Curs Procedura Civila ZI

CURS DE PROCEDURĂ CIVILĂ (PARTEA I+II)
NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL
1. Definiție
2. Caracterele dreptului procesual civil
3. Principii fundamentale ale procesului civil
3.1. Principiul răspunderii juridice a judecătorului în cazul refuzului de a soluţiona
o cauză civilă
3.2. Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil
3.3. Principiul legalităţii
3.4. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei
3.5. Principiul disponibilităţii
3.6. Principiul privitor la faptul că părților le revin obligații în desfășurarea
procesului
3.7. Principiul potrivit căruia terții au obligația să sprijine realizarea justiției
3.8. Principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea
obligaţiilor procesuale
3.9. Principiul dreptului la apărare
3.10. Principiul contradictorialităţii
3.11. Principiul oralităţii
3.12. Principiul nemijlocirii
3.13. Principiul publicităţii
3.14. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română
3.15. Principiul continuităţii
3.16. Încercarea de împăcare a părţilor
3.17. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului
I. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL. INSTANŢA DE JUDECATĂ

1. Înţelesurile noţiunii de „instanţă”
2. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată
2.1. Compunerea instanţei
2.2. Constituirea instanţei
3. Incidente procedurale cu privire la constituirea şi compunerea instanţei
3.1. Incompatibilitatea
3.2. Abţinerea şi recuzarea
II. ACŢIUNEA CIVILĂ. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL. PĂRȚILE
1. Noţiune
2. Reprezentarea părţilor în procesul civil
1
2.1. Reprezentarea legala
2.2. Reprezentarea convențională
2.3. Reprezentarea judiciara
3. Asistenţa judiciara
4. Coparticiparea procesuală – persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte
4.1. Noţiune. Particularităţi. Clasificări ale coparticipării procesuale
III.ALTE PERSOANE CARE POT LUA PARTE LA JUDECATA. TERŢELE

PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL
1. Considerații generale
2. Condiţii generale de admisibilitate ale participării terţilor în procesul civil
3. Formele de participare a terţilor
3.1. Intervenţia voluntară
3.1.1. Intervenţia voluntară principală
3.1.2. Intervenţia accesorie
3.2. Intervenţia forţată
3.2.1. Chemarea in judecata a altor persoane
3.2.2. Chemarea în garanţie
3.2.3. Arătarea titularului dreptului
4. Introducerea forțata in cauza, din oficiu, a altor persoane
5. Participarea procurorului in procesul civil
5.1. Promovarea acţiunii civile
5.2. Participarea la judecata procesului civil
5.3. Exercitarea cailor de atac
5.4. Cererea de punere in executare a hotărârilor
IV. COMPETENTA INSTANTELOR JUDECATOREȘTI. COMPETENTA

MATERIALA
1. Noţiune
2. Competenta materiala a judecătoriilor
3. Competenta materiala a tribunalelor
4. Competenta materială a curților de apel
5. Competenta materiala a Înaltei Curți de Casație și Justiție
2
6. Determinarea competentei după valoarea obiectului cererii de chemare in judecată
6.1. Reguli generale
6.2. Reguli speciale
V. COMPETENTA INSTANTELOR JUDECATOREȘTI. COMPETENTA
TERITORIALĂ
1. Competenta teritoriala generala
2. Competenta teritoriala alternativa
3. Competenta teritoriala exclusiva
4. Competenta teritoriala convenționala si competenta facultativa
5. Întinderea competentei instanței sesizate
5.1. Prorogarea legala de competenta
5.2. Extinderea competentei instanței sesizate asupra apărărilor paratului
5.3. Prorogarea voluntara sau convenționala
5.4. Prorogarea judiciara de competenta
6. Incidente procedurale privitoare la competenta instanței
6.1. Excepția de necompetenta. Conflictele de competenta
6.2. Litispendența și conexitatea
6.3. Strămutarea proceselor
6.4. Delegarea instanței
VI. ACTELE DE PROCEDURA

1. Noțiune si importanta
2. Condițiile pentru îndeplinirea actelor de procedura
3. Clasificarea actelor de procedura
4. Cererile
5. Citarea si comunicarea actelor de procedura
VII. NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURA
1. Noțiune si reglementare
2. Clasificarea nulităților
3. Condițiile nulității
4. Invocarea nulităților procedurale
5. Efecte
VIII. TERMENELE PROCEDURALE. DECADEREA
1. Noțiunea si rolul termenelor procedurale

2. Clasificarea termenelor de procedura
3. Durata termenelor de procedura
4. Calcularea termenelor de procedura
5. Nerespectarea termenelor procedurale: sancțiunea decăderii
3
NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL
4. Definiţie
În literatura de specialitate1 dreptul procesual civil a fost definit ca fiind „ansamblul
normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a
pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea
justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii”.
Procedura civilă, care conţine regulile după care se desfăşoară judecata şi executarea
silită, reprezintă numai o parte a dreptului procesual civil, alături de jurisdicţie şi de teoria
acţiunii civile.
Noul Cod de procedură civilă reprezentat de Legea nr. 134/20102 a intrat în vigoare la data
de 15 februarie 2013, fiind abrogat Codul de procedură civilă de la 1865.
Privitor la aplicarea în timp a legii procesual civile, legiuitorul a optat pentru soluţia ca
procesului, în întregul său, să îi fie aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii
acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Astfel, art. 24 C. proc. civ. priveşte legea aplicabilă în cazul proceselor noi: „dispoziţiile
legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea
acesteia în vigoare”, iar conform art. 25 C. proc. civ., procesele în curs de judecată şi
executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub care au început.
Regula generală stabilită în prezentul cod este aceea că legea nouă de procedură civilă se
aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare, iar nu şi
celor demarate anterior şi aflate în curs de desfăşurare.
Potrivit expunerii de motive formulate la legea de punere în aplicare a noului Cod de

procedură civilă, pentru asigurarea previzibilităţii normei juridice, noul cod cuprinde soluţii
normative cu caracter de noutate în ceea ce priveşte aplicarea legii de procedură, înlocuind
principiul aplicării imediate a noii norme de procedură, prevăzut în art. 725 alin. (1) CPC
1865, cu acela potrivit căruia dispoziţiile noii legi de proceduri civilă sunt aplicabile numai
proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acesteia.
De la aceasta regulă, codul instituie o derogare în cadrul art. 26 vizând legea aplicabilă
mijloacelor de probă, aceasta fiind legea în vigoare la data producerii ori a săvârşirii faptelor
juridice care fac obiectul probaţiunii (în ceea ce priveşte admisibilitatea şi puterea doveditoare
a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale) şi, după caz, legea în vigoare la data
administrării probelor (în ceea ce priveşte administrarea acestora).
1
A se vedea în acest sens M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Volumul I – Teoria generală conform
noului Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 8 şi autorii citaţi.
2
Publicată în M. Of. nr. 485/15.07.2010, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012.
4
Astfel, după cum în mod pertinent s-a arătat în literatura de specialitate 3, art. 24-27
NCPC constituie norme generale de drept tranzitoriu, destinate a guverna conflicte de legi
viitoare, în timp ce normele de drept tranzitoriu cuprinse în Legea nr. 76/2012 au caracter
special, reglementând, în mod specific, conflictele de legi ocazionate de intrarea în vigoare a
noului cod.
Articolul 27 C. proc. civ. dispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac,

motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care arată: „dispoziţiile Codului de
procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea
acestuia în vigoare. Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi
militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură
civilă rămân supuse legii legi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată”.
Deşi au trecut mai bine de trei ani de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură
civilă există suficiente situaţii care impun aplicarea, în continuare, a dispoziţiilor Codului de
procedură civilă anterior, şi avem în vedere aici, în primul rând, ipoteza rejudecării după
casarea cu trimitere, caz în care este avută în vedere legea aplicabilă la momentul înregistrării
cererii de chemare în judecată în primul ciclu procesual.
În ceea ce priveşte sintagma „procese şi executări silite” utilizată în capitolul referitor la

aplicarea în timp a legii, s-a precizat că, deşi îndeobşte prin proces civil se înţelege atât faza
judecăţii, cât şi faza executării silite, din formularea textelor de lege s-ar putea deduce că
legiuitorul a înţeles să separe cele două faze ale procesului în curs de judecată, astfel încât, în
ceea ce priveşte judecata a reglementat aplicabilitatea legii în vigoare la momentul
înregistrării cererii de chemare în judecată, în timp ce executarea este guvernată de legea în
vigoare la momentul declanşării executării silite, respectiv al înregistrării cererii de
încuviinţare a executării silite. Faptul că legiuitorul utilizează în mod separat cele două
noţiuni, vorbind despre „procese şi executări silite” este un argument suplimentar în sprijinul
acestei interpretări; practic, în acest context, cuvântul „proces” este folosit în sensul de proces
în curs de judecată.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC II) nr 2789/2014 : „În privinţa proceselor începute
anterior datei de 15 februarie 2013, normele de procedură, cuprinse în actele normative
speciale se aplică în continuare în forma în vigoare existentă, până la data intrării a Noului C.
proc. civ., în condiţiile în care Legea nr. 76/2012 nu prevede în mod expres altă soluţie.
În acest sens, este şi art. 27 din Noul C. proc. civ. care dispune că "hotărârile rămân
supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început
procesul".
3
Gh.-L Zidaru, T. C. Briciu, Observaţii privind unele dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în
aplicare a noului Cod de procedură civilă (disponibil la www.juridice.ro)
5
5. Caracterele dreptului procesual civil:
a) Caracter sancţionator: întrucât conduce la soluţionarea diferendelor care poartă
asupra drepturilor subiective civile, dreptul procesual civil garantează eficacitatea şi
respectarea normelor de drept material care consacră aceste drepturi.
b) Caracterul reglementar rezultă din împrejurarea că normele dreptului procesual civil
sunt înscrise în Constituţie, în Codul de procedură civilă şi în legi speciale.
c) Caracterul formalist presupune că actele de procedură sunt supuse unor condiţii de
formă şi trebuie să fie săvârşite în anumite termene, în felul acesta fiind asigurată o
disciplină procesuală care profită atât instanţei, cât şi părţilor.
d) Caracterul de drept comun derivă din conţinutul art. 2 C. proc. civ., care arată că
dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă
[alin. (1)]. De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în
măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare [alin. (2)].
Potrivit acestor dispoziții legale, Codul de procedură civilă constituie dreptul comun – este
de aplicaţie generală, pentru toate litigiile în materie civilă, atât de drept privat, cât şi de drept
public, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel, expres sau tacit, implicit.
Din textul enunţat rezultă că şi în procesul penal sunt aplicabile dispoziţiile Codului de
procedură civilă, în ceea ce priveşte latura civilă a procesului, dacă nu se prevede altfel.
Numai latura penală a procesului penal nu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură
civilă.
Totodată, trebuie menţionat că o serie de legi speciale fac trimitere în mod expres la
dispoziţiile Codului de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător. Cu titlu de
exemplu, indicăm:
- art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care
dispune: dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu
cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu
specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi
persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
- art. 58 din Legea nr. 18/1991, potrivit căruia instanţa soluţionează cauza potrivit
regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă.
-
6. Principii fundamentale ale procesului civil
6.1. PRINCIPIUL RĂSPUNDERII JURIDICE A JUDECĂTORULUI ÎN CAZUL

REFUZULUI DE A SOLUŢIONA O CAUZĂ CIVILĂ – art. 5 C. proc. civ.
6
Acest principiu este reglementat de art. 5 C. proc. civ., articol intitulat „Îndatoriri privind
primirea şi soluţionarea cererilor” şi, pe de o parte, instituie în sarcina judecătorului
obligaţia de a soluţiona cererile de competenţa instanţelor judecătoreşti, respectiv
interdicţia de a nu săvârşi fapta de denegare de dreptate – „judecătorii au îndatorirea să
primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii
[alin. (1)]. Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este
neclară sau incompletă [alin. (2)]. În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în
baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale
privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale
dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii
[alin. (3)] - , iar, pe de altă parte, prevede că este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii
general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii
[alin. (4)], interdicţie fundamentată pe separaţia puterilor în stat şi pe relativitatea lucrului
judecat.
Astfel cum s-a statuat în literatura de specialitate 4, obligaţia judecătorului de a primi şi

soluţiona cererile formulate în cadrul procesului civil este ridicată de noul cod la rang de
principiu fundamental, atribuindu-i, în consecinţă, o importanţă deosebită, a cărei justificare
decurge din aspectul că acestei obligaţii îi este corelativ însuşi dreptul persoanei de a se adresa
unui tribunal şi, subsecvent acestuia, dreptul persoanei la un tribunal.
Cu privire la aceste dispoziţiile legale s-a reţinut în doctrină 5 că acestea reprezintă pentru
cetăţean o garanţie în plus a respectării principiului fundamental al liberului acces la
justiţie, principiu prevăzut în mod expres şi în Legea fundamentală, respectiv în art. 21 din
Constituţie, articol care prevede: orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept.
Din dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. proc. civ. se desprind două concluzii: una în sensul că
judecătorul este obligat să primească numai cererile de competenţa instanţelor judecătoreşti,
iar cealaltă în sensul că judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede,
este neclară sau incompletă.
Astfel, dacă reglementarea legală lipseşte, pentru soluţionarea procesului se va recurge la

uzanţe, iar dacă nu există nici uzanţe va fi folosită metoda analogiei. Dacă judecătorul nu
găseşte o normă asemănătoare pe care să o aplice prin analogie, va soluţiona procesul pe baza
principiilor dreptului, dar ţinând seama şi de cerinţele echităţii.
Metoda analogiei presupune o lacună a legii, lipsa unui text de lege în care să poată fi
încadrată situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Dacă însă există o reglementare, soluţia legală nu poate să fie modificată prin
invocarea analogiei.
4
D.N. Theonari, M. Eftimie în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole,
Vol. I art. 1-526, Ed. Hamangiu, 2013, pg. 25
5
A se vedea în acest sens M. Tăbârcă, op. cit., p. 36 şi urm.
7
Art. 5 alin. (4) C. proc. civ. interzice judecătorului ca, prin hotărârea pe care o
pronunţă într-un litigiu anume, să stabilească reguli general obligatorii, de care să se ţină cont
în toate litigiile în care, eventual, ar apărea chestiunea de drept respectivă.
Judecătorul nu „stabileşte” norme de drept – această atribuţie aparţinând legislativului

– ci „aplică” doar norme de drept la cazuri concrete. Pentru respectarea principiului separaţiei
puterilor în stat, judecătorul se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă şi nu are
dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare ce se deduce în faţa sa, iar
în considerentele sau în dispozitivul hotărârii instanţa nu poate include aprecieri ori norme
juridice de aplicaţie generală.
Instituirea unei atare obligaţii în sarcina judecătorului are la bază următoarele

considerente: în sistemul de drept român hotărârile judecătoreşti nu sunt recunoscute ca izvor
de drept, astfel încât cele statuate în cuprinsul lor nu se impun cu forţă obligatorie într-un
litigiu ulterior în care ar fi în discuţie o chestiune de drept procesual similară; hotărârea
judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora,
potrivit art. 435 alin. (1) NCPC, având ca atare efect relativ-, principiul separaţiei puterilor în
stat determină judecătorul sa nu se substituie organului executiv, legiferând în fapt dispoziţii
general obligatorii.
Această obligaţie impusă în sarcina judecătorului nu vine însă în contradicţie cu

dezideratul asigurării unei practici judiciare unitare, pentru care însuşi codul a instituit
recursul în interesul legii şi procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept.
Prin derogare, potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, hotărârile judecătoreşti
definitive prin care s-a anulat în tot sau în porte un act administrativ cu caracter normativ sunt
general obligotorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după
motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I.
6.2. PRINCIPIUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN

OPTIM ŞI PREVIZIBIL – art. 6 C. proc. civ.
Art. 6 C. proc. civ. prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi
stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de
lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii [alin. (1)]. Dispoziţiile alin. (1) se
aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite [alin. (2)].
Cerinţa de a se examina cauza în mod echitabil este înscrisă în tratatele internaţionale, în
Constituţia României [art. 21 alin. (3)], în Legea nr. 303/2004 (art 6 şi 10) şi în Noul Cod de
procedură civilă (art. 6), dar ea nu este definită. Desigur însă această cerinţă nu poate fi
interpretată în sensul că ar impune judecătorului să soluţioneze cauza civilă în echitate.
Constituţia României stabileşte în art. 124 că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi că
judecătorii se supun numai legii”, în art. 16 alin.2 - prevede că „nimeni nu este mai presus de
lege” -, iar în art. 1 alin, 5 se statuează că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”.
8
Pe de altă parte, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 314/2004 dispune că justiţia se înfăptuieşte în
numele legii, iar în art. 7 NCPC se prevede că procesul civil se desfăşoară în conformitate cu
dispoziţiile legii. Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind
realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces. Este consacrat deci
principiul legalităţii, care vizează respectarea atât a legilor de drept material, substanţiale, cât
şi a legilor de procedură.
Aşa fiind, considerăm că cerinţa trebuie interpretată în sensul de a se asigura respectarea
unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, egalitatea şi dreptul de apărare,
principii reglementate de legislaţia română6.
Cerinţa de a se examina cauza într-un termen rezonabil este înscrisă în tratatele
internaţionale, dar şi în Constituţia României [art. 21 alin. (3)] şi în Legea nr. 304/2004 (art.
10). Noul Cod de procedură civilă prevede în art. 6 alin. 1 că orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale într-un termen optim şi previzibil, iar din alin. (2) rezultă că această
cerinţă se impune şi în faza executării silite.
S-a arătat în literatura juridică7 că dreptul la un proces echitabil este în strânsă legătură
cu garantarea accesului liber la justiţie: o procedură echitabilă nu poate fi realizată dacă
litigiul nu este dedus unui judecător.
Statul trebuie să confere accesului liber la justiţie două calităţi: efectivitate (eficacitate) şi
accesibilitate, în sensul că cetăţeanul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi satisface în mod real
drepturile şi interesele legitime în faţa instanţei; accesul la justiţie nu trebuie să fie doar
iluzoriu sau teoretic.
În temeiul art. 6 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană poate invoca respectarea dreptului la
un proces echitabil înaintea instanţei judecătoreşti „stabilită de lege”.
Raportat la conţinutul art. 6 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţiile privitoare la dreptul la
judecarea cauzei în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă
independentă, imparţială şi stabilită de lege, se aplică „în mod corespunzător” şi în faza
executării silite, deoarece, altfel, hotărârea dată ar rămâne fără finalitate, şi atunci, garantarea
dreptului la un tribunal ar rămâne pur formală, dacă el nu ar fi şi realizat8.
Art. 6 C. proc. civ. este corespunzător art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, care dispune: orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sala cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a
acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces
6
V.M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Curs de bază pentru licenţă şi masterat,
seminare şi examene, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, pg. 90
7
A se vedea A. Ciurea, Fişe de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 12.
8
M. Tăbârcă, op. cit., p. 58.
9
o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Dacă. în ceea ce priveşte prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie, acestea vizează
drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, noţiunea având un caracter autonom, art. 6 NCPC
este aplicabil tuturor proceselor în materie civilă, precum şi în alte materii- în măsura în care
legile care le reglementează nu exclud de la aplicare noul Cod de procedură civilă - graţie
aplicabilităţii generale a noului cod, statuată în art. 2 NCPC. Astfel, textul articolului în
discuţie din noul Cod de procedură civilă face referire la noţiunea de cauză, iar nu la cea de
contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, precum art. 6 parag. 1 din
Convenţie.
Exemplificând, contestaţia al cărui obiect îl constituie obligaţii patrimoniale din domeniul

dreptului fiscal nu intră în noţiunea de contestaţie asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter
civil reţinută în jurisprudenţa Curţii Europene şi, ca atare, este exclusă din sfera de aplicare a
art. 6 parag. 1 din Convenţie, în schimb, desfăşurarea unui atare litigiu în faţa instanţelor
române se va face cu respectarea art. 6 NCPC9.
Aşadar, în acord cu dispoziţiile legale şi convenţionale enunţate anterior, o procedură

echitabilă presupune:
 Celeritatea procesului civil, respectiv cerinţa ca procesul civil să se desfăşoare într-

un mod operativ, dinamic, într-un termen optim, rezonabil, previzibil este
asigurată de numeroase texte din actualul Cod de procedură civilă, printre care
menţionăm, cu titlu de exemplu:
- art. 49 alin. (2), care stabileşte că formularea unei cereri de recuzare nu determină
suspendarea judecăţii;
- art. 154 alin. (5), care stabileşte că la cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa,
comunicarea actelor de procedură se va putea face în mod nemijlocit prin executori
judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să îndeplinească formalităţile procedurale prevăzute în
prezentul capitol, sau prin servicii de curierat rapid;
- art. 221, care reglementează faptul că amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor
poate fi încuviinţată o singură dată în cursul judecăţii;
- art. 396, care îngăduie ca, în cazuri justificate, dacă instanţa nu ia hotărârea de îndată,
pronunţarea acesteia să fie amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile;
- art. 493, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
 Independenţa şi imparțialitatea instanţei este garantată de modul în care sunt

numiţi judecătorii, de inamovabilitatea acestora, de publicitatea dezbaterilor,
secretul deliberării, existenţa căilor de atac etc.
Cerinţa imparţialităţii a fost ridicată la nivel de principiu constituţional, art. 124 alin. (2)
din Constituţie prevăzând că unică, imparţială şi egală pentru toţi.
S-a arătat10 că lipsa prejudecăţilor şi atitudinea nepărtinitoare sunt elemente definitorii ale
imparţialităţii, pentru determinarea căreia trebuie să se ţină seamă atât de un criteriu subiectiv,
9
D.N. Theonari, M. Eftimie în G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 27
10
în temeiul căruia va trebui demonstrat, pornind de la faptele cauzei, ce gândea un anumit
judecător într-o anumită circumstanţă, dacă a acţionat sau nu în mod părtinitor, cât şi un
criteriu obiectiv, în care aparenţele sunt deosebit de importante, şi care priveşte încrederea pe
care, într-o societate democratică, instanţele trebuie să o inspire publicului. Dacă există o
îndoială justificată, judecătorul bănuit de atitudine părtinitoare trebuie să se retragă de la
judecarea cauzei11.
Este de menţionat că în art. 238 NCPC se prevede că „în faţa primei instanţe, mai exact
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea
părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările
cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata estimată
fiind consemnată în încheiere”. Pentru motive temeinice, ascultând părţile, judecătorul va
putea reconsidera această durată [art. 233 alin. (2)].
Există însă şi alte dispoziţii legale care urmăresc acest obiectiv, cum ar fi:
 amânarea judecăţii, în temeiul înţelegerii părţilor, se poate încuviinţa o singură dată
[art. 221 alin. (1) NCPC];
 amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă numai în mod excepţional
pentru motive temeinice [art. 222 alin. (1) NCPC];
 partea care a fost prezentă o dată în şedinţă nu va mai fi citată, fiind presupusă că
cunoaşte termenele următoare şi deci ele pot fi mai scurte (art. 229 NCPC);
 dacă există mai multe cereri şi numai unele sunt în stare de judecată, se poate dispune
disjungerea (art. 66, art. 74, art. 139, art. 210 NCPC);
 dacă partea interesată nu stăruie, din culpa sa, pentru soluţionarea cauzei un timp mai
îndelungat - şase luni ~ intervine perimarea, care are ca efect stingerea procesului (art.
416-422 NCPC);
 pronunţarea hotărârii se poate amâna pentru un termen care nu poate fi mai mare de 15
zile, iar redactarea ei trebuie să se facă în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare [art.
396 alin. (1) şi art. 426 alin. (5) NCPC].
Desigur însă că analiza acestei cerinţe nu se poate face în abstract, ci trebuie făcută la
speţă, luându-se în considerare complexitatea procesului, dificultatea dezbaterilor, atitudinea
părţilor, căile de atac ce se pot exercita etc.
Pe de altă parte, este de reţinut că prin Noul Cod de procedură civilă (art. 522-526) s-a
reglementat pentru prima oară în legislaţia procesuală din România contestaţia privind
tergiversarea procesului. Potrivit art. 522 alin. (1), oricare dintre părţi, precum şi procurorul
10
A se vedea D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 266 şi urm., citat de M. Tăbârcă, op. cit.,
p. 57.
11
Cu privire la posibilitatea invocării excepţiei imparţialităţii, a se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile
procesuale în procesul civil, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 245-
246.
11
care participă la judecată pot face contestaţie, prin care, invocând încălcarea dreptului la
soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale
pentru ca această situaţie să fie înlăturată. Contestaţia se soluţionează de completul învestit în
judecarea cauzei, iar împotriva soluţiei respingerii se poate face plângere la instanţa ierarhic
superioară. Când procesul se judecă la înalta Curte de Casaţie şi Justiție, plângerea se
soluţionează de un alt complet al aceleiaşi secţii12.
CEDO-26533/0513 (hot. Varvara Stanciu c. România, 31 ianuarie 2008), CEDO-8870/02

(hot. Bercaru c. România, 16 septembrie 2008) şi CEDO-29558/02 (hot. Duţă c. România, 30
septembrie 2008): „Caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie să fie apreciat în lumina
circumstanţelor cauzei şi cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei,
comportamentul reclamantei şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru
reclamant”.
CEDO-37278/03 (hot. Nemeti c. România, 11 martie 2008): „Anularea recursului pentru

neplata unei taxe de timbru cu un cuantum de 6 ori mai mare decât veniturile lunare ale
familiei reclamantei, în condiţiile în care cererea de scutire de la plata taxei fusese respinsă,
nemotivat, de o autoritate administrativă iar Guvernul nu demonstrase că această decizie
administrativă putea fi atacată la o instanţă, încalcă dreptul de acces la o instanţă prevăzut de
art. 6 par. 1”.
CEDO-34461/02 (hot. Mişcarea Producătorilor Agricoli pentru Drepturile Omului c.

România, 22 iulie 2008): „Se poate prevala în mod valabil de calitatea de victimă a unei
ingerinţe în exercitarea drepturilor garantate de Convenţie în special persoana direct lezată de
faptele pretinse a constitui ingerinţa. în lipsa calităţii de victimă, o asociaţie nu poate
introduce o cerere împotriva unei măsuri ce îi lezează pe membrii săi”.
CEDO-37380/03 (hot. Balcan c. România, 29 iulie 2008): „Doar întârzieri imputabile

autorităţilor statului conduc la constatarea nerespectării «termenului nerezonabil»”
CEDO-34860/02 (hot. Piştireanu c. România, 30 septembrie 2008): „Neexecutarea timp

de peste doisprezece ani a unor hotărâri ce obligau la restituirea unor monede confiscate din
pricina opunerii constante la executare a băncii (debitorul obligaţiei) nu este justificată chiar
dacă instanţele naţionale au constatat că monedele au fost topite în monetăria statului şi că,
prin urmare, restituirea nu mai era posibilă, această constatare a imposibilităţii obiective de
executare a unor hotărâri favorabile reclamantei intervenind prea târziu”.
CEDO-29301/03 (hot. Drăgănescu c. România, 30 septembrie 2008): „Nu corespunde

termenului rezonabil durata procedurii de şapte ani, o lună şi şaptesprezece zile pentru primul
reclamant şi şase ani, nouă luni şi optsprezece zile pentru cel de-al doilea reclamant, pentru
trei grade de jurisdicţie, dată fiind natura litigiului privind acordarea de despăgubiri pentru
prejudicii aduse sănătăţii care reclamă o diligenţă specială din partea instanţelor interne”.
12
Pentru dezvoltări cu privire la această reglementare, a se vedea V. Belegante în Noul Cod de Procedură
civilă, coord. V. M. Ciobanu, pg. 1223-1235
13
Cf. http://jurisprudentacedo.com
12
CEDO-21911/03 (hot. Tudor Tudor c. România, 24 martie 2009): „(…) în lipsa unui
mecanism care să asigure consecvenţă în practica instanţelor naţionale, aceste diferenţe de
abordare profunde şi de lungă durată în jurisprudenţă, în ceea ce priveşte o problemă de o
mare importanţă pentru societate, sunt de aşa natură încât creează o stare de insecuritate
continuă”.
6.3. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII – art. 7 C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile constituţionale14 şi ale legii pentru organizarea judiciară,

respectiv ale legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, presupune faptul că justiţia se
înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun doar legii.
În activitatea de soluţionare a pricinilor civile, judecătorii trebuie să respecte atât

dispoziţiile de drept material care guvernează raportul juridic litigios, cât şi dispoziţiile
procesuale, precum şi cele privitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor.
Justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, înfiinţarea unor

instanţe excepţionale fiind interzisă.
Totodată, principiul legalităţii impune în sarcina judecătorului, aşa cum arată art. 7 alin.
(2), îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.
Codul de procedură civilă cuprinde o serie de texte care instituie în mod expres astfel de
îndatoriri, cum ar fi:
- în vederea soluţionării pe cale amiabilă a conflictului dedus judecăţii, art. 221 alin. (2)
prevede că în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le
îndrumări-le necesare, potrivit legii. Pentru aceasta, aşa cum arată art. 227 alin. (1),
judecătorul poate solicita ca părțile să se înfățișeze personal, chiar dacă sunt
reprezentate.
- în materia executării silite mai există un text referitor la legalitate, art. 625 alin. (1)
care dispune că executarea silită se face cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor
părţilor şi ale altor persoane interesate, iar în alin. (2) se precizează că este interzisă
efectuarea de acte de executare de alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art.
623 CPC.
Aplicarea principiului legalităţii necesită însă mult mai multe discuţii15. Fără îndoială,
funcţia judecătorului este aceea de a rezolva litigiul dintre părţi aplicând legea, şi astfel
spunând dreptul în cauza respectivă. Dar, aşa cum se precizează în doctrină, a spune dreptul
înseamnă altceva decât a aplica automat legea. Desigur, judecătorul are misiunea de a aplica
legea, dar el trebuie să o şi interpreteze, să determine semnificaţia regulii care duce la
soluţionarea corectă a cauzei, la tranşarea litigiului, să determine aria sa de aplicare sub
14
Art. 124 alin. (1) şi (4) din Constituţia României.
15
Pentru dezvoltări, a se vedea V. M. Ciobanu, Independenţa judecătorului şi principiul legalităţii în
procesul civil, în R.R.D.P. nr. 1/2010, pg. 46-53
13
aspectul validităţii în raport cu alte norme juridice, ca şi aplicarea sa în timp, în spaţiu şi cu
privire la persoane.
În activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru
între spiritul şi litera legii, între exigenţele literare şi implicaţiile scopului urmărit de
legiuitor16.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (C5) nr. 146/201417: „Principiul legalităţii căilor de atac,
consacrat expres de dispoziţiile art. 7, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc.
civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac
prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac legal reglementate, nu se pot folosi
alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri
judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi
ale art. 129 din Constituţia României precizând că mijloacele procedurale prin care poate fi
atacată o hotărâre judecătorească, ca şi procedura de judecată sunt cele prevăzute de lege,
dar şi că exercitarea căilor de atac trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea
acesteia”.
6.4. PRINCIPIUL EGALITĂŢII PĂRŢILOR ÎN FAŢA JUSTIŢIEI – art. 8 C.

proc. civ.
Art. 8 prevede că în procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor

procesuale, în mod egal şi fără discriminări18.
Astfel, cum se reţine şi în doctrină 19, egalitatea părţilor în procesul civil constituie un
principiu fundamental al acestuia, fiind o aplicaţie a unui principiu fundamental al dreptului,
înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie, anume principiul egalităţii în faţa legii şi a
autorităţilor publice, precum şi în art. 124 alin. (2) din Constituţie, care prevede că justiţia este
unică, imparţială şi egală pentru toţi, dar şi o garanţie a unui proces echitabil.
Egalitatea părţilor în faţa justiţiei presupune, pe de o parte, împrejurarea că judecarea

proceselor trebuie să se realizeze, pentru toţi cetăţenii, de către aceleaşi organe şi potrivit
aceloraşi reguli procedurale.
Existenţa unor instanţe specializate sau instituirea unor reguli de procedură diferite în
anumite materii nu încalcă acest principiu, deoarece respectivele instanţe soluţionează toate
16
În afară de situaţia în care judecătorul interpretează legea, el face o operă personală şi atunci când
constată o lacună a legii şi este nevoit să recurgă la analogia legii sau la analogia dreptului, în cazul în care este
chemat să aplice, într-o anumită cauză determinantă, un anumit standard („bun proprietar”, „interesul superior
al copilului”, „neglijenţă gravă”, „purtare abuzivă” etc), precum şi atunci când lasă măsura ce urmează a fi
luată, precum stabilirea sau acordarea unui termen, ori a unei sancţiuni sau a unei despăgubiri, suspendarea
judecăţii, conexarea şi disjungerea etc. la aprecierea judecătorului” - V.M. Ciobanu, op. cit., în R.R.D.P. nr.
1/2010, pg. 49.50.
17
Disponibil la www.scj.ro
18
Un conţinut similar are art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De
asemenea, art. 16 din Constituţie, prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.
19
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, pg. 25 şi urm.
14
litigiile ce intră în competenţa lor specializată, fără nicio discriminare din punctul de vedere al
părţilor, iar regulile de procedură specială se aplică oricărei persoane care este parte într-un
litigiu suspus regulilor derogatorii respective. Astfel, în jurisprudenţa constituţională sau a
instanţelor europene, s-a subliniat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se
induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o
justificare rezonabilă şi obiectivă.
Pe de altă parte, în vederea respectării principiului egalităţii, în cursul soluţionării unui

proces, fiecărei părţi trebuie să i se recunoască vocaţia la aceleaşi drepturi pe care le conferă o
anumită poziţie procesuală, trebuie să i se asigure egalitatea de „arme”, de mijloace între
părţile procesului.
CEDO-37576/05 (hot. SC „Raisa M. Shipping” - SRL c. România): „29. Curtea

aminteşte că a avut deja ocazia să examineze problema comunicării actelor de procedură.
Astfel, aceasta a considerat că «dreptul la o instanţă» cuprinde mai multe aspecte, printre
care dreptul de acces şi egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părţi. Aceste
principii se aplică în aceeaşi măsură în domeniul specific a comunicării actelor juridice de
către părţi (...).
6.5. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂŢII – art. 9 C. proc. civ.
Art. 9 C. proc civ. prevede că procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau,
în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei
autorităţi sau instituţii publice ori de interes public [alin. (1)]. Obiectul şi limitele procesului
sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor [alin. (2)]. În condiţiile legii, partea poate,
după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins,
poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în
tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei
hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de
lege [alin. (3)].
Prin acest text este consacrat principiul disponibilităţii care constă în posibilitatea părţilor
de a dispune de obiectul procesului – dreptul material -, precum şi mijloacele procesuale de
apărare a acestui drept – dreptul procesual.
În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi:
 Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil. Instanţa civilă nu se

sesizează din oficiu, ci fiind „alegerea” părţilor, procesul civil trebuie să fie
declanşat printr-o cerere de chemare în judecată.
În acest sens, opinia teoreticienilor dar şi a practicienilor 20 deopotrivă este reprezentată

de faptul că noul Cod priveşte drepturile părţilor din proces dintr-o dublă perspectivă:
ofensivă, reprezentată de formularea unei pretenţii de către cel care sesizează instanţa
(reclamant - cererea de chemare în judecată, pârât - cererea reconvenţională, intervenient
principal – cererea de intervenţie principală etc) şi defensivă, constând în formularea unor
apărări în sens larg, apărări ce pot fi apărări de fond, prin care se tinde la respingerea pe fond
20
Pentru dezvoltări, a se vedea A. A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, pg. 16-19
15
a cauzei, fundamentate pe dispoziţiile dreptului substanţial (cum ar fi invocarea de către pârât
a nulităţii relative a contractului a cărui executare se solicită de către reclamant, invocarea
uzucapiunii tabulare sau a efectului achizitiv al publicităţii materiale a cărţii funciare în caz de
contestare a dreptului înscris în cartea funciare în caz de contestare a dreptului înscris în
cartea funciară, a excepţiei de neexecutare a contractului) sau excepţii procesuale,
fundamentate pe încălcarea unor norme de drept procesual civil (excepţia de necompetenţă,
excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantului sau a pârâtului etc.).
În procesul civil român disponibilitatea nu este absolută, întrucât pentru ocrotirea unor
persoane sau interese, legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală activă şi altor persoane
sau organe decât titularul dreptului (Ministerul Public – prin procuror, autoritatea tutelară
etc.).
La rândul său, şi instanţa civilă poate să acţioneze din oficiu, cu consecinţa limitării
principiului disponibilităţii. De exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 918 alin. (2) C. proc. civ.,
când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va
pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la
cheltuielile de creştere şi educare, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de
divorţ.
 Dreptul de a determina obiectul şi limitele procesului, respectiv dreptul de a

determina pretenţiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, cererea
reconvenţională, cereri de intervenţie etc., judecătorul neputând să schimbe
obiectul stabilit de părţi prin cererile lor.
Totuşi, se arătă în doctrină21, dacă formulările cuprinse în cerere sunt improprii şi nu se

poate determina exact obiectul, instanţa are obligaţia, în baza rolului activ, să-i ceară părţii să
facă precizările necesare.
Limitele procesului sunt fixate atât prin cererea de chemare în judecată, cererea
reconvenţională, cereri de intervenţie, cât şi prin apărările făcute prin întâmpinare ori, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, în condiţiile prescrise de lege.
 Dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare și

dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacție.
Trebuie menționat că există situații în care dreptul de a renunța la judecată sau la

dreptul subiectiv dedus judecătții nu poate fi exercitat. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 437 C.
proc. civ. dispune că în acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept.
 Dreptul de a ataca sau nu hotărârea prin intermediul căilor legale de atac

presupune posibilitatea pentru partea care a pierdut procesul să: ceară reformarea
sau retractarea hotărârii prin intermediul căilor legale de atac; să achieseze la
hotărâre, fie în mod expres, declarând că renunță la calea de atac, fie tacit, atunci
când achiesarea poate fi dedusă din acte sau fapte precise și concordante care
exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.
21
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 74.
16
Dreptul de a cere executarea titlurilor executorii poate fi exercitat de creditor atunci
când debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația înscrisă în titlul executoriu. În egală
măsură, expresie a principiului disponibilității, creditorul poate să și renunțe la punerea în
executare a hotărârii.
6.6. PRINCIPIUL PRIVITOR LA FAPTUL CĂ PĂRȚILOR LE REVIN

OBLIGAȚII ÎN DESFĂȘURAREA PROCESULUI – art. 10 C. proc. civ.
Art. 10 C. proc. civ. prevede obligațiile pe care părțile au îndatorirea de a le respecta în

desfășurarea procesului civil, dispunând în sensul că părţile au obligaţia să îndeplinească
actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să
îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului,
urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia [alin. (1)]. Dacă o parte deţine un mijloc de probă,
judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia,
sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare [alin. (1)].
Îndeplinirea de către părți a actelor de procedură în condițiile, ordinea și termenele

stabilite de lege sau de judecător, ca și îndeplinirea obligației de a-și proba pretențiile și
apărările, de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului reprezintă, în fapt,
obligația părților de diligență sau de stăruință în desfășurarea și finalizarea procesului, menită
să asigure o anumită disciplină, celeritate și coerență procesuală.
Sancţiunile specifice pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 10 alin. (1) C.

Proc. Civ. se regăsesc în textele care dezvoltă aspectele reglementate cu valoare de principiu
în acest loc.
Ca atare, nu se poate susţine că, întrucât nu cuprinde sancţiuni, art. 10 C. proc. Civ.
este total lipsit de eficienţă ori ar fi lipsit de eficienţă numai dacă judecătorul nu ar avea rol
activ pentru aplicarea lui.
6.7. PRINCIPIUL POTRIVIT CĂRUIA TERȚII AU OBLIGAȚIA SĂ SPRIJINE

REALIZAREA JUSTIȚIEI – art. 11 C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor art. 11 C. proc. civ., nu numai părțile trebuie să aibă obligații în
desfășurarea procesului, ci și terții, acest text de lege dispunând că „orice persoană” este
obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitmi, se
sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute sub sancţiunea
plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune interese.
Cu privire la obligaţia instituită prin art. 11 C. proc. civ., în doctrină 22 s-a arătat că aceasta
nu este stabilită o obligaţie generală şi abstractă în sarcina tuturor persoanelor străine de
proces, ci face trimitere la „condiţiile legii”, deci persoana pe care o vizează va fi determinată
în concret de textele care fac aplicaţia principiului enunţat.
6.8. Principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea

obligaţiilor procesuale – art. 12 C. proc. civ.
22
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 86 şi urm.
17
Art. 12 C. proc. civ. consacră principiul bunei-credinţe şi este corespunzător art. 57 din
Constituţie.
Acest principiu cunoaşte trei dimensiuni care trebuie atinse concomitent pentru a nu se
aprecia că drepturile procesuale au fost exercitate în mod abuziv, respectiv:
- drepturile procesuale trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă;
- drepturile procesuale trebuie să fie exercitate potrivit scopului în vederea căruia au
fost recunoscute de lege;
- prin exercitarea drepturilor procesuale trebuie să nu se încalce drepturile procesuale
ale altei părţi.
Pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, partea poate să fie obligată atât la
despăgubiri pentru pagubele cauzate adversarului, cât şi la plata către stat a unei amenzi,
astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 12 alin. (2) C. proc. civ.
Alineatul 3 al art. 12 C. proc. civ. prevede că şi în situaţia neîndeplinirii cu bună-credinţă

a obligaţiilor procesuale pot fi aplicate amenzi judiciare.
Partea trebuie să-şi exercite drepturile procedurale şi să-şi execute obligaţiile procedurale
cu bună-credinţă, având ca atare convingerea intimă că efectuarea prestaţiei sale
este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale.
În ipoteza în care partea exercită un drept procedural cu rea-credinţă, deturnându-l

de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege şi încălcând drepturile procedurale ale
unei alte părţi, săvârşeşte un abuz de drept procedural.
În literatura de specialitate juridică23 s-a menţionat că abuzul de drept procedural

presupune următoarele elemente:
a) un element subiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural,

în scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi legitim, ci numai cu intenţia de a-l
vătăma pe adversar, pentru a diminua sau întârzia posibilităţile de apărare ori de valorificare a
drepturilor acestuia, pentru a-l constrânge la abandonarea susţinerilor sale ori la concesii;
b) un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru

care a fost recunoscut de lege;
În plus, faţă de aceste elemente, noul Cod de procedură civilă instituie şi un alt
element obiectiv, consecinţă a deturnării dreptului procedural de la finalitatea sa legală, şi
anume încălcarea drepturilor procedurale ale unei alte părţi.
6.9. PRINCIPIUL DREPTULUI LA APĂRARE – art. 13 C. proc. civ.
Acest principiu este consacrat de art. 13 C. Proc. Civ., potrivit căruia „(1) Dreptul la
apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau,
după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la
toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să
23
G. Boroi, op. cit., vol. I, pg. 182
18
propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile
legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (4) Instanţa poate dispune
înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate”.
În vechiul Cod de procedură civilă nu exista un text dedicat acestui principiu, însă
întreaga reglementare conținea dispoziții care concretizau acest drept fundamental.
Textul articolului comentat, deşi are ca titlu marginal „Dreptul la apărare”, parţial,
pune laolaltă elemente constitutive a două „principii”: „principiul dreptului la apărare” şi
„principiul contradictorialităţii”, probabil în considerarea strânsei legături dintre cele două
principii.
Încălcarea principiului contradictorialităţii atrage întotdeauna şi încălcarea dreptului la

apărare, însă există situaţii în care, deşi a fost respectat principiul contradictorialităţii, dreptul
la apărare a fost încălcat , cum ar fi în cazul în care instanţa pune în discuţia părţilor cererile şi
apărările formulate, însă nu le oferă în concret posibilitatea de a pune concluzii în cunoştinţă
de cauză, ele aînd nevoie uneori de timp sau asistenţă calificată pentru a putea răspunde, sau
împrejurarea în care , deşi instanţa pune în discuţia părţilor cererile şi apărările din dosar, nu
motivează ulterior soluţia dată asupra acestora24.
Concret, dreptul la apărare reprezintă dreptul părţii de a-şi angaja apărător care să-i
poată asigura acesteia o apărare calificată (prin reprezentare sau asistare), dreptul de a solicita
amânarea procesului pentru lipsă de apărare, dreptul de a obţine un ajutor public judiciar,
dreptul de a studia dosarul, de a formula cereri, de a propune şi administra probe, de a recuza
judecătorii, de a exercita căile legale de atac etc.
Alineatul (2), prima teză, evocă toate categoriile de „reprezentare” (legală şi

obligatorie, convenţională şi facultativă, judecătorească), precum şi disocierea care operează
prin reprezentare între calitatea procesuală şi interesul procesual, prima putând aparţine şi
reprezentantului. Ar fi vorba de reprezentare în exercitarea acţiunii şi de reprezentare, de
regulă convenţională şi oneroasă, pentru a face actele procesuale necesare desfăşurării
procesului. „Asistenţa” sau „reprezentarea şi asistenţa” vizează mai ales posibilitatea părţii de
a beneficia de serviciile unui avocat.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 462/2014, forma inițială a alin. (2) a fost
declarată neconstituțională, în ceea ce privește obligativitatea reprezentării prin avocat sau
consilier juridic în recurs. Din expunerea de motive aferentă acestei reglementări, măsura a
fost luată inițial pentru a impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi pentru evitarea
introducerii unor recursuri în mod abuziv, în scop de şicană, sau informale, care nu se
încadrează riguros în motivele de recurs. În continuare, se precizează că regula corespunde, în
acelaşi timp, şi noii viziuni propuse asupra recursului, având în vedere specificul acestei căi
extraordinare de atac, reflectat în condiţiile de exercitare, în procedura, precum şi în motivele
de recurs, limitativ circumscrise respectării legalităţii.
Curtea Constituțională a reţinut însă, că prin condiţionările impuse realizării

interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel
al persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi
24
A. A. Chiş, Gh.-L Zidaru, op. cit., pg. 180
19
intereselor sale subiective. Astfel, condiţionarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod
obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului,
impune în sarcina individului atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a
recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de
cetăţean pentru plata serviciului justiţiei.
Curtea a reținut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea

recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental
într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu
convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare
astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare
garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului
la un proces echitabil25.
6.10. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂŢII – art. 14
Principiul prevăzut de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. – principiul contradictorialităţii

cârmuieşte atât raporturile procesuale dintre părţi, cât şi raporturile acestora cu instanţa.
Contradictorialitatea presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a

sesizat instanţa, cât şi pe cel care se apară.
În conţinutul acestui principiu se regăseşte atât posibilitatea dată părţilor de a discuta,

argumenta şi combate orice chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul procesului
civil, dar şi obligativitatea părţilor de a-şi face cunoscute reciproc şi în timp util motivele de
fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de
care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
Pentru ca principiul contradictorialităţii să fie respectat nu este necesar ca partea să îşi fi

exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate26.
Astfel, instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea
părţilor, dacă legea nu prevede altfel. Ca atare, principiul contradictorialităţii este respectat
chiar dacă nicio parte nu se prezintă, însă au fost legal citate, instanţa putând dispune măsuri
în dosar, în măsura în care cel puţin una dintre părţi a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în
condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC. În acelaşi context, chiar dacă se prezintă doar una
dintre părţi, iar instanţa pune numai în discuţia acesteia aspectele referitoare la proces,
principiul analizat nu este nesocotit dacă restul părţilor, care nu s-au înfăţişat în faţa instanţei,
au fost legal citate.
25
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 (M. Of, nr. 775 din 24 octombrie 2014): „(...)
dispoziţiile NCPC cuprinse în art. 13 alin. (2) tz. I, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la
menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerea cererrii de recurs prin avocat sunt
neconstituţionale.” D.C.C. nr. 485/2015: „dispoziţiile art. 13 alin. (2) tz. II, ale art. 84 alin. (2), precum şi ale
art. 486 alin. (3) NCPC, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii
de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, sunt neconstituţionale.
26
D. N. Theohary, M. Eftimie, în Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, (G. Boroi – coord.), pg. 46
20
Dacă un proces se soluţionează fără citarea părţilor, potrivit legii, şi se înfăţişează numai
una dintre părţi, instanţa nu îi va da cuvântul asupra chestiunilor privitoare la proces, pentru
nu încălca principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare al părţilor adverse şi
egalitatea acestora în procesul civil.
Este de menţionat faptul că sintagma „fără citare nu este similară celei „fără dezbateri'’
sau fără prezenţa părţilor", întrucât în măsura în care toate părţile se înfăţişează în sala de
judecată la termen, într-un proces care se judecă potrivit legii fără citare, instanţa este obligată
să le acorde cuvântul asupra diverselor chestiuni ce presupun contradictorialitatea.
Tot în virtutea principiului contradictorialităţii, părţile trebuie să îşi facă cunoscute

reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de
drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care
înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
Corelativ, instanţa nu poate ordona nicio măsură, nu poate lua nicio hotărâre decât după
citarea sau înfăţişarea părţilor şi după ce a supus dezbaterii contradictorii a părţilor toate
cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau de drept invocate.
Acest principiu contribuie la aflarea adevărului, realizarea dreptului la apărare şi la

egalitatea părţilor în faţa justiţiei.
6.11. PRINCIPIUL ORALITĂŢII – art. 15 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 15 C. proc. civ. reglementează dreptul părţilor de a-şi exprima verbal
pretenţiile, de a propune probe, de a da explicaţii, de a formula concluzii etc.
Noul Cod de procedură civilă prevede două categorii de excepţii de la principiul oralităţii:
- atunci când legea dispune altfel: de pildă, în cazurile în care diferite cereri sau
incidente procedurale se soluţionează fără citarea părţilor – conflicte de competenţă –
art. 135 alin. (4) C. proc. civ; contestaţia privind tergiversarea procesului – art. 524
alin. (3) C. proc. civ. etc.;
- atunci când părţile solicită expres instanţei ca judecată să se facă numai pe baza
actelor depuse la dosar.
Un sistem pur oral are însă şi dezavantaje, deoarece nu s-ar putea verifica susţinerile
părţilor, depoziţiile martorilor, mersul procedurii, ceea ce ar face aproape imposibil controlul
exercitat de instanţa superioară. De aceea, şi în legislaţia noastră se prevede ca unele acte
procedurale să se redacteze în scris (de ex. cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea reconvenţională, raportul de expertiză, hotărârea), iar unele acte care se fac oral, cum
sunt susţinerile părţilor, depoziţiile de martori şi răspunsurile la interogatoriu, se consemnează
apoi în scris27.
27
V. M. Ciobanu, op. cit., pg. 104
21
6.12. PRINCIPIUL NEMIJLOCIRII – art. 16 C. proc. civ.
Principiul nemijlocirii presupune obligaţia instanţei care judecă procesul de a administra

direct probele, de a cerceta nemijlocit toate elementele probatorii necesare dezlegării pricinii.
Principiul nemijlocirii, garanţie a aflării adevărului in procesul civil, presupune ca

probele sa fie cercetate de către instanţa care pronunţa soluţia finală in cauză, iar nu de către o
instanţă diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct formându-şi
convingerea în acest mod. Regula este subliniată în art. 261 alin. (1) NCPC, potrivit căruia
administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, dacă legea nu dispune
altfel.
În măsura în care instanţa are posibilitatea să administreze mijloace de probă primare,nu
trebuie să recurgă la mijloace de probă secundare, ce provin din a doua sau din a treia sursă.
Spre exemplu, instanţa trebuie să audieze personal martorii, în măsura în care această
posibilitate există, iar nu să-şi intemeieze soluţia exclusiv pe declaraţiile extrajudiciare date de
anumite persoane. De asemenea, potrivit art 292 alin. (2) NCPC, dacă înscrisul este depus in
copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte
instanţei, sub sancţiunea de a nu se ține seama de înscris28.
Totodată, în conformitate cu art. 296 alin. (1) NCPC, când un înscris, necesar dezlegării
procesului, se găseşte la una dintre părţi şi nu poate fi prezentat fiindcă aducerea ar fi prea
costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase ori numeroase, se va putea delega un
judecător in prezenţa căruia părţile vor cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc, textul fiind
aplicabil şi în privinţa înscrisurilor care nu pot fi transmise instanţei (art. 299 NCPC); de
asemenea, instanţa poate dispune o cercetare 1a faţa locului, in condiţiile art 345-347 NCPC.
De la acest principiu noul Cod de procedură civilă permite unele excepţii, cum ar fi:
- administrarea probelor prin comisie rogatorie: probele sunt percepute în mod

nemijlocit de către o altă instanţă decât cea care soluţionează litigiul;
- procedura asigurării dovezilor;
- administrarea probelor de către avocaţi etc.
Jurisprudență. Curtea de Apel Constanța, Decizie 8/C din 26.01.2015 29 : „Atunci

când se constată că instanţa rogată şi-a depăşit atribuţiile în ce priveşte doar numirea şi
plata experţilor, instanţa rogantă este obligată să reia dezbaterile asupra aspectelor astfel
dezlegate, pentru respectarea principiului nemijlocirii.
Unul din principiile care guvernează procesul civil este cel al nemijlocirii, care
presupune ca probele solicitate de către părţi să fie propuse, încuviinţate şi administrate,
fără nici o altă interpunere, de instanţa în faţa căreia se desfăşoară procesul. Alături de
principiul contradictorialităţii - care implică dreptul părţilor litigante de a-şi dovedi
pretenţiile, respectiv, de a-şi construi apărarea în scopul stabilirii adevărului şi în vederea
pronunţării unei soluţii legale şi temeinice - principiul nemijlocirii constituie un pilon al
asigurării unui proces echitabil, pentru că stabileşte cadrul general de valorificare a tuturor
drepturilor şi obligaţiilor procesuale, anume, înaintea instanţei competente să judece cauza.
28
D. N. Theohary, M. Eftimie, în Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, (G. Boroi – coord.), pg. 50
29
Disponibil la www.jurisprudenta.com
22
Raţiunea şi scopul nemijlocirii în administrarea probelor într-un litigiu sunt
indisolubil legate de necesitatea prezentării în faţa judecătorului cauzei a surselor primare
de documentare asupra situaţiei de fapt, fiind cu neputinţă a vorbi de echitate atunci când
acesta este chemat doar să ,,îmbine’’ probe administrate de către alte instanţe ori produse în
faţa unor autorităţi publice, în diferite perioade şi cu privire la diverse aspecte aflate mai
mult sau mai puţin în legătură cu raportul litigios.
Astfel fiind, regula procesului civil este aceea a valorificării probelor înaintea
instanţei chemate să soluţioneze litigiul, indiferent de etapa procesuală (fond, apel, recurs),
excepţiile de la această regulă fiind limitativ stabilite şi generate de imposibilitatea
administrării probei în aceeaşi localitate de reşedinţă (audierea unui martor nedeplasabil la
instanţa rogantă şi aflat într-o altă jurisdicţie, cercetarea la faţa locului în afara ariei de
competenţă teritorială, etc.)”.
6.13. PRINCIPIUL PUBLICITĂŢII – art. 17 C. proc. civ.
Acest principiu este prevăzut şi de prevederile art. 127 din Constituţie, potrivit căruia
„şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege” 30 şi implică
desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi astfel încât să existe posibilitatea
publicului de a asista la dezbateri.
În dispoziţiile Codului de procedură civilă se regăsesc şi excepţii de la principiul

publicităţii, când desfăşurarea procesului se face fără prezenţa publicului, cum ar fi, spre
exemplu, în faţa primei instanţe, cercetarea procesului se desfăşoară în cameră de consiliu,
dacă legea nu prevede altfel.
6.14. PRINCIPIUL DESFĂŞURĂRII PROCEDURII JUDICIARE ÎN LIMBA

ROMÂNĂ – art. 18 C. proc. civ.
Sub marginala „Limba desfăşurării procesului”, art. 18 prevede că „(1) Procesul civil
se desfăşoară în limba română. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au
dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii. (3)
Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii,
prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel. (4) Cererile şi actele procedurale se
întocmesc numai în limba română”.
Astfel cum se reţine şi în literatura de specialitate 31, trimiterea pe care o face art. 18
alin. (3) C. Proc. Civ. prin sintagma „dacă legea nu prevede altfel” poate fi înţeleasă prin
raportare la art. 225 alin. (1) teza a II-a care arată că, dacă părţile sunt de acord, judecătorul
sau grefierul poate face oficiul de traducător.
6.15. PRINCIPIUL CONTINUITĂŢII – art. 19 C. proc. civ.
30
Conform art. 76 alin. (1) teza I din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cererile prevăzute la
art. 74 alin. (3) se soluţionează de complete specializate ale instanţei judecătoreşti, în camera de consiliu, cu
participarea obligatorie a procurorului.
31
M. Tăbârcă, op. cit., pg. 135
23
Principiul continuităţii rămâne reglementat, dar cu o nouă conotaţie, anticipată de practica
judiciară, astfel încât, conform art. 19 C. proc. civ., judecătorul nu poate fi înlocuit pe durata
procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Soluţia a urmărit şi reducerea
intervenţiei preşedintelui instanţei în soluţionarea dosarului, în virtutea atribuţiilor de acest tip
pe care Codul anterior i le recunoştea, ele urmând a fi preluate de com9pletul căruia dosarul i-
a fost repartizat aleatoriu.
Aşadar, principiul continuităţii completelor de judecată presupune că aceiaşi judeccători

vor face parte din complet la toate termenele de judecată în etapa procesuală în care se află
judecata - instanţă, apel, căi extraordinare de atac.
În aplicarea acestui principiu, art. 214 alin. (1) prevede că membrii completului care
judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.
Schimbarea compunerii completului poate să fie determinată de „motive temeinice”.

Conform art. 214 alin. (2), în cazurile în care, pentru motive temeinice,, un judecător este
împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.
În măsura în care incidentele procedurale care duc la necesitatea înlocuirii

judecătorului apar în etapa deliberării, art. 214 alin. (3) prevede că „dacă înlocuirea prevăzută
la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.
CEDO (cauza Findlay c. Regatului Unit, 25 februarie 1997, par. 73) : „Principiul
repartizării aleatorii şi principiul continuităţii reprezintă garanţii ale dreptului la un proces
echitabil, din prisma accesului la o instanţă independentă şi imparţială. În jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că, pentru a stabili dacă un tribunal poate
fi considerat „independent” în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, trebuie ca, printre altele, procedura de numire a membrilor săi şi durata mandatului
trebuie să asigure garanţii împotriva presiunilor externe şi să prezinte aparenţa de
independenţă”.
6.16. ÎNCERCAREA DE ÎMPĂCARE A PĂRŢILOR – art. 21 C. proc. civ.
Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării împăcării
părţilor în sarcina judecătorului, aceasta fiind posibilă acum pe tot parcursul judecăţii, iar nu
doar în primă instanţă ori doar în faţa judecătoriilor.
Este de observat faptul că art. 21 NCPC conţine două teze distincte, şi anume:
a) judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea litigiului prin mediere, când consideră

necesar, ţinand seama d e circumstanţele cauzei. În această situaţie, părţile sunt obligate să se
prezinte la mediator în vederea informării cu privire la avantajele medierii, soluţionarea
conflictului dintre ele nefiind insă obligatoriu a fi realizată in cadrul acestei proceduri. Prin
raportare la art. 227 alin. (2) NCPC, apreciem că recomandarea instanţei în sensul soluţionării
litigiului prin mediere poate fi făcută in orice fază a judecăţii, chiar dacă acest aspect este
menţionat numai în alin. (2) al art. 21 NCPC privitor la încercarea de împăcare a părţilor
stabilită in sarcina judecătorului;
24
b) judecătorul are obligaţia de a încerca impăcarea părţilor, dându-le sfaturile necesare, cu
menţinerea însă a imparţialităţii sale.
Obligaţia judecătorului de a incerca impăcarea părţilor este dezvoltată în prevederile art.

227 NCPC, care reia dispoziţiile art. 131 CPC 1865, cu singura adăugire vizând
obligativitatea prezentării părţilor la mediator, în vederea informării lor cu privire la
avantajele medierii, în ipoteza în care judecătorul recomandă aceasta.
6.17. PRINCIPIUL ROLULUI ACTIV AL JUDECĂTORULUI ÎN AFLAREA

ADEVĂRULUI – art. 22 C. proc. civ.
Articolul 22 alin. (2) NCPC – privitor la rolul activ al judecătorului nu aduce modificări
fundamentale, acesta având, în continuare, posibilitatea de a cere părţilor să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de
drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, să dispună administrarea
probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă
părţile se împotrivesc.
Alineatul al treilea stabileşte posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză
a altor persoane, în condiţiile legii, modificare aparent de substanţă, înainte de această
reglementare vorbindu-se, cel mult, de punerea în discuţia părţilor a introducerii în cauză a
unei terţe persoane.
Instituţia este în strânsă legătură cu introducerea forţată prevăzută de art. 77 şi urm. C.
proc. civ., în cazurile expres prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă unde nu se
urmăreşte stabilirea unei situaţii potrivnice, întrucât nu există pârât, prin urmare intervenţia
este chiar justificată.
Alineatele (4) şi (5) ale art. 22 privind rolul activ al judecătorului aduc mici modificări.
Alineatul (4) dispune că „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi
faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul
este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”. Textul se referă în mod
expres la „denumirea”, eventual eronată, dată de părţi.
Alineatul (5) dispune, prin excepţie, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau –
adaugă textul – temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind
drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept
asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau
interesele legitime ale altora.
Jurisprudenţă. Decizia nr. 2049 din 23 mai 2013 pronunţată în recurs de Secţia a II-a
civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect rezoluţiune contract32
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, „în conformitate cu prevederile art. 129
alin. (4) C. proc. civ. (art. 22 NCPC), cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe
care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii,
oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare. Sub acest aspect, rolul activ al
32
Disponibilă la www.scj.ro
25
judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se
armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului. În cauza dedusă judecăţii,
din modul de argumentare a soluţiei pronunţate, ar rezulta că instanţa de apel a dat eficienţă
principiului disponibilităţii, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în
judecată, considerând că obiectul acţiunii a fost acela de constatare a intervenirii
rezoluţiunii de drept a promisiunii de vânzare-cumpărare în baza unui pact comisoriu de
grad IV. Înalta Curte a reţinut că, în realitate, judecătorul nu a exercitat un rol activ, trecând
cu uşurinţă peste argumentele pe care reclamantul le-a adus în susţinerea cererii sale, în
baza cărora putea să califice în mod corect cererea de chemare în judecată, ca fiind o
acţiune în rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării
obligaţiilor contractuale de către pârâtă. Astfel, chiar dacă prin petitul acţiunii reclamantul
a solicitat „să se constate că a operat rezoluţiunea de drept”, era necesar ca instanţa să
analizeze întregul conţinut al acţiunii şi să dea denumirea legală cererii intitulată greşit, dar
fundamentată corect, în raport de situaţia de fapt”.
IX. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL. INSTANŢA DE JUDECATĂ
Din definiția dată procesului civil se poate observa că la activitatea de soluționare a

pricinilor civile și de punere în executare a titlurilor executorii participă instanța, părțile,
organele de executare, alte persoane sau organe. Toate aceste persoane şi organe poartă
denumirea de participanţi la procesul civil.
Autoritățile statului și persoana care participă la activitatea de judecată se numesc
participanți sau subiecți procesuali, putând fi identificate următoarele categorii:
a. Participanţii procesuali principali: instanţa, părţile (reclamantul şi pârâtul),
terţele persoane şi organele de executare;
b. Participanţi auxiliari: martori, experţi, interpreţi (persoane care au un rol
subsidiar în desfăşurarea procesului penal, având atribuţii sub aspectul lămuririi
unor împrejurări de fapt ale pricinii).
c. Ministerul Public: reprezentat în practică prin procurori.
26
1. Înţelesurile noţiunii de „instanţă”
Astfel cum s-a reţinut în literatura de specialitate 33, noţiunea de „instanţă” cunoaşte
mai multe înţelesuri.
În înţelesul cel mai larg, „instanţă” desemnează organul căruia prin lege i-a fost
recunoscută atribuţiunea de rezolvare a unui diferend, accepţiune care este utilizată, spre
exemplu, în art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia tribunalele judecă în primă instanţă,
toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Se poate observa că, în
acest caz, prin instanţe, sunt vizate atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele de jurisdicţie
ori cu activitate jurisdicţională din afara sistemului instanţelor judecătoreşti.
Prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
vizează un înţeles mai restrâns al noţiunii de „instanţă”. Potrivit acestui text de lege, sunt
instanţe judecătoreşti: judecătoriile, instanţele militare, tribunalele, tribunalele specializate,
curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Într-un înţeles şi mai restrâns, prin „instanţă” se înţelege un anumit grad de
jurisdicţie, înţeles care poate fi regăsit în dispoziţiile Codului de procedură civilă 34 în sensul
că un litigiu este în primă instanţă sau în ultimă instanţă, este în apel sau în recurs, în etapa
revizuirii sau a contestaţiei în anulare.
În înţelesul cel mai restrâns, noţiunea de „instanţă” desemnează completul de
judecată, respectiv acea structură internă a organului judecătoresc, căreia i se atribuie prin
măsuri de administraţie judiciară soluţionarea unui litigiu determinat. Astfel, spre exemplu,
art. 51 C. proc. civ. se referă la „instanţa” care se pronunţă asupra abţinerii sau recuzării.
2. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată

IX.1. Compunerea instanţei
Atunci când ne referim la compunerea instanţei/completului avem în vedere
participarea la judecată a numărului legal de judecători, diferit după cum judecata este în
primă instanţă sau în căile de atac.
În primă instanţă, în condiţiile art. 54 alin. (1) din Legea de organizare judiciară nr.
304/2004, completul este format dintr-un singur judecător, cu excepţia cauzelor privind
conflictele de muncă şi de asigurări sociale, situaţie în care, pe lângă judecător, participă la
soluţionarea cauzei şi doi asistenţi judiciari, în conformitate cu dispoziţiile art. 55 din Legea
nr. 304/2004. Asistenţii judiciari participă la deliberare cu vot consultativ şi semnează
hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se
motivează.
33
A se vedea în acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., p. 268.
34
De exemplu: art. 64, 94-96, 139, 360, 466, 483, 503, 509, 519 C. proc. civ.
27
În apel, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede că în compunerea completului
intră doi judecători, iar în recurs din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care lege prevede
altfel.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 31 din Legea nr. 304/2004,
completele se compun cu 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de judecători necesar
formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la
celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau un vicepreşedinte al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, colegiile de conducere stabilesc
compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii
completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza
criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
IX.2. Constituirea instanţei
Această sintagmă desemnează alcătuirea completului de judecată cu toate
persoanele şi organele prevăzute de lege care participă, statornic sau ocazional, alături de
judecători, la activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Dintre aceste persoane face parte, în primul rând, grefierul, care, în conformitate cu
dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 304/2004 este un auxiliar al justiţiei având numeroase
atribuţii legate de desfăşurarea procesului.
Potrivit Codului de procedură civilă, grefierul verifică dacă judecătorul cauzei este
incompatibil şi întocmeşte un referat corespunzător (art. 43), comunică citaţiile şi alte acte de
procedură (art. 254), semnează citaţia (art. 157), certifică copia imprimată a confirmării
expedierii citaţiei (art. 165), ia note în legătură cu desfăşurarea procesului (art. 231),
redactează şi semnează încheierea de şedinţă (art. 232-233), legalizează copii de pe
înscrisurile depuse în original(art. 292), contrasemnează înscrisul denunţat ca fals (art. 305),
scrie mărturia, după dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat şi semnează (art. 323),
semnează interogatoriul (art. 354), semnează hotărârea (art. 426) etc.
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti35 stabileşte atribuţiile
grefierului de şedinţă în dispoziţiile art. 54 alin. (1), respectiv:
a) participă la şedinţele de judecată, îndeplinind atribuţiile prevăzute de lege şi de
prezentul regulament, sub controlul preşedintelui completului de judecată;
b) întocmeşte conceptele pentru citarea părţilor din proces;
c) întocmeşte actele de procedură dispuse de completul de judecată;
d) completează borderourile şi predă corespondenţa pentru expediere;
d1) realizează citarea şi încunoştinţarea părţilor şi comunicarea actelor prin
telefon, telegraf, prin poştă electronică sau fax sau prin alte mijloace
prevăzute de lege şi întocmeşte referatul privind modalitatea de încunoştinţare
sau comunicare şi obiectul acesteia, care se ataşează la dosar.
35
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru
aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, a fost publicată în Monitorul Oficial
nr. 958 din 28 octombrie 2005
28
e) completează condica şedinţelor de judecată, în care se trec dosarele din şedinţa
respectivă, în ordinea înscrisă în lista cauzelor, cu următoarele menţiuni: numărul
curent, numele sau denumirea părţilor, numărul dosarului şi obiectul cauzei,
termenul acordat, cu indicarea motivului amânării cauzei; în cazul amânării
pronunţării, se va indica data acesteia;
f) comunică minutele şi hotărârile judecătoreşti în termenul prevăzut de lege;
g) tehnoredactează hotărârile judecătoreşti şi alte lucrări repartizate de conducerea
instanţei; hotărârile vor cuprinde, în final, iniţialele redactorului, ale
tehnoredactorului, data tehnoredactării şi numărul de exemplare; la instanţele de
control judiciar se trece, în plus, compunerea completului de judecată a instanţei
a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar, cu indicarea, dacă este cazul, a
caracterului reformării;
h) transcrie înregistrările audio sau stenogramele şedinţelor de judecată, în
condiţiile legii;
Potrivit art. 54 alin. (11) din acelaşi regulament, grefierul de şedinţă stabilit pentru
completul căruia i s-a repartizat aleatoriu dosarul, în etapa premergătoare şedinţei de judecată
şi de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ şi în etapa cercetării judecătoreşti
desfăşurată în procesele începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă,
adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările ulterioare, are următoarele
atribuţii:
a) întocmeşte, pe baza dispoziţiilor date de complet, toate comunicările prevăzute de
lege înainte de fixarea primului termen de judecată, pe care le predă persoanei
desemnate cu atribuţii privind expedierea actelor de procedură;
b) completează borderourile, dacă nu există o persoană desemnată cu atribuţii privind
expedierea actelor de procedură, şi predă corespondenţa la arhivă, în vederea
expedierii;
c) redactează încheierile şi toate actele de procedură prevăzute de lege;
d) urmăreşte termenele prevăzute de lege pentru efectuarea modificărilor sau
completărilor la cererea de chemare în judecată, pentru depunerea întâmpinării şi a
răspunsului la întâmpinare, ţine evidenţa acestora şi informează completul de
judecată cu privire la împlinirea acestora;
e) întocmeşte citaţiile;
f) preia din arhivă şi păstrează dosarele pe durata necesară efectuării actelor de
procedură şi studiului dosarului de către completul de judecată;
g) imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele urgente, sau în cel
mult 5 zile lucrătoare, pentru celelalte cauze, emite procedurile de citare pentru
primul termen de judecată şi duce la îndeplinire celelalte măsuri pentru pregătirea
judecăţii;
h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute la alin. (1), în măsura în care nu contravin
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau celor cuprinse în prezentul alineat.
Magistratul-asistent este o altă persoană prevăzută de lege care participă alături de
judecător la activitatea de înfăptuire a justiţiei. Acesta îşi desfăşoară activitatea la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
29
Magistraţii-asistenţi se bucură de stabilitate, sunt numiţi şi promovaţi în funcţie de
Consiliul Superior al Magistraturii, pe bază de concurs, în condiţiile art. 66 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Potrivit art. 71 din Legea nr. 303/2004, magistraţii-asistenţi care participa la şedinţele
de judecata ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redactează încheierile, participa cu vot
consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte
pentru toţi membrii completului de judecata. În art. 72 din aceeaşi lege se prevede că
magistraţii-asistenţi aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredinţate de preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, de vicepreşedinte sau de preşedintele secţiei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 92 – 93 C. proc. civ., procurorul poate să
pornească acţiunea civilă, să participe la judecată, să exercite căile de atac şi să ceară punerea
în executare silită a titlurilor executorii.
Distincţia dintre compunere şi constituire trebuie să se reflecte şi în modul de
redactare a părţii de început a încheierii de şedinţă sau a hotărârii judecătoreşti dedicate
constituirii instanţei în sensul că, într-o exprimare riguroasă, instanţa va fi constituită, iar nu
compusă din judecători şi grefier.
3. Incidente procedurale cu privire la constituirea şi compunerea instanţei
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea – la iniţiativa părţilor şi chiar a judecătorilor – de a
se elimina acele situaţii în care completul este greşit compus sau greşit constituit, precum şi
acele situaţii în care un anumit judecător este oprit de lege la soluţionarea unei cauze concrete.
Nelegala compunere a completului de judecată se referă la situaţia în care la
judecarea pricinii participă un complet alcătuit dintr-un număr mai mic sau mai mare de
judecători decât cel impus de lege.
Nelegala constituire a completului presupune că instanţa nu a fost alcătuită cu toate
organele şi persoanele prevăzute de lege.
În acelaşi context, cu titlu de exemplu, judecarea cauzei avand ca obiect punere sub
interdicţie judecătorească în lipsa procurorului, în condiţiile în care participarea acestuia este
obligatorie, atrage nelegala constituire a instanţei, în timp ce soluţionarea unui recurs de către
un complet format din doi judecători implică nelegala compunere36.
În cursul procesului, această neregularitate poate fi invocată pe cale de excepţie,
calificată ca fiind o excepţie de procedură şi având caracter absolut, întrucât normele care
reglementează compunerea sau constituirea instanţei sunt norme de organizare judiciară,
imperative. Instanţa se pronunţă asupra excepţiei, indiferent de soluţie, printr-o încheiere
interlocutorie, care leagă instanţa, în sensul că, ulterior, nu se poate reveni asupra soluţiei date
prin această încheiere şi care poate să fie atacată numai odată cu fondul.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Galați 37 - Secția comercială, decizia nr. 487/2002 -
a statuat într-o speță că, „întrucât participarea procurorului era obligatorie la soluționarea
36
Pentru dezvoltări, a se vedea D. N. Theonari, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole,
(G. Boroi – coord.), pg. 117
37
În G. Boroi, O. Spineanu Matei, Codul de procedură civilă adnotat, editia a II-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 629
30
cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri atrage casarea deciziei,
deoarece, în atare situație, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale”.
În aprecierea legalității compunerii completului de judecată trebuie avut în vedere și
faptul că judecătorii stagiari au dreptul să judece numai cauzele prevăzute de art. 23 alin. 1
din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Dacă
soluționează alte pricini, hotărârea este susceptibilă de casare.
Pentru a se pronunța asupra acestor incidente procedurale şi care constitutie motiv de
casare, în strictă conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, instanța de recurs va
analiza încheierile de ședință în care sunt trecute cererile formulate de părți pe parcursul
procesului, precum și hotărârea finală, care cuprinde în practica numele judecătorilor care au
luat parte la judecată, conform art. 425 alin. 1 lit. a C.pr.civ., ca și mențiunea privitoare la
participarea la judecată a procurorului.
3.1. Incompatibilitatea
Este instituţia procesuală care permite ca judecătorul procesului, aflat într-una dintre
situaţiile anume determinate de lege, să nu participe la judecată, prezumându-se că nu poate
să fie imparţial38.
Incompatibilitatea se apreciază în concret, „la speţă”, şi nu în general, prin raportare la
condiţiile în care o persoană poate să devină judecător.
Această instituţie este legată de compunerea completului de judecată, vizând aspectul
„calitativ” al compunerii.
Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) şi art. 42 alin. (1) pct. 1-3 C. proc.
civ., a prevăzut în mod limitativ cazurile de incompatibilitate, urmărindu-se în acest fel
limitarea abuzului procesual din partea părţilor.
Dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. reglementează cazuri de
incompatibilitate absolută.
Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o încheiere
interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină
în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.
Judecătorul este incompatibil pentru acest motiv, indiferent dacă prin hotărâre s-a
pronunţat asupra fondului sau în temeiul unei excepţii procesuale, întrucât s-a urmărit ca
acesta să nu poată verifica, în calea de atac, legalitatea sau temeinicia propriei soluţii. Pentru
aceleaşi considerente s-a extins incompatibilitatea şi în privinţa încheierii interlocutorii.
Art. 41 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, de asemenea, nu poate lua parte la judecată
cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent
sau mediator în aceeaşi cauză.
38
A se vedea în acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., p. 268.
31
Cu privire la acest caz de incompatibilitate, s-a reţinut în doctrină 39 că este un caz
firesc, întrucât ar însemna ca, altfel, judecătorul să-şi aprecieze propria depoziţie, propriul
raport de expertiză ori legalitatea şi temeinicia hotărârii arbitrale pe care a pronunţat-o, pe de
o parte, iar, pe de altă parte, în cazul fostului arbitru, avocat, mediator, procuror, asistent
judiciar sau magistrat asistent incompatibilitatea este dată de cunoaşterea anterioară a
litigiului.
Art. 42 alin. (1) C. proc. civ. cuprinde motive suplimentare de incompatibilitate,
astfel cum rezultă chiar din denumirea acestui articol „alte cazuri de incompatibilitate”.
 Astfel, potrivit pct. 1, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca
când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a
fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor
chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe
judecător incompatibil.
Textul vizează antepronunţarea judecătorului la speţa dedusă judecăţii, atunci când
lasă de înţeles ce soluţie va da, iar nu şi atunci când a mai soluţionat un litigiu în care s-a
invocat aceeaşi problemă de drept ori a publicat un studiu de specialitate cu privire la
problema de drept pe care o are de cercetat.
Nu se poate considera că soluţia ce ar urma să fie pronunţată în cauză este previzibilă
şi deci judecătorul ar fi incompatibil potrivit textului enunţat mai sus, atunci când, în
îndeplinirea obligaţiilor stabilite de art. 14 alin. (4) şi (5) 40 C. proc. civ., pentru asigurarea
contradictorialităţii, acesta se pronunţă pe parcursul procesului asupra unor incidente
procedurale, în sensul că:
- admite sau respinge excepţiile procesuale;
- încuviinţează sau respinge administrarea unei dovezi;
- face aprecieri asupra faptului că soluţionarea cauzei depinde sau nu de
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă în vigoare, în condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;
- se adresează Curţii Europene de Justiţie, în condiţiile procedurii hotărârilor
preliminare prevăzută de art. 267 TFUE, cu întrebări privind interpretarea sau
validitatea unor norme comunitare considerate relevante pentru soluţionarea
litigiului aflat pe rol.
De asemenea, judecătorul nu devine incompatibil potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ., atunci când, în exercitarea rolului în aflarea adevărului impus de art. 22 C. proc.
civ., cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi
motivarea în drept pe care le invocă; pune în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau
de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; dispune administrarea
probelor pe care le consideră necesare, precum şi a altor măsuri prevăzute de lege, chiar dacă
39
A se vedea în acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., p. 283 - 284.
40
Potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune
de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă
din oficiu. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi
împrejurările de fapt sau de drept invocate.
32
părţile se împotrivesc; dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii; dă
sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-
au dat o altă denumire.
 Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecătorul este, de
asemenea, incompatibil de a judeca când există împrejurări care fac justificată
temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după
caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă.
Interesul în legătură cu pricina care se judecă poate fi material sau moral şi poate
exista indiferent dacă judecătorul sau soţul acestuia, ascendenţii, descendenţii ori afinii lor41
sunt sau nu părţi în cauză.
 Judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există o legătură de
rudenie sau afinitate între acesta şi avocatul ori reprezentantul unei părţi
sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste
persoane, în condiţiile art. 42 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
 De asemenea, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., judecătorul este
incompatibil de a judeca atunci când există o legătură de rudenie sau
afinitate între soţul sau fostul soţ al judecătorului şi una dintre părţi, ceea
ce ar putea justifica posibila lipsă de obiectivitate a judecătorului.
 În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., judecătorul
este incompatibil să judece atunci când el, soţul sau rudele lor până la gradul
al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se
judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător. Deci, acest caz de
incompatibilitate vizează calitatea de parte la instanţa judecătorului.
 Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil să
judece pricina dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea
inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal
cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul
plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine
incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva
sa.
În scopul evitării abuzului de drept, astfel încât partea care doreşte înlăturarea din
complet a unui judecător să formuleze plângere penală împotriva acestuia, incompatibilitatea
judecătorului pentru un asemenea motiv este condiţionată de punerea în mișcare a acţiunii
penale împotriva sa.
 Pentru a se putea invoca existenţa incompatibilităţii potrivit dispoziţiilor art. 42
alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca litigiul în care este implicată partea
al cărei tutore sau curator este judecătorul să fie atribuit spre soluţionarea
completului de judecată din care judecătorul face parte.
41
Cu privire la acest motiv de incompatibilitate s-a reţinut în doctrină că acesta nu este incident când
atunci când interesul ar exista în privinţa colateralilor acestor categorii de persoane, întrucât dispoziţiile art. 42
alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă numai la ascendenţi sau descendenţi, iar nu la rude. A se vedea în acest sens
M. Tăbârcă, op. cit., p. 288.
33
 Cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
vizează situaţia în care judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor
au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre
părţi.
 Judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când, în condiţiile art. 42 alin.
(1) pct. 9 C. proc. civ., el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al
patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu
una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv.
 Motivul de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 10 C. proc.
civ. are în vedere împrejurarea în care hotărârea atacată a fost dată de soţul
sau ruda sa, respectiv atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de
atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca
judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe.
 Judecătorul este incompatibil de a judeca dacă, în condiţiile art. 42 alin. (1) pct.
11 C. proc. civ., este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau
afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată. Aşadar,
judecătorii din complet nu pot fi soţi sau rude între ei42.
 Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil să
judeca cauza dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea
inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei
instanţe. Spre exemplu, această ipoteză de incompatibilitate are în vedere
împrejurarea în care pricina a ajuns pe rolul judecătorului prin strămutare.
 Pct. 13 al art. 42 alin. (1) C. proc. civ. se referă la alte elemente care conduc în
mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului. În
doctrină43, s-a reţinut că pot fi considerate „alte elemente” prietenia notorie
dintre judecător şi avocatul sau alt reprezentant al unei dintre păţi ori chiar
prietenia cu partea; faptul că judecătorul, soţul său, rudele ori afinii acestora
sunt naşi ai uneia dintre părţi etc.
 Cu titlu de noutate în legislaţia noastră, dispoziţiile privitoare la soţ se aplică şi
în cazul concubinilor.
 Dispoziţiile referitoare la incompatibilitate se aplică în mod corespunzător şi
procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor.
3.2. Abţinerea şi recuzarea.
42
În acelaşi sunt şi dispoziţiile art. 105 alin. (1) lit. a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, potrivit cărora: magistraţilor le este interzis să participe la judecarea unei
cauze, în calitate de judecător sau procuror dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între ei.
43
34
Mijloacele procesuale prin care se invocă incompatibilitatea pe parcursului procesului
sunt abţinerea şi recuzarea.
Potrivit art. 43 C. proc. civ., abţinerea reprezintă obligaţia judecătorului care cunoaşte
că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa de a se retrage de la judecarea cauzei
respectiv. Declaraţia de abţinere se face în scris, de îndată ce judecătorul a cunoscut existenţa
cazului de incompatibilitate, sau verbal, în şedinţă, fiind consemnată în încheiere.
Recuzarea reprezintă posibilitatea conferită părţilor de a solicita îndepărtarea de la
soluţionarea unei cauze civile concrete a judecătorului aflat într-o situaţie de
incompatibilitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 C. proc. civ., nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe
sau ai unei secţii a acesteia, ci pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac parte din completul
de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare.
Normele privind incompatibilitatea şi recuzarea au, în principiu, caracter dispozitiv,
având în vedere faptul că părţile interesate pot renunţa la recuzare, chiar dacă există motive
legale în acest sens, dacă au încredere în obiectivitatea judecătorilor.
Pentru cazurile prevăzute de art. 41 C. proc. civ., care reglementează, astfel cum am
învederat anterior, cazuri de incompatibilitate absolută, normele au caracter imperativ;
judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat,
această neregularitate putând fi invocată în orice stare a pricinii, hotărârea pronunţată cu
nerespectarea dispoziţiilor menţionate fiind lovită de nulitate.
Cererea de recuzare se face verbal, în şedinţă sau în scris, pentru fiecare judecător în
parte.
Este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 41 şi
art. 42 C. proc. civ., cererea privitoare la alţi judecători decât cei care fac parte din completul
de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare, precum şi cererea îndreptată
împotriva aceluiaşi judecător, pentru acelaşi motiv de incompatibilitate.
În cazul incompatibilităţii invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 41 C. proc. civ.,
cererea de recuzare poate fi formulată în orice stare a pricinii.
Pentru cazurile de incompatibilitate reglementate de dispoziţiile art. 42 C. proc. civ.,
cererea de recuzare se va face înainte de începerea oricărei dezbateri sau de îndată ce motivele
au fost cunoscute, când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte
după începerea dezbaterilor.
Neinvocarea incompatibilităţii în termenele arătate atrage decăderea părţii din dreptul
de a o mai invoca.
Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se
abţine, iar declaraţia de abţinere se va soluţiona cu prioritate; până la soluţionarea declaraţiei
de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză.
Competenţa de a soluţiona abţinerea sa recuzarea revine altui complet al instanţei
respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se
35
abţine. Când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată,
cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
Instanţa hotărăşte de îndată, în cameră de consiliu, fără prezenţa părţilor, judecătorul şi
părţile putând fi ascultaţi numai dacă instanţa apreciază ca fiind necesare.
Trebuie subliniat că nu se admite interogatoriul ca mijloc de probă a motivelor de
recuzare.
Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face printr-o încheiere care se pronunţă în
şedinţă publică.
Dacă abţinerea sau recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea
pricinii. Încheierea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie
păstrate.
Instanţa superioară învestită cu judecarea abţinerii sau recuzării va dispune, în caz de
admitere a cererii, trimiterea pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa.
Dacă cererea este respinsă, judecata continuă în acelaşi complet sau pricina se
înapoiază instanţei inferioare, după caz.
Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată numai de părţi,
odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este
definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de
5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în
mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi dacă apreciază că este necesare,
dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost
greşit respinsă, aceasta va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la
instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă.
Încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins cererea de abţinere, cea prin care s-a
încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea întrucât a fost
admisă declaraţia de abţinere, nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Dispoziţiile care reglementează incompatibilitatea judecătorului se aplică „în mod
corespunzător” altor participanţi în funcţie de atribuşiile pe care aceştia le au în cadrul
procesului.
De exemplu, procurorul sau grefierul nu vor fi incompatibili pentru motivul arătat în
art. 41 alin. (1) C. Proc. Civ., pentru că ei nu participă la darea soluţiei.
În schimb, magistratul-asistent şi asistentul judiciar sunt incompatibili dacă şi-au
exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza respectivă, întrucât deşi participă la
deliberare numai cu vot consultativ, indirect, pot influenţa soluţia.
În plus, incompatibilitatea magistratului-asistent apare numai pentru judecată căilor
extraordinare de atac. De pildă, dacă hotărârea dată în cadrul secţiei de un complet constituit
cu un anumit magistrat asistent este atacată la Completul de 5 judecători, magistratul.asistent
respectiv nu poate participa la judecata recursului la Completul de 5 judecători.
36
De asemenea, magistratul-asistent ori asistentul judiciar nu pot participa la judecata
contestaţiei în anulare sau a revizuirii exercitate împotriva hotărârii date de completul din care
au făcut parte.
Este de reţinut şi faptul că, faţă de enumerarea limitativă din art. 41 alin. (2) C. Proc.
Civ., acela care a fost grefier în dosar nu este incompatibil în temeiul acestui text.
X. ACŢIUNEA CIVILĂ. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL. PĂRȚILE

Noţiune
Acţiunea civilă a fost definită în doctrină 44 ca reprezentând ansamblul mijloacelor
procesuale prevăzute de lege prin intermediul cărora se asigură protecţia drepturilor subiective
civile sau a situaţiilor juridice ocrotite de lege, precum şi apărarea părţilor în proces.
Exercitarea acţiunii civile este o facultate, o aplicaţie a principiului disponibilităţii,
prin intermediul căreia cel care pretinde un drept subiectiv solicită instanţei de judecată
recunoaşterea acestui drept sau protecţia unui interes legitim.
Noţiunea de „parte” în proces
Astfel cum se reţine în literatura de specialitate 45, existenţa procesului civil nu se poate
concepe fără instanţa de judecată şi fără părţi, iar litigiul contencios presupune cel puţin două
părţi cu interese contrarii, şi anume una care formulează o pretenţie (reclamantul) şi alta
împotriva căreia se formulează pretenţia (pârâtul) – actus trium personarum: iudicis, actoris
atque rei.
Părțile în procesul civil sunt persoanele care îndeplinesc condițiile generale pentru
exercițiul acțiunii civile și între care s-a legat raportul juridic dedus judecății, iar nu
reprezențanții lor, legali sau convenționali, care stau doar fizic în proces. Se poate spune
aşadar că părţile stau „juridic” în proces, pentru că faţă de ele va produce efecte hotărârea
pronunţată, iar nu faţă de reprezentanţii lor46.
Art. 55 C. proc. civ. enumeră părţile procesului civil, arătând că sunt părţi reclamantul
şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în
proces.
Aceasta deoarece, părţilor iniţiale, reclamant şi pârât, li se pot alătura pe parcursul
procesului terţe persoane care intervin din proprie iniţiativă, în temeiul art. 61 C. proc. civ.,
sau sunt introduse forţat de către reclamant, pârât, intervenientul principal ori chematul în
garanţie, în condiţiile art. 68, 72 şi 75 C. proc. civ.
De asemenea, au calitatea de parte şi persoanele sau organele cărora legiuitorul le-a
recunoscut legitimarea procesuală activă sau pasivă, deşi nu fac parte din raportul juridic
dedus judecăţii.
44
A se vedea G. Răducan, M. Dinu, Fişe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură şi
avocatură, Ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 17.
45
G. Boroi, op. cit., pg. 78
46
37
Reclamantul este persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept
sau interes legitim.
Pârâtul este cel chemat să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului, iar terţele
persoane intervin, astfel cum am arătat anterior, voluntar sau forţat în proces, în condiţiile
legii.
În procesul civil, pozţia părţilor este de contradictorialitate, dar și de egalitate juridică,
iar raporturile procesuale se pot stabili independent de raporturile de drept substanţial.
Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile
Pentru a formula o cerere în faţa instanţei de judecată este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) Capacitatea procesuală:
Pentru exercitarea acţiunii civile şi pentru dobândirea calităţii de parte în procesul civil
este necesar ca părţile să fie capabile să stea în judecată.
Capacitatea de a sta în judecată îmbracă două forme, respectiv capacitatea procesuală
de folosinţă47 şi capacitatea procesuală de exerciţiu48.
Potrivit art. 56 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., poate fi parte în judecată orice persoană
care are folosinţa drepturilor civile. Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile,
societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol teza I, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă
poate fi invocată în orice stare a procesului, respectiv atât în primă instanţă, cât şi direct în
apel – atât ca motiv de apel, cât şi ca execpţie procesuală.
În ceea ce priveşte invocarea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă în recurs, trebuie
avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2), motivele prevăzute la alin. (1) nu pot
fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării
apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se
pronunţe asupra lor.
Art. 56 alin.(3) teza a II-a C. proc. civ. arată că actele de procedură îndeplinite de cel
care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.
Prin Decizia nr. 2/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii
declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava.
ÎCCJ a stabilit următoarele: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 279 alin.
(2) din Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru acțiunile
47
Potrivit art. 34 C. civ., capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile. Art. 35 C. civ. reglementează durata capcităţii de folosinţă a persoanei fizice, în sensul că aceasta începe
la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Persoanele juridice dobândesc diferit capacitatea de
folosinţă, după cum sunt supuse sau nu înregistrării.
48
Conform art. 37 C. civ., capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile.
38
privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a Codului de
procedură civilă actual/același text de lege cu referire la art. 32 alin. (l) lit. b) și art. 36 din
Codul de procedură civilă, pentru acțiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de
la momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă și în continuare; art. lll
din Codul de procedură civilă din 1865 pentru acțiunile privind constatarea încadrării
activității desfășurate în grupele I și a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei
reglementări/art. 35 cu referire la art. 32 alin. (l) lit. b) și art. 36 din Codul de procedură
civilă, pentru același tip de acțiuni, formulate după intrarea în vigoare a codului actual, în
toate ipotezele, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat,
radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situația în care
nu există documente primare”.
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (l) din Codul de procedură
civilă din 1865/art. 32 alin. (l) lit. a și art. 56 alin. (l) din Codul de procedură civilă,
respectiv a art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și
completările ulterioare/art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență, angajatorul desființat în urma procedurilor de insolvență,
finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate
procesuală de folosință, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are
calitate procesuală pasivă”.
În condiţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ., cel care are calitatea de parte îşi poate
exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor
în care legea prevede altfel.
Aşadar, capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firească a capacităţii de
folosinţă pentru că, în lipsa unui drept, nu este conceput nici exerciţiul lui în justiţie.
Cu toate acestea, se poate întâmpla ca o persoană să aibă capacitate de folosinţă, dar să
nu aibă capacitate de exerciţiu, situaţie reglementată de dispoziţiile art. 57 alin. (2) C. proc.
civ., potrivit cărora partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în
judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile
sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.
1. Reprezentarea partilor in procesul civil reprezintă acea situatie in care
o persoana numita reprezentant indeplineste acte procedurale in numele si in
interesul altei persoane care este parte in procesul civil; actele indeplinite de
reprezentant se rasfrang intotdeauna asupra partii reprezentate.
Legislatia procesuala cunoaste urmatoarele forme ale reprezentarii:
- Reprezentarea legala (necesara);
- Reprezentarea conventionala (voluntara);
- Reprezentarea judiciara.
În toate formele sale, mandatul procesual, spre deosebire de cel civil, este intotdeauna
cu reprezentare: nu se permite, in principiu, ca partea sa fie ocultata prin interpunerea
mandatarului49; in fata instantei, reprezentantii persoanei fizice sau juridice au obligatia de a-
49
A se vedea art. 194. lit. b) C. proc. civ.
39
si dovedi calitatea de reprezentant, care se justifica prin inscrisuri (acte de stare civila, acte de
numire etc.).
Exceptia lipsei dorezii calitatii de reprezentant, ce are initial un efect dilatoriu, poate
atrage anularea cererii de chemare in judecata, in conditiile art. 82 C. proc. civ.
2. 1. Reprezentarea legala
a. Cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu
- vor sta in judecata prin reprezentant legal (parinte, tutore etc.);
- instanta va putea numi un curator special, care sa reprezinte partea pana la numirea
reprezentantului legal, potrivit legii.
Sub marginala „Curatela specială”, art. 58 C. proc. civ. prevede că în caz de urgenţă,
dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant
legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte
până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un
curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau
când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea
în judecată, nu are reprezentant. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Numirea acestor curatori se va face de
instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru
fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege pentru reprezentantul legal. Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se
fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea
curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată,
remuneraţia va putea fi majorată.
- actele procedurale de dispozitie prevazute la art. 81 alin. (1) C. proc. civ., facute in
orice proces de reprezentantii minorilor, ai persoanelor puse sub interdictie și ai disparuților,
nu vor impiedica judecarea cauzei daca instanta apreciaza ca ele nu sunt in interesul acestor
persoane.
b. Cazul persoanelor juridice
- sunt reprezentate in justitie de organele lor de conducere și administrare; actele juridice
indeplinite de organele persoanei juridice in limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt
actele persoanei juridice insasi50;
- instanța va putea numi un curator special cand o persoana juridica, chemata sa stea in
judecata, nu are reprezentant legal, în condiţiile art. 58 C. proc. civ.
2.2. Reprezentarea conventională
În principiu, in procesul civil, reprezentarea conventionala nu este obligatorie, astfel
cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 80 alin. (3) şi art. 83 alin. (1) C. proc. civ.
50
A se vedea art. 205 şi urm. C. civ.
40
Potrivi art. 85 C. proc. civ., forma mandatului difera dupa cum reprezentarea este
asigurata de un specialist al dreptului sau nu. Astfel, imputernicirea data unui avocat ori
consilier juridic se dovedește prin inscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a
profesiei; imputernicirea data mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin
inscris autentic; de asemenea, dreptul de reprezentare poate fi dat si prin dedaratie verbala,
facuta in instanta și consemnata in incheierea de sedinta, cu aratarea limitelor si a duratei
reprezentarii.
Mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele procesuale indeplinite in fata
aceleiasi instante.
El poate fi insa limitat de catre parți, in mod expres, la anumite acte sau de catre
legiuitor, in materia actelor procesuale de dispoziție ale partilor, potrivit art 81 C. proc. civ.,
care nu se pot face de reprezentant decat in baza unui mandat special ori cu incuviintarea
prealabila a instantei sau a autoritatii administrative competente (renuntarea la judecata sau la
dreptul dedus judecatii, achiesarea la hotararea pronuntata, incheierea unei tranzactii etc.);
Daca partea a fost asistata sau reprezentata de un avocat la judecarea procesului, acesta
poate face, chiar fara mandat, orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen și
care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp si poate, de asemenea, sa introduca orice cale de
atac impotriva hotararii pronuntate. In aceste cazuri, toate actele de procedura se vor indeplini
numai față de parte, iar sustinerea caii de atac se poate face numai intemeiul unei noi
imputerniciri, astfel cum dispune art. 87 C. proc. civ.
În principiu, toate initiativele procesuale ale mandatarului se rasfrang asupra
mandantului, chiar daca sunt prejudiciabile pentru acesta si profita adversarului; cel
reprezentat va avea o actiune in despagubire impotriva mandatarului (avocat sau nu).
Renuntarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusa celeilalte parti decat de
la comunicare, afara numai daca a fost facuta in sedinta de judecata si in prezenta ei.
Mandatarul care renunta la imputernicire este tinut sa inștiinteze atat pe cel care i-a dat
mandatul, cat și instanța, cu cel putin 15 zile inainte de termenul imediat urmator renunțarii;
Potrivit art. 89 C. proc. civ., mandatarul nu poate renunta la mandat in cursul
termenului de exercitare a cailor de atac. Specific mandatului procesual este ca, in cazul
mortii mandantului, dăinuie pana la retragerea lui de catre moștenitori, astfel cum dispune art.
88 C. proc. civ.
a. Reprezentarea conventională a persoanelor fizice ia nastere in urma unei conventii
de mandat, intre partea litiganta și un tert, care de obicei este specializat (avocat sau consilier
juridic).
Art. 83 alin. (1) C. proc. civ. dispune: în faţa primei instanţe, precum şi în apel,
persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat
unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor
procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în
etapa dezbaterilor.
Există însă excepții de la regula enuntata anterior:
41
-cazuri in care legea impune prezenta personala a partilor in fata instanței: chemarea
partilor la interogatoriu, potrivit art. 351-358 C. proc. civ.; prezenta partilor in procesul de
divort, în conformitate cu art. 920-921 C. proc. civ.;
-cazuri in care legea impune asistarea sau reprezentarea partii prin avocat: la
redactarea cererii si a motivelor de recurs, precum si in exercitarea și sustinerea recursului,
persoanele fizice vor fi asistate și, dupa caz, reprezentate, sub sanctiunea nulitatii, numai de
catre un avocat, în conditiile legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 83 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014 51 s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul de procedură civilă cuprinse
în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) C. proc. civ.
cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de
recurs prin avocat, constatându-se că acestea sunt neconstituţionale.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României 52 dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale
dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate
ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În concluzie, începând cu data de 24 octombrie 2014, dispoziţiile invocate mai sus
sunt suspendate de drept, urmând să-şi înceteze efectele juridice în data de 9 decembrie 2014,
dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.
Legea face distinctie și cu privire la persoana mandatarului: daca este profesionist al
dreptului sau nu - avocat sau neavocat, astfel cum dispune art. 83 alin. (1) si (2) C. proc. civ.,
respectiv Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; daca
mandatul este dat unei alte persoane decat unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii
asupra exceptiilor procesuale și asupra fondului decat prin avocat, atat in etapa cercetarii
procesului, cat și in etapa dezbaterilor.
În cazul in care mandatarul persoanei fizice este sot sau o ruda pana la gradul al doilea
inclusiv, acesta poate pune concluzii in fata oricarei instante, fara sa fie asistat de avocat, daca
este licentiat in drept.
b. Art. 84 C. proc. civ. reglementează reprezentarea conventională a persoanelor
juridice.
Persoanele juridice sunt reprezentate legal in justitie de organele lor de conducere, care
la randul lor pot apela la asistenta specializata, incheind convenții numai cu avocati sau
consilieri juridici.
2.3. Reprezentarea judiciara
Reprezentarea judiciara are un caracter exceptional și temporar, fiind o masura
complementară celor cuprinse in ,,asistența judiciara": cand legea prevede sau cand
51
Publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 octombrie 2014.
52
Republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
42
circumstantele cauzei o impun, pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecatorul
poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant53.
2. Asistenta judiciara
Potrivit art. 90 C. proc. civ., cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le
presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere
sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind
ajutorul public judiciar54.
Asistenta judiciara cuprinde:
- acordarea de scutiri, reduceri, esalonari sau amanari pentru plata taxelor judiciare
prevazute de lege;
- apararea si asistenta gratuita printr-un avocat desemnat de barou;
- persoanele juridice pot beneficia de facilitati sub forma de reduceri, esalonari sau
amanari pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate
- pentru actiuni si cereri introduse la instantele judecatoresti;
- orice alte modalitati prevazute de lege; poate fi acordata oricand in cursul procesului,
in tot sau numai in parte.
Conform art. 57 alin. (3) C. proc. civ., lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor
procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.
S-a arătat în literatura de specialitate 55 că invocarea excepţiei se poate realiza nu numai
de către partea ale cărei interese sunt ocrotite prin consacrarea sancţiunii, dar şi de celalaltă
parte, care nu poate să fie obligată să accepte o judecată în care actele de procedură ale
adversarului, inclusiv hotărârea, stau sub semnul nesiguranţei dedusă din riscul anulării lor.
După cum, pot invoca excepţia procurorul şi instanţa din oficiu.
Referindu-se la capacitatea procesuală de exerciţiu, art. 57 alin. (4) teza I C. proc. civ.
dispune că actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă
confirma toate sau numai o parte din aceste acte.
Aşadar, în cazul lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu sancţiunea este nulitatea
relativă a actelor de procedră săvârşite în condiţiile arătate.
Cât priveşte condiţiile în care instanţa poate aplica samcţiunea, urmează a fi avute în
vedere prevederile art. 57 alin. (5) teza I C. proc. civ., conform cu care, când instanţa
constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exerciţiu
va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune
anularea lui.
53
A se vedea art. 80 alin. (4) şi art. 58 alin. (3) C. proc. civ.
54
A se vedea şi dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila.
55
43
Anularea actelor de procedură nu este deci dispusă automat, la termenul la care se
constată neregularitatea procedurală, ci instanţa va acorda un termen pentru confirmarea lor.
3. Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu sau minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi ocrotitorul legal care
îl asistă efectuează acte procesuale de dispoziţie. Pentru aceste acte este necesară autorizarea
specială a instanţei de tutelă, atunci când minorul este ocrotit prin părinţi, prin darea în
plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege, respectiv
autorizarea instanţei de tutelă şi avizul consiliului de familie, în cazul în care ocrotirea
incapabilului sau a minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu se realizează prin tutelă56.
De asemenea, pentru exercitarea acţiunii civile şi pentru dobândirea calităţii de părţii

în procesul civil, este necesară îndeplinirea condiţiilor referitoare la calitatea procesuală,
formularea unei pretenţii şi interesul.
b) Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana
reclamantului şi persoana care se pretinde (este) titular al dreptului subiectiv în
raportul juridic dedus judecăţii – denumită calitate procesuală activă – şi între
persoana pârâtului şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii - calitate
procesuală pasivă.
În doctrină57 s-a reţinut că existenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o
chestiune de fond. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în abstract,
arătând dacă poţi să stai sau nu în orice proces civil, calitatea procesuală presupune
îndreptăţirea de a sta într-un anumit proces. În cazurile în care prin acţiune nu se valorifică un
drept subiectiv, ci un interes care se poate realiza numai pe calea justiţiei, precum şi atunci
când acţiunea se valorifică de altă persoană decât titularul dreptului, calitatea procesuală
rezultă în mod expres din lege.
Reclamantul fiind cel care porneşte procesul, prin cererea de chemare în judecată, va
trebui să justifice atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului şi va face
acest lucru indicând în cerere atât pretenţia, cât și motivarea în fapt şi în drept, adică
îndreptăţirea sa de a introduce cererea împotriva pârâtului58.
Calitatea procesuală poate fi transmisă fie pe cale legală (succesiunea în cazul
persoanelor fizice şi reorganizarea în cazul celor juridice prin fuziune, divizare sau
transformare), fie pe cale convenţională (de ex. prin cesiunea contractului, al cesiunii de
creanţă, preluarea datoriei, vânzarea sau donarea bunului litigios).
Trebuie observat că nu întotdeauna calitatea de parte în procesul civil revine titularului
dreptului, pentru că sunt situaţii în care legiuitorul, pentru apărarea drepturilor sau intereselor
56
Trebuie amintit faptul că, potrivit art. 81 alin. (2) C. Proc. Civ., „Actele procedurale de dispoziţie
prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai
dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor
persoane”.
57
V. M. Ciobanu, op. cit., pg. 127
58
A se vedea V. M. Ciobanu, Tratat,Vol. I , p. 280-282.Într-o altă concepţie (I. Leş, Tratat de drept
procesual civil, Ed, C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 113) s-a susţinut că legitimarea procesuală nu se raportează
cu necesitate la raportul juridic dedus judecăţii, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a
răspunde pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.
44
legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui
interes de grup ori general, a recunocut legitimare procesuală şi procurorului – prin art. 92 C.
proc. civ. -, altor persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi – prin art. 37 C. proc. civ.
În cazul în care instanţa constată lipsa calităţii procesuale, ea va respinge cererea sau
apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate (art.
40 NCPC).
3. Coparticiparea procesuală – persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte

3.1. Noţiune. Particularităţi. Clasificări ale coparticipării procesuale
În mod obişnuit, şi necesar totodată, procesul civil presupune existenţa a două
persoane cu interese contrarii: reclamant-pârât (în primă instanţă); apelant-intimat (în apel);
recurent-intimat (în recurs); revizuent-intimat (în revizuire); contestator-intimat (în contestaţia
în anulare).
Este însă posibil, atunci când în raportul juridic sunt implicate mai multe subiecte, ca
mai multe persoane să fie împreună reclamante (apelante, recurente, revizuente, contestatoare
etc.) sau pârâte (intimate) „dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună,
dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă
legătură,” astfel cum prevede art. 59 C. proc. civ.
În acest caz, în procesul civil există o coparticipare procesuală, numită şi tovărăşie
procesuală ori litisconsorţiu.
Situaţii în care mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau parate pot exista:
dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună a reclamanţilor/pârâţilor 59 (spre
exemplu, in ipoteza raporturilor de solidaritate pasivă - coautorii unei fapte ilicite),
coparticiparea procesuală subiectivă60; dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză
(spre exemplu, obligarea a doi pârâţi la executarea unor obligaţii distincte izvorând din acelaşi
act juridic); dacă între ele există o stransă legatură - coparticiparea procesuală obiectivă61.
În ipoteza în care între drepturile şi obligaţiile părţilor nu se poate stabili vreo legătură,
nu va exista coparticipare procesuală, iar instanţa va pronunţa o soluţie de disjungere a celei
de-a doua cereri şi de înaintare a acesteia serviciului de registratură în vederea formării unui
dosar distinct şi a repartizării sale aleatorii. Spre exemplu, dacă cererea de chemare in
judecată este promovată de reclamant împotriva a doi pârâţi, primul capăt de cerere formulat
în contradictoriu cu un pârât având ca obiect obligarea sa la plata chiriei restante aferente
59
S-a arătat în literatura de specialitate că simpla pluralitate de persoane care consimt să se judece
împreună nu semnifică însă existenţa litisconsorţiului, fiind necesar ca ele să fie unite printr-un drept sau
obligaţie comună.
60
De pildă, există coparticipare procesuală subiectivă cu pluralitate de reclamanţi dacă mai mulţi
coproprietari cheamă în judecată pe terţul care le încalcă dreptul de proprietate. Există coparticipare procesuală
subiectivă cu pluralitate de pârâţi dacă persoana prejudiciată printr-o faptă ilicită săvârşită de mai multe persoane
le cheamă în judecată le cheamă în judecată pentru repararea prejudiciului.
61
Este de remarcat faptul că noul Cod de procedură civilă a inlăturat divergenţele existente în practica
judiciară referitoare la existenţa coparticipării şi în situaţia în care între obiectul şi cauza acţiunii există numai o
strânsă legătură, reglementând în mod expres această posibilitate.
45
închirierii unui bun imobil, iar cel de-al doilea capăt de cerere formulat in contradictoriu cu
celălalt pârât având ca obiect revendicarea unui bun mobil, fără nicio legătură între obiectul şi
cauza celor două capete de cerere, instanţa va disjunge cel de-al doilea capăt de cerere în
vederea formării unui dosar distinct şi al repartizării sale aleatorii.
Coparticiparea presupune judecarea într-un singur proces a mai multor acţiuni ce
puteau forma obiectul unor cereri separate, contribuindu-se astfel la calitatea actului de
justiţie.
Există și coparticipare obiectivă, care nu vizează doar părţile din proces, ci unirea într-
un singur proces a mai multor actiuni distincte; o astfel de coparticipare intervine în cazul
admiterii exceptiei de conexitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 C. proc. civ.
După poziţia părtilor, există coparticipare procesuală activă, pasivă sau mixtă, iar după
momentul în care se formează există coparticipare iniţială şi coparticipare ulterioară.
Regula o constituie coparticiparea iniţială, dar sunt și situaţii când, după declanşarea
procesului, intervin si terte persoane, care iniţial nu avuseseră calitatea de părţi.
În funcţie de rolul vointei părţilor în formarea sa, coparticiparea poate fi facultativă și
coparticipare necesară. De regulă, coparticiparea este facultativă.
În litigiile privitoare la proprietatea devălmașă a soţilor sau la o stare de indiviziune,
coparticiparea este obligatorie: la judecata trebuie să participe toţi coproprietarii, altfel
partajul este lovit de nulitate absolută, în conformitate cu dispoziţiile art. 684 alin. (2) C. civ.;
în acest caz, instanţa va da o hotărâre uniformă faţă de toţi coparticipanţii.
Regula este că raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul
independenţei procesuale, astfel cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 60 alin. (1) C.
proc. civ., potrivit căruia actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi
sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia.
Din moment ce concluziile unui coparticipant nu profită şi celuilalt, instanţa va acorda
cuvântul fiecăruia în dezbateri asupra excepţiilor procesuale, cererilor prealabile, probelor şi
fondului cauzei, respectând principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare în procesul
civil62.
Astfel:
• actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanti sau pârâţi nu le
pot profita celorlalţi si nici nu îi pot prejudicia;
• un reclamant sau un pârât nu poate sa îl reprezinte pe un alt copărtaș fără mandat
expres in acest sens;
• totusi, dovezile solicitate numai de către un coparticipant rămân câştigate cauzei si
vor contribui la stabilirea adevărului în raport cu toţi coparticipanţii;
De la principiul independenţei procesuale art. 60 alin. (2) teza I C. proc. civ. stabileşte
excepţia întrucât arată că „dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a
legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de
62
D. N. Theonari, (G. Boroi -coord.), op. cit., pg. 164
46
procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre
ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi”.
Cât priveşte natura raportului juridic ce atrage extinderea efectelor hotărârii
judecătoreşti asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, excepţia se aplică atunci când între
coparticipanţi există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate.
Astfel, s-a decis63 că, în cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile, efectele admiterii
recursului vor fi extinse şi asupra coparticipanţilor care nu au declarat recurs ori al căror
recurs a fost respins fără să fi fost soluţionat în fond, adică a fost respins ca tardiv, anulat sau
netimbrat sau ca neregulat introdus etc.
Potrivit art. 60 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., când actele de procedură ale unora
sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile.
Art. 60 alin. (3) C. proc. civ. prevede că reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat
ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi, dacă,
potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă. Dispoziţiile art. 202 sunt aplicabile.
În doctrină64 s-a arătat că în situaţia unei coparticipări procesuale există şi alte efecte,
care pot să fie considerate adevărate înlesniri procesuale. Astfel:
- În cazul în care coparticipanţii au un singur reprezentant, se va comunica o singură
copie de pe cerere.
- Dacă numărul mare al coparticipanţilor poate afecta desfăşurarea normală a
procesului, art. 202 C. proc. civ. arată că judecătorul, ţinând cont de numărul foarte
mare al acestora, de necesitatea de a se asigura desfăşurarea normală a activităţii
de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea
dispune, prin rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii
de comunicare a actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul
sau sediul acestuia.
- Actele de procedură ale coparticipanţiilor sunt supuse unei singure taxe judiciare
de timbru, nefiind necesar să se plătească atâtea taxe câţi coparticipanţi sunt.
- Cât priveşte chletuielile de judecată, art. 455 C. proc. civ. prevede că „dacă în
cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să
plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit
cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei”.
c) Formularea unei pretenţii (afirmarea unui drept subiectiv civil) poate avea ca
obiectiv fie protecţia unui drept subiectiv civil, fie a unei situaţii juridice ocrotite
de lege.
Însă, nu orice drept subiectiv civil afirmat se bucură de protecţie. Acesta, la rândul său,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege;
63
Decizia de îndrumare nr. 3/1962 pronunţată de Plenul Tribunalului Suprem , citată de M. Tăbârcă, op.
cit., p. 335.
64
A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 337-338.
47
- să fie exercitat în limitele sale externe şi în limitele sale interne (numai potrivit
scopului economic şi social pentru care a fost stabilit sau creat de lege);
- să fie exercitat cu bună-credinţă;
- să fie născut şi actual, respectiv să nu fie supus unui termen sau unei condiţii65.
Dacă, în urma probelor administrate în cauză şi a dezbaterilor contradictorii, instanţa
constată că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu există sau că, deşi există, acesta nu
îndeplineşte condiţiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi exercitat (altele decât
cerinţa de a fi actual), atunci cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată
(nefondată, netemeinică).
Jurisprudenţă. ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2222/ 4 noiembrie 2015
Contract de închiriere. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Coparticiparea
procesuală pasivă obligatorie
„Anularea (desfiinţarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata în
contradictoriu cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acţiunii.
În cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract de închiriere
reclamantul are obligaţia să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, pe toţi contractanţii şi
nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din act sunt
indivizibile, coparticiparea procesuală pasivă fiind obligatorie în această situaţie.
Prin urmare, este legală soluţia instanţei de respingere a acţiunii ca inadmisibilă în
cazul în care reclamantul a chemat în judecată doar locatorul având în vedere faptul că
nevalabilitatea actului juridic trebuie să fie constatată faţă de toate părţile contractante,
reclamantul neputând obţine, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor
drepturi ale chiriaşilor, pentru a obţine el însuşi un drept faţă de aceştia”.
d) Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea
civilă.
Interesul poate avea natură patrimonială, atunci când este material 66 (de exemplu, o sumă
de bani, predarea unui bun) şi natură nepatrimonială când interesul este moral ( de pildă,
punerea sub protecţia legii, prin instituirea interdicţiei, a alienatului sau a debilului mintal).
Potrivit dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim,
născut şi actual şi personal.
65
În cazurile expres prevăzute de lege, se poate introduce o acţiune preventivă, care nu îl va prejudicia cu
nimic pe debitor, deoarece hotărârea se va putea pune în executare numai după ce dreptul subiectiv a devenit
actual. Astfel, potrivit art. 34 C. Proc. Civ., „(1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului
contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen. (2) Se poate, de asemenea, cere, înainte
de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestaţii periodice. (3) Pot fi încuviinţate,
înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va
constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului”.
66
Când cererea are ca obiect recuperarea unei creanţe, repararea unui prejudiciu etc.
48
Lipsa interesului sau a uneia dintre condiţiile acestuia se invocă pe cale de excepţie – o
excepţie de fond, peremptorie / dirimantă, absolută – care, dacă va fi admisă, va conduce la
respingerea acţiunii ca lipsită de interes.
Sunt numeroase exemple în practică în care forma procedurală a fost respinsă ca lipsită de
interes: invocarea, de către partea care a fost legal citată, a nulităţii decurgând din
neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată;
invocarea, în calea apelului, a lipsei procedurii de citare cu cealaltă parte la termenul când a
avut loc dezbaterea în fond la prima instanţă; exercitarea apelului, sau, după caz, a recursului
de către partea care a câştigat la judecata finalizată cu hotărârea atacată67.
Jurisprudenţă. Tribunalul Mureş, Secţia I civilă, de muncă şi asigurări sociale,

pentru minori şi familie
Decizia nr. 27/R/17 ianuarie 201368. Cerere de intervenţie principală. Interes.
„Faţă de împrejurarea că recurenta nu are vocaţie la moştenirea defunctului, intervenţia
sa într-un proces, care are ca obiect stabilirea masei succesorale şi a calităţii de moştenitor
după acest defunct, este lipsită de interes, atâta timp cât nu invocă fie un drept de proprietate
asupra unui bun ce face parte din masa succesorală, fie un drept de moştenire. În acelaşi
context, aceasta nu poate invoca nici neacceptarea în termen a succesiunii de către
moştenitorii defunctului, deoarece o eventuală înlăturare a acestora de la moştenire nu îi
poate profita, întrucât nu poate avea ca efect recunoaşterea calităţii de succesor a
intervenientei şi dobândirea moştenirii de către aceasta”.
XI. ALTE PERSOANE CARE POT LUA PARTE LA JUDECATA. TERTELE

PERSOANE IN PROCESUL CIVIL
1. Consideratii generale
Este posibil ca pe parcursul derulării procesului să apară interesul lărgirii cadrului
procesual iniţial fixat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât
hotărârea ce se va pronunţa să producă efecte şi faţă de alte persoane decât reclamantul sau
pârâtul.
Acest interes poate să aparţină părţilor, care formulează cereri pentru introducerea în
judecată a unor terţe persoane, străine de proces până la acel moment – intervenţie forţată,
67
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civ., dec. nr. 3198/2001, în P.J.C. 2001-2002, P. 527, citată de G.Boroi,
M. Stancu, op. cit., pg. 37
68
Pentru dezvoltări, a se vedea Buletinul jurisprudenţei, Curtea De Apel Târgu – Mureş, 2013, pg. 14 şi
urm.
49
reglementată de art. 68-77 C. proc. civ., sau cerere reconvenţională, în condiţiile art. 209 alin.
(2) C. proc. civ69.
În egală măsură, interesul de a participa la judecata unei pricini care poartă între
anumite părţi poate să aparţină şi terţilor, solicitând chiar ei introducerea în cauză, situaţie în
care este vorba despre intervenţie voluntară, reglementată de art. 61-67 C. proc. civ.
Aşadar, ,,terţele persoane” sunt acele persoane care intervin sau sunt introduse în
proces după promovarea iniţtială a cererii de chemare în judecată.
În acest sens, noul Cod de procedură civilă se referă într-o secţiune specială la ,,Alte
persoane care pot lua parte la judecată” (art. 61-79).
În literatura de specialitate70 s-a reţinut că participarea terţilor la judecată nu trebuie
confundată cu conexarea pricinilor şi nici cu coparticiparea procesuală subiectivă, întrucât, în
cazul intervenţiei există un singur proces în curs, în cadrul căruia se formulează cereri
incidentale (cererile de intervenţie), iar nu mai multe cereri principale conexate ori o singură
cerere de chemare în judecată în care să figureze mai mulţi reclamanţi sau pârâţi.
În ceea ce priveşte importanţa şi utilitatea acestei institutii juridice, este de menţionat
că intervenţia:
• reprezintă un mijloc procesual preventiv de apărare a drepturilor terților, care permite
acestora să intervină într-un proces deja pornit între alte persoane; alteori, interesul uneia din
părţi impune introducerea unui terţ faţă de litigiul iniţial;
• contribuie la o mai bună administrare a justiţiei, permiţând soluţionarea într-un
singur cadru procesual a unor raporturi juridice complexe; se evită, astfel, pronunţarea unor
hotărâri contradictorii și se realizează o economie a resurselor procesului civil.
2. Condiţii generale de admisibilitate ale participării terţilor în procesul civil

Fie că este vorba despre intervenţie voluntară sau intervenţie forţată, pentru ca această
instituţie juridică să-şi poată produce efectele este necesară existenţa unui proces civil în curs
de judecată.
Terţul intervenient nu trebuie să fi avut calitatea de reclamant sau pârât, el trebuie să fi
fost străin de proces până în momentul intervenţiei, în conformitate cu art 61 alin. (1) C. proc.
civ.
În egală măsură este necesar să existe o legătură între cererea principală și cererea
terţilor: trebuie să existe o interdependență, o relaţie de așa natură încât protejarea intereselor
terţilor sau a părţilor iniţiale nu s-ar putea realiza fără soluţionarea concomitentă a cererilor
respective.
Totodată, interesul de a interveni reprezintă un interes special în raport cu interesul de
a acţiona în justiţie. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ., trebuie
69
Art. 209 alin. (2) C. proc. civ. prevede în cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională
privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi.
70
50
justificat nu numai folosul material sau moral urmărit, ci şi necesitatea de a participa la un
proces declanşat deja între alte persoane.
3. Formele de participare a terţilor

