Pido+4+ 1 PDF

4.
REGLEMENTAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN

ROMÂNIA
4.1. Protecția juridică a drepturilor omului în România ............................................... 67

4.1.1. Introducere......................................................................................................... 67
4.1.2. Relațiile României cu organismele interguvernamentale ................................. 70
4.1.3. Relațiile României cu Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa ................................................................................................... 72
4.1.4. Tratatele internaționale privind drepturile omului aplicate în ordinea juridică
internă a României ...................................................................................................... 73
4.2. Respectarea drepturilor omului și controlului constituționalității ......................... 76
4.2.1. Instanțele judecătorești și tratatele internaționale privind
drepturile omului ......................................................................................................... 76
4.2.2. Controlul constituționalității legilor ..................................................................78
4.2.3. Practica Curții Constituționale privind drepturile omului .............................. 82
4.2.4. Curtea Constituțională și tratatele internaționale privind
drepturile omului ......................................................................................................... 85
4.2.5. Contenciosul administrativ ................................................................................ 86
Rezumat........................................................................................................................... 90
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 90
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 și 4 ............................................................ 91
Bibliografie minimală ..................................................................................................... 92
Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să analizezi conținutul dispozițiilor constituționale referitoare la

drepturile omului;
 să interpretezi dispozițiile constituționale în concordanță cu
Declarația Universală, cu Pactele și cu celelalte tratate la care
România este parte.
 să dezvolți într-un eseu necesitatea controlului constituționalității
legilor;
 să rezumi într-un text de o pagină principiul constituționalității
legilor.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Reglementarea drepturilor omului în România
4.1. Protecția juridică a drepturilor omului în România

4.1.1. Introducere
După cel de-al doilea război mondial, ca urmare a evoluției societății
internaționale, protecția dreptului internațional a fost recunoscută ca aplicându-
se; într-o oarecare măsură; și individului în cadrul drepturilor omului
(Bolintineanu & Năstase, 2000, p. 89). În acest context; în cele ce urmează ne
propunem să analizăm politica statului român față de dezvoltarea și aplicarea
drepturilor omului. Prin urmare, vom aborda aspecte legate de ratificarea de către
România a tratatelor internaționale privind drepturile omului, de legislația
internă în domeniu, precum și unele aspecte referitoare la modul în care sunt
aplicate drepturile omului în instanțele de judecată. De la început trebuie să
facem o distincție între poziția României din etapa regimului totalitar comunist,
când a împiedicat pentru o bună perioadă de timp aplicarea drepturilor omului și
cea de după Revoluția din decembrie 1989, când România a fost proclamată stat
de drept, democratic și social (Puşcă & Puşcă, 2000, p. 200). După cum se știe,
la scurt timp după adoptarea sa, Declarația Universală a Drepturilor Omului din
10 decembrie 1948, avea să fie încriminată de către reprezentanții fostelor țări
socialiste și ai regimurilor „socializate” din țările care și-au câștigat
independența după cel de-al doilea război mondial pentru faptul de a fi consacrat
o concepție a drepturilor omului prea influențată de o filozofie liberală de tip
individualist, de a nu fi acordat suficientă importanță drepturilor economice,
sociale și culturale (Năstase, 1992, p. 19).
Împărțirea în cele două etape istorice se justifică pe deplin pentru mai buna
înțelegere a atitudinii contradictorii pe care România a avut-o față de drepturile
omului, în general, și față de dreptul internațional în această materie, în special
(Weber, 1996, p. 201).
Problematica drepturilor omului în România până în 1989
Problematica drepturilor omului în România a început să capete conturul ei

modern în contextul Revoluției de la 1848. Dar elemente care pot fi asimilate
unei „preistorii” românești în domeniul drepturilor omului, au existat
începând cu secolul al XV-lea.
În anii ce au urmat Unirii Principatelor (1859), au fost elaborate o serie de

instrumente juridice, bazate pe o concepție nouă, umanistă, în care sunt
consacrate drepturi și libertăți cetățenești.
Drepturile cetățenești au fost instituționalizate în țara noastră prin Constituția de
la 1866, pentru a cărei elaborare au fost consultate constituțiile unor țări
europene cu mai îndelungate tradiții democratice, în special constituția Belgiei.
Constituția României din 1923 marchează un pas important în direcția

consolidării instituției drepturilor cetățenești, instituție care, conceptual, în
materie de drepturi, s-a dezvoltat și a dobândit o incontestabilă statură
europeană, grație demersurilor științifice ale unei pleiade de juriști, diplomați
și istorici români.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 67

În condițiile instaurării dictaturii regale, Constituția din 1938 a creat mijlocul

practic de suspendare a garanțiilor constituționale, privitoare la drepturile
fundamentale.
Dictatura regelui Carol al II-lea a inaugurat o perioadă de peste cinci decenii, în
care încălcarea drepturilor omului a constituit regula sistemului politic din
România.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial și până în 1989, în România
a existat un regim de dictatură comunistă, caracterizat prin existența unui singur
partid, cel comunist. Dacă, formal, structurile de stat erau distincte de cele ale
partidului, în realitate deciziile statului român erau deciziile partidului comunist.
Intr-un asemenea cadru, nu a fost posibil să existe structuri asociative care să se
preocupe de apărarea drepturilor omului. Deși România era membră a
Organizației Națiunilor Unite și avea obligația respectării Cartei O.N.U., în
timpul regimului comunist drepturile omului nu au fost respectate.
Nerespectarea drepturilor omului prevăzute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului și Pactele Internaționale referitoare la drepturile omului
ratificate de România, erau motivate de faptul că, în respectivele documente de
drept internațional, nu a fost pus suficient accentul pe îndatoririle omului, care
constituie corolarul drepturilor. În 1975, România își asuma conținutul Actului
Final de la Helsinki, inclusiv prevederile acestuia referitoare la drepturile
omului, dar regimul comunist a continuat să fie la fel de dur față de principiul
respectării drepturilor omului.
Libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, accesul la informație, dreptul

de asociere au continuat să fie negate.
După 1980, România și-a înăsprit atitudinea în relațiile externe, încercând

blocarea adoptării Documentului Final al Reuniunii de la Viena (din 15 ianuarie
1989) cu privire la respectarea și promovarea drepturilor omului.
Cadrul juridic al drepturilor omului în România după 1989
După înlăturarea regimului totalitar la 22 decembrie 1989, câteva transformări
fundamentale s-au produs în atitudinea declarată cât și în cea practică față de
problematica drepturilor omului. Ministerul Afacerilor Externe român a declarat
oficial, la data de 6 ianuarie 1990, că România și-a retras rezervele și declarațiile
interpretative, acceptând Documentul de la Viena în totalitate.
Constituția din 8 decembrie 1991 a stabilit cadrul juridic al drepturilor omului,
afirmând în articolul 1 (3), că
„România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și
libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic
reprezintă valori supreme și sunt garantate”.
Nu este singura dispoziție constituțională referitoare la drepturile omului, alte
două articole ale legii fundamentale având o mare importanță în acest domeniu.
Astfel, potrivit articolului 11, tratatele ratificate devin parte a dreptului intern,
iar potrivit articolului 20 interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale
privind drepturile și libertățile cetățenești se fac în concordanță cu declarația
Universală, cu Pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. În caz de
neconcordanță, reglementările internaționale cu privire la drepturile omului au

prioritate față de cele interne.
În Titlul I al Constituției sunt consacrate o serie de principii generale,

indispensabile pentru înțelegerea instituțiilor ce sunt reglementate ulterior prin
textele constituționale.
După cum se știe, practica României în domeniul tratatelor internaționale după

Decembrie 1989 a avut în vederea reafirmarea unor valori fundamentale ale
dreptului internațional și a tradițiilor de prietenie între România și o serie de țări,
în spiritul respectului pentru drepturile omului. Așa de pildă, tratatele de
prietenie, cooperare și bună vecinătate între România și Republica Elenă, între
România și Republica Turcia din 1991 reafirmă necesitatea constituirii relațiilor
dintre state bazate pe valorile general-umane ale libertății, democrației,
pluralismului, solidarității și pe respectarea drepturilor omului. De asemenea,
tratatul cu privire la relațiile prietenești și la cooperarea între România și
Republica Polonă, încheiat la București la 25 ianuarie 1993, reafirmă necesitatea
respectării principiilor democrației și justiției, precum și a înfăptuirii depline a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Înscrierea expresă a marilor valori umaniste și a cerinței respectării ordinii de
drept în cadrul prevederilor noilor tratate semnate de România, se corelează cu
preocuparea diplomației românești de a se integra în circuitul european și
mondial, în organismele internaționale, beneficiind de sprijinul marilor țări
democratice. Astfel, în Tratatul de înțelegere amicală și cooperare între România
și Republica Franceză, încheiat la Paris, la 20 noiembrie 1991, Republica
Franceză se angajează să favorizeze dezvoltarea și aprofundarea relațiilor dintre
România și Comunitățile Europene, sprijinind țara noastră în eforturile pentru
edificarea unei societăți democratice. În Tratatul între România și Germania
privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa, încheiat la București
la 21 aprilie 1992, se prevede că cele două părți acordă cea mai mare însemnătate
obiectivului Unității Europene pe baza drepturilor omului, democrației și statului
de drept; Tratatul acordă o mare însemnătate participării României ca membru
al Consiliului Europei, în vederea integrării în comunitatea statelor, bazată pe
aceste valori. Germania „sprijină eforturile în vederea creării condițiilor pentru
o continuă apropiere economică și politică a României de Comunitatea
Europeană, în special prin încheierea unui Acord de Asociere”.
Bazându-se pe tradițiile de prietenie colaborare și bună vecinătate în relațiile
dintre România și Republica Bulgaria (1992), România și Republica Federală
Iugoslavia (1996), România și Republica Ungară (1996) și România și Ucraina
(1997) au fost încheiate tratate politice care reafirmă hotărârea de a se conduce,
în relațiile lor bilaterale, ca și în raporturile cu alte state înscrise în Carta
Organizației Națiunilor Unite și în Actul Final de la Helsinki.
Soluțiile adoptate de diverse state pentru aplicarea tratatelor în ordinea lor
internă, nu pot fi riguros încadrate în cele două principale doctrine – dualismul
și monismul – elaborate asupra raportului dintre dreptul internațional și dreptul
intern.

