Protecția Juridică A Drepturilor Omului - Jurisprudența CEDO

Protecţia juridică a drepturilor omului – jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului
1

SUPORT DE CURS

Protecţia juridică a drepturilor omului – jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului

Formator drepturile omului: dr. Silvia Iorgulescu
2

Protecţia juridică a drepturilor omului – jurisprudenţa CEDO

MODUL 1 – Introducere în conceptele fundamentale ale drepturilor omului
Conceptul de „drepturi ale omului”
Valori şi principii transversale
Caracteristici ale drepturilor omului
Traiectoria şi elementele definitorii ale unui drept
Titulari de drepturi şi titulari de obligaţii
Categorii de drepturi şi documente de referinţă
Rolul media în sistemul de protecţie al drepturilor omului

MODUL 2 – Instituţii, instrumente şi mecanisme de drepturile omului
Instituţii la nivel internaţional şi regional: ONU, Consiliul Europei
Instrumente/documente de drept internaţional public la nivel internaţional şi regional:
Pactul privind drepturile civile şi politice (1966);
Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale (1966);
Convenţia europeană a drepturilor omului (1950)
Mecanisme de verificare şi control a implementării obligaţiilor asumate de statele parte:
Comitetul drepturilor omului (ONU);
Consiliul economic şi social (ONU);
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei)

MODUL 3 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Convenţia europeană a drepturilor omului (1950). Articole şi Protocoale adiţionale
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Scurt istoric
Formaţiunile de judecată ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Judecătorul unic, Comitetul ,
Camera, Marea Cameră
Conceperea unei cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului
Parcursul unei cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului
Condiţii de admisibilitate: de natură procedurală; care ţin de limitele de competenţă ale Curţii;
care se adresează fondului cauzei
Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: faza necontencioasă; faza contecioasă
Hotărâri CEDO şi aplicarea deciziilor Curţii: măsuri cu caracter general; măsuri cu caracter
individual; hotărârile pilot; rolul Comitetului de Miniştri
3

MODUL 4 – Analiza jurisprudenţei Curţii şi conceptul de „interpretare evolutivă” a Convenţiei
Date generale relevante şi exemplificarea evoluţiilor de interpretare:
Domeniul de aplicabilitate al drepturilor
Extinderea sferei de aplicabilitate a drepturilor, pentru a ţine pasul cu evoluţiile din
societate
Analiza jurispudenţei relevante pe articolele care extind câmpul de aplicabilitate al unor
drepturi din Convenţie prin raportare la noile evoluţii din societate în domeniul protecţiei
mediului şi a dezvoltării durabile:
Dreptul la viaţă şi securitate şi problemele de mediu
Alte drepturi invocate în legătură cu problemele de mediu
Analiza jurispudenţei relevante în domeniul egalităţii de şanse şi nediscriminării:
Caracteristicile articolului 14 şi ale Protocolului 12, referitoare la nediscriminare
Criterii de definire a discriminării din perspectiva Curţii
Exemplificări privind deciziile în cazurile unor plângeri care au invocat Articolul 14

MODUL 5 – Jurisprudenţa împotriva României
Statistici cu privire la România:
Hotărâri ale Curţii cu privire la România
Hotărâri ale Curţii cu privire la România aflate în monitorizarea Consiliului de Miniştri
Jurisprudenţa cu privire la România
4

MODUL 1 – Introducere în conceptele fundamentale ale drepturilor omului

Conceptul de „drepturi ale omului”

Valori şi principii transversale

Caracteristici ale drepturilor omului

Traiectoria şi elementele definitorii ale unui drept

Titulari de drepturi şi titulari de obligaţii

Categorii de drepturi şi documente de referinţă

Rolul media în sistemul de protecţie al drepturilor omului
5

1. Conceptul de „drepturi ale omului”
Drepturile omului pot fi definite în mai multe moduri şi din mai multe perspective, fiecare
încercare de definire propunându‐şi să reflecte într‐o măsură cât mai adecvată şi mai
cuprinzătoare un concept complex, situat la interferenţa mai multor sfere semantice.
Drepturile pot fi înţelese, de exemplu, ca nişte „revendicări justificate”, cu diferenţa că aceste
revendicări nu depind de o promisiune sau de o garanţie oferită de altcineva sau de societate, ci
sunt inerente condiţiei umane. Drepturile sunt îndeplinirea justificată a unor exigenţe care sunt
intrinseci demnităţii umane.
Garanţiile internaţionale nu fac decât să formalizeze în documente unanim acceptate drepturile
şi libertăţile cu care ne naştem şi, de asemenea, să recunoască faptul că acestea aparţin
tuturor. Dacă „eu” am drepturi şi „eu” se multiplică cu fiecare persoană, înseamnă că toţi avem
aceleaşi drepturi. Această aplicare simultană a drepturilor pentru toţi ridică însă problema
modalităţii de exercitare a drepturilor în relaţionările dintre indivizi. De aceea, drepturile,
pentru a fi efective pentru toţi, sunt însoţite de seturi de responsabilităţi şi obligaţii.
Prin urmare, se poate spune că drepturile reprezintă un etalon etic şi moral de a măsura şi regla
comportamentul individual – desigur, prin raportare la fiecare individ, la ceilalţi, în ansamblu, şi,
deci, la întreaga societate –, dar şi colectiv. De asemenea, drepturile relevă tratamentul unui
stat faţă de propriii cetăţeni.
Drepturile omului se pot defini, de asemenea, ca norme de drept internaţional, instanţe
supreme la care putem apela atunci când ne confruntăm cu nedreptăţi sau când anumite
aşteptări legitime privind bunăstarea fizică, mentală, afectivă individuală sau colectivă nu sunt
îndeplinite. Aceste norme – însoţite, aşa cum am văzut, de responsabilităţi pentru indivizi şi de
obligaţii pentru state – prevăd şi impunerea unor sancţiuni în cazul încălcării lor.
Concluzionând, se poate spune că „drepturile omului” reprezintă nişte angajamente de
respectare a unor revendicări:
• justificate,
• inerente condiţiei de om,
• formulate ca un set de reguli unanim acceptate,
• însoţite de obligaţii şi responsabilităţi,
• protejate prin impunerea de sancţiuni.
6

2. Valori şi principii transversale
Articolul 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului ne aminteşte: „Toate fiinţele umane
se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
Instrumentul de drepturile omului recunoscut cu o incontestabilă forţă morală, deşi lipsit de
forţă juridică, menţionează, deci, trei valori fundamentale ataşate drepturilor omului:
libertatea, demnitatea umană şi egalitatea.

Astfel, putem defini drepturile ca norme fără de care viaţa nu ar putea fi trăită liber şi demn de
fiecare individ în parte – căci toţi sunt egali.
Pornind de la aceste două valori, se pot defini câteva principii fundamentale, care guvernează
drepturile omului şi ajută la reglarea relaţionării dintre oameni în comunităţi sau între
comunităţi, între indivizi şi autoritate etc.
Respectul: tratarea unei persoane într‐un mod înjositor încalcă ambele valori fundamentale
care definesc drepturile: demnitatea şi egalitatea.
Nediscriminarea: pentru că „toţi oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi şi demnitate”,
drepturile înnăscute nu se pot acorda sau suspenda pe baza caracteristicilor individuale sau de
grup care definesc indivizii.
Toleranţa: intoleranţa faţă de caracteristicile şi specificităţile umane echivalează cu acordarea
preferenţială (în funcţie de perspectiva proprie sau a unor valori de grup) a drepturilor; de
asemenea, echivalează cu interpretarea limitativă a egalităţii ca uniformitate.
Dreptatea: toate fiinţele umane, egale, trebuie tratate într‐o manieră echitabilă, cu „aceeaşi
măsură”.
Responsabilitatea: respectarea drepturilor mele include respectarea drepturilor altora şi

înglobează responsabilitatea propriilor acţiuni, precum şi mobilizarea eforturilor pentru
realizarea drepturilor altora; în măsura în care drepturile altora sunt încălcate, actualizarea
drepturilor mele este pusă sub semnul întrebării. Statele au obligaţia să creeze mecanisme de
responsabilizare, să adopte şi să implementeze măsuri eficiente de sancţionare şi tragere la
răspundere în cazul constatării încălcării unor drepturi.
Participarea: indivizii au dreptul de a participa la luarea deciziilor care le afectează viaţa sau
modalitatea de aplicare şi de protejare a drepturilor lor.
7

Transparenţa: în orice decizie, măsură, politică, demers legate de actualizarea drepturilor,
statele trebuie să dea dovadă de transparenţă în relaţionarea cu cetăţenii: aceştia trebuie
informaţi cu privire la existenţa drepturilor şi responsabilităţilor, a modalităţilor de concretizare
a acestora, a deciziilor politice sau administrative care le afectează drepturile, a felului în care
instituţiile centrale şi locale, indiferent de natura lor, aplică, protejează şi promovează
drepturile.
3. Caracteristici ale drepturilor omului
Drepturile sunt caracterizate de unele specificităţi, concepute pentru a împiedica o eventuală
aplicare aleatorie, parţială sau discreţionară a acestora.
Drepturile omului sunt inalienabile
Acest lucru înseamnă că drepturile nu se pot pierde şi nu se pot refuza niciunei persoane. În
anumite circumstanţe, unele dintre aceste drepturi – nu toate – pot fi suspendate sau limitate.
O persoană poate fi privată de libertate – în urma unor fapte comise – pe un termen oarecare,
dar acesteia nu i se poate încălca, pe perioada detenţiei, dreptul la viaţă sau la protecţie
împotriva torturii şi nici nu poate fi stigmatizată social. O autoritate politică poate limita (în
situaţia declarării stării de urgenţă) anumite drepturi şi libertăţi, cu menţionarea acestora şi a
duratei de aplicare, dar fără a aducere atingere dreptului absolut la protecţie împotriva torturii,
tratamentelor inumane şi degradante.
Drepturile sunt indisociabile, interdependente şi intim conectate
Toate drepturile sunt indisolubil legate şi nu pot fi judecate sau interpretate independent unele
de altele, nici nu pot fi acordate doar unele în detrimentul altora. Exercitarea unui drept
depinde de deplina concretizare a tuturor celorlalte. Invers, neaplicarea unui drept conduce la
efecte nocive, în cascadă, asupra altor drepturi. Dacă un stat nu respectă, de exemplu, dreptul
la educaţie, acest lucru are repercusiuni pe termen scurt, mediu şi lung în viaţa individului,
afectându‐i capacitatea de exercitare a altor drepturi precum: dreptul la informare, la sănătate,
la muncă etc.
Niciun drept nu prevalează şi nu se poate spune că există o ierarhie a drepturilor.
8

Drepturile omului sunt indivizibile şi interdependente, ceea ce înseamnă că, în scopul de a
garanta drepturile civile şi politice, statul trebuie să asigure şi drepturile economice, sociale şi
culturale.
Drepturile omului sunt universale
Acestea se aplică în mod egal tuturor, oriunde în lume, fără limită de durată. Drepturile omului
se acordă tuturor, fără excepţie, în virtutea faptului că sunt fiinţe umane.

Oricine trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi, fără excepţie şi fără discriminări bazate pe
rasă, etnie, sex, handicap, vârstă, limbă, religie, opinie politică sau de alt fel, origine socială sau
naţională, statut material, naştere etc.
Se poate adăuga că, în lumina respectării drepturilor, universalitatea nu trebuie interpretată ca
tendinţă către uniformizare. Egalitatea tuturor reprezintă posibilitatea de a‐şi exprima
individualitatea proprie, în deplină demnitate.
Drepturile omului sunt efective
Toate normele cuprinse în drepturile omului trebuie respectate şi aplicate de către toţi.
De respectarea drepturilor şi libertăţilor trebuie să se preocupe atât autorităţile statelor, cât şi
indivizii.
De aceea, efectivitatea implică:
• capacitatea şi dorinţa politică a statelor de a respecta, implementa, proteja şi promova
drepturile
• capacitatea indivizilor de a‐şi cunoaşte şi respecta drepturile şi responsabilităţile, de a
identifica încălcarea acestora şi de a revendica aplicarea lor
4. Traiectoria şi elementele definitorii ale unui drept
Orice drept are, teoretic, un parcurs de la valoare sau ideal la drept obţinut şi protejat.
Acesta este, mai întâi,
• formulat ca:
9

o un ideal de atins
o o nevoie de acoperit
• definit în obiectul şi conţinutul său
• proclamat prin recunoaşterea în plan politic şi moral (declaraţie)
• garantat atunci când capătă forţă juridică (convenţie, pact)
• concretizat prin aplicare
Astfel, din parcursul/traiectoria dreptului, putem înţelege că acesta trebuie să aibă un obiect, o
modalitate de garantare a aplicării sale, nişte beneficiari (titulari ai drepturilor) şi, nu în ultimul
rând, nişte responsabili (titulari ai obligaţiilor).
Elemente definitorii ale unui drept
Titularul de drept Obiectul Garanţia dreptului Unul sau mai mulţi

titulari ai obligaţiilor
O persoană (fără nicio Conţinutul dreptului Textul juridic care În principal, statul
discriminare bazată (de exemplu, cel la asigură respectarea (prin toate instituţiile
pe rasă, culoare, educaţie) dreptului (de exemplu, sale), dar şi indivizii
limbă, religie etc.) Convenţia internaţională (familiile, profesorii
relativă la drepturile etc.)
copiilor)

5. Titulari de drepturi şi titulari de obligaţii
Drepturile şi libertăţile recunoscute persoanelor nu sunt absolute. Acestea sunt limitate de:
• drepturile şi libertăţile celorlalţi
• valorile democratice recunoscute celorlalţi
Toate documentele – carte, pacte, convenţii – afirmă această limitare în exercitarea drepturilor
şi libertăţilor. Astfel, drepturile omului implică următoarele:
• drepturile noastre sunt însoţite de responsabilităţi în raport cu drepturile
celorlalţi
• în raport cu deţinătorii de drepturi, există variate categorii de deţinători de
obligaţii
10

Exemple de titulari de obligaţii pentru implementarea unor drepturi
Statul Trebuie:
• să respecte
• să protejeze
• să promoveze
drepturile şi libertăţile cetăţenilor
Profesioniştii din diverse domenii • profesorii trebuie să respecte
drepturile elevilor şi să ceară
respectarea propriilor drepturi
• magistraţii trebuie să aplice legea fără
discriminare
• jurnaliştii trebuie să respecte viaţa
privată a celorlalţi
• medicii trebuie să păstreze secretul
profesional
Indivizii Trebuie:
• să respecte legea
• să respecte drepturile celorlalţi

Drepturile omului, care implică totodată libertăţi şi obligaţii pentru cetăţeni şi state, creează un
cadru în care toţi pot trăi cu demnitate.
Drepturi şi libertăţi
Pentru cetăţeni, drepturile omului:
• creează condiţiile necesare de satisfacere a nevoilor fundamentale
• protejează valorile umane fundamentale, ca viaţa, integritatea fizică şi psihologică,
libertatea, securitatea, demnitatea, egalitatea împotriva abuzurilor altor indivizi sau ale
statului
• protejează împotriva excluderii şi marginalizării şi iau măsuri de eliminare a acestor
probleme, prin acordarea de acces la servicii sociale, medicale, de educaţie
• oferă un mecanism de rezolvare a conflictelor atunci când interesele legitime sunt
incompatibile (drepturile şi libertăţile individului se opresc acolo unde încep drepturile
celorlalţi)
11

Pentru state, drepturile omului:
• gestionează interacţiunea dintre stat şi societate, furnizând regulile de bază privind
funcţionarea statului şi atitudinile indivizilor
• precizează responsabilităţile care revin statelor în privinţa respectării şi protejării
drepturilor omului
• contribuie la ghidarea statelor în vederea elaborării de legi care vizează acţiunile
individuale şi colective şi la crearea de organe juridice pertinente şi imparţiale îndrituite
să ia decizii în situaţii conflictuale juridice şi pentru aplicarea legii
Obligaţii şi responsabilităţi
Pentru cetăţeni
• Indivizii trebuie să‐şi respecte reciproc drepturile.
• Drepturile şi libertăţile individului se opresc acolo unde încep drepturile celorlalţi.
• Toate drepturile omului sunt individuale şi interdependente, ceea ce semnifică faptul că
aplicarea lor este o condiţie esenţială şi contributivă la realizarea altor drepturi. Această
noţiune este de asemenea aplicabilă obligaţiilor statelor.
Pentru state
• Statele trebuie să se abţină de la a limita abuziv exercitarea drepturilor omului (obligaţia
de respectare) şi au obligaţia de a proteja aceste drepturi (obligaţia de protecţie).
• Indivizii sunt titulari de drepturi, iar statele, mai ales instituţiile judiciare, executive,
legislative, au obligaţia respectării şi protejării drepturilor omului.
• Toate puterile şi autorităţile statului au două obligaţii fundamentale:
o Obligaţia de respectare: statele trebuie să se abţină de la orice acţiune ilegală
sau disproporţionată. Ingerinţele nejustificate în exercitarea drepturilor omului
constituie o violare a acestora.
o Obligaţia de protejare: statul este obligat să ia măsurile administrative,
legislative sau judiciare pentru a proteja drepturile omului. Absenţa acestor
măsuri constituie o violare a drepturilor omului.
12

6. Categorii de drepturi şi documente de referinţă
Drepturile au fost departajate în mai multe categorii/generaţii, mai mult în scop didactic,
pentru a le delimita mai clar şi mai comprehensibil conţinutul şi câmpul de aplicare, cu
referire la sfera de libertăţi pe care o definesc: categoria drepturilor civile şi politice (prima
generaţie), drepturi economice, sociale şi culturale (a doua generaţie) şi drepturi de
solidaritate (a treia generaţie).
Drepturi civile şi politice (prima generaţie de drepturi)
Categorie de drepturi care grupează ansamblul prerogativelor destinate oricărei persoane şi
care asigură indivizilor o sferă de libertate în raport cu statul (drepturi civile), respectiv
drepturile care garantează indivizilor posibilitatea de a avea acces la, a participa la sau a
controla organismele statale, executive şi juridice (drepturi politice), ca şi mijloacele care să
permită respectarea acestor drepturi.
Această categorie include drepturi şi libertăţi pe care statul să le respecte şi concretizeze. Aşa
cum se vede de mai sus, ele se referă la trasarea unor limite ale statului în raportul de
relaţionare cu indivizii. Sunt cunoscute sub numele de „libertăţi de la”, având în vedere că,
pentru implementarea lor, este necesară o nonintervenţie a statului.
Documente de referinţă privind drepturile civile şi politice
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948
• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1950
• Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, 1966
Exemplificări de drepturi civile
• Dreptul la viaţă, libertatea şi siguranţa persoanei
• Dreptul la nondiscriminare
• Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
• Interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane, crude şi degradante
• Dreptul la personalitate juridică şi la egală protecţie în faţa legii
13