3.1. Intervenţia voluntară în procesul civil este reprezentată de situaţia în care
iniţiativa de participare aparţine chiar terţului, fiind reglementată de dispoziţiile art. 61-67
C. proc. civ.
Potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces
care se judecă între părţile originare.
Acest text de lege se referă în mod expres numai la condiţia interesului, deoarece
numai această condiţie trebuie îndeplinită obligatoriu în cazul intervenţiei voluntare.
Codul de procedură civilă nu se limitează doar la a defini intervenţia voluntară,
legiuitorul prevăzând şi formele pe care aceasta le poate cunoaşte, potrivit art. 61 alin. (1) şi
(2) C. proc. civ. intervenţia fiind principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau
în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta şi accesorie, când sprijină
numai apărarea uneia dintre părţi.
3.1.1. Intervenţia voluntară principală, în nume propriu, agresivă este folosită de
terţul care acţionează pentru a obţine pentru sine un profit, în sensul legii, el
urmărind să i se recunoască sau să i se stabilească un drept propriu.
Intervenientul principal tinde să câştige pentru sine dreptul litigios sau un drept strâns
legat de acesta, astfel cu dispune art. 61 alin. (2) C. proc. civ., fiind necesar a fi făcută sub
forma unei cereri de chemare în judecată71.
Terţul ar avea posibilitatea să îşi formuleze pretenţia şi pe cale separată, declanşând un
proces în care să aibă calitatea de reclamant (şi care, eventual, să se conexeze cu cel pornit
anterior, în care a intervenit).
În ceea ce priveşte termenul de depunere a unei astfel de cereri, ca regulă, potrivit art.
62 alin. (2) C. proc. civ., cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de
închiderea dezbaterilor în fond.
Întrucât intervenientul opune părţilor originare pretenţii proprii, cererea de intervenţie
principală nu poate să fie formulată direct în căile de atac, întrucât ar însemna că atât părţile
originare, cât şi intervenientul să fie lipsiţi de un grad de jurisdicţie.
Legiuitorul a prevăzut totuşi o excepţie prin dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ.,
potrivit cărora cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa
de apel.
Cum art. 62 C. proc. civ. reglementează depunerea cererii de intervenţie principală
numai la judecata în primă instanţă sau în apel, rezultă că, în recurs, chiar şi atunci când într-o
71
Cu respectarea dispoziţiilor art. 194 C. proc. civ.
51
pricină nu este deschisă calea apelului, nu poate fi primită o asemenea cerere. În egală
măsură, chiar dacă părţile ar fi de acord, intervenţia principală nu poate fi făcută în recurs72.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicabilitate al intervenţiei principale, trebuie
observat că prin dispoziţiile Codului de procedură civilă nu a fost limitată posibilitatea
formulării unei cereri de intervenţie principală doar în anumite materii.
De cele mai multe ori, este exercitată în cadrul unor acţiuni imobiliare, în litigii
locative, în litigii succesorale etc.
În unele domenii intervenţia principală are o sferă de aplicabilitate mai restransă: cazul
raporturilor privind starea și capacitatea persoanelor (acțiunile au un caracter strict personal73),
în materie de adopţie; în litigiile individuale de muncă; cazul procedurii ordonanţelor
președinţiale (se adoptă doar măsuri vremelnice în cazuri urgente şi nu se soluţioneaza în mod
definitiv problemele litigioase, astfel intervenţia principală fiind admisibilă doar dacă terţul nu
pune în discuţie fondul dreptului, ci urmăreşte numai luarea unor măsuri vremelnice).
Intervenţia principală se soluţionează în două etape:
a. admiterea în principiu (art. 64-65 C. proc. civ.): instanţa va comunica
părţilor cererea de intervenţie si copiile după înscrisurile care o insoţesc;
instanta va asculta părţile şi pe cel care intervine; instanţa se va pronunţa
asupra admisibilităţii în principiu a intervenției, printr-o încheiere motivată,
care poate fi atacata doar odată cu fondul dacă este de admitere în principiu
sau separat, cu apel sau recurs, în termen de 5 zile (care curge de la
pronuntare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pcntru partea
lipsă), dacă este de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, astfel
cum prevede art. 64 alin. (2), (3) si (4) C. proc. civ.
În aceasta fază, instanţa nu va examina temeinicia cererii de intervenţie, ci doar
îndeplinirea condiţiilor de formă, interesul propriu al intervenientului si legătura de conexitate
cu cererea principală.
Cu privire la necesitatea parcurgerii acestei etape, s-a reţinut în doctrină că pentru ca
dosarul să nu fie încărcat cu cereri care nu au nicio legătură cu obiectul procesului şi care să
nu facă decât să atragă tergiversarea judecăţii, se impune discutarea admisibilităţii în principiu
a intervenţiei voluntare.
Potrivit art. 65 C. proc. civ., intervenientul devine parte în proces numai după
admiterea în principiu a cererii sale.
Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii
intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel
72
Pentru detalii cu privire la admisibilitatea intervenţiei principale în revizuire sau în contestaţie în
anulare, precum şi în cazul rejudecării fondului după casare, ca efect al admiterii recursului, a se vedea M.
Tăbârcă, op. cit., p. 344-345.
73
Totuşi, dacă într-un asemenea litigiu se formulează şi cereri accesorii sau incidentale care nu privesc
drepturile strict peronale respective, în raport cu aceste cereri este admisibilă intervenţia principală. De pildă,
dacă odată cu cererea principală de divorţ, reclamantul solicită printr-o cerere accesorie şi partajul bunurilor
comune, sau partajul este cerut de către pârât printr-o cerere reconvenţională (incidentală), un terţ ar putea să
intervină şi să invoce un drept propriu cu privire la un bun supus împărţelii.
52
mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de
procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.
În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un
termen în care trebuie depusă întâmpinarea.
Cu privire la obiectul probațiunii, trebuie observat că intervenientul principal poate să
solicite administrarea de probe, atât pentru dovedirea cererii sale, cât și pentru combaterea
cererii de chemare în judecată.
Art. 66 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte regula potrivit căreia intervenția principală se
judecă odată cu cererea principală, pronunţându-se o singură hotărâre asupra ambelor cereri.
În mod exceptional, daca instanta constată că intervenţia determină întârzierea
judecăţii, aceasta poate dispune disjungerea cererii intervenientului pentru a fi judecată
separat.
Totuși, nu se va dispune disjungerea în următoarele situaţii:
- cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însusi dreptul
dedus judecăţii;
- cazul în care judecarea cererii de interventţie ar fi intârziată de cererea principală;
- interventia principala va fi judecata, chiar daca judecarea cererii principale s-a stins
prin unul dintre modurile prevazute de lege (ex., prin perimare, prin renuntare la judecata
etc.), întrucât intervenientul principal este un adevărat reclamant, având o poziţie procesuală
independentă în cadrul procesului, atât faţă de părţile originale, cât şi faţă de eventualii alţi
intervenienţi. Art. 66 aalin. (4) C. proc. civ. prevede în mod expres că intervenţia principală
va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile
prevăzute de lege.
Măsura disjungerii este pronunţată printr-o încheiere premergătoare, care nu ar putea fi
atacatră înainte de darea hotărârii finale, câtă vreme nu există un text de lege care să prevadă
altfel.
Dacă se dispune disjungerea, pentru a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii
instanţa ar putea pune pune în discuţia părţilor necesitatea suspendării judeării intervenţiei 74,
până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa asupra cererii principale.
Cât priveşte soluţiile ce pot să fie date cererii de intervenţie, este de reţinut că atunci
când cererea principală şi cererea de intervenţie au acelaşi obiect nu pot să fie admise
amândouă în întregime, întrucât se exclud reciproc. Dacă se admite în tot cererea principală,
va fi respinsă cererea de intervenţie şi invers. Este însă posibil ca ambele cereri să fie admise
în parte, ambele să fie respinse ori una să fie admisă în parte, iar cealată respinsă.
Dacă cele două cereri nu au acelaşi obiect, intervenientul pretinzând pentru sine numai
un drept strâns legat de cel dedus judecăţii de către reclamant, nu exclud posibilitatea
admiterii în întregime atât a cererii principale, cât şi a cererii incidentale.
74
În conformitate cu dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
53
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC. II) nr. 249/2016 75: „ O primă concluzie pe care o
impune analiza dispoziţiilor referitoare la formularea şi soluţionarea cererilor de intervenţie
accesorie cuprinse în codul de procedură civilă art. 63 - 67 C. proc. civ. este aceea că terţul
a cărui cerere de intervenţie accesorie nu a fost admisă în principiu nu poate formula critici
împotriva încheierii de respingere a cererii, decât referitoare la soluţia dată cererii sale, sub
aspectul interesului personal în promovarea intervenţiei accesorii, care în cazul recurenţilor
decurge din calitatea lor de creditori, promitenţi cumpărători ai debitoarei.
Or, simpla calitate de creditori în cadrul procedurii de insolvenţă nu este suficientă
pentru a se dovedi condiţia interesului recurenţilor de a formula o cerere de intervenţie
accesorie.
Atât în cadrul cererii adresate în cadrul judecării cauzei în faţa curţii de apel, cât şi
prin memoriul de recurs cu care au învestit instanţa supremă, intervenienţii nu au probat
interesul în formularea cererii şi necesitatea sprijinirii apărării lichidatorului judiciar
propus spre înlocuire.
Se reţine, totodată, că potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., intervenţia accesorie
trebuie să sprijine apărarea uneia dintre părţi.
Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, lichidatorul judiciar nu este parte în
litigiu, el fiind doar reprezentantul intimatei falite. În consecinţă, lichidatorul judiciar nefiind
parte în dosar, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ. pentru a
se putea analiza admisibilitatea cererilor de intervenţie accesorie”.
3.1.2. Interventia accesorie, auxiliară, conservatoare este acea cerere incidentă prin
care o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine pentru
apărarea drepturilor uneia din părţile principale.
Ca exemplu, în cazul vânzării de către o persoană a aceluiaşi bun de două ori, la două
persoane diferite, dacă primul cumpărător neposesor promovează acţiune în revendicare
împotriva celui de-al doilea cumpărător, posesor al bunului, vanzătorul are posibilitatea să
formuleze cerere de intervenţie accesorie în sprijinul uneia dintre părţi, în ipoteza în care nu s-
a formulat cerere de chemare a sa în garanţie.
Aşadar, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci
urmăreşte, prin apărările pe care le realizează, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea
părţii pentru care a intervenit.
Totuşi, tertul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, el are
un interes propriu in solutionarea litigiului respectiv, pentru că, prin aceasta poate evita să fie
acţionat ulterior în judecată de partea pe care o sprijină.
Pentru ca o cerere de intervenţie accesorie să fie admisibilă este necesar ca tertul sa afirme
în justitie un interes propriu, dar nu un drept subiectiv propriu, iar cererea trebuie să fie făcută
sub forma unei unei simple cereri, cu respectarea dispoziiţiilor art. 148 C. proc. civ. și nu a
unei actiuni in justitie, de sine stătătoare.
75
54
În principiu, interventia accesorie este admisibilă în orice materie, fiind frecvent
folosită în practică76.
Există şi domenii în care aplicabilitatea sa este foarte redusă (litigii privind starea şi
capacitatea persoanei etc., contencios administrativ, litigii de muncă).
În ceea ce priveşte procedura interventiei accesorii, trebuie observat că, potrivit art. 63
alin. (2) C. proc. civ., intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în
tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.
Şi cererea de intervenţie accesorie se solutionează în două etape:
- admiterea în principiu: etapă identică celei analizate în cazul intervenţiei
principale, conform art. 64-65 C. proc. civ.
Împotriva acestei interventii se poate formula întampinare, dar nu se poate formula
cerere reconvenţională.
În principiu, tertul intervenient accesoriu are o pozitie dependentă faţă de partea în
folosul căreia intervine: va putea săvârși numai actele de procedură care nu contravin
interesului părţii în favoarea căreia a intervenit (propune orice probe, formulează orice fel de
cereri sau invocă orice excepții în sprijinul părții pentru care a intervenit).
Mai mult, dupa admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la
judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit, astfel cum
prevede art. 67 alin. (3) C. proc. civ.
- soluţionarea propriu-zisă a cererii de intervenţie: se soluţionează odată cu acţiunea
iniţială, instanţa pronunţând o singură hotărâre asupra ambelor cereri.
Conform art. 67 alin. (1) C. proc. civ., judecarea cererii de intervenţie accesorie nu
poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe
asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.
Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea
pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori
aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond, în conformitate cu art.
67 alin. (4) C. proc. civ.
Soluţia asupra intervenţiei depinde de soluţia dată cererii de chemare în judecată, însă
diferit, după cum terţul a intervenit în favoarea reclamantului sau în favoarea pârâtului.
Astfel, dacă cererea de intervenţie a fost făcută în favoarea reclamantului:
- se va admite dacă se admite şi cererea principală, întrucât apărarea terţului i-a
folosit reclamantului;
76
Majoritatea autorilor sunt de acord că cele două forme de intervenţie nu pot fi folosite în acţiunile cu
caracter strict personal, cum ar fi divorţul, (în ceea ce priveşte capătul principal, desfacerea căsătoriei, dar este
admisibilă o cerere de intervenţie în legătură cu cererile accesorii, cum ar fi partajul), nulitatea căsătoriei,
tăgăduirea paternităţii - P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Institutul de arte grafice
Eminescu, Bucureşti, 1943, vol. III, p. 296-310; V. M. Ciobanu, notă la sent. civ. nr. 6583/1987 a Jud. Braşov, în
R.R.D. nr. 12/1988, p. 65-69
55
- se va respinge, dacă se respinge şi cererea principală, pentru că, în acest caz,
apărarea terţului nu l-a ajutat pe reclamant;
- dacă reclamantul renunţă la judecata cererii de chemare în judecată sau la dreptul
subiectiv dedus judecăţii, ori părţile iniţiale sting litigiul printr-o tranzacţie, cererea
de intervenţie rămâne fără obiect şi va fi respinsă în consecinţă.
Dacă cererea de intervenţie a fost făcută în favoarea pârâtului:
- se va admite dacă se respinge cererea de chemare în judecată, deoarece, dacă
reclamantul a căzut în pretenţii, înseamnă că apărarea terţului a fost favorabilă
pârâtului;
- se va respinge, dacă se admite cererea principală, pentru că pârâtul a căzut în
pretenţii, ceea ce înseamnă că apărarea terţului nu a fost utilă;
- dacă pârâtul achiesează la pretenţiile reclamantului, ori părţile iniţiale sting litigiul
printr-o tranzacţie, cererea de intervenţie rămâne fără obiect şi va fi respinsă ca
atare.
3.2. Intervenția fortata
Este posibil ca intersul lărgirii cadrului procesual să aparţină chiar părţilor iniţiale ori,
în cazurile prevăzute de lege, intervenientului principal sau chiar celui chemat în garanţie.
Părţile pot să acţioneze în acest mod din proprie iniţiativă ori la sugestia judecătorului.
Codul de procedură civilă reglementează trei forme de intervenţie forţată:
- chemarea în judecata a altei persoane (art. 68-71);
- chemarea în garantie (art. 72-74);
- arătarea titularului dreptului (art. 75-77).
3.2.1. Chemarea în judecată a altor persoane
Conform art. 68 alin. (1) C.proc. civ., oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o
altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Chemarea în judecată a altor persoane determină soluţionarea în același cadru
procesual a unor raporturi juridice conexe și complexe, contribuind la o mai bună
administrare a justiţiei.
O condiţie particulară a acestei forme de intervenţie este reprezentată de împrejurarea
că tertul „ar putea să pretindă” aceleași drepturi ca și reclamantul (ex.: pârâtul acţionat în
justiţie de un creditor poate solicita chemarea în judecată și a celorlalţi creditori cu care are
raporturi obligaţionale conexe, cazul acțiunilor reale imobiliare, ieșiri din indiviziune etc.).
Din dispoziţiile alin. (2) şi (3) C. proc. civ. rezultă că părţile care pot recurge la această
formă de intervenţie sunt reclamantul, intervenientul principal şi pârâtul. Astfel, potrivit
56
acestor dispoziţii, cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel
mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
la primul termen de judecată.
Cu privire la sancţiunea nedepunerii cererii de chemare în judecată a altor persoane în
termenele arătate, s-a reţinut în doctrină 77 că aceasta nu constă în respingerea ei ca tardivă, ci
nulitatea, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ78.
Cât priveşte forma cererii, chemarea în judecată a altor persoane nu trebuie făcută în
forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, aceasta deoarece, potrivit art. 69 alin.
(1) C. proc. civ., cererea va fi motivată şi, împreună cu înscrisurile care o însoţesc, se va
comunica atât celui chemat în judecată, cât şi părţii potrivnice, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi
articol, la exemplarul cererii destinat terţului se vor alătura copii de pe cererea de chemare în
judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.
Judecarea cererii parcurge cele două etape ca și în cazul interventiei voluntare, art. 69
alin. (3) C. proc. civ. prevăzând în mod expres că dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod
corespunzător.
Cel chemat în judecată va avea, în principiu, aceleasi drepturi ca și intervenientul
principal, bucurându-se de independenţă procesuală (poate renunţa la judecată sau la dreptul
subiectiv, poate face tranzacţii etc.).
Cel chemat în judecată va trebui sa ia procedura în starea în care aceasta se afla în
momentul intervenţiei.
Efectul specific al acestei instituţii este prevăzut de dispoziţiile art. 71 C. proc. civ.,
potrivit cărora când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaşte datoria
şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească,
el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată.
Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei
acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit
prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa
învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 971 şi următoarele fiind aplicabile.
În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în
judecată. Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.
Nu s-a prevazut posibilitatea disjungerii acestei cereri de acţiunea principală.
În privinţa soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa asupra cererii de chemare în
judecată a altor persoane trebuie distins după cum aceasta este făcută de către reclamant, de
către intervenientul principal sau de către pârât.
77
A se vedea pentru detalii M. Tăbârcă, op. cit., p. 373.
78
Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.
Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
57
În cazul în care intervenţia forţată a fost făcută de către reclamant:
- dacă se admite cererea principală, se va admite şi cererea de intervenţie;
- dacă se respinge cererea principală, se va respinge şi cererea incidentală.
În cazul în care intervenţia forţată a fost făcută de către pârât:
- dacă se admite cererea de chemare în judecată, se va admite şi cererea de
intervenţie. În acest caz, pârâtul va fi obligat atât faţă de reclamant, cât şi faţă de
cel chemat în judecată;
- dacă se respinge cererea principală, se va respinge şi cererea de intervenţie forţată.
3.2.2. Chemarea în garanţie

Conform dispoziţiilor art. 72 C. proc. civ., partea interesată poate să cheme în garanţie
o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în
despăgubiri. În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă
persoană.
Pentru a nu se ajunge la nesocotirea cerinţei ca litigiile să fie soluţionate în termen
optim şi previzibil, cel de-al doilea chemat în garanţie nu va putea, la rândul lui, să cheme în
garanţie o a treia persoană.
Chemarea în garanţie pe cale incidentă reprezintă o facilitate a părților, nu o obligaţie a
acestora.
Chemarea în garanţie se poate realiza și pe cale separată, însă cererea pe cale incidentă
oferă unele avantaje:
• garantul poate contribui alături de partea garantată la respingerea
pretenţiilor reclamantului;
• se realizează o mai bună administrare a justiţiei și se face o economie a resurselor
procesuale.
Partea interesată trebuie să afirme existenţa unei obligatii (legale sau convenţionale) de
garanţie sau de despăgubire în sarcina unui tert79.
Astfel cum literatura de specialitate a reţinut80, având în vedere dispoziţiile art. 72 alin.
(1) NCPC care prevăd noţiunea de cerere in garanţie sau în despăgubiri, cererea de chemare
în garanţie poate fi formulată nu numai atunci când există o obligaţie de garanţie în sarcina
terţului stabilită legal sau convenţional cu acest titlu (cerere în garanţie), ci şi atunci când, deşi
o garanţie legală sau convenţională nu există, partea care a căzut în pretenţii ar putea solicita
despăgubiri de la terţ (cerere în despăgubiri).
79
De pildă, cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care revendică bunul îl poate chema în garanţie pe
vânzător, cerându-i să-l apere contra evicţiunii, prin administrarea de dovezi, în scopul respingerii acţiunii
introduse de către reclamant, iar dacă acţiunea se va admite, vânzătorul să-l despăg
80
D. N. Theonari, G. Boroi – coord., op. cit., pg. 212
58
Căderea in pretenţii a unei părţi poate viza fie pierderea drepturilor deduse judecăţii de
către aceasta, în ipoteza în care are calitatea de reclamant, iar cererea de chemare în judecată a
fost respinsă, fie obligarea sa prin hotărâre judecătorească, în ipoteza în care are calitatea de
pârât, iar cererea de chemare în judecată indreptată împotriva sa a fost admisă.
Doctrina81 a indicat următoarele exemple de cereri de chemare în garanţie când, deşi o
garanţie legală sau convenţională nu există, partea care a căzut în pretenţii ar putea solicita
despăgubiri de la terţ (cereri în despăgubiri):
- comitentul, chemat în judecată pentru a răspunde de fapta culpabilă a prepusului său,
poate să îl cheme în garanţie pe prepus, spre a fi obligat să plătească, la rândul lui,
comitentului suma pe care acesta din urmă va trebui să o achite reclamantului;
- în cazul în care creditorul cheamă în judecată numai pe unul dintre debitorii care s-au
obligat în solidar, pârâtul poate să cheme în garanţie pe ceilalţi codebitori, pentru ca fiecare
dintre ei să îi plătească partea corespunzătoare din datoria comună.
Potrivit dispoziţiilor art. 73 C. proc. civ., cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru
cererea de chemare în judecată.
Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu
până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
la primul termen de judecată.
Aşadar, cererea de chemare in garantie poate fi promovată doar în faţa primei instanţe.
Sancţiunea nedepunerii cererii de chemare în garanţie în aceste termene nu este
respingerea ei ca tardivă, ci nulitatea, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc.
civ.
După depunerea cererii de către partea interesată, aceasta va fi comunicată terţului.
Judecarea cererii parcurge cele două etape, ca şi în cazul intervenţiei voluntare .
Tertul dobândește o poziţie procesuală independentă, bucurându-se de aceleași
drepturi si obligatii procesuale ca și părţile principale; cel chemat in garanţie trebuie să
depună întâmpinare si poate să formuleze cererea prevazută la art. 72 alin. (2) C. proc. civ.
Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală, instanţa
pronunțând o singură hotărâre; dacă judecarea cererii principale ar fi intârziată prin cererea de
chemare în garantie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat, judecarea
cererii de chemare in garanţie fiind suspendată până la soluţionarea cererii principale;
Soluţiile asupra cererii de chemare în garanţie depind de soluţiile date asupra acţiunii
principale: spre exemplu, dacă cererea principala este respinsă, atunci chemarea in garanţie va
fi ramasă fără obiect si va fi respinsă ca atare.
81
V.M. Ciobanu, G. Boroi, T .C Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv, Teste grilă, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2011, p, 85.
59
Legea nu limitează domeniile în care se poate face cerere de chemare în garanţie. Cel
mai frecvent, aceste cereri se fac în materia contractelor cu titlu oneros, în acţiunile în
revendicare, ieșiri din indiviziune etc.
De principiu, chemarea în garanţie nu este admisibilă în procedurile speciale cu
caracter sumar prin care se iau măsuri vremelnice, doar „pipăindu-se” fondul
(ordonanţe președinţiale, acţiuni posesorii) şi nici în litigiile vizând drepturi nepatrimoniale.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1006/A din 19
mai 201582. Tardivitatea cererii de chemare în garanţie.
În cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19.02.2014, iar
cererea de chemare în garanţie a fost depusă la data 5.09.2014, cu depăşirea termenului
prev. de art. 73 alin. 3 Cod proc. civ.
Critica apelantei referitoare la faptul că în cauză nu era incidentă excepţia
tardivităţii cererii de chemare în garanţie în condiţiile în care interpretarea art. 73 alin. 1 şi
art. 74 alin. 4 Cod proc. civ., dădeau posibilitatea instanţei să disjungă cererile de chemare
în garanţie de cererea de chemare în judecată, nu sunt fondate. Art. 74 alin. 4 Cod proc. civ.,
prevede posibilitatea disjungerii cererii de chemare în garanţie, dar această procedură este
lăsată la latitudinea instanţei, care o aplică doar atunci când cererea este făcută în primul
rând în termenul procedural şi după aceea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată
prin cererea de chemare în garanţie. În mod legal instanţa de fond a apreciat că această
cerinţă nu este îndeplinită în cauză, şi raportat la momentul formulării cererii de chemare în
garanţie, a respins-o ca tardivă şi nu a dispus judecarea ei separată.
3.2.3. Arătarea titularului dreptului

Potrivit art. 75 C. proc. civ., pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în
numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul
sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real
asupra lucrului.
Astfel, arătarea titularului dreptului trebuie sa fie făcută de către pârât; nici
reclamantul, nici instanţa din oficiu nu pot face o astfel de cerere; pârâtul să deţină lucrul cu
titlu precar, aflându-se într-un raport juridic cu cel arătat ca titular al dreptului; pârâtul poate
să fie chiriaş, depozitar, posesor etc.; acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui
drept real.
Astfel, cum s-a apreciat în doctrină83, elementele caracteristice ale acestei cereri de
intervenţie forţată sunt următoarele:
a) spre deosebire de cererea de intervenţie voluntară, în care terţul intervine in proces
din proprie iniţiativă, în cazul arătării titularului dreptului, iniţiativa atragerii terţului în proces
aparţine pârâtului, parte iniţială, de unde provine şi denumirea de intervenţie forţată;
b) diferenţiat faţă de restul intervenţiilor forţate (chemare în judecată a altor persoaneşi
chemare in garanţie), ce pot fi promovate atât de către pârât, dar şi de către reclamant sau
82
Disponibilă la www.curteadeapelcluj.ro
83
D. N. Theonari, G. Boroi – coord., op. cit., pg. 223
60
intervenient principal, cererea de arătare a titularului dreptului poate fi formulată numai de
către pârât sau de către o parte care are dublă calitate, dintre care una este aceea de pârât;
c) spre deosebire de cererea de intervenţie principală, care poate fi formulată şi în apel,
cu acordul expres al părţilor, arătarea titularului dreptului presupune, cu necesitate, existenţa
unui proces civil aflat în faza judecăţii în primă instanţă, întrucât în ipoteza în care
reclamantul este de acord cu înlocuirea pârâtului, pretenţia dedusă judecăţii astfel cum a fost
modificată nu poate fi soluţionată cu încălcarea unui grad de jurisdicţie, legea neprevăzând o
derogare precum în cazul intervenţiei principale;
d) cererea de arătare a titularului dreptului presupune în mod necesar ca acţiunea în
raport de care s-a formulat această intervenţie forţată să fie o acţiune reală, prin care se tinde
deci la valorificarea unui drept real (acţiune în revendicare, acţiune confesorie, acţiune
negatorie, acţiune de partaj, acţiune de grăniţuire, acţiune posesorie etc.). iar nu o acţiune
personală sau mixtă (acţiune în declararea nulităţii, acţiune in rezoluţiune, acţiune in pretenţii
etc.);
e) între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real trebuie să existe un raport
juridic, care i-a conferit pârâtului posibilitatea de a deţine bunul pentru terţ sau de a exercita
dreptul asupra bunului în numele terţului (spre exemplu, între pârât şi terţ s-a încheiat un
contract de locaţiune, inchiriere, depozit comodat etc).
f) ca regulă, exercitarea dreptului de a arăta titularul dreptului este la aprecierea
pârâtului, nefiind impusă o obligaţie de acest gen în sarcina sa.
Cererea se depune de către pârât odată cu întâmpinarea; daca întâmpinarea nu este
obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată; cererea si
copiile după înscrisuri vor fi comunicate terţului arătat ca titular, care are dreptul de a formula
întâmpinare.
Judecarea cererii parcurge cele două etape prevăzute de art. 64, art. 65 si art. 77 alin.
(2) C. proc. civ:
- admiterea în principiu;
- soluţionarea propriu-zisă (dacă a fost admisă în principiu).
Reclamantul si terţul arătat ca titular pot adopta două poziții procesuale (art. 77):
• cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului: în acest caz, dacă reclamantul
consimte, terţul va lua locul pârâtului care va fi scos din judecată. Procesul se va soluţiona
numai între reclamant si cel arătat ca titular, care va avea calitatea procesuala de pârât;
• dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se
infăţişează sau contestă cele susţinute de pârâtt, terţul dobândește calitatea de intervenient
principal, dispozitiile art. 62 si art. 64-66 C. proc. civ. aplicându-se în mod corespunzător.
4. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane
61
Sub marginala „Rolul judecătorului în aflarea adevărului”, art. 22 alin. (3) teza I
prevede că judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile
legii.
În aplicarea acestui principiu, Codul de procedură civilă consacră trei situaţii în care
judecătorul, din oficiu, poate introduce în proces alte persoane, şi anume:
- în cazurile expres prevăzute de lege;
- în procedura necontencioasă;
- în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune.
Prin recunoaşterea dreptului judecătorului de a proceda în sensul arătat, s-a urmărit
evitarea unor procese ulterioare în contradictoriu cu cei care ar fi trebuit să participe la
judecată şi care ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii faţă de ei.
Potrivit art. 78 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în cazurile expres prevăzute de lege,
precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în
cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va
pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre
părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate
fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
Această posibilitate este nou introdusă în legislația noastră, prin dispoziţiile art. 78-79
C. proc. civ., pe baza situaţiilor semnalate de jurisprudenţă, în care se impunea soluţia
introducerii din oficiu a unor persoane ale căror interese ar fi fost prejudiciate sau asupra
cărora s-ar putea rasfrânge efectele hotărârii judecătoreşti84.
Astfel, art. 78 C. proc. civ. reglementează ipotezele privind introducerea în cauză din
oficiu a unor persoane; potrivit alin. (1), în procedura contencioasă, introducerea din oficiu
poate fi facută doar dacă există cazuri expres prevăzute de lege85 (ex., cazul prevăzut de art.
161 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ);
Un alt caz de introducere forţată în proces, din oficiu, poate fi regăsit în procedura
necontencioasă.
Potrivit art. 532 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice
măsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în
cauză, precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre.
A treia situaţie în care Codul de procedură civilă a îngăduit introducerea altor persoane
în proces, din oficiu de către instanţa de judecată, este în procedura contencioasă.
Atunci când în raportul juridic dedus judecăţii printr-o cerere în procedură
contencioasă sunt implicate mai multe persoane, dar nu figurează toate ca părţi în proces, în
84
A se vedea A. Ciurea, op. cit.
85
Art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; art. 33 alin. (2)
din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor; art. 16 1 din Legea nr. 554/2004 privind
contenciosului administrativ; art. 436 C. civ. etc.
62
respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, judecătorul va pune în
discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a acestora, deci, atunci „când raportul juridic
dedus judecăţii o impune”şi judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără
participarea terţului.
O asmenea situaţie se iveşte în cazul litisconsorţiului necesar atunci când, pentru chiar
valabilitatea hotărârii86, trebuie să figureze în proces toate părţile raportului juridic87.
În ceea ce priveşte procedura de judecată a acestei cereri, în materie contencioasă,
judecătorul va pune in discuţia părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane:
• dacă niciuna dintre părti nu solicită introducerea în cauză a tertului, iar judecătorul
apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără
a se pronunţa pe fond;
• dacă cel putin una dintre părţi solicită introducerea în cauză a tertului, aceasta va fi
dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe;
Potrivit dispoziţiilor art. 79 C. proc. civ., cel introdus în proces va fi citat, odată cu
citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va
comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace
de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va putea fi mai lung decât termenul
de judecată acordat în cauză.
El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces.
Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau
administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.
Totuşi, pentru a nu-i fi nesocotit dreptul la apărare, cel introdus în proces poate să
ceară nu numai administrarea de probe noi, prin care să tindă la obţinerea unei soluţii
favorabile pentru el, ci şi – în acelaşi scop – readministrarea probelor existente deja la dosar.
Dacă instanţa admite cererea de chemare în judecată şi terţul trebuia să figureze în
proces ca reclamant, va fi admisă şi cererea privitoare la terţul introdus în proces, potrivit art.
78 alin. (2) C. proc. civ. Dacă cererea de chemare în judecată este respinsă, va fi respinsă şi
cererea de introducere în cauză a terţului
Dacă terţul trebuia să participe la judecată în calitate de pârât, şi este admisă cererea de
chemare în judecată, va fi admisă şi cererea de introducere în proces a terţului. Dacă cererea
de chemare în judecată este respinsă, va fi respinsă şi cererea de introducere în cauză a
terţului.
Atunci când terţul a fost introdus în proces în condiţiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., şi
când, aşadar, nu „există” o cerere asupra căreia să se poată pronunţa instanţa, în funcţie de
probatoriul administrat, introducerea în cauză a terţului va fi admisă sau respinsă.
86
A se vedea dispoziţiile art. 684 alin. (2) C. civ., potrivit cărora partajul făcut fără participarea tuturor
coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
87
Spre exemplu, pentru instituirea unei servituţi de trecere trebuie să fie chemaţi în judecată toţi vecinii
peste a căror proprietate trece calea de acces.
63
Jurisprudenţă. Tribunalul Galaţi, Dec. nr. 376/18.05.2015. Introducerea forţată
în cauză, din oficiu a altor persoane.
„Instituţia reglementată de art.78,79 NCPC respectiv introducerea forţată în cauză,
din oficiu, a altor persoane, constituie o derogare de la principiul disponibiltăţii părţilor în
procesul civil. Aşadar, această instituţie procesuală este diferită de instituţiile intervenţiei
voluntare sau forţate reglementate de dispoziţiile art.61-77 NCPC. Or, numai în aceste din
urmă situaţii normele procesual civile prevăd că încheierile de respingere ca inadmisibilă a
cererii de intervenţie, a cererii de chemare în judecată a altei persoane, a cererii de chemare
în garanţie sau a cererii de arătare a titularului dreptului pot fi atacate cu apel în termen de
5 zile. O asemenea cale de atac nu a fost instituită şi în cazul instituţiei introducerii forţate în
cauză, din oficiu, a altor persoane.
Apelul reglementat de alin. 5 al art. 78 NCPC nu se referă la încheierea de respingere
a cererii de introducere forţată în cauză a unei persoane, atunci când iniţiativa aparţine
uneia dintre părţi, ci la hotărârea pe care instanţa o pronunţă în ipoteza reglementată de
alin. 2 al art. 78 NCPC – atunci când niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a
terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea
terţului, respingând astfel cererea de chemare în judecată, fără a se pronunţa pe fond.
Faţă de toate acestea, instanţa a respins apelul intimatului O A şi apelul
contestatoarei Comisia judeţeană Galaţi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor ca fiind inadmisibile”.
5. Participarea procurorului in procesul civil
Astfel cum rezultă din conţinutul art. 131 alin. (1) din Constitutia României, respectiv
art. 92 C. proc. civ., în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale
ale societăţii si apără ordinea de drept, precum si drepturile si libertăţile cetăţenilor.
În materie civilă, unde se confruntă, în principal, interese private, participarea
Ministerului Public este una de excepţie.
În doctrina juridică s-au exprimat opinii diferite cu privire la calitatea
procesuală a procurorului în procesul civil, insă Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr.
102/2005, prin care statuează că procurorul ,,este un subiect oficial al procesului civil",
adăugând că ,,procurorul nu este parte, el este un organ al legii”.
Sub marginala „Modalităţi de participare”, art. 92 C. proc. civ., consacră cele patru
forme de participare a procurorului în procesul civil.
5.1. Promovarea actiunii civile
Potrivit art. 92 alin. (1) C. proc. civ., procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de
câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege.
Astfel, este limitat exerciţiul acţiunii civile de către procuror la situaţii expres
prevăzute, respectiv când promovarea este necesară pentru apărarea drepturilor si intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor, alte cazuri expres
prevăzute de lege.
64
În toate cazurile în care procurorul promovează acţiunea civilă, este obligatorie
introducerea în cauză a titularului dreptului dedus judecăţii, acesta având posibilitatea să
uzeze de dreptul său de dispoziţie, sub forma renunţării la judecata sau la dreptul subiectiv ori
sub forma tranzactiei, iar dacă procurorul ar retrage cererea, titularul dreptului ar putea să
solicite continuarea judecatii.
5.2. Participarea la judecata procesului civil
Potrivit art. 92 alin. (2) C. proc. civ., procurorul poate să pună concluzii în orice
proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii
de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
Art. 92 alin. (3) C. proc. civ. prevede în mod expres că participarea procurorului si
punerea concluziilor de către acesta sunt obligatorii în anumite materii prevăzute de lege:
soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie și de ridicare a interdicţiei, judecarea cererilor
de declarare a dispariţiei și a morţii pe cale judecatorească, precum şi anularea hotărârii de
declarare a morţii, judecarea cererilor de expropriere, sub sancţiunea nulităţii absolute a
hotărârii.
Nulitatea hotărârii este determinată de faptul că, prin neparticiparea procurorului la
judecată, atunci când legea impune aceasta, completul nu a fost legal constituit.
5.3. Exercitarea căilor de atac
În temeiul art. 92 alin. (4) C. proc. civ., procurorul poate să exercite căile de atac
împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit
acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.
Procurorul poate exercita o cale de atac ori de câte ori a participat la judecata, în
condiţiile legii.
5.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
Conform art. 92 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate sa ceară punerea în executare a
oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la art. 92 alin. (1).
Aşadar, în a doua fază a procesului civil, procurorul poate să ceară executarea silită
numai în cazurile în care poate să şi pornească procesul civil şi numai dacă hotărârea este în
favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1), respectiv minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Totuşi, procurorul va putea să ceară executarea silită indiferent dacă procesul a fost
sau nu pornit de el. Important este ca hotărârea să fie favorabilă minorilor, interzişilor,
dispăruţilor, precum şi în favoarea persoanelor pentru care procurorul ar putea să introducă
acţiunea potrivit legii.
Dacă hotărârea nu este dată într-o acţiune dintre cele la care se referă alin. (1),
procurorul, chiar dacă a pus concluzii în cauză, nu poate să ceară punerea în executare silită a
hotărârii.
65
Totodată, procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii
emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1), iar nu doar punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti.
Art. 92 alin. (6) C. proc. civ. arată că, în toate cazurile, Ministerul Public nu datorează
taxe de timbru88 şi nici cauţiune.
XII. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREȘTI.

COMPETENŢA MATERIALĂ
88
A se vedea în acest sens şi dispoziţiile art. 30 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
potrivit cărora: sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate,
potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională,
Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor
Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea
procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.
66
1. Noţiune
Potrivit doctrinei89, competența ar putea fi definită ca fiind aptitudinea recunoscută de
lege unei instante judecătoreşti, unui organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională de a
soluţiona un anumit diferend.
Rezultă, aşadar, că problema competenţei se analizează prin raportare la instanţă sau la
un organ de juridicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu prin raportare la judecător (sau la
completul de judecată).
Regulile de competenţă sunt stabilite de Codul de procedură civilă în Titlul III, art. 94-
147, precum și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara.
Potrivit art. 126 din Constituţie, justitia este înfăptuită de instanţele judecătoreşti.
În mod excepţional, prin lege, se pot înființa jurisdicţii speciale în anumite materii, dar
acestea trebuie sa fie facultative, gratuite și nu trebuie sa împiedice accesul la instanţa
(deciziile acestora nu pot avea caracter definitiv).
După cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem,
competenţa este:
a. competenţa generală (delimitarea activităţii instanţelor judecătorești de atribuţiile
altor instituţii);
b. competenta jurisdicţională (delimitarea competenţei instanţelor judecătorești, intre
ele).
La rândul său, competenţa jurisdicţională, se clasifică în:
• competenţa materială (funcţională, de atribuțiune): prin aceasta sunt delimitate
prerogativele de jurisdicţie pe verticală, între instante de grade diferite;
• competenţa teritorială: sunt delimitate, pe orizontală, prerogativele instanţelor de
același grad, așezate in circumscripţii teritoriale diferite;
În funcţie de caracterul normelor, competenţa este de ordine publică, deci, absolută și
de ordine privată sau relativă.
Atunci când litigiul are un element de extraneitate, se poate distinge între competenţa
instanţelor române, competenţa unei instanţe dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi
competenţa unei instanţe dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene.
Competenţa generală rezultă din împrejurarea că instanţele judecătoreşti nu deţin
monopolul soluţionării litigiilor, unele diferende fiind atribuite, prin lege, altor jurisdicţii.
Cu titlu de exemplu pentru astfel de jurisdicţii, menţionăm:
89
67
- Curtea Constituţională, în condiţiile art. 146 lit. a)-e) şi k) din Constituţie, exercită
controlul de consituţionalitate a legilor înainte de promulgare, a tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, a regulamentelor
Parlamentului, a legilor şi ordonanţelor în vigoare şi a partidelor politice;
- Tribunalul arbitral – a cărei competenţă exclusivă a fost stabilită de către părţi prin
clauza compromisorie90 sau compromis91.
S-a impus această soluţie datorită specializării deosebite a unor litigii, precum şi din
necesitatea de a degreca instanţele judecătoreşti de unele pricini.
Atunci când o instanţă judecătorească este sesizată cu o cerere de competenţa unei
jurisdicţii din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, ea nu poate soluţiona acea cerere,
întrucât s-ar încălca competenţa generală, iar hotărârea pronunţată va fi lovită de nulitate
absolută.
Competenţa materială presupune repartizarea cererilor între instanţe de grad diferit şi
poate fi examinată sub două aspecte:
• competenţa functională (ratione oficii): se stabileşte ierarhia instantelor (se
delimitează cele care judecă fondul de cele care exercită controlul judiciar);
• competenţa procesuală (ratione materiae): atribuţiile instanţelor se determină în
funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului.
Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter
absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu
autorizarea instanţei.
2. Competenţa materială a judecătoriilor
Potrivit art. 94 C. proc. civ., judecătoria are:
 Competenţă de fond sau în primă instanţă:
• judecă doar cererile limitativ determinate la art. 94 pct. 1 C. proc. civ.;
• criteriul de atribuire a cauzelor este cel al valorii sau importanţei reduse a unor cauze.
Ca excepţie, cererile de partaj - care sunt cauze complexe - sunt judecate de
judecătorie în primă instanţă, indiferent de valoarea acestora.
90
A se vedea dispoziţiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia: Prin clauza compromisorie părţile
convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate
pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului
instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează
arbitrajul.
91
A se vedea dispoziţiile art. 551 C. proc. civ., care arată: Prin compromis părţile convin ca un litigiu
intervenit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi
numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. În cazul arbitrajului
instituţionalizat, dacă părţile nu au ales arbitrii şi nici nu au stabilit modalitatea de desemnare a acestora, aceasta
se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituţii arbitrale.Compromisul se poate încheia chiar
dacă litigiul intervenit între părţi este deja pe rolul unei alte instanţe.
68
Din modul în care este reglementată competenţa materială a judecătoriei prin
dispoziţiile art. 94 C. Proc. Civ. coroborat cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. Civ., rezultă
că, în actuala reglementare, judecătoria a devenit o instanţă de excepţie în ceea ce priveşte
judecată în primă instanţă92. În viziunea noului Cod de procedură civilă, plenitudinea de
competenţă pentru judecată în primă instanţă este conferită tribunalului, care, conform, art. 95
pct. 1 C. proc. Civ., este competent să soluţioneze, în primă instanţă, toate cererile care nu
sunt date de lege în competenţa altor instanţe.
În strictă conformitate cu dispoziţiile art. 94 pct. 1 C. proc. civ., judecătoria este
competentă să soluţioneze în primă instanţă:
 cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie,
cu excepţia celor date expres prin lege în competenţa altor instanţe.
 Exemple:
 a) cererile referitoare la procedurile prevăzute de NCC privind ocrotirea
persoanei fizice, respectiv: numirea tutorelui, în lipsa unui tutore desemnat (art. 118 NCC),
măsuri legate de exercitarea tutelei (art. 133-155 NCC), înlocuirea tutorelui (art. 121 NCC),
toate procedurile de instituire a curatelei (art. 178-186 NCC);
 b) cereri având ca obiect măsuri şi litigii legate de familie, întrând în această
categorie următoarele categorii de cereri: acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau în
anularea căsătoriei (art. 293-306 NCC), divorţul şi litigii privitoare la efectele divorţului
asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi (art. 385-395 NCC şi art. 915 şi următoarele din
Codul de procedură civilă), acţiunile privind filiaţia (art. 421-450 NCC), adopţia, litigiile în
legătură cu exercitarea autorităţii părinteşti, litigiile în legătură cu obligaţia de întreţinere
etc.
 cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii -
art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC. Este vorba despre cererile prevăzute de Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, republicată, respectiv, în funcţie de aplicarea legii in timp, de
noul Cod civil, art. 99 alin. (3) şi (4) - stabilirea ori contestarea stării civile a unei persoane -
şi art. 100 - anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă.
Legea nr. 119/1996 conţine prevederi exprese prin care este atribuită judecătoriei competenţa
soluţionării cererilor privind: înregistrarea tardivă a naşterii art. 18 alin. (2); anularea,
completarea şi modificarea actelor de stare civilă (art. 57 alin. (2)];
 cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum
şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane
fizice sau persoane juridice, după caz.
 Exemple:
 cererile având ca obiect anularea hotărârii asociaţiei de proprietari;
 cererile având ca obiect pretenţii ai unora dintre membrii asociaţiei împotriva
celorlalţi, în această calitate, referitoare la organizarea şi funcţionarea asociaţiei de
proprietari;
92
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 193
69
 cererile formulate de asociaţiile de proprietari împotriva proprietarilor din
imobil, pentru executarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din această calitate (plata
cotei de întreţinere).
Îndiferent de valoarea dreptului de creanţă pretins, competenţa va aparţine
judecătoriei, chiar dacă valoarea obiectului cererii depăşeşte suma de 200 000 lei.
 cererile de evacuare [art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC]. Aceste cereri sunt de
competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii. În
aplicarea art. 998 NCPC cu referire la art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC, şi cererea de evacuare
formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale se soluţionează întotdeauna de judecătorie, în
primă instanţă.
 De asemenea, şi în cazul în care se apelează la procedura specială privind
evacuarea din imobilele folosite fără drept, reglementată de art. 1033 şi următoarele din Codul
de procedură civilă, competenţa revine tot judecătoriei, în acest sens fiind prevederile exprese
ale art. 1035 NCPC.
 cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi
plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului
de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească
[art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC]
Exemple:
 litigiile referitoare la folosirea apelor , picătura streşinii, distanţa şi lucrările
intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii, vederea asupra
proprietăţii vecinului, dreptul de trecere, alte limite legale ale dreptului de proprietate
privată (art. 602-625 NCC);
 acţiunea în rezoluţiunea contractului care conţine o clauză de inalienabilitate
ori acţiunea în anularea actului de înstrăinare subsecvent, încheiart cu nerespectarea clauzei
de inalienabilitate a bunurilor etc.
 cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire.
Cererile prevăzute la lit. f) a pct. 1 af art. 94 sunt, în primul rând, cele prin care se
valorifică obligaţia de grăniţuire consacrată de art. 560 NCC.
 cererile posesorii prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. g) sunt reglementate sub
forma unei proceduri speciale în art. 1003-1005 NCPC, vizând instituţia de drept civil al cărei
regim juridic este descris în art. 949-952 NCC. Aceste cereri atrag competenţa de primă
instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii;
 cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile in bani,
indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege
în competenţa altor instanţe.
În privinţa cererilor vizând obligaţii de a face ori de a nu face, se observă că
legiuitorul alătură acestora sintagma „neevaluabile in bani".Acest lucru nu înseamnă că
legiuitorul a considerat că toate aceste categorii de cereri nu au caracter patrimonial; în
măsura în care sunt evaluabile in bani, cererile cu acest obiect sunt supuse criteriului valoric şi
70
sunt de competenţa judecătoriei doar dacă nu depăşesc plafonul de 200.000 lei prevăzut de
art. 94 pct. 1 fit. j ) NCPC.
 cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane [ art. 94 pct. 1
lit. i) NCPC]
 Cererea de dclarare a morţii unei persoane se introduce la judecătoria competentă
în a cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut [conform
dispoziţiilor art. 944 coroborate cu cele ale art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC], aceeaşi instanţă va fi
competentă şi în cazul cererii de rectificare a datei morţii înscrise într-o hotărâre declarativă
de moarte, inclusiv în cererea de constatare a nulităţii hotărârii declarative de moarte.
 cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare, se soluţionează, de
asemenea, în primă instanţă de către judecătorie [art. 94 pct. 1 lit. i)].
 Întrucât norma nu distinge, această competenţă aparţine judecătoriei şi în cazul
cererilor de împărţeală judiciară în materie succesorală. Dispoziţiile art. 105 NCPC referitoare
la valoarea obiectului cererilor în materie de moştenire nu pot fi considerate derogatorii de la
regula prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC, întrucat sunt formulate generic, în timp ce o
derogare ar fi trebuit reglementată explicit în privinţa cererilor de impărţeală în această
materie. Din coroborarea normelor în discuţie ar rezulta că sunt supuse criteriului valoric toate
cererile provenind dintr-o succesiune, cu excepţia celor de impărţeală judiciară, care sunt de
competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii93.
 Cererile privind partajul bunurilor comune ale soţilor se soluţionează de către
secţiile sau completele specializate pentru minori şi familie, dacă există (dacă nu există, se
soluţionează, în mod evident, de un complet civil) şi, în viitor, de instanţele de tutelă, în
conformitate cu art. 265 NCC cu referire la art. 357 NCC (partajul în timpul lichidării
comunităţii legale), art. 358 NCC (partajul în timpul regimului comunităţii legale) şi art. 320
NCC (lichidarea regimului matrimonial) din acelaşi cod.
 orice alte cereri evaluabile în ani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.
 Acest text de lege delimitează competenţa judecătoriei de cea a tribunalului, în
ceea ce priveşte cererile evaluabile în bani în funcţie de criteriul valoric. Fac parte din această
categorie cererile evaluabile în bani, cu excepţia celor enumerate la art. 94 pct. 1 lit. a)-g) şi
lit. j) NCPC, care se soluţionează de judecătorie indiferent de valoarea obiectului cererii.
 Competenţa în căile de atac

• exercită controlul judecătoresc ca urmare a plângerilor sau contestaţiilor formulate
împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională si ale altor
organe cu astfel de activitate, în condiţiile art. 94 pct. 3 C. proc. civ.
De exemplu:
- calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare
a sancţiunii în baza O.G. nr. 2/2001 se numeşte plângere;
93
A. Constanda, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 277
71
- calea de atac împotriva încheierii privind înscrierea în cartea funciară, potrivit Legii
nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare se numeşte plângere;
- calea de atac împotriva admiterii sau respingerii candidaturilor pentru alegerile
locale, conform Legii nr. 115/2015 se numeşte contestaţie.
 Competenţă diversă
Prin norme cu caracter special se stabileşte o competenţă exclusivă a judecătoriei de a
soluţiona anumite categorii de litigii.
• spre exemplu: cererile pentru asigurarea dovezilor - art. 360 alin. (1) C. proc. civ.;
cererile pentru îndreptarea erorilor materiale din propriile hotărâri, precum și cererile pentru
îndreptarea, lămurirea si completarea propriilor hotărâri - art. 442-444 C. proc. civ.;
contestaţiile în anularea propriilor hotărâri - art. 505 C. proc. civ.; cererile de revizuire
privitoare la propriile hotărâri - art. 510 C. proc. civ.; contestaţiile la executare - art. 713 C.
proc. civ. etc.
RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) NR. 13/2015 (M. Of. nr. 690 din 11 septembrie
2015) :” în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
respectiv art. 94 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, litigiile având ca obiect acţiuni prin
care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care
beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa
instanţelor de contencios administrativ”.
3. Competenţa materială a tribunalelor

Faţă de dispoziţiile art. 95 C. proc. civ., tribunalul are:
 Competenţă de fond sau în primă instanţă
Tribunalul devine instanţa de drept comun în materie civilă, având plenitudine
de jurisdicţie pentru judecata în primă instanţă.
Judecă în primă instanţă, cu titlu de exemplu:
- cereri evaluabile in bani in valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea
părtilor, profesioniști sau neprofesioniști;
- în raport de criteriul privitor la lipsa unei dispoziţii legale prin care o cerere să fie
atribuită în competenţa unei anumite instanţe, tribunalul judecă în primă instanţa,
cu titlu de exemplu:
o cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi;
72
o cererile în materie de contencios administrativ privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile publice locale și judeţene, precum și cele
care privesc taxe și impozite, contribuţii, datorii vamale, precum și
accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (art. 10 din Legea nr.
554/2004);
o cereri în materie de proprietate intelectuală
Astfel, principalele acte normative în materie: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, Legea brevetelor de invenţii nr. 64/1991, Legea nr. 84/1998 privind mărcile
şi indicaţiile geografice, Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale se referă generic la instanţele judecătoreşti competente a soluţiona litigiile cu
privire la drepturile specifice recunoscute prin fiecare lege in parte, cu excepţia anumitor
cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanţă competentă. O asemenea
formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de
această lege sunt de competenţa tribunalelor;
o cereri în materie de conflicte de muncă;
o cereri în materie de asigurări sociale;
o cereri în materie de expropriere;
o cererile pentru recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine

(art. 1.098 C. proc. civ.);
o cereri de reparare a erorilor judiciare;
o cereri privind respectul fiinţei umane;
o cereri de desfiinţare a înscrisului falsificat.
 Competenţă ca instanţă de control judiciar

a. în apel: judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în
primă instanţă;
b. în recurs: judecă în mod exceptional recursuri, fiind restrânsă sfera hotărârilor
pronunţate de judecătorii care pot fi atacate cu recurs.
Potrivit art. 483 alin. (2), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile
prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de
pana la 500.000 lei, inclusiv.
 Competenţă diversă: judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor,
ca de exemplu94:
94
Pentru alte exemple de cereri date în competenţa tribunalului de Codul de procedură civilă, respectiv de
alte legi speciale, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 569-574.
73
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială - art. 135 C.
proc. civ.;
- cererile pentru îndreptarea erorilor materiale din propriile hotărâri, precum și cererile
pentru îndreptarea, lămurirea și completarea propriilor hotărâri - art. 442 - 444 C. proc. civ.;
- contestaţia în anularea și revizuirea privind propriile hotărâri - art. 505, art. 510 C.
proc. civ.;
- diverse cereri în materie electorală, conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului;
- diverse cereri privind înregistrarile în Registrul Comerţului - Legea nr. 26/1990.
4. Competenţa materială a curţilor de apel

Conform art. 96 C. proc. civ., Curtea de apel are:
 Competenţă de fond sau în prima instanţă
• competenţa de excepţie: cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal
privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi
cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora
mai mari de 500.000 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel nu are, potrivit Codului de procedură civilă, competenţă de judecată în
primă instanţă în raporturile dintre profesionişti.
 Competenţă ca instanţă de control judiciar
a. în apel: curţile de apel au plenitudine de jurisdicţie în apel. Curtea de Apel Bucureşti
are o competenţă exclusivă în soluţionarea apelurilor în acele situaţii în care, prin legi
speciale, s-a recunoscut Tribunalului Bucureşti o competenţă exclusivă95.
b, în recurs: judecă recursurile doar în cazurile expres prevăzute de lege; de pildă,
curtea de apel judecă recursul împotriva sentinţelor pronunțate de tribunalele administrativ-
fiscale, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
• judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor, ca de exemplu:
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială, dar din
circumscripţiile unor tribunale diferite, conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un
tribunal din raza sa teritorială, conflictele de competenţă dintre două tribunale din raza sa -art.
135 C. proc. civ.;
95
În condiţiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; art. 23 alin. (5) din
Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate; art. 21 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice
etc.
74
- cererea de strămutare întemeiata pe motiv de bănuială legitimă, dacă instanța de la
care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia - art.
142 C. proc. civ.;
pentru îndreptarea, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri - art. 442 - 444 C. proc. civ.;
- contestația în anularea şi revizuirea privind propriile hotărâri - art. 505, art. 510 C.
proc. civ. etc.
5. Competenţa materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Conform art 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie are:
 Plenitudine de competenţă în materie de recurs
• secţia I civilă, secţia a II-a civilă, secţia penală şi secţia de contencios administrativ și
fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate
de curtile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (art. 21 din Legea nr.
304/2004).
 Plenitudine de jurisdicţie pentru recursul în interesul legii și cererile în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.
Codul de procedură civilă contine dispozitii speciale pentru asigurarea unei practici
unitare la nivelul tuturor instantelor judecătorești, prin intermediul recursului în interesul legii
si al pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, în
condiţiile art. 514-521 C. proc. civ.
Judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor, ca de exemplu:
- cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă, daca instanţa de la
care se cere strămutarea este o curte de apel - art. 142 C. proc. civ.;
- conflicte de competenţă - art. 135 C. proc. civ.;
pentru îndreptarea, lămurirea și completarea propriilor hotărâri - art. 442-444 C. proc. civ.;
- contestaţia în anularea și revizuirea privind propriile hotărâri (căile de atac de
retractare a propriilor hotărâri) - art. 505, art. 510 C. proc. civ.;
- contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central,
conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului etc.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este organizată în:
• 4 secţii (secția I civilă, secţia a Il-a civilă, secţia penală si secţia de contencios
administrativ şi fiscal), care soluţioneaza litigiile în raport cu competenţa fiecăreia;
• completele de 5 judecători, conform art. 24 din Legea nr. 304/2004: soluţionează
recursurile și cererile în cauzele judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de
75
Casaţie si Justiţie; judecă şi alte cauze date în competenţa lor prin lege; judecă şi ca instanţă
disciplinară;
• Secţiile unite se constituie pentru96:
a. soluţionarea, în condiţiile Legii nr. 304/2004, a sesizărilor privind schimbarea
jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie;
b. la sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte
de promulgare.
6. Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii de chemare în judecată
6.1. Reguli generale
Valoarea obiectului cererii reprezintă un criteriu de delimitare a competenţei între
judecătorie şi tribunal atunci când criteriul naturii juridice a raportului dedus judecăţii se
dovedeşte a fi insuficient97.
Potrivit art. 98 C. proc. civ., competenţa se determină după valoarea obiectului cererii
arătată în capătul principal de cerere. Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere
accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele
asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul
judecăţii. În caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi
explicaţiile date de părţi.
Aşadar, valoarea obiectului cererii este determinată de reclamant prin cererea de
chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 lit. c) C. proc. civ., valoare care
nu depinde de durata procesului.
Valoarea arătată de reclamant poate fi însă contestată, de către pârât, de către instanţă
sau chiar de către reclamant, astfel cum se reţine în literatura de specialitate, în sensul că
întrucât „părţile” pot invoca necompetenţa materială, înseamnă că nu numai pârâtul, ci însuşi
reclamantul – care poate pretinde că s-a aflat în eroare – este în măsură să conteste valoarea
cererii de chemare în judecată98.
Daca s-au formulat mai multe capete principale de cerere, distingem după cum acestea
sunt întemeiate:
a. pe fapte ori cauze diferite - competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după
caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Daca unul dintre capetele de cerere este
de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod
corespunzător competenţa;
b. pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în
stransă legatură - instanţa competenţă să le soluţioneze se determină tinându-se seama de acea
pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
96
art. 25 din Legea nr. 304/2004
97
M. Ciobanu, op. cit., pg. 198
98
76
Daca mai multi reclamanti, prin aceeași cerere, formulează pretenţii împotriva
aceluiași pârât sau împotriva mai multor pârâți, invocând raporturi juridice distincte si
neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei
competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectulni fiecărei
pretenţii în parte, astfel cum dispune art. 100 C. proc. civ.
Instanţa legal învestită, potrivit dispozitiilor referitoare la competenţa dupa valoarea
obiectului cererii, rămâne competentă sa judece, chiar dacă, ulterior învestirii (inclusiv în căile
de atac), intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect, în
conformitate cu dispoziţiile art. 106 C. proc. civ.
6.2. Pentru a facilita judecătorului şi părţilor determinarea corectă – şi previzibilă – a
instanţei competente din punct de vedere material, în aşa fel încât să se evite declinările
eronate, legiuitorul a stabilit reguli speciale pentru anumite materii și cereri de care să se ţină
seamă în acest scop, prin dispoziţiile art. 101-105 C. proc. civ.
În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, constatarea
nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, în cererile privind
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, la stabilirea competenţei instanţei se va ţine
seama de valoarea obiectului sau a părții din obiectul dedus judecăţii, chiar dacă nu se solicită
și repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În cererile de aceeași natură privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum
și în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat - valoarea cererii
se socotește după chiria sau arenda anuală.
În cererea de plata partială a unei creanţe - valoarea cererii se socoteşte după partea
pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă.
În cererile privind prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este
nedeterminată, valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate; în materie
imobiliară (cereri având ca obiect drepturi reale imobiliare) - valoarea lor se determină în
funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale.
În materie de moștenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor
sau datoriilor moștenirii.
Jurisprudenţă. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 119 din 16 ianuarie 2015.
Modificarea cuantumului valorii obiectului cererii de chemare în judecată. Admiterea
excepției necompetenței materiale a primei instanțe ridicată din oficiu de instanța de
apel în cel de al doilea ciclu procesual. Nelegalitate.
C.proc.civ. din 1865, art. 181, art. 304 pct. 9
„Punând în discuţie din oficiu necompetenţa materială a tribunalului ca primă
instanţă, în raport de valoarea obiectului cauzei (astfel cum a fost identificată prin raportul
de expertiză,) în ce-al doilea ciclu procesual şi anulând sentinţa apelată, pentru a trimite
cauza spre rejudecare la judecătorie, curtea de apel a făcut o greşită aplicare a dispozițiilor
art. 181 C.proc.civ., ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.
9 C.proc.civ.
77
Ca atare, acordând relevanţă modificărilor intervenite în ceea ce priveşte cuantumul
valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării iniţiale realizată de reclamant prin cererea de
chemare în judecată, în condiţiile în care la acel moment valoarea obiectului pricinii nu a
fost contestată și cum această valoare, în raport de care se stabileşte competenţa materială a
instanţei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., poate fi determinată numai în faţa primei
instanţe de fond, în primul ciclu procesual, nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile
de atac (pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată de fluctuaţia valorii
obiectului pricinii pe parcursul soluţionării cauzei), curtea de apel a pronunțat o soluție cu
ignorarea prevederilor art. 181 C.proc.civ.”
XIII. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI. COMPETENŢA

TERITORIALĂ
Competenţa teritorială presupune repartizarea cererilor între instanţe de acelaşi grad şi

cunoaşte mai multe forme:
1. Competenţa teritorială generală (de ,,drept comun”), reglementată de
dispoziţiile art. 107-110 C. proc. civ., este guvernată de regula clasică
actor sequitur forum rei: cererea de chemare în judecată se adresează
instanţei din circumscripţia teritorială unde işi are domiciliul sau sediul
pârâtul):
Regulile de competenţă generală au caracter dispozitiv, astfel încât părţile, prin
acordul lor, pot deroga de la principiul enunţat.
Celelalte forme ale competenţei teritoriale constituie excepţii de la regulă.
Noţiunea de domiciliu este interpretată în sens larg: locul în care partea trăiește efectiv
și îşi desfașoară activitatea profesională.
Dacă domiciliul sau sediul pârâtului este necunoscut cererea se introduce la instanţa
unde se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nici acestea nu sunt cunoscute, la
instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îsi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori
reprezentanţa, în condiţiile art. 108 C. proc. civ.
Principiul actor sequitur forum rei este adaptat pentru anumite categorii de pârâţi:
• cererea împotriva persoanelor juridice de drept privat care au dezmembrăminte fără
personalitate juridică se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ,
pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin
reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta, în conformitate cu
dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.;
78
• cererea împotriva entităţilor fără personalitate juridică se poate introduce la instanţa
competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat
conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va
putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective, în
condiţiile art. 110 C. proc. civ.
2. În condiţiile art. 111-116 C. proc. civ., competenţa teritorială alternativă
consacra dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă
competente, justificat prin:
- posibilitatea unei administrări mai bune a probelor în anumite circumscripţii
teritoriale;
- intenţia legiuitorului de a crea un avantaj pentru persoane care se bucură de o
protecţie specială a legii.
Cazurile în care reclamantul are posibilitatea de a alege instanţa competentă teritorial
sunt limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 111-115 C. proc. civ., pentru anumite categorii de
cereri/materii:
1. cererile împotriva persoanelor juridice de drept public,
2. cererea împotriva mai multor pârâți;
3. cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;
4. cererile referitoare la obligaţia de intreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de
stat pentru copii;
5. cererile privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;
6. cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului;
7. cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară;
8. cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport;
9. cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau
dintr-un alt titlu de valoare;
10. cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea,
rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist
sau cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;
11. cererile privind obligatiile izvorâte dintr-o faptă ilicită;
12. cererea împotriva pârâtului care exercită în mod statornic, în afara domiciliului
sau, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială, pentru
obligaţiile patrimonial născute sau care urmează să se execute în acel loc;
13. în materia ocrotirii persoanei fizice, în cazul cererilor privind autorizarea de către
instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice privind un imobil;
14. în materia asigurărilor terestre, cu scopul protecţiei persoanelor asigurate.
79
În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, reclamantul este cel care face
alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente (art. 116 Cod Proc. Civ.).
Norma nu a suferit nicio modificare faţă de art. 12 Cod Proc. Civ. 1865, astfel încât
rămân actuale jurisprudenţa deja conturată şi opiniile din doctrină 99, în sensul că instanţa nu se
poate dezinvesti prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu ori la cererea
pârâtului, însă nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe
competente.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 534/2015100. Conflict de competenţă. Fond
„În cazul concret dedus instanţei supreme pentru a stabili, pe cale de regulator,
instanţa competentă a soluţiona cererea, este de observat că, prin legea de procedură civilă
s-a prevăzut, în cuprinsul art. 640101 (art. 641, după repulicarea din 2015) alin. (2) din cod
că, atât judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului, cât şi
judecătoria de la sediul sau domiciliul debitorului au competenţa teritorială de a învesti cu
formulă executorie titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti.
În această situaţie, operează dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C.
proc. civ., textul procedural evocat instituind posibilitatea de opţiune a reclamantului în
alegerea instanţei, deoarece în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă,
reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente.
Această normă de procedură nu a suferit nicio modificare în raport cu dispoziţiile art.
12 din C. proc. civ. de la 1865, iar textul prevăzut de art. 116 din Legea nr. 134/2010 trebuie
interpretat în sensul că, odată alegerea făcută de către reclamant, instanţa competentă nu se
poate dezînvesti prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu, ori la
cererea pârâtului, însă, deopotrivă, nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în
favoarea unei alte instanţe competente.(...)Pe de altă parte, noţiunea de „sediu” al
creditoarei din cuprinsul art. 6401 alin. (2) teza primă are în vedere instanţa de la sediul
central al instituţiei (...), iar nu al sucursalei – entitate fără personalitate juridică.
3. Art. 117-121 C. proc. civ. reglementează competenţa teritorială exclusivă

(excepţională) care constă în dreptul unei instanţe de a soluţiona în exclusivitate anumite
cauze civile.
Cazurile sunt limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă pentru anumite
categorii de cereri/materii:
a. Acţiunile reale imobiliare (art. 117):
- se aplică principiul lex rei sitae: cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se
introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul;
- competenţa exclusivă vizează doar acțiunile reale imobiliare, petitorii si posesorii:
acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie, acţiunea posesorie, acţiunea
99
A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 64-65, cu jurisprudenţa citată în legătură cu
efectele alegerii reclamantului.
100
101
Art. 641 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 5 din O.U.G. NR. 1/2016
80
în grăniţuire, acţiunea de partaj a unui imobil doar atunci când indiviziunea nu rezultă din
succesiune etc.; pentru acţiunile personale privitoare la imobile, pentru cererile în prestaţie
tabulară sau în rectificare tabulară, conform art. 109, art. 113 pct. 4 și 5 este stabilită o
competenţă alternativă;
- reglementarea este determinată de faptul că la locul situării imobilului se pot
administra mult mai eficient probele necesare soluţionării unor astfel de cauze (expertiza
tehnică, cercetarea locală etc.).
b. Acțiunile succesorale (art. 118 C. proc. civ.)
În materie de mostenire, până la iesirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă
a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului: cererile privitoare la validitatea sau
executarea dispoziţiilor testamentare; cererile privitoare la moştenire si la sarcinile acesteia,
precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau
împotriva executorului testamentar; cererile care privesc mai multe moşteniri deschise
succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre
defuncţi;
Dispoziţiile art. 118 C. proc. civ. sunt incidente numai până la sistarea stării de
indiviziune: pentru orice pretenţii ulterioare, cererile se adresează instanţei competente de
drept comun, conform regulilor prezentate anterior.
Reglementarea are în vedere faptul că la locul ultimului domiciliu se află cele mai
multe bunuri care au aparţinut defunctului şi probele se pot administra mai uşor.
Jurisprudenţă
Dec. ICCJ (SC I) nr. 1195/20141. Conflict de competenţă. Fond
Art. 118 C. proc. civ. stabileşte competenţa exclusivă a instanţei de la ultimul
domiciliu al defunctului în ceea ce priveşte cereri privitoare la validitatea sau executarea
dispoziţiilor testamentare, cereri privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia şi cererile
legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau
împotriva executorului testamentar, dar numai până la ieşirea din indiviziune.Ultimul
domiciliu al defunctului corespunde ultimei locuinţe efective a acestuia, indiferent dacă a fost
sau nu înscris în actul său de identitate.
În cauză se solicită însă efectiv ieşirea din indiviziune, iar în ceea ce priveşte
imobilele, art. 117 C. proc. civ. stabileşte competenţa exclusivă a instanţei de pe raza căreia
este situat imobilul.
Nu exista niciun dubiu în privinţa includerii cererilor de ieşire din indiviziune cu
privire la imobile din masa succesorală în domeniul de aplicare al art. 118, în condiţiile în
care art. 117 C. proc. civ. a exclus explicit din sfera sa de aplicare cererile de împărţeală
judiciară a unui imobil, când indiviziunea rezultă din succesiune.
Întrucât art. 117 C. proc. civ. nu distinge, este lipsit de relevanţă dacă s-a dezbătut
succesiunea sau nu. Prin urmare, în mod greşit judecătoria a apreciat că este vorba despre o
81
cerere privitoare la drepturile reale imobiliare care se introduce numai la instanţa în a cărei
circumscripţie este situat imobilul.
În ce priveşte competenţa instanţei în cererile privitoare la moştenire, dispoziţiile art.
118 Noul C. proc. civ. prevăd expres că: "(1) În materie de moştenire, până la ieşirea din
indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; - 2. cererile
privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care
moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; - 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor
defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise
succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre
defuncţi."
Astfel, din perspectiva dispoziţiilor legale sus-evocate, este de reţinut că menţionarea
cererilor de împărţeală judiciară a unui imobil în cuprinsul art. 117 alin. (3) Noul C. proc.
civ. ca atrăgând competenţa exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află imobilul,
are ca finalitate delimitarea sferei de aplicare a art. 117 şi art. 118 Noul C. proc. civ.
Actuala reglementare menţionează competenţa instanţei de la locul imobilului pentru
cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, cu excepţia cazurilor când indiviziunea
rezultă din succesiune.
Ca atare, în materie succesorală, până la ieşirea din indiviziune, competenţa aparţine
în mod exclusiv instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Dacă s-au formulat astfel de cereri de chemare în judecată, care privesc mai multe
moşteniri deschise succesiv, competenţa va aparţine instanţei de la ultimul domiciliu al
oricăruia dintre defuncţi. Deşi în această ipoteză este evident faptul că ne aflăm în prezenţa
unei competenţe alternative, este de observat că, pentru a sublinia ideea că doar una dintre
aceste instanţe poate judeca litigiul respectiv, legiuitorul a folosit sintagma "competenţa
exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi".
Dec. ICCJ (SC I) nr. 1968/2014

„Este adevărat că dispoziţiile art. 118 NCPC reglementează o competenţă teritorială
exclusivă în materia cererilor privitoare la moştenire, însă potrivit art. 13 din L. nr. 76/2012
dispoziţiile NCPC se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează
nu cuprind dispoziţii contrare.”
Dec. ICCJ (SC I) nr. 237/2016

Potrivit dispoziţiilor art. 118 C. proc. civ., în materie de moştenire, până la ieşirea din
indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare, cererile privitoare
la moştenire şi la sarcinile acesteia, cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar
82
avea unul împotriva altuia, precum şi cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului
împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Astfel, în sfera de aplicare a normei legale menţionate intră şi cererile de sistare a
indiviziunii succesorale şi orice alte cereri prin care moştenitorii valorifică pretenţiile pe
care le-ar avea unul împotriva altuia, însă numai în legătură cu moştenirea.
În condiţiile în care art. 117 C. proc. civ. a exclus explicit din sfera sa de aplicare
cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea rezultă din succesiune, fără
a distinge dacă s-a dezbătut sau nu succesiunea, este evident că este atrasă competenţa
relativă la ultimul domiciliu al defunctului, şi nu cea de la locul imobilului.
În acest context este lipsită de relevanţă împrejurarea că titlul de proprietate în baza
Legii nr. 18/1991 a fost emis direct pe numele moştenitorilor, câtă vreme imobilele au
aparţinut autorului comun şi se solicită partajarea acestora.”
c. Acţiunile în materie de societate102 (art. 119 C. proc. civ.)

Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la
radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumseripţia căreia societatea
îsi are sediul principal.
d. Cererile în materia insolvenţei şi concordatului preventiv (art. 120 C. proc.
civ)
Cererile sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are
sediul debitorul103.
102
Legislaţie conexă: art. 63 din Legea 31/1990 a societăţilor comerciale actualizată prin Legea 71/2011 -
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil din 3 iunie 2011 (Monitorul Oficial
409/2011): „Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se
soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul principal”.
103
A se vedea si dispozitiile din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei. Art. 41. (1) Toate
procedurile prevazute de prezentul capitol, cu exceptia apelului, sunt de competenta tribunalului sau, daca este
cazul, a tribunalului specializat in a carui circumscriptie debitorul si-a avut sediul social/profesional cel putin 6
luni anterior datei sesizarii instantei. Daca in cadrul tribunalului a fost creata o sectie speciala de insolventa,
acesteia ii apartine competenta pentru derularea procedurilor prevazute de prezenta lege. (...) (3) Tribunalul,
legal investit cu o cerere de deschidere a procedurii insolventei potrivit alin. (1), ramane competent sa
solutioneze cauza, indiferent de schimbarile ulterioare de sediu al debitorului. (...) Art. 254. Procedura
falimentului prevazuta in prezentul capitol, cu exceptia apelului prevazut la art. 256 alin. (2), este de
competenta exclusiva a tribunalului in a carui raza teritoriala se afla sediul principal al societatii de
asigurare/reasigurare debitoare, care figureaza in evidentele oficiului registrului comertului, si este exercitata
de un judecator-sindic desemnat in conditiile legii. (...) Art. 276. Atributiile stabilite de prezentul capitol din
acest titlu referitoare la recunoasterea procedurilor straine si cooperarea cu instantele straine sunt de
competenta tribunalului, prin judecatorul-sindic, precum si a reprezentantului roman, dupa cum urmeaza:
A. tribunalul in circumscriptia caruia se afla sediul debitorului. in sensul prezentei legi, se considera
ca persoana juridica straina are sediul in Romania si in cazul in care are pe teritoriul tarii o sucursala, agentie,
reprezentanta sau orice alta entitate fara personalitate juridica. in cazul in care debitorul are mai multe sedii in
Romania, competenta revine oricaruia dintre tribunalele in circumscriptia carora se afla sediile respective;
83
e. Cererile împotriva unui consumator (art. 121, art. 126 C. proc. civ): cererile
formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa
domiciliului consumatorului.
Textul se aplică doar atunci când reclamantul este un profesionist, iar consumatorul
este pârât, reglementare ce are ca scop protecţia consumatorului. Totuşi, şi în cazul în care
consumatorul este pârât, acesta are posibilitatea de a conveni cu reclamantul asupra instanţei
competente teritorial, dar numai după naşterea dreptului la despăgubire.
În cazul în care reclamant este consumatorul, acesta poate alege instanţa competentă
teritorial, conform art. 113 pct. 8 C. proc. civ.
f. Cereri în legatură cu incidentele privind arbitrajul (art. 128 C. proc. civ.)
Competenţa ce revine instanţelor judecătoresti în legatură cu incidentele privind
arbitrajul reglementat de Codul de procedură civilă aparţine, în toate cazurile, tribunalului în
circumscripţia căruia are loc arbitrajul;
Această dispoziţie (care stabileşte şi o competenţă materială a tribunalului) trebuie
coroborată cu art. 541-621 C. proc. civ., ce reglementează arbitrajul ca jurisdicţie alternativă
având caracter privat.
4. Competenţa teritorială convenţională şi competenţa facultativă
Potrivit art. 126 C. proc. civ., competenţa conventională oferă părţilor posibilitatea
de a stabili, prin acordul lor, competenţa teritorială a unei instanţe pentru soluţionarea unui
litigiu concret.
Alegerea competenţei se poate face:
• fie înainte de declanşarea procesului (prin inserarea unei clauze speciale in contractul
dintre părţi), fie prin declaraţie verbală în faţa instanţei, în cazul litigiilor născute;
• în favoarea ambelor părţi sau numai în favoarea uneia dintre ele;
Alegerea de competenţă se poate face în următoarele limite:
• convenţia să vizeze doar competenţa teritorială, nu şi cea materială;
• procesul să fie privitor la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună;
B. in cazul in care debitorul nu are niciun sediu in Romania, competent este:

a) tribunalul sau oricare dintre tribunalele in circumscriptia carora se afla bunuri imobile apartinand
debitorului, atunci cand in obiectul cererii se regasesc bunuri imobile in mod exclusiv sau alaturi de alte
bunuri;
b) tribunalul in circumscriptia caruia se pastreaza registrul in care este inscrisa nava sau aeronava
care face obiectul cererii;
c) tribunalul in circumscriptia caruia se afla sediul societatii romane la care debitorul detine valorile
mobiliare care fac obiectul cererii;
d) Tribunalul Bucuresti, in cazul in care obiectul cererii il constituie drepturi de proprietate
intelectuala protejate in Romania, titluri de stat, bonuri de tezaur, obligatiuni de stat si municipale apartinand
debitorului;
e) in cazul in care obiectul cererii il constituie drepturi de creanta ale debitorului asupra unei persoane
sau autoritati publice, tribunalul in circumscriptia caruia se afla domiciliul sau resedinta, respectiv sediul
persoanei sau al autoritatii publice respective
84
• prin convenţie să nu se încalce competenţa teritorială exclusivă (absolută) a unor
instanţe, prevazută de norme imperative (cum este cazul art. 117-121 C. proc. civ.);
• în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea
instanţei numai după naşterea dreptului la despăgubire.
Competenţa facultativă (art. 127 C. proc. civ.) constituie o inovaţie binevenită a
noului Cod de procedură civilă, menită să asigure imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în
situaţia în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier ar avea calitatea de
reclamant sau pârât;
Dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant sau
pârât, va fi sau va putea fi sesizată una dintre instanţele de același grad aflate în circumscripţia
oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu acea curte de apel în a cărei circumscripţie se află
instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461 din 22 iunie 2016):
Prin Decizia nr. 7/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii
formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și
aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă și, în consecință, a
stabilit că:
„Sintagma «instanța la care își desfășoară activitatea» din cuprinsul art. 127 alin. (1)
din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în
care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe
asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.
Art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub aspectul
noțiunii de „grefier”, în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din
personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești”.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2091/2014. Conflict de competenţă. Fond
Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine
următoarele:
Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: pe de o parte,
instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea judecătorul care are calitate de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte,
prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele
judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară
activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la
momentul sesizării instanţei.
Reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă
că norma analizată instituie şi o competenţă teritorială alternativă (facultativă), ceea ce
corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanţele
85
competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie exercitată de
reclamant la data sesizării instanţei.
Dubla semnificaţie a normei determină şi calificarea distinctă a excepţiilor
procesuale de procedură prin care nerespectarea acesteia poate fi sancţionată.
Astfel, dacă reclamantul judecător se adresează instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea, necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) C. proc.
civ., excepţie absolută fiind, trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130
alin. (2) C. proc. civ.
Dacă însă judecătorul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează
unei alte instanţe decât cea aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate
cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea,
aşadar, unei instanţe care se află în circumscripţia unei curţi de apel care nu este învecinată
cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanţa unde acesta activează, atare situaţie se
circumscrie unei excepţii de necompetenţă de ordine privată.
Drept urmare, sancţionarea nerespectării competenţei facultative stabilite prin art.
127 alin. (1) C. proc. civ. poate avea loc în condiţiile invocării excepţiei de necompetenţă
teritorială potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., anume de către pârât prin întâmpinare sau,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe; în mod evident, şi în acest caz, situaţia
premisă presupune că, potrivit normelor de competenţă (teritorială, dar şi materială) de
drept comun sau prevăzute de norme speciale, indică drept instanţă competentă instanţa la
care judecătorul reclamant îşi desfăşoară activitatea şi, pentru evitarea instanţei
necompetente absolut, judecătorul se adresează unei alte instanţe decât cele permise
alternativ de acelaşi text.
Se cere a se mai preciza că în valenţa sa de normă de necompetenţă absolută, art. 127
alin. (1) C. proc. civ. are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel ca, judecarea
unei pricini în care un judecător are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de
natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce trebui să însoţească orice procedură
judiciară ori de a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei.
5. Întinderea competenţei instanţei sesizate

Se ridică problema de a cunoaşte dacă instanţa sesizată este în drept să se pronunţe
numai asupra pretenţiilor formulate de către reclamant sau îşi prorogă (extinde, prelungește)
competenţa asupra tuturor cererilor și chestiunilor incidente ivite în cursul judecăţii (ca
urmare a unor pretenţii formulate de pârât, intervenţiei unor terţe persoane, apariţiei unei
chestiuni prejudiciale de a cărei rezolvare depinde soluţionarea litigiului respectiv etc.).
5.1. Prorogarea legală de competenţă are loc, în condiţiile art. 123 C. proc. civ., atunci
când instanţa sesizată își prelungeşte competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.
Cererile accesorii, adiţionale şi incidentale se judecă de instanţa competentă pentru
cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe
judecătoreşti.
86
Prorogarea legală de competenţă operează chiar dacă cererile accesorii sau incidentale
ar fi de competenţa absolută a altor instanţe (materială sau teritorială), cu excepţia cererilor în
materie de insolvenţă şi concordat preventiv.
Regula se aplică și atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este
stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv
competentă pentru toate părţile.
5.2. Extinderea competenţei instanţei sesizate asupra apărărilor pârâtului
În temeiul dispoziţiilor art. 124 C. proc. civ., este instituită regula potrivit căreia
instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor,
excepţiilor, incidentelor procedurale.
Ca excepţie, chestiunile prejudiciale trebuie să fie rezolvate în mod prioritar și sunt de
competenţa exclusivă a altei instanțe; soluţia asupra chestiunii prejudiciale se va bucura de
autoritate de lucru judecat în fata instanţei sesizate cu acţiunea principală.
Sunt astfel de chestiuni prejudiciale:
- chestiuni prejudiciale de natură penală, exprimate de adagiul „penalul ține în loc
civilul” ( art. 413 pct. 2 C. proc. civ.);
- chestiuni prejudiciale de natură civilă (art. 413 pct. 1 C. proc. civ.);
- sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-520 C. proc. civ.) etc.
5.3. Prorogarea voluntară sau convenţională

Potrivit art. 126 C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau prin declarație verbală în
faţa instanţei că procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună,
să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente să le judece, în
afară de cazul în care această competenţă este exclusivă.
Prorogarea conventională este posibilă doar în cazul normelor de competenţă relativă,
de ordine privată.
5.4. Prorogarea judiciară de competenţă operează în acele situaţii în care, prin efectul
unei hotărâri judecătoresti, o instanţă este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau
chiar cu soluționarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de atribuţii a altor instanţe, ca de
exemplu: cazul delegării altei instanţe, în condiţiile art. 147 C. proc. civ.; cazul strămutării
procesului civil, în condiţiile art. 140-146 C. proc. civ; cazul administrării unor dovezi prin
comisie rogatorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ. etc.
6. Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei
87
Codul de procedură civilă reglementează trei categorii de incidente procedurale
privitoare la competenţă:
1. Excepţia de necompetenţă și Conflictele de competenţă (art. 129-137);
2. Litispendenţa si Conexitatea (art. 138-139);
3. Strămutarea proceselor si Delegarea instanţei (art. 140-147).
Cel mai grav incident procedural privitor la competenţa instanței este necompetenţa: o
situaţie anormală în desfășurarea procesului civil, situatie care trebuie înlăturată, din inițiativa
părţilor sau a instanţei de judecată prin două mijloace procedurale de înlăturare a situaţiilor de
necompetenţă: excepţia de necompetenţă și regulatorul de necompetență.
Pe lângă situaţiile de necompetenţă, Codul de procedură reglementează și alte
incidente procedurale ce se pot ivi cu privire la competentă (dar care exclud necompetenţa):
litispendenţa și conexitatea, strămutarea proceselor, delegarea instanţei.
6.1. Excepția de necompetenţă. Conflictele de competenţă
Nerespectarea normelor procedurale în materie de competenţă atrage starea de
necompetenţă, adică acea situaţie în care o instanţă judecatorească a fost sesizată cu o cerere
pe care nu este îndrituită să o soluţioneze. Consecinţele nerespectării regulilor de competenţă
sunt diferite, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor juridice aplicabile în
domeniu, în condiţiile art. 129 C. proc. civ:
- necompetenţa de ordine publică (absolută):
a. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competența
instanţelor judecătorești;
b. în cazul incălcării competenței materiale, când procesul este de competenţa unei
instanţe de alt grad;
c. în cazul încălcarii competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de
competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura;
- necompetenţa de ordine privată (relativă), în cazul competenţei teritoriale generale,
alternative, convenţionale.
Atunci când problema necompetenţei s-a ivit pe parcursul procesului, respectiv după
sesizarea instanţei şi înainte de pronunţarea unei hotărâri, indiferent cum judecata este în
primă instanţă sau în căile de atac, mijlocul procedural prin care poate să fie invocată
necompetenţa este excepţia104.
Excepţia de necompetenţă reprezintă mijlocul procedural prin care partea chemată în
faţa instanţei necompetente sau judecătorul pot propune desesizarea şi trimiterea cauzei spre
soluţionare la o altă instaţă competentă potrivit legii. Este o excepţie de procedură propriu-
zisă, care poate avea efect:
• fie declinatoriu: admiterea excepţiei este urmată de trimiterea cauzei spre soluţionare
la o altă instanţă competentă;
104
88
• fie dirimant: situaţii în care admiterea excepției are ca efect respingerea acţiunii, ca
fiind de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau de competenţa unei instanțe
străine.
În condiţiile art. 130 C. proc. Civ.:
 necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi
sau de către judecător în orice stare a pricinii;
Totuşi, necompetenţa generală nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare,
deoarece art. 503 alin. (2) pct. 1 C. Proc. Civ. arată că hotărârea instanţei de recurs poate să
fie atacată cu contestaţie în anulare atunci când a fost pronunţată de o instanţă necompetentă
absolut şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe
asupra ei.
Prin urmare, admisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe necompetenţa
absolută este condiţionată de invocarea excepţiei necompetenţei în recurs.
Având în vedere că necompetenţa nu constituie un motiv pentru care să se poată cere
revizuirea unei hotărâri, în această cale extraordinară de atac, necompetenţa instanţei care a
pronunţat hotărârea nu poate să fie invocată nici pe cale de excepţie.
 necompetenţa materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de
părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe;
Pentru a nu se ajunge la întârzierea judecăţii, chiar dacă necompetenţa materială sau
teritorială este de ordine publică, excepţia necompetenţei trebuie să fie ridicată la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
 necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin
întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanțe.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC II) nr. 1699/2015 105. Conflict negativ de
competenţă. Invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale. Condiţii şi efecte
„Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competenţă
teritorială, în afară de cea exclusivă, excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă)
poate fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate
în faţa primei instanţe.
Prin urmare, instanţa nu poate să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale,
întrucât potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa în această situaţie este de
ordine privată şi nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că dacă
necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă
necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.
Verificarea depunerii în termen a întâmpinării se face din oficiu, fiind incidente
dispoziţiile art. 208 Cod procedură civilă, în sensul că întâmpinarea este obligatorie, în afară
105
89
de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Consecinţa nedepunerii întâmpinării
în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe
şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, decât legea prevede altfel.
În speţă, formularea şi depunerea întâmpinării nu este facultativă, ci legea instituie
ca regulă în sarcina pârâtului această obligaţie, iar nedepunerea întâmpinării în termenul
legal (nici pe timpul procedurilor prevăzute la art. 201 C. proc. civ. şi nici la primul termen
de judecată din ...), ci ulterior (...), trebuia să atragă decăderea pârâtului din dreptul de a
invoca excepţia necompetenţei teritoriale, în condiţiile dispoziţiilor art. 130 coroborate cu
cele ale art. 208 alin. (2) C. proc. civ.
Mai mult, prin dispoziţia de citare a pârâtei, pentru primul termen de judecată, s-a
pus în vedere acesteia să-şi formuleze un punct de vedere pe excepţia necompetenţei
teritoriale, raportat la cele două convenţii depuse la dosarul cauzei, ceea ce duce la
concluzia că Judecătoria (...) a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale,
încălcând astfel dispoziţiile art. 130 C. proc. civ.
Prin urmare, Judecătoria (...) a respins în mod greşit solicitarea reclamantei de
decădere a pârâtei din dreptul de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale, în condiţiile în
care întâmpinarea nu a fost formulată în termenul legal, şi a invocat din oficiu, iar ulterior a
admis această excepţie, deşi în aceste condiţii era obligată să se declare competentă absolut
să soluţioneze pricina la primul termen de judecată”.
Judecătorul este obligat, din oficiu, ca la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este
competentă să judece pricina.
La cererea părţilor, instanţa este obligată să pună în discuţie competenţa şi să
stabilească instanţa competentă ori un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare
lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va acorda un singur termen în acest scop.
În ceea ce priveşte soluţiile ce se pot pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă,
acestea sunt:
- respingerea excepţiei: prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată
cu fondul pricinii, după care instanţa va trece la judecarea pricinii;
- admiterea excepţiei: prin hotărâre (sentinţa) al cărei dispozitiv va fi diferit.
Dacă litigiul este de competenţa unei alte instanţe române sau a unui organ cu atribuţii
jurisdicţionale, instanţa sesizată iniţial va da o hotărâre de declinare a competenţei.
Hotărârea de declinare are un dublu efect: dezinvestirea instanţei sesizate iniţial și
investirea altei instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională.
Dezînvestirea instanţei care dispune declinarea se produce la momentul pronunţării
hotărârii, iar învestirea efectivă a celuilalt organ judiciar are loc, practic, la momentul
înregistrării dosarului la acesta.
90
Nu este supusă niciunei căi de atac și nu obligă instanţa nou învestită să judece pricina.
Instanţa de trimitere se poate declara competentă sau necompetentă să soluționeze litigiul.
Dacă pricina este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale sau de
competenţa unei jurisdicţii străine se va respinge cererea ca inadmisibilă, hotărâre care este
supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
În principiu, sancţiunea nulităţii va afecta toate actele îndeplinite în faţa instanţei
necompetente, în conformitate cu dispoziţiile art. 174 şi urm. C. proc. civ., excepţie făcând
dovezile administrate în faţa instanţei necompetente care rămân câştigate judecăţii şi instanța
competentă învestită cu soluționarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive
temeinice, în condiţiile art. 137 C. proc. civ.
Dispoziţiile secţiunii noului Cod de procedură civilă privitoare la excepţia de
necompetenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor şi completelor specializate ale
aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 133-137 C proc. civ., conflictele de competenţă
reprezintă situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau
necompetente să judece aceeaşi cauză civilă, putându-se înregistra:
- conflict pozitiv de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se declară
concomitent sau succesiv indreptăşite să soluţioneze aceeaşi cauză;
- conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se declară
necompetente să soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa.
Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
Instanţa inaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda, din oficiu,
judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul (părţile nu
sunt îndreptăţite să sesizeze direct instanţa competentă să statueze asupra conflictului).
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare, pentru conflictul între două instanţe
judecătorești competența de soluționare a conflictului aparține instanței imediat superioară şi
comună instanţelor aflate în conflict; pentru conflictul între o instanţă judecătorească și un alt
organ cu activitate jurisdicţională competentă este instanţa judecătorească ierarhic superioară
instanţei în conflict; pentru conflictul între secţiile sau cornpletele specializate ale aceleiași
instanţe judecătoreşti competentă este secția instanţei imediat superioare corespunzătoare
secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul; pentru conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de
Casaţie și Justiţie competent este completul de 5 judecători al ICCJ.
Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea
părților, printr-o hotărâre definitivă, numită regulator de competenţă.
Instanţa astfel desemnată nu mai are posibilitatea de a-şi verifica din nou propria
competenţă, fiind obligată să respecte cele stabilite prin regulator.
91
6.2. Litispendenţa și conexitatea
Potrivit art. 138 C. proc. civ., litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două
sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi acţiune
civilă: ,,nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de
aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe,
prin cereri distincte”.
Astfel, alin. (1) din art. 138 redă toate elementele definiţiei litispendenţei, astfel cum s-
au conturat în doctrină106, în sensul că litispendenţa „presupune acelaşi proces, în legătură cu
care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă
competente.
Prohibirea litispendenţei îsi are originea în vechiul principiu non bis in idem și se
justifică prin necesitatea de a elimina consecinţele negative ale unei dualităţi de procese şi
anume riscul unor hotărâri contradictorii si risipirea resurselor justiţiei.
Se invocă printr-o excepție de procedură propriu-zisă, vizând buna administrare a
resurselor justiţiei.
Condiţia identităţii obiective şi subiective între cele două pricini, condiţia triplei
identităţi (obiect, cauza, părţi), face diferenţa între litispendenţă și conexitate.
Această condiție este întrunită şi în situaţia în care reclamanţii ori pârâţii din cele două
procese sunt fizic diferiţi, dar identici ca prezență juridică (cazul succesorilor în drepturi, cu
titlu particular sau universal, urmare a unei cesiuni de creanţă, vânzări-cumpărări etc.);
Dacă una dintre instanţele sesizate este necompetentă, se va invoca şi se va soluţiona
cu prioritate excepţia de necompetenţă.
Pricinile identice trebuie să se afle în fata instanţelor de fond, respectiv pricinile
trebuie să se afle în faţa primei instanțe sau în fața instanţei de apel (care face o judecată
devolutivă); excepţia este admisibilă, chiar dacă una din pricini se afla pe rolul primei instanțe
şi cealaltă pricină în apel, în condiţiile art. 138 alin. (2) C. proc. Civ.
Dacă una din cereri se afla la o instanţă de fond şi cealaltă se judecă în recurs, nu mai
este litispendenţă şi dosarele nu mai pot fi reunite pe această cale: instanţele de fond sunt
obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului, în temeiul art. 138 alin. (6) C.
proc. Civ.
Totodată, dacă una din cereri este suspendată, s-a perimat sau s-a renunţat la judecată,
nu mai putem vorbi de litispendenţă.
Nu este vorba de litispendenţă dacă regăsim identitate de materie litigioasă între o
acţiune de drept comun și o cerere supusă unei proceduri accelerate sau sumare (ordonanţa
preşedinţială, somaţie de plată etc.).
Excepţia de litispendenţă poate fi invocată de părţi sau de instanță din oficiu, în orice
stare a pricinii, însă doar în fața instanţelor de fond.
Când instanţele sunt de același grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate
ulterior; dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe investite.
Când instanțele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad
inferior.; dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în
grad.
106
V.M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, op. cit., 2011, p. 164
92
Judecătorul celui de-al doilea proces sau instanţa de grad superior decide asupra
existenţei litispendenţei, pronunţându-se printr-o încheiere care poate fi atacată numai odată
cu fondul. Admiterea excepţiei de litispendenţă are efect declinatoriu (și dilatoriu).
Dacă excepţia de litispendenţă este admisă, în cazul instanţelor de acelaşi grad,

dosarul se trimite instanţei care a fost mai întâi sesizată, iar în cazul în care pricinile se află în
judecată unor instanţe diferite, la instanţa cu grad mai înalt (instanţa de apel sau chiar instanţa
care rejudecă fondul după casare)107.
Dacă excepţia este respinsă, devine actual conflictul pozitiv de competenţă, ambele
instanţe declarând că sunt competente să soluţioneze pricina.
Conexitatea este - ca și litispendenţa - o instituție procesuală de maximă utilitate

pentru realizarea principiului eficacităţii justiţiei, a principiului economiei procesuale:, pentru
asigurarea unei bune judecați, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în
care sunt aceleași părţi sau chiar împreună cu alte părţi și al căror obiect și cauză au între ele o
strânsă legătură”, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. Civ.
Conexitatea se invocă prin intermediul unei excepţii de procedură propriu-zisă, în

condiţiile:
 A. să existe cel puţin două acţiuni pendente în primă instanţă.

Condiţia că procesele să se judece în primă instanța, în plus faţă de litispendenţă: dacă
una din pricini se judecă în apel, iar cea de-a doua în primă instanţă, conexarea nu poate avea
loc (în acest caz se poate face o suspendare a pricinii aflate pe rolul primei instanțe pentru a se
evita soluţii contradictorii).
Instanţele sesizate trebuie să fie deopotrivă competente, ca și în cazul litispendenţei.
 B. În cele două (mai multe) acţiuni pendente să figureze cel puţin o parte comună.
 C. Să existe o strânsă legătură între elementele obiective ale materiilor litigioase

(obiect, cauză).
Nu este vorba despre pricini identice, ci despre o strânsă legătură între elementele
materiilor litigioase (ex.: o acţiune în executarea unui contract şi o acţiune în anularea
aceluiaşi contract, o acţiune de partaj succesoral şi o acţiune a unuia dintre moștenitori pentru
reducţiunea liberalităţilor excesive etc.).
Excepţia de conexitate poate fi ridicată atât de părţi, cât și cele din instanţă, din oficiu,
cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate.
Se remarcă regimul juridic intermediar al acestei excepţii, situându-se la graniţa dintre
excepţiile relative şi absolute.
Excepţia conexităţii se invocă în faţa celei din urmă instanțe investite, care va trimite
dosarul la primă instanţă sesizată sau la instanţa aleasă de părţi (dintre cele sesizate),
pronunţându-se printr-o încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.
107
G. Răducan, M. Dinu, op. cit., pg. 114
93
Instanţa la care s-a trimis cauza nu este ţinută de aprecierea celeilalte instanțe și poate
să-i restituie acesteia cauza. Dacă însă una din pricini este de competența exclusivă a unei
instanțe, reunirea se va face la acea instanţă.
În orice stare a judecăţii, procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat, dacă
numai unul dintre ele este în stare de judecată.
6.3. Strămutarea proceselor
Strămutarea intervine în acele situaţii în care judecarea în bune condiţii a unei pricini
este pusă sub semnul îndoielii, legea permiţând strămutarea pricinii la o altă instanţă decât cea
care, în mod normal, ar fi competentă să o judece.
Prin strămutare se trece o cauză, în situațiile strict determinate de lege, de la o instanţă

competentă la o altă instanța de același grad.
Strămutarea permite înlăturarea suspiciunilor ce ar putea să apară cu privire la
independenţa sau imparţialitatea unei instanțe.
Potrivit art. 140 C. proc. Civ., motivele de strămutare, care vizează o întreagă instanţă,
ca instituție, pot fi:
A. motive de bănuială legitimă: cazurile în care există îndoieli cu privire la
imparţialitatea judecătorilor, din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor
relații conflictuale locale;
B. Motive de siguranţă publică: împrejurările excepţionale care presupun ca judecata

procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.
În cazul existenţei unui motiv de bănuială legitimă, strămutarea poate fi cerută de către
partea interesată. În cazul existenţei unui motiv de siguranţă publică, strămutarea poate fi
cerută numai de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
În ceea ce priveşte cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă,
competența de soluţionare revine Curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea
este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, dacă strămutarea se cere de la curtea de apel.
Dacă cererea de strămutare se întemeiază pe motive de siguranţă publică, aceasta este
de competența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată
instanţa de la care s-a cerut strămutarea.
La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune suspendarea

judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei.
Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea
părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată, prin încheiere care nu se motivează şi nu
este supusă niciunei căi de atac; cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de
consiliu, cu citarea părţilor din proces; hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este
definitivă.
Art 145 C. proc. Civ, prevede care sunt efectele admiterii cererii de strămutare:
Curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanțe de acelaşi grad din
circumscripţia sa; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre
instanţele judecătoreşti de același grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
94
învecinate cu acea curte de apel în a cărei circumscripţie se afla instanţa de la care se cere
strămutarea; hotărârea de strămutare va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă
înainte de strămutare urmează să fie păstrate.
În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la
judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii
cererii de strămutare.
Strămutarea procesului poate fi cerută din nou doar dacă noua cerere se întemeiază pe
împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea
acesteia.
6.4. Delegarea instanţei
Când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată
un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, la cererea părţii
interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul, în condiţiile art.
147 C. pro. Civ. (împrejurările excepţionale sunt considerate: incendiul, inundaţiile,
înzăpezirea, starea de război etc.).
VII. ACTELE DE PROCEDURĂ
1. Noţiune şi importanţă
Actele de procedură sunt o specie a actelor juridice, dar se particularizează prin scopul
lor, cadrul în care sunt aduse la îndeplinire şi prin întocmirea lor de către diferiţi subiecţi de
drept, cu respectarea unor cerinţe care diferă de la o categorie la alta.
Astfel cum se reţine în literatura de specialitate 108, actul de procedură este manifestarea
de voinţă sau operaţia juridică făcută, după caz, pentru declanşarea procesului civil şi în
cursul acestuia de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de
activitatea procesuală a fiecăruia.
Atât exerciţiul, cât şi finalizarea unei acţiuni civile se realizează prin intermediul
actului procedural, reprezentând mijloacele prin intermediul cărora părţile îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile procesuale.
Actele de procedură fixează elementele judecăţii și cadrul dezbaterilor, ceea ce

permite ulterior şi exercitarea unui control judiciar eficient asupra hotărârilor pronunţate.
2. Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură:
A. condiţii de fond: cerinţe cu caracter general, proprii actului juridic civil, influenţate
de specificul activităţii judiciare;
B. Condiţii de formă: forma scrisă reprezintă o condiție a majorităţii actelor de

procedură (a se vedea în acest sens, art. 148 C. proc. Civ.);
108
95
C. Condiţii generale pentru îndeplinirea actelor de procedură:
 să îmbrace forma scrisă ori să fie consemnat într-un alt act de procedură încheiat în
scris;
 din conţinutul sau, respectiv din cuprinsul actului scris care îl constată, să rezulte că au
fost respectate cerinţele impuse de lege;
 să fie efectuat în limba română - a se vedea în acest sens dispoziţiile Constituţiei,
respectiv dispozițiile din Legea de organizare judecătorească;
D. condiţii speciale pentru îndeplinirea actelor de procedură

 cerinţe care vizează timpul sau locul întocmirii actelor de procedură;
 condiţii particulare care diferă de la un act la altul, în funcţie de obiectul sau finalitatea
lui.
3. Clasificarea actelor de procedură
În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la care emană, actele de
procedură se împart în:
a). actele părţilor sunt cele mai numeroase, urmărind finalităţi diferite: promovarea
unor pretenţii, invocarea unor incidente procedurale, realizarea apărării etc.; ex.: cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de
atac, cererea de punere în executare a unei hotărâri etc.;
b). actele instanţei - având în vedere finalitatea diferită a actelor instanţei, deosebim:
• acte de decizie, prin care se soluţionează conflictul între părţi (hotărârea judecătorească),
respectiv celelalte decizii luate de instanţă (ex.: încheierile de şedinţă);
• acte de comunicare, acelea prin intermediul cărora instanţă de judecată încunoştinţează
părţile despre anumite măsuri (ex.: citarea părţilor sau a altor participanţi) sau prin care sunt
comunicate unele acte de procedura;
• acte de documentare procesuală: sunt acele acte prin intermediul cărora se consemnează
unele declaraţii de voinţă ale părţilor sau ale altor participanţi (ex.: procesul-verbal de
consemnare a unei mărturii);
c). acte ale organelor auxiliare justiţiei (ex.: actele organelor de executare, procesele-
verbale de luare a măsurilor asiguratorii, dovezile privind comunicarea actelor de procedură
etc.);
d). acte ale altor participanţi la proces (ex.: depoziţiile martorilor, întocmirea şi
depunerea raportului de expertiză);
e). actele terţelor persoane care lărgesc cadrul procesual cu privire la subiectele
procesului sau chiar cu privire la obiectul acestuia.
În funcţie de modul de efectuare, actele de procedură se clasifică în:
a) acte scrise: cererea de chemare în judecată, încheierile, hotărârile etc.;
b) acte verbale, orale: susţinerile verbale ale părţilor.
96
În funcţie de conţinutul lor, distingem:
a) acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în

judecată, întâmpinarea etc.;
b) acte de procedură care constată o operaţiune procedurală: citaţia.
În funcţie de natura lor sau de locul de îndeplinire, actele de procedură sunt:
a) acte judiciare: interogatoriul, pronunţarea hotărârii etc.;
b) acte extrajudiciare: expertiza poate fi și extrajudiciară.
După caracterul îndeplinirii actelor de procedură, distingem între:
a) acte de procedură obligatorii: majoritatea actelor îndeplinite de instanţă (hotărârile

judecătoreşti, încheierile de şedinţă);
b) acte de procedură facultative: ex., exercitarea căilor de atac.
În raport cu manifestările de voinţă ce concură la formarea actului de procedură,

clasificăm actele de procedură în:
a. acte unilaterale: emană, în general, de la părţile litigante și sunt făcute îndeosebi în

vederea exercitării unor drepturi procesuale, dar și instanţă adoptă o serie de măsuri ce
reprezintă manifestări unilaterale de voinţă (hotărârile judecătoreşti);
b. acte bilaterale sau multilaterale: ex., cazul amânării cauzei prin acordul tuturor
părţilor litigante, cazul tranzacţiei judiciare.
4. Cererile
Cererea este actul procedural prin care o persoană solicită concursul instanţei în
vederea ocrotirii drepturilor și intereselor sale legitime.
Condiţii generale privind cererile - art. 148 NCPC:
- de formă: regula în privinţa formei cererilor adresate instanţei de judecată o

reprezintă forma scrisă sau forma înscrisului sub semnătură electronică, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru acesta.
Ca atare, în măsura în care, spre exemplu, reclamantul îşi modifică verbal cererea de
chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, instanţa nu va lua act de
modificarea acţiunii şi nu va dispune citarea pârâţilor indicaţi oral, ci îi va pune în vedere
reclamantului să formuleze această cerere adiţională în scris, iar numai după complinirea
acestei cerinţe va lua act de modificarea acţiunii, considerându-se legal învestită cu
soluţionarea sa.
97
Atunci când a vrut să deroge de la regula formei scrise, legiuitorul a prevăzut-o
expres. Astfel, în condiţiile art. 148 alin. (4), în cazurile anume prevăzute de lege, cererile
făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta
în încheiere.
Doctrina109 a reţinut că pentru a fi incidentă excepţia de la forma scrisă, se cer a fi

îndeplinite cumulativ două condiţii:
- legea să îngăduie expres forma verbală;

- cerea să fie făcută în şedinţă;
Potrivit Codului de procedură civilă, pot să fie făcute şi verbal declaraţia de abţinere –
art. 43 alin. (3); cererea de recuzare – art. 47 alin. (1); declaraţia de reprezentare – art. 85 alin.
(2); alegerea de competenţă – art. 126 alin. (1) etc.
- de fond: menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere adresată instanţelor

judecătoreşti: indicarea instanţei căreia îi este adresată, datele de identificare ale părţilor și ale
reprezentanţilor acestora (dacă este cazul, și adresa electronică, numărul de telefon, fax
etc.)/obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, semnătura; dacă cererea
nu poate fi semnată la termenul când a fost depusă sau la primul termen ce urmează,
judecătorul va stabili identitatea părţii prin unul dintre mijloacele prevăzute de lege, îi va citi
conţinutul cererii și îi va lua consimţământul cu privire la aceasta, făcând menţiune în
încheiere; când cererea urmează a fi comunicată, aceasta se va face în atâtea exemplare câte
sunt necesare pentru comunicare, inclusiv un exemplar pentru instanţă; la fiecare exemplar al
cererii se vor alătura copii (certificate de parte pentru conformitate cu originalul) după
înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces (art. 149-150 NCPC); când cererea
este făcută prin reprezentant, se va alătura dovada acestei calităţi (împuternicire avocaţială,
procura în original sau în copie legalizată, acte de stare civilă, extrasul din actul care atestă
dreptul de reprezentare în justiţie a reprezentantului persoanei juridice etc.); cererea de
chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută, chiar dacă
poarta o denumire greşită (art. 152 NCPC).
5. Citarea şi comunicarea actelor de procedura
A. Reguli generale
Citarea se realizează prin actul procedural numit citaţie care are drept scop
încunoştinţarea participanţilor cu privire la existenţa procesului, la locul şi data şedinţei de
judecată.
Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât dacă părţile au fost citate ori s-au
prezentat, personal sau prin reprezentant (art. 153, art. 160 NCPC).
Consecinţe privind invocarea și înlăturarea neregularităţilor privind citarea:
Instanţa va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea: ori de câte ori constată că
partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea
109
D. N. Theonari, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 373, M. Tăbârcă, op. cit., pg. 754
98
nulităţii; neregularitatea privind procedura de citare a părţii care lipseşte poate fi invocată din
oficiu şi de celelalte părţi, însă numai la termenul la care ea s-a produs; la cererea părţii
interesate, dacă partea prezentă în instanța, personal sau prin reprezentant, nu a primit citaţia
sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de NCPC (art. 159); există o altă
cauză de nulitate privind citaţia sau procedură de înmânare a acesteia;
Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în

care partea interesată şi prezentă în instanţă nu a cerut amânarea procesului, precum şi în
cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la
termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.
Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoştinţă,
precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un
reprezentant, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea
cunoaște termenele de judecată ulterioare; aceste dispoziţii îi sunt aplicabile și părţii căreia,
personal ori prin reprezentant, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată,
considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru
care citaţia i-a fost înmânată (art. 229 NCPC).
Excepţii de la regula termenului în cunoştinţă, când părţile vor fi citate:
a. în cazul reluării judecăţii, după ce a fost suspendată;
b. În cazul când procesul se repune pe rol;
c. Când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la
încuviinţarea lui, când s-a stabilit și termenul pentru luarea acestuia;
d. când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie citată la fiecare
termen;
e. în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea
fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere;
f. militarii încazarmaţi sunt citaţi la fiecare termen;
g. Deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen;
Partea prezentă în instanţă, personal sau prin reprezentant, este obligată să primească
actele de procedură și orice înscris folosit în proces care i se comunică în şedinţă; partea are
dreptul să ridice și între termene, sub semnătură, actele de procedură și înscrisurile depuse la
dosar.
Dacă se refuză primirea, actele și înscrisurile se consideră comunicate prin depunerea

lor la dosar, de unde, la cerere, partea le poate primi sub semnătură.
După sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier juridic, cererile,
întâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceștia; cel care primeşte cererea va
99
atesta primirea pe însuşi exemplarul care urmează a fi depus la instanţă sau, după caz, prin
orice alte mijloace care asigură îndeplinirea acestei proceduri.
Jurisprudenţă disciplinară (judecători). HCSM nr. 13J/2014 110 : „pârâtul

(judecător), după ce (...) a invocat excepţia de nelegalitate a art. 1 ali. (4) din Hotărârea (...)
Colegiului de conducere al Judecătoriei (...), în toate cele 21 de dosare pe care le avea pe
rol, s-a pronunţat asupra acestei excepţii, deşi era obligat să se abţină de la soluţionarea ei.
(...) a încălcat cu rea-credinţă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ având în vedere că excepţia invocată de domnul judecător,
privind nelegala compunere a completului de judecată, este o excepţie de procedură care nu
are nicio legătură cu fondul cauzei, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) O.G. nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii în care se prevede în mod neechivoc faptul că legalitatea
înscrierii unei asociaţii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor se dispune prin încheiere, de
către judecătorul desemnat de preşedintele instanţei. (...) a încălcat din gravă neglijenţă
dispoziţiile art. 153 NCPC, având în vedere că a soluţionat excepţia de nelegalitate a art. 1
alin. (4) DIN Hotărârea (...) Colegiului de conducere al Judecătoriei (...), fără ca emitentul
actului să fie citat în mod legal” [Art. 99 lit. i) („nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când
judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi
formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea
judecăţii”) şi t) („exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”), raportat la art. 991 L. nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, rep., cu modif. ult. (M. Of. nr. 826 din 13 septembrie
2005; sancţiune:avertisment]111
B. Organe competente şi modalităţi de comunicare
Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu: prin

agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori
salariaţi ai altor instanțe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul; prin
poștă, cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat și confirmare de primire, în plic închis
(la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal și înştiinţarea prevăzute la art. 163
NCPC), în cazul în care comunicarea prin agenţi procedurali nu este posibilă; în mod
nemijlocit prin executori judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să îndeplinească formalităţile legale,
sau prin servicii de curierat rapid, la cererea părţii interesate și pe cheltuiala sa; prin telefax,
poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului și confirmarea primirii
acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop (se va folosi un
formular special).
Comunicarea se face în plic închis, la care se alătura dovadă de înmânare/procesul-
verbal și înştiinţarea prevăzute la art. 163.
Plicul va purta menţiunea, PENTRU JUSTIŢIE. A SE ÎNMÂNA CU PRIORITATE"

[art. 154 alin. (2) NCPC].
Instanţele au drept de acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de
informare deţinute de autorităţi şi instituţii publice, care au obligaţia de a asigura accesul
direct al instanţelor la bazele de date respective.
110
Disponibilă la http://www.csm1909.ro
111
Legea nr. 304/2004 : Art. 991. (1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă
cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav,
neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
100
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1589/2015: „Împrejurarea că intanţele au
acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deţinute de
autorităţi şi instituţii publice, conform art. 862 CPC [art. 154 NCPC] nu exonerează însă pe
reclamant de a face el însuşi demersurile cerute de art. 95 alin. (1) CPC [ art. 167 NCPC],
cele din urmă dispoziţii fiind aplicabile prioritar, dată fiind şi interpretarea sistematică a
textelor”.
C. Cuprinsul citaţiei și al dovezii de înmânare a citaţiei
Citaţia este emisă în formă scrisă, fiind compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă și
dovada de înmânare (procesul-verbal) a citaţiei.
a. citaţia propriu-zisă trebuie să cuprindă (art. 157 NCPC): denumirea și sediul

instanţei (locul desfăşurării procesului), data emiterii citaţiei, numărul dosarului, data
înfăţişării, numele, adresa şi calitatea celui citat, numele sau denumirea părţii potrivnice,
obiectul cererii, indicarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar datorate (dacă este
cazul), menţiunea că, prin înmânarea citaţiei, sub semnătură de primire, personal ori prin
reprezentant, cel citat este considerat că are în cunoştinţă și termenele de judecată ulterioare
aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată, alte menţiuni prevăzute de lege sau stabilite de
instanţă (obligaţia de a formula întâmpinare, obligaţia de a prezenta anumite înscrisuri,
chemarea la interogatoriu etc.), stampila instanţei şi semnătura grefierului;
 anumite cerinţe sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii [denumirea şi sediul instanţei,
numărul dosarului, data înfăţişării, numele şi adresa celui citat, stampila instanţei și
semnătura grefierului (art. 157 -alin. (1) lit a), c), d), e) şi k) NCPC);
b. dovada de primire a citaţiei sau procesul-verbal pe care îl încheie agentul procedural

trebuie să cuprindă (art. 164 NCPC): data când dovada a fost luată sau procesul-verbal a fost
întocmit, numele şi funcţia agentului sau ale funcţionarului de la primărie, numele şi adresa
completă a destinatarului, menţiunea dacă actul a fost înmânat la locuinţa sa, depus în cutia
poştală, afişat pe ușa locuinţei sau dacă a fost înmânat în alt loc, numele şi calitatea celui
căruia i s-a făcut înmânarea (în cazul în care actul de procedură a fost înmânat altei persoane
decât destinatarului), denumirea instanței de la care emana actul şi numărul dosarului,
semnătura celui care a primit citaţia sau alt act de procedură, semnătura agentului sau a
funcţionarului de la primărie care o certifică (iar în cazul în care se întocmeşte proces-verbal,
semnătura agentului, respectiv a funcţionarului primăriei); procesul-verbal va cuprinde, de
asemenea, şi arătarea motivelor pentru care a fost întocmit; anumite cerinţe sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii [a se vedea art. 164 alin. (1) lit. a), c), d), e) şi f) NCPC]; menţiunile din
procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi
combătute decât prin procedura înscrierii în fals.
D. Locul citării, persoanele care urmează a fi citate. Înmânarea şi comunicarea citaţiei
a. locul citarii şi persoanele care urmează a fi citate (art. 155, art. 156, art. 158, art. 167
şi art. 172 NCPC):
Noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres reguli pentru diferite categorii de
persoane: persoane juridice de drept public şi de drept privat, entităţi fără personalitate
juridică, cei supuşi procedurii insolvenţei, persoane fizice incapabile sau cele cu capacitate de
101
exerciţiu restrânsă, bolnavi internați în unităţi sanitare, militari încazarmaţi, deţinuţi,
personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare, persoanele care se află în
străinătate, persoane cu domiciliul necunoscut etc.
Instanţa va putea încuviinţa citarea prin publicitate a pârâtului, când reclamantul
învederează, motivat, că deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul
pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii; citarea prin publicitate se face
afişându-se citaţia la ușa instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente și la ultimul
domiciliu cunoscut al celui citat și, dacă instanţă apreciază, prin publicarea citaţiei în
Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire.
Instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la
dezbateri pentru reprezentarea intereselor paratului.
Dacă cel citat se înfăţişează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă,
toate actele de procedură ce au urmat acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut
citarea prin publicitate va fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. c).
Partea poate alege ca toate actele de procedură să le fie comunicate la căsuţa poștală.
Dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este
obligată să încunoştinţeze instanţă, indicând locul unde va fi citata la termenele următoare,
precum și partea adversă, prin scrisoare recomandată; în cazul în care partea nu face aceasta
încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeași instanţă este valabil îndeplinită la vechiul
loc de citare.
Citarea martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor ori a altor participanţi în

proces, precum și, când este cazul, comunicarea actelor de procedură adresate acestora sunt
supuse aceloraşi dispoziţii legale, care se aplică în mod corespunzător.
b. Înmânarea citaţiei și a altor acte de procedură
Regula: înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face personal celui citat,
la locul citării stabilit, potrivit legii sau oriunde se află cel citat.
Situaţii speciale: citaţia se predă altor persoane decât cel citat, persoane care vor
semna procesul-verbal întocmit pentru a se face dovada comunicării [administratori, portari,
paznici ai unor clădiri, aşezăminte, închisori; la căpitănia porturilor sau unităţilor militare;
funcţionarilor sau persoanelor însărcinate cu primirea corespondenţei etc. -- art. 161, art. 162,
art. 163 alin. (6) și (7) NCPC].
Procedura de comunicare a citaţiilor și a altor acte de procedură (art. 163, art. 164, art.
166 şi art. 168 NCPC):
Comunicarea se va face persoanei în drept să o primească, ce va semna dovadă de

