Pido+1+ 1

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI
Ediţie revizuită şi adăugită
(Curs ID/FR)
Anul IV, semestrul al II-lea
BENONE PUŞCĂ
ANA ALINA IONESCU DUMITRACHE
Editura Universitară „Danubius”, Galaţi

2015
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEGRUŢ, VASILICA
Drept administrativ : anul I, semestrul I / Vasilica Negruţ. - Galaţi : Editura
Universitară Danubius, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-533-377-2
342.9(498)(075.8)
Tipografia Zigotto Galaţi
Tel.: 0236.477171
Protecţia internaţională a drepturilor omului 2

CUPRINS
1. Drepturile omului și reglementarea acestora
1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului ....................................... 8
1.1.1. Concepții și idei despre drepturile omului ................................................................. 8

1.2. Drepturi și libertăți ale omului .................................................................................... 11
1.2.1. Drepturile cetățeanului ............................................................................................. 11
1.2.2. Drepturile fundamentale. Concept și trăsături. ....................................................... 12
1.2.3. Libertăți fundamentale ............................................................................................. 13
1.3. Categorii de drepturi fundamentale ........................................................................... 14
1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului ................................. 17

1.4.1. Primele consacrări juridice ale drepturilor omului în România............................ 18
1.4.2. Cadrul normativ pre-constituțional al protecției drepturilor omului ..................... 23
1.5. Conceptul și trăsăturile protecției internaționale a drepturilor omului .................. 25
Rezumat .............................................................................................................................. 27
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 27
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 28
2. Instrumente juridice și mecanisme internaționale de protecție și

garantare a drepturilor omului
2.1. Principalele instrumente juridice internaționale care garantează drepturile
omului ................................................................................................................................. 30
2.2. Mecanisme internaționale regionale de protecție și promovare a drepturilor
omului ................................................................................................................................. 41
Rezumat .............................................................................................................................. 51
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 și 2 ............................................................... 52

3. Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului
3.1. Sistemul european de protecție a drepturilor omului ................................................ 44
3.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului ............................................................ 51

3.3. Sistemul african al drepturilor omului și popoarelor ................................................. 59
Rezumat .............................................................................................................................. 63
4. Reglementarea drepturilor omului în România.

4.1. Protecția juridică a drepturilor omului în România .................................................. 67
4.2. Respectarea drepturilor omului și controlului constituționalității ............................ 76

Rezumat .............................................................................................................................. 90
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 și 4 ............................................................... 91

INTRODUCERE
Modulul intitulat Protecția internațională a drepturilor omului se studiază în
anul IV, sem. al II-lea și vizează dobândirea de competențe în domeniul
drepturilor omului.
Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 definirea protecției internaționale a drepturilor omului ca disciplină
juridică;
 explicarea genezei și evoluției protecției juridice a drepturilor omului;
 identificarea documentelor constituționale și internaționale care
garantează drepturile omului;
 determinarea principalelor sisteme internaționale de protecție a
drepturilor omului;
 rezumarea politicii statului român față de dezvoltarea și aplicarea
drepturilor omului;
 asumarea practicii Curții Constituționale privind drepturile omului.
Conținutul este structurat în următoarele unități de învățare:

- Drepturile omului și reglementarea acestora
- Instrumente juridice și mecanisme internaționale de protecție și
garantare a drepturilor omului
- Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului
- Reglementarea drepturilor omului în România.
În prima unitate de învățare, intitulată Drepturile omului și reglementarea
acestora, vei regăsi a operaționalizarea următoarelor obiective specifice:
- să definești noțiunile de drepturi și libertăți ale omului;
- să enumeri documentele care garantează protecția juridică a
drepturilor omului;
- să identifici concepțiile privind drepturile omului în România,
după ce vei studia conținutul cursului și vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare și autoevaluare îți propun exerciții și teste adecvate.
După ce ai parcurs informația esențială, în a doua unitate de învățare,
Instrumente juridice și mecanisme internaționale de protecție și garantare a
drepturilor omului, vei achiziționa cunoștințele oferite, care îți vor permite să
operaționalizezi obiective specifice precum:
- să relaționezi textele mijloacelor interne și ale celor internaționale de
protecție a drepturilor omului;
- să elaborezi un text de comentariu al principalelor convenții
internaționale privind protecția drepturilor omului;
- să identifici procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
care îți vor permite să rezolvi testele propuse și lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unități de învățare.
După ce ai parcurs informația esențială, în a treia unitate de învățare, Sisteme
internaționale de protecție a drepturilor omului, vei achiziționa, odată cu
cunoștințele oferite, noi competențe. Capacitățile nou dobândite îți vor permite:
- să descrii sistemului european regional de protecție a drepturilor
civile, politice, economice și sociale;
- să dezvolți într-un text de o pagină ideea legăturii între drepturile
omului și preocupările pentru securitate;
- să rezumi drepturile fundamentale prevăzute în Declarația Americană
- să relaționezi dispozițiile Cartei cu ale Pactelor internaționale privind
drepturile omului;
- să prezinți sistemul african al drepturilor omului și popoarelor.
După ce ai parcurs informația esențială, în a patra unitate de învățare, intitulată
Reglementarea drepturilor omului în România, vei achiziționa, odată cu cunoștințele
oferite, noi competențe. Drept consecință, vei fi capabil:
- să analizezi conținutul dispozițiilor constituționale referitoare la
drepturile omului;
- să interpretezi dispozițiile constituționale în concordanță cu Declarația
Universală, cu Pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
- să dezvolți într-un eseu necesitatea controlului constituționalității legilor;
- să rezumi într-un text de o pagină principiul constituționalității legilor.
A doua lucrare de verificare îți va permite sa-ți autoevaluezi randamentul
studiului și al învățării. Voi avea ocazia să verific astfel validitatea metodei din
prezentul manual.
Pentru o învățare eficientă ai nevoie de următorii pași obligatorii:
 Citești modulul cu maximă atenție;
 Evidențiezi informațiile esențiale în rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări și rezolvi exercițiile propuse;
 Compari rezultatul cu suportul de curs și explică-ți de ce ai eliminat
anumite secvențe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învățare.
Sarcinile de lucru menționate în curs vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îți vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârșitul unităților de învățare 2 și 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerințe, folosindu-te de suportul de curs și de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reușit să operaționalizezi competențele. Se va ține cont de
acuratețea rezolvării, de modul de prezentare și de promptitudinea răspunsului.
Pentru neclarități și informații suplimentare vei apela la tutorele indicat.
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 80%; activități aplicative
atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teste pe parcursul
semestrului - 5% și teme de control - 5%.
N.B. Informația de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecință, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor și lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea
fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învățare.

1. DREPTURILE OMULUI ȘI REGLEMENTAREA
ACESTORA
1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului ....................................8

1.1.1. Concepții și idei despre drepturile omului ..........................................................8
1.2. Drepturi și libertăți ale omului ................................................................................ 11
1.2.1. Drepturile cetățeanului ...................................................................................... 11
1.2.2. Drepturile fundamentale. Concept și trăsături. ................................................ 12
1.2.3. Libertăți fundamentale ...................................................................................... 13
1.3. Categorii de drepturi fundamentale ........................................................................ 14
1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului .............................. 17
1.4.1. Primele consacrări juridice ale drepturilor omului în România ..................... 18
1.4.2. Cadrul normativ pre-constituțional al protecției drepturilor omului.............. 23
1.5. Conceptul și trăsăturile protecției internaționale a drepturilor omului............... 25
Rezumat........................................................................................................................... 27
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 28
Bibliografie minimală ..................................................................................................... 29
Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să definești noțiunile de drepturi și libertăți ale omului;

 să delimitați principalele categorii de drepturi;
 să enumeri documentele care garantează protecția juridică a
drepturilor omului;
 să identifici concepțiile privind drepturile omului în România;
 să identifici obiectul de studiu al disciplinei Protecția internațională
a drepturilor omului și principalele caracteristici ale acestei
discipline.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului

1.1.1. Concepții și idei despre drepturile omului
Asemenea legilor, drepturile nu trebuie privite ca organisme imuabile aparținând
diferitelor legislații sau instituții ci ca formațiuni istorice dinamice modelate și
influențate de procesele economice, politice și sociale (Ibhawoh, 2007, p. 17)
Drepturile omului-temă relativ nouă în dreptul internațional public-reprezintă
câmpul de exprimare a unui număr tot mai mare de teze și orientări, de
concepții juridice și filosofice despre om și societate.
Așa cum se subliniază într-o lucrare teoretică românească asupra drepturilor

omului, scrisă în 1992, intitulată sugestiv „Drepturile omului - religie a
sfârșitului de secol”, semnată de prof. univ. dr. Adrian Năstase, cunoscut
specialist în acest domeniu,
„conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire individuală
a revoluțiilor burgheze din Europa” (Năstase, 1992, p. 18).
În opinia sa, drepturile omului reprezintă prerogativele conferite de dreptul
intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale
cu colectivitatea și cu statul care dau expresie unor valori sociale fundamentale
și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații
legitime în contextul economico-social, politic, cultural și istoric ale unei
anumite societăți.
Ideea drepturilor omului, însă, are origini îndepărtate în concepțiile filosofice și
juridice care au marcat istoria gândirii umane (Diaconu, 2001, p. 16). Astfel,
cunoscutul filosof Protagoras din Abdera emitea ideea că „omul este măsura
tuturor lucrurilor” (1978, p. 565), raportând toate fenomenele naturale și sociale
la om. Sintetizând pe plan juridic marile idei umaniste, jurisconsultul Ulpian
sublinia că, în esență, principiile dreptului trebuiau să fie următoarele: să duci o
viață onestă, să nu vatămi ceea ce aparține altuia și să atribui fiecăruia ceea ce
este al său (Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum
cuique tribuere (Ulpian, p. 2).
Trebuie menționat faptul că antichitatea a elaborat nu numai o viziune
cuprinzătoare despre om, incluzând recunoașterea demnității sale și valoarea
normelor juridice de conduită, dar și conceptul de „homo politicus”, înțelegând
prin aceasta vocația de care trebuiau să se bucure toți oamenii pentru a participa
în condiții de egalitate deplină la conducerea treburilor cetății (Aristotel, 1968,
p. 14).
În lucrarea sa „Politica”, Aristotel arăta că „omul este social prin natura sa”,
iar familia este „prima treaptă de asociere a oamenilor”; asocierea mai multor
familii „duce la crearea satelor și orașelor”; unirea mai multor sate și orașe
„dau naștere statului” și că „orice asociațiune se întocmește în scopul unui bine
oarecare”.
In pofida acestor idei generoase, societatea antică cunoștea, totuși, sclavia pe

care o considera ca fiind un fapt pe deplin firesc. Juriștii romani, care au elaborat

concepția lui “jus naturalae”, făceau o distincție între dreptul natural și dreptul
civil, considerând că dreptul natural este valabil, în egală măsură, pentru toate
ființele umane, indiferent dacă oamenii s-au născut liberi sau sclavi, în timp ce
considerau că dreptul civil este aplicabil numai membrilor cu drepturi egale ai
cetății (jus civile).
În Institutele împăratului Justinian, justiția era definită ca „dorința constantă

și perpetuă de a da oricărui om ceea ce îi este datorat”, iar știința dreptului a
fost definită ca fiind „cunoașterea lucrurilor divine și omenești și capacitatea
de a discerne cu exactitate ceea ce este drept de ceea ce este nedrept”
(Duculescu, 1994, p. 12).
Acolo unde este societate este drept (Ubi societas ibi jus) susțineau romanii, care
nu puteau concepe societatea fără drept. Ei porneau de la convingerea că „dreptul
este veșnic”, așa cum „societatea este veșnică” (Mazilu, 1996). În decursul
timpului, chiar în societatea sclavagistă romană, și-au făcut drum o serie de
reglementări juridice, inclusiv cele care interziceau uciderea sclavilor.
O influență benefică asupra afirmării concepțiilor umaniste a avut-o religia
creștină care a ridicat la rangul de principiu conceptul fraternității umane, al
egalității tuturor oamenilor în fața divinității, propovăduind ideea că oamenii, în
relațiile lor reciproce, trebuie să dea dovadă de toleranță, de respectul dreptului
oricărei ființe de a trăi conform propriilor obiceiuri, într-un spirit de înțelegere
și deplin respect (Bolintineanu & Năstase, 1995, p. 91). Religiile au avut un rol
esențial în propovăduirea concepțiilor umaniste, concepții consacrate în lucrările
unor specialiști de prestigiu ai teologiei, în hotărârile unor congrese eclesiastice.
Dar, din păcate, în practica unor religii, lupta împotriva credințelor ostile s-a
transformat în intoleranță, ducând în final la sacrificarea multor persoane acuzate
de diferite erezii, de încălcări ale normelor de conduită umană propovăduită de
Biserică. Cu toate acestea, însă, influența religiilor la afirmarea conceptului de
drepturi ale omului reprezintă un fapt notabil, care a determinat impactul
concepțiilor filosofice și morale asupra elaborării tuturor instituțiilor ce
garantează drepturile omului (Duculescu, 1994, p. 13).
Rolul religiilor în apărarea drepturilor omului s-a conturat prin stabilirea unor
viziuni și standarde normative în forma unor coduri morale cu privire la
demnitatea ființelor umane și modul în care acestea trebuie să fie tratate.
Dezvoltând aceste imperative morale, viziunile religiilor au susținut dezvoltarea
unui concept esențial pentru drepturile omului: responsabilitatea de a acționa în
binele celorlalți. De asemenea, religiile au creat o punte de legătură între drepturi
și obligații. (Lauren, 2013, pp. 6-9).
Marile confruntări filosofice au pus și ele în centrul atenției lor problemele
emancipării ființei umane. Filosofi de cele mai variate orientări au căutat să
deslușească rolul pe care omul trebuie să-1 aibă nu numai în societate, dar și în
istorie. Marele filosof francez Jean Jacques Rousseau aprecia că „omul s-a
născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, referindu-se prin aceasta la cerința
eliminării oricăror structuri sau mecanisme politice care ar fi fost de natură să
afecteze demnitatea omului.
Revoluția franceză a avut o influență decisivă asupra afirmării concepțiilor
umaniste, constând în aceea că a proclamat în documente drepturile
fundamentale ale omului, ce se cereau reflectate și garantate în orice societate

democratică. Filosofii revoluției au fundamentat idei care își păstrează
actualitatea și astăzi, demonstrând legătura indisolubilă între edificarea unei
ordini de drept și garantarea drepturilor omului. Așa, de pildă, Montesquieu
susținea că libertatea reprezintă „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; și
dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate,
pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel” (Montesquieu, 1964, p. 193).
Ideile remarcabile ale gândirii filosofice produse în secolele XVII și XVIII
încununau, de fapt, o întreagă evoluție în care ideile dreptului natural s-au impus
cu deosebită vigoare în gândirea politică a timpurilor. În cunoscuta sa lucrare
“De jure belli ac pacis”, Hugo Grotius aprecia că omul deține un anumit instinct
social care îl îndeamnă să trăiască în comunități cu semenii săi, de unde ideea
dreptului natural, chemat să guverneze conduita oamenilor în societate în
concordanță cu regulile dreptului rațiunii.
Un precept fundamental al dreptului natural - în concepția lui Hugo Grotius -

este „respectarea a tot ceea ce este al altuia” (aliendi abstinentia), precept care
a devenit unul din cele mai importante principii și norme de drept, care
postulează viața omului în comunitate.
Un alt principiu fundamental al dreptului natural este „repararea pagubelor

pricinuite altora” (damni culpa dati reparatio).
Atent observator al relațiilor interumane, Hugo Grotius a ajuns la concluzia că,

dincolo de motivațiile invocate de oameni, în diferite ipostaze, repararea
pagubelor pricinuite altora se impune cu necesitate, deoarece numai pe această
cale va fi descurajată provocarea unor pagube, iar oamenii se vor simți la adăpost
de acte sau fapte comise împotriva lor (Mazilu, 1996, p. 45). Relevantă este și
teoria lui Thomas Hobbes, potrivit căreia dreptul natural reprezenta libertatea pe
care omul o are fiecare de a folosi proprietatea, de a folosi propria sa putere
pentru apărarea propriei sale naturi, adică a vieții sale. În concepția acestui
gânditor, „dacă natura i-a făcut pe oameni egali, această egalitate trebuie să fie
recunoscută”. Pentru juristul și filosoful englez John Locke (Diaconu, 2001, p.
17), principalele drepturi naturale pe care omul nu le-a transmis statului, sunt:
libertatea, egalitatea și dreptul de proprietate. Mai târziu, concepția contractului
social fundamentată, mai ales, în opera lui Rousseau, recunoștea chiar dreptul
cetățenilor de a înlătura pe acei conducători politici care încalcă „pactul
fundamental”, dând astfel expresii noi dezvoltării ideilor de democrație și
conviețuire în societate.
Evoluția ideilor și acțiunii în domeniul drepturilor omului a fost influențată de
filosofia iluminiștilor. Gânditori francezi ca Voltaire în „Les lettres anglaises”
(1734) și Montesquieu în „Esprit des lois” (1748) exaltau libertățile engleze, sub
forma parlamentului ales, și a habeas corpus, pe care le vedeau ca protecție
eficientă contra abuzurilor.

Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze definiția științei dreptului pornind de la următorul
punct de vedere: „cunoașterea lucrurilor divine și omenești și capacitatea
de a discerne cu exactitate ceea ce este drept de ceea ce este nedrept”.
Compară, în final, decalogul acesta cu corpusul modern legislativ.
1.2. Drepturi și libertăți ale omului

Drepturile omului, drepturile cetățeanului, drepturile și libertățile fundamentale
sunt concepte care trebuie supuse unei analize minuțioase astfel încât să fie
reliefate caracteristicile fiecăruia dintre ele.
În accepțiunea Declarației Universale a Drepturilor Omului, drepturile omului
reprezintă acele drepturi care își au izvorul în inerenta demnitate a ființei umane.
În preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată la 10
decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, se prevede:
ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care
revoltă conștiința oamenilor. Recunoașterea demnității inerente tuturor
membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie
fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume.
Conceptul de drepturile omului a cunoscut în decursul istoriei numeroase
interpretări și definiții.
Din punct de vedere socio-politic, drepturile omului reprezintă un concept
atribuit ființelor umane ca titulare de drepturi universale.
Drepturile omului sunt acele drepturi minimale de care trebuie să beneficieze
fiecare individ, drepturi opozabile statului precum și oricăror autorități publice
doar în virtutea faptului că titularul lor face parte din familia umană.
Din perspectivă internațională, prin drepturile omului sunt evocate drepturile
ființei umane care este înzestrată cu rațiune și conștiință și căreia îi sunt
recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile și imprescriptibile.
1.2.1. Drepturile cetățeanului

Existența ființei umane într-o societate organizată stat, din punct de vedere
juridic, prezintă trei ipostaze: cetățean, străin sau apatrid (Iancu, 2002, p. 3).
Integrându-se într-un anumit sistem social politic omul devine cetățean și
beneficiază în această calitate de o serie de drepturi reglementate și garantate
prin legea fundamental a statului al cărui cetățean este.
Așadar, conceptul de drepturile omului are o interpretare mai largă comparativ
drepturilor cetățeanului, primele fiind drepturi universal valabile, aplicabile
tuturor ființelor umane pe când drepturile cetățeanului sunt aplicabile unor

categorii distincte: ființele umane integrate într-o anumită colectivitate
organizată în stat care funcționează în baza unui cadru de reguli juridice
religioase, morale etc. (Tomescu, 2013, p. 14).
Cetățenii unui anumit stat au aptitudinea de a se bucura de toate drepturile
statornicite în legea fundamentală a statului din care fac parte.
Referitor la persoanele fără cetățenie, apatrizi sau străini, aceste categorii vor
beneficia de anumite drepturi prevăzute de legea fundamentală a statului, de
regulă de drepturile indispensabile ființei umane.
1.2.2. Drepturile fundamentale. Concept și trăsături.

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective care aparțin oricărei ființe
umane și care sunt esențiale pentru viața, demnitatea, integritatea fizică și morală
a acesteia, drepturi consacrate juridic la nivel național și internațional,
recunoscute și garantate prin legea fundamentală, și care sunt opozabile statului
precum și oricărei alte autorități.
Constituția României, în art. 15, reglementează universalitatea drepturilor și
libertăților fundamentale. Potrivit acestui articol, cetățenii beneficiază de
drepturile și de libertățile consacrate prin constituție și prin alte legi și au
obligațiile prevăzute de acestea.
Subiectul universalității drepturilor omului trebuie abordat din perspectiva
relației universalism-individualism.
Sintagma drepturile omului se referă la om privit ca individ emancipat care
aparține unei societăți iar drepturile care îi sunt recunoscute își au fundamentul
în universalitatea rasei umane.
Prin caracterul subiectiv al drepturilor fundamentale se înțelege aptitudinea
titularilor lor de a avea o anumită conduită și de a impune o conduită
corespunzătoare celorlalți participanți la raporturile juridice precum de a se
bucura de protecția statului în realizarea pretențiilor lor legitime.
Drepturile omului au mai fost definite ca fiind acele drepturi esențiale omului,
ce cuprind, în principal, drepturile civile, politice, economice, sociale și
culturale, fiind considerate drepturi de primă generație. (Dicționar de Drepturile
Omului. Adnotat cu jurisprudență 1957- 2013, 2014, p. 295)
Jean Jack Rousseau, în lucrarea Discurs asupra originii și fundamentelor
inegalităților dintre oameni, sublinia caracterul de drepturi esențiale pentru
oameni al drepturilor fundamentale: drepturile omului sunt daruri esențiale ale
naturii de care nimeni nu se poate atinge în niciun fel.
Caracterul de drepturi esențiale al drepturilor fundamentale a fost menționat în
definirea acestui concept, unii autori definind drepturile fundamentale ca fiind
acele drepturi consacrate de constituții și care sunt determinante pentru statutul
juridic al cetățeanului. În absența acestor drepturi, bunăstarea morală, fizică,
socială nu ar fi posibilă.

Drepturile fundamentale sunt consacrate juridic, fiind reglementate în

sistemele de drept naționale și internaționale, în cazul nerespectării lor fiind
aplicate sancțiuni juridice. (Predescu, & Vlădoiu, 2014, p. 13)
Titularul dreptului fundamental are capacitatea de a-și realiza interesele în
raporturile sale cu puterile statului, din această perspectivă, drepturile omului
având valoarea unor privilegii.
Conchidem prin a sublinia lipsa oricărui sens al existenței drepturilor omului
dacă acestea nu sunt înscrise în sistemele constituționale ale statelor dobândind
astfel caracterul de drepturi fundamentale deoarece ființa umană nu poate exista
independent de o anumită societate organizată în stat, pentru un sistem politic
condus de normele juridice.
1.2.3. Libertăți fundamentale

Libertatea reprezintă acea facultate pe care o are fiecare om de a acționa în mod
liber, autonom, potrivit propriei sale voințe (libertatea interioară) precum și în
posibilitatea de a acționa potrivit dorințelor sale (libertate exterioară). Libertatea
reprezintă capacitatea ființei umane de autodeterminare, de a-și alege în mod
liber conduita personală.
Art. 4 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789 definește
libertatea ca fiind posibilitatea de a face tot ceea ce nu dăunează altora.
Exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaște limite cu excepția
celei care asigură celorlalți membri ai societății posibilitatea de a se bucura de
aceleași drepturi. Aceste limite pot fi determinate doar prin lege.
În abordarea conceptelor de drepturi ale omului și libertăți fundamentale trebuie
să avem în vedere întrebarea dacă aceste concepte desemnează aceleași categorii
de drepturi.
În literatura de specialitate franceză, a fost subliniat faptul că fundamentalitatea
drepturilor și libertăților nu se reduce doar la prevederea acestora în constituțiile
statelor. Limitarea libertăților publice la accepțiunea de garanții a fost accentuată
de promotorii conceptului de drepturi fundamentale. (Desplats, 2010, pp. 3-16).
Libertățile fundamentale sunt acele libertăți prevăzute expres de Constituție,
beneficiind astfel de un statut privilegiat sub aspectul protecției și garantării lor
(Crouzatier-Durand, 2009, pp. 9-12).
Drepturile civile și garanțiile fundamentale sunt acordate cetățenilor pentru
exercitarea libertăților publice.
Conceptul de libertate publică a fost asimilat conceptului de privilegiu care
aparține titularului său de a acționa potrivit propriei sale voințe, de a alege o
anumită conduită care nu implică vreo responsabilitate din partea altor persoane
în legătură cu acțiunea, omisiunea sau starea de fapt la care se referă libertatea.
Rădăcinile conceptului de libertăți publice sunt identificate în a doua parte a
secolului al XIX-lea concomitent cu recunoașterea drepturilor și libertăților
omului în activitățile sale sociale și colective, dincolo de raporturile stabilite
între om și stat (libertatea de reuniune, de manifestare, de întrunire și de asociere
etc.).
1.3. Categorii de drepturi fundamentale