• Drepturile justiţiabililor: dreptul la recurs, dreptul la a nu fi arbitrar arestat, dreptul la a
fi înfăţişat în faţa unui tribunal independent şi imparţial, la asistenţă juridică, prezumţia
de nevinovăţie, la neretroactivitatea legii penale
• Dreptul la respectarea vieţii private
• Dreptul la azil
• Dreptul la naţionalitate şi libertatea de a o schimba
• Dreptul la protecţia familiei
Exemplificări de libertăţi politice
• Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
• Libertatea de opinie şi exprimare
• Libertatea de reuniune şi asociere
• Libertatea de circulaţie
• Libertatea de participare politică
Drepturi economice, sociale şi culturale (a doua generaţie)
Prin raportare la prima generaţie, cea de‐a doua categorie de drepturi cuprinde aşa‐numitele
„libertăţi de a” şi presupun o intervenţie, o acţiune a statului în vederea actualizării lor. Altfel
spus, pentru ca cetăţenii să se poată bucura de exercitarea drepturilor, statul trebuie să creeze
oportunităţile şi condiţiile necesare.
Această categorie cuprinde, după cum se observă din denumire, mai multe tipuri de drepturi,
acoperind sfere diferite ale vieţii în societate.
Drepturile economice garantează accesul oricărui individ la condiţii de viaţă decente, ceea ce
implică în general o acţiune pozitivă a statului.
Drepturile sociale asigură accesul, participarea şi exercitarea manifestărilor sociale ale unui grup
căruia îi aparţine individul
Drepturi culturale: permit accesul, participarea şi exercitarea manifestărilor culturale proprii
identităţii unui individ sau unui popor căruia acesta îi aparţine
14

Documente de referinţă privind drepturile economice, sociale şi culturale
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948
• Carta Europeană Socială revizuită, 1961
• Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, 1966
Exemplificări de drepturi economice şi sociale
• Dreptul la un nivel de trai decent (hrană, energie, locuinţă)
• Dreptul la protejarea sănătăţii
• Dreptul la un mediu sănătos
• Dreptul la securitate socială
• Dreptul la proprietate
• Dreptul la muncă: salariu şi odihnă
Exemplificări de drepturi de drepturi culturale
• Dreptul la respectarea identităţii culturale (şi a limbii materne)
• Dreptul la informare
• Dreptul la educaţie şi formare: educaţie şcolară şi formare profesională continuă
• Dreptul de participare la viaţa culturală
Drepturi de solidaritate
A treia generaţie de drepturi include dreptul la pace şi securitate, dreptul la dezvoltare, dreptul
la o ordine internaţională echitabilă şi corectă şi la un mediu sănătos, dreptul generaţiilor
viitoare.

Documente de referinţă privind drepturile de solidaritate
• Declaraţia finală a Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului (Declaraţia de la
Stockholm asupra mediului), 1972
• Declaraţia asupra dreptului popoarelor la pace, 1984
• Declaraţia asupra dreptului la dezvoltare, 1986
• Declaraţia universală asupra genomului uman, 1997
• Declaraţia Mileniului, 2000
15

7. Rolul media în sistemul de protecţie al drepturilor omului
Cunoaşterea drepturilor şi responsabilităţilor proprii este primul pas pentru a putea acţiona
întru protejarea libertăţilor şi asumarea obligaţiilor (la nivel individual şi comunitar).
În acest sens, în cadrul statelor democratice, care îşi doresc consolidarea exercitării la nivel de
societate a drepturilor şi obligaţiilor, există mai multe pârghii care pot participa la crearea unui
climat de cunoaştere, înţelegere şi aplicare a acestora:
• instituţii de drepturile omului, cu variate funcţii (de promovare a drepturilor, de
cercetare în domeniul drepturilor, de verificare şi control a aplicării normelor
asumate la nivel de internaţional de către state) – nivel statal
• societatea civilă:
o organizaţii neguvernamentale cu misiuni asumate în diverse sfere de
cunoaştere şi aplicare a drepturilor
o sindicate şi patronate
o mass‐media
La nivelul societăţii, mass‐media reprezintă mediatorul şi conexiunea dintre mai multe sfere ale
societăţii şi publicul larg, permiţând instituţiilor şi actorilor (politici, economici, culturali etc.) din
viaţa publică să interacţioneze cu societatea şi să‐şi promoveze ideile, opiniile, politicile.
Prin prisma acestui rol de intermediar, mass‐media (şi new‐media) ar putea să‐şi asume
numeroase roluri în promovarea, conştientizarea, dezbatere, concretizarea exercitării
drepturilor şi obligaţiilor:
• de informare – în acest sens, poate să facă cunoscute (direct sau indirect):
o conţinutul şi sfera de aplicabilitate ale drepturilor
o conectarea drepturilor cu responsabilităţile
o drepturile unor categorii vulnerabile
o încălcările drepturilor
o noi măsuri, comentarii, observaţii, instrumente elaborate la nivel
internaţional în domeniu
• de educaţie – să conceapă şi să promoveze materiale educative de popularizare
a drepturilor, informaţiile procurând datele şi trezind curiozitate faţă de
probleme a căror înţelegere, conştientizare şi soluţionare sunt favorizate de
educaţie:
16

o pentru diverse nişe de public (în funcţie de vârstă, categorie socială sau
profesională)
o prin metode informale (emisiuni radio‐tv, concursuri, platforme
interactive, interviuri, campanii etc.)
• funcţia de socializare menită să:
o faciliteze participarea indivizilor şi colectivităţilor la viaţa publică:
implicarea în anumite problematici care ţin de drepturi
mobilizarea pentru o cauză socială, caritabilă, ecologică
crearea unor reţele de întrajutorare etc.
o încurajeze elaborarea şi luarea deciziilor (schimbul şi difuzarea
informaţiilor facilitează interacţiunea socială şi permit oamenilor să ia
parte la soluţionarea problemelor):
propunerea de soluţii pe tematici care aparţin sferei drepturilor
propunerea de politici publice
iniţiative cetăţeneşti
• de persuasiune, motivaţie şi interpretare legată de exercitarea controlului
social, organizarea activităţilor colective, asigurarea coerenţei acţiunilor
publice şi de efortul de convingere şi conducere pentru atingerea unor
obiective comune:
o aducerea în atenţia publicului a unor practici nocive ale autorităţilor,
instituţiilor publice
o încurajarea transparenţei decizionale a autorităţilor
o responsabilizarea factorilor publici
o mobilizarea pentru corectarea unor practici, a unor prevederi şi dispoziţii
legale, regulamentare, procedurale
• de observare („câine de pază”) a proceselor politico‐economico‐sociale care pot
consolida sau fragiliza actualizarea drepturilor şi libertăţilor, precum şi a
abuzurilor puterii
• critică:
o identificarea şi încercarea corectării unor probleme ale societăţii sau
generate la nivelul autorităţilor, a căror rezolvare poate conduce la o mai
bună actualizare a drepturilor
• de dezbatere: oferirea unei platforme pentru schimburi de opinii, bune practici,
prezentarea de alternative pentru o mai bună aplicare a drepturilor
17

• de exercitare cât mai deplină, cu bună‐credinţă şi cu respectarea deontologiei a
propriilor drepturi (de a căror actualizare depinde menţinerea unui echilibru
necesar la nivel societăţii):
o libertatea de exprimare
o libertatea de opinie
Reguli deontologice şi etice:
• existenţa unui echilibru între exercitarea dreptului la libertatea de exprimare şi de
informare a publicului presei scrise, audio, tv, Internet şi dreptul la protecţia
reputaţiei, urmărind anumite criterii de etică şi calitate a materialului:
o contribuţia la o dezbatere de interes general,
o notorietatea persoanei vizate şi subiectului,
o modul de obţinere a informaţiei şi veridicitatea acesteia,
o conţinutul, forma şi impactul publicării
• dreptul la libertatea de exprimare se aplică nu numai la „informaţii” sau „idei” care
sunt primite sau considerate ca inofensive sau neutre, dar şi celor care ofensează,
şochează sau deranjează, cu excepţia formelor de exprimare care:
o răspândesc, incită, promovează sau justifică:
ura rasială,
xenofobia,
anti‐semitismul
discriminarea
războiul
• dreptul la liberă exprimare nu este absolut – este necesară asigurarea echilibrului:
o pe de o parte între interesul de a face schimbul de informaţii
o şi interesul de a proteja drepturile titularului drepturilor de autor pe de altă
parte:
modalitatea de selectare, ierarhizare, eliminare, prezentare a
informaţiilor
• se poate face conform eticii profesionale
• sau poate conduce la distorsiuni de tip:
o fake‐news,
o manipulare,
o autocenzură
18

o încurajarea şi specularea subiectelor „sensibile”, cu priză
la public, în detrimentul informaţiilor „neutre”, dar de
interes general (promovarea valorii serviciului public
încurajează crearea, utilizarea şi accesul la conţinutul
educaţional, cultural şi ştiinţific)
o existenţă/inexistenţă drept replică
• „egalitatea” şi „echilibrul” diverselor puncte de vedere şi a preocupărilor diverselor
categorii sociale
Mass‐media, ca actor social cu forţă şi impact extinse, oferă, deci, individului şi comunităţii
pârghiile necesare pentru:
• a‐şi cunoaşte drepturile,
• de a înţelege necesitatea protejării drepturilor,
• a‐şi forma opinii despre sfera de aplicabilitate a acestora,
• de a şi le exercita, împreună cu asumarea obligaţiilor
• de a milita pentru promovarea şi protecţia drepturilor unor categorii vulnerabile
• a analiza aplicarea sau neaplicarea drepturilor în societate, în comunitate, în interacţiuni
cu autorităţile statului,
• a conştientiza eventuala lor încălcare,
• a identifica modalităţi instituţionale sau legale de a reclama încălcarea,
• de a se mobiliza în apărarea drepturilor altora,
• a participa eficient la elaborarea de politici de corectare sau ameliorare a exercitării
drepturilor,
servind astfel:
• interesul public,
• dezvoltarea societăţii,
• consolidarea democraţiei,
• menţinerea unui echilibru necesar între politicile prioritare ale autorităţii publice şi
nevoile societăţii.
19

MODUL 2 – Instituţii, instrumente şi mecanisme de drepturile omului
Organizaţii internaţionale şi regionale: ONU, Consiliul Europei

Instrumente/documente de drept de drepturile omului la nivel internaţional şi
regional:
Pactul privind drepturile civile şi politice (1966)
Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale (1966)
Convenţia europeană a drepturilor omului (1950): conţinutul articolelor şi al
protocoalelor adiţionale

Mecanisme de verificare şi control a implementării obligaţiilor asumate de
statele părţi:
Comitetul drepturilor omului (ONU)
Consiliul economic şi social (ONU)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei)
20

1. Organizaţii internaţionale şi regionale
Nivel internaţional
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
Finalul celui de‐al Doilea Război Mondial a coincis cu o conştientizare a dramelor provocate la
multiple niveluri de conflagraţia mondială: Holocaustul, crimele de război, bombele de la
Hiroshima şi Nagasaki, sărăcia, foametea, distrugerea aşezărilor umane, dramele familiale etc.
Toate acestea au reprezentat un punct de cotitură în înţelegerea drepturilor şi libertăţilor.
Astfel, s‐a resimţit necesitatea de a construi un sistem internaţional de norme care să creeze
premisele unei păci durabile şi unei bunăstări globale.
Succesoare a Societăţii Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost organizaţia internaţională
cu vocaţie de universalitate, care a luat fiinţă după Al Doilea Război Mondial, cu un set de
misiuni asumate ca răspuns la acest şoc moral resimţit la nivel mondial şi izvorâte din
experienţele traumatice ale conflagraţiei.
Ea a avut la bază Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (1945), conform căreia obiectivul
fundamental al Naţiunilor Unite este acela de „a proteja generaţiile viitoare de flagelul
războiului” şi de „a reitera încrederea în drepturile omului, în demnitatea şi în valoarea fiinţei
umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor”. Vorbim de prima organizaţie
internaţională care a avut ca misiuni menţinerea păcii şi a bunăstării la nivel internaţional.
Actualmente, organizaţia are 193 de membri.
Nivel regional (european)
Consiliul Europei
După adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, dezvoltarea cea mai rapidă şi mai
adecvată a protecţiei drepturilor se plasează în plan regional.
Vorbim despre organizaţia regională a Consiliului Europei, concepută ca o uniune al cărei
obiectiv era „să rămână deschisă tuturor naţiunilor din Europa (...) care se angajează să
respecte o Cartă a drepturilor omului”. La ora actuală, 47 de state sunt membre ale Consiliului
Europei.
21

Consiliului Europei a făcut primul pas înspre crearea unui sistem de protecţie a drepturilor. Cu
o rapiditate remarcabilă, în numai 2 ani de la proclamarea Declaraţiei Naţiunilor Unite, în 1950,
Consiliul marchează adoptarea Convenţiei europene a drepturilor omului, pentru a‐şi duce la
îndeplinire misiunea de protejare a drepturilor omului. Acest document are ca obiectiv, precum
vom vedea, structurarea simplă şi totodată cuprinzătoare a drepturilor civile şi politice a căror
aplicare şi protecţie intră în sarcina statelor parte la Convenţie.
2. Instrumente (documente) de drepturile omului la nivel internaţional şi

regional
A. Instrumente internaţionale cu caracter general de drepturile omului
Aşa cum am văzut mai sus, Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat primul document în care se
menţionează drepturile omului ca deziderat global, şi anume Carta Naţiunilor Unite (1945).
Pornind de la constatarea încălcării repetitive şi grave a drepturilor omului comise pe parcursul
celui de‐al Doilea Război Mondial, Declaraţia Naţiunilor Unite, redactată de Comisia pentru
drepturile omului, organism al Naţiunilor Unite, şi adoptată de Adunarea Generală în 10
decembrie (devenită Ziua Internaţională a Drepturilor Omului) 1948, rămâne, în ciuda faptului
că reprezintă act lipsit de forţă obligatorie, instrumentul internaţional cel mai important.
Motivele sunt multiple. În primul rând, documentul s‐a dorit a fi, dintru început, un „standard
comun către care trebuie să tindă toţi oamenii şi toate naţiunile”, fixându‐şi, deci, statutul de
etalon în sfera definirii universale şi unitare a sistemului de protecţie a drepturilor. De altfel,
Adunarea Generală a ONU a proclamat‐o un cod de facto al drepturilor omului, lucru care a îi
subliniază încă o dată vocaţia de standardizare a drepturilor la nivel global. Deşi nu putem vorbi
despre un caracter obligatoriu al drepturilor incluse în Declaraţie – pentru a căpăta forţă
juridică deplină, drepturile trebuie să fie înscrise în documente de drept constrângător, cu
efecte obligatorii – influenţa sa morală fost foarte mare, marcând un punct important în
construcţia edificiului actual al protecţiei drepturilor omului şi inspirând viitoarele forme şi
instrumente de protecţie cu forţă juridică obligatorie. Acestea din urmă (convenţii, pacte,
tratate, acorduri) stabilesc norme şi standarde internaţionale obligatorii şi, prin ratificarea de
22

către statele parte, impun obligaţii legale pentru acestea. Ratificarea echivalează cu integrarea
normelor internaţionale consensuale în dreptul intern, cărora li se conferă forţă obligatorie de
către parlamentele naţionale. Întrucât ratificarea actelor internaţionale se face prin lege,
obligaţiile internaţionale asumate sunt integrate în sistemul normelor interne şi au forţă juridică
de lege.
Declaraţia Naţiunilor Unite a servit ca fundament pentru mai mult de douăzeci de documente
de caracter general sau specific de drepturile omului, pe două paliere.
La scară internaţională a stat la baza elaborării Pactului ONU privitor la drepturile civile şi
politice (1966) şi a Pactului ONU privitor la drepturile sociale, economice şi culturale (1966).
Ambele au fost adoptate prin aceeaşi Rezoluţia Adunării generale a ONU, în aceeaşi zi, 16
decembrie 1966.
Din motive de ordin politic şi de gestionare eficientă a verificării implementării drepturilor,
acestea au fost departajate în două Pacte, cu un conţinut specific: drepturi civile şi politice,
respectiv drepturi economice, sociale şi culturale.
La nivel regional (european), a inspirat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a Consiliului
Europei (1950), Carta Socială revizuită – Consiliul Europei (1961), Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, Uniunea Europeană (2010).
A 1. Pactului ONU privitor la drepturile civile şi politice (1966)
Pactul are o primă parte în care sunt înscrise principiul autodeterminării popoarelor, pe temeiul
căruia fiecare îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură dezvoltarea economică, socială şi
culturală.
A doua parte cuprinde angajamentul statelor:
• de a respecta şi garanta persoanelor aflate pe teritoriul sau jurisdicţia lor
drepturile reglementate, fără nicio deosebire,
• de a adopta măsurile legislative sau de altă natură menite a conduce la
recunoaşterea şi protejarea drepturilor
• de a asigura o cale de atac efectivă atunci când persoanele pretind încălcarea
unui drept
Partea a treia reglementează conţinutul drepturilor:
23

