
III. Ordinea exercitării căilor de atac
Întrucât legea reglementează mai multe căi de atac, se ridică problema ordinii de
exercitare a acestora, cu alte cuvinte, a ierarhiei dintre acestea.
Actualul Cod de procedură civilă consacră în mod expres regulile cu privire la ierarhia
căilor de atac, reguli care, sub imperiul Codului de procedură din 1865, erau deduse de
doctrină şi jurisprudenţă pe cale de interpretare263.
În acest sens, art. 459 alin. (1) dispune că „nu pot fi folosite căile extraordinare de
atac atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului”.
În principiu, recursul nu poate fi exercitat omisso medio, sărind peste apel, dar totuşi
art. 459 alin. (2) prevede că o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată,
înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic
sau prin declaraţie verbală dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un
proces-verbal.
Cu toate acestea, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material. În sfârşit, art. 459 alin. (3) dispune că pot fi exercitate şi
concomitent căile extraordinare de atac, în condiţiile legii, dar recursul se judecă cu prioritate.
Unicitatea căii de atac este prevăzută de art. 460 alin. (1) de unde rezultă că o cale de
atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri o singură dată, epuizându-se prin chiar
exercitarea ei. Textul cuprinde în alin. (2)-(5) şi alte dispoziţii de aplicare a acestei reguli în
ipotezele în care se atacă numai soluţiile date cererilor accesorii sau dacă au fost soluţionate
mai multe cereri principale ori incidentale.
Unicitatea căii de atac vizează apelul şi recursul. Astfel, art. 468 alin. (1) şi art. 485
alin. (1) NCPC au stabilit un singur termen de exercitare a apelului şi recursului – 30 de zile
de la data comunicării hotărârii - fără vreo distincţie în privinţa motivelor ce se invocă.
De asemenea, ea este reiterată în mod expres, pentru contestaţia în anulare, de art.
504 alin. (3) C. Proc. Civ., care dispune că o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia
în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă
se invocă alte motive.
Cu totul altfel se întâmplă în cazul revizuirii, întrucât legea stabileşte şi termene
diferite, şi momente diferite de la care acestea curg pentru cele 11 motive de revizuire, și, prin
urmare, este posibil ca împotriva unei hotărâri să fie formulate mai multe cereri de evizuire,
atunci când se invocă motive diferite. În cazul acestei căi de atac, regula stabilită prin art. 460
alin. (1) NCPC îşi găseşte aplicare atunci când noua cerere de revizuire ar fi întemeiată pe
acelaşi motiv care a fost invocat prin cererea de revizuire anterioară.
263
A se vedea în acest sens, G. Boroi, D. Rădescu, Codul comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994,
pg. 399-400
284
Partea din hotărâre care se atacă
0,Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii.
Totuşi, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat
dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt
greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac,
va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia
cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate (art. 461).
Înţelegerea părţilor este posibilă în orice cale de atac şi ele pot cere instanţei să ia act
de înţelegerea lor cu privire la soluţionarea litigiului, dispoziţiile art. 438- 441 fiind aplicabile.
Tranzacţia poate interveni numai între persoanele care au calitatea de părţi în calea de
atac şi numai cu privire la ceea ce s-a criticat264.
Achiesarea la hotărâre
Legea recunoaşte posibilitatea achiesării la hotărâre, expres sau tacit, total sau parţial,
şi deci partea interesată poate renunţa la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a
exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre (art. 463-464);
Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac - art. 465
NCPC.
Dreptul la căile de atac nu poate fi extins asupra unor acte care nu au o natură
jurisdicţională, care nu sunt urmare a unei judecăţi făcute în procedura contencioasă sau
necontencioasă după caz, ci sunt expresia necesităţii de administrare cotidiană a justiţiei.
De exemplu, intră în această categorie repunerea cauzei pe rol, acordarea unui termen
de până la 5 zile pentru ca apelantul să modifice sau să completeze cererea de apel, potrivit
art. 471 alin. (3) NCPC, trimiterea apelullui sau reursului la completul iniţial învestit,
stabilirea componenţei secţiilor şi completelor specializate, înfiinţarea unor complete
specializate în anumite materii, planificarea judecătorilor în şedinţe, repartizarea dosarelor pe
complete, distribuirea unor categorii de cauze între secţiile instanţei, fixarea orei pentru
judecată unui dosar ori pentru începerea şedinţei de judecată.
APELUL
Dispoziţii generale
264
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III, Căile de atac, Ed. Universul Juridic, 2014, Bucureşti, pg. 34
285
Apelul este calea de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de
executare prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul, în
condiţiile prevăzute de lege, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii
atacate265.
Prin urmare, apelul reprezintă calea de atac obişnuită, prin care partea interesată sau
procurorul invocă nemulţumiri în legătură cu hotărârea pronunţată de prima instanţă. Această
cale de atac reprezintă o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră
în conţinutul acesteia, ceea ce înseamnă că pentru exerciţiul dreptului de apel trebuie
îndeplinite condiţiile generale pentru exerciţiul dreptului la acţiune (interesul, calitatea
procesuală şi capacitatea procesuală), la care se mai alătură şi unele condiţii speciale (partea
să nu fi renunţat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie vorba de o hotărâre
nesusceptibilă de apel, satisfacerea condiţiilor privitoare la taxele de timbru).
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 466-482 NCPC, care nu conţin decât
reglementarea chestiunilor specifice judecăţii în apel, însă, astfel cum art. 482 NCPC
statuează, normele speciale în materia apelului urmează a se completă cu dispoziţiile generale
privind judecata în primă instanţă.