înmânare certificată de agentul procedural.
Dacă destinatarul primește citaţia, dar refuză să semneze dovadă de înmânare ori, din
motive întemeiate, nu o poate semna, agentul va întocmi un proces-verbal în care va arăta
aceste împrejurări.
102
Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, agentul o va depune în cutia poștala; în
lipsa cutiei poştale, va afișa pe ușa locuinţei destinatarului o înştiinţare care trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute de art. 163 alin. (3) NCPC și va întocmi un proces-verbal, care
va cuprinde menţiunile arătate la art. 164, acesta făcând dovada până la înscrierea în fals cu
privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz, sediu, agentul
îi va înmâna citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsa, oricărei alte persoane
majore care locuiește cu destinatarul ori care, în mod obișnuit, îi primește corespondenţa.
Când legea sau instanţa dispune ca citarea părţilor sau comunicarea anumitor acte de
procedură să se facă prin afişare, această afișare se va face la instanţă de către grefier, iar în
afară instanţei, de agenţii însărcinaţi cu comunicarea actelor de procedură, încheindu-se un
proces-verbal, ce se va depune la dosar.
În cazul depunerii sau afișării înştiinţării privind citarea, agentul are obligaţia că, în
termen de cel mult 24 de ore, să depună citaţia și procesul-verbal la sediul instanţei ori la cel
al primăriei în raza căreia destinatarul locuiește sau îşi are sediul, urmând ca acestea să
comunice citaţia.
Când părţii sau reprezentantului ei i s-a înmânat citaţia de către funcţionarul anume
desemnat în cadrul primăriei, acesta are obligaţia că, în termen de cel mult 24 ore de la
înmânare, să înainteze instanţei de judecată dovadă de înmânare; când termenul legal s-a
împlinit fără ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie pentru a i se înmâna
citaţia, funcţionarul anume însărcinat va înainta instanţei de judecată, de îndată, citaţia ce
trebuia comunicată, precum și procesul-verbal.
Când comunicarea actelor este imposibilă (imobilul a fost demolat, a devenit

nelocuibil sau de neîntrebuinţat, destinatarul nu mai locuieşte în imobil etc.), agentul va
raporta cazul grefei instanţei spre a înştiinţa din timp partea care a cerut comunicarea despre
această împrejurare și a-i pune în vedere să facă demersuri pentru a obţine noua adresa unde
urmează a se face comunicarea.
Termenele citării şi comunicării actelor (art. 159, art. 165 s, i art. 171 NCPC): citația şi
celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile
înaintea termenului de judecată; în cazuri urgenţe sau atunci când legea prevede în mod
expres, judecătorul poate dispune scurtarea acestui termen.
Când comunicarea actelor de procedură se face prin agenţi procedurali, ei nu vor putea
instrumenta decât în zilele lucrătoare, între orele 7,00-20,00, iar în cazuri urgente, şi în zilele
nelucrătoare sau de sărbători legale, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei.
Procedura se socotește îndeplinită:
- la data semnării dovezii de înmânare ori a încheierii procesului-verbal prevăzut la

art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia ori alt act de procedură, personal;
103
- la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării de către
funcţionarul poștal/curier a refuzului acesteia de a primi corespondenţa, în cazul citarii ori
comunicării altui act de procedură efectuate prin poșta sau curierat rapid;
- la data arătată pe copia imprimată a confirmării expedient, certificată de grefierul

care a făcut transmisiunea, în cazul citarii sau comunicării altui act, potrivit art. 154
alin. (6) NCPC.
Jurisprudenţă CEDO
„Instanţele trebuie să facă tot ce se poate aştepta în mod rezonabil de la acestea

pentru a cita reclamanţii şi să se asigure că aceştia din urmă au cunoştinţă de procedurile
din care fac parte”. (Miholapa împotriva Letoniei, pct. 31, şi Övuş împotriva Turciei, nr.
42.981/04, pct. 48, 13 octombrie 2009)112.
Dreptul la acţiune sau de recurs trebuie să se exercite din momentul în care părţile
interesate pot cunoaşte efectiv hotărârile judecătoreşti care le impun o obligaţie sau care ar
putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime; notificarea, în calitate de act de
comunicare între organul jurisdicţional şi părţi, serveşte la luarea la cunoştinţă a deciziei
instanţei, precum şi a notificării sale, după caz, pentru a permite părţilor de a o recura
(Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, nr. 38.366/97, 38.688/97, 40.777/98, 40.843/98,
41.015/98, 41.400/98, 41.446/98, 41.484/98, 41.487/98 şi 41.509/98, pct. 37, CEDO 2000-I,
şi Diaz Ochoa împotriva Spaniei, nr. 423/03, pct. 48, 22 iunie 2006).
Hotărârea CEDO din 8 ianuarie 2013 în Cauza S.C. „Raisa M. Shipping“ – S.R.L.
împotriva României (Cererea nr. 37.576/05) – extras din hotărâre
31. În speţă, fiind vorba de un proces ce are consecinţe directe asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, societatea reclamantă avea dreptul la un acces efectiv la
ansamblul de proceduri şi trebuia să beneficieze de toate garanţiile ce decurg din principiul
contradictorialităţii.
32. Curtea constată că art. 86 alin. 3 din Codul de procedură civilă impune, în
general, în ceea ce priveşte comunicarea actelor de procedură, ca instanţa să se asigure de
transmiterea actului şi de primirea acestuia.
Printre diferitele modalităţi de comunicare, art. 92 alin. 4 din acelaşi cod

reglementează citarea prin afişarea pe uşa locuinţei sau a sediului social, după caz, permisă
în cazul lipsei persoanei interesate în momentul venirii agentului însărcinat cu înmânarea
actelor sub semnătură de primire.
33. Societatea reclamantă a fost notificată în ceea ce priveşte recursul introdus de

către partea adversă şi asupra termenului în faţa ÎCCJ, prin afişare la sediul său social.
Aceasta pretinde că nu a primit citaţia şi, prin urmare, a fost imposibil să ia parte la
112
Conform http://jurisprudentacedo.com
104
procedura recursului, în urma căreia hotărârea pe fond care îi dădea câştig de cauză a fost
modificată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu o contestaţie în anulare pentru

atingerea adusă dreptului la apărare în urma nelegalităţii citării, a respins această cale de
atac cu motivarea că citarea prin afişare era o modalitate de citare prevăzută de lege.
34. Or, Curtea subliniază că Guvernul nu a furnizat niciun element care să indice că
ÎCCJ a dat dovadă de suficientă diligenţă pentru a se asigura de transmiterea citaţiei şi
primirea acesteia de către societatea reclamantă.
De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că ÎCCJ a îndeplinit demersuri în acelaşi

scop cu ocazia examinării contestaţiei în anulare pentru nelegalitatea citării, aceasta din
urmă mulţumindu-se să constate că citarea prin afişare avea un temei legal în dreptul intern.
35. Curtea apreciază că, aplicând astfel dispoziţiile legale relevante, instanţele
naţionale au dat dovadă de un formalism incompatibil cu litera şi spiritul art. 6 § 1 din
Convenţie şi au adus atingere nejustificată dreptului societăţii reclamante de acces la o
instanţă pentru determinarea „drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil“ [a se vedea,
mutatis mutandis, Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 62, CEDO
1999-VII].
VIII. NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ
1. Noţiune şi reglementare
Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură
efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă (art. 174 NCPC).
2. Clasificarea nulităţilor
a. În funcţie de natura normelor încălcate:
- nulităţi absolute: când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care
ocroteşte un interes public [art. 174 alin. (2) NCPC];
- nulităţi relative: când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte
un interes privat [art. 174 alin. (3) NCPC1;
b. În funcţie de izvorul lor:
105
- nulităţi exprese (textuale, explicite): sunt acelea stabilite prin lege (art. 40, art. 56,
art. 57, art. 82, art. 83, art. 157, art. 159, art 196, art. 197 NCPC etc.);
- nulităţi virtuale (tacite, implicite): îşi au izvorul în nesocotirea principiilor de drept

procesual civil sau a altor reguli de procedura, chiar dacă sancţiunea nu a fost prevăzută
expres;
c. În funcţie de raportul cauzal dintre diferitele acte de procedura:
- nulităţi proprii: lipsesc de eficiență juridică actul de procedură îndeplinit cu

nesocotirea condiţiilor proprii de validitate;
- nulităţi derivate (iradiate): reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale

anterioare şi faţă de care actul în cauză se afla într-un raport de dependentă sau accesorietate
[art. 179 alin. (3) NCPC];
d. În funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite:
- nulităţi intrinseci: intervin când se nesocotește o condiție ce ţine de substanţa actului

de procedură (ex., citația nu menţionează termenul sau instanţa în faţa căreia se va desfăşura
judecata - art. 157 NCPC);
- nulităţi extrinseci: intervin când se încalcă condiţii exterioare actului (îndeplinirea

actului de către o instanţă necompetentă, neplata taxei de timbru etc.);
e. În funcţie de întinderea efectelor distructive ale sancţiunii:
- nulităţile totale: nulitatea se răsfrânge asupra întregului act;
- nulităţi parţiale: nulitatea afectează doar o parte a actului de procedură, care parţial
poate fi, salvat";
f. În funcţie de modul în care operează:
- nulităţi de drept: sunt cele care operează în temeiul legii, fără a mai fi nevoie de o
hotărâre care să constate efectele produse (ineficiența actului de procedură);
- nulităţile judiciare: sunt cele care afectează actul doar dacă intervine o hotărâre a
judecătorului care să pronunţe sancţiunea; în sistemul nostru de drept, toate nulităţile
procedurale sunt judiciare.
3. Condiţiile nulităţii se desprind din interpretarea art. 174-176 NCPC:
1. Nesocotirea cerinţelor legate de fond şi de formă, prevăzute pentru efectuarea unui

act de procedură.
106
Legiuitorul a avut în vedere un concept generic, incluzând toate regulile de drept
procesual civil, toate dispoziţiile care privesc mersul proceselor și funcţionarea legală a
organelor judecătoreşti.
2. Producerea unei vătămări
Regula: nulitatea este condiţionată de dovedirea unei vătămări procesuale.
Excepţii: nulitatea nu este condiţionată:
- de dovedirea unei vătămări: în cazul nulităţilor exprese, vătămarea este prezumată,

partea interesată putând face dovada contrară;
- de existenţa unei vătămări: în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: a.

capacitatea procesuală; b. reprezentarea procesuală; c. competenţa instanţei; d. compunerea
sau constituirea instanţei; e. publicitatea şedinţei de judecată; f. alte cerințe legale extrinseci
actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
3. Vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului
Sancţiunea nulităţii trebuie să reprezinte, un ultim remediu" (art. 177 NCPC).
Consecinţe:
- ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va
dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură;
- actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra

excepţiei de nulitate, a dispărut cauza acesteia;
Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă
sancţiune procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare.
3. Invocarea nulităţilor procedurale
Indiferent de caracterul absolut sau relativ al nulităţii, intervenţia instanţei este

întotdeauna necesară pentru constatarea nulităţii actului de procedură; toate cauzele de
nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea
decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca [art. 178 alin. (5) NCPC - aplicaţie a
principiului concentrării mijloacelor procesuale].
Nulităţile procedurale se invocă pe calea unei excepții de procedură propriu-zisă, cu

respectarea regimului juridic specific nulităţii absolute şi a celei relative.
Nulitatea absolută (de ordine publică): poate fi invocată de oricare din părți, procuror
sau instanţă, din oficiu; poate fi invocată în orice fază a procesului civil, dacă legea nu
prevede altfel.
Nulitatea relativă: poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă

neregularitatea nu a fost cauzată prin propria fapta; momentul procesual al invocării:
107
a. pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;
b. pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit

neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi
înainte de a pune concluzii pe fond.
5. Efecte: desfiinţarea (ineficientă) actului de procedură, în tot sau în parte, de la data

îndeplinirii lui; dacă este cazul, instanţă dispune refacerea actului de procedură, cu respectarea
tuturor condiţiilor de validitate.
Nulitatea unui act de procedură nu împiedica faptul că acesta să producă alte efecte
juridice decât cele care decurg din natura lui proprie (principiul conversiunii actului juridic;
ex., o cerere de chemare în judecată anulată pentru neplata taxei de timbru poate fi folosită
ulterior ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă).
IX. TERMENELE PROCEDURALE. DECĂDEREA
1. Noţiunea şi rolul termenelor procedurale113.
Termenul procedural reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit

ori, după caz, este interzis să se facă un anumit act de procedură; termenul de procedură poate
fi o zi fixă (ex.: termenul de judecată, termenul de înfăţişare a martorului etc.) sau un anumit
stadiu al procesului (precum încheierea dezbaterilor la primă instanţă etc.).
Rolul termenelor procedurale este acela de a disciplina activitatea procesuală şi de a

asigura celeritatea acesteia.
2. Clasificarea termenelor de procedură
A. În funcţie de caracteristicile lor, termenele pot fi:
a. imperative (peremptorii): termene înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un anumit act

de procedură (ex.: termenele pentru exercitarea căilor de atac, termenul de exercitare a cererii
de reexaminare a amenzii judiciare şi a despăgubirii etc.);
b. prohibitive (dilatorii): termene înăuntrul cărora legea interzice să se efectueze actul

de procedură [ex.: conform art. 758 NCPC, în materia executării silite mobiliare se interzice
organului de executare să procedeze la efectuarea vânzării prin licitaţie în mai puţin de două
săptămâni de la data procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenelor prevăzute
la art 752 alin. (1) sau art. 753 NCPC].
113
LPA. Art. 6. Termenele procedurale prevăzute de legile speciale aflate în curs la data intrării în vigoare
a NCPC, rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă.
108
B. După modul în care sunt stabilite, termenele pot fi:
a. legale: stabilite în mod expres de lege (precum: termenele pentru exercitarea căilor
legale de atac, termenele stabilite pentru citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură):
- termene legale perfecte (fixe): nu pot fi prelungite sau scurtate de către instanţă;
- termene legale imperfecte: în mod excepţional, legea permite scurtarea unor termene
legale (ex., art. 159 NCPC permite judecătorului să scurteze termenul de 5 zile pentru
înmânarea citaţiei) sau prelungirea unor termene legale [ex., posibilitatea președintelui
instanţei de a prelungi termenul de apel şi de recurs cu 5 zile -art. 471 alin. (3), art. 490 alin.
(2) NCPC];
b. Judecătoreşti: le fixează instanţă în cursul judecării procesului (precum: termenul de

înfăţişare a martorilor, termenul pentru depunerea raportului de expertiză etc.);
c. Convenţionale: fixate de părţi, fără a fi nevoie că instanţă să le încuviinţeze (ex.,

termenul arbitrajului poate fi fixat de părţi - art. 567 NCPC).
C. În funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele procedurale

se clasifică în:
a. absolute: în caz de nerespectare, afectează eficacitatea sau validitatea actelor de

procedură, intervenind decăderea, perimarea sau prescripţia dreptului de a obţine executarea
silită etc.;
b. relative: în caz de nerespectare, nu afectează validitatea actelor de procedură, ci

atrag, eventual, sancţiuni disciplinare pentru cei care sunt vinovaţi de nerespectarea lor (ex.,
pronunţarea hotărârii nu poate fi amânată mai mult de 15 zile - art. 396 NCPC) sau a unor
amenzi judiciare ori despăgubiri [neaducerea la termenul fixat de instanţă, a martorului
incuviinţat, de către una dintre părţi, potrivit art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. b) NCPC.
D. După durata lor, termenele procedurale pot fi clasificate în termene statornicite pe

ani, luni, săptămâni, zile şi ore, clasificare ce prezintă interes în privinţa modului de calcul al
termenelor procedurale.
3. Durata termenelor de procedură presupune stabilirea punctului de plecare a

termenului, cât şi a punctului de împlinire:
a. momentul de la care începe să curgă termenul procedural

Regula: termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă
legea nu dispune altfel;
Excepţii, precum: încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie

poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă [art. 64
alin. (4) NCPC]; termenul pentru depunerea listei martorilor se socoteşte de la data
încuviinţării probei [art. 254 alin. (4) lit. a)] etc.;
109
Principiului echipolenţei sau echivalenţei actelor juridice (legea recunoaște și altor
acte o valoare echivalentă cu aceea a comunicării) se aplică în următoarele cazuri care sunt de
strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie:
- se consideră că actul a fost comunicat părţii şi în cazul în care aceasta a primit copie după
act, precum și în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părţi [art. 184 alin. (2)
NCPC]; termenul de apel curge și când comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu încheierea
de încuviinţare a executării silite [art. 468 alin. (2) NCPC];
- dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la
data depunerii cererii de apel [art. 468 alin. (3) NCPC];
b. Punctul de împlinire
• este acela în care termenul îşi realizează efectul, încetând posibilitatea de a mai
exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (pentru termenele imperative) ori
născându-se dreptul de a îndeplini anumite acte de procedura (pentru termenele prohibitive);
• în determinarea momentului final al termenelor trebuie să ţinem seama de art. 183

NCPC: actul de procedura depus înăuntrul termenului legal la oficiul poştal (sau la un alt
serviciu specializat de curierat) prin scrisoare recomandată, la unitatea militară ori la
administraţia locului de deţinere unde se afla partea interesată, este socotit a fi făcut în
termen; în general, termenele procedurale curg continuu, cu anumite excepţii când acestea pot
fi întrerupte [cât timp el lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă
nu are reprezentant, când a intervenit moartea uneia dintre părţi, când a intervenit moartea
reprezentantului părţii -art. 184 alin. (3) §i (4) NCPC etc.] sau suspendate (ex., termenul de
perimare este susceptibil de a fi suspendat, potrivit art. 418 NCPC).
4. Calcularea termenelor de procedură
Modul de calcul al termenelor de procedură este determinat în mod expres de lege,

astfel (art. 181-182 NCPC):
Termenul pe ore: începe să curgă de la ora zero a zilei următoare.
Expresia „ora zero a zilei următoare", la care face referire noul cod, înlătură
contradicţiile existente în jurisprudenţă în privinţa noţiunii de „miezul nopţii zilei
următoare",prevăzută de reglementarea anterioară in art. 101 alin. (2). Ora zero a zilei
următoare începe intr-adevăr la miezul nopţii, dar a zilei curente. Ora zero este prima oră a
zilei, întrucât la implinirea orei 24,00 ziua se schimbă.
Pentru a exemplifica modul de calcul a termenului pe ore, vom avea în vedere
termenul de 24 de ore stabilit pentru amânarea pronunţării ordonanţei preşedinţiale, termen
care se va calcula distinct: dacă dezbaterile şi reţinerea cauzei în pronunţare au avut loc spre
exemplu înt-o zi de luni, ora zero a zilei următoare, şi anume a celei de marţi, va fi
considerată drept punct de plecare a termenului, acesta fiind miezul nopţii zilei curente, astfel
încât termenul se va împlini la ora 00,00 a zilei de miercuri (miezul nopţii zilei de marţi).
Termenul pe zile: se calculează după sistemul exclusiv, deci pe zile libere, neintrând
în calcul nici ziua în care a început să curgă, nici ziua în care se sfârşeşte.
110
Termenele pe ani, luni sau săptămâni: se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii
corespunzătoare zilei de plecare; dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care
termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni; se împlinesc la
ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedura [a se vedea şi art. 182
alin. (2) NCPCJ.
Spre exemplu, termenul de 5 zile înaintea termenului de judecată pentru înmânarea
citaţiei, instituit de art. 159 NCPC, se va calcula astfel: dacă termenul de judecată este stabilit
pentru data de 10 a lunii, citaţia trebuie comunicată către parte cel mai tarziu în data de 4 a
lunii respective (numărându-se în fapt 7 zile, nu doar 5).
Indiferent de modul în care este stabilit termenul, când ultima zi a acestuia cade într-o
zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.
5. Nerespectarea termenelor procedurale: sancţiunea decăderii
A. Noţiune
Decăderea semnifică pierderea unui drept sau a unor facultăţi procesuale care n-au fost
exercitate în termenul prevăzut de lege [art. 185 alin. (1) NCPC].
B. Condiţiile de existenţă ale decăderii
a. existenţa unui termen imperativ care să impună exercitarea dreptului înăuntrul

său;
- sancţiunea decăderii nu se aplică în cazul termenelor prohibitive, a căror nerespectare

atrage anularea actului prematur la cererea celui interesat;
- sancţiunea decăderii se impune şi în cazul stabilirii unor termene judecătoreşti, de

către instanţă;
- sancţiunea nu se aplică însă în privinţa termenelor stabilite de lege pentru

îndeplinirea unor acte de către instanţă (ex., hotărârea judecătorească se pronunţă de către
instanţă în cel mult 15 zile de la închiderea dezbaterilor; nerespectarea acestui termen nu va
atrage decăderea instanţei din dreptul de a pronunţa hotărârea şi nu va afecta drepturile
părţilor - art. 396 NCPC);
b. neexercitarea dreptului procedural înăuntrul termenului prevăzut de lege, sancţiunea

nu se răsfrânge şi asupra actelor întocmite de instanța de judecată sau de către organele de
executare silită, ci numai asupra drepturilor recunoscute de lege părţilor şi procurorului;
c. inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii
Noul Cod de procedură civilă menţionează două situaţii când sancţiunea decăderii este
inoperantă: când legea prevede altfel; când partea care a pierdut termenul dovedeşte că
întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, solicitând repunerea în termen;
pentru acordarea acestui beneficiu, legea mai cere îndeplinirea a două condiţii: partea să arate
motivele împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acestora şi actul de procedură să fie
111
îndeplinit în acelaşi termen de 15 zile [în cazul exercitării căilor de atac, aceasta durată este
aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea caii de atac, art. 186 alin. (2) NCPCJ.
C. Invocarea şi constatarea decăderii
Decăderea se invocă pe calea unei excepţii de procedură propriu-zisă. Pentru a

interveni decăderea, aceasta trebuie invocată şi apoi pronunţată de către instanţă, bineînţeles,
după ce a verificat şi constatat îndeplinirea celor trei condiţii menţionate mai sus.
Aşadar, decăderea nu operează de drept, ci ea trebuie pronunţată de către instanţă.
• dacă termenul peremptoriu încălcat este prevăzut de norme imperative (ex., termenul
pentru exercitarea unei căi de atac), excepţia poate fi invocată, pe lângă partea interesată, şi de
către instanţă sau procuror, în orice fază a procesului114;
• dacă termenul este prevăzut de o normă dispozitivă, excepţia poate fi invocată doar în
limine litis, de partea împotriva căreia era îndreptat actul ce nu a fost îndeplinit în termen;
Decăderile, întocmai ca și nulităţile, au caracter judiciar: încălcarea unei norme

procedurale nu poate fi sancţionată decât prin intervenţia instanţei; asupra excepţiei, instanţă
se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie, asupra căreia nu mai poate reveni, dar care nu
poate fi atacată separat.
Atunci când a intervenit o hotărâre de fond, decăderea poate fi invocată prin

intermediul apelului. Precizăm că, atuncicând norma juridică are caracter de ordine privată,
decăderea poate fi valorificată pe calea apelului numai dacă, în faţa primei instanţe, excepţia
de tardivitate a fost invocată în termen, iar instanţa a respins excepia sau a omis să se
pronunţe cu privire la aceasta. În recurs, decăderea poate fi valorificată cu respectarea art. 488
alin. (2) C. Proc. civ., potrivit căruia motivele de casare nu pot fi primite decât dacă nu au
fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în
termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor115.
D. Efectele decăderii
Efectul principal: se stinge orice posibilitate de punere în valoare a dreptului

procedural neexercitat în termen.
Decăderea se extinde şi asupra actelor de procedură, în sensul că actul tardiv va fi

anulat.
Trebuie observat că între nulitate şi decădere există o strânsă legătură, dar aceste
sancţiuni îşi păstrează individualitatea, având condiţii de existenţă diferite. Astfel, decăderea,
114
Sunt însă şi situaţii în care legea limitează momentul până la care se poate invoca decăderea. Astfel,
art. 485 alin. (2) C proc. Civ. prevede că, în ipoteza în care intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar
nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el va fi socotit în termen.
115
112
spre deosebire de nulitate, nu este condiţionată de dovedirea unei vătămări procesuale. Actul
prematur, anulat pentru nerespectarea unui termen prohibitiv, poate fi refăcut după împlinirea
termenului; în schimb, actul tardiv, făcut cu nerespectarea unui termen peremptoriu, nu mai
poate fi refăcut. De aceea, se spune că decăderea produce efecte mai energice decât nulitatea.
Totodată, este de precizat că decăderea nu trebuie confundată cu prescripţia extinctivă.

Obiectul diferit al celor două sancţiuni constituie elementul distinctiv esențial. Decăderea are
ca obiect un drept procedural ulterior dreptului la acțiune. De asemenea, sub aspectul
termenelor se pot observa diferențe: termenele de prescripţie sunt mult mai lungi şi sunt
susceptibile de suspendare și întrerupere.
Decăderea are ca efect pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în
termenul legal, astfel încât calea de atac neexercitată în termen nu mai poate fi introdusă, iar
dacă este vorba de un alt act procedural ce nu a fost îndeplinit în termen, el nu mai poate fi
refăcut116. Dacă totuşi un act se face peste termen, ei este lovit de nulitate (ari. 185 alin. 1).
Decăderea procesuală nu atinge dreptul subiectiv civil, dar poate duce indirect la pierderea
dreptului de a obţine condamnarea pârâtului (de ex. dacă cererea a fost respinsă de prima
instanţă, iar reclamantul nu face apel în termen, va fi decăzut din dreptul de a mai ataca pe
această cale hotărârea şi nu mai poate exercita nici recurs).
Ca şi în cazul nulităţii, decăderea lipseşte de efecte actul de procedură în ce priveşte
funcţia sa procedurală. Dacă însă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii etc., acestea
îşi vor produce efectele.
În cazul în care însă partea dovedeşte că a fost împiedicată, din cauza unor motive
temeinic justificate, să exercite o cale de atac sau să îndeplinească orice alt act de procedură în
termenul legal, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării, în acelaşi termen arătându-se şi motivele împiedicării. în cazul exercitării căilor
de atac, această durată este aceeaşi ca cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac (art. 186
alin. 2 NCPC). Se spune că, într-o asemenea situaţie, partea a fost repusă în termen. Cererea
de repunere în termen va fi rezolvată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea
privitoare la dreptul neexercitat în termen.
116
Decăderea, ca sancţiune procedurală, nu trebuie confundată cu decăderea de drept civil (art. 2545-
2550). Potrivit art. 2545 alin.I NCC, prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru
exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului
stabilit de lege atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii
lor (alin. 2). Decăderea poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai
târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate. Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice
din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului în
care acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune liber (art. 2550 şi art. 2513 NCC) - pentru dezvoltări şi
exemple, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de Drept civil în reglementarea Noului Cod Civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 323-327.
113
X. FAZELE ȘI ETAPELE PROCESULUI CIVIL
Din definiţia dată procesului civil rezultă că acesta parcurge două mari faze, respectiv:
I. Judecata (cognitio):
1. În primă instanță, care la rândul său parcurge patru etape:
 Etapa scrisă- în care părţile iau reciproc cunoştinţă de pretenţiile şi apărările lor, dar şi
de mijoacele de probă pe care intenţionează să le administreze;
 Etapa cercetării procesului – începe la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate şi se încheie la momentul la care judecătorul se consideră lămurit şi
declară, prin încheiere, cercetarea procesului încheiată. În acest interval se îndeplinesc
acte de procedură, în vederea dezbaterii în fond a procesului, se discută şi se
soluţionează excepţiile procesuale, precum şi orice alte cereri vizând incidente
procedurale, se dispun măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori
pentru constatarea unei situaţii de fapt, se încuviinţează sau nu în principiu cererile de
intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, dacă este cazul, se poate lua act de
actele de dispoziţie ale părţilor cu privire la soluţionarea procesului (renunţarea la
judecată sau la drept, achiesare sau tranzacţie), se încuviinţează şi se administrează
probe şi se îndeplineşte orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei;
 Etapa dezbaterilor - în care părţile discută în contradictoriu asupra împrejurărilor de

fapt şi a temeiurilor de drept invocate în cererile lor sau, după caz, invocate de instanţă
din oficiu;
 Etapa deliberării și pronunțării hotărârii.
2. În căile de atac (judecata în apel, judecata în recurs şi judecata în căile de atac de

retractare).
Judecată în primă instanţă este aplicabilă şi judecăţii în căile de atac, în măsura în care
nu este potrivnică dispoziţiilor exprese din această materie.
II. Executarea silită
Regula generală este reprezentată de faptul că executarea obligaţiilor decurgând dintr-

o hotărâre judecătorească sau dintr-un alt titlu executoriu ar trebui să se facă, în principiu, în
mod voluntar de către debitor şi numai contrar să se recurgă la procedura de executare silită.
114
Ca drept comun, procedura de executare silită este reglementată în Cartea a V-a a
Codului de procedură civilă (art. 622-914)117.
I. Judecata (cognitio)
1.1. Dreptul de a sesiza instanţa
Dreptul de a sesiza instanţa de judecată revine oricărei persoane care solicită apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime. Potrivit principiului disponibilităţii, sesizarea instanţei
se face de titularul dreptului sau al interesului legitim a cărui protecţie o solicită. Totuşi există
situaţii în care legea recunoaşte şi altor organe sau persoane dreptul de a sesiza instanţa de
judecată: procurorul, în condiţiile art. 92 alin. (1) NCPC sau cele prevăzute în legi speciale
[ex: art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ],
persoanele indicate în art. 111 NCC, obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă îndată ce află
despre existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească etc118.
Sesizarea instanţei se face prin intermediul unei cereri de chemare în judecată. În
cazurile strict prevăzute de lege, acest act de procedură poate primi şi alte denumiri, precum
cea de plângere, specifică materiei contravenţionale, dar şi altor materii speciale.
Indiferent de denumirea primită, înregistrarea cererii la instanţă marchează începutul

procesului. Acesta prezintă importanţă deosebită deoarece reprezintă reperul în raport cu care
se stabileşte legea de procedură aplicabilă cauzei [art. 24 şi art. 25 alin. (1) NCPC].
1.2. Judecata în primă instanță
În ceea ce privește prima etapă a judecății în primă instanță, și anume, etapa scrisă,
aceasta are ca principal scop, stabilirea cadrului procesual, din punct de vedere al obiectului și
al părților, precum și informarea reciprocă a părților despre pretențiile și mijloacele lor de
apărare.
Sub acest aspect, trebuie să precizăm faptul că, spre deosebire de Codul de procedură
civilă din 1865, etapa scrisă a judecăţii în primă instanţă se desfăşoară în întregime anterior
stabilirii primului termen de judecată şi fără prezenţa părţilor în faţa instanţei. Astfel,
comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, precum şi a întâmpinării şi, dacă este
cazul, a cererii reconvenţionale către reclamant se fac de către instanţă pe cale administrativă
117
Dispoziţii execuţionale există şi în alte ecte normative, precum Codul civil (art. 2249 şi urm.), Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Legea nr. 54/2004 privind
contenciosul administrativ etc.
118
Mihai Ciobanu, op. cit., pg. 249
115
şi numai după ce aceste acte sunt aduse la cunoştinţa părţilor, are loc stabilirea primului
termen de judecată.
Urmare a depunerii cererii de chemare în judecată, completul căruia i s-a repartizat
aleatoriu cauza, va verifica dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa din
punct de vedere funcțional, iar în situația în care cauza nu este de competența sa, completul
căruia i-a fost repartizată va dispune, prin încheiere, dată fără citarea părților, trimiterea
dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din
cadrul instanței sesizate. În situația în care, completul specializat/secția specializată consideră
că nu este competent(ă), devin incidente prevederile referitoare la conflictul de competență
redate de art. 136 NCPC.
Verificarea competenței în acest moment procesual nu aduce în vedere și competența
generală, materială și terirorială, ci doar competența funcțională, pentru invocarea
competenței generale, materiale, teritoriale fiind incidente prevederile art.130 119 și art. 131120
NCPC.
În situația în care cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 194-197 NPCP se

va dispune regularizarea cererii de chemare în judecată. În această privință, trebuie să se pună
în vedere reclamantului, printr-o adresă, să întregească cuprinsul cererii, în termen de 10 zile
de la primirea comunicării, sub sancțiunea anulării cererii;
Există o excepție cu privire la sancțiunea anulării cererii şi anume obligația de a se

desemna un reprezentant comun; pentru această situație sunt incidente prevederile art. 202
alin. (3)121 NPCP.
Îndeplinirea obligațiilor instituite în sarcina reclamantului în termen de 10 zile de la

primirea comunicării instanței, cererea de chemare în judecată va fi comunicată pârâtului,
întrucât acesta să se apere împotriva pretențiilor reclamantului prin întâmpinare, dar nu mai
târziu de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată.
119
(1) Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în
orice stare a pricinii.
(2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către
judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
(3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe.
(4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă
necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.
120
(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este
obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi
teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată
competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori
probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în
acest scop.
121
3) Dovada mandatului va fi depusă de către reclamanţi în termenul prevăzut la art. 200 alin. (3), iar de
către pârâţi, odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu îşi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei
mandatarului, judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special, în condiţiile art. 58 alin. (3), care va
asigura reprezentarea reclamanţilor sau, după caz, a pârâţilor şi căruia i se vor comunica actele de procedură.
Măsura numirii curatorului se comunică părţilor, care vor suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia .
116
Întâmpinarea formulată de către pârât va fi comunicată reclamantului, pentru ca în
termen de 10 zile, acesta să formuleze răspuns la întâmpinare. Avem în vedere și situația în
care, pârâtul are pretenții proprii împotriva reclamantului, caz în care, acesta va formula
cerere reconvențională, act de procedură care are natura juridică a unei cereri de chemare în
judecată.
În etapa cercetării procesului se îndeplinesc actele de procedură la cererea părților

ori din oficiu, în vederea pregătirii dezbaterii în fond a procesului, motiv pentru care instanța
va proceda conform art. 237 NPCP: „(1) În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în
condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea
dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.
(2) În vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanţa:
1. va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;
2. va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în condiţiile

legii;
3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a

întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul;
4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate;
5. la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea

dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost
luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203;
6. va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia părţilor;
7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele

pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în
condiţiile legii;
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de judecată
la care părţile sunt legal citate;
9.va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidenţă ori
publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv verificări în
registrele prevăzute de legi speciale.
După finalizarea etapei cercetării procesului, întâlnim cea de-a treia etapă, cea a
dezbaterilor în fond, în cadrul căreia părțile au posibilitatea de a-și susține cererile și
apărările, ca urmare a probatoriului administrat în cauză, prin intermediul concluziilor de
fond.
117
Așadar, în cadrul judecății în primă instanță, după finalizarea dezbaterilor, urmează
etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Deliberarea, de regulă, are loc în secret, în
camera de consiliu, la ea participând numai judecătorii. Există situații în care deliberarea
poate avea loc și în sedință publică, în funcție de stadiul procesului, de tipul de hotărâre
adoptat ori de gradul de dificultate al cauzei, însă pronunțarea are loc mereu în ședință
publică.
2. Judecata în căile de atac
Judecata în căile de atac poate viza ipoteza în care partea care este nemulțumită de
hotărârea pronunțată de prima instanță, având posibilitatea de a o ataca prin intermediul căilor
de atac.
Calea de atac de drept comun, ordinară, de reformare, suspensivă de executare,

devolutivă este apelul, pe când calea extraordinară de atac, de reformare, este recursul, care
poate fi exercitat de partea interesată, doar pentru motivele expres prevăzute de lege.
De asemenea, legea prevede și calea de atac a contestației în anulare sau a

revizuirii, căi de atac extraordinare, de retractare, admisibile doar pentru motivele anume
stabilite de lege, în principiu nesuspensive de executare.
II. Faza executării silite (executio)
Faza executării silite, intervine atât în cazul hotărârilor care sunt susceptibile de a fi
puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului, cât și în situația altor titluri care
nu sunt emise de o instanță de judecată, dar cărora legea le acordă putere executorie, dacă
debitorul nu își execută de bunăvoie obligația înscrisă în cuprinsul lor.
Trebuie specificat faptul că nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele

faze, existând posibilitatea ca judecata să nu fie urmată de executare silită sau executarea silită
să fie fără judecată.
Există situații când faza executării silite va putea lipsi atunci când debitorul își execută
de bunăvoie obligația și atunci când hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de executare
silită. Spre exemplu: hotărârile pronunțate în cererile în constatarea existenței sau inexistenței
unui drept, hotărârile prin care se respinge cererea de chemare în judecată, hotărârile prin care
se dispune anularea sau rezoluțiunea ori rezilierea unui contract fără ca părțile să fie repuse în
situația anterioară, etc.
În cazul în care va lipsi faza judecății, și există doar faza executării silite se pune în
executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, căruia legea îi recunoaște
puterea executorie. Acestea pot fi reprezentate de:
118
- încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești care, potrivit
legii, constituie titluri executorii, conform art. 638 alin. (1) pct. 1 NCPC;
- titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie,
potrivit art. 638 alin. (1) pct. 4 NCPC;
- actul autentic notarial care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă constituie titlu
executoriu, redat de art. 639 alin. (1) NCPC;
-cambia, biletul de ordin și cecul, precum și alte titluri de credit constituie titluri
executorii, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute în legea specială, potrivit art. 640 NCPC.
XI. ETAPA SCRISĂ. PROCEDURA PREALABILĂ SESIZĂRII

INSTANȚEI. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ. VERIFICAREA ȘI
REGULARIZAREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ. FIXAREA
PRIMULUI TERMEN DE JUDECATĂ.
I. Procedura prealabilă sesizării instanței
Sediul materiei îl reprezintă art. 193 alin. (1) NCPC „ 1) Sesizarea instanţei se poate
face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres
aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în
judecată.
2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin

întâmpinare, sub sancțiunii decăderii.
3) La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o

încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute
de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către
instanţă, din oficiu, sau de către pârât.
În anumite cazuri, sesizarea instanţei prin cererea de chemare în judecată este
condiţionată de îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres
aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în
judecată.
119
În raport de această dispoziţie legală, doctrina122 a reţinut ca o condiţie suplimentară
de exerciţiu a acţiunii civile – alături de cele enumerate în art. 32 C. proc. Civ.- parcurgerea
procedurii prealabile în cazurile expres instituite de lege.
Asemenea proceduri prealabile pot fi prevăzute fie în Cod, fie în acte normative cu
caracter special. Cu titlu de exemplu, ne referim la următoarele situaţii:
 la sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o

încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale
prevăzute de Codul civil. Nu este vorba deci, dacă există de la început neînţelegeri
între moştenitori, de sesizarea notarului pentru a desfăşura procedura succesorală ori el
să constate existenţa neînţelegerilor şi să îndrume moştenitorii la proces, ci doar de
obţinerea şi depunerea unei încheieri de verificare a evidenţelor succesorale. În acest
caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau
de către pârât [art. 113 alin. (3)];
 în legătură cu procedura ordonanţei de plată (art. 1014-1025 NCPC), art. 1015 îl
obligă pe creditor, înainte de sesizarea instanţei, să-i comunice debitorului o somaţie
prin care să-i pună în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la
primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor
Codului civil;
 potrivit art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, înainte de a se

adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ
individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului,
revocarea în tot sau în parte a acestuia. În cazul actului administrativ normativ,
plângerea prealabilă poate fi formulată oricând. Această procedură prealabilă este
obligatorie şi în cazul în care, pentru rezolvarea cererii, legea specială prevede o
procedură administrativ-jurisdicţională, dar partea nu a optat pentru aceasta.
1. Invocarea lipsei procedurii prealabile
În situația în care reclamantul nu a parcurs, anterior introducerii cererii de chemare în

judecată, procedura prealabilă obligatorie, aceasta poate fi invocată pe calea excepției de
inadmisibilitate, în următoarele cazuri:
- de către pârât, prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, până la
primul termen de judecată în fața primei instanțe, sub sancțiunea decăderii acestuia din
dreptul de a mai invoca ulterior excepția. De regulă, excepția are caracter relativ, dar există
122
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II, Ed. Universul Juridic, 2013, Bucureşti, pg. 20
120
și excepții, situații în care legea prevede expres că poate fi invocată și ex officio de către
instanță, caz în care excepția va avea caracter absolut;
- de către instanță, din oficiu, sau de către pârât, prin întâmpinare, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, până la primul termen de judecată în fața primei
instanțe, dacă reclamantul nu depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la
verificarea evidențelor succesorale prevăzute de Codul Civil, în cazul cererilor de chemare în
judecată având ca obiect dezbaterea procedurii succesorale, potrivit art. 193 alin. (3) NCPC.
În această ipoteză, considerăm că excepția are caracter absolut, întrucât instanța nu poate
invoca din oficiu excepții relative (de ordine privată).
Pe parcursul procesului, lipsa procedurii prealabile se invocă prin intermediul unei

excepţii de fond (pentru că este în legătură cu o condiţie de exerciţiu a acţiunii),
peremptorie/dirimantă (pentru că admiterea ei duce la anularea cererii de chemare în judecată)
şi relativă (pentru că poate să fie invocată numai de către părât prin întâmpinare).
2. Sancțiune
În situația admiterii excepției inadmisibilității de către instanță, va respinge cererea de

chemare în judecată ca inadmisibilă, soluție care nu are autoritate de lucru judecat pe fondul
cauzei, astfel reclamantul putându-se adresa instanței cu o nouă cerere doar după parcurgerea
procedurii prealabile obligatorii.
Totodată, în cazul în care reclamantul nu a atașat cererii de chemare în judecată

dovada îndeplinirii procedurii prealabile, instanța nu va putea pune în vedere reclamantului, în
procedura de regularizare, să depună la dosar această dovadă, sub sancțiunea anulării cererii
de chemare în judecată, deoarece aceasta nu se încadrează în cerințele art. 194/197 NCPC de
natură a atrage anularea cererii, fiind prevăzută în cuprinsul art. 193 NCPC. Mai mult decât
atât, este reglementată sub sancțiunea inadmisibilității cererii, iar nu a anulării ei.
II. Cererea de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată este reglementată în Codul de procedură civilă prin

art. 194-204 şi reprezintă actul de procedură prin care partea interesată se adresează
instanței pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mișcare acțiunea
civilă, declanșându-se procesul civil.
Astfel, aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate 123 cererea de chemare în judecată
nu este sinonimă cu acţiunea civilă, ci este numai o formă de manifestare a acesteia, un
element al acţiunii. Aşa fiind, deşi, în frecvente cazuri, noţiunea de „acţiune civilă” este
utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, este necesar să nu se pună semnul
egalităţii între cererea de chemare în judecată şi acţiunea civilă.
123
M. Tăbârcă. op. cit., Vol. II, pg. 29, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 323
121
1. Elementele cererii de chemare în judecată
 Elementele de identificare a părților:
 numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoane

juridice, denumirea și sediul lor;
 totodată, cererea cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de
înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale
reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă părțile posedă ori li s-au atribuit aceste
elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de
reclamant;
 în situația în care reclamantul locuiește în străinătate, acesta va arăta și domiciliul

ales în România unde urmează să i se comunice toate actele privind procesul;
 posibilitatea ca reclamantul să indice domiciliul sau sediul ales pentru citarea sau
comunicarea actelor de procedură, conform prevederilor art. 158 alin. (1)124 NCPC,
nu este de natură să excludă obligația indicării domiciliul său real;
 în ipoteza în care reclamantul locuiește în străinătate, acesta trebuie să arate și

domiciliul ales; în cazul în care reclamantul nu indică un domiciliu ales în
România, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de
predare la poșta română a scrisorii, în conținutul căreia vor fi specificate actele ce
se expediază, ținând loc de dovadă de înfăptuire a procedurii, conform art. 156
NCPC125.
 Elementele de identificare a reprezentantului părții
 numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în situația
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional;
 Obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului, în situația în care este
evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la stabilirea acestei
valori, cu precizarea înscrisurilor corespunzătoare. Sub imperiul Codului de Procedură
124
În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu
primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea
menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.
125
Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 şi 13, pentru primul termen
de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li
se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor
face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi
menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
122
civilă din 1865, se admitea126 că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată
indicată de reclamant putea fi contestată de pârât, urmând ca instanţa să aprecieze care
este această valoare în funcţie de elementele puse la dispoziţie de părţi. Şi, de lege
lata, sunt permise contestarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată de căre
pârât, precum şi verificarea de către instanţă a modului în care reclamantul a
determinat valoarea, pentru a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii.
 dacă cererea are ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui
imobil, în aplicarea corespunzătoare a art. 104 C. proc. Civ., valoarea se determină în
funcţie de valoarea impozabilă a imobilului, stabilită potrivit legislaţiei fiscale. Dacă
valoarea impozabilă nu este stabilită, sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 Cod Proc. Civ.
Evaluarea făcută de către reclamant poate să fie contestată de către părât sau de către
instanţă, situaţie în care valoarea se va stabili după înscrisurile prezentate şi
explicaţiile date de părţi, potrivit art. 98 alin. (3) Cod proc. Civ.
 obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenția concretă a

reclamantului, prin care acesta urmărește respectarea unui drept subiectiv civil sau
a unui interes legitim, în funcție de situație (de exemplu, plata unei sume de bani,
revendicarea unui bun, desfacerea căsătoriei).
 obiectul cererii şi valoarea trebuie indicate în mod obligatoriu. Reclamantul nu e

ţinut de obiectul iniţial indicat în cererea de chemare în judecată. Poate formula o
cerere adiţională prin care să completeze sau să modifice obiectul cererii iniţiale de
chemare în judecată.
 uneori şi legea impune anumite criterii de determinare a valorii de către reclamant.

Indicarea valorii este necesară pentru: stabilirea competenţei, stabilirea taxelor
judiciare de timbru, stabilirea căilor de atac (până la 1000 000 lei există doar
dreptul de apel, peste 1000 000 se poate face şi apel şi recurs), fixarea limitelor
judecăţii.
 în împrejurarea existenței unor imobile, pentru identificarea acestora se vor arăta

localitatea și județul, strada și numărul, iar în lipsă, vecinătățile, etajul și
apartamentul, precum și, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de
carte funciară și numărul cadastral sau topografic, după caz;
 la cererea de chemare în judecată se va atașa extrasul de carte funciară, cu

specificarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și
publicitate imobiliară în raza căruia este poziționat imobilul, iar în cazul în care
imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va alătura un certificat emis de
același birou care dovedește acest fapt. Această indicare prezintă o importanţă
deosebită, deoarece la cererile reale imobiliare calitate procesuală activă o are el
126
Pentru dezvoltări, a se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, pg. 305; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional,
Bucureşti, pg. 28, nota 75
123
care este titularul dreptului. Cartea funciară acoperă ipotezele în care a fost
înstrăinat imobilul, oferind informaţii cu privire la cercul procesual
posibil.Totodată, valoarea unei acţiuni reale imobiliare se determină în funcţie de
valoarea impozabilă. În aceste cazuri nu se mai pune problema contestării.
 Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, potrivit

dispozițiilor art. 194 lit. d) NCPC
 cerința motivelor de fapt și de drept, anume, acele împrejurări, circumstanțe, dar și

principii, instituții, categorii, reguli juridice, este necesară pentru explicarea și
lămurirea obiectului procesului; Motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată
(ori a altei cereri având aceeaşi natură juridică) este un element esenţial al acesteia,
a cărui lipsă atrage nulitatea cererii, întrucât, în lipsa susţinerii unor împrejurări de
fapt care justifică pretenţia formulată, aceasta este insuficient conturată, instanţei
fiindu-i imposibil să califice juridic cererea, iar, pârâtului să formuleze apărări127.
 instanța nu are posibilitatea schimbării cauzei cererii de chemare în judecată,

întrucât aceasta este un drept exclusiv al părții care o formulează, dar are
posibilitatea de a o recalifica, potrivit situației de fapt relatate de parte;
 nu este indispensabil ca reclamantul să arate textele legale pe care și-a sprijinit

pretenția, judecătorul fiind în măsură să le stabilească din analizarea obiectului
cererii și a motivelor acesteia, ci este de ajuns ca acesta să indice temeiul pretenției
sale, fără a indica și textul de drept substanțial adecvat. Cu titlu de exemplu,
predarea unui imobil poate fi urmarea unei cererii posesorii, a unei cererii în
revendicare, în anularea sau rezilierea unui contract de locațiune, în executarea
unui contract de vânzare-cumpărare sau de locațiune etc.
 Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, potrivit art. 194 lit. e)
NCPC
 când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător,

dispozițiile art. 150 NCPC;
 în momentul în care reclamantul dorește să-și probeze cererea sau vreunul dintre
capetele de cerere prin interogatoriul pârâtului, va stărui înfățișarea în persoană a
acestuia, în situația în care pârâtul este o persoană fizică;
 avem situații în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu,

acesta va fi anexat cererii de chemare în judecată;
127
A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., pg. 201
124
 atunci când se va solicita dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și
adresa martorilor, prevederile art. 148 alin. (1) teza a II-a find aplicabile în mod
corespunzător;
 când se va cere proba cu înscrisuri, se vor atașa la cerere copii de pe înscrisuri, pe

care reclamantul le va certifica în conformitate cu originalul, în atâtea exemplare
câte sunt necesare pentru comunicare și câte un exemplar pentru instanță.
Pentru că judecătorul nu poate pronunţa soluţia doar pe baza susţinerilor

reclamantului, acesta trebuie să îşi dovedească pretenţiile, aşa cum îl obligă art. 249 conform
cu care, cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de
cazurile prevăzute de lege.
De asemenea, indicarea probelor în cererea de chemare în judecată este necesară

pentru ca pârâtul să nu fie surprins şi să-şi poată organiza apărarea în deplină cunoştinţă a
dovezilor de care înţelege să se servească reclamantul.
Art. 194 lit. e) Cod Proc. Civ. impune reclamantului să indice probele pentru
dovedirea fiecărui capăt de cerere, dar, pe de altă parte, se limitează să arate cum trebuie să
procedeze reclamantul numai dacă doreşte administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi
a probei testimoniale. Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul nu este obligat să indice în
cererea de chemare în judecată şi alte mijoace de probă de care ar înţelege să se folosească n
dovedirea cererii, aspect care rezultă atât din prima teză a art. 194 lit. e) C. Proc. Civ., cât şi
din art. 204 alin. (1) C. Proc. Civ. care, referindu-se la modificarea cererii de chemare în
judecată, vorbeşte despre „noi dovezi” care pot să fie propuse până la primul termen la care
reclamantul este legal citat128.
 Semnătura
 potrivit dispozițiilor art. 194 lit. f) NCPC, semnătura confirmă nu numai voința
părților de a porni procesul civil, ci și justețea conținutului cererii de chemare în
judecată;
Semnătura trebuie să fie olografă, nefiind suficient ca numele părţii să fie doar
dactilografiat. Întrucât legiuitorul nu impune modul în care trebuie să fie făcută semnătura,
trebuie să se admită că cererea este valabilă dacă reclamantul semnează aşa cum o face de
obicei, iar nu neapărat lizibil sau prin scrierea în întregime a numelui şi a prenumelui
 cererea formulată prin reprezentant va fi semnată de acesta. Atunci când cererea

este formulată prin mandatar împuternicit cu exerciţiul dreptului de chemare în
judecată, dacă acesta îşi probează calitatea, este suficientă doar semnătura sa.
Cererea de chemare în judecată semnată de altă persoană în numele reclamantului, fără

să fi fost împuternicită în acest sens, poate să fie ratificată de către reclamant.
128
M. Tăbârcă, op. cit., Vol. II, pg. 38
125
2. Sancțiunile aplicabile în cazul lipsei vreuneia dintre mențiunile prevăzute de
art. 194 NCPC
 numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul
cererii (nu şi pentru valoare), motivele de fapt ale acesteia (nu şi cele de drept),
semnătura reclamantului sau a reprezentatului129 sunt prevăzute sub sancțiunea
nulității – vătămarea se prezumă ( nulitatea fiind necondiționată);
 absența semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe în
următoarele situații:
 când pârâtul invocă lipsa semnăturii, reclamantul care lipsește la acel termen
va fi necesar să semneze cel mai târziu la primul termen următor la care este
legal citat (fiind citat cu această specificare de a semna).
 în situația în care reclamantul este prezent în instanță, trebuie să semneze chiar
în ședința în care a fost invocată această neregularitate; în ipoteza în care nu
semnează, în acel moment instanța va anula cererea.
 neindicarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere poate atrage
sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai depune probe; în orice caz,
lipsa indicării oricărei probe poate atrage anularea în procedura regularizării.
 în privința motivării în drept, aducem în vedere că, în situația în care lipsește sau nu
corespunde întocmai situației de fapt și solicitării părții, potrivit art. 22 alin. (4)-(5)
NCPC, judecătorul este cel care stabilește calificarea juridică corectă a cererii, cu
mențiunea neschimbării cauzei acesteia;
 dar cu toate acestea, lipsa motivelor de drept ale cererii de chemare în judecată va
atrage nulitatea acesteia în procedura regularizării (fiind vorba de o nulitate
necondiționată, prevăzută expres de art. 196 NCPC ), întrucât, în ipoteza în care
situația de fapt nu este corespunzător indicată în cerere sau chiar lipsește, în acel
moment nici judecătorul nu poate stabili calificarea juridică ( în drept ) a cererii. În
completare specificăm faptul că din coroborarea art. 22 alin. (4) şi (5) NCPC cu
art.200 raportat la art. 194 lit. d) NCPC deducem că, în realitate, ar fi excesiv ca
judecătorul să anuleze cererea în procedura regularizării cererii de chemare în judecată
pentru neindicarea motivelor de drept.
Condiţii extrinseci cererii de chemare în judecată. Timbrarea cererii130.
Elementele prevăzute de art. 194 C. Proc. Civ. reprezintă condiţiile intrinseci ale
cererii de chemare în judecată. Ca orice act de procedură, acesta trebuie să respecte şi anumite
129
Totuşi, alin. (2) şi (3) ale art. 196 NCPC prevăd că lipsa semnăturii se poate acoperi de reclamant în tot
cursul judecăţii numai în prima instanţă. În apel sau în recurs, dacă se invocă lipsa semnăturii uneia dintre din
cererile din prima instanţă, lipsa nu mai poate fi acoperită, ci atrage admiterea căii de atac. Dacă pârâtul invocă
lipsa semnăturii, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel târziu la primul termen
la care e legal citat, iar dacă e prezent trebuie să semneze. Dacă nu semnează, atunci cererea se anulează.
130
Cererile promovate sunt făcute în schimbul unei taxe judiciare de timbru, fiind o contraprestaţie a
serviciilor pe care statul le prestează prin intermediul instanţelor judecătoreşti. E mai mult un „impozit”, nu o
contraprestatie care ar ridica problema proportionalităţii.
126
condiţii extrinseci, precum îndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei (despre
care am făcut vorbire anterior) sau plata taxei judiciare de timbru.
În ceea ce priveşte timbrarea cererii de chemare în judecată, art. 197 teza I C. Proc.
civ. dispune că, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate
se ataşează cererii.
Taxele judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt
stabilite, în principiu, de O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. În
conformitate cu acest act normativ, taxele judiciare de timbru:
 se plătesc anticipat;
 dovada achitării se va ataşa la cerere în original;
 când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de
timbru se datorează pentru fiecare capăt în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor
în care legea prevede altfel. Dacă au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere,
acţiunea va fi anulată în parte.
Judecarea unei cereri netimbrate nu e motiv de nulitate a hotărârii. Instanţa învestită cu

soluţionarea căii de atac constatând că în fazele procesuale anterioare nu a fost plătit
cuantumul legal, dispune obligarea părţii la plata taxelor de timbru – hotărârea fiind titlu
executoriu.
Neîndeplinirea cerinţei timbrării cererii de chemare în judecată se poate complini în
cadrul procedurii regularizării, iar nu până la primul termen. Astfel, dacă nu se îndeplineşte
obligaţia de plată până la termenul stabilit, sancţiunea este anularea acţiunii sau a cererii,
potrivit art. 20 alin. (3) din lege.
Prin urmare, instanţa judecătorească este obligată să stabilească cuantumul taxei
judiciare de timbru şi să-i pună în vedere părţii obligaţia achitării acesteia, înainte de a
pronunţa soluţia de anulare a cererii ca netimbrată.
Din acest motiv, dacă a fost acordat deja primul termen de judecată, în ipoteza în care,
de pildă, reclamantul nu evaluează obiectul cererii adiţionale în vederea timbrării acesteia,
instanţa va pronunţa o soluţie de suspendare a judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin.
(1) NCPC, iar nu o soluţie de anulare a acesteia ca netimbrată sau insuficient timbrată, după
caz, pentru că valoarea în completare a taxei de timbru nu a fost stabilită de instanţă.
În ipoteza în care instanţa constată însă, la primirea cererii de chemare în judecată, că

obiectul acesteia nu a fost evaluat, va proceda la anularea sa, în condiţiile art. 200 NCPC. De
asemenea, textul art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997 trebuie corelat cu art. 200
NCPC, astfel încât, în măsura în care cererea de chemare în judecată (cererea introductivă) nu
este legal timbrată şi nu s-a fixat primul termen de judecată, aceasta va fi anulată în condiţiile
prescrise de art. 200 NCPC.
Potrivit art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, dacă în momentul înregistrării sale
acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată
127
ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa
judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.
Taxele de timbru se stabilesc diferenţiat după cum obiectul cererii este sau nu
evaluabil în bani.
Timbrarea se face :
 în genere, cererile evaluabile în bani sunt supuse unei taxe de timbru procentuală;
 cererile neevaluabile în bani sunt supuse unei taxe fixe.
Dispozitii particulare:
Când se formulează o cerere de anulare, rezoluţiune, reziliere, revocare (desfiinţare

contract) timbrarea se face la valoare, chiar dacă nu se solicită repunerea părţilor în situaţia
anterioară. Dacă ulterior se cere repunerea în situaţia anterioară printr-o cerere separată, se
timbrează la o sumă fixă, nu la valoare.
În materie de partaj, taxa de timbru este de 3%; dacă se solicită si reducţiunea de
liberalităţi se plăteşte încă 3% , la fel şi pentru raportarea donaţiilor, stabilirea drepturilor
părţilor. Toate nu pot depăşi totuşi 5%.
Acţiunea în constatare se timbrează la valoarea drepturilor în legătură cu care se cere
constatarea, chiar dacă nu se solicită şi executarea lor. Ex: uzucapiune – se timbrează la fel ca
în cazul în care s-ar solicita dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune.
Cererile scutite de taxa de timbru includ şi cereri evaluabile şi neevaluabile în bani.
Sunt scutite de taxa de timbru:

a) Litigiile de muncă131;
b) Litigiile decurgând din asigurări sociale;
c) Pretenţiile civile decurgând din procese penale, dar care nu au putut fi soluţionate în
procesul penal (ex: s-a prescris fapta şi instanţa penală lasă nesolutionaţă acţiunea civilă);
d) Cererile făcute de consumatori împotriva profesioniştilor privind nulitatea unor clauze,
daune cerute în temeiul legii privind clauze abuzive, protecţia cosumatorilor.
Acestea sunt scutiri legale.
În afară de scutirile legale, există posibilitatea ca instanţa să scutească o parte de plată
a taxei de timbru sau să o eşaloneze, prin ajutorul public judiciar. Daca persoana fizică se
încadreaza în anumite plafoane, instanţa poate acorda astfel de scutiri. Pentru persoana
juridică nu există posibilitatea ajutorului social, dar şi ele pot primi un astfel de ajutor
raportat la veniturile din lunile anterioare solicitării.
Conform art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei
judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare132, la aceeaşi instanţă, în
131
Art. 270 C.mun. : Cauzele prevăzute la art. 266 - conflictele de muncă cu privire la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă
prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite
potrivit prezentului cod - sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbrul judiciar.
132
Prin Dec. nr. 7 din 8 decembrie 2014, pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit că, în interpretarea şi
128
termen de 3 zile133 de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită
de la plata taxei judiciare de timbru. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de un alt
complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă. În cazul admiterii integrale sau parţiale
a cererii de reexminare, instanţa va dispune restituirea taxei de timbru total, ori, după caz,
proporţional cu reducerea sumei contestate.
Jurisprudenţă. Judecătoria Râmnicu Vâlcea. Secţia civilă - Sentinţă civilă 3061 din
03.06.2014
„Instanţa constată că citaţia cuprinzând înştiinţarea cu privire la îndeplinirea
obligaţiei de plată a taxei de timbru a fost primită de avocatul contestatoarei, la sediul
procesual ales, încă din data de 19.05.2014 (fila 13), astfel încât termenul de 5 zile prevăzut
de art. 33 alin. 2 din OUG 80/2013 a fost depăşit la data de 3.06.2014.
În consecinţă, în temeiul art. 33 alin. 2 din OUG 80/2013, cererea de acordare a

ajutorului public judiciar constând în facilităţi la plata taxei judiciare de timbru urmează a fi
respinsă ca tardivă, astfel încât obligaţia de plată a taxelor de timbru a devenit actuală şi
irevocabilă în acest litigiu la data de 26.05.2014 (când a expirat termenul de 5 zile), anterior
prezentului termen de judecată.
Analizând excepţia netimbrării invocată în acţiunea introductivă, instanţa reţine că,

potrivit art. 33 din OUG nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Dacă
cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se
pune în vedere obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a
transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru.
Contestatoarea a fost legal citată cu menţiunea de a achita taxa de timbru, fixată în

conformitate cu prevederile art. 10 alin1 pct. b şi alin2 din OUG 80/2013, însă nu s-a
conformat la termenul fixat, astfel încât excepţia este întemeiată, urmând a fi admisă cu
consecinţa anulării cererii, ca netimbrată”.
Înregistrarea cererii şi constituirea dosarului
Cererea de chemare în judecată se depune de către reclamant la instanţa competentă.

Potrivit legii, la cererea de chemare în judecată se vor alătura atâtea copii de pe cerere câţi
pârâţi sunt, cu excepţia situaţiei în care mai mulţi pârâţi au un singur reprezentant sau a celei
aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 (actualul art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013), partea în sarcina
căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul
timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de
critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.
133
Atât termenul de 5 zile, prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 pentru formularea cererii de
acordare a ajutorului public judiciar, cât şi cel de 3 zile, prevăzut de art. 39 alin. (1) din acelaşi act normativ
pentru formularea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, sunt termene de decădere.
129
în care pârâtul are mai multe calităţi juridice, când este suficientă o singură copie [art. 195 şi
art. 149 alin. (1)].
Ea va trebui însoţită, când este cazul, de anumite anexe precum dovada îndeplinirii
procedurii prealabile, chitanţa de plată a taxei de timbru, înscrisurile pe care reclamantul
înţelege să le folosească ca probe. În cazul înscrisurilor, art. 194 lit. e) şi art. 150 NCPC
prevăd că se vor alătura la cerere copii certificate de reclamant că sunt conforme cu originalul,
în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt - afară de situaţiile prevăzute de art. 149 NCPC -, plus
unul pentru instanţă.
Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin
poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă
electronică, se înregistrează şi se primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare. După
înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul,
dovezile privind modul în care au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui
instanței sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii
în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii (art. 199 NCPC).
După ce judecătorul stabilit aleatoriu a luat, prin rezoluţie, măsurile impuse de lege,
cererea de chemare în judecată se predă serviciului arhivă şi registratură unde se formează şi
se păstrează dosarul, cererea fiind înscrisă în registrul general de dosare, numărul primit fiind
şi numărul dosarului.
După aceea dosarul se înscrie şi în opisul alfabetic, pentru a putea fi identificat şi după
numele părţilor, în registrul informativ, care va reflecta în orice moment situaţia dosarului, în
registrul de termene al arhivei în care se trec toate dosarele pe termenele de judecată fixate şi
în condica şedinţelor de judecată, în care se trec, separat, pe complete de judecată, arătându-se
şi numele membrilor completului, toate dosarele dintr-o şedinţă.
Potrivit art. 83 alin. (1) pct. 5 din regulamentul instanţelor, aprobat prin Hotărârea
CSM nr. 387/2005, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 711/2013, la judecătoriile
cu volum mare de activitate se ţin două condici, una pentru cauzele civile şi una pentru
cauzele penale, iar la instanţele la care funcţionează secţii se ţine câte o condică pentru fiecare
secţie. La instanţele unde nu există secţii, condicile se ţin pe materii. La tribunalele şi curţile
de apel se ţin condici separate pentru activitatea de primă instanţă, de apel şi de recurs.
Regulamentul mai prevede că se vor ţine condici separate pentru şedinţele de judecată în
camera de consiliu, pentru şedinţele de judecată privind adopţia, pentru şedinţele de judecată a
recursurilor soluţionate prin încheiere etc.
3. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
 învestirea instanței cu soluționarea cererii;
130
Regula în procesul civil este că instanţa nu se învesteşte din oficiu, ci este necesară o
cerere formulată de persoana interesată. Excepţiile sunt anume prevăzute de lege134;
 determinarea cadrului procesual în care se va desfăşura judecată cu privire la părţi şi la

obiect;
Sub acest aspect, se observă că se limitează principiul disponibilităţii, prin art. 78
NCPC , oferindu-se instanţei dreptul de a introduce forţat în cauză, din oficiu, alte persoane.
Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de pretenţiile deduse judecăţii, în sensul că nu poate
acorda mai mult decât s-a cerut, mai puţin, sau altceva decât s-a cerut135;
 stabilirea competenței instanței de soluționare a cererii, în ipoteza competenței

teritoriale alternative;
Introducerea cererii de chemare în judecată exprimă alegere făcută de către reclamant
pentru una dintre instanţele deopotrivă competente;
 punerea în întârziere a debitorului;

- astfel încât, dacă cererea are ca obiect obligaţia de a da un bun individual determinat,
va suporta riscul pierii fortuite a bunului sau dacă reclamantul pretinde o sumă de bani care
anterior nu era purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii de chemare în
judecată vor curge dobânzile136.
 încetarea bunei-credințe a posesorului unui bun;
 dobândirea caracterului de drept litigios a dreptului subiectiv pretins în cererea de

chemare în judecată;
 întreruperea prescripției extinctive a dreptului la acțiune.

Introducerea cererii de chemare în judecată, chiar la o jurisdicţie necompetentă
întrerupe prescripţia dreptului la acţiune.
4. Verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată137
Odată cu primirea dosarului, completul căruia i s-a repartizat cauza în mod aleatoriu,
va verifica, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată întrunește cerințele generale
134
Spre exemplu, art. 919 alin. (2) prevede că, atunci când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în
timpul căsătoriei sau adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra
contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat
prin cererea de divorţ.
135
M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pg. 75
136
Art. 1489 alin. (2) C. civ. prevede că „Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci
când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în
instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată”.
137
LPA Art. 121. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 NCPC privind verificarea
cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale
care nu sunt compatibile cu aceste dispoziţii.
131
impuse de dispozițiile art. 194-197 NCPC, dar și cerințele speciale necesare în cazul anumitor
cereri de chemare în judecată, spre exemplu, la divorț, partaj etc.
Este de menţionat faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor implică numai stabilirea
completului, iar nu şi a termenului de judecată, acesta urmând a fi fixat, în condiţiile art. 201
NCPC, de către judecătorul căruia i s-a repartizat pricina spre soluţionare.
La data fixată pentru verificarea cererii de chemare în judecată, dosarele repartizate
aleatoriu sunt transmise completului corespunzător, pentru îndeplinirea procedurilor
premergătoare fixării primului termen de judecată.
Astfel, judecătorul respectiv verifică, de îndată, la primirea dosarului, dacă cererea de
chemare în judecată respectă cerinţele generale impuse de dispoziţiile art. 194-197 NCPC,
precum şi cerinţele speciale iar dacă va constata că cererea de chemare în judecată nu
îndeplinește cerințele legale, va dispune printr-o rezoluție, pe care o va comunica în scris
reclamantului, punându-i în vedere lipsurile cererii și specificându-i în mod obligatoriu că,
sub sancțiunea anulării, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicări, acesta trebuie
să facă completările sau modificările dispuse.
Trebuie avut în vedere că atunci când obligațiile privind completarea sau modificarea
cererii nu sunt îndeplinite în termenul de 10 zile, prin încheiere, dată în cameră de consiliu,
judecătorul dispune anularea cererii.
De reținut că, procedura regularizării cererii se aplică exclusiv cererilor de chemare în
judecată formulate ca cereri principale (introductive de instanță), iar nu și cererilor incidentale
(cerere reconvențională, cerere de intervenție etc.) și nici incidentelor procedurale (contestația
la executare, întoarcerea executării silite, suspendarea provizorie a executării silite, cererea de
strămutare etc.).
În principal, toate cerințele enumerate de art. 194-197 NCPC atrag anularea cererii,
dar, niciodată în situația când părțile nu și-au desemnat un reprezentat comun sau în cazul în
care nu este indicat codul numeric personal al pârâtului și alte date ale acestuia, dacă
reclamantul nu le deține.
 Situații care nu pot atrage anularea cererii în cadrul procedurii de regularizare:
O primă ipoteză, ar fi aceea când judecătorul nu poate anula cererea pe considerentul
că aceasta este adresată unei instanțe necompetente, cu toate că aceasta ar fi de competența
unui alt organ jurisdicțional sau a unui organ fără atribuții jurisdicționale.
Mai mult decât atât, judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că aceasta este
prescrisă sau că reclamantul este decăzut din dreptul de a mai enunța o cerere. De asemenea,
judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că nu s-ar fi arătat și alte date ale avocatului decât
cele care sunt cerute expres de art. 194138 lit. b) NCPC.
În procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată nu se pot

soluţiona excepții procesuale, cu excepţia celor la care face referire în mod expres art. 194
coroborat cu art. 200 NCPC, cum ar fi:
- excepția de necompetență funcțională (necompetență specializată) a instanței;
138
Numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile
în mod corespunzător. Dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii;
132
- excepția de netimbrare/insuficientă timbrare;
- excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.
Prin urmare, nici incidența excepțiilor de necompetență absolută, de prescripție
extinctivă, a autorității de lucru judecat etc., nu poate fi invocată la instanță în etapa
regularizării cererii, ci excepțiile vor fi aduse în discuție la primul termen de judecată cu
procedura legal îndeplinită, conform art. 201 NCPC.
De asemenea, judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că nu s-a arătat codul
numeric personal al pârâtului sau alte date de identificare ale acestuia, cât timp aceste
însemnări sunt cerute de legiuitor numai în măsura în care acestea sunt cunoscute de
reclamant.
În ipoteza în care obiectul cererii nu este evaluabil pecuniar, iar în cerere nu s-a indicat
valoarea acestuia, judecătorul nu poate anula cererea pe acest motiv. Cu atât mai mult,
judecătorul nu poate anula cererea pe motiv că nu s-au indicat probe, atât timp cât reclamantul
nu a înţeles să le ceară prin cererea de chemare în judecată, cu toate că judecătorul apreciază
că acestea s-ar impune pentru rezolvarea respectivei cauze etc.
Curtea Constituţională. Decizia nr. 410/2014 referitoare la respingerea excepţiei

de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură
civilă139
„18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională

reţine că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, în acest sens fiind Decizia nr.
479 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din
23 ianuarie 2014, Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014, Decizia nr. 26 din 21 ianuarie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 4 aprilie 2014, sau Decizia
nr. 66 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286
din 17 aprilie 2014.
19. Cu acele prilejuri, Curtea a statuat că procedura prevăzută de dispoziţiile legale

criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale
acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului
termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de
procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor din proces şi, în acest fel,
respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil. Curtea a mai reţinut
că procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanţele de judecată
de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această
procedură se realizează şi o protecţie a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare
în judecată completă faţă de care va putea formula apărări prin întâmpinare. Spre deosebire
de reglementarea art. 200 din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare din
Codul de procedură civilă din 1865 presupunea, în vederea remedierii cererilor incomplete,
139
Disponibilă la www.lege5.ro
133
acordarea de noi termene, care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului,
afectându-se astfel termenul optim şi previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli
atât ale părţilor, cât şi din partea instanţei-”.
5. Cererea de reexaminare
Potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (4) NCPC :„Dacă obligaţiile privind completarea
sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere,
dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii”. Cu alte cuvinte, împotriva încheierii
de anulare a cererii de chemare în judecată, reclamantul poate formula numai cerere de
reexaminare.
Termenul de declarare a acestei căi de atac este de 15 zile de la data comunicării
încheierii de anulare, iar legitimarea procesuală activă îi aparține exclusiv reclamantului,
conform art. 200 alin. (5)140 și (6)141.
Cererea de examinare se soluționează cu citarea reclamantului, prin încheiere
definitivă, în camera de consiliu, de către un alt complet de judecată al instanței respective,
desemnat tot prin repartizare aleatorie.
În situația în care cererea de reexaminare se respinge, aceasta încheiere este definitivă,
urmând ca reclamantul să reitereze cererea de chemare în judecată cu respectarea cerințelor
legale prevăzute în art. 194-197 C. Proc.civ.
În cazul în care este vorba de admiterea cererii de reexaminare, cauza se retrimite
completului inițial învestit, care va relua procedura din punctul în care aceasta a rămas.
În lipsa unui text legal care să prevadă scutirea sa de la plata taxelor judiciare de
timbru, cererea de reexaminare ar trebui supusă timbrării, potrivit art. 13 din Legea nr.
146/1997
III. Fixarea primului termen de judecată şi luarea de măsuri pentru pregătirea

judecăţii
Având în vedere că etapa scrisă a judecăţii se desfăşoară în întregime anterior stabilirii

primului termen de judecată, comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, precum
şi comunicarea întâmpinării şi, dacă este cazul, a cererii reconvenţionale către reclamant se
fac de către instanţă pe cale administrativă 142. Doar după ce aceste acte au fost aduse la
cunoştinţa părţilor, are loc stabilirea primului termen de judecată.
Astfel, art. 201 C. Proc. Civ. prevede că „judecătorul, de îndată ce constată că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin
rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a
140
Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând
motivat să se revină asupra măsurii anulării.
141
Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.
142
La cererea părţii şi pe cheltuiala sa, instanţa poate încuviinţa ca, în etapa scrisă, comunicarea actelor de
procedură să se facă în condiţiile art. 154 alin. (5) C. Proc. Civ.
134
depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen
de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165”.
Întâmpinarea depusă de pârât se comunică de îndată reclamantului, tot pe cale
administrativă, de către instanţă.
Este consacrată şi obligaţia reclamantului de a răspunde la întâmpinarea pârâtului,

acest răspuns trebuind să fie depus în termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării.
Răspunsul la întâmpinare nu se comunică, pârâtul fiind ţinut să ia cunoştinţă de acesta de la
dosarul cauzei.
În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul
fixează, prin rezoluţie, primul termen de judecată, care va fii de cel mult 60 de zile de la data
rezoluţiei.
În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare sau, după caz, reclamantul nu a
comunicat răspuns la întâmpinare în termenele menţionate anterior, la data expirării
termenului corespunzător, judecătorul fixează, prin rezoluţie, primul termen de judecată, care
va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei.
Potrivit art. 201 alin. (5) C. Proc. Civ., în procesele urgente, termenele prevăzute la
alin. (1)-(4) (adică termenul de 25 de zile pentru depunerea întâmpinării; termenul de 10 zile
pentru depunerea răspunsului la întâmpinare; termenul de 3 zile pentru fixarea primului
termen de judecată) pot fi reduse de judecător în funcţie de circumstanţele cauzei143.
Odată cu fixarea primului de termen de judecată, judecătorul dispune şi citarea
părţilor, termenul pentru înmânarea citaţiei va fi acelaşi atât pentru reclamant, cât şi pentru
pârât, respectiv de cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, dacă legea nu prevede
altfel.
Pentru a sigura celeritatea procesului, cu ocazia fixării primului termen de judecată,
judecătorul va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru
administrarea probelor, precum şi orice alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului
potrivit legii, dacă s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, sub rezerva dezbaterii la
primul termen de judecată.
Cu titlu exemplificativ, pot fi „măsuri pentru administrarea probelor”: citarea
martorilor indicaţi în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare, efectuarea unei
adrese la locul de muncă al pârâtului pentru obţinerea de informaşii privitoare la veniturile
acestuia; efectuarea unei adrese la biroul de expertize pentru comunicarea numelui unor
experţi etc.
„O măsură necesară pentru desfăşurarea procesului” este aceea prin care preşedintele
solicită un dosar de la altă instanţă ori dispune ataşarea altui dosar la dosarul nou constituit.
În cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen de
judecată ai îndelungat, rezonabil, în raport de împrejurările cauzei, iar citarea se va face cu
respectarea dispoziţiilor art. 156 C. Proc. Civ., raportat la art. 201 alin. (6) C. proc. Civ., în
senul că pârâtul va fi informat prin citaţie că are obligaţia de a-şi alege un domiciliu în
România unde urmează să i se facă comunicările privind procesul.
143
Pentru dezvoltări, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 347
135
IV. Modificarea cererii de chemare în judecată (cerere adițională)
În condiţiile art. 204 alin. (1), reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună
noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal
citat.
Dispozițiile art. 204 NCPC, care este și sediul materiei privind modificarea cererii de
chemare în judecată, se aplică în mod corespunzător nu doar cererii de chemare în judecată
intentată de reclamant, ci și cererii reconvenționale sau altor cereri incidentale care au natura
juridică a unor cereri de chemare în judecată.
Reclamantul are dreptul să-și modifice cererea de chemare în judecată formulată inițial
în privința oricărui element al său (părți, obiect și cauză).
Această modificare a cererii poate avea loc numai până la primul termen la care
reclamantul este legal citat – caz în care nu este necesar să se obţină acordul vreunei părţi-, iar
după acest moment, poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților, tocmai pentru
că reclamantul s-ar putea comporta abuziv.
Întrucât textul nu cere „acordul pârâtului”, ci „al tuturor părţilor”, înseamnă că, dacă
este cazul, trebuie obţinut atât acordul pârâtului, cât şi al intervenienţior. În orice caz, deşi nu
se prevede în mod expres, este necesar să se obţină acordul acelor părţi care ar fi nevoite să-şi
refacă cererile sau să-şi reconsidere apărările faţă de noul conţinut al cererii de chemare în
judecată144.
În momentul în care una dintre părți nu este de acord cu primirea cererii instanța va
pune în discuția părților excepția de tardivitate și, după ascultarea tuturor părților prezente, va
pronunța soluția de admitere a excepției de tardivitate, respingând cererea modificatoare ca
tardiv formulată.
Dacă la termenul respectiv nu sunt prezente toate părțile, instanța va dispune amânarea
cauzei și va comunica tuturor părților cererea, cu posibilitatea de a-și preciza poziția
procesuală față de cererea modificatoare depusă peste termenul legal, în sensul manifestării
sau nu a acordului vizând modificarea pretențiilor reclamantului peste termenul legal.
În situația în care cererea modificatoare este introdusă în termen sau, cu toate că nu e
formulată în termen, părțile sunt de acord cu primirea acesteia, instanța va înmâna o copie de
pe cererea modificatoare părții, dispunând amânarea cauzei în privința formulării de către
pârât a întâmpinării, care trebuie depusă în termen de cel puțin 10 zile înaintea termenului de
judecată următor, cu mențiunea că va opera sancțiunea decăderii acestuia din dreptul de a mai
propune și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel,
în raport de cererea modificată.
144
136
Întâmpinarea formulată de către pârât la cererea modificatoare, nu se comunică
reclamantului, acesta putând să o consulte la dosarul cauzei, neavând dreptul să obțină
amânarea cauzei pentru a putea lua cunoștință de aceasta. Cu toate acestea, instanța poate
acorda, un termen, în funcție de natura și complexitatea cauzei, mai ales în situațiile în care se
invocă noi excepții, a căror combatere presupune o apărare complexă.
Pentru ca părţile să nu fie lipsite de grade de jurisdicţie, reclamantul îşi poate modifica
cererea de chemare în judecată numai în faţa primei instanţe, nu şi în căile de atac.
Dealtfel, art. 478 alin. (3) arată că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza
sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. La rândul
său, art. 494 arată că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se
aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta
secţiune.
Însă, atunci când hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă,
pentru o neregularitate procedurală ce a intervenit chiar la primul termen, cererea ar putea fi
modificată şi în etapa rejudecării.
Potrivit art. 204 alin. (2) NCPC, cererea prin care reclamantul nu modifică pretențiile
inițiale, ci doar face anumite precizări, poate fi formulată oricând în fața primei instanțe, până
la închiderea dezbaterilor, ținând cont de faptul că formularea acesteia nu determină amânarea
judecării cauzei.
Instanța nu va acorda termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile

verbale făcute în instanță atunci când:
- se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii;
- reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii;
- se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;
- se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci
când cererea în constatare este admisibilă.
Întrucât legiuitorul a considerat că nu este necesar să se acorde termen în situaţiile
arătate, înseamnă că acestea nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii 145, care să impună
judecătorului să procedeze conform alin. (1).
Jurisprudenţă. Decizia nr. 4784 din 24 octombrie 2013 pronunţată în recurs de

Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenţii146.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, într-un litigiu desfăşurat sub imperiului
vechiului Cod de procedură civilă, că norma de drept prevăzută de art. 132 C. pr. civ. nu este
imperativă, în jurisprudenţă statuându-se în mod constant că acordul pârâtului pentru
145
În jurisprudenţa vechiului Cod de procedură civilă s-a stabilit că „cele 4 situaţii prevăzute de art. 132
alin. (2) C. proc. Civ. pot fi invocate verbal de reclamant şi după prima zi de înfăţişare, deoarece nu reprezintă
cazuri de modificare a acţiunii.”- Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, decizia nr. 3627/1998, Culegere de
practică judiciară civilă pe anul 1998, p. 155, citată de M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pg. 84
146
137
modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată nu trebuie să fie expres. Prin
urmare, în situaţia în care partea prezentă a luat cunoştinţă despre o atare modificare
tardivă a cererii de chemare în judecată şi nu s-a opus acesteia, în limine litis, se prezumă că
a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul procesului sau prin exerciţiul căilor
de atac asupra acestei poziţii.
IV. Comunicarea către pârât a cererii de chemare în judecată
Odată ce judecătorul care este învestit cu soluționarea cauzei constată că cererea de

chemare în judecată respectă cerințele legale sau, în urma procedurii de regularizare, lipsurile
acesteia au fost complinite în termen, acesta va stabili, prin rezoluție, comunicarea cererii
către pârât și a înscrisurilor atașate acesteia, în situația în care există.
Fiind vorba despre aceiași comunicare, instanța trebuie să-i aducă în vedere pârâtului
că are obligația de a formula și a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comuni-
carea cererii de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune
probe și de a invoca excepții relative, în cazul în care legea nu prevede altfel.
V. Răspunsul la întâmpinarea pârâtului
Prin răspuns la întâmpinare înțelegem actul de procedură prin care reclamantul

răspunde apărărilor pârâtului din cuprinsul întâmpinării.
În urma depunerii întâmpinării de către pârât, instanța are obligația de a o comunica
fără întârziere reclamantului, care la rândul său, este obligat să formuleze și să depună un
răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.
Cu toate că art. 201 alin. (2) 147 NCPC redă obligativitatea reclamantului de a formula
răspuns la întâmpinare, în fapt, aceasta este o facultate, deoarece, dacă reclamantul nu formu-
lează acest răspuns, nu există nicio sancțiune.
Răspunsul reclamantului la întampinare nu este supus comunicării către pârât, fiind o
excepţie de la regula comunicării actelor de procedură, pârâtul având posibilitatea de a lua
cunoştinţă de conţinutul acestuia prin consultarea dosarului 148. Ca atare, amânarea cauzei nu
poate fi încuviinţată la solicitarea pârâtului de a lua cunoştinţă de răspunsul reclamantului la
întampinare.
VI. Fixarea propriu-zisă a primului termen de judecată
147
Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare
în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul
cauzei.
148
D.N. Theohari , G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 488
138
În ceea ce privește primul termen de judecată, acesta se fixează de către judecător prin
rezoluție, în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, iar primul
termen de judecată se va fixa cel mai târziu în 60 de zile de la data rezoluției.
În procesele urgente, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, termenele pot fi
reduse de către judecător, iar în procesele în care pârâtul domiciliază în străinătate,
judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, dar rezonabil.
În actuala reglementare, primul termen de judecată este considerat cel la care pentru
prima dată se dispune citarea părţilor în vederea soluţionării cauzei.
Emiterea procedurilor de citare pentru primul termen de judecată şi ducerea la
îndeplinire a celorlalte măsuri pentru pregătirea judecăţii se realizează de grefierul de şedinţă
imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele urgente, sau în cel mult 5 zile
lucrătoare, pentru celelalte cauze. Preşedintele instanţei poate dispune ca activităţile prevăzute
la alin. (2) să fie realizate de un grefier desemnat în acest scop la nivelul instanţei.
XII. ETAPA SCRISĂ. ÎNTÂMPINAREA. CEREREA RECONVENȚIONALĂ
I. Întâmpinarea
Potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) NCPC : „Întâmpinarea este actul de procedură
prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată”.
Cu alte cuvinte, întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la
cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere față de pretențiile reclamantului.
Pentru ca reclamantul să nu fie surprins de apărările pârâtului, Codul de procedură
civilă a impus în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a răspunde la cererea de chemare în
judecată printr-o întâmpinare.
Pentru a fi calificat drept întampinare, răspunsul pârâtului la cererea de chemare în
judecată trebuie să se concretizeze într-o apărare împotriva pretenţiilor formulate de
reclamant, în cadrul căruia să fie expuse argumente de natură să determine soluţia respingerii
acţiunii. Dacă pârâtul este de acord cu admiterea acţiunii promovate de reclamant, cererea sa
în sensul indicat nu are caracter de întâmpinare, ci de note scrise. De asemenea, dacă pârâtul
formulează prin intermediul întampinării pretenţii proprii împotriva reclamantului în afară de
apărările faţă de cererea introductivă, această parte a întâmpinării va avea caracter de cerere
reconvenţională.
Apărările pârâtului pot să fie de fond şi procesuale.
De regulă, întâmpinarea este obligatorie149, la judecata în prima instanță, ca de altfel și
la judecata în apel și în căile extraordinare de atac: recursul, contestația în anulare, revizuirea,
precum și în contestația la executare.
149
LPA, art. 122 Întâmpinarea nu este obligatorie în incidentele procedurale, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
139
Există și cazuri expres prevăzute de lege, în care întâmpinarea este facultativă, spre
exemplu: cererile de ordonanță președințială, conform art. 999 alin. (1) teza a II-a NCPC și
cererile referitoare de la procedura de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept,
potrivit art. 1042 alin. (3) NCPC.
Termenul în care pârâtul formulează și depune întâmpinarea este de 25 de zile de la
comunicarea cererii de chemare în judecată, care este redat de art. 201 alin. (1) NCPC.
1. Cuprinsul întâmpinării
În privința cuprinsului întâmpinării, acesta trebuie să cuprindă următoarele elemente

obligatorii150:
 elementele de identificare a pârâtului: numele și prenumele, codul numeric personal,
domiciliul sau reședința pârâtului ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul,
precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală,
numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul
persoanelor juridice și contul bancar, dacă reclamantul nu le-a menționat deja în
cererea de chemare în judecată;
 întâmpinarea va cuprinde, doar dacă este cazul, și adresa electronică sau
coordonatele care au fost indicate în acest scop de pârât, precum și numărul de
telefon, numărul de fax sau altele asemenea;
 în situația în care pârâtul locuiește în străinătate, acesta trebuie să indice și
domiciliul ales în România, unde i se vor face toate comunicările actelor de
procedură;
 trebuie să cuprindă și excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea de
chemare în judecată. Prin întâmpinare, vor fi invocate acele excepţii în legătură cu
cerinţele extrinseci sau intrinseci ale cererii de chemare în judecată pe care le-a
cunoscut, sau trebuia să le cunoască, la data depunerii întâmpinării.
 necesar este și răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii,
din care rezultă faptul că pârâtul trebuie să formuleze și apărările de fond. Prin
asemenea răspuns, pârâtul se apără în fond, după caz, negând pretenţia reclamantului,
invocând motive de întârziere în executarea obligaţiei ori cauze de stingere a
raportului juridic care stă la baza litigiului. De exemplu, pârâtul poate invoca: faptul că
şi-a executat, în tot sau în parte, obligaţiile asumate prin contract, compensaţia legală,
excepţia neexecutării contractului, simulaţia titlului invocat de către reclamant etc.
 dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, așadar mijloacele
de probă prin care pârâtul intenționează să probeze de ce reclamantul nu are
dreptate/de ce afirmațiile acestuia sunt neîntemeiate;
150
Pentru dezvoltări, a se vedea şi S. Florea, Consideraţii privind întâmpinarea şi cererea
reconvenţională în perspectiva proiectului Codului de procedură civilă, Revista română de drept privat nr.
3/2010, pg. 45-56
140
 semnătura pârâtului sau a reprezentatului acestuia, legal sau convențional;
În situația în care întâmpinarea nu este semnată, iar pârâtul nu complinește lipsa în

termenul acordat de instanță în sensul acesta, instanța poate invoca și va declara nulitatea
acesteia, efectul constând în faptul că instanța nu o va mai avea în vedere la momentul
soluționării cererii de chemare în judecată.
2. Comunicarea întâmpinării
De regulă, întâmpinarea se comunică reclamantului, dar există și excepții, care sunt
expres prevăzute de lege.
De exemplu, potrivit art. 204 alin. (1) teza finală NCPC, întâmpinarea la cererea
adițională nu se comunică reclamantului, urmând ca acesta să ia cunoștință de conținutul ei
prin consultarea dosarului cauzei, iar în materia ordonanței de plată întâmpinarea nu se
comunică reclamantului, acesta va lua cunoștință de cuprinsul acesteia direct de la dosarul
cauzei, conform art. 1019 alin. (4) NCPC.
Întâmpinarea se formulează într-un singur exemplar pentru comunicare în situațiile
următoarele:
- atunci când există mai mulți reclamanți care au ales un reprezentant comun ori
pentru care instanța a numit un curator special;
- în situația când reclamantul figurează în mai multe calități juridice;
- iar corespunzător art. 207151 NCPC, în caz de coparticipare pasivă, pârâții pot
răspunde împreună, printr-o singură întâmpinare, atât timp cât aceștia au apărări comune.
3. Sancțiunea nedepunerii întâmpinării
În situația în care întâmpinarea nu a fost depusă în termenul stabilit de lege este

incidentă sancțiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe, cu excepția
situațiilor prevăzute de art. 254 NCPC.
De asemenea, nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege, atrage
decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, în
situația în care legea nu prevede altfel, conform art. 208 alin. (2)152 NCPC.
În acest context, pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepții relative și
excepțiile absolute limitate pe axa temporală, putând însă invoca excepțiile absolute pentru
care legea nu reglementează un moment limită de invocare.
În Decizia nr. 96/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate

a dispoziţiilor art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a
151
Când sunt mai mulţi pârâţi, aceştia pot răspunde împreună, toţi sau numai o parte din ei, printr-o singură
întâmpinare.
152
Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai
propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.
141
reţinut că : obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor
stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la un
proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea
termenelor procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii
aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor (a se vedea, în acest
sens, Decizia nr. 1.523 din 11 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2012).
16. În ceea ce priveşte întâmpinarea în cadrul procesului civil, Curtea observă că
aceasta reprezintă actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris pretenţiilor
formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, arătând totodată apărările sale.
Prin acest act reclamantul este pus în situaţia de a cunoaşte apărarea şi dovezile pe care se
sprijină pârâtul, înlăturându-se astfel surpriza şi realizându-se egalitatea în ceea ce priveşte
poziţia procesuală a părţilor. Prin această reglementare se asigură şi egalitatea de mijloace,
de arme între părţile procesului, exigenţele art. 6 din Convenţie fiind astfel respectate.
17. În continuare, în ceea ce priveşte situaţia părţii decăzute din dreptul de a

administra o probă, Codul de procedură civilă prevede, la art. 263, că aceasta va putea
totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii
potrivnice.
18. Prin urmare, Curtea observă că decăderea pârâtului din dreptul de mai propune
probe şi de a invoca excepţii, deoarece nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de
Codul de procedură civilă, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. De altfel,
dispoziţia legală criticată reprezintă o normă de procedură a cărei reglementare revine
legiuitorului potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie conform căruia competenţa instanţelor
judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Prin aceasta
legiuitorul a urmărit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta
respectarea principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi
dreptului la apărare. S-a dorit, de asemenea, să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 14 alin. (2)
din Codul de procedură civilă, potrivit căruia părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi
în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe
care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să
se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
19. În concluzie, prin procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată către

pârât, respectiv a întâmpinării către reclamant se asigură echilibrul procesual al părţilor în
proces, reclamantul având posibilitatea de a cunoaşte apărările şi probele utilizate în
susţinerea lor de către pârât, posibilitate de care pârâtul beneficiază prin luarea la
cunoştinţă a cererii de chemare în judecată.
`II. Cererea reconvențională
142
Cererea recovenţională este reglementată de Codul de procedură civilă în art. 209-210.
Făcând referire la dreptul civil material, o parte nu poate fi obligată la o anumită
prestaţie către adversarul său în lipsa unei menţiuni care să solicite aceasta. Prin urmare,
dacă pârâtul doreşte să obţină şi un alt avantaj, în afară de respingerea cererii reclamantului,
nu trebuie să se oprească doar la formularea întâmpinării, ci trebuie să depună şi cerere
reconvenţională.
Potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (1), cererea reconvențională este actul de procedură
prin care pârâtul emite pretenții proprii față de reclamant, care rezultă din același raport
juridic sau care sunt strâns legate de acesta.
O altă accepțiune a cererii reconvenționale, ar fi aceea că aceasta este o cerere de
chemare în judecată prin intermediul căruia pârâtul emite pretenții proprii împotriva
reclamantului din cererea de chemare în judecată.
Totuşi, prin cererea reconvenţională nu se pot invoca orice fel de pretenţii, ci numai
pretenţii care au o legătură suficientă cu cererea de chemare în judecată, în aşa fel încât să fie
justificată judecarea împreună a acestora153.
Nu este obligatoriu ca pretenţiile celor două părţi să decurgă din acelaşi raport juridic,
ci pot să să aibă ca temei cauze diferite, cu condiţia ca pretenţiile pârâtului să fie strâns legate
de raportul jurodic dedus judecăţii de către reclamant154.
Fiind o cerere incidentală, instanța sesizată cu cererea principală este competentă în

vederea soluționării cererii reconvenționale, cu toate că, în acest mod, s-ar nerespecta o normă
de competență materială sau teritorială exclusivă.
Cererea reconvențională are caracter facultativ, în ideea că pârâtul este în măsură să
aleagă între valorificarea pretențiilor proprii pe calea incidentală a cererii reconvenționale sau
pe calea unei cereri principale care să pornească un alt proces.
Există și situații în care pârâtul are obligația de a-și valorifica pretențiile sale pe calea
cererii reconvenționale, cum ar: în procesele cu divorț, soțul pârât, dacă dorește să obțină
desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soțului reclamant, este obligat să depună cerere
reconvențională până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru
faptele petrecute înainte de acest moment, iar pentru faptele petrecute după acest moment,
până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.
Formularea cererii reconvenționale prezintă anumite avantaje față de valorificarea
pretențiilor pe cale principală, unul dintre ele fiind soluționarea pretențiilor celor două părți
într-un singur cadru procesual, care ar duce la realizarea unei economii de timp și cheltuieli.
Totodată, oferă condiții pentru o mai bună judecată, instanța fiind pusă în situația de a
cunoaște, în complexitatea lor, raporturile juridice substanțiale dintre părți, iar nu în ultimul
rând, intentarea cererii reconvenționale evită posibilitatea pronunțării unor hotărâri
contradictorii.
153
M. Tăbârcă, op. cit., Vol. II, pag. 97
154
De exemplu, pârâtul chemat în judecată printr-o cerere în revendicare formulează cerere
reconvenţională prin care solicită restituirea îmbunătăţirilor aduse imobilului ; chiriaşul acţionat în judecată
pentru restituirea imobilului solicită pe cale reconvenţională plata îmbunătăţirilor făcute.
143
În privința conținutului cererii reconvenționale, acesta trebuie să îndeplinească toate
condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată – art. 209 alin. (3) C. proc.
Civ.
Aşadar, cererea reconvenţională trebuie să cuprindă elementele prevăzute la art. 194
C. proc. Civ.. Totodată, trebuie să indice instanţa de judecată căreia aceasta se adresează. Dat
fiind caracterul său incidental, în cererea reconvenţională trebuie să se facă referire la cererea
principală, deci este necesar să fie menţionat şi numărul dosarului în care este depusă cererea
incidentală.
Prin intermediul cererii reconvenționale pot fi chemați și alți pârâți, în momentul când
pretențiile formulate prin aceasta vizează și alte persoane decât reclamantul.
Având natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată, cererea
reconvenţională este, în toate cazurile, supusă comunicării iar tot o consecinţă a naturii sale,
este supusă taxelor judiciare de timbru. Astfel, potrivit art. 34 alin. (3) din O.U.G. nr.
80/2013, „cererile reconvenţionale (...) se taxează după regulile aplicabile obiectului cererii,
dacă aceasta ar fi fost exercitată pe cale principală” (deci nu cu aceeaşi taxă ca şi cererea
principală), ceea ce înseamnă că, la stabilirea taxei judiciare de timbru, se va avea în vedere
obiectul cererii reconvenţionale, după cum acesta este sau nu evaluabil pecuniar, urmând să
necesite fie o taxă la valoare, fie o taxă fixă, după caz.
În legătură cu nulitatea acestei cereri în noua reglementare, într-o opinie 155, s-a reţinut
că, în ceea ce priveşte sfera de aplicare a art. 200 NCPC, procedura regularizării cererii de
chemare în judecată se aplică numai cererilor introductive de instanţă, iar nu şi cererilor
incidentale. Art. 209 alin. (5) teza a ll-a NCPC face trimitere exclusiv la art. 201 NCPC, iar nu
şi la art. 200 NCPC, art. 201 reglementând procedura de comunicare a actelor procedurale şi
de fixare a primului termen de judecată. Sintagma „constatarea îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată”, menţionată în partea de început a
alin. (1) al art. 201 NCPC, priveşte cererea de chemare în judecată introductivă, scopul
trimiterii art. 209 alin. (5) teza a ll-a NCPC la art. 201 constituindu-l comunicarea cererii
reconvenţionale, aspect care reiese şi din faptul că prima teză a alin. (5) al art. 209
vizează o atare comunicare.
S-a exprimat şi opinia contrară156, potrivit căreia cererea reconvenţională trebuie să
cuprindă elementele prevăzute în art. 194 NCPC pentru cererea de chemare în judecată, în
condiţiile în care aceasta este o adevărată „acţiune”.
155
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 357, I. Deleanu, Noul Cod de Procedură civilă, Comentarii pe
articole, Vol. I (art. 1-621), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 209
156
Pentru opinie diferită, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pag. 101. „Întrucât art. 209 alin. (3) C.
proc. Civ. nu spune că cererea reconvenţională va cuprinde elementele cererii de chemare în judecată, ci arată că
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, înseamnă că îi sunt
aplicabile şi dispoziţiile art. 200 C. proc. Civ. Rezultă aceasta şi din art. 209 alin. (5) teza a II-a conform cu care
dispoziţiile art. 201 se aplică în mod corespunzător. Or, aplicarea „în mod corespunzător a art. 201 C. proc. Civ.
înseamnă că şi cererea reconvenţională va fi comunicată reclamatului numai în momentul în care se constată că
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, ceea ce presupune verificarea şi regularizarea cererii reconvenţionale în
termenii stabiliţi prin art. 200 C. pr. Civ. Rezultă aceasta şi din art. 209 alin. (5) teza a II-a conform cu care
dispoziţiile art. 201 se aplică în mod corespunzător. Or, aplicarea „în mod corespunzător a art. 201 C. proc. Civ.
înseamnă că şi cererea reconvenţională va fi comunicată reclamatului numai în momentul în care se constată că
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, ceea ce presupune verificarea şi regularizarea cererii reconvenţionale în
termenii stabiliţi prin art. 200 C. pr. Civ.
144
Astfel cum se reţine de cea mai mare parte a literaturii de specialitate, considerăm că,
fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională nu este supusă procedurii de
regularizare.
Potrivit art. 209 alin. (1) NCPC, privind obiectul cererii, instituie condiția ca
pretențiile pârâtului să rezulte din același raport juridic sau să fie strâns legate de acesta, ceea
ce denotă că pretențiile celor două părți pot rezulta și din cauze diferite, dar cu mențiunea ca
între acestea să existe totuși o legătură.
În situațiile anume prevăzute de lege, formularea uni cereri reconvenționale este
declarată de legiuitor ca inadmisibilă.
Un prim exemplu ar fi în materia procedurii speciale a evacuării din imobilele folosite
sau ocupate fără drept, pârâtul nu poate formula cerere reconvențională, de chemare în
judecată a altei persoane sau în garanție, pretențiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale
separată, potrivit art. 1043 alin. (1) NCPC.
Un alt exemplu elocvent, în contextul litigiilor care au ca obiect acțiuni posesorii sunt
inadmisibile cererea reconvențională și orice alte cereri prin care se solicită protecția unui
drept în legătură cu bunul în litigiu, conform art. 1004 alin. (2) NCPC.
În urma unei formulării a cererii reconvenționale, reclamantul-pârât și eventualii pârâți
introduși în condițiile art. 209 alin. (2) NCPC sunt obligați ca în termen de 25 de zile de la
comunicarea acesteia, să formuleze întâmpinare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a
propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, în raport cu pretențiile
din cererea reconvențională.
În concordanță cu dispozițiile art. 201 NCPC, întâmpinarea formulată se va aduce la
cunoștință pârâtului-reclamant, care de altfel este obligat să depună răspuns la întâmpinare în
termen de 10 zile de la comunicare. Avem în vedere și situația în care partea nu formulează
răspuns la întâmpinare, caz în care legea nu prevede nicio sancțiune, în final, instanța nu o
poate sancționa.
Termenul în care cererea reconvențională se poate depune, sub sancțiunea decăderii,
constă în momentul în care se depune întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la
întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
Termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenționale este clasificat ca
fiind un termen procedural imperativ absolut, a cărui nerespectarea atrage decăderea din
dreptul de a mai formula cerere reconvențională.
Pentru că este o cerere nouă, cererea reconvenţională nu poate fi depusă direct în
157
apel .
În privința pretențiilor proprii ale pârâtului care sunt formulate făcând raportare nu la
cererea principală, ci la cererea adițională, pârâtul va avea ocazia să formuleze cerere
reconvențională cel mai târziu până la termenul ce i se va încuviința în acest scop, potrivit art.
209 alin. (6) NCPC.
De regulă, cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală, în confor-
mitate cu art 210 alin. (1) NCPC.
157
Cu excepţia situaţiei din procedura divorţului, faţă de art. 917 alin. (3) C. proc. Civ.
145
În momentul în care numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța
poate dispune disjungerea cererii reconvenționale prin încheiere, după aducerea în discuție
contradictorie a părților a acestui aspect, potrivit art. 210 NCPC.
Din art. 210 alin. (2) teza I C. proc. Civ. derivă şi concluzia că cererea reconvenţională
nu poate să fie judecată înaintea cererii principale, drept consecinţă a caracterului incidental al
cererii reconvenţionale.
Disjungerea se dispune printr-o încheiere care nu poate să fie atacată separat, ci numai
odată cu fondul. După disjungere, cererea reconvenţională va fi soluţionată tot de instanţa la
care a fost înregistrată.
Declinarea cererii reconvenţionale nu este posibilă întrucât efectele prorogării de
competenţă, care s-a produs la data depunerii cererii incidentale, continuă şi după disjungere.
În condiţiile art. 210 allin. (2) teza a II-a, cu toate acestea , disjungerea nu poate fi
dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune
pentru soluţionarea unitară a procesului158.
Jurisprudenţă. Sentinţa civilă nr. 306 din 5 martie 2015, pronunţată de

Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă159
„Dacă pârâtul solicită, pe calea unei cereri reconvenţionale, pretenţii ce nu au
legătură cu cele formulate de către reclamant împotriva sa, instanţa va respinge această
cerere ca inadmisibilă, nefiind întrunite cerinţele legale pentru promovarea unor atare
pretenţii pe calea cererii reconvenţionale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
În drept, potrivit art. 209 alin. (1) Cod procedură civilă dacă pârâtul are, în legătură
cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de
acesta, poate să formuleze cerere reconvenţională.
În fapt, cererea reconvenţională vizează restituirea sumei de ..... Euro despre care
pârâtul R.D. susţine că a fost virată, din eroare, la data de ...., în contul reclamanţilor.
Pârâtul nu a indicat vreo legătură juridică dintre plata pe care susţine că a făcut-o din
eroare şi raporturile juridice derivate din antecontractul de vânzare-cumpărare invocat de
reclamanţi.
Prin prisma dispoziţiilor art. 209 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa reţine că, pe
calea cererii reconvenţionale, nu se pot formula orice pretenţii, ci doar acelea care au o
legătură cu cererea de chemare în judecată. Soluţia decurge firesc din caracterul incidental
al cererii reconvenţionale.
În consecinţă, reţinând că nu pot fi identificate elemente de legătură între cererea
reconvenţională formulată de pârâţi şi acţiunea principală, de natura celor indicate de art.
209 alin. (1) Cod procedură civilă admite excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale
formulate de pârâtul R.D., constată ca fiind inadmisibilă formularea cererii reconvenţionale
158
Prin excepţie, disjungerea nu poate avea loc atunci când legea interzice luarea unei asemenea măsuri
sau când judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.
159
Disponibilă la www.jurisprudenta.com
146
a pârâtului în cadrul procesual conturat prin cererea principală şi va dispune înaintarea
cererii reconvenţionale, împreună cu înscrisurile ataşate acesteia, spre repartizare aleatorie.
În acest context, reţine că inadmisibilitatea invocată şi analizată anterior vizează
doar cadrul procesual în care a fost formulată cererea reconvenţională, iar nu un fine de
neprimire pentru această cerere care ar putea fi analizată ca o cerere principală de sine
stătătoare. Din acest motiv, instanţa apreciază că se impune trimiterea acesteia spre
repartizare aleatorie pentru a fi analizată în cadrul procesual identificat prin elementele
cererii reconvenţionale. Nu se impune, în speţă, ca soluţie, disjungerea, întrucât cererea
reconvenţională nu a fost primită, ca atare, în acest cadru şi, astfel, nu ar putea fi disjunsă”.
Măsurile asigurătorii
Măsurile asigurătorii sunt mijloace procesuale al căror scop este indisponibilizarea şi

conservarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau ale bunurilor care formează obiectul
procesului, pentru a se evita degradarea sau dispariţia lor (în cazul acţiunilor reale) ori,
după caz, diminuarea activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale), de
natură să pericliteze executarea silită în viitor a hotărârii ce se va obţine160.
Apelează la măsuri asigurătorii creditorul care nu are încă un titlu executoriu pe care
să-l pună în executare silită 161. În momentul în care va obţine un titlu executoriu, creditorul
poate să treacă la valorificarea bunurilor indisponibilizate prin măsura asigurătorie sau poate
să intre în posesia lor.
Codul de procedură civilă reglementează trei măsuri asigurătorii:sechestrul asigurător
(art. 952-969), poprirea asigurătorie (art. 970-971) şi sechestrul judiciar (art. 972-977).
Sechestrul asigurător
Potrivit art. 952 C. Proc. Civ., sechestrul asigurător este măsura asigurătorie care
constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi mobile urmăribile ale debitorului aflate
în posesia acestuia sau a unuui terţ în scopul valorifcării lor în momentul în care creditorul
unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.
Rezultă, aşadar, că această măsură asigurătorie se poate aplica exclusiv în cazul în care
litigiul principal are ca obiect plata unei sume de bani.
Având în vedere că executarea măsurii sechestrului asigurător o face executorul
judecătoresc, instanţa nu trebuie să identifice bunurile a căror indisponibilizare se urmăreşte,
ci va indica în încheiere numai suma până la care se încuviinţează sechestrul.
Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător sunt reglementate de art. 953 C. proc.
civ. şi distingem, în acest sens, între mai multe variante:
160
C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. II, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013, pag. 490, V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit., 2011, p. 217; M. Tăbârcă,
op. cit., vol. II, pag. 690
161
În situaţia în care creditorul are un titlu executoriu, pe care îl poate pune în executare silită, cererea
pentru înfiinţarea unei măsuri asigurătorii este inadmisibilă.
147
- o primă ipoteză este cea vizată de art. 953 alin. (1) C. proc. Civ., în care creanţa
având ca obiect plata unei sume de bani este exigibilă 162 şi, totodată, este constatată printr-un
înscris care nu este titlu executoriu. Astfel, creditorul poate solicita înfiinţarea unui sechestru
asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a introdus
cererea de chemare în judecată având ca obiect plata sumei de bani. Creditorul va putea fi
obligat şi la depunerea unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă. Aşadar, în ipoteza
prevăzută de art. 953 alin. (1) C. Proc. Civ., depunerea cauţiunii este lăsată la aprecierea
instanţei atât în privinţa necesităţii ei, cât şi, dacă este cazul, a cuantumului;
- o a doua ipoteză, redată de art. 953 alin. (2) C. proc. Civ., este aceea în care creanţa
bănească pretinsă de creditor este exigibilă, dar nu este constatată printr-un act scris, caz în
care, de asemenea, va fi ţinut să facă dovada iniţierii cererii de chemare în judecată pentru
declanşarea litigiului pe fond, dar şi să depună odată cu cererea de sechestru o cauţiune de
jumătate din valoarea reclamată;
În ceea ce priveşte obligaţia de a depune cauţiune, ea este stabilită în termeni
imperativi de art. 953 alin. (2), normă specială în materie, iar cuantumul ei se va determina pe
baza unui criteriu legal, ceea ce exclude aprecierea instanţei, precum şi aplicarea limitei
prevăzute de norma de drept comun în materia cauţiunii - art. 1057 alin. (2) NCPC (cel mult
20% din valoarea obiectului cererii). Dovada achitării cauţiunii se va ataşa încă de la
depunerea cererii de sechestru asigurător, fiind o condiţie de admisibilitate, astfel încât ea nu
va putea fi complinită prin acordarea unui termen în vederea depunerii dovezii consemnării;
în cazul în care instanţa învestită cu cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător constată
neîndeplinirea obligaţiei de plată a cauţiunii, va respinge cererea ca inadmisibilă; ulterior,
dacă se conformează dispoziţiilor legale şi consemnează cauţiunea stabilită de lege, creditorul
va putea recurge la o nouă cerere prin care să solicite aplicarea măsurii sechestrului
asigurător, fără a se putea opune autoritatea lucrului judecat.
- a treia ipoteză, la care se referă art. 953 alin. (3) C. proc. Civ., priveşte cazul în care
creditorul nu este în posesia unei creanţe exigibile, potrivit art. 662 alin. (4) C. proc. Civ. Într-
o asemenea situaţie, creditorul nu poate obţine instituirea sechestrului asigurător decât în
cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat
asigurările promise ori atunci când este în pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire
sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea 163. Ca şi în cazul celorlalte ipoteze, este necesar
să se facă dovada introducerii cererii de chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de
fond, condiţie care rezultă din trimiterea pe care o face teza a II-a a art. 953 alin. (3) C. proc.
Civ. la “condiţiile prevăzute de alin. (1)” al aceluiaşi articol. Din aceeaşi trimitere, rezultă că
este necesar să fie îndeplinită şi condiţia ca respectiva creanţă neexegibilă să fie constatată în
scris, condiţie de care se face vorbire expresă în alin. (1) al art. 952 C. proc. Civ.
Depunerea cauţiunii este obligatorie, însă stabilirea cuantumului acesteia este lăsată la
aprecierea instanţei.
162
Conform art. 662 alin. (3) C. proc. Civ., creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la
scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
163
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 362
148
Jurisprudenţa a fost constantă în a statua în sensul că, atunci când se analizează scopul
şi rolul cauţiunii, aceasta se stabileşte fără a se ţine seama de posibilităţile de plată sau
interesul celui obligat la plata cauţiunii, şi aceasta pentru că întotdeauna cauţiunea se
stabileşte nu în favoarea creditorului, ci în favoarea debitorului.
Astfel, „creditorul nu poate să invoce lipsa posibilităţilor materiale şi niciun interes

propriu în a solicita scutirea de la plata cauţiunii ori reducerea acesteia, atâta timp cât
cauţiunea nu se stabileşte în favoarea creditorului, ci în favoarea debitorului, în raport de
eventualele prejudicii ce s-ar produce în patrimoniul acestuia, ca efect al instituirii unei
măsuri asiguratorii„ (a se vedea în acest sens Curtea de Apel Oradea, Secţia Comercială şi
de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 24/2006, în B.J. – Bază de date).
Curtea Constituţională a stabilit în Decizia nr. 363/2006, publicată în Monitorul

Oficial nr. 505/12.06.2006, „că scopul cauţiunii este, pe de o parte, acela de a constitui o
garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca
urmare a întârzierii executării silite, iar pe de altă parte, scopul cauţiunii constă în
prevenirea eventualelor abuzuri ce ar putea fi săvârşite în legătură cu patrimoniul
debitorului, aceasta reprezentând o garanţie a exercitării cu bună credinţă a drepturilor
procesuale de către creditor”.
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 19/A din 7 ianuarie 2015
164
- „Prin urmare, Curtea constată că este nefondată susţinerea apelantului, în sensul că
nu se impunea stabilirea unei cauţiuni în sarcina sa, întrucât aceasta era facultativă în raport
de dispoziţiile art. 952 alin. 1 NCPC”.
Procedura de soluţionare este înscrisă în art. 954, astfel:

- cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care este competentă să judece
procesul în primă instanţă. Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra cărora
solicită să se înfiinţeze sechestrul.
Textul se referă la instanţa care este competentă să judece în primă instanţă cererea
având ca biect creanţa ce constituie temeiul juridic al titlului executoriu pe care doreşte să-l
obţină creditorul, indiferent după cum, la data formulării cererii privind sechestrul asigurător,
procesul asupra creanţei mai este sau nu pe rolul instanţei respective.
Astfel, cererea de sechestru asigurător poate să fie formulată pe cale principală, chiar
dacă asupra cererii intentate pentru obţinerea titlului executoriu s-a pronunţat o hotărâre de
primă instanţă, iar procesul este în apel sau în recurs. În egală măsură, cererea de sechestru
asigurător poate să fie formulată pe cale principală în cazul de la art. 953 alin. (3) C. proc.
Civ., atunci când nu există un proces pentru realizarea creanţei.
Dacă cererea de sechestru asigurător este formulată odată cu cererea având ca obiect
creanţa, faţă de specificul procedurii de soluţionare a cererii de sechestru, aceasta va fi
disjunsă şi judecată separat. La fel se va proceda dacă cererea este depusă pe parcursul
164
Disponibilă la www.curteadeapelcluj.ro
149
judecării procesului principal, în dosarul constituit pentru soluţionarea cererii pentru obţinerea
titlului executoriu.
Atunci când cererea de sechestru asigurător este formulată odată cu cererea de
chemare în judecată având ca obiect creanţa, faţă de dispoziţiile art. 203 alin. (2) C. pr. Civ.,
odată cu fixarea primului termen de judecată va putea fi încuviinţat şi sechestrul asigurător,
printr-o încheiere executorie.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere
executorie, instanţa stabilind suma în limitele căreia urmează a se indisponibiliza bunuri
mobile şi/sau imobile ale debitorului (valoarea creanţei certe a creditorului, exigibilă sau
neexigibilă, constatată în scris sau nu) şi, dacă este cazul, fixează cuantumul cauţiunii şi
termenul înlăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta.
Condiţia fixării cauţiunii de către instanţă acoperă atât ipoteza în care cauţiunea se
datorează obligatoriu [art. 953 alin. (2) şi (3)], cât şi cea în care stabilirea obligaţiei de a
depune cauţiune este lăsată la latitudinea instanţei [art. 952 alin. (1)].
În ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii, acesta este fie unul fix, determinabil în funcţie
de valoarea reclamată [art. 953 alin. (2)], fie este stabilit de instanţă, pe baza criteriilor ce
decurg din dispoziţiile art. 1057 alin. (2) NCPC - art. 953 alin. (1) şi (3) .
Încheierea prin care se soluţionează cererea de sechestru asigurător se comunică
creditorului de îndată de către instanţă, pe când debitorului i se comunică de către executorul
judecătoresc, odată cu luarea măsurii.
Motivul comunicării încheierii de admitere a cererii de sechestru asigurător către
debitor doar la momentul executării măsurii de către executorul judecătoresc este determinat
de elementul surpriză, astfel încât debitorul să nu aibă un interval de timp în care să poată
întreprinde acte sau fapte de natură a împiedica sau îngreuna înfiinţarea efectivă a
sechestrului, contrar scopului urmărit prin instituirea acestor măsuri, şi astfel să conducă la
inutilitatea demersului creditorului; acest element surpriză nu va mai avea acelaşi efect dacă
cererea nu este admisă de prima instanţă (fără citarea părţilor), ci în apel, calea de atac fiind
soluţionată cu citarea părţilor [art. 954 alin. (3)], conform regulii înscrise în art. 17 NCPC
referitoare la publicitatea şedinţelor de judecată.
Încheierea prin care se încuviinţează cererea de sechestru asigurător este executorie de
drept, astfel cum prevede art. 954 alin. (2), pentru situaţia în care se încuviinţează măsura
înainte de primul termen de judecată la prima instanţă, dacă este formulată ca o cerere
accesorie în cadrul cererii de chemare în judecată vizând fondul; totodată, art. 955 alin. (1)
teza finală prevede că pentru executarea măsurii nu este necesară nicio altă autorizare sau
încuviinţare dată de instanţă executorului judecătoresc, iar sechestrul se va aplica fără somaţie
ori înştiinţare prealabilă a debitorului.
Căi de atac
Încheierea este supusă apelului în termen de 5 zile de la comunicare (comunicare ce
operează în condiţiile arătate anterior), la instanţa ierarhic superioară.
Norma este incidentă atât în cazul în care măsura se dispune pe cale principală, cât şi
atunci când se soluţionează o cerere incidentală sau accesorie.
150
Dacă cererea se soluţionează în primă instanţă de Curtea de apel, calea de atac va fi
recursul (ce se va soluţiona de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), sens în care prevede în mod
derogatoriu art. 960 NCPC, întrucât instanţa supremă nu are competenţă ca instanţă de apel.
Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. Ca
atare, dispoziţiile art. 159 NCPC sunt pe deplin aplicabile, respectiv teza a II-a a textului, care
prevede: „în cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres, judecătorul poate
dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei ori a actului de procedură, despre
aceasta făcându-se menţiune în citaţie sau în actul de procedură".
Cum acesta este un caz expres prevăzut de lege, rezultă că instanţa de apel (la fond
cererea fiind soluţionată fără citarea părţilor) poate dispune ca înmânarea citaţiei să se
realizeze într-un termen mai scurt de 5 zile, ceea ce constituie regula în contextul art. 159
NCPC şi pentru a cărei nerespectare intervine sancţiunea nulităţii.
De asemenea, având în vedere prevederile art. 999 alin. (4) NCPC din materia
ordonanţei preşedinţiale, atât prima instanţă, cât şi instanţa învestită cu soluţionarea apelului
nu vor putea dispune amânarea pronunţării decât 24 de ore, iar motivarea hotărarii se va
realiza în 48 de ore de la pronunţare.
Pentru recursul promovat în condiţiile art. 958 NCPC şi care intră în competenţa de
soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile prevederile art. 493 NCPC
privind procedura de filtrare a recursurilor; pe de altă parte, faţă de soluţiile posibil a fi
pronunţate de Înalta Curte ca instanţă de recurs (casare cu trimitere, potrivit art. 497), în cazul
în care se constată caracterul fondat al recursului şi se impune soluţia admiterii căii de atac,
rezultă că măsura sechestrului nu va putea fi niciodată încuviinţată de Înalta Curte de Casaţie
si Justitie.
Autoritatea de lucru judecat. Articolul 430 alin. (3) NCPC prevede că hotărârea
judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra
fondului.
Însă autoritatea de lucru judecat va opera faţă de o altă cerere prin care se solicită
instituirea aceleiaşi măsuri, împotriva aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi creanţă, câtă vreme
au rămas neschimbate împrejurările pe care creditorul s-a întemeiat în prima cerere, respinsă
anterior printr-o hotărâre definitivă. Autoritatea de lucru judecat nu va opera în cazul în care
instanţa anterioară a respins ca inadmisibilă cererea de instituire a unui sechestru asigurător
pentru neîndeplinirea cerinţei consemnării cauţiunii în condiţiile art. 953 alin. (2) NCPC, a
cărei dovadă o produce în cererea ulterior formulată.
Ridicarea sechestrului asigurător poate să fie dispusă şi înainte de respingerea
cererii având ca obiect creanţa ce constituie temeiul juridic al măsurii asiguratorii, astfel cum
rezultă din dispoziţiile art. 957 alin. (1).
În acest sens, dacă debitorul va da, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica,
la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de
urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă doar apelului, în termen
de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu
precădere. Dispoziţiile art. 954 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
151
Pentru ridicarea măsurii nu este necesară consemnarea sumei datorate, ci este
suficientă depunerea unei garanţii (reale sau personale) suficiente pentru acoperirea creanţei
creditorului.
Se observă că, în acest caz, procedura de ridicare a măsurii sechestrului asigurător
este, practic, similară cu aceea care trebuie să fie urmată pentru instituirea sechestrului.
De asemenea, urmând soarta acţiunii care are ca obiect creanţa, sechestrul asigurător
trebuie să fie ridicat dacă cererea privitoare la creanţă nu a fost admisă.
Tot astfel, în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviinţată
măsura asigurătorie a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel
care a făcut-o a renunţat la judecata acesteia, debitorul poate cere ridicarea acesteia de către
instanţa care a încuviinţat-o. Asupra cererii, instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, dată
fără citarea părţilor.
Ridicarea sechestrului asigurător nu se dispune din oficiu, ci numai la cererea
persoanei interesate, respectiv a debitorului ale cărui bunuri au fost indisponibilizate.
Întrucât prin ridicarea sechestrului în ipoteza dată nu ar fi prejudiciate interesele
niciunei părţi, încheierea prin care se ia această măsură nu este supus apelului şi nici
recursului, fiind definitivă.
Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a
obţinut titlul executoriu.
De vreme ce sechestrul asigurător este o măsură de conservare , de asigurare, şi nu de
executare, art. 958 C. pr. Civ. stabileşte regula că valorificarea bunurilor sechestrate nu se va
putea face decât după ce creditorul a obţinut titlul executoriu şi care este reprezentat de
hotărârea definitivă prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani.
Poprirea asigurătorie
Conform art. 969 C. proc. Civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor
de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate
debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta le va datora în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de înfiinţare stabilite
de art. 953 C. proc. Civ.
Deci, şi în cazul popririi asigurătorii trebuie făcută distincţia după cum creditorul are
creanţa constatată prin act scris, care nu constituie titlu executoriu, şi este exigibilă, creditorul
nu are act scris şi creanţa creditorului nu este exigibilă.
În doctrină165 se fac anumite precizări referitoare la cuprinsul cererii de poprire. Astfel,
în cazul cererii de porprire bancară, nu este necesar ca, în cuprinsul acesteia, creditorul să
individualizeze terţii popriţi cu privire la care solicită să se înfiinţeze poprirea asigurătorie.
Per a contrario, rezultă că, atunci când se solicită înfiinţarea popririi asigurătorii cu privire la
alţi terţi popriţi decât o bancă, indicarea terţului poprit în cererea de poprire este obligatorie.
Sechestrul judiciar
165
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pag. 368
152
Noul Cod civil reglementează sechestrul convenţional (art. 2138-2143), iar în privinţa
sechestrului judiciar face trimitere la Codul de procedură civilă, respectiv la art. 972-977.
Potrivit art. 2138 NCC, „sechestrul convenţional este depozitul prin care două sau
mai multe persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai
multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cărora există o contestaţie sau incertitudine
juridică, cu obligaţia pentru acesta de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al
dreptului”, iar art. 972 NCPC prevede că sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea
bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin
încredinţarea pazei acestora unui administrator-sechestru.
În art. 973 se arată că, ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau altui drept
real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau
administrării unui bun proprietate comună, instanţa de judecată va putea să încuviinţeze, la
cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este
necesară pentru conservarea dreptului respectiv. Măsura poate privi toate bunurile ce
formează obiectul litigiului sau numai o parte din ele, dar simpla existenţă a unui proces în
legătură cu respectivele bunuri nu justifică prin ea însăşi luarea măsurii, ci trebuie să se
dovedească necesitatea înfiinţării sechestrului judiciar.
Măsura sechestrului judiciar se poate încuviinţa chiar fără a exista proces:
 asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;
 asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va
fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
 asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta
învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice de bănuială
că debitorul se va sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă de sustrageri
sau deteriorări - art. 972 alin. (2).
În aceste cazuri, partea care a obţinut instituirea sechestrului judiciar este obligată să
introducă acţiunea la instanţa competentă, să iniţieze demersurile pentru constituirea
tribunalului arbitral sau să solicite punerea în executare a titlului executoriu, într-un termen de
cel mult 20 de zile de la data încuviinţării măsurii asigurătorii. Nerespectarea acestei cerinţe
atrage desfiinţarea de drept a sechestrului judiciar, prin încheiere definitivă dată fără citarea
părţilor - art. 972 alin. (3) şi (4).
Dacă există urgenţă, instanţa va putea numi, prin încheiere definitivă dată fără citarea
părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar (art.
977).
Măsura sechestrului judiciar se poate lua numai la cererea părţii interesate, care se
adresează la instanţa de fond sesizată cu cererea principală, chiar dacă procesul se află într-o
cale de atac, în cazul prevăzut la art. 972 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia
se află bunurile, în cazurile prevăzute Ja art. 972 alin. 2. Judecata se face de urgenţă, cu
citarea părţilor. Instanţa, în caz de admitere a cererii, poate obliga pe reclamant la darea unei
cauţiuni, fixată de ea. Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea
de drept a sechestrului judiciar, fapt care se constată prin încheiere definitivă, dată fără citarea
părţilor.
153
Instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care este supusă numai apelului, în termen de 5
zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Dacă competenţa de primă instanţă
aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul. Şi în primă instanţă, şi în calea de atac,
pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea se face în cel mult 48 de ore
de la pronunţare (art. 974). Hotărârea pronunţată în această materie are autoritate de lucru
judecat relativă, astfel încât, dacă s-au schimbat împrejurările, o primă cerere care a fost
respinsă poate fi reiterată sau instanţa poate reveni asupra măsurii.
În cazul în care s-a admis cererea, instanţa încredinţează bunul sechestrat unei
persoane, numită administrator-sechestru. Această persoană poate fi deţinătorul bunului sau
un terţ, străin de proces, numit de judecător, dacă părţile nu se înţeleg între ele. Executorul
judecătoresc, sesizat de partea interesată, se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi
pus sub sechestru şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru,
un exemplar fiind înaintat şi instanţei.
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va
încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent sau constatate
prin titlu executoriu. De asemenea, cu o prealabilă autorizare a instanţei care l-a numit, va
putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru - art.
976 alin. (2) NCPC. Potrivit art. 2140 NCC, cu autorizarea instanţei judecătoreşti,
administratorul-sechestru poate să înstrăineze bunul, în cazul în care acesta nu poate fi
conservat sau dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa
va fixa, pentru activitatea prestată, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile
de plată - art. 976 alin. (3).
Măsura ia sfârşit, de regulă, odată cu soluţionarea definitivă a procesului asupra
fondului, când bunul conservat este predat părţii care a câştigat procesul. Dar sechestrul
judiciar poate lua sfârşit şi în cursul procesului, prin demisia sau înlocuirea persoanei căreia i
s-a încredinţat bunul ori prin desfiinţarea măsurii de către instanţă.
XIII. REGULI GENERALE PRIVIND JUDECATA PROCESULUI CIVIL
I. Scopul și etapele procesului civil
Potrivit art. 211 NCPC: „Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează
activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor
şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.”
Judecata în primă instanță, de regulă, parcurge următoarele etape:
1. Etapa scrisă, adică aceea în care, prin intermediul judecătorului căruia i s-a
repartizat aleatoriu cererea, părțile iau reciproc cunoștință de pretențiile și apărările lor, dar și
de mijloacele de probă pe care intenționează să le administreze;
154
2. Cercetarea procesului este acea etapă care se desfășoară la primul termen de
judecată la care părțile sunt legal citate și se finalizează în momentul la care judecătorul se
socotește lămurit și declară, prin încheiere, cercetarea procesului terminată. În acest moment
procesual se îndeplinesc, în condiţiile legii, actele de procedură, se rezolvă excepţiile
procesuale şi se administrează probele.
3. Etapa dezbaterilor în fond are loc în şedinţă publică, dacă părţile nu convin altfel,
găsindu-şi aplicabilitate astfel principiul contradictorialității, părţile discutând asupra
împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept invocate în cererile lor sau, după caz, invocate
de către instanță din oficiu. În acest sens, instanța dă cuvântul părților în ordinea și în
condițiile prevăzute de lege, astfel încât fiecare dintre acestea să aibă posibilitatea de a-și
susține cererile și apărările;
4. Ultima etapă, aceea a deliberării și a pronunțării hotărârii judecătorești în
cadrul căreia, în baza materialului probator administrat în cauză, completul de judecată aplică
normele de drept la situația de fapt reținută, pronunțându-se asupra tuturor cererile deduse
judecății.
Există situații când nu este neapărat necesar să se parcurgă toate etapele procesului
civil.
În privința locului desfășurării procesului, acesta are loc, de regulă, la sediul
instanței învestite cu soluționarea acestuia.
Potrivit art. 343 alin. (2) NCPC, locul desfășurării procesului va fi la fața locului în
cazul mijloacelor materiale de probă care nu se află în păstrarea instanței.
Procesul civil se mai poate desfășura, în cazul cercetării la fața locului, la locul situării
probei.
În situația administrării probelor prin comisie rogatorie, judecarea procesului are loc la
sediul instanței astfel învestite, prin ipoteză, altul decât cel al instanței care a încuviințat și a
hotărât administrarea probei.
În conformitatea cu prevederile art. 372 alin. (3) NCPC, „probele pot fi administrate
în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune
aceasta. Părţile, prin avocaţi, sunt obligate să îşi comunice înscrisurile şi orice alte acte, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură”,
administrarea probelor se poate face și de către avocați sau consilieri juridici.
II. Aspecte privind desfășurarea procesului
Potrivit art. 17 NCPC, care consacră un principiu al procesului civil și anume,

publicitatea ședinței de judecată, şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor
strict prevăzute de lege.
Ședințele de judecată se pot desfășura și în camera de consiliu, ori de câte ori legea o
prevede, cum de altfel ședințele pot fi și secrete, declarate astfel de către instanță, în situațiile
în care dezbaterile fondului ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor
minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției, potrivit art. 213 alin. (2)166 NCPC.
166
„De asemenea, în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii,
ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere
155
Un alt principiu fundamental care asigură soluționarea cauzei este continuitatea
completului de judecată, în raport de care judecătorul nu poate fi înlocuit pe parcursul
procesului, decât pentru motive temeinice, în condițiile legii.
În ceea ce privește ordinea soluționării proceselor, pentru fiecare ședință de judecată
se va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, care va fi afișată pe portalul instanței
de judecată și la ușa sălii de ședință cu cel puțin o oră înainte de începerea acesteia.
De asemenea, lista va cuprinde și intervalele orare orientative fixate pentru strigarea
cauzelor.
Debutul ședinței de judecată constă în strigarea cauzelor aflat în stare de amânare fără
discuții.
Potrivit art. 215 alin. (2) NCPC, „procesele declarate urgente, cele rămase în
divergenţă şi cele care au primit termen în continuare se vor dezbate înaintea celorlalte. ”
Vor avea întâietate pentru dezbatere procesele în care partea sau părțile sunt
reprezentate ori asistate de avocat, respectiv consilier juridic, potrivit art. 215 alin. (3) NCPC.
În conformitate cu prevederile art. 104 alin. (13) teza a II-a din Regulamentul de
organizare și funcționare a instanțelor, președintele completului, pentru motive temeinice,
poate dispune luarea cauzelor într-o altă ordine decât cea înscrisă pe lista de ședință.
Procesul se soluţionează iîn faţa judecătorului unic sau a completului de judecată.
Dacă este vorba de un complet, la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie el este prezidat de
preşedintele ori de vicepreşedintele instanţei ori de preşedintele secţiei, atunci când aceştia
participă la judecată sau, în celelalte cazuri, se prezidează prin rotaţie. Această ultimă regulă
se aplică şi la curţile de apel, tribunale şi judecătorii (art. 33 şi art. 52 din Legea nr. 304/2004).
Preşedintele completului de judecată deschide, suspendă şi ridică şedinţa, iar prin
intermediul lui ceilalţi judecători pun întrebări părţilor, martorilor sau experţilor, dacă
preşedintele nu le-a încuviinţat să pună întrebări direct. La fel procedează şi părţile.
În ceea ce privește ordinea luării cuvântului, președintele va da întâietate
reclamantului, apoi pârâtului, precum și celorlalte părți din proces, în funcție de poziţia lor
procesuală, iar reprezentantul Ministerului Public, procurorul va vorbi ultimul, în afară de
cazul când acesta a pornit acțiunea, în temeiul art. 216 alin. (2)167 NCPC.
În temeiul art. 216 alin. (4) NCPC: „Preşedintele poate să limiteze în timp intervenţia
fiecărei părţi. În acest caz, el trebuie să pună în vedere părţii, înainte de a-i da cuvântul,
timpul pe care îl are la dispoziţie.”
Mai mult decât atât, președintele completului de judecată exercită poliția ședinței,
având posibilitatea să ia măsuri pentru păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a
solemnității ședinței de judecată.
sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.”
167
DECIZIE nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă
EMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT ÎN:MONITORUL OFICIAL nr. 775 din 24 octombrie 2014
Augustin Zegrean – preşedinte,Valer Dorneanu - judecător
156
Astfel, art. 217 NCPC, redă măsurile pe care președintele le poate lua în vederea
asigurării ordinii și a bunei-cuviințe:
 în situația în care nu mai este loc în sala de ședință, președintele le poate pretinde celor
care ar veni mai târziu sau care depășesc numărul locurilor existente să părăsească
sala;
 nicio persoană nu poate fi lăsată să intre cu arme în sala de ședință, cu excepția
situației în care le deține în exercitarea serviciului pe care îl îndeplinește în fața
instanței;
 de asemenea, toate persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare
și o ținută cuviincioase;
 în privința celor care se adresează instanței în ședință publică au îndatorirea să stea în
picioare, dar președintele poate încuviința, atunci când apreciază că este necesar,
excepții de la această îndatorire;
 președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința ori
nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna-cuviință, iar în caz de nevoie
dispune îndepărtarea ei;
 de asemenea, îndepărtați din sală pot fi și minorii, precum și persoanele care s-ar
înfățișa într-o ținută necuviincioasă;
 atunci când, anterior închiderii dezbaterilor una dintre părți a fost îndepărtată din sală,
aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în
lipsa ei, însă aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este
asistată de un apărător care a rămas în sală;
 în cazul în care cel care tulbură liniștea ședinței de judecată este chiar avocatul părții,
președintele îl va chema la ordine și dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea
dezbaterilor nu mai este cu putință, procesul se va amâna, aplicându-se amenda
judiciară prevăzută la art. 187 alin. (1) pct. 2 NCPC.
În temeiul art. 220 NCPC, se amână cauza când nu este în stare de judecată : „Părţile
pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată,
dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai
mulţi judecători, această amânare se poate face şi de un singur judecător.”
De asemenea, amânarea judecății se poate face și prin învoiala părților, dar cu
mențiunea că nu se poate încuviința decât o singură dată în cursul procesului, potrivit art. 221
alin. (1) NCPC.
Prin învoiala părților înțelegem acordul expres exprimat de toate părțile în vederea
amânării cauzei, nefiind suficient un acord tacit, rezultat din neprezentarea părților la
judecată.
În ipoteza în care la termenul următor încuviințării acestei cereri, părțile nu se mai
prezintă și nu perseverează în judecată, aceasta va fi suspendată și cauza va fi repusă pe rol
numai după plata a jumătate din taxa de timbru inițial achitată, în temeiul art. 9 lit g) din
157
O.U.G. nr. 80/2014168 privind taxele judiciare de timbru (suspendarea cauzei devine
obligatorie).
O altă situaţie întâlnită constă în amânarea judecății pentru lipsă de apărare fiind
reglementată de art. 222 NCPC.
Astfel, amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții
interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu pot fi imputabile
părții sau reprezentantului ei.
Ne putem confrunta cu situația în care instanța nu încuviințează cererea de amânare
pentru lipsă de apărare, la cererea părții, în acest moment instanța este obligată să amâne
pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
În vederea judecării cauzei este obligatoriu ca părțile să fie legal citate, nefiind
necesară și prezența acestora în fața instanței, în situația în care legea nu prevede altfel.
În conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (2) NCPC : „Dacă la orice termen fixat
pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate
lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul
dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte”.
În ipoteza în care toate părțile lipsesc, dar cu toate acestea reclamantul sau pârâtul a
solicitat judecarea cauzei în lipsă, soluționarea cauzei trebuie să continue, instanța fiind
obligată să judece toate cererile formulate în scris de părți.
În situația în care părțile sau persoanele care urmează a fi audiate nu cunosc limba
română, instanța va folosi un traducător autorizat, în condițiile legii speciale, în vederea
asigurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare.
Potrivit art. 226 NCPC : „În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un
minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ţinând seama de împrejurările
procesului, instanţa hotărăşte dacă părinţii, tutorele sau alte persoane vor fi de faţă la
ascultarea minorului”.
Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, în procedurile care îl privesc,
este obligatorie, în temeiul art. 264 alin. (1)169 NCC.
În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, oferindu-le
îndrumările necesare, potrivit legii, motiv pentru care va solicita înfățișarea părților, chiar
dacă acestea sunt reprezentate.
De asemenea, în procesele în care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de
mediere, judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare în vederea
avantajelor folosirii acestei proceduri, potrivit art. 227 alin. (2) NCPC.
Termenul în cunoştinţă
În temeiul art. 229 NCPC, partea care are cunoștință de existența litigiului, a datei,
locului și a orei la care acesta se va desfășura, nu va mai fi citată.
168
„Cereri pentru repunerea pe rol, când suspendarea judecării se datorează părţilor - 50% din taxa
judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea a cărei judecare a fost suspendată”.
169
„În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de
10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă
autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei”.
158
Se observă că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a urmărit reducerea
costurilor procesului, întrucât părţile nu mai sunt citate la fiecare termen, reducerea duratei
procesului, prin eliminarea termenelor la care s-ar putea decide că procedura nu este legal
îndeplinită, deşi la termene anterioare partea fusese citată în condiţii de natură a justifica
prezumţia că se cunoştea existenţa procesului.
Se prezumă că are termenul în cunoștință :
 partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință;
 partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un
reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște
termenul;
 partea căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin
funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația
pentru un termen de judecată.
Termenul în cunoștință nu se aplică:

 în situația în care judecata se reia, după ce a fost suspendată. Indiferent după cum
suspendarea procesului este voluntară, de drept ori facultativă, la reluarea judecăţii nu
se mai poate considera că părţile cunosc termenul fixat de judecător. Se presupune că
ultimul act de procedură pe care părţile l-ar cunoaşte este încheierea de suspendare iar,
din acest motiv, în vederea reluării judecăţii, se fixează termen şi se dispune citarea
părţilor.
 în cazul în care procesul se repune pe rol. Potrivit dispoziţiilor legale, procesul se

repune pe rol atunci când necesitatea introducerii în cauză din oficiu a altor persoane
este constatată cu ocazia deliberării [art. 78 lin. (4)]; când înlocuirea judecătorului din
complet se face după ce s-a acordat părţilor cuvântul în fond [art. 214 alin. (3)]; când
judecătorului care a luat parte la judecată i-a încetat calitatea de judecător sau este
suspendat din funcţie [art. 395 alin. (3)]; când, în timpul deliberării instanţa găseşte că
sunt necesare probe sau lămuriri noi (art. 400).
 atunci când partea a fost chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost
prezentă la încuviințarea lui, atunci când s-a stabilit și termenul pentru luarea
acestuia. Art. 229 alin. (2) pct. 3 C. proc. Civ. trebuie înţeles în sensul că numai în
privinţa administrării probei cu interogatoriu nu funcţionează prezumţia cunoaşterii
termenului. Prin urmare, dacă partea nu a fost citată la interogatoriu, deşi trebuia să fie
încunoştinţată, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 358 C. proc. Civ.
 când, pentru motive temeinice, instanța a dispus ca partea să fie citată la fiecare
termen. De exemplu, pentru a se da eficienţă principiului prevăzut de art. 21 C. proc.
Civ., respectiv pentru a încerca să obţină împăcarea părţilor, judecătorul poate
considera acesta ca fiind un motiv întemeiat pentru a dispune citarea părţilor la fiecare
termen.
159
 atunci când instanța de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea
fondului procesului după anularea hotărârii primei instanțe sau după casarea cu
reținere. Textul legal are în vedere situaţia în care instanţa de control judiciar rămâne
în pronunţare asupra căii de atac şi, după ce o admite, fixează termen pentru
rejudecarea fondului procesului.
De asemenea, termenul în cunoștință nu își are aplicabilitate în cazul militarilor
încazarmați, care sunt citați la fiecare termen de judecată, la fel şi în cazul deținuților, cărora li
se aplică aceleaşi dispoziţii.
În conformitate cu prevederile art. 230 NCPC, „Termenul de judecată nu poate fi
preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi.
Completul de judecată învestit cu judecarea cauzei hotărăşte în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat. Dispoziţiile art. 241
alin. (3) sunt aplicabile.”
Cererea privind preschimbarea termenului de judecată se soluționează în camera de
consiliu, fără citarea părților.
În privința admiterii cererii de preschimbare a termenului de judecată, instanța va
dispune citarea de îndată a părților pentru noul termen fixat.
Hotărâri de principiu (CSM). HCSM nr. 714/2013 170: „Data recomandată a

dosarului, prevăzut de sistemul ECRIS, este un termen administrativ, iar nu procedural, deci
nu poate fi <preschimbat> în temeiul art. 230 NCPC, însă fiind un termen de recomandare,
poate fi schimbat, prin rezoluţie, din oficiu sau la cerere, de judecătorul căruia i-a fost
repartizat dosarul, în funcţie de particularităţile cauzei.”
În cadrul ședinței de judecată, grefierul care participă la ședință are obligația să ia note
în legătură cu desfășurarea procesului, care vor fi vizate de către președinte, iar părțile pot
solicita citirea notelor și, dacă este cazul, corectarea lor, în temeiul art. 231 alin. (1) NCPC.
Ședințele de judecată se înregistrează, iar acestea pot fi solicitate, pe de o parte, de
către instanțele de control judiciar, iar pe de altă parte, de către părți, care, pe cheltuiala lor,
pot obține o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată în privința cauzei lor171.
În temeiul art. 231 alin. (2) NCPC, participanții la proces primesc, la cerere, după
terminarea ședinței de judecată, câte o copie de pe notele grefierului.
Art. 231 alin. (3) și (4) teza a II-a NCPC, le conferă părților la proces posibilitatea de a
contesta notele grefierului cel mai târziu la termenul următor, situație în care acestea vor fi
verificate și, eventual, completate ori rectificate în temeiul înregistrărilor din ședința de
judecată.
 Încheierea de ședință reprezintă actul de procedură prin care se descrie cele
întâmplate în ședința de judecată, reprezentând „oglinda ședinței de judecată”.
Încheierea de şedinţă este, practic, un proces verbal al celor petrecute în şedinţă,
170
www.csm1909.ro
171
Potrivit art. 231 alin. (5) NCPC: „Instanţa va înregistra şedinţele de judecată. În caz de contestare de
către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate
pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată.”
160
permiţând, prin faptul că se întocmeşte la fiecare termen, să se urmărească evoluţia
procesului.
Termenul în care grefierul redactează încheierea de ședință este de cel mult 3 zile,
care curge de la data la care s-a desfășurat ședința de judecată, pe baza notelor de ședință, iar
dacă este cazul și a înregistrărilor efectuate în timpul ședinței de judecată.
În împrejurarea în care cele consemnate în cuprinsul încheierii de ședință nu sunt
conforme măsurilor dispuse și actelor efectuate în ședința de judecată respectivă, încheierea
poate fi rectificată, din oficiu sau la cerere, prin intermediul procedurii îndreptării erorilor
materiale, reglementate de art. 442 NCPC.
 Cuprinsul încheierii de ședință trebuie să cuprindă toate cele trei părți care intră
în structura oricărei hotărâri judecătorești, respectiv, practicaua, considerentele și
dispozitivul.
Practicaua cuprinde mențiuni privind constituirea instanțe, ce părți au fost prezente,
concluziile puse de către părți și procuror, dacă este cazul, dar și probele ce au fost
administrare.
Considerentele sau motivarea pentru care s-a luat o anumită dispoziție sau care au
justificat rezolvarea unei excepții.
Dispozitivul, cuprinde măsura ordonată de instanță.
În final, încheierea de ședință trebuie semnată de către membrii completul de judecată
și grefier.
Potrivit art. 233 alin. (1) NCPC, „Pentru fiecare şedinţă a instanţei se întocmeşte o
încheiere care va cuprinde următoarele:
a) denumirea instanţei şi numărul dosarului;
b) data şedinţei de judecată;
c) numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, precum şi
numele şi prenumele grefierului;
d) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, numele şi prenumele
persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor şi celorlalte persoane chemate
la proces, cu arătarea calităţii lor, precum şi dacă au fost prezente ori au lipsit;
e) numele, prenumele procurorului şi parchetul de care aparţine, dacă a participat la
şedinţă;
f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită;
g) obiectul procesului;
h) probele care au fost administrate;
i) cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi a
concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la şedinţă;
j) soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept;
k) calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii,
încheierea poate fi atacată separat;
l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără prezenţa publicului ori în
camera de consiliu;
m) semnătura membrilor completului şi a grefierului.
161
Trebuie subliniat faptul că pentru fiecare termen de judecată se întocmește câte o
încheiere, cu excepția situației în care ședința în care au avut loc dezbaterile se pronunță și
hotărârea, întrucât aceasta din urmă va cuprinde, în partea introductivă, numită practicaua, și
ceea ce s-a petrecut la acel termen, în temeiul art. 233 alin. (3) NCPC.
În ipoteza în care pronunțarea s-a amânat, practicaua hotărârii va cuprinde numai
arătarea instanței și a judecătorului/completului de judecată, numărul dosarului, data, numele,
prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului,
numele și prenumele procurorului, în situația în care a participat la judecată și mențiunea că
celelalte date sunt arătate în încheierea de amânare a pronunțării, care face corp comun cu
hotărârea judecătorească.
Având în vedere că încheierile de şedinţă au natura juridică a unor veritabile hotărâri
judecătoreşti şi că în conţinutul acestora se consemnează soluţiile dispuse de instanţă în
timpul procesului pendente, dispoziţiile referitoare la deliberare, opinie separată, precum şi
orice alte dispoziii privind hotărârile prin care instanţa se dezînvesteşte de judecarea fondului
cererii se aplică întocmai şi încheierilor – art. 234 alin. (1) C. proc. Civ.
În privința încheierilor judecătorești, acestea sunt de două feluri:
 Încheieri preparatorii;
 Încheieri interlocutorii.
Încheierile preparatorii, denumite și încheieri premergătoare, sunt acelea prin care
instanța de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării și soluționării cauzei, pregătind
darea hotărârii, fără a se anticipa soluția.
Prin intermediul acestor măsuri, instanța nu rezolvă aspecte sau împrejurări legate
fondul cauzei.
Mai mult decât atât, instanța nu este ținută de măsura ordonată, având posibilitatea să
revină oricând asupra ei dacă acest lucru se impune pentru o mai bună administrare a justiției.
Cu titlu de exemplu, enunțăm:

- încheierea prin care instanța încuviințează probele;
- încheierea prin care instanța estimează durata procesului;
- încheierea prin care instanța amână procesul din cauza lipsei de procedură cu una sau mai
multe părți, din cauza lipsei raportului de expertiză, a lipsei unor relații solicitate etc.;
- încheierea prin care se dispune aducerea unui dosar de la o altă instanță etc.
Încheierile interlocutorii sunt acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra
procesului, se soluționează excepțiile procesuale, incidentele procedurale ori alte chestiuni
litigioase.
Spre deosebire de încheierile preparatorii, încheierile interlocutorii, leagă instanța,
care nu mai poate reveni asupra măsurii dispuse prin respectiva încheiere și dau dezlegare
asupra unui aspect ce ține de fondul cauzei.
Exemplificăm, astfel :
- încheierea de admitere în principiu a unei cereri de intervenție;
- încheierea de admitere în principiu în procesele de partaj;
162
- încheierea prin care instanța s-a pronunțat asupra unei excepții procesuale;
- încheierea prin care instanța s-a pronunțat asupra suspendării judecății;
- încheierea prin care instanța a dispus disjungerea unor cereri de cererea principală etc.
De regulă, încheierile premergătoare, atât cele preparatorii, cât şi cele interlocutorii, se
pot ataca numai odată cu fondul, fiind susceptibile de aceeaşi cale de atac ce poate fi
exercitată împotriva hotărârii finale. În acest sens, art. 466 alin. (4) C. proc. civ., text
aplicabil, potrivit art. 494 C. proc. Civ., şi în ceea ce priveşte recursul, prevede că împotriva
încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul în care
legea dispune altfel.
Desfăşurarea fiecărui proces cunoaşte, în principal, următoarele momente:
a) grefierul face apelul în cauză, după care va relata pe scurt obiectul pricinii, stadiul
în care se află procesul, modul de îndeplinire a procedurii de citare şi, eventual, a măsurile
dispuse de instanţă, după care predă dosarul preşedintelui completului. Acesta verifică
personal dacă citarea este legală şi, când este cazul, dacă s-au îndeplinit cerinţele legale
referitoare la taxa de timbru. Dacă citarea părţilor nu este legală, se va amâna judecata pentru
un nou termen, dispunându-se o nouă citare.
În cazul în care, deşi părţile au fost legal citate, nu se prezintă şi nici nu s-a cerut
judecata în lipsă, dosarul va fi lăsat la sfârşitul şedinţei, când,după un nou apel, dacă situaţia
este aceeaşi, judecata se suspendă.
În sfârşit, dacă nu există niciun impediment se trece la cercetarea cauzei, în raport de
stadiul în care se află;
b) în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le

îndrumările necesare şi chiar dacă părţile sunt reprezentate, poate solicita înfăţişarea personală
a părţilor. În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul medierii, judecătorul poate
recomanda părţilor medierea invitându-le să participe la o şedinţă de informare privind
avantajele medierii. Dacă părţile se împacă, în faţa instanţei sau a mediatorului, judecătorul va
constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii (art. 227);
c) instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care
fac inutilă, total sau parţial, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei-
art. 248 alin. (1);
d) după rezolvarea acestor aspecte preliminare, se intră în realizarea cercetării cauzei.
Se vor administra probele propuse de fiecare parte şi încuviinţate de instanţă sau ordonate de
aceasta din oficiu;
e) în etapa dezbaterilor, după ce preşedintele va constata că nu mai sunt probe de
administrat, va da cuvântul părţilor în fond, pentru a pune concluzii. Preşedintele va da
cuvântul mai întâi reclamantului, iar apoi pârâtului. Fiecare dintre părţi va analiza întreg
materialul probator şi va propune instanţei concluzia care consideră că se impune. Dacă este
163
necesar, preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l limita în timp de fiecare
dată.
În cazul în care în proces au intervenit terţi, li se dă şi lor cuvântul, în funcţie de
poziţia lor procesuală. Procurorul, dacă participă la proces, vorbeşte cel din urmă, în afară de
căzui când a pornit acţiunea. Altor persoane sau organe care participă La proces li se dă
cuvântul în limita drepturilor pe care le au în proces (art. 216);
f) când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise şi

completul se retrage pentru deliberare. Părţile pot, după închiderea dezbaterilor, din proprie
iniţiativă sau la cererea instanţei, să depună completări la notele scrise sau rezumate scrise ale
susţinerilor lor verbale,
Dacă instanţa a refuzat amânarea judecăţii pentru lipsa de apărare invocată de parte, se va
amâna, la cererea părţii interesate, pronunţarea hotărârii, în vederea depunerii de concluzii
scrise – art. 222 alin. (2).
Grefierul de şedinţă consemnează, în cursul şedinţei de judecată, în caietul de note:
 numărul dosarului;
 susţinerile orale ale părţilor şi, dacă este cazul, ale procurorului;
 măsurile dispuse de instanţă, precum şi toate celelalte aspecte rezultând din
desfăşurarea procesului.
Dacă procesul nu se termină la un singur termen, astfel cum se întâmplă de cele mai
multe ori, nu se va parcurge în integralitate această schemă la fiecare şedinţă de judecată, ci se
va proceda în raport de stadiul în care se află procesul.
Amânarea judecăţii
Astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale şi întocmai cum se reţine şi în
literatura de specialitate172, amânarea judecăţii de la un termen la altul se face prin încheiere şi
poate interveni nu numai atunci când procedura de citare a părţilor nu a fost legal îndeplinită,
ci şi atunci când această procedură a fost incorect îndeplinită pentru martori sau experţi, în
cazul în care ambele părţi o solicită de comun acord, când se invocă lipsa de apărare, dacă nu
s-a achitat taxa judiciară de timbru prevăzută de lege, în situaţia în care nu s-a depus raportul
de expertiză ori nu se poate administra o altă probă etc.
Uneori, ca în cazul amânării prin convenţia părţilor, legea prevede că amânarea se
poate acorda o singură dată, iar în cazul lipsei de apărare, numai în mod excepţional, pentru
motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei - art. 221 şi art. 222
alin. (1) NCPC. În orice caz, art. 189 NCPC prevede că partea care în orice modalitate a
pricinuit amânarea judecăţii va fi obligată, la cererea părţii potrivnice, să plătească
despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.
172
M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, pag. 200, M. Ciobanu, op. cit., pag. 279
164
Principiul contradictorialităţii este esenţial în desfăşurarea procesului civil, astfel încât
legiuitorul român a stabilit prin art. 14 alin. (1), iar apoi prin art. 153, regula după care
judecata nu poate avea loc decât dacă părţile sunt legal citate, sau se prezintă în instanţă
personal ori prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel.
Excepţiile trebuie să fie expres prevăzute de lege şi ele se întâlnesc rar, în situaţii impuse de
urgenţă (ca în cazul ordonanţei preşedinţiale) sau de eficacitatea măsurii care se ia (de ex., la
sechestrul asigurător sau la poprirea asigurătorie) ori de împrejurarea că cererea nu are
caracter contencios. Şi în aceste cazuri însă contradictorialitatea este înlăturată numai
temporar, deoarece judecata căilor de atac se face întotdeauna cu citare.
Din aceleaşi texte rezultă însă că esenţial este ca citarea să fie legală pentru a se
desfăşura judecata şi nu neapărat ca părţile să fie prezente în instanţă, fie personal, fie prin
mandatar. Altfel spus, judecata poate avea loc, de regulă, şi în lipsa părţilor, dacă ele au fost
legal citate.
Pentru a întări cele afirmate mai sus, putem aminti şi alte dispoziţii legale. În acest
sens:
a) art. 223 alin. (2) NCPC stabileşte că, dacă la orice termen fixat pentru judecată, se
prezintă numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta
susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe baza probelor administrate, putând primi
excepţiile şi apărările părţii care lipseşte. După cum se poate observa, legea nu face deosebire
după cum lipseşte reclamantul sau pârâtul, astfel că în oricare din cazuri judecata poate avea
loc. Există bineînţeles şi excepţii. Astfel, în materie de divorţ, art. 922 NCPC prevede că, dacă
la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează
numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută, iar art. 928 prevede aceeaşi soluţie pentru
ipoteza în care ila apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea
de divorţ se prezintă numai pârâtul;
b) art. 411 pct. 2 NCPC prevede că judecata se suspendă dacă niciuna din părţi, deşi
legal citate, nu se înfăţişează la strigarea pricinii, cu excepţia situaţiei în care reclamantul sau
pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă. Rezultă că soluţionarea procesului civil este
posibilă deşi lipsesc ambele părţi, legal citate, cu condiţia ca cel puţin una dintre ele să fi
solicitat judecarea în lipsă. În acest caz judecata se va face pe baza celor depuse dosar;
c) în cazul coparticipării procesuale, actele de procedură, apărările şi concluziile unuia
dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi, nici păgubi pe ceilalţi, deoarece fiecare beneficiază
de independenţă procesuală. Dacă totuşi prin natura raportului juridic sau în temeiul unei
dispoziţii legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele
de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora din ei
pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi, iar dacă actele au fost făcute de
mai mulţi coparticipanţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau
pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua să
fie citaţi, dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă (art. 60 NCPC).
165
Deci, de regulă, judecata se poate face şi în lipsa unei părţi sau a ambelor părţi fără a
interveni vreo sancţiune.
Partea care a lipsit poate să exercite împotriva hotărârii căile de atac prevăzute de
lege. În cazul hotărârilor pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, art. 509 pct. 9
NCPC prevede chiar un motiv de revizuire care are în vedere situaţia în care partea a fost
legai citată, dar a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre
acesta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
XIV. CERCETAREA PROCESULUI CIVIL
1. Desfășurarea procesului civil
Judecata procesului în primă instanţă parcurge două mari etape: etapa cercetării
procesului (reglementată prin art. 237-388 C. Proc. Civ.) şi etapa dezbaterilor în fond 173, care
se desfăşoară potrivit art. 389-394 C. Proc. Civ.
Cercetarea procesului este ansamblul actelor şi al faptelor procesuale îndeplinite sau
săvârşite pentru dezbaterea în fond a procesului, dacă va fi cazul174. În alte cuvinte, reprezintă
etapa premergătoare şi obligatorie pentru abordarea litigiului dintre părţi.
Scopul cercetării procesului este evocat de art. 237 C. Proc. Civ. conform căruia, în
etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea
părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterilor în fondul procesului.
În acest scop, instanţa:
„1. va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;
2. va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în
condiţiile legii;
3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în
judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este
cazul;
4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate;
5. la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru
asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt, în cazul în care aceste
măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203;
6. va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia
părţilor;
7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe
cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra
în condiţiile legii;
173
Etapa dezbaterilor poate lipsi, de exemplu în situaţia când procesul se finalizează în temeiul unei
excepţii procesuale, aspect care rezultă din art. 237 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 243 C. proc. Civ.
174
I. Deleanu, op. cit., pag. 237
166
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate;
9. va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de
evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv verificări
în registrele prevăzute de legi speciale.”
Dispoziţiile art. 240 alin. (1) C. Proc. Civ. stabilesc în mod expres că cercetarea
procesului are loc în faţa judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, în timp ce
cel de-al doilea alineat dispune că, în căile de atac, cercetarea procesului, atunci când este
necesară, se face în şedinţă publică. Se remarcă faptul că, prin dispoziţiile art. 240 alin. (1) C.
proc. Civ. se instituie o excepţie de la principiul publicităţii consacrat de art. 17 C. proc. Civ.,
însă această restrângere nu este de natură a aduce atingere dreptului părţilor la un proces
echitabil, având în vedere caracterul preponderat privat al intereselor părţilor 175 în cadrul
procesului civil.
2. Estimarea duratei cercetării procesului
În condiţiile art. 238, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate,
judecătorul, după ascultarea părților, are îndatorirea de a estima durata necesară pentru
cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie
soluționat într-un termen optim și previzibil.
Estimarea duratei procesului se consemnează în cuprinsul încheierii de ședință.
Încheierea are caracter preparatoriu, așadar, atunci când există motive temeinice,
ascultând părțile, judecătorul poate reconsidera durata inițial estimată, astfel încât va fi stabilit
un nou termen, mai lung sau mai scurt decât cel inițial, în funcție de caz.
Codul de procedură civilă a impus numai estimarea duratei necesare pentru cercetarea
procesului, iar nu şi pentru dezbaterea în fond. Tocmai de aceea, şi reconsiderarea duratei
astfel estimată nu poate să fie făcută şi după începerea dezbaterilor în fond 176, ci numai până la
finalizarea etapei cercetării, de vreme ce poate să fie reconsiderată „durata prevăzută la alin.
(1)”.
Nu se poate estima o durată maximă până la care cercetarea procesului trebuie
finalizată. Singurul criteriu impus de legiuitor este ca procesul să fie soluţionat într-un termen
optim şi previzibil, ţinând cont de „împrejurările cauzei” cum ar fi: natura procesului numărul
şi calitatea părţilor, obiectul cererilor depuse până la momentul estimării, probele care se cer a
fi administrate, posibilitatea administrării acestor probe de către avocaţi, existenţa unor cereri
de intervenţie etc.
Părţile nu pot contesta estimarea făcută de judecător. În funcţie de modul în care se va
desfăşura cercetarea, ele ar putea formula contestaţie privind tergiversarea procesului.
175
În acest sens, M. Tăbârcă, op. cit., pag. 241, G. Boroi, M. Stancu, op.cit., pag. 389
176
Care, în mod uzual, se desfăşoară la un singur termen, conform art. 393 C. proc. Civ.
167
3. Suspendarea judecății cauzei în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către
reclamant
În cazul în care instanța constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată
din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit
legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost
respectate, potrivit art. 224 alin. (1) teza I NCPC.
Există un caz de suspendare facultativă a judecății, iar pentru a se realiza, este necesar
a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- obligația procesuală trebuie să fi fost stabilită de către instanță în sarcina
reclamantului în cursul procesului (sau a pârâtului-reclamant, în ipoteza cererii
reconvenționale);
- obligația trebuie să fie de natură să împiedice instanța în desfășurarea normală a
judecății;
- să existe culpa reclamantului în neîndeplinirea obligației procesuale.
În mod obligatoriu, măsura suspendării judecății trebuie pusă în discuția contradictorie
a părților de către instanță.
În cazul în care instanța dispune suspendarea cauzei, aceasta pronunță o încheiere
interlocutorie, susceptibilă de rescurs177, pe toată durata suspendării procesului, cu excepția
celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care este definitivă, potrivit art. 414
NCPC, moment de la care începe să curgă și termenul de perimare.
Ca o consecință a suspendării, judecarea cauzei poate fi reluată atunci când partea o
cere, în situația în care obligațiile pentru neîndeplinirea cărora sancțiunea a fost aplicată s-au
îndeplinit, iar cel care a formulat cererea de repunere pe rol achită și 50 % din taxa judiciară
de timbru pentru cererea sau acțiunea a cărei judecare a fost suspendată, conform art. 9 lit. g)
din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Judecarea cauzei mai poate fi reluată și dacă s-a dispus reluarea judecății ca efect al
admiterii recursului declarat împotriva încheierii de suspendare.
4. Terminarea cercetării procesului
Într-un proces, nu este obligatoriu să se ajungă la etapa dezbaterilor în fond, judecata

terminându-se chiar în etapa cercetării. Astfel, se poate întâmpla ca reclamantul să renunţe la
judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, să intervină învoiala părţilor
sau să fie admise cereri ori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi
necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în şedinţă publică.
În condiţiile art. 244 alin. (1) NCPC: „Când judecătorul se socoteşte lămurit, prin
încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea
fondului în şedinţă publică.”
177
De lege ferenda, s-ar impune, însă, schimbarea căii de atac a recursului cu cea a apelului, deoarece, este
dificil de imaginat că partea nemulțumită de măsură (care este o chestiune de apreciere și oportunitate raportată
la situația de fapt), s-ar putea încadra în cele opt motive de nelegalitate ale recursului, or, în aceste condiții, calea
de atac, deși e prevăzută de lege, nu este efectivă, ci iluzorie.
168
În momentul în care judecătorul va considera că este lămurit şi apreciază că poate
pronunța o soluție care să reflecte adevărul în cauză, când s-a asigurat că a rezolvat toate
cererile și excepțiile invocate (mai puțin cele unite cu fondul asupra cărora se va pronunța prin
însăși hotărârea finală), când a administrat toate probele încuviințate sau dispuse din oficiu,
poate declara încheiată cercetarea procesului.
Prin încheierea prin care se constată finalizarea cercetării procesului este fixat şi
termen pentru dezbaterea fondului.
XV. EXCEPȚIILE PROCESUALE
În conformitate cu art. 245 NCPC: „Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în
condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie
fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau
constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri
referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea
judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.”
1. Excepțiile procesuale nu trebuie confundate cu apărările de fond.

Excepțiile procesuale constituie mijloacele procesuale prin care se invocă anumite
neregularități privind dreptul la acțiune sau componentele sale ori neregularități de procedură
fără a antama fondul dreptului.
Spre deosebire de excepțiile procesuale, apărările de fond (excepții substanțiale, de
drept material ) constituie mijloacele prin care pârâtul invocă obiecțiuni împotriva pretenției
reclamantului, urmărind respingerea cererii acestuia ca neîntemeiată (nefondată), după
examinarea fondului pretenției respective.
Excepţia procesuală nu pune în discuţie fondul dreptului. Deşi adesea excepţiile sunt
integrate sistemului global al apărărilor, trăsătura lor importantă este aceea că se limitează la
analiza elementelor formale ale judecăţii, fie că acestea privesc regulile de procedură, fie
regulile privind dreptul la acţiune sau componentele sale.
Ele nu pun în discuţie fondul pentru că nu presupun, chiar şi în cazul unirii cu fondul,
analiza acelor aspecte care ţin de dovada existenţei dreptului subiectiv civil valorificat de
reclamant ori de întinderea acestuia. Aceasta le diferenţiază în mod esenţial de apărări, în
sensul strict al termenului (respectiv cele care servesc analizei fondului sau temeiniciei
acţiunii)178.
Excepțiile procesuale pot fi de două feluri:
178
V. Dănăilă, G. Boroi (coord.), op. cit., pag. 546
169
 excepții de procedură: de netimbrare ori insuficientă timbrare, de recuzare, privind
greșita compunere/constituire a instanței, de necompetență,, de litispendență, de
conexitate, de tardivitate, de perimare;
 excepții de fond: autoritatea de lucru judecat; prescripția (extinctivă), lipsa capacității
procesuale de folosință/de exercițiu, lipsa de calitate procesuală activă/pasivă, lipsa de
interes, inadmisibilitatea pentru lipsa procedurii prealabile obligatorii,
inadmisibilitatea (subsidiaritatea) cererii în constatare față de cererea în realizare.
Apărările de fond pot fi: excepția de garanție (art. 1696 NCC), excepția de neexecutare
a contractului (art. 1556 NCC), excepția nulității actului juridic civil, excepția prescripției
achizitive, excepția reducțiunii liberalității excesive, excepția compensației legale. În situația
în care excepțiile procesuale se admit, hotărârea prin care se respinge în temeiul excepțiilor
procesuale nu are autoritate de lucru judecat pe fondul cauzei.
În schimb, dacă apărările de fond (excepțiile de drept substanțial) se admit, hotărârea
prin care se respinge în temeiul excepțiilor procesuale are autoritate de lucru judecat pe
fondul cauzei.
2. Clasificarea excepțiilor procesuale
Excepţiile procesuale pot să fie clasificate în funcţie de mai multe criterii, respectiv
obiectul asupra căruia poartă, efectul pe care îl tind să îl realizeze, caracterul normei încălcate.
a. În funcție de obiectul lor: excepții de procedură și excepții de fond
Excepțiile de procedură sunt acelea prin intermediul cărora se invocă anumite

neregularități procedurale și care au ca obiect încălcarea:
- normelor de competență și a normelor de organizarea judecătorească;
- normelor privind condițiile de îndeplinire a actelor de procedură, inclusiv a
termenelor în care trebuie efectuate;
- normelor privind procedura de judecată;
- normelor privind luarea anumitor măsuri pentru buna desfășurare a judecății și pre-
întâmpinarea unor soluții contradictorii.
Cu titlu de exemplu, sunt excepţii de procedură excepţia nelegalei compuneri sau
constituiri a completului de judecată, excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei procedurii de
citare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia litispendenţei, a conexităţii,
excepţia de perimare.
Excepțiile de fond sunt acelea care sunt în strânsă legătură cu pretenția dedusă
judecății, mai exact, cu exercițiul dreptului la acțiune. Acestea au ca obiect invocarea unor
lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune.
Cu titlu de exemplu, enumerăm: excepția de prematuritate a cererii, excepția lipsei de
interes, excepția lipsei de calitate procesuală, excepția lipsei capacității procesuale
170
Tot excepţii de fond sunt şi prescripţia şi autoritatea de lucru judecat, deoarece
afectează exerciţiul dreptului la acţiune (acea componentă a dreptului la acţiune care constă în
posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului).
Spre exemplu, excepția inadmisibilității cererii, în situația în care cererea în constatare
nu poate fi primită întrucât partea are la dispoziție formularea unei cereri în realizare, sau
excepția privind lipsa procedurii prealabile a reclamației administrative, precum și excepția de
inadmisibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor definitive.
b. În funcție de efectul pe care-l produc în caz de admitere, sunt excepții

dilatorii, excepții mixte și excepții peremptorii/ dirimante.
Excepțiile dilatorii tind la întârzierea judecăţii pe fond (amânarea judecăţii, refacerea

unor acte de procedură, declinarea competenţei, trimiterea dosarului la o altă instanţă,
transferul dosarului de la un complet de judecată la altul etc.).
De regulă, excepțiile de procedură produc un efect dilatoriu. Prin excepție, deși sunt
de procedură, produc un efect peremptoriu, următoarele excepţii.: excepția de tardivitate,
excepția de perimare, excepția de necompetență a instanțelor române.
Excepțiile peremptorii/dirimante constituie acele excepții care tind spre

împiedicarea sau stingerea judecății pe fond sau fac inutilă soluționarea fondului.
În această categorie intră excepțiile de fond, mai puțin acelea care au caracter mixt și
câteva excepții de procedură, respectiv: excepția de tardivitate, excepția de perimare, excepția
de necompetență a instanțelor române, excepția de necompetență generală, în situația când
cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională.
Excepțiile mixte, sunt acelea care încep printr-un efect dilatoriu și se îndreaptă spre
un efect peremptoriu.
În situația admiterii, în sensul că instanța va acorda un termen pentru acoperirea
lipsurilor, iar dacă la termenul fixat lipsurile nu se acoperă, atunci se va produce efectul
peremptoriu(anularea cererii), ca o consecință a admiterii excepției.
În categoria excepțiilor mixte intră excepțiile de fond: excepția lipsei dovezii
capacității de exercițiu și excepției de procedură: excepția de netrimbrare sau insuficientă
timbrare și excepția lipsei semnăturii (dacă partea nu este prezentă la termenul când se invocă
această excepţie).
c. În funcție de caracterul normelor care le reglementează, excepțiile sunt

absolute (de ordine publică) și excepțiile relative (de ordine privată).
171
Excepțiile absolute vizează încălcarea unor norme juridice de ordine publică.
Acestea pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanță, din oficiu, iar, ca
regulă, pot fi invocate în orice fază (etapă) a judecății, chiar în mod direct în anumite căi de
atac.
În privința excepției de necompetență materială și cea de necompetență teritorială
absolută, acestea sunt excepții de ordine publică, pot fi invocate de orice parte interesată, de
procuror sau de instanță din oficiu, potrivit art. 129 alin. (2) pct.2 și pct. 3 NCPC; cu toate că
sunt excepţii absolute, acestea nu pot fi invocate în orice moment procesual, ci doar în fața
primei instanțe, la primul termen la care părțile sunt legal citate.179
Excepția de litispendență, cu toate că este o excepție de procedură, absolută,
dilatorie, nu poate fi invocată decât în fața instanțelor de fond (prima instanță și apel), iar nu și
recurs.
Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, cu toate că este o excepție de fond,
absolută, mixtă, aceasta nu poate fi invocată decât în fața instanței pentru care era necesară
dovada (oricând în acea etapă procesuală), neputând fi însă, invocată pentru prima dată în
calea de atac- art. 82 alin. (2) NCPC.
Excepția de perimare, deși este o excepție de procedură, absolută, peremptorie, nu
poate fi invocată pentru prima oară în instanța de apel, dacă incidentul a survenit la prima
instanță, potrivit art. 420 alin. (3) NCPC.180
3. Ordinea și procedura de soluționare a excepțiilor procesuale
În principal, vom specifica faptul că instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură, precum și asupra excepțiilor de fond care fac inutilă, în tot sau în
parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a pricinii, în conformitate cu
art. 248 alin. (1) NCPC.
Rezultă așadar, că excepțiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului
pretenției deduse judecății, iar dacă excepția este invocată în cursul judecării fondului,
instanța va soluționa mai întâi excepția procesuală.
Dacă instanţa nu se poate pronunţa de îndată asupra excepţiei invocate, va amâna
judecata şi va stabili un termen scurt în vederea soluţionării excepţiei. Încheierea prin care s-a
respins excepţia, ca şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare
învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel
Potrivit art. 248 alin. (4) NCPC: „Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea
probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se
administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după
caz, pentru soluţionarea fondului.”
179
Potrivit art. 130 alin. (2) NCPC:„ Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie
invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe.”
180
„Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.”
172
Excepțiile de procedură nu pot fi unite cu fondul cauzei (excepția de
necompetență, de litispendență, de recuzare, de conexitate etc.), acest procedeu fiind specific
doar excepțiilor procesuale de fond.
Dacă avem în vedere ordinea soluționării, de regulă, excepțiile de procedură se
soluționează înaintea celor de fond.
Noul Cod de procedură civilă a rezolvat şi problema de a şti cum trebuie să procedeze
instanţa în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii procesuale, art. 248 alin. (2)
stabilind că instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care
excepţiile le produc.
Deoarece ordinea de soluţionarea a unor excepţii invocate concomitent poate fi uneori
determinată cu dificultate, în literatura de specialitate 181 şi în practica judiciară s-a propus
următoarea ordine în care instanţa trebuie să se pronunţe asupra excepţiilor: excepţiile legate
de învestirea instanţei, pentru că este firesc a se acorda întâietate excepţiilor legate de ulitatea
cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanţa a fost învestită printr-o cerere care nu
îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor de tmbru sau căreia îi lipsesc
elementele esenţiale – părţile, obiectul, semnătura – ea nu poate soluţiona alte incidente
procedurale, apoi excepţia de necompetenţă, excepţia puterii de lucru judecat, prescripţia
dreptului la acţiune.
Cu titlu de exemplu, enunțăm:
 dacă se invocă excepția de netimbrare și excepția de necompetență, are prioritate
excepția de netimbrare, întrucât admiterea celei dintâi excepții conduce la anularea
cererii;
 în ipoteza în care se invocă excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei
calității procesuale active, se va soluționa cu prioritate excepția autorității de lucru
judecat și totodată, dacă se va invoca autoritatea de lucru judecat și prescripția, cea
dintâi se va soluționa prioritar;
 de regulă, între excepția prescripției și excepției lipsei calității procesuale active, cea
dintâi va avea prioritate, întrucât, dacă dreptul material la exercitarea unei acțiuni este
stins prin efectul prescripției extinctive, este inutil să mai analizăm dacă reclamantul
este sau nu titularul unui drept subiectiv pretins care nu mai există (există, însă, și
situații în care se admite că ordinea acestor două excepții ar putea fi inversată; de
pildă, atunci când într-un proces care pune problema unei dezbateri succesorale se
invocă atât prescripția dreptului de opțiune succesorală, cât și lipsa calității procesuale
a persoanei care nu a acceptat în termen moștenirea) etc.
Ca regulă, excepțiile care atrag soluții de anulare a cererii au întâietate față de

soluțiile care atrag soluții de inadmisibilitate (propriu-zisă sau generică) a cererii,
întrucât, mai înainte de a vedea dacă un act de procedură este sau nu admisibil, este
necesar să verificăm dacă acesta este valabil/există sau nu.
181
I. Leş, notă la decizia civilă nr. 1098/1978 a Trib. Jud. Sibiu, Revista română de drept nr. 9/1980, pg.
43-45 citat de M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pg. 76-
77
173
4. Soluții posibile
În situația în care excepția procesuală invocată este întemeiată, instanța o va admite,
pronunțând, după caz:
 o încheiere interlocutorie motivată, când decide amânarea judecății, care poate fi
atacată numai odată cu hotărârea de fond, în cazul în care legea nu prevede o altă
soluție;
 sentință sau decizie, atunci când se dezînvestește de soluționarea litigiului pe fond,
respectiv atunci când respinge/anulează cererea/ își declină competența, situație în care
hotărârea urmează același regim juridic ca și hotărârea ce ar fi urmat să se pronunțe pe
fond, dacă legea nu prevede expres o altă soluție.
De pildă, sentința prin care s-a admis excepția de perimare nu este supusă decât
recursului, potrivit art. 421 alin. (2) NCPC.
 în situația în care excepția procesuală invocată este neîntemeiată, instanța va pronunța
o încheiere interlocutorie motivată și va continua soluționarea cauzei pe fond,
încheierea putând fi atacată doar odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu prevede o
altă soluție.
Spre exemplu, încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac,
5. Caracteristicile excepţiilor procesuale
Din definirea şi regulile privind soluţionarea excepţiilor procesuale, se pot evidenţia
câteva caracteristici ale acestora, care au fost acceptate şi preluate în doctrină182:
a) excepţia procesuală reprezintă una din formele de manifestare a acţiunii civile,
pentru invocarea căreia este necesară existenţa unui proces civil în curs;
b) excepţia procesuală este, prin natura sa, un mijloc de apărare, astfel încât, de regulă,
se foloseşte de către pârât. Excepţiile absolute pot fi însă invocate şi de către reclamant,
intervenienţii din proces (cu rezerva necesară ce rezultă din cod în cazul intervenientului
accesoriu), procuror şi instanţa din oficiu;
c) excepţia procesuală este un mijloc tehnic prin care se invocă, după caz, încălcări ale
normelor de drept procesual sau de drept material, substanţial. Esenţial este că ele nu pun în
discuţie fondul dreptului şi, de regulă, trebuie valorificate şi rezolvate mai înainte de
dezbaterea fondului. Faptul că art. 248 alin. (4) NCPC permite unirea excepţiei cu fondul în
condiţiile arătate de text şi că excepţiile absolute pot fi invocate în orice etapă a procesului,
dacă legea nu prevede expres altfel, nu schimbă situaţia, deoarece chiar dacă excepţia se
invocă după ce s-a intrat în dezbaterea fondului, nici în acest moment ea nu pune în discuţie
fondul dreptului.
d) admiterea excepţiei procesuale constituie, în cazul excepţiilor dilatorii, un obstacol
temporar în soluţionarea cererii principale, ducând la schimbarea competenţei, la refacerea
unor acte sau la amânarea judecăţii, iar în cazul excepţiilor peremptorii, un obstacol dirimant,
182
174
determinând stingerea procesului, respingerea sau anularea cererii. În acest caz, cererea nu se
respinge ca nefondată, ci ca inadmisibilă, prematură, prescrisă etc. tocmai pentru că în
rezolvarea excepţiei nu se examinează fondul dreptului;
e) admiterea excepţiei procesuale nu afectează, în principiu, dreptul reclamantului, iar
hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii nu are autoritate de lucru judecat în
ceea ce priveşte fondul dreptului.
XVI. PROBELE. REGULI COMUNE PRIVIND ADMISIBILITATEA,

ADMINISTRAREA ȘI APRECIEREA PROBELOR
Art 26 –Legea aplicabilă probelor

(1) Legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor
preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a
săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.
Judecătorul nu poate rezolva cauza dedusă judecăţii doar pe baza afirmaţiilor părţilor,
adesea contradictorii, şi nici exclusiv pe baza legii, deoarece aceasta din urmă trebuie aplicată
la o situaţie de fapt stabilită. Judecătorul va pronunţa hotărârea după stabilirea faptelor în baza
probelor pe care părţile le produc.
Revine, în principal, celui care afirmă ceva în justiţie să dovedească faptele pretinse.
Deşi este evident că părţile sunt cele care au rolul cel mai important în stabilirea situaţiei de
fapt, deoarece ele cunosc adevărata stare a lucrurilor, judecătorul nu este lipsit de mijloace în
această privinţă. El nu este un factor neutru, supus în tot voinţei sau abilităţii părţilor de a
produce probe utile dovedirii adevărului. Judecătorul are un rol activ. Potrivit art. 22 alin. (2),
el are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală
privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii,
în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În acest scop, poate pune în discuţia părţilor împrejurări de fapt, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau în întâmpinare, şi poate să dispună administrarea probelor pe care le
consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. Aceasta deoarece, în pofida faptului că
procesul civil reprezintă expresia unor interese private, există şi un aspect de ordine publică -
stabilirea adevărului.
175
În doctrină183, notiunea de probă este folosită în mai multe sensuri:
În sens larg, termenul „probă”, desemnează acțiunea de stabilire a existenței sau
inexistenței unui anumit raport juridic.
Într-un alt sens, „proba” reprezintă mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic
ce trebuie dovedit.
O altă accepțiune a termenului „probă”, este aceea că ar constitui rezultatul obținut
prin folosirea mijloacelor de probă, în măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea
judecătorului cu privire la existența sau inexistența raportului juridic dedus judecății.
În sens restrâns, prin „probă”, se înțelege mijlocul de probă prevăzut de lege prin care
se poate dovedi un raport juridic.
De asemenea, mai poate reprezenta un fapt probator (un fapt material care, odată
dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, cu scopul de a dovedi un alt fapt
material, determinant în soluționarea pricinii).Din acest punct de vedere, faptele sunt de două
categorii: fapte principale (facta probanda sau res probandae), care constituie raportul juridic
civil dedus judecăţii şi care trebuie dovedite, precum şi fapte probatorii (facta probantia sau
res probantes), care nu constituie raportul litgios, dar care contribuie la dovedirea existenţei
sau inexistenţei acestuia.
Natura normelor privind probele :

 Admisibilitatea, obiectul , sarcina probei - sunt reglementate prin norme dispozitive
 Administrarea – este reglementată prin norme imperative de la care ,de regulă, nu se
derogă.
Sunt valabile convențiile asupra:
➢ Admisibilității probelor;
➢ Obiectului probelor;
➢ Sarcinii probelor;
Exemplu: părțile pot conveni ca într-un caz juridic anume, proba unui act cu valoare
de peste 250 lei sa se facă cu martori, dar părțile nu pot conveni ca proba unui fapt juridic sa
se facă numai cu înscrisuri. Astfel s-ar restrânge aria spectrului probatoriu, limitând
posibilitatea de dovedire a faptului respectiv. Legiuitorul admite convențiile care extind
posibilitățile de probare.
Dacă o anumită lege prevede ca un anumit fapt sau act nu poate fi dovedit decât printr-
un anumit mijloc de probă, iar norma este una de ordine publica (ex: dovada stării civile),
părțile nu ar putea deroga de la această regulă.
➢ Părțile pot face convenții judiciare sau extrajudiciare și asupra sarcinii probelor
(răsturnând sarcina probei).
➢ Nu sunt admise convenții privind administrarea dovezilor (locul, modul de
administrare, cum se ia mărturia unei persoane, dacă partea poate sta sau nu în sala în timpul
audierii altei părți).
Excepții:
183
A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pg. 19-20, M. Fodor, Probele
în procesul civil, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pg. 13-15, M. Tăbârcă, op. cit., pg. 284, G. Boroi, M.
Stancu, op. cit., pg. 404, M. Tăbârcă, op. cât., pg. 284, G. Boroi, T. Briciu, op. cit., pg. 245
176
 art. 239 NCPC „Judecătorul, la primul termen de judecata la care părțile sunt legal
citate, pune în vederea acestora, dacă sunt reprezentate sau asistate de avocat, că pot
conveni ca probele sa fie administrate de către avocații lor, în condițiile art. 366-
388”;
 art 261 alin (2) NCPC: „Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se
poate face decât în afara localității de reședință a instanţei, aceasta se va putea efectua
prin comisie rogatorie, de către o instanţă de același grad sau chiar mai mică în grad,
dacă în acea localitate nu există o instanţă de același grad. În cazul în care felul
dovezii îngăduie și părțile se învoiesc, instanţa care administrează proba poate fi
scutită de citarea părților”;
 art. 256 NCPC- Convenții asupra probelor : convenţiile asupra admisibilității,
obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi de
care părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau
faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.
Locul administrării probelor

Art. 261 - Locul administrării probelor
(1) Administrarea probelor se face în fata instanţei de judecată sesizate, în camera de
consiliu, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara
localității de reședință a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către
o instanţă de același grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o
instanta de același grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie și părțile se învoiesc, instanţa
care administrează proba poate fi scutită de citarea părților.
(3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei
urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de
comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit
însărcinarea.
(4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în
prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi
instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat.
(5) După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa
sesizată, dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului
sau, după caz, pentru dezbaterea fondului.
Subiectul probei
Probele se administrează în procesul civil pentru a-l convinge pe judecător, deci
subiectul probei este judecătorul.
Obiectul probei. Clasificare și tipuri
177
Obiectul probei constă în acele fapte juridice care tind spre dovedirea raportului
juridic litigios, adică acele acte juridice şi fapte juridice în înţeles restrâns care au creat,
modificat sau stins acest raport juridic ori care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de
a se cere anularea, rezoluţiunea, rezilierea actului juridic.
 Clasificarea faptelor ce pot forma obiectul probei

- fapte generatoare de drepturi și obligații;
- fapte modificatoare de drepturi și obligații;
- fapte extinctive de drepturi și obligații,
- fapte de ineficacitate.
 În funcție de faptele care trebuie dovedite, probele pot fi:

- materiale (cele care se exteriorizează) : tăierea unui copac, infirmitatea unei persoane ca
urmare a unui accident etc.
- psihologice (cele care nu se exteriorizează decât prin rezultatele lor) : dolul, eroarea, reaua-
credință;
 Probele care trebuie demonstrate pot fi clasificate astfel:

- fapte pozitive;
- fapte negative, cele care pot fi dovedite prin faptul pozitiv contrar.
De pildă, nu se poate dovedi faptul că în ziua de 30.06.2014 ora 14:00 X nu a fost în
Ploiești, însă se poate proba că în data de 30.06.2014 ora 14:00 X era în Brașov, ceea ce
denotă că nu putea fi și în Ploiești la data și ora indicată.
Cu toate acestea, există situații184 în care legea impune demonstrarea unui fapt negativ.
Pe parcursul procesului civil, pot fi incidente și alte fapte, cărora legea le conferă o
anumită valoare, astfel:
a) faptele contestate sunt acelea asupra existenței cărora toate părțile din proces sunt de
acord;
b) faptele notorii constituie acele fapte cunoscute de un număr mare de persoane, în
raport de care părțile sunt exonerate de a mai administra probe pentru dovedirea lor;
c) faptele prezumtive reprezintă acelea a căror existență legea o presupune, întrucât,
odată dovedit faptul vecin și conex pe care se sprijină o prezumție legală, nu mai este
necesar să se administreze dovezi pentru stabilirea situației de fapt pe care legea o
presupune.
Nu pot face obiectul probei aspectele pe care instanţa e ținută să le cunoască din oficiu
(conținutul legii)– art 251: „Nimeni nu este ținut de a proba ceea ce instanţa este ținută să ia
cunoștință din oficiu”.
184
Ca de exemplu, cel care solicită declararea morţii pe cale judecătorească trebuie să dovedească faptul
că în timp de cel puţin doi ani nu săa primit nicio informaţie sau indiciu din care să rezulte că acea persoană era
în viaţă (art. 49 C. civ.) sau cel care solicită restituirea plăţii nedatorate trebuie să facă dovada faptului că nu
datora nimic celui căruia i-a făcut plata (art. 1341 C. civ.)
178
Doar ceea ce este publicat în Monitorul Oficial sau altă modalitate prevăzuta de lege
trebuie să fie cunoscute de judecător. Convențiile, tratatele neintegrate într-un text de lege,
dreptul internațional cutumiar, jurisprudența, regulamente locale, reguli deontologice –
trebuie dovedite de către partea care le invocă185.
2. Sarcina probei
Potrivit art 249 NCPC: „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o
dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”
De regulă, sarcina probei revine reclamantului întrucât acesta declanșează procesul
civil prin cererea de chemare în judecată.
Există și excepții atunci când sarcina probei revine pârâtului:
 în situația în care acesta a formulat cerere reconvențională;
 atunci când pârâtul invocă excepții procesuale, sarcina probei cu privire la
demonstrarea temeiniciei acestora îi aparține;
 prezumtiile legale răstoarnă parțial sarcina probei: cel care dovedește un fapt conex și
vecin celui pe care nu-l poate dovedi va fi absolvit de dreptul de a dovedi faptul
necunoscut dar vecin și conex cu cel dovedit. Exemplu: regimul bunurilor comune în
timpul comunității legale (dovedeşti doar că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei,
legea prezumând că, fiind dobândit în timpul căsătoriei, bunul e comun – art 339
NCC);
 art. 1503 NCC: „Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei,
făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia
stingerii obligaţiei prin plată”. Dacă un debitor se afla în posesia actului constatator al
creanței, se consideră că a fost remis de creditor pentru că nu mai avea nevoie de el. Se
naște o prezumție de plată, dar debitorul nu a dovedit decât că se afla în posesia actului
constatator al creanței.
 art. 420 NCC. În cazul contestării recunoașterii filiației, sarcina probei se inversează.
Dacă o persoană recunoaște filiația, ea poate fi contestată de cel a cărui filiație a fost
recunoscută. Pârâtul devine cel în sarcina căruia cade sarcina probei
 art. 35 din Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați: pe baza
unor simple dovezi care arată indicii privind discriminarea, sarcina probei se
inversează în sensul ca pârâtul trebuie să demonstreze ca nu a fost un act de
discriminare.
 Litigii de muncă. Sarcina probei este răsturnată, astfel în cazul contestării desfacerii
contractului individual de muncă sau alte litigii de muncă în care pârât este
angajatorul, sarcina probei aparţine pârâtului.
185
Art. 2562 NCC: Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute
de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
179
 Litigiile consumatori-profesionişti – sarcina probei în ce privește îndeplinirea
obligațiilor de informare pe care profesionistul le are faţă de consumator revine
profesionistului chiar dacă e pârât în cauză.
 Clauze abuzive. Profesionistul trebuie să dovedească că respectiva clauza nu e
abuzivă.
 art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare: persoana care indică motive că a fost discriminată nu va mai trebui să
dovedească discriminarea, răsturnându-se sarcina probei.
Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea și aprecierea

probelor
Condițiile generale trebuie să le îndeplinească orice mijloc de probă, astfel:

- proba trebuie să fie legală, în sensul să nu fie oprită de legea materială sau
procesuală;
De exemplu, constatările personale ale organului instrumentator, în cazul înscrisurilor
autentice, nu pot fi contestate decât prin înscrierea în fals.
- proba să fie verosimilă, să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la dovedirea
unor fapte imposibile, ci a unor fapte rele, de natură a fi crezute;
- proba să fie pertinentă, trebuie să aibă legătura cu obiectul procesului;
- proba să fie concludentă, să aibă în vedere împrejurări care sunt de natură să ducă
la rezolvarea cauzei respective.
Orice probă concludentă este și pertinentă, dar cu toate acestea nu orice probă
pertinentă este și concludentă.
Spre exemplificare, într-un proces care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat
printr-o faptă ilicită (răspundere civilă delictuală), proba cu martori solicitată de către pârât
pentru a dovedi că au mai fost și alți participanți, deși este pertinentă, nu este și concludentă,
deoarece răspunderea, în această materie, este solidară, în conformitate cu art. 1382 NCC.186
În sensul art. 258 alin.(1) NCPC: „probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite
cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă
prin întârziere.”
Administrarea probelor
a) Propunerea probelor
În condițiile art. 194 NCPC, aceasta se face de către reclamant prin cererea de
chemare în judecată.
186
„Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.”
180
Reclamantul până la primul termen de judecată la care este legal citat, poate formula
cerere adițională prin care se completează sau modifică acțiunea principală, moment în care
este îndreptățit să propună și noi dovezi, potrivit art. 204 alin. (1) NCPC.
Prin întâmpinare, pârâtul trebuie să arate dovezile cu care se apară împotriva fiecărui
capăt de cerere.
În situația în care întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul are posibilitatea de a
propune probele la primul termen de judecată la care este legal citat în fața primei instanțe.
În cazul în care formulează cerere reconvențională, probele urmează a fi indicate de
către pârât în cuprinsul acesteia.
La cererea reconvențională a pârâtului, reclamantul are obligația de a formula întâm-
pinare, prin care este îndreptățit să propună și noi dovezi în apărare.
În altă ordine de idei, conform art. 254 alin. (5) și (6) NCPC: „(5) dacă probele
propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va
dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să
pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar
dacă părţile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a
ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.”
Sancțiunea nerespectării termenelor de propunere a probelor: decăderea părților din
dreptul de a propune probele cu care tind să-și dovedească pretențiile și apărările lor, cu
excepțiile prevăzute în cuprinsul art 254 alin. (2) NCPC, dispoziții care îngăduie părții să
propună probe chiar dacă nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată sau
întâmpinare.
Partea decăzută din dreptul de a propune probe va putea totuși să se apere discutând
temeinicia susținerilor și a probelor părților potrivnice.
Exemplu:Pârâtul solicită proba cu martori. Reclamantul a pierdut dreptul la probe
pentru că nu le-a solicitat în cererea de chemare în judecată, dar poate pune întrebări
martorilor pârâtului. Pârâtul cere expertiza, reclamantul poate critica utilitatea.
Decăderea vizează doar părțile. Instanţa nu e afectată, putând administra orice probă
utilă după punerea în discuția părților.
Excepţii de la regula solicitării probelor în termen (situaţii când probe pot fi
solicitate peste termenele prevazute de la art. 254):
- necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
- nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea
prevedea;
- partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în
termen probele cerute;
- administrarea probei nu duce la amânarea judecății;
- există acordul expres al tuturor părților.
b) Încuviințarea probelor
Probele propuse de către părți trebuie puse în discuția contradictorie a părților, înainte
de a le încuviința.
181
Instanța se va pronunța în privința probelor propuse printr-o încheiere motivată
preparatorie, atât în caz de admitere, cât și în caz de respingere a acestora
Potrivit art. 258 alin. (2) NCPC: „ încheierea prin care se încuviinţează probele va
arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce
revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.”
În împrejurarea în care s-a încuviințat o dovadă ce necesită cheltuieli, sub sancțiunea
decăderii, partea este obligată să depună la grefă dovada achitării sumei fixate de instanță, în
termenul indicat de judecător.
c) Administrarea propriu-zisă a probelor

În conformitate cu art. 261 alin. (1) NCPC: „administrarea probelor se face în faţa
instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel.”187
Administrarea probelor se face în ordinea stabilită de instanță. Atunci când există
posibilitate, probele se vor administra chiar în ședința în care ele au fost încuviințate, iar când
nu este posibil, instanța va acorda un termen în vederea administrării acestora , potrivit art.
260 alin. (2) NCPC.
În împrejurarea în care instanța a încuviințat o cercetare la fața locului, aceasta va avea
loc, atunci când va fi cazul, înainte de administrarea celorlalte probe.
În ceea ce privește aprecierea probelor, aceasta reprezintă operațiunea mentală pe care
o realizează instanța pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte,
precum și ale tuturor probelor coroborate.
Conform art. 264 alin. (1) NCPC: „instanţa va examina probele administrate, pe
fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.”
XVII. PROBA PRIN ÎNSCRISURI
În conformitate cu art. 265 NCPC: „înscrisul este orice scriere sau altă consemnare
care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare şi stocare.”
În literatura juridică188 dezvoltată sub imperiul Vechiului Cod civil, care nu cuprindea
o definiţie a încrisului, acesta era definit drept orice declaraţiedespre un act uridic sau fapt
juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe
hârtie sau pe orice alt material.
În reglementarea actuală, în raport cu evoluţia în domeniul tehnicior de stocare şi
conservare a informaţiilor, dispoziţiile art. 265 C. proc. Civ prevăd în mod expres că este
cuprinsă în noţiunea de „înscris” nu numai scrierea pe orice suport material, ci şi orice altă
consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic în sens restrâns, care este stocată
şi conservată printr.un mijloc tehnic adecvat, oricare ar fi acesta. În acest sens, art. 266 NCPC
187
Potrivit art. XII din Legea nr.2/2013, dispozițiile privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea
fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.
188
G. Boroi, Codul 2001, pg. 368, V.M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, Curs selectiv 2011, pg. 256
182
dispune în mod expres că înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi
condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
În privinţa înscrisurilor, semnătura are un rol important, în ideea că semnătura unui
înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții
care l-a semnat referitor la conținutul acestuia.
Înscrisul poate fi autentic atunci când semnătura aparține unui funcționar public, care
conferă autenticitate înscrisului, în condițiile legii.
Semnătura electronică este valabilă doar dacă este reprodusă în condițiile legii.
1. Clasificarea înscrisurilor
a) În funcție de intenția avută sau nu de parte la momentul întocmirii lor, acestea
pot fi:
- înscrisuri preconstituite, sunt acelea care au fost întocmite cu intenția de a fi folosite
ca mijloc de probă în situația întâmpinării unui eventual litigiu;
- înscrisuri nepreconstituite, sunt acelea care nu s-au întocmit în scopul de a fi folosite
ca mijloc de probă într-un litigiu, dar care, întâmplător, sunt totuși utilizate pentru dovedirea
raportului juridic litigios.
b) După scopul pentru care au fost întocmite, precum și după efectul lor,
înscrisurile preconstituite se împart în:
- originare sau primordiale, acestea sunt întocmite în vederea constatării încheierii,
modificării sau stingerii unui raport juridic;
- recognitive, acestea sunt întocmite în vederea recunoașterii existenței unui înscris
originar pierdut, dispărut ori învechit, cu scopul de a-l înlocui;
- confirmative, sunt întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de nulitate relativă.
c) În funcție de modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite (și semnate) se

clasifică în:
- înscrisuri autentice;
- înscrisuri sub semnătură privată, aceste din urmă, se subclasifică, la rândul lor în
înscrisuri sub semnătură privată propriu-zisă și semnătură care valorează început de dovadă
scrisă.
d) După raportul dintre el, înscrisurile se împart în:

- originale/duplicate – art. 285 NCPC - duplicatele au aceeași valoare ca un act
original, copiile, chiar legalizate, nu pot face dovadă decât pentru ceea ce este cuprins în
înscrisul original; de altfel, potrivit legii notarilor publici, părțile nici nu mai au originalele, ci
numai niște duplicate, dacă actul se află la arhiva națională se va elibera un duplicat, iar nu
originalul
- copii -art. 286 NCPC - dacă părțile pot cere ca înscrisul original să fie verificat cu
copia, dacă este imposibil ca originalul să fie adus sau măcar un duplicat, copia de pe acestea
constituie numai început de dovadă scrisă, cu alte cuvinte, copia legalizată are valoare deplină
183
doar dacă există și originalul sau, în cazul actelor autentice, un duplicat; dacă partea aduce
doar copie legalizată, aceasta are valoare doar de început de dovadă scrisă.
- copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare
e) După suportul prin care sunt reprezentate (instrumentum probationis),

deosebim:
- înscrisurile obișnuite pe suport de hârtie;
- înscrisurile generate electronic; stocate pe sistem informatic.
Înscrisurile sunt cele mai uzitate probe în prezent. Ele au subiectivitate mare la
consemnare, deși au obiectivitate la utilizare.
2) Înscrisul autentic
În sensul art. 269 NCPC: „(1) înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz,
primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană
învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea
înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora
cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.
(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi
căruia legea îi conferă acest caracter.”
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un înscris pentru a fi autentic

 calitatea sau calificarea agentului instrumentator, care autentifică integral actul
întocmit sau care autentifică un act prezentat de alte persoane, întrucât părțile nu pot
declara actul autentic prin simpla lor voință;
 agentul instrumentator al actului trebuie să aibă competența și atribuția de a întocmi
actul autentic, se cere ca acesta să fie învestit de stat cu exercițiul acelei autorități
publice și să respecte condițiile și limitele exercițiului funcției sale;
 să fie întocmit în forma și condițiile prevăzute de lege.
Puterea doveditoare a înscrisului autentic

Înscrisul autentic beneficiază de o prezumție de autenticitate și validitate, care
operează erga omnes, în vederea constatărilor făcute personal de către cel care l-a întocmit,
astfel încât cel care îl utilizează este scutit de orice dovadă, proba contrară i se datorează celui
care îl contestă.
În privința constatărilor personale ale agentului instrumentator, percepute prin
propriile simțuri, înscrisul autentic face dovada până la declararea falsului, fiind necesară
înscrierea în fals.
Cu privire la celelalte mențiuni, acestea fac dovada până la proba contrară.
Declarațiile părților și orice mențiuni din înscris care sunt în legătură directă cu
raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului, precum și cele privind
184
nașterea, modificarea, stingerea raportului juridic, drepturile și obligațiile cuprinse în act fac
dovada între părți și față de terți numai până la proba contrară, adică au puterea doveditoare a
înscrisului sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia i se opune, potrivit art. 270 NCPC.
Înscrisul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă, are putere executorie,
în momentul în care ajunge la scadență.
Nulitatea și conversiunea înscrisului autentic
Ne aflăm într-un caz de nulitate absolută a înscrisului autentic, în situația în care

agentul instrumentator al actului autentic era incompatibil, necompetent sau a acționat cu
depășirea competențelor (excepţie, actele de stare civilă – error comunnis facit jus189)
De asemenea, înscrisul autentic este lovit de nulitate absolută atunci când actul a fost
întocmit fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă.
În privința consecințelor juridice ale înscrisului care nu este valabil ca înscris autentic
se deosebește după cum forma solemnă era sau nu cerută pentru însăși validitatea actului
juridic.
Astfel, avem în vedere actele juridice pentru care legea cere forma autentică ad
validitatem, înscrisul întocmit cu neregulile la care se referă art. 271 alin. (1) NCPC este lovit
de nulitate absolută.
De pildă, atunci când lipsește încheierea de autentificare în cazul actelor notariale,
atunci când nu sunt semnate ștersăturile, adăugirile și rectificările și în situația în care nu s-a
trecut mențiunea că înscrisul a fost semnat de părți în fața agentului instrumentator.
În cazul actelor juridice pentru care forma autentică nu este cerută ad validitatem, dar
pentru care se cere forma scrisă ad probationem, iar părțile au apelat voluntar la încheierea
actului în formă autentică, cu toate că actul este nul ca act autentic, el poate fi valabil ca un
altfel de înscris.
Atunci când actul nul ca înscris autentic este semnat de către părți el face dovadă
deplină ca înscris sub semnătură privată.
Totodată, dacă actul nu este semnat de către părți, atunci constituie pentru acestea doar
un început de dovadă scrisă.
3. Înscrisul sub semnătură privată
Conform art. 272 NCPC: „înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă
semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte
formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege.”
Valabilitatea înscrisului sub semnătură privată trebuie să îndeplinească o condiție
generală, care constă în existența semnăturii părților de la care emană înscrisul.
189
Potrivit art. 17 alin (2) C. civ. „Când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat
că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de
împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi
efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.
185
Înscrisul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească anumite condiții speciale:
a) Formalitatea multiplului exemplar necesită ca înscrisul să fie redactat în atâtea
exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt. Astfel, pe fiecare exemplar trebuie să
se menționeze numărul originalelor întocmite.
Ne putem confrunta cu situația în care îndeplinirea formalității multiplului exemplar
nu este necesară:
 atunci când un înscris este nevalabil ca înscris sub semnătură privată;
 în situația în care convenția sinalagmatică este stabilită printr-o hotărâre
judecătorească;
 în cazul în care s-a redactat un singur exemplar, care a fost lăsat în păstrarea unui terț
ales de părți;
 în privința contractelor încheiate prin corespondență;
 în materia raporturilor dintre profesioniști, cu excepția acelor situații în care legislația
specială solicită îndeplinirea unor condiții speciale pentru actul respectiv;
 în situația în care înscrisul este recunoscut expres de către părți sau în momentul în
care una dintre părți nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanță de către
partea potrivnică;
 în situația în care una dintre părți și-a executat integral obligația asumată prin
convenția sinalagmatică, înainte sau odată cu semnarea înscrisului, întrucât cealaltă
parte nu mai are interesul de a avea la dispoziție un exemplar original, drepturile sale
sunt pe deplin realizate;
 prin ipoteză, formalitatea nu este cerută pentru actele juridice unilaterale și nici pentru
înscrisurile ce stabilesc convenții unilaterale; adică nici în cazul actului juridic
recognitiv sau confirmativ, cu toate că privește o convenție sinalagmatică.
Absența mențiunii numărului exemplarelor se acoperă dacă toate exemplarele se
prezintă în instanță.
Neîndeplinirea formalității multiplului exemplar atrage nevalabilitatea înscrisului ca
mijloc de probă cu acest titlu, fără a fi afectată valabilitatea convenției, urmând a fi dovedită
dacă va fi cazul prin alte mijloace de probă, inclusiv martori și prezumții.
b) Mențiunea „bun și aprobat”

Această mențiune este impusă în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care
constată obligații unilaterale.
În sensul art. 275 alin. (1) NCPC: „înscrisul sub semnătură privată, prin care o
singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri
fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în
afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa "bun şi aprobat pentru...", cu arătarea în litere a
sumei sau a cantităţii datorate.”
În situația în care există nepotrivire între suma arătată în cuprinsul înscrisului și cea
din formula „bun și aprobat” sunt scrise în totalitate cu mâna sa de cel obligat, afară numai
dacă se dovedește în care parte este greșeală sau dacă prin lege se prevede astfel.
186
Mențiunea „bun și aprobat” de la finalul actului nu este necesară dacă înscrisul este
scris în totalitate de cel ce se obligă.
Mențiunea „bun și aprobat” nu constituie o formulă solemnă, sacramentală, aceasta
putând fi substituită prin alta echivalentă, aceeași semnificație, find însă obligatoriu ca suma
ori cantitatea datorată să fie indicată în litere sau și în litere alături de cifre, dar nu doar în
cifre.
Această cerință este necesară doar în cazul obligațiilor unilaterale care au ca obiect o
sumă de bani sau o câtime determinată de bunuri determinate generic.
Cu toate acestea, această formalitate nu este indispensabilă în următoarele situații:
 în situația înscrisului nevalabil ca înscris autentic, dar care este semnat de cel ce se
obligă, în situația conversiunii înscrisului autentic nul;
 în cazul chitanțelor liberatorii;
 în privința înscrisului care constată un contract încheiat între profesioniști, dacă legea
nu prevede condiții speciale pentru acesta.
În cazul nerespectării formalității mențiunii „bun și aprobat”, atrage aceeași sancțiune
ca și în cazul lipsei formalității multiplului exemplar.
În sensul că înscrisul respectiv nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, fără a
fi atinsă valabilitatea obligației unilaterale, așadar, actul juridic va putea fi dovedit prin
intermediul altor mijloace de probă, incluzând martori și prezumții, chiar înscrisul respectiv
valorând început de dovadă scrisă.
Forța probantă a înscrisului sub semnătură privată
Partea căreia i se opune un înscris sub semnătură privată poate să recunoască ori să
conteste semnătura sau, dacă este cazul, scrisul.
În altă ordine de idei, partea care dorește să nu recunoască un înscris sub semnătură
privată ce i se opune este ținută să conteste formal înscrisul respectiv sau nu se pronunță nici
într-un sens, nici în celălalt, o astfel de atitudine se prezumă a fi o recunoaștere tacită.
Înscrisul sub semnătură privată recunoscut, nu este opozabil erga omnes, ci doar între
părțile care l-au semnat și între cei care reprezintă drepturile lor, adică succesorii în drepturi ai
celor care au semnat înscrisul respectiv.
Potrivit art. 273 alin. (1) NCPC: „înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel
căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până
la proba contrară. ”
Data înscrisului sub semnătură privată

În raporturile dintre părți, data înscrisului sub semnătură privată este supusă condiției
recunoașterii sau, eventual, verificării de scripte.
În situația în care cel care semnează înscrisul sub semnătură privată este
reprezentantul convențional sau legal al părții, mențiunea datei face credință până la proba
contrară față de reprezentant, cât și față de reprezentantul care l-a semnat, aceeași fiind
situația și în cazul minorului cu capacitate restrânsă asistat de ocrotitorul său legal.
187
Data înscrisului, prin ea însăși, nu face credință față de terți. Terților le este opozabilă
numai data certă a înscrisurilor sub semnătură privată.
Data certă a înscrisurilor sub semnătură privată se dobândește prin mai multe
modalități., astfel:
- din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,
executorul judecătoresc sau de către un alt funcționar competent în această privință;
- din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre
aceasta mențiune pe înscrisuri;
- din ziua în care au fost înregistrare într-un registru sau alt document public;
- din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit
sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
- din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite
în condițiile art. 269 NCPC, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau
pentru facere de inventar;
- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic
autoritatea înscrisului.
Instanța, ținând seama de împrejurări, poate înlătura aplicarea dispozițiilor art. 278
alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii, sub rezerva unor dispoziții legale contrare, potrivit
art. 278 alin. (2) NCPC.
Sunt situații în care înscrisurile care constată acte juridice dobândesc dată certă prin
alte mijloace prevăzute de lege, cum ar fi: cesiunea unei universalități de creanțe este
opozabilă terților numai după înscrierea acesteia în Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare, potrivit art. 1579 NCC.
Înscrisurile întocmite de profesioniști

În raporturile dintre profesioniști sunt aplicabile prevederile art. 277 alin. (2) și (3)
NCPC, potrivit căreia, înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei
întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În această
situație, data înscrisului sub semnătură privată poate fi contestată cu orice mijloc de probă.
În situația în care înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conține nicio dată, aceasta poate fi
determinată în raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă.
Cu alte cuvinte, dacă înscrisul sub semnătură privată încheiat între profesioniști
include o anumită dată, legiuitorul prezumă, relativ, că înscrisul a fost întocmit la data
consemnată în cuprinsul său, cu precizarea că această dată este opozabilă și terților care însă o
pot combate prin orice mijloc de probă.
Alte tipuri de înscrisuri asimilate celor sub semnătură privată

Astfel, conform art. 289 NCPC, avem în vedere: contractele încheiate pe formulare
tipizate sau standardizate ori încorporând condiții generale tip, biletele, tichetele și alte
asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează
dreptul la anumite prestații, chiar dacă nu sunt semnate, și telexu, precum și telegrama ale
căror originale, depuse la oficiul poștal, au fost semnate de expeditor.
188
4. Alte înscrisuri
Înscrisurile pe format electronic

Potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, „înscris în
formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii
logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie
inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui
procedeu similar”190
Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat ori i s-a asociat logic o
semnătură electronică, dacă este recunoscut de către cel căruia i se opune, are, între cei care l-
au subscris și între cei care le reprezintă drepturile, același efect ca și înscrisul autentic, iar
dacă una dintre părți nu recunoaște înscrisul sau semnătura, instanța va dispune întotdeauna ca
verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate, potrivit art. 6 și art. 8 alin. (1) din
Legea nr. 455/2001.
Registrele și hârtiile domestice
În privința valorii probatorii a acestor tipuri de înscrisuri este una cu caracter limitat,
tocmai pentru a se evita preconstituirea lor pro cauza împotriva altor persoane, motiv pentru
care ele nu fac dovada pentru cel care le-a scris, echivalând cu unele mărturisiri
extrajudiciare.
Aceste înscrisuri sunt întocmite pentru a dovedi o plată primită, în situația în care
registrele sau hârtiile domestice atestă neîndoielnic acest fapt.
Totodată, acestea cuprind mențiunea că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat
drept creditor, pentru a ține loc de titlu.
Registrele profesioniștilor
Potrivit art. 280 NCPC, instanța va stabili aria lor probatorie, în sensul de a determina
care acte și fapte pot fi considerate dovedite cu aceste înscrisuri, astfel: „registrele
190
În condițiile art. 5 din același act normativ : „Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat,
ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau
nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii
electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.
189
profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia
deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională.”
De asemenea, tot instanța va trebui să stabilească dacă registrele profesioniștilor sunt
întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, sau, dimpotrivă, sunt ținute fără
respectarea dispozițiilor legale.
Mai mult decât atât, art. 280 alin. (3) NCPC redă cazurile în care instanța este
îndreptățită să aprecieze dacă se poate atribui conținutului registrelor unui profesionist o altă
putere doveditoare, dacă trebuie să se renunțe la această probă în cazul în care registrele
părților nu corespund și dacă trebuie să acorde o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre
părți.
Mențiunile făcute de creditori

Prevederile art. 281 cuprind „orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea
sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este
nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere
doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul
duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile
debitorului.
5. Regimul duplicatelor și al copiilor
Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în

condițiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul și au aceiași putere doveditoare ca și acesta,
conform art. 285 NCPC.
În schimb, copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură
privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este în conținutul înscrisului original, și nu
mai mult decât atât.
Mai mult decât atât, copiile de pe alte copii nu au nicio putere doveditoare, potrivit
art.286 alin. (4).
Potrivit art. 287 NCPC : „datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură privată
redate pe microfilme şi alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute
cu respectarea dispoziţiilor legale, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile în baza
cărora au fost redate.”
6. Înscrisurile recognitive sau reînnoitoare. Modificările înscrisului
În sensul art. 288 NCPC: „înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii
preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în
drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea
este eronată sau inexactă. ”
190
În privința modificărilor înscrisului, acestea sunt prevăzute de art. 291 NCPC, potrivit
căruia:„ștersăturile, radierile, corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri,
făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub
semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul, după
caz.”
7. Administrarea probei prin înscrisuri

Proba prin înscrisuri se administrează prin depunerea la dosar prin copie certificată.
Oricând instanţa poate solicita confruntarea cu originalul, din oficiu sau la cerere. Inexistenţa
originalului conduce la imposibilitatea valorificării probei cu înscrisuri (înscrisul nu poate fi
luat în considerare). Partea poate solicita un termen pentru aducerea originalului. Dacă
înscrisurile sunt în limba străină trebuie depuse traduse. Dacă partea contestă traducerea,
trebuie traduse de un traducător autorizat. – art. 292 NCPC.
Odată cu cererea de chemare în judecată, reclamantul, dacă vrea să se folosească în
dovedirea pretențiilor sale de proba prin înscrisuri, trebuie să depună copii certificate pentru
conformitate de pe înscrisurile ce le deține, în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru
comunicare, plus încă un exemplar pentru instanță.
În ceea ce îl privește pe pârât, acesta are aceeași obligație ca și reclamantul, aceea de a
alătura la întâmpinare copii de pe înscrisurile cu care înțelege să se apere împotriva
pretențiilor reclamantului, în atâtea exemplare câți reclamanți sunt, plus un exemplar pentru
instanță.
În conformitate cu art. 254 NCPC, proba prin înscrisuri poate fi propusă și după
primul termen de judecată.
a) Situația în care înscrisul se află în posesia părții care îl folosește

Părțile vor putea administra proba cu înscrisurile a căror încuviințare a fost făcută de
către instanță în condițiile art. 258 NCPC.
Potrivit art. 292 alin. (1), dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul
să depună înscrisurile de care înțelege să se folosească, în copie certificată pentru
conformitate cu originalul.191
Necesitatea certificării copiei de pe înscris, pentru conformitate cu originalul, este
necesară pentru a se înlătura utilizarea unor înscrisuri falsificate.
Împrejurarea că, în condițiile art. 292 alin. (2), în situația în care înscrisul este depus în
copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte
instanței, sub sancțiunea de a nu se ține cont de el, dar cu toate acestea, înfățișarea originalul,
neurmată de certificare, înseamnă că înscrisul dobândește forță probatorie.
Prevederile art. 292 alin. (3) redau faptul că, în situația în care partea adversă nu își dă
seama de precizia copiei față de originalul înfățișat în ședință, judecătorul va putea stabili un
termen scurt, obligând partea să depună originalul la arhiva grefei, sub sancțiunea de a nu se
ține seama de înscris.
191
Potrivit art. 150 alin. (1) NCPC: „La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de
care partea înţelege a se folosi în proces.”
191
Potrivit art. 292 alin. (4) NCPC: „înscrisurile depuse în original nu vor putea fi
retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefierul instanţei unde au fost depuse.”
În altă ordine de idei192, înscrisurile constituite în altă limbă decât cea utilizată în fața
instanței trebuie însoțite de traduceri legalizate, conform art. 292 alin. (5) NCPC.
b) Situația în care înscrisul nu se găsește la partea care dorește să îl folosească

Art. 293 alin. (1) NCPC, arată că, atunci când partea învederează că partea adversă
deține un înscris probatoriu, cu referire la proces, instanța poate dispune înfățișarea lui.
Cererea de înfățișare va fi admisă, în situația în care înscrisul este comun părților din
proces, dacă însăși partea adversă a făcut referire în cadrul procesului la acest înscris sau dacă,
după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul.
Judecătorul va respinge motivat cererea de depunere la dosar a înscrisului, în
întregime sau în parte, potrivit art. 294 alin. (1), în situația când:
 conținutul înscrisului face referire la chestiuni strict personale privind demnitatea sau
viața privată a unei persoane;
 depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului;193
 depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală împotriva părții, a soțului sau a unei
rude ori afin până la gradul al treilea inclusiv.
c) Situația în care se refuză prezentarea înscrisului

În conformitate cu art. 295 NCPC, instanța va putea aprecia ca dovedite afirmațiile
făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea, doar dacă partea
refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în vederea dovedirii deținerii sau existenței
înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că a ascuns înscrisul ori l-a distrus sau dacă,
după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, nu se conformează ordinului dat de instanță de a-l
înfățișa.
În altă ordine de idei, în cazul în care un înscris, necesar dezlegării procesului, se
găsește la una dintre părți și nu poate fi prezentat întrucât aducerea ar fi prea costisitoare sau
atunci când înscrisurile sunt prea voluminoase ori numeroase, se va putea delega un judecător
în prezența căruia părțile vor cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc, în sensul art. 296
alin. (1) NCPC.
Conform art. 296 alin. (2), prin excepție de la dispozițiile alin. (1), instanța, ținând
seama de împrejurări, poate să solicite doar prezentarea unor extrase sau copii de pe
înscrisurile solicitate, certificate de persoana care le deține.
d) Situația în care înscrisul se află în posesia unui terț
192
În sensul art. 292 alin. (6) NCPC: „Înscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părţi.”
193
Secretul poate fi unul de serviciu ori privind raporturile dintre profesioniști etc .
192
În aplicarea principiului fundamental consacrat prin art. 11 NCPC, Codul de
Procedură Civilă reglementează obligația „terțului” persoană fizică sau persoană juridică de
drept privat, respectiv autoritate ori instituție publică de a prezenta înscrisul.
Potrivit art. 297 alin. (1) NCPC, atunci când se arată că un înscris necesar soluționării
procesului se află în posesia unui terț, acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în
vedere să aducă înscrisul în instanță.
În situația în care deținătorul înscrisului194 este o persoană juridică, reprezentanții ei
vor putea fi citați ca martori.
În sensul art. 298 alin. (1) NCPC: „dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei
autorităţi sau instituţii publice, instanţa va lua măsuri, la cererea uneia dintre părţi sau din
oficiu, pentru aducerea lui, în termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice deţinătoare măsurile ce se pot dispune în caz de
neconformare. ”
În speță, potrivit art. 299 alin. (1) NCPC, autoritatea sau instituția publică deținătoare
este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea națională,
siguranța publică sau relațiile diplomatice. De altfel, extrase parțiale vor putea fi trimise dacă
niciunul dintre aceste motive nu se opune.
Trebuie să avem în vedere și ipoteza în care înfățișarea înscrisului nu este posibilă din
pricina faptului că acesta este necesar funcționării autorității respective, de regulă, cercetarea
unui astfel de înscris se poate face la locul unde acesta se găsește, de către un judecător
delegat, cu citarea părților sau, dacă înscrisul se găsește în altă localitate, prin comisie
rogatorie.
Prin excepție de la regula enunțată mai sus, atunci când procedura verificărilor
înscrisurilor o impune, instanța va putea dispune prezentarea testamentelor originale sau ale
altor înscrisuri originale, depuse la instanțe, notari publici sau avocați, în vederea efectuării
expertizei grafoscopice în laboratoarele de specialitate , în situația în care expertiza actului nu
se poate efectua la sediul arhivei.
Procedura verificării înscrisurilor / de scripte

Puterea probatorie a înscrisului autentic și a înscrisului sub semnătură privată fiind
diferită, înscrisurile se verifică diferit.
Procedura de verificare a înscrisurilor intervine în cazul în care se contestă un înscris
sub semnătură privată de către partea căreia i se opune înscrisul respectiv, în ideea că aceasta
tăgăduiește scrierea sau, după caz, semnătura sa, precum și atunci când moștenitorii ori alți
succesori în drepturi ai aceluia de la care se pretinde că ar emana înscrisul declară că nu
cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.
De regulă, potrivit art. 301 alin. (1) teza a II-a, contestarea scrierii sau semnăturii,
poate fi făcută în etapa administrării probelor, cel mai târziu la primul termen după depunerea
înscrisului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a o formula.
Cu titlu de excepție, contestarea înscrisului se poate formula și ulterior primului
termen după care acesta a fost depus, în situația în care partea nu este prezentă personal în
194
În sensul art. 297 alin. (3) NCPC: „Terţul poate refuza înfăţişarea înscrisului în cazurile prevăzute la art.
294.”
193
instanță sa pentru alte motive întemeiate, situație în care aceasta va formula o cerere de
repunere în termen alături de cererea privind contestarea înscrisului.
a) Metodele de cercetare în procedura verificării de scripte

În condițiile art. 302 alin. (1) NCPC, atunci când una dintre persoanele menționate la
art. 301 contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaște, instanța va acționa la
verificarea înscrisului prin compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și
semnătura din alte înscrisuri necontestate, prin expertiză și prin orice alte mijloace de probă
admise de lege.
Judecătorul, sau după caz, președintele completului, va obliga partea să scrie după
dictare numai ceea ce aceasta contestă, fie scrierea, fie semnătura. Atât scrierea, cât și
semnătura vor fi scrise după dictare, doar dacă sunt îndoielnice.195
Totodată, dacă partea care este obligată să scrie după dictare refuză să scrie sau să
semneze, va putea fi considerat ca o recunoaștere a scrierii și a semnăturii.
Astfel, judecătorul trebuie ca, mai întâi, să compare scrierea sau semnătura din înscris
cu acelea făcute în fața sa ori, dacă partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura nu s-a
prezentat în instanță, precum și în situația în care moștenitorii sau succesorii în drepturi ai
părților din înscris sunt cei care contestă ori nu recunosc scrierea sau semnătura autorului lor.
În acest caz, nemaifiind posibil să se scrie sau să se semneze în fața judecătorului , cu
scrierea sau semnătura din alte înscrisuri, și numai dacă nu este lămurit, va dispune efectuarea
expertizei.
De regulă, verificarea de scripte se face în fața instanțelor de fond: prima instanță sau,
după caz, instanța de apel ori instanța ce judecă fondul după casarea cu reținere.
În altă ordine de idei, instanța de apel va proceda la o verificare de scripte numai în
cazul înscrisurilor care nu au fost înfățișate la judecata în primă instanță, fiind depuse direct în
apel, precum și în cazul în care apelul este îndreptat nu doar împotriva hotărârii de fond, ci și
împotriva încheierii în care este consemnat rezultatul verificării de scripte făcute de prima
instanță, deci atunci când apelantul contestă acest rezultat.
Procedura falsului
Se folosește de principiu în cazul înscrisurilor autentice, pentru ca acestea fac dovada

pana la înscrierea în fals, în ceea ce privește elementele pe care agentul constatator le-a
constatat prin propriile simțuri: exteriorizare consimțământ, data, prezenţa și identitatea
părților. Nu este interzisă procedura falsului și pentru înscrisuri sub semnătură privată. În
cazul lor, dacă partea nu-și recunoaște semnătura și dorește să intre în sfera dreptului penal
(pretinde ca a fost falsificată semnătura), poate fi folosită această procedură.
Trebuie avute în vedere 2 aspecte :
➢ Dacă la verificarea de scripte nu trebuia motivată contestarea semnăturii, potrivit
art. 304, cel care solicită falsul, trebuie sa arate și motivele pe care le invocă.
195
Foia pe care partea a scris după dictare sau s-a semnat va fi atașată la dosar.
194
Exemplu: „e adevărat ca apar în contractul de vânzare sau mandat ca fiind mandant sau
vânzător, dar nu am fost prezent, ci probabil altă persoană a indus în eroare notarul”.
În lipsa motivării situației pentru care consideră ca înscrisul e fals, solicitarea va fi
respinsă ca inadmisibilă. Simpla afirmație că înscrisul e fals permite instanţei să nu analizeze
incidentul.
➢ Legiutorul prevede că în cazul unei defăimări va fi chemată cealaltă partea și i se
cer și ei explicații în legătură cu acest aspect.
Fiind o procedură cu caracter personal, părțile nu pot fi reprezentate decât prin
mandatar cu procura specială, în cazuri excepționale. Avocatul nu poate reprezenta partea cu
excepția cazului în care aceasta are motive justificate (lucrează în străinătate,boală), caz în
care e necesar un mandat special.
Art 304 prevede că „dacă partea care folosește înscrisul nu este prezentă, instanţa va
ordona ca aceasta sa se prezinte personal pentru a lua cunoștință de denunțarea înscrisului
ca fals, să depună originalul și să dea explicațiile necesare”.
Dacă partea care folosește înscrisul ca fals nu se prezintă la termenul dat de judecător
în vederea debutării procedurii falsului, potrivit art. 306 NCPC, înscrisul va fi înlăturat în tot
sau în parte din proces. Astfel operează o prezumție de renunțare la folosirea înscrisului. La
fel și dacă partea refuză să răspundă sau nu se folosește de înscris.
Nu se aplică când :
➢ Partea care folosește înscrisul nu se prezintă;
➢ Partea care folosește înscrisul nu oferă explicații;
➢ Partea care folosește înscrisul renunță la înscrisul respectiv;
Potrivit art. 306 alin. (3), „dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals lipsește, refuză
să răspundă sau își retrage declarația de denunțare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut”.
Dacă se prezintă ambele părți și motivează cazurile temeinic, întenţionând să
folosească înscrisul,respectiv să-l defaime ca fals, instanta constata starea înscrisului, îl
semnează spre neschimbare și îl încredințează grefei care îl va depune la casa de valori a
instantei. Înscrisul se semnează și de părți pentru a nu fi schimbat. Instanta va trimite înscrisul
împreună cu declarația de fals parchetului competent pentru cercetarea falsului.
Judecata va putea fi suspendată (suspendare legală facultativă), fiind condiţionată de
împrejurarea ca partea care defaimă înscrisul ca fals să indice autorul sau complicele falsului.
Rațiunea condiției rezidă în faptul că instanta vrea să se apere de ipoteza autorului necunoscut
care va trebui identificat de organele de cercetare penală.
Dacă potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusa în mișcare sau nu poate continua
(prescripție, moartea autorului), cercetarea falsului se va face de instanţa civilă prin orice
mijloace de probă.
a) Dacă se suspendă cauza, se reia procesul civil după încetarea cercetării penale, urmând să
cerceteze instanţa dacă înscrisul e sau nu fals.
b) Dacă nu a suspendat procesul, pronunță o hotărâre, va lua în considerare înscrisul, iar
instanţa penală nu se mai pronunța pe înscris. Acesta constituie caz de revizuire, urmând a fi
analizata cu precădere chestiunea falsității înscrisului.
195
La procedura falsului nu există termen în cunoștință (prezumția ca partea care a
cunoscut un termen prin citare/ prezenţa personală sau prin mandatar cunoaște și celelalte
termene). În procedura falsului, pentru citarea făcută pentru a se discuta dacă una dintre părți
menține înscrisul, iar alta defăimarea ca fals, trebuie ca părțile să fie citate dacă nu sunt
prezente la termenul la care are loc defăimarea ca fals. Partea poate să-și asume riscul
neprezentării la termene, dar nu și ca și-a asumat riscul ridicării acestei probleme care ar putea
duce la pierderea unui înscris. Citarea se face chiar dacă partea are termen în cunoștință.
XVIII. PROBA PRIN DECLARAȚIILE MARTORILOR
1. Admisibilitatea probei prin declarațiile martorilor
Martorul este o persoană străină de interesele în conflict, care relatează oral în fața
instanței de judecată aspecte referitoare la pricina ce se judecă, cu scopul de a servi la
soluționarea ei.
Relatarea făcută de martor în fața instanței de judecată se numește depoziție sau
declarație de martor / mărturie, iar mijlocul de probă este depoziția martorului, în care se
materializează cunoştinţele acestuia despre fapte trecute, precise şi concludente, pe care le-a
surprins şi nu martorul în sine.
O caracteristică esenţială a mărturiei este aceea că ea trebuie să fie realizată verbal în
faţa instanţei de judecată. Aceasta deoarece administrarea probelor este guvernată de
principiul nemijlocirii, iar excepţiile de la acest principiu sunt strict mărginite de lege.
Astfel, dacă un terţ are cunoştinţă despre faptele ce formează obiectului cauzei, nu este
suficient ca el să trimită o declaraţie scrisă, ci instanţa îl va cita ca martor, urmând a dezvolta
oral, în cadrul dezbaterilor, aspectele de care a luat cunoştinţă196.
Admisibilitatea probei prin declarațiile martorilor a faptelor juridice stricto

sensu
Ca regulă, art. 309 alin. (1) NCPC instituie dispoziţia că proba cu martori este
admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
De pildă: posesia și viciile acesteia, un fenomen natural: un trăsnet, o inundație,
rănirea unei persoane, etc.
196
G. Boroi, 2001, op. cit., pg. 387, V.M.Ciobanu, T. C. Bricu, Curs selectiv, 2011, pg. 272-273.
196
Există de altfel și excepții, unele fapte naturale care nu pot fi dovedite prin declarațiile
martorilor, spre exemplu: nașterea, căsătoria, decesul pot fi probate prin actele de stare civilă.
Dar cu toate acestea, chiar faptele naturale enunțate mai sus pot fi probate prin
declarațiile martorilor în situația când nu au existat registre de stare civilă, sau când acestea au
fost pierdute ori distruse, în totalitate sau în parte.
De asemenea, atunci când nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de
stare civilă sau întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
De regulă, răsturnarea unei prezumții legale cu privire la care legea nu permite proba
contrară, chiar și dacă ar fi vorba de fapte juridice stricto sensu, nu este permisă prin
declarațiile martorilor.197
Art. 411 alin. (3) C. civ. instituie o excepție: „cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre
judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca
mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei
filiaţii cu orice mijloc de probă.”
Admisibilitatea probei prin declarațiile martorilor a actelor juridice

Chestiunea admisibilității probei unui act juridic prin proba martorilor este
reglementată prin art. 309 alin. (2)-(5) care stabilește mai multe reguli și, totodată excepții de
la acestea.
Potrivit alin. (2), actul juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu
poate fi dovedit prin declarațiile martorilor, ci numai prin înscris.
Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui
act juridic, indiferent de valoarea sa, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale
profesionale, cu excepția cazului în care legea specială cere proba scrisă.
În situația în care legea prevede forma scrisă pentru validitatea unui act juridic (ad
validitatem), acesta nu poate fi dovedit cu martori.
În aceeași situație ne aflăm și în cazul în care legea cere forma scrisă pentru dovedirea
unui act juridic (ad probationem), proba prin declarațiile martorilor fiind inadmisibilă.
Dar sunt și situații când proba cu martori poate fi încuviinţată, respectiv:
- când partea s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală de a-și întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic (exemplu de imposibilitate morală – un contract de împrumut
încheiat între părinte şi copil).
- când există un început de dovadă scrisă;
- partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră;
- părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă doar cu privire la
drepturile de care ele pot să dispună;
- actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate
absolută pentru cauză licită sau imorală, după caz;
- se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
197
Potrivit art.411 alin.(2) NCC: „Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o
posesie de stat conformă cu actul său de naştere.”
197
Proba prin declarațiile martorilor nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în
urma întocmirii lui, cu toate dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
respectiv.
Din faptul că proba cu martori nu se admite „niciodată”, înseamnă că pentru incidența
regulii nu interesează după cum valoarea actului juridic este mai mare sau mai mică de 250
lei.
Jurisprudenţă. Decizia nr. 1766 din 20 mai 2014 pronunţată în recurs de Secţia a
II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect rezoluţiune contract de
vânzare-cumpărare198
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că „în cazul unui înscris preconstituit şi
semnat de către părţi, a cărui valoare este mai mare de 250 lei şi a cărui semnătură nu a fost
contestată conform art. 1176 C. civ. (art. 273 NCPC), instanţa în mod nelegal a încuviinţat şi
administrat proba cu martori şi a dat eficienţă unor prezumţii simple, relative, în contra şi
peste ceea ce cuprinde actul, hotărârea pronunţată în baza acestor probe fiind nelegală. În
acest sens, Înalta Curte a reţinut că, prin acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vânzare-
cumpărare, reclamantul vânzător a invocat neexecutarea de către pârâtul cumpărător a
obligaţiei de plată a preţului, obligaţie care, în speţă, este o obligaţie civilă supusă sub toate
aspectele, inclusiv probator, numai dispoziţiilor Codului civil, iar nu o obligaţie comercială,
caz în care s-ar fi supus sub aspect probator, în primul rând prevederilor Codului comercial
în vigoare la acea vreme, astfel că dovada cu martori, precum şi proba prin prezumţii care
nu sunt stabilite prin lege, relative, în contra şi peste ceea ce cuprinde actul sunt
inadmisibile, potrivit art. 1191 (art. 309 NCPC) şi, respectiv, art. 1203 C. civ. (art. 329
NCPC)”.
2. Administrarea probei prin declarațiile martorilor

Propunerea martorilor
În sensul art. 194 lit. e) teza finală: „Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta
numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind
aplicabile în mod corespunzător;”
Iar în ceea ce îl privește pe pârât, acesta propune martorii prin întâmpinare/cererea
reconvențională, potrivit art. 205 alin. (2) lit. d)199 și art. 209 alin. (3)200 NCPC.
În conformitate cu art. 254 alin. (2) NCPC: „Dovezile care nu au fost propuse în
condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de
cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea
prevedea;
198
199
„Dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispoziţiile art. 194 lit. e) fiind aplicabile
în mod corespunzător;”
200
„Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.”
198
3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în
termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.”
În cazul în care proba cu martori a fost încuviințată în cursul judecății, în condițiile art.
254 alin. (2) NCPC, partea este obligată, sub sancțiunea decăderii, să depună lista martorilor
în termen de 5 zile de la încuviințare, potrivit art. 254 alin. (4) lit. a) NCPC.
Încuviințarea probei cu martori

Proba cu martori se propune de către părți, dar poate fi dispusă şi de instanță din
oficiu.
Potrivit art. 258 alin. (3) NCPC, instanța poate limita numărul martorilor propuși.
Astfel, instanța se pronunță asupra probei cu martori printr-o încheiere cu caracter
preparatoriu, în cuprinsul căreia se vor indica numele martorilor, faptele asupra cărora aceștia
vor fi ascultați, precum și obligațiile ce revin părților în conexiune cu administrarea acestei
probei, dacă este cazul.
Odată încuviinţat un martor, el nu mai poate fi schimbat decât pentru motive
temeinice. Aşadar, odată propus, martorul este al cauzei, inclusiv partea adversă îl poate
audia, dacă partea care l-a propus a renunţat la el.
Cazurile care pot impune înlocuirea martorilor sunt strict prevăzute de lege, respectiv
moarte, dispariție sau motive bine determinate.
În aceste împrejurări, lista cu noii martori se va depune, sub sancțiunea decăderii, în
termen de 5 zile de la încuviințarea cererii de înlocuire a martorilor.
Persoanele care pot fi ascultate ca martorii

De regulă, orice persoană care are cunoștință de faptele cauzei poate fi ascultată ca
martor în procesul civil.
Conform art. 320 NCPC: „Copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care sunt
lipsiţi de discernământ în momentul audierii, fără a fi puşi sub interdicţie, pot fi ascultaţi,
fără jurământ, însă instanţa le va atrage atenţia să spună adevărul şi va ţine seama, la
aprecierea depoziţiei lor, de situaţia lor specială.”
Totuși, presupunând lipsa de obiectivitate în declarațiile pe care le-ar face o persoană
ori întemeindu-se pe lipsa de discernământ sau pe condamnarea penală a unei peroane, art.
315 alin. (1) prevede că, „nu pot fi martori:
1. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv – excepţia : În procesele
privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie se vor putea asculta rudele şi afinii ,
în afară de descendenţi
2. soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul – părţile pot conveni expres sau tacit, în
orice proces civil, să fie ascultate ca martori şi aceste persoane;
3. cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi - părţile pot
conveni expres sau tacit, în orice proces civil, să fie ascultate ca martori şi aceste persoane;
4. persoanele puse sub interdicţie judecătorească – fără excepţii;
5. cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă - fără excepţii.
199
Potrivit art. 317 NCPC, în procesul civil, sunt scutite de a fi martori, următoarele
persoane: „1.slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii
judecătoreşti, mediatorii, moaşele şi asistenţii medicali şi orice alţi profesionişti cărora legea
le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de
care au luat cunoştinţă în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar şi după
încetarea activităţii lor;
2. judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici, chiar şi după încetarea funcţiei lor,
asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi sau ar expune pe vreuna din
persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1 şi 2 la o pedeapsă penală sau la dispreţul
public.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepţia slujitorilor cultelor, vor putea
totuşi depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de
partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2,
dacă autoritatea sau instituţia pe lângă care funcţionează ori au funcţionat, după caz, le dă
încuviinţarea.
Prezentarea martorilor
După încuviințarea probei cu martori, aceștia pot fi audiați chiar la termenul la care
proba a fost încuviințată, bineînțeles dacă aceștia sunt prezenți.
În situația în care martorii nu sunt prezenți la termenul la care se încuviințează proba
testimonială, aceștia vor fi citați pentru a se prezenta la termenul fixat pentru audierea lor.
La solicitarea părții interesate, instanța poate încuviința ca ascultarea martorilor să se
facă fără a fi citați, în ipoteza în care partea se obligă să prezinte martorul la termenul fixat
pentru audierea lui.
Potrivit art. 312 alin.(3) NCPC: „dacă partea se obligă să prezinte martorul la
termenul de judecată, fără a fi citat, însă din motive imputabile aceasta nu îşi îndeplineşte
obligaţia, instanţa va dispune citarea martorului pentru un nou termen. Dispoziţiile art. 313
sunt aplicabile.”
În vederea audierii, ascultarea martorilor se face în instanță, în ședință publică, sau la
locul unde aceștia se află, dacă, din cauză de boală sau altă împiedicare gravă, nu poate veni
în instanță va putea fi ascultat la locul unde se află, cu citarea părților.
Trebuie avut în vedere și cazul în care martorul locuiește în altă localitate, situație în
care se poate apela la o comisie rogatorie.
Drept urmare, instanța poate emite mandat de aducere, împotriva martorului care
lipsește la prima citare, iar dacă există cazuri urgente, se poate recurge la mandatul de aducere
chiar la primul termen, potrivit art. 313 alin. (1) și (2) NCPC.
Dacă, chiar și după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi găsit sau nu
se înfățișează, instanța va putea proceda la judecată.
Rezultă astfel că emiterea mandatului nu este obligatorie pentru că, potrivit textului,
instanța poate emite mandat de aducere, ceea ce denotă că nu e o obligație.
200
De asemenea, instanța are posibilitatea de a amenda martorul care, deși legal citat, nu
se prezintă sau, deși se prezintă în instanță, refuză să depună mărturie.
Procedura de audiere
Poate să fie audiat ca martor orice persoană care are cunoștință despre faptele care
formează obiectul judecății.
În conformitatea cu art. 321 alin. (1) NCPC: „Fiecare martor va fi ascultat separat,
cei neascultaţi încă neputând fi de faţă.
(2) Ordinea ascultării martorilor va fi fixată de preşedinte, ţinând seama şi de
cererea părţilor.”
Înainte de a lua declarație, instanța va proceda la identificarea martorului, solicitându-i
acestuia, totodată, să arate dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad și dacă se
află în serviciul uneia dintre părți, în sensul art. 318 NCPC.
Instanța va pune în vedere martorului îndatorirea de a jura și semnificația
jurământului, potrivit art. 318-319 NCPC.
În ceea ce îl privește pe minorul sub 14 ani și cei care sunt lipsiți de discernământ în
momentul audierii, fără a fi puși sub interdicție, aceștia nu depun jurământ, dar li se atrage
atenția să spună adevărul și va ține seama, la aprecierea depoziției lor, de situația lor specială,
potrivit art. 320 NCPC.
Atât timp cât persoana lipsită de discernământ „poate” fi ascultată, denotă faptul că
instanța are posibilitatea să refuze audierea martorului atunci când constată că acesta, deși nu
este pus sub interdicție, este lipsit total de rațiune.
Ascultarea propriu-zisă a martorului se face cu urmarea regulilor instituite prin art.
321 NCPC.
Fiecare martor va fi ascultat separat, în vreme ce martorii neascultați nu pot fi de față,
tocmai de aceea, înainte de audiere, toți martorii sunt îndepărtați din sală, urmând a fi chemați
pe rând, conform art 321 alin. (1) NCPC.
Alineatul 2 al aceluiași articol determină ordinea ascultării martorilor care va fi fixată
de președinte, ținând seama și de cererea părților.
De regulă, primii martori audiați sunt cei propuși de către reclamant, întrucât el trebuie
să-și dovedească pretențiile și numai după aceea pârâtul trebuie să administreze proba în
combaterea acestora.
Așadar, la debutul audierii propriu-zisă a martorului, acesta va indica împrejurările pe
care le cunoaște și va răspunde la întrebările președintelui de complet, ale părții care l-a
propus, ale părții adverse, eventual, ale procurorului, potrivit art. 321 alin. (3) NCPC.
Atunci când compunerea completului este colegială, în lipsa unui text care să prevadă
altfel, ceilalţi judecători nu pot pune întrebări martorului în mod direct, ci numai prin
mijlocirea preşedintelui completului201.
Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să-și facă liber depoziția, fără să aibă voie să
citească un răspuns scris de mai înainte, acesta putându-se servi de anumite însemnări, cu
consimțământul președintelui, dar numai pentru a preciza cifre sau denumiri.
201
Legiuitorul a îngăduit judecătorilor din complet să pună direct întrebări numai în materia administrării
probei cu interogatoriu.
201
În conformitate cu art. 322 alin. (3) NCPC: „dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă
de parte nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un fapt
a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va încuviinţa. Instanţa, la cererea părţii, va trece în
încheierea de şedinţă atât întrebarea formulată, cât şi motivul pentru care nu a fost
încuviinţată.”
În condițiile art. 322 NCPC, mărturia se depune verbal, dar se consemnează în scris de
către grefier, după dictarea președintelui de complet sau a judecătorului delegat și va fi
semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de judecător, grefier, și martor, după ce acesta a
luat cunoștință de cuprins.
În situația în care martorul refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre
această împrejurare în încheierea de ședință.
În urma ascultării, martorul rămâne în sala de ședință, dacă instanța nu dispune altfel,
acesta putând fi din nou interpelat, dacă instanța consideră de cuviință, iar dacă depozițiile
martorilor se contrazic, aceștia pot fi confruntați, în condițiile art. 322 alin. (1) și (2) NCPC.
Aprecierea probei cu martori

În privința art. 324 NCPC, în aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va ține seama
de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul
declarației respective.
În aprecierea probei prin declaraţiile martorilor 202 există anumite caracteristici,
judecătorul având de rezolvat succesiv două probleme: în primul rând, dacă martorul este
sincer, iar, presupunând că martorul este credibil , va avea în vedere împrejurările în care
martorul a luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective, adică va evalua
dacă declaraţia lui corespunde realităţii.
Sinceritatea martorului se apreciază cu ajutorul unor aspecte de fapt variabile de la o
cauză la alta, precum măsura în care martorul este interesat în proces, afecţiunea sau
duşmănia dintre martor şi una din părţi, gradul de rudenie sau afinitate, izvorul informaţiilor
martorului, dar şi prin confruntarea depoziţiei martorului cu împrejurările de fapt ale speţei
stabilite suficient de precis prin alte mijloace de probă.
Aşadar, simpla legătură de rudenie dintre martor şi una din părţi nu creează prezumţia de lipsă
de obiectivitate, la o astfel de concluzie putâdu-se ajunge numai din analiza declaraţiilor
martorului în complexul întregului material probator, cu atât mai mult cu
cât în unele procese (divorţ, stabilirea paternităţii etc.) este greu de produs alte probe în afară
de depoziţiile rudelor părţilor.
În situaţia în care instanţa ajunge la concluzia că mărturia nu este sinceră, o va înlătura
din proces, înlăturare integrată procesului de deliberare asupra probelor, după închiderea
dezbaterilor.
După ce a stabilit sinceritatea martorului, instanţa trebuie să aprecieze în ce măsură
depoziţia acestuia reflectă realitatea.
Această problemă se rezolvă prin efectuarea unui examen asupra facultăţilor
fizicopsihice ale martorului. Astfel, instanţa trebuie să se raporteze la cele trei momente ale
202
Pentru dezvoltări a se vedea V. Dănăilă, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 655
202
mărturiei: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput şi reproducerea faptului
perceput şi memorizat.
Gradul în care un fapt este perceput de o persoană depinde de unele elemente
obiective (distanţa dintre martor şi faptul perceput, gradul de vizibilitate, locul, timpul şi
condiţiile in care s-a făcut percepţia, anumite infirmităţi fizice care nu permit percepţia într-un
anumit mod etc. ), dar şi de elemente subiective (starea sufletească în care se găsea în acel
moment martorul, preocupările sale obişnuite, profesia etc.).
Cât priveşte memorizarea şi stocarea faptului perceput, instanţa trebuie să ţină cont de
factorul timp, care uneori şterge din memoria martorului detalii sau chiar şi împrejurări
esenţiale, precum şi de faptul că în memoria martorului sunt imagini succesive în timp, care se
pot suprapune, deformând imaginea iniţială
Cel de-al treilea moment (relatarea) prezintă o importanţă deosebită, fiind numeroase
cazurile în care o persoană, deşi a perceput bine faptul şi l-a conservat nealterat în memorie,
nu este în măsură să il redea corect, mai ales când martorul este o persoană cu pregătire
inferioară ori este foarte emotiv. Din acest punct de vedere, un rol foarte mare îl are
judecătorul (preşedintele completului), care ar trebui să îl lase pe martor să se exprime aşa
cum poate, fără să îl intrerupă, să evite sau să înlăture întrebările ce sugerează răspunsurile
martorului.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care, după ce evaluează
critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate de
aceştia, statuând cu privire la măsura în care au fost dovedite.
Rezultatul aprecierii depoziției unui martor poate fi:
 faptul probat a fost dovedit și nu lasă nicio îndoială asupra acestui aspect;
 faptul este nesigur și declarația martorului va trebui coroborată cu alte mijloace de
probă;
 martorul nu a fost sincer, astfel încât nu se va ține seama de depoziția acestuia la
pronunțarea soluției în cauză.
XIX. MĂRTURISIREA. INTEROGATORIUL
Potrivit art. 348 alin. (1) NCPC: „constituie mărturisire recunoaşterea de către una
dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe
care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.”
Astfel, mărturisirea provine de la parte, și nu se confundă cu mărturia, care provine de
la martor. Cu alte cuvinte, terții nu pot face mărturisiri, ei pot să fie ascultați doar ca martori.
Natura juridică a mărturisirii este mixtă, respectiv: un mijloc de probă și un act de
dispoziție.
Recunoașterea are ca obiect un fapt pe care cealaltă parte își întemeiază o pretenție sau
o apărare. Astfel, faptul cunoscut este în legătură cu procesul.
Potrivit art. 348 alin. (2) NCPC, mărturisirea este de două feluri, respectiv, judiciară
sau extrajudiciară.
203
a) În privința puterii probatorii a mărturisirii extrajudiciare, art. 350 alin. (1)
NCPC, precizează că: „mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii
judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune.”
Cu alte cuvinte, dacă mărturisirea este făcută în scris, va fi supusă regulilor generale
privitoare la dovada cu înscrisuri.
Pe de altă parte, dacă mărturisirea face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-
o, potrivit art. 349 alin. (1) NCPC, mărturisirea extrajudiciară rămâne la aprecierea
judecătorului.
Ne putem afla în situația unei mărturisirii extrajudiciare verbale, potrivit căreia, art.
350 alin. (2) NCPC arată că: „mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în
cazurile în care proba cu martori nu este admisă.”
b) Mărturisirea judiciară este cea obținută în cursul judecății, în fața instanței.