• dreptul la viaţă,
• interdicţia aplicării de tratamente inumane,
• libertate şi siguranţă,
• proces echitabil,
• libertate de gândire, conştiinţă şi religie,
• libertatea de asociere
• dreptul la familie,
• dreptul la vot
În partea a patra se instituie organismul de control al aplicării dispoziţiilor Pactului, şi anume
Comitetul pentru drepturile omului.
A 2. Pactul ONU privitor la drepturile sociale, economice şi cultural (1966)
Pactul are o primă parte în care sunt înscrise principiul autodeterminării popoarelor, pe temeiul
căruia fiecare îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură dezvoltarea economică, socială şi
culturală.
A doua parte prevede că statele semnatare se angajează să acţioneze în vederea concretizării
drepturilor pe care Pactul le recunoaşte, fără discriminare.
În partea a treia sunt enumerate drepturile:
• la muncă şi condiţii decente de muncă,
• salarizare echitabilă,
• la grevă,
• măsuri de ocrotire a familiei,
• la sănătate,
• la educaţie,
• viaţă culturală
Partea a patra instituie mecanismul de control al Pactului, Consiliul Economic şi Social.
B. Instrumente internaţionale specializate de drepturile omului
În afara Pactelor amintite, în sistemul ONU au fost elaborate convenţii specifice, prin care unele
drepturi ale omului au fost mai precis definite sau au vizat o protecţie sporită pentru unele
categorii vulnerabile.
24

Vom aminti câteva dintre ele:
• Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, ONU, 1948
• Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,
ONU, 1965
• Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, ONU, 1979
• Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante,
ONU, 1984
• Convenţia cu privire la drepturile copilului, ONU, 1989
• Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ONU, 2006

Nivel regional (european)
A. Instrumente europene generale de drepturile omului
A.1. Consiliul Europei
După adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, dezvoltarea cea mai rapidă şi mai
adecvată a protecţiei drepturilor se plasează în plan regional.
În acest sens, Consiliul Europei, organizaţie regională concepută ca o uniune al cărei obiectiv era
„să rămână deschisă tuturor naţiunilor din Europa (...) care se angajează să respecte o Cartă a
drepturilor omului”, a făcut primul pas înspre crearea unui sistem de protecţie a drepturilor. Cu
o rapiditate remarcabilă, în numai 2 ani de la proclamarea Declaraţiei Naţiunilor Unite, în 1950,
Consiliul marchează adoptarea Convenţiei europene a drepturilor omului.
A 1.1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950)
Convenţia este un instrument cu valoare obligatorie şi eficienţă dovedită, datorită numărului şi
calităţii drepturilor statuate şi mecanismului de control instituit, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
Convenţia consacră în general drepturi ale omului din categoria celor civile şi politice:
• la viaţă (Art. 2)
• interdicţia supunerii la tortură (Art. 3)
• interdicţia muncii forţate (Art. 4)
• libertate şi siguranţă (Art. 5)
25

• proces echitabil şi într‐un termen rezonabil (Art. 6)
• libertatea de opinie, conştiinţă şi religie (Art. 9)
• libertatea de exprimare (Art. 10)
• interdicţia vreunei discriminări (14)
Simpla înşirare a unor drepturi nu poate da însă măsura exactă a importanţei Convenţiei, dat
fiind că organismele sale de control, Comisia (cât timp a existat) şi Curtea, au creat o
jurisprudenţă bogată, prin care s‐au detaliat conţinutul drepturilor şi condiţiile lor de aplicare.
Convenţiei i s‐au adăugat, în timp, o serie de 15 Protocoale adiţionale.
A.1. 2. Carta Socială Europeană revizuită (1961)
Dacă fiind că în conţinutul Convenţiei nu se regăseau (decât într‐o mică măsură) drepturi
economice, sociale şi culturale, dispoziţiile acesteia au fost completate cu cele ale Cartei,
adoptată în 1961 şi revizuită în 1996.
Prin acest nou instrument juridic se stabilesc drepturi precum:
• la muncă,
• asocieri sindicale,
• la negocieri colective,
• drepturi special la protecţie al copiilor şi adolescenţilor,
• la securitate socială
A.2. Uniunea Europeană
A.2.1. Carta Drepturilor Fundamentale (2010)
La nivelul Uniunii Europene, care a avut la bază o integrare economică, problema protecţiei
drepturilor s‐a ridicat relativ târziu şi gestionarea ei printr‐un instrument UE s‐a lovit de piedici
succesive, în special pentru că unele state doreau aderarea la Convenţie, altele voiau să creeze
un instrument propriu şi specific. De aceea, Carta are un parcurs sinuos fiind:
• semnată şi proclamată în anul 2000, împreună cu Tratatul de la Nisa
• proclamată din nou în 2007
• şi devenind obligatorie din punct de vedere legal din 2010, după adoptarea Tratatului de
la Lisabona
26

Aceasta are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor, fiind izvor de drept european, iar
interpretarea prevederilor se face de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
În privinţa câmpului aplicare se poate spune, generic, că acesta este reprezentat de situaţiile
juridice decurgând din dreptul UE.
Carta este împărţită în 6 mari capitole tematice:
Demnitate: dreptul la viaţă, interzicerea pedepsei cu moartea; integritatea fizică şi psihică a
persoanei: consimţământ al bolnavului cu privire la o cercetare medicală, interzicerea
practicilor eugenice, interzicerea comerţului cu corpul uman, interzicerea clonării reproductive;
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate.
Libertate: protecţia datelor personale; dreptul de a se căsători şi a forma o familie; libertate de
gândire, conştiinţă şi religie; libertate de exprimare şi informare; libertate de reuniune şi
asociere (politică, sindicală, civică); Libertatea artelor şi a ştiinţelor; dreptul la educaţie
profesională şi continuă; libertate profesională, dreptul la proprietate; drept de azil; protecţie în
caz de expulzare şi extrădare.
Egalitate: dreptul la nediscriminare este fondat pe: sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale,
caracteristici genetice, limbă, religie şi convingeri, opinii politice sau alte opinii, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă, orientare sexuală, naţionalitate;
respectarea diversităţii culturale, religioase şi lingvistice; egalitate între femei şi bărbaţi în toate
domeniile: angajare, muncă, salarizare; drepturile copilului: protecţie, libertate de exprimare şi
opinie, relaţia cu ambii părinţi; dreptul persoanelor vârstnice: o viaţă demnă şi independentă,
participarea la viaţa socială şi culturală; integrarea persoanelor cu handicap: autonomie,
integrare socială şi profesională.
Solidaritate: dreptul la informare şi consultare a muncitorilor în cadrul întreprinderii/firmei;
negocieri colective; protecţie în caz de concediere nejustificată; condiţii juste şi echitabile, cu
respectarea sănătăţii, securităţii, demnităţii; limitarea muncii, perioade de odihnă; interzicerea
muncii copiilor până la terminarea perioadei de şcolarizare obligatorii; drept la concediu
parental; acces la servicii publice de interes general; protecţia mediului; protecţia
consumatorului.
Cetăţenie: dreptul la vot şi la a fi ales în PE; dreptul de adresare instituţiilor UE într‐una dintre
limbile europene şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă; dreptul de adresare către mediatorul
27

european; drept de petiţie PE; libertatea de circulaţie şi de sejur în statele membre; protecţie
diplomatică şi consulară.
Justiţie: dreptul la un proces echitabil; prezumţia de nevinovăţie; dreptul de a nu fi judecat de
două ori pentru aceeaşi infracţiune.
C. Instrumente europene specializate de drepturile omului

• Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante,1987, Consiliul Europei
• Carta limbilor regionale sau minoritare, 1992, Consiliul Europei
• Convenţia‐cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, 1995, Consiliul Europei
Aceste contribuţii, acumulate în timp, sunt uneori exemple de paşi înainte realizaţi în anumite
contexte istorice bine determinate, pe fondul ivirii unor probleme punctuale sau globale.
Identificarea unor nedreptăţi sau evoluţia interpretării drepturilor a făcut ca, treptat, să se
conştientizeze mult mai multe problematici demne de atenţia internaţională. Un exemplu ar
putea fi domeniul discriminărilor şi necesitatea protejării subiecţilor opresaţi: femei, persoane
de culoare, popoare autohtone.
De asemenea, istoria drepturilor omului nu reprezintă numai produsul unor etape istorice, ci şi
a unor lupte individuale sau de grup pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor persoanei
umane.
Astfel, se poate spune că evoluţia drepturilor nu este nici lineară, nici egală şi că, mai ales, nu se
poate considera niciodată ca fiind încheiată.
3. Mecanisme de verificare şi control a implementării obligaţiilor asumate

de statele părţi
A. Mecanisme internaţionale cu caracter general de drepturile omului
A.1. Comitetul pentru drepturile omului
28

Pactul ONU privitor la drepturile civile şi politice (1966) instituie, în partea a patra, organismul
de control al aplicării dispoziţiilor Pactului, şi anume Comitetul pentru drepturile omului.
Comitetul pentru drepturile omului
Poate primi şi examina:
1. plângeri individuale, din partea oricărei persoane care se pretinde victimă a unui stat
Etapele de analiză a cererii individuale sunt:
• plângerea este reţinută
• comunicată statului respectiv
• verificată pentru admisibilitate
• dacă este admisibilă, se trece la examinarea pe fond
Dacă este admisibilă:
• cererea reclamantului este comunicată statului
• statul are la dispoziţie 6 luni pentru a răspunde în scris cu explicaţii de elucidare
a cauzei şi cu indicarea măsurilor luate pentru remedierea situaţiei
• Comitetul examinează comunicările primite (ţinând seama şi de informaţiile din
plângerea reclamantului)
• comunică părţilor constatările sale
2. comunicări din partea unui stat privind neîndeplinirea obligaţiilor ce reies din Pact de către alt
stat.
Procedura cuprinde:
• statul parte la Pact care consideră că un alt stat nu respectă dispoziţiile acestuia
îi comunică în scris statului pârât cererea sa
• dacă în termen de 6 luni, cererea nu este soluţionată, ambele state pot depune
comunicări la Comitet
• Comitetul îşi oferă bunele oficii statelor interesate sau le cere furnizarea de date
suplimentare
• dacă problema nu se soluţionează prin încercarea de mediere a Comitetului,
statele pot apela la o comisie de experţi ad‐hoc, în care se întocmeşte un raport
ce se comunică statelor interesate şi Comitetului
29

Procedurile de control (atât la nivel individual, cât şi statal) se finalizează cu un act constatator,
fără forţă obligatorie. Se mizează pe forţa reieşită din situaţia de a da explicaţii în faţa unui
organism internaţional cu privire la încălcarea unor drepturi.
Pactul ONU privitor la drepturile sociale, economice şi cultural (1966) în partea a patra,
organismul de control al aplicării dispoziţiilor Pactului, şi anume Consiliul Economic şi Social.
A.2. Consiliul Economic şi Social
Mecanism de control este unul inferior celui stabilit pentru Pactul ONU privitor la drepturile
civile şi politice, dat fiind că se realizează pe calea rapoartelor statale.
Acestea trebuie să cuprindă măsuri adoptate şi progrese obţinute în asigurarea drepturilor din
Pact; de asemenea, pot include factorii şi dificultăţile care împiedică statele de a‐şi îndeplini
întru totul obligaţiile prevăzute în prezentul Pact.
Nivel regional
Consiliul Europei
A. Mecanisme regionale cu caracter general de drepturile omului
A.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Pentru a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru statele parte din Convenţia
europeană a drepturilor omului (1950) şi din Protocoalele sale, aceasta instituie, prin Titlul II,
mecanismul de verificare şi control aplicării dispoziţiilor sale, şi anume Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Despre acest mecanism, vom vorbi pe larg în Modulul III dedicat acestei problematici.
A.2.Comitetul european al drepturilor sociale
Mecanismul instituit prin Cartă este Comitetul european al drepturilor sociale, alcătuit din 13
membri, independenţi şi imparţiali, aleşi pentru un mandat de 6 ani.
Controlul se realizează în baza unor rapoarte anuale întocmite de statele părţi, cu măsurile pe
care le‐au luat pentru respectarea angajamentelor, înaintate Comitetului, care decide cu privire
la conformitatea sau necoformitatea situaţiilor naţionale cu prevederile Cartei.
30

Concluziile Comitetului sunt publicate anual şi, în situaţia în care, urmare a concluziilor, un stat
nu întreprinde măsuri, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei adresează o recomandare
statului în cauză, prin care solicită modificarea situaţiilor neconforme constatate
Ulterior, printr‐un Protocol adiţional (1995), a mai fost creat un mecanism de control, acela al
reclamaţiilor colective de încălcare a drepturilor Cartei din partea unor organizaţii
internaţionale ale angajaţilor şi sindicate europene.
Tabel sinteză: Organizaţii, instrumente, mecanisme

Organizaţia Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Instrumente/documente Pactul drepturilor civile şi Pactul drepturilor economice, sociale şi
politice (1966) culturale (1966)
Mecanisme de verificare Comitetul drepturilor omului Consiliul Economic şi Social

Nivel european

Organizaţia Consiliul Europei (Coe)
Instrumente/documente Convenţia europeană a Carta Social Europeană Revizuită 1961)
drepturilor omului (1950)
Mecanisme de verificare Curtea Europeană a Comitetul european al drepturilor sociale
drepturilor Omului

31

MODUL 3 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Convenţia europeană a drepturilor omului (1950). Articole şi Protocoale
adiţionale

Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Scurt istoric
Formaţiunile de judecată ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Judecătorul
unic, Comitetul, Camera, Marea Cameră

Conceperea unei cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului

Parcursul unei cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului

Condiţii de admisibilitate: de natură procedurală; care ţin de limitele de
competenţă ale Curţii; care se adresează fondului cauzei

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: faza necontencioasă;
faza contecioasă

Hotărâri CEDO şi aplicarea deciziilor Curţii: măsuri cu caracter general; măsuri
cu caracter individual; hotărârile pilot; rolul Comitetului de Miniştri
32

1. Convenţia europeană a drepturilor omului (1950). Articole şi Protocoale
adiţionale

Instrumentul în baza căruia s‐a instituit Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca mecanism
de verificare a aplicării dispoziţiilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale adiţionale, Convenţia
europeană a drepturilor omului îşi are originile, aşa cum am menţionat anterior, în ideile
generoase privitoare la apărarea drepturilor omului apărute la finalul celui de‐al Doilea
Război Mondial. Ea a fost adoptată de Consiliul Europei, organizaţie care a luat fiinţă la
iniţiativa societăţii civile din Europa occidentală decisă să acţioneze mai ferm şi mai eficient
pentru crearea unui cadru legal constrângător care să permită respectarea drepturilor şi
libertăţilor.
Între 4‐10 mai 1948, s‐a întrunit la Haga aşa‐numitul Congres al Europei, unde s‐au pus bazele
viitoarei organizaţii a Consiliului Europei, care urma să reunească statele democratice şi să
ofere pentru prima dată un sistem închegat şi deplin acoperitor de protecţie a drepturilor. Chiar
în Rezoluţia finală a Congresului se menţionau pe de o parte, necesitatea creării unei Carte a
drepturilor omului şi, pe de alta, a instituirii unei Curţi de justiţie care să aplice sancţiuni
necesare în cazul încălcării drepturilor.
În raportul întocmit la finalul unei conferinţe a înalţilor funcţionari ai statelor membre s‐a
prezentat textul unic al proiectului Convenţiei europene a drepturilor omului, iar textul final a
fost adoptat de Comitetul de miniştri, avizat favorabil de Adunarea parlamentară a Consiliului
Europei şi deschis spre semnare la 4 noiembrie 1950. Din cele 15 state membre, 13 au semnat
textul Convenţiei în aceeaşi zi (Belgia, Danemarca, Franţa, R.F. Germania, Irlanda, Italia, Islanda,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Regatul Unit, Turcia, Teritoriul Saar – care la acea dată avea
statut de membru al Coe).
Încă din etapa redactării Convenţiei au existat divergenţe cu privire la textul acesteia şi la
maniera în care aveau să fie statuate drepturile. O parte din reprezentanţii statelor parte
doreau ca articolele să fie elaborate detaliat şi de o manieră cât mai precisă; alţii optau o
redactare de ordin general.
Convenţia este redactată în termeni clari, precişi, dar nu intră în detalii cu privire la sfera de
aplicabilitate a drepturilor. De altfel, cele 18 Articole care statuează drepturile – reiterăm că
33

acestea se includ în sfera drepturilor civile şi politice – cuprind câteva pagini din document. Mai
detaliate sunt informaţiile relative la Curtea Europeană, mecanism de verificare implementat
pentru Convenţie.
Articolele Convenţiei europene a drepturilor omului:
Art. 1 – obligaţia de a respecta drepturile omului; statele parte la Convenţie recunosc
persoanelor aflate în jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al Convenţiei; acest
lucru înseamnă că statele trebuie să se asigure că includ în dreptul intern drepturile din
Convenţie şi se asigure că acestea sunt protejate
Art. 2 – dreptul la viaţă
Art. 3 – interzicerea torturii, pedepselor, tratamentelor degradante sau inumane
Art. 4 – interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
Art. 5 – dreptul la libertate şi siguranţă; aceste două drepturi trebuie considerate ca
interdependente, iar expresia „dreptul la libertate şi siguranţă” trebuie înţeleasă ca alcătuind
un ansamblu
Art. 6 – 1. dreptul la un proces echitabil, desfăşurat public şi într‐un timp rezonabil, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege; 2. prezumţia de nevinovăţie; 3. orice
persoană acuzată are dreptul la a fi informată în termenul cel mai scurt, amănunţit, într‐o limbă
pe care o înţelege asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, de a dispune de timpul şi
înlesnirile necesare pregătirii apărării, de a se apăra ea însăşi sau de a fi asistată de un apărător
ales de ea, de a fi asistată în mod gratuit de un avocat din oficiu (dacă nu dispune de mijloacele
necesare), de a solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine audierea martorilor apărării,
de a fi asistată de un interpret, dacă nu înţelege limba folosită la audiere
Art. 7 – nicio pedeapsă fără lege
Art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie
Art. 9 – libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
Art. 10 – libertatea de exprimare
34