Sarcina de lucru 1
Descrie în 5-7 fraze cadrul juridic al drepturilor omului în România
după 1989.
4.1.2. Relațiile României cu organismele interguvernamentale

Relațiile României cu O.N.U.
Încheierea celui de-al doilea război mondial a creat premisele unei noi ordini
internaționale, menite să întroneze libertatea și pacea în lume, să determine
promovarea și protecția drepturilor omului, să favorizeze progresul social și
economic al tuturor popoarelor. În luna iunie 1945, principalele puteri aliate,
călăuzindu-se după aceste principii, au semnat la San Francisco, Carta
Națiunilor Unite.
Unul dintre scopurile Organizației Națiunilor Unite a fost înscris în preambulul

Cartei, în care se arată hotărârea popoarelor lumii de a proclama din nou credința
în “drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei
umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor…” (Bolintineanu &
Năstase, 2000, p. 95)
Articolul 55 din Cartă înscrie prevederea potrivit căreia Organizația Națiunilor
Unite are obligația să favorizeze „respectarea universală și efectivă a drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, pentru toți, fără distincție de rasă, de sex,
de limbă sau de religie”. Principiul nediscriminării este astfel reiterat în acest
document, subliniindu-se și în acest fel marea lui semnificație.
România este membră a Organizației Națiunilor Unite din 1955. După 1989,
activitatea României în cadrul acestui organism a dovedit schimbarea politicii
sale pe tema drepturilor omului. Astfel, au fost ratificate toate convențiile
importante în domeniul drepturilor omului elaborate sub egida O.N.U.
În 1990, au fost ratificate : Convenția cu privire la drepturile copilului,

Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, Convenția internațională privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială, semnată încă din 1970. După ce, în ianuarie
1990, a fost abolită pedeapsa cu moartea, în februarie 1991 a fost ratificat al
doilea Protocol facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și
politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea. În 1993, a fost ratificat și primul
Protocol facultativ cu privire la Pactul internațional privind drepturile civile și
politice, România recunoscând dreptul de plângere individuală la Comitetul
Drepturilor Omului.

Titlul II din Constituția României, intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle

fundamentale”, constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale
reglementărilor constituționale. Acest Titlu cuprinde nu numai o enumerare a
drepturilor libertăților și îndatoririlor fundamentale, dar enunță garanții de natură
să asigure respectarea lor. La elaborarea textelor, s-au avut în vedere, în primul
rând, convențiile internaționale privind drepturile omului, și anume: Declarația
Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaționale ale drepturilor
omului, precum și modalitățile principale prin care aceste drepturi sunt enunțate
în constituțiile principalelor state democratice.
De la început este de reținut o serie de reglementări cu caracter general,
considerate indispensabile pentru înțelegerea întregii problematici a drepturilor,
libertăților și îndatoririlor. Astfel, reținem ideea universalității, în sensul că toți
cetățenii țării beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție
și legi, asumându-și totodată și obligațiile corespunzătoare.
Ideea de universalitate se coroborează cu principiul egalității în drepturi, care
statornicește egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără
discriminări. În acest sens este de remarcat prevederea expresă cuprinsă în
articolul 16 alineatul 2, care stabilește că “nimeni nu este mai presus de lege”.
Cu toate acestea, Constituția diferențiază regimul cetățenilor români de acela al
cetățenilor străini. Astfel, funcțiile și demnitățile publice, civile și militare, pot
fi ocupate numai de persoanele care au cetățenia română și domiciliază în țară.
În felul acesta, apare o deosebire între două categorii de cetățeni români: cetățeni
români care au domiciliul în țară și cetățenii români care au domiciliul în
străinătate. Cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului
român, trebuind să îndeplinească obligațiile ce le revin, cu excepția acelora care
nu sunt compatibile cu absența lor din țară. Așa, de exemplu, cetățenii români
aflați în străinătate nu sunt obligați să efectueze serviciul militar. Actele
normative adoptate după revoluția din Decembrie 1989, au permis cetățenilor
români care și-au pierdut cetățenia din diferite motive, să o redobândească,
păstrându-și totodată cetățenia străină pe care au dobândit-o între timp. Prin
urmare, legislația noastră admite dubla cetățenie.
În ceea ce privește regimul străinilor, precizăm că potrivit articolului 18 din

Constituție, atât cetățenii străini cât și apatrizii care locuiesc în România, se
bucură de protecția generală a persoanelor și averilor (Duculescu, 1994, p.
135).
România, ca membră a O.N.U, are obligația de a respecta rezoluțiile Adunării

Generale pe care Guvernul român le-a votat cu privire la drepturile persoanelor
aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice.
Trebuie menționată colaborarea României cu instituțiile specializate ale O. N.
U, și anume: Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
(UNESCO), Organizația Internațională a Muncii (OIM), Organizația Mondială
a Sănătății (OMS), Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO). La 12
august 1992, a fost semnat Acordul dintre Guvernul României și Înaltul
Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR).

Sarcina de lucru 2
Explică într-un eseu de o pagină relațiile României cu organismele
interguvernamentale și modul în care acestea influențează cultura
politică a cetățenilor.
4.1.3. Relațiile României cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, devenită, din decembrie
1994, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, și-a îmbogățit
catalogul de drepturi prin includerea celor privind minoritățile naționale. Un rol
aparte în raporturile României cu O. S. C. E., îl ocupă relația cu Înaltul Comisar
pentru Minoritățile Naționale.
În legătură cu documentele elaborate în cadrul O. S. C. E., trebuie menționat că
acestea au un caracter politic, ceea ce presupune obligația statelor care au
consimțit la adoptarea lor de a respecta aceste documente. În situația în care
documentele sunt incluse în legislația internă, ele dobândesc forță juridică
obligatorie. Așa de exemplu, Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind
Dimensiunea Umană, care conține ample referiri la drepturile minorităților
naționale, a fost inclus în “Tratatul între România și Republica Federală
Germania privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa” (art.15).
Întrucât Tratatul a fost ratificat de către Parlamentul României, prevederile sale
au devenit norme juridice interne și au prevalență în dreptul românesc.
Relațiile României cu Consiliul Europei
După căderea regimului comunist, România a declarat aderarea la Consiliul
Europei drept obiectiv de maximă importanță. La 19 decembrie 1991, România
a depus oficial cererea de aderare, aprobată de Adunarea Parlamentară la 28
septembrie 1993 și de Comitetul de Miniștri la 4 octombrie 1993. La 7 octombrie
1993, România a depus instrumentul de aderare la Statutul Consiliului și a
devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei.
Cu prilejul aprobării, Adunarea Parlamentară a făcut câteva recomandări statului
român, a căror îndeplinire a fost considerată necesară pentru asigurarea
compatibilității dintre starea de fapt și de drept din România și principiile
Consiliului Europei. Acestea se referă la separarea puterilor în stat și
independența judecătorească, asigurarea independenței presei, asigurarea
condițiilor necesare unei libere funcționări a structurilor administrației locale,
protecția minorităților naționale, restituirea proprietăților bisericești,
funcționarea învățământului religios, îmbunătățirea condițiilor de detenție,
dezincriminarea homosexualității.
După admiterea sa în Consiliul Europei, România a semnat și a ratificat mai
multe documente privind drepturile omului. Au fost ratificate Convenția
Europeană a drepturilor omului și cele 11 Protocoale adiționale, Convenția

Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane

sau degradante și cele două Protocoale la Convenție, Convenția–cadru pentru
protecția minorităților naționale etc., și au fost semnate Carta Europeană a
limbilor regionale sau minoritare și Carta Europeană a autonomiei locale
(Weber, 1996, p. 209).
Relația României cu Consiliul Europei a cunoscut, în cursul anului 1995, o
oarecare tensiune, determinată de pozițiile contradictorii apărute în jurul
Recomandării 1201 (1993) a Adunării Parlamentare, referitoare la asigurarea
unei protecții a minorităților naționale. La data adoptării sale, Recomandarea
avea caracterul unei invitații adresate Comitetului de Miniștri de a elabora un
Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Înainte de a
adera la Consiliul Europei, autoritățile române au trimis Secretarului General al
Consiliului, documente conținând angajamentul de a elabora o legislație privind
protecția minorităților naționale întemeiată pe principiile conținute de
Recomandarea 1201. În toamna anului 1993, la reuniunea Șefilor de stat și de
guvern de la Viena, s-a optat pentru o Convenție-cadru pentru protecția
minorităților naționale și nu pentru un Protocol adițional la CEDO. Convenția-
cadru a fost încheiată la 1 februarie 1995, semnată de România în aceeași zi. În
cursul anului 1995, autoritățile române au susținut că Recomandarea 1201 nu
mai are valabilitate (problema Recomandării 1201 s-a pus mai ales în legătură
cu încheierea Tratatului de bază dintre România și Ungaria).
4.1.4. Tratatele internaționale privind drepturile omului aplicate în ordinea juridică

internă a României
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Deși nu este un tratat internațional, Declarația a dobândit un statut de autoritate
de necontestat, iar unele din prevederile sale făcând parte din dreptul
internațional cutumiar, au devenit obligatorii pentru toate statele.
Articolul 20 din legea fundamentală a României, prevede că:
„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi interpretate și
aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu
celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările
internaționale”.
Analiza acestui text ridică două probleme:
a) problema interpretării dispozițiilor constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor;
b) situația eventuală a neconcordanței între pactele și tratatele referitoare la
drepturile omului și legile interne.
Cu privire la prima dintre cele două probleme, este de semnalat că articolul 20

din Constituție consacră supremația dreptului internațional față de dreptul intern.

Prin urmare, dispozițiile constituționale urmează să fie interpretate în

concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu
celelalte tratate la care România este parte.
În ce privește cea de a doua problemă, a neconcordanței între tratate și
reglementările interne, este consacrată prevalența reglementărilor internaționale
față de cele cu caracter intern. Pentru aplicarea în practică a prevederilor de la
articolul 20 aliniatul 2, s-ar putea imagina două soluții: 1) cu prilejul ratificării
unor tratate internaționale, sau 2) cu prilejul aderării la acestea, să fie operate și
modificările legislative interne necesare. Asemenea modificări legislative s-au
operat în momentul în care România a devenit parte la Convenția internațională
împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984. După ratificarea
convenției, Parlamentul României a adoptat și o lege prin care au fost aduse
unele completări Codului penal, sancționând faptele la care se referea convenția
menționată.
Din analiza prevederilor constituțiilor statelor și a jurisprudenței lor interne,

se constată o orientare incontestabilă a preluării cât mai directe a tratatelor în
legislația internă și a preocupării de soluționare în favoarea dreptului
internațional a eventualelor conflicte între acesta și legile interne.
Potrivit Constituției României (art. 11, aliniatul 2) „tratatele ratificate de

Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern”. În constituția actuală a
Franței, se acordă prioritate tratatelor la care Franța a devenit parte, cu condiția
reciprocității. Constituția SUA prevede că toate tratatele încheiate sub autoritatea
Statelor Unite ale Americii, trebuie să fie „Legea supremă a țării” (art. VI 2).
În Tratatul de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene (1958),
conform prevederilor art. 189, aliniatul a și art. 191, unele acte ale organelor
comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă a țărilor membre din
momentul publicării lor în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.
România a ratificat cele mai importante convenții elaborate sub egida ONU,
uneori acceptându-le în totalitate, alteori formulând rezerve sau neacceptând
prevederile la dreptul de petiționare.
Sarcina de lucru 3
Consultând bibliografia indicată la finalul unității de învățare precizează
tratatele internaționale privind drepturile omului aplicate în ordinea
juridică internă a României (cel puțin 3). Fiecărui tratat îi vei acorda 5-7
rânduri.

Pactele internaționale adoptate de O.N.U în 1966

Încercând să sistematizăm drepturile și libertățile pe care Constituția României
le consacră în Capitolul 2 din Titlul II, apreciem că acestea ar putea fi subsumate
celor două mari diviziuni ale drepturilor omului consfințite de cele două Pacte
din 1966, și anume: a) drepturile civile și politice și b) drepturile economice,
sociale și culturale.
a) În ce privește drepturile civile și politice, sunt enunțate: dreptul la viață și

la integritatea fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera
circulație, dreptul la viață intimă, inviolabilitatea domiciliului, secretul
corespondenței, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la
informație, dreptul la învățătură, dreptul de asociere, interzicerea muncii
forțate, dreptul de petiționare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a
unei cereri, la recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea
pagubei.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1976, a fost

completat prin două „Protocoale facultative”.
Primul este “Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice”. El a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU o
dată cu pactul respectiv, la 16 decembrie 1966. Fiind un protocol facultativ,
ratificarea lui nu este obligatorie pentru statele care ratifică pactul internațional.
El este obligatoriu numai pentru acele state părți contractante ale Pactului
internațional cu privire la drepturile civile și politice, care îl ratifică. Ratificând
Protocolul adițional, statul respectiv recunoaște competența Comitetului
drepturilor omului de a primi și examina plângeri din partea persoanelor
particulare, aflate sub jurisdicția sa. Persoanele particulare pot prezenta plângeri
Comitetului drepturilor omului, numai după ce au epuizat toate căile interne de
recurs, pentru apărarea drepturilor lor (art. 2).
Al doilea protocol facultativ este “Protocolul facultativ al Pactului internațional
cu privire la drepturile civile și politice referitor la abolirea pedepsei cu
moartea”, adoptat de Adunarea Generală a ONU, la 15 decembrie 1989.
Acest protocol completează reglementările pactului referitoare la garantarea
dreptului fundamental al omului la viață și promovarea demnității umane.
Protocolul facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, dar permite aplicarea
pedepsei capitale în timp de război, pentru crime cu caracter militar (art. 2,
pct.1).
b) În categoria drepturilor economice, sociale și culturale, pot fi încadrate:

dreptul la protecție socială, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la grevă,
protecția proprietății private, dreptul la moștenire, protecția copiilor și a
tinerilor, protecția persoanelor handicapate, dreptul la educație. Pactul permite
persoanelor fizice sau juridice de a înființa și conduce instituții de învățământ
particulare, în concordanță cu prevederile sale și normele stabilite de către
state (art.13).

În legătură cu dreptul la învățătură, Constituția României prevede, în articolul

32 alineatul 5: “Instituțiile de învățământ, inclusiv cele particulare, se înființează
și își desfășoară activitatea în condițiile legii”, ca și a prevederea de la punctul 6
al aceluiași articol, prin care se garantează autonomia universitară.
Ca o prevedere comună tuturor categoriilor de drepturi la care ne-am referit, este
de remarcat dispoziția din articolul 49 al Constituției, referitoare la restrângerea
exercițiului unor drepturi și libertăți. Aceasta nu poate fi efectuată decât prin
lege, în situații deosebite, cum ar fi apărarea siguranței naționale, a ordinii,
prevenirea unei calamități, a unui sinistru etc. De asemenea, restrângerea trebuie
să fie proporțională cu situația care a determinat-o.
Trebuie subliniat faptul că aceste reglementări traduc în viață prevederile celor
două pacte internaționale cu privire la drepturile omului, care permit asemenea
limitări, cu condiția de a fi necesare într-o societate democratică pentru a proteja
anumite valori, de o incontestabilă importanță (Muraru, 1996, p. 20).
România a ratificat cele mai importante convenții elaborate sub egida ONU.
Dacă în privința convențiilor ratificate după 1990 este sigur că textele respective
se găsesc în limba română în Monitoarele Oficiale în care au fost publicate și în
alte culegeri de acte normative, unele convenții ratificate înainte de 1989 nu sunt
publicate.
4.2. Respectarea drepturilor omului și controlului constituționalității