Mărturisirea judiciară poate fi obținută spontan au provocat.
Mărturisirea judiciară spontană este recunoașterea efectivă în tot sau în parte a
pretențiilor celeilalte părți, făcută din „proprie inițiativă” prin chiar cererea de chemare în
judecată, întâmpinare, cereri incidentale, note scrise, verbal în instanță, situație în care este
consemnată în încheierea de ședință.
Mărturisirea judiciară provocată este cea obținută prin administrarea interogatoriului.
Această tip de mărturisire, poate să fie de mai multe feluri, respectiv:
 mărturisirea simplă, cea în cadrul căreia partea chemată la interogatoriu
recunoaște, fără rezerve sau adaosuri, faptul în legătură cu care este întrebată;
De exemplu, la întrebarea „recunoașteți că v-am dat 1.000 le cu titlu de împrumut?”, partea
răspunde „da, recunosc”, sau „nu, nu recunosc”.
 mărturisirea calificată, este cea care atunci când cel chemat la interogatoriu
recunoaște faptul pretins de adversar însă adaugă anumite elemente sau
împrejurări în legătură directă cu acest fapt, anterioare sau concomitente cu
faptul, de natură să schimbe calificarea juridică a faptului pretins de către cel
care administrează proba cu interogatoriu, astfel încât, în realitate, răspunsul
este unul negativ la întrebarea formulată de partea adversă ;
De pildă, „recunoașteți că suma de 10.000 lei pe care v-am dat-o cu titlu de împrumut a fost
cu dobândă?” Răspuns: „da, recunosc că mi-ați dat suma de 10.000 lei, însă nu cu titlu de
împrumut,ci ca preț al vânzării către dvs. a autoturismului subsemnatului”.
 mărturisirea complexă, conține o recunoaștere a faptului pretins de partea,
adversă, dar este adăugat un alt fapt, legat de cel principal și ulterior acestuia,
care tinde să anihileze sau să diminueze efectele juridice recunoașterii faptului
mărturisit;
La întrebarea „recunoașteți că v-am dat 1.000 lei cu titlu de împrumut?”, partea
răspunde „da, recunosc, însă i-am restituit”.
1. Caracterele juridice ale mărturisii

Mărturisirea judiciară este un act juridic unilateral, ceea ce denotă faptul că își va
produce efectele juridice, indiferent dacă mărturisirea este acceptată de cealaltă parte.
204
O consecință a acestui caracter este faptul că, de regulă, mărturisirea este irevocabilă,
autorul recunoașterii neavând posibilitatea să facă acte de retragere a declarațiilor sale, dar în
mod excepțional, recunoașterea poate fi revocată pentru eroare de fapt scuzabilă.203
În schimb, eroarea de drept, chiar esențială, nu poate constitui un temei pentru
revocarea mărturisirii judiciare.
În conformitate cu art. 349 alin.(4) NCPC: „mărturisirea judiciară nu produce efecte
dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui
drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.”, ceea ce denotă că mărturisirea
este un act juridic de dispoziție.
În privința părții care face mărturisirea, aceasta trebuie să aibă capacitatea necesară
pentru încheierea actelor juridice de dispoziție, ceea ce înseamnă că minorii și persoanele
puse sub interdicție judecătorească nu pot face mărturisiri care să le fie opozabile, nici
personal, nici prin reprezentant sau ocrotitor legal.
Mai mult decât atât, caracterul de act juridic personal reiese din art. 351 alin.(1)
NCPC: „instanţa poate încuviinţa, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a
oricăreia dintre părţi, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la
soluţionarea procesului.”
Astfel, fiind un act personal,204 mărturisirea nu poate fi făcută decât de titularul
dreptului sau de un mandatar cu procură specială.
Totodată, mărturisirea constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei și în
beneficiul celui care își întemeiază pretenția sau apărarea pe faptul mărturisit.
De asemenea, mărturisirea trebuie să fie expresă, însemnând că aceasta nu poate fi
dedusă din tăcerea părții.
În mod excepțional, instanța poate aprecia refuzul nejustificat de a răspunde la
interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu ca o mărturisire deplină ori numai ca un
început de dovadă scrisă în folosul aceluia care a propus interogatoriul.
În principiu, mărturisirea este indivizibilă și nu poate viza decât împrejurări de
fapt, potrivit art. 349 alin. (2) NCPC: „mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva
autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele.”
2. Admisibilitatea mărturisii
Propunerea și încuviințarea interogatoriului
Potrivit art. 194 lit. e) NCPC, reclamantul propune acest mijloc de probă prin
intermediul cererii de chemare în judecată, iar în situația pârâtului care răspunde în scris la
interogatoriu, acesta va fi atașat cererii de chemare în judecată.
De asemenea, pârâtul poate chema reclamantul la interogatoriu prin intermediul
întâmpinării.
203
Potrivit art. 1208 alin. (1) C. civ.: „contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat
eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.”
204
Tocmai de aceea, în caz de coparticipare procesuală recunoașterea făcută de un coparticipant nu
produce efecte față de ceilalți, afară de cazul în care sunt incidente dispozițiile art. 60 alin. (2) NCPC.
205
În ipoteza în care partea nu a solicitat în condițiile arătate mai sus interogatoriul părții
adverse și ar fi vorba despre unul din cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) NCPC, instanța
poate consimți la luarea interogatoriului, cu toate că proba este cerută în cursul procesului.
Luarea interogatoriului poate fi ordonată și din oficiu de către instanță, însă aceasta va
pune în discuția părților necesitatea administrării acestui mijloc de probă.
Persoanele care pot răspunde la interogatoriu

La interogatoriu pot răspunde doar părțile din proces, respectiv, reclamant, pârât, terți
intervenienți.
Ca regulă, persoanele fizice trebuie să se prezinte personal la interogatoriu în fața
instanței pentru administrarea probei.
Prin excepție, art. 357 alin. (1) NCPC, prevede că, instanța poate încuviința luarea
interogatoriului la locuința celui chemat la interogatoriu, printr-un judecător delegat, dacă
partea, din motive temeinice, este împiedicată de a veni în fața instanței.
În această împrejurare, răspunsurile la întrebări se vor consemna în prezența părții
adverse sau în lipsă, dacă aceasta a fost citată și nu s-a prezentat.
De asemenea, mărturisirea poate fi făcută și prin mandatar, dar cu condiția ca acesta
să aibă mandat special în acest sens.
În sensul art. 356 alin. (1) NCPC: „dacă prin tratate sau convenţii internaţionale la
care România este parte ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel, partea care se
află în străinătate şi este reprezentată în proces printr-un mandatar va putea fi interogată
prin acesta.”
Luarea interogatoriului se face în condițiile art. 356 alin. (2) NCPC conform cu care,
interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părții dat în
cuprinsul unei procuri speciale și autentice. În situația în care mandatarul este avocat, procura
specială certificată de acesta este suficientă.
În privința incapabililor sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă , interogatoriul
va fi administrat reprezentanților lor legali sau celor care asistă persoanele cu capacitate de
exercițiu restrânsă, care nu vor putea fi întrebați decât în privința actelor și faptelor săvârșite
de ei în această calitate.
Dacă partea interogată este persoană juridică, indiferent dacă este de drept public sau
privat, pentru luarea interogatoriului se va acționa în sensul art. 355 alin. (1) NCPC care
precizează că, statul și celelalte persoane juridice de drept public, precum și persoanele
juridice de drept privat vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil,
în condițiile art. 194 lit e).
Spre deosebire de art. 255 alin. (2) NCPC , se exceptează societățile de persoane, ai
căror asociați cu drept de reprezentare vor fi citați personal la interogatoriu.
Administrarea propriu-zisă a probei cu interogatoriu

Pentru a percepe în ce condiții s-a realizat consemnarea răspunsurilor la interogatoriu,
trebuie ținut cont de art. 354 NCPC potrivit cu care, răspunsurile la interogatoriu vor fi trecute
pe aceiași foaie cu întrebările.
206
Astfel, interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de către președinte, grefier, de
către cel care l-a propus, precum și de către partea care a răspuns după ce a luat cunoștință de
cuprins.
Tot astfel, vor fi semnate adăugirile, ștersăturile sau schimbările aduse, sub sancțiunea
de a nu fi luate în considerare.
În situația în care partea interogată sau cealaltă parte nu voiește ori nu poate să
semneze, se va menționa în josul interogatoriului.
Atunci când interogatoriul a fost dispus din oficiu, atât întrebările, cât și răspunsurile
vor fi consemnate în încheierea de ședință.
Sancțiunea care intervine în cazul neprezentării părții la interogatoriu sau al

refuzului de a răspunde.
În împrejurarea în care partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la

interogatoriu, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină în favoarea
celui care a propus interogatoriul sau un început de dovadă în folosul aceluia care a propus
interogatoriul, caz în care dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile, pot fi
admise pentru completarea probatoriului.
În cazul în care partea, fără motive temeinice, nu se înfățișează pentru administrarea
interogatoriului, cu toate că aceasta a fost legal citată sau a fost prezentă la termenul la care s-
a încuviințat această probă, având cunoștință de termenul acordat în acest sens, instanța poate
socoti aceste împrejurări ca fiind o mărturisire deplină în beneficiul celui care a propus
interogatoriul sau un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul, situație
în care atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile, pot fi admise pentru
completarea probatoriului.
Jurisprudenţă. Judecatoria Calarași, Sentința civila nr. 1679/2014 205 - Hotarare

care sa țina loc de contract. Neprezentarea la interogatoriu.
”Instanţa constată că, deşi a fost legal citat cu menţiunea de a se prezenta pentru a fi
administrată proba cu interogatoriu, pârâtul nu s-a prezentat în faţa instanţei.
În temeiul dispoziţiilor art. 358 C.proc.civ., instanţa consideră neprezentarea
pârâtului pentru a fi administrată proba cu interogatoriu, o recunoaştere a susţinerilor
reclamantului, în sensul ca acesta a refuzat să se prezinte la notar pentru a încheia
contractul de vânzare – cumpărare în formă autentică”.
XX. EXPERTIZA
Raportul de expertiză presupune relatarea făcută de expert, de regulă, în scris, în care

acesta expune constatările și concluziile sale în raport de obiectivele stabilite de către instanță.
205
www.portal.just.ro
207
Expertiza reprezintă activitatea de cercetarea a unor împrejurări de fapt care
interesează obiectul litigiului, activitate desfășurată de un specialist - expert – care este
desemnat de către instanța care judecă procesul, dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii lui.
Expertul prezintă constatările și concluziile sale prin raportul de expertiză.
Mijlocul de probă este raportul de expertiză, iar nu expertiza.
Întrucât art. 330 alin. (1) NCPC face referire în mod expres la încuviințarea expertizei
din necesitatea lămurii „unor împrejurări de fapt”, înseamnă că obiectul expertizei îl
reprezintă împrejurări de fapt pentru lămurirea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate,
împrejurări de fapt care au legătură cu pricina, iar nu probleme de drept.
În orice caz, partea trebuie să indice, odată cu propunerea probei, și împrejurările de
fapt ce vor forma obiectul expertizei, pentru ca instanța să poată să aprecieze dacă expertiza
este concludentă.
În ceea ce privește admisibilitatea expertizei, instanța poate să dispună efectuarea unei
expertize ori de câte ori este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt ce necesită anumite
cunoștințe de specialitate.
1. Obligativitatea expertizei
De regulă, dispunerea expertizei este lăsată la aprecierea instanței, în sensul că aceasta
are posibilitatea să decidă dacă pentru elucidarea unor împrejurări de fapt este necesară sau nu
părerea unui expert.
Există cazuri în care expertiza este obligatorie, iar pronunțarea hotărârii fără
efectuarea acesteia atrage sancțiunea anulării hotărârii. De pildă:
 expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicție [ art. 938 alin. (2) NCPC ];
 avizul medicului legist cu privire la vârsta și sexul persoanei în cauză, în cazul
înregistrării tardive a nașterii [ art.18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă ];
 expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o societate cu
răspundere limitată de către un singur asociat - art. 13 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
 Uneori această probă îşi vădeşte necesitatea în faţa situaţiilor de fapt care se impun a fi
dovedite206. Astfel, s-a decis că în materie de stabilire sau de tăgăduire a paternităţii,
deşi proba confruntării grupelor sanguine şi a altor date antropometrice nu este
obligatorie, totuşi ea devine necesară atunci când probele sunt insuficiente sau
contradictorii.
De exemplu, dacă într-o pricină privind stabilirea paternităţii se invocă exceptio plurium
concubentium şi se face dovada că, în perioada concepţiei copilului, mama acestuia a
întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi, cererea de stabilire a paternităţii nu este
inadmisibilă de plano, însă, într-un asemenea caz, este necesară efectuarea expertizei medico-
legale. De asemenea, s-a mai decis că în cazul în care se solicită anularea căsătoriei pentru
alienaţie sau debilitate mintală, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice.
206
M. Tăbârcă, op. cit., Vol. II,pg. 391
208
2. Propunerea expertizei
Propunerea expertizei se face de către părți prin cererea de chemare în judecată și,
respectiv, întâmpinare, cu excepția situațiilor stabilite de art. 254 alin. (2) NCPC, când
expertiza poate fi solicitată și în cursul judecății.
În momentul propunerii expertizei, părțile trebuie să stabilească și scopul urmărit prin
aceasta, respectiv obiectivele raportului de expertiză, care vor fi aduse în discuția
contradictorie.
În măsura în care instanța apreciază util, poate pune în discuția părților, din oficiu, și
alte obiective pe care le consideră ca fiind necesare.
Ca urmare a rolului activ și al aflării adevărului, instanța poate, din oficiu, să pună în
discuția părților utilitatea administrării probei cu expertiză, pe care o poate ordona cu toate că
părțile se împotrivesc.
3. Administrarea probei cu expertiza

În temeiul art. 330 NCPC, sunt indicate persoanele care pot fi desemnate pentru
efectuarea expertizei.
Astfel, atunci când pentru elucidarea unor împrejurări de fapt, instanța consideră
necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților sau din oficiu, unul
sau trei experți.
În sensul art. 336 alin. (1) NCPC: „constatările şi concluziile motivate ale expertului
sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea expertizei
vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puţin 10 zile înainte de
termenul fixat pentru judecată. În cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de
expertiză poate fi micşorat.”
Totodată, experții numiți în condițiile acestui text sunt dintre cei autorizați, care
figurează înscriși pe lista întocmită și comunicată instanței de către biroul local de expertiză,
lucru care reiese din interpretarea coroborată a art. 330 alin. (3) și art. 331 alin. (1) NCPC.
În cuprinsul încheierii de numire a expertului, instanța va determina obiectivele asupra
cărora cesta urmează să se pronunțe, termenul în care trebuie să efectueze expertiza, onorariul
provizoriu al expertului și, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de deplasare, motiv
pentru care instanța poate fixa o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va cere
expertului să aproximeze costul lucrării ce a fi efectuată, cât și termenul acordat efectuării
expertizei.
În acest sens, instanța are prerogativa de a fixa un termen scurt pentru când va solicita
expertului să estimeze în scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și termenul acordat
efectuării expertizei.
Astfel, dovada plății onorariului se depune la grefa instanței de partea care a fost
obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de la numire sau în termenul stabilit de instanță,
209
sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai administra această probă, iar în cazul când
proba a fost dispusă din oficiu, sub sancțiunea suspendării cauzei în temeiul art. 242 NCPC,
dacă plata onorariului a fost stabilită în sarcina reclamantului.
În ceea ce privește numirea expertului, art. 331 alin.(1) NCPC, stabilește că în situația
în care părțile nu ajung la o înțelegere asupra numirii experților ei se vor numi de către
instanță, prin tragere la sorți, de pe lista întocmită și comunicată de biroul local de expertiză,
cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și autorizate, potrivit legii, să efectueze
expertize judiciare.
Așadar, există două modalități de desemnare a expertului, în funcție de specialitate pe
care o stabilește instanța în momentul când încuviințează administrarea proba, respectiv:
 în principal, prin învoiala părților, care trebuie să fie expresă și să se concretizeze în
indicarea unui expert ales de către părți, dar cu toate acestea, părțile nu pot alege decât
un expert dintre cei înscriși pe lista întocmită și comunicată instanței de către biroul
local de expertiză;
 în subsidiar, desemnarea expertului se face de către instanță prin tragere la sorți, dacă
părțile nu se înțeleg asupra numirii. De asemenea, instanța va alege tot din lista
experților autorizați, întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză.
În temeiul art. 332 alin. (1) NCPC, experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și
judecătorii.
În privința experților, aceștia sunt asimilați judecătorului numai în ceea ce privește
motivele de recuzare, deoarece, de data aceasta, legiuitorul nu a mai utilizat sintagma „în mod
corespunzător”, ceea ce denotă că și expertul poate să fie recuzat pentru oricare dintre
motivele de la art. 42 NCPC, iar nu doar în temeiul art. 41 alin.(2) NCPC.
În cazul expertului, potrivit art. 332 alin. (2) NCPC, stabilește că, recuzarea trebuie să
fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la acea dată, iar
în ce privește celelalte cazuri, termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare.
Conform art. 335 alin. (1) NCPC, dacă pentru efectuarea expertizei este nevoie de o
lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților, ea nu poate fi făcută decât după
citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în
cuprinsul căreia li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea.
De asemenea, citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5
zile înaintea termenului de efectuare a lucrării, iar confirmare de primire a fi atașată raportului
de expertiză.207
Prin urmare, nulitatea nu poate constitui motiv de apel sau de recurs decât dacă
raportul de expertiză s-a depus cu mai puțin de 10 zile înaintea ultimului termen de judecată și
partea nu a fost prezentă ori, deși a fost prezentă, instanța a respins cererea de acordare a unui
termen pentru a lua cunoștință de cuprinsul raportului de expertiză.
În sensul art. 335 alin. (3) NCPC: „în cazul în care una dintre părţi opune rezistenţă
sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanţa va putea socoti ca dovedite
207
În temeiul art. 178 alin. (3) lit. b): „pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la
care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi
înainte de a pune concluzii pe fond.”
210
afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul
lucrării, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.”
Prevederile referitoare la citare, aducerea cu mandat și sancționarea martorilor care
lipsesc sunt aplicabile și experților, în conformitate cu art. 333 NCPC.
4. Raportul de expertiză
Activitatea desfășurată de expert se finalizează prin întocmirea unui raport.
În condițiile art. 336 alin. (1) NCPC , constatările și concluziile motivate ale
expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea
expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte
de termenul fixat pentru judecată.
În pricinile urgente, termenul de 10 zile pentru depunerea raportului de expertiză poate
fi scurtat.
În situația în care sunt mai mulți experți, raportul nu trebuie să cuprindă distinct
punctul de vedere al fiecăruia, fiind de ajuns dacă raportul este semnat de toți.
Dacă raportul de expertiză este depus în termen, părțile nu mai pot solicita amânarea
judecății în vederea studierii lui.
Necesitatea lămuririi sau completării raportului de expertiză, ori dacă există
contradicție între opiniile experților, intervine atunci când, instanța din oficiu sau la cererea
părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească
sau să îl completeze.
Lămurirea raportului de expertiză poate fi solicitată atunci când sunt necesare
clarificări, precizări, explicații, informații suplimentare cu privire la constatările sau
concluziile experților, dar și atunci când există contradicție între susținerile experților.
Completarea raportului va fi dispusă în situația în care nu s-a răspuns la toate
obiectivele fixate de instanță.
Potrivit art. 338 NCPC: „1) pentru motive temeinice, instanţa poate dispune, la cerere
sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert.
(2) O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiunea decăderii, la primul termen
după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor
depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.”
XXI. PREZUMȚIILE
Conform art. 327 NCPC: „prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul
le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”
Prezumțiile se individualizează printr-o deplasare a obiectului probei de la faptul
generator de drepturi, „necunoscut”, greu sau chiar imposibil de dovedit, la faptul vecin și
conex acestuia, „cunoscut”, pe care se întemeiază prezumția, mai ușor de dovedit.
„Consecințele” acestui demers, rezultatul la care ajunge judecătorul constituie
prezumția.
211
Clasificarea prezumțiilor
Art. 327 NCPC, prevede două categorii de prezumții:
 prezumțiile legale;
 prezumțiile judecătorești sau simple.
Prezumțiile legale sunt cele care sunt stabilite de dispozițiile legale, sunt apreciate
drept o excepție de la sarcina probei și sunt în număr limitat, potrivit cu voința legiuitorului.
De pildă:
- prezumția că cel dispărut este în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă ( art. 53 NCC );
- prezumția că mandatul dat pentru acte de executare a unei activități profesionale este cu titlu
oneros [ art. 2010 alin. (1) teza a III-a NCC ];
- prezumția ca posesorul este proprietarul bunului, cu excepția imobilelor înscrise în cartea
funciară;
- prezumția de paternitate;
- prezumția de comunitate de bunuri a soților.
Potrivit art. 328 alin. (1) NCPC, prezumția legală scutește de dovadă pe acela în
beneficiul căruia este stabilită în tot ceea ce vizează faptele considerate de lege ca fiind
dovedite.
Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția va fi nevoită să dovedească faptul
vecin și conex cu faptul generator de drepturi.
În altă ordine de idei, partea care voiește să invoce beneficiul unei prezumții legale nu
este scutit de absolut orice dovadă, ci pentru declanșarea prezumției este nevoit să dovedească
faptul cunoscut.
Astfel, prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune
altfel, respectiv că regula este că prezumția legală poate să fie răsturnată prin proba contrară.
Chiar și în împrejurarea în care legea „tace” sub aspectul răsturnării probei, dovada
contrară poate să fie făcută.
În privința combaterii prezumției legale, aceasta poate fi înlăturată prin proba contrară,
dacă legea nu dispune altfel, potrivit art. 328 alin. (2) NCPC.
Principial, în actuala reglementare, prezumțiile legale au caracter relativ, situație în
care pot fi combătute prin proba contrară.
Tot ca regulă, o prezumție legală poate fi combătută prin administrarea oricărui mijloc
de probă, doar în anumite situații, este stabilit, limitativ, și felul dovezii ce poate fi
administrară.
Prin excepție, atunci când prin lege nu este permisă răsturnarea prezumției, nu se va
încuviința nici administrarea dovezii contrare.208
208
În virtutea art. 660 NCC: „Prezumţia de coproprietate asupra despărţiturilor comune
(1) Zidul, şanţul, precum şi orice altă despărţitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea
comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacă
proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzător.
212
Totodată, prezumțiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite
dovada cu martori.
Prezumțiile simple reprezintă concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de
la un fapt necunoscut și care nu sunt determinate prin lege.
În împrejurarea în care instanța poate recurge la prezumțiile simple, acestea trebuie să
îndeplinească două condiții cumulative, în temeiul art. 329 NCPC.
Astfel, prezumția trebuie „să aibă greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului
pretins”, în sensul să fie temeinică.
De asemenea, în cadrul litigiului respectiv să fie admisibilă proba cu martori, în
condițiile art. 309-310 NCPC, în vederea probării aspectului în legătură cu care intervine
prezumția.
În anumite situații, legea nu îngăduie ca judecătorul să recurgă la prezumții simple, și
de aceea, nu se prezumă:
- renunțarea la un drept, art. 13 NCC;209
-solidaritatea dintre debitori, art. 1445 teza I NCC;210
- fideiusiunea, art 2282 NCC.211
XXII. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ
Mijloacele materiale de probă sunt acele obiecte, care prin aspectul lor exterior, prin
calitățile lor speciale, prin semnele sau urmele rămase pe ele, ar putea să prezinte interes
probatoriu.
În temeiul art. 341 alin. (1) NCPC: „sunt mijloace materiale de probă lucrurile care
prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la
stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.”
De precizat faptul că textul nu face nicio referire cu privire la bunurile imobile, denotă
că și acestea, cât și bunurile mobile pot fi mijloace materiale de probă.
Principial, în vederea folosirii lor ca mijloace materiale de probă, e necesar ca prin
aspectul lor ori prin semnele sau urmele pe care le păstrează, lucrurile să servească la
stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului.
De asemenea, art. 341 alin. (2) NCPC prevede că mijloace materiale de probă sunt și
fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte
asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor
moravuri.
Mijloacele materiale de probă constituie suporturile tehnice pe care sunt înregistrate
starea sau situarea unui bun sau o anumită situație de fapt, dar ele nu reprezintă proba
materială propriu-zisă, aceasta din urmă fiind reprezentată de conținutul înregistrării, suportul
209
„Renunţarea la un drept nu se prezumă.”
210
„Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi
ori este prevăzută de lege.”
211
„Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute. „
213
tehnic utilizat pentru înregistrare fiind procedeul prin care proba materială respectivă este
prezentată judecătorului.
Planurile, schițele, în măsura în care stabilesc unele calități ale obiectului în litigiu,
sunt de asemenea, mijloace materiale de probă.
Întrucât nu pot fi înlocuite cu o altă probă, bunurile acceptate drept mijloace materiale
de probă sunt lăsate, ca regulă, în păstrarea instanței pentru o mai bună conservare.
Derivând aceasta din art. 342 NCPC alin. (1) NCPC, prevede că, mijloacele materiale
de probă puse la dispoziția instanței vor fi păstrate până la soluționarea definitivă a procesului.
Totodată, în alin. (2) al aceluiași articol, este prevăzută situația în care dacă aducerea
la instanță a mijloacelor materiale de probă prezintă greutăți datorită numărului, volumului
sau altor însușiri ale lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în depozitul deținătorului
sau a altei persoane.
Administrarea propriu-zisă a mijloacelor materiale de probă

În vederea verificării mijloacelor materiale de probă, aflate în păstrarea instanței,
acestea se aduc în ședința de judecată.
În ipoteza în care mijloacele materiale de probă nu se află în păstrarea instanței,
aceasta poate dispune, după caz, fie aducerea lor, fie verificarea la fața locului, în
conformitatea cu art. 343 alin. (1) și (2) NCPC. În privința ultimei ipoteze, cercetarea se va
efectua, cu citarea părților, de un judecător delegat sau, dacă probele materiale se află în altă
localitate, prin comisie rogatorie.
Conform art. 343 alin. (3) NCPC, rezultatul constatărilor instanței se va menționa în
încheierea de ședință sau, după caz, în procesul-verbal încheiat, se va face mențiune și despre
starea și semnele caracteristice ale mijloacelor materiale de probă verificate.
În situația în care verificarea se face în ședința de judecată, constatările instanței sunt
trecute în încheierea de ședință întocmită pentru termenul la care se face verificarea.
De asemenea, verificarea probei materiale se poate realiza și printr-o expertiză, în
situația în care cercetarea probei implică elemente de specialitate, caz în care se vor aplica
regulile de la proba cu expertiza.
Restituirea mijloacelor materiale de probă

Mijloacele materiale de probă se păstrează de instanță sau la dispoziția acesteia, până
la soluționarea definitivă a procesului în care au fost utilizate, indiferent dacă bunurile sunt în
păstrarea instanței sau în depozitul deținătorului ori a altei persoane, care nu poate dispune de
ele.
În temeiul art. 344 teza I NCPC: „în cazul în care instanţa a dispus restituirea
bunurilor care au servit ca mijloace materiale de probă şi cei în drept a le primi nu le ridică
în termen de 6 luni de la data când au fost încunoştinţaţi în acest scop, instanţa, în camera de
214
consiliu, citând părţile interesate şi organul financiar local competent, va da o încheiere prin
care aceste lucruri vor fi considerate ca abandonate şi trecute în proprietatea privată a
unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul instanţa. Încheierea poate fi atacată
numai cu apel la instanţa ierarhic superioară.”
Termenul de 6 luni începe să curgă numai de la data încunoștințării persoanei
respective că trebuie să ridice bunurile.
Întrucât textul nu prevede altfel, încheierea prin care bunurile sunt considerate
abandonate și trecute în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale unde își are
sediul instanța va putea fi atacată cu apel la instanța ierarhic superioară, în termen de 30 de
zile de la data comunicării, potrivit art. 468 alin. (1) NCPC.
Așadar, încheierea fiind susceptibilă „numai de apel”, înseamnă că decizia din apel
este definitivă, în conformitate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC.
XXIII. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI
Cercetarea la fața locului nu reprezintă un mijloc de probă 212, ci este un act de

procedură care are ca scop constatarea directă și nemijlocită în afara instanței a unor mijloace
materiale de probă care nu pot fi transportate sau a unor împrejurări de fapt care pot servi la
soluționarea procesului.
Acest act de procedură se dispune de către instanță în momentul în care apreciază că
este necesar pentru lămurirea procesului, instanța va putea stabili ca întregul complet de
judecată sau un judecător delegat să meargă la fața locului, spre a se lămuri în privința unor
împrejurări de fapt care se vor indica în încheiere.
Cercetarea la fața locului se solicită de către partea interesată, dar, poate fi dispusă și
către instanță, din oficiu, în cazul în care apreciază că este necesară în soluționarea cauzei,
Prin intermediul încheierii, instanța va fixa un termen pentru efectuarea cercetării.
Procedura cercetării la fața locului

Cât privește efectuarea cercetării, art. 346 alin. (1) prevede că: „cercetarea la faţa
locului se face, cu citarea părţilor, de către judecătorul delegat sau de către întregul complet
de judecată. Prezenţa procurorului este obligatorie când participarea acestuia la judecată
este cerută de lege.”
212
Pentru opinie diferită în sensul că cercetarea la faţa locului este un mijloc de probă, a se vedea I. Leş,
Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011,
pg. 472
215
Cu excepția judecătorului delegat de către președintele completului sau, după caz, a
întregului complet, la fața locului trebuie să meargă și grefierul, pentru că face parte din
completul de judecată și, numai prin excepție textul permite doar unor judecători din cadrul
completului să nu participe la cercetare.
Mai mult decât atât, potrivit art. 346 alin. (2) NCPC: „instanţa poate, de asemenea,
încuviinţa ca ascultarea martorilor, experţilor şi părţilor să se facă la faţa locului.”
În vederea obținerii de lămuriri suplimentare, situație în care martorii și experții vor fi
și ei citați pentru data, ora și locul unde se efectuează cercetarea locală.
În plus, în privința celor constatate și măsurile luate la fața locului, instanța va întocmi
un proces-verbal, în cuprinsul căruia se vor consemna și susținerile ori obiecțiunile părților, și
care va fi semnat de către cei prezenți.
În temeiul art. 347 alin. (2) NCPC: „desenele, planurile, schiţele sau fotografiile
făcute la faţa locului vor fi alăturate procesului-verbal şi vor fi semnate de către judecător şi
de părţile prezente la cercetare.”
XXIV. ADMINISTRAREA PROBELOR DE CĂTRE AVOCAȚI SAU CONSILIERI

JURIDICI
Norme cu privire la administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici au

existat şi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, fiind introduse în legislaţia noastră
prin OUG nr. 138/2000213. Această procedură s-a dorit un instrument util pentru degrevarea
instanţelor de o parte din sarcinile administrării probelor, aspect ce ar putea contribui la
creşterea celerităţii de soluţionare a proceselor. Cu toate acestea, până în momentul de faţă,
procedura nu s-a bucurat de o aplicare în practică, fiind mai curând ignorată de avocaţi şi
judecători.
Noul Cod de procedură civilă încearcă dinamizarea acestei proceduri prin obligaţia ce
incumbă instanţei ca la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, să le
întrebe, în măsura în care sunt prezente sau reprezentate, dacă sunt de acord ca probele să fie
administrate de către avocaţi sau consilieri juridici.
Astfel, în prezent există un avantaj în plus pentru utilizarea acestei proceduri deoarece
O.U.G. nr. 80/2013 a menţinut posibilitatea de restituire a unei jumătăţi din suma achitată cu
titlu de taxă judiciară de timbru, în cazul în care probele au fost administrate de avocat sau
consilier juridic.
213
Pentru dezvoltări, a se vedea V. M. Ciobanu, Fl. Baias, Cercetarea procesului în cazul administrării
probelor de către avocaţi, în R.D.C. nr. 2/2001, pg. 28-48, V. M. Ciobanu, op. cit., pg. 316, M. Fodor, Cercetarea
procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi în C.J. nr. 9/2005. pg. 122-130.
216
Procedura administrării probelor de către avocaţi sau consilieri juridici este facultativă
şi consensuală, fiind aplicabilă tuturor litigiilor, cu excepţia celor ce privesc starea civilă şi
capacitatea persoanelor, relaţiile de familie, precum şi orice alte drepturi asupra cărora legea
nu permite a se face tranzacţie (art. 366 NCPC).
Condițiile administrării probelor de către avocați
În primul rând litigiul, trebuie să facă parte din categoria acelora în cadrul cărora
părțile pot uza de această procedură.
Cerința esențială pentru a apela această procedură este ca toate părțile (indiferent de
calitatea lor, reclamant, pârât, intervenient) să fie asistate/reprezentate de avocați sau
consilieri juridici.
De altfel, este necesar ca părțile să-și dea consimțământul pentru a urma această
procedură, iar odată dat, acesta este irevocabil. Consimţământul se poate da în faţa instanţei,
care va lua act de aceasta prin încheiere, sau poate să fie dat în faţa avocatului părţii, care are
obligaţia să certifice atât consimţământul, cât şi semnătura părţii214.
Nu în ultimul rând, în vederea parcurgerii acestei etape este necesar ca fiecare parte să
își aleagă domiciliul la avocatul care îi reprezintă interesele.
Reguli în privința derulării acestei proceduri

În conformitate cu art. 367 NCPC: „la primul termen de judecată la care părţile au
fost legal citate şi dacă acestea sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va întreba dacă
sunt de acord ca probele să fie administrate potrivit dispoziţiilor din prezenta subsecţiune.”
Atunci când părțile se declară de acord, instanța va urma să verifice dacă sunt
îndeplinite celelalte condiții prevăzute de lege pentru aplicabilitatea acestei proceduri.
În urma analizării condițiilor necesare parcurgerii acestei proceduri și încuviințarea
acesteia, instanța de judecată va efectua toate actele de procedură ce sunt incluse în sfera
cercetării procesului, cu excepția administrării probelor.
În temeiul art. 371 alin. (1) NCPC, este instituită o altă obligație ce revine instanței,
respectiv, fixarea termenului de administrare a probelor, astfel: „pentru administrarea
probelor de către avocaţi instanţa va stabili un termen de până la 6 luni, ţinând seama de
volumul şi complexitatea acestora.”
Termenul de 6 luni poate fi prelungit potrivit art. 371 alin. (2) NCPC, în situația în
care pe parcursul administrării probelor, sunt incidente una sau mai multe situații care
urmează:
„1. se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanţa
trebuie să se pronunţe; în acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării
excepţiei sau incidentului;
214
În doctrina anterioară noului Cd de procedură civilă s-a spus că „avocatul ar putea consemna
consimţământul dat de parte şi în contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul său potrivit Legii nr.
51/1995, şi – pe cale de consecinţă – în împuternicirea avocaţială ce se depune la dosar.
217
2. a încetat, din orice cauză, contractul de asistenţă juridică dintre una dintre părţi şi
avocatul său; în acest caz, termenul se prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea altui
avocat;
3. una dintre părţi a decedat; în acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul în care
procesul este suspendat potrivit art. 412 alin. (1) pct. 1 215 sau cu termenul acordat părţii
interesate pentru introducerea în proces a moştenitorilor;
4. în orice alte cazuri în care legea prevede suspendarea procesului, termenul se
prelungeşte cu perioada suspendării, dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2216 nefiind însă
aplicabile.”
Procedura de administrare a probelor

Probele care urmează a fi administrate sunt încuviințate de către instanța de judecată.
În condițiile art. 372 alin. (1) NCPC, în cel mult 5 zile de la încuviințarea probelor,
avocații părților vor prezenta instanței programul de administrare a acestora, purtând
semnătura avocaților, în care se vor arăta locul și data administrării fiecărei probe.
În privința programului de administrare a probelor, acesta se încuviințează de instanță,
în camera de consiliu, și este obligatoriu pentru părți și avocații lor.
Nerespectarea nejustificată a programului prevăzut la alin. (1) atrage decăderea părții
de a mai administra proba respectivă.
Dar cu toate acestea, alin. (4) prevede că, data convenită în vederea administrării
probelor potrivit alin. (1) poate fi modificată, cu acordul tuturor părților iar alin. (5)
stabilește că în cazul în care administrarea probei nu este posibilă din motive obiective, va fi
stabilit un nou termen, prevederile alin. (4) fiind aplicabile în mod corespunzător, iar în
situația în care părțile nu se înțeleg, va fi sesizată instanța, conform art. 373.
Cât privește locul administrării probelor, acestea pot fi administrate în cabinetul unuia
dintre avocați sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta.
În urma administrării tuturor probelor încuviințate de instanță reclamantul, prin
intermediul avocatului său, va redacta concluziile scrise referitoare la susținerea pretențiilor
sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va
înmâna în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părți din proces și, atunci când va fi
cazul, Ministerului Public, potrivit art. 383 alin. (1) NCPC.
Ulterior primirii concluziilor scrise ale reclamantului, fiecare parte, prin avocatul său,
va redacta propriile concluzii scrise, pe care le va comunica celorlalte părți și, când este cazul,
Ministerului Public.
În conformitate cu art. 384 NCPC: „ avocaţii părţilor vor alcătui pentru fiecare parte
câte un dosar şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un exemplar al tuturor
înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe.”
215
Prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în afară de cazul când
partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;
216
Când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se
judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.
218
În vederea judecării cauzei în care dovezile au fost administrate de către avocați, art.
386 alin. (1) NCPC prevede că, primind dosarul, instanța va fixa termenul de judecată, dat în
cunoștința părților, care nu va putea fi mai lung de 5 zile de la data primirii dosarului.
Potrivit art. 386 alin. (2) NCPC, la acest termen, instanța va putea hotărî, pentru
motive temeinice și după ascultarea părților, să se administreze noi probe sau să se
administreze nemijlocit în fața sa unele dintre probele administrate de avocați.
Instanța va putea readministra numai „unele” dintre probele administrate de avocați,
iar nu pe toate. Readministrarea lor se va face potrivit dreptului comun.217
În temeiul art. 386 alin. (4) NCPC: „dacă, la termenul prevăzut la alin. (1), instanţa
socoteşte că nu este necesară administrarea de noi probe sau a unora dintre cele
administrate de avocaţi, va proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părţilor
cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.”
Procedura administrării probei prin avocați/consilieri juridici

Conform art. 37 alin. (1) NCPC, „martorii vor fi ascultați, la locul și la data prevăzute
în programul încuviințat de instanță, de către avocații părților, în condițiile art. 318 alin. (1)
și art. 321 alin. (1), (2), (4) și (5), care se aplică în mod corespunzător.
Ascultarea martorilor se face fără prestare de jurământ, punându-li-se în vedere că
dacă nu vor spune adevărul săvârșesc infracțiunea de mărturie mincinoasă.”
Potrivit alin. (2), în privința martorilor, aceștia vor fi ascultați doar de instanță.
În sensul art. 377 NCPC, consemnarea mărturiei va fi efectuată de către o persoană
convenită de părți și se va semna pe fiecare pagină și la sfârșitul ei, de către avocații părților,
de persoana care consemnat-o și de martor, în urma luării la cunoștință de cuprinsul
consemnării, iar orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie
încuviințate prin semnătura celor menționați la alin. (1), sub sancțiunea de a nu fi luate în
seamă.
În ipoteza în care mărturia a fost stenografiată, aceasta va urma a fi transcrisă, atât
stenograma cât și transcrierea ei vor fi semnate potrivit alin. (1) și depuse la dosar.
Atunci când mărturia a fost înregistrată cu mijloace audiovizuale, aceasta va putea fi
ulterior transcrisă la solicitarea părții interesate, în condițiile legii, iar transcrierea
înregistrărilor va fi semnată potrivit alin. (1) și depusă la dosar.
Părțile pot conveni ca declarațiile martorilor să fie consemnate și autentificate de un
notar public.
În cazul în care este încuviințată o expertiză, în programul administrării probelor
părțile vor trece numele consilierilor fiecăruia dintre ele, expertul având obligația de a efectua
expertiza și de a o preda avocaților sub semnătură de primire, cu cel puțin 30 de zile înainte de
termenul fixat de instanță.
De asemenea, expertul are obligația să dea explicații avocaților și părților, iar după
fixarea termenului de judecată, să se conformeze dispozițiilor art. 337-339 alin. (3) NCPC.
217
În acest scop, instanţa va stabili termene scurte, în continuare, date în cunoştinţă părţilor. Pentru
prezentarea în faţa instanţei martorii vor fi citaţi, de asemenea, în termen scurt, cauzele fiind considerate urgente.
Dispoziţiile art. 159 şi ale art. 313 alin. (2) sunt aplicabile.
219
Dacă s-a încuviințat o cercetare la fața locului, aceasta va putea fi efectuată doar de
către instanță, iar rezultatul cercetării fiind consemnat într-un proces-verbal, care va fi
întocmit în atâtea exemplare câte părți sunt și va fi înmânat avocaților acestora în cel mult 5
zile de la efectuarea cercetării, potrivit art. 380 NCPC.
Așadar, când s-a încuviințat chemarea la interogatoriu, instanța va cita părțile, la
termenul stabilit, în camera de consiliu. Copii de pe interogatoriul astfel administrat, precum
și de pe cel dispus și primit potrivit art. 355 alin. (1) NCPC vor fi înmânate de îndată
avocaților părților.
Chiar dacă probele se administrează de către avocaţi, instanţa păstrează un rol
important în derularea procedurii, revenindu-i următoarele atribuţii:
 rezolvă incidentele apărute în cursul administrării probelor (o excepţie,
inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor
-înlocuirea martorilor, ascultarea din nou sau confruntarea acestora, admiterea de noi
martori etc.).
Partea interesată va sesiza instanţa care, cu citarea celeilalte părţi, prin încheiere dată
în camera de consiliu, se va pronunţa de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile de la
data la care a fost sesizată. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul procesului;
 în cazul în care s-a încuviinţat înfăţişarea unui înscris deţinut de o autoritate sau de o
altă persoană, instanţa dispune solicitarea înscrisului şi, îndată ce acesta este depus la
instanţă, îl comunică, în copie, fiecărui avocat;
 procedura verificării de scripte este în competenţa instanţei.

După administrarea tuturor probelor încuviinţate de instanţă, reclamantul, prin
avocatul său, va redacta concluziile scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va
trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod direct,
sub luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public.
După primirea concluziilor scrise ale reclamantului, fiecare parte, prin avocatul său, va
redacta propriile concluzii scrise, pe care le va comunica reclamantului, celorlalte părţi,
precum şi, când este cazul, Ministerului Public.
Avocaţii părţilor alcătuiesc pentru fiecare parte câte un dosar şi unul pentru instanţă, în
care vor depune câte un exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată
administrarea fiecărei probe. La expirarea termenului acordat în vederea administrării
probelor, avocaţii prezintă împreună instanţei dosarul cauzei. După depunerea acestuia,
instanţa fixează termenul de judecată, dat în cunoştinţă părţilor. Termenul nu poate fi mai
lung de 15 zile de la data primirii dosarului. La acest termen, instanţa poate hotărî, pentru
motive temeinice şi după ascultarea părţilor, să se administreze noi probe sau să se
administreze nemijlocit în faţa sa unele dintre probele administrate de avocaţi.
Dacă apreciază că nu este necesară administrarea de noi probe sau a unora dintre cele
administrate de avocaţi, instanţa va proceda la judecarea în fond a procesului, acordând
părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.
220
XXV. PROCEDURA ASIGURĂRII PROBELOR
Această procedură denumită şi „ancheta in futurum” reprezintă conservarea unei

probe necesare într-un eventual proces sau chiar într-un proces în curs de desfășurare.
Se recurge la o astfel de procedură atunci când există riscul ca un mijloc de probă să
dispară până la începerea procesului sau chiar pe parcursul acestuia, indiferent după cum s-a
intrat sau nu în etapa cercetării procesului, ori ar fi greu de administrat în viitor 218, motiv
pentru care se impune administrarea probei respective.
Prin intermediul cererii de asigurare a dovezilor nu se urmărește un drept potrivnic
față de altă persoană, ci doar conservarea unei probe, asigurarea administrării unei probe, în
vederea utilizării într-un litigiu existent sau care va putea exista în viitor, rezultând astfel că
cererea de asigurare a dovezilor este o cerere necontencioasă.
Legiuitorul prin prisma procedurii asigurării probelor, se îndepărtează de la principiul
nemijlocirii, care presupune că probele sunt administrate în fața instanței care soluționează
pricina.
Tocmai de aceea această derogare se explică prin urgența care stă la baza declanșării
procedurii.
Totodată există două modalități de asigurare a probelor, respectiv constatarea unei
dovezi de competența instanței de judecată, și constatarea de urgență a unei stări de fapt, pe
care o face executorul judecătoresc.
În privința condițiilor de admisibilitate, conform art. 359 alin. (1) NCPC: „ oricine
are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor
bunuri, mobile sau imobile ori să obţină recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui
drept, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea
cere, atât înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea acestor probe. ”
Mărturia, expertiza, mărturisirea, înscrisurile, inclusiv recurgerea la cercetarea locală
în vederea determinării stării unor bunuri, mobile sau imobile, constituie probele care pot să
fie asigurate.
Condițiile admisibilității asigurării probelor
a) Urgența
Ceea ce trebuie să stabilească instanța este urgența în administrarea probei, iar aceasta
trebuie să vizeze proba și posibilitatea de administrare a acesteia și are ca temei pericolul ca
proba să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
Urgența nu constituie o condiție sine qua non în toate cererile având ca obiect
asigurarea dovezilor.
Persoana interesată care acționează este nevoită să justifice interesul în asigurarea
probei, iar acest interes decurge din pericolul ca proba să dispară sau să fie greu de
administrat în viitor.
218
De exemplu, se doreşte audierea unei persoane grav bolnavă.
221
De reținut că pericolul este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței, în cazul
în care aceasta lipsește, asigurarea probelor va fi respinsă, afară de cazul în care adversarul
este de acord cu administrarea probei, astfel cum prevede și art. 359 alin. (2) NCPC.
În privința acordului, acesta trebuie să fie expres, iar nu tacit.
Instanța sesizată cu o cerere de asigurare a probelor nu judecă fondul, astfel:
 cererea de asigurare a dovezii va fi respinsă ca inadmisibilă atunci când se urmărește
determinarea cu caracter definitiv a unor fapte sau aspecte juridice asupra fondului, de
pildă, solicitarea de a se constata, pe calea asigurării probelor, culpa exclusivă a unei
persoane în săvârșirea unei fapte ilicite;
 aprecierea și evaluarea probei administrate se face doar de instanța învestită cu
procesul propriu-zis în care această probă va fi folosită.
În conformitate cu art. 148 și art. 194 NCPC, cuprinsul cererii de asigurare a dovezilor
trebuie să întrunească elementele generale oricărei cereri adresate instanței judecătorești.
Totodată, cererea cuprinde elemente specifice, respectiv:
- probele a căror administrare partea o pretinde;
- faptele pe care dorește să le dovedească;
- motivele care determină recurgerea la această procedură cu caracter urgent;
- în situația în care partea adversă își dă acordul, dovada acestui acord, potrivit art.
359 alin. (2) NCPC.
În funcție de calea aleasă de parte, cererea de asigurare a probelor se poate formula, pe

cale principală, atunci când înainte de a exista o judecată asupra fondului, caz în care
competența aparține judecătoriei din raza căreia se află martorul sau obiectul constatării și pe
cale incidentală, în timpul judecății, dacă nu s-a ajuns la faza administrării probelor, caz în
care competența va aparține instanței care judecă procesul principal.
Procedura de soluționare. Încheierea pronunțată

Procedura de soluționare a cererii de asigurare a probelor este prevăzută de art. 360
NCPC: „(1) cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripţia
căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecăţii, la instanţa care
judecă procesul în prima instanţă.
(2) partea va arăta în cerere probele a căror administrare o pretinde, faptele pe care vrea să
le dovedească, precum şi motivele care fac necesară asigurarea acestora sau, după caz,
acordul părţii adverse.
(3) instanţa va dispune citarea părţilor şi va comunica părţii adverse copie de pe cerere.
Aceasta nu este obligată să depună întâmpinare.
(4) instanţa va soluţiona cererea în camera de consiliu, prin încheiere.
(5) în caz de pericol în întârziere, instanţa, apreciind împrejurările, va putea încuviinţa
cererea şi fără citarea părţilor. ”
Potrivit alin. (1), cererea este făcută „înainte de judecată”, înaintea de pornirea
procesului în care proba asigurată va fi folosită iar competența materială aparține judecătoriei.
222
Din punct de vedere teritorial, criteriul de stabilire a competenței îl reprezintă locul
unde se află martorul sau obiectul constatării.
În privința cererii care este făcută „în timpul judecății” procesului principal, aceasta
este de competența instanței care judecă în primă instanță procesul respectiv,chiar dacă la data
solicitării asigurării probelor, procesul mai era sau nu pe rolul instanței respective, aplicându-
se regula înscrisă în art. 123 NCPC.219
În temeiul alin. (2), partea va trebui să indice aspectele din care judecătorul ar putea
deduce existența urgenței sau, în lipsă, faptul că pârâtul își dă acordul în vederea asigurării
probei, însă acordul efectiv va fi dat de instanță.
Elementele enumerate în alin. (2) sunt speciale, proprii cererii făcute în această
procedură.
Ca regulă, procedura de judecată este una contencioasă din moment ce se face citarea
și comunicarea copiei de pe cerere.
Prin excepție, alin. (5) arată că, în caz de pericol în întârziere, instanța, apreciind
împrejurările, va putea încuviința cererea și fără citarea părților.
De precizat faptul că „pericolul în întârziere” nu trebuie confundat cu „urgența”,
acestea nu sunt sinonime.
Pericolul în întârziere este o condiție suplimentară urgenței și presupune că prin
amânarea administrării probei aceasta s-ar distruge, s-ar perima.
Împrejurarea că pârâtul nu este obligat să depună întâmpinare se explică prin aceea că
în procedura asigurării probelor nu se pune problema administrării unor probe în combaterea
pretenției reclamantului, având un obiect limitat la administrarea probelor indicate de petent,
fără să se analizeze raportul juridic dintre părțile aflate în conflict.
Cererea se va soluționa în cameră de consiliu, prin încheiere, potrivit alin. (4) al
aceluiași articol.
În privința eventualelor căi de atac ce se pot declara împotriva încheierii, acestea
depind de soluția dată cererii de asigurare a probelor.
Astfel, art. 361 alin. (1) NCPC: „încheierea de admitere a cererii de asigurare este
executorie şi nu este supusă niciunei căi de atac.”
Datorită admiterii cererii, proba este câștigată procesului, iar astfel nu se justifică
recunoașterea vreunei căi de atac împotriva încheierii întrucât proba este reapreciată în
procesul în procesul principal sub raportul admisibilității și concludenței sale, existând
posibilitatea să fie înlăturată.
Potrivit alin. (2): „încheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel în
termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă
s-a dat fără citarea lor. ”
219
(1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru
cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu
excepţia cererilor prevăzute la art. 120.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este
stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă
pentru toate părţile.
223
Din moment ce încheierea poate să fie atacată „separat”, denotă faptul că partea
interesată nu trebuie să aștepte darea hotărârii finale pentru exercitarea apelului.
Totodată, neatacarea separată a încheierii nu mai dă dreptul la formularea de critici
împotriva acesteia odată cu fondul. Prin neexercitarea apelului, încheierea a dobândit
autoritate de lucru judecat.
Constatarea de urgență a unei anumite stări de fapt

Orice persoană care are interesul să sesizeze de urgență o anumită stare de fapt care ar
putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor poate solicita, fie direct
unui executor judecătoresc, fie instanței, să încuviințeze efectuarea constatării de urgență a
acestei stări de fapt de către un executor judecătoresc competent potrivit legii, ales de către
partea interesată.
Spre deosebire de asigurarea probelor potrivit art. 359 NCPC, când partea se adresează
instanței judecătorești, de această dată cererea este depusă la un executor judecătoresc.
Cu toate acestea, persoana interesată nu se poate adresa oricărui executor judecătoresc,
ci numai unui executor în a cărui circumscripție urmează să se facă constatarea.
În principiu, și efectuarea constatării în cadrul acestei proceduri cere acordul părții
adverse sau al unei alte persoane, iar, în lipsa unui astfel de acord, partea interesată va putea
cere instanței să încuviințeze efectuarea constatării.
Astfel, procedura de soluționare a cererii constă în pronunțarea unei încheieri de
admitere a cererii, în condițiile art. 360 NCPC, prin care va încuviința efectuarea constatării
de urgență a unei anumite stări de fapt de către un executor judecătoresc competent potrivit
legii.
În cazul în care instanța permite constatarea, încheierea pronunțată are caracter
executoriu.
Împrejurările privitoare la starea de fapt respectivă vor fi consemnate într-un proces
verbal de către un executor judecătoresc.
Conform art. 364 alin. (4) NCPC: „procesul-verbal de constatare va fi comunicat în
copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi are puterea
doveditoare a înscrisului autentic.”
Dacă modalitatea în care executorul judecătoresc își îndeplinește obligațiile este
nelegală, partea interesată are posibilitatea formulării contestației la executare, în conformitate
cu art. 712-720 NCPC.
Un alt aspect comun al celor două modalități de asigurare a probelor este înscris în art.
365 care stabilește că, în caz de pericol în întârziere, asigurarea dovezii și constatarea unei
stări de fapt se vor putea face și în zilele nelucrătoare și chiar în afara orelor legale, dar numai
cu încuviințarea expresă a instanței.
XXVI. DEZBATEREA ÎN FOND A PROCESULUI
224
În această etapă procesuală se dezbate asupra împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de
drept care au fost invocate de părți în cererile formulate sau puse în discuția lor de către
instanță, din oficiu.
În sensul art. 389 NCPC, dacă dezbaterile au loc în tot cursul procesului, dezbaterea în
fond, ulterioară etapei cercetării, are loc la finalul procesului, dar numai atunci când hotărârea
nu este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, ci este analizat chiar fondul raportului
juridic dedus judecății.
Cu alte cuvinte, în situația în care întotdeauna într-un proces au loc dezbateri, nu
întotdeauna vor exista și dezbateri în fond.
Conform art. 392 NCPC: „dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu
mai sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului
cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare
să îşi susţină cererile şi apărările formulate în proces.”
În vederea trecerii la dezbaterile în fond, denotă faptul că nu mai sunt de analizat sau
soluționat – atunci când aceasta se poate face în etapa cercetării procesului – cereri, apărări
sau excepții procesuale, în cazul în care excepțiile au fost unite cu fondul, instanța va putea
deschide dezbaterile în fond.
Președintele dă cuvântul în primul rând reclamantului, apoi pârâtului, precum și
celorlalte părți din proces, în funcție de poziția lor procesuală, iar reprezentantul Ministerului
Public va vorbi cel din urmă, cu excepția cazului când a pornit acțiunea - art. 216 alin. (2)
NCPC.
Conform art. 391 NCPC: „instanţa poate proceda la completarea ori refacerea unor
probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri.”
Ca regulă, dezbaterile în fond se desfășoară la un singur termen, aspect care rezultă
din teza I a art. 393 NCPC, care prevede că, dezbaterile începute vor fi continuate la același
termen până la închiderea lor.
Același text permite și excepția atunci când, pentru motive întemeiate, sunt lăsate în
continuare pentru o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor.
Potrivit art. 394 alin. (1) NCPC: „când consideră că au fost lămurite toate
împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, președintele închide dezbaterile.”
În urma închiderilor dezbaterilor, completul deliberează asupra hotărârii ce va da.
În condițiile art. 394 alin. (2) NCPC: „dacă va considera necesar, instanţa poate cere
părţilor, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art.
244. Părţile pot depune aceste completări şi în cazul în care acestea nu au fost cerute de
instanţă.”
Mai mult decât atât, instanța poate cere părților și să depună note scrise, nu doar o
completare a acestora dacă nu au fost depuse note scrise înainte de începerea dezbaterilor
asupra fondului.
În vederea sublinierii principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, art. 394
alin. (3) arată că: „după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la
dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.”
225
Dezbaterile în fond au loc, de regulă, în şedinţă publică, potrivit art. 244 NCPC. Se
asigură, astfel, publicitatea procesului, ca o garanţie a unui proces echitabil, în aplicarea art.
17 NCPC şi în conformitate cu art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Principiul publicităţii nu este încălcat prin desfăşurarea dezbaterilor în fond în camera

de consiliu, ca situaţie de excepţie220.
După cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O., dreptul la o şedinţa publică consacrat de
Convenţie nu este absolut, părţile având libertatea de a renunţa la exerciţiul său (ceea ce
reprezintă o expresie firească a disponibilităţii care caracterizează procesul civil). Renunţarea
poate fi expresă sau tacită, dar trebuie să fie neechivocă şi să nu pună în discuţie un interes
public.
Aceste exigenţe se regăsesc în noul cod, art. 244 NCPC prevăzând că părţile, prin
înţelegerea lor, pot stabili ca dezbaterile în fond să aibă loc în camera de consiliu, acord ce
echivalează cu o renunţare la publicitatea dezbaterilor.
Pentru identitate de raţiune, în acelaşi mod se desfăşoară şi dezbaterile prealabile
discutării fondului, însă ulterioare terminării cercetării procesului.
XXVII. UNELE INCIDENTE PROCEDURALE
Suspendarea judecăţii
Codul de procedură reglementează suspendarea procesului221 prin art. 411- 415.

Suspendarea procesului constituie un incident procedural prin intermediul căruia este
oprit cursul judecății din cauza unor împrejurări voite de părți care nu mai stăruie în
soluționarea pricinii sau independente de voința lor, în situația când sunt în imposibilitate
fizică sau juridică de a se prezenta la judecată222.
Prin urmare, în funcție de cauza care determină suspendarea, se poate vorbi despre
suspendare voluntară, suspendare de drept și facultativă.
Suspendarea voluntară intervine în două cazuri:
 când amândouă părțile o cer;
 când niciuna dintre părți legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei, cu toate că
părțile au fost legal citate și nici nu s-a cerut de către părți (reclamantul sau pârâtul)
judecarea cauzei în lipsă.
220
221
Alte cazuri de suspendare a judecăţii sunt prevăzute şi în art. 74, 134, 138, 143, 221, 307 NCPC.
222
G. Boroi, Codul, 2001, op. cit., pg. 426, V.M.Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Curs selectiv 2011, pg.
301-302
226
În prima situație, se manifestă dreptul părților de a dispune de soarta procesului, ca o
consecință a principiului disponibilității223.
Dacă suspendarea judecății nu este solicitată de către părți, instanța nu este în măsură
să o dispună din oficiu.
De asemenea, în situația în care sunt mai multe părți în proces, cererea trebuie să
aparțină tuturor.
Astfel, judecată reîncepe prin cererea de redeschidere a judecății făcută de către una
dintre părți, instanța neavând posibilitatea de a repune din oficiu cauza pe rol și rezolva în
fond pricina, partea care face solicitarea urmând a plăti și jumătate din taxa judiciară de
timbru datorată pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat [ art. 9 lit.g) din O.U.G. nr.
80/2013 privind taxele judiciare de timbru].
Dar, cu toate acestea, atunci când cererea nu este legal timbrată, instanța nu va putea
da curs cererii de suspendare, întrucât, nu este legal învestită pentru a avea posibilitatea să se
pronunțe asupra oricărei cereri formulate în cauză.
În a doua situație, suspendarea voluntară este rezultatul voinţei tacite a părților de a
nu mai continua judecata, dedusă din faptul neprezentării lor.
Împrejurarea că, înainte de termen, au fost depuse la dosar cereri de probatorii ori
înscrisuri nu este de natură să facă dovada interesului manifestat de partea respectivă în
vederea continuării judecății.
De altfel, partea care a făcut o cerere de amânare pentru lipsă de apărare nu poate să
fie considerată că s-a interesat de soarta procesului dacă instanța a respins cererea pe
considerentul că motivele invocate nu îndeplinesc cerințele art. 222 alin. (1) NCPC.224
Așadar, în ambele cazuri, în absența părților se va dispune suspendarea judecății.
În situație în care se se prezintă doar o singură parte, instanța nu va mai dispune
suspendarea , ci în condițiile art. 223 alin. (2)225 NCPC va proceda la judecată, pronunțându-se
pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește.
Pârâtul, dacă este prezent în sala de ședință, nu poate fi obligat să răspundă la strigarea
pricinii, dar dacă a răspuns, nu mai poate fi incidentă suspendarea judecății.
Totodată, instanța este obligată să decurgă la judecata pricinii, cu toate că părțile, deși
legal citate, nu se prezintă, în cazul în care cel puțin una dintre părți a cerut judecarea în lipsă.
În situația formulării unei cereri de judecată a cauzei în lipsă în fața primei instanțe,
efectele nu se întind și la judecata în căile de atac, astfel încât, în fața acestora, cererea va
trebui reiterată, altfel, în caz în contrar, neprezentarea părților, deși legal citate, va atrage
suspendarea judecății.
Acest caz de suspendare este reglementat de norme imperative, astfel încât, dacă sunt
îndeplinite cerințele acestui text, instanța e nevoită să suspende judecata, fără a mai efectua
vreun alt act de procedură.
223
Instanţa nu este limitată la un anumit număr de suspendări, ci poate să dispună suspendarea ori de câte
ori sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru acesta.
224
Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod
excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.
225
Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va
cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor
administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.
227
În ipoteza în care se declină competența, trebuie făcută o nouă cerere de judecată în
lipsă pentru că, după declinare, s-a schimbat „instanța în fața căreia a fost formulată ” inițial
cererea.
Prin urmare, judecata reîncepe prin cererea de redeschidere a judecății făcută de una
dintre părți, instanța neputând repune din oficiu cauza pe rol și rezolva în fond pricina.226
Suspendarea legală
a) suspendarea legală de drept, este acea suspendare pe care instanța de judecată
este obligată să o pronunțe ori de câte ori sesizează ivirea unui caz anume prevăzut de lege,
nemaiavând posibilitatea de a aprecia dacă dispune sau nu suspendarea.
Sediul materiei în vederea suspendării de drept a judecății se află la art. 412 alin. (1)
NCPC potrivit cu care, judecarea pricinilor se suspendă de drept în următoarele situații:
 prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în
afară de cazul în care partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată
a acestora [pct.1];
Suspendarea judecății se dispune până la momentul introducerii în cauză a
moștenitorilor.
Suspendarea de drept operează numai dacă partea interesată nu solicită termen pentru
introducerea în cauză a moștenitorilor.
Dacă însă partea interesată evită suspendarea solicitând acordarea unui termen pentru
introducerea în judecată a moștenitorilor, fiind vorba despre o transmisiune legală a calității
procesuale ( activă, dacă decedatul era reclamant, și pasivă, dacă decedatul era pârât ).
În împrejurarea în care se acordă termen, în aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1)
pct. 15 NCPC, moștenitorii vor fi citați, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator
special numit de instanță în condițiile art. 58 alin. (3) NCPC227, la domiciliul curatorului.
Dacă la termenul acordat în vederea introducerii moștenitorilor, partea interesată nu
poate să-i indice, atunci instanța va dispune suspendarea judecății.
 prin interdicția judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părți, până la
numirea tutorelui sau curatorului [pct. 2];
Suspendarea judecății se dispune până la numirea de către instanța de tutelă a tutorelui
sau a curatorului.
Necesitatea suspendării procesului se impune atunci când punerea sub interdicție sau
sub curatelă a unei părți a avut loc în cursul judecății, iar nu înainte de declanșarea procesului,
din moment ce suspendarea de drept este determinată de lipsa reprezentantului, iar nu de lipsa
dovezii calității acestuia.
În schimb, textul nu este aplicabil în ipoteza în care aceste măsuri de ocrotire a
persoanei fizice sunt dispuse deja prin hotărâre definitivă, întrucât, în acest caz, instanța nu va
226
Potrivit O.U.G. nr.80/2013 art. 9 lit. g) privind taxele judiciare de timbru: „cereri pentru repunerea pe
rol, când suspendarea judecării se datorează părţilor - 50% din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau
acţiunea a cărei judecare a fost suspendată.”
227
Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în
acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
228
suspenda pricina, ci va dispune citarea în cauză a reprezentantului legal al celui pus sub
interdicție sau a curatorului.
În caz de punere sub curatelă, întrucât instituirea curatelei nu aduce nicio atingere
capacității celui pe care curatorul îl reprezintă, așa cum prevede în mod expres art. 186 NCC
denotă faptul că cel ocrotit va figura ca parte în proces.
În ipoteza în care curatela fusese instituită înainte de debutul procesului, decizia de
curatelă se va alătura cererii de chemare în judecată , fără să mai fie necesară suspendarea de
drept a judecății.
De altfel, în ambele ipoteze, dacă dovada calității de reprezentant nu a fost anexată
cererii de chemare în judecată și nerespectându-se art. 200 alin. (3) NCPC 228, s-a fixat termen,
se va proceda conform art. 82 alin. (1) NCPC sau art. 242 NCPC, după caz, în funcție de felul
dispoziției care lipsește.
 prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți, survenit cu
mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou
reprezentant sau mandatar [pct. 3];
Măsura suspendării va produce efecte până la numirea unui nou reprezentant legal sau
convențional. Cu siguranță, nimic nu împiedică partea ca, atunci când este posibil, să intervină
și să ceară redeschiderea judecății.
Atunci când reprezentantul legal sau convențional decedează cu mai mult de 15 zile
înainte de ziua înfățișării, judecata nu se suspendă de drept.
Mai mult decât atât, suspendarea de drept nu intervine dacă cel pus sub interdicție este
mandatarul, textul neputând fi extins prin interpretare.
În ambele situații, contractul de mandat încetează, astfel încât, dacă partea
reprezentată nu este prezentă va trebui citată. Ținând cont de imposibilitatea fizică sau
juridică de înfățișare a reprezentantului, nu se mai poate prezuma că partea are în cunoștință
de termenele de judecată ulterioare.
 prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore
sau curator [pct. 4];
Spre deosebire de precizarea care face referire la durata suspendării, rezultă că textul
are în vedere ipoteza în care încetarea funcției tutorelui sau curatorului nu este determinată de
ridicarea interdicției sau de încetarea curatelei, ci de o înlocuire a persoanei tutorelui sau
curatorului.
 când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului [pct.5];
Suspendarea se dispune până la desemnarea lichidatorului în condițiile Legii nr.
31/1990 privind societățile comerciale.
 prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul hotărâri judecătorești definitive,
dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori
lichidatorului judiciar [pct.6];
228
Când cererea nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197, reclamantului i se vor comunica în
scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă
completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune
obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).
229
Suspendarea se dispune până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar,
potrivit Legii nr. 85/2014 actualizată.
 în cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor pe
care se întemeiază Uniunea Europeană [pct.7];
Potrivit art. 267 alin. (1)-(3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu
privire la:
(1) a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile
Uniunii;
(2) în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat
membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi
este necesară pentru a pronunța o hotărâre , să ceară Curții să se pronunțe cu privire la
această chestiune;
(3) în cazul în care o asemenea chestiune se invocă pendinte în fața unei instanțe naționale
ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este
obligată să sesizeze Curtea.
Textul redat mai sus face distincția între facultatea, potrivit alin. (2), și obligația,
potrivit alin. (3), de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Din moment ce instanța a formulat trimiterea preliminară, suspendarea procesului este
obligatorie, cu toate că judecată este în prima instanță sau într-o cale de atac.
 în alte cazuri prevăzute de lege.

Faptele descrise anterior nu împiedică pronunțarea hotărârii, dacă ele au survenit
ulterior închiderii dezbaterilor. Spre exemplu, cazurile prevăzute de art. 64 alin. (4), art. 74
alin. (4), art. 134 NCPC.
Interpretarea per a contrario a art. 412 alin. (2) C. Proc. Civ. conduce la concluzia că
dacă faptele prevăzute la alin. (1) s-au produs înainte de închiderea dezbaterilor, şi nu s-a
dispus suspendarea judecăţii, hotărârea pronunţată în aceste condiţii este lovită de nulitate.
Aceasta deoarece s-au încălcat principii fundamentale ale procesului civil, respectiv
contradictorialitatea şi dreptul la apărare229.
Suspendarea facultativă ( judecătorească)
Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind reglementată de
norme dispozitive, dar, chiar și în aceste condiții, suspendarea poate fi dispusă tot numai în
cazurile prevăzute de lege.
Cu toate acestea, spre deosebire de suspendarea voluntară, suspendarea facultativă nu
este condiționată de acordul părților.
Totodată, în momentul când se pronunță asupra cererii de suspendare, judecătorul
trebuie să analizeze dacă nu cumva suspendarea, cu consecința întârzierii soluționării pe fond
a unui proces, nu este de natură să prejudicieze pe una dintre părți.
229
230
Scopul suspendării este acela de a asigura o bună administrare a justiției, în vederea
evitării pronunțării unei hotărâri care nu se poate concilia.
Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 : „când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte,
de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”.
Pentru a se putea dispune suspendarea judecății în temeiul acestui text se cer a fi
îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
 dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui
drept care face obiect al unei alte judecăți;
Împrejurarea că dreptul formează „obiect al unei alte judecăți” denotă faptul că
existența sau inexistența dreptului este cercetată de o altă instanță judecătorească sau de un
organ cu activitate jurisdicțională, care odată stabilit prin hotărâre definitivă, poate fi invocat
cu putere de lucru judecat în procesul a cărui suspendare se dispune.
Spre exemplu, judecata unei cereri de evacuare se poate suspenda până la soluționarea
cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare în temeiul
căruia reclamantul din cererea de evacuare solicită evacuarea pârâtului.
De asemenea, judecarea unei contestații la executare poate fi suspendată până la
soluționarea cererii prin care se cere nulitatea titlului executoriu, altul decât o hotărâre
judecătorească.
De regulă, suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauză care a
declanșat suspendarea a devenit definitivă.
Prin excepție, instanța poate reveni motivând măsura suspendării în situația în care
aceasta constată că partea care a solicitat-o nu are un comportament diligent în cadrul
procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia, ori dacă
urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a
intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză.
Sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate poate justifica
suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct.1 NCPC.
În acest sens, dacă excepția de neconstituționalitate este admisă înainte de finalizarea,
printr-o hotărâre definitivă, a procesului în cursul căruia a fost invocată excepția, acest aspect
poate reprezenta un motiv de apel sau de recurs, după caz.
Jurisprudenţă.Tribunalul Arad, Secţia I Civilă, Decizia civila nr. 39/11 martie

2014. Inaplicabilitatea dispoziţiilor privind suspendarea facultativă a judecăţii în cazul
dependenţei litigiului de o obligaţie de a face care urmează a se îndeplini pe cale
administrativă.
Din dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora,
,,instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de
existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi” se desprinde
concluzia că acest caz de suspendare facultativă legală a judecăţii poate interveni atunci
când soluţionarea cauzei supuse suspendării depinde de soluţionarea alteia în care se
tranşează un drept, ce influenţează soluţia în cauza supusă suspendării, putând fi invocat cu
autoritate de lucru judecat. Este esenţial aşadar ca celălalt litigiu să întrunească două
231
condiţii: 1. să tranşeze un drept şi nu un fapt; dreptul stabilit să poată fi invocat cu autoritate
de lucru judecat în litigiul unde se discută suspendarea.
O obligaţie de a face, cum este obligarea comisiei locale la îndeplinirea tuturor
formalităţilor necesare pentru executarea şi validarea unui plan parcelar analogic, chiar
dacă ar putea prezenta vreo legătură cu un proces de grăniţuire, nu poate constitui motiv de
suspendare întrucât nu reprezintă un drept de a cărui stabilire să depindă soluţionarea
cauzei. Mai mult, întocmirea planului parcelar va fi efectuată de un organ administrativ, în
speţă de către comisie, în cadrul unei proceduri administrative şi nu în cadrul unei proceduri
jurisdicţionale pentru a putea fi invocată cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte. Prin
urmare, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.413 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă
pentru a dispune suspendarea judecăţii, aceasta fiind dispusă nelegal de prima instanţă”.
 instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o
infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea,
dacă legea nu prevede altfel;
În ceea ce privește sintagma „dacă legea nu prevede altfel” face referire la faptul
suspendării, iar nu lipsa înrâurii asupra procesului ca o consecință a constatării săvârșirii unei
infracțiuni.
Potrivit art. 413 alin. (1) pct.2 NCPC: „când s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă
legea nu prevede altfel”, reprezintă o condiție pentru a se dispune suspendarea, iar partea
trebuie să învedereze instanța în ce măsură constatarea infracțiunii ar avea o influență decisivă
asupra hotărârii ce urmează să se dea în procesul civil.
În ipoteza în care urmărirea penală nu a început și se efectuează numai cercetări în
vederea soluționării plângerii penale, nu se poate dispune suspendarea.
Cu toate acestea, în situația în care soluția din dosarul penal este de clasare ori
renunțare la urmărirea penală, suspendarea cauzei civile va dura până la data definitivării
soluției procurorului.
Potrivit art. 413 alin. (3) teza a II-a NCPC: „cu toate acestea, instanţa poate reveni
motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un
comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând
soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează
mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în
acea cauză.”
 conform art. 413 alin. (1) pct. 3, instanța poate suspenda cauza în alte cazuri prevăzute
de lege.
Spre exemplu:
- când completul de judecată învestit cu soluționarea cererii de strămutare poate dispune
suspendarea judecării procesului, la cererea celui interesat [ art.143 alin. (1) NCPC ]
- când desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin
neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa în cursul judecății [ art. 242 NCP ]
- dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deși denunțarea ca
fals a acestuia nu a fost retrasă, instanța, dacă este indicat autorul falsului sau complicele
232
acestuia, poate suspenda judecată procesului, înaintând de îndată înscrisul denunțat ca fals
parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul- verbal ce se va
încheia în acest scop [ art. 307 NCPC ]
- când Înalta Curte de Casație și Justiție este sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauzele similare, aflate pe rolul altor
instanțe decât cea care a făcut sesizarea, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării [ art.
520 alin. (4) NCPC ]
De regulă, în momentul în care măsura a fost dispusă, indiferent de cazurile de

suspendare legală facultativă, instanța revine asupra măsurii suspendării până la pronunțarea
unei hotărâri judecătorești definitive.
În cazuri excepționale, instanța poate reveni asupra măsurii suspendării, în
următoarele situații:
 în condițiile art. 413 alin. (3) NCPC, instanța poate reveni motivat asupra suspendării,
dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul
procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia;
 atunci când urmărirea penală care a determinat suspendarea procesului durează mai
mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea în baza art. 413 alin. (1) pct. 2
NCPC, fără a se dispune o soluție în acea cauză.
Procedura suspendării
Suspendarea judecății, indiferent de felul ei, se dispune printr-o încheiere
interlocutorie.
Potrivit art. 414 alin. (1) NCPC: „asupra suspendării judecării procesului instanţa se
va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa
ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea este definitivă.”
De lege ferenda, calea de atac a recursului ar trebui înlocuită cu cea a apelului, având
în vedere că partea nemulțumită de hotărâre ar avea motive de critică care se circumscriu
apelului, fiind puțin probabil să existe vreunul dintre cele opt motive de nelegalitate,
prevăzute pentru exercitarea recursului.
Conform art. 414 alin. (2) NCPC: „recursul se poate declara cât timp durează
suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus
suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere
pe rol a procesului. ”
Încheierea de respingere a cererii de suspendare va putea fi atacată numai odată cu
fondul, nefiind supuse recursului pe cale separată.
Efectele suspendării
Ca o consecință a încheierii de suspendare a judecății, instanța nu se dezînvestește de
soluționarea pricinii, ci procesul rămâne în nelucrare și orice act de procedură efectuat în
233
timpul suspendării judecății (cu excepția cererii de redeschidere a judecății) este lovit de
nulitate relativă.
Suspendarea operează față de toate părțile din proces, fără a avea importanță calitatea
acestora.
În cazul suspendării voluntare a judecății, data la care s-a dispus suspendarea
constituie momentul de la care începe să curgă termenul de perimare.
Reluarea judecății
Cât privește redeschiderea judecății, aceasta are loc doar dacă a încetat împrejurarea
care a produs suspendarea judecății.
Potrivit art. 415 NCPC judecată se reia atunci când: „ 1. prin cererea de redeschidere
făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza
lipsei lor;
2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui
sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz,
a părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar,
în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;
3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
4. prin alte modalităţi prevăzute de lege.”
În ceea ce privește primul caz230 în care judecată se reia, acesta constă în cererea
părților, respectiv, reluarea judecății nu poate fi dispusă din oficiu.
Spre deosebire de art. 229 alin. (2) pct. 1 NCPC, în vederea reluării judecății se
impune citarea părților, cu excepția celei care a solicitat, personal sau prin mandatar,
redeschiderea procesului.
În privința celui de-al doilea caz, textul se referă la „cererea de redeschidere a

procesului, făcută ...”, ceea ce denotă faptul că instanța nu poate să dispună din oficiu reluarea
judecății în condițiile art. 415 pct. 2 NCPC.
În ipoteza în care suspendarea a fost dispusă ca urmare a decesului uneia dintre părți,
reluarea judecății poate să fie cerută nu numai de către cealaltă parte, ci și de către
moștenitorii părții decedate, așa cum se și întâmplă cel mai frecvent în practică.
Totodată, la reluarea procesului nu este de ajuns să se indice anumite persoane drept
moștenitori ai părții decedate, ci trebuie dovedită calitatea lor de moștenitori, fie prin
depunerea certificatului de moștenitor, fie dacă procedura succesorală nu a fost declanșată,
prin acte de stare civilă, testament sau martori.
230
Potrivit art. 3 lit. s) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru - Acţiunile şi cererile
neevaluabile în bani se taxeaza astfel: „cereri pentru repunerea pe rol, când suspendarea judecării se datorează
părţilor - 50% din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea a carei judecare a fost suspendată.”
234
De asemenea, instanța va pune în vedere părții care solicită repunerea procesului pe
rol să facă proba calității de moștenitor a persoanei pe care o indică în această calitate, prin
depunerea încheierii emise de notarul public în urma verificării registrelor speciale.
Potrivit celui de-al treilea caz de reluare a judecății, suspendarea de drept vizează o
solicitare a instanței, reluarea judecății poate să fie solicitată de partea interesată, dar și
dispusă de instanță din oficiu.
Punctul 4 al art. 415 NCPC are în vedere repunerea pe rol a judecății în alte cazuri
decât cele enumerate la pct. 1-3.
În acest context, dacă suspendarea a fost dispusă până la soluționarea conflictului de
competență, judecată se reia din oficiu.
De pildă, dacă suspendarea a fost dispusă până la soluționarea cererii de strămutare,
reluarea judecății va fi făcută la cererea părții interesate, fără plata vreunei taxe de timbru.
Așadar, dacă instanța apreciază că nu se impune reluarea judecății, va pronunța o
încheiere prin care va respinge cererea, menținând măsura suspendării.
Încheierea de respingere a reluării judecății poate fi atacată cu recurs atât timp cât
durează suspendarea, cu excepția cazului în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de
Casație și Justiție, atunci când hotărârea este definitivă.
Efectele suspendării se răsfrâng asupra tuturor aspectelor legate de proces și cu privire
la toate părțile, indiferent de calitatea lor procesuală.
Efectuarea oricărui act de procedură civilă în timpul suspendării procesului este lovit
de nulitate.
Tot ca o consecință a suspendării, avem în vedere și situația când a fost dispusă
suspendarea voluntară, moment de la care începe să curgă termenul de perimare. De
asemenea, ne aflăm în aceeași situație dacă suspendarea s-a dispus potrivit art. 221 alin. (2)
NCPC sau art. 242 NCPC.
În privința suspendării de drept sau facultativă termenul de perimare nu curge, acesta
fiind suspendat în conformitate cu art. 418 NCPC.
XXVIII. PERIMAREA
Perimarea reprezintă o sancțiune procedurală ce operează de drept și se răsfrânge

asupra întregii activități judiciare, iar nu doar asupra unui act de procedură concret, fiind
determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului. Ea are un caracter mixt,
de sancțiune procedurală și de prezumție de desistare de judecată231.
Perimarea nu implică neapărat o cerere care presupune cercetarea pe fond a unei

pretenții, astfel încât ar putea fi perimate și cererile privind luarea măsurilor asigurătorii,
231
V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II. pg. 225; G. Boroi. op. cit., vol. I, pg. 434; I. Leş, Sancţiunile procedurale
în materie civilă, Ed, Hamangiu, Bucureşti, 2008. p. 205.
235
actele extrajudiciare, dar şi cererea de perimare etc., întrucât instanța poate să constate
perimarea din oficiu, chiar şi în lipsa părţilor, cu condiţia ca acestea sa fie legal citate232.
Chiar dacă nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană şi chiar
dacă nu presupun cercetarea pe fond a unei pretenţii, cererile în materie necontencioasă pot fi
perimate. Articolul 536 alin. (1) NCPC prevede că dispoziţiile art. 527-535 referitoare la
procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură contencioase în măsura
în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii. De exemplu,
pentru cazul în care instanţa a decis soluţionarea cererii (necontencioase) cu citarea petentulul
(cererea putând fi soluţionată şi fără citare, la aprecierea instanţei, conform art. 532 alin. (1)
teza finală NCPC], iar acesta nu se prezintă la termenul fixat (şi nu a solicitat soluţionarea
cererii în lipsă), instanţa va dispune suspendarea în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC,
măsură ce poate antrena perimarea cererii în cazul pasivităţii acestuia în intervalul prescris de
lege; de asemenea, pot exista şi situaţii în care este posibilă măsura suspendării de drept ori
chiar cea judecătorească, ce pot atrage aceeaşi consecinţă.
În conformitate cu art. 416 alin. (1) NCPC: „orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se
perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive
imputabile părţii, timp de 6 luni.”
Din dispozițiile art. 416 alin. (1) NCPC, rezultă că, pentru a fi incidentă perimarea,
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) instanţa să fi fost investită cu o cerere care se judecă în primă instanţă sau într-o
cale de atac;
b) pricina să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni (spre deosebire de reglementarea
anterioară care prevedea, în materie civilă, un termen de un an);
c) lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părţii.
Rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea
judecării pricinii in intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar motivele imputabile părţii
reprezintă chestiuni de fapt pe care instanţa de judecată le va stabili de la caz la caz.
Termenul de perimare, fiind un termen procedural pe luni, se calculează potrivit regulilor de
drept comun, respectiv art. 181 alin. (1) pct. 3 NCPC şi începe să curgă de la data ultimului
act de procedură, îndeplinit de părţi sau de instanţă, şi care nu a mai fost urmat, din motive
imputabile părţii, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.
Dacă partea a fost în imposibilitate de a acţiona, această imprejurare este incompatibilă cu
noţiunea de motive imputabile folosită de text.
a) învestirea instanței cu o cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale
de atac;
232
M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, op. cit., 2011, pg. 315
236
Perimarea face referire la cereri de chemare în judecată, contestație, apel, recurs,
revizuire și „orice altă altă cerere de reformare sau de retractare”. Sunt avute în vedere și
contestația în anulare și acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale. Dar cu toate acestea,
nefiind cereri „de reformare sau de retractare”, recursul în interesul legii ori sesizarea pentru
darea hotărârii prealabile nu pot fi perimate.
În fine, perimarea intervine indiferent dacă cererea este prescriptibilă extinctiv,

indiferent după cum este patrimonială sau nepatrimonială și chiar dacă pârâții sunt persoane
incapabile.
b) cererea a rămas în nelucrare timp de 6 luni;
Potrivit art. 416 alin. (2) NCPC: „termenul de perimare curge de la ultimul act de
procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.”
Intervalul de timp în care cererea rămâne în nesoluționare constituie termenul de

perimare.
Întreruperea termenului de perimare are loc în momentul în care s-a îndeplinit un act
de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
[ art. 417 NCPC ].
În privința coparticipării procesuale, actul de procedură care întrerupe cursul perimării

al unuia dintre coparticipanți folosește și celorlalți coparticipanți.
În conformitate cu art. 418 NCPC, termenul se perimare se suspendă în următoarele

situații:
„(1) Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecăţii,
pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum şi în alte cazuri stabilite de
lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.
(2) În cazurile prevăzute la art. 412, cursul perimării este suspendat timp de o lună de
la data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea judecăţii, dacă aceste
fapte s-au petrecut în cele din urmă 3 luni ale termenului de perimare.
(3) Perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a
stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege. ”
c) lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părții.
Motivele imputabile părții sunt acele cauze care au ca premisă culpa părții și constau
în chestiuni de fapt pe care instanța de judecată le va aprecia în concret, depinde de situație.
Pentru ca perimarea să-și producă efectele, trebuie să se constate că lăsarea în

nelucrare a procesului a fost cauzată de dezinteresul părții care a intentat procesul respectiv.
237
Per a contrario, dacă părții nu i se poate imputa vreo vină, în cazul în care nu a avut
posibilitatea, în împrejurările prescrise de lege, să săvârșească acte de procedură, nu operează
perimarea.
Potrivit art. 416 alin. (3): „nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de
procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile
părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.”
De pildă, în cazul conflictului de competență, instanța în fața căreia s-a ivit conflictul
are obligația înaintării dosarului instanței competente să soluționeze conflictul.
De asemenea, în cazul strămutării, instanța de la care s-a strămutat procesul are
obligația înaintării dosarului la instanța desemnată prin admiterea cererii de strămutare.
Exceptând culpa părții în lăsarea în nelucrare a procesului, art 432 NCPC prevede:
„orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de
drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii. Dispoziţiile art. 420 se aplică în mod
corespunzător. ”
Procedura de constatare a perimării
Perimarea operează de drept, astfel că nu poate fi acoperită prin săvârșirea de acte de

procedură după împlinirea termenului de perimare, fiind necesar să fie constată de instanță
printr-o hotărâre judecătorească, după ce aceasta verifică condițiile perimării, enumerate mai
sus.
Potrivit art. 420 alin. (1) NCPC: „perimarea se constată din oficiu sau la cererea
părţii interesate. Judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune grefierului să
întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.”
Perimarea, de asemenea, poate fi invocată pe cale de excepție în camera de consiliu
sau în ședință publică.
Astfel, constatarea perimării are loc în cadrul unei proceduri contencioase.
Excepția perimării este o excepție de procedură, având legătură cu respectarea
regulilor privind procedura de judecată, este o excepție dirimantă, deoarece scopul admiterii
sale este stingerea procesului în etapa procesuală în care se găsește și este o excepție absolută,
întrucât este reglementată prin norme imperative, în timp ce perimarea este prevăzută nu
numai în interesul părților, ci și în interesul unei bune administrări a justiției.
Cererea sau excepția de perimare reprezintă un incident procedural, și de aceea va fi

soluționată de instanța în aceeași compunere / constituire în care trebuia judecată cererea în
legătură cu care se pune problema perimării.
În conformitate cu prevederile art. 420 alin.(3) NCPC: „perimarea cererii de chemare
în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.”
238
Pe cale de consecință, dacă perimarea cererii introductive de instanță nu poate să fie
ridicată direct în apel, cu atât mai mult nu poate fi ridicată nici direct în recurs.
Așadar, în situația în care perimarea cererii nu a fost invocată înaintea primei instanțe,
nici de instanța din oficiu și nici de partea interesată, sancțiunea se acoperă și sentința nu mai
poate să fie schimbată pe motiv că se împlinise termenul de perimare înainte de pronunțarea
ei.
Cu toate acestea, dacă perimarea cererii de chemare în judecată a fost respinsă de
prima instanță, atunci partea interesată poate ataca această soluție.
În vederea soluționării perimării, instanța va cita părțile și va dispune grefierului să
întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Potrivit art. 421 alin. (1) NCPC: „dacă instanţa constată că perimarea nu a intervenit,
pronunţă o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul procesului.”
Încheierea prin care se respinge cererea sau excepția de perimare este interlocutorie și
nu poate fi atacată separat, ci doar odată cu hotărârea finală, astfel încheierea este susceptibilă
de apel sau de recurs, după caz.
În împrejurarea în care instanța constată că a operat perimarea, va pronunța o hotărâre,
care poate fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la
pronunțare, exceptând situația în care hotărârea de perimare se pronunță de o secție a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, caz în care recursul de judecă de Completul de 5 judecători.
Efectele perimării
Ca efect al perimării, procesul se stinge în etapa procesuală în care se găsește,

împreună cu toate actele de procedură efectuate în acea instanță.
Sancțiunea perimării lipsește de efecte actele de procedură în ceea ce privește funcția
lor procedurală, însă dacă aceste acte cuprind manifestări de voință, declarații sau constatări
de fapt, ele își vor produce efectele. ( ex. cererea de chemare în judecată perimată poate avea
valoarea unei mărturisiri extrajudiciare sau a unui început de dovadă scrisă ).
Potrivit art. 422. alin. (1) NCPC: „perimarea lipseşte de efect toate actele de
procedură făcute în acea instanţă.”
Perimarea operează împotriva oricăror persoane fizice sau juridice, inclusiv împotriva
incapabililor.
Cu toate acestea, dacă dreptul de a obține condamnarea pârâtului nu s-a prescris, se
poate introduce o nouă cerere de chemare în judecată cu același obiect și împotriva aceluiași
pârât, nefiind opusă autoritatea de lucru judecat, întrucât în procesul perimat nu s-a judecat
nimic, din moment ce perimarea înlătură efectele actelor de procedură săvârșite.
În această ipoteză, art. 422 alin. (2) NCPC prevede : „când însă se face o nouă cerere
de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii
perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este necesară refacerea lor.”
Dacă s-a perimat cererea de apel, se stinge judecata în această cale de atac, părţile
nemaiputând exercita un nou apel împotriva aceleiaşi hotărâri a primei instanţe, dat fiind
principiul unicităţii căii de atac prevăzut de art. 460 alin. (1) NCPC, dar nici recurs, dacă
239
legea procesuală îl prevede, pentru că ar fi exercitat omissio medio, în alte condiţii decât cele
permise de art. 459 alin. (2) teza a II-a.
Ca atare, la data pronunțării hotărârii prin care se constată perimarea apelului, sentința
devine definitivă.
Cand s-a perimat cererea de recurs, de asemenea nu mai este posibilă exercitarea unui
nou recurs împotriva aceleiaşi hotărâri, instanţa de recurs pronunţând o hotărâre definitivă,
astfel cum prevede art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Pentru ipoteza perimării unei contestaţii în anulare sau revizuiri, hotărârea de perimare
este definitivă sau nu potrivit regimului căilor de atac aplicabil hotărârii ce a făcut obiectul
contestaţiei sau revizuirii; părţile nu vor mai putea formula o nouă contestaţie în anulare ori
revizuire pentru aceleaşi motive valorificate prin cererea perimată. [art. 460 alin. (1)].
Suportarea cheltuielilor de judecată.
Constatarea perimării antrenează, la cerere, obligaţia de suportare a cheltuielilor de
judecată în sarcina părţii care a formulat cererea ulterior perimată şi căreia îi sunt imputabile
motivele lăsării cauzei în nelucrare, potrivit criteriului culpei procesuale.
Datorită caracterului unitar al procesului civil perimarea se răsfrânge asupra tuturor

părților din proces, indiferent de poziția lor procesuală, pentru că nu este cu putință ca
procesul să se stingă față de unele părți și să continue față de altele.
Jurisprudenţă. Prin Sentinţa civilă nr. 271/LM din data de 22.04.2015,

pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a constatat perimată acţiunea formulată de
reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele
considerente: Conform disp. art. 416 Cod procedură civilă orice cerere de chemare în
judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de
retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din
vina părţii timp de 6 luni.
Instanţa a apreciat ca nefondate susţinerile reclamanţilor în sensul că în speţă
termenul de perimare s-a întrerupt prin formularea cererii de repunere pe rol.
Potrivit art. 417 Cod procedură civilă perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui
act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un
interes. Pentru a întrerupe termenul de perimare actul de procedură trebuie să aibă ca
obiectiv repunerea pe rol în vederea judecării pricinii.
Dar, pentru ca un act de procedură să aibă ca efect întreruperea termenului de
perimare trebuie să fie valabil făcut, respectiv cu intenţia de reluare a judecăţii. În speţă,
cererea reclamanţilor de repunere a cauzei pe rol a fost respinsă prin Încheierea din data
de ...., având în vedere că aceştia nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător şi efectiv
obligaţiile stabilite în sarcina lor de către instanţă, pentru a se permite desfăşurarea normală
a judecăţii, în consecinţă aceasta cerere nu a fost făcută în vederea continuării judecăţii şi nu
are efect de întrerupere al termenului de perimare.
Constatându-se perimarea cererii de chemare in judecată, instanţa nu se mai poate
pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie formulate, întrucât
240
perimarea se răsfrânge asupra tuturor părţilor din proces, indiferent de poziţia lor
procesuală şi aceasta datorită caracterului unitar al procesului civil.
Întrucât au trecut mai mult de 6 luni de la data încetării împrejurărilor care au
determinat suspendarea, fără ca în prezentul dosar să se mai facă vreun act de procedură în
vederea continuării judecăţii, instanţa în baza art. 416 Cod procedură civilă a constatat că
acţiunea este perimată de drept.
XXIX. ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE ALE PĂRȚILOR. RENUNȚAREA

LA JUDECATĂ. RENUNȚAREA LA DREPTUL PRETINS. ACHIESAREA.
TRANZACȚIA JUDICIARĂ.
Condiții generale
Cursul normal al procesului poate fi influenţat şi de actele de dispoziţie ale părţilor, fie
că provin de la reclamant (renunţarea), de la pârât (achiesarea) sau de la ambele părţi
(tranzacţia). Datorită acestor acte, procesul nu mai parcurge toate etapele sau hotărârea se
pronunţă după alte reguli decât cele obişnuite. Actele de dispoziţie pot fi făcute de părţi
personal sau printr-un mandatar cu procură specială şi, în măsura în care nu urmăresc
fraudarea legii, instanţa este obligată să ia act de ele.
Aceste acte de dispoziție pot fi făcute numai de părți, fiind necesar să aibă capacitate
procesuală de exercițiu deplină sau, în cazul celui lipsit de capacitate procesuală de exercițiu
sau cu capacitate procesuală de exercițiu restrânsă, să existe autorizarea instanței de tutelă.233
Atunci când actul procesual de dispoziție urmează a se face prin reprezentant

convențional, acesta are nevoie de o procură specială, care să îmbrace forma înscrisului
autentic.
Cu toate acestea, în situația în care partea este reprezentată ori asistată de avocat, nu
trebuie să înfățișeze o procură specială, cu mențiunea ca în contractul de asistență juridică să
fie prevăzut dreptul de a efectua acte de dispoziție.
O altă condiție generală care trebuie îndeplinită în vederea încheierii unui act
procesual de dispoziție constă în posibilitatea părții de a dispune de dreptul asupra căruia
233
La rândul său, art. 81 alin. (2) NCPC stabilește: „actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1),
făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor
împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.”
241
înțelege să efectueze un act de dispoziție, neputându-se efectua acte de dispoziție asupra
capacității civile, stării civile.
Totodată, instanța se poate pronunța asupra actelor de dispoziție ale părților numai
dacă cererile acestora sunt legal timbrate.
În procesul civil, sunt acte de dispoziție:
 desistarea - renunțarea la judecată;

- renunțarea la dreptul subiectiv pretins;
 achiesarea – pârâtului la pretențiile reclamantului;

- părții care a pierdut procesul la hotărârea pronunțată;
 tranzacția judiciară.
Desistarea este un act procesual prin intermediul căruia reclamantul renunță la

judecată sau la un drept subiectiv pretins.
În privința pârâtului care a formulat cerere reconvențională, cerere de intervenție

forțată sau a invocat o excepție procesuală, are în privința cererii incidentale, situația unui
reclamant, și poate să renunţe la cererile sau excepțiile invocate.
De asemenea, intervenientul principal poate să renunțe la cererea de intervenție, în

schimb intervenientul accesoriu nu solicită protecția unui drept al său, astfel, nici nu se poate
pune problema ca acesta să poată să renunțe la vreun drept.
În ceea ce îi privește pe intervenienții forțați, aceștia pot să renunțe numai la cererile

făcute de ei, iar nu la însăși cererea de intervenție prin care au fost introduși în proces.
Renunțarea la judecată
Renunțarea la judecată este un act de dispoziție care provine de la reclamant.
Conform art. 406 alin. (1) NCPC: „reclamantul poate să renunţe oricând la judecată,
în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.”
Renunțarea este totală, atunci când se renunță la cererea de chemare în judecată în
întregul ei.
Renunțarea este parțială, atunci când se renunță la anumite capete de cerere din
cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Când renunțarea este făcută verbal, aceasta va fi consemnată, după caz, în practicaua
încheierii de ședință, atunci când este respinsă cererea, sau în practicaua încheierii prin care se
ia act de renunțare.
242
Atunci când renunțarea este făcută prin cerere scrisă, aceasta poate îmbrăca forma
înscrisului sub semnătură privată.
Însă, în ambele cazuri renunțarea trebuie să fie expresă, ea neputând fi presupusă.
Pe de altă parte, trebuie precizat că uneori legea interzice renunţarea la judecată.
Astfel, potrivit art. 437 alin. (2) NCC, cel care introduce o acţiune privitoare la
filiaţie în numele unui copil sau ai unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum
şi copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la
judecarea ei.
Potrivit art. 406 alin. (6) NCPC: „renunţarea la judecată se constată prin hotărâre
supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de
renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea este definitivă.”
Regimul juridic al cererii de renunțare
În funcție de momentul la care se produce, condițiile în care se poate lua act de

renunțare, înscrise în art. 406 NCPC, sunt diferite.
Astfel, potrivit art. 406 alin. (3) NCPC: „dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea
cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la
cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.”
Per a contrario, dacă desistarea s-ar fi produs înainte ca cererea de chemare în

judecată să fie comunicată pârâtului, reclamantul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată.
Potrivit art. 406 alin. (4) NCPC: „dacă reclamantul renunţă la judecată la primul
termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate
face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la
termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un
termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns
până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.”
În momentul în care renunțarea s-a făcut la primul termen la care părțile sunt legal
citate sau ulterior acestui moment, este necesar acordul pârâtului, întrucât reclamantul poate
observa din actele de procedură efectuate în cauză până la acel moment că va pierde procesul
și, pentru a evita pronunțarea unei hotărâri care ar putea intra în autoritate de lucru judecat,
înțelege să renunțe la judecată – ipoteză în raport de care se impune acordul pârâtului.
De reținut, faptul că renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată intervenită

în cursul apelului / căilor extraordinare de atac nu se poate confunda cu renunțarea la însăși
judecarea căii de atac a apelului / recursului, întrucât în primul caz este nevoie de acordul
243
pârâtului după primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, iar în cel de-al
doilea caz, în ipoteza renunțării la judecată căii de atac nu se cere acordul intimatului, având
în vedere că, astfel, hotărârea ce se va pronunța va profita intimatului.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 406 NCPC, în procesele de divorţ, reclamantul
poate renunţa la judecată în tot cursul judecăţii, chiar dacă pârâtul de împotriveşte (art. 924
teza I NCPC).
Soluţia instanţei
Fiind un act de desistare, instanţa nu va mai analiza fondul pretenției, ci se va pronunța
direct printr-o hotărâre prin care va lua act de renunțare. Hotărârea are un regim special din
punct de vedere al căilor de atac, fiind supus numai recursului la instanţa ierarhic superioară
(care nu e obligatoriu să fie ICCJ). Dacă renunțarea se face în fata unei secții a ICCJ,
hotărârea e definitivă, neexistând drept la recurs.
Dacă instanta ia act de renunțare la cererea de chemare în judecată într-o cale de atac,
instanta va anula hotărârile anterioare și ia act de renunțarea la cererea de chemare în
judecată. Renunțarea la calea de atac e o achiesare la hotărârea pronunțată.
În strictă conformitate cu art. 406 alin. (5) NCPC, când renunțarea la judecată se face
în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și
anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.
Renunțarea la cererea de chemare în judecată se distinge de renunțarea la calea de atac (care
constă într-o achiesare la hotărârea pronunțată și atacată). Renunțarea la judecata în calea de
atac are ca efect anularea hotărârilor anterior pronunțate.
Efectele renunțării la judecată se produc retroactiv, cu consecința repunerii părților

în situația anterioară declanșării procedurii judiciare la care s-a renunțat.
Dacă dreptul de a obține condamnarea pârâtului nu s-a prescris, reclamantul va putea
introduce o nouă cerere de chemare în judecată, în vederea valorificării aceluiași drept
subiectiv cu cel la care a renunțat, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat, pentru că în
procesul anterior nu s-a judecat nimic.
Potrivit art. 407 NCPC: „(1) renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu este
opozabilă celorlalţi reclamanţi. (2) renunţarea produce efecte numai faţă de părţile în
privinţa cărora a fost făcută şi nu afectează cererile incidentale care au caracter de sine
stătător.”
Renunțarea reclamantului la judecarea cererii de chemare în judecată nu afectează

cererea reconvențională cererea de intervenție principală sau o cerere conexă.
Cu titlu de exemplu, se bucură de independență procesuală intervenția voluntară

principală, cererea reconvențională, chemarea în garanție, introducerea forțată în proces a unei
alte persoane.
244
Jurisprudenţă. Tribunalul GORJ Decizie nr. 22/2015 din data de 21.01.2015 234.
Art.406 C.proc.civ - renunțare la judecată. Revenire ulterioară. Efecte.
Renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, ulterior
primului termen de judecată și în aceste condiții renunțarea la judecată nu se poate face
decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Textul de lege arată că dacă pârâtul nu
este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va
acorda pârâtului un termen, până la care să și exprime poziția față de cererea de renunțare
la judecată. În cauză, reclamantul a revenit asupra renunțării prin precizările depuse în scris
și susținute oral la termenul de judecată, înainte ca pârâta să-și exprime acordul cu privire la
declarația reclamantului de renunțare la judecată și înainte ca instanța să ia act prin
încheiere sau hotărâre de declarația de renunțare.
Este adevărat că ne aflăm în prezența unui act juridic unilateral, ce nu poate fi retras decât
în anumite condiții, numai după ce judecătorul a luat act prin încheiere de existența acestuia.
Până la momentul la care pârâta nu și-a manifestat acordul cu privire la declarația de
renunțare și deci nu s-a pronunțat instanța, reclamantul poate să-și retragă cererea de
renunțare la judecată”.
Renunțarea la dreptul subiectiv pretins
Articolul 408 reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la

însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii, ca act procesual de dispoziţie. Prin această renunţare,
reclamantul pierde posibilitatea de a se adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în
judecată, prin care să urmărească valorificarea dreptului subiectiv pretins împotriva pârâtului.
Manifestarea de voinţă în sensul renunţării la drept trebuie să fie expresă şi neechivocă.
Operaţiunea de delimitare între renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv
nu este una tocmai uşoară, dat fiind că cele două forme ale desistării au trăsături comune, dar
instanţa are obligaţia de a clarifica dacă reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul
subiectiv, fiind nelegal ca instanţa să ia act, concomitent, de ambele renunţări.
Manifestarea de voinţă în sensul renunţării trebuie să vizeze însuşi dreptul subiectiv
dedus judecăţii şi să fie vorba de un drept cu privire la care se poate dispune. Dacă renunţarea
nu se referă la însuşi dreptul subiectiv disputat în cauză, instanţa este îndreptăţită să respingă
cererea de a se lua act de renunţare.
În practica judiciară s-a considerat, de exemplu, ca reprezentând o renunţare la drept
admisibilă o cerere de renunţare la drepturile succesorale formulată în cadrul procesului având
ca obiect dezbatere succesorală şi partaj.
Nu sunt incidente dispoziţiile art. 408 dacă actul de voinţă al părţii vizează exerciţiul
unui drept procesual235.
Cererea de renunţare se poate face personal sau prin mandatar cu procură specială.
234
http://legeaz.net/spete-civil
235
Precum cel valorificat, de exemplu, prin formularea cererii de suspendare a executării silite.
245
În cazurile în care este susţinută personal de către reclamant, se poate face atât verbal
în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic (spre deosebire de
renunţarea la judecată, pentru care legiuitorul impune doar forma scrisă).
Prin intermediul renunțării la dreptul subiectiv pretins, reclamantul pierde posibilitatea

de a se mai adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească
valorificarea dreptului subiectiv.
Reclamantul nu poate să renunțe la orice drept subiectiv, ci doar la drepturile de care

poate să dispună, deci cu privire la care ar putea tranzacționa (de exemplu, nu se poate
renunța la un drept personal nepatrimonial, cum ar fi, dreptul la nume, capacitatea de exercițiu
sau de folosință).
Renunțarea trebuie să vizeze dreptul subiectiv dedus judecății. (de exemplu, dreptul de
proprietate într-o acțiune în revendicare; dreptul de creanță într-o cerere personală).
Soluțiile în cazul renunțării la drept
Atunci când renunțarea la dreptul subiectiv are loc în cursul cercetării procesului în
fața primei instanțe instanța se dezînvestește printr-o sentință de soluționare a cauzei prin care
va respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată, iar, la cererea pârâtului, reclamantul
va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În cazul în care renunțarea intervine în instanța de apel sau în căile extraordinare de
atac, instanța de control judiciar va admite respectiva cale de atac și va dispune anularea
hotărârii primei instanțe, respectiv a hotărârilor pronunțate în cauză, în tot sau în parte, în
măsura renunțării, iar pe fond, va respinge cererea de chemare în judecată.
Instanţa se pronunță printr-o hotărâre supusă numai recursului. Recursul se va judeca
de instanţa ierarhic superioară, dar spre deosebire de renunțarea la judecată, dar dacă
renunțarea la drept e formulată în faţa ICCJ, există drept de recurs care se va efectua în faţa
Completului de 5 judecători, hotărârea nefiind definitivă aşa cum se întâmplă în cazul
hotărârii de renunțare la judecată.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Timisoara, Decizia civilă nr. 113 din 26 ianuarie
2010, Secţia comercială
Chiar dacă cele două forme ale desistării, renunţarea la judecată si renunţarea la
dreptul pretins, prezintă câteva trăsături comune, distincţia dintre ele este absolut necesar a
fi facută, pentru ca prin renunţarea la judecată reclamantul nu-şi abandonează si
posibilitatea de a exercita ulterior o acţiune împotriva aceluiasi pârât, cu acelaşi obiect şi cu
aceeaşi cauză, în timp ce prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii reclamantul
renunţă definitiv la pretenţia sa, nemaiputând reînvesti instanţa cu o cerere identică, efectele
juridice ale actelor de dispoziţie mai sus analizate fiind diferite. Ca atare, este nelegală
hotărârea prin care instanţa a luat act atât de renunţarea la drept, cât şi de renunţarea la
judecarea cererii introductive.
246
Achiesarea
Achiesarea poate să fie făcută în două modalități, respectiv achiesarea pârâtului prin
recunoașterea pretențiilor reclamantului și achiesarea la hotărâre a părții care a pierdut
procesul.
Achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului
Achiesarea poate fi parțială sau totală.

Indiferent de întinderea achiesării, instanța, la solicitarea reclamantului, va da o
hotărâre în măsura recunoașterii, acestă hotărârea fiind executorie de drept.
Recunoașterea totală a pretențiilor reclamantului de către pârât se poate face numai pe
calea unei mărturisiri pure și simple.
Pârâtul poate recunoaște în tot sau în parte pretențiile cu particularitatea ca în cazul
recunoașterii parțiale se poate pronunța o hotărâre parțială în limita recunoașterii, continuând
procesul cu privire la pretențiile nerecunoscute (cu privire la care se va pronunța o nouă
hotărâre). E singurul caz de hotărâre parțială (excepție: arbitraj). Hotărârea parțială poate fi
executată (evitând așteptarea soluționării cauzei în întregime). Art. 448 pct. 9 ce
reglementează executarea provizorie arată ca hotărârea dată în temeiul unei recunoaștere e
dată cu executare vremelnică în sensul ca nu e împiedicată executarea prin căile de atac.
Hotărârea nu are la bază o judecată, fiind o ficțiune (admite pretențiile reclamantului,
obligă pârâtul să... ). Pentru acest motiv e supusă numai recursului la instanţa ierarhic
superioară.
Când achiesarea se face în fata instanţei de apel hotărârea din prima instanţă se
anulează în măsura recunoașterii (Dacă în prima instanţa fuseseră respinse pretențiile
reclamantului).
Cheltuielile de judecată.
Art 454: Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt
legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,
cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către
reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) 236 din Codul civil
rămân aplicabile. Achiesarea făcută la primul termen poate avea ca efect și exonerarea
pârâtului de obligații (cheltuieli) dacă e făcută la primul termen și nu era de drept în întârziere
sau nu fusese pus în întârziere.
În considerarea faptului că textul nu distinge, recunoașterea parțială poate fi făcută și
în cadrul unei acțiuni în constatare, nu doar în cadrul unei acțiuni în realizare, dar nici
hotărârea parțială nu va putea fi pusă în executare, așa cum s-ar fi întâmplat în cazul unei
hotărârii asupra acțiunii în constatare.
236
Potrivit art. 1.522 alin. (5) NCC, „Punerea în întârziere de către creditor: cererea de chemare în
judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul
de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă
obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului. ”
247
Recunoașterea poate viza și o cerere reconvențională sau orice altă cerere incidentală
care are natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată.237
Astfel, hotărârea parțială nu este pronunțată din oficiu, ci în respectarea principiului

disponibilității, numai la cererea reclamantului, care are dreptul de a decide cu privire la
cererea formulată.
Achiesarea părții care a pierdut procesul la hotărârea pronunțată
Achiesarea la hotărâre manifestă voința părții care a pierdut procesul, în primă instanță
sau în apel, de a nu exercita împotriva hotărârii calea de atac prevăzută de lege.
Potrivit art. 463 alin. (3) NCPC: „achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei
părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor
sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.”
Astfel, achiesarea în această modalitate poate interveni doar după pronunțarea

hotărârii, iar nu și înainte de darea soluției.
Achiesarea la hotărâre se produce prin două modalități:
 partea renunță la calea de atac chiar mai înainte de a face uz de exercitarea ei;
 partea renunță la calea de atac ulterior, după ce s-a folosit de acest drept.
Potrivit art. 464 alin. (1) NCPC: „achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori
parţială.”
Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața
instanței ori prin mandatarul său în temeiul unei procuri speciale.
Achiesarea tacită derivă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă
intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.
Achiesarea tacită la hotărâre este incidentă atunci când e dedusă din acte sau fapte precise și
concordante care exprimă intenția certa a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.
Exemplu: una dintre părți ar executa o hotărâre, de bunăvoie, deși hotărârea nu e
executorie, fiind în interiorul termenului de apel (30 zile de la comunicare, partea nu așteaptă
cele 30 zile și execută). În cazul acesta, în jurisprudența VCPC, s-a considerat a fi un caz de
achiesare tacită. Nu e caz de achiesare tacită atunci când:
237
De pildă, dacă pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care urmărește să obțină compensarea
judiciară cu creanța reclamantului nu poate să fie dată hotărârea parțială pentru că nu s-ar mai putea realiza
compensarea.
248
- hotărârea e executată voluntar, deși e executorie, chiar dacă creditorul nu a
întreprins niciun act de executare. Atitudinea debitorului e echivocă: poate nu executa din
adeziune la hotărâre, ci fiind motivat în executare de teama ca dacă ar începe executarea ar
trebui sa plătească cheltuielile de executare.
Nu e caz de achiesare tacită nici dacă exista o hotărâre susceptibilă de a fi atacată, dar
creditorul a început executarea. Debitorul execută pentru a nu fi obligat la cheltuieli de
executare, urmând ca ulterior, dacă câștigă procesul sa solicite întoarcerea executării (Actul e
echivoc. Nu relevă faptul că e de acord cu hotărârea).
Regimul juridic al achiesării
Atunci când se achiesează la hotărâre în fața primei instanțe cu ocazia pronunțării,

partea prezentă la pronunțarea hotărârii în ședință publică poate renunța la calea de atac, în
condițiile legii, făcându-se mențiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de
președinte și de grefier.
Însă, renunțarea se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după momentul declarării
căii de atac, atunci când partea s-a prezentat înaintea președintelui instanței sau a persoanei
desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanței,
atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă.
Atunci când renunțarea se face prin înscrisul autentic, partea nu trebuie să se mai
prezinte, ci este suficient să transmită la dosar înscrisul care îi constată voința.
În ipoteza în care se achiesează la hotărâre în cursul judecării căii de atac, cel care a
exercitat-o poate renunța oricând la continuarea judecății în respectiva cale de atac.
Tranzacția
În conformitate cu art. 2.267 alin. (1) NCC: „tranzacţia este contractul prin care
părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări
reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.”
Tranzacția poate fi încheiată în orice etapă a procesului, în primă instanță sau în căile
de atac, inclusiv în faza executării silite.
În împrejurarea în care acordul părților intervine în cursul unui proces, putem observa
caracterul judiciar al contractului, fiind astfel, o tranzacție judiciară.
Totodată, părțile trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu întrucât, fiind
indispensabile concesiile și renunțările reciproce, tranzacția este un act de dispoziție.
În ceea ce privește forma tranzacției, aceasta este enunțată de art. 2.272 NCC: „pentru
a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris”, cerută ad probationem, iar nu
ad validitatem, tranzacția nefiind un act solemn, iar conținutul tranzacției se regăsește în
cuprinsul dispozitivului hotărârii.
249
Hotărârea prin care este consfințită tranzacția și instanța ia act de înțelegerea părților
se mai numește și hotărâre de expedient.
Potrivit art. 440 NCPC: „hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi
poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic
superioară.”
Termenul de recurs este de 30 de zile și curge de la data comunicării hotărârii.
De asemenea, împotriva hotărârii de expedient poate să fie exercitată și o contestație
în anulare.
Ținând cont de faptul că motivele de recurs sunt limitate doar la cele de ordin
procedural, denotă că vor putea fi invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 1-6, celelalte motive de casare fiind incompatibile cu această instituție.
Instanța care dispune desființarea hotărârii de expedient, nu va desființa și contractul
de tranzacție.
Contractul de tranzacție care a stat la baza pronunțării hotărârii de expedient poate fi
desființat, ca orice alt contract, printr-o acțiune separată în nulitate, rezoluțiune sau reziliere
ori o acțiune revocatorie sau în declararea simulației.
Mai mult decât atât, instanța care dispune anularea, rezoluțiunea sau revocarea
tranzacției nu va desființa și hotărârea de expedient, întrucât nu există un text care să îngăduie
aceasta.
În ipoteza în care se admite cererea prin care se solicită, după caz, desființarea sau
inopozabilitatea tranzacției, hotărârea astfel pronunțată va determina lipsirea de efecte a
hotărârii de expedient.
În conformitate cu art. 441 NCPC: „dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod
corespunzător şi în cazul în care învoiala părților este urmarea procedurii de mediere.”
În sfârșit, dacă acordul de voințe a fost manifestat în cursul procedurii medierii,
instanța va avea posibilitatea să pronunțe o hotărâre de expedient urmând aceeași procedură
prevăzută și în cazul tranzacției.
XXX. DELIBERAREA ȘI PRONUNȚAREA
HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
După ce dezbaterile s-au închis, judecătorii se retrag pentru deliberare, care se face în
secret, în camera de consiliu. În cazul în care instanţa nu poate hotărî în aceeaşi zi,
pronunţarea se amână, fără a se putea depăşi 15 zile. După expirarea acestui termen, noi
amânări de aceeaşi durată sunt posibile. Cu toate acestea, termenul este relativ şi depăşirea lui
nu afectează valabilitatea hotărârii pronunţate.
Deliberarea este operațiunea prin care judecătorii stabilesc situația de fapt, la care vor
aplica normele juridice corespunzătoare, reprezentând însăşi esenţa actului jurisdiţional 238.
Bineînţeles că activitatea este mult mai complexă decât rezultă din această schemă sumară,
238
G. Boroi, Codul 2001, pg. 448, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, 2015, pg. 537. A se vedea şi
A. Nicolae, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. II, 2013, pg. 862-863.
250
deoarece judecătorul urmează să aleagă între cele două construcţii propuse de părţi ori să
realizeze, pe baza aceloraşi probe, o altă construcţie juridică, fiind pus de multe ori în situaţia
de a face o operă personală prin aplicarea unor standarde, prin aprecierea pe care legea îl pune
să o facă, prin aplicarea analogiei în cazul în care constată o lacună a legii etc239.
Potrivit art. 395 alin. (1) NCPC: „după închiderea dezbaterilor, completul de judecată
deliberează în secret asupra hotărârii ce urmează să pronunţe.”
Cerința obligativității ca ședință să fie secretă este necesară, chiar dacă deliberarea are
loc în timpul ședinței de judecată sau ulterior, iar acest aspect nu trebuie eludat nici în
momentul redactării hotărârii.
În vederea respectării principiului continuității, art. 395 alin. (2) NCPC: „la
deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora au avut loc dezbaterile.
Fiecare dintre membrii completului de judecată are îndatorirea să îşi exprime opinia,
începând cu cel mai nou în funcţie. Preşedintele îşi exprimă opinia cel din urmă.”
De regulă, în ipoteza în care a participat la dezbateri, judecătorul este obligat să se

pronunțe chiar dacă nu mai este judecător al instanței respective.
În condițiile legii240, în cazul în care judecătorul respectiv este suspendat din funcție
sau i-a încetat calitatea de judecător, cauza se repune pe rol, cu citarea părților, pentru ca ele
să pună din nou concluzii în fața completului de judecată legal constituit.
În condițiile art. 396 alin. (1) NCPC: „în cazuri justificate, dacă instanţa nu ia
hotărârea de îndată, pronunţarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate
depăşi 15 zile.”
În situația în care se amână pronunțarea este necesar să se întocmească o minută, în

cuprinsul căreia se va arăta data și modalitatea pronunțării.241
Potrivit art. 396 alin. (2) NCPC: „în cazul amânării prevăzute la alin. (1),
preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea, poate
stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin
mijlocirea grefei instanţei.”
239
V. M. Ciobanu, op. cit., RRDP nr. 1/2010, pg. 46-51.
240
Potrivit art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor: „(1)
Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie în următoarele cazuri:
a) când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau rechizitoriu;
b) când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod corespunzător. ”
241
Potrivit art. 175 Nulitatea condiţionată alin. (1) NCPC:„ actul de procedură este lovit de nulitate dacă
prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea
acestuia. ”
251
Subliniem faptul că acest drept de opțiune aparține însă doar instanței, părților
necerându-li-se acordul, în momentul în care se anunță pronunțarea, vizând modalitatea în
care ar urma să se facă aceasta.
Ca art. 396 alin. (2) NCPC să se aplice, nu este necesar ca părțile să fie de față în
momentul în care se anunță modalitatea de pronunțare, și nici să fie înștiințate despre aceasta.
Astfel, membrii completului de judecată își manifestă opinia începând cu cel nou mai
în funcție și încheind cu președintele completului, chiar dacă nu el are cea mai mare vechime
în funcție. Norma nu este imperativă, având caracter de recomandare, astfel încât eventuala sa
nerespectare (care, oricum, nu ar putea fi verificată, dat fiind secretul deliberării) nu poate fi
invocată în calea de atac împotriva hotărârii astfel pronunţate de către părţi, pentru a susţine
nulitatea acestei hotărâri242.
Cu valoare de principiu, art. 398 alin. (1) NCPC prevede: „hotărârea trebuie să fie
rezultatul acordului membrilor completului de judecată şi se dă în numele legii.”
De preferat, ar fi ca hotărârea să fie adoptată în unanimitate de păreri, atunci când

compunerea este colegială.
Dar cu toate acestea, potrivit art. 398 alin. (2) NCPC: „când unanimitatea nu poate fi
realizată, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată. Dacă din
deliberare rezultă mai mult de două opinii, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult
sunt datori să se unească într-o singură opinie. ”
Textul de mai sus vizează situația în care completul este alcătuit din 3 judecători, doar
în acest caz este posibil ca, dacă sunt mai mult de două opinii, judecătorii ale căror păreri se
apropie mai mult să trebuiască să se unească într-o singură opinie.
Potrivit art. 398 alin. (3) NCPC: „în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată,
procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi
a preşedintelui instanţei sau a vicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător
desemnat de preşedinte. ”
Completul de divergență intervine în cazul în care se judecă apelul, (unde judecata se

face în complet de doi judecători) în momentul în care judecătorii nu cad de acord asupra
soluției pe care urmează să o pronunțe.
În ceea ce privește divergența, aceasta se judecă în aceeași zi, atunci când acest lucru
nu este posibil, se judecă într-un termen care nu poate depăși 20 de zile, iar în pricinile
242
ICCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Dec. nr. 1494/2009, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei,
op. cit., pg. 429
252
urgente, termenul va fi de maximum 7 zile, termene care curg de la ivirea divergenței,
respectiv, neavând relevanță dacă fusese sau nu amânată pronunțarea.
În cazul în care divergența nu este judecată în ziua în care s-a ivit, părțile trebuie să fie
citate, inclusiv în pricinile considerate urgențe, numai durata maximă a termenului în care
trebuie făcută judecata fiind diferită.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, părerile diferite nu se mai motivează

înainte de judecarea divergenţei - procedură prevăzută pentru instanţele de fond de art. 257
alin. (2) CPC 1865 - , părţile fiind anunţate în şedinţă despre obiectul divergenţei.
Renunţarea legiuitorului la motivarea opiniilor este inspirată, deoarece se evita
antepronunţarea prin înfăţişarea argumentării soluţiei finale, care nu putea fi decât una dintre
cele două însuşite de către membrii completului.
Potrivit art. 399 alin. (2) NCPC: „dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor
rămase în divergenţă şi care se anunţă părţilor în şedinţă, instanţa fiind îndreptăţită, atunci
când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi şi să ordone orice alte măsuri
îngăduite de lege.”
În doctrină243 s-a apreciat că art. 399 alin. (2) C. Proc. Civ. ar fi susceptibil de critică
sub acest aspect, întrucât este posibil ca părţile să nu-şi poată pregăti corespunzător apărarea
în cazul în care iau cunoştinţă de obiectul divergenţei în chiar şedinţa în care aceasta se
judecă.
Analizând textul de mai sus, rezultă că atribuțiile completului de divergență sunt
limitate, iar dezbaterile pot avea ca obiect numai chestiunile cu privire la care a apărut
divergența.
Astfel, dovezile noi, cerute de părți sau ordonate din oficiu, precum și măsurile pe care
le-ar putea ordona instanța pot să fie numai în legătură cu aceste chestiuni.
De asemenea, părțile nu pot să cadă de comun acord ca judecata în complet de

divergență să se extindă și în privința altor aspecte și nici nu pot formula cereri ori invoca
excepții procesuale care nu au legătură cu divergența.
Ulterior anunțării divergenței și, după administrarea de noi probe, dacă este cazul,
părțile pun concluzii „din nou” doar asupra chestiunilor aflate în divergență.
Pronunțarea hotărârii
Potrivit art. 402 NCPC: „sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. (2), hotărârea se va
pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau
de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi
calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.”
243
A. Constanda, G. Boroi (coord.), Noul Cod, vol. I, pg. 742
253
Ceea ce se pronunță în ședință publică ori se pune la dispoziția părților prin mijlocirea
grefei instanței este minuta.
În situația în care completul de judecată apreciază că nu se poate pronunța de îndată,

va avea posiblitatea să dispună amânarea pronunțării pentru un termen care nu poate depăși
15 zile.
Pronunțarea poate fi amânată de mai multe ori, însă fiecare amânare nu poate depăși
15 zile.
În cazul anumitor materii, termenul de amânare al pronunțării este mult mai scurt.244
Potrivit art. 396 alin. (3) NCPC: „dacă pronunţarea a fost amânată, hotărârea nu
poate fi pronunţată mai înainte de data fixată în acest scop”, sub sancțiunea nulității
hotărârii, întrucât este vorba despre o nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări.
Minuta
Rezultatul deliberării se consemnează în actul de procedură ce poartă denumirea de

minută, iar aceasta trebuie să coincidă cu dispozitivul hotărârii.
Potrivit art. 401 alin.(1) NCPC: „după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de
îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia
separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.”
Astfel, minuta trebuie întocmită atunci când actul de procedură la care se referă are
valoarea unei hotărâri judecătorești.
În privința conținutului minutei, aceasta trebuie să cuprindă soluția asupra tuturor

cererilor formulate în cauză,dar și eventuala opinie separată a judecătorilor aflați în
minoritate, în același mod urmând a fi alcătuit și dispozitivul hotărârii.
Conform art. 401 alin. (2) NCPC: „minuta, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, se va
semna pe fiecare pagină de către judecători şi, după caz, de magistratul-asistent, după care
se va consemna într-un registru special, ţinut la grefa instanţei. Acest registru poate fi ţinut şi
în format electronic.”
Minuta este semnată de judecători, nu și de grefieri.
244
Amânarea pronunţării în cazul ordonanţei preşedinţiale nu poate depăşi 24 de ore -art. 999 alin. (4)
C. proc. Civ.
254
În situația în care lipsește semnătura unuia dintre judecători de pe minută, aceasta nu
poate fi acoperită prin semnarea ulterioară, întrucât nu s-ar mai putea ști dacă judecătorul
respectiv a participat la deliberare, tocmai de aceea lipsa semnăturii constituie un caz de
nulitate expresă a hotărârii judecătorești.
În ceea ce privește conținutul minutei, menționăm că aceasta va cuprinde soluția

asupra tuturor cererilor formulate în cauză, precum și eventuala opinie separată a judecătorilor
aflați în minoritate, elemente ce vor fi preluate ca atare în dispozitivul hotărârii. Opinia
separată va fi motivată de către judecătorul sau asistentul judiciar care a rămas în minoritate la
deliberare și redată în considerentele hotărârii, alături de motivarea soluției adoptate în
majoritate [a se vedea art. 426 alin. (2)]. Aceste prevederi sunt aplicabile și în cazul
încheierilor de ședință conform art. 234 NCPC
Pe fondul cauzei pot fi pronunțate următoarele soluții:
 admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, atunci când
pretențiile reclamantului s-au dovedit a fi întemeiate;
 admiterea în parte a cererii, atunci când reclamantul și-a dovedit numai o parte dintre
pretențiile formulate;
 respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, dacă din probele
administrate rezultă că pretenția reclamantului nu este fondată;
 anularea cererii, respingerea ca inadmisibilă, prescrisă, ca existând autoritate de lucru
judecat, ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă, ca lipsită de interes, ca prematură, ca nefiind
de competenţa instanţelor române etc., atunci când se admite o excepţie procesuală
peremptorie. Se mai poate pronunţa perimarea cererii, precum şi respingerea cererii de
divorţ ca nesusţinută.
Cu toate că art. 401 nu prevede expres, neîntocmirea minutei atrage nulitatea hotărârii,
întrucat nu se poate cunoaşte soluţia pronunţată de instanţă.
Pe de altă parte, dacă norma prevede expres sancţiunea nulităţii hotărârii pentru
nesemnarea de către judecători, a fortiori lipsa minutei este supusă aceleiaşi sancţiuni245.
XXXI. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ. CLASIFICAREA HOTĂRÂRILOR.