Criteriile principale în funcție de care se realizează clasificarea drepturilor
fundamentale sunt: titularul lor; conținut, evoluție istorică, domeniul la care se
referă și modul de exercitare.
I. În funcție de titularul sau beneficiarul drepturilor fundamentale, distingem:
a) Drepturi generale și drepturi specifice;
Drepturile generale sunt acele drepturi recunoscute tuturor oamenilor.
Drepturile specifice sunt recunoscute anumitor categorii de persoane în funcție
de anumite particularități-persoane încadrate în muncă, femei, copii, bătrâni etc.
(Predescu & Vlădoiu, 2014, p. 13).
b) Drepturi individuale și drepturi colective;
Drepturile individuale sunt recunoscute oricărei persoane indiferent dacă
exercitarea lor se face individual sau colectiv-dreptul la asociere.
Drepturile individulale înglobează atât drepturile civile cât și drepturile politice,
protejând viața, libertatea, egalitatea, securitatea, integritatea morală și fizică a
persoanei, proprietatea etc.
Această categorie de drepturi se subclasifică în:
- Drepturi și garanții de egalitate-se referă la exercitarea drepturilor și
libertăților în mod egal pentru toți oamenii, fără discriminare.
- Drepturi și garanții de libertate-se referă la dreptul oricărei persoane de a
acționa potrivit propriei voințe, în mod liber, autoritățile statului având obligația
de a nu interveni în exercitarea acestora.
- Drepturi și garanții de securitate juridică-individual trebuie protejat de orice
intervenție arbitrară sau abuzivă din partea autorităților statului. (Lopez, 2004,
pp. 45- 51)
Drepturile colective1 aparțin indivizilor care fac parte dintr-un anumit grup și
care sunt titulari în mod colectiv ai acestora.
Considerăm relevantă, în înțelegerea drepturilor colective, abordarea autorului
Tom Campbell, potrivit căruia grupurile au dreptul la o existență socială reală
independent de caracteristicile fiecărui membru al lor. Membrii grupului pot
avea anumite drepturi pe care ceilalți indivizi nu le au. De exemplu, suporterii
unei anumite echipe de fotbal au dreptul de a purta culorile care reprezintă acea
echipă. Dincolo de această abordare simplistă a drepturilor colective, autorul
menționează exemplul grupurilor etnice. Acestea au dreptul fundamental la
învățătură dar pot avea și dreptul de a învăța într-o anumită limbă, beneficiu de
care se bucură doar membrii grupului etnic dintr-o anumită instituție de
învățământ nu și ceilalți indivizi care nu fac parte din acel grup etnic. Dreptul de
1
La nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a Consiliului
din 26 februarie 2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de
licențe multiteritoriale pentru drepturile asupra operelor muzicale pentru utilizare online pe piața internă. Scopul
acestui instrument european este de a stabili cerințele aplicabile organismelor de gestiune colectivă, pentru a
asigura standarde înalte de guvernanță, gestiune financiară, transparență și raportare.
a învăța într-o anumită limbă este un bun al grupului și nu o sumă a bunurilor

indivizilor care fac parte din acel grup (Campbell, 2011, p. 175).
II. În funcție de conținutul lor, drepturile fundamentale sunt:
a) Drepturi civile și politice;
Această categorie de drepturi a stat la baza adoptării Convenției Europene a
Drepturilor Omului. Ceea ce este caracteristic drepturilor civile și politice este
faptul că au un conținut determinat, titularul lor este determinat și sunt opozabile
statului care, relativ la majoritatea acestor drepturi, are obligația negativă de a
nu interveni sau de a acționa arbitrar.
Drepturile civile sunt împuternicirile pe care le are individul în relația sa cu
societatea-dreptul la viață, dreptul la viață privată, dreptul la securitate, libertatea
de exprimare, dreptul la opinie etc.
Drepturile politice conferă titularilor lor posibilitatea de a participa la
administrarea statului și societății-dreptul la cetățenie, dreptul de a alege și de a
fi ales etc.2
Aceste drepturi pot fi atât individuale cât și colective. De exemplu, libertatea de
exprimare și libertatea de opinie dau naștere la libertatea de asociere și libertatea
de a-și alege în mod liber reprezentanții. (Jaque, 2013, pp. 132- 133).
Documentele internaționale care consacră drepturile civile și politice sunt: Carta
Națiunilor Unite3, Declarația Universală a Drepturilor Omului4, Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice5, Convenția Europeană a
Drepturilor Omului6.
In art. 6- 27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sunt
reglementate o serie de drepturi din această categorie, precum: dreptul la viață;
interzicerea torturii și a pedepselor inumane sau degradante; interzicerea
arestării sau deținerii în mod arbitrar; dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și
religiei; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul la întrunire pașnică; dreptul
de a lua parte la conducerea treburilor publice, de a vota și de a fi ales.
Comitetul Drepturilor Omului reprezintă mecanismul de control al respectării
acestor drepturi, deciziile sale neavând valoare coercitivă sau sancționatorie ci
reprezentând doar puncte de vedere. Acest mecanism de control a fost dezvoltat
prin primul Protocol Facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile
civile și politice, protocol potrivit căruia victimele încălcărilor vreunuia dintre
drepturile prevăzute în Pact, după epuizarea căilor interne de atac, se pot adresa
prin comunicări scrise, Comitetului Drepturilor Omului.
b) Drepturi economice, sociale și culturale
La sfârșitul secolului al XVIII –lea, Declarația franceză a drepturilor recunoștea
această categorie de drepturi prin folosirea unor concepte precum: căutarea
3
Semnată la San Francisco la 26 iunie 1945 și intră în vigoare la data de 24 octombrie 1945.
4
Adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A III
5
Intrat în vigoare la 23 martie 1976, Ratificat de Ronia prin Decretul 212/ 1974.
6
Adoptată în 1950. Amendată de 15 Protocoale adiționale. Ratificată de România prin Legea nr. 30/ 1994 (M. Of.
Nr. 135 din 31 mai 1994).
fericirii, egalitate, fraternitate, dreptul de a crea sindicate, dreptul de negociere

colective, condiții de muncă în siguranță etc.
La nivel mondial, prima instituție de apărare a acestei categorii de drepturi a fost
Organizația Internațională a Muncii7
Declarația Universală a Drepturilor Omului, reiterând faptul că fundamentul
libertății, dreptății și păcii în lume îl reprezintă recunoașterea demnității inerente
și a drepturilor egale a tuturor membrilor familiei umane și reglementează o serie
de drepturi economice, sociale și culturale alături de cele civile și politice. Astfel,
în art. 23- 27 enunță drepturile economice, sociale și culturale: dreptul la
securitate socială, dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, dreptul la condiții
echitabile și satisfăcătoare de muncă, ocrotirea împotriva șomajului, dreptul la
retribuire echitabilă care să asigure omului și familiei sale o existență conformă
cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție
socială; dreptul la un nivel de trai care să îi asigure sănătatea și bunăstarea lui și
a familiei sale; dreptul la învățătură; dreptul de a lua parte la viața culturală a
colectivității etc.
Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului cu privire la drepturile
economice, sociale și culturale sunt consacrate detaliat de Pactul cu privire la
drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală a ONU
în anul 19668.
Comunitatea internațională și-a concentrat atenția, în anii 1965, asupra
drepturilor anumitor categorii sociale: grupuri rasiale și etnice, femei, copii,
bătrâni.
Drepturile sociale acoperă aspecte esențiale ale vieții: sănătatea, munca,
educația, corespunzând unor nevoi esențiale ale oamenilor. Existența acestor
drepturi și respectarea lor asigură oricărei persoane un nivel de trai decent
specific demnității sale și nu doar supraviețuirea.
De asemenea, aceste drepturi privesc protecția socială, scutul riscurilor sociale:
boli, bătrânețe, șomaj, văduvia, poluarea etc. (Aliprantis, 2010, p. 3)
III. În funcție de criteriul evoluției lor istorice:
a) Drepturi de prima generație-drepturi civile și politice
b) Drepturi din a doua generație - drepturi economice, sociale și culturale
Drepturi din a treia generație (drepturi de solidaritate)-titularul acestor
drepturi este comunitatea națională și internațională (Uldaricio, 2012, p. 134),
conceptul de drepturi ale omului depășind sfera individualistă și migrând în cea
a umanității și a generațiilor viitoare (Dicționar de Drepturile Omului. Adnotat
cu jurisprudență 1957- 2013, 2014, p. 295) - dreptul la dezvoltare, dreptul la un
mediu sănătos.
Apariția acestei categorii de drepturi reflectă realitatea Lumii a Treia,
redistribuirea globală a puterii și a altor valori și aptitudini. Această categorie de
drepturi cuprinde: dreptul la autodeterminare politică, economic, social,
culturală; dreptul la dezvoltare economic și socială; dreptul de a participa și de a
7
Creată în anul 1919, devine instituție specializată a ONU în anul 1946.
8
Adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU 2200A(XXI).
beneficia de patrimoniul comun al omenirii; dreptul la pace, dreptul la un mediu

sănătos, dreptul la resursele natural etc.
IV. În funcție de domeniul la care se referă:
a) Drepturi negative-care impun o obligație corelativă terților de a se abține de
la orice intervenție în exercitarea acestor drepturi de către titularul lor. De
exemplu, dreptul la libera exprimare a unei persoane reclamă obligația generală
negativă de a se abține de la orice acțiune care ar interfera cu exercițiul acestei
libertăți.
b) Drepturi pozitive-sunt acele drepturi care impun o obligație corelativă care
constă într-o acțiune din partea terților (persoane, instituții sau stat). (Orend,
2002, pp. 31-32)
În funcție de modul de exercitare:
a) Drepturi de autonomie;
b) Drepturi de participare;
c) Beneficii. (Lopez, 2004, pp. 45-51)
1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului

Ideile și concepțiile generoase exprimate în operele unor filosofi și juriști de
prestigiu, s-au regăsit în numeroase documente cu caracter constituțional care
pun în evidență o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la
drepturile omului, dar istoria propriu-zisă a drepturilor omului începe, în Europa,
cu Magna Carta Libertatum dată de Ioan fără de Țară, la 15 iunie 1215. Acest
document constituțional schițează elemente ale unei protecții juridice a
persoanei umane (Năstase, 1992, p. 18) (Ciucă, 1998, p. 38) (Moroianu Zlătescu,
1996, p. 6).
Astfel, punctul 39 al acestui important document prevedea că „Nici un om liber
nu va fi arestat sau întemnițat sau deposedat de bunurile sale sau declarat în afara
legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom merge
împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială
a egalilor săi, în conformitate cu legea țării” (Duverger, 1964, p. 311).
Libertățile britanice, însă, erau limitate la aristocrație, la clasele avute, dar cu
toate acestea iluminiștii francezi au reținut practica tradițională a libertății, care
exista din 1215. Una din primele experiențe ale luptei pentru libertate a fost
concepția parlamentarismului, ca rezistență față de putere, care milita pentru
exercitarea unui anumit control asupra constituționalității legilor edictate de
rege, prin care se urmărea respectarea, mai ales a proprietății împotriva
arbitrariului (Diaconu, 2001, p. 19).
Un document celebru, care și-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declarația

Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Revoluția franceză la 26
august 1789, înscrie, chiar în primul său articol: „oamenii se nasc și rămân
liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decât pe
egalitatea comună” (Duverger, 1964, p. 3), stabilind ca scop al oricărei

asociații politice apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului:

libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi.
Ideea care consacră principiul că „toți oamenii sunt prin natura lor în mod
egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute” se regăsește și în
„Declarația drepturilor din statul Virginia” din 1776. „Declarația de
independență a SUA” din 14 iulie 1776, subliniază și ea că „oamenii au fost
creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, cum
ar fi de exemplu viața, libertatea și căutarea fericirii”. Deosebit de valoroasă
este și ideea consacrată de acest document, potrivit căruia toate guvernările
au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi: „Oricând o formă
de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba
sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ”. Dar ideile libertății
politice înscrise în Declarația americană de independență duceau, de fapt, mai
departe conceptele valoroase fundamentate în „Magna Charta Libertatum”,
dată de Ioan fără de Țară, la 15 iunie 1215, de „Petiția drepturilor” din 1628,
„Habeas Corpus Act” din 1679 sau „Bill of Rights” din 1689.
În secolele care au urmat revoluțiilor engleză, americană și franceză s-a
desfășurat un proces de generalizare treptată a recunoașterii de către state a
drepturilor și libertăților persoanei umane. Desigur, într-o serie de cazuri, o atare
evoluție nu s-a putut desfășura anterior dobândirii (sau redobândirii)
independenței și suveranității respectivelor state. În acest sens, prăbușirea
imperiilor otoman și habsburgic a jucat un rol crucial în recâștigarea demnității
de sine a numeroase state europene, ceea ce a permis statelor nou apărute să
treacă la edificarea unor societăți democratice (Năstase, 1992, p. 19). Toate
documentele pe care le-am menționat, elaborate în Anglia, S.U.A și Franța, au
reprezentat, la acea vreme, manifestări curajoase ale tendinței de a proteja
drepturile legitime ale cetățeanului împotriva tentativelor „puterii” de a-și
extinde prerogativele în detrimentul drepturilor omului (Duculescu, 1994, p. 16).
Consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului pe plan național în constituțiile
statelor, s-a realizat relativ târziu, pentru că drepturile omului reprezintă o idee
modernă ce nu se poate explica decât în contextul unei lumi cu un anumit nivel
de dezvoltare.
1.4.1. Primele consacrări juridice ale drepturilor omului în România
Concepțiile privind drepturile omului în România s-au cristalizat și afirmat în

procesul înfăptuirii aspirațiilor de libertate și unitate națională. Sub influența
Renașterii s-au dezvoltat în Transilvania idei umaniste, însumate în operele lui
Nicolaus Olahus, Ioan Honterus, Oprea Diacul și alții. În Moldova și Țara
Românească, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmă idei umaniste în
operele lui Iacob Heraclid (Despot Vodă), Neagoe Basarab, Petru Cercel și
alții. Cărturarii Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino,
Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei și Antim Ivireanu, întemeiază o
adevărată școală umanistă în contextul european, care fundamentează
originea, continuitatea și unitatea poporului român (Duculescu, 1994, p. 19).
Alături de ideile umaniste care s-au făcut simțite de timpuriu în gândirea și

practica noastră juridică, în dreptul românesc, au existat și unele pedepse care
prin prisma evoluției istorice par depășite, dar care trebuie raportate la morala
timpului respectiv.
Așa bunăoară, în Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab se menționează,
printre alte pedepse, scoaterea ochilor pentru cel care fură a treia oară, tăierea
mâinilor pentru paricid, care era urmată de execuție; arderea de viu a celui care
punea foc la o casă; plimbarea goi și bătaia în public a bigamilor, etc.
Deși, în România, problematica drepturilor omului a început să capete un contur
modern în contextul Revoluției de la 1848 (în special Proclamația de la Izlaz),
elemente care pot fi asimilate dreptului au existat începând cu secolul al XV-lea.
„Pravilele” de la Târgoviște (1452), Putna (1581), mănăstirea Bistrița (1618),
precum și alte documente asemănătoare conțin referiri la condiția juridică a
persoanelor prin care se apără omul și demnitatea sa (Năstase, 1992, p. 117).
Prima codificare legislativă a dreptului nostru este considerată „Carte

românească de învățătură”, tipărită de logofătul Eustație în anul 1646, în care
este apărat dreptul de proprietate și este interzisă stăpânilor uciderea robilor
de pe moșii. Ulterior, Codul Civil al lui Scarlat Calimah, din 1817, condamna
robia, considerând-o „împotriva firescului drit al omului”. Norme juridice
importante se regăsesc și în Legiuirea Caragea, din 1818, care viza mai ales
raporturile de drept privat (Duculescu, 1994, p. 21).
Pe planul organizării politice sunt de semnalat o serie de memorii, elaborate de

reprezentanți ai boierimii, care propuneau reforme politice, memorii care au fost
supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei în 1770. Asemenea memorii au fost
adresate și Austriei și aveau în vedere, în special, emanciparea Principatelor de
sub dominația Porții Otomane.
Elemente de organizare politică se regăsesc și în așezămintele lui Constantin

Mavrocordat, din 1740 și 1743 și în „Pravilniceasca condică”, tipărită în 1780
de către Alexandru Ipsilanti.
In Transilvania, în 1791, din inițiativa unor episcopi români, este adresată
împăratului Leopold al II-lea al Austriei, petiția „Suplex libellus Valachorum”
prin care se revendica egalitatea națiunii române, din punct de vedere politic, cu
populația de alte naționalități existentă în Transilvania.
Un ecou dintre cele mai importante îl are programul de reformare elaborat de
Tudor Vladimirescu, în 1821. Este remarcabil și memoriul „Cărvunarilor” din
13 septembrie 1822, cunoscut în istorie sub denumirea de Constituția
„Cărvunarilor”, pe care A. D. Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi întrupare
a unei gândiri constituționale în Țările Române” și „cea dintâi manifestare
politică a cugetării liberale” (Xenopol, 1910, p. 99). Marele istoric Nicolae Iorga
considera că ideile cuprinse în Constituția „Cărvunarilor” au contribuit la
„regenerarea noastră națională”. Printre ideile valoroase cuprinse în memoriul
„cărvunarilor” care au marcat dezvoltarea constituțională ulterioară, trebuie
reținute: recunoașterea statutului de independență al Moldovei; înființarea
sfatului obștesc (adunarea reprezentativă) din care urmau să facă parte și boierii
de rang mai mic; garantarea dreptului de proprietate; principiul exproprierii
pentru cauză de utilitate publică. Erau, de asemenea, inserate norme
asemănătoare celor cuprinse în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului
din Franța, cum ar fi: libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor
slujbe publice „numai după meritul bunelor fapte și după puterea vredniciei
fiecăruia pentru slujba ce avea să i se încredințeze”.
Constituția „Cărvunarilor” dovedea o concepție novatoare prin restrângerea