4.2.1. Instanțele judecătorești și tratatele internaționale privind drepturile omului
În urma aderării la Consiliul Europei și ratificării Convenției Europene, România
s-a angajat să-și revizuiască legislația anterioară, astfel încât aceasta să devină
compatibilă cu prevederile Convenției și jurisprudența Curții Europene de la
Strasbourg. Cu toate acestea există o anume rezistență a inițiatorilor proiectelor
de lege și a membrilor Parlamentului la armonizarea acestor norme. De la tribuna
forului legislativ român au fost exprimate unele opinii în legătură cu păstrarea
“tradițiilor” interne, chiar în situația în care ele contravin standardelor prevăzute
de Convenție. Or, după cum se știe, pentru o asemenea situație există
posibilitatea controlului legii înainte de promulgarea sa, control efectuat de
Curtea Constituțională, care, desigur, va avea în vedere, în asemenea
împrejurări, tratatele internaționale ratificate de România.
O problemă specială este cea a Ordonanțelor Guvernului, asupra cărora nu există
un control al constituționalității, și deci al compatibilității lor cu tratatele privind
drepturile omului, înaintea adoptării lor. Numai după aprobarea ordonanțelor
prin lege se poate institui controlul constituționalității, dar practica a demonstrat
că acest lucru se întâmplă după luni de zile de la data la care ordonanța a intrat
în vigoare și a început să producă efecte juridice. În ce privește controlul
hotărârilor de guvern, numai instanța de judecată poate să constate contradicția
dintre o hotărâre și un tratat internațional, Curtea Constituțională neavând
competența de a analiza constituționalitatea unui astfel de act normativ - nici
măcar pe cale de excepție (Weber, 1996, p. 224).
După cum se știe, judecătorul din România are la dispoziție mijloacele legale
pentru a aplica direct tratatele internaționale de drepturile omului în cauzele pe
care le soluționează. Dar, acest lucru s-a întâmplat atât de rar, încât nu se poate
vorbi de existența unei practici judiciare, ceea ce duce la concluzia că
precedentul judiciar nu este agreat de instanțele de judecată din România. Pentru
prima dată, o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre întemeindu-se pe
prevederile Convenției Europene a drepturilor omului în 1995. Este vorba de
Decizia nr. 59/1995 a Curții Militare de Apel, prin care s-a admis recursul
declarat de inculpat și s-a pronunțat achitarea acestuia.
Este cunoscut faptul că acțiunea de protecție a drepturilor și libertăților omului
se desfășoară, în primul rând, la nivel național de către instanțele de judecată, de
întreg aparatul judiciar, dar și de organisme parlamentare, de unele ministere, de
Avocatul Poporului și organizații neguvernamentale.
Principalele tratate în domeniul drepturilor omului, cer statelor să asigure

accesul nestingherit și egal la instanțele judecătorești și alte autorități
competente, ca și recursurile necesare, pentru a obține reparația sau satisfacția
adecvată în cazul încălcării drepturilor și libertăților omului.
De-a lungul anilor, statele au adoptat numeroase convenții privind încriminarea

și pedepsirea unor fapte îndreptate împotriva vieții și libertății, a drepturilor
omului în general, convenții pentru abolirea sclavajului, a comerțului cu sclavi
și a instituțiilor și practicilor analoage, a traficului ilicit de stupefiante și
substanțe psihotrope, convențiile pentru interzicerea și pedepsirea traficului de
femei și copii, a pirateriei, a terorismului internațional și altor acte de violență.
După modelul tribunalelor pentru pedepsirea criminalilor de război, create

după cel de-al doilea Război Mondial, în ultimii ani au fost create tribunale
pentru judecarea unor crime de război și crime contra umanității comise de
persoane cu sau fără funcții oficiale. Prin rezoluțiile Consiliului de Securitate,
care au stabilit tribunalele internaționale pentru fosta Iugoslavie și pentru
Rwanda, se prevedea competența acestor tribunale de a urmări, judeca și
pedepsi persoanele care au comis acte de genocid, dar și crime de război, crime
contra păcii și umanității, care reprezintă încălcări grave ale drepturilor și
libertăților omului.
În cazul în care încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului pun în

pericol pacea și securitatea internațională, Carta ONU prevede posibilitatea
acțiunii Consiliului de Securitate, prin măsuri de constrângere, inclusiv folosirea
forței, împotriva statelor care ar comite asemenea fapte. Prin urmare, respectarea
drepturilor omului reprezintă atât o problemă internă, cât și una internațională,
ea rămâne în continuare în competența statelor, dar este și parte integrantă a
dreptului internațional, făcând obiectul reglementărilor internaționale (Diaconu,
2001, p. 110).

Sarcina de lucru 4
Precizează situațiile pentru care Carta O.N.U. prevede posibilitatea
acțiunii Consiliului de Securitate (3-5 rânduri). Identifică trei cazuri
concrete de situații în care O.N.U. s-a implicat.
4.2.2. Controlul constituționalității legilor
Controlul constituționalității constituie unul dintre mijloacele cele mai

importante și, în același timp, necesare de asigurare a respectării drepturilor
omului.
Instituirea controlului constituționalității legilor este necesară, deoarece asigură

garanția ca legea fundamentală să se manifeste ca act normativ cu forță juridică
supremă. Faptul că drepturile omului sunt consacrate și garantate prin
Constituție și apoi dezvoltate prin legi, reprezintă o acțiune firească într-un stat
de drept, de natură să întărească respectul pentru valorile umaniste.
Primatul normelor constituționale față de orice alte reglementări legislative
existente în stat implică asigurarea controlului constituționalității legilor și
organizarea acestuia pe o bază eficientă.
În literatura de specialitate, s-au adus argumente atât pentru a demonstra
necesitatea controlului constituționalității legii, cât și pentru imposibilitatea
instituirii lui.
Pentru argumentarea necesității controlului, s-a susținut de către unii autori că
legiuitorul este și el supus greșelii și că inexistența controlului constituționalității
legilor, ar lăsa loc instabilității juridice, că rezervând exclusiv parlamentului
dreptul de a aprecia constituționalitatea legilor, s-ar ajunge la confundarea
judecătorului cu partea și excluderea noțiunii de control.
Imposibilitatea controlului constituționalității legilor a fost argumentată,

plecând de la ideea că nu se poate admite ca un alt organ să controleze
parlamentul, care reprezintă poporul și răspunde numai în fața acestuia, că
însuși parlamentul, cu ocazia adoptării legilor, exercită acest control și, deci,
nu mai trebuie exercitat acest control de către un alt organ.
Majoritatea doctrinarilor au ajuns la concluzia necesității efectuării controlului

constituționalității legilor printr-un organ jurisdicțional, considerat mult mai
eficient, pentru că pornește de la funcțiile specifice ale justiției într-un stat de
drept și statutul deosebit al magistraților. Controlul printr-un organ
jurisdicțional, se poate înfăptui fie prin abilitarea celui mai înalt forum juridic de
a controla constituționalitatea legilor, fie prin acordarea acestui drept oricărei
instanțe, într-un anumit caz concret. În Austria, Italia și Germania a fost utilizat
controlul printr-un organ unic special și specializat.
În țara noastră, a prevalat ideea constituirii unei Curți Constituționale, organ

politico-jurisdicțional special și specializat. Nefiind un organ exclusiv
jurisdicțional și aflându-se între puteri, el poate exercita și alte prerogative, și
anume: veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui
României și confirmă definitiv rezultatele sufragiului, hotărăște în caz de
contestație asupra alegerii deputaților și senatorilor, hotărăște asupra
contestațiilor având ca obiect neconstituționalitatea unui partid politic, dă aviz
consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui
României, veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea
referendumului și confirmă rezultatele acestuia și altele.
Potrivit art.146 și 147 din Constituția României, controlul constituționalității
legilor este atât un control anterior, cât și unul posterior.
Controlul anterior se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de

promulgarea acestora la sesizarea celor două Camere, a Guvernului, a Curții
Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25
de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a
Constituției. Controlul anterior adoptării legilor, mai este denumit și control
prealabil sau preventiv și se exercită în faza de proiect al legii.
Controlul posterior se exercită asupra legilor adoptate, sau asupra actelor

normative cu forță juridică egală cu a legii, asupra regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25
de senatori. Tot posterior este și controlul Constituționalității legilor și
ordonanțelor Guvernului în cazul în care, în fața instanțelor judecătorești, s-au
ridicat excepții de neconstituționalitate (art.146, lit. d).
Una din problemele care se pune, este aceea de a ști dacă organul nou creat
pentru efectuarea controlului constituționalității legilor, are putere de decizie.
Potrivit prevederilor art.147 (2), deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii
și au putere numai pentru viitor. De aici, se poate deduce o singură interpretare,
și anume aceea a obligativității deciziilor Curții Constituționale. Prin urmare, în
situația în care se constată neconstituționalitatea unei legi, aceasta, legea nu
poate fi aplicată în viitor. În cazurile de neconstituționalitate constatate, legea se
trimite spre reexaminare Parlamentului de către Curtea Constituțională.
Se poate observa că deciziile Curții Constituționale nu au ca efect scoaterea

legii din vigoare, ci, doar neaplicarea sau, în cazul în care, după reexaminare,
legea este adoptată în aceeași formă cu votul a cel puțin două treimi din
numărul membrilor fiecărei camere, obiecția de neconstituționalitate este
înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Ca atare, decisiv este votul
Parlamentului, efectele deciziei Curții Constituționale obligând doar la
reexaminarea legii în discuție.