Obiectul apelului
Obiectul apelului principal îl constituie, potrivit art. 466 alin. (1) NCPC, hotărârile
date în primă instanţă. Împotriva încheierilor premergătoare, nu se poate face apel decât odată
cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Există şi unele situaţii în care hotărârile de
primă instanţă nu pot fi atacate cu apel, dar în actualul Cod de procedură civilă ele sunt mai
puţine ca număr şi expres prevăzute de lege, aceasta fie declarându-le fără drept de apel, fie
prevăzând că hotărârea este supusă direct recursului ori că este definitivă, fie că judecata are
loc în primă şi ultimă instanţă.
Astfel ar fi:
hotărârea de strămutare - art. 144 alin. (2);
hotărârea de renunţare la judecată sau la dreptul pretins - art. 406 alin. (6) şi art. 410;
hotărârea de perimare - art. 421 alin. (2);
hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor - art. 437;
265
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 590, A. Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
286
hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor - art. 440.
266
În acelaşi sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 596, V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod,
vol. I, pg. 1053, M. Tăbârcă, op. cit., vol. III, pg. 43
287
Felurile apelului
În afară de apelul principal, legea reglementează şi apelul incident şi apelul
provocat267.
Apelul incident, care a fost reglementat încă din anul 1929, abrogat în anul 1952 şi
reglementat din nou prin O.U.G. nr. 138/2000, sub denumirea de aderare la apel, este introdus
de intimat, împotriva părţii potrivnice, în cadrul procesului în care se judecă apelul principal,
printr-o cerere proprie care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe. Este posibil
ca, iniţial, pârâtul să achieseze la hotărârea primei instanţe, deşi a pierdut în parte, în speranţa
că nici reclamantul nu va face apel. Dacă totuşi acesta declară apel, legea îi permite
intimatului să exercite un apel incident, în care intimat va fi adversarul său, adică apelantul
din apelul principal, urmărind să schimbe hotărârea primei instanţe.
Apelul provocat se exercită tot de către intimat, dar împotriva altui intimat din apelul
principal sau a unei persoane care a figurat în prima instanţă şi care nu este parte în apelul
principal, dacă acest din urmă apel ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale
juridice în proces, în prima ipoteză, intimatul introduce apel provocat împotriva altui intimat.
De exemplu, dacă reclamantul a introdus o cerere în pretenţii împotriva a doi pârâţi,
iar prima instanţă admite cererea faţă de un pârât şi o respinge faţă de celălalt, pârâtul care a
căzut în pretenţii este singurul care are interes să facă apel principal atât împotriva
reclamantului, cât şi a celuilalt pârât, susţinând că nu el a săvârşit fapta ilicită, ci celălalt pârât
sau că au săvârşit-o împreună.
Intimatul-reclamant are interes să introducă apel provocat împotriva intimatului-pârât,
pentru ca acesta din urmă să-i plătească suma pretinsă, singur sau împreună cu apelantul
pârât, în eventualitatea admiterii apelului principal. Ipoteza a doua are în vedere exercitarea
apelului provocat împotriva unei persoane care a figurat în primă instanţă, dar nu este parte în
apelul principal. De exemplu, dacă la judecata în primă instanţă, pârâtul a chemat în garanţie
un terţ, dar prima instanţă a respins atât cererea reclamantului, cât şi chemarea în garanţie, iar
reclamantul face apel principal împotriva pârâtului, intimatul pârât are interes să introducă
apel provocat împotriva chematului în garanţie, pentru a se repune în discuţie cererea, dacă
apelul principal ar urma să fie admis.
267
Pentru dezvoltări, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Curs selectiv, 2011, pg. 330-334
288
Ambele apeluri se introduc după împlinirea termenului de exercitare a apelului, iar în
cazul în care apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca
inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident şi apelul
provocat rămân fără efect (art. 472-473 NCPC).
Apelul provocat şi apelul incident se exercită după împlinirea termenului de apel şi se
depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, trebuind să îndeplinească
aceleaşi cerinţe de formă (cerere scrisă), inclusiv să fie timbrate ca şi apelul principal – art.
474 alin. (1) NCPC şi art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Existenţa şi soluţionarea apelului provocat depind de existenţa şi soarta apelului
principal, în acelaşi mod ca şi în cazul apelului incident. Astfel, dacă apelantul principal îşi
retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inamisibil ori pentru alte motive care
nu implică cercetarea fondului, apelul provocat ori apelul incident rămâne fără efect şi va fi
respins.
Subiectele apelului
Noul Cod stabileşte în art. 458, în primul rând, regula pentru toate căile de atac, deci
inclusiv pentru apelul principal, în sensul că exercitarea căilor de atac poate fi făcută numai de
părţile care au luat parte la judecarea pricinii. Este firesc să fie aşa deoarece cadrul procesual
s-a stabilit în faţa primei instanţe, iar în căile de atac participă, în principiu, aceleaşi părţi. Este
vorba de părţile iniţiale şi de succesorii lor în drepturi, dar şi de terţii care au intervenit
voluntar în proces sau au fost introduşi, în condiţiile legii, forţat în proces şi astfel au dobândit
calitatea de parte.
O precizare trebuie făcută în legătură cu intervenientul accesoriu, deoarece art. 67 alin.
4 NCPC dispune că, calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită
dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac
exercitată, ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.
Şi apelul incident sau apelul provocat poate fi exercitat numai de o persoană care a
avut calitatea de parte în faţa primei instanţe, dar numai dacă în faţa instanţei de apel are
calitatea de intimat.
În caz de coparticipare procesuală, oricare dintre participanţi poate declara apel, dar
faţă de principiul independenţei procesuale înscris în art. 60 alin. (1) - numai pentru apărarea
intereselor proprii în proces, cu excepţia situaţiei în care lucrează ca mandatar al celorlalţi.
Totuşi, în cazul în care este vorba de o