puterilor domnești și încredințarea dreptului de conducere efectivă a țării
Sfatului obștesc, organ reprezentativ. Domnul exercita, împreună cu sfatul
obștesc, puterea supremă în conducerea țării. Importante dispoziții ale
Constituției „Cărvunarilor” aveau menirea să lichideze situația abuzivă din
trecut în activitatea financiară și administrativă. În privința armatei, se
preconiza ca oștile țării să nu poată fi recrutate dintre străini, ci să se creeze o
armată pământeană. Fără îndoială, proiectul de Constituție a „Cărvunarilor”
prezintă o valoare certă, deoarece exprimă gândirea politică națională la
începutul secolului al XIX-lea (Oroveanu, 1992, p. 198) și preocuparea pentru
făurirea unei instituții moderne.
Regulamentul Organic, adoptat în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, a

consfințit o puternică influență a Rusiei în Principatele Române (Negulescu &
Alexandru, 1942, p. 178). Cu toate criticile care se aduc Regulamentului
Organic, este de notat că el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorului și a introdus
norme și instituții moderne de organizare a statului, a consacrat separația
puterilor legislative, administrative și judecătorești și a introdus regimul
parlamentar.
Revoluția franceză a avut o influență deosebit de puternică în Țările Române,
unde aspirațiile de unitate și emancipare națională s-au regăsit în documentele
programatice ale revoluției de la 1848 din Moldova, Țara Românească și
Transilvania.
Documentul inițiat de M. Kogălniceanu în Moldova, intitulat „Dorințele

partidei naționale”, propunea un adevărat program de reglementări
democratice, printre care desființarea rangurilor și privilegiilor personale sau
din naștere, desființarea robiei, a boierescului și împroprietărirea țăranilor,
egalitatea drepturilor civile și politice, adunarea obștească compusă din toate
stările societății, responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor
publici, libertatea tiparului, libertatea individului și a domiciliului,
desființarea pedepsei cu moartea, instrucțiune egală, gratuită pentru toți
românii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanțelor judecătorești etc.
În Muntenia a fost adoptată, la 9 (21) iunie 1848, „Proclamația de la Izlaz”,

acceptată de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Proclamația
de la Izlaz a avut valoarea unui act constituțional, conținând prevederi cu caracter
social, politic și juridic.
În Transilvania, în același an revoluționar, se remarcă „Moțiunea de la Blaj”,
adoptată de Adunarea Populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Moțiunea
preconizează recunoașterea drepturilor românilor ca națiune, libertăți
democratice moderne. În acest document se arată că națiunea română pretinde
independența națională în respectul politic, reprezentanți în dieta țării, dregătorii
în toate ramurile administrative, judecătorești și militare, folosirea limbii
materne atât în „legislațiune”, cât și în administrație (Bariţiu, 1890, p. 119). În

Moțiunea de la Blaj sunt cuprinse și alte idei care se refereau la egalitatea în
drepturi și foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania, la
libertatea tiparului, asigurarea libertății adunărilor și a libertății personale,
înființarea de tribunale cu jurați, înarmarea poporului, înființarea de școli
românești în toate satele și orașele, a unei universități românești, gimnazii,
institute militare și tehnice și seminarii preoțești, etc.
Așa cum se desprinde din cele prezentate, conceptul românesc de drepturi ale
omului a fost elaborat din multiple unghiuri de vedere, ținând seama de interesele
țării, în armonie definitivă cu unitatea și independența națională. În concepția lui
Nicolae Bălcescu,
„Libertatea dinăuntru este peste putință a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub
dominarea străină, aceasta implicând unitatea și libertatea națională” (Bălcescu, 1940, p. 99).
În timpul domniei lui Barbu Știrbei, a fost promulgată „Condica criminală”, care
a început să fie aplicată din 1852. Dintre prevederile ei cele mai importante,
reținem principiul legalității incriminării și împiedicarea comiterii abuzurilor.
După Unirea Principatelor (1859), au fost elaborate o serie de instrumente
juridice bazate pe o concepție umanistă, cum ar fi: principiul legalității pedepsei,
abolirea pedepsei inumane, precum și al consfințirii dreptului de apărare și a
egalității în fața legii (Năstase, 1992, p. 118).
Fundamentând ideea egalității tuturor cetățenilor, Ion Ghica demonstra

valoarea deosebită a acestui concept și importanța lui pentru societatea
românească, în cuvintele următoare: „egalitatea este o aspirație nobilă și
generoasă a omului de bine, a omului înzestrat cu simțul dreptății și al
echității, este îndemnul și speranța celui inteligent, celui învățat și muncitor,
a celui care dorește suirea nivelului social, dezvoltarea progresului și a
civilizației” (Ghica, 1967, p. 235).
Evenimentele de după Unirea Principatelor au marcat o nouă etapă pe drumul

cristalizării instituțiilor moderne ale României. În această ordine de idei, este de
remarcat Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), proclamat de
Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante prevederi constituționale. De
pildă, sunt de notat: consfințirea ideii de bicameralism, prin crearea „Corpului
ponderator”, care alături de Adunarea electivă, trebuie să constituie puterea
legiuitoare. Este consfințită și ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcții
administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866, a fost
instituită o locotenență domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi
și colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul contelui Filip de Flandra de a
primi tronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prințului Carol de
Hohenzolern, care a acceptat. O comisie a elaborat proiectul de constituție care
a fost supusă spre aprobare Domnului și Adunării elective.
Constituția din 28 iunie 1866 este inspirată din constituția belgiană din 1831,
considerată, la acea vreme, cea mai liberală din Europa. Ea a consfințit o serie
de idei democratice, printre care: principiul suveranității naționale, principiul
separației puterilor, principiul guvernământului reprezentativ, responsabilitatea
ministerială, recunoașterea drepturilor omului și a cetățeanului (Puşcă, 2001, p.

160).
Trebuie remarcat faptul că procesul prelucrării a tot ceea ce a fost mai înaintat
în gândirea politică a altor popoare, s-a împletit în mod permanent cu elaborarea
unor instituții juridice proprii, capabile să dea expresie năzuințelor autentice de
libertate și de dreptate ale poporului român. Instituțiile unui popor n-au valoare
decât dacă sunt opera națională a acelui popor, făurit în focul luptelor și al
suferințelor, în slujba idealului pe care viața 1-a sădit în fiecare națiune
(Negulescu & Alexandru, 1942, p. 209).
După Marea Unire din 1918, a fost adoptată Constituția din 29 martie 1923,
document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât
Constituția din 1866 și care a fost orientată nemijlocit spre cerințele dezvoltării
societății într-un stat de drept. Sunt de remarcat prevederile art. 21 din
Constituția din 1923, care dispun că „toți factorii producției se bucură de o egală
ocrotire”, consacrând libertatea muncii și dreptul statului de a interveni prin legi
spre a preveni conflictele economice sau sociale. De asemenea, trebuie
menționate și prevederile art. 22, care declară absolută libertate conștiinței, art.
25 care consfințește libertatea tuturor de a comunica și publica ideile și opiniile
prin grai, prin scris și prin presă, răspunderea pentru abuzul acestora nefiind de
natură să ducă la restrângerea în sine a dreptului ca atare (Duculescu, 1994, p.
29).
Constituția din 1923 a oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democrației în

țara noastră, ea răspunzând standardelor moderne de elaborare a
documentelor de acest gen. Această constituție a fost înlocuită formal la 20
februarie 1938, când a fost proclamată o nouă constituție, elaborată din
inițiativa regelui Carol al II-lea. Elaborarea Constituției din 1938 a fost
determinată de degradarea climatului politic, de climatul internațional
neprielnic și tendințele de concentrare a puterii în mâinile monarhului, care
dobândește prerogative deosebit de mari.
În condițiile instaurării dictaturii regale, Constituția din 1938, care păstra aceeași
formulare a drepturilor ca și cea din 1923, include prevederea potrivit căreia, în
caz de pericol de stat, se poate institui starea de asediu generală sau parțială. In
acest fel, se crea mijlocul practic de suspendare a garanțiilor constituționale, deci
chiar a celor privitoare la drepturile fundamentale. Dictatura regelui Carol al II-
lea a inaugurat o perioadă de peste cinci decenii, în care violarea drepturilor
omului a constituit regula sistemului politic în România (Năstase, 1992, p. 119).
Considerăm că dacă țara noastră nu ar fi fost abandonată sferei sovietice de
influență, prin înțelegerea de la Yalta, la scurt timp după război, s-ar fi produs
revirimentul democratic așteptat de popor după anii grei ai unui război, în care
România a dat o jertfă de sânge, care o situează pe locul al patrulea în rândul
țărilor beligerante.
Alegerile din toamna anului 1946, falsificate de comuniști, aveau să spulbere
speranța reîntoarcerii la democrație și pluralism. Cei 45 de ani de regim totalitar
comunist, au fost dominați de practicile sistematice de violare a drepturilor și
libertăților fundamentale. Cadrul normativ, care nu contravenea flagrant

standardelor internaționale, a fost pentru moment încălcat, totul fiind subordonat

binecunoscutelor dogme și lozinci prin care se proslăveau așa-zisele virtuți
umaniste ale regimului comunist.
Deși în această perioadă a fost ratificată majoritatea convențiilor și acordurilor
internaționale din domeniul drepturilor omului, preocuparea guvernanților a fost
inventarea unor subterfugii prin care să se eludeze aplicarea lor (Năstase, 1992,
p. 120).
Sarcina de lucru 2
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici conceptul
românesc de drepturi ale omului pornind de la următoarea afirmație:
„Libertatea dinăuntru este peste putință a dobândi fără libertatea din
afară, libertatea de sub dominarea străină, aceasta implicând unitatea și
libertatea națională”. Reformulează citatul în termeni juridici
contemporani.
1.4.2. Cadrul normativ pre-constituțional al protecției drepturilor omului