Sarcina de lucru 5
Argumentează prin 3 fraze necesitatea controlului constituționalității legii.
Organizarea, funcționarea și competența Curții Constituționale

Din analiza Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale rezultă că acest organism “este independent față de orice altă
autoritate publică”. Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască
asupra competenței sale. Curtea are dreptul de a solicita orice fel de informații,
documente sau alte relații din partea autorităților publice, instituțiilor, ori
societăților comerciale. Funcționarea Curții este asigurată de un număr de 9
judecători numiți de Camera Deputaților, de Senat și de Președintele României.
Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea atribuțiilor lor
și inamovibili pe toată durata mandatului.
Activitatea Curții Constituționale cuprinde trei categorii de acte: decizii în

legătură cu problemele de constituționalitate; hotărâri în ceea ce privește
confirmarea rezultatelor alegerii pentru funcția de președinte al țării, vegherea
la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și
avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui
României.
Creată în scopul apărării statului de drept, Curtea Constituțională se

înfățișează ca având un sistem de proceduri și un mecanism de funcționare
care, folosite eficient, asigură respectarea principiilor Constituției și apărarea
drepturilor și libertăților cetățenilor.
Procedura de judecată va urma, în principiu, regulile prevăzute în Titlul III al

Codului de Procedură Civilă, în măsura în care acestea sunt compatibile cu
prevederile Legii nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale.
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din

România. Repararea daunelor suferite de persoanele fizice sau juridice
anterior intrării în vigoare a Constituției din 1991, este reglementată prin lege,
astfel cum se prevede de art. 26 alin. 3, teza a doua. Legiuitorul a avut în
vedere scurta experiență a Curții Supreme de Justiție în perioada în care și-a
asumat controlul constituționalității legilor, care a arătat că cele mai multe
cauze aveau ca obiectiv final redobândirea dreptului de proprietate asupra unor
imobile ce intraseră în patrimoniul statului, ca urmare a legislației abuzive a
statului totalitar.
În practică, s-a pus problema stabilirii conținutului noțiunii de “raporturi

juridice”, în conformitate cu prevederile art. 2 (1) din lege, potrivit căruia Curtea
asigură controlul constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a

ordonanțelor Guvernului, deci a unor acte normative.
După cum se știe, actul normativ este general, obligatoriu și impersonal, în timp
ce raportul juridic este personal, concret. S-a pus problema dacă Curtea este
competentă să sancționeze neconstituționalitatea unor acte normative adoptate
înainte de intrarea în vigoare a Constituției, în cazul unor raporturi juridice,
săvârșite în temeiul acestor acte, după intrarea în vigoare a Constituției.
Curtea Constituțională a soluționat această problemă, stabilind că excepția de
neconstituționalitate poate fi ridicată din oficiu, sau de către una din părți, în
orice fază a procesului, fie în fond, sau în apel, fie în recurs. Singura condiție pe
care o prevede art. 23 alin. 2 este ca, de legea sau ordonanța atacată, să depindă
soluționarea cauzei.
Dacă dezbaterea privitoare la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe are
un caracter colateral obiectivului procesului, procedura în fața Curții nu va putea
fi declanșată.
Nu pot face, de asemenea, obiectul excepției de neconstituționalitate prevederile
legale în care Curtea s-a pronunțat în procedura de control prealabil (Zlătescu &
Moroianu Zlătescu, 1994, p. 102).
Ridicarea excepției de neconstituționalitate nu oprește în mod obligatoriu

judecarea cauzei. Potrivit prevederilor art. 23 alin.6, instanța poate dispune,
prin încheiere motivată, suspendarea judecății, per a contrario, ea poate să nu
dispună suspendarea, urmând ca, dacă decizia Curții Constituționale se va
pronunța ulterior hotărârii judecătorești, procesul să fie rejudecat, dacă este
cazul, în temeiul deciziei Curții.
Trebuie reținut că instanța în fața căreia s-a ridicat din oficiu, sau de către părți,
excepția de neconstituționalitate este singura în drept să sesizeze Curtea, printr-
o încheiere. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părților pentru
susținerea sau combaterea excepției, precum și opinia instanței asupra excepției
și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.
Motivarea încheierii, expunerea opiniei instanței, sunt elemente de maximă

importanță pentru definirea naturii controlului pe care îl exercită Curtea
Constituțională.
Procedura în fața Curții Constituționale comportă două grade de jurisdicție:

fondul și recursul. Articolul 25 alin.1 prevede că decizia poate fi atacată de părți
(desigur, și de procuror) numai cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare.
Procurorului nu este necesar să i se comunice hotărârea, pentru el termenul de
recurs curgând de la pronunțare.
Cuvântul „numai” poate avea două sensuri: a) în ipoteza reintroducerii căii de
atac a apelului, aceasta nu va fi operantă pentru judecată la Curtea
Constituțională; b) hotărârea nu este susceptibilă a fi atacată pe căile
extraordinare de atac – contestația sau revizuirea – dar nici prin recurs în
interesul legii.

Deciziile definitive, prevede legea, se comunică celor două Camere ale

Parlamentului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial. Ele devin, pentru
problema supusă judecății, obligatorii ergo omnes, ca legea însăși.
Sarcina de lucru 6
Descrie în 10-15 rânduri procedura în fața Curții Constituționale și modul
în care deciziile acesteia influențează cadrul legislativ.
4.2.3. Practica Curții Constituționale privind drepturile omului

Reglementat prin Constituție în art. 41, dreptul la muncă și protecția socială a
muncii este unul din importantele drepturi social-economice cu un conținut
juridic complex.
Prin deciziile și hotărârile pronunțate într-o serie de spețe, Curtea

Constituțională a adus, în decursul activității sale, importante contribuții legate
de determinarea întinderii unor drepturi cetățenești, de compatibilitatea sau
incompatibilitatea unor legi cu respectul drepturilor fundamentale prevăzute
de Constituție (Duculescu, 1994, p. 159).
În Decizia nr. 6/1992 a Curții Constituționale, au fost luate în discuție o serie de

probleme legate de separația puterilor, în legătură cu constituționalitatea unor
prevederi ale Legii nr. 58/1991, privind măsuri premergătoare reglementării
situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august
1944.
Sesizarea Curții a fost făcută, pe de o parte, de 55 de deputați care atrăgeau

atenția asupra neconstituționalității prevederilor articolelor 1 și 2 din lege, iar
pe de altă parte, de Curtea Supremă de Justiție, care semnala
neconstituționalitatea articolului 5.
Curtea Constituțională, examinând susținerile cuprinse în cele două sesizări, a

considerat că articolul 1 din lege, care instituie obligativitatea pentru Guvern ca,
în termen de 6 luni, să prezinte Parlamentului un proiect de lege privind
reglementarea situației juridice a imobilelor trecute în proprietatea statului sau a
unităților administrativ-teritoriale în virtutea unor acte normative sau a unor acte
cu caracter individual emise după 23 august 1944, nu încalcă prevederile
Constituției, deoarece instituie numai o obligație pentru Guvern de a prezenta un
anumit proiect de lege pentru reglementarea unei materii determinate. În ce
privește aliniatul I din articolul 2 al aceleiași legi, care prevede că, până la data
adoptării legii privind reglementarea situației juridice a unor imobile, se interzice
înstrăinarea, ca active ale agenților economici sau în orice alt mod și cu orice
titlu, a imobilelor respective este neconstituțional, deoarece aduce atingere
dreptului de proprietate care este unul dintre drepturile fundamentale prevăzute
de Constituția României.
În legătură cu susținerile cuprinse în sesizarea Curții Supreme de Justiție, Curtea
Constituțională a constatat că, prin Legea nr. 58/1991, s-a adus atingere
principiului separației puterilor statului, instituindu-se o adevărată imixtiune a
puterii legislative în problemele ce țin de competența puterii judecătorești.
Referindu-se la prevederile criticate, cuprinse în articolul 5 din Legea ce a format
obiectul sesizării Curții Constituționale, decizia precizează că “Această
prevedere încalcă raporturile constituționale dintre puterea legislativă și cea
judecătorească. În virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul
nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției. Dreptul de control
al Parlamentului se exercită asupra modului cum funcționează organele puterii
judecătorești, el stabilind, în acest scop, regulile după care se desfășoară
activitatea de judecată. Potrivit Constituției, acest drept, însă, se poate exercita
numai cu respectul autorității lucrului judecat și fără a împiedica instanțele
judecătorești de a-și exercita misiunea, prevăzută de articolul 126 din
Constituție, de realizare a justiției. O imixtiune a puterii legislative care ar pune
autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu
referire la o anumită categorie de cauze și pentru o anumită perioadă de timp, ar
avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități.
De aceea, o dispoziție legală prin care se suspendă cursul judecății sau
executarea hotărârilor definitive referitoare la anumite cauze determinate, este
neconstituțională”.
În concluzie, au fost declarate neconstituționale prevederile articolului 2

aliniatul 1 și ale articolului 5 din Legea privind măsurile premergătoare
reglementării situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului
după 23 august 1994.
Prin Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, cu privire la constituționalitatea art. 27 și 34