STRUCTURA ȘI EFECTELE HOTĂRÂRII
245
C.A. Timişoara, dec. nr. 575/R/2010, portal.just.ro.
255
Hotărârea judecătorească este actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței
cu privire la pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății, fiind deci actul care marchează
finalizarea judecății246.
Hotărârea judecătorească poate fi clasificată în funcție de mai multe criterii.
 După un prim criteriu stabilit de norma legală și prevăzut de art. 424 NCPC,
hotărârea judecătorească se împarte în sentințe, decizii și încheieri.
Sentinţele
Potrivit art. 424 alin. (1) și (2) NCPC:

„(1) hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se
dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă;
(2) hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor
autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel
de activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numeşte sentinţă.”
Sintagma „prin care este soluţionată cauza" acoperă fără echivoc şi din punct de
vedere terminologic şi ipoteza soluţionării unei cereri de chemare în judecată pe cale de
excepţie, iar nu numai atunci cand instanţa soluţionează pe fond raportul litigios.
Deşi prin pronunţarea hotărârii judecătorești instanța se dezînvestește, astfel cum
dispune art. 429 NCPC, indiferent de soluţia pe care o adoptă (pe cale de excepţie sau pe
fond), art. 424 alin. (1) nu neagă acest efect principal al pronunţării hotărârii, întrucât
formularea alternativă a textului are în vedere ipoteza admiterii unei excepţii de
necompetenţă, urmată sau nu de declinarea de competenţă, pentru că, spre exemplu, în cazul
admiterii excepţiei de necompetenţă generală, soluţia pe care instanţa o va pronunţa este aceea
de respingere a cererii ca inadmisibilă, astfel cum prevede art. 132 alin. (4) NCPC.
Prin urmare, şi dezînvestirea primei instanţe prin această modalitate se realizează prin
pronunţarea unei sentinţe, fie că este vorba despre respingerea cererii ca inadmisibilă, fie
despre declinarea dispusă de o instanţă în favoarea alteia, ori de o secţie specializată a unei
instanţe în favoarea secţiei specializate în altă materie a aceleiaşi instanţe sau între completele
unei instanţe în considerarea specializării unuia dintre ele247.
Prin dispoziţiile Legii nr. 76/2012, la art. 424 s-a introdus alin. (2), care include în
categoria sentinţelor hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva
hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de
activitate, în cazurile prevăzute de lege, competenţă a judecătoriei statuată prin dispoziţiile art.
94 pct. 3 NCPC.
246
G. Boroi, Codul 2001, pg. 452
247
C. Negrilă, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 792
256
Norma este utilă pentru a înlătura eventualitatea unei alte calificări a hotărârii
pronunţate de judecătorie în acest caz, având în vedere că ipoteza se referă la soluţionarea
unei căi de atac.
Deciziile
Potrivit art. 424 alin. (3) NCPC: „hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra
apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca
urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre judecare ori ca
urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reţinere în recurs se numeşte decizie.”
Textul de mai sus face referire la hotărârea pronunțată în căile de atac, inclusiv cea
dată după reținerea/rejudecarea cauzei în fond după anularea/casarea cu reținere, precum și la
hotărârea dată în recursul în interesul legii.
Cu toate că în enumerarea cazurilor în care instanța se pronunță prin decizie nu a fost

cuprinsă și hotărârea prealabilă dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, art. 521 alin.
(1) NCPC248, spune că hotărârea ce se dă în acest caz este decizie.
Potrivit art. 424 alin. (4) NCPC: „hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra
contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie.”
Acestea constituie căi de atac de retractare, în virtutea principiului „accesorium

sequitur principale”, iar în privința acestora instanța se va pronunța printr-o sentință, dacă a
fost atacată o sentință, sau printr-o decizie, dacă obiectul căilor extraordinare de atac îl
constituie o hotărâre dată printr-o cale de atac finalizată printr-o decizie.
Conform art. 424 alin. (5) NCPC: „toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc
încheieri, dacă legea nu prevede altfel.”
Încheierile sunt toate acele hotărâri care se dau pe parcursul procesului, dacă legea nu
prevede altfel, indiferent dacă acestea sunt preparatorii sau interlocutorii. Acestea sunt
redactate la fiecare termen de judecată în condițiile art. 232 alin. (1) NCPC, precum și hotărâri
prin care, în cazurile anume prevăzute de lege, este finalizată judecata.
 Din punct de vedere al duratei acțiunii lor, pot fi : hotărâri propriu-zise și hotărâri
provizorii.
Hotărârile propriu-zise constituie acele hotărâri care rezolvă fondul și au, de regulă, o
acțiune nelimitată în timp. (spre exemplu, într-un proces cu divorț, instanța poate lua măsuri
248
Potrivit art. 521 alin. (1) NCPC: „asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.”
257
provizorii privind stabilirea domiciliului copiilor minori, obligația de întreținere, încasarea
alocației de stat pentru copii, folosirea locuinței familiei).
Hotărârile provizorii au un caracter temporar, prin intermediul lor luându-se măsuri

vremelnice în cursul procesului . De pildă, au caracter provizoriu hotărârile prin care se iau
măsuri asigurătorii sau provizorii; ordonanțele președințiale, potrivit art. 996 alin. (2) teza I
NCPC, etc.
 În funcție de posibilitatea de a fi atacate sau nu cu apel sau recurs, hotărârile se

clasifică în : hotărâri nedefinitive și hotărâri definitive.
Hotărârile nedefinitive sunt acelea date în prima instanță, care pot fi atacate cu apel,
precum și hotărârile date în apel, susceptibile de recurs.
Hotărârile definitive sunt acelea care nu pot fi atacate nici cu apel, nici cu recurs, ori
pentru că a expirat termenul pentru declararea căii de atac, ori pentru că legea nu prevede
posibilitatea atacării lor.
Potrivit art. 634 alin. (1) NCPC sunt hotărâri definitive:

„1.hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. ”
Aceste hotărâri devin definitive la momentul expirării termenului de exercitare a

apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării.
 După cum pot sau nu să fie puse în executare, hotărârile sunt: executorii și
neexecutorii.
Hotărârile executorii sunt acelea prin care s-a admis o acțiune în realizarea dreptului
sau în constituire de drepturi.
Potrivit art. 633 NCPC, sunt hotărâri executorii:

„1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care
părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).”
258
Astfel, hotărârile primei instanțe sunt executorii dacă sunt definitive în baza unei
prevederi legale exprese, dacă nu pot fi atacate decât cu recurs sau dacă părțile au convenit să
exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) NCPC.249
De asemenea, sunt hotărâri executorii, hotărârile de primă instanță executorii de drept,

potrivit art. 448 NCPC, precum și cele pentru care s-a încuviințat executarea provizorie, în
condițiile art. 449 NCPC.
Hotărârile neexecutorii sunt pronunțate în acțiunile în constatare. Cu toate acestea,

dacă o parte a fost obligată la cheltuieli de judecată, privitoare la acest aspect hotărârea poate
să fie pusă în executare.
 Din punct de vederea al conținutului lor, hotărârile pot fi: integrale și

parțiale .
Hotărârile integrale sunt acelea care dezinvestesc instanța de întregul dosar, neavând
importanță dacă s-a judecat sau nu însuși fondul litigiului.
Hotărârile parțiale sunt cele care pot fi pronunțate, în măsura recunoașterii, la cererea
reclamantului, atunci când pârâtul recunoaște pur și simplu o parte dintre pretențiile
reclamantului.250
 Sub aspectul condamnării, hotărârile sunt: hotărârile cu o singură

condamnare și hotărârile cu condamnare alternativă.
Hotărârile cu o singură condamnare sunt acelea în care pârâtul este obligat la

efectuarea unei prestații determinate, cum ar fi plata unei sume de bani, predarea unui bun.
Hotărârile cu condamnare alternativă există atunci când o condamnare principală,

precum și o condamnare subsidiară, care se va executa numai dacă nu este posibilă executarea
condamnării principale.
De exemplu, pârâtul este obligat să predea un bun, iar dacă predarea nu mai este
posibilă, să plătească contravaloarea bunului.
249
Potrivit art. 459 alin.(2) NCPC: „în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost
exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi
atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul
împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală,
dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate
fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”
250
Potrivit art. 436 alin. (2) NCPC: „dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la
pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora.”
259
Pentru ca obligația determinată să nu fie transformată într-o obligație alternativă, la
alegerea debitorului, instanța nu trebuie să scrie în dispozitiv „obligă pe pârât să predea
bunul sau contravaloarea acestuia”, ci trebuie să prevadă că plata contravalorii bunului se
poate realiza numai dacă executarea în natură, prin predarea bunului, nu mai este posibilă.
Redactarea hotărârii o face unul dintre membrii completului de judecată care a

pronunțat soluția.
Potrivit art. 426 alin. (1) NCPC: „hotărârea se redactează de judecătorul care a
soluţionat procesul. Când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari,
preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea.”
În ceea ce îi privește pe magistrații-asistenți, potrivit art. 71 din Legea 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor: „magistraţii-asistenţi care participă la şedinţele
de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redactează încheierile, participă cu vot
consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte
pentru toţi membrii completului de judecată.”
În cele din urmă, în situația în care din compunerea completului fac parte mai mulți
judecători, tot președintele completului îl va desemna pe unul dintre aceștia să redacteze
hotărâre.
Potrivit art. 426 alin. (2) NCPC: „în cazul în care unul dintre judecători sau asistenţi
judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el îşi va redacta opinia separată, care va
cuprinde expunerea considerentelor, soluţia pe care a propus-o şi semnătura acestuia. De
asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va
redacta separat opinia concurentă.”
În ceea ce privește termenul de redactare a hotărârii, art. 426 alin. (5) NCPC:
„hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Opinia
separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă
se redactează şi se semnează în acelaşi termen.”
Termenul de 30 de zile este unul relativ, întrucât dacă acesta va fi depășit, nu va afecta
valabilitatea hotărârii, ci poate să atragă, cel mult, sancțiuni disciplinare pentru judecători.
Acest termen de redactare, este un termen de drept comun, care se aplică în cazurile în
care legea specială nu dispune altfel.
De pildă:
260
 hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunțare [ art. 11 alin. (3) din
O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, aprobată prin Legea nr.
486/2003 ];
 hotărârea se redactează și se comunică părților în termen de cel mult 10 zile de la
pronunțare [ art. 127 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului ];
 instanța de apel redactează decizia și restituie dosarul judecătoriei în termen de 5 zile
de la pronunțare [ art. 15 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social ];
Conținutul hotărârii
Potrivit art. 425 NCPC, hotărârea judecătorească cuprinde trei părți: practicaua,
considerentele și dispozitivul.
Din analiza art. 425 NCPC, rezultă faptul că acesta este reglementat prin norme
imperative, prin folosirea expresiei de către legiuitor – hotărârea „va cuprinde”, așadar, lipsa
unor mențiuni ar putea să atragă nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 alin. (1) NCPC.
Hotărârea judecătorească trebuie să îmbrace forma scrisă.
Partea introductivă constituie prima parte a hotărârii și cuprinde, mențiunile

prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2) NCPC :
„(1) Pentru fiecare şedinţă a instanţei se întocmeşte o încheiere care va cuprinde
următoarele:
a) denumirea instanţei şi numărul dosarului;
b) data şedinţei de judecată;
c) numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, precum şi
numele şi prenumele grefierului;
d) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, numele şi prenumele
persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor şi celorlalte persoane
chemate la proces, cu arătarea calităţii lor, precum şi dacă au fost prezente ori au
lipsit;
e) numele, prenumele procurorului şi parchetul de care aparţine, dacă a participat la
şedinţă;
f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită;
g) obiectul procesului;
h) probele care au fost administrate;
i) cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi a
concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la şedinţă;
j) soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept;
k) calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii,
încheierea poate fi atacată separat;
261
l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără prezenţa publicului ori în camera
de consiliu;
m) semnătura membrilor completului şi a grefierului.
(2) Încheierea trebuie să arate cum s-a desfăşurat şedinţa, cuprinzând, dacă este
cazul, menţiuni despre ceea ce s-a consemnat în procese-verbale separate. ”
În situația în care s-a amânat pronunțarea și dezbaterile au fost consemnate într-o

încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde doar: denumirea instanței și
numărul dosarului; data; numele și prenumele și calitatea membrilor completului de judecată,
precum și numele și prenumele grefierului; numele și prenumele procurorului, dacă acesta a
participat la judecată; mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere.
Practicaua cuprinde tot ceea ce s-a petrecut în instanță la acel termen de înfățișare,
mențiunile sale fiind utile pentru a se putea controla dacă instanța a fost competentă, dacă s-au
respectat normele legale privind compunerea și constituirea instanței, drepturile procedurale
ale părților, ordinea dezbaterilor, celelalte reguli de procedură.
Dacă a avut loc amânarea pronunțării, dar lipsește încheierea de dezbateri de la ultimul
termen de judecată or, deși aceasta există, nu este semnată de judecător / judecători,
sancțiunea este nulitatea hotărârii, întrucât face imposibilă exercitarea controlului judiciar cu
privire la compunerea instanței, prezența părților, susținerile lor etc.
Considerentele hotărârii judecătorești (motivarea)
În cuprinsul considerentelor, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale

părților, expunerea de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt
și de drept pe care se sprijină soluția, indicându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și
cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Astfel, instanța trebuie să arate în mod obligatoriu, în cuprinsul considerentelor,

următoarele:
 fiecare capăt de cerere și apărările părților;
 probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost
reținute, iar altele înlăturate;
 excepțiile invocate și modul în care au fost soluționate;
 normele juridice pe care le-a aplicat la situația de fapt stabilită.
Motivarea hotărârii debutează cu arătarea obiectului cererii de chemare în judecată și,

dacă este cazul, a cererilor incidentale făcute pe parcursul procesului, precum și cu reținerea,
pe scurt, a susținerilor realizate prin cererile cu care a fost învestită instanța și asupra cărora
aceasta trebuie să se pronunțe prin dispozitiv.
262
Cu alte cuvinte, în cuprinsul considerentelor trebuie să fie arătate, situația de fapt
reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivelor de fapt și de drept pe care se
întemeiază soluția, precum și motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au
înlăturat cererile părților.
Ca atare, motivarea trebuie să fie clară, nu doar completă, corespunzătoare tuturor

aspectelor, de fapt și de drept ale procesului.
Totodată motivarea trebuie să se facă în concret, simpla afirmație că un fapt rezultă

din probele dosarului,fără să se indice în ce constau aceste probe, constituie, în realitate, o
nemotivare.
Redactorul hotărârii trebuie să arate de ce a înlăturat o probă, nefiind de ajuns să arate

că aceasta este neconcludentă. În situația în care are de optat între mai multe probe
contradictorii, nu poate să spună doar că o probă i s-a părut mai concludentă, ci trebuie să
arate temeiurile care l-au condus la asemenea concluzie.
Așadar, motivarea este importantă pentru părți deoarece pe baza considerentelor

hotărârii, acestea au posibilitatea să controleze legalitatea și temeinicia dispozitivului, iar în
ceea ce îi privește pe terți, cunoașterea motivării care a condus la pronunțarea unei soluții
poate folosi la asigurarea predictibilității viitorului lor proces.
Dispozitivul hotărârii judecătorești
Dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde soluția ce s-a pronunțat în cauză,
fiind o reproducere dezvoltată a minutei întocmite cu ocazia deliberării.
În cuprinsul dispozitivului se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și

domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare
sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de
înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse
judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.
De pildă, în situația obligării la predarea unui bun, acesta va fi individualizat prin toate
caracteristicile sale; de asemenea, dacă se pronunță o condamnare alternativă, se vor arăta atât
prestația principală, cât și cea alternativă.
În cuprinsul hotărârii judecătorești, trebuie să fie înscrise și alte mențiuni.
Astfel, în partea finală a dispozitivului se vor arăta , potrivit art. 425 alin. (3) NCPC:
„dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data
pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate
263
prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea
este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru
exercitarea căii de atac.”
Aceste mențiuni vor fi înscrise imediat după dispozitiv, acesta fiind sensul expresiei
„în partea finală a dispozitivului”.
Totodată, vor fi înscrise mențiuni privitoare la data pronunțării, mențiunea pronunțării

în ședință publică sau în altă modalitatea prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor
completului de judecată.
Hotărârea poate să fie cu executare provizorie, potrivit art. 448-449 NCPC, ori
executorie, în conformitate cu art. 633 NCPC.251
Hotărârea pronunțată în privința unei acțiuni în constatare nu este executorie decât în

ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată.
Având în vedere că hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanți sau împotriva
mai multor pârâți, trebuie arătat cu certitudine ceea ce se cuvine fiecărui reclamant și la ce
este obligat fiecare pârât ori, când este cazul, se va indica dacă drepturile și obligațiile părților
sunt solidare sau indivizibile.
În partea finală a dispozitivului trebuie să existe înscris un element reprezentat de

semnăturile membrilor completului de judecată.
Membrii completului de judecată care semnează hotărârea sunt judecătorii și, mai mult
decât atât, la Înalta Curte de Casație și Justiție, magistratul - asistent, pentru că toți aceștia au
semnat minuta, așa cum stabilește art. 401 alin. (2) NCPC.
Cu toate acestea, deși nu semnează minuta, grefierul semnează hotărârea.

Hotărârea care este nesemnată este lovită de nulitate, conform art. 175 alin. (1) NCPC,
dar acest motiv nu va duce la nulitatea/ casarea cu trimitere a hotărârii pentru că nu s-ar putea
motiva că, prin nesemnarea hotărârii, instanța nu a cercetat fondul procesului.
Efectele hotărârii judecătorești
Ca efecte substanțiale, hotărârea judecătorească constă în sancționarea unei situații de

fapt, în consecințele aplicării normei de drept substanțial la situația de fapt din speță.
251
1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit
să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).
264
Ca efect procesual, hotărârea judecătorească dezinvestește instanța de litigiul pe care l-
a avut de soluționat.
Potrivit art. 429 NCPC: „după pronunţarea hotărârii instanţa se dezînvesteşte şi

niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.”
Ca atare, chiar dacă își dă seama că a pronunțat o soluție greșită, judecătorul nu o

poate modifica, îndreptarea hotărârii urmând a fi făcută în căile de atac.
Potrivit art. 432 NCPC: „excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de
instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect
al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât
aceea din hotărârea atacată.”
Autoritatea de lucru judecat este o excepție de fond, peremptorie și absolută; aceasta

poate fi invocată direct în calea de atac recursului.
O condiție pentru a opera excepția autorității de lucru judecat, trebuie să existe o triplă
identitate: de părți, de obiect și de cauză.
În conținutul excepției de autoritate de lucru judecat intră și dispozitivul hotărârii,

considerentele pe care dispozitivul se sprijină, care îl explică și fac corp comun cu acesta și
considerentele prin intermediul cărora s-a rezolvat o chestiune litigioasă, pe cale incidentală,
ale cărei concluzii nu se regăsesc expressis verbis în dispozitiv.
Efectele autorității de lucru judecat se întind și asupra succesorilor universali sau cu

titlu universal ai părților, nu numai asupra părților, precum și asupra dobânditorilor cu titlu
particular, întrucât cu toate că nu au participat personal la judecată, au dobândit aceleași
drepturi ca și autorul lor, reprezentând, astfel persoana autorului lor. În aceeași situație se află
și creditorii chirografari.
Cerința identității de părți este îndeplinită, chiar dacă, într-un proces, o parte a figurat
ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar, în al doilea proces, aceste calități sunt inversate.
Hotărârea judectorească prin intermediul căruia se ia o măsură provizorie nu are

autoritate de lucru judecat. (ex. ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat
asupra fondului dreptului).
În materie contencioasă, hotărârea judecătorească pronunțată nu se bucură de

autoritate de lucru judecat, partea interesată având posibilitatea reiterării cererii. (ex.
încheierea prin care s-a respins ajutorul public judiciar; cererea de eliberare a cauțiunii de la
Registrul Comerțului de valori al instanței).
265
În situația în care hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru
judecat este provizorie.
Potrivit art. 430 alin. (5) NCPC: „hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau
revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă
hotărâre.”
Ca o consecință a invocării și admiterii excepției autorității de lucru judecat, părții i se

poate crea o situație mai grea în propria cale de atac, constituind o excepție de la principiul de
drept non reformatio în pejus.
În privința hotărârilor care sunt susceptibile de executare silită, în condițiile legii,

aceste constituie titluri executorii.
Hotărârea judecătorească constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic,

astfel încât constatările personale ale judecătorului (judecătorilor) fac dovadă până la
înscrierea în fals.
Potrivit dispoziţiilor art. 435 NCPC: „(1) hotărârea judecătorească este obligatorie şi
produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.
(2) hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu
face, în condiţiile legii, dovada contrară.”
Rezultă astfel că, prin hotărâre se nasc / se sting drepturi sau obligații numai față de
părți și succesorii lor.
Orice hotărâre judecătorească produce efecte de ordin substanțial, pe planul dreptului

material. Cu privire la efecte, acestea se impun tuturor, inclusiv terților.
Astfel, hotărârea este opozabilă celor străini de proces nu în sensul că prin hotărâre se
nasc / se sting drepturi sau obligații față de terți, ci în sensul că aceștia sunt ținuți să respecte
cele statuate prin hotărâre. De aceea, hotărârea nu este obligatorie și față de terți, ci le este
doar opozabilă acestora.
Termenul de grație
Termenul de grație constă în amânarea sau în eșalonarea pe care instanța o acordă

celui obliga prin hotărâre, în vederea executării obligației.
Potrivit art. 397 alin. (3) NCPC : „în cazurile în care instanţa poate da termen pentru
executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând
şi motivele pentru care a acordat termenul. ”
266
Termenul de grație poate fi acordat doar la solicitarea debitorului. De asemenea, poate
fi cerut și acordat doar în fața instanțelor de fond ( primă instanță și apel ).
În situația în care s-a acordat un termen de grație, executarea nu se poate realiza până
la împlinirea acelui termen.
Potrivit art. 397 alin. (3) NCPC, debitorului nu i se poate acorda termen de grație, în
următoarele cazuri :
 atunci când debitorului i s-a mai acordat un termen rezonabil de plată de către creditor;
 în ipoteza în care debitorul a avut posibilitatea să execute obligația într-un termen
rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată;
 în situația în care la data pronunțării subzistă vreunul dintre următoarele motive,
potrivit art. 675 alin. (1) NCPC:
„1. debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii în
scopul realizării executării silite;
2. debitorul risipeşte averea sa;
3. debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau, dacă prin fapta
sa, săvârşită cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, a micşorat garanţiile date
creditorului său ori nu le-a dat pe cele promise sau, după caz, încuviinţate;
4. alţi creditori fac executări asupra averii lui. ”
 dacă obligația derivă din plata unei cambii, a unui bilet la ordin sau cec;
 cu toate că debitorului i s-a acordat termen de grație, acesta poate fi decăzut din acest
beneficiu, în cazurile prevăzute de art. 675 NCPC;
 potrivit art. 1619 NCC: „termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii
nu împiedică realizarea compensaţiei.”
Cheltuielile de judecată
Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de totalitatea sumelor avansate de către părți

pe parcursul procesului, respectiv taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile
avocaților, ale experților și ale specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și
pierdere cauzate de necesitatea prezenței la proces, chletuielile de transport și, dacă este cazul,
de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.
Potrivit art. 453 alin. (1) NCPC : „partea care pierde procesul va fi obligată, la
cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”
Cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci doar la cererea părții, fiind astfel o
expresie a principiului disponibilității.
267
În situația în care s-au cerut cheltuieli de judecată, instanța se pronunță asupra lor prin
dispozitiv, ținând cont de înscrisurile depuse de parte în vederea dovedirii acestora. Aceste
înscrisuri pot fi depuse, cel mai târziu, la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Instanța poate cenzura cheltuielile de judecată, în situația în care acestea apar vădit
disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată
de avocat, ținând cont de circumstanțele cauzei (ex. onorariile avocaților; onorariile experților
judiciari și ale specialiștilor).
Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții care a

pierdut procesul.
Întâlnim culpă procesuală și atunci când cererea a fost respinsă în temeiul unei
excepții procesuale, a fost anulată ca neregulat introdusă sau ca netimbrată, s-a perimat,
reclamantul a renunțat la judecată sau la dreptul subiectiv pretins.
În cazul coparticipării procesuale, cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod egal,

proporțional sau solidar, conform cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic
existent între coparticipanți.
Termenul de formulare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
În împrejurarea în care se optează pentru solicitarea lor în procesul în curs de

desfășurare, acestea pot fi cerute până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Atunci când partea care a câștigat procesul a solicitat și a dovedit în fața primei
instanțe cheltuielile de judecată efectuate, dar cu toate acestea instanța a omis să se pronunțe
asupra acestei cereri accesorii, partea interesată va putea formula cerere de completare a
hotărârii în condițiile art. 444 NCPC.
În situația în care cererea a fost respinsă, partea poate exercita calea de atac prevăzută
de lege pentru hotărârea de fond, în cadrul căreia poate să invoce nelegalitatea soluției.
Dacă în cadrul procesului în curs nu a fost formulată cererea de acordarea a

cheltuielilor de judecată, acestea vor putea fi solicitate de partea care a câștigat procesul, pe
cale separată, prin formularea unei acțiuni în pretenții, în termenul de prescripție de drept
comun de 3 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care cel în cauză a câștigat
procesul.
În condițiile în care cererea de chemare în judecată, a fost admisă în parte, culpa

procesuală se împarte între reclamant și pârât, ceea ce denotă faptul că instanța va acorda
celui care a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată, în măsura pretențiilor
admise.
268
Având în vedere ipoteze în care reclamantul are mai multe capete de cereri și numai
unele au fost admise sau atunci când există cereri de partea ambelor părți, admise în întregime
ori în parte, instanța va avea posibilitatea de a compensa, total sau parțial, cheltuielile de
judecată.252
Când instanța apreciază că este cazul, aceasta dipsune compensarea judiciară a

cheltuielilor de judecată până la concurența sumei celei mai mici dintre ele.
În materie de partaj, cheltuielile de judecată se compensează.

În privința exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, art. 454 NCPC
prevede : „pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu
excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către
reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil
rămân aplicabile. ”
Pentru a opera exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, se cer a fi

întrunite următoarele condiții, respectiv:
 pârâtul trebuie să recunoască pretențiile reclamantului, în fața primei instanțe, cel mai
târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate;
 recunoașterea trebuie să fie din inițiativa pârâtului sau poate rezulta din răspunsul
părții la interogatoriu;
 recunoașterea trebuie să fie integrală;
 pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înainte de sesizarea instanței sau să nu fie de drept
în întârziere;
 să nu fie vorba de un litigiu în care reunoașterea nu este admisă ca mijloc de probă.
XXXII. EXECUTAREA PROVIZORIE A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI.
Executarea provizorie a hotărârilor judecătorești reprezintă acele situații în care

hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi puse în executare înainte de a rămâne definitive.
Ca regulă, hotărârea dată în primă instanță nu poate să fie pusă în executare silită.
Ca excepție, pot fi puse în executare și hotărârile pronunțate în primă instanță,
nedefinitiv, dacă se bucură de executare provizorie.
252
Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (2): „Acordarea cheltuielilor de judecată . Când cererea a fost
admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata
cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
”
269
În situația în care hotărârea este supusă apelului, câtă vreme nu s-a împlinit termenul
de apel ori, în cazul în care apelul a fost exercitat, câtă vreme calea de atac nu a fost
soluționată, hotărârea nu poate fi pusă în executare silită.
Potrivit art. 637 alin. (1) NCPC: „punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti
care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea
poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul
va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte,
după caz.”
Executarea provizorie îmbracă două forme:
 executarea provizorie de drept;

 executarea provizorie judecătorească.
Executarea provizorie este de drept atunci când intervine în temeiul legii și se

recunoaște posibilitatea executării silite a hotărârii de primă instanță.
Întrucât executarea provizorie de drept este ope legis, instanța nu este îndatorată să
facă în hotărâre nicio mențiune în acest sens, iar creditorul are posibilitatea să treacă la
executare imediat după pronunțarea sentinței.
Executarea provizorie de drept are loc atunci când hotărârile primei instanțe au ca
obiect, potrivt art. 448 alin. (1) NCPC:
„1. stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei
minorului, precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu
minorul;
2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,
precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;
3. despăgubiri pentru accidente de muncă;
4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru
copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii,
dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
6. reparaţii grabnice;
7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;
9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor
reclamantului, pronunţate în condiţiile art. 436;
10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie. ”
Hotărârile sunt executorii de drept având un obiect dintre cele prevăzute de art. 448
NCPC, doar dacă sunt formulate pe cale principală, exceptând cazurile prevăzute la pct. 7, 9 și
270
10, unde această distincție nu are importanță, deoarece cererile accesorii și incidentale
urmează soarta capătului principal.
În ipoteza îndeplinirii cerințelor art. 449 NCPC, există posibilitatea solicitării instanței
să încuviințeze executarea vremelnică a hotărârii în partea privitoare la aceste cereri.
Alineatul (2) al art. 448 NCPC, prevede că executarea hotărârilor enunțate la alin. (1)
este provizorie.
Rezultă, astfel, că dacă în calea de atac hotărârea este modificată, creditorul este
îndatorat să restituie, parțial sau total, după caz, ceea ce a primit urmare a executării silite a
sentinței.
Executarea provizorie judecătorească
Potrivit art. 449 alin. (1) NCPC: „instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a
hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în
raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum
şi atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă
pentru creditor. în aceste cazuri, instanţa îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauţiuni,
în condiţiile art. 719 alin. (2) şi (3).253”
În împrejurarea în care hotărârea primei instanțe nu face referire la aspectele dintre

cele enunțate la art. 448 NCPC, creditorul va putea solicita să i se încuviințeze să obțină
executarea silită a acesteia, chiar dacă nu este definitivă.
Executarea provizorie judecătorească este lăsată la aprecierea instanței de judecată.
Instanța poate să încuviințeze executarea provizorie doar a hotărârilor privitoare la

bunuri, ori de câte ori va considera că măsura este necesară raportat la :
 temeinicia vădită a dreptului;
 starea de insolvabilitate a debitorului;
 atunci când instanța apreciază că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit
prejudiciabilă pentru creditor.
Executarea provizorie chiar a unei hotărâri privitoare la bunuri, nu poate să fie

încuviințată în toate cazurile.
253
Suspendarea executării
(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune,
calculată la valoarea obiectului contestaţiei, după cum urmează: a) de 10%, dacă această valoare este până la
10.000 lei;
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei; c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce
depăşeşte 100.000 lei; d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.
(3) Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în afară de cazul în
care legea dispune altfel.
271
Potrivit dispozițiilor art. 449 alin. (2) NCPC: „executarea provizorie nu se poate
încuviinţa:
1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror
lucrări având o aşezare fixă;
2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea
funciară.”
Cererea de executare provizorie se va putea face în scris, precum și verbal în ședința

de judecată până la închiderea dezbaterilor, potrivit art. 449 alin. (3) NCPC.
Cererea trebuie să fie adresată în fața primei instanțe, aspect care rezultă din
împrejurarea că, în condițțile art. 449 alin. (4) NCPC, dacă cererea a fost respinsă de prima
instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel.
Astfel, cererea nu poate fi formulată direct în apel, ci aceasta ar putea fi reiterată în

apel, în ipoteza în care prima instanță a respins-o.
Cu toate că textul nu prevede, în mod simetric și în apel cererea poate fi făcută până la
închiderea dezbaterilor. 254
Instanța de judecată îl poate255 obliga pe creditor la depunerea unei cauțiuni, în

condițiile art. 1.061 NCPC256, scopul acesteia este de a-l asigura pe debitor, în ipoteza
desființării hotărârii, în privința despăgubirilor ca o consecință a executării intempestive.
Suspendarea executării provizorii
Neavând importanță dacă executarea provizorie este de drept sau judecătorească,

executarea poate fi suspendată în temeiul art. 450 NCPC.
Astfel, suspendarea executării provizorii poate fi solicitată fie odată cu cererea de apel,
fie separat, în tot cursul judecării apelului.
254
Dacă prima instanța a acordat un termen de grație, conform art. 397 alin. (3) NCPC, instanța de apel nu
poate admite cererea de încuviințare a execuției vremelnice, întrucât aceasta ar echivala cu o revocare a
termenului de executare a hotărârii. Or, decăderea debitorului din beneficiul termenului poate fi dispusă numai în
cazurile prevăzute de art. 674 NCPC.
255
Expresia folosită în art. 449 alin. (1) NCPC - „va putea” - conduce la concluzia că depunerea cauțiunii
este o posibilitate a judecătorului, nefiind obligatorie, aceasta putând fi lăsată la aprecierea judecătorului.
256
Potrivit art. 1.061 NCPC, Indisponibilizarea cauţiunii
Când cauţiunea a fost depusă în numerar sau în instrumente financiare, ea nu poate fi urmărită de
creditorii depunătorului decât în măsura în care urmează a-i fi restituită acestuia. De asemenea, cauţiunea nu
va putea fi urmărită nici de creditorii depozitarului.
272
În temeiul art. 450 alin. (2) NCPC: „cererea se va depune la prima instanță sau, după
caz, la instanța de apel. În această din urmă situație, la cerere se va alătura o copie
legalizată a dispozitivului hotărârii.”
Atât timp cât textul nu distinge, partea interesată și-ar putea exercita dreptul de
opțiune, atât înainte, cât și după înregistrarea apelului, cu consecința ca prima instanță să
înainteze cererea de suspendarea a executării instanței de apel.
Potrivit art. 450 alin. (4) NCPC : „suspendarea va putea fi încuviinţată numai cu
plata unei cauţiuni al cărei cuantum va fi stabilit de instanţă în condiţiile art. 719 alin. (2) şi
(3).”
Împrejurarea că instanța este cea care stabilește cuantumul cauțiunii este de natură a
statua că aceasta nu trebuie depusă odată cu cererea de suspendare.
În privința cererii de suspendare a executării provizorii instanța de apel se pronunță cu

citarea părților, prin încheiere, care este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.
Conform art. 50 alin (5) NCPC: „până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta
va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea
dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4).”
Prin urmare, rezultă că partea interesată a solicitat suspendarea executării provizorii

atât pe calea dreptului comun, în condițiile enunțate mai sus, cât și pe calea ordonanței
președințiale. În acest sens, suspendarea provizorie pe calea ordonanței președințiale nu mai
poate să fie cerută după soluționarea cererii de suspendare pe calea dreptului comun.
Din moment ce legiuitorul încuviințează folosirea ordonanței președințiale, denotă

faptul că nu mai e necesar să fie dovedită urgența întrucât aceasta este prezumată. Cu toate
acestea, depunerea cauțiunii este obligatorie.
Suspendarea provizorie a executării provizorii se dispune până la soluționarea cererii

de suspendare pe calea dreptului comun.
În ipoteza în care, pe calea dreptului comun, cererea de suspendare este respinsă, va

putea începe executarea.
RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr.8 /2015 (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015): „În
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 şi urm. şi art. 719
alin. (7) NCPC: cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi
judecători; - instanţa se pronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă nicunei
căi de atac.”
273
XXXIII. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA HOTĂRÂRII
JUDECĂTOREȘTI.
Îndreptarea hotărârii judecătorești
Potrivit art. 442 alin. (1) NCPC: „erorile sau omisiunile cu privire la numele,
calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale
cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.”
Prin intermediul procedurii de îndreptare a hotărârii judecătorești, nu pot fi remediate

erori de judecată, aceastea din urmă putând face obiect al unei căi de atac.
În cadrul procedurii de îndreptare, pot fi remediate și alte aspecte care constituie

numai erori materiale, iar nu de judecată.
Spre exemplu, în ipoteza în care este scris greșit numele părții, reprezentantului
acesteia ori numele altui participant la proces, chiar dacă eroarea a fost provocată de părți, și
nu de instanță, se va putea recurge la procedura îndreptării.
Astfel, greșeală care este supusă îndreptării trebuie să vizeze anumite litere din nume,
iar nu întregul nume de familie sau prenumele părții, întrucât aceasta ar fi o adevărată
schimbare de nume, având urmări sub aspectul calității procesuale.
Alte exemple de eroare materială strecurate în hotărârea judecătoarească, ar putea fi,

adresa părții, susținerile părților, calitatea părților, erorile de calcul, alte erori materiale, ce pot
fi îndreptate potrivit procedurii prevăzute de art. 442 alin. (1) NCPC, vizează greșeli
strecurate în hotărâre, diferite însă de greșelile materiale – procedurale, de ordin formal – care
pot constitui temei al contestației în anulare, în condițiile art. 503 alin. (2) NCPC.
În orice caz, temeinicia unei cererii de îndreptare a erorilor, omisiunilor sau a oricăror
greșeli materiale constă în probatoriul administrat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea
ce se cere a fi îndreptată.
Explicația este dată de împrejurarea în care, printr-o cerere de îndreptare a erorii

materiale, nu se poate cârmui către modificarea adresei unde este situat imobilul în litigiu,
prin administrarea de noi probatorii, în afara hotărârii.
În vederea îndreptării erorilor sau omisiunilor, nu trebuie să existe în mod obligatoriu

în dispozitivul hotărârii sau al încheierii. În aceeași măsură sunt supuse prevederilor art. 442
alin. (1) NCPC și erorile sau omisiunile din practica sau considerente.
274
Cererea de îndreptare, chiar dacă privește o hotărâre susceptibilă de executare, poate fi
introdusă oricând, iar nu doar în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a cere
executarea silită, întrucât o astfel de hotărâre ar putea fi folosită ca probă în cadrul unui alt
proces și pe cale de consecință, interesul în vederea solicitării îndreptării erorii materiale, se
impune.
În ceea ce privește procedura de soluționare a erorilor materiale, este de reținut, înainte

de toate, faptul că îndreptarea poate fi respinsă din oficiu sau la cerere.
Cererea de îndreptare este una incidentală, de competența instanței care a dat hotărârea
sau încheierea a cărei îndreptare se cere. Pe cale de consecință, cererea se judecă în aceeași
alcătuire a completului de judecată ca și fondul.
Potrivit art. 442 alin. (2) NCPC: „instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera
de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea
anumite lămuriri.”
Actul de procedură prin instanța se pronunță asupra îndreptării este o încheiere.

Această încheiere prin intermediul căruia instanța a admis / respins cererea de îndreptare este
supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea.257
Conform art. 447 teza I NCPC: „în cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire
sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi
suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii”, teza a II-a al aceluiași articol prevede:
„când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun.”
Lămurirea hotărârilor și înlăturarea dispozițiilor contradictorii
În conformitate cu art. 443 alin. (3) NCPC: „în cazul în care sunt necesare lămuriri
cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta
cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să
lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. ”
Prin intermediul procedurii de lămurire a dispozitivului, instanța nu poate să modifice

hotărârea, ci doar să expliciteze dispozițiile acestuia.
Cu titlu de exemplu, instanța admite atât cererea de chemare în judecată a

reclamantului, cât și cererea de intervenție principală care au același obiect.
257
Potrivit art. 442 alin. (3) NCPC: „în cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale
hotărârii.”
275
Obiectul cererii de lămurire a hotărârii îl reprezintă pe de o parte, determinarea
înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii, precum și înlăturarea dispozițiilor
contradictorii din dispozitiv.
În situația în care partea nu se folosește de această procedură, eventualele lămuriri pot

fi solicitate prin intermediul contestației la titlu, în condițiile art. 712 alin. (2) NCPC.
Această procedură poate să fie folosită numai atunci când sunt întâmpinate lămuriri
privitoare doar la dispozitivul hotărârii judecătorești, când există contradicții în cadrul
dispozitivului, iar nu și atunci când există contradicții între considerente și dispozitiv, pentru
că pentru acest caz din urmă, partea putând exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva
respectivei hotărâri, și nu procedura lămuririi.
Procedura lămuririi se referă strict la hotărâre, nu și la încheiere, cum e cazul

îndreptării. Astfel, potrivit art. 443 alin. (3) NCPC: „încheierea se va ataşa la hotărâre, atât
în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.” Or, de vreme ce încheierea de
lămurire a unei încheieri premergătoare este tot o încheiere premergătoare, va avea regimul
juridic al acesteia, astfel încât nu se atașează la mapa de hotărâri.
Procedura lămuririi a fost pusă la dispoziția părții interesate atunci când, din culpa
instanței, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate degenera dificultăți de
executare.
Cu titlu de exemplu, atunci când printr-o hotărâre s-a dispus ca pârâtul să lase
reclamantului în deplină proprietate și posesie un teren, fără să fie indicate și vecinătățile; s -a
dispus predarea unor bunuri însă acestea nu sunt menționate în dispozitiv; debitorul este
obligat la plata despăgubirilor fără să fie specificat cuantumul despăgubirilor etc.
Întrucât nu este prevăzut un termen în care să se solicite lămurirea rezultă că aceasta

poate fi formulată oricând, dar numai până la inițierea procedurii de executare silită, atunci
când aceasta nu va mai putea fi formulată decât contestație la titlu ( în cazul în care sunt
necesare lămuriri cu privire la înțelesul, îmtinderea sau aplicarea titlului executoriu).258
Ca o diferență față de îndreptare, care poate fi făcută și din oficiu, procedura lămuririi
și înlăturării dispozițiilor contradictorii din hotărâre poate fi dispusă numai cererea părților.
Procedura lămurii hotărârii se soluționează de instanța care a pronunțat hotărârea a

cărei lămuriri se solicită, indiferent dacă ar fi vorba de prima instanță, de instanța de apel sau
258
Potrivit dispozițiilor art. 714 alin. (3): „contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea
contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare
aparţine instanţei de executare.”
276
de instanța de recurs. În consecință, nu poate fi solicitată pe calea apelului sau recursului, doar
pe calea acestei proceduri și prin intermediul contestației la titlu.
În privința procedurii de judecată, art. 443 alin. (2) NCPC prevede: „instanţa va
rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor.”
Încheierea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a
solicitat lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii.
În cazul admiterii cererii de lămurire art. 447 teza I NCPC prevede: „în cazul în care
cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile
făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii.”
În situația în care cererea de lămurire a fost respinsă, art 447 teza II NCPC stabilește:
„când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun.”
Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra cererii de lămurire este o
încheiere.
Potrivit art. 443 alin. (3) NCPC: „încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul
cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.”
Completarea hotărârilor judecătorești
În conformitate cu dispozițiile art. 444 alin. (1) NCPC: „dacă prin hotărârea dată
instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori
asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi
termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în
cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în
termen de 15 zile de la pronunţare.”
Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile și situațiilor în care instanța a omis să se

pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor,
referitoare la drepturile lor.
Se procedează la completarea hotărârii doar în caz de minus petita, în situația în care

instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri principale sau accesorii ori asupra unei cereri
conexe sau incidentale.
277
De pildă, cu toate că s-a formulat cerere reconvențională ori cerere de intervenție ori
cereri conexe, instanța o omis să se pronunțe asupra acestora; deși s-au solicitat cheltuieli de
judecată, instanța nu s-a pronunțat asupra lor etc.
Din art. 444 alin. (1) enunțat mai sus, rezultă că pot fi completate:
 hotărârile de primă instanță prin care s-au admis ori s-au respins cererile părților;
 hotărârile prin care instanța de apel, admițând apelul, schimbă sau, după caz, anulează
sentința și evocă fondul;
 hotărârile instanței de recurs, date în fond după casarea cu reținere;
 hotătârile prin care, după ce s-a admis contestația în anulare sau revizuirea, s-a
rejudecat fondul omițându-se să se soluționeze un capăt de cerere principal sau
accesoriu ori o cerere conexă sau în incidentală.
Textul nu este aplicabil hotărârilor intermediare prin care s-a admis apelul, recursul,
contestația în anulare ori revizuirea și s-a fixat termen pentru evocarea fondului.
În privința termenului în care cererea de completare poate fi formulată, acesta constă

în perioada de timp în care se poate declara, după caz, apel sau recurs, iar în hotărârile date în
căile de atac extraordinare sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la
pronunțare.
Potrivit art. 444 alin. (2): „cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor,
prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
De regulă, în acest caz nu s-a mai prevăzut faptul că cererea se judecă în camera de
consiliu, ceea ce subliniază faptul că în vederea judecării cererii de completare se va recurge
la prevederile din dreptul comun, dar există situații când completarea unei hotărâri date în
primă instanță, în măsura în care se impune efectuarea cercetării procesului, aceasta se va face
în cameră de consiliu.
Spre exemplu, dispozițiile art. 1030 NCPC, prevăd situația cererilor cu valoare redusă
care se aplică în acest caz.
Completarea hotărârii judecătorești nu poate fi solicitată prin intermediul apelului sau

recursului, dar cu toate acestea partea are posibilitatea de a formula o cerere de revizuire în
condițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC 259, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale
pentru exercitarea acestei căi de atac de retractare.
259
Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC: Obiectul şi motivele revizuirii
(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
278
Hotărârea prin care instanța a admis / respins cererea de completare este supusă sub
aceleași căi de atac ca și în cazul hotărârii în legătură cu care s-a solicitat completarea.
Simetric, ca și în cazul celorlalte proceduri de îndreptare și lămurire a hotărârilor

judecătorești, în ipoteza în care cererea a fost admisă, cheltuielile efectuate de parte odată cu
formularea acestei cereri vor fi suportate de stat, iar în caz contrar, dacă cererea a fost
respinsă, cheltuielile vor fi suportate de către parte, potrivit dreptului comun.
XXXIV. DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC
Încă de la apariţia normelor de drept, s-a considerat că este necesar ca o hotărâre

pronunţată în urma unei judecăţi să fie controlată de o altă instanţă, superioară, pentru a se
putea corecta eventualele erori săvârşite de judecătorii instanţelor de fond260. Pe de altă parte,
în cazurile anume prevăzute de lege, chiar instanţa care a pronunţat hotărârea are posibilitatea
ca prin intermediul căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi
revizuirea) să-şi retragă hotărârea pronunţată şi să pronunţe o altă hotărâre.
Căile de atac sunt incluse în acţiunea civilă, alături de celelalte mijloace procesuale ce
tind la protecţia dreptului subiectiv civil şi a altor interese care se pot realiza numai pe calea
justiţiei. Deşi legiuitorul a reglementat acele mijloace procesuale care să permită desfăşurarea
judecăţii în primă instanţă în bune condiţii şi să conducă la pronunţarea unei hotărâri corecte,
legale şi temeinice, pentru a asigura garanţiile respectării acesteia a fost nevoit să prevadă şi
mijloacele necesare, care sunt căile de atac261.
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut
ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
260
V. M. Ciobanu, op. cit., 2013. pg. 363
261
V. M. Ciobanu, Tratat, vol. II, pg. 321-322
279
Existența căilor de atac oferă posibilitatea de a se îndepărta greşelile cuprinse într-o
hotărâre, greşeli datorate fie părţilor, care prin denaturările şi reticenţele lor nu au informat
corect pe judecători ori nu s-au apărat complet, fie chiar judecătorilor care nu şi-au îndeplinit
pe deplin misiunea, nu au apreciat corect probele şi astfel nu au stabilit corect situaţia de fapt,
ori au aplicat sau interpretat greşit legea.
Cu privire la părţi, faptul că hotărârea ce se va pronunţa poate fi desfiinţată prin

intermediul căilor de atac determină pe fiecare dintre ele să aibă o poziţie activă în cadrul
procesului, să se apere cât mai bine cu putinţă, să invoce orice neregularitate în cursul
judecăţii etc.
De asemenea, existenţa căilor de atac constituie şi o garanţie a dreptului de apărare,

constituie o asigurare împotriva unui eventual arbitrariu al judecătorului.
Pentru procuror, exercitarea căilor de atac, în cazurile în care legea îi permite,
constituie mijlocul practic prin care îşi aduce la îndeplinire sarcina de a veghea la respectarea
legalităţii în activitatea instanţelor, astfel încât să nu fie afectate interesele generale ale
societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Cât priveşte instanţele, existenţa căilor de atac ar trebui să le determine să aibă un rol
activ, să respecte dispoziţiile legale pe întreg parcursul judecăţii în vederea pronunţării unor
hotărâri legale şi temeinice.
I. Clasificarea căilor de atac
1. În funcție de condițiile de exercitare:

a) căi de atac ordinare – apelul, constituie singura cale de atac ordinară în procesul
civil; acesta se exercită împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță
b) căi de atac extraordinare – recursul, contestația în anulare, revizuirea; acestea pot fi
exercitate numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
2. În funcție de instanța competentă să soluționeze calea de atac:

a) căi de atac de reformare – apelul și recursul, deoarece acestea se soluționează de
instanța superioară celei a cărei hotărâre se atacă;
b) căi de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, întrucât se
soluționează de instanța a cărei hotărâre se atacă.
3. După criteriul faptului dacă provoacă sau nu o judecată în fond:

a) căi de atac devolutive – apelul - declanșează o nouă judecată în fond;
b) căi de atac nedevolutive – recursul, constestația în anulare, revizuirea, acestea nu
declanșează o rejudecare a fondului.
280
4. În funcție de faptul dacă părțile au sau nu acces în mod direct la exercitarea căilor
de atac:
a) căi de atac comune - apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea;
b) căi de atac speciale.
5. În funcție de faptul dacă exercitarea căii de atac suspendă de drept sau nu

executarea hotărârii atacate:
a) căi suspensive de executare – apelul, dar cu toate acestea efectul suspensiv al

termenului de apel nu operează în situația hotărârilor primei instanțe care beneficiază de
executare provizorie de drept, ori pentru care instanța a încuviințat executarea provizorie; în
altă ordine de idei, instanța de apel poate să suspende executarea vremelnică a hotărârii în
condițiile art. 450 NCPC;
- recursul pentru motivele prevăzute de art. 484 alin. (1) NCPC, respectiv: „recursul
suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la desfiinţarea de construcţii,
plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de
lege.” ;
- în cazurile prevăzute de lege;
- în ipoteza în care instanța de recurs dispune suspendarea, la cerere și cu plata unei
cauțiuni.
b) căi de atac nesuspensive de executare ( constestația în anulare și revizuirea ), dar cu

toate acestea, exista posibilitatea ca aceastea să suspende executarea hotărârii atacate dacă
partea interesată formulează cerere de suspendare în condițiile art. 507și art. 512 NCPC.
II. Legalitatea căii de atac
Potrivit art. 457 alin. (1) NCPC: „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor
de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de
menţiunile din dispozitivul ei.”
Altfel spus, menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac
deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac
prevăzută de lege. Este o soluţie constantă a doctrinei şi jurisprudenţei, dar acum este
consacrată în mod expres.
În ipoteza în care hotărârea atacată cuprinde în dipozitivul său o mențiune inexactă

privitoare la calea de atac, iar partea declară calea de atac prevăzută de lege, aceasta nu este
supusă nici calificării căii de atac, nici recalificării acesteia, și cu atât mai puțin respingerii
căii de atac ca inadmisibilă, ci instanța o va admite și va proceda la soluționarea acesteia în
consecință.
281
Atunci când judecătorul a făcut în dispozitiv o mențiune inexactă cu privire la calea de
atac, iar partea a dat curs acestei mențiuni, instanța de control judiciar are două modalități de
rezolvare:
- cu privire la prima posibilitate pe care judecătorul poate să o îmbrățișeze, ar fi aceea,

de a respinge calea de atac ca inadmisibilă, potrivit art. 457 alin. (3) NCPC: „dacă instanţa
respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în
considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea
pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care
au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării
începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de
lege.”;
- a doua posibilitatea ar fi să recalifice calea de atac, potrivit art. 457 alin. (4) NCPC:
„atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunţării încheierii,
pentru părţile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părţile care au lipsit, va
curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de
lege.”
Ca o derogare de la dreptul comun, în această situație, partea nu trebuie să formuleze

cerere de repunere în termenul de motivare a căii de atac recalificate, în condițiile art. 186
NCPC, incidența art. 457 alin. (4) NCPC fiind îndeajuns prin ea însăși să determine acest
efect.
Dar cu toate acestea, în situația în care în dispozitivul hotărârii calea de atac este cea
corectă, iar partea exercită o altă cale de atac, instanța are la dispoziție recalificarea căii de
atac, situație în care „...de la data pronunţării încheierii, pentru părţile prezente, sau de la
data comunicării încheierii, pentru părţile care au lipsit, va curge un nou termen pentru
declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.”
În altă ordine de idei, judecătorul va indica dacă hotărârea este executorie, dacă
aceasta este supusă unei căi de atac sau este definitivă. În cazul în care este supusă apelului
sau recursului,va arăta și instanța la care se depune cererea în vederea exercitării căii de atac
respective.
Trebuie să avem în vedere și ipoteza în care calea de atac este indicată corect de către
judecător, dar cu toate acestea termenul este indicat incorect și tocmai de aceea, se acordă un
termen mai lung decât cel prevăzut de lege, astfel calea de atac n-ar trebui să fie respinsă ca
tardivă.
282
În consecință, există posibilitatea de a admite soluția repunerii în termen, dar partea
trebuie să o solicite, instanța de judecată neavând posiblitatea de a o acorda din oficiu. În
cazul pasivității părții de a solicita repunerea în termen, instanța va pronunța o soluție de
respingere a căii de atac ca inadmisibilă, prevederile art. 457 alin. (3) NCPC, fiind aplicabile.
Ultima teză a alin. (3) al articolului sus-menționat, utilizează sintagma „dacă este
cazul” în ideea că există posibilitatea ca hotărârea de respingere ca inadmisibilă să nu
deschidă dreptul la exercitarea căii de atac prevăzute de lege, în cazurile în care legea nu
prevede nicio cale de atac împotriva respectivei hotărâri, spre exemplu, sentința de primă
instanță este supusă în mod exclusiv apelului, iar partea nemulţumită face recurs, în
considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul deciziei de apel, care, potrivit legii, este
definitivă.
Așadar, comunicarea hotărârii de respingere ca inadmisibilă a căii de atac promovate

de parte nu va fi de folos în vederea declanșării curgerii vreunui termen de exercitare a ei, atât
timp cât partea nu are posibilitatea la o cale de atac prevăzută de lege, ci va constitui doar
îndeplinirea obligației instanței privind comunicarea hotărârilor judecătorești.
Considerăm că, în condițiile în care, conform art. 457 alin. (3) NCPC, calea de atac
urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, partea nu va fi nevoită să timbreze încă o dată calea de
atac corectă, întrucât ar fi excesiv să se achite de două ori o taxă judiciară de timbru, atât timp
cât cauza nu a fost soluționată.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1504/2015262

„Faptul că în dispozitivul hotărârii curţii de apel a fost menţionată calea de atac a
recursului, nu poate crea părţilor o cale de atac în afara cadrului legal, aşa cum impun şi
dispoziţiile art. 457 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (1) Hotărârea
judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele
stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei (2) Menţiunea inexactă din
cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect
asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi
supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.
Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, ou se pot folosi alte mijloace
proceduraie în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din
Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre
judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi ca exercitarea acestora trebuie făcută în
condiţiile legii, cu respectarea acesteia”.
262
283
III. Ordinea exercitării căilor de atac
Întrucât legea reglementează mai multe căi de atac, se ridică problema ordinii de
exercitare a acestora, cu alte cuvinte, a ierarhiei dintre acestea.
Actualul Cod de procedură civilă consacră în mod expres regulile cu privire la ierarhia
căilor de atac, reguli care, sub imperiul Codului de procedură din 1865, erau deduse de
doctrină şi jurisprudenţă pe cale de interpretare263.
În acest sens, art. 459 alin. (1) dispune că „nu pot fi folosite căile extraordinare de
atac atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului”.
În principiu, recursul nu poate fi exercitat omisso medio, sărind peste apel, dar totuşi
art. 459 alin. (2) prevede că o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată,
înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic
sau prin declaraţie verbală dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un
proces-verbal.
Cu toate acestea, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material. În sfârşit, art. 459 alin. (3) dispune că pot fi exercitate şi
concomitent căile extraordinare de atac, în condiţiile legii, dar recursul se judecă cu prioritate.
Unicitatea căii de atac este prevăzută de art. 460 alin. (1) de unde rezultă că o cale de
atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri o singură dată, epuizându-se prin chiar
exercitarea ei. Textul cuprinde în alin. (2)-(5) şi alte dispoziţii de aplicare a acestei reguli în
ipotezele în care se atacă numai soluţiile date cererilor accesorii sau dacă au fost soluţionate
mai multe cereri principale ori incidentale.
Unicitatea căii de atac vizează apelul şi recursul. Astfel, art. 468 alin. (1) şi art. 485
alin. (1) NCPC au stabilit un singur termen de exercitare a apelului şi recursului – 30 de zile
de la data comunicării hotărârii - fără vreo distincţie în privinţa motivelor ce se invocă.
De asemenea, ea este reiterată în mod expres, pentru contestaţia în anulare, de art.
504 alin. (3) C. Proc. Civ., care dispune că o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia
în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă
se invocă alte motive.
Cu totul altfel se întâmplă în cazul revizuirii, întrucât legea stabileşte şi termene
diferite, şi momente diferite de la care acestea curg pentru cele 11 motive de revizuire, și, prin
urmare, este posibil ca împotriva unei hotărâri să fie formulate mai multe cereri de evizuire,
atunci când se invocă motive diferite. În cazul acestei căi de atac, regula stabilită prin art. 460
alin. (1) NCPC îşi găseşte aplicare atunci când noua cerere de revizuire ar fi întemeiată pe
acelaşi motiv care a fost invocat prin cererea de revizuire anterioară.
263
A se vedea în acest sens, G. Boroi, D. Rădescu, Codul comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994,
pg. 399-400
284
Partea din hotărâre care se atacă
0,Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii.
Totuşi, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat
dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt
greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac,
va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia
cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate (art. 461).
Înţelegerea părţilor în căile de atac
Înţelegerea părţilor este posibilă în orice cale de atac şi ele pot cere instanţei să ia act
de înţelegerea lor cu privire la soluţionarea litigiului, dispoziţiile art. 438- 441 fiind aplicabile.
Tranzacţia poate interveni numai între persoanele care au calitatea de părţi în calea de
atac şi numai cu privire la ceea ce s-a criticat264.
Achiesarea la hotărâre
Legea recunoaşte posibilitatea achiesării la hotărâre, expres sau tacit, total sau parţial,
şi deci partea interesată poate renunţa la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a
exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre (art. 463-464);
Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac - art. 465
NCPC.
Dreptul la căile de atac nu poate fi extins asupra unor acte care nu au o natură
jurisdicţională, care nu sunt urmare a unei judecăţi făcute în procedura contencioasă sau
necontencioasă după caz, ci sunt expresia necesităţii de administrare cotidiană a justiţiei.
De exemplu, intră în această categorie repunerea cauzei pe rol, acordarea unui termen
de până la 5 zile pentru ca apelantul să modifice sau să completeze cererea de apel, potrivit
art. 471 alin. (3) NCPC, trimiterea apelullui sau reursului la completul iniţial învestit,
stabilirea componenţei secţiilor şi completelor specializate, înfiinţarea unor complete
specializate în anumite materii, planificarea judecătorilor în şedinţe, repartizarea dosarelor pe
complete, distribuirea unor categorii de cauze între secţiile instanţei, fixarea orei pentru
judecată unui dosar ori pentru începerea şedinţei de judecată.
APELUL
Dispoziţii generale
264
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III, Căile de atac, Ed. Universul Juridic, 2014, Bucureşti, pg. 34
285
Apelul este calea de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de
executare prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul, în
condiţiile prevăzute de lege, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii
atacate265.
Prin urmare, apelul reprezintă calea de atac obişnuită, prin care partea interesată sau
procurorul invocă nemulţumiri în legătură cu hotărârea pronunţată de prima instanţă. Această
cale de atac reprezintă o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră
în conţinutul acesteia, ceea ce înseamnă că pentru exerciţiul dreptului de apel trebuie
îndeplinite condiţiile generale pentru exerciţiul dreptului la acţiune (interesul, calitatea
procesuală şi capacitatea procesuală), la care se mai alătură şi unele condiţii speciale (partea
să nu fi renunţat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie vorba de o hotărâre
nesusceptibilă de apel, satisfacerea condiţiilor privitoare la taxele de timbru).
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 466-482 NCPC, care nu conţin decât
reglementarea chestiunilor specifice judecăţii în apel, însă, astfel cum art. 482 NCPC
statuează, normele speciale în materia apelului urmează a se completă cu dispoziţiile generale
privind judecata în primă instanţă.
Obiectul apelului
Obiectul apelului principal îl constituie, potrivit art. 466 alin. (1) NCPC, hotărârile
date în primă instanţă. Împotriva încheierilor premergătoare, nu se poate face apel decât odată
cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Există şi unele situaţii în care hotărârile de
primă instanţă nu pot fi atacate cu apel, dar în actualul Cod de procedură civilă ele sunt mai
puţine ca număr şi expres prevăzute de lege, aceasta fie declarându-le fără drept de apel, fie
prevăzând că hotărârea este supusă direct recursului ori că este definitivă, fie că judecata are
loc în primă şi ultimă instanţă.
Astfel ar fi:
 hotărârea de strămutare - art. 144 alin. (2);
 hotărârea de renunţare la judecată sau la dreptul pretins - art. 406 alin. (6) şi art. 410;
 hotărârea de perimare - art. 421 alin. (2);
 hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor - art. 437;
265
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 590, A. Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
286
 hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor - art. 440.
Această abordare se explică prin dezideratul de a simplifica procedura, evitând ca

părţile să facă cheltuieli suplimentare, iar, în unele cazuri, prin necesitatea de a accelera
soluţionarea procesului.
Referindu-ne la obiectul apelului principal, trebuie avut în vedere şi regimul
încheierilor judecătoreşti:
- încheierile premergătoare, preparatorii sau interlocutorii, nu pot fi atacate cu apel
decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel - art. 466 alin. (4). Întrucât
legea nu prevede că apelul formulat împotriva hotărârii finale se consideră făcut şi împotriva
încheierilor premergătoare, apreciem că apelantul are obligaţia de a indica, dacă este cazul, şi
încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice şi nelegale şi pe care doreşte să le
atace.266
- unele încheieri premergătoare nu pot fi atacate niciodată cu apel -de exemplu,
încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea ori s-a admis recuzarea - art. 53 alin.
(2);
- alte încheieri premergătoare pot fi atacate separat cu apel, înainte de pronunţarea
hotărârii - de ex., încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie
voluntară - art. 64 alin. (4);
- încheieri premergătoare pentru care legiuitorul a înlocuit apelul cu recursul - de ex.,
încheierea de suspendare - art. 414 NCPC sau cu reexaminare ori plângere . de exemplu, art.
191 alin. 1 şi art. 524 alin. 5);
- încheieri care pot fi atacate cu apel sau recurs, în funcţie de instanţa care le-a
pronunţat (de ex., încheierea prin care s-a soluţionat, pe cale incidentală, cererea de sechestru
asigurător - art. 953 alin. 3 şi art. 958);
- încheieri care nu au caracter premergător şi au regim propriu: sunt definitive în caz
de admitere şi supuse numai apelului în caz de respingere (de ex., asigurarea probelor pe cale
principală - art. 361); încheierea în materia procedurii necontencioase judiciare este supusă
numai apelului, cu excepţia celor de la ICCJ, care sunt definitive - art. 534 şi 537; încheieri
care sunt supuse aceloraşi căi de atac, ca şi hotărârea în legătură cu care s-au dat (de ex.,
încheierea de îndreptare a erorilor materiale - art. 446).
266
În acelaşi sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 596, V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod,
vol. I, pg. 1053, M. Tăbârcă, op. cit., vol. III, pg. 43
287
Felurile apelului
În afară de apelul principal, legea reglementează şi apelul incident şi apelul
provocat267.
Apelul incident, care a fost reglementat încă din anul 1929, abrogat în anul 1952 şi
reglementat din nou prin O.U.G. nr. 138/2000, sub denumirea de aderare la apel, este introdus
de intimat, împotriva părţii potrivnice, în cadrul procesului în care se judecă apelul principal,
printr-o cerere proprie care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe. Este posibil
ca, iniţial, pârâtul să achieseze la hotărârea primei instanţe, deşi a pierdut în parte, în speranţa
că nici reclamantul nu va face apel. Dacă totuşi acesta declară apel, legea îi permite
intimatului să exercite un apel incident, în care intimat va fi adversarul său, adică apelantul
din apelul principal, urmărind să schimbe hotărârea primei instanţe.
Apelul provocat se exercită tot de către intimat, dar împotriva altui intimat din apelul
principal sau a unei persoane care a figurat în prima instanţă şi care nu este parte în apelul
principal, dacă acest din urmă apel ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale
juridice în proces, în prima ipoteză, intimatul introduce apel provocat împotriva altui intimat.
De exemplu, dacă reclamantul a introdus o cerere în pretenţii împotriva a doi pârâţi,
iar prima instanţă admite cererea faţă de un pârât şi o respinge faţă de celălalt, pârâtul care a
căzut în pretenţii este singurul care are interes să facă apel principal atât împotriva
reclamantului, cât şi a celuilalt pârât, susţinând că nu el a săvârşit fapta ilicită, ci celălalt pârât
sau că au săvârşit-o împreună.
Intimatul-reclamant are interes să introducă apel provocat împotriva intimatului-pârât,
pentru ca acesta din urmă să-i plătească suma pretinsă, singur sau împreună cu apelantul
pârât, în eventualitatea admiterii apelului principal. Ipoteza a doua are în vedere exercitarea
apelului provocat împotriva unei persoane care a figurat în primă instanţă, dar nu este parte în
apelul principal. De exemplu, dacă la judecata în primă instanţă, pârâtul a chemat în garanţie
un terţ, dar prima instanţă a respins atât cererea reclamantului, cât şi chemarea în garanţie, iar
reclamantul face apel principal împotriva pârâtului, intimatul pârât are interes să introducă
apel provocat împotriva chematului în garanţie, pentru a se repune în discuţie cererea, dacă
apelul principal ar urma să fie admis.
267
Pentru dezvoltări, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Curs selectiv, 2011, pg. 330-334
288
Ambele apeluri se introduc după împlinirea termenului de exercitare a apelului, iar în
cazul în care apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca
inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident şi apelul
provocat rămân fără efect (art. 472-473 NCPC).
Apelul provocat şi apelul incident se exercită după împlinirea termenului de apel şi se
depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, trebuind să îndeplinească
aceleaşi cerinţe de formă (cerere scrisă), inclusiv să fie timbrate ca şi apelul principal – art.
474 alin. (1) NCPC şi art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Existenţa şi soluţionarea apelului provocat depind de existenţa şi soarta apelului
principal, în acelaşi mod ca şi în cazul apelului incident. Astfel, dacă apelantul principal îşi
retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inamisibil ori pentru alte motive care
nu implică cercetarea fondului, apelul provocat ori apelul incident rămâne fără efect şi va fi
respins.
Subiectele apelului
Noul Cod stabileşte în art. 458, în primul rând, regula pentru toate căile de atac, deci
inclusiv pentru apelul principal, în sensul că exercitarea căilor de atac poate fi făcută numai de
părţile care au luat parte la judecarea pricinii. Este firesc să fie aşa deoarece cadrul procesual
s-a stabilit în faţa primei instanţe, iar în căile de atac participă, în principiu, aceleaşi părţi. Este
vorba de părţile iniţiale şi de succesorii lor în drepturi, dar şi de terţii care au intervenit
voluntar în proces sau au fost introduşi, în condiţiile legii, forţat în proces şi astfel au dobândit
calitatea de parte.
O precizare trebuie făcută în legătură cu intervenientul accesoriu, deoarece art. 67 alin.
4 NCPC dispune că, calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită
dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac
exercitată, ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.
Şi apelul incident sau apelul provocat poate fi exercitat numai de o persoană care a
avut calitatea de parte în faţa primei instanţe, dar numai dacă în faţa instanţei de apel are
calitatea de intimat.
În caz de coparticipare procesuală, oricare dintre participanţi poate declara apel, dar
faţă de principiul independenţei procesuale înscris în art. 60 alin. (1) - numai pentru apărarea
intereselor proprii în proces, cu excepţia situaţiei în care lucrează ca mandatar al celorlalţi.
Totuşi, în cazul în care este vorba de o obligaţie solidară şi indivizibilă, de apelul făcut
289
de unul din coparticipanţi vor profita şi cei care nu au făcut apel sau al căror apel a fost
respins fără a fi cercetat în fond.
Ca şi în faţa instanţei de fond, partea nu este obligată, ca regulă, să exercite apelul
personal, ci o poate face printr-un reprezentant convenţional. Dacă partea a fost reprezentată
sau asistată de avocat la judecarea procesului, acesta poate face, chiar fără mandat, orice acte
pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la
timp şi poate, de asemenea, să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate - art.
87 alin. (2), teza întâi.
Dacă însă apelul este introdus de o persoană care nu-şi justifică calitatea de
reprezentant, chiar avocat, dacă nu a asistat partea şi a fost angajat de o altă persoană, apelul
este valabil declarat numai dacă cel îndreptăţit să-l exercite şi-l însuşeşte, chiar după
expirarea termenului de apel, ratificând astfel actul făcut de o persoană care nu are calitatea
de reprezentant.
Cu privire la momentul până la care poate interveni ratificarea, în literatura de

specialitate s-au exprimat două soluţii: într-o opinie268, se considera că ratificarea are eficienţă
numai dacă se produce înăuntrul termenului de exercitare a căii de atac, pentru că altfel s-ar
eluda dispoziţiile referitoare la acesta. În cadrul acestei opinii, ar urma să se admită că instanţa
de apel nu mai are posibilitatea de a acorda un termen pentru îndeplinirea lipsei dovezii
calităţii de reprezentant convenţional. În cealaltă soluţie269, majoritară în doctrină, se considera
că însuşirea apelului se poate face şi după expirarea termenului de exercitare, deoarece, în caz
contrar, ratificarea ar fi transformată într-o operaţie inutilă, de vreme ce partea, fiind în
termen, ar putea efectua chiar ea actul, iar, în plus, prima soluţie ar contraveni principiului că
ratificarea produce efecte retroactiv.
Pentru exercitarea acestei căi de atac nu este însă suficientă calitatea de parte,
deoarece art. 458 stabileşte în mod expres că partea trebuie să aibă şi interes, adică să
urmărească un folos practic prin exercitarea apelului. Soluţia este în acord cu prevederea art.
268
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Tratat. Căile de atac. Procedurile speciale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pg. 30
269
V. M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. Briciu, Curs selectiv 2011, pg. 341; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2015,
pg. 600, V.M. Ciobanu, op. cit., 2013, pg. 370, M. Tăbârcă, op. cit., vol. III, pg. 60-61
290
32 alin. (1) care stabileşte condiţiile de exercitare ale acţiunii civile şi dispune, între altele, că
orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.
Altfel spus, interesul nu este suficient să existe la declanşarea acţiunii civile prin
introducerea cererii de chemare în judecată, ci este necesar să persiste în legătură cu orice
mijloc procesual ce intră în conţinutul acţiunii şi de care partea se foloseşte, deci inclusiv în
legătură cu exercitarea căilor de atac.
În mod excepţional, în unele cazuri se poate valorifica calea de atac a apelului şi de
către o persoană care nu a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată.
În doctrină270 se precizează două situaţii de acest gen:
- dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează obiectul procesului,
dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii instanţei de fond şi înainte de
expirarea termenului de apel, poate uza de calea apelului; în mod corespunzător se pune
problema şi pentru recurs sau altă cale extraordinară de atac. Dispoziţiile art. 39 NCPC nu se
pot opune unei asemenea soluţii;
- creditorul a cărei creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi
acţiunile debitorului, cu excepţia celor care sunt strâns legate de persoana acestuia, atunci
când debitorul, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite - art. 1560 alin.
(1) şi (2) NCC. S-a stailit că pe calea acţiunii oblice, subrogatorie, creditorul poate exercita,
dacă sunt îndeplinite cerinţele legii civile, şi căile de atac.
- în fine, chiar art. 458 stabileşte posibilitatea ca legea să recunoască dreptul de a
exercita căile de atac, deci şi apelul, în afara părţilor aflate în proces, şi altor organe sau
persoane.
Astfel, potrivit art. 92 alin. (4), procurorul poate să exercite căile de atac împotriva
hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1) - în acţiunile privind apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege chiar dacă nu a pornit
acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.
270
V. M. Ciobanu, Tratat, vol. II, pg. 338-339
291
De asemenea, în materia procedurii necontencioase judiciare, art. 534 alin. (4) dispune
că apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea
cererii.
Partea care exercită apelul principal se numeşte apelant, iar adversarul intimat.
Intimatul poate exercita apelul incident sau apelul provocat. El va avea în acest caz şi calitatea
de apelant, iar intimat va fi, în cazul apelului incident, partea potrivnică, iar în cazul apelului
provocat un alt intimat din apelul principal sau o persoană care a figurat în primă instanţă şi
nu este parte în apelul principal – art. 472 şi art. 473 NCPC.
Sesizarea instanţei de apel. Instanţa competentă
Instanţa competentă să soluţioneze apelul este instanţa ierarhic superioară celei care a
pronunţat hotărârea de fond, deci tribunalul, în cazul hotărârilor judecătoriilor şi curtea de
apel, în cazul hotărârilor tribunalelor. Potrivit legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
judecă niciodată ca instanţă de apel.
Termenul de apel
Termenul de apel este, potrivit art. 468 alin. (1) NCPC, de 30 de zile de la
comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
În unele cazuri, expres prevăzute de lege, comunicarea hotărârii în vederea exercitării
apelului este înlocuită de alte momente, care fac să curgă termenul de apel:
 cererea prin care se solicită comunicarea hotărârii adversarului (art. 184 alin. 2
NCPC);
 comunicarea făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite (art. 468 alin.
2 NCPC);
 depunerea cererii de apel înainte de comunicarea hotărârii (art. 468 alin. 3 NCPC).
Pe de altă parte, de la termenul de apel de drept comun legea stabileşte anumite

excepţii, care pot viza fie durata, fie punctul de plecare, ori atât durata, cât şi punctul de
plecare (de exemplu, ordonanţa preşedinţială şi încheierea de asigurare a probelor sunt supuse
numai apelului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la
comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor- art. 1000 alin. (1) şi art. 361 alin. (2).
292
Pentru Ministerul Public, termenul de apel curge de la comunicare sau de la
pronunţare după cum a participat sau nu la judecată. Dacă a participat la judecată, este parte în
proces şi hotărârea i se comunică, iar dacă nu a participat, comunicarea hotărârii nu se face,
apelul poate fi exercitat, în temeiul legii, dar termenul curge de la pronunţare.
Termenul de apel poate fi întrerupt prin moartea părţii care are interes să facă apel şi
prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea, un nou termen începând să curgă
după o nouă comunicare colectivă făcută moştenitorilor, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe
numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor 271, respectiv
titularului dreptului (art. 184 şi art. 469 NCPC).
Potrivit art. 468 alin. (5), termenul de apel, ca şi cererea introdusă în termen, sunt
suspensive de executare.
În ipoteza în care partea a fost împiedicată să exercite apelul în termen datorită unor
motive temeinice justificate, cererea de apel va fi făcută în termenul pentru executarea căii de
atac, care curge de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea în termen. Această
cerere va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze apelul, întrucât această cerere are
caracterul unui incident procedural. (art. 186 NCPC).
Apelul declarat peste termen va fi respins ca tardiv, iar hotărârea de primă instanţă
devine definitivă deoarece recursul, aşa cum am văzut, nu poate fi exercitat omisso medio, or
între a nu declara recurs şi a-l exercita peste termen nu există nicio deosebire.
Dacă s-ar proceda altfel, ar însemna să se permită eludarea regulii omisso medio,
deoarece partea ar putea introduce oricând un apel tardiv, care să-i deschidă dreptul la recurs.
Termenul de exercitare a apelului, în principiu, coincide cu cel de motivare a acestuia.

Prin excepţie de la această regulă, art. 470 alin. (5) C. Proc. Civ., prevede că, în cazul în care
termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii,
motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge însă de la data
comunicării hotărârii. Legea are în vedere, în principal, cazul în care termenul de apel curge
de la pronunţare, însă dispoziţia menţionată este incidentă şi în cazul de echipolenţă prevăzut
de art. 468 alin. (3) NCPC (partea face apel înainte de comunicarea hotărârii).
Cererea de apel
271
Însă apelul nu valorează prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii - art. 469 alin. (3), iar
moştenitorii vor trebui să -şi probeze calitatea invocată în condiţiile dreptului comun.
293
Cuprinsul cererii de apel. Timbrarea apelului
Potrivit dispoziţiilor art. 470 NCPC, cererea de apel trebuie să cuprindă:
 numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de
înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar.
Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
 indicarea hotărârii atacate;
 motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
 probele invocate în susţinerea apelului;
 semnătura.
La cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru - alin. (2). Cerinţele
referitoare la hotărârea care se atacă, semnătură şi timbrare sunt prevăzute de art. 470 alin. (3)
NCPC sub sancţiunea nulităţii, iar cele privind motivele şi dovezile sub sancţiunea decăderii.
Lipsa semnăturii poate fi complinită în tot cursul judecăţii, în condiţiile art. 196 alin.
(2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de
judecată la care partea a fost legal citată în apel.
Cererea de apel principal, incident sau provocat, se timbrează cu 50% din taxa care s-
ar plăti pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată în primă instanţă, dar nu
mai puţin de 20 lei, iar în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani, numai în raport de
suma contestată, dar nu mai puţin de 20 lei (art. 23 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013). Sunt şi
apeluri care se timbrează cu o taxă fixă (art. 25 alin, 1 din O.U.G. nr. 80/2013).
Deoarece, prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii
primei instanţe, realizându-se, totodată şi o rejudecare în fond în cauzei272, este necesar ca
apelantul să indice motivele de fapt şi de drept care justifică declanşarea căii de atac.
Aşa cum s-a arătat în doctrină 273, în privinţa condiţiei de a arăta în cererea de apel
motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină calea de atac, trebuie avute în vedere şi
dispoziţiile art. 478 alin. (2) teza întâi NCPC, potrivit cărora părţile nu se vor putea folosi
272
Potrivit art. 476 alin. (3) C. Pr. Civ., prin apel este posibil să nu se solicite judecată în fond sau
rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea sau anularea cererii de chemare în judecată ca
urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă.
273
V.M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, Curs selectiv 2011, pg. 348
294
înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la
prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Dacă motivele de fapt sau de drept pe care se sprijină apelul nu au fost invocate în
condiţiile menţionate anterior , apelantul este decăzut din acest drept.
Decăderea din dreptul de a motiva nu atrage respingerea de plano a apelului, ci apelul
nemotivat se va judeca pe baza celor invocate de părţi în primă instanţă, ca urmare a efectului
devolutiv al apelului care în anumite limite provoacă o reluare a judecăţii sub toate aspectele.
Această regulă este, de altfel, prevăzută în mod expres de art. 476 alin. (2) C. Proc. Civ.,
potrivit căruia, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea
nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunşa, în
fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. Faptul că apelul nu poate fi respins sau
anulat ca nemotivat nu face ineficientă sancţiunea decăderii instituită de art. 470 alin. (3) C.
Proc. Civ., deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină274, nu trebuie confundată decăderea, care
este o sancţiune ce intervine în cazul în care un act de procedură nu a fost făcut în termen, cu
respingerea sau anularea cererii, care este consecinţa decăderii.
În cererea de apel trebuie indicate şi probele pe care apelantul înţelege să le invoce în
susţinerea apelului, art. 470 alin. (4) NCPC precizând că, atunci când dovezile propuse sunt
martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător
dispoziţiile art. 194 lit. e) NCPC, respectiv la cererea de apel se vor alătura copii certificate de
parte pentru conformitate cu originalul de pe înscrisurile de care aceasta înţelege să se
folosească în proces, în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de
cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calităţi
juridice, când se va face într-un singur exemplar plus un exemplar pentru instanţă, iar când se
va cere dovada cu martori, se vor arăta numele de familie, prenumele şi adresa martorilor.
Rezultă că simpla menţiune făcută în cererea de apel că se vor propune probe, fără a se
arăta care sunt aceste probe, nu satisface cerinţele şi, în acest caz, apelantul este decăzut din
dreptul de a mai propune probe noi în apel.
În fine, cererea de apel trebuie să cuprindă semnătura apelantului (sau a
reprezentantului său convenţional sau legal), această crinţă fiind prevăzută sub sancţiunea
nulităţii, astfel încât, în cazul în care cererea nu ete semnată, vătămarea se prezumă, conform
art. 175 alin. (2) NCPC, însă lipsa semnăturii se poate împlini în cursul judecării apelului, în
condiţiile art. 196 alin. (2) NCPC.
274
295
Conform art. 470 alin. (2) C. Proc. Civ., la cererea de apel se va ataşa dovada achitării
taxelor de timbru. Cererea de apel se timbrează cu 50% din: taxa datorată pentru cererea sau
acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă, dar nu mai puţin de 20 de lei sau
50 % din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani,
dar nu mai puţin de 20 de lei
În cazul în care cererea de apel este netimbrată ori se timbrează insuficient, aceasta se
anulează ca netimbrată sau, după caz, ca insuficient timbrată, însă, conform art. 470 alin. (3)
NCPC, lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de
judecată la care partea a fost legal citată în apel.
Atunci când cererea de apel nu este introdusă de titularul dreptului, ci de un
reprezentant al acestuia, se va menţiona această împrejurare, alăturându-se procura în forma
cerută de lege pentru înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant. (art. 85 NCPC).
Efectele cererii de apel

Cererea de apel, după depunere, produce anumite efecte:
a) înveşteşte instanţa de apel cu soluţionarea apelului, în cazul căilor de atac
neexistând nicio situaţie de excepţie în care instanţa să se sesizeze din oficiu cu privire la
controlul unei hotărâri;
b) dacă a fost formulată în termen, preia efectul suspensiv de executare şi deci
hotărârea de primă instanţă nu va putea fi pusă în executarea silită, cu excepţia celor care se
bucură de executare provizorie de drept sau judecătorească (art. 448 şi art. 449). În acest caz
se poate, la cererea debitorului, dispune suspendarea executării provizorii în condiţiile
stabilite de art. 450;
c) efectul devolutiv, reglementat expres în cod, împreună cu limitele sale, de art. 476-
478 NCPC.
Apelul generează, dacă este exercitat în termen, o nouă judecată asupra fondului, deci
instanţa de apel asigură - când este cazul - dublul grad de jurisdicţie, deoarece statuează atât în
fapt, cât şi în drept.Este de subliniat în legătură cu această dispoziţie de principiu, înscrisă în
art. 476 alin. (1), care consacră în mod expres efectul devolutiv, că instanţa de apel este
obligată să se pronunţe în fond, deci să facă o nouă judecată în fapt şi în drept, chiar şi atunci
când apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive,
mijloace de apărare sau dovezi noi, situaţii în care, potrivit art. 476 alin. (2), judecata în apel
se va face numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
296
Prin urmare, nu doar că un asemenea apel nu poate fi respins sau anulat ca nemotivat
ori pentru că nu se invocă mijloace de apărare sau dovezi noi, ci din hotărârea instanţei de
apel trebuie să rezulte că a avut în vedere toate aspectele invocate la prima instanţă, că a
reapreciat probele administrate de acea instanţă, că eventual a readministrat unele din acele
probe şi că astfel a pronunţat o hotărâre de fond proprie.
Cu toate acestea, în unele cazuri, apelul nu are efect devolutiv deoarece apelantul nu
solicită judecata în fond sau rejudecarea fondului, ci anularea hotărârii de primă instanță şi
respingerea sau anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii -
prescripţie, autoritate de lucru judecat, lipsă de interes, netimbrare etc. - sau trimiterea
dosarului la instanţa competentă, atunci când apelantul a invocat în termen necompetenţa
primei instanţe, dar aceasta a respins nejustificat excepţia sau a omis să se pronunţe cu privire
la aceasta.
Soluţia exprimată mai întâi în doctrină a fost prevăzută expres de noul Cod de
procedură civilă în art. 476 alin. (3).
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC II) nr. 3049/2014 : "Efectul devolutiv al apelului
constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel litigiul dintre ele în
ansamblul său, cu problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă, în
limitele impuse de cele două reguliexprimate prin adagiile tantum devolutum quantum
apellantum şi tantum devolutum quantum iudicata".
Revenind la efectul devolutiv, este de menţionat că şi în etapa căilor de atac, procesul
civil este guvernat de principiul disponibilităţii, astfel că instanţa de apel nu poate proceda la
această nouă judecată de fond decât în limitele stabilite de apelant, ceea ce se exprimă foarte
prin adagiul tantum devolutum quantum apellatum. Astfel cum reiese din alin. (1) al art. 477
NCPC, instanţa va proceda la rejudecarea fondului numai în limitele stabilite, expres sau
implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din
hotărâre care a fost atacată. Este prima limită a efectului devolutiv. Altfel spus, hotărârea
primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiile date unor capete de
cerere ori numai referitor la anumite părţi din proces. Dacă hotărârea a fost atacată numai
parţial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în autoritatea de lucru judecat, iar instanţa de
apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părţile ce nu au făcut apel. Trebuie totuşi avut
în vedere că după exercitarea apelului principal, intimatul poate declara apel incident sau apel
297
provocat şi deci efectul devolutiv va avea în vedere toate apelurile. Pe de altă parte, efectul
devolutiv se întinde şi asupra soluţiilor care sunt dependente de partea din hotărâre atacată.
În final, nu trebuie uitat nici faptul că, deşi de regulă efectele apelului se produc numai
asupra celor care au exercitat calea de atac, în mod excepţional, aşa cum am arătat deja, se
extind şi asupra celor care au făcut apel sau al căror apel a fost respins sau anulat fără a fi
cercetat în fond, cum se întâmplă în cazul coparticipării procesuale, dacă între coparticipanţi
există raporturi obligaţionale de solidaritate sau indivizibilitate.
Pentru a nu exista niciun dubiu, art. 477 alin. (2) precizează că devoluţiunea va opera
cu privire la întreaga cauză, şi deci aceasta va fi rejudecată sub toate aspectele şi cu privire la
toate părţile, atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când
se tinde la anularea hotărârii primei instanţe sau, în sfârşit, dacă obiectul litigiului este
indivizibil.
Apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de
reformare prin care o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea în primă instanţă
verifică legalitatea şi temeinicia acesteia. Aşa fiind, este firesc ca acest control să se refere la
ceea ce s-a judecat, ceea ce înseamnă că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual
stabilit în faţa primei instanţe (tantum devolutum quantum iudicatum). Aceasta reprezintă a
doua limită a efectului devolutiv.
În aplicarea regulii prevăzute de art 478 alin. (1), legea stabileşte că în faţa instanţei de
apel părţile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate
în faţa primei instanţe sau arătate în cererea de apel, respectiv în motivarea acestuia ori în
întâmpinare. Dar şi motivele sau mijloacele de apărare invocate prin cerere sau întâmpinare
nu pot viza decât aspecte ce ţin de judecata în primă instanţă şi de hotărârea prin care s-a
finalizat aceasta.
La fel şi probele care se propun în plus faţă de prima instanţă trebuie să urmărească
dovedirea unor fapte avute în vedere în acea instanţă. Legea permite însă în teza finală a alin.
(2) ca instanţa de apel să încuviinţeze şi administrarea probelor, a căror necesitate rezultă din
dezbateri, dar desigur în legătură cu aspectele ce pot fi dezbătute în instanţa de apel.
Instanţa de apel fiind chemată să controleze şi să judece numai ceea ce a judecat prima
instanţă, înseamnă că în apel nu este posibil nici să se modifice elementele stabilite la prima
instanţă şi nici să se formuleze cereri noi. Această constatare este menţionată de alin. (3), care
stabileşte că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de
chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Deci în apel sunt interzise nu
298
numai cererile care apar ca noi prin modificarea calităţii părţilor275, obiectului sau cauzei276, ci
orice cerere nouă, distinctă de cele care s-ar fi formulat în primă instanţă, cum ar fi chemarea
în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie sau arătarea titularului dreptului277.
Cu toate acestea, art 478 alin. (4) permite părţilor să expliciteze în apel pretenţiile care
au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. De aceea instanţele
de apel sunt datoare să examineze cu atenţie cererile şi apărările părţilor formulate în apel şi
să determine exact sensul lor pentru a nu decide greşit că este vorba de cereri noi.
În unele cazuri, chiar legea, prin derogare de la art. 478 alin. (3), prevede în mod
expres posibilitatea formulării unei cereri noi. Astfel, art. 62 alin. (3) stabileşte că, dacă există
acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel, iar art. 63
alin. (2) dispune că intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot
cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac, astfel că evident este admisibilă şi în
apel. În cazul procedurii divorţului, în situaţia în care motivele s-au ivit după începerea
dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata cererii de chemare în
judecată se află în apel, cererea reconvenţională a pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa
învestită cu judecarea apelului art. 916 alin. (3).
Astfel de derogări trebuie să fie expres prevăzute de lege. Părţile nu pot ele, nici chiar
cu autorizarea instanţei, să stabilească alte cazuri deoarece dispoziţia din art. 478 alin. (3) este
de ordine publică.
Legiuitorul stabileşte în alin. (5) ce fel de cereri nu sunt considerate noi şi deci pot fi
formulate şi pentru prima oară în apel. Astfel, se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse
la termen şi orice alte despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe. De
asemenea, va putea fi invocată compensaţia legală, deci, faţă de redactarea categorică a
legiuitorului, nu şi cea judiciară.
HP. Dec. ICCJ (Complet DCD/C) nr. 28/2015 (M. Of. nr. 772 din 16 decembrie
2015): "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) NCPC, stabileşte că
275
O situaţie care ar încălca dispoziţiile art. 478 alin. (3) şi care ar duce la schimbarea calităţii procesuale
a părţilor ar fi de exemplu. Dacă o cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere pentru
copilul minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă (deci copilul are între 14 şi 18 ani) a fost introdusă de mamă în
nume-propriu, iar prima instanţă a respins-o ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă,
apelul declarat de copil (deci, cererea de apel este semnată de copil ca titular al dreptului şi de mamă ca ocrotitor
legal) este inadmisibil.
276
Spre exemplu, este modificată cauza cererii de chemare în judecată dacă la prima instanţă s-a pretins
anumită sumă de bani cu titlu de depozit, iar în apel se invocă împrumutul.
277
Pentru dezvoltări, a se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Curs selectiv, 2011, pg. 356-359
299
explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual
ub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi
articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în primă instanţă".
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 441/2015 : Înalta Curte reține că prevederile
legale evocate de instanța de apel permit părților să solicite în apel, dobânzi, rate, venituri
ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe,
respectiv de a solicita compensația legală. Rațiunea edictării acestor dispoziții este aceea de
a permite părții care este creditorul unei obligații patrimoniale care se execută prin prestații
succesive (din care unele ajung la scadență după pronunțarea hotărârii de primă instanță)
sau care este susceptibilă de actualizare ori generatoare de dobânzi, să solicite plata sumelor
de bani cuvenite după dezinvestirea primei instanțe, pentru ca aceasta să nu fie pusă în
situația de a formula alte cereri de chemare în judecată pentru obținerea acestor drepturi
care constituie accesorii ale obligației principale. Înalta Curte reține că, sub aspect
procedural, o asemenea cerere nu poate fi formulată oricând în cursul judecății în apel, ci
numai cu respectarea termenului prevăzut pentru motivarea apelului; în acest sens sunt
dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.[art. 478 alin. (2) NCPC] Pe de altă parte o
asemenea cerere trebuie formulată în scris, motivată și comunicată părții adverse, pentru
respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.
Prin urmare, instanța de apel, fără a fi legal învestită cu cererea de actualizare a
despăgubirilor datorate apelanților-intimați-reclamanți a admis-o, astfel că este incident
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. Civ. [art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC], în
sensul că a dat ceva ce nu s-a cerut.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.[art. 488
alin. (1) pct. 8 NCPC], Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă o asemenea cerere, este
necesar ca prin actul de învestire a instanței, reclamanții să fi solicitat obligarea pârâtului la
sumele de bani care constituie dobânzi, actualizări de sume etc.
Așadar, nu poate fi primită direct în apel, o cerere de reactualizare a despăgubirii dacă prin
cererea de chemare în judecată nu a existat un asemenea petit, deoarece art. 294 alin. (2) C.
[art. 478 alin. (5) NCPC] proc. civ., are în vedere cererile prin care se solicită plata în
continuare a sumelor cerute în fața primei instanțe și care au devenit scadente după
pronunțarea hotărârii de primă instanță.
300
În consecință, în cauza dedusă judecății, în condițiile în care nu a existat o cerere de
actualizare cu indicii de inflație a despăgubirii, apelanții-reclamanți nu puteau solicita
asemenea sume de bani direct în apel, cererea formulată fiind inadmisibilă.
Cu referire la criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat
greșit dispozițiile art. 293 C. proc. Civ. [art. 472 NCPC], deoarece apelanții-reclamanți nu
au solicitat modificarea sentinței, ci păstrarea ei, Înalta Curte reține că nu sunt fondate
întrucât, în realitate, apelanții-reclamanți au solicitat păstrarea cuantumului despăgubirii
dar pentru o suprafață de teren mai mică.
Prin urmare, chiar dacă nu au solicitat formal schimbarea, în parte, a sentinței, din
motivarea cererii de aderare de apel rezultă că aceștia au urmărit păstrarea despăgubirii în
cuantum de ....lei, dar nu ca echivalent al suprafeței de 9428 mp, ci ca echivalent al
suprafeței de 9.252 mp; așadar, păstrarea cuantumului despăgubirii nu se confundă cu
păstrarea sentinței, astfel că cererea de aderare la apel formulată de reclamanți era
admisibilă. Pe cale de consecință, fiind învestită atât cu apelul principal formulat de pârât,
cât și cu cererea de aderare la apel, instanța de apel nu era ținută de art. 296 C. proc. civ. în
modalitatea arătată de recurent.
Având în vedere că, pentru considerentele expuse, au fost găsite fondate criticile prin care s-
a susținut că instanța de apel a dispus actualizarea cu indicele de inflaţie, la data plăţii
efective, a sumei de .... lei, fără a fi legal învestită, cererea fiind, în speță, și inadmisibilă, iar
acestea sunt suficiente pentru admiterea recursului în modalitatea solicitată de recurentul-
pârât, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea celorlalte critici privitoare la
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 293 și 296 C. proc. civ. și ale art. 9 din Legea nr.
198/2004."278
Potrivit art. 294 alin. (1) NCPC, teza a doua, „excepţiile de procedură şi alte
asemenea mijloace de apărare“ nu erau considerate cereri noi şi deci puteau fi invocate în
apeL. Actuala reglementare nu a reţinut această dispoziţie, rezolvând problema mai exact şi
mai corect prin alte norme:
- art. 247 alin. (1) prevede că excepţiile absolute, deci cele prin care se invocă
încălcarea unor norme de ordine publică, pot fi invocate de parte sau de instanţă din oficiu în
orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Deci, în principiu, excepţiile
absolute pot fi invocate direct în apel;
278
www.scj.ro
301
- excepţiile relative care privesc neregularităţi săvârşite la prima instanţă nu pot fi
invocate decât la acea instanţă în condiţiile stabilite în art. 247 alin. (2), iar în apel numai ca
motive/apărări dacă au fost invocate în termen acolo şi partea nu este mulţumită de modul de
soluţionare. La fel, potrivit art. 2513 şi art. 2550 alin. (1) NCC, prescripţia dreptului la acţiune
şi decăderea de drept civil pot fi opuse numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa
invocării, cei mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Pe de altă
parte, art. 82 alin. (2) NCPC stabileşte că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant
înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac;
- alte mijloace de apărare, care nu au fost invocate la prima instanţă, pot fi invocate în apel
numai dacă au fost propuse prin cererea de apel sau prin întâmpinare - art. 478 alin. (2).
Cât priveşte mijloacele de apărare, ele sunt admisibile fie că sunt de drept material
sau de drept procesual.
S-a decis că pot fi invocate pentru prima oară în apel termenul de graţie, dreptul de
retenţie, dreptul de servitute de trecere, aplicarea unei legi sau cererea de a stabili
despăgubirile ce i se cuvin pentru îmbunătăţirile aduse imobilului supus partajului;
Trebuie subliniat că, potrivit art. 247 alin. (3), chiar dacă legea stabileşte momente
diferite de invocare, părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate
excepţiile de îndată ce le sunt cunoscute, deoarece în caz contrar vor răspunde pentru
pagubele pricinuite părţii adverse, găsindu-şi aplicare dispoziţiile art. 189-191.
Depunerea cererii de apel şi pregătirea dosarului de apel

Depunerea apelului şi, când este cazul, a motivelor de apel, se face, sub sancţiunea
nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, unde se şi pregăteşte în vederea soluţionării
apelului, potrivit art. 471 NCPC. Astfel, în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care
primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să
modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost
trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Completarea sau modificarea se va face
înăuntrul termenului de apel.
Dacă preşedintele apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului deapel
nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de
apel în care să depună completarea sau modificarea cererii.
302
După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel, preşedintele instanţei care
a pronunţat instanţa atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile
certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost depuse la prima instanţă, punându-i-se
în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data
comunicării.
Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându-i-se
în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile
de la data comunicării, intimatul va lua cunoştinţă de acest răspuns din dosarul cauzei. Apelul
incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal
Apelul provocat se comunică şi intimatului din acest apel, acesta fiind dator să depună
întâmpinare (art. 474).
Președintele instanţei a cărei hotărâre se atacă sau înlocuitorul acestuia, după
împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, precum şi a termenelor de depunere a
întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare, va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu
apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare şi dovezile de comunicare a acestor
acte (art. 471).
Articolul 471 C. Proc. Civ. este aplicabil începând cu 1 ianuarie 2017. Art 471
prevede ca depunerea cererii de apel se face la instanța care a pronunțat hotărârea unde se face
și o regularizare a cererii de apel (dacă are aspecte neformale se pune în vedere părții ca în 10
zile să le rectifice, fără a putea anula cererea – ea putând fi anulată ulterior de instanţa de
apel). Tot la instanţa care a pronunțat hotărârea se depun și întâmpinarea și răspunsul la
întâmpinare, astfel încât dosarul să se înainteze instanţei superioare cu dosarul primei instanţe,
cerere de apel, întâmpinare și răspuns la întâmpinare, astfel încât instanţa de apel doar să
fixeze termen pentru judecarea apelului.
Termenul de depunere a întâmpinării este de 15 zile (în primă instanţă - 25 zile).
Termenul de răspuns la întâmpinare = 10 zile de la comunicarea întâmpinării.
Dacă sunt mai multe apeluri împotriva aceleiași hotărâri acestea se judecă de același
complet împreună, întrucât deși sunt mai multe apeluri, obiectul îl constituie hotărârea din
prima instanţa. (ar fi imposibil ca în unele apeluri să se mențină hotărârea, în altele nu)
Procedura prealabilă la instanţa de apel

Procedura prealabilă la instanţa de apel vizează în primul rând fixarea termenului de
judecată şi asigurarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare în această etapă a
303
procesului. Îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă, preşedintele instanţei de apel va
lua, potrivit art. 475 NCPC, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a completului de
judecată şi a termenului de judecată, după care se va face citarea părţilor. Primul termen de
judecată va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispoziţiile stabilite de art. 201 alin.
(5)-(6), de la judecata în primă instanţă, fiind aplicabile.
Apelurile principale, incidente şi provocate făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi
repartizate la acelaşi complet de judecată. Dacă totuşi au fost repartizate la complete diferite,
ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel
dintâi învestit - art. 475 alin. (3).
Judecarea apelului
Judecarea apelului se face, astfel cum prevede art. 482 NCPC, după regulile de la
judecata în fond şi ţinând seama de dispoziţiile speciale din materia apelului.
În primul rând, trebuie observat că în art. 479 se stabilesc unele reguli speciale privind
judecata:
- instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi
aplicarea legii de citare prin instanţă;
- motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu;
- instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la
prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei;
- se pot administra orice probe noi, dacă au fost propuse prin cererea de apel sau
întâmpinare ori dacă necesitatea lor a rezultat din dezbateri - art. 478 alin. (2).
În al doilea rând, potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, prin apel
nu se poate lărgi cadrul procesului, stabilit în faţa primei instanţe, instanţa superioară fiind
chemată să judece, să controleze numai ceea ce a judecat prima instanţă. Părţile nu se vor
putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele
invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare - art. 478 alin.
(2), în art. 478 alin. (3) NCPC se prevede că în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza
sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.
Părţile însă pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau
apărările adresate primei instanţe, iar alin. (5) dispune că se vor putea cere direct în apel
dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii
primei instanţe, precum şi că se va invoca compensaţia legală.
304
Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel
Asupra apelului, instanţa se pronunţă prin hotărâre (decizie).
În ce priveşte soluţiile ce se pot pronunţa în apel, art. 480 NCPC prevede în alin. (1) că
instanţa poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul
ori va constata perimarea lui279.
În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în
parte hotărârea atacată - alin. (2). În cazul în care se constată că în mod greşit, prima instanţă a
rezolvat procesul, pe baza unei excepţii, fără a intra în cercetarea fondului, ori judecata s-a
făcut în lipsa părţii, care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va
judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată
şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu acesta din
aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri
prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
Trimiterea spre rejudecare poate fi depusă o singură dată în cursul procesului.
Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea
administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului (art. 480 alin. (3).
În cazul în care instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar
necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza
spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competentă,
sau, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă, dacă cererea este de competenţa unui organ
al statului fără activitate jurisdicţională sau va respinge cererea ca nefiind de competenţa
instanţelor române - a se vedea şi art. 132 alin. (4). Dacă însă instanţa de apel constată că ea
era competentă să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond,
pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs (alin. 4 şi 5).
Când instanţa de apel constată că există un alt motiv de nulitate, decât necompetenţa,
iar prima instanţă a judecat în fond, anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei
instanţe şi hotărârea atacată, ea va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre
susceptibilă de recurs, dacă este cazul - alin. (6).
Principiul non reformatio in peius
279
Instanţa mai poate lua act de renunţarea apelantului la judecarea apelului (achiesare), caz în care, de la
data pronunţării, sentinţa primei instanţe devine executorie.
305
La soluţionarea apelului îşi găseşte aplicare principiul non reformatio in peius. Astfel,
potrivit art. 481, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât
aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el ar avea interes să consimtă expres la
aceasta (fiind vorba de ocrotirea unui interes de ordin privat) sau în cazurile anume prevăzute
de lege (de exemplu, art. 432, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii lucrului judecat).
Situaţia părţii se poate înrăutăţi în ipoteza în care şi partea adversă a introdus apel
principal sau a formulat apel incident, însă numai dacă acestea au fost admise. Dacă ambele
părţi au declarat apel, însă numai unul dintre acestea a fost admis, iar celălalt a fost respins,
părţii căreia i s-a admis apelul nu i se poate agrava propri situaţie la rejudecarea fondului,
deoarece această rejudecare are loc tocmai ca efect al exercitării de către ea a căii de atac.
Hotărârea instanţei de ape este eecutorie, care poate fi pusă în executare silită, desigur,
în măsura în care cuprinde dispoziţii susceptibile de a fi executate altfel.
În condiţiile prevăzute de lege, hotărârea dată în apel poate forma şi obiect al revizuirii
sau al contestaţiei în anulare de drept comun280.
Hotărârea instanţei de apel mai poate forma obiectul unei cereri referitoare la
îndreptarea greşelilor materiale strecurate în cuprinsul ei, precum şi al unei cereri de
completare, de lămurire sau de înlăturare a dispoziţiilor potrivnice, în condiţiile art. 442 şi
următoarele din Codul de procedură civilă.
Recursul
Recursul este reglementat de art 483-502 NCPC şi reprezintă calea de atac prin care
partea interesată sau procurorul solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de
lege, desfiinţarea unor hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în
cazurile prevăzute de lege281.
Recursul este o cale extraordinară de atac pentru motive de nelegalitate a hotărârilor
judecătoreşti, esenţialmente de anulare a hotărârii atacate282, dar poate fi considerat şi ca o cale
de atac de reformare, nesuspensivă, în principiu, de executare.
280
Pentru a forma obiect al contestaţiei în anulare, este necesar ca partea să fi invocat motivul de
contestaţie, în prealabil, pe calea recursului, care însă a fost respins în condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (2)
C. proc. Civ.
281
282
I. Deleanu, op. cit., pg. 483
306
Recursul urmăreşte să supună Î.C.C.J. examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Este deci o cale de atac care se poate exercita
numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege şi care vizează numai legalitatea
hotărârii atacate.
În cazurile prevăzute de lege, recursul nu se soluţionează de Î.C.C.J, ci de instanţa
ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea, dar şi în aceste cazuri are acelaşi scop (art.
483 alin. (3) şi (4).
Obiectul recursului
Obiectul recursului îl constituie hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără
drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege - art. 483 alin. (1)
NCPC)283. De la acest principiu, legea derogă expres, cât priveşte unele categorii de hotărâri:
nu pot fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i),
deci practic toate hotărârile pronunţate de judecătorie, cele privind navigaţia civilă şi
activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere,
cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri
evaluabile în bani de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului
hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă
instanţă sunt supuse numai apelului - art. 483 alin. (2).
Hotărârile date în apel sunt, de regulă, susceptibile de recurs, dacă legea nu prevede
expres altfel. Trebuie menţionate, în primul rând, hotărârile pronunţate în apel, indiferent de
soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, fiind deci fără relevanţă dacă apelul a fost admis,
respins ca neîntemeiat ori în baza unei excepţii procesuale peremptorii, anulat sau perimat. De
asemenea, poate fi atacată cu recurs şi decizia prin care s-a admis apelul şi, în baza art. 480
alin. (3) teza a II-a NCPC, pricina a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe. În ceea ce
priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel, prin care s-a anulat în tot sau
283
Dispoziţii conexe. L. nr. 2/2013: „Art. XVIII (1) Dispozitiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.
(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31
decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevazute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i)
din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, republicată, în cele privind navigația civila și
activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele
de apel în cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
O.U.G. nr. 62/2015: „Art. Unic.. (...)(2) Dispoziţiile (...) art. XVIII alin. (2) (...) L. nr. 2/2013 (...) se
aplică şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 dec. 2016 inclusiv.”
307
în parte procedura urmată în primă instanţă, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei
spre rejudecare, cu excepţia cazului în care instanţa de apel a constatat propria sa competenţă,
recursul este inadmisibil. Aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu deciziile
pronunţate asupra fondului, după judecarea cauzelor în apel.
Sunt susceptibile de recurs şi hotărârile date fără drept de apel, dacă legea nu prevede
expres altfel, adică să le califice definitive - hotărârea prin care se respinge cererea ca urmare
a renunţării la dreptul subiectiv - art. 410; hotărârea de perimare - art. 421; hotărârea de
expedient - art. 440; hotărârea în materie de contencios administrativ - art. 10 din Legea nr.
554/2004. În aceste cazuri, recursul se soluţionează, potrivit legii, de instanţa ierarhic
superioară, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Sunt hotărâri definitive, întrucât prin lege a fost suprimat atât apelul, cât şi recursul:
hotărârea de declinare a competenţei- art. 132 alin. (2) NCPC, hotărârea prin care se
soluţionează conflictul de competenţă – art. 135 alin. (4) NCPC, hotărârea de strămutare – art.
144 alin. (2) NCPC.
Pot exista legi speciale care să prevadă că hotărârile unor organisme sunt supuse
recursului, cum ar fi cazul hotărârilor secţiilor CSM în materie disciplinară (art. 51 din Legea
nr. 317/2004).
După cum am arătat, recursul nu poate fi exercitat, de regulă, omisso medio, trecând
peste apel, dar am analizat la regulile generale dispoziţia art. 459 alin. (2) NCPC, care prevede
o excepţie.
Încheierile premergătoare pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se poate ataca cu
recurs vor fi suspuse recursului odată cu fondul, cu excepţia încheierilor prin care s-a
suspendat cursul judecăţii, care pot fi atacate separat (art. 414 NCPC). Alte încheieri
premergătoare nu pot fi atacate niciodată ori pot fi supuse numai apelului.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 352/2015 284 privind strămutarea :" Măsura
dispusă prin încheierea pronunţată de Curtea de Apel (...), secţia I civilă, în Dosarul nr. (..)
vizează o cauză având ca obiect strămutarea judecării Dosarului nr. (..) al Tribunalului (..).
Aceasta este o încheiere preparatorie, prin care instanţa de judecată ia unele măsuri
în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, fără a anticipa soluţia, nefiind rezolvate aspecte
sau împrejurări legate de fondul cauzei. De aceea, acest tip de încheiere face corp comun cu
284
www.scj.ro
308
hotărârea finală, putând fi atacată odată cu aceasta, fiind susceptibilă de aceeaşi cale de
atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii finale.
Potrivit art. 299 C. proc. Civ. [ art. 483 NCPC], hotărârile date fără drept de apel,
cele date în apel precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu
activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Cum încheierea de şedinţă din 09 decembrie
2014 a Curţii de Apel (..) nu face parte din categoriile enunţate, ci este o încheiere a
instanţei într-o cerere de strămutare şi care, în temeiul legii, constituie o încheiere
irevocabilă, este evident că aceasta nu poate forma obiect al unui recurs".
În legătură cu obiectul recursului, susţinem că această cale de atac poate fi exercitată şi

exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, în condiţiile art. 461 alin. (29 NCPC.
Formele recursului
Ca şi în cazul apelului, în afara recursului principal este posibil să existe şi un recurs
incident sau un recurs provocat, care se pot exercita în aceleaşi ipoteze şi condiţii ca la apel
(art. 491).
Astfel, dacă sub vechea reglementare, formularea unui recurs incident sau a unui
recurs provocat era considerată inadmisibilă, actualul Cod de procedură civilă prevede în mod
expres, posibilitatea exercitării, şi în această fază procesuală, a acestor forme de recurs.
Aşadar, de lege lata, şi în materia recursului trebuie distins între recursul principal, pe
care îl formulează partea nemulţumită de hotărârea instanţei de apel sau, după caz, de
hotărârea dată în primă instanţă fără drept de apel, recursul incident, exercitat de intimat
împotriva părţii cu interese contrare, care a formulat recursul principal, dar care a figurat în
apel sau în primă instanţă, în cazul hotărârilor nesusceptibile de recurs. Trebuie subliniat însă
că atât recursul incident, cât şi cel provocat nu pot fi exercitate decât pentru motivele expres şi
limitativ prevăzute de art. 488 NCPC.
Momentul depunerii de către intimat a recursului incident, respectiv a celui provocat
este cel prevăzut de art. 474 alin. (1) NCPC, în materia apelului, respectiv odată cu
întâmpinarea la recursul principal.
Subiectele recursului
309
Ca şi în cazul apelului, recursul poate fi exercitat, în principiu, numai de către părţile
care au figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Precizările şi soluţiile
oferite acolo sunt valabile, cu adaptările ce ţin de denumirea căii de atac, şi în cazul
recursului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Spre exemplu, art. 534 alin. (2) prevede că încheierea pronunţată în materia procedurii
necontencioase judiciare este supusă numai apelului şi deci soluţia în sensul că apelul poate fi
făcut de orice persoană interesată nu poate fi valabilă şi în cazul recursului.
Partea care introduce cererea de recurs se numeşte recurent, iar cel împotriva căruia se
declară recursul poartă denumirea de intimat. Poate avea calitatea de recurent oricare dintre
părţile de la judecata de fond, indiferent de poziţia procesuală avută în faţa instanţei de fond
(apelant sau intimat, iar faţă de raportul juridic dedus judecăţii, reclamant, pârât, terţi
intervenienţi).
Referitor la subiectele recursului, trebuie să facem unele menţiuni cu privire la
reprezentarea convenţională a părţilor în recurs.
Iniţial, Codul de procedură civilă actual a instituit în această privinţă obligativitatea
reprezentării părţilor prin avocat sau, în cazul persoanelor fizice, de una dintre persoanel
prevăzute la art. 13 alin. (2) NCPC ori, după caz, prin consilier juridic, în cazul persoanelor
juridice.
Astfel, până la declararea sa ca neconstituţional, art. 83 alin. (3) NCPC, prevedea că,
la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului,
persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulitpţii, numai de
către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2) C. Proc.
Civ., iar art. 84 alin. (2) NCPC dispune că, pentru efectuarea aceloraşi acte procedurale,
persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de
către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii, aceeaşi regulă fiind aplicabilă în mod
corespunzător şi asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate juridică, care sunt
constituite potrivit legii.
Prin Decizia nr. 462/2014285, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale
dispoziţiile înscrise în art. 13 alin. (2) teza a doua, în art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486
alin. (3) NCPC, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii
cererii de recurs prin avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în
285
M. Of. nr. 775 din 24 septembrie 2014
310
exercitarea şi susţinerea acestuia, legiuitorul urmărind impunerea unei rigori şi discipline
procesuale pentru evitarea introducerii unor cereri de recurs în mod abuziv, şicanator sau
informe, care nu se încadrează în mod riguros în motivele de recurs, totuşi, cu privire, la
existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la
justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea a constatat că nu există un raport rezonabil de
proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi
protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale criticate consacrând un
dezechilibru între cele două interese concurente.
În decizia sa, Curtea Constituţională se referă la reprezentarea persoanei fizice prin
avocat în calea de atac a recursului, fiind declarate neconstituţionale art. 13 alin. (2) teza a II-a
şi art. 83 alin. (3) C. Proc. Civ. Prin urmare, nu mai există obligativitatea reprezentării prin
avocat a persoanelor fizice la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în
exercitarea şi susţinerea recursului şi nici la redactarea întâminării, respectiv a răspunsului la
întâmpinare.
Asistarea sau, după caz, reprezentarea persoanelor juridice prin avocat sau consilier
juridic la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea
recursului nu sunt vizate de decizia menţionată a Curţii Constituţionale. Aşa fiind, rezultă că
aceste dispoziţii sunt în continuare aplicabile, astfel încât reprezentarea în recurs a persoanelor
juridice, precum şi a entităţilor arătate la art. 56 alin. (2) C. Proc. Civ. se poate face exclusiv
de către un avocat sau consilier juridic.
Cererea de recurs şi efectele ei. Motivarea recursului