În cei peste 18 ani de la Revoluția din decembrie 1989, România s-a angajat în
mod ireversibil pe drumul spre democrație, libertate și demnitate umană, spre
edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor și libertăților omului.
Primul document al Revoluției Române „Comunicatul către țară al Consiliului

Frontului Salvării Naționale” din 22 decembrie 1989, a consacrat abolirea
dictaturii, dar nu a specificat în mod expres regimul constituțional al țării și
nici forma de guvernământ a statului (Duculescu, 1994, p. 41).
Inexistența unor prevederi clare cu privire la forma de guvernământ a statului și

regimul constituțional aplicabil au generat o diversitate de interpretări cu privire
la semnificația acestui Comunicat. De pildă, s-a susținut că Revoluția din
Decembrie 1989 nu a abrogat decât parțial prevederile Constituției din 1965,
rămânând în vigoare toate acele dispoziții care nu priveau structurile de putere
ale fostei dictaturi. De aceea, ar fi fost preferabil ca primul document al
Revoluției Române să precizeze expres situația Constituției din 1965, cerință
indispensabilă pentru stabilirea cadrului juridic în care urma să fie edificat
ulterior noul stat de drept. De asemenea, trebuie menționat că, în primele zile ale
Revoluției din Decembrie, au fost abrogate o serie de acte normative emise de
fostul regim. Această împrejurare putea fi folosită drept argument de cei care
susțin că, de vreme ce nu s-a produs o abrogare expresă a Constituției din 1965,
aceasta ar fi rămas, parțial, în vigoare.

Un loc important în reconstrucția democratică a țării, l-au ocupat legea electorală

și organizarea primelor alegeri libere la 20 mai 1990. Legea electorală a pus
bazele funcționării democratice a noului parlament, care a fost investit și cu
atribuțiile unei Adunări Constituante.
Ca urmare a alegerilor de la 20 mai 1990, a fost constituit noul Parlament al țării,
într-o structură bicamerală: Camera Deputaților, cuprinzând 396 de deputați și
Senatul, cuprinzând 119 senatori.
La 11 iulie 1990, Camera Deputaților și Senatul au adoptat, în ședință comună,
prin Hotărârea nr. 1/1990, Regulamentul Adunării Constituante, alcătuindu-se
totodată și Comitetul Adunării Constituante, compus din președinții,
vicepreședinții și secretarii celor două Camere. A fost aleasă, de asemenea,
Comisia de redactare a Proiectului Constituției României, alcătuită din deputați,
senatori, specialiști în dreptul constituțional și alte discipline socio-umane.
Componența acestei comisii a fost aprobată în aceeași ședință, ea cuprinzând 28
de membri, nominalizați în Anexa la Regulamentul Comisiei de elaborare a
Proiectului de Constituție (Duculescu, 1994, p. 47).
Comisia a redactat mai întâi, potrivit art. 9 din Regulament, Tezele pentru
elaborarea proiectului de Constituție Adunarea Constituantă începând
dezbaterea acestora la 13 februarie 1991. Dezbaterea proiectului de Constituție
a început în ziua de 12 septembrie 1991, textul în întregime fiind votat în ziua
de 21 noiembrie 1991. După adoptarea de către Adunarea Constituantă, a fost
supusă spre aprobare Referendumului național în ziua de 8 decembrie 1991. În
componența Comisiei de redactare au fost incluși specialiști aparținând unor
diferite partide, ceea ce a facilitat apropierea pozițiilor și întocmirea proiectului
într-o formă elaborată. Dar datorită presiunii timpului, a grijii de a nu depăși
termenul, calitatea muncii desfășurate de Constituantă, s-a repercutat nu
întotdeauna în mod pozitiv. Trebuie menționat și faptul că activitatea
Constituantei nu s-a desfășurat numai în legătură cu adoptarea noii constituții,
căci cele două Camere au lucrat separat, adoptând peste 150 de acte normative
în probleme esențiale legate de trecerea la economia de piață, edificarea statului
de drept, protecția socială, repararea injustițiilor comise de regimul comunist,
etc.
In această perioadă (de la 22 decembrie 1989 la 20 mai 1990), au fost adoptate
o serie de legi ordinare importante, cum ar fi: legea privatizării societăților
comerciale, legea fondului funciar, legea privind protecția socială a șomerilor și
reintegrarea lor profesională, legea cetățeniei române, legea siguranței naționale,
legea audiovizualului etc., care, deși controversate, cuprinzând evident dispoziții
perfectibile, s-au înscris totuși în cadrul edificării noilor instituții ale statului de
drept. Nu trebuie uitat faptul că perioada ce a urmat Revoluției din Decembrie
1989, a fost și perioada unei ample și spectaculoase reintegrări a țării noastre în
ordinea juridică internațională.
Este cunoscut faptul că, în timpul dictaturii comuniste, a existat o mare reținere
pentru acceptarea unor documente și convenții internaționale referitoare la
drepturile omului. De asemenea, se cunoaște că, la încheierea reuniunii de la
Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa, din 15 ianuarie 1989, delegația română a fost singura care
a formulat o serie de rezerve, desolidarizându-se de unele principii și idei
novatoare în domeniul drepturilor omului (inclusiv cele religioase) care fuseseră

deja adoptate de toate celelalte state participante. S-a motivat atunci că acestea
pot deschide calea amestecului în treburile interne ale statelor.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe român a declarat că țara
noastră și-a retras „rezervele și declarațiile interpretative formulate din ordinul
vechiului regim la 15 ianuarie 1989, în legătură cu documentul adoptat la Viena,
confirmând acceptarea integrală a acestui document și exprimându-și voința de
a acționa pentru aplicarea neabătută și cu bună credință a ideilor novatoare în
domeniul drepturilor omului.
În perioada postrevoluționară, România a devenit parte la numeroase
instrumente juridice internaționale, adoptând prevederi pentru adaptarea
legislației interne la exigențele convențiilor internaționale, cu dorința fermă de a
aplica și traduce în viață documentele fundamentale cu privire la drepturile
omului.
1.5. Conceptul și trăsăturile protecției internaționale a drepturilor omului

Drepturile omului sunt recunoscute și garantate de Constituție fiind astfel
protejate de ordinea juridică a statului. Dar protecția drepturilor omului nu
trebuie să se limiteze la granițele unui anumit stat ci, recunoașterea drepturilor
și libertăților fundamentale trebuie să se realizeze la nivel internațional.
Așadar, protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului implică două
dimensiuni: cea internă, fundamentată pe reglementarea drepturilor și
libertăților fundamentale în constituția statului precum și în cadrul juridic
național care derivă din legea fundamental; cea internațională, fundamentată
pe documentele și instrumentele create la nivel internațional special pentru
protecția drepturilor ființei umane.
Pentru realizarea unei protecții a drepturilor și libertăților fundamentale a omului
era necesară o ramură de drept distinctă care să studieze instrumentele juridice
naționale și internaționale de protecție a drepturilor omului. Dreptul reprezintă
instrumentul indispensabil pentru a obține o asemenea protecție deoarece
organizează și îndrumă eforturile statelor democratice în vederea atingerii unuia
dintre scopurile esențiale ale acestora: respectarea și promovarea drepturilor
persoanei umane privită individual dar și la nivel social.
Protecția internațională a drepturilor omului derivă din dreptul internațional
public, o disciplină care, prin reglementarea relațiilor dintre state a trebuit să
aprofundeze problematica drepturilor cetățenilor acestor state. Așadar, atenția
deosebită acordată în dreptul internațional individului într-un anumit stat, a
condus la afirmația potrivit căreia ar exista o umanizare a acestei ramuri de drept.
Deși este o disciplină derivată din dreptul internațional public, protecției
internaționale a drepturilor omului nu îi este negată autonomia, aceasta având
propriul obiect de studiu și se bazează pe propriile principii de interpretare
distincte de cele ale dreptului internațional public. (Casal, 2008, p. 26)
Protecția internațională a drepturilor omului reprezintă o ramură de drept
derivată din dreptul internațional public care are ca scop protecția persoanelor
care nu beneficiază de respectarea drepturilor lor la nivelul statului ai cărui
cetățeni sunt, fie din cauza lipsei fie din cauza ineficienței instituțiilor
respectivului stat.
Totalitatea instrumentelor juridice internaționale (tratate, convenții, rezoluții,
declarații, directive, regulamente etc.) reprezintă corpus juris al protecției
internaționale a drepturilor omului.
Caracteristicile protecției internaționale a drepturilor omului (Predescu, &
Vlădoiu, 2014, pp. 10- 11):
- Competența națională exclusivă în material drepturilor omului este exclusă;
- Prezența unor mecanisme internaționale jurisdicționale sau nonjurisdicționale
de monitorizare a modului în care statele respectă drepturile omului;
- Excluderea regulii reciprocității și crearea unui regim internațional de ordine
publică;
- Operarea principiului subsidiarității în ceea ce privește consacrarea și
garantarea drepturilor omului în legislația națională și legislația internațională;
- Majoritatea normelor internaționale în materia drepturilor omului sunt de
aplicabilitate direct;
- Aptitudinea individului de a fi titular de drepturi și obligații și de a lua parte
la anumite proceduri jurisdicționale și non-jurisdicționale în materia dreptului
internațional.
Sarcina de lucru 3
Identifică cel puțin o împrejurare ce putea fi folosită drept argument în
sprijinul concepției conform căreia dacă nu a intervenit o abrogare expresă
a Constituției din 1965, aceasta ar fi rămas, parțial, în vigoare. În 10-15
rânduri, include printre argumente și o opinie personală.