Art. 11 – libertatea de întrunire şi de asociere
Art. 12 – dreptul la căsătorie
Art. 13 – dreptul la un remediu efectiv
Art. 14 – Interzicerea discriminării
Art. 15 – derogarea în caz de stare de urgenţă
Art. 16 – restricţiile activităţii politice a străinilor
Art. 17 – interzicerea abuzului de drept
Art. 18 – limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor; restricţiile aduse în Convenţie unor
drepturi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care au fost stabilite
De precizat că în corpul Convenţiei există:
– drepturi a căror exercitare nu este supusă niciunei limitări = drepturi absolute (Art. 3, 4)
– drepturi a căror exercitare este supusă unor limitări = drepturi relative (Art. 8, 9, 10, 11)
Drepturile absolute = nicio derogare a statelor parte nu este permisă în Convenţie; sunt
drepturi intangibile.
Drepturile relative = drepturile pentru care textul documentului precizează anumite restricţii
sunt drepturi a căror actualizare este supusă unor limitări şi eventuale ingerinţe din partea
statelor parte, în anumite condiţii:
• ingerinţa (condiţionalitatea, restrângerea, sancţiunea) să fie prevăzută de lege
• să constituie o măsură necesară într‐o societate democratică
• pentru protejarea:
o securităţii naţionale
o integrităţii teritoriale
o siguranţei publice
o bunăstării economice
o ordinii publice
o prevenirii faptelor penale
o sănătăţii publice
35

o moralei publice
o reputaţiei, drepturilor şi libertăţilor altora
Protocoalele Convenţiei europene a drepturilor omului:
Protocolul adiţional 1 (1952)
Art. 1 Protecţia proprietăţii; Art. 2 Dreptul la instruire; Art. 3 Dreptul la alegeri libere
Protocolul adiţional nr. 2 la Convenţie conferă Curţii Europene a Drepturilor Omului
competenţa de a da, în anumite condiţii, la cererea Comitetului de Miniştri, avize consultative
asupra chestiunilor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
Protocolul adiţional nr. 3 la Convenţie modifică articolele 29, 30 şi 34 ale Convenţiei (după
numerotarea în vigoare înainte de 1 noiembrie 1988).
Art. 1 Interzicerea privării de libertate pentru datorii; Art. 2 Libertatea de circulaţie; Art. 3
Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni; Art. 4 Interzicerea expulzării colective de străini
Protocolul adiţional nr. 5 la Convenţie modifică articolele 22 şi 40 ale Convenţiei (după
numerotarea în vigoare înainte de 1 noiembrie 1988).
Art. 1 Abolirea pedepsei cu moartea; Art. 2 Pedeapsa cu moartea în timp de război; Art. 3
Interzicerea derogărilor în stări de urgenţă
Art. 1 Garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini; Art. 2 Dreptul la două grade de
jurisdicţie în materie penală; Art. 3 Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară; Art. 4
Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori; Art. 5 Egalitatea între soţi

36

Protocolul adiţional nr. 8 la Convenţie acorda Comisiei Europene a Drepturilor Omului
posibilitatea de a înfiinţa Camere, fiecare alcătuită din cel puţin şapte membri pentru a examina
petiţiile individuale care puteau fi admise pe baza jurisprudenţei existente sau care nu ridicau
probleme ce ar fi afectat interpretarea sau aplicarea Convenţiei. De asemenea, conform
Protocolului, Comisia putea înfiinţa comitete, fiecare alcătuit din cel puţin trei membri, având
atribuţia, exercitată pe bază de vot unanim, de a declara ca inadmisibilă o petiţie sau de a o
şterge de pe lista sa de cazuri atunci când o astfel de decizie putea fi luată fără a mai fi necesară
altă examinare. Toate aceste prevederi nu se aplicau petiţiilor depuse de state.
Protocolul adiţional nr. 9 la Convenţie acordă unui petiţionar dreptul de a‐şi prezenta cazul în
faţa Curţii, în anumite circumstanţe. De asemenea, raportul Comisiei era comunicat nu numai
statelor interesate, dar şi reclamantului persoană fizică sau juridică. Reclamantul trebuia să
cunoască nu numai răspunsul Comisiei cu privire la încălcarea sau neîncălcarea unui drept, ci şi
argumentaţia corespunzătoare.
Modifică prevederile privind regula majorităţii necesare în Consiliu de Miniştri pentru a decide
asupra cauzelor netrimise către Curte dacă aceste reprezintă sau nu încălcări ale drepturilor
omului. Astfel, anterior Protocolului de faţă, dacă într‐un termen de 3 luni de la comunicarea
raportului Comisiei către Comitetul de Miniştri cauza nu este trimisă Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Comitetul de Miniştri decidea cu o majoritate de 2/3 dacă a existat sau nu o
violare a Convenţiei. După intrarea în vigoare, majoritatea necesară era un simplă.
Comisia şi Curtea, organele anterioare de judecată ale Curţii Europene a Drepturilor Omului au
fost înlocuite cu o Curte unică, cu un număr de judecători egali cu numărul statelor membre,
având următoarele formaţiuni de judecată:
• Comitetul de 3 judecători
• Camera de 7 judecători
• Marea Cameră de 17 judecători
37

Curtea are activitate permanentă.
Interzicerea generală a discriminării.
Abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele, inclusiv pentru acte comise în timp de
război sau în contextul unei iminente stări de război.
Protocolul adiţional 14 bis (2009)
Se introduce un nou criteriu de admisibilitate. Dacă se constată faptul că reclamantul nu a
suferit un prejudiciu important prin încălcarea dreptului invocat, Curtea poate declara
inadmisibilă cererea.
Curtea pune, de asemenea, un accent deosebit pe soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului,
aceasta fiind posibilă în orice stadiu al procedurii (nu numai după declararea cererii ca
admisibilă, ca până atunci).
În privinţa formaţiunilor de judecată, pe lângă cele anterioare (Comitetele de 3 judecători,
Camerele de 7 judecători, Marea Cameră), se introduce judecătorul unic, competent să se
pronunţe pe admisibilitate sau să radieze de pe rol orice cerere atunci când o decizie poate fi
luată fără să necesite o examinare aprofundată. De asemenea, Comitetul de 3 judecători poate
examina cererile declarate inadmisibile, dar în acelaşi timp poate examina şi pe fond cererile
privitoare la interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor Convenţiei sau ale Protocoalelor ce
formează obiectul unei jurisprudenţe constante şi clare a Curţii.
De precizat că inadmisibilitatea înseamnă că cererea este respinsă definitiv, examinarea
acesteia luând sfârşit, iar hotărârea Curţii este definitivă şi nu poate fi atacată în niciun fel.
Reclamantul poate invoca eventual fapte noi, într‐o nouă cerere, care va fi supusă tot
parcursului procedural.
Radierea de pe rol, în schimb, opreşte procedura şi lasă cererea intactă, aceasta putând fi
reluată din acelaşi punct al procedurii şi cu acelaşi număr de înregistrare. Art.37 al Convenţiei
precizează cazurile în care poate interveni radierea de pe rol a unei cereri: când reclamantul nu
doreşte să o mai menţină; când litigiul a fost soluţionat; pentru orice alt motiv constatat de
38

Curte pentru care continuarea examinării nu se justifică. În practică, de exemplu, radierea poate
interveni ca urmare a pierderii calităţii de victimă, prin dobândirea unei reparaţii; ca urmare a
declaraţiei unilaterale a guvernului pârât de recunoaştere a încălcării şi ca urmare a acordării
unor sume compensatorii, ca urmare a aptului că aplicantul nu dă curs solicitărilor Curţii de
informări suplimentare în termenul stabilit.
Schimbă una dintre condiţiile procedurale de admisibilitate: termenul în care poate fi sesizată
Curtea, după epuizarea căilor de atac interne, scade de la 6 luni la 4 luni începând cu data
rămânerii definitive a deciziei la nivelul jurisdicţiei interne.
Permite celor mai înalte instanţe şi tribunale naţionale, desemnate de către statul membru în
cauză, să solicite Curţii Europene a Drepturilor Omului să ofere avize consultative (motivate,
neobligatorii, în contextul unor cauze pendinte în faţa instanţelor naţionale) cu privire la
chestiunile de principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite
în Convenţie sau în protocoalele adiţionale la aceasta. CEDO poate refuza o astfel de cerere.
Este de subliniat şi de reţinut că dispoziţiile Protocoalelor 2, 3, 5, 8, 9, 10 şi 11, 14, 15, 16
amendează dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea organismelor Convenţiei şi au
fost ulterior integrate textului acesteia, fără a mai ave o existenţă distinctă.
Protocoalele 1,4,6,7, 12, 13 recunosc noi drepturi, fiind Protocoale normative.
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Scurt istoric

La nivel internaţional, există patru curţi îndrituite să soluţioneze cauze privind posibila încălcare
a drepturilor omului: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Interamericană şi Curtea
Drepturilor Omului, Comisia Africană şi Curtea pentru Drepturile Omului şi Popoarelor şi Curtea
de Justiţie din Caraibe. Acest lucru este important de evidenţiat, deoarece, aşa după cum se
poate vedea, în context regional european CEDO este singura jurisdicţie de drepturile omului.
Am văzut deja, în prezentarea istoricului Convenţiei, că aceasta a fost concepută în 1950,
intrând în vigoare în 1953. De asemenea, trebuie reiterat că părinţii Convenţiei au prevăzut încă
39

din primele etape de dezbateri existenţa unui mecanism de control sub forma unei Curţi de
justiţie care să aplice sancţiuni necesare în cazul încălcării drepturilor.
În formularea sa iniţială, Convenţia a prevăzut un mecanism de control alcătuit din trei
organisme:
• Comisia Europeană a Drepturilor Omului – organ judiciar alcătuit din membri

independenţi, câte unul pentru fiecare stat contractant care examina direct, pe baza
prevederilor Convenţiei, orice sesizare interstatală privitoare la pretinse încălcări ale
drepturilor, precum şi orice plângere individuală, în măsura în care statul respectiv
făcuse o declaraţie de acceptare a competenţei Comisiei în acest sens
• Curtea Europeană a Drepturilor Omului – organ judiciar alcătuit din judecători
independenţi, câte unul pentru fiecare stat contractant, care putea examina o cauză
numai după ce fusese anterior examinată de Comisie; de altfel, sesizarea Curţii putea fi
făcută numai dacă statul în cauză făcuse o declaraţie de acceptare a acestei jurisdicţii
• Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei – organism alcătuit din miniştri de externe
sau trimişii acestora la Strasbourg, ambasadori sau reprezentanţi permanenţi, cu un
dublu rol: competenţă jurisdicţională pentru cauzele în care fusese sesizată Comisia şi în
care aceasta emisese un aviz de încălcare a dispoziţiilor Convenţiei şi, respective,
competenţă de supraveghere a hotărârilor Curţii şi a propriilor decizii, atunci când se
pronunţa pe fondul cauzei
Ulterior, prin Protocoalele adiţionale pe care le‐am examinat anterior, s‐au introdus schimbări
esenţiale pe mai multe paliere, inclusiv în privinţa organismelor de control, a paşilor procedurali
ori a formaţiunilor de judecată.
Prin Protocolul adiţional nr. 9 s‐a modificat substanţial tipologia reclamanţilor, Curtea putând fi
sesizată şi de particulari, nu numai de Comisie, Comitetul de Miniştri şi statul pârât, ca până
atunci. Abia prin Protocolul nr. 9 amintit, semnat în 1990 şi intrat în vigoare în 1994 (dar ulterior
abrogat prin prevederile Protocolului nr. 11, intrat în vigoare în 1998), după examinarea unei
cauze de către Comisie, Curtea putea fi sesizată de: Comisie, statul al cărui resortisant este
potenţiala victimă; statul reclamant; statul pârât; un particular, o organizaţie
nonguvernamentală, un grup de persoane.
Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului adiţional nr. 11 s‐au operat o serie de modificări la
modalitatea de funcţionare a Curţii, pe care le vom aminti în caracteristicile lor esenţiale:
40

• scopul schimbărilor a fost acela de a simplifica procedurilor în faţa Curţii;
• cele organisme existente (Comisia şi Curtea) s‐au înlocuit cu o Curte unică (Comisia fiind
desfiinţată),
• Curtea are activitate permanentă (până atunci, ambele organisme – Comisia şi Curtea –
lucrau în sesiuni)
• iniţial, judecătorii (în număr egal cu numărul statelor membre Coe) erau aleşi pentru 6
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului; prin Protocolul nr. 14, judecătorii sunt aleşi
pentru o perioadă de 9 ani, fără reînnoire
• Curtea poate fi sesizată de:
o orice persoană fizică ori ONG sau orice grup de particulari, ceea ce echivalează cu:
o calitate procesuală activă pentru orice persoană privată (aflată sub
jurisdicţia unui stat, fie că este cetăţean, străin sau apatrid);
o capacitate procesuală pasivă pentru state;
• de un stat împotriva altuia ‐ existenţa recursului interstatal
3. Formaţiunile de judecată ale Curţii Europene a Drepturilor Omului
În conformitate cu prevederile Protocolului adiţional nr. 14, formaţiunile de judecată ale Curţii
Europene a Drepturilor Omului la ora actuală sunt:
• Judecătorul unic
• Comitetul de 3 judecători
• Camera de 7 judecători
• Marea Cameră de 17 judecători
Să le examinăm pe rând:
Judecătorul unic
Dacă cererea este în mod clar inadmisibilă întrucât nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate
necesare pentru sesizarea Curţii, dosarul va fi examinat de către un judecător unic.
Acesta declara inadmisibilă o cerere introdusă sau o poate scoate de pe rol atunci când o
asemenea decizie poate fi luată fără o examinare suplimentară. Această decizie este definitivă
şi se comunică reclamantului. Decizia de inadmisibilitate nu se poate contesta şi reclamantul nu
41

va putea obţine informaţii suplimentare în privinţa deciziei pronunţate. În urma unei astfel de
decizii, cazul este definitiv clasat, iar dosarul este distrus în totalitate la o dată ulterioară.
După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, în 2010, Judecătorul unic transmitea
reclamanţilor o simplă decizie de inadmisibilitate, care respingea cererea de o manieră globală,
fără detalii. Din 2017 însă, Curtea a adoptat o nouă procedură, care permite oferirea unor
detalii de motivare, cu referirea la specificul inadmisibilităţii. Totuşi, răspunsul poate fi încă de
tip respingere globală, atunci când, de exemplu, aplicaţiile sunt abuzive, utilizează un limbaj
ofensator, au un caracter vădit şicanator.
Comitetul de 3 judecători
În cazul în care judecătorul unic nu ia niciuna din deciziile de mai sus, transmite cererea pentru
examinare fie unui comitet, fie unei Camere. Comitetul poate, cu unanimitate de voturi şi în
orice stadiu al procedurii, să declare o cerere ca fiind inadmisibilă sau să o scoată de pe rol,
atunci când o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare suplimentară.
În cazul în care, în urma observaţiilor părţilor primite, comitetul consideră că respectiva cerere
este admisibilă, poate să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei – şi, dacă este
cazul, să decidă reparaţia echitabilă – atunci când problema interpretării şi aplicării Convenţiei
şi a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într‐o jurisprudenţă bine definită şi
constantă a Curţii. Deciziile şi hotărârile pronunţate sunt definitive. Acestea sunt motivate.
Deciziile pot conţine doar o motivare pe scurt atunci când au fost pronunţate după ce au fost
transmise de un judecător unic. Grefierul comunică reclamantului decizia comitetului, precum
şi părţii sau părţilor contractante în cauză atunci când acestea au fost informate anterior cu
privire la cerere.
Camera de 7 judecători
În cazul în care comitetul nu ia nicio hotărâre, acesta transmite cererea Camerei. Camera poate
să declare cererea inadmisibilă de îndată sau să o scoată de pe rolul Curţii. Decizia Camerei
poate privi cererea în întregime sau o parte a acesteia. O asemenea decizie este definitivă. Este
însoţită de o motivare pe scurt. Se comunică reclamantului, precum şi părţii sau părţilor
contractante în cauză printr‐o scrisoare care prezintă această motivare.
În caz contrar, Camera sau preşedintele de secţie pot:
42

• să solicite părţilor să prezinte orice informaţie privind faptele, orice document sau
orice alt element considerat pertinent de către Cameră sau de către preşedintele
acesteia
• să aducă cererea sau o parte a acesteia la cunoştinţa părţii contractante pârâte şi să
o invite să îi prezinte observaţii scrise privitoare la acest subiect şi, la primirea
acestora, să invite reclamantul să răspundă;
• să invite părţile să prezinte, în scris, observaţii suplimentare
Înainte de a statua asupra admisibilităţii:
• Camera poate decide, fie la cererea unei părţi, fie din oficiu, să organizeze o şedinţă
în cazul în care consideră că îndeplinirea atribuţiilor sale conform Convenţiei o
impune. În acest caz, părţile sunt invitate să se pronunţe asupra aspectelor de fond
ridicate prin cerere, cu excepţia cazului în care Camera decide altfel în mod
excepţional
• Curtea va comunica cererea Guvernului pârât; în acest sens, Guvernului i se va
trimite o scrisoare prin care va fi informat despre existenţa cererii şi va fi invitat să
formuleze observaţii referitoare la capetele de cerere prezentate. Aceste observaţii
sunt comunicate reclamantului pentru comentarii. Dacă în etapa iniţială a
procedurii acesta nu este obligat să fie reprezentat de un avocat, în acest stadiu al
procedurii este fi invitat de Curte să desemneze un avocat
Atunci când aduce cererea la cunoştinţa părţii contractante pârâte, Camera poate hotărî
examinarea împreună a admisibilităţii şi a fondului cererii. Părţile sunt invitate să se exprime, în
observaţiile lor, cu privire la reparaţia echitabilă şi, dacă este cazul, să includă propunerile lor în
vederea unei soluţionări pe cale amiabilă a litigiului. Dacă părţile nu pot ajunge la o soluţionare
pe cale amiabilă a litigiului sau la altă soluţie, iar Camera are convingerea, în lumina
argumentelor acestora, că cererea este admisibilă şi în stare de judecată pe fond, pronunţă de
îndată o hotărâre care cuprinde decizia sa privind admisibilitatea, cu excepţia cazului în care
decide să ia separat o asemenea decizie.
Marea Cameră de 17 judecători
O cerere nu este niciodată trimisă direct în faţa Marii Camere, care intervine numai în cauze
care pun probleme grave privitoare la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei sau când
soluţionarea unei probleme de către Cameră ar fi în contradicţie cu o hotărâre anterioară a
43