din Legea privind regimul zonelor libere, Curtea Constituțională, pe lângă
problemele legate de caracterul fundamental al dreptului de proprietate, a
rezolvat și o altă problemă - referitoare la dreptul la grevă. Astfel, în legătură cu
articolul 34 din aceeași lege, care prevede că “în zonele libere, personalul nu
poate înceta lucrul prin grevă, conflictele de muncă urmând a fi soluționate prin
negociere între părți”, Curtea Constituțională a apreciat articolul în cauză ca fiind
neconstituțional, deoarece restrângerea dreptului la grevă al salariaților din
zonele libere nu se poate raporta la nici una din situațiile limitative prevăzute în
articolul 53 aliniatul 1 din Constituție.
În decizia sa, Curtea Constituțională a motivat că:
„constituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege trebuie apreciată nu numai prin prisma
faptului că limitează expres exercitarea unor drepturi, ci și a faptului dacă limitările se
încadrează, sub aspectul cauzelor lor, în termenii articolului 49 din Constituție. Așa văzute
lucrurile, este firesc să revină legii stabilirea restrângerilor exercițiului dreptului la grevă,
pentru că legiuitorul are dreptul constituțional de a realiza concilierea necesară între apărarea
intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților și apărarea interesului general,
căruia greva i-ar putea dăuna. Aceste restrângeri însă nu pot fi altele decât cele ce rezultă din
articolul 40, coroborat cu articolul 49 din Constituție. Or, din aceste articole rezultă clar că
limitările pot fi întemeiate pe interese de serviciu, stări, drepturi și nu pe motive teritoriale. De
altfel, Legea nr. 15 din 11 februarie 1991 pentru soluționarea conflictelor colective de muncă,
este clară și îndestulătoare cât privește restrângerea exercițiului dreptului la grevă, ea
valorificând regulile juridice din pactele internaționale privind drepturile omului”.
O soluție interesantă a fost pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 62 din 21 octombrie 1993. În speță fusese vorba de o excepție de
neconstituționalitate ridicată în fața Tribunalului Municipiului București -
Secțiunea Contencios Administrativ. Reclamanții cetățeni străini, cărora li se
respinsese luarea în evidență a cererilor de adopție, invocaseră
neconstituționalitatea art. 3 și 4 din Legea nr.11/1990 privind încuviințarea
adopției, care a fost în contradicție nu numai cu interesul copilului, dispozițiile
Constituției, dar și cu prevederile tratatelor și pactelor internaționale privind
drepturile omului.
Excepția de neconstituționalitatea a fost respinsă, Curtea Constituțională
apreciind că stabilirea subsidiarității „adopției internaționale” față de cea
națională, nu numai că nu dă expresie unei discriminări, ci reprezintă o
puternică garanție a ocrotirii intereselor copilului. Faptul că, prin lege, se
stabilește o anumită ordine de preferință, nu reprezintă o discriminare. O atare
discriminare ar presupune excluderea totală a unei anumite categorii de
persoane de la dreptul de a adopta, pentru motivul că ei sunt cetățeni străini
sau cetățeni români domiciliați în străinătate. Or, “legea nu exclude dreptul
acestor persoane de a adopta copii români, ci, dimpotrivă, îl recunoaște, în
condițiile arătate.”
Curtea Constituțională a estimat, pe de altă parte, că adopția națională nu
aduce nicio atingere libertății minorului, nu atinge nici dreptul de emigrare,
pentru că rațiunea adopției nu poate fi în nici un caz emigrarea (dacă acesta ar
fi scopul real al adopției, ne-am găsi în fața unei fraude de lege), nu afectează
nici principiul că statul trebuie să asigure un nivel de trai decent, deoarece
acest principiu constituțional se realizează “prin mijloace de protecție socială
în țara noastră, nicidecum prin exportarea copiilor în țări cu un nivel de trai
superior.”
Practica Curții Constituționale, după cum se vede din prezentarea celor câteva
decizii de mai sus, reprezintă un important element de evaluare și de
interpretare a prevederilor legislative cu privire la drepturile omului. Din
prevederile Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, rezultă că accesul direct al cetățenilor la această instanță este
permis doar pe calea excepției de neconstituționalitate, și numai în situațiile în
care asemenea excepții sunt ridicate în fața instanțelor, și care duc la solicitarea
punctelor de vedere ale Curții Constituționale.
Având în vedere exigențele respectării drepturilor omului, considerăm că este

necesară o extindere a cercurile persoanelor abilitate să sesizare Curtea
Constituțională, ceea ce ar contribui la implicarea și mai activă a acestei instituții

în asigurarea concordanței legislației țării noastre cu marile principii ale statului

de drept.
4.2.4. Curtea Constituțională și tratatele internaționale privind drepturile omului
Semnificativă pentru procesul edificării statului de drept în România, este

prevederea din articolul 20 aliniatul 2 al Constituției, conform căreia, în cazul
unor eventuale neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au
prioritate reglementările internaționale. Totodată, în legea fundamentală
română s-a precizat că dispozițiile constituționale privind drepturile și
libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România
este parte (articolul 20 aliniatul 1) (Năstase, 1992, p. 123).
În acest spirit, se poate afirma că apelul la tratatele internaționale pentru

constatarea constituționalității sau neconstituționalității unei legi, a devenit o
practică în activitatea Curții Constituționale a României. Astfel, prin Decizia nr.
6/1993, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituționale prevederile Legii
nr. 58/1992, prin care se introducea o impozitare diferită pentru trei categorii de
persoane (majorarea cu 30 % a impozitului pentru veniturile obținute prin
cumul). În susținerea deciziei, Curtea a invocat dispozițiile referitoare la
nediscriminare din art. 25 al Pactului internațional privind drepturile civile și
politice, din art. 2 alin. 2 al Pactului internațional privind drepturile economice,
sociale și culturale și din art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Decizia nr. 30/1994 a soluționat excepția de neconstituționalitate ridicată în
legătură cu legea prin care s-a prelungit termenul de validitate a contractelor de
închiriere pentru spații locative. În motivarea excepției, autorii afirmau că, prin
aceste prevederi, a fost încălcat dreptul de proprietate, întrucât prelungirea
contractelor s-a făcut fără acordul proprietarilor. Chiar dacă în Constituție nu
este consacrat un drept de locuință ca atare, Curtea a considerat că acesta intră
în dreptul mai larg prevăzut de art. 43, anume dreptul la un trai decent. În
susținerea acestui punct de vedere, Curtea a invocat prevederilor art. 25 ale
Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale art. 11 din Pactul Internațional
privind drepturile economice, sociale și culturale care, referindu-se la un nivel
de trai satisfăcător, menționează dreptul la locuință. Curtea a respins excepția,
motivând că prelungirea termenului de validitate a contractelor de închiriere este
o măsură de politică legislativă compatibilă ansamblului prevederilor
constituționale.
O altă decizie în care s-au invocat prevederile unui tratat internațional, a fost
Decizia nr. 114/1994, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 32 din
Legea nr. 88/1993. Potrivit acestor prevederi, un cadru didactic nu avea voie să
desfășoare activități didactice la o instituție de învățământ superior, decât cel
mult până la echivalentul unei norme didactice. În motivarea deciziei, Curtea a
invocat dispozițiile art. 6 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile
economice, sociale și culturale, în conformitate cu care dreptul la muncă include
dreptul persoanei de avea posibilitatea să-și câștige existența printr-o muncă pe
care ea singură și-o alege sau acceptă. Prin urmare, Curtea Constituțională a
statuat că „dreptul la muncă al unei persoane nu poate forma obiectul vreunei
îngrădiri sau limitări, fiecare persoană fiind liberă să muncească în măsura

posibilităților sale fizice și intelectuale pe care doar ea singură le poate aprecia”.
Totodată, Curtea Constituțională a interpretat formula „limitarea rațională a
orelor de muncă” din art. 7 lit. d din Pact, în sensul că aceasta nu reprezintă
temeiul unor îngrădiri aduse dreptului la muncă, ci subliniază dreptul unei
persoane de a nu fi obligată să muncească dincolo de posibilitățile sale fizice și
intelectuale.
O mențiune specială se cuvine a fi reținută, și anume aceea că, în ciuda

„rezistenței” opuse de instanțele de judecată, acest apel al Curții
Constituționale la documente internaționale privind drepturile omului,
independent de calitatea sau lipsa calității lor de tratate internaționale ratificate
de Parlamentul României, apare ca o atitudine pe deplin consonantă cu modul
cum au fost codificate drepturile fundamentale în toate constituțiile țărilor
democratice.
Sarcina de lucru 7
Redactează un text de 10-15 rânduri prin care să argumentezi contribuția
importantă a Curții Constituționale în ce privește respectarea drepturilor
fundamentale prevăzute de Constituție (referirile vor influența raporturile
dintre cetățean și stat).
4.2.5. Contenciosul administrativ