Rezumat
Drepturile omului sunt entitatea concretă a oricărui act juridic și au devenit
în ultimul timp o problemă centrală a relațiilor internaționale, a activității
multor organizații internaționale, guvernamentale și neguvernamentale,
căpătând proporțiile unui autentic fenomen politic și juridic internațional.
În timpul dictaturii comuniste a existat o mare reținere pentru acceptarea
unor documente și convenții internaționale referitoare la drepturile omului.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe român a declarat că țara
noastră și-a retras „rezervele", exprimându-și voința de a acționa pentru
aplicarea neabătută și cu bună credință” a ideilor novatoare în domeniul
drepturilor omului.

Teste de autoevaluare
1. Cine a scris „L’esprit des lois”?”
a. J.J. Rousseau;
b. John Locke;
c. Montesquieu.
2. Magna Carta Libertatum a fost dată de Ioan fără de Țară la:

a. 15 iunie 1215;
b. 14 iulie 1628;
c. 20 august 1679.
3. Memoriul „Cărvunarilor”, cunoscut în istorie sub denumirea de Constituția

„Cărvunarilor” a fost formulat în anul:
a. 1770;
b. 1780;
c. 1822.
4. „Moțiunea de la Blaj” a fost adoptată de Adunarea Populară în anul:

a. 1848;
b. 1852;
c. 1859.
5. Constituția din 28 iunie 1866 a fost inspirată din:

a. Constituția franceză din 1791;
b. Constituția franceză din 1875;
c. Constituția belgiană din 1831.

Bibliografie minimală
Diaconu, I. (2001). Drepturile omului în dreptul internațional contemporan.
București: Lumina Lex, pp. 10-89.
Duculescu, V. (2008). Protecția juridică a drepturilor omului. București:
Lumina Lex, pp. 17-74.
Mazilu, D. (2003). Drepturile omului. București: Lumina Lex, pp. 49-79.
Năstase, A. (1992). Drepturile omului-religie a sfârșitului de secol. București:
IRDO, pp. 15-72.
Iancu, G. (2002). Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România.
București: Ed. All Beck, p. 3.
Tomescu, M. (2013). Tendințe și orientări contemporane. București: Ed.
ProUniversitaria, București, p. 14.
***Dicționar de Drepturile Omului. Adnotat cu jurisprudență 1957- 2013.
(2014). București: Ed. C.H. Beck, p. 295.
Predescu, O. & Vlădoiu, N.M. (2014). Drept european și internațional al
drepturilor omului. Note de curs. București: Ed. Hamangiu, p. 13.
Desplats, V. C. (2010). Des « libertés publiques » aux « droits fondamentaux »:
effets et enjeux d’un changement de dénomination. Jus Politicum, Nr. 5, pp. 3-
16.
Crouzatier-Durand, Florence (2009). Fiches de Libertes Publiques et Droits
Fondamentaux. Paris: Ellipses Edition Marketing S.A., pp. 9-12.
Lopez, M. B. (2004). Los derechos humanos en la globalizacion. Mecanismos
garantia y proteccion. Gipuzkoa: Ed. Alberdania, pp. 45- 51.
Campbell, T. (2011). Rights. A Critical Introduction. NY: Ed. Taylor&Francis,
p. 175.
Jaque, J. P. (2013). Les Relations entre l'Europe occidentale et les États-Unis
d'Amérique. France: Elsevier, pp. 132- 133.
Aliprantis, N. (2010). Droits Sociaux Dans Les Instruments Europeens et
Internationaux. Paris: Establissements Enile Brufant S.A., p. 3.
Figueroa, U. (2012). El sistema internacional y les derechos humanos. Pla-Ril
Editors, p. 134.
Orend, B. (2002). Human Rights. Concept and Context. Broadview Press, pp.
31-32.
Casal, J.M. (2008). Los derechos humanos y su proteccion. Caracas:
Universidad Catolica Andres, p. 26.

Pido+1+ 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pido+1+ 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

ANA ALINA IONESCU DUMITRACHE

Editura Universitară „Danubius”, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipografia Zigotto Galaţi

Protecţia internaţională a drepturilor omului 2

1.1.1. Concepții și idei despre drepturile omului ................................................................. 8

1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului ................................. 17

Bibliografie minimală ......................................................................................................... 28

2. Instrumente juridice și mecanisme internaționale de protecție și

Protecţia internaţională a drepturilor omului 3

3.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului ............................................................ 51

4. Reglementarea drepturilor omului în România.

4.2. Respectarea drepturilor omului și controlului constituționalității ............................ 76

Protecţia internaţională a drepturilor omului 4

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

Conținutul este structurat în următoarele unități de învățare:

Protecţia internaţională a drepturilor omului 6

1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului ....................................8

 să definești noțiunile de drepturi și libertăți ale omului;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

Protecţia internaţională a drepturilor omului 7

1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului

Așa cum se subliniază într-o lucrare teoretică românească asupra drepturilor

In pofida acestor idei generoase, societatea antică cunoștea, totuși, sclavia pe

Protecţia internaţională a drepturilor omului 8

În Institutele împăratului Justinian, justiția era definită ca „dorința constantă

fundamentale ale omului, ce se cereau reflectate și garantate în orice societate

Un precept fundamental al dreptului natural - în concepția lui Hugo Grotius -

Un alt principiu fundamental al dreptului natural este „repararea pagubelor

Atent observator al relațiilor interumane, Hugo Grotius a ajuns la concluzia că,

Protecţia internaţională a drepturilor omului 10

1.2. Drepturi și libertăți ale omului

1.2.1. Drepturile cetățeanului

tuturor ființelor umane pe când drepturile cetățeanului sunt aplicabile unor

1.2.2. Drepturile fundamentale. Concept și trăsături.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 12

Drepturile fundamentale sunt consacrate juridic, fiind reglementate în

1.2.3. Libertăți fundamentale

1.3. Categorii de drepturi fundamentale

a învăța într-o anumită limbă este un bun al grupului și nu o sumă a bunurilor

fericirii, egalitate, fraternitate, dreptul de a crea sindicate, dreptul de negociere

beneficia de patrimoniul comun al omenirii; dreptul la pace, dreptul la un mediu

1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului

Un document celebru, care și-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declarația

Protecţia internaţională a drepturilor omului 17

asociații politice apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului:

Concepțiile privind drepturile omului în România s-au cristalizat și afirmat în

Alături de ideile umaniste care s-au făcut simțite de timpuriu în gândirea și

Prima codificare legislativă a dreptului nostru este considerată „Carte

Pe planul organizării politice sunt de semnalat o serie de memorii, elaborate de

Elemente de organizare politică se regăsesc și în așezămintele lui Constantin

Constituția „Cărvunarilor” dovedea o concepție novatoare prin restrângerea

Regulamentul Organic, adoptat în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, a

Documentul inițiat de M. Kogălniceanu în Moldova, intitulat „Dorințele

În Muntenia a fost adoptată, la 9 (21) iunie 1848, „Proclamația de la Izlaz”,

materne atât în „legislațiune”, cât și în administrație (Bariţiu, 1890, p. 119). În

Fundamentând ideea egalității tuturor cetățenilor, Ion Ghica demonstra

Evenimentele de după Unirea Principatelor au marcat o nouă etapă pe drumul

ministerială, recunoașterea drepturilor omului și a cetățeanului (Puşcă, 2001, p.

Constituția din 1923 a oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democrației în