Curţii. În aceste cazuri, Camera se desesizează în favoarea Marii Camere. O decizie de
desesizare nu trebuie motivată.
De reţinut că o decizie a Camerei se poate ataca în faţa Marii Camere, în decurs de 3 luni de la
pronunţare (totuşi, este bine de reţinut că retrimiterea în faţa Marii Camere nu este acceptată
decât în cazuri excepţionale. Un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere filtrează aceste cereri şi
le acceptă numai atunci când cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau
aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. Decizia de respingere a cererii nu trebuie motivată. În cazul în
care colegiul reţine cererea, Marea Cameră pronunţă o hotărâre.
4. Conceperea unei cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului
Formularul de cerere este disponibil pe site‐ul internet al Curţii
(https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/forms&c=#n1452530535374798202
4361_pointer). Acesta se descarcă şi se completează cu toate rubricile, fără excepţie, apoi se
trimite pe adresa:
The Registrar
European Court of Human Rights
Council of Europe
F-67075 Strasbourg cedex
sau
Monsieur le Greffier
Cour Européenne des Droits de l’Homme
Counseil de l’ Europe
F-67075 Strasbourg cedex
Orice cerere trebuie să conţină toate informaţiile cerute în părţile relevante din formularul de
cerere şi să indice:
• numele, data naşterii, cetăţenia şi adresa reclamantului şi, atunci când reclamantul este
o persoană juridică, denumirea completă, data înfiinţării sau a înregistrării, numărul de
înregistrare oficial (dacă este cazul) şi adresa oficială;
• numele, adresa, numărul de telefon şi fax şi adresa de e‐mail ale reprezentantului
acestuia, dacă este cazul;
44

• dacă reclamantul are un reprezentant, data şi semnătura originală a reclamantului în
rubrica din formularul de cerere rezervată pentru procură; în rubrica respectivă trebuie
să figureze şi semnătura originală a reprezentantului prin care arată că acceptă să îl
reprezinte pe reclamant;
• partea sau părţile contractante împotriva cărora este îndreptată cererea; e) o expunere
succintă şi lizibilă a faptelor;
• o expunere succintă şi lizibilă a pretinsei sau a pretinselor încălcări ale Convenţiei şi a
argumentelor relevante;
• o expunere succintă şi lizibilă privind respectarea de către reclamant a condiţiilor de
admisibilitate
Informaţiile privind expunerea faptelor, a pretinselor încălcări şi a respectării condiţiilor de
admisibilitate trebuie să fie prezentate în partea relevantă din formularul de cerere şi trebuie să
fie suficiente pentru a permite Curţii să stabilească, fără a fi nevoie să consulte alte documente,
natura şi obiectul cererii.
Reclamantul poate totuşi completa informaţiile respective anexând la formularul de cerere un
document de cel mult 20 pagini prin care prezintă în detaliu faptele, pretinsele încălcări ale
Convenţiei şi argumentele relevante. Acesta trebuie să respecte următoarele cerinţe:
• să fie în format A4 cu margine de cel puţin 3,5 cm;
• să fie perfect lizibile şi, în cazul în care sunt dactilografiate, să fie redactate cu
caractere cu mărimea de cel puţin 12 în corpul textului şi cu mărimea de 10 în notele
de subsol, cu spaţiu între rânduri de 1,5;
• să conţină numerele exprimate numai în cifre;
• să aibă pagini numerotate consecutiv
• să fie împărţite în paragrafe numerotate;
• să fie împărţite în capitole, după cum urmează: „Expunerea faptelor”, „Capetele de
cerere sau expunerea încălcărilor” şi „Informaţii privind epuizarea căilor de recurs
interne şi respectarea termenului stabilit de 6 luni
Formularul de cerere trebuie:
• să fie semnat de reclamant sau de reprezentantul acestuia
• să fie însoţit de:
o copii ale documentelor referitoare la deciziile sau măsurile denunţate,
judiciare sau de altă natură;
45

o copii ale documentelor şi deciziilor care dovedesc că reclamantul a epuizat
căile de recurs interne şi a respectat termenul de 6 luni
o dacă este cazul, copii ale documentelor referitoare la orice altă procedură
internaţională de anchetă sau de reglementare;
o atunci când reclamantul este o persoană juridică, documentul
(documentele) care demonstrează că persoana care a depus cererea are
calitatea sau autoritatea pentru reprezentarea reclamantului.
Documentele depuse în sprijinul cererii trebuie să figureze pe o listă în ordine cronologică, să fie
numerotate consecutiv şi să fie identificate în mod clar.
Reclamantul care nu doreşte ca identitatea lui să fie dezvăluită trebuie să precizeze acest lucru
şi să prezinte o expunere a motivelor care justifică derogarea de la regula publicităţii procedurii
în faţa Curţii. Curtea poate să autorizeze păstrarea anonimatului sau să decidă acordarea
acestuia din oficiu.
În cazul nerespectării tuturor acestor exigenţe, Curtea nu examinează cererea, cu excepţia
cazului în care:
• reclamantul a furnizat o explicaţie satisfăcătoare pentru neîndeplinirea cerinţei

în cauză;
• cererea priveşte luarea de măsuri provizorii; Curtea indică măsuri provizorii unui
stat membru doar atunci când, după examinarea tuturor informaţiilor relevante
din cererea de măsuri provizorii formulată de un reclamant, consideră că acesta
ar fi expus unui risc real de prejudicii grave şi ireversibile în absenţa măsurii
respective.
• Curtea decide în alt mod, din oficiu sau la cererea unui reclamant
Data introducerii cererii se consideră a fi data la care un formular de cerere care îndeplineşte
cerinţele prevăzute de prezentul articol este trimis Curţii, iar data expedierii se consideră a fi
data poştei.
5. Parcursul unei cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului
Orice cerere este recepţionată de Biroul central al Curţii. Din pricina volumului mare de scrisori
zilnice, Curtea nu confirm imediat primirea cererii şi reclamantul trebuie să aştepte să fie
46

contactat pentru furnizarea de informaţii suplimentare. Biroul central triază corespondenţa,
apoi o trimite diviziei juridice responsabile pentru statul împotriva căruia este îndreptată
cererea. Astfel, o cerere împotriva României va fi trimisă în divizia juridică care se ocupă de
toate cererile îndreptate împotriva României şi în care lucrează persoane care vorbesc limba
germană şi cunosc legislaţia acestui stat. Cererea va primi un număr şi va fi analizată de către un
jurist. Aceasta nu înseamnă că dosarul a fost acceptat, ci doar înregistrat.
Atunci când Curtea dispune de toate elementele necesare pentru examinarea cererii, dosarul
este fi atribuit unei formaţiuni judiciare a Curţii, în funcţie de tipul cererii.
Mai trebuie amintit aici faptul că, începând din 2011, Curtea a implementat o Secţie de Filtrare
pentru centralizarea cazurilor provenite din cinci ţări cu un număr foarte mare de cereri
înregistrate: Federaţia Rusă, Turcia, România, Ucraina şi Polonia. Aceste ţări deţin, în total,
peste jumătate din cererile înaintate Curţii. Acest nou serviciu are ca obiectiv realizarea unui
parcurs procedural adecvat, rapid şi minuţios pentru cererile amintite, pentru a reduce timpul
de aşteptare pentru soluţionarea cazurilor.
Ca exemplu, după 6 luni de la crearea acestui mecanism suplimentar de filtrare, din aprox.
22.000 cereri înregistrate împotriva celor cinci state, puţin peste jumătate au fost rezolvate de
Judecătorul unic. În cazul României, 90% dintre plângerile primite au fost atribuite
Judecătorului unic, care a decis asupra lor cu rapiditate.
Aşa cum am observat din prezentarea formaţiunilor de judecată, o cerere este atribuită fie:
• către Judecătorul unic (ajutat de doi raportori nejudiciari ce fac parte din Grefa Curţii),
atunci când elementele prezentate de reclamant sunt suficiente, prin ele însele, să arate
că cererea este inadmisibilă sau că ar trebui scoasă de pe rol = cerere respinsă, cu
parcurs încheiat
• către Comitetul de 3 judecători, când cererea pare să justifice o astfel de examinare;
Comitetul poate:
o declara cererea inadmisibilă sau decide radierea de pe rol atunci când o
asemenea decizie poate fi luată fără o examinare suplimentară (nu necesită un
examen aprofundat) = cerere respinsă, cu parcurs încheiat
o declara cererea ca admisibilă şi să pronunţe în acelaşi timp o hotărâre pe fond,
atunci când problema referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei ori a
Protocoalelor sale, care este la originea cauzei, face obiectul unei jurisprudenţe
constante a Curţii = cerere cu parcurs încheiat:
47

hotărâre de neîncălcare
hotărâre de încălcare, trimisă către Comitetul de Miniştri, supravegherea
îndeplinirii hotărârii Curţii:
• plata unei despăgubiri = reparaţie echitabilă
• măsuri cu caracter individual
• măsuri cu caracter general
• către Camera de 7 judecători:
o poate să declare cererea inadmisibilă de îndată (în întregime sau o parte a
acesteia) sau să o scoată de pe rolul Curţii = cerere respinsă, cu parcurs încheiat
o poate să declare cererea admisibilă:
o poate hotărî examinarea împreună a admisibilităţii şi a fondului cererii
o poate să se desesiseze în favoarea Marii Camere în cauze care pun probleme
grave privitoare la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei sau când soluţionarea
unei probleme de către Cameră ar fi în contradicţie cu o hotărâre anterioară a
Curţii
• Marea Cameră de 17 judecători:
o poate examina cereri asupra cărora Camera s‐a desesizat:
48

o poate primi solicitări de reexaminare a deciziilor Camerei:
le poate respinge = cerere respinsă, cu parcurs încheiat
le poate accepta:
• hotărâre de neîncălcare
• hotărâre de neîncălcare, trimisă către Comitetul de Miniştri,
supravegherea îndeplinirii hotărârii Curţii:
o plata unei despăgubiri = reparaţie echitabilă
6. Condiţii de admisibilitate: de natură procedurală; care ţin de limitele de
competenţă ale Curţii; care se adresează fondului cauzei

A. Inadmisibilitatea de natură procedurală:

• epuizarea tuturor căilor de atac interne
• să nu fi trecut 6 luni de la o hotărâre definitivă naţională ordinară de atac
• o cerere esenţial aceeaşi cu o alta examinată deja anterior
• cerere anonimă
• cerere abuzivă
Epuizarea căilor de atac

Reclamantul trebuie să epuizeze toate căile de recurs interne disponibile şi efective atât în
teorie, cât şi în practică la momentul faptelor, cele care îi sunt accesibile. Curtea verifică dacă
reclamantul a făcut tot ceea ce putea face în mod rezonabil pentru a epuiza căile de atac, fiind
luate în calcul doar căile de atac normale şi efective, nu şi cele a căror utilizare depinde de
puterea discreţionară a funcţionarilor şi care nu sunt accesibile în mod direct justiţiabililor
Totuşi, în jurisprudenţa sa, Curtea a dat dovadă de flexibilitate; este vorba despre o regulă de
aur, nu de un principiu imuabil (nu este absolut şi nu se aplică automat). În cazul în care
condiţia epuizării unei căi de recurs ar fi nerezonabilă în practică pentru reclamant şi ar
constitui un obstacol disproporţionat pentru executarea dreptului la recurs, curtea
concluzionează că reclamantul este scutit de această condiţie.
49

Ex.:
‐ D.H. c. Republica Cehă – Curtea a decis că ar fi fost prea formalist să solicite reclamanţilor să
folosească o cale de atac pe care nici instanţa supremă a ţării nu‐i obliga să o exercite
‐ Financial Times c. Regatul Unit, Curtea a luat în considerare faptul că termenele au fost prea
scurte şi a subliniat graba cu care reclamanţii trebuiau să‐şi prezinte argumentele
‐ Aksoy c. Turcia – reclamantul nu a apelat la nicio instanţă naţională
Reclamantul trebuie să respecte normele şi procedurile aplicabile în legislaţia internă; dacă nu
se întâmplă acest lucru, cererea este respinsă.
Ex.:
‐ Gafgen c. Germania – în instanţa internă, Curtea a constatat o eroare de procedură imputabilă
reclamantului – cerere respinsă
Nerespectarea termenului de 6 luni

Logica acestei reguli este aceea de a nu se contesta fapte din trecut; regula se aplică din oficiu,
chiar dacă guvernul nu a invocat‐o. Termenul de 6 luni începe să curgă de la momentul în care
reclamantul sau avocatul acestuia la cunoştinţă decizia prin care s‐au epuizat căile de atac
interne (termenul se calculează începând de a doua zi după ce reclamantul sau avocatul intră în
posesia comunicării în copie a deciziei depuse la grefă, necontând dacă ultima zi e sâmbătă,
duminică sau zi liberă).
Pentru termenul de 6 luni vor fi luate în considerare doar căile de atac normale şi efective; nu
sunt luate în considerare căile de atac a căror utilizare depinde de puterea discreţionară a
funcţionarilor şi nu sunt direct accesibile reclamanţilor.
Prin Protocolul adiţional nr. 15, termenul de 6 luni este redus la 4.
Cerere anonimă

Reclamantul trebuie să poată fi identificat corespunzător în formularul de cerere. Astfel, o
cerere este considerată anonimă atunci când nu se menţionează în dosarul cauzei niciun
element care să permită Curţii identificarea reclamantului.
50

Ex:
– cazul Blondje c. Ţările de Jos – cerere inadmisibilă, pentru că reclamantul, cunoscut sub
numele de Blondje, NN cel 07 şi Nn.PI09.m.20081101.1100, pretindea a fi un cetăţean olandez,
născut pe o dată nespecificată.
Cerere esenţial aceeaşi

Cererea depusă nu va fi examinată dacă este în mod esenţial aceeaşi cu o altă cerere examinată
anterior de către Curte şi care nu conţine fapte noi. Acest lucru este justificat de caracterul
definitiv al deciziilor Curţii. Curtea verifică dacă cele două cereri prin care a fost sesizată se
referă la aceeaşi persoană, la aceleaşi fapte şi la aceleaşi capete de cerere
De asemenea, dacă cererea este deja depusă spre examinare la alte instanţe internaţionale de
anchetă sau de reglementare, aceasta este considerată de Curte ca fiind inadmisibilă. Acest
ultim aspect are scopul de a evita ca mai multe instanţe internaţionale să se pronunţe simultan
cu privire la cereri în mod esenţial aceleaşi.
Cerere abuzivă

Curtea consideră ca abuzivă o cerere care intră într‐una dintre următoarele categorii:
• prin depunerea cererii se încearcă dezinformarea Curţii;
• cererea utilizează un limbaj ofensator;
• se încalcă obligaţia de confidenţialitate a soluţionării pe cale amiabilă;
• cererea are un caracter vădit şicanator
• cererea este lipsită de orice miză reală

B. Inadmisibilitatea legată de competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:

• ratione personae
• ratione materiae
• ratione loci
• ratione temporis
Ratione personae

Sintetic exprimat, acest criteriu se poate traduce prin următoarele instanţe:
51

• reclamantul nu are calitate procesuală
• reclamantul nu poate demonstra că e victima pretinsei încălcări
• cererea este îndreptată împotriva unei alte persoane particulare
• cererea este îndreptată împotriva unui stat care nu a ratificat Convenţia sau
Protocoalele
• cererile sunt îndreptate împotriva UE sau instituţiilor UE
Ratione materiae

Cererea depusă trebuie să fie compatibilă cu Convenţia, ceea ce înseamnă că dreptul reclamat
trebuie să fie protejat fie prin dispoziţiile cuprinse în textul Convenţiei şi ale Protocoalelor.
Prin urmare, se consideră inadmisibile plângerile privind, de exemplu, permisul de conducere
sau dreptul la autodeterminare.
Curtea nu e competentă să examineze violări ale drepturilor protejate de alte instrumente
internaţionale, chiar dacă, atunci când defineşte sensul termenilor şi noţiunilor din Convenţie,
Curtea poate să ţină cont de elemente de drept internaţional altele decât Convenţia.
Cu titlul de exemplu, amintim că marea majoritate a deciziilor de inadmisibilitate pe
incompatibilitate ratione materiae se referă la limitele domeniului de aplicare a articolelor
Convenţiei şi Protocoalelor, în special Art. 6 (proces echitabil), Art. 8 (viaţă privată) şi Protocolul
adiţional nr. 1 (protecţia proprietăţii).
Ratione loci

Pentru a putea fi admisibilă o cerere, pretinsa încălcare formulată în cadrul acesteia trebuie să fi
fost săvârşită în jurisdicţia statului pârât sau pe teritoriul controlat efectiv de acest stat.
În cazul în care cererile se referă la fapte care s‐au produs pe un teritoriu exterior celui al
statului contractant şi nu există nicio legătură între aceste fapte şi orice autoritate aflată sub
jurisdicţia statului contractant, aceste cereri sunt respinse ratione loci.
Ratione temporis
Pentru a putea fi admisibilă o cerere, pretinsa încălcare trebuie să fi fost săvârşită după intrarea
în vigoare a Convenţiei în cazul statului respectiv.
Competenţa ratione temporis acoperă doar perioada ulterioară ratificării Convenţiei sau
Protocoalelor de către statul pârât; Curtea verifică din oficiu ratione temporis.
52