În 1864, a fost înființat în România un tribunal administrativ, denumit Consiliul
de Stat, din inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, după modelul
Consiliului de Stat francez. Acesta a funcționat până la 9 iulie 1866, de când
începe o perioadă în care nu a existat o instanță de contencios administrativ.
Începând din 1905, controlul actelor administrative este atribuit organelor puterii
judecătorești. Legea Curții de Casație din 1 iulie 1905, încredința Înaltei Curți
de Casație controlul actelor administrative ilegale. În 1912, contenciosul
administrativ este reînființat, după ce fusese desființat prin legea din 25 martie
1910. Legea din 1912 a dăinuit până la Legea contenciosului administrativ din
23 decembrie 1925.
Legea din 23 decembrie 1925 stabilea o serie de condiții speciale pentru
intentarea acțiunilor de contencios administrativ: condiții privitoare la calitatea
reclamantului, condiții privitoare la natura actului atacat și condiții cu privire la
termene și forme.
Hotărârile de contencios administrativ aveau efecte relative, referindu-se numai
la părțile care au figurat în proces. Cu toate acestea, Curtea de Casație –
Secțiunea a III-a, a hotărât că, în această materie, unele decizii pot avea și efecte
erga omnes. Prin acțiunea sa, reclamantul putea obține, în primul rând,
recunoașterea unui drept subiectiv și anularea sau reformarea actului

administrativ ilegal. El putea obține și despăgubiri bănești, în mod accesoriu,

atât de la autoritatea administrativă, cât și în mod solidar, de la funcționarul
vinovat.
Legea contenciosului administrativ din 1925 a fost desființată în 1948, după
instaurarea regimului totalitar comunist.
Prin Legea nr. 1/1967, elaborată din inițiativa unor remarcabili juriști ai timpului,
s-a încercat instituirea unui oarecare control al justiției asupra actelor
administrative. Noua lege a contenciosului administrativ prezintă un mare
interes, prin aceea că a repus în drepturile ei o instituție care a existat în practica
tuturor statelor democratice. Cu toate acestea, numeroasele excepții de acte
administrative pe care le prevedea Legea nr. 1/1967, precum și practica
judecătorească orientată spre restrângerea sferei controlului judecătoresc, au
îngustat mult sfera actelor administrative supuse controlului instanțelor
judecătorești.
În evoluția legislației post-revoluționare, un moment important l-a marcat Legea
contenciosului administrativ din 1990, care a reluat o tradiție pe linia garantării
drepturilor persoanelor fizice sau juridice, în condițiile în care acestea puteau fi
încălcate de administrație, prin emiterea unor acte ilegale sau prin refuzul
emiterii unor acte.
Legea nr. 29/1990 este deosebit de importantă, deoarece ea dă o reală

consistență juridică dreptului persoanelor fizice și juridice vătămate printr-un
act administrativ de a obține pe cale judecătorească anularea actului și
repararea pagubei. Demn de semnalat este faptul că legea consacră un câmp
foarte larg de acțiune puterii judecătorești în domeniul controlului actelor
administrative. Bunăoară, se recunoaște dreptul de a se adresa justiției tuturor
persoanelor fizice și juridice vătămate printr-un act administrativ sau prin
refuzul de a-l emite, refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un
drept recunoscut de lege asimilându-se cu aceste situații.
Conform prevederilor art. 5, sunt exceptate de la aplicarea acestei legi: (1) actele
administrative ale autorităților publice, care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; (2) nu pot fi atacate pe
calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau
desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară; (3)
actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, a stării de
asediu sau a celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională
ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea
consecințelor calamităților naturale, epidemiilor, epizootiilor pot fi atacate
numai pentru exces de putere.
Actele administrative cu caracter jurisdicțional, cu excepția celor ce privesc taxe
și impozite, sau care se referă la domeniul contravențiilor, pot fi atacate cu recurs
după ce au fost epuizate în prealabil, căile administrative jurisdicționale, la secția
de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei hotărâre
este definitivă.
Înainte de a cere tribunalului anularea actului sau obligarea la eliberarea lui,
procedura de atacare a actelor administrative pe cale judiciară, comportă o etapă
prealabilă. Astfel, cel în drept se va adresa în termen de 30 de zile autorității

emitente, care are obligația să rezolve reclamația într-un termen de 30 de zile.
Dacă cel vătămat nu se consideră mulțumit de soluția dată, el se va putea adresa
tribunalului într-un termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. În cazul în
care persoana vătămată s-a adresat cu o reclamație și autorității administrative
ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile se va calcula
de la comunicarea de către aceasta a soluției date. Petiționarul are dreptul să se
adreseze organelor judecătorești și în situația în care autoritatea administrativă
emitentă sau cea ierarhic superioară nu a rezolvat reclamația în termenul legal
de 30 de zile. Introducerea cererii la tribunal nu se va putea face, în nici un caz,
mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare
se cere.
Judecarea acțiunilor formulate în temeiul acestei legi este de competența
tribunalului sau a curții de apel în raza cărora își are domiciliul reclamantul.
Acțiunile se judecă de urgență în ședință publică de către tribunal, respectiv
curtea de apel, într-un complet de doi judecători, iar la curțile de apel tot în
complet de doi judecători.
Drepturile de care dispune instanța de judecată în asemenea cazuri, sunt destul
de largi. Astfel, instanța va putea să anuleze total sau în parte actul administrativ,
să oblige autoritatea administrativă să emită un act ori să elibereze un certificat,
o adeverință sau alt înscris. Instanța va fi în măsură, totodată, să se pronunțe și
asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative premergătoare, care au
stat la baza emiterii actului supus judecății. În cazul admiterii cererii, instanța va
putea hotărî și asupra daunelor morale cerute (nu numai asupra celor materiale).
Acțiunile intentate în justiție în temeiul Legii contenciosului administrativ
(Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost actualizată la 02.08.2007
și conține modificările aduse de: O.U.G. nr. 190/2005; Decizia Curții
Constituționale nr. 189/2006; Legea nr. 262/2007 publicată în Monitorul Oficial
nr. 510 din 30.07.2007; Decizia Curții Constituționale nr. 660/2007 publicată în
Monitorul Oficial nr. 525 din 02.08.2007),vor putea fi formulate și direct
împotriva funcționarului autorității publice care a eliberat actul sau care se face
vinovat de refuzul rezolvării cererii în acele situații în care se solicită plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care
acțiunea este admisă, persoana în cauză va putea fi obligată la plata daunelor în
solidar cu autoritatea administrativă.
Cu privire la căile de atac, legea prevede că sentința dată poate fi atacată cu
recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 15 zile de la comunicare,
recursul fiind, în asemenea situații, suspensiv de executare. Înalta Curte de
Casație și Justiție urmează să judece recursul de urgență, iar în cazul admiterii
lui, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond.
Executarea hotărârii judecătorești se va face în termenul prevăzut în cuprinsul
său, sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii
definitive a hotărârii. Nerespectarea acestor termene atrage sancțiuni,
conducătorul autorității administrative fiind obligat să plătească statului amendă,
pentru fiecare zi de întârziere nejustificată, iar reclamantului putând să-i fie
acordate daune pentru întârziere. Conducătorul autorității administrative se va
putea îndrepta, însă, cu acțiune împotriva celor vinovați de nesocotirea hotărârii,
potrivit reglementărilor dreptului comun.
Implicarea justiției în apărarea drepturilor omului este, fără îndoială, o creație

modernă legată de însuși conceptul existenței acestor drepturi. Dar realizarea
dreptății a constituit și scopul dreptului în Roma antică, pe cât îl constituie și
în prezent. La un moment dat, în antichitate a avut o largă circulație principiul
„fiat justiția, pareat mundus” (Să se facă dreptate (chiar de ar fi să piară
lumea”).
Această expresie a fost și deviza împăratului german Ferdinand I (1558-1564).

Desigur, o asemenea concepție absurdă despre justiție nu are nimic comun cu
apărarea drepturilor omului. Marele profesor român Mircea Djuvara, care arăta
că, în practică, se poate produce o îndepărtare a instituțiilor juridice de rolul lor
firesc, preciza că “prima sarcină a dreptului constituțional și în special a
legiuitorului în asemenea materie, este să caute ca o asemenea deosebire între
instituțiuni și realități, să fie cât se poate de mică, fără nădejdea însă ca vreodată
să poată ajunge a acoperi acest abis care, prin natura lucrurilor, există în orice
instituțiune de drept”.
Am dori să precizăm, în lumina acestor gânduri de principiu, că sistemul
separației puterilor, propriu unui stat de drept, rolul justiției în apărarea
drepturilor omului, este determinant și înfăptuit prin garanțiile constituționale,
prin mecanismul actual de organizare judecătorească, prin noul rol al apărării în
procesul penal și valoarea căilor de atac ca mijloace de asigurare a respectării
drepturilor omului.
Sarcina de lucru 8
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să comentezi
expresia:„fiat justiția, pareat mundus”. Vei avea în vedere un caz concret
de aplicare a actului justițiar.