Cererea de recurs va cuprinde, potrivit art. 486 alin. (1), următoarele menţiuni:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită
recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea
ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele
consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care
recurentul locuieşte în străinătate – menţiunile privind datele de identificare a recurentului
sunt prevîzute de lege sub sanţiunea nulităţii exprese, astfel, în condiţiile nerespectării acestei
cerinţe, vătămarea se prezumă. În practica judiciară, s-a decis că prezumţia de vătămare poate
fi răsturnată, iar cererea de recurs nu va fi anulată dacă, deşi în cerere nu se indică toate
311
elementele de identificare a părţilor cerute de lege, totuşi în dosar există date suficiente pentru
identificarea acestora şi a domiciliului lor286.
b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa, după caz, denumirea şi sediul
intimatului;
c) indicarea hotărârii care se atacă - în acest scop, trebuie indicate instanţa care a
pronunţat hotărârea atacată, numărul acestei hotărâri şi data pronunţării, eventual numărul de
dosar.
d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după
caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a
avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.
Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, fie că sunt indicate în cerere
sau într-un memoriu separat, trebuie să se integreze în motivele de casare prevăzute limitativ
de art. 488;
- cererea, dacă este cazul, trebuie să facă referire şi la eventualele probe chiar dacă art.
486 nu prevede în mod expres, deoarece art. 492 îngăduie înscrisurile noi şi recurentul, sub
sancţiunea decăderii, trebuie să le depună, ca regulă, odată cu cererea de recurs;
- cererea de recurs se semnează, după caz, numai de parte, sau mandatarul ei în cazul
prevăzut la art. 13 alin. (2), de avocat sau de consilierul juridic.
La cerere, în afară de dovada privind calităţile cerute de art. 13 alin. (2) ori de dovada
de reprezentant al avocatului sau consilierului juridic, trebuie ataşate, aşa cum am arătat,
înscrisurile noi, dacă este cazul, şi dovada achitării taxei de timbru. Cererea de recurs se
taxează cu 100 lei, dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488
alin. 1, pct. 1-7, iar dacă se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material, pentru cazuri şi acţiuni pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează
cu 50% din taxa ce s-a plătit pentru cererea de chemare în judecată, dar numai în raport cu
suma contestată pentru care s-a introdus calea de atac, dar nu mai puţin de 100 lei. Cu aceeaşi
sumă (100 lei) se taxează, pentru acest ultim motiv, recursul în cazul cererilor neevaluabile în
bani (art. 24 din O.U.G. nr. 80/1013).
286
C. A. Bucureşti, S. a IX-a civ. şi de proprietate int., încheierea din 14 aprilie 2005, în G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, Codul adnotat 2011, pg. 533
312
Cererea de recurs produce următoarele efecte:
a) învestirea instanţei. Ca şi în cazul apelului pentru declanşarea controlului judiciar
este nevoie de sesizarea instanţei, care se realizează tocmai prin cererea de recurs;
b) suspendarea executării hotărârii atacate, dar numai în cazurile expres prevăzute de
lege.
Spre deosebire de apel, recursul nu este, de regulă, suspensiv de executare, adică nu
suspendă de drept executarea. Totuşi, în unele cazuri, anume prevăzute de lege, acest efect se
produce: în cazurile privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii
sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege,
cum ar fi, de exemplu, în materia contenciosului administrativ, art. 20 alin. (2) din Legea nr.
554/2004 şi art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, care prevede că recursul suspendă
executarea hotărârii secţiei CSM de aplicare a sancţiunii disciplinare pentru judecători,
procurori şi magistraţi-asistenţi, art. 1063 alin. (3) NCPC prevede că recursul este suspensiv
de executare, în cazul în care se atacă încheierea prin care s-a dispus restituirea cauţiunii.
Cererea de suspendare, formulată în condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) şi (3) sau
art. 84 alin. (2), se depune direct la instanţa de recurs având ataşată o copie certificată de pe
cererea de recurs şi dovada depunerii cauţiunii prevăzute la art. 719 NCPC şi care se
calculează de către recurent, precum şi o copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii atacate
cu recurs, dar această cerinţă numai dacă cererea de suspendare se face înainte de a ajunge
dosarul la instanţa de recurs.
Judecata cererii are loc în camera de consiliu, cu citarea părţilor în modalităţile
prevăzute la alin. (3), într-o compunere diferită, în funcţie de momentul la care s-a depus
cererea de suspendare: dacă s-a depus înainte de ajungerea dosarului la instanţa de recurs, de
un complet format din 3 judecători, anume constituit, în condiţiile legii; dacă s-a fixat deja
completul de filtru la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către acest complet: în cazul în care
s-a fixat termen în şedinţă publică, de completul care judecă recursul pe fond.
Termenul de judecată, pentru care se face şi citarea, se stabileşte de către preşedintele
completului în aşa fel încât de la primirea cererii de suspendare să nu treacă mai mult de 10
zile, fiind deci o cerere care trebuie soluţionată de urgenţă. În acelaşi scop, pronunţarea
trebuie să se facă în cel mult 48 de ore de la judecată. Instanţa se pronunţă printr-o încheiere
care, fie că se admite cererea, fie că se respinge, trebuie motivată. Această încheiere este
definitivă.
313
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 420/2014 : "Conform art. 448 alin. (1) pct. 10
şi alin. (2) noul C. proc. civ. hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept, executarea
având un caracter provizoriu în orice situaţie în care legea prevede că hotărârea este
executorie.
În baza art. 450 noul C. proc. civ., în apel poate fi solicitată suspendarea executării
provizorii, în alin. (3) al acestui art., prevăzându-se că, la judecata cererii de suspendare
sunt aplicabile dispoziţiile art. 718 alin. (6) noul C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziţii, la
care norma care reglementează procedura de suspendare a executării provizorii în apel, face
trimitere, încheierea asupra suspendării poate fi atacată numai cu apel, în mod separat.
Tot în materia suspendării, este aplicabil şi art. 484 noul C. proc. civ., care dispune că în
situaţia în care se formulează în recurs o cerere de suspendare a executării hotărârii
recurate, aceasta se soluţionează prin încheiere motivată, care este definitivă.
În speţă, hotărârea a cărei executare s-a suspendat prin încheierea din 6 decembrie 2013
este dată într-un litigiu de muncă, iar potrivit art. 483 alin. (2) din noul C. proc. civ.,
hotărârile pronunţate în cererile privind conflictele de muncă nu sunt supuse recursului.
Prin urmare, cum în speţă s-a dispus suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti care
este supusă numai căii de atac a apelului, încheierea pronunţată este definitivă, aplicând prin
analogie dispoziţiile art. 484 din noul C. proc. civ., pentru că nu se poate ca încheierea de
suspendare a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât cele pe care le are
deschise hotărârea supusă executării.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte normele de competenţă, se constată că, potrivit
dispoziţiilor art. 97 noul C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursuri
precum şi orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.
În această materie, art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară
prevede că „ secţia I civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile
declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care
nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de
apel”.În ceea ce priveşte completele de judecată, potrivit art. 314 alin. (1) din aceeaşi lege,
„Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii”.
314
Coroborând dispoziţiile legale incidente, menţionate anterior şi aplicând cu prioritate
normele imperative ce guvernează materia competenţei materiale, Înalta Curte reţine că
prezenta cale de atac este inadmisibilă şi pentru următoarele motive:
Deşi potrivit art. 718 alin. (6) C. proc. civ., încheierea asupra suspendării executării se poate
ataca cu apel, în mod separat, trebuie avută în vedere particularitatea că încheierea ce face
obiectul controlului judiciar în speţă este pronunţată, în faza procesuală a apelului, de către
Curtea de Apel.
Se constată, totodată, că, în reglementarea dispoziţiilor noului C. proc. civ. şi ale Legii nr.
303/2004, menţionate anterior, Înaltei Curţi nu i-au fost atribuite competenţe în a judeca
litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condiţiile în care legile procesuale şi de
organizare judiciară nu menţionează expres o astfel de posibilitate.
Pentru a judeca, potrivit art. 97 alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ., orice alte cereri date prin
lege în competenţă, trebuie ca aceste cereri să fie expres atribuite de lege în sarcina Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în economia textelor de lege, nu există o prevedere care să
confere expres Înaltei Curţi competenţă în soluţionarea apelului împotriva încheierii dată de
Curtea de Apel într-o cerere de suspendare a executării unei hotărâri pronunţată într-un
conflict de muncă.
Pentru aceste considerente, calea de atac intitulată „apel” formulată de reclamantul M.E.
împotriva încheierii din 6 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă,
pronunţată în Dosarul nr. 7536/2/2013 va fi respinsă, ca inadmisibilă".
Cât privește motivarea recursului, ca şi în cazul apelului, trebuie să facem o precizare:
 dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, vom avea un singur termen,
atât pentru exercitare, cât şi pentru motivare, iar motivarea se face prin însăşi cererea
de recurs. Această soluţie este valabilă şi pentru ipoteza în care comunicarea hotărârii
s-a făcut odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite şi pentru ipoteza în care
partea a primit, sub semnătură, copie de pe hotărâre ori a cerut comunicarea hotărârii
părţii adverse - art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (2) şi art. 148 alin. (2);
 există două termene de aceeaşi durată, unul pentru exercitarea recursului şi al doilea
pentru motivarea recursului.
Cât priveşte termenul de motivare a recursului, art. 487 alin. (1) C. Proc. Civ., prevede
că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile în care termenul
pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, când
315
motivarea recursului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data
comunicării hotărârii.
Aşadar, şi în cazul recursului trebuie distinse următoarele ipoteze:
- termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii. În acest caz, termenul de
motivare coincide cu cel de exercitare a căii de atac atât ca durată, cât şi ca moment de la care
începe să curgă. În mod întemeiat, în literatura de specialitate 287 s-a arătat că aceeaşi regulă se
aplică şi în ipoteza în care comunicarea hotărârii se face odată cu încheierea de încuviinţare a
executării silite, precum şi cea în care partea a primit sub semnătură copie de pe hotărâre ori a
cerut cpmunicarea hotărârii părţii adverse;
- termenul de recurs curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii. În această
situaţie, vor exista două termene de aceeaşi durată, dar care vor începe să curgă de la
momente diferite: termenul de exercitare a recursului şi termenul de motivare, care va curge
de la data comunicării hotărârii. Acesta este cazul când termenul de recurs curge de la
pronnţare, precum şi atunci când partea interesată a declarat recurs înainte de comunicarea
hotărârii atacate.
Dacă procurorul a participat la judecata procesului în care s-a pronunţat hotărârea
atacată cu recurs, se va depune o copie de pe motivele de casare şi pentru procuror.
Dacă motivarea nu s-a făcut în termenul legal sau dacă motivele invocate de recurent
nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, recursul este nul. Dacă legea nu
dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de
instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de
filtrare, fie în şedinţă publică. Deşi textul vorbeşte de motive, în realitate sunt avute în vedere
excepţii de ordine publică, deoarece motivele se invocă prin cererea de recurs, iar în cursul
judecăţii mijlocul procesual de invocare este excepţia.
Depunerea cererii de recurs şi pregătirea dosarului de recurs

Depunerea recursului se face, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, unde se procedează ca şi în cazul apelului, dar termenul prevăzut de art. 471 alin. (5) se
dublează.
Motivele de casare
287
V. M. Ciobanu, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, pg. 1116, G.Boroi, M. Stancu,
op. cit., pg. 649
316
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii care se atacă pe această cale,
nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. Proc. Civ. sub
denumirea de "motive de casare".
Prin urmare, simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii pronunţate nu este
suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea atacată este
nelegală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul e cel puţin unul dintre motivele
prevăzute limitativ de lege.
Art. 488 alin. (1) C. Proc. Civ. reglemetează opt motive de recurs288:
1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dipoziţiilor legale
Acest prim motiv de nelegalitate a fost preluat în mod identic din reglementarea
anterioară (art. 304 pct. 1 CPC 1865), consideraţiile doctrinei şi ale practicii judiciare
anterioare menţinându-şi pertinenţa şi în noul context.
Sintagma „alcătuirea instanţei" implică atât nerespectarea normelor privind
compunerea instanţei, cât şi pe acelea referitoare la constituirea instanţei.
Cu privire la conceptele de compunere şi de constituire a instanţei, ambele desemnând
alcătuirea instanţei, s-a arătat că deosebirea dintre acestea priveşte faptul că prin compunerea
instanţei se înţelege formarea instanţei din personal având funcţia de judecător, în timp ce prin
constituirea instanţei se înţelege formarea instanţei din personal având nu numai funcţia de
judecător, dar şi pe aceea de grefier, magistrat-asistent, asistent judiciar şi procuror.
Deşi noţiunile de compunere şi de constituire nu sunt prevăzute ca atare de Cod, totuşi
acesta face referiri la unele instituţii sau acte ce privesc nu numai judecătorii, dar şi pe ceilalţi
participanţi.
Referitor la greşita compunere o instanţei, se are în vedere atât alcătuirea acesteia cu
un număr necorespunzător de judecători, cât şi cu judecători care se aflau într-o situaţie de
incompatibilitate ori recuzare, aceasta deoarece textul de lege nu-şi restrânge aplicabilitatea la
încălcarea dispoziţiilor privind alcătuirea instanţei cuprinse în legea de organizare
judecătorească, ci se referă la orice situaţie în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit legii, fie
a celei de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că instanţa este greşit alcătuită în situaţia
în care la judecată participă un judecător incompatibil; hotărârea pronunţată de un judecător
288
Pentru o descriere mai detaliată a motivelor de recurs, a se vedea şi O. Spineanu-Matei, G. Boroi
(coord.), Noul Cod, vol. I, pg. 937-943, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 637-646, I. Dragne, Motivele de
casare..., pg. 309-322, V. M. Ciobanu, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, pg. 1118-1122
317
împotriva căruia s-a formulat o cerere de recuzare, care nu a fost soluţionată, este lovită de
nulitate şi va fi casată, instanţa nefiind alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
Încheierea este pronunţată de un complet nelegal constituit, dacă unul dintre membrii
acestuia a formulat cerere de abţinere care a fost admisă, astfel că judecătorul trebuia să se
retragă de la judecarea pricinii.
Spre exemplu, în ipoteza în care, calificând greşit calea de atac exercitată drept recurs
în loc de apel, instanţa a pronunţat o hotărâre în complet format din trei judecători în loc de
doi, cum prevede legea, s-au încălcat normele legale imperative privind compunerea
instanţei.
Tot în cadrul aprecierii legalităţii completului de judecată trebuie avute în vedere şi
dispoziţiile art. 23 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care
prevăd limitativ cauzele ce pot fi judecate de judecătorii stagiari.
O altă situaţie în care se poate ivi o problemă legată de compunerea instanţei este
aceea a completului de divergenţă, constituit în condiţiile art. 399 NCPC, în practica
anterioară statuându-se în sensul că neconsemnarea în încheierea de dezbateri a incidentului
privind divergenţa şi soluţionarea apelului în complet de trei judecători, în loc de doi
judecători, atrage casarea hotărârii pronunţate.
De asemenea, s-a stabilit că, în situaţiile în care participarea procurorului era
obligatorie la soluţionarea cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri
atrage casarea deciziei, deoarece, în atare situaţie, instanţa nu a fost alcătuită potrivit
dispoziţiilor legale.
Tot cu privire la legalitatea alcătuirii completului, este de menţionat că potrivit
dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească,
completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari, iar potrivit alin. (2)
al aceluiaşi articol, asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează
hotărârile pronunţate, opinia acestora consemnându-se în hotărâre, iar opinia separată se
motivează.
2. Pronunţarea hotărârii de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe
fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru
soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii
318
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură civilă, motivul prevăzut de pct. 2 a fost
extins şi la împrejurarea în care hotărârea a fost pronunţată fie de un alt complet decât cel
stabilit aleatoriu, fie de acelaşi complet, dar a cărui componenţă a fost schimbată cu încălcarea
legii.
Soluţionarea cauzei de către alţi judecători decât cei care au participat la dezbaterea în
fond o litigiului atrage nelegalitatea hotărârii.
Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de teza a II-a a pct. 2 al art. 488 NCPC
trebuie ca instanţa de recurs să constate că schimbarea completului iniţial desemnat nu a avut
niciun temei, adică nu s-a admis o cerere de abţinere sau de recuzare a întregului complet, nu
a avut loc desfiinţarea completului, nu a avut loc o nouă repartizare a dosarului în vederea
respectării principiului specializării sau alte asemenea.
Motivul de casare prevăzut în teza a III-a va fi incident în cazul în care hotărârea a fost
pronunţată de completul desemnat aleatoriu, dar în care unul, doi sau chiar toţi membrii au
fost alţii decât cei care au alcătuit iniţial completul.
De regulă, schimbarea compunerii completului are loc doar în cazul admiterii unor
cereri de abţinere sau de recuzare, în cazul în care judecătorul sau judecătorii se află în mod
temporar în imposibilitate de a lua parte la judecată - din motive de boală, concedii de odihnă,
îndeplinirea unei alte obligații profesionale, ca de pildă numirea în birourile electorale etc.
De asemenea, înlocuirea judecătorilor mai intervine când aceștia au fost promovați la
o instanţă superioară în grad, detaşaţi sau transferaţi din instanţă, au fost suspendaţi din
funcţie sau, din diferite motive, le-a încetat calitatea de judecător.
3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei

instanţe, invocată în condiţiile legii
Acest motiv de recurs va putea fi primit doar dacă s-a invocat excepţia necompetenţei
materiale sau teritoriale de ordine publică în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, invocarea
s-a făcut în condiţiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) NCPC - adică la primul termen la care
părţile au fost legal citate - , iar instanţa a respins în mod greşit excepţia ori a omis să se
pronunţe asupra acesteia.
319
Trebuie menţionat că acest motiv priveşte necompetența instanței care a pronunțat
hotărârea recurată, adică fie a instanţei de apel, fie a celei care a judecat în primă instanţă, iar
hotărârea este supusă direct recursului.
Când este vorba de necompetenţa primei instanţe, iar hotărârea recurată este
pronunţată de instanţa de apel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 poate fi
valorificat numai în condiţiile alin. (2) din acelaşi articol, şi anume necompetenţa primei
instanţe a fost invocată ca motiv de apel - după ce anterior fusese invocat în condiţiile legii şi
în faţa primei instanţe - , iar instanţa de apel a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei.
4. Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti
Întocmai ca şi în celelalte cazuri, şi acest motiv de nelegalitate a fost preluat în mod

identic din reglementarea precedentă (art. 304 pct. 4 CPC 1865), consideraţiile doctrinei şi ale
practicii judiciare anterioare rămânând de actualitate.
Prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea
autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt
delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care
intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.
5. Încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea

nulităţii
Nulitatea actelor de procedură se regăseşte reglementată în Capitolul III din Titlul IV
al Cărţii I, capitol care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea
condiţionată şi pe cea necondiţionată de existenţa unei vătămări. De asemenea, acest capitol
reglementează modul în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea
sancţiunii.
Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul
său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 NCPC pentru a se constata dacă
reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărarii.
6. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive

contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
320
Faţă de formularea din pct. 7 al art. 304 CPC 1865, noul text introduce în teza a III-a
condiţia ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei.
Coroborând art. 488 pct. 6 NCPC cu dispoziţiile art. 497 şi art. 498 NCPC, rezultă că,
excepţie făcând Înalta Curte, care casează întotdeauna cu trimitere, celelalte instanţe de recurs
vor putea casa cu trimitere spre rejudecare o singură dată pentru acest motiv, în măsura în care
lipsa cu desăvârşire a considerentelor sau prezenţa doar a unora care nu au nicio legătură cu
natura cauzei vor fi privite în continuare ca fiind echivalente cu nejudecarea fondului.
Când va fi existat deja o casare cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile art. 498 alin.
(2) NCPC ori considerentele, deşi prezente şi legate de natura cauzei, vor fi găsite
contradictorii, soluţia va fi aceea de casare cu reţinere.
7. Încălcarea autorităţii de lucru judecat
Încălcarea autorităţii de lucru judecat este reglementată ca un motiv de casare distinct.

Importanţa acordată de actualul cod acestui motiv de casare rezultă atât din reglementarea sa
distinctă, cât şi din împrejurarea că incidența sa nu poate fi înlăturată prin aplicarea
principiului non reformatio in peius.
În acest sens, dispoziţiile art. 432 NCPC prevăd în mod expres că excepţia autorităţii
de lucru judecat poate fi invocată oricând, chiar inaintea instanţei de recurs, iar ca efect al
admiterii acesteia se poate crea părţii care a declarat calea de atac o situaţie mai grea decât cea
din hotărârea atacată.
8. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept

material
Motivul prevăzut în vechiul cod de art. 304 pct. 9 a fost limitat la încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material.
Eliminarea ipotezei lipsei de temei legal nu aduce o modificare de substanţă, deoarece
ipotezele păstrate sunt suficient de acoperitoare pentru a permite remedierea oricărei
nelegalităţi pe tărâmul dreptului substanţial, desigur dacă invocarea ei de către recurent se
face cu respectarea tuturor cerinţelor legale.
În schimb, precizarea că este vorba despre norme de drept material exclude
posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greşită a normelor
de procedură.
321
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1830/2015 289: „Calea de atac a recursului a
fost exercitată împotriva unei încheieri prin care s-a dispus, în baza dispoziţiilor art. 411
alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea pentru lipsa părţilor. Prin memoriul de recurs,
recurentul-reclamant a formulat susţineri cu privire la fondul litigiului dintre părţi, iar în ce
priveşte încheierea recurată, a susţinut că nu s-a putut prezenta la termenul la care s-a
dispus măsura suspendării, întrucât a fost bolnav.
Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului "intervine în
cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488."
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor
anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de
art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la
casarea sau modificarea unei hotărâri.
Simpla susţinere a recurentului, în sensul că nu s-a putut prezenta la termen întrucât
a fost bolnav nu constituie un motiv de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de
nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Se constată astfel, că recurentul nu s-a conformat exigenţelor art. 489 alin. (2) C.
proc. civ., neindicând motive de nelegalitate, dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi
nici nu a formulat critici susceptibile de încadrare, din oficiu, în vreunul dintre aceste motive
de nelegalitate. În aceste condiţii, având totodată în vedere că nu pot fi reţinute nici motive
de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de prevederile art. 489
alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, respectiv aceea
a anulării recursului, admiţând excepţia cu acest obiect”.
Procedura de filtrare a recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Când recursul este de competenţa Î.C.C.J., art. 493 NCPC instituie o procedură de
filtrare a recursurilor. Procedura de filtrare a recursurilor mai existat în legislaţia procesuală
civilă română şi sub imperiul vechii reglementări, fiind introdusă prin O.U.G. nr. 58/2003,
însă aceste dispoziţii au fost abrogate prin Legea nr. 194/2004290.
289
www.scj.ro
290
Pentru dezvoltări, a se vedea V.M. Ciobanu, Un pas important al reformei în justiţie, în P.R. nr.
4/2003, PG. 201-204
322
- preşedintele instanţei, secţiei ori o persoană desemnată de aceştia, primind dosarul de
la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a
unui complet de 3 judecători, care va decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
- pe baza recursului, întâmpinării, răspunsului la întâmpinare şi a înscrisurilor noi care,
potrivit art. 492, sunt admisibile, preşedintele completului/un alt membru/magistratul asistent
va întocmi, în termen de cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului, un raport asupra
admisibilităţii în principiu a recursului. Raportorul nu devine incompatibil;
- raportorul va verifica dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub
sancţiunea nulităţii, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art 488, dacă
existe motive de ordine publică ce se pot invoca din oficiu ori dacă este vădit nefondat. De
asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Î.C.CJ., a C.E.D.O.
şi a C.J.U.E., precum şi poziţia doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin
hotărârea atacată;
- după analiza raportului în completul de filtru, acesta se comunică de îndată părţilor,
care pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la
comunicare. În lipsa dovezii de comunicare şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile
de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi
(6);
- în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte
cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele
prevăzute de art, 488 sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge
recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei
căi de atac. Decizia se comunică părţilor - alin. (5);
- dacă raportul apreciază că recursul este admisibil şi toţi membrii sunt de acord, iar
problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei
jurisprudenţe constante a Î.C.C.J., şi, potrivit art. 490 alin. (2) teza finală NCPC, părţile sunt
de acord ca recursul să fie soluţionat de către completul de filtru, acesta se poate pronunţa
asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care se comunică
părţilor. În soluţionarea recursului, instanţa va ţine seama de punctele de vedere ale părţilor
formulate potrivit alin. (4);
- în cazul în care recursul nu poate fi soluţionat potrivit alin. (5) sau (6), completul va
pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa
323
termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor - alin. (7). Recursul în şedinţă
publică va fi judecat de acelaşi complet.
Judecarea recursului
Pregătirea judecăţii recursului se face aplicându-se prin asemănare dispoziţiile art.
475, din materia apelului, dacă recursul este de competenţa instanţei ierarhic superioare.
Judecarea recursului se face, potrivit art. 494 NCPC, după regulile privind judecata de
apel, aplicabile în măsura în care nu contravin normelor care reglementează recursul. Şi
deosebiri există, desigur, deoarece recursul nu are caracter devolutiv şi nu provoacă o nouă
judecată în fond, ci numai un control al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute
de lege şi fără a se administra probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi (art. 492 NCPC).
Înscrisurile noi pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv
odată cu întâmpinarea. Dacă recursul urmează să fie soluționat în şedinţă publică, pot fi
depuse şi alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată. Preşedintele va da cuvântul
mai întâi recurentului, iar apoi intimatului. Procurorul vorbeşte cel din urmă, în afară de cazul
când este recurent. Dacă procurorul a pornit acţiunea civilă în care s-a pronunţa hotărârea
atacată cu recurs, procurorului i se va da cuvântul după recurent (art 495).
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs

Cu privire la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs, art. 496 alin. (1)
stabileşte că, în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând
toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori
poate constata perimarea iui. în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată,
în tot sau în parte (alin. 2). Deşi art. 496 alin. (1) se referă la ipoteza în care recursul a fost
declarat admisibil în principiu, ceea ce se întâmplă numai la ÎCCJ, este fără îndoială că
soluţiile sunt aceleaşi şi pentru celelalte instanţe de recurs.
Î.C.C.J., care este instanţa de drept comun în soluţionarea recursurilor, în caz de
casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată
ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. 3, primei
instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Când interesele bunei administrări a
justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia
cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau
altui organ cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii. În cazul în care casarea s-a
324
făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat
autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă (art. 497 NCPC).
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (C5) nr. 25/2014: "Pe de altă parte, relativ la eventualele
soluţii de casare cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunţe
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din interpretarea literală, logică şi teleologică a
dispoziţiilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rezultă că
legiuitorul a avut în vedere pentru soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută
(cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă), exclusiv ipoteza în care, anterior, o
altă instanţă judecătorească (instanţa de apel sau prima instanţă) a soluţionat fondul
litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului
litigiului din partea unei alte instanţe judecătoreşti, controlul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - ca instanţă de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie şi art. 44 alin. (1) din Legea nr.
317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de
instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu este de natură a
atrage incidenţa prevederilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă şi de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluţiilor
preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, aşa cum s-a
arătat, referirea la o instanţă de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speţei nu se circumscrie, aşadar, condiţiilor prevăzute de textul menţionat, în sensul
că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanţe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, nu ar putea, în
temeiul normei indicate, să pronunţe, în cauză, o soluţie de casare cu trimitere spre
rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.
Mai mult, art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă trebuie
interpretat şi prin raportare la art. 41 alin. (1) din acelaşi cod, care instituie un caz de
incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluţionat în primă instanţă sau în apel
devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare,
în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţe de
disciplină, în raport cu dispoziţiile legale speciale care reglementează organizarea şi
funcţionarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii şi cu principiul
325
enunţat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secţie sau de către
aceeaşi secţie într-o altă componenţă, a litigiului.
Cu toată insuficienţa şi forma inadecvată a soluţiei legislative prevăzute de art. 497 din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care pare să nu acopere întreaga
problematică a situaţiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul
fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din
aceeaşi lege şi cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii
norme de procedură indicate, a particularităţilor şi specificităţii contenciosului disciplinar al
funcţiei de magistrat, precum şi a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul
acoperirii şi dezbaterii întregii problematici deduse judecăţii în această categorie distinctă
de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în
tot sau în parte, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispoziţiile art.
498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă".
În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii
de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se face de către instanţa
de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o
singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.
Prin excepţie, aceste instanţe vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului,
în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra
în cercetarea fondului sau judecata părţii s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât
la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite
la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din
aceeaşi circumscripţie.
În caz de necompetenţă, de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a
autorităţii lucrului judecat, tribunalele şi curţile de apel procedează în aceeaşi manieră ca şi
Î.C.C.J. (art. 498).
Toate instanțele de de recurs, dacă constată necompetenţa instanţei care a pronunţat
hotărârea atacată şi stabilesc că cererea era de competenţa unui organ al statului fără activitate
jurisdicţională sau a unor instanţe din altă ţară. chiar membră a U.E., admiţând recursul, vor
respinge cererea ca inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenţa instanţelor române.
În legătură cu motivarea hotărârii instanţei de recurs, art. 499 NCPC precizează că,
prin derogare de la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b), decizia va cuprinde în considerente
326
numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după
caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează
sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei, fără a
se evoca şi analiza motivelor de casare.
Efectele casării şi judecata în fond după casare. Aplicarea principiului non
reformatio in peius.
Potrivit art. 500 NCPC, hotărârea casată nu are nicio putere, iar actele de executare sau
de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa
de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii
de casare. Faptul că se pronunţă din oficiu reprezintă noutatea faţă de vechea reglementare
(art. 311). După casare, instanţa de fond va rejudeca, în limitele casării şi ţinând seama de
toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. În cazul rejudecării
după casare, cu reţinere sau trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.
Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va
reîncepe de la actul anulat. Hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii
care rejudecă în urma casării în ceea ce priveşte problemele de drept rezolvate de instanţa de
recurs (art. 501 NCPC).
Principiul non reformatio in peius se aplică şi în recurs şi cu ocazia rejudecării în fond,
după casare, dispoziţiile art. 481, de la apel, fiind aplicabile în mod corespunzător (art. 502).
Contestaţia în anulare
Sediul materiei. Noţiune

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, comună şi, de
principiu, nesuspensivă de executare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat
hotărârea atacată, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, să îşi anuleze propria hotărâre
şi să procedeze la o nouă judecată.
Forme
327
În reglementarea anterioară, în raport de consiţiile şi motivele pentru care puteau fi
exercitate, în literatura de specialitate şi practica judiciară se distingea între contestaţia în
anulare de drept comun şi contestaţia în anulare specială.
Faţă de dispoziţiile art. 503 NCPC, considerăm că şi în reglementarea actuală, această
clasificare poate fi menţinută.
1. Contestaţia în anulare de drept comun (obişnuită)

Potrivit art. 503 alin. (1) NCPC, contestaţia în anulare de drept comun poate fi
exercitată atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul
când a avut loc judecata.
Motivul de contestaţie prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC, presupune că citarea era
obligatorie sau că, în cazurile în care judecata se puteadesfăura şi fără citarea părţilor, instanţa
a dispus citarea acestora (cum este cazul ordonanţei preşedinţiale, al procedurii privind
cererile cu valoare redusă sau al îndreptării erorilor materiale), iar contestatorul nu a fost
deloc citat291 sau citarea a fost neregulat îndeplinită 292 la termenul la care a avut loc judecata şi
partea a lipsit la termenul respectiv.
Aşa cum prevede în mod expres art. 503 alin. (1) NCPC, este necesar ca viciul
nelegalei citări să fi intervenit la termenul la care a avut loc judecata. Nu poate fi reţinut acest
motiv de contestaţie dacă partea nu a fst legal citată pentru unul sau mai multe termene
anterioare dezbaterilor, deşi a fost prezentă la termenul câd a avut loc judecata, întrucât,
pentru oricare alt termen de judecată anterior celui la care s-au închis dezbaterile şi s-au pus
concluzii în fond, partea lezată putea invoca nulitatea în condiţiile art. 178 alin. (2) NCPC.
Condiţii de admisibilitate (art. 504 NCPC)
 Contestaţia în anulare obişnuită are un caracter subsidiar, nefiind deschisă cât motivul
necitării putea fi invocat ca motiv de apel sau de recurs şi nici în ipoteza în care, deşi a
fost invocat ca motiv de recurs, acesta a fost respins.
 Însă contestaţia poate fi primită:
- în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru
că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul;
291
Acest motiv de contestaţie nu se referă însă şi la ipoteza în care o persoană, care ar fi avut interesul să
participe într-un litigiu, nu a fost introdusă în cauză.
292
Neregularitatea procedurii de citare poate consta nu numai în nerespectarea dispoziţiilor legale
privitoare la întocmirea şi înmânarea citaţiei, ci şi în nerespectarea termenului în care citaţia trebuie să ajungă la
destinatar ori în obţinerea de către partea potrivnică a citării prin publicitate, fără a se respecta condiţiile impuse
de art. 167 NCPC.
328
- dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond.
O hotărâre împotriva căreia s.a exercitat contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată
de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive – art. 504
,alin. (3) NCPC.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 222/A din
23.09.2015293. "În faţa judecătorului sindic, la Tribunalul B., intimata creditoare şi-a ales
sediul procesual la Societatea Civilă Profesională de Avocaţi „S. & A.” indicând astfel şi
persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. Ulterior acestui moment, intimata nu
a indicat instanţei modificarea sediului.
În aceste condiţii, în temeiul art. 158 Cod procedură civilă, instanţa de apel era obligată a
efectua citarea la sediul procesual ales, înmânarea sub semnătură a citaţiei la un alt sediu
neputând acoperi viciul de citare, art. 153 alin. 1 Cod procedură civilă stabilind fără echivoc
faptul că instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori dacă s-
au prezentat personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune
altfel. De asemenea, în spiritul dispoziţiilor art. 162 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul
celor supuşi procedurii insolvenţei şi a creditorilor acestora, ori când citaţia urmează a fi
înmânată unui avocat, precum este cazul în speţă, înmânarea citaţiei se face funcţionarului
sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care va semna dovada.
Prin înmânarea citaţiei pentru intimată la sediul său principal, în condiţiile în care aceasta
şi-a ales sediul procesual la avocat, procedura de citare nu s-a îndeplinit potrivit dispoziţiilor
Codului de procedură civilă.
Curtea constată incident în cauză motivul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 503 alin.
1 Cod procedură civilă, când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la
termenul când a avut loc judecata. [Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, Decizia nr.
222/A din 23.09.2015".
2. Contestaţia în anulare specială

În cazul contestaţiei în anulare speciale, condiţia de admisibilitate are în vedere doar
obiectul acesteia şi este prevăzută de art. 503 alin. (2) NCPC. Astfel, potrivit acestui text,
293
Disponibilă la www.legal-land.ro
329
contestaţia în anulare contestaţia în anulare specială poate fi formulată împotriva hotărârilor
instanţelor de recurs.
Alineatul final al art. 503 NCPC extinde obiectul contestaţiei în anulare speciale şi la
hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Soluţia este
corectă deoarece şi aceste hotărâri sunt definitive.
Motivele contestaţiei
În reglementarea actuală, art. 503 alin. (2) NCPC prevede patru motive pentru care
poate fi exercitată contestaţia în anulare specială şi anume:
 când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau
cu încălcarea normelor privitoare la alcătuirea instanţei;
 când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
 când, respingând recursul sau admiţându-l în parte, instanţa de recurs a omis să
cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
 când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în
cauză.
A. Hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă ecompetentă absolut sau

cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia
corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia.
Motivul vizează două ipoteze:
 necompetenţa absolută a instanţei de recurs
Pe calea contestaţiei în anulare speciale va fi posibilă invocarea motivului privind
necompetenţa absolută a instanţei de recurs sau, după caz, a instanţei de apel (numai atunci
când ne aflăm într-o materie în care hotărârea din apel este definitivă, nefiind recnoscută calea
recursului) sub condiţia ca excepţia de necompetenţă să fi fost invocată în termen în faţa
instanţei a cărei decizie se atacă cu contestaţie în anulare;
Acest motiv de contestaţie în anulare nu are în vedere situaţia în care necompetenţa
absolută, sau, după caz, greşita alcătuire a instanţei de apel sau a primei instanţe a fost
invocată ca motiv de recurs, iar instanţa de recurs a omis să se ponunţe asupra lui. O
asemenea situaţie ar putea fi încadrată în alt motiv de contestaţie în anulare, respectiv în cel
330
prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. Civ., dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii de
admisibilitate prevăzute de lege pentru acest motiv de contestaţie.
 greşita alcătuire a instanţei (compunere şi constituire);
Prin normele privind "alcătuirea instanţei" se înţeleg normele de organizare
judecătorească (este vizată incidenţa excepţiilor privind greşita compunere/constituire a
instanţei, motivele de incompatibilitate absolută, nerespectarea regulilor repartizării aleatorii a
dosarelor);
Obiect al contestaţiei în anulare nu ar putea face decât hotărârile date cu nerespectarea
normelor de ordine publică privind alcătuirea instanţei, iar nu şi a celor relative, fiind exclusă,
deci, invocarea normelor de incompatibilitate de la art. 42 NCPC.
B. Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale

A doilea motiv de contestaţie în anulare specială, reglementat de art. 503 alin. (2) pct.
2 C. Proc. Civ., îl constituie situaţia în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei
erori materiale.
Acest motiv de contestaţie în anulare specială vizează greşeli de fapt, involuntare, iar
nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii
legale sau de rezolvare a unui incident procedural294.
Întocmai, aşa cum s-a arătat 295, a da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi
instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre
părţi ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce
ar echivala cu transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac, mai rea decât
recursul la recurs, care, cel puţin, s-ar adresa unei instanţe superioare.
În legătură cu motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C.
Proc. Civ., mai trebuie precizat că erorile materiale vizate de această dispoziţie legală nu
trebuie confundate cu erorile materiale la care se referă art. 442 c. Proc. civ., care reprezintă
menţiuni greşite făcute de instanţă în conţinutul textului hotărârii judecătoreşti.
Ca motiv de contestaţie, eroarea materială vizează soluţionarea recursului în condiţiile
confundării unor elemente sau date materiale importante aflate la dosarul cauzei.
Noţiunea de eroare materială din cuprinsul art. 503 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă are în
vedere, în principal, erorile evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului,
294
A se vedea şi V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, Curs selectiv 2011, pg. 375-376 şi practica
judiciară citată de aceşti autori.
295
G. Boroi, D. Rădescu, Codul comentat şi adnotat 1994, pg. 532-533
331
sensul noţiunii fiind unul restrictiv, care nu poate fi extins la greşelile de judecată, de
apreciere a probelor, de apreciere a faptelor sau a unor dispoziţii legale.
”Prin prezenta contestaţie în anulare se invocă faptul că instanţa de recurs a reţinut că
„reclamanţii-intimaţi trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Ordinul nr. 179/14.05.2007
pentru corectarea erorilor materiale din deconturile TVA”, fără să aibă în vedere că au depus
la Tribunalul Braşov dovada că au urmat această procedură. Contestatorii susţin că această
eroare se circumscrie noţiunii de eroare materială reglementată de art. 503 alin. 2 pct. 2 Cod
procedură civilă, deoarece acest aspect esenţial a fost singurul care a dus la pronunţarea
deciziei contestate.
În drept, art. 503 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă stabileşte că „hotărârile instanţei
de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului
este rezultatul unei erori materiale”.
Jurisprudenţă. Curtea de Apel Brașov. Decizia civilă nr. 769R/2015

"Noţiunea de eroare materială vizată de această normă are în vedere, în principal,
erorile evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, sensul noţiunii fiind
unul restrictiv, care nu poate fi extins la greşelile de judecată, de apreciere a probelor, de
apreciere a faptelor sau a unor dispoziţii legale.
În cauză, aspectul invocat de către contestatori nu se circumscrie noţiunii de eroare
materială reglementată de art. 503 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, deoarece vizează
modul în care instanţa de recurs a apreciat probele cu înscrisuri administrate în cauză,
chestiune care nu mai poate face obiectul aprecierii instanţei învestite cu soluţionarea
contestaţiei în anulare.”
C. Instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să

cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.
Acest motiv de contestaţie în anulare poate fi primit doar în situaţia în care recursul a
fost respins sau recursul a fost admis în parte, iar nu şi atunci când soluţia a fost una de casare
totală, care are ca efect repunerea în discuţie a tuturor motivelor invocate în recurs.
Referitor la acest motiv de contestaţie, trebuie reţinut că art. 503 alin. (2) pct. 3 C.
Proc. Civ. prevede în mod expres condiţia ca partea să fi invocat în termen motivul de casare
cu privire la care se pretinde că instanţa de recurs a omis să se pronunţe. Aşadar, contestaţa în
anulare nu este admisibilă dacă se invocă omisiunea instanţei de recurs de a analiza un motiv
332
de casare formulat tardiv şi nici dacă se pretinde că nu au fost examinate motive de ordine
publică pe care instanţa putea să le invoce din oficiu.
D. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate

în cauză.
Al patrulea motiv de contestaţie în anulare specială este reglementat de art. 503 alin.
(2) pct. 4 C. Proc. Civ. şi reprezintă un motiv de exercitare a acestei căi extraordinare de atac
care nu a existat în reglementarea anterioară.
Acest motiv vizează omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia dintre cursurile
declarate în cauză. Prin urmare, acest motiv de contestaţie este incident în situaţia în care
instanţa sesizată cu mai multe recursuri, principale ori incidentale, ori, după caz, provocate,
omite să soluţioneze unul dintre cursurile cu care a fost sesizată, respectiva omisiune nu ar
putea fi încadrată în procedura completîrii hotărârii, deoarece acesta are în vedere omisiunea
instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei
cereri conexe sau incidentale. Procedura completării poate fi urmată numai în caul în care
instanţa de recurs a admis recursul şi, rejudecând după casare, a omis să se pronunţe asupra
unei pretenţii formulate în cauză. Ea este exclusă în cazul în care instanţa de control omite să
soluţioneze o cerere de recurs formulată în cauză296.
Cu privire la acest motiv de contestaţie, mai trebuie precizat că acesta are în vedere
omisiunea instanţei de a analiza un recurs, iar nu anularea sau respingerea căii de atac ca
urmare a unui viciu procedural.
Instanţa competentă
Contestaţia în anulare se introduce la nstanţa a cărei hotărâre se atacă.
Soluţia prevăzută de alin. (1) al art. 505 NCPC este identică celei din reglementarea
anterioară, statuând în sensul că instanţa competentă este cea a cărei hotărâre se atacă, instanţă
la care se şi introduce contestaţia în anulare.
296
A se vedea şi T. C. Briciu, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, pg. 1153, M.
Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. III – Căile de atac, Ed. Universul Juridic, 2014, Bucureşti, pg. 255
333
În ceea ce priveşte însă alcătuirea instanţei art. 41 alin. (1) NCPC prevede, printre
cazurile de incompatibilitate, că judecătorii care au pronunţat o hotărare prin care au
soluţionat cauza nu pot lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în contestaţia în anulare.
În atare situaţie, se va reveni asupra jurisprudenţei care statua în sensul că, fiind o cale
de atac de retractare, judecătorii care au pronunţat hotărârea atacată cu contestaţie în
anulare nu sunt incompatibili.
Inoperabilitatea prorogării de competenţă

Alineatul (2) al art. 505 NCPC prevede regula conform căreia, pentru motive diferite
ale contestaţiei în anulare, care ar atrage competenţe diferite, nu operează prorogarea de
competenţă.
Credem că textul are în vedere ipoteza în care se formulează o contestaţie în anulare
pentru motive diferite, dintre care unele privesc hotărârea instanţei de recurs, iar altele pe cea
a instanţei de apel, pronunţată în aceeaşi cauză.
În atare situaţie, instanţa sesizată - fie cea de recurs, fie cea de apel - ar trebui să
constate că unele motive privesc, în realitate, hotărârea unei alte instanţe şi să îşi decline în
parte competenţa, nu să se pronunţe ea însăşi asupra contestaţiei în întregul său, fie chiar şi în
sensul de a o constata parţial inadmisibilă, pentru motive care nu privesc hotărârea dată de
respectiva instanţă.
Termenul de exercitare
Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării
hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas defintivă – art. 506 alin.
(1) NCPC.
Contestaţia se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la art. 506 alin. (1), sub
sancţiunea nulităţii acesteia, termenul de motivare curgând însă numai de la comunicarea
hotărârii atacate.
Procedura de judecată (art. 508 NCPC)
Primul alineat al art. 508 NCPC reia din vechea reglementare regula conform căreia
contestaţia în anulare se judecă în regim de urgenţă, cu precădere faţă de alte cauze care nu
sunt considerate având acest regim, dar conţine în plus precizarea că sunt aplicabile
334
dispoziţiile procedurale privind judecata finalizată cu hotărârea contestată, adică, după caz,
judecata în primă instanţă, în apel, în recurs etc. Desigur, aceste reguli sunt aplicabile în
măsura în care nu există altele derogatorii, specifice fazei contestaţiei în anulare.
Cu privire la cadrul procesual, în procedura contestaţiei în anulare nu pot fi părţi
persoane străine de proces, chiar dacă acestea ar justifica un interes, eventualele prejudicii
cauzate de executarea hotărârii atacate putând fi invocate pe calea contestaţiei la executare.
Interesul care trebuie dovedit în persoana contestatorului aparţine părţii care a pierdut recursul
şi constă în folosul practic urmărit prin rejudecarea acestuia.
O prevedere derogatorie de la regula de mai sus se regăseşte în alin. (2) al art. 508,
care, pe lângă obligativitatea întampinării, prevede faptul că de întampinare contestatorul ia
cunoştinţă de la dosar.
Prin urmare, în această cale de atac întâmpinarea nu se comunică părţii potrivnice, prin
derogare de la regula instituită în art. 206 pentru judecata în primă instanţă, în art. 471 alin.
(6) pentru apel sau în art. 490 cu trimitere la art. 471 pentru recurs. Explicaţia ar putea fi aceea
că se urmăreşte o judecată accelerată, conformă primului alineat al art. 508, dar credem că se
sacrifică astfel simetria comunicării actelor de procedură din oficiu, ca parte a egalităţii de
tratament pe care o reclamă exigenţele unui proces echitabil297.
În orice caz, suntem de părere că dispoziţia procedurală din art. 508 alin. (2) nu trebuie
interpretată stricto sensu, adică în sensul de a-l obliga pe contestator să ia cunoştinţă de
întâmpinare prin citirea exemplarului depus la dosar, ci cel puţin de a-i permite acestuia să
beneficieze de o copie a întâmpinării, nu din oficiu, ci la cerere.
Hotărârea
Alineatul (3) al art. 508 NCPC nu face decât să consacre o practică deja uzitată a
instanţelor de judecată care, şi sub imperiul vechiului cod, pronunţau, în caz de admitere a
contestaţiei în anulare, o singură hotărâre sau două, după cum, consecutiv anulării hotărârii
atacate, rejudecarea era posibilă sau nu la acelaşi termen.
Aşadar, admiterea contestaţiei va determina anularea hotărârii şi rejudecarea
procesului, alin. (3) al art. 503 statuând, ca regulă, că instanţa va pronunţa o singură hotărâre
şi, prin excepţie, doar în măsura în care rejudecarea la acelaşi termen nu este posibilă, va
pronunţa anularea, urmând să stabilească un termen pentru rejudecare.
297
O. Spineanu-Matei, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 977
335
În acest din urmă caz, hotărârea de anulare nu va putea fi atacată decât odată cu
hotărârea pronunţată în rejudecare, desigur, dacă aceasta este supusă vreunei căi de atac.
Regula conform căreia hotărârea pronunţată în contestaţia în anulare este supusă aceloraşi căi
de atac ca şi hotărârea atacată este menţinută întocmai ca şi în vechea reglementare. Dacă se
atacă cu contestaţie în anulare o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, tot astfel va
fi şi hotărârea dată asupra contestaţiei.
Îşi menţin actualitatea soluţiile jurisprudenţiale, conform cărora, în măsura în care
hotărârea atacată a fost pronunţată în recurs sau în revizuirea unei hotărâri din recurs, nici
hotărârea dată în contestaţia în anulare nu este supusă recursului.
Revizuirea
Sediul materiei. Obiect

Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de
executare, care se poate exercita în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (art. 509-
513 NCPC). Potrivit art. 509 alin. (1) NCPC, pot fi atacate pe calea revizuirii hotărâri
definitive pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, fără să intereseze instanţa de la
care provin. Deci pot să fie hotărâri de primă instanţă, hotărâri ale instanţei de apel sau
hotărâri pronunţate de către instanţa de recurs în fond după casare, adică atunci când a evocat
fondul. Pe de altă parte, în stabilirea obiectului revizuirii trebuie avute în vedere şi prevederile
art. 509 alin. (2), potrivit cărora sunt supuse revizuirii orice hotărâri definitive, chiar dacă nu
evocă fondul, dar numai pentru motivele 3 (în cazul condamnării judecătorului), 4 şi 7-10298.
Motivele de revizuire
Motivele pentru care se poate exercita revizuirea, în număr de 11, sunt expres şi
limitativ prevăzute de art 509 NCPC:
1) dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a
pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Acest motiv vizează
298
Prin art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-a prevăzut că,
constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele din cod, pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin
încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) din Constituţie. Prin Legea
nr. 289/2011 dispoziţia a fost abrogată, dar Curtea Constituţională prin decizia nr. 1039/2012 (M. Of., p. I, nr. 61
din 29 ianuarie 2013) a declarat neconstituţională abrogarea şi a decis că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi
sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile
definitive pronunţate de instanţele de recurs, cu încadrarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene,
atunci când nu evocă fondul cauzei. În consecinţă, art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia îşi produce efectele, în timp
ce teza a doua a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 1069/2010.
336
încălcarea principiului disponibilităţii, instanţa pronunţându-se, după caz, extra petita, minus
petita sau ultra petita;
2) dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă. Motivul poate fi folosit în cazul hotărârilor
cu o singură condamnare, dacă bunul cert şi determinat la a cărui predare a fost obligat
debitorul a pierit până la executarea hotărârii, pentru a se obţine obligarea debitorului la plata
echivalentului;
3) dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat
definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui
înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat
soluţia pronunţată în cauză, în cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face
printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală,
asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii
va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;
4) dacă un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei
cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în
cauză;
5) dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi prezentate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Motivul presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: înscrisul să nu fi fost folosit
în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, dar el să fi existat la data pronunţării
acesteia; înscrisul să nu fi putut fi prezentat în acel proces fie pentru că a fost reţinut de partea
potrivnică, fie din împrejurări mai presus de voinţa părţii; înscrisul să fie de natură să ducă la
o altă soluţie;
6) dacă s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe, nu neapărat
judecătoreşti, pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Motivul presupune
dispariţia suportului probator al hotărârii atacate, prin desfiinţarea, pe orice cale procedurală, a
hotărârii pe care s-a bazat hotărârea ce formează obiectul revizuirii;
7) dacă statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei supuşi sub
interdicţia judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi
cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere. Prima ipoteză are în vedere lipsa totală de apărare,
chiar şi în cazul lipsei nejustificate, deci nu şi apărarea incompletă sau greşită. În ipoteza a
doua se cere ca manoperele dolosive să provină de la cei însărcinaţi să apere partea şi să fi
determinat pierderea procesului;
337
8. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de
grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Admiterea acestui
motiv presupune îndeplinirea mai multor condiţii: să fie vorba de hotărâri definitive
contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri
pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi
cauză; hotărârile să fi fost pronunţate în procese (dosare) diferite; în al doilea proces să nu se
fi invocat autoritatea de lucru judecat, sau, chiar dacă s-a ridicat, să nu se fi discutat; să se
ceară anularea celei de-a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii lucrului
judecat;
9) dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa
despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. Pentru a se obţine revizuirea, cele
două condiţii puse de text trebuie îndeplinite cumulativ;
10) dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale
datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei judecări continuă să se
producă. Rezultă din redactarea motivului că ar fi necesar ca acele consecinţe grave să nu
poată fi remediate prin alte mijloace decât revizuirea hotărârii atacate;
11)299 dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a
pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în orice cauză, declarând
neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii şi pe care s-a bazat hotărârea
atacată cu revizuire. Introducerea acestui motiv a fost necesară după ce din legea Curţii
Constituţionale a fost abrogată dispoziţia care prevedea suspendarea de drept a judecăţii în
faţa instanţei de judecată sau a arbitrajului comercial la care s-a invocat excepţia de
neconstituţionalitate, până la soluţionarea acesteia de către Curtea Constituţională.
Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul
termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Dacă prin aceeaşi cerere se invocă
motive diferite de revizuire, regula privind motivarea se aplică în mod corespunzător pentru
fiecare motiv în parte - art. 511 alin. (4) şi (5).
Sesizarea instanţei competente

Revizuirea poate fi exercitată de părţile care au figurat în procesul în care s-a
pronunţat hotărârea atacată sau de Ministerul Public, în condiţiile prevăzute de art. 92 alin.
299
Neconstituţionalitate. D.C.C. nr. 866/2015 : „Admite excepţia de neconstituţionalitate (...) şi constată
că sintagma -pronunţate asura fondului sau care evocă fondul- din cuprinsul dispoziţiilor art. 509 alin. (1)
NCPC este neconstituţională cu referire la motivul de revizuire prevăzut de pct. 11 din cuprinsul acestora.”
338
(4). În această etapă părţile se numesc revizuent şi intimat. Cererea de revizuire se timbrează,
la fel ca şi contestaţia în anulare, cu o taxă fixă de 100 lei, dar pentru fiecare motiv de
revizuire invocat (art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr, 80/2013). Dacă se atacă o decizie a instanţei
de recurs, revizuirea nu poate fi exercitată şi susţinută decât prin avocat/consilier juridic, afară
de cazurile prevăzute de art. 13 alin. (2) NCPC.
Competenţa de a soluţiona revizuirea aparţine, potrivit art. 510 alin. (1) NCPC,
instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, cu excepţia situaţiei în care se invocă
contrarietatea de hotărâri (art. 509 pct. 8), când este competentă instanţa mai înaltă în grad
faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. În sfârşit, în cazul hotărârilor contradictorii
pronunţate de instanţe de recurs, dacă una din ele este Î.C.C.J., cererea se soluţionează de
către această instanţă - art. 510 alin. (2).
În cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu va opera, potrivit
art. 510 alin. (3), prorogarea competenţei.
Termenul de exercitare al revizuirii este, în principiu, de o lună şi curge de la

momentele stabilite de art. 511 NCPC pentru fiecare motiv de revizuire. Potrivit art. 511 alin.
(1) pct. 7, în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească sau sub curatelă,
termenul de revizuire este de 6 luni de la data când cel interesat a luat cunoştinţă de hotărâre,
dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu sau, după caz, de
la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la încetarea curatelei sau înlocuirea
curatorului. În cazul motivului prevăzut de art. 511 pct. 9, termenul este de 15 zile şi curge de
la încetarea împiedicării, iar pentru motivele prevăzute de art. 511 pct. 10 şi 11, termenul este
de 3 luni de la data publicării hotărârii C.E.D.O., respectiv a deciziei Curţii Constituţionale în
Monitorul Oficial al României, partea I.
Reguli privind judecata

Judecata revizuirii se face, potrivit art. 513 alin. (1) NCPC, după dispoziţiile
procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată, întâmpinarea este obligatorie şi
se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Revizuentul va lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei.
Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Este
însă posibil, ca o particularitate a revizuirii, să se parcurgă două etape la judecată, admiterea
339
în principiu şi apoi judecata propriu-zisă300. La cererea revizuentului, instanţa poate suspenda
executarea hotărârii atacate, sub condiţia ca acesta să depună o cauţiune, în cuantumul fixat de
judecător, dispoziţiile art. 484 de la recurs aplicându-se în mod corespunzător (art. 512
NCPC).
Dacă cererea de revizuire se admite, instanţa va schimba, în tot sau în parte, hotărârea
atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice va anula în mod automat ultima hotărâre. Pe
originalele hotărârii revizuite se va face menţiune despre hotărârea dată în revizuire.
Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru
hotărârea revizuită. În cazul în care însă s-a cerut revizuirea pentru hotărâri potrivnice, calea
de atac este recursul şi deci este exclus apelul. Dacă revizuirea a fost soluţionată de una dintre
secţiile Î.C.C.J., recursul este de competenţa Completului de 5 judecători.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr.705/2015 : Din chiar motivarea căii de atac
exercitate, Înalta Curte constată că revizuentul solicită anularea deciziei Curţii de Apel (...),
pe considerente de practica neunitară, respectiv de aplicare şi interpretare diferită a
aceloraşi dispoziţii legale, iar nu pe chestiuni ce ţin de încălcarea autorităţii de lucru
judecat, aşa cum impun rigorile legii. Or, practica neunitară a instanţelor datorată aplicării
şi interpretării greşite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în
temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a
remedia astfel de situaţii. Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin.
(1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite, prin anularea acestora şi
pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea
situaţiei determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speţă. Pe de altă
parte, contrar celor susţinute de revizuent, instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ. răspunde imperativului respectării autorităţii de lucru judecat, dar şi celui al
asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu
ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru
simplu fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni", constantă a
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, afirmată în cauza Stanca Popescu c.
României din 7 iulie 2009. De asemenea, aceeaşi curte, în alte decizii de speţă recente (cauza
Iordan lordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că
divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor
300
V. M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 409-411
340
extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea
lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile
judiciare şi de a asigura o jurisprudenţa unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi curte
europeană a considerat că acestea nu trebuie atinse cu orice preţ şi mai ales cu încălcarea
principiului securităţii juridice. Prin urmare, încălcarea puterii de lucru judecat nu poate fi
admis în baza deciziilor altor instanţe care pronunţă soluţii de admitere în numeroase cazuri,
similare cu cea în care fusese respinsă reclamantei. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu
se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti
ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers
judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la
pronunţarea unor soluţii generai valabile şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În
realitate, soluţiile astfel pronunţate, rămân la nivel de speţă, fără să "lege" în niciun fel
instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei
care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergenţele de
jurisprudenţa prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere
principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.
Înalta Curte constată că demersul judiciar al revizuentului nu a fost determinat de existenţa
unor hotărâri judecătoreşti potrivnice în sensul dispoziţiei legale mai sus amintite, ci de
nemulţumirea acestuia faţă de soluţia nefavorabilă pronunţată de Curtea de Apel (...), spre
deosebire decizia nr. 132 din 18 iunie 2014 a aceleaşi instanţe, pronunţată într-o cauză
similară.
În temeiul legii, prin "una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei
identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi cu privire la două cereri de chemare în judecată,
astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei
dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de
a doua hotărâri.
Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna dintre condiţiile enunţate: hotărârea supusă
revizuirii este pronunţată între reclamantul P.C. şi pârâta Casa judeţeană de pensii (...),
având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de pensionare din anul 2012, iar hotărârea
pretins potrivnică are ca părţi pe reclamantul M.V. şi pârâta Casa judeţeană de pensii (...),
cu obiect contestaţie împotriva deciziei de pensionare din (...).
341
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de
P.C.
Proceduri speciale
Procedura necontencioasă judiciară
Această procedură, numită şi voluntară sau graţioasă, este reglementată de art. 527-
540 NCPC şi se completează cu dispoziţiile de procedură contencioasă a cererii. Ea constituie,
la rândul ei, dreptul comun pentru materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o
procedură specială (de ex,, încuviinţarea adopţiei, sechestrul asigurător).
Potrivit art. 527, procedura necontencioasă se aplică cererilor pentru soluţionarea
cărora este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă să se urmărească stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor
judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare. De
asemenea, această procedură se aplică, potrivit art. 537 alin. (1) NCPC, şi în cazurile în care
legea dă în competenţa preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios.
Spre deosebire de procedura contencioasă, procedura necontencioasă se caracterizează
prin lipsa unui litigiu, deci prin inexistenţa unui conflict de interese.
Reguli privind soluţionarea cererii
Spre deosebire de cererea de chemare în judecată, cuprinsul cererii necontencioase
judiciare este mai restrâns. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 530, în cerere trebuie indicate datele
de identificare ale celui care o face, datele de identificare ale persoanelor chemate înaintea
instanţei (dacă este cazul), obiectul cererii, motivarea ei si semnătura.
Dispoziţiile art. 530 alin. (1) nu se completează cu dispoziţiile art. 194 NCPC, ci cu
dispoziţiile art. 148-152 NCPC, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura
necontencioasă a cererii. Dacă cererea necontencioasă ar trebui să conţină în completare
342
menţiunile cererii de chemare in judecată, s-ar transforma ab initio caracterul necontencios în
unul contencios301.
Astfel, cererea necontencioasă prezintă următoarele caracteristici:
a) trebuie formulată în scris, in limba romană;
b) înscrisul în formă electronică este valabil, dacă indeplineşte condiţiile prevăzute de lege;
c) poate fi formulată personal sau prin reprezentant;
d) dacă este cazul, obiectul cererii va fi evaluat;
e) dacă este cazul, se vor indica adresa electronică, numărul de telefon, numărul fax etc.;
f) cererea se va face într-un singur exemplar, cu excepţia cazului în care sunt chemate în faţa
instanţei şi alte persoane, cărora trebuie să li se comunice;
g) cererii i se va aplica timbrul judiciar şi i se va ataşa taxa judiciară de timbru, dacă nu este
scutită de la obligaţia timbrării; incidentele privitoare la timbraj (cereri de reexaminare, cereri
de ajutor public judiciar, cereri de scutire, de reducere sau de eşalonare), atunci cand este
cazul, sunt aplicabile şi cererilor în materie necontencioasă.
Ea va fi însoţită, dacă este cazul, de înscrisurile pe care se sprijină (art. 530).
Dispoziţiile art. 200 NCPC relative la verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu
sunt incompatibile cu procedura necontencioasă.
Cererile care sunt în legătură cu un proces în curs la o instanţă sau pe care aceasta l-a
soluţionat, ori dacă are ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul
unei instanţe, se vor introduce la acea instanţă. În celelalte cazuri, competenţa instanţei şi
soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile
contencioase. Instanţa este obligată să-şi verifice din oficiu competenţa, chiar dacă este de
ordine privată, putând cere părţii lămuririle necesare. Dacă apreciază că este necompetentă, va
trimite (prin sentinţă) dosarul instanţei competente (art. 528-529).
Instanța soluţionează cererea în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a
persoanelor arătate în cerere, daca legea o impune. În caz contrar, judecata se face cu sau fără
citare, la aprecierea instanţei. Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile
cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum şi
pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre. Instanţa se pronunţă printr-o
încheiere, care este executorie şi, spre deosebire de hotărârile pronunţate în materie
contencioasă, nu are autoritate de lucru judecat. Dacă este vorba de o măsură dată în
301
D. M. Gavriş, G. Boroi (coord.) , op. cit. Vol. II, pg. 5
343
competenţa preşedintelui, încheierea trebuie pronunţată în termen de cel mult 5 zile de la
primirea cererii.
Încheierea poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia celei pronunţate de un complet
al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.
Termenul de apel este cel de drept comun (30 zile), dar el curge de la pronunţare,
pentru cei care au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare, pentru cei
care au lipsit. Spre deosebire de procesul obişnuit, apelul poate fi declarat de orice persoană
interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii, termenul de apel curgând de la
data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunţării.
Apelul se judecă în camera de consiliu. Dacă este însă vorba de o măsură luată de
preşedintele instanţei, art. 537 alin. (3) NCPC stabileşte parţial o altă regulă, prevăzând că
apelul împotriva încheierii date de preşedintele judecătoriei se soluţionează de tribunal, iar cel
care vizează încheierile date de preşedintele tribunalului sau al curţii de apel se judecă de un
complet al instanţei respective.
Încheierile date de preşedinţii secţiilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt
definitive.
Noul Cod de procedură civilă a introdus şi unele dispoziţii speciale referitoare la
eliberarea de copii de pe hotărâri şi de pe alte înscrisuri (art. 538), la încheierile pentru
eliberarea unor bunuri (art. 539) şi la inventarierea bunurilor minorului pus sub tutelă (art.
540).
În cazul în care instanţa constată că cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile
ridicate de persoanele citate sau care au intervenit în proces, prezintă caracter contencios, o va
respinge (art. 524).
Jurisprudenţă. RIL Recurs în interesul legii/ Decizie ICCJ

Decizia nr. 15 din 18 februarie 2008 cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 121
alin. (1) din Codul de procedură civilă în cazul judecării în primă instanţă a cererilor
referitoare la procedurile necontencioase302
Procedura grațioasă se realizează de instantele judecătorești, adică de organele care
realizează funcția jurisdicțională, dar activitatea realizată de judecător nu este destinată să
soluționeze, cu putere de lucru judecat, un litigiu pendinte între părți cu interese contrarii.
302
Publicată în Monitorul Oficial nr. 866/2008 - M. Of. nr. 866 / 22 dec. 2008
344
Necesitatea unui control din partea judecătorului asupra actului juridic prezentat de parte
este o caracteristică importantă a procedurii necontencioase. Întinderea acestui control este
variabilă de la un act la altul, iar verificarea actului și omologarea acestuia de către
judecător sunt necesare pentru ca el sa producă efectele dorite de parte.
Încredințarea acestei sarcini judecătorului nu este întâmplatoare, ci, dimpotrivă, pe deplin
justificată deoarece actele omologate de instanţa de judecată intră în circuitul civil.
Încheierea pronunțată în materie grațioasă nu are putere de lucru judecat, dar dobândește
forță executorie, ceea ce constituie o caracteristică importantă a actului jurisdicțional.
Aceasta încheiere constituie atât un act administrativ prin natura sa, cât și un act
jurisdicțional prin forma și procedura care guvernează emiterea ei.
Procedura divorţului
Potrivit art. 259 alin. (6) C. Civ., căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile
legii.
Cererea de divorţ este de competenţa în primă instanţă a judecătoriei.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta este reglementată de norme de
ordine publică, fiind o competenţă absolută.
Astfel, potrivit art. 915 alin. (1) C. Proc. Civ., cererea de divorţ este de competenţa
judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Pentru
stabilirea competenţei prezintă importanţă data introducerii acţiunii. Împrejurarea că, după
introducerea cererii de divorţ, soţii şi-au schimbat locuinţa în altă localitate, care nu se găseşte
în raza teritorială a instanţei ultimei locuinţe comune, nu este de natură să atragă
necompetenţa instanţei legal sesizate.
Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria
competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are
locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă
judecătooria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.
Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să
introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord,
cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti – art.
915 alin. (2) NCPC.
345
Cu toate că art. 15 NCPC prevede mai multe instanţe competente în soluţionarea
cererii de divorţ, asta nu înseamnă că este vorba despre o competenţă alternativă, deoarece
reclamantul nu are posibilitatea de a alege între mai multe instanţe, ci acesta, dimpotrivă, este
obligat să respecte ordinea fixată expres de legiuitor, în funcţie de circumstanţele de fapt,
expres stabilite de legiuitor (este vorba despre o competenţă "în cascadă", cu respectarea
ordinii prestabilite de lege), norma de competenţă teritorial fiind una absolută, de ordine
publică303.
Sesizarea instanţei
Desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi cerută numai de soţi304. Cu toate acestea,
soţul pus sub interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin reprezentant legal sau
personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată (art. 918).
Cererea de divorţ va cuprinde, în afară de elementele oricărei cereri de chemare în
judecată, numele copiilor minori ai celor doi soţi ori adoptaţi de aceştia, iar dacă nu sunt copii
minori, se va face menţiune despre aceasta. La cerere, se anexează o copie a certificatului de
căsătorie şi, dacă este cazul, câte o copie a certificatelor de naştere ale copiilor minori. Se
poate alătura, după caz, şi înţelegerea soţilor rezultată din mediere cu privire la desfacerea
căsătoriei şi cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului (art. 916).
Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, adică cerere reconvenţională, cel mai
târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele
petrecute înainte de această dată, iar pentru cele ulterioare, până la începerea dezbaterilor
asupra fondului în cererea reclamantului. Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se
va judeca împreună cu cererea reclamantului, nefiind posibilă disjungerea.
În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra
fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se găsea în apel, cererea
pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.
Dacă pârâtul nu a respectat aceste termene, este decăzut din dreptul de a mai cere
divorţul, cu excepţia situaţiei în care cererea reclamantului a fost respinsă, şi motivele de
divorţ s-au ivit ulterior (art. 916 NCPC).
Prin cererea de divorţ se pot formula şi unele cereri accesorii, precum: a) exercitarea
autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor,
303
G. Răducan, M. Dinu, op. cit., pg. 336
304
Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nimeni nu o poate exercita în locul soţului
reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat decât celălalt soţ. Creditorii unuia dintre soţi nu ar putea recurge, în
această privinţă, la acţiunea oblică. Se admite că acest drept nu îl are nici procurorul. A se vedea, în acest sens,
V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p1g. 434, C.C. Dinu, Proceduri speciale, pg. 27
346
locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta; b) numele soţilor
după divorţ; c) locuinţa familiei; d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau
morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei; e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia
compensatorie între foştii soţi; f) partajul acestora - art. 919 alin. (1). Potrivit art. 400 şi 402
NCC, dar şi a art. 918 alin. (2) NCPC, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu, chiar
dacă părţile nu au cerut, asupra stabilirii locuinţei copilului, contribuţiei fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură, pregătire profesională a copiilor. De asemenea,
instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ,
potrivit prevederilor Codului civil - art. 919 alin. (3).
Dispoziţii comune privind procedura divorţului

Prin derogare de la regula înscrisă în art. 80 alin. 1 NCPC, potrivit căreia părţile pot să
exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant, art. 921 stabilește că în materie
de divorţ, în faţa instanţelor de fond, soţii trebuie să se prezinte personal, neputând fi
reprezentaţi305.
În mod excepţional, textul admite totuşi înfăţişarea prin avocat, mandatar sau, după
caz, tutore sau curator, în cazurile în care unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de
libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie judecătorească, are
reşedinţa în străinătate sau se află într-o altă asemenea situaţie, care îl împiedică să se prezinte
personal.
Tot ca o soluţie diferită de procesul obişnuit, art. 922 NCPC dispune că dacă la
termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează
numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută. Instanţa va încerca Ia fiecare înfăţişare
împăcarea soţilor. I
În toate cazurile, instanţa este obligată să îi asculte pe copilul minor, potrivit
prevederilor Codului civil (art. 264).
Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită
instanţei aceasta (art. 927), indiferent de raţiunile pentru care fac această solicitare. Pentru ca
instanţa să dea curs acestei solicitări (de nemotivare a hotărârii) este necesar ca cererea să fi
fost formulată de ambele părţi.
În cazul în care în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va
lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului.
305
Soţii pot fi numai asistaţi de către avocat, iar nu şi reprezentaţi.
347
Totuşi, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul
decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori - fiind introduşi în proces în condiţiile art.
412 alin. (1) pct. 1- aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai
dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât. În această ultimă ipoteză, căsătoria se
socoteşte desfăcută la data introducerii cererii de divorţ (art. 926 NCPC).
Hotărârea de divorţ, ca regulă, poate fi atacată numai cu apel în termenul de drept
comun (30 de zile de la comunicarea hotărârii). Apelul reclamantului împotriva hotărârii prin
care s-a respins cererea de divorţ va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă
numai pârâtul, în timp ce apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai
reclamantul. Căsătoria este desfăcută, potrivit art. 382 alin. (1) NCC, din ziua când hotărârea
prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
În codiţiile legii, se poate exercita contestaţie în anulare şi revizuire împotriva hotărârii
de divorţ, soluţia rezultând din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 928 alin. (3)
NCPC. În ipoteza în care unul dintre soţi s-a recăsătorit, hotărârea definitivă prin care s-a
desfăcut cîsîtoria nu este supusă niciunei căi de atac de retractare, deci nici contestaţiei în
anulare şi nici revizuirii, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind divorţul - art. 928 alin.
(3) NCPC. Deci, interdicţia nu vizează soluţiile care s-au dat capetelor de cerere accesorii.
Instanţa la care hotărârea de divorţ a rămas definitivă o va trimite, din oficiu,

serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului naţional al regimurilor
matrimoniale, prevăzut de Codul civil, şi dacă unul dintre soţi a fost profesionist, registrului
comerţului.
Instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri
provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la
încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei (art. 920 NCPC).
În sfârşit, unele particularităţi există şi în legătură cu actele de dispoziţie prin care
părţile pot stinge procesul. Astfel, reclamantul poate renunţa la judecata cererii de divorţ în tot
cursul judecăţii, chiar dacă pârâtul se împotriveşte, iar procesul de divorţ se stinge prin
împăcarea soţilor, în orice moment ar interveni ea, chiar în instanţa de apel şi chiar dacă
aceste cale de atac nu este timbrată conform legii.
În acest caz, instanţa va lua act de împăcare şi va dispune, prin hotărâre definitivă,
închiderea dosarului, precum şi restituirea taxelor de timbru, dacă au fost achitate. Dar oricare
dintre soţi va putea formula o nouă cerere, în caz de împăcare, pentru fapte petrecute după
348
aceea, însă cu posibilitatea de a se folosi şi faptele vechi. Pe de altă parte, renunţarea
reclamantului nu afectează cererea de divorţ făcută de pârât, care va continua să fie judecată
(art. 924-925 NCPC).
După o analiză a dispoziţiilor comune privind procedura divorţului, vom semnala

unele particularităţi pentru divorţul remediu, prin acordul soţilor şi din motive de sănătate (art.
929-933) şi divorţul din culpa soţilor, inclusiv pentru separarea în fapt îndelungată (art. 934-
935).
În cazul divorţului prin acordul soţilor, pe cale judiciară, cererea de divorţ va fi
semnată de ambii soţi sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă
mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soţilor, potrivit legii. Atunci când este cazul,
în cerere, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile
accesorii divorţului.
Primind cererea, instanţa va verifica existenţa consimţământului soţilor şi va fixa
termen de judecată în camera de consiliu. La acest termen, instanţa verifică dacă soţii stăruie
în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunţa divorţul, fără a
face menţiune despre culpa soţilor. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa va lua act de învoiala soţilor
cu privire la cererile accesorii. Hotărârea este definitivă. Dacă soţii nu se învoiesc asupra
cererilor accesorii, instanţa va administra probe în privinţa lor şi, la cererea părţilor, va
pronunţa o hotărâre definitivă cu privire ia divorţ şi cu privire la cererile accesorii, în legătură
cu care instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu, iar în privinţa celorlalte cereri accesorii va
continua judecata, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege (art. 930-931
NCPC).
Când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte
faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa, dacă reclamantul este de acord, va
pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre
culpa pentru desfacerea căsătoriei aplicându-se şi dispoziţiile art 931 alin. (2)-(4). Dacă
reclamantul nu este de acord cu pronunţarea divorţului în aceste condiţii, cererea va fi
soluţionată potrivit art. 934 (art. 932).
În cazul în care divorţul se întemeiază pe culpa pârâtului, instanţa va pronunţa divorţul
din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia,
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Dar
aşa cum am mai arătat, instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci
349
când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi
sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei. Dacă pârâtul nu a făcut cerere reconvenţională, iar din
dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei,
potrivit art. 934 NCPC, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în
care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 935 privind pronunţarea divorţului din culpa
exclusivă a reclamantului.
Soluţia este în contradicţie cu cea din Codul civil, de unde rezultă că se va admite
totuşi cererea, dar reclamantul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri, potrivit art. 388 C.
civ306.
Dacă divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă
continuarea căsătoriei, instanţa, potrivit art. 933 NCPC, va administra probe privind existenţa
bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, fără a face menţiune despre
culpa pentru desfacerea căsătoriei.
Dacă soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere
divorţul, asumându-şi responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei, în acest caz, instanţa va
verifica existenţa şi durata despărţirii în fapt şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a
reclamantului. Însă, în cazul în care soţul pârât se declară de acord cu divorţul, se vor aplica în
mod corespunzător dispoziţiile art. 931.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2421/2015 : "Cererea de divorţ este de

competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a
soţilor, cu condiţia însă, ca la data sesizării, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în
acea circumscripţie. Astfel, ceea ce interesează este locuinţa părţilor la momentul
introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze
cauza şi dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia. Faptul că textul
reglementat de dispoziţiile art. 915 noul C. proc. civ. are în vedere mal multe situaţii, nu
înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are
posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe deopotrivă competente. În
procedura specială a divorţului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine,
stabilită expres de legiuitor. Primul alin. al art. 915 stabileşte, în mod prioritar, competenţa
de soluţionare a cererii de divorţ la instanţa în circumscripţia căreia se află cea din urmă
306
Vezi V. M. Ciobanu, op. cit, RRDJ nr. 2/2012, pg. 20-21, V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, op.
cit., în RRDP, nr. 1/2012, pg. 112-114
350
locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cel doi soţi au avut
locuinţă comună şi cei puţin unui dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia instanţei de la
ultima locuinţă comună. Următoarea ipoteză reglementată de art. 915 alin. (1) din Legea nr.
134/2010 privind C. proc. civ. este subsidiară celei dintâi - mai sus evidenţiată - şi se referă
la situaţia în care dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunui dintre soţi nu mai
locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună,
judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, situaţie
care nu se regăseşte în speţă. Noţiunea de „locuinţă" trebuie înţeleasă ca element de
identificare a persoanei fizice, interesând, aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală a
pârâtului, cât adresa unde locuieşte efectiv, ceea ce înseamnă ca în cazul de faţă pârâtul are
locuinţa faptică în SUA. De altfel, chiar şi sub imperiul vechii reglementări (art. 607 C. proc.
civ. de la 1865), doctrina şi practica judiciară au determinat înţelesul noţiunii de
„domiciliu", la care se face referire expresă în materia stabilirii competenţei teritoriale în
caz de divorţ ca fiind locul unde soţii locuiesc în chip statornic şi efectiv, chiar dacă acesta
nu corespunde cu domiciliul legal din actele de identitate. O altă situaţie prevăzută de
legiuitor - cu incidenţa în cauză - are în vedere ipoteza în care soţul pârât: nu are locuinţa în
ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, anume când instanţelor române le
revine competenţa internaţională, caz în care devine competentă instanţa de la domiciliul
reclamantului. Pentru a opera această competenţă (judecătoria de la domiciliul
reclamantului) este necesară îndeplinirea a trei condiţii cumulative, dintre care două sunt
expres prevăzute de C. proc. civ., respectiv; inexistenţa unei locuinţe efective a pârâtului în
România şi din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internaţional privat,
competenţa să revină instanţelor comune".
Procedura partajului judiciar
Partajul judiciar reprezintă operaţiunea juridică prin care încetează proprietatea

comună, proprietarii obţinând bunurile ce făceau obiect al coproprietăţii în materialitatea
lor307.
307
G. Răducanu, M. Dinu, op. cit., pg. 353
351
Partajul este reglementat ca o procedură specială, în art. 980-996 C. Proc. Civ. Aceste
dispoziţii constituie dreptul comun în materie, însă, referitor la partaj, se vor lua în
considerare şi alte prevederi cuprinse în Codul de procedură civilă sau din Codul civil, cum ar
fi cele referitoare la partajul în timpul regimului comunităţii de bunuri – art. 358 C. Civ., cele
ale art. 1143-1145 C referitoare la partajul succesoral etc.
Felurile partajului
Proprietatea comună poate înceta prin partaj (sau împărţeală). Împărţeala poate fi de
două feluri:
 convenţională, realizată prin acordul de voinţă al tuturor copărtaşilor sau prin buna lor
învoială. Partajul voluntar poate interveni indiferent că este vorba de un partaj
succesoral, de sistarea stării de coproprietate sau de împărţeala bunurilor comune ale
soţilor, ca efect al desfacerii căsătoriei. Cel mai desea, cei interesaţi recurg la un partaj
voluntar şi, numai în măsura în care nu se înţeleg, se adresează instanţei de judecată308,
 judiciară (judecătorească), atunci când copărtaşii nu se înţeleg ori în acele cazuri în
care însăşi legea obligă la o asemenea împărţeală. Menţionăm că părţile pot declanşa
procedura de partaj judiciar fără a fi nevoie de a se face dovada neînţelegerior care fac
imposibilă realizarea partajului voluntar.
Sunt unele cazuri în care partajul judiciar este obligatoriu, părţile neputând recurge la
un mod voluntar de partajare a bunurilor comune:
 când lipseşte unul dintre coproprietari;
 dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu
restrânsă şi nu există autorizarea instanţei de tutelă, respectiv a ocrotitorului legal
pentru un partaj voluntar309;
 creditorul personal al unuia dintre soţi cere instanţei împărţeala bunurilor comune în
timpul căsătoriei, pentru a putea urmări ulterior bunurile care vor fi atribuite în lotul
debitorului său.
Există şi cazuri în care partajul judiciar nu este admisibil, singura modalitate de partaj
fiind cea prin bună învoială. Astfel, conform art. 671 alin. (3) C. Civ., în cazul proprietăţii
308
309
A se vedea şi art. 674 C. civ.
352
periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată, partajul fiind posibil numai prin bună
învoială.
Partajul judiciar se poate realiza nu numai pe cale principală, ci şi pe cale accesorie
(spre exemplu, în procesul de divorţ) sau incidentală (de exemplu, în cadrul contestaţiei la
executare).
Părţile în partaj
Au calitate procesuală activă în formularea cererii de partaj:
 coproprietarii. Dacă cererea de partaj este formulată de către unul dintre
coproprietari, ceilalţi vor fi chemaţi în judecată în calitate de pârâţi, sub sancţiunea
nulităţii absolute a partajului - art. 684 alin. (2) C. Civ.-; inclusiv instanţa, prin
intermediul procedurii prevăzute de art 78 alin. (2) NCPC, poate pune în discuţia
părţilor litigiului necesitatea introducerii forţate în cauză a coproprietarului
/coproprietarilor lipsă;
 succesorii în drepturi ai titularilor dreptului de proprietate comună;
 creditorii personali ai titularilor dreptului de proprietate comună;
 procurorul, în condiţiile în care formulează acţiunea civilă pentru apărarea drepturilor
persoanelor puse sub interdicţie, minorilor sau dispăruţilor, în condiţiile art. 92 alin.
(1) NCPC;
 pot dobândi calitatea de părţi în procesul de partaj terţii intervenienţi care formulează
cerere de intervenţie în interes propriu sau aceesorie, precum şi cei introduşi prin
cererea de chemare în judecată a altor persoane în condiţiile art. 643 NCC sau cei
introduşi în cauză în urma solicitării din oficiu de către instanţă, în condiţiile art. 78
alin. (2) NCPC. În caz contrar, cel căruia îi revine, în urma partajului, bunul aflat la
terţ va trebui să introducă împotriva acestuia o acţiune în revendicare.
În cazul în care s-a solicitat partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei, iar unul
dintre soţi decedează pe parcursul procesului, judecata nu continuă între soţul supravieţuitor şi
alţi moştenitori ai soţului decedat, ci dosarul se închide 310. Deoarece, prin încetarea căsătoriei
prin decesul unuia dintre soţi, nu mai există temeiul partajului în timpul căsătoriei, urmând ca
lichidarea regimului comunităţii legale şă se facă între soţul supravieţuitor şi moştenitorii
soţului decedat, în cadrul procedurii succesorale.
310
În practică, de regulă, cererea se respinge ca fiind rămasă fără obiect
353
În fine, cu privire la părţile procesului de partaj, mai precizăm că eventuala cerere
ewconvenţională formulată de pârât nu poate fi disjunsă de cererea principală, întrucât
judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului – art. 210 alin. (2)
NCPC.
Din punct de vedere material, competenţa aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent
de valoarea bunurilor din masa de împărţit. (art. 94 pct. 1 lit. i)).
Dacă cererea de partaj este formulată pe cale accesorie (de exemplu, în cadrul unui
proces de divorţ sau de anulare a căsătoriei), ori incidentală, atunci competenţa materială va
aparţine instanţei competente să soluţioneze cererea principală, potrivit regulilor stabilite de
art. 123 C. Proc. Civ.
În ce priveşte competenţa teritorială, competenţa se determină în mod diferit în funcţie
de felul proprietăţii comune:
 în caz de partaj succesoral, competenţa este stabilită în favoarea instanţei de la ultimul
domiciliu al defunctului (art. 118 NCPC), chiar dacă în masa succesorală s-ar afla şi
un bun imobil situat în circumscripţia altei instanţe;
 în ipoteza partajului bunurilor comune ale soţilor, competenţa este diferită, în funcţie
de calea aleasă de reclamant : atunci când este vorba de un partaj solicitat pe cale
principală, în timpul căsătoriei sau ulterior rămânerii definitive a hotărârii de divorţ,
competenţa teritorială este dată de regulile de drept comun. Astfel, va aparţine
instanţei de la ultimul domiciliu al pârâtului, dacă masa partajabilă cuprinde numai
bunuri mobile (potrivit art 107 NCPC) sau instanţei în circumscripţia căreia se află
imobilul, dacă printre bunurile supuse partajului există şi un imobil (fiind aplicabil şi
art. 117 NCPC). În situaţia în care partajul se solicită pe cale accesorie sau incidentală,
competenţa se stabileşte potrivit art 123 NCPC, în favoarea instanţei care soluţionează
cererea principală, chiar dacă în masa bunurilor de împărţit s-ar afla şi un bun imobil
situat în circumscripţia altei instanţe, fiind vorba despre un caz de prorogare legală de
competenţă.
Cererea de partaj
1. În materie de partaj judiciar succesoral, mai inainte de sesizarea instanţei
judecătoreşti, reclamantul trebuie să îndeplinească o procedură prealabilă obligatorie, a cărei
neîndeplinire va atrage respingerea cererii de partaj ca inadmisibilă.
354
Astfel, la data sesizării instantei, reclamantul trebuie să ataşeze cererii sale de chemare
în judecată o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor
succesorale prevăzute de Codul civil, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 193 alin. (3)
NCPC.
Mijlocul procesual de invocare a neregularităţii îl constituie excepţia de
inadmisibilitate (excepţie de fond, absolută, peremptorie), norma legală prevăzând expres că
„neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau de către
pârât".
Menţionăm însă faptul că această cerinţă a îndeplinirii unei proceduri prealabile se va
aplica numai în materie de partaj judiciar succesoral, iar nu şi în restul cererilor de partaj, care
nu au ca obiect moştenirea311.
2. Elementele cererii de partaj
Cererea de partaj va cuprinde, pe lângă elementele oricărei cereri de chemare în
judecată prevăzute de art. 194 NCPC, următoarele menţiuni:
a) indicarea persoanelor între care urmează a avea loc impărţeala;
b) titlul în baza căruia se solicită împărţeala, adică cel în baza căruia a luat naştere starea de
coproprietate: contract, succesiune, uzucapiune, dobândirea de bunuri în timpul căsătoriei;
c) bunurile supuse împărţelii;
d) valoarea lor;
e) locul unde se află bunurile;
f) persoanele care deţin sau administrează bunurile supuse împărţelii.
Cererea reconvenţională în materie de partaj judiciar are caracter derogatoriu de la
regimul de drept comun, în sensul că se admite că aceasta poate fi formulată până la
închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe.
Odată cu partajul sau după introducerea cererii de partaj, se poate solicita şi luarea
măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar, dacă se dovedeşte că este utilă pentru părţi şi este
menită să înlesnească efectuarea actelor de conservare sau de administrare asupra bunurilor
respective.
Cererea de partaj este supusă taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea
masei bunurilor de împărţit, după cum urmează: 3% din această valoare, dacă se solicită
exclusiv partajul propriu-zis, indiferent de modalitatea de soluţionare a acestuia, respectiv de
311
G. Răducan, G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. II, Ed.
Hamangiu, 2013, Bucureşti, pg. 541
355
5% dacă prin cererea de partaj se solicită şi stabilirea bunurilor supuse împărţelii, a calităţii de
coproprietar şi a cotei-părţi ce se cuvine fiecărui coproprietar312.
Procedura propriu-zisă
Partajul prin bună învoială în cadrul procesului

Legea permite părţilor ca, şi după sezirea instanţei cu cererea de partaj, să procedeze la
împărţeala prin bună învoială, stabilind totodată, în sarcina instanţei obligaţia de a exercita un
rol activ în cadrul procesului şi de a stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială-
art. 983 alin. (1) NCPC. Hotărârea prin care se ia act de învoiala părţilor cu privire la partajul
prin bună înţelegere se va pronunţa cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 438-441
NCPC. Prin urmare, înţelegerea părţilor va fi încheiată în formă scrisă şi va alcătui
dispozitivul hotărârii, iar hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi
atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară.
Partajul judiciar
Dacă părţile nu ajung la o înţelegere în timpul procesului sau nu au încheiat o
tranzacţie, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte
ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care
coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili
datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitoriior faţă de defunct,
precum şi sarcinile moştenirii (art. 983 NCPC).
Potrivit art. 676 alin. (1) C. Civ., partajul bunurilor comune se va face în natură,
proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar. Dacă este vorba de bunuri aflate în
devălmăşie, se va stabili mai întâi cota ce se cuvine fiecărui coproprietar, în funcţie de
contribuţia sa la dobândirea bunurilor şi la îndeplinirea obligaţiilor comune.
Partajul în natură se realizează prin formarea de loturi distincte pentru fiecare copărtaş,
corespunzătoare cotei de proprietate a fiecăruia, ţinându-se cont de valoarea de circulaţie a
bunurilor supuse împărţelii.
312
Art. 5 din O.U.G. nr. 80/2013
356
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele
asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere de admitere în
principiu, prin care va stabili elementele prevăzute la art. 984 NCPC, întocmind în mod
corespunzător minuta. Dacă este cazul, prin aceeaşi încheiere, instanţa se va pronunţa şi
asupra altor cereri în legătură cu partajul, cum ar fi cererea de reducţiune a liberalităţilor
excesive, cererea de raport al donaţiilor etc.
În fine, prin încheiere instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea
loturilor. Raportul va arăta valoarea bunurilor şi criteriile avute în vedere la stabilirea valorii,
va indica dacă bunurile sunt comod partajabile în natură şi în ce mod, propunând, la
solicitarea instanţei, loturile ce urmează a fi atribuite.
Încheierea de admitere în principiu are caracter interlocutoriu şi deci leagă instanţa,
aceasta nemaiputând reveni asupra ceea ce s-a stabilit prin încheiere. Este posibilă însă
completarea ei printr-o încheiere suplimentară, atunci când este cazul, în condiţiile art. 986.
Fiind o încheiere premergătoare, ea nu poate fi atacată cu apel decât odată cu hotărârea
finală asupra partajului, pentru a nu împărţi procesul şi tergiversa judecata. Acelaşi regim are
şi încheierea suplimentară (art. 987 NCPC).
Dacă după pronunţarea ei instanţa îşi declină competenţa ori dacă hotărârea de partaj
este desfiinţată pentru necompetenţă şi dosarul trimis instanţei competente, aceasta este
obligată să pronunţe o nouă încheiere deoarece, potrivit art. 176 NCPC, actele de procedură
îndeplinite de o instanţă necompetentă sunt nule. De asemenea, dacă după pronunţarea
încheierii procesul a rămas în nelucrare şi s-a perimat, într-o cerere nouă de partaj trebuie dată
o altă încheiere de admitere în principiu.
Pronunţarea unei noi încheieri nu este însă necesară în cazul în care hotărârea de
partaj a fost casată numai parţial, fără a fi afectată această încheiere.
La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa, potrivit art. 988, va ţine seama, după caz,
şi de acordul părţilor, mărimea cotel-părţi ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de
împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari,
înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii sau îmbunătăţiri cu acordul celorlalţi
coproprietari sau altele asemenea.
Pentru situaţia în care partajul în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o
scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică,
legea reglementează, la cererea unuia sau mai mulţi coproprietari, atribuirea bunului, în
357
condiţiile art. 989-990 NCPC, ceilalţi coproprietari primind sume de bani corespunzătoare
cotelor ce li se cuvin.
Dacă însă niciunul din proprietari nu cere atribuirea bunului ori această modalitate nu
se finalizează, instanţa va dispune vânzarea bunului, prin bună învoială ori de către executorul
judecătoresc, prin licitaţie, sumele atribuite din vânzare fiind împărţite de instanţă fiecărui
coproprietar art. 991-992 NCPC).
Hotărârea de partaj
In toate cazurile, asupra cererii de partaj instanţa se va pronunţa prin hotărâre, care,
rămasă definitivă, de principiu constituie titlu executoriu şi are caracter constitutiv de
drepturi, atât în ceea ce priveşte drepturile reale care se cuvin fiecărui coproprietar în urma
partajului, cât şi cu privire la sultele sau sumele cuvenite celorlalţi coproprietari în uma
atribuirii bunului unuia dintre copărtaşi. În materie imobiliară, conform art. 680 alin. (2) C.
Civ., efectul constitutiv al hotărârii de partaj se produce numai de la data înscrierii în carte
funciară a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă.
Dacă partajul nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege,
instanţa va hotărî închiderea dosarului.
Hotărârea este supusă numai apelului. În lipsa unor dispoziţii derogatorii sub acest
aspect, termenul de apel este cel de drept comun, deci de 30 de zile şi curge de la comunicare.
Cu toate acestea, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă aceloraşi căi
de atac ca şi hotărârea dată asupra cererii principale. Acelaşi este şi termenul pentru
exercitarea căii de atac, chiar dacă se atacă numai soluţia dată asupra partajului.
Aplicarea criteriilor prevăzute la art. 988 nu poate fi cenzurată pe calea recursului.
Executarea cu privire la bunurile împărţite poate fi cerută în termenul de precripţie de
10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a NCPC. Termenul de prescripţie vizează
exclusiv cererea de axecutare privind bunurile în materialitatea lor, nu şi plata sultelor, în
cazul acestora termenul de precripţie privind executarea fiind cel de drept comun, de 3 ani.
Termenele de precripţie încep să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine
executarea silită, adică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
rezolvat cererea de partaj.
În cazul în care părţile declară în mod expres că nu solicită predarea bunurilor,
hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită.
358
Pentru a intra în posesia bunurilor atribuite şi a căror predare i-a fost refuzată de
ceilalţi coproprietari, partea interesată va trebui să exercite acţiunea în revendicare (art. 996
NCPC).
Ordonanţa preşedinţială
Procedura ordonanţei preşedinţiale este o procedură specială prin intermediul căreia

reclamantul solicită instanţei să ordone măsuri provizorii în cazuri urgente, pentru păstrarea
unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu
s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicelor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Această procedură este reglementată de dispoziţiile art. 997-1002 C. Proc. Civ.
Ordonanţa preşedinţială are caracter contencios şi presupune existenţa unui pârât,
chiar dacă în cazuri excepţionale se poate judeca într-o procedură necontradictorie (fără
citarea părţilor, doar pe baza cererii reclamantului şi a înscrisurilor care o însoţesc).
Condiţii speciale de admisibilitate

În afara condiţiilor generale ce trebuie să existe pentru exercitarea oricărei acţiuni
civile, admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale presupune îndeplinirea anumitor condiţii
speciale, prevăzute de art. 997 alin. (1) NCPC:
 urgenţa;
 aparenţa dreptului în favoarea reclantului;
 vremelnicia;
 neprejudecarea fondului.
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ (astfel încât neîndeplinirea
uneia dintre ele face inadmisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială) şi trebuie să subziste nu
doar la momentul sesizării instanţei, ci şi pe tot parcursul procedurii, până la pronunţarea
hotărârii judecătoreşti.
Urgenţa
359
Prima condiţie care justifică utilizarea acestei proceduri speciale este urgenţa. Aceasta
este apreciată în mod concret de către instanţă, în raport de circumstanţele obiective ale
litigiului., criteriile subiective fiind, de regulă irelevante. Potrivit dispoziţiilor art. 997 C. Proc.
Civ., sunt considerate a fi categorii generale caracterizate prin urgenţă: păstrarea unui drept
care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara,
înlăturarea piedicelor care s-ar ivi cu ocazia unei executări. Aşa fiind, dacă va constata
existenţa uneia dintre aceste trei situaţii şi sunt îndeplinite şi celelalte două condiţii de
admisibilitate, instanţa va putea să încuviinţeze ordonanţa preşedinţială.
Condiţia urgenţei nu trebuie însă confundată cu celeritatea procesului civil, care
presupune finalizarea procesului într-un timp rezonabil şi care trebuie să îşi găsească
aplicabilitatea în cadrul oricărui proces civil.
Este necesar ca urgenţa să persistepe tot parcursul judecăţii, inclusiv în căile de atac,
nefiind suficient ca ea să existe la data introducerii cererii, dar să dispară ulterior acestui
moment.
Caracterul vremelnic (provizoriu) al măsurii

A doua condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale prevăzută de art. 997 alin.
(1) NCPC presupune ca măsura ordonată de instanţă să fie temporară, întrucât prin
intermediul ordonaţei preşedinţiale nu pot fi luate măsuri cu caracter definitiv, care să rezolve
litigiul pe fond.
Măsurile dispuse pe calea ordonanţei preşedinţiale sunt limitate în timp, momentul
maxim al acestora putând fi până la soluţionarea litigiului pe fond, atunci când ordonanţa nu
cuprinde perioda de timp pentru care se dispune această măsură; excepţional, aceste măsuri
pot dobândi caracter definitiv dacă fondul litigiului nu se mai soluţionează sau dacă nu este
promovată o acţiune vizând fondul.
Exemple de măsuri care nu pot face obiectul procedurii ordonanţei preşedinţiale:
desfiinţarea unor lucrări, demolarea unor construcţii, revocarea administratorului societăţii
etc.
Aparenţa dreptului în favoarea reclamantului
Ordonanţa preşedinţială nu presupune dovedirea de către reclamant a temeiniciei
pretenţiei formulate, aparenţa drepului fiind suficientă pentru ca instanţa să ordone o măsură
urgentă şi vremelnică, urmând ca problema existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv să se
rezolve pe calea procedurii de drept comun.
360
Instanţa doar pipăie fondul, instanţa care nu stabileşte aparenţa de drept în favoarea
reclamantului va respinge întotdeauna cererea ca inadmisibilă.Soluţia de respingere ca
neîntemeiată sau ca nefondată a cererii de ordonanţă ar presupune, contrar art. 997 alin. (1)
teza I, ori că instanţa a stabilit aparenţa dreptului în favoarea pârâtului, ori că instanţa a
prejudecat fondul313.
Aparenţa de drept este în favoarea reclamantului dacă poziţia acestuia, în cadrul
raportului juridic pe care se grefează ordonanţa preşedinţială, este preferabilă din punct de
vedere legal, în condiţiile unei sumare caracterizări şi analiza situaţiei de fapt.
În mod întemeiat, doctrina314 a subliniat că „starea de fapt a unui proces se împleteşte

întotdeauna indisolubil cu cea de drept şi judecătorul, atunci când ordonă chiar o măsură
provizorie, trebuie să fie convins că această măsură este justă şi conformă cu dreptul.
Într-o speţă315, plecând de la premisa că măsura evacuării nu poate fi dispusă pe cale

de ordonanţă preşedinţială decât în situaţia ocupării abuzive a unui spaţiu, în lipsa oricărui
titlu care ar putea crea aparenţa deţinerii legale a spaţiului, instanţa a decis că, întrucât pârâta
deţine spaţiul în temeiul contractului de închiriere încheiat cu reclamanta şi refuză predarea
spaţiului, invocând un drept de retenţie pentru cheltuielile efectuate cu îmbunătăţirea
bunului, nu sunt întrunite cerinţele legii pentru a se dispune evacuarea pe calea ordonanţei
preşedinţiale întrucât aparenţa de drept este o condiţie minimală de admisibilitate, nu trebuie
să se înţeleagă că o persoană al cărei drept se afirmă cu puterea evidenţei (dincolo de orice
dubiu) nu ar putea apela la procedura ordonanţei atunci când sunt îndeplinite celelalte condiţii
prevăzute în art. 997 NCPC.
Neprejudecarea fondului
Potrivit art. 997 alin. (1), „pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri
care să rezolve litigiul în fond".
313
D. M. Gavriş, G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 571
314
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, Bucureşti, 1981, pg. 111
315
C.A. Bucureşti, s. a V-a com., dec. com. nr. 692/2011, portal.just.ro
361
Prevederea legală exclude din domeniul de aplicare al procedurii ordonanţei
preşedinţiale cererile de luare a unor măsuri care presupun realizarea definitivă a fondului
dreptului.
Această cerinţă se opune soluţionării unor cereri de revendicare pe calea ordonanţei

preşedinţiale, deoarece, din punct de vedere logic, partea al cărei titlu a fost preferat în această
procedură ar câștiga şi în cadrul procesului pe fond cu ocazia comparării titlurilor, ceea ce ar
echivala cu prejudecarea fondului.
Condiţia neprejudecării fondului a determinat legiuitorului să limiteze judecata în

cererea de ordonanţă doar la verificarea aparenţei dreptului afirmat de către reclamant.
De exemplu, considerăm că urgenţă deosebită ar exista atunci când luarea măsurilor

este justificată de necesitatea asigurării securității fizice sau psihice a minorilor.
Pârâtul nu va putea supune propriul drept analizei instanţei, dar va putea aduce critici
relative la aparenţa dreptului afirmat de către reclamant.
Dezlegarea problemelor de drept de către judecător cu ocazia motivării ordonanţei

preşedinţiale se va circumscrie stabilirii aparenţei de drept invocate de reclamant, fără a tranșa
irevocabil disputa judiciară în favoarea uneia dintre părţi. Dacă obiectul cererii de ordonanţă
şi situaţia de fapt invocate nu permit respectarea exigenţei neprejudecării fondului, cererea de
ordonanţă va fi respinsă ca inadmisibilă.
Competenţa de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială aparţine instanţei

competente să se pronunţe asupra fondului dreptului.
Competenţa materială şi cea teritorială se determină prin raportare la dispoziţiile

comune privind cererea pe fondul cauzei. Dacă există proces pe fondul dreptului, instanţa
sesizată cu acesta este competentă să soluţioneze şi cererea de ordonanţă preşedinţială (nu
însă acelaşi complet, deoarece judecătorul s-ar afla în incompatibilitate, prin „cumul de
decizii”, aşa cum e definit în cadrul teoriei aparenţei de împarţialitate întemeiate de art. 6
paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
362
Când litigiul privind fondul dreptului se află în ciclul procesual al apelului, cererea de
ordonanţă va fi introdusă tot la prima instanţă, iar nu la instanţa de apel.
Reguli privind judecata şi hotărârea pronunţată
Astfel cum am amintit anterior, cererea se introduce la instanţa competentă să se

pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului şi datorită urgenţei, se poate soluţiona
chiar fără citarea părţilor. În caz de urgenţă deosebită, ordonanţa va putea fi dată chiar în
aceeaşi zi, instanţa pronunţându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii şi actelor depuse,
fără concluziile părţilor. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe
a căror administrare necesită un timp îndelungat. Nu este obligatorie nici întâmpinarea, iar
dispoziţiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile. Având în vedere că întâmpinarea
nu este obligatorie, pârâtul va putea invoca excepţiile de procedură relative şi va putea
propune probele la primul termen de judecată la care este legal citat. Pronunţarea se poate
amâna cu cei mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la
pronunţare (art. 999 NCPC).
Înlăturarea contradictorialităţii este însă numai provizorie, deoarece în calea de atac
(apelul – împotriva ordonanţei preşedinţiale pronunţate de judecătorie sau de tribunal sau
recursul – atunci când competenţa soluţionării în primă instanţă aparţine curţii de apel),
citarea este obligatorie, deşi şi această cale de atac trebuie judecată cu urgenţă şi cu precădere.
Datorită urgenţei, termenul de apel sau de recurs este de numai 5 zile şi curge de la pronunţare
ori de la comunicare, după cum părţile au fost sau nu citate. Pronunţarea şi motivarea sunt
supuse termenelor de la prima instanţă (art. 1000 NCPC).
Ordonanţa pronunţată este provizorie şi executorie de drept, deci înainte de a rămâne
definitivă, iar instanţa poate hotărî ca executarea să se facă fără somarea pârâtului sau fără a-i
lăsa vreun termen, ipoteză în care trebuie să se facă o menţiune corespunzătoare în
dizpozitivul ordonanţei. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-
au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până
la soluţionarea litigiului asupra fondului.
Împotriva executării ordonanţei preşedinţiale se poate face contestaţie la executare.
363
La solicitarea reclamantului, până la închiderea dezbaterilor la primaa instanţă, cererea
de ordonanţă poate fi transformată într-o cerere de drept comun, situaţie în care pârâtul va fi
încunoştinţat şi citat în mod expres cu această menţiune (art. 1000).
Ordonanţa preşedinţială este o veritabilă hotărâre judecătorească, însă prezintă o

importantă particularitate referitoare la instituţia autorităţii de lucru judecat. Dat fiind
caracterul de măsură provizorie, ea poate fi revocată sau schimbată printr-o altă ordonanţă
preşedinţială, dacă împrejurărle de fapt care au justificat pronunţarea primei ordonaţe s-au
modificat. Dacă însă situaţia de fapt a rămas neschimbată – rebus sic stantibus- atunci
ordonanţa preşedinţială prin care se solicită luarea aceleiaşi măsuri sau încetarea ori
modificarea ei – art. 1002 alin. (1) C. proc. Civ316.
Dacă însă s-a rezolvat fondul dreptului, ordonanţa nu poate fi opusă hotărârii de fond,
deoarece prin ea s-au luat numai măsuri provizorii. Deci ordonanţa nu are autoritate de lucru
judecat faţă de hotărârea de fond, dar hotărârea dată asupra fondului are autoritate de lucru
judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanţă (art. 1002 NCPC).
Aplicaţii ale procedurii
Această procedură se întâlneşte îndeosebi în materia raporturilor de familie - de ex., în
procesele de divorţ pentru luarea măsurilor provizorii cu privire la încredinţarea copiilor,
pensia de întreţinere, folosirea locuinţei etc. în materia raporturilor de vecinătate şi de
proprietate - de exexemplu, pentru oprirea unor lucrări care pun în pericol imobilul vecin sau
închid accesul la el, pentru a obţine încetarea funcţionării maşinilor sau aparatelor care prin
zgomotul produs fac imposibilă folosinţa normală a locuinţei etc., în materia raporturilor
locative - de ex., pentru efectuarea unor reparaţii necesare şi urgente, pentru reprimarea unor
abuzuri de folosinţă etc. - şi în materia executării silite, pentru înlăturarea piedicilor ivite cu
prilejul executării.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2816/2013317
„Ordonanța președintială reprezintă un mijloc procedural ce întrunește condițiile

unei acțiuni civile, având însă un caracter specific, determinat de caracterul particular al
316
317
www.scj.ro
364
măsurilor ce pot fi luate pe această cale. Astfel, cererea privind ordonanța președintială
trebuie să îndeplinească atât condițiile generale necesare pentru exercitarea acțiunii civile,
cât și cerințe particulare, respectiv urgenţa, nerezolvarea fondului cauzei și vremelnicia
măsurii ordonate. Ordonanța președintială nu are caracterul unei cereri incidentale, aceasta
putând fi formulată separat de existența unui proces aflat în curs de desfășurare, astfel cum
rezultă și din modul în care este formulat art. 996 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia
ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului”.
Cererile posesorii
Sediul materiei. Justificarea lor
Acţiunile posesorii se soluţionează după o procedură specială reglementată de art.

1003-1005 NCPC, dar dispoziţii referitoare la posesie şi acţiunile posesorii se găsesc şi în
Codul civil (art. 916-952).
De altfel, art. 1003 NCPC prevede că cererile posesorii sunt admisibile numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul civil.
Scopul lor este de a apăra posesiunea bunurilor imobile, dar în noua reglementare şi a
bunurilor mobile, ca situaţie de fapt de care legea leagă însă o serie de consecinţe juridice,
astfel încât se poate spune că urmăresc apărarea situaţiei juridice născute din faptul posesiei.
Nu interesează dacă posesorul este şi titularul dreptului de proprietate. Prin acţiunea pe care o
introduce, reclamantul va putea obţine pe calea unei judecăţi rapide obligarea pârâtului de a
înceta orice act de tulburare.
În aceste condiţii, acţiunea posesorie apare ca o garanţie împotriva încălcării

drepturilor posesorului unui bun mobil sau imobil, precum şi împotriva încercării unei
persoane de a-şi face singură dreptate prin căi de fapt, ceea ce legea interzice.
Ca natură juridică, acţiunea posesorie este o acţiune în realizare, patrimonială, reală şi

imobiliară sau, după caz, mobiliară.
Cât priveşte sfera de aplicare a acţinuilor posesorii, având în vedere modul de

dobândire a dreptului de proprietate mobiliară reglementat de art. 937 lin. (1) C. civ., în
365
practică, acţiunile imobiliare se aplică, în principal, bunurilor imobile. Însă, în măsura în care
nu ar fi îndeplinite condiţiile aplicării art. 937 alin. (1) C. civ., acţiunile posesorii sunt
deschise şi pentru protecţia judiciară a posesiei exercitate asupra unui bun mobil318.
Literatura de specialitate319 clasifică cererile posesorii, pornind de la prevederile art.