C. Temeiuri de inadmisibilitate legate de examinarea pe fond
C.1. Lipsa vădită de fundament
Orice cerere care, în urma examinării preliminare a conţinutului material, nu indică nicio
încălcare a drepturilor garantate de Convenţie poate fi declarată inadmisibilă îndată, fără a
trece formal al examinării fondului cauzei (care duce la pronunţarea unei hotărâri).
Cu toate acestea, Curtea are uneori nevoie să obţină informaţii din partea părţilor şi să recurgă
la un raţionament lung şi minuţios, pentru a stabili o lipsă vădită de fundament. Acest lucru nu
schimbă caracterul vădit nefondat al cererii.
Poate este bine de ştiut că majoritatea cererilor nefondate sunt declarate inadmisibile de
Judecătorul unic sau Comitetul de 3 judecători.
a. A patra instanţă
În ciuda unei concepţii relativ răspândite şi eronate cu privire la rolul şi la natura mecanismului
judiciar al Curţii, Curtea nu este o instanţă de apel, de recurs sau de revizuire în raport cu
instanţele naţionale şi nu poate reexamina cauza în acelaşi fel în care ar face‐o acestea.
Curtea se limitează la controlul respectării angajamentelor din Convenţie şi nu intervine în
sistemul juridic al părţilor contractante.
Astfel, Curtea:
• nu poate examina elemente de fapt sau de drept care au condus instanţa naţională la
pronunţarea deciziilor
• nu se poate pronunţa cu privire la erori de fapt sau de drept comise de o instanţă
naţională
Altfel, s‐ar erija în a patra instanţă, o suprainstanţă naţională.
Curtea nu poate contesta concluziile instanţei naţionale privitoare la:
• stabilirea faptelor cauzei
• interpretarea şi aplicarea dreptului intern
• admisibilitatea şi aprecierea unor probe
• vinovăţia sau nevinovăţia unui acuzat într‐o cauză penală
53

De reţinut că, cel mai adesea, capetele de cerere de tip a patra instanţă sunt formulate în
temeiul art. 6.1., cu referire la un proces echitabil în materie civilă şi penală.
De aceea, este necesar să încercăm o mai aprofundată delimitare conceptuală a termenului de
echitate. De aici pornesc, de altfel, majoritatea neînţelegerilor.
Este important de reţinut că, în accepţiunea Curţii, echitate:
• nu înseamnă echitate substanţială (la limita dintre drept şi etică, pe care o aplică
instanţa de fond),
• ci echitate procedurală – adică existenţa unei proceduri contradictorii, în cursul căreia
sunt ascultate şi plasate pe o poziţie de egalitate în faţa judecătorului părţile
Astfel, se verifică dacă:
• reclamantul a putut contesta efectiv argumentele şi probele celeilalte părţi
• toate argumentele sale relevante au fost audiate şi examinate de instanţă
• decizia a fost amplu motivată
În concluzie, se verifică dacă la nivelul instanţelor naţionale a existat o procedură care:
• s‐a desfăşurat în faţa organelor abilitate
• s‐a desfăşurat conform dispoziţiilor procedurale
• organele competente au examinat şi luat în considerare toate elementele de fapt şi de
drept relevante pentru o soluţie echitabilă cauzei
• procedura s‐a finalizat printr‐o decizie suficient motivată

b. Lipsa aparentă sau evidentă a încălcării
De asemenea, se poate identifica o lipsă vădită de fundament în cazul în care cererea
îndeplineşte toate condiţiile formale de admisibilitate, nu constituie o plângere de tip a patra
instanţă, dar nu indică, totuşi, o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenţie.
În aceste cazuri, demersul Curţii constă în a examina fondul cauzei, în a stabili că nu există nicio
încălcare şi în a declara cererea ca inadmisibilă.
b.1. Nicio aparenţă de arbitrar sau inechitate
54

Principiul subsidiarităţii spune că instanţele naţionale trebuie să asigure în primul rând
respectarea drepturilor fundamentale din Convenţie. Astfel, stabilirea faptelor cauzei şi
interpretarea dreptului intern ţin de competenţa instanţelor naţionale ale căror concluzii se
impun Curţii.
Totuşi, Curtea se va asigura că procesul decizional a fost corect/echitabil şi lipsit de caracter
arbitrar. În consecinţă, Curtea poate declara un capăt de cerere vădit nefondat dacă acesta este
examinat de instanţele naţionale în cadrul unei proceduri care îndeplineşte următoarele
condiţii:
• procedura s‐a desfăşurat în faţa instanţelor abilitate
• procedura s‐a desfăşurat conform dispoziţiilor procedurale
• organele competente au examinat ţi au luat în considerare toate elementele de fapt şi
de drept relevante pentru soluţionarea echitabilă a cauzei
• procedura s‐a finalizat printr‐o decizie suficient motivată

b.2. Nicio aparenţă de disproporţie între scopuri şi mijloace
Atunci când dreptul invocat în temeiul Convenţiei nu este absolut şi impune limitări explicite
(prin Convenţie), Curtea analizează proporţionalitatea ingerinţei denunţate.
Printre drepturile care includ explicit restricţiile autorizate, se numără cele enunţate în:
• Art. 8 – dreptul la viaţă privată şi de familie
• Art. 9 – libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
• Art. 10 – libertatea de exprimare
• Art. 11 – libertatea de reuniune şi asociere
• Protocolul adiţional nr. 4 (2) – libertatea de circulaţie
Spre exemplu, Art. 8 (2) prevede astfel:
„Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care:
• acest amestec este prevăzut de lege
• constituie o măsură necesară
• într‐o societate democratică
55

• pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”
Limitările la care sunt supuse în Convenţie aceste drepturi şi libertăţi nu sunt identice, dar au
aceeaşi structură. În rezumat, actualizarea drepturilor nu trebuie să aducă atingere:
• securităţii naţionale
• siguranţei publice
• bunăstării economice
• apărării ordinii
• prevenirii faptelor penale
• protejării sănătăţii şi moralei publice
• protejării drepturilor şi libertăţilor altora
De aceea, pentru a examina dacă există o ingerinţă a autorităţilor în exercitarea acestor
drepturi, deci o potenţială încălcare, Curtea face o analiză 4 etape, verificând:
• dacă a existat o ingerinţă
• dacă aceasta este prevăzută de legea naţională accesibilă şi previzibilă
• dacă ingerinţa are un scop legitim
• este necesară într‐o societate democratică pentru atingerea scopului urmărit
Dacă la ultimele trei întrebări există un răspuns negativ, Curtea constată o încălcarea
drepturilor.
Aceeaşi schemă de analiză se aplică nu doar articolelor menţionate, ci majorităţii celorlalte
dispoziţii ale Convenţiei, inclusiv în cazul în care limitările nu sunt explicite, ci implicite.
b.3. Alte aspecte de fond simple
Chiar şi în afara situaţiilor de mai sus, cererea este respinsă ca vădit nefondată dacă, din motive
de fond, nu există nicio încălcare a dispoziţiilor invocate de Convenţie. Acest lucru se întâmplă
în două posibile situaţii:
• atunci când, într‐o jurisprudenţă constantă în cauze identice sau similare, Curtea s‐a
pronunţat deja pe o neîncălcare
• atunci când elemente de jurisprudenţă existente permit stabilirea neîncălcării
56

c. Lipsa de probe
Procedura în faţa Curţii este contradictorie, reclamantul şi statul pârât susţinându‐şi
argumentele atât în fapt (punând la dispoziţia Curţii elemente factuală de probă), cât şi în drept
(explicând de ce o anumită dispoziţie a Convenţiei a fost încălcată).
De aceea, cererea poate fi declarată inadmisibilă dacă:
• reclamantul citează dispoziţii din Convenţie fără a explica faptul cum au fost încălcate
• reclamantul omite sau refuză să aducă probe în sprijinul afirmaţiilor sale, cu excepţia
cazului în care este împiedicat să facă acest lucru (autorităţile nu i‐au furnizat
documentele necesare)

d. Cereri fanteziste

Curtea respinge ca vădit nefondate, deci inadmisibile, cererile:
• foarte confuze, din analiza cărora nu se pot înţelege faptele denunţate
• fanteziste, care vizează fapte obiectiv imposibile, vădit inventate sau vădit contrare
bunului simţ

C.2. Absenţa unui prejudiciu important

Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, la 1 iunie 2010, un nou criteriu de
admisibilitate s‐a adăugat criteriilor anterioare. Această noţiune duce la ideea că încălcarea
unui drept, indiferent de realitatea sa din punct de vedere pur juridic, trebuie să atingă un nivel
minim de gravitate pentru a justifica examinarea sa de către o instanţă internaţională.
Încălcările de natură pur tehnică şi de importanţă redusă în afara unui cadru formal nu necesită
un control European.
Acest nivel de gravitate se evaluează conform mai multor criterii, luându‐se în considerare:
• percepţia subiectivă a reclamantului, susţinută şi de motive obiective
• prejudiciul este important pe motive care ţin de principiu, nu numai de ordin material
• dacă reclamantul a fost activ sau inactiv pe parcursul procedurii naţionale – interes
redus sau maxim
• natura dreptului încălcat
• gravitatea încălcării
57

• potenţialele consecinţe
• impactul financiar al cauzei
• importanţa cauzei pentru reclamant

7. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
În Primul rând, Curtea va analiza admisibilitatea unei cereri, ceea ce înseamnă că plângerea d
trebuie să satisfacă anumite condiţii prevăzute de Convenţie (detaliate mai sus). Dacă aceste
condiţii nu sunt îndeplinite, cererea va fi respinsă. Dacă s‐au întocmit mai multe plângeri,
Curtea poate declara una sau mai multe admisibile, respingându‐le pe celelalte.
• Dacă cererea, în totalitate sau în parte, este declarată inadmisibilă, decizia este
definitivă şi (nu mai poate fi atacată) irevocabilă.
• Dacă cererea sau una din plângeri este declarată admisibilă, Curtea va încuraja
părţile (reclamantul şi statul interesat) să ajungă la o înţelegere amiabilă. Ambelor
părţi li se va recomanda să convină asupra unei soluţii. Dacă o astfel de înţelegere nu
se poate încheia, Curtea va proceda la examinarea fondului cererii şi va judeca dacă
a avut loc sau nu o încălcare a Convenţiei.
O cerere individuală introdusă se comunică statului pârât, care, în această fază poate ridica o
excepţie de admisibilitate. Dacă partea contractantă pârâtă înţelege să ridice o excepţie de
inadmisibilitate, trebuie să facă acest lucru, în măsura în care natura excepţiei şi împrejurările
cauzei permit, în observaţiile scrise sau orale privind admisibilitatea cererii.
A. Faza necontencioasă
Odată cererea comunicată părţii contractante pârâte, reclamantul trebuie să fie reprezentat de
un avocat. În faza necontencioasă, reclamantul se poate auto‐reprezenta, numai dacă
preşedintele Camerei decide astfel.
Odată cererea declarată admisibilă, grefierul, acţionând pe baza instrucţiunilor Camerei sau ale
preşedintelui acesteia, ia legătura cu părţile în vederea ajungerii la o soluţionare pe cale
amiabilă a cauzei. Camera ia toate măsurile adecvate pentru a facilita ajungerea la o asemenea
soluţionare. Negocierile purtate în vederea ajungerii la o soluţionare pe cale amiabilă sunt
confidenţiale şi nu trebuie să aducă atingere observaţiilor făcute de părţi în cadrul procedurii
contencioase. Nicio comunicare scrisă sau orală, precum şi nicio ofertă de conciliere intervenită
58

în cadrul acestor negocieri nu poate fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă. În
cazul în care părţile sunt de acord cu o soluţionare pe cale amiabilă cu respectarea drepturilor
omului, astfel cum sunt acestea recunoscute de Convenţie şi de Protocoalele sale, cauza este
scoasă de pe rol.
Dacă negocierile nu sunt încununate de succes, guvernul are posibilitatea de a depune o
declaraţie unilaterală (de recompensă echitabilă). În acest caz, Curtea decide dacă este
justificată continuarea examinării plângerii. Dacă reclamantul acceptă termenii declaraţiei
unilaterale, Curtea examinează cazul sub procedura înţelegerii amiabile.
B. Faza contencioasă
Dacă părţile nu ajung la un acord, începe faza contencioasă a cererii, caz în care reclamantul
trebuie să fie reprezentat de un avocat. Reclamantul se poate auto‐reprezenta, numai dacă
preşedintele Camerei decide astfel.
Odată ce o cerere a fost declarată admisibilă, Camera sau preşedintele acesteia pot invita
părţile să depună probe sau observaţii scrise suplimentare. Cu excepţia unei decizii contrare,
termenul stabilit pentru depunerea observaţiilor este acelaşi pentru fiecare parte. Camera
poate decide, la cererea unei părţi sau din oficiu, să organizeze o şedinţă privind fondul dacă
aceasta consideră necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor sale în temeiul Convenţiei.
Preşedintele Camerei stabileşte, dacă este cazul, procedura scrisă şi orală. În marea
majoritate a cazurilor, procedura în faţa Curţii este una scrisă, audierile fiind cazuri
excepţionale.
În cazul examinării împreună a admisibilităţii şi fondului, Guvernul pârât poate formula un
răspuns, iar reclamantul este chemat la rândul său să depună observaţii scrise la acesta,
eventual împreună cu o cerere de satisfacţie echitabilă. Acordarea unei reparaţii echitabile nu
decurge în mod automat din constatarea Curţii Europene a Drepturilor Omului conform căreia a
fost încălcat un drept garantat de Convenţia europeană a drepturilor omului sau de
Protocoalele sale.
O recompensă bănească poate fi oferită în limita considerată necesară de Curte. Curtea poate
oferi o satisfacţie echitabilă sub următoarele categorii: prejudiciu material; prejudiciu moral;
cheltuieli de judecată.
59

8. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului

Procedura pe fond în faţa Curţii se finalizează cu o hotărâre de încălcare sau neîncălcare a
drepturilor invocate.
Hotărârile Curţii nu pot fi atacate şi sunt obligatorii. Părţile pot solicita trimiterea hotărârii unei
Camere în faţa Marii Camere, pentru reexaminare, dar o astfel de cerere este acceptată doar în
mod excepţional.
Hotărârile Curţii vor conţine:
• numele preşedintelui şi ale celorlalţi judecători care intră în compunerea Camerei
sau a comitetului respectiv, precum şi numele grefierului sau al grefierului adjunct;
• datele la care s‐a luat şi s‐a pronunţat hotărârea;
• indicarea părţilor;
• numele agenţilor, avocaţilor şi consilierilor părţilor;
• expunerea procedurii urmate;
• faptele cauzei;
• un rezumat al concluziilor părţilor;
• motivele de drept;
• dispozitivul;
• dacă este cazul, decizia cu privire la cheltuieli de judecată;
• indicarea numărului de judecători care reprezintă majoritatea;
• dacă este cazul, o declaraţie cu privire la textul care este autentic
Atunci când Camera sau comitetul constată o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, va
cere statului care a comis o încălcare a prevederilor Convenţiei să repare dauna invocată de
aplicant şi, pe cât posibil, să remedieze consecinţele încălcării. De asemenea, statul trebuie să
se asigure de adoptarea de măsuri care să asigure că nu mai poate avea loc o încălcare de
drepturi similar.
Astfel, în cazul deciziilor de încălcare, Curtea poate să dispună măsuri cu impact:
• individual
o satisfacţie echitabilă
60

o în mod excepţional, alte măsuri specifice: eliberarea reclamantului în caz că
acesta este reţinut, restabilirea contactului cu copilului reclamantului,
asigurarea unui permis de rezidenţă aplicantului/ei etc.
• general – în cazul unor deficienţe sistemice, Curtea poate mandata statul să adopte,
modifice, abroge legislaţia
În cazul constatării unei încălcări, se pronunţă prin aceeaşi hotărâre cu privire la acordarea unei
satisfacţii echitabile, dacă a fost transmisă o cerere expresă în acest sens şi dacă această
chestiune permite pronunţarea; în cazul în care chestiunea nu permite pronunţarea, Camera
sau Comitetul o rezervă, în tot sau în parte, şi stabilesc procedura ulterioară.
Atunci când Camera sau Comitetul acordă o reparaţie echitabilă, pot decide ca, în cazul în care
soluţionarea nu are loc în termenul indicat, se datorează dobânzi moratorii pentru sumele
acordate.
În cazul în care Curtea este înştiinţată cu privire la un acord între partea lezată şi partea
contractantă responsabilă, verifică dacă acesta este echitabil şi, dacă îl consideră astfel, scoate
cauza de pe rol.
În cazul constatării unei încălcări care poate fi reparată dincolo de atribuirea unei compensaţii,
Curtea poate dispune măsuri individuale, de tipul exemplificărilor de mai jos:
• În Azerbaidjan un reclamant care fusese concediat pe nedrept a fost reangajat (repus în
drepturi)
• În Bosnia şi Herţegovina economiile unei reclamante au fost înapoiate
• În Croaţia, unui reclamant i s‐a returnat paşaportul reţinut de autorităţi
• În Finlanda, unor părinţi li s‐a acordat dreptul de a da copilului un nume ales de ei, care
fusese respins de autorităţi
• În Georgia, a fost eliberat un reclamant care fusese reţinut în mod arbitrar
• În Grecia, reclamanţii au putut să deschidă o şcoală
• În Ungaria, unui istoric i s‐a acordat accesul la documente secrete
• În Letonia, a fost eliberat un reclamant care era deţinut în condiţii improprii vârstei sale
(84 ani)
Amendarea legislaţiei statelor (cu efecte de tip general) are ca scop alinierea acesteia cu
prevederile Convenţiei, permiţând astfel tuturor să beneficieze de consolidarea sistemului de
61

protecţie al drepturilor. O singură decizie poate, deci, avea – aşa cum am văzut mai sus –
impact asupra unei întregi populaţii.
Astfel de decizii de schimbare a legislaţiei au avut ca efecte:
• În Cipru, eliminarea infracţiunii constând în întreţinerea de relaţii homosexuale între
adulţi
• În Franţa, s‐a recunoscut egalitatea în drepturi de succesiune a copiilor legitimi şi a celor
născuţi în afara căminului
• În Regatul Unit, interzicerea pedepsei corporale în şcoli
• Germania a consolidat drepturile celebrităţilor de a nu le fi publicate fotografiile
personale
• Grecia a îmbunătăţit condiţiile de detenţie pentru străinii care aşteptau deportarea
• Ungaria a introdus un proces de luare al deciziilor mai echitabil cu privire la prelungirea
arestului preventiv
• Letonia a abolit testele de limbă discriminatorii pentru candidaţii la alegeri
• Ţările de Jos au modificat legislaţia privind detenţia pacienţilor cu boli mintale
• Polonia a introdus un sistem eficient de compensaţii pentru anumite persoane
expropriate după cel de‐al Doilea Război Mondial
• Federaţia Rusă a îmbunătăţit prevederile privind asistenţa socială pentru victimele de la
Cernobîl
• Slovacia a modificat legislaţia privind plasamentul copiilor
• Slovenia a luat măsuri pentru a preveni relele tratamente aplicate de poliţie
• Ucraina a modificat legislaţia privind defăimarea
Curtea poate decide să aplice procedura hotărârii‐pilot şi să pronunţe o hotărâre‐pilot atunci
când faptele aflate la originea unei cereri introduse în faţa sa indică existenţa, în partea
contractantă în cauză, a unei probleme structurale sau sistemice ori a unei alte
disfuncţionalităţi similare care a condus sau poate conduce la introducerea altor cereri similare.
Curtea poate decide să aplice procedura hotărârii‐pilot din oficiu sau la cererea uneia sau a
ambelor părţi.
Înainte de a decide să aplice procedura hotărârii‐pilot, Curtea trebuie să invite părţile să îşi
prezinte punctele de vedere cu privire la faptul dacă respectiva cerere care urmează să fie
examinată are ca origine o asemenea problemă sau disfuncţionalitate în cadrul părţii
contractante în cauză şi dacă aceasta se pretează la procedura respectivă.
62