Rezumat
Protecția juridică a drepturilor omului în România a început să capete un
contur modern în contextul Revoluției de la 1848. După Unirea Principatelor,
au fost elaborate pe o concepție nouă, umanistă, în care sunt consacrate
drepturi și libertăți cetățenești.
Drepturile cetățenești au fost instituționalizate în țara noastră prin Constituția
de la 1866, dar consolidarea instituției drepturilor cetățenești a dobândit o
incontestabilă statură europeană, datorită demersurilor științifice ale unei
pleiade de juriști, diplomați și istorici români.
În condițiile instaurării dictaturii regale, Constituția din 1938 a creat mijlocul
practic de suspendare a garanțiilor constituționale, privitoare la drepturile
fundamentale.
În perioada de după cel de-al doilea Război Mondial și până în 1989, în
România a existat un regim de dictatură comunistă drepturile omului nu au
fost respectate, deși țara noastră era membră a Organizației Națiunilor Unite
și avea obligația respectării Cartei O.N.U.
După Revoluția din 1989, prin Constituția din 8 decembrie 1991, a fost stabilit
cadrul juridic al drepturilor omului.
Pentru respectarea drepturilor omului, în urma aderării la Consiliul Europei și
ratificării Convenției Europei, România s-a angajat să-și revizuiască legislația
anterioară, astfel încât aceasta să devină compatibilă cu prevederile
Convenției și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg.
De-a lungul anilor, statele au adoptat numeroase convenții privind
incriminarea și pedepsirea unor fapte îndreptate împotriva vieții și libertății, a
drepturilor omului în general.
Pentru asigurarea respectării drepturilor omului a fost instituit controlul
constituționalității legilor. Acest control se înfăptuiește de Curtea
Constituțională care este un organism independent față de orice altă autoritate
publică și care este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România.
Pentru garantarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice în care acestea ar
putea fi încălcate de administrație, prin emiterea unor acte ilegale sau prin
refuzul emiterii unor acte, a fost adoptată legea contenciosului administrativ
din 1990, căreia i s-au adus mai multe completări și modificări în decursul
anilor.
Teste de autoevaluare
1. Articolul 20 din Constituția României consacră:
a. supremația dreptului internațional
b. supremația dreptului intern
c. autoritatea statului român

2. Potrivit art. 146 și 147 din Constituția României, controlul constituționalității

legilor este:
a. un control anterior
b. un control posterior
c. atât un control anterior cât și unul posterior
3. Curtea Constituțională este:

a. unica autoritate de jurisdicție constituțională
b. autoritate de jurisdicție
c. autoritate de control prealabil
4. Practica Curții Constituționale reprezintă:

a. un important element de evaluare a prevederilor legislative
b. un important element de interpretare a prevederilor legislative
c. un important element de evaluare și interpretare a prevederilor legislative
cu privire la drepturile omului
5. Legea prevede că sentința dată poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de

Casație și Justiție:
a. în termen de 15 zile de la comunicare,
b. în termen de 10 zile de la comunicare,
c. în termen de 25 zile de la comunicare,
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 și 4

Redactează un eseu structurat de 30-60 rânduri (12 TNR la 1,5 rânduri) în care
să dezvolți, pe lângă idei și informații din alte surse, următoarele
intercondiționări:
- drepturi și libertăți fundamentale;
- dispozițiile constituționale și Declarația Universală a Drepturilor Omului,
Pactele și celelalte tratate la care România este parte
Informația din curs va fi obligatoriu completată cu cea din bibliografia indicată

la sfârșitul capitolelor 3 și 4.
Nota Bene. Lucrarea va fi încărcată pe platforma Danubius Online, la secțiunea
Teme din cadrul site-ului de curs DD4215 ID, până la data ce va fi precizată la
secțiunea Anunțuri, spre a fi evaluată și notată. Această notă se va regăsi, în
procentul precizat în programa analitică, în nota finală.

Bibliografie minimală
Pușcă, B. (2001). Drept constituțional și instituții politice, vol. I. Galați: Editura

Fundației Academice „Danubius”, pp. 98-132.
Duculescu, V. (2008). Protecția juridică a drepturilor omului. București:
Lumina Lex, pp. 161-257.
Purdă, Nicolau; Diaconu, Nicoleta (2007). Protecția juridică a drepturilor
omului. București: Universul Juridic, pp. 197-283.
Năstase, A. (1992). Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol. București:
IRDO, pp. 117-129.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I
1.c; 2. a; 3. c; 4. a; 5. c.
Unitatea II
1.c; 2. a; 3. a;4. a; 5. a.
Unitatea III
1.a; 2. c; 3. b; 4. a; 5. c.
Unitatea IV
1.a; 2. c; 3. a; 4. c; 5. a.

Bibliografie de elaborare a cursului

Bolintineanu, A., & Năstase, A. (2000). Drept internațional. București: All Beck.
Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iași: Polirom.

Diaconu, I. (2001). Drepturile omului în dreptul internațional contemporan. București: Lumina
Lex.
Duculescu, V. (1994). Protecția juridică a drepturilor omului. București: Lumina Lex.
Mazilu, D. (2003). Drepturile omului. București: Lumina Lex, pp. 142-150.
Miga Beșteliu, Raluca (2007). Protecția internațională a drepturilor omului. București:
Universul Juridic, pp. 40-94.
Muraru, I. (1996). Drept constituțional și instituții politice. Iași: Fundația "Chemarea".
Năstase, A. (1992). Drepturile omului - religie a sfârșitului de secol. București: IRDO.
Pușcă, B., & Pușcă, A. (2000). Drept internațional public. Galați: Fundația Academică
Danubius.
Weber, R. (1996). România și dreptul internațional al drepturilor omului. București: All.
Zlătescu, V., & Moroianu Zlătescu, I. (1994). Drepturile omului în acțiune. București: IRDO.
Pușcă, B. (2001). Drept constituțional și instituții politice, vol. I. Galați: Editura Fundației
Academice „Danubius”, pp. 98-132.
Pușcă. B. (2010). Protecția juridică a drepturilor omului. Galați: Editura Universitară
Danubius.
Duculescu, V. (2008). Protecția juridică a drepturilor omului. București: Lumina Lex, pp. 161-
257.
Purdă, Nicolae & Diaconu, Nicoleta (2007). Protecția juridică a drepturilor omului. București:
Universul Juridic, pp. 197-283.
Purdă, Nicolae & Diaconu, Nicoleta (2011). Protecția juridică a drepturilor omului. București:
Editura Universul Juridic.
Năstase, A. (1992). Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol. București: IRDO, pp.
117-129.

Pido+4+ 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pido+4+ 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4.

REGLEMENTAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN

4.1. Protecția juridică a drepturilor omului în România ............................................... 67

 să analizezi conținutul dispozițiilor constituționale referitoare la

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

4.1. Protecția juridică a drepturilor omului în România

Problematica drepturilor omului în România a început să capete conturul ei

În anii ce au urmat Unirii Principatelor (1859), au fost elaborate o serie de

Constituția României din 1923 marchează un pas important în direcția

Protecţia internaţională a drepturilor omului 67

În condițiile instaurării dictaturii regale, Constituția din 1938 a creat mijlocul

Libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, accesul la informație, dreptul

După 1980, România și-a înăsprit atitudinea în relațiile externe, încercând

neconcordanță, reglementările internaționale cu privire la drepturile omului au

În Titlul I al Constituției sunt consacrate o serie de principii generale,

După cum se știe, practica României în domeniul tratatelor internaționale după

Protecţia internaţională a drepturilor omului 69

4.1.2. Relațiile României cu organismele interguvernamentale

Unul dintre scopurile Organizației Națiunilor Unite a fost înscris în preambulul

În 1990, au fost ratificate : Convenția cu privire la drepturile copilului,

Protecţia internaţională a drepturilor omului 70

Titlul II din Constituția României, intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle

În ceea ce privește regimul străinilor, precizăm că potrivit articolului 18 din

România, ca membră a O.N.U, are obligația de a respecta rezoluțiile Adunării

Protecţia internaţională a drepturilor omului 71

4.1.3. Relațiile României cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Protecţia internaţională a drepturilor omului 72

Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane

4.1.4. Tratatele internaționale privind drepturile omului aplicate în ordinea juridică

a) problema interpretării dispozițiilor constituționale privind drepturile și

Cu privire la prima dintre cele două probleme, este de semnalat că articolul 20

Protecţia internaţională a drepturilor omului 73

Prin urmare, dispozițiile constituționale urmează să fie interpretate în

Din analiza prevederilor constituțiilor statelor și a jurisprudenței lor interne,

Potrivit Constituției României (art. 11, aliniatul 2) „tratatele ratificate de

Protecţia internaţională a drepturilor omului 74

Pactele internaționale adoptate de O.N.U în 1966

a) În ce privește drepturile civile și politice, sunt enunțate: dreptul la viață și

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1976, a fost

b) În categoria drepturilor economice, sociale și culturale, pot fi încadrate:

Protecţia internaţională a drepturilor omului 75

În legătură cu dreptul la învățătură, Constituția României prevede, în articolul

4.2. Respectarea drepturilor omului și controlului constituționalității

Principalele tratate în domeniul drepturilor omului, cer statelor să asigure

De-a lungul anilor, statele au adoptat numeroase convenții privind încriminarea

După modelul tribunalelor pentru pedepsirea criminalilor de război, create

În cazul în care încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului pun în

Protecţia internaţională a drepturilor omului 77

4.2.2. Controlul constituționalității legilor

Controlul constituționalității constituie unul dintre mijloacele cele mai

Instituirea controlului constituționalității legilor este necesară, deoarece asigură

Imposibilitatea controlului constituționalității legilor a fost argumentată,

Majoritatea doctrinarilor au ajuns la concluzia necesității efectuării controlului

În țara noastră, a prevalat ideea constituirii unei Curți Constituționale, organ

Controlul anterior se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de

Controlul posterior se exercită asupra legilor adoptate, sau asupra actelor

Se poate observa că deciziile Curții Constituționale nu au ca efect scoaterea

Protecţia internaţională a drepturilor omului 79

Organizarea, funcționarea și competența Curții Constituționale

Activitatea Curții Constituționale cuprinde trei categorii de acte: decizii în

Creată în scopul apărării statului de drept, Curtea Constituțională se

Procedura de judecată va urma, în principiu, regulile prevăzute în Titlul III al

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din