949 C. civ., în două categorii, după cum tulburarea posesiei sau deposedarea s-a făcut fără ori
cu violenţă, anume:
- acţiunea posesorie generală (acţiunea în complângere);
- acţiunea posesorie specială acţiunea în reintegrare).
Legitimare procesuală activă şi pasivă
Reclamant în acţiunea posesorie poate fi persoana care a posedat un bun cel puţin un
an şi care poate solicita instanţei prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale
sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptăţit să pretindă
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate. Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi
detentorului precar (art. 949 NCC). Rezultă din Codul civil (art. 916) că acţiunea poate fi
folosită pentru apărarea altor drepturi reale decât dreptul de proprietate, cu excepţia
drepturilor reale de garanţie.
În cazul coproprietăţii, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de
calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate (art. 643 NCC).
Cât priveşte legitimarea procesuală pasivă, art. 950 din NCC prevede că acţiunile
posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului, dar acţiunea nu poate fi însă introdusă
împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire a bunului.
Condiţii pentru exercitarea acţiunilor posesorii. Termenul de exercitare şi reguli

privind judecata
În cazul acţiunii posesorii de drept comun (acţiunea în complângere), când tulburarea
nu s-a făcut prin violenţă, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii: posesia să fie utilă, adică
318
G. Boroi, C. Anghelescu, B. Nazat, Drepturile reale principale, op. cit., pg. 200; C. Bîrsan, Drepturile
reale principale, 2013, op. cât., pg. 351. În sensul că acţiunile posesorii nu pot fi exercitate în cazul bunurilor
mobile, a se vedea D. M. Gavriş, în G. Boroi (coord.), Noul Cod, vol. II, pg. 588
319
G. Boroi, C. Anghelescu, B. Nazat, Drepturile reale principale, op. cit., pg. 199, C. Bîrsan, Drepturile
reale principale, 2013, op. cit., pg. 351.
366
să nu fie discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată
a fi utilă (art. 922-927 NCC); posesorul să fi posedat bunul cel puţin un an (art. 949 NCC);
acţiunea să fie introdusă în termenul de prescripţie prevăzut de lege (art. 951 NCC). Dacă
tulburarea sau deposedarea s-a făcut cu violenţă, se vorbeşte de o acţiune posesorie specială
(acţiunea în reintegrare), şi ea poate fi introdusă şi de cel care exercită o posesie viciată,
indiferent de durata posesiei sale (art. 951 alin. 2 NCC).
În caz de tulburare sau deposedare, paşnică sau violentă, acţiunea se introduce în
termenul de prescripţie de un an de la data tulburării sau deposedării (art. 951 alin. 1 NCC).
Tulburarea poate fi, de fapt, atunci când rezultă dintr-un fapt material săvârşit cu
intenţia de a contesta, în forme materiale, perceptibile posesia titularului (de ex., mutarea
semnului dintre două proprietăţi, exectarea unor lucrări pe terenul aflat în posesia altuia) sau
de drept, atunci când rezultă dintr-un act juridic ce încalcă posesiunea sau folosinţa pașnică a
titularului (de ex., o notificare făcută locataruluí de către o persoană care, pretinzând că este
proprietar, cere ca plata chiriei să-i fie făcută ei, iar nu celui cu care s-a încheiat contractul).
Acţiunile posesorii sunt de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află

imobilul cu privire la care s-a săvârşit tulburarea sau deposedarea (art. 117 alin. 3 NCPC), iar
dacă acţiunea posesorie vizează un bun mobil se aplică norma de drept comun înscrisă în art.
107 NCPC (instanţa de la domiciliul pârâtului). Dacă reclamantul solicită şi despăgubiri
pentru prejudiciul suferit, cererea, având caracter accesoriu, se soluţionează de aceeaşi
instanţă (art. 123 NCPC).
Judecata acţiunilor posesorii se face de urgenţă şi cu precădere faţă de celelalte

procese. Sunt inadmisibile cererea reconvenţională şi orice alte cereri prin care se solicită
protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu. Hotărârea dată asupra cererii posesorii este
supusă numai apelului, în termenul de drept comun (art. 1004 NCPC).
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat o cerere posesorie are autoritate de
lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară purtată între aceleaşi părţi şi întemeiată pe
aceleaşi fapte. Ea nu are autoritate de lucru judecat în petitoriu, astfel încât cel care a pierdut
în cererea posesorie poate să introducă o cerere în revendicarea dreptului de proprietate asupra
bunului respectiv sau, după caz, o acţiune confesorie ori negatorie320.
320
367
Măsuri pentru conservarea bunului posedat
Dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate fi distrus ori
deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrări, precum
ridicarea unei construcţii, tăierea unor arbori ori efectuarea unor săpături pe fondul învecinat,
posesorul poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau, dacă este
cazul, încetarea lucrărilor. Deşi dispoziţia legală nu arată care ar fi calea procesuală, în
literatura de specialitate321 se apreciază că situaţiile avute în vedere duc cu gândul la ipoteza
ordonanţei preşedinţiale, care ar putea fi folosită în astfel de cazuri. Până la soluţionarea
cererii, posesorul ori, după caz, cealaltă persoană poate fi obligată la plata unei cauţiuni, lăsate
la aprecierea instanţei, numai în următoarele situaţii:
 a) dacă instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea
lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina posesorului, astfel încât să se poată repara
prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului prin această măsură;
 b) dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în starea sa actuală ori continuarea
lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina pârâtului astfel încât să se asigure sumele
posesorului pentru restabilirea situaţiei anterioare (art. 952 NCC).
Jurisprudenţă. Sentinţă civilă 163 din 10.02.2010. Judecătoria Curtea de Argeş
"În aceste condiţii, cererea reconvențională a pârâtei, având ca obiect grăniţuirea

proprietarilor în funcție de gardul construit cu încălcarea vechiului amplasament și prin
acapararea din terenul deținut de reclamanți în condițiile art. 1846-1847 din Codul civil, va
fi respinsa, nefiind posibila alăturarea unei acțiuni întemeiată pe existenţa unui drept de
proprietate unei acțiuni posesorii, având ca obiect apărarea unei situații de fapt".
Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii
Sediul materiei. Condiţii de valabilitate
321
M. Ciobanu, op cit., pg. 440, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 829
368
Această procedură este reglementată de art. 1006-1013 NCPC şi de art. 1510-1515
NCC, în scopul de a da posibilitatea eliberării debitorului de bună-credinţă de obligaţia sa faţă
de creditor, în situaţiile în care acesta ar încerca să împiedice acest lucru pentru a continua
luarea dobânzilor, a păstra bunul primit în gaj, a găsi motiv pentru desfiinţarea convenţiei din
vina debitorului etc.
Potrivit art. 1510 NCC, creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod
nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele
pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia. Creditorul pus în întârziere
preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie
fructele culese după punerea în întârziere. Pe de altă parte, creditorul este ţinut la repararea
prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului
datorat. Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, eliberându-se
astfel de obligaţia sa (art. 1511-1512 NCC).
Din art. 1006 NCPC, rezultă că oferta de plată trebuie să fie reală, în sensul că nu este
suficient să fie făcută verbal, ci trebuie consemnată suma, dacă creditorul refuză să primească
plata. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care este vorba de predarea unui bun cert
datorat.
Fiind o modalitate de stingere a obligaţiilor care produce aceleaşi efecte ca actul

juridic al plăţii, oferta de plată se aplică tuturor obligaţiilor care au ca obiect remiterea unei
sume de bani sau, după caz, executarea unei prestaţii care constituie obiectul însuşi al
obligaţiei, indiferent de izvorul contractual sau extracontractual al acestora (art. 1012 C. Proc.
Civ. şi art. 1469 C. Civ.). Aşadar, oferta de plată nu se aplică dispoziţiilor de a nu face.
Procedura ofertei de plată şi efectele ei
Potrivit art. 1007 NCPC, procedura începe printr-o somaţie adresată creditorului, în
care se vor arăta ziua, ora şi locul, când şi unde, suma sau bunul oferit are să-i fie predat,
somaţie ce se comunică de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în
care se află domiciliui/sediui creditorului sau domiciliul ales al acestuia. În literatura 322 şi
practica mai veche s-a decis însă, în mod justificat, ni se pare că oferta poate fi făcută şi în
faţa instanţei, „la bară“10, iar în Noul Cod de procedură civilă această soluţie a fost prevăzută
322
P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. IV, Institutul de arte grafice
„Eminescu”, Bucureşti, pg. 227, citat de M. Ciobanu, op. cât., pg. 441, nota 10
369
în mod expres în art. 1011, potrivit căruia oferta de plată poate fi făcută şi în timpul
procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii. În acest caz, prin încheiere,
creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul.
Dacă creditorul este prezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului se va
constata prin încheiere. În cazul în care creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei,
debitorul va proceda la consemnare, iar recipisa va fi pusă la dispoziţia instanţei, care, prin
încheiere, va constata liberarea debitorului. Ambele încheieri la care se referă textul se atacă
numai odată cu fondul, cu excepţia celor date în recurs, care sunt definitive.
Revenind la oferta făcută prin executor judecătoresc, art. 1008 NCPC dispune că dacă
creditorul se prezintă şi primeşte oferta, se încheie proces-verbal prin care constată plata,
semnat şi de creditor, iar debitorul este liberat de obligaţia sa.
În cazul în care creditorul nu se prezintă sau refuză oferta, se încheie de asemenea
proces-verbal de constatare, iar debitorul, după anunţarea creditorului asupra zilei, orei, şi
locului unde suma oferită urmează să fie depusă, poate consemna suma sau bunul oferit Ia
CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituţie de credit ori, după caz, la o unitate specializată,
această unitate fiind obligată a face consemnarea, ce nu poate fi condiţionată de existenţa
acordului creditorului. Consemnarea bunurilor se face în condiţiile prevăzute de lege. După
consemnare, recipisa se depune la executorul judecătoresc, iar acesta va constata, printr-o
încheiere dată fără citarea părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se
comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia, iar în termen de 15 zile de
la comunicarea ei, creditorul va putea cere anularea acesteia pentru nerespectarea condiţiilor
de validitate, de fond şi de formă ale ofertei de plată şi consemnaţiunii, la judecătoria în
circumscripţia căreia s-a făcut consemnarea.
Hotărârea poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

Debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în afară de cazul în care se
anulează oferta de plată şi consemnaţiunea (art. 1008-1009). În baza procesului-verbal
întocmit în condiţiile art. 1008 şi, după caz, a încheierii pronunţate în temeiul art. 1009 sau
1011, cel interesat va putea cere radierea din cartea funciară sau din alte registre publice a
drepturilor de ipotecă constituite în vederea garantării creanţei stinse323.
323
Dispoziţiile din NCPC se completează cu prevederile art. 1515 NCC în privinţa retrgerii bunului
consemnat (chiar sumă de bani) şi a vânzării publice reglementată de art. 1514 NCC, dacă natura bunului face
imposibilă consemnarea şi dacă bunul ete perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori
370
Procedura ordonanţei de plată
Domeniul de aplicare. Somarea debitorului
Această procedură specială este reglementată de art. 1014-1025 şi se aplică creanţelor
certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-
un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă,
constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris,
însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege. Sunt exceptate creanţele înscrise
la masa credală în cadrul unei proceduri de însolvenţă.
Pentru a nu exista interpretări diferite, art. 1014 alin. (3) stabileşte că prin autoritate
contractantă se înţelege:
a) orice autoritate publică a statului român sau a unui stat membru al Uniunii
Europene, care acţionează la nivel central, regional sau local;
b) orice organism de drept public, altul decât cele prevăzute la lit. a), cu personalitate
juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general, fără scop lucrativ, şi
care se află în cel puţin una dintre următoarele situaţii: este finanţat, în majoritate, de către o
autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit a), se află în subordinea sau este supus
controlului unei autorităţi contractante, astfel cum este definită la lit. a), în componenţa
consiliului de administraţie ori, după caz, a consiliului de supraveghere şi directoratului, mai
mult de jumătate din numărul membrilor sunt numiţi de către o autoritate contractantă, astfel
cum este definită la lit. a); c) orice asociere formată de una sau mai multe autorităţi
contractante, dintre cele prevăzute la lit. a) sau b).
cheltuieli considerabile.
371
Potrivit art. 1015 alin. 1 NCPC, creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul
executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare
de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de
15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă, însă acest
efect este condiţionat de introducerea cererii privind ordonanţa de plată în termen de 6 luni de
la data comunicării somaţiei, potrivit dispoziţiilor art. 2.540 alin. (2) din Codul civil, care se
aplică în mod corespunzător.
Instanţa competentă şi sesizarea ei
Dacă debitorul nu plăteşte în termenul prevăzut la art. 1015 alin. (1), creditorul poate
introduce cererea privind ordonanţa de plată la instanţa competentă pentru judecarea fondului
cauzei în primă instanţă.
Cererea privind ordonanţa de plată trebuie să cuprindă, în principiu, elementele
oricărei cereri de chemare în judecată, dar totuşi art. 1017 alin. (1) se referă în mod expres la
conţinutul ei. La cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate şi orice
alte înscrisuri doveditoare ale acesteia, precum şi dovada comunicării somaţiei. Cererea şi
actele anexate se depun în copie în atâtea exemplare câte părţi sunt, plus unul pentru instanţă.
Prin cerere se indică nu numai ce reprezintă obiectul creanţei, ci şi suma ce reprezintă
dobânzile aferente sau alte despăgubiri, ce se cuvin creditorului, potrivit legii. Modul de
determinare a dobânzii este amplu reglementat de art. 1018 NCPC.
Reguli privind judecata. Durata procedurii
Pentru soluţionarea cererii, judecătorul dispune citarea părţilor, potrivit dispoziţiilor

referitoare la pricinile urgente, pentru explicaţii şi lămuriri, precum şi pentru a stărui în
efectuarea plăţii sumei datorate de debitor ori pentru a se ajunge la o înţelegere a părţilor
asupra modalităţilor de plată. Citaţia va fi înmânată părţii cu 10 zile înaintea termenului de
judecată, la citaţia debitorului anexându-se, în copie, cererea creditorului şi actele depuse în
dovedirea pretenţiilor. Se va preciza că debitorul este obligat să depună întâmpinare cu cel
puţin 3 zile înaintea termenului de judecată, făcându-se menţiune că, în cazul nedepunerii
întâmpinării, instanţa, faţă de împrejurările cauzei, poate considera aceasta ca o recunoaştere a
pretenţiilor creditorului. Întâmpinarea nu se comunică reclamantului, care va lua cunoştinţă de
cuprinsul acesteia de la dosarul cauzei (art. 1019 NCPC).
372
Potrivit art. 1020 alin. 1, în cazul în care creditorul declară că a primit plata sumei
datorate, instanţa ia act de această împrejurare printr-o încheiere definitivă, prin care se
dispune închiderea dosarului.
De asemenea, dacă creditorul şi debitorul ajung la o înţelegere asupra plăţii, instanţa ia
act de aceasta, pronunţând o hotărâre de expedient, potrivit art. 438. Această hotărâre este
definitivă şi constituie titlu executoriu.
Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia este întemeiată, în
baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor şi dacă apărarea
debitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. La fel va
proceda instanţa şi dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor
probe, iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun. În aceste cazuri,
creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun (art. 1021).
În cazul în care instanţa, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse,
precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că pretenţiile sunt întemeiate, va emite o ordonanţă
de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată. În principiu, termenul de plată va fi
astfel stabilit încât să nu fie mai scurt de 10 zile şi nici mai lung de 30 de zile de la data
coumincării ordonanţei către debitor. Există însă două derogări de la această regulă. O primă
derogare priveşte situaţia în care părţile se pun de acord ca termenul de plată să depăşească
limita minimă sau maximă iar a doua derogare se referă la creanţele reprezentând obligaţii de
plată a cotelor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de proprietari, precum şi a
cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafeţelor locative pe
care le folosesc ca locuinţe, în cazul cărora, la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele
temeinice invocate de acesta în ceea ce priveşte posibilităţile efective de plată, instanţa poate
stabili un termen de plată care nu se în cadrează în limitele mai sus arătate ori poate dispune
eşalonarea plăţii.
Art. 1022 C. Proc. Civ. admite posibilitatea emiterii ordonanţei numai pentru o parte
din pretenţiile reclamantului, ipoteză în care creditorul este îndreptăţit să introducă o cerere de
chemare în judecată pentru partea de pretenţii nerecunoscute în cadrul procedurii ordonanţei
de plată, care se va soluţiona potrivit dreptului comun.
373
Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac specifică acestei proceduri
speciale, aceea a cererii de anulare, posibil a fi formulată de către partea interesată
împotriva hotărârii pronunţate asupra cererii creditorului de pronunţare a unei ordonanţe de
plată.
Dispoziţiile actualului Cod de procedură civilă permit creditorului să formuleze cerere

în anulare şi împotriva încheierilor de respingere a cererii în cazurile prevăzute de art. 1021
alin. (1 ) şi (2 ), cand instanţa constată că cererea este neîntemeiată în totalitate ori când
dovezile presupuse de analiza apărărilor de fond ale debitorului exced limitelor probatoriului
compatibil cu această procedură specială.
În toate cazurile, termenul de formulare a cererii în anulare este de 10 zile, care curge
diferit, in funcţie de ipotezele posibile. Astfel, atunci când se atacă însăşi ordonanţa de plată,
indiferent de titularul cererii în anulare, termenul de declarare a căii de atac se calculează de la
data înmânării ordonanţei, dacă titularul cererii în anulare a fost prezent la pronunţare, sau de
la data comunicării acesteia, în cazul încheierilor prevăzute la art. 1021 alin. (1 ) şi (2 ), dat
fiind că ele nu se înmânează părţilor, chiar dacă au fost prezente la pronunţare, termenul de 10
zile nu poate curge decât de la data comunicării fiecăreia dintre încheierile respective.
Competenţa de a soluţiona cererea în anulare aparţine instanţei care a pronunţat

ordonanţa de plată. În ceea ce priveşte compunerea instanţei, cererea în anulare se
soluţionează de un complet format din doi judecători.
Dacă instanţa învestită admite, în tot sau în parte, cererea în anulare formulată de
debitor împotriva ordonanţei de plată, aceasta va anula ordonanţa , în oto sau în parte,
pronunţând o hotărâre definitivă.
În cazurile în care sunt atacate încheierea de respingere a cererii privind ordonanţa de

plată sau ordonanţa de admitere în parte, dacă instanţa învestită admite cererea în anulare
formulată de creditor, va pronunţa o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanţa de plată,
cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1022 C. Proc. Civ.
Potrivit art. 1024 alin. (8) C. Proc. Civ., hotărârea prin care este respinsă cererea în
anulare este defintivă.
374
Procedura cu privire la cererile de valoare redusă
Domeniul de aplicare. Caracterul alternativ
Această procedură, inspirată de Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului

European şi al Consiliului privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu
valoare redusă324, este reglementată de art. 1025-1032 NCPC şi se referă atunci când valoarea
cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii,
nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei.
Prin art. 1026 alin. (2) şi (3), se exceptează de la această procedură specială cererile în
materie fiscală, vamală sau administrativă, cererile care privesc răspunderea statului pentru
acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice, precum şi cele referitoare la: a)
starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile patrimoniale născute din
raporturile de familie; c) moştenire; d) insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind
lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare;
e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g) închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia
acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; h) arbitraj; i) atingeri
aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.
Procedura specială nu este însă obligatorie, ci reclamantul, potrivit art. 1026 NCPC,
are alegerea între procedura specială şi procedura de drept comun. Dacă a sesizat instanţa cu o
cerere de chemare în judecată redactată potrivit art. 194, aceasta va fi soluţionată potrivit
procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul
termen de judecată, solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale. Dar, atunci când
cererea nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri, instanţa îl informează pe reclamant
324
J.O. L 199 din 31 iulie 2007
375
în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit
dreptului comun.
Instanţa competentă şi declanşarea procedurii
Competenţa materială de a soluţiona cererea în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun (art. 1028).
Reclamantul declanşează procedura prin completarea formularului-tip de cerere,

aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C/2013 325 de cerere şi depunerea sau
trimiterea acestuia la instanţa competentă, prin poştă sau prin orice alte mijloace care asigură
transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia. Formularul cuprinde rubrici care
permit identificarea părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare
soluţionării cauzei. Odată cu formularul de cerere se depun/trimit şi copii de pe înscrisurile de
care reclamantul înţelege să se folosească.
În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant nu sunt suficient de clare sau sunt
inadecvate ori formularul de cerere nu a fost completat corect, instanţa îi va acorda
reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze
informaţii sau înscrisuri suplimentare. În acest caz, instanţa va folosi un formular-tip, care va
fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. În situaia în care reclamantul nu completează sau
nu rectifică formularul în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula (art. 1029).
Desfăşurarea procedurii
Procedura este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu. Totuşi,
instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la
solicitarea uneia dintre părţi. Dar, în aceleaşi condiţii, instanţa poate să refuze o astfel de
solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare
dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi atacat separat.
După primirea formularului completat corect, instanţa va trimite de îndată pârâtului un

formular de răspuns, însoţit de o copie a formularului de cerere şi de copii de pe înscrisurile
depuse de reclamant. În termen de 30 de zile de la comunicarea acestor acte, pârâtul va
depune sau va trimite formularul de răspuns completat corespunzător, precum şi copii de pe
325
M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2013.
376
înscrisurile de care înţelege să se folosească. Pârâtul poate să răspundă prin orice alt mijloc
adecvat, fără să utilizeze formularul de răspuns. Instanţa va comunica de îndată reclamantului
copii de pe răspunsul pârâtului, cererea reconvenţională, dacă este cazul, precum şi de pe
înscrisurile depuse de pârât.
Dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, reclamantul, în termen de 30 de zile

de la comunicarea acesteia, va depune/trimite formularul de răspuns ori va răspunde prin orice
alt mijloc. Cererea reconvenţională care nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri va fi
disjunsă şi judecată potrivit dreptului comun.
Instanţa poate solicita părţilor informaţii suplimentare în termenul pe care îl va stabili
în acest scop şi care nu poate depăşi 30 de zile de la primirea răspunsului pârâtului sau, după
caz, al reclamantului. Ea poate încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi,
dar nu şi probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea
cererii. Desigur, dacă instanţa a fixat un termen pentru înfăţişarea părţilor, acestea trebuie
citate. Pe de altă parte, ori de câte ori instanţa stabileşte un termen în vederea îndeplinirii unui
act de procedură, va înştiinţa partea interesată de consecinţele nerespectării acestuia.
Soluționarea cererii. Căi de atac
Potrivit art. 1031 alin. (1), instanţa va pronunţa şi redacta hotărârea în termen de 30 de
zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală. În
doctrină326 s-a arătat, în mod întemeiat, că modalitatea în care leguitorul a înţeles să asocieze
termenii "pronunţare" şi "redactare" induce simultaneitatea între cele două procese. Astfel,
dacă în mod clasic soluţionarea cauzei, după deliberare, era demarcată prin redactarea
minutei, căreia îi succede, în 30 de zile de la pronunţarea în şedinţă publică, hotărârea, în
procedura cererilor cu valoare redusă, instanţa va pronunţa şi redacta hotărârea în acelaşi
termen de la rămânerea în pronunţare. În cazul în care nu se primeşte niciun răspuns de la
partea interesată în termenul la care ne-am referit la pct. 3, instanţa se va pronunţa cu privire
la cererea principală sau la cererea reconvenţională pe baza actelor aflate la dosar. Partea care
pierde va fi obligată, la cererea celeilalte părţi, la plata cheltuielilor de judecată, dar instanţa
nu va acorda acele cheltuieli care nu au fost necesare sau care au avut o valoare
disproporţionată în raport cu valoarea cererii.
326
V. Dănăilă, G. Boroi (coord), op. cit., vol. II, pg. 636
377
Hotărârea primei instanţe este executorie de drept. Ea este supusă numai apelului la
tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare. Pentru motive temeinice, instanţa de apel
poate suspenda executarea silită, la cererea debitorului, însă numai dacă se consemnează o
cauţiune de 10% din valoarea contestată. Hotărârea instanţei de apel este definitivă şi se
comunică părţilor.
Evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept
Domeniul de aplicare. Caracterul facultativ
Sediul materiei privitor la această procedură civilă specială se regăseşte în dispoziţiile
art. 1034-1049 NCPC.
Această procedură specială are un caracter de noutate, fiind impusă de necesitatea

soluţionării cu celeritatea unor litigii care privesc evacuarea din imobile folosite sau ocupate
fără drept de foştii locatari sau alte persoane (art. 1034 alin. 1 NCPC). Caracterul de noutate
derivă din modul de reglementare, în sensul configurării unei proceduri civile speciale,
inserate ca atare, în Noul Cod de procedură civilă. Evacuarea din imobilele folosite sau
ocupate fără drept se putea realiza şi sub imperiul vechii reglementări, potrivit normelor de
drept comun şi nu în cadrul unei proceduri civile speciale.
Acest ansamblu de norme privitoare la litigiile civile în materie de evacuare, din
prisma legiuitorului, s-a dorit a fi o procedură civilă specială derogatorie de la dreptul comun.
Procedura specială a evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept vine în
completarea art. 1831 alin. (1) C. Civ., care prevede că „dacă prin lege nu se prevede altfel,
evacuarea chiriaşului se face în baza unei hotărâri judecătoreşti“327. Soluţia de principiu este
justificată de protecţia ce trebuie acordată chiriaşului, prin garantarea stabilităţii dreptului său
de folosinţă.
327
Această dispoziţie exista şi sub vechea reglementare, respectiv art. 25 alin. (1) din Legea locuinţei nr.
114/1996 publicată în Monitorul Oficial nr. 393 din 31.12.1997, care prevedea că evacuarea chiriaşului se putea
face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
378
Încă din debutul acestei proceduri, legiuitorul a considerat oportună definirea unor
termeni, prin art. 1034 alin. (2) NCPC328, pentru a se trasa mai exact sfera de aplicare a acestei
proceduri civile speciale.
Astfel, aşa cum am menţionat, această procedură se aplică pentru cererile de evacuare
în două ipoteze:
- evacuarea din imobile folosite fără drept, respectiv evacuarea foştilor locatari.
Expresia „foşti locatari“ este firească pentru că numai după încetarea raportului de locaţiune
se poate pune problema unei cereri în evacuare;
- evacuarea din imobile ocupate fără drept de terţi (adică acele persoane, altele decât
proprietarul ori locatarul, care ocupă în fapt imobilul cu sau fără permisiunea sau îngăduinţa
proprietarului - conform art. 1034 alin. (2) lit. e) NCPC.
Din analiza art. 1034 NCPC rezultă şi calitatea procesuală activă sau pasivă, în
prezenta procedură specială. Astfel, poate avea calitate procesuală activă (de reclamant)
proprietarul, care în această procedură poate fi atât titularul dreptului de proprietate asupra
imobilului, cât şi locatarul - art. 1034 alin. (2) NCPC, locatorul principal, sublocatorul,
cesionarul ori dobânditorul imobilului - art. 1034 alin. (2) lit. c) NCPC.
Calitatea procesuală pasivă (de pârât) poate reveni ori fostului locatar, în sensul dat de
art. 1034 alin. (2) lit. b) NCPC - adică de locatar principal, chiriaş sau arendaş, sublocatorul
sau un cesionar al locatarului sau terţului - ocupant fără drept al imobilului.
De asemenea, sub aspectul domeniului de aplicare, deşi art. 1034 alin. (2) lit. a) NCPC
defineşte termenul de locaţiune“ ca orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi
sublocaţiunea (accepţiune largă), totuşi prezenta procedură specială este incidentă şi în cazul
contractelor de închiriere sau de arendă. Această accepţie a termenului de locaţiune este
328
(2) În sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au următorul înţeles:
a) locaţiune - orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea;
b) locatar - locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al locatarului, indiferent
dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul ori dobânditorul imobilului;
c) locator - locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului;
d) imobil - construcţia, terenul cu sau fără construcţii, împreună cu accesoriile acestora;
e) ocupantul - oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în fapt imobilul cu sau
fără permisiunea ori îngăduinţa proprietarului;
f) proprietar - titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul.
379
extinsă prin raportare la definirea acesteia în art 1777 NCC: „locaţiunea este contractul prin
care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa
unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie“.
Prezenta procedură are caracter facultativ, reclamantul putând alege între aceasta şi
procedura de drept comun (art. 1034 NCPC). De asemenea, reclamantul are posibilitatea să
aleagă procedura specială şi atunci când, accesoriu capătului principal de cerere privind
evacuarea, solicită şi obligarea pârâtului la plata chiriei sau a arenzii, însă procedura specială
reglementată de art. 1034 şi urm. din Codul de procedură civilă nu poate fi aplicată dacă
reclamantul solicită doar plata chiriei sau a arenzii329.
Derularea şi finalizarea prezentei proceduri nu va aduce „nicio atingere drepturilor

locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici altor
drepturi născute în temeiul contractului sau ai legii“ aşa cum rezultă din art. 1035 alin. (2)
NCPC. Este firească soluţia legiuitorului, hotărârea pronunţată neproducând efecte
retroactive, ci numai de la pronunţarea acesteia, pentru viitor. Desigur, este avută în vedere
ipoteza în care este chemat în judecată fostul locatar, locaţiunea pe perioada de valabilitate
juridică producând efectele specifice, inclusiv în privinţa chiriei, arenzii, despăgubirilor sau
altor drepturi recunoscute de lege. Obligaţiile născute în baza contractului de locaţiune sau
prevăzute de legislaţia în vigoare în materie locativă, în cazul în care nu sunt executate de
bunăvoie, vor putea fi solicitate, reclamantul având la dispoziţie patru variante:
- reclamantul solicită plata chiriei sau arenzii exigibile ca un capăt de cerere accesoriu
cererii de evacuare, cerere care urmează a fi soluţionată conform art. 1042 alin. (4) NCPC;
- plata chiriei sau arenzii exigibile poate fi obţinută, pe cale separată, prin procedura
ordonanţei de plată (art. 1014-1025 NCPC);
- plata chiriei sau arenzii exigibile poate fi obţinută pe calea procedurii cererilor cu
valoare redusă (art. 1026-1033 NCPC);
- plata chiriei sau arenzii exigibile poate fi recuperată în condiţiile dreptului comun.
Reguli privind competenţa şi citarea
329
A se vedea, în acelaşi sens, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, pg. 825, G. Boroi, M.
Stancu, Drept procesual civil, pg. 856
380
Sub aspectul competenţei, cererile formulate în conformitate cu prezenta procedură
specială vor fi soluţionate, în primă instanţă, de judecătoria de la locul situării imobilului
ocupat fără drept, închiriat sau arendat (art. 1036 NCPC). Suntem în prezenţa unei competenţe
teritoriale exclusive. Această instanţă rămâne competentă şi în cazul soluţionării capătului
accesoriu de cerere privitor la plata chiriei sau arenzii exigibile - art. 1042 alin. (4) NCPC,
operând o prorogare legală de competenţă în conformitate cu art. 123 alin. (1) NCPC.
Regulile privind citarea în această materie derogă de la dreptul comun, sub două
aspecte (art. 1037 NCPC):
- locatarul şi ocupantul imobilului (deci pârâţii în prezenta procedură) au domiciliul
obligatoriu (stabilit astfel prin textul legal) la imobilul ocupat fără drept, unde, pe cale de
consecinţă, urmează a fi citaţi.
- dacă respectivul imobil este închis, citarea şi comunicarea tuturor actelor de
procedură se vor face prin afişare pe uşa imobilului.
Soluţia citării la „domiciliul obligatoriu“ poate să genereze, în practică, probleme în
aplicarea efectivă a procedurii de citare. Când afirmăm aceasta avem în vedere că, aşa cum
rezultă din art. 1034 alin. (2) lit. d) NCPC, prin imobil se înţelege „construcţia, terenul cu sau
fără construcţii, împreună cu accesoriile acestora“. Aşadar, în cazul în care evacuarea
presupune ca imobil un teren fără construcţii, ne întrebăm cum se va putea realiza faptic
procedura de citare la acest „domiciliu obligatoriu“, mai ales în cazul în care destinatarul nu
se va afla la această adresă, urmând ca citarea să se facă prin afişare? În opinia noastră, în
cazul în care obiectul evacuării este un teren fără construcţii, citarea pârâtului ar urma să se
facă potrivit dispoziţiilor de drept comun, în materie, respectiv art. 153-173 NCPC.
Notificarea locatarului şi ocupantului. Evacuarea voluntară
În derularea prezentei proceduri, legiuitorul a înţeles să consacre în art. 1038 şi 1039
NCPC o etapă prealabilă obligatorie pentru locator sau proprietar înainte de a sesiza instanţa
de judecată. Astfel, proprietarul sau locatorul va fi nevoit să notifice pe locatar sau pe
ocupantul imobilului, punându-i în vedere să elibereze şi să predea liber imobilul, în funcţie
de circumstanţele impuse de art. 1038 şi art. 1039.
381
Menţionăm că legiuitorul a înţeles să reglementeze două cazuri de notificare prealabilă
distincte, unul pentru „locatar“ şi unul pentru „ocupant“.
Astfel, în prima ipoteză, dacă dreptul locatorului de a folosi un imobil s-a stins printr-
una din cauzele prevăzute de lege (expirarea termenului locațiunii, acţiunea locatorului,
neplata chiriei sau arenzii sau alte mijloace asemănătoare), locatorul: va notifica locatarul în
scris în vederea eliberării şi predării imobilului; va înainta notificarea prin intermediul
executorului judecătoresc; va insera în notificare ca locatarul să elibereze şi să predea
imobilul în termen de 30 de zile de la data comunicării notificării.
Referitor la forma şi termenul notificării, art. 1038 alin. (2)-(4) NCPC aduce unele
clarificări. În cazul în care locaţiunea este pe perioadă nedeterminată330, din punct de vedere
formal, notificarea prealabilă este asimilată cu denunţarea cerută de lege pentru încetarea
contractului de locaţiune. În cazul în care locaţiunea a fost cu termen, notificarea prealabilă
trebuie făcută cu cei puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului.
Acest termen de cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului trebuie respectat
dacă se doreşte ca denunţarea contractului să se „suprapună“ cu notificarea prealabilă. Însă
nimic nu interzice ca locatorul să denunţe în termen legal locaţiunea, iar dacă la expirarea
termenului de locaţiune, imobilul nu este eliberat şi predat locatarului, acesta poate apela la
prezenta procedură, desigur cu notificarea prealabilă prevăzută de 1037 alin. (1) NCPC.
Locatarul poate renunţa la notificare prin act scris cuprinzând recunoaşterea dreptului
locatorului de a recurge imediat la procedura specială, dacă locaţiunea încetează din orice
motive, iar dreptul locatarului este socotit stins, într-un asemenea caz, reclamantul nu va mai
fi obligat să parcurgă procedura prealabilă, putând introduce direct acţiune la instanţa de
judecată competentă.
În a doua ipoteză, atunci când se urmăreşte evacuarea unui „ocupant“ fără drept, după
ce dreptul de a ocupa imobilul a încetat, proprietarul: va notifica în scris ocupantul în vederea
eliberării imobilului pe care îl ocupă fără drept. Este de observat că, în acest caz, notificarea
trebuie să îmbrace numai forma scrisă, nemaifiind obligatorie transmiterea prin executor
judecătoresc (art. 1039 NCPC); va pune în vedere ocupantului să elibereze imobilul în termen
de 5 zile de la data comunicării notificării.
330
Totuşi, trebuie să avem în vedere şi dispoziţiile art. 1783 C. Civ., care prevăd că „locaţiunile nu se pot
încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se reduce
de drept la 49 de ani.”
382
Aşa cum am menţionat, cele două proceduri de notificare au natura juridică a unor
proceduri prealabile obligatorii. În consecinţă, nerealizarea notificării prealabile (respectiv
neîndeplinirea procedurii prealabile) va putea fi invocată, pe cale de excepţie, în condiţiile art.
193 NCPC, respectiv de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, efectul admiterii
acestei excepţii fiind respingerea acţiunii introductive ca inadmisibile. Fiind o procedură
specială, obligativitatea notificării prealabile există numai dacă reclamantul înţelege să
folosească această procedură rapidă de evacuare, în cazul în care se optează pentru procedura
de drept comun, nu mai trebuie îndeplinită procedura prealabilă.
În sfârșit, în privinţa celor două proceduri de notificare a locatarului sau ocupantului
fără drept, se mai poate pune o problemă referitoare la adresa unde urmează a se face cele
două notificări. Mai întâi de toate trebuie avut în vedere faptul că cele două notificări
(somaţii) au caracter extrajudiciar, neimplicând instanţa de judecată.
Dacă cel notificat (locatar sau ocupant) va da curs acestei solicitări de evacuare
voluntară a imobilului, pe cale de consecinţă, locatorul sau proprietarul va intra de drept, fără
nicio altă formalitate, în posesia imobilului. Legiuitorul menţionează că această intrare în
posesia imobilului se poate realiza dacă locatarul sau ocupantul a „părăsit imobilul“. Sensul
juridic al expresiei de imobil părăsit, în contextul prezentei proceduri, este dat de art. 1040
alin. (2) NCPC, prin instituirea unei prezumţii legale: „se prezumă că imobilul este părăsit în
caz de încetare a activităţii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau
ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor, precum şi în cazul returnării cheilor
imobilului, ridicării echipamentelor, mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil“.
Dacă procedura extrajudiciară a notificării rămâne fără rezultat, deşi art. 1821 alin. (1)
NCC prevede că ,,la încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în
locaţiune...“, locatorul ori proprietarul are posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată.
Conform acestei proceduri, cererea de chemare în judecată a reclamantului va avea obiect
„evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu“ (art. 1041
NCPC).
Reguli privind procedura de evacuare judiciară
Dacă se ajunge în etapa judiciară a procedurii de evacuare (în cazul în care locatarul
sau ocupantul refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi
383
notificat şi-a pierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul), regulile de judecată ale
unei asemenea cereri vizează următoarele (art. 1040-art. 1042 NCPC):
- prin cererea de chemare în judecată locatorul sau proprietarului imobilului va

solicita instanţei să dispună evacuarea imediată pentru lipsă de titlu;
- judecata se face, de regulă, cu citarea părţilor. Prin excepţie, citarea lipseşte dacă se
solicită evacuarea pentru neplata chiriei sau arenzii, în baza unui contract care are caracter de
titlu executoriu, potrivit legii; - cererea se judecă de urgenţă, în camera se consiliu, cu
dezbateri sumare (desigur dacă s-a dispus citarea părţilor);
- în această materie, întâmpinarea are caracter facultativ;
- dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu citarea părţilor, va putea
dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor
devenite exigibile în cursul judecăţii. Astfel, s-ar putea lua în discuţie două ipoteze:
 reclamantul solicită evacuarea şi în subsidiar plata chiriei ori arenzii exigibile, raportul
juridic dedus judecăţii fiind un contract care nu este titlu executoriu potrivit legii în
privinţa plăţii acestor sume;
 reclamantul solicită evacuarea, raportul juridic dedus judecăţii fiind un contract care
constituie titlu executoriu potrivit legii, în privinţa plăţii chiriei sau arenzii. În primul
caz, judecata se va face cu citarea părţilor conform art. 1041 alin. (1), iar pe cale de
consecinţă şi capătul accesoriu se va soluţiona inerent tot cu citarea părţilor. În al
doilea caz, aşa cum rezultă din acelaşi text, judecarea cererii de evacuare se va face
fără citarea părţilor;
- hotărârea pronunţată este executorie şi este supusă numai apelului în termen de 5 zile
de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără
citarea lor;
- în cadrul acestei proceduri cererea reconvenţională, cererea de chemare în judecată a
altei persoane sau cererea de chemare în garanţie sunt inadmisibile - art. 1042 alin. 2 NCPC-,
dar numai în raport cu pârâtul. Desigur, în cazul cererii reconvenţionale soluţia este firească,
dar în privinţa chemării în judecată a altor persoane sau chemării în garanţie, întrucât acestea
pot fi formulate şi de către reclamant (art. 68 şi art. 72-74 NCPC), considerăm, prin
384
interpretarea per a contrario a articolului mai sus-menţionat, acestea sunt admisibile dacă sunt
formulate de către reclamant . În privinţa pârâtului, pretenţiile ce ar fi putut fi invocate prin
aceste cereri incidentale vor putea fi valorificate numai pe cale separată.
- apărările de fond ale pârâtului pot viza temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale
cererii, inclusiv lipsa de titlu a reclamantului.
Procedura specială a evacuării trebuie analizată şi în contextul art. 1798 şi art. 1845
NCC. Aceste două dispoziţii legale prevăd caracterul de titlu executoriu al contractelor de
locaţiune şi de arendă, dacă sunt respectate anumite formalităţi impuse de lege. Astfel,
locaţiunea care a fost încheiată prin înscris sub semnătură privată înregistrat la organul fiscal,
precum şi cea încheiată prin înscris autentic este titlu executoriu pentru plata chiriei, nu şi
pentru evacuare (art. 1798).
În acelaşi sens, contractul de arendă încheiat în formă autentică sau prin înscris sub
semnătură privată înregistrat la consiliul local este titlu executoriu pentru plata arendei, nu şi
pentru evacuare (art. 1845). Aceste două texte legale devin incidente în cazul art. 1041 alin.
(1) NCPC, în ipoteza în care cererea de evacuare se judecă fără citarea părţilor, locaţiunea ori
arenda fiind titluri executorii, dar numai în ceea ce priveşte plata chiriei sau arenzii şi nu
pentru evacuare.
De asemenea, menţionăm faptul că obiectul cererii în evacuare este obţinerea rapidă a
unui titlu executoriu prin care să se pună în aplicare, dacă este nevoie pe cale de executare
silită, obligaţia de restituire a bunului dat în locaţiune. Declanşarea prezentei proceduri
speciale se impune numai în cazul în care obligaţia de restituire a bunului nu este inserată într-
un titlu executoriu, recunoscut ca atare de lege. Astfel, art. 1809 alin. (2) NCC prevede că „în
privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată
determinată şi constatat prin înscris autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la
expirarea termenului“. Aceeaşi calitate de titlu executoriu pentru obligaţia de restituire o are
şi contractul de locaţiune pe perioadă determinată prin înscris sub semnătură privată şi
înregistrat la organul fiscal competent - obligaţia de restituire poate fi pusă în executare silită
numai după denunţarea contractului conform art. 1816 alin. (3) NCC, dacă locaţiunea a fost
făcută fără determinarea duratei. În aceste două ipoteze, locatorul nu se va adresa instanţei de
judecată pentru a obţine hotărârea executorie, ci poate declanşa executarea silită în condiţiile
legii (o acţiune judiciară fiind lipsită de interes).
385
În privinţa efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate în această materie specială
menţionăm că, potrivit art. 1832 alin. (2) NCC, acestea se extind la o sferă mai mare de
persoane. Astfel, hotărârea de evacuare a chiriaşului este de drept opozabilă şi se execută
împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.
Efectele sunt opozabile acestor persoane în contextul în care ei nu sunt parte în procedura
specială de evacuare.
Dar, persoanelor care locuiesc împreună cu chiriaşul în baza unui drept locativ
propriu, opozabil locatorului şi care subzistă hotărârii judecătoreşti de evacuare pronunţate
împotriva fostului chiriaş nu le este opozabilă hotărârea de evacuare pronunţată anterior. De
altfel, în realitate, aceste persoane nu sunt „persoane care locuiesc împreună cu chiriaşul“ şi
cărora le-ar fi aplicabil art. 1832 NCC, ci sunt veritabili chiriaşi.
Împotriva executării hotărârii pronunţate în această materie, debitorul poate face
contestaţie la executare, potrivit dreptului comun:
- dacă evacuarea s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în contestaţia la
executare, debitorul va putea invoca numai aspectele formale, referitoare la executarea
propriu-zisă, neputând fi invocate apărări de fond;
- ca regulă, executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi suspendată. Cu titlu

excepţional se poate dispune suspendarea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: se
solicită evacuarea pentru neplata chiriei sau arenzii; cererea de suspendare este făcută în
cadrul contestaţiei la executare sau în cadrul apelului împotriva hotărârii de evacuare; pârâtul
să consemneze, în numerar, la dispoziţia creditorului, chiria sau arenda la care era obligat
până la data formulării cererii de suspendare, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie
sau arendă datorate până la data cererii de suspendare, precum şi cea aferentă ratelor de chirie
sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului. Suspendarea încetează de
drept dacă, la expirarea termenului pentru care chiria sau arenda a fost astfel acoperită,
debitorul nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de executare pentru acoperirea
unor noi rate.
În ceea ce priveşte executarea efectivă a hotărârii judecătoreşti de evacuare menţionăm

faptul că nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de
1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că,
386
în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dispoziţie o locuinţă
corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar
putea muta de îndată - art. 895 alin. (1) NCPC.
Cu toate acestea, această „îngrădire" a executării silite nu se aplică, conform art. 895
alin. (2), în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o
locuinţă şi nici celor care au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau
tulbură în mod grav liniştea publică. Orice încălcare a acestor norme din materia executării
silite poate face obiectul unei contestaţii la executare.
De asemenea, în declanşarea executării silite, organul de executare competent va

proceda conform art. 878 NCPC.
O dispoziţie deosebit de utilă a fost inserată de legiuitor în art. 902 NCPC care
prevede că dacă debitorul se reinstalează sau ocupă în mod abuziv, fără niciun titlu, imobilul
din care a fost evacuat sau pe care a fost obligat să îl lase creditorului, el va putea fi evacuat
din nou, la cererea creditorului sau a altei persoane interesate. Se poate observa că noua
executare silită va fi făcută în baza aceluiaşi titlu executoriu, fără somaţie şi fără nicio
formalitate formalitate prealabilă. Această prevedere legală vine incontestabil în sprijinul
creditorului obligaţiei de restituire.
Dispoziţii speciale privind evacuarea
Având în vedere drepturile şi obligaţiile care decurg din contractul de locaţiune,
legiuitorul a înţeles să consacre mai multe cazuri, în care, pe cale de ordonanţă preşedinţială,
dată numai cu citarea părţilor, partea interesată să poată obţine respectarea acestor drepturi
sau obligaţii.
Astfel, procedura ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită, în condiţiile art. 1045-
1048, în următoarele cazuri, în care urgenţa se prezumă la lege:
- încetarea întrebuinţării imobilului în alt scop decât cel prevăzut în contract,
modificării structurii stabilite prin construcţie, stricăciunilor provocate ori a altor abuzuri de
folosinţă; în acest caz, calitate procesuală pasivă va avea, aşa cum prevede art. 1045 alin. (1)
NCPC, locatarul;
387
- încetarea abuzurilor proprietarului care prejudiciază folosinţa normală a părţilor sau
instalaţiilor comune (din imobile cu mai multe etaje sau apartamente) ori tulbură buna
convieţuire dintr-un asemenea imobil; în cazul art. 1027 alin. (2) NCPC calitatea procesuală
pasivă va aparţine proprietarului;
- efectuarea reparaţiilor necesare care incumbă locatarului, restrângerea folosinţei

spaţiului ori chiar evacuarea, în măsura în care se justifică aceste restrângeri pentru realizarea
reparaţiilor impuse de lege locatorului, obligarea de a permite examinarea imobilului deţinut
în locaţiune; calitatea procesuală pasivă este conferită de art. 1032 locatarului sau, după caz,
sublocatarului;
- când asociaţia de proprietari introduce o cerere împotriva proprietarilor pentru a fi

obligaţi la efectuarea reparaţiilor care incumbă proprietarilor, conform legii, atât cele
privitoare la imobilul proprietate exclusivă, cât şi la părţile sau instalaţiile comune, reparaţii
impuse de folosinţa normală a părţilor comune sau a altor spaţii locative din imobil (art. 1048
NCPC).
Ordonanţa preşedinţială pronunţată în această materie este executorie de drept.
Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii
RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 19 /2015 ( M. Of. nr. 11 din 7 ianuarie 2016):
"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1050-1053 NCPC şi art. 56, art. 76 şi art. 82
L. nr. 71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1050-1053
NCPC nu este aplicabilă posesiilor începute anterior intrării în vigoare a NCC".
Sediul materiei. Domeniul de aplicare
Această procedură specială are un caracter de noutate, căutând să îmbunătăţească şi să
eficientizeze dobândirea drepturilor reale prin uzucapiune şi, implicit, să clarifice aspectele
procesuale privitoare la înscrierea acestora în cartea funciară. Sediul materiei îl constituie art.
1050-1053 NCPC.
388
Este recunoscut faptul că proprietatea, ca regulă, nu se stinge prin neuz şi că
proprietarul nu îşi pierde dreptul său numai prin faptul că nu şi-l exercită. Oricât ar dura
pasivitatea proprietarului, el nu va fi decăzut din dreptul de a revendica bunul, chiar dacă a
lăsat un timp îndelungat să treacă fără să exercite dreptul de proprietate. Însă, dacă
proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescripţie extinctivă, poate pierde
proprietatea dacă un terţ a dobândit-o prin uzucapiune, care este un mod de dobândire al
proprietăţii sau altor drepturi reale caracterizată de posedarea neîntreruptă a unui imobil în
timpul şi în condiţiile prevăzute de lege.
Uzucapiunea este analizată sub două aspecte: pe de o parte, este văzută ca un mod
originar de dobândire a proprietăţii, prin care se constituie dreptul de proprietate în
patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în
exercitarea posesiei asupra lucrului în condiţiile legii, iar pe de altă parte, este o sancţiune
instituită de lege împotriva proprietarului care, dând dovadă de lipsă de diligentă, a lăsat o
perioadă îndelungată bunul său altei persoane, reprezentând în acelaşi timp un beneficiu
acordat de lege posesorului ce a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un
adevărat proprietar.
Uzucapiunea ca mijloc de transformare a unei stări de fapt într-o stare de drept

(dobândirea unui drept real ca urmare a posedării lucrului în timp determinat) este justificată
din nevoia de a stabili raporturile juridice şi de a recunoaşte afectele juridice unei aparenţe
îndelungate de proprietate331.
Având în vedere aceste aspecte cu privire la definirea şi natura juridică a uzucapiunii,
luând în considerare finalitatea acestei instituţii, reglementarea distinctă a acestei proceduri
civile speciale în Codul de procedură civilă este pe deplin justificată pentru clarificarea şi
simplificarea demersurilor judiciare ce fructifică dobândirea unui drept real prin acest mijloc
originar. Prezenta soluţie legislativă vine să ofere şi o procedură viabilă şi simplificată pentru
valorificarea procesuală a uzucapiunii, delimitând în mod clar cadrul procesual aferent acestei
proceduri.
În privinţa sferei de aplicare, art. 1050 NCPC prevede că această procedură specială
este aplicabilă pentru oricare cerere de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale
imobiliare.
331
389
Aparent, s-ar putea interpreta că este o procedură exclusivă de înscriere a unor drepturi
reale. Însă, art. 1050 alin. (1) NCPC face trimitere la „cererea de uzucapiune“, iar alin. (2) al
aceluiaşi articol vorbește de „cererea de înscriere“.
Astfel, analizând întreaga procedură specială, putem concluziona că art. 1050-1053
NCPC acoperă atât aspectele privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin
uzucapiune, cât şi cele privitoare la înscrierea acestor drepturi în cartea fundară, după ce în
prealabil au fost dobândite, în condiţiile legii, prin posesia de lungă durată.
Prin intermediul acestei proceduri speciale pot fi dobândite şi alte drepturi reale
imobiliare decât dreptul de proprietate: dreptul de superficie - art. 693 alin. 2 NCC, dreptul de
uzufruct - art. 704 alin. (1) NCC ori dreptul de servitute - art. 756 NCC raportat la art. 763
NCC. În privinţa servitutilor, menţionăm faptul că prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită
orice servitute, iar prin uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servituţile pozitive
(adică acelea prin care proprietarul fondului dominant exercită o parte din prerogativele
dreptului de proprietate asupra fondului aservit - art. 762 alin. (2) NCC. Procedura privitoare
la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii nu poate fi aplicată în cazul
bunurilor care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate, prin textul legii,
inalienabile (art. 929 NCC), cum este cazul bunurilor proprietate publică, sens în care art. 861
alin. (2) NCC prevede că „proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu
poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă
asupra bunurilor mobile“.
Sesizarea instanței competente
Art. 1051 alin. (1) stabileşte atât competenţa materială în primă instanţă a unei
asemenea cereri de înscriere (judecătoria), cât şi competenţa teritorială (instanţa în
circumscripţia căreia este situat imobilul). Şi în această procedură ne aflăm în prezenţa unui
caz de competenţă teritorială exclusivă.
Potrivit art. 1051 alin. (2), cererea de înscriere a dreptului real imobiliar va cuprinde:
data posesiei imobilului, temeiul uzucapiunii, dacă imobilul este înscris sau nu în cartea
funciară, numele sau denumirea vechiului proprietar sau succesor al acestuia, dacă îl cunoaşte.
Aceste elemente impuse de specificitatea prezentei proceduri se completează cu art. 194
NCPC, care constituie dreptul comun în materie de cuprins al cererii de chemare în judecată.
390
Toate elementele speciale cerute în cazul cererii formulate în cadrul prezentei
proceduri sunt relevante sub aspectul îndeplinirii condiţiilor specifice uzucapiunii.
Astfel, data posesiei imobilului este relevantă pentru dovedirea termenului minim de
posesie pentru a opera uzucapiunea - art. 930 alin. (1) NCC - care consacră un termen de 10
ani ori art. 931 alin. (1) NCC cu privire la termenul de 5 ani.
De asemenea, data intrării în posesie prezintă importanţă prin prisma verificării
condiţiei speciale de la uzucapiunea extratabulară, respectiv art. 930 alin. (2) NCC -
„uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în
cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a
dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea
termenului de uzucapiune“.
Indicarea temeiului uzucapiunii este importantă dacă avem în vedere că dobândirea
dreptului real imobiliar prin uzucapiune se poate face ori în condiţiile art. 930 NCC
(uzucapiunea extratabulară), ori în condiţiile art. 931 NCC (uzucapiune tabulară).
Cererea formulată în această procedură specială trebuie adaptată, având în vedere
următoarele:
- în cazul uzucapiunii extratabulare:
 dobândirea dreptului real sau a dezmembrămintelor acestuia se face cu privire la un

imobil, prin posedarea neîntreruptă, utilă, în termenul legal a acestui imobil;
 această uzucapiune operează în favoarea unei persoane care nu este înscrisă în cartea
funciară;
 efectele acestei uzucapiuni sunt cel achizitiv, produs în persoana posesorului care
dobândeşte un drept real şi efectul extinctiv, produs în persoana proprietarului care nu
şi-a intabulat dreptul său în cartea funciară;
- în cazul uzucapiunii tabulare:
 dobândirea dreptului real asupra unui imobil, prin posedarea neîntreruptă, utilă şi de
bună-credinţă, în termenul prevăzut de lege;
391
 această uzucapiune operează în privinţa persoanei care este înscrisă în cartea funciară;
 înscrierea în cartea funciară a fost făcută în absenţa unei cauze legitime;
 efectul acestei uzucapiuni este validarea tocmai a acestei cauze ilegitime;
 dobândirea dreptului real principal se va produce la momentul înregistrării cererii de

înscriere în cartea funciară.
Menţionarea numelui ori denumirea vechiului proprietar sau a succesorului acestuia

are efecte atât în planul dreptului substanţial - de exemplu, cu privire la condiţiile necesare
îndeplinirii uzucapiunii – art. 930 alin. (1) lit. a NCC-, cât şi în plan procesual, cu privire la
citarea acestor persoane, conform art. 1052 alin. (1) NCPC.
La cerere, se vor anexa o serie de certificate şi documentaţii care să stabilească situaţia
de fapt şi de drept a imobilului ce face obiectul unei cereri formulate în baza prezentei
proceduri. Aceste înscrisuri „speciale“ vor fi anexate la cererea de înscriere numai în ipoteza
în care situaţia de fapt impune acest lucru.
Astfel:
- certificatul prin care se atestă că titularul dreptului înscris în cartea funciară a decedat
sau, în cazul persoanei juridice, certificatul prin care se atestă încetarea existenţei vor fi
anexate în perspectiva verificării îndeplinirii condiţiei impuse de art. 931 alin. (1) lit. a NCC;
- certificatul eliberat de camera notarilor publici care să ateste dezbaterea succesiunii
titularului dreptului înscris este necesar numai în cazul persoanelor fizice şi numai dacă
titularul a decedat;
- certificatul emis de către primăria în a cărei rază teritorială este situat imobilul, din
care să rezulte că acesta nu face parte din domeniul public al statului sau al unităţii
administrativ-teritoriale. Acest înscris este necesar dacă avem în vedere că proprietatea
publică asupra unor bunuri imobile „nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi
prin uzucapiune“ în conformitate cu art. 861 alin. (2) NCC;
- în cazul certificatului de rol fiscal este posibil ca reclamantul să nu poată îndeplini, în
realitate, această obligaţie deoarece, fiind un simplu posesor, la data sesizării instanţei, nu are
392
cum să deschidă un rol fiscal, în acest sens. În acest caz, se va anexa, numai dacă este cazul,
certificatul de rol fiscal;
- în privinţa documentaţiei cadastrale a imobilului este discutabil dacă există

posibilitatea reală a reclamantului de a anexa această documentaţie, din moment ce
reclamantul are numai calitatea de posesor şi nu este titularul niciunui drept real imobiliar, pe
de o parte, iar pe de altă parte întocmirea acestei documentaţii cadastrale implică şi obţinerea
unei serii de înscrisuri de la autorităţi (plan de situaţie, vecinătăţi, rol fiscal etc.);
- extrasul de de carte funciară pentru informare cu arătarea titularului înscris în cartea
funciară ori a înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate, precum şi a faptului dacă
imobilul este sau nu grevat de sarcini, eliberat de biroul teritorial de cadastru şi publicitate
imobiliară; în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară în folosul altei persoane
şi nici grevat de sarcini, un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt, inclusiv
faptul că nu a fost alocat un număr cadastral pentru înscrierea imobilului. Acest extras sau
certificat va face dovada îndeplinirii condiţiilor atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât şi
în cazul celei tabulare.
În această procedură, devine „obligatorie“ şi proba cu doi martori, din moment ce art.
1051 alin. (3) lit. h) NCPC prevede că reclamantul va indica „numele, prenumele şi domiciliul
a cel puţin 2 martori“. Soluţia dovedirii posesiei de lungă durată cu martori este firească atâta
timp cât trebuie probată o situaţie de fapt (posesia), această soluţie fiind acceptată şi în vechea
reglementare.
Reguli privind judecata şi căile de atac
Fiind o procedură specială, aceasta derogă de la dreptul comun şi sub aspectul
regulilor de judecată şi a căilor de atac ce pot fi exercitate. Astfel, pentru soluţionarea cererii
de înscriere, procedura a fost concepută în două etape, conform art. 1051 NCPC.
După depunerea cererii de înscriere, instanţa prin încheiere va dispune citarea

titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă este cazul.
Odată cu această citare, instanţa va emite o somaţie şii va dispune publicarea acesteia la
imobilul în litigiu, la sediul instanţei, biroul de cadastru şi publicitate competent, la sediul
primăriei unde se află imobilul şi în două ziare de largă răspândire. Afişele şi publicaţia vor
cuprinde elementele menţionate la art. 1052 alin. (2) lit. a-e NCPC. Îndeplinirea formalităţilor
393
cu privire la afişarea somaţiei şi publicare se va constata printr-un proces-verbal redactat de
grefier, toate cheltuielile necesare în acest sens fiind în sarcina reclamantului - art. 1052 alin.
(3) şi (4) NCPC. Se poate observa că, prin derogare de la dreptul comun, instanţa va dispune
citarea prin încheiere judecătorească, şi nu prin rezoluţie. Soluţia este firească dacă avem în
vedere că prin acelaşi act de procedură judecătorul va hotărî şi cu privire la emiterea
somaţiei, în forma prevăzută de lege.
După ce au fost îndeplinite toate aceste formalităţi prealabile, procedura va continua,

având în vedere următoarele:
- în ipoteza în care nu se face opoziţie în termen de 6 luni de la emiterea publicaţiei,
dacă cel înscris în cartea funciară este decedat sau şi-a încetat existenţa juridică ori a renunţat
la proprietate, se va trece la următoarea fază procesuală în care instanţa va asculta pe
reclamant şi pe eventualii martori, va verifica respectarea condiţiilor impuse de lege pentru
dobândirea dreptului real prin uzucapiune şi, pe cale de consecinţă, se va pronunţa, în camera
de consiliu, prin încheiere - art. 1052 alin. (5) C. Proc. Civ.
Dacă s-a formulat opoziţie la cererea de uzucapiune, aceasta se va comunica

reclamantului pentru formularea întâmpinării, conform dreptului comun. Având în vedere
faptul că întâmpinarea este actul specific pârâtului, iar reclamantul face întâmpinare numai în
ipoteza în care pârâtul formulează cerere reconvenţională, pe cale de consecinţă ar trebui
asimilată opoziţia cu formularea unei cereri reconvenţionale. Ulterior, va continua procedura
contencioasă, de data asta, după primirea întâmpinării fixându-se termen pentru soluţionarea
cererii de înscriere, sens în care se va cita reclamantul şi oponenţii cărora li se va comunica şi
o copie de pe cererea de înscriere şi întâmpinare, soluţia instanţei urmând a fi dată în cadrul
unei hotărâri - art. 1052 alin. 6).
Atât încheierea, dată conform art. 1052 alin. (5), cât şi hotărârea, pronunţată conform
art. 1052 alin. (6) sunt supuse numai apelului. Având în vedere acest aspect, se poate conchide
că atât încheierea, cât şi hotărârea de primă instanţă sunt nedefinitive. Numai după
definitivarea acestora (în urma expirării termenului de apel, a neexercitării acestuia sau
respingerii apelului), acestea vor putea fi puse în executare silită. Hotărârea dată în apel este
executorie.
Înscrierea în cartea funciară a dreptului uzucapat
394
Deşi în cuprinsul acestei proceduri civile speciale se face trimitere la cererea de
înscriere, totuşi înscrierea efectivă a dreptului real dobândit prin uzucapiune se realizează
conform art. 1053 NCPC. Astfel, înscrierea efectivă a dreptului real uzucapat a fost concepută
în două etape:
- înscriere provizorie: reclamantul poate face această înscriere în baza încheierii
pronunţate conform art. 1052 alin. (5) ori în baza hotărârii nedefinitive, de primă instanţă, prin
care s-a admis cererea de înscriere. Această înscriere provizorie nu este posibilă în condiţiile
art. 1053 alin. (2); registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, în
temeiul uzucapiunii, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul unei alte
persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; În cazul în care s-a făcut numai o
notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie opozabilă celui care a
cerut notarea;
- înscriere definitivă: de la data rămânerii definitive a încheierii sau a hotărârii de

admitere a cererii de înscriere. În acest sens, reclamantul va fi proprietar de la data înscrierii
în cartea funciară - art. 1053 alin. (3). După cum se poate observa, această înscriere fie
provizorie, fie definitivă se realizează în baza unei încheieri sau hotărâri judecătoreşti, textul
venind în completarea art. 589 NCC care prevede că „ori de câte ori dobândirea dreptului de
proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi, este condiţionată, potrivit reglementărilor din prezenta
secţiune, de înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor,
încheiată în formă autentică, sau, după caz, a hotărârii judecătoreşti“.
Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute
Sediul materiei Distincţii
Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute păstrează şi în noua reglementare, în

linii mari, regulile de procedură consacrate de vechiul cod, însă sunt aduse şi unele
îmbunătăţiri.
395
Această procedură este deosebit de utilă, pentru cazurile excepţionale în care se
impune refacerea dosarelor, a înscrisurilor din acestea sau a hotărârilor dispărute, pentru a se
putea derula în continuare procedura judiciară, în materie civilă.
Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor definitive dispărute este incidenţă dacă aceste
documente au dispărut „în orice mod“332, aşa cum rezultă din art. 1055 NCPC.
În consecinţă, în această procedură specială nu contează motivul pentru care au

dispărut aceste înscrisuri sau acte de procedură, refacerea vizând, în sens larg, toate
componentele unui dosar care sunt necesare pentru finalizarea judecăţii.
Refacerea dosarelor sau înscrisurilor în cauzele în curs de soluţionare în conformitate
cu art. 1054 se pot reface dosarele pe rolul unei instanţe sau înscrisurile dintr-o cauză
pendinte. Acest text legal implică şi o problemă de delimitare a „înscrisurilor“ care pot fi
refăcute prin această procedură, din moment ce textul nu are criterii exprese, în acest sens.
Cu privire la competenţa de a soluţiona această procedură specială, art. 1054 NCPC

dispune în sensul că înscrisurile se vor reface de „însăşi instanţa învestită cu judecarea
cauzei“.
Procedura poate fi declanşată de partea interesată sau de instanţă de oficiu. Odată

formulată această cerere, instanţa va fixa un termen de judecată şi va dispune citarea părţilor.
Pentru soluţionarea cererii, art. 1054 alin. (2) NCPC prevede că „după caz“ vor fi citaţi şi
martorii sau experţii. Această citare nu este obligatorie în cazul în care se urmăreşte refacerea
unor înscrisuri sau acte de procedură care nu implică prezenţa acestor participanţi la procesul
civil. De asemenea, instanţa va putea cere copii de pe înscrisurile ce i-au fost trimise de
autorităţi şi de care părţile s-au folosit sau de pe înscrisurile depuse de părţi, dispunând
totodată să se scoată din registrele instanţei toate datele privitoare la înscrisurile ce se refac.
În acelaşi sens, instanţa va putea avea în vedere şi copiile legalizate de pe înscrisurile
dispărute ce se află în posesia părţilor ori a altor persoane sau a autorităţilor. Având în vedere
aceste aspecte probatorii, practic este posibil ca procedura de refacere să se deruleze pe
parcursul mai multor termene de judecată acordate special în acest sens, cu respectarea
întocmai a dispoziţiilor art. 1054.
332
Sunt avute în vedere orice cauze de dispariţie (sustragere, forţă majoră, neglijenţă) a dosarelor (în
întregime) ori a înscrisurilor aflate într-o cauză aflată pe rol sau a hotărârii judecătoreşti.
396
Cu privire la procedura refacerii dosarelor sau înscrisurilor dispărute, se pune
problema actului prin care se va pronunţa instanţa. Astfel, instanţa se va pronunţa prin
încheierea judecătorească, cu caracter interlocutoriu, încheiere care poate fi atacată numai
odată cu fondul cauzei - art. 1054 alin. (4). Înscrisurile refăcute ţin locul originalelor, până la
găsirea acestora - art. 1054 alin. (5).
Refacerea hotărârilor dispărute
Legiuitorul a prevăzut distinct procedura de refacere a hotărârilor dispărute în art.

1055 şi art. 1056, art. 1054 făcând vorbire doar de dosare sau înscrisuri (desigur, altele decât
hotărârea judecătorească).
Astfel, în cazul refacerii hotărârilor dispărute, această procedură se aplică pentru orice
hotărâre pronunţată de instanţă, indiferent de nivelul instanţei, renunţându-se la soluţia oferită
de vechiul Cod de procedură civilă care limita această procedură numai în cazul hotărârii de
primă instanţă şi împotriva căreia se făcuse apel.
A fost avută în vedere în art. 1055 alin. (5) şi situaţia în care procesul se află în recurs,
iar dosarul sau hotărârile pronunţate în primă instanţă sau apel nu pot fi refăcute conform art.
1055 alin. (3). În acest caz, instanţa de recurs va trimite cauza instanţei de apel pentru a se
judeca pricina, din nou, în fond, cu respectarea regulilor impuse de art. 1055 alin. (4). Aşadar,
situaţiile avute în vedere deNoul Cod de procedură civilă sunt următoarele:
- hotărârea pronunţată în fond de prima instanţă a dispărut în orice mod; - cauza se află
în apel, iar hotărârea de la prima instanţă a dispărut;
- cauza se află în recurs, iar hotărârile de la prima instanţă sau din apel au dispărut.
Indiferent de stadiul în care se află pricina, hotărârea va fi refăcută, de regulă, potrivit
regulilor de la art. 1055 alin. (1)-(3) (reguli de drept comun). Dacă această refacere nu este
posibilă, după regulile de drept comun, atunci legiuitorul prevede două soluţii de excepţie:
- în situaţia în care dosarul, inclusiv hotărârea, nu se pot reface nici potrivit art. 1055
alin. (1)-(3), iar cauza se află în apel, instanţa de apel va judeca din nou pricina în fond;
397
- când procesul se află în recurs, iar dosarul, inclusiv hotărârile date în primă instanţă
sau apel, nu pot fi refăcute nici potrivit art. 1055 alin. (1)-(3), instanţa de recurs va trimite
cauza instanţei de apei pentru a judeca din nou pricina în fond.
Mijloacele de probă ce pot fi folosite în această procedură sunt prevăzute expres de
art. 1055:
 hotărârea se va reface de către instanţa care a pronunţat-o, după cel de-al doilea
exemplar al hotărârii păstrat la mapa de hotărâri a instanţei (este regula care trebuie
aplicată în mod prioritar);
 în subsidiar, dacă şi exemplarul de la mapa de hotărâri a instanţei ar fi dispărut, vor
putea servi la refacere copiile legalizate de pe hotărâre, ce s-au încredinţat părţilor sau
altor persoane. Pentru această variantă de refacere subsidiară, instanţa va putea să
dispună, din oficiu, să se facă publicaţii într-un ziar de largă răspândire, cu invitaţia ca
orice posesor al unei copii de pe hotărâre să o depună la grefa instanţei care a ordonat
publicaţia;
 dacă nu se poate reface hotărârea prin intermediul exemplarului de la mapa instanţei şi
nici cu ajutorul copiilor legalizate de pe hotărâre, hotărârea dispărută se va reface de
către instanţa care a pronunţat-o, prin procedura de la art. 1054. Se poate pune în
discuţie dacă, în această situaţie, instanţa, în urma „repunerii cauzei pe rol, are
posibilitatea să pronunţe o altă soluţie sau este obligatorie păstrarea primei soluţii,
indubitabil, soluţia trebuie sa fie aceeaşi, prezenta procedură având ca obiect nu
rejudecarea cauzei, ci refacerea hotărârii dispărute. De altfel, în această procedură de
refacere, instanţa, şi prin prisma art. 1054, va consulta registrele instanţei ţinute în
forma scrisă sau online, respectiv minuta de la dosarul cauzei;
 dacă hotărârea nu se poate reface conform celor mai sus-menţionate, iar cauza se află
în apel, atunci instanţa de apel va judeca din nou cauza în fond. Pentru judecata din
nou a cauzei, părţile sunt obligate să facă dovada că între ele a existat litigiul ce face
obiectul rejudecării şi că acesta a fost soluţionat prin hotărâre judecătorească. Dovada
se va face cu orice înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidenţe ale instanţei
judecătoreşti sau ale altor autorităţi. Când procesul se află în recurs, iar dosarul,
inclusiv hotărârile date în primă instanţă sau apel, nu pot fi refăcute în condiţiile
398
menţionate mai sus, instanţa de recurs va trimite cauza instanţei de apel pentru a o
judeca din nou în fond. Procedura de refacere a hotărârilor judecătoreşti, reglementată
de art. 1055 în coroborare cu art. 1054, este aplicabilă în mod corespunzător şi în cazul
hotărârilor definitive (art. 1056).
Cauţiunea judiciară
Stabilirea cauţiunii şi depunerea ei
În strictă conformitate cu art. 1057 NCPC, când legea prevede darea unei cauţiuni,
suma datorată de parte cu acest titlu se stabileşte de către instanţă în condiţiile legii şi se
depune la Trezoreria Statului, la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituţie de credit care
efectuează astfel de operaţiuni, pe numele părţii respective, la dispoziţia instanţei sau, după
caz, a executorului judecătoresc. Dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va reprezenta mai
mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este
evaluabil în bani, nu va putea depăşi suma de 10.000 lei.
Cât priveşte felurile cauţiunii, art. 1058 alin. (1) stabileşte că, de regulă, cauţiunea se
depune în numerar. Cu toate acestea, legea prevede şi excepţii:
 la cererea debitorului cauţiunii şi dacă partea în favoarea căreia se depune declară în
mod expres că este de acord, cauţiunea va putea consta şi în instrumente financiare
care pot servi ca instrumente de plată, valoarea fiind aceea arătată în cuprinsul lor,
Acordul nu este necesar în cazul titlurilor emise de stat sau de unităţile administrativ-
teritoriale - art. 1058 alin. (2) şi (3). Cauţiunea depusă în numerar sau în instrumente
financiare nu poate fi urmărită de creditori decât în măsura în care urmează să-i fie
restituită acestuia şi nici de creditorii depozitarului (art. 1061 NCPC);
 sub rezerva acceptării exprese de către beneficiar, se poate oferi cauţiune şi un drept
de ipotecă imobiliară sau mobiliară ori o creanţă ipotecară, dacă valoarea acesteia este
cel puţin egală cu valoarea cauţiunii stabilite de instanţă. Când s-a acceptat un drept de
ipotecă, instanţa va dispune, din oficiu, intabularea acestuia sau, după caz,
înregistrarea la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. În cazul creanţei
ipotecare, cauţiunea produce efecte din momentul înscrierii sau notării rangului,
dispusă de către instanţa din oficiu, fie în cartea funciară, fie în Arhiva Electronică de
399
Garanţii Reale Mobiliare. Când cauţiunea nu mai este necesară, instanţa, din oficiu, va
ordona radierea înscrierilor făcute (art 1059);
 art. 1060 prevede că, la cererea debitorului cauţiunii, instanţa poate încuviinţa, de
asemenea cu acordul expres al beneficiarului cauţiunii, ca în locul bunurilor arătate La
art. 1057-1059 să fie adus un garant, instanţa va stabili un termen la care garantul să
fie înfăţişat, fiind citate şi părţile. Dacă garantul este încuviinţat, el va da în faţa
acesteia ori prin înscris autentic, depus la dosar, o declaraţie că este de acord să
garanteze până la nivelul sumei stabilite de instanţă.
Cel care a depus cauţiunea în numerar va putea cere ulterior ca, în condiţiile
examinate, suma în numerar să fie înlocuită cu alte bunuri ori prin aducerea unui garant (art.
1063).
Procedura de stabilire a cauţiunii. Restituirea acesteia
Dacă prin lege nu se prevede altfel, instanţa va cita părţile în termen scurt, în camera
de consiliu, şi va stabili de urgenţă cauţiunea. Se pronunţă o încheiere care poate fi atacată
odată cu hotărârea prin care s-a dispus asupra cauţiunii.
Când există urgenţă, instanţa va putea stabili cauţiunea şi fără citarea părţilor, dar în
acest caz cauţiunea se poate depune numai în numerar, într-un termen stabilit de instanţă.
Debitorului cauţiunii îi va fi comunicată încheierea şi de la acest moment începe să curgă
termenul pentru plata cauţiunii. Nedepunerea cauţiunii în acest termen atrage desfiinţarea de
drept a măsurilor în legătură cu care s-a dispus stabilirea cauţiunii (art. 1062).
Potrivit art. 1064 NCPC, cauţiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluţionarea
prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea, respectiv după
încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus. Cauţiunea se restituie celui care a
depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata
despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii
definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii. Cu toate acestea,
cauţiunea se restituie imediat dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte
obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru.prejudiciile cauzate prin încuviinţarea
măsurii pentru care aceasta s-a depus. Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a
cauţiunii cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanţa ierarhic
400
superioară. Recursul este suspensiv de executare. Dacă încheierea a fost pronunţată de o secţie
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă, instanţa va dispune din
oficiu şi restituirea cauţiunii.
PARTEA A III-A
EXECUTAREA SILITĂ. PARTEA GENERALĂ
CONSIDERAŢII GENERALE
Secţiunea 1. Definiţia şi caracteristicile executării silite
Executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept,
recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge, cu
ajutorul organelor competente ale statului, pe debitorul său, care nu îşi execută de bunăvoie
obligaţia corelativă, de a o aduce a îndeplinire în mod silit333.
Executarea silită intervine, totuşi, numai în măsura în care debitorul nu execută
voluntar obligaţia înscrisă în titlul executoriu. Această idee este redată foarte clar în Noul Cod
de procedură civilă în art. 622, care statuează că obligația stabilită prin titlu executoriu se
aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în caz contrar aceasta se aduce la îndeplinire prin
executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare. Totuşi, executarea
unor obligaţii de a face, precum înscrierea sau radierea unui drept, act sau fapt dintr-un
registru public, emiterea unei autorizaţii, eliberarea unui certificat sau predarea unui înscris şi
altele asemenea, se poate obţine la simpla cerere a persoanei îndreptăţite, făcută în temeiul
unui titlu executoriu, fără a fi necesară intervenţia executorului judecătoresc, dacă prin lege nu
se dispune altfel. În caz de neconformare, creditorul poate recurge la executarea silită iar alin.
(5) al art. 622 NCPC prevede că vânzarea de către creditor a bunurilor mobile ipotecate în
333
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pg. 883, S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, vol. I-II, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti.
401
condiţiile art. 2.445 din Codul civil se face cu încuviinţarea instanţei, fără intervenţia
executorului judecătoresc.
Pe de altă parte, art. 628 alin. (1) din NCPC prevede că pot fi executate silit obligaţiile
al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia,
desfiinţarea unei construcţii, a unei plantaţii ori a altei lucrări, încredinţarea minorului,
stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul
executoriu. În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte
sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul
judecătoresc, potrivit legii. În astfel de situaţii, executorul, la cererea creditorului, poate şi
actualiza valoarea obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei - art. 628 alin.
(2) şi (3).
Concluzionând, putem afirma că executarea silită este o fază a procesului civil, prin
care se asigură realizarea efectivă a dreptului recunoscut prin titlu executoriu, de exemplu,
prin ridicarea obiectului datorat şi predarea lui creditorului urmăritor sau valorificare, de
regulă prin vânzarea silită, a unei părţi din bunurile debitorului şi plata către creditor a
creanţei pusă în executare334.
Executarea silită este reglementată de art. 622-914, care constituie cartea a V-a din
Noul Cod de procedură civilă. În afară de aceste dispoziţii care constituie dreptul comun în
materia executării silite, există şi unele acte normative speciale, cum ar fi, de exemplu, Codul
de procedură fiscală, ce reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice
fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor
locale, prevăzute de Codul fiscal, a drepturilor vamale şi a creanţelor provenind din
contribuţii, amenzi şi ale sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, în
măsura în care prin lege nu se dispune altfel335.
334
Cu alte cuvinte, s-a arătat că judecată şi executarea silită nu reprezintă decât douî forme, faze al
aceleiaşi instituţii – acţiunea civilă -, astfel încât, trecând de la o formă sau fază la cealaltă, nu ieşim din câmpul
dreptului la acţiune – M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în cadrul unei viitoare
reglementări legale, în S.C.J. nr. 1/1956. În acelaşi sens, V. M. Ciobanu, C.C. Dinu, T. C. Briciu, Curs de bază
2013, pg. 511, G. Boroi, M. Stancu, op, cât., pg. 884
335
A se vedea pentru dezvoltări D. Dascălu, Contenciosul fiscal, Teză de doctorat, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Drept
402
Participanţii la executarea silită
Ca şi în cazul judecăţii, executarea silită reprezintă o activitate complexă, la a cărei
realizare îşi aduc contribuţia părţile, instanţa, organele de executare, procurorul şi, eventual,
alţi participanţi. Actuale reglementare face chiar o enumerare a lor în alin. (1) al art. 643, unde
se arată că participanţii la executarea silită sunt:
 părţile;
 terţii garanţi;
 creditorii intervenienţi;
 instanţa de executare;
 executorul judecătoresc;
 Ministerul Public;
 agenţii forţei publice;
 martorii asistenţi, experţii, interpreţii şi alţi participanţi, în condiţiile anume

prevăzute de lege.
Prin alin. (2) se precizează că participanţilor de la pct 4-8 li se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile art. 41 NCPC şi următoarele referitoare la incompatibilitate.
Părţile, care se numesc în această fază creditor şi debitor, au aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca şi în faza judecăţii, dar şi unele specifice. Astfel, creditorul are dreptul de a porni
sau nu executarea silită ori de a renunţa la executarea începută şi de a alege forma de
executare sau debitorul pe care-l urmăreşte, în cazul obligaţiilor solidare, dar şi obligaţia de a
acorda executorului judecătoresc, la cererea acestuia, sprijinul efectiv şi să avanseze
cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare. Debitorul are dreptul de a cere
executorului să aplice compensaţia legală, dacă are şi el o creanţă constatată prin titlu
executoriu, împotriva creditorului, dar şi obligaţia de a acorda executorului judecătoresc acces
liber la bunurile sale, de a nu se opune executării, de a nu înstrăina bunurile în frauda
creditorilor, de a suporta cheltuielile de executare. Dacă bunurile sale au fost sechestrate şi de
un alt executor, debitorul are obligaţia să informeze asupra acestui aspect. Calitatea de
403
creditor sau debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, în condiţiile legii
(art. 645-647 NCPC).
De asemenea, specific acestei faze este faptul că poate exista numai o coparticipare
procesuală activă, adică mai mulţi creditori, deoarece executarea are caracter unipatrimonial şi
formele de executare trebuie îndeplinite faţă de fiecare debitor separat. Creditorul, în
condiţiile legii, poate urmări, în limita creanţei şi a accesoriilor acesteia, concomitent sau,
după caz, separat, şi bunurile terţilor care au garantat plata datoriilor debitorului, drepturile şi
obligaţiile acestuia aplicându-se în mod corespunzător şi terţilor garanţi, dacă legea nu
dispune altfel. Dacă se urmăreşte numai terţul fidejusor ori garant ipotecar, toate actele de
executare vor fi comunicate şi debitorului principal, care va fi introdus din oficiu în procedura
de urmărire silită (art. 648).
La urmărirea pornită de un creditor, orice creditor al debitorului poate, în condiţiile

art. 690 şi urm. NCPC, interveni în procedura de executare silită aflată în curs până la data
fixării de către executor a termenului pentru valorificarea bunurilor urmăribile, iar după
depunerea sau consemnarea sumelor realizate din urmărire, poate să participe la distribuirea
acestora, potrivit dispoziţiilor art. 864 şi urm. NCPC.
Instanţa judecătorească participă şi ea în această fază, exercitând controlul de

legalitate asupra actelor de executare îndeplinite de organele de executare prin intermediul
contestaţiei la executare şi totodată, soluţionează orice alte incidente apărute în cursul
executării silite. Art. 651 alin. (1) NCPC stabileşte că instanţa de executare este
judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face
executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Prin alin. (2) se stabileşte că
instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la
executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor
date de lege în competenţa altor instanțe sau organe. Hotărârile pronunţate de instanţa de
executare sunt executorii şi pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la
comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel - alin. (2).
În această fază intervin şi organele de executare, Potrivit art. 623 NCPC, executarea
silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului
de stat consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a
Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi
404
speciale se dispune altfel. Au fost desfiinţate în acest fel corpurile de executori proprii care
funcţionau pe lângă bănci, instituţii financiare nebancare sau alte organisme ori autorităţi,
rămânând alături de executorii judecătoreşti doar executorii fiscali.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii
se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după distincţiile
pe care le face art. 652 NCPC. Când, privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe
executări silite de către executori judecătoreşti diferiţi, se poate dispune conexarea
executorilor în condiţiile art. 654 NCPC. Aceeaşi soluţie este posibilă şi în cazul în care unele
executări pornite de executorul judecătoresc, la cererea unui creditor, iar altele direct de către
alţi creditori, în cazurile anume prevăzute de art. 654. În îndeplinirea atribuţiilor şi
îndatoririlor sale, executorul judecătoresc va întocmi încheieri, procese-verbale şi alte acte de
procedură cu formele şi în termenele prevăzute de lege (art. 656-657 NCPC).
În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind,
prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale
altor persoane interesate (art. 627).
Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii, executarea hotărârilor judecătoreşti şi a
altor titluri executorii, iar în cazurile anume prevăzute de lege, este obligat să ceară punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti (art. 658). Potrivit art. 92 alin. (5) NCPC, procurorul
poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor
prevăzute la art. 92 alin. (1), adică minori, persoanele puse sub interdicţie şi dispăruţi.
În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră
necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt
obligaţi să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare silită, fără a
condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unor sume de bani sau de efectuarea unei alte
contraprestaţii. Executorul se va adresa autorităţii competente pentru a asigura concursul
forţei publice, care va trebui să ia măsuri de urgenţă pentru a se evita tergiversarea sau
împiedicarea executării (art. 659 NCPC). Acest rol reprezintă una din modalităţile prin care
statul îşi îndeplineşte obligaţia înscrisă în art. 626, de a asigura, prin agenţii săi, executarea în
mod prompt și efectiv hotărârile judecătoreşti şi alte titluri executorii, deoarece în caz de
refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.
405
La cererea executorului judecătoresc, terţii - fie că sunt persoane care datorează sume
de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri urmăribile ale acestuia, fie că sunt organe fiscale,
instituţiile publice, instituţiile de credit sau orice alte persoane — sunt obligaţi să comunice
datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se
dispune altfel. Instanţa de executare, la cererea executorului sau a părţii interesate, poate lua
măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189 (amenda judiciară şi
despăgubiri), iar executorul poate sesiza Ministerul Public. El are de asemenea acces liber la
cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date despre
bunurile debitorului ori poate solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se
referă art. 154 alin. (8) NCPC.
Martorii asistenţi participă, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, la pătrunderea
executorului judecătoresc într-o locuinţă, în localuri, depozite sau alte încăperi, în vederea
sechestrării şi ridicării bunurilor debitorului. Ei pot fi invitaţi şi în alte cazuri, dacă apreciază
executorul judecătoresc, sau la cererea părţilor. Dacă prin lege nu se dispune altfel, numărul
martorilor asistenţi trebuie să fie de cel puţin doi (art. 661-662 NCPC).
Modalități de executare și obiectul executării
Codul de procedură civilă reglementează două mari modalităţi de executare silită:

executarea directă şi executarea indirectă.
Potrivit art. 624 NCPC, executarea silită se efectuează prin:
 urmărirea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului sau aparţinând terţilor ţinuţi să
răspundă, în condiţiile legii, pentru obligaţiile debitorului, în scopul îndestulării
creditorilor;
 predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt deţinute fără
drept de debitor;
 alte măsuri prevăzute de lege.
Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obţină realizarea în
natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului înscrisă în titlul executoriu. În
406
acest caz obiectul executării silite îl reprezintă bunul determinat, mobil sau imobil, pe care
debitorul trebuie să-l predea creditorului sau altă obligaţie de a face sau a nu face, înscrisă în
titlul executoriu. Tocmai de aceea se disting trei forme de executare directă: predarea silită a
bunurilor mobile, predarea silită a bunurilor imobile şi executarea silită a altor obligaţii de a
face şi a obligaţiilor de a nu face (inclusiv executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la
minori).
Predarea silită a bunurilor mobile sau imobile poate fi intervertită în executare silită
indirectă. În practică, se pot întâlni două situaţii. O primă situaţie este aceea în care se pune în
executare o hotărâre cu condamnare alternativă, iar executarea obligaţiei de predare nu mai
este posibilă din cauza distrugerii, ascunderii sau deteriorării bunului336. În acest caz,
creditorul poate cere executarea indirectă a sumei de bani stabilite de instanţă ca reprezentând
contravaloarea obiectului obligaţiei principale.
Cea de-a doua situaţie vizează punerea în executare a unei hotărâri cu o singură
condamnare, când executarea în natură a prestaţiei determinate nu mai este posibilă din cauza
pierii bunului. În această ipoteză, ccreditorul poate obţine un nou titlu executoriu pe calea
revizuirii, iar după aceea să se recurgă la executarea silită indirectă.
Executarea silită este indirectă în situaţia în care creditorul, ce are de realizat o
creanţă bănească recunoscută prin titlul executoriu, urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din
sumele obţinute prin valorificarea bunurilor debitorului ori prin poprirea sumelor pe care
debitorul le are de primit de la terţe persoane. În acest caz, prin obiect al executării silite se
înţeleg bunurile care sunt urmăribile. În abordarea problemei trebuie pornit de la funcţia
patrimoniului de a constitui dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Potrivit art.
2324 alin. (1) NCC, cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Nu pot
face obiectul garanţiei bunurile insesizabile - alin. (2).
Pe de altă parte, creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită
diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac
obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea
creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Bunurile care fac obiectul unei
336
Potrivit art. 891 C. Proc. Civ., imposibilitatea predării silite se va dovedi cu procesul-verbal întocmit în
acest sens de executorul judecătoresc.
407
diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite
numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă, iar ei nu
vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului - art. 2324 alin. (3) şi (4) C. Civ. În sfârşit,
este important de menţionat că art. 2325 C. Civ. stabileşte că creditorul şi debitorul pot
conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate.
Pe de altă parte, în Noul Cod de procedură civilă, art. 629 dispune că veniturile şi
bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai
în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor. Bunurile supuse unui regim
special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Sunt
de asemenea stabilite bunuri care nu se pot urmări, total sau parţial ori numai în anumite
condiţii, fie că sunt bunuri mobile (art. 727, art. 728, art 729, art 781 alin. (5) NCPC), fie că
sunt bunuri imobile - art. 813 alin. (4) şi (5), art. 815-818 NCPC.
Sunt astfel bunuri care nu pot fi urmărite datorită faptului că nu pot fi înstrăinate (de
ex., dreptul de uz şi dreptul de abitaţie - art. 753 NCC) sau pentru că sunt destinate să asigure
nevoile minime ale debitorului şi familiei sale ori exercitării profesiei acestuia. În această
ultimă categorie sunt bunuri care nu pot fi urmărite deloc (art. 727 NCPC) şi bunuri care pot fi
urmărite numai în lipsa altor bunuri şi numai pentru creanţe din întreţinere sau alte creanţe
privilegiate asupra mobilelor (art. 728 NCPC). Şi în privinţa veniturilor în bani (salarii, pensii,
drepturi de autor şi inventator etc.), legea face o distincţie, stabilind regula că ele pot fi
urmărite până la jumătate - art. 729 alin. (1)-(3) NCPC, dar prevăzând şi venituri care pot fi
urmărite, în aceeaşi limită, numai pentru creanţe de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea
daunelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale - art. 729 alin. (4)-(5) NCPC, precum şi
venituri care nu pot fi urmărite deloc - art. 729 alin. (7) NCPC. Atunci când legea impune
anumite insesizabilităţi cu privire la bunuri sau venituri în bani, urmărirea acestora este lovită
de nulitate absolută. Debitorul nu poate renunţa la beneficiul acestor dispoziţii, ele având
caracter de ordine publică.
În cazul executării silite indirecte, codul reglementează mai multe forme de

executare indirectă: urmărirea silită mobiliară, poprirea, urmărirea fructelor şi a
veniturilor imobilelor şi urmărirea imobiliară. Creditorul alege forma concretă de
executare sau poate folosi simultan ori succesiv mai multe forme de executare, până la
realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a
408
altor sume acordate potrivit legii pentru titlu, precum şi a cheltuielilor de executare - 622 alin.
(3) NCPC.
În tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc, creditorul

şi debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra
veniturilor băneşti sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor să se facă prin bună
învoială sau ca plata obligaţiei să se facă în alt mod admis de lege (art. 630 NCPC).
Executarea silită directă poate fi transformată în executare indirectă, atunci când
executarea în natură a prestaţiei prevăzută în titlu executoriu nu mai este posibilă. Dacă
hotărârea este cu o singură condamnare, creditorul trebuie să obţină un nou titlu executoriu
prin care debitorul să fie obligat la plata echivalentului, urmând ca apoi să se treacă la
executarea indirectă. Mijlocul procesual prin care se poate obţine o nouă hotărâre poate fi şi
revizuirea, pentru motivul prevăzut la art. 509 pct. 2 NCPC (când obiectul procesului nu se
află în fiinţă). Dimpotrivă, dacă hotărârea este cu condamnare alternativă şi executorul
judecătoresc constată că nu este posibil să se execute în natură condamnarea principală, pe
baza aceleiaşi hotărâri judecătoreşti se trece la executarea condamnării secundare, valoarea
bunului care nu mai poate fi predat în natură.
Pornirea şi încetarea executării silite. Incidente în cursul executării
Pentru ca un creditor să poată declanşa executarea silită este necesar să fie îndeplinite
mai multe condiţii:
 să aibă un titlu executoriu;
 creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă;
 să formuleze cererea de executare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine

executarea silită;
 instanţa de executare să încuviinţeze executarea silită;
 să se facă o înştiinţare prealabilă a debitorului;
 să nu existe impedimente la efectuarea executării.
409
I. Titlurile executorii constituie o condiţie sine qua non şi reprezintă actele
întocmite potrivit legii de organele competente, care pot servi la pornirea executării silite şi la
realizarea, pe această cale, a drepturilor recunoscute prin acele acte.
Sunt supuse unei insesizabilităţi totale şi absolute alocaţiile de stat şi indemnizaţiile
pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele
acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte
asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, acestea neputând fi
urmărite pentru niciun fel de datorii.
Potrivit art. 632 alin. (1) NCPC, executarea silită se poate efectua numai în temeiul
unui titlu executoriu, iar alin. (2) dispune că sunt titluri executorii hotărârile executorii,
hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse
în executare.
Sunt hotărâri executorii:
 hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel. Sunt exceptate
hotărârile date în apel care sunt executorii numai în măsura în care nu există o
dispoziţie contrară în acest sens. Prin urmare, există situaţii în care, deşi pronunţată în
apel, hotărârea nu este executorie şi, prin urmare, nu poate fi pusă în executare silită337.
 hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care
părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2 ) - art. 633
NCPC.
Dimpotrivă, sunt hotărâri definitive potrivit art. 634 NCPC :
 hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
 hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
 hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
 hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
337
Exemple de hotărâre pronunţată în apel care nu este executorie: În condiţiile art. 484 alin. (1) NCPC,
recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări care au o aşezare fixă; instanţa poate dispune suspendarea executării în
cazul exercitării căilor de atac de retractare, respectiv contestaţia în anulare (în condiţiile art. 507 NCPC) şi
revizuirea (art. 512 NCPC).
410
 hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
 orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Această
categorie, cum am mai arătat, înlocuieşte hotărârile irevocabile din vechea
reglementare, categorie care nu se mai regăseşte în noul cod.
Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se
poate face numai pe riscul creditorului, dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă
titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îi repună
pe debitor în drepturile sale. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător în cazul unei
hotărâri arbitrale (art. 637 NCPC).
Constituie titluri executorii şi hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu acţiunea
în anulare şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale rămase definitive, ca
urmare a neatacării lor în faţa instanţei judecătoreşti competente (art. 635 teza a II-a
NCPC)338, precum şi titlurile executorii europene cu privire la care dreptul Uniunii
Europene nu cere recunoaşterea prealabilă în statul membru în care se va face
executarea339 încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti.
De asemenea, potrivit art. 638 alin. (1) pct. 2 NCPC pot reprezenta titluri executorii şi
înscrisurile autentice, dar şi titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute
de lege - 638 alin. (1) pct. 3 NCPC.
Înscrisul autentic este definit în art. 269 NCPC ca fiind înscrisul întocmit sau, după
caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă
persoană340 învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi în condiţiile stabilite de lege.
Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea
consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura lor şi data înscrisului. Este, de
338
Exemplu: art. 179 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit căruia, „hotărârile
arbitrale pronunţate de Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lângă
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei sociale sunt obligatorii pentru părţi, completează contractele colective
de muncă şi constituie titluri executorii.”
339
Art. 5 din Regulamentul (CE) NR. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie
2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanţele necontestate, aplicabil în materie civilă şi
comercială)
340
Actele executorilor judecătoreşti, în limita competenţelor legale, sunt acte de autoritate publică,
conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată
411
asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă
acest caracter.
Titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere

executorie.
În cazul acestora, textul nu distinge nici după emitenţii sau beneficiarii înscrisurilor,
nici după cum sunt înscrisuri autentice sau sub semnătură privată şi nici după cum sunt
înscrisuri pe suport informatic, pe suport electronic sau pe suport de hârtie.
Prin urmare, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,
vom menţiona doar că, în privinţa acestor din urmă înscrisuri, pentru a fi titluri executorii,
este necesar şi suficient ca legea să le recunoască putere executorie sau, mai exact, să prevadă
că pot fi puse în executare silită.
Legea nr 287/2009 privind Codul civil, republicată, a mărit semnificativ numărul

titlurilor executorii. De exemplu, sunt titluri executorii: contractele de locaţiune încheiate prin
înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele
încheiate în formă autentică - doar pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite
în contract sau, în lipsa acestora, prin lege (art. 1798 NCC); contractele de arendare încheiate
în formă autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local - doar pentru plata arendei la
termenele şi în modalităţile stabilite în contract (art. 1845 NCC); contractul de comodat
încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă - doar în
privinţa obligaţiei de restituire şi doar în cazul încetării contractului prin decesul
comodatarului sau prin expirarea termenului (art. 2157 NCC); împrumutul de consumaţie, în
condiţiile împrumutului de folosinţă (art. 2165 NCC).
Înscrisurile autentice notariale care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă-

art. 639 alin. (1) NCPC – reprezintă o altă categorie de titluri executorii.
Înscrisurile autentice notariale sunt înscrisuri autentificate de notarii publici conform

procedurii de autentificare a actelor, reglementată în art. 90-101 din Legea notarilor publici şi
a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată.
412
Art. 90 alin. (1) din lege prevede că înscrisul autentic notarial este cel întocmit sau,
după caz, primit şi autentificat de către notarul public ori de către personalul misiunilor
diplomatice şi al oficiilor consulare, în forma şi în condiţiile stabilite prin lege.
Notarii publici autentifică o multitudine de înscrisuri, dar nu în cazul tuturor se pune

problema caracterului de titlu executoriu. Înscrisurile autentice notariale sunt titluri executorii
doar dacă constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Nu sunt titluri executorii înscrisurile autentice care constată, nasc, modifică, transmit
sau sting drepturi reale.
Înscrisurile autentice întocmite de personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor

consulare nu au putere de titlu executoriu la data exigibilităţii, chiar dacă constată o creanţă
certă si lichidă.
Cambia, biletul la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de credit constituie titluri
executorii, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute în legea specială (art. 640 NCPC).
Sediul materiei în cazul cambiei, biletului la ordin şi cecului este reprezentat de Legea
nr. 58/1934 şi Legea nr. 59/1934. Actele normative menţionate prevăd că titlurile de credit pe
care le reglementează au valoare de „titlu executor pentru capital şi accesorii". Prin Legea nr.
76/2012 au fost aduse modificări (atât expres, cât şi implicit) Legilor nr. 58/1934 şi nr.
59/1934. Un caz de modificare implicită este cel referitor la înlăturarea cerinţei învestirii cu
formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului341.
Art. 641 NCPC prevede că înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii
numai în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenţie
contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă. Dispoziţiile art. 664 şi următoarele sunt
aplicabile342.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 534/2015 : "În cazul concret dedus instanţei
supreme pentru a stabili, pe cale de regulator, instanţa competentă a soluţiona cererea, este
de observat că, prin legea de procedură civilă s-a prevăzut, în cuprinsul art. 6401 alin. (2)
din cod că, atât judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul
341
D. M. Gavriş. G. Boroi (coord.), op. cit., pg. 112
342
Art. 641 a fost modificat de pct. 5 al art. I din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 1 din 3 februarie
2016, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 85 din 4 februarie 2016.
413
creditorului, cât şi judecătoria de la sediul sau domiciliul debitorului au competenţa
teritorială de a învesti cu formulă executorie titlurile executorii, altele decât hotărârile
judecătoreşti. În această situaţie, operează dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 134/2010
privind C. proc. civ., textul procedural evocat instituind posibilitatea de opţiune a
reclamantului în alegerea instanţei, deoarece în toate cazurile de competenţă teritorială
alternativă, reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă
competente. Această normă de procedură nu a suferit nicio modificare în raport cu
dispoziţiile art. 12 din C. proc. civ. de la 1865, iar textul prevăzut de art. 116 din Legea nr.
134/2010 trebuie interpretat în sensul că, odată alegerea făcută de către reclamant, instanţa
competentă nu se poate dezînvesti prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din
oficiu, ori la cererea pârâtului, însă, deopotrivă, nici reclamantul nu poate reveni asupra
alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.Pe de altă parte, noţiunea de „sediu” al
creditoarei din cuprinsul art. 6401alin. (2) teza primă are în vedere instanţa de la sediul
central al instituţiei (Judecătoria sector 3 Bucureşti), iar nu al sucursalei – entitate fără
personalitate juridică.
Alte înscrisuri cărora legea le conferă putere executorie
Intră în această categorie, spre exemplu, contractul de asistenţă juridică, legal încheiat,
în raport cu preverile art. 31 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat; conform art. 37 din O.G. nr. 2/2001 privin regimul juridic al
contravenţiilor, "procesul-verbal neatacat în termenul legal (...) constituie titlu executoriu,
fără vreo formalitate" etc.
Dacă se refuză eliberarea titlului executoriu de către alte organe competente potrivit
legii şi dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în
circumscripţia căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15
zile de la data când a luat cunoştinţă de refuz (art. 642 NCPC).
Dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, art. 643 prevede că toate actele de executare
efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest
caz, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării prevăzute de art. 723-726
NCPC.
414
II. Creanţă certă, lichidă şi exigibilă
Potrivit art. 663 NCPC, executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă,
lichidă şi exigibilă. Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul
executoriu şi este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu
conţine elementele care permit stabilirea lui. În sfârşit, creanţa este exigibilă dacă obligaţia
debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
În alin. (5) se precizează că nu pot fi puse în executare creanţele cu termen şi cele
condiţionale, dar ele pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din
urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului.
III. Cererea de executare silită şi încuviinţarea executării silite
Ca şi în cazul judecăţii, executarea silită nu se declanşează, de regulă, din oficiu, ci
este necesară sesizarea celui interesat. Creditorul trebuie să se adreseze personal 343 sau prin
reprezentant legal ori convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se
transmite acestuia prin poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce
asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele
justificative.
Cererea de executare, în afara menţiunilor prevăzute la art. 148 pentru cererile
adresate în justiţie, va cuprinde: numele, prenumele/denumirea şi domiciliul/sediul
creditorului şi debitorului; bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate; modalităţile de
executare solicitate de creditor. La cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie
legalizată, după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, precum şi, dacă este cazul,
înscrisurile anume prevăzute de lege (art. 664).
De îndată ce primeşte cererea de executare, executorul judecătoresc, prin încheiere, va

dispune înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, va refuza
motivat deschiderea procedurii de executare. Încheierea se comunică de îndată creditorului şi,
dacă s-a refuzat deschiderea procedurii de executare, acesta se poate plânge în termen de 15
343
Situaţii în care executarea silită nu este pornită de titular: procurorul poate solicita punerea în
executare a titlurilor executorii emise în favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi dispăruţilor –
art. 92 alin. (5) NCPC; pe calea acţiunii oblice, când executarea este pornită de către creditorul a cărui creanţă
este certă, lichidă , exigibilă şi stabilită printr-un titlu executoriu, întrucât debitorul refuză sau neglijează să o
formuleze, prejudiciindu-l pe creditor.
415
zile la instanţa de executare, iar hotărârea prin care este soluţionată plângerea ste obligatorie
pentru executorul judecătoresc.
Cererea de executare silită trebuie formulată înăuntrul termenului de prescripţie a

dreptului de a obţine executarea silită, care este de 3 ani dacă legea nu prevede altfel. În cazul
titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani - art. 706
alin. (1) NCPC. Potrivit art. 706 alin. (2), termenul de prescripţie începe să curgă de la data
când se naşte dreptul de a obţine executarea silită, dar în cazul hotărârilor judecătoreşti şi
arbitrale, numai de la data rămânerii lor definitive. Prescripţia nu operează de plin drept, ci
numai la cererea persoanei interesate. Dacă a intervenit prescripţia, stinge dreptul de a obţine
executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. În cazul hotărârilor
judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau,
după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou
proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat (art. 707 NCPC). Cursul
prescripţiei se suspendă şi se întrerupe în cazurile şi cu condiţiile prevăzute de lege (art. 708 şi
709 NCPC).
După împlinirea termenului de prescripţie, creditorul poate să ceară repunerea în
termen dacă a fost împiedicat să ceară executarea datorită unor motive temeinice. Cererea se
depune la instanţa de executare competentă, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării
şi judecata se face cu citarea părţilor. Hotărârea este supusă numai apelului, potrivit dreptului
comun. Dacă cererea de repunere în termen a fost admisă, creditorul poate formula cerere de
executare silită în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii (art. 710
NCPC).
Potrivit art. 666 NCPC344, în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii,

executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare,
căreia îi va înainta, în copie certificată de el pentru conformitate cu originalul, cererea
creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 665 alin. (1) şi dovada achitării taxei
judiciare de timbru. Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează în termen de
maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere dată în camera de
consiliu, fără citarea părţilor. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea
încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.
344
Art. 666 a fost modificat de pct. 8 al art. I din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 1 din 3 februarie
2016, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 85 din 4 februarie 2016.
416
Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 233 alin. (1), arătarea
titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este
determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când
s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului şi modalitatea concretă de executare
silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.
Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc

care a solicitat încuviinţarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de
executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de
executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea,
încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de
executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.
Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel
sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă
cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege. Pot intra în această categorie neîndeplinirea
oricror condiţii de formă sau de fond prevăzute de lege pentru declanşarea executării silite, nu
numai cele enumerate de art. 666 alin. (5) pct. (1) – (6) NCPC.
Încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este
supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestaţiei la executare silită,
introdusă în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 712 alin. (3) rămân aplicabile.
417
Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi
atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare.
În partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite va fi adăugată formula

executorie, cu următorul cuprins:
«Noi, Preşedintele României,
Dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul

(Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s-a pronunţat
prezenta încheiere de încuviinţare a executării silite. Ordonăm agenţilor forţei publice să
sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor
să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condiţiile legii. (Urmează
semnătura preşedintelui completului şi a grefierului.)»
Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul va comunica debitorului o

copie de pe încheiere, împreună cu o copie, certificată de el, a titlului executoriu şi, dacă legea
nu prevede altfel, o somaţie. Comunicarea titlului şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede că executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către
debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.
Prin somaţie debitorul este somat să-şi execute de bunăvoie obligaţia, arătându-se
totodată că, dacă nu o execută de îndată sau în intervalul ce i se lasă la dispoziţie de lege, care
diferă după forma de executare, se va trece la executarea silită. Comunicarea titlului
executoriu şi înştiinţarea debitorului nu este necesară în cazul în care debitorul a fost decăzut
din termenul de plată şi în cazul ordonanţelor şi încheierilor pronunţate de instanţă şi declarate
de lege executorii (art. 668-669 NCPC)
În sfârşit, este necesar să nu existe împrejurări care să împiedice efectuarea executării
silite. Dacă a intervenit prescripţia, s-a acordat un termen de plată (art. 674-675 NCPC) sau
creditorul nu a dat cauţiunea în cazul hotărârilor de execuţie provizorie (art. 678 NCPC),
executarea nu poate fi pornită. Sau în cazul în care debitorul a decedat înainte de începerea
executării, nicio executare silită nu poate fi pornită, iar dacă moare după ce aceasta a fost
pornită, ea nu poate fi continuată cât timp moştenirea nu a fost acceptată de către cei chemaţi
la moştenire sau, în lipsă, cât timp nu a fost numit, în condiţiile legii, un curator al succesiunii
ori, după caz, un curator special pentru executare, în condiţiile art. 58 (art. 687-688). Dacă la
418
moartea debitorului executarea era începută, ea se suspendă şi nu va fi reluată împotriva
succesibiiilor acceptanţi decât după 10 zile de la data când aceştia au fost încunoştinţaţi
despre continuarea executării silite, dispoziţiile art. 688 aplicându-se în mod corespunzător
(art. 689).
Pe de altă parte, există situaţii în care executarea a fost pornită, dar cursul ei firesc este
influenţat de împrejurări care temporizează sau chiar o sting înainte ca debitorul să-şi satisfacă
obligaţia: existenţa proprietăţii comune asupra bunului urmărit; beneficiul de discuţiune şi
beneficiul de diviziune; amânarea executării; suspendarea executării silite; primarea executării
silite.
Primul incident se referă la situaţia în care nu este cunoscută partea ce se cuvine
debitorului, pentru că este vorba de proprietatea codevălmaşă a soţilor asupra bunurilor
comune. Creditorul personal al unuia dintre soţi nu poate urmări bunurile comune, dar după
urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, poate cere partajul bunurilor comune, în
măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale şi numai după aceea poate urmări partea care
aparţine debitorului său (art. 353 NCC).
Beneficiul de discuţiune şi de diviziune constituie posibilităţi pe care legea le conferă

în anumite situaţii persoanei urmărite în bunurile sale de a cere creditorului să urmărească
bunurile altei persoane ori alte bunuri sau să-şi dividă urmărirea. De exemplu, fidejusorul
convenţional sau legal poate opune creditorului beneficiul de discuţiune, cerându-i să
urmărească bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres,
şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească pe el (art. 2294 NCC). Dacă
există mai mulţi fidejusori, care garantează faţă de acelaşi creditor, fidejusorul urmării poate
opune beneficiul de diviziune, cerând creditorului ca urmărirea să se dividă pe ceilalţi
fidejusori, dacă nu a renunţat în mod expres la acest beneficiu.
Executarea silită pornită de creditor poate fi suspendată, potrivit art. 701 NCPC, în
temeiul legii sau din dispoziţia instanţei ori datorită voinţei creditorului. Când va fi dispusă de
executor, suspendarea legală poate fi de drept sau facultativă, de ex., în caz de exercitare a
contestaţiei la executare - art. 719 NCPC.
Perimarea stinge executarea silită pornită de creditor, care, din culpa sa, a lăsat să
treacă 6 luni fără să îndeplinească un act necesar executării silite, cerut în scris de către
419
executor. în caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la încetarea
suspendării. Termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este
suspendată la cererea creditorului. Perimarea, care operează de drept, se constată la cererea
executorului judecătoresc sau a părţii interesate, de către instanţa de executare, prin încheiere
dată cu citarea în termen scurt a părţilor. Perimarea atrage desfiinţarea tuturor actelor de
executare, cu excepţia celor care au dus la realizarea, în parte, a creanţei din titlul şi a
accesoriilor. Dacă nu s-a prescris dreptul de a obţine executarea silită, creditorul va putea
porni din nou executarea, fiind necesară încheierea instanţei şi o nouă somaţie, care însă nu
mai trebuie însoţită de titlul ce se execută (art. 699 NCPC).
Pe de altă parte, potrivit art. 702 alin. (1) NCPC, când creditorul urmăreşte în acelaşi
timp mai multe bunuri mobile sau imobile a căror valoare este vădit excesivă în raport cu
creanţa ce urmează a fi satisfăcută, instanţa de executare, la cererea debitorului şi după citarea
creditorului, poate să restrângă executarea la anumite bunuri în condiţiile stabilite la alin. (2)-
(4).
În sfârşit, art. 703 arată că executarea silită încetează dacă:
 s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de
executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii;
 nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a
imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri;
 creditorul a renunţat la executare;
 a fost desfiinţat titlul executoriu;
 a fost anulată executarea. În cazurile prevăzute la art. 703 pct. 2 se poate cere reluarea
executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea
silită (art. 705 NCPC).
420
Contestaţia la executare
Noţiune. Sediul materiei. Natură juridică
Contestaţia la executare reprezintă mijlocul procesual specific fazei executării silite

prin care se realizează controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor de executare sau asupra
executării silite înseşi, precum şi asupra încheierilor întocmite de executorul judecătoresc în
cadrul executării silite345. Totodată, pe calea contestaţiei la executare se realizează controlul
asupra încheierii de învestire cu formulă executorie, precum şi a celei prin care s-a admis
cererea de încuviinţare a executării silite. De asemenea, prin intermediul contestaţiei la
executare se poate contesta refuzul executorului judecătoresc de a fectua o xecutare silită sau
de a îndeplini un act de executare silită în condiţiile legii şi, totodată, se poate solicita
lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.
Cu privire la natura juridică a contestaţiei la executare, în literatura de specialitate s-a

arătat că aceasta este, în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de
executare silită, o "plângere" specifică acestei proceduri prin care se obţine anularea sau
îndepărtarea unor acte de executare ori, uneori, chiar şi anihilarea efectului executoriu al unui
titlu executoriu.
Din dispoziţiile art. 712 C. Proc. Civ., rezultă în ce poate consta obiectul contestaţiei la
executare.
Astfel, potrivit art. 712 alin. (1) NCPC, împotriva executării silite, a încheierilor date
de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face
contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face
contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o
executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii. Dacă nu s-a
utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt
necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu - alin. (2).
După începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei, şi
345
Pentru cercetări monografice, a se vedea A. M. Ungureanu, Contestaţia la executare în procesul civil,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, D.- C. Tudorache, Contestaţia la executare, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011.
421
anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost
dată fără îndeplinirea condiţiilor legale - alin. (3).
Prin urmare, putem afirma că obiectul contestaţiei la executare poate viza înţelesul,
întinderea şi aplicarea titlului executoriu (contestaţia la titlu), urmărirea însăşi (contestaţia la
executare propriu-zisă sau contestaţia la urmărire) şi refuzul executorului de a efectua
urmărirea (contestaţia privind refuzul executorului).
Contestaţia la titlu urmăreşte interpretarea sau clarificarea titlului executoriu pentru a

se obţine executarea întocmai a acestuia şi este de competenţa instanţei care a pronunţat
hotărârea ce s-a pus în executare. Trebuie însă observat că această contestaţie, în cazul
hotărârilor judecătoreşti, se poate exercita numai dacă partea interesată nu a introdus cererea
de lămurire a hotărârii, potrivit art. 443 NCPC. Pe de altă parte, este de reţinut că dacă
contestaţia la titlu vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie,
competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare, care, potrivit art. 651 NCPC, este
judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face
executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Contestaţia la executare propriu-zisă sau la urmărire poate privi constituirea titlului

executoriu, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, ordinea de urmărire a bunurilor,
urmărirea unor bunuri exceptate de la urmărire sau care nu aparţin debitorului, perimarea
executării silite, nelegalitatea încheierii de încuviinţare a executării silite, inopozabilitatea
titlului executoriu, modul în care se desfăşoară executarea etc. Această contestaţie este de
competenţa instanţei de executare. În cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau
sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa
de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are
domiciliul sau sediul debitorul. în cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a
fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor
imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află
instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării
imobilului - art. 713 alin. (1) şi (2). Dacă această contestaţie este introdusă de creditor sau
debitor, are natura unei căi de atac specifice fazei executării silite, iar dacă se exercită de terţi
ce pretind că bunurile urmărite sunt ale lor, suntem în prezenţa unei adevărate acţiuni în
revendicare.
422
Contestaţia privind refuzul de executare se apropie de contestaţia propriu-zisă, dar
totuşi legiuitorul se referă distinct la ea şi se poate exercita ori de câte ori executorul
judecătoresc refuză să efectueze executarea silită sau să îndeplinească un anumit act de
executare.
Competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 5461/2013: "Se constată că art. 713 alin. (1)
C. proc. civ (art. 714 după republicare) statuează regula potrivit căreia contestația la
executare se soluționează de instanța de executare, alin. (2) și (3) ale aceluiași text,
reglementând anumite derogări, fie în raport cu forma de executare aleasă de creditor (alin.
(2)), fie în funcție de forma contestației la executare, anume dacă se formulează o contestație
la titlu (alin. (3). Cum în speță nu s-a formulat o contestație la titlu, ci o contestație la
executare propriu-zisă, rezultă că derogarea prevăzută la art. 713 alin. (3) C. proc. civ. nu
este incidentă; în același timp, din verificarea cererii de executare silită adresată de creditor
executorului judecătoresc N.S.I., rezultă că acesta a arătat că solicită ca „executarea silită
să se facă simultan prin toate formele prevăzute de lege”; ca atare, față de această formulare
generică a creditorului, cu privire la forma de executare pentru realizarea creanței sale, nici
criteriile pentru determinarea instanței competente să soluționeze contestația la executare,
prevăzute de art. 713 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt operante. Drept urmare, pentru stabilirea
instanței competente va trebui aplicată regula instanței de executare statuată prin art. 713
alin. (1) C. proc. Civ. Instanța de executare este definită prin dispozițiile art. 650 alin. (1) C.
proc. civ., anume: „judecătoria în circumscripția căreia se află sediul biroului judecătoresc
care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”În consecință, dacă nu
se constată ca fiind incidentă o dispoziție derogatorie de la criteriul stabilit prin această
normă (ceea ce ar presupune cunoașterea formei de executare alese de creditor, cel puțin, în
mod prioritar), rezultă că judecătoria în circumscripția căreia se află sediul biroului
judecătoresc care face executarea este instanța de executare. Cum în cauză sediul biroului
judecătoresc ce instrumentează Dosarul de executare nr. (...) este în municipiul Brăila,
așadar, în circumscripția Judecătoriei Brăila, rezultă că această instanță este instanța de
executare competentă să soluționeze contestația la executare formulată de debitoarea (...).
423
Pe de altă parte, art. 651 C. proc. civ. este textul ce reglementează competența executorului
judecătoresc, în raport cu forma de executare ce va fi urmată, dacă prin lege nu se dispune
altfel (cum este de exemplu, în materia popririi, dispozițiile art. 781 C. proc. civ., fiind normă
specială, derogatorie de la art. 651), iar art. 651 alin. (4) C. proc. civ. prevede că
nerespectarea prezentului articol atrage nulitatea necondiționată a actelor de procedură
efectuate. Determinarea executorului judecătoresc reprezintă o operațiune juridică
anterioară declanșării executării silite, ce este la îndemâna creditorului care se adresează cu
o cerere de executare silită unui executor judecătoresc, iar nerespectarea normelor
procedurale privind competența executorului judecătoresc nu poate fi sancționată decât la
cererea părții interesate prin invocarea acestui motiv de nulitate necondiționată în cadrul
unei contestații la executare propriu-zise, pe temeiul art. 651 alin. (4) C. proc. Civ. Însă,
odată învestit un executor judecătoresc, chiar necompetent, instanța de executare va fi
judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul său, în afara cazurilor în care legea
dispune altfel, în speță nefiind incidentă vreo dispoziție specială care să conducă la
înlăturarea aplicării regulii enunțate. În cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 781 C.
proc. civ. (avute în vedere de Judecătoria Brăila), normă care, din nou, reglementează
competența executorului judecătoresc, iar nu a instanței de executare; de asemenea, este
exclusă aplicarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ. referitoare la competența teritorială de
drept comun (invocată, de asemenea, de instanța mai întâi sesizată), acestea fiind incidente
în procedura contencioasă derulată în fața primei instanțe; această normă se regăsește în
Titlul II din Cartea I a C. proc. civ., în timp ce executarea silită este obiect de reglementare
al Cărții a V-a din Cod (art. 622 și urm. NCPC), cu norme proprii de competență, judecata
(cognitio) și executarea (executio) fiind cele două faze autonome ale oricărui proces civil.
În ce priveşte termenul de exercitare al contestaţiei la executare, art. 715 alin. (1)

NCPC prevede că ea se poate face, dacă prin lege nu se prevede altfel, în termen de 15 zile de
la data când: 1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă; 2. cel
interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă
poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor
începe cei mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;
3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau
somaţia ori executarea se face fără somaţie.
424
Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că
are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot
cursul executării silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data
predării silite a bunului. Totuşi, dacă terţul nu introduce contestaţie în termen, poate să îşi
realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condiţiile legii, sub rezerva drepturilor
definitiv dobândite de către terţii adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor urmărite –
alin. (4) şi (5).
Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se

poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită,
iar contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu
sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare - alin. (2) şi
(3).
Contestaţia va trebui să respecte toate cerinţele prevăzute de art. 194-199 NCPC

privind cererea de chemare în judecată, arătându-se pe larg motivele plângerii şi vor fi
însoţite, dacă este cazul, de actele doveditoare. Indiferent însă de felul contestaţiei, pe această
cale nu se poate modifica sau anula hotărârea pusă în executare şi nici nu se vor putea invoca
motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune la prima instanţă sau într-o cale de atac
ce i-a fost deschisă, singurele apărări de fond ce pot fi invocate fiind cele care vizează cauze
de stingere a obligaţiei, intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii. Dacă, însă, titlul
executoriu nu este rezultatul unei activităţi jurisdicţionale, iar debitorul nu are deschisă o cale
specifică pentru desfiinţarea lui, cum ar fi plângerea administrativă sau acţiunea în anulare, va
putea să invoce pe calea contestaţiei toate apărările de fond referitoare la existenţa, întinderea
şi valabilitatea creanţei. Nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru
motive care au existat la data primei contestaţii, dar, înăuntrul termenului de exercitare,
contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi.
Contestaţia la executare nu este supusă regularizării în condiţiile art. 200 NCPC,

având în vedere că aceasta este un incident în faza executării silite, iar nu o veritabilă cerere
de chemare în judecată - art. 717 alin. (1) NCPC.
În cadrul contestaţiei la executare întâmpinarea este obligatorie, urmând a fi depusă de

intimat în termen de 25 de zile de la comunicarea contestaţiei.
425
Termenul de 25 de zile este un termen general, iar prevederile art. 717 alin. (3)
consacră caracterul urgent al judecării contestaţiei la executare, aspect care determină ca
acesta să poată fi redus de judecător în funcţie de circumstanţele cauzei, conform art. 201 alin.
(5) NCPC.
Nedepunerea întâmpinării în termenul stabilit atrage decăderea intimatului din dreptul

de a mai propune ulterior probe şi a invoca excepţii, altele decât cele care, potrivit legii, ar
putea fi invocate şi ulterior primului termen de judecată, în condiţiile art. 201 alin. (2) NCPC.
Judecata contestaţiei la executare se face după regulile de drept comun, dar de urgenţă
şi cu precădere faţă de alte procese, instanţa va solicita executorului să îi transmită, în
termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate. De
asemenea, instanţa are posibilitatea de a solicita, din oficiu sau la cererea părţilor, relaţii şi
explicaţii scrise de la executorul judecătoresc, atunci când împrejurările cauzei o impun.
Părţile vor fi citate în termen scurt, fiind aplicabile dispoziţiile art. 201 alin. (5) NCPC,
care permit instanţei ca, în raport de împrejurările cauzei, să dispună reducerea termenelor.
Hotărârea dată poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor prin care, în
cadrul contestaţiei, s-au împărţit bunurile proprietate comună, cote-părţi sau în devălmăşie, şi
a hotărârilor prin care s-au rezolvat contestaţiile introduse de terţi, care pot fi atacate în
condiţiile dreptului comun. În cazul contestaţiei la titlu, hotărârea este supusă aceloraşi căi de
atac ca şi hotărârea ce se execută, în aplicarea principiului accesorium sequitor principale.
Dacă prin contestaţie s-a cerut lămurirea unui titlu care nu constituie hotărâre a unui
organ de jurisdicţie, hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia va putea fi atacată numai cu
apel (art. 717-718 NCPC).
Până la soluţionarea contestaţiei la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive
temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea, cu dare de cauţiune în cuantumul
prevăzut de art. 719 alin. (2). Legea prevede în alin. (3) şi cazuri în care suspendarea este
obligatorie, iar cauţiunea nu este necesară.
În cazul în care contestaţia a fost respinsă, se reia urmărirea dacă a fost suspendată, iar
contestatorul va fi obligat la despăgubiri şi, dacă se constată că a făcut contestaţia cu vădită
rea-credinţă, va fi amendat. Dacă contestaţia a fost admisă, efectele hotărârii diferă după
scopul urmărit: se procedează la executare potrivit interpretării date dispozitivului hotărârii; se
426
anulează executarea, se scot de sub urmărire bunurile exceptate sau cele care aparţin terţului
etc. (art. 720). Dacă prin contestaţie s-a cerut împărţirea bunurilor proprietate comună,
instanţa va hotărî şi asupra împărţelii acestora, potrivit legii.
Jurisprudenţă. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1478/2015346 : Deşi potrivit art. 719 alin. (6) C.
proc. civ. încheierea asupra suspendării executării se poate ataca cu apel, în mod separat,
trebuie avută în vedere particularitatea că încheierea ce face obiectul controlului judiciar în
speţă este pronunţată, în faza procesuală a apelului, de către curtea de apel. În
reglementarea dispoziţiilor C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 şi ale Legii nr.
303/2004, menţionate anterior, Înaltei Curţi nu i-au fost atribuite competenţe în a judeca
litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condiţiile în care legile procesuale şi de
organizare judiciară nu menţionează expres o astfel de abilitare. Pentru a judeca, potrivit
art. 97 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., orice alte cereri date prin lege în competenţă, trebuie ea
aceste cereri să fie expres atribuite de lege în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or,
în economia textelor de lege nu există o prevedere care să confere expres Înaltei Curţi
competenţă în soluţionarea apelului împotriva încheierii dată de curtea de apel într-o cerere
de suspendare a executării unei hotărâri. În consecinţă, deşi potrivit dispoziţiilor legale
citate anterior, hotărârea de suspendare a executării provizorii, pronunţată în apel, este
atacabilă separat cu apel, în situaţia particulară în care această hotărâre a fost pronunţată
de către curtea de apel, ea devine o hotărâre definitivă, nefiind susceptibilă de apel, care să
fie judecat la instanţa imediat superioară, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
346
www.scj.ro
427
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ DE ELABORARE A CURSULUI
Răducanu, G., Dinu, M., (2015). Fişe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură şi
avocatură, Ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Bucureşti: Hamangiu
Deleanu, I., (2013). Noul cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Vol. I-II.
Bucureşti: Universul Juridic
Ciurea, A., (2013). Fişe de procedură civilă. Bucureşti: Universul Juridic
Ciobanu, V., M., Nicolae, M., (2013). NCPC comentat şi adnotat; Vol. I-II. Bucureşti:
Universul Juridic
Deleanu, I., Mitea, V., Deleanu, S., (2013). Tratat de procedură civilă. Vol. I-III, Bucureşti:
Universul Juridic
Piperea, G., Antonache, C., Piperea, P., Dimitriu, A., Răţoi, A., S., Atanasiu, A., G., (2013).
Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii. Bucureşti: C. H. Beck
Tăbârcă, M., (2013). Drept procesual civil. Vol. I-II. Bucureşti: Universul Juridic
Tabacu, A., (2013). Citarea şi comunicarea actelor de procedură civilă. Bucureşti: Universul
Juridic
Zaharia, Al., (2009). Drept procesual civil. Partea generală, Ediţie revăzută şi adăugită.
Galaţi: Editura Universitară „Danubius” Galați
Deleanu, I., (2008), Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil. Norme naţionale,
norme convenţionale şi norme comunitare. Bucureşti: Universul Juridic
Nicolae, A., (2008), Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti.
Bucureşti: Universul Juridic
Leş, I., (2008), Sancţiunile procedurale în procesul civil român. Bucureşti: Hamangiu
Tăbârcă, M., Buta, G., (2007). Codul de procedură civilă – comentat şi adnotat. Bucureşti:
Universul Juridic
Costin, M., ş.a., (2007). Dicţionar de procedură civilă. Ediţia a II-a, Bucureşti: Editura
Hamangiu
428

Curs Procedura Civila ZI

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Procedura Civila ZI

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS DE PROCEDURĂ CIVILĂ (PARTEA I+II)

NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL

I. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL. INSTANŢA DE JUDECATĂ

III.ALTE PERSOANE CARE POT LUA PARTE LA JUDECATA. TERŢELE

IV. COMPETENTA INSTANTELOR JUDECATOREȘTI. COMPETENTA

VI. ACTELE DE PROCEDURA

VII. NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURA

1. Noțiunea si rolul termenelor procedurale

Potrivit expunerii de motive formulate la legea de punere în aplicare a noului Cod de

Articolul 27 C. proc. civ. dispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac,

În ceea ce priveşte sintagma „procese şi executări silite” utilizată în capitolul referitor la

6.1. PRINCIPIUL RĂSPUNDERII JURIDICE A JUDECĂTORULUI ÎN CAZUL

Astfel cum s-a statuat în literatura de specialitate 4, obligaţia judecătorului de a primi şi

Astfel, dacă reglementarea legală lipseşte, pentru soluţionarea procesului se va recurge la

Judecătorul nu „stabileşte” norme de drept – această atribuţie aparţinând legislativului

Instituirea unei atare obligaţii în sarcina judecătorului are la bază următoarele

Această obligaţie impusă în sarcina judecătorului nu vine însă în contradicţie cu

6.2. PRINCIPIUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN

Exemplificând, contestaţia al cărui obiect îl constituie obligaţii patrimoniale din domeniul

Aşadar, în acord cu dispoziţiile legale şi convenţionale enunţate anterior, o procedură

 Celeritatea procesului civil, respectiv cerinţa ca procesul civil să se desfăşoare într-

 Independenţa şi imparțialitatea instanţei este garantată de modul în care sunt

CEDO-26533/0513 (hot. Varvara Stanciu c. România, 31 ianuarie 2008), CEDO-8870/02

CEDO-37278/03 (hot. Nemeti c. România, 11 martie 2008): „Anularea recursului pentru

CEDO-34461/02 (hot. Mişcarea Producătorilor Agricoli pentru Drepturile Omului c.

CEDO-37380/03 (hot. Balcan c. România, 29 iulie 2008): „Doar întârzieri imputabile

CEDO-34860/02 (hot. Piştireanu c. România, 30 septembrie 2008): „Neexecutarea timp

CEDO-29301/03 (hot. Drăgănescu c. România, 30 septembrie 2008): „Nu corespunde

6.3. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII – art. 7 C. proc. civ.

Având în vedere dispoziţiile constituţionale14 şi ale legii pentru organizarea judiciară,

În activitatea de soluţionare a pricinilor civile, judecătorii trebuie să respecte atât

Justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, înfiinţarea unor

6.4. PRINCIPIUL EGALITĂŢII PĂRŢILOR ÎN FAŢA JUSTIŢIEI – art. 8 C.

Art. 8 prevede că în procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor

Egalitatea părţilor în faţa justiţiei presupune, pe de o parte, împrejurarea că judecarea

Pe de altă parte, în vederea respectării principiului egalităţii, în cursul soluţionării unui

CEDO-37576/05 (hot. SC „Raisa M. Shipping” - SRL c. România): „29. Curtea

6.5. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂŢII – art. 9 C. proc. civ.

În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi:

 Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil. Instanţa civilă nu se

În acest sens, opinia teoreticienilor dar şi a practicienilor 20 deopotrivă este reprezentată

 Dreptul de a determina obiectul şi limitele procesului, respectiv dreptul de a

Totuşi, se arătă în doctrină21, dacă formulările cuprinse în cerere sunt improprii şi nu se

 Dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare și

Trebuie menționat că există situații în care dreptul de a renunța la judecată sau la

 Dreptul de a ataca sau nu hotărârea prin intermediul căilor legale de atac

6.6. PRINCIPIUL PRIVITOR LA FAPTUL CĂ PĂRȚILOR LE REVIN

Art. 10 C. proc. civ. prevede obligațiile pe care părțile au îndatorirea de a le respecta în

Îndeplinirea de către părți a actelor de procedură în condițiile, ordinea și termenele

Sancţiunile specifice pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 10 alin. (1) C.

6.7. PRINCIPIUL POTRIVIT CĂRUIA TERȚII AU OBLIGAȚIA SĂ SPRIJINE

6.8. Principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea

Alineatul 3 al art. 12 C. proc. civ. prevede că şi în situaţia neîndeplinirii cu bună-credinţă

În ipoteza în care partea exercită un drept procedural cu rea-credinţă, deturnându-l

În literatura de specialitate juridică23 s-a menţionat că abuzul de drept procedural

a) un element subiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural,

b) un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru

6.9. PRINCIPIUL DREPTULUI LA APĂRARE – art. 13 C. proc. civ.

Încălcarea principiului contradictorialităţii atrage întotdeauna şi încălcarea dreptului la

Alineatul (2), prima teză, evocă toate categoriile de „reprezentare” (legală şi

Curtea Constituțională a reţinut însă, că prin condiţionările impuse realizării

Curtea a reținut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea

6.10. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂŢII – art. 14