Curtea trebuie să precizeze în hotărârea‐pilot pronunţată natura problemei structurale sau
sistemice ori a disfuncţionalităţii constatate şi tipul de măsuri de reparaţie pe care partea
contractantă în cauză trebuie să le ia la nivel intern în aplicarea dispozitivului hotărârii.
Curtea poate stabili, în dispozitivul hotărârii‐pilot pronunţate, un termen determinat pentru
adoptarea măsurilor, luând în considerare natura măsurilor necesare, precum şi rapiditatea cu
care poate fi remediată, la nivel intern, problema constatată de aceasta.
Atunci când pronunţă o hotărâre‐pilot, Curtea poate să rezerve aspectul privind reparaţia
echitabilă în tot sau în parte până la adoptarea de către partea contractantă pârâtă a măsurilor,
atât individuale, cât şi generale, indicate în hotărâre.
Curtea poate decide, dacă este cazul, să amâne examinarea tuturor cererilor similare până la
adoptarea măsurilor de reparaţie prevăzute în dispozitivul hotărârii‐pilot. Curtea poate examina
în orice moment o cerere amânată dacă interesul bunei administrări a justiţiei impune acest
lucru.
Atunci când părţile într‐o cauză‐pilot ajung la o soluţionare pe cale amiabilă, aceasta trebuie să
includă o declaraţie a părţii contractante pârâte cu privire la punerea în aplicare a măsurilor
generale indicate în hotărâre şi a măsurilor de reparaţie care urmează să fie acordate şi altor
reclamanţi, declaraţi sau potenţiali.
În cazul în care partea contractantă în cauză nu se conformează dispozitivului hotărârii‐pilot,
Curtea reia examinarea cererilor care au fost amânate.
Curtea nu este responsabilă de punerea în executare a hotărârilor sale. Atunci când a pronunţat
o hotărâre, responsabilitatea în ce priveşte monitorizarea deciziei şi executarea acesteia revine
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (alcătuit din cei 47 de miniştri de externe sau de
trimişii acestora la Strasbourg, ambasadori sau reprezentanţi permanenţi), ale cărui sarcini sunt
de a:
• controla aplicarea hotărârii,
• veghea asupra plăţii eventualelor reparaţii financiare,
• urmări că statele au, atunci când este cazul măsuri concrete pentru acordarea integrală
a compensaţiilor, prin aplicarea măsurilor individuale
• se asigura că statele în cauză iau măsurile necesare prevenirii unor încălcări viitoare,
prin măsuri precum schimbarea legislaţiei
63

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este îndrituit, de asemenea, să ajute statele să
identifice măsurile necesare şi să găsească soluţii atunci când întâmpină probleme în adoptarea
de măsuri. În plus, evaluează eficienţa măsurilor luate pentru reclamant şi pentru orice alte
persoane care s‐ar putea afla în aceeaşi situaţie.
Atunci când există nelămuriri ori dificultăţi de interpretare ale unui stat pârât cu privire la o
decizie a Curţii, Comitetul de Miniştri poate sesiza Curtea cu o problemă de interpretare (în
baza unei decizii luate prin votul a 2/3).
În cazul în care un stat nu îşi respectă obligaţiile care‐i revin prin pronunţarea hotărârii Curţii,
avocatul reclamantului poate sesiza Comitetul de Miniştri, care solicită oficial statului în cauză
să se conformeze. Dacă o astfel de cerere nu are succes, Comitetul de Miniştri, în baza unui vot
majoritar de 2/3, poate adresa Curţii o solicitare de a se pronunţa în legătură cu refuzul statului
de a‐şi îndeplini obligaţiile. În cazul în care Curtea constată încălcarea obligaţiei, aceasta va
transmite cauza Comitetului de Miniştri, care trebuie să decidă cu privire la măsurile de luat
într‐o asemenea situaţie.
De remarcat faptul că aceste demersuri de sprijinire a aplicării deciziilor Curţii nu exonerează
statul de responsabilitatea sa fundamentală de a executa hotărârile. În punerea în aplicare a
deciziilor, statele au o marjă proprie de apreciere a modalităţii prin care elimină şi repară
încălcarea drepturilor prevăzute în Convenţie, asigurându‐se că violările respective au încetat şi
sunt prevenite viitoare încălcări.

64

MODUL 4 – Analiza jurisprudenţei Curţii şi conceptul de „interpretare
evolutivă” a Convenţiei

Date generale relevante şi exemplificarea evoluţiilor de interpretare
Analiza jurisprudenţei relevante pe articolele care extind câmpul de
aplicabilitate al unor drepturi din Convenţie prin raportare la noile evoluţii din
societate în domeniul protecţiei mediului şi a dezvoltării durabile

Analiza jurisprudenţei relevante în domeniul egalităţii de şanse şi
nediscriminării:
Caracteristicile articolului 14, referitor la nediscriminare
Criterii de definire a discriminării din perspectiva CEDO
Exemplificări privind deciziile în cazul unor reclamaţii care au invocat
articolul 14

65

1. Date generale relevante şi exemplificarea evoluţiilor de interpretare
Astfel cum s‐a putut constata din partea de prezentare a articolelor Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, pentru formularea acestora s‐au ales elaborări de ordin general şi sintetic,
fără a se intra în detalii cu privire la conţinutul exact al fiecărui drept. De altfel, acest lucru ar
reprezenta o imposibilitate practică, dată fiind nu numai extinderea posibilelor situaţii care ar
putea intra sub incidenţa articolelor, dar şi evoluţiile din cadrul societăţii care s‐ar putea
constitui în noi modalităţi de exercitare a dreptului vizat.
De aceea, conţinutul drepturilor prevăzute de Convenţie a fost constant explicat şi extins prin
jurisprudenţa bogată a Curţii, prin care s‐au detaliat atât sfera , cât şi condiţiile de aplicare ale
acestora.
A. Domeniul de aplicabilitate al drepturilor
Articolul 2
Protejează dreptul la viaţă al tuturor persoanelor.
Prevede o serie de obligaţii pentru state:
• obligaţia de a se abţine de la orice formă de luare intenţionată a vieţii
• obligaţia de a lua măsurile necesare protejării vieţii umane. Aceasta presupune
introducerea de legi şi pedepse penale cu caracter preventiv şi efectuarea de anchete
minuţioase în cazul deceselor
În practică, sfera de aplicabilitate a dreptului la viaţă este mult mai extinsă, incluzând:
• Protecţia persoanelor aflate în detenţie: statele trebuie să adopte măsurile necesare
pentru a proteja viaţa celor aflaţi în închisoare.
În 2006, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 2 în speţa Renolde c. Franţa.
Hélène Renolde a reclamat că autorităţile franceze nu au luat măsurile necesare pentru a
proteja viaţa fratelui ei, care s‐a sinucis, în iulie 2000, în celula sa din închisoarea Bois‐d’Arcy,
unde se afla în arest preventiv. Curtea a constatat, printre altele, că deţinuţii care suferă de
tulburări mentale grave şi care prezintă risc de suicid necesită măsuri speciale adaptate
condiţiei lor.
66

• Protecţia împotriva pericolelor ecologice: statele trebuie adopte măsurile necesare
pentru a proteja viaţa persoanelor şi pentru a preveni orice pericol de mediu.
În 2008, Curtea a constatat o încălcare a articolului 2 în speţa Budayeva şi alţii c. Rusia. Cei 6
reclamanţi trăiau în oraşul Tyranuz, situat în zona adiacentă Muntelui Elrbus în Republica
Kabardino‐Balkară (Rusia). Începând cu anul 1937, s‐au înregistrat anual alunecări de teren, în
special în timpul verii. Speţa avea în vedere acuzaţiile reclamanţilor privind faptul că autorităţile
ruse nu au ţinut cont de avertismentele cu privire la posibilitatea unei alunecări de teren masive
devastatoare pentru Tyranuz, în iulie 2000, de a transmite avertismente populaţiei, de a pune în
aplicare politica de evacuare şi de ajutor de urgenţă sau, după dezastru, de a întreprinde o
anchetă judiciară.
Articolul 8
Protejează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a căminului şi corespondenţei.
Un stat:
• nu are dreptul de a se amesteca în viaţa privată a indivizilor
• în acelaşi timp, are obligaţia de a proteja integritatea morală şi fizică a tuturor
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat o largă interpretare protecţiei „vieţii private şi
de familie”, luând în considerare că deportarea unui cetăţean străin, interzicerea actelor
homosexuale private consensuale, refuzul unui stat de a permite unui deţinut să participe la
înmormântarea unui membru al familiei sau refuzul unui stat de a recunoaşte paternitatea unui
copil născut mort reprezintă încălcări ale articolului 8.
În practică, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie se aplică, de exemplu, în cazul:
• Publicaţiilor care încalcă intimitatea unei persoane: celebrităţile şi membrii familiei
regale s‐au bazat pe articolul 8 pentru a‐şi proteja intimitatea de amestecul mijloacelor
de comunicare (media).
În 2004, Curtea a constatat o încălcare a articolului 8 în speţa Hannover c. Germania. Prinţesa
Carolina de Hannover a sesizat de mai multe ori, fără succes, instanţele din Germania cu privire
la emiterea unui ordin de interzicere pentru publicarea unei serii de fotografii apărute în
revistele germane în anii 1990, reclamând că i‐a fost încălcat dreptul la viaţă privată şi de a
controla utilizarea imaginii sale. Curtea a stabilit că toată lumea. Inclusiv persoanele cunoscute
publicului, trebuie să aibă „aşteptări legitime” că viaţa privată va fi protejată.
• Custodiei unui copil după divorţ: statele trebuie să facă paşii necesari pentru a pune în
aplicare o decizie a instanţei pentru a asigura o relaţie strânsă între copii şi părinţi.
67

În anul 2006, Curtea a constatat o încălcare a articolului 8 în speţa Bajrami c. Albania. Agim
Bajrami a reclamat că nu a putut asigura aplicarea deciziei instanţei care îi acorda custodia fiicei
pe care fosta soţie o luase în Grecia după divorţ. După ce s‐a subliniat din nou faptul că în baza
Convenţiei statele trebuie să adopte toate măsurile necesare pentru a reuni părinţii şi copiii în
vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, Curtea a reţinut că reclamantului i‐a fost încălcat
dreptul la respectarea vieţii de familie.
Articolul 9
Protejează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie a tuturor persoanelor; aceste drepturi sunt
inviolabile, la fel ca şi dreptul de a adopta altă religie sau credinţă. Toate sistemele de credinţă
recunoscute sunt protejate de Articolul 9.
În practică, dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, include:
• Dreptul unei persoane de a‐şi practica liber religia: statele trebuie să susţină acest drept,
protejat de articolul 9.
În 1993, Curtea a constatat o încălcare a articolului 9 în speţa Kokkinakis c. Grecia. Minos
Kokkinakis, martor al lui Iehova, a fost arestat de peste 60 de ori pentru prozelitism.
• Neutralitatea de stat: statele nu trebuie să se amestece în afacerile interne ale unei
comunităţi religioase.
În 2000, Curtea a constatat o încălcare a articolului 9 în speţa Hasan şi Chaush c. Bulgaria.
Reclamanţii, un fost Mare Muftiu al musulmanilor bulgari şi un profesor de religie islamistă, au
reclamat decizia autorităţilor bulgare de a schimba liderul şi statutul comunităţii musulmane.
Curtea a constatat un amestec în organizarea internă a comunităţii musulmane şi libertatea de
religie a reclamanţilor.
Articolul 10
Protejează libertatea de exprimare, una dintre valorile fundamentale ale societăţilor
democratice.
Apără dreptul de a critica, de a face presupuneri sau de a evalua decizii şi dreptul de a avea
opinii.
În practică, dreptul la libertate de exprimare se referă (şi) la:
• Libertatea presei şi a mijloacelor audiovizuale: o societate democratică nu poate exista
fără o presă liberă şi diversificată. Libertatea de exprimare garantată de articolul 10 se
aplică „informaţiilor” sau „ideilor” care ofensează, şochează sau deranjează statul sau
orice segment al populaţiei. Statele au obligaţia de a proteja acest drept.
68

În 2008, Curtea a constatat o încălcare a articolului 10 în speţa Lopes Gomes da Silva c.
Portugalia. Vicente Jorge Lopes Gomes da Silva, care la vremea respectivă era director al
cotidianului Público, a fost condamnat pentru calomnie. Curtea a statuat, în special, că
libertatea de exprimare este de deosebită importanţă în privinţa presei, limitele criticilor
acceptabile fiind mai mari privind politicienii care au statut public şi acţionează în această
capacitate.
• Libertatea de exprimare a funcţionarilor publici: Convenţia protejează funcţionarii

publici împotriva limitării libertăţii lor de exprimare pe baza obligaţiei lor de loialitate, cu
excepţia unor circumstanţe excepţionale.
În 1995, Curtea a constatat o încălcare a articolului 10 în speţa Vogt c. Germania. Reclamantul a
susţinut că, prin demiterea sa din funcţia de funcţionar public pe baza activităţilor sale politice
ca membru al DKP (Partidul Comunist German), i‐a fost încălcat dreptul la liberă exprimare.
Curtea a reţinut că demiterea reclamantului a reprezentat o pedeapsă neproporţională.
Articolul 11
Protejează dreptul persoanelor de a se organiza şi de a participa la întruniri şi demonstraţii
paşnice.
Garantează dreptul de a înfiinţa sau de a face parte din asociaţii şi sindicate.
Statele au obligaţia:
• de a lua măsurile necesare pentru a proteja demonstraţiile paşnice legale
• de a reglementa demonstraţiile pe drumurile publice, astfel încât cetăţenii să nu fie
împiedicaţi să îşi exercite dreptul la libertatea de întrunire paşnică

În practică, dreptul la libertatea de întrunire şi asociere include:
• Libertatea de a se întâlni într‐o asociaţie: statele trebuie să garanteze acest drept
protejat de Articolul 11.
În 2007, Curtea a constatat o încălcare a articolului 11 în speţa Ramazanova şi alţii c.
Azerbaidjan. Reclamanţii au înfiinţat o asociaţie intitulată „Asistenţă pentru protecţia
drepturilor oamenilor străzii şi a rezidenţilor vulnerabili din Baku” şi au solicitat autorităţilor
înregistrarea organizaţiei de câteva ori. Curtea a considerat că întârzierile semnificative în
privinţa înregistrării asociaţiei şi încălcarea limitelor statutare au reprezentat o încălcare a
dreptului de asociere al reclamanţilor.
• Libertatea de întrunire paşnică pe drumurile publice (demonstraţii): statele trebuie să
garanteze libertatea de întrunire paşnică. Pentru a asigura legea şi ordinea, este
69

considerată legitimă autorizaţia emisă de autorităţile publice în cazul în care este
prevăzută de lege.
În 2007, Curtea a constatat o încălcare a articolului 11 în speţa Mkrtchyan c. Armenia. Lui
Armen Mkrtchyan i s‐a solicitat să plătească o amendă pentru participarea la o demonstraţie în
luna mai 2002. Remarcând că, la momentul respectiv, în Armenia nu exista legislaţie cu privire
la organizarea de demonstraţii, Curtea a constatat că intervenţia asupra dreptului reclamantului
la întrunire paşnică nu era prevăzut de lege.
B. Extinderea sferei de aplicabilitate a drepturilor, pentru a ţine pasul cu evoluţiile societăţii
Această jurisprudenţă exemplificată mai sus stă, de asemenea, la baza interpretării evolutive a
dispoziţiilor Convenţiei, principiu definit printr‐una dintre deciziile Curţii, care a decis, în cauza
Airey c. Irlanda, că prevederile Convenţiei trebuie citite în lumina condiţiilor de viaţă actuale,
moderne. Convenţia este un instrument formulat pentru a răspunde nevoilor societăţii de acum
şapte decenii şi reflectă viziunea de atunci asupra drepturilor. Este, prin urmare, anacronică în
unele privinţe. De aceea, dispoziţiile Convenţiei nu pot fi interpretate numai în conformitate cu
intenţiile autorilor ei, ci şi în conformitate cu concepţiile care prevalează în ziua de azi în statele
democratice.
Unul dintre efectele unui astfel de principiu, pe care Curtea îl aminteşte, este acela că poate să
revină, motivat, asupra propriei sale jurisprudenţe (reacţionând în acest fel în direcţia unui
consens privitor la norme de convieţuire socială).
Totuşi, Curtea arată că, deşi nu este ţinută formal să urmeze soluţiile anterioare, este în
interesul securităţii juridice, a previzibilităţii şi a egalităţii în faţa legii să nu se îndepărteze, fără
un motiv determinant, de precedentele sale.
Exemplificări:
Articolul 3
Proclamă faptul că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
degradante sau inumane.
Interdicţia este absolută, în sensul că nicio derogare nu este permisă în Convenţie. Fiind un
drept intangibil, Curtea se poate sesiza din oficiu cu examinarea eventualei încălcări a Art. 3,
chiar dacă victima nu l‐a invocat.
Acest drept a înregistrat însă o evoluţie interesantă.
Dacă în anii ’70 Curtea a fixat, prin cauza Irlanda c. Regatul Unit (1978), un nivel de gravitate
crescut al tratamentului aplicat, ulterior şi‐a nuanţat poziţia, calificând ca tortură ceea ce
anterior percepuse doar ca tratament degradant.
70

Astfel, dacă tehnicile de privare senzorială (utilizarea de căşti care produceau un zgomot
monoton şi continuu, legarea la ochi, privarea de somn, de hrană şi apă, statul în picioare)
aplicate în cadrul interogatoriilor unor prezumaţi terorişti a fost definit ca tratament
degradant, şi nu tortură, acest prag nu mai este astăzi de actualitate.
Pragul actual a fost stabilit în cazul Selmouni c. Franţa (1999). Poliţia a bătut, ameninţat şi
umilit victima, agresiunile continuând mai multe zile, pentru a‐l face să mărturisească o
infracţiune. Această violenţă fizică şi psihică a fost considerată suficient de gravă pentru a fi
calificată drept tortură. În această lumină, devine clar că privarea senzorială este
echivalentă cu tortura.
Articolul 12
Protejează dreptul persoanelor de a se căsători şi de a avea o familie.
Dar aceasta, atunci când Convenţia a fost redactată, aceasta nu cuprindea în mod expres
dreptul persoanelor homo‐ sau transsexuale de a se căsători şi a întemeia o familie.
Cu toate acestea, Curtea a operat o veritabilă şi revoluţionară schimbare de jurisprudenţă,
în interpretarea Articolului 12, realizată în speţa Goodwin c. Marea Britanie.
Iniţial, Curtea a considerat că refuzul unui stat faţă de persoanele care au suferit un
tratament de schimbare de sex de a se căsători cu persoane de acelaşi sex cu cel de origine
nu este incompatibil cu Art. 12 al Convenţiei. În speţa de care vorbim însă, pronunţată prin
hotărârea Marii Camere din 11 iulie 2002, Curtea a constatat că, ţinând cont de evoluţia
societăţii, de progresele medicinii şi ale ştiinţei şi citând art. 9 al Cartei, drepturile
transsexualilor de a se căsători trebuie recunoscute. De asemenea, a concluzionat că refuzul
acestui drept încalcă Art. 12 al Convenţiei.
2. Analiza jurisprudenţei relevante pe articolele care extind câmpul de
aplicabilitate al unor drepturi din Convenţie prin raportare la noile
evoluţii din societate în domeniul protecţiei mediului şi a dezvoltării
durabile
Dacă instrumentele de drepturile omului mai recent apărute (aşa cum este exemplu Cartei
drepturilor fundamentale a UE) includ protecţia mediului printre drepturi, în virtutea unei noi
perspective apărute în 1990 asupra necesităţii de a utiliza resursele naţionale raţional şi
prudent, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu consacră un astfel de drept.
71

De aceea, interpretarea evolutivă a drepturilor cuprinse în Convenţie, pentru cuprinderea mai
largă a înţelegerii drepturilor, s‐a realizat prin jurisprudenţa Curţii. Curtea judecă aceste cazuri
în temeiul altor articole din Convenţie:
• Art. 8 – protejarea vieţii private – în problema emisiilor nocive de la o uzină chimică sau
poluarea fonică pricinuită de traficul aerian;
• Art. 2 – dreptul la viaţă – considerat a implica inerent un cadru legislativ şi administrativ
care să vizeze protecţia inclusiv în domeniul activităţilor periculoase pentru mediu
• Art. 3 – interzicerea torturii, a tratamentelor inumane şi degradante – fumatul pasiv în
închisori
A. Dreptul la viaţă şi securitate/probleme de mediu
Dreptul la viaţă în contextul problemelor de mediu a fost examinat pentru prima dată în cauza
Guerra şi alţii împotriva Italiei, care se referea la poluare şi la riscul major de accidente legate
de activităţile unei uzine producătoare de îngrăşământ agricol.
L.C.B. c. Marii Britanii (1998)
Reclamanta era fiica unui militar care, în timp ce lucra la British Air Force, fusese iradiat, în
timpul testelor nucleare efectuate în 1957 şi 1958. Reclamanta considera că iradierea tatălui ei
reprezenta probabil cauza leucemiei cu care a fost diagnosticată atunci când era copil.
Neîncălcarea Art. 2, Curtea nefiind convinsă că poate fi stabilită existenţa unei legături de
cauzalitate între iradierea tatălui şi apariţia leucemiei la copilul conceput ulterior.
Öneryildiz c. Turciei, Hotărârea Marii Camere (2004)
Curtea a constatat că obligaţia pozitivă a statelor în temeiul Art. 2 trebuie interpretată ca
aplicându‐se în contextul oricărei activităţi, fie ea publică sau nu, cu atât mai mult pentru
activităţile industriale, periculoase prin natura lor. Hotărârea prezintă standardele generale în
materie de prevenire a deceselor rezultate din activităţi periculoase.
Paşa şi Erkan Erol c. Turciei (2006)
Încălcarea Art. 2 în cazul lui Erkan Erol, care a fost rănit de o mină antipersonal în timp ce
păştea oile – i‐a fost amputat piciorul stâng în urma exploziei. Curtea a considerat de neînţeles
faptul că o zonă de păşunat era minată şi era doar împrejmuită de două rânduri de sârmă
72

ghimpată, relativ depărtate, ceea ce era în mod clar insuficient pentru a‐i împiedica pe copii să
pătrundă în zonă. Acesta a concluzionat că Turcia nu a luat toate măsurile necesare pentru a
evita riscul de deces sau rănire.
Budayeva şi alţii c. Rusiei (2008)
Cererea se referea la locuitori care au fost victime ale alunecărilor de teren succesive.
Încălcarea Art. 2: autorităţile ruse nu şi‐au îndeplinit obligaţia de a‐i proteja pe locuitori, având
în vedere lipsa unui sistem de întreţinere a lucrărilor de protecţie împotriva alunecărilor de
teren şi faptul că nu a fost creat un sistem de alertare.
Kalender c. Turciei (2009)
Cererea se referea la victimele unui accident feroviar. Încălcarea Art. 2 (dreptul la viaţă şi
absenţa unei anchete efective): autorităţile nu şi‐au îndeplinit obligaţia de a pune în aplicare
reglementări menite să protejeze vieţile pasagerilor trenului (expertizele judiciare au
concluzionat că, în gară, nu au fost respectate standardele minime de securitate) şi să
stabilească responsabilităţile.
B. Alte drepturi invocate în legătură cu problemele de mediu
Duarte şi alţii c. Portugalia (reclamaţie pendinte, comunicată în noiembrie 2020 guvernului
pârât)
Acest caz priveşte emisiile de gaze de seră care, în opinia aplicanţilor, contribuie la încălzirea
globală, şi au ca rezultat, între altele, valuri de căldură care afectează condiţiile de viaţă şi
sănătatea acestora (resortisanţi portughezi în vârstă de 21, 17, 8, 20, 15 şi 12 ani).
Curtea a notificat guvernul portughez despre primirea cererii şi a adresat întrebări suplimentare
reclamanţilor sub Art. 1 (jurisdicţia statelor), Art. 2 (dreptul la viaţă), Art. 3 (interzicerea torturii
şi a tratamentelor inumane şi degradante), Art. 8 (dreptul la viaţă privată şi de familie), Art. 14
(nediscriminare), Protocolul adiţional nr. 1 (1) (protecţia proprietăţii).
Roche c. Regatul Unit (2005)
Reclamantul, fost soldat în Armata Britanică în anii ’60, s‐a înregistrat ca invalid când a început
să sufere de hipertensiune, bronşită şi astm. A susţinut că problemele sale de sănătate au
debutat din pricina participării sale în testarea de gaze nocive conduse de armată în Porton
Down Barrack, în 1960. Aplicantul s‐a plâns în special de faptul că nu a putut avea acces la
73

informaţii relevante şi adecvate care să‐i permită cunoaşterea şi gestionarea riscurilor pentru
sănătate induse de teste.
Curtea a reţinut o încălcare a Art. 8, amintind că Regatul Unit nu şi‐a îndeplinit obligaţia pozitivă
de a implementa proceduri care să‐i permită aplicantului să aibă acces la informaţii necesare
pentru a‐şi proteja starea de sănătate.
Curtea a statuat neîncălcarea Art. 6 (1) – dreptul la un proces echitabil) – dat fiind faptul că
informaţiile şi studiile realizate de autorităţi cu privire la efectele testărilor au avut loc abia
peste zece ani de la data la care aplicantul a început să caute informaţii care să conecteze
problemele sale de sănătate cu testările. Deciziile de neîncălcare au vizat şi conținuturile Art. 14
(nediscriminarea), Art. 13 (dreptul la un remediu efectiv), Art. 10 (libertatea de exprimare).
3. Analiza jurisprudenţei relevante în domeniul egalităţii de şanse şi

nediscriminării

A. Caracteristicile Articolului 14 şi ale Protocolului 12 referitoare la discriminare
Articolul 14
Garantează egalitatea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.
În Convenţie, principiul nediscriminării nu are o existenţă independentă, pentru că nu poate fi
invocat decât cu referire la drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le apără.
În consecinţă, Curtea a considerat în jurisprudenţa sa că nu are competenţa de a examina
plângerile privind discriminarea decât dacă acestea se înscriu în sfera unuia dintre drepturile
protejate de Convenţie. Scopul Curţii este acela de a împiedica orice discriminare privitoare la
drepturile şi libertăţile pe care le garantează, în situaţia când există modalităţi diferite de a se
conforma dispoziţiilor sale.
Ori de câte ori analizează o presupusă încălcare a Articolului 14, Curtea face aceasta în
coroborare cu un alt drept material, considerând că Art. amintit nu are o existenţă separată şi
nu poate fi invocat decât împreună cu un alt drept garantat de Convenţie.
În aplicarea Art. 14, Curtea a adoptat o interpretare largă a domeniului de aplicare
a drepturilor.
74

În practică, interzicerea discriminării se aplică, de exemplu, în cazul:
• Discriminării bazate pe orientarea sexuală: statele trebuie să garanteze că oamenii sunt
trataţi egal, indiferent de orientarea lor sexuală.
În 2003, Curtea a constatat o încălcare a articolului 14 în speţa Karner c. Austria. Siegmund
Karner a reclamat decizia instanţei din Austria conform căreia dreptul statutar al unui membru
al familiei de a prelua un contract de închiriere nu era valabil pentru cuplurile homosexuale.
• Discriminare bazată pe origine: statele trebuie să garanteze tratament egal fără a ţine
cont de originea unei persoane.
În 2007, Curtea a constatat o încălcare a articolului 14 în speţa D.H. c. Republica Cehă în care
copii romi fuseseră repartizaţi în şcoli speciale.
• Discriminare bazată pe descendenţă: statele trebuie să garanteze principiul egalităţii în
ceea ce priveşte descendenţa, în special cu privire la moştenire.
În 2004, Curtea a constatat o încălcare a articolului 14 în speţa Pla şi Puncernau c. Andorra.
Speţa se referea la deciziile instanţei potrivit cărora Antoni Pla Puncernau, în calitate de copil
adoptat, nu putea moşteni averea mamei întrucât nu putea fi considerat „copil născut dintr‐o
căsătorie legală şi canonică” aşa cum prevede testamentul mamei.
Protocolul nr. 12
Interzice discriminarea în legătură cu exercitarea oricărui drept prevăzut prin lege şi prezintă,
aşadar, un domeniu de aplicare mai extins decât articolul 14 care se referă numai la drepturile
garantate prin Convenţie.
• protejează persoanele în principal împotriva discriminării practicate de stat
• protejează împotriva discriminărilor practicate de persoane particulare, pe care statul
este aşteptat în mod normal să le reglementeze (de exemplu, împotriva interzicerii
arbitrare a accesului la muncă, a accesului în restaurante sau la alte servicii pe care
persoanele particulare le pot pune la dispoziţia publicului, cum ar fi asistenţa medicală
sau utilităţile, de exemplu apa şi curentul electric)
În comentariul asupra înţelesului acestor termeni, din cuprinsul Raportului explicativ al
Consiliului Europei, se afirmă că această dispoziţie se referă la discriminare:
75

• în exercitarea oricărui drept acordat în mod expres unei persoane în baza dreptului
naţional;
• în exercitarea oricărui drept care poate fi dedus din obligaţia clară a unei autorităţi
publice în baza dreptului naţional, respectiv, acolo unde o autoritate publică are
obligaţia, în baza dreptului naţional, de a se comporta într‐un anumit fel;
• practicată de către o autoritate publică în exercitarea puterii sale de decizie (de
exemplu, acordarea anumitor subvenţii);
• prin orice acţiune sau inacţiune a unei autorităţi publice (de exemplu, comportamentul
ofiţerilor de poliţie atunci când controlează o revoltă)
B. Criterii de definire a discriminării, din perspectiva Curţii
Discriminarea se identifică prin determinarea existenţei mai multor criterii:
• în primul rând, trebuie să se poată vorbi despre diferenţe de tratament în situaţii
omoloage sau comparabile:
o obţinerea unei alocaţii de concediu de creştere şi îngrijire copil în cazul unui nou
născut (concediu paternal)
o alegerea numelui de familie la căsătorie
o vârsta diferită pentru începerea relaţiilor sexuale pentru heretosexuali şi
homosexuali
• care nu au o justificare obiectivă şi rezonabilă
o refuzul autorităţilor de a permite unor copiii vorbitori ai unei limbi regionale să
studieze în şcoli în care se vorbea limba respectivă, cu justificarea că domiciliul
copiilor era departe de unităţile şcolare
nu constituie discriminare nerezonabilă:
• obligaţia membrilor familiei de a purta un nume comun (al
soţului)
• privarea de drept de vot a persoanelor condamnate pentru
nesupunere civică
• nu urmăresc un scop legitim şi nu respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele
utilizate şi scopul urmărit
o diferenţa de tratament dintre un copil născut în afara căsătoriei şi apoi legitimat
prin căsătorie şi copilul rezultat dintr‐un adulter, nelegitimat, în privinţa
dreptului la succesiune – protecţia familiei tradiţionale reprezintă un scop
76

legitim, dar nu justifică discriminarea pentru că naşterea în afara căsătoriei nu‐i
este imputabilă copilului
nu constituie lipsă de proporţionalitate:
• excluderea unor condamnate penal de la exercitarea profesiei de
expert contabil
• interzicerea practicării unor sacrificii ritualice animale, în condiţiile
în care există posibilitatea aprovizionării cu astfel de carne de la
asociaţii care fac aceste sacrificii

C. Exemplificări privind deciziile în cazurile unor plângeri vizând Articolul 14
Art. 2 (dreptul la viaţă) coroborat cu Art. 14
Nachova şi alţii c. Bulgaria (2005, Marea Cameră)
Cazul se referă la uciderea rudelor aplicanţilor, doi tineri roma de 21 de ani, de către un poliţist
militar care a încercat să‐i aresteze. Reclamanţii au invocat încălcarea Art. 2 (dreptul la viaţă),
arătând că legile şi procedurile vagi şi insuficiente au permis folosirea de forţă letală în timpul
reţinerii, fără a fi absolută nevoie. De asemenea, au pretins că etnia lor a jucat un rol decisiv în
circumstanţele evenimentelor, determinând împuşcarea acestora şi lipsa unei investigaţii
eficiente privind situaţia. Astfel, s‐a invocat şi violarea Art. 14.
Curtea a reţinut că a existat o încălcare a Art. 2, prin moartea rudelor aplicanţilor şi inexistenţa
unei anchete asupra circumstanţelor morţii, dar nu a putut stabili că uciderea a fost motivată
rasial. În consecinţă, a dat o decizie de neîncălcare a Art. 14. Pe de altă parte, relativ la
anchetarea de către autorităţile bulgare a unei eventuale motivaţii rasiste a lipsei anchetei
iniţiale, s‐a decis că statul nu au luat toate măsurile necesare pentru a descoperi dacă
discriminarea a jucat sau nu un rol în cadrul evenimentelor, cu încălcarea Art. 2 coroborat cu
Art. 14.
Art. 3 (interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante) coroborat cu Art. 14
Eremia şi alţii c. Republicii Moldova (2013)
Reclamanta (mama şi cele două fiice) s‐au plâns de faptul că autorităţile moldovene nu au luat
măsurile necesare pentru a le proteja de comportamentul violent şi abuziv al soţului, respectiv
tatălui lor, care era ofiţer de poliţie.
77

Curtea a hotărât încălcarea Art. 3 al Convenţiei cu privire la prima reclamantă, pentru că
autorităţile, cunoscând abuzul, nu au luat măsuri efective împotriva soţului. Curtea a decis de
asemenea o încălcare a Art. 14 în coroborare cu Art. 3, dat fiind faptul că neluarea măsurilor
venea pe fondul observaţiilor Raportorului Special al ONU privind violenţa împotriva femeilor, a
cauzelor şi consecinţelor acestei practici nocive, concurând astfel la impresia că statul nu
apreciază seriozitatea şi amplitudinea problemei violenţei domestice în Republica Moldova.
Art. 4 (3) (interzicerea muncii forţate) coroborat cu Art. 14
Karlheinz Schmidt c. Germania (1994)
Aplicantul a pretins că este victima unei discriminări de gen, dat fiind faptul că în landul Baden‐
Württemberg numai bărbaţii aveau obligaţia de a face un serviciu în slujba comunităţii în
calitate de pompier sau de a plăti o contribuţie financiară în locul acestui serviciu.
Curtea a stabilit încălcarea Art. 14, în coroborare cu Art. 4 (3) (interzicerea muncii forţate). S‐a
reţinut că în unele landuri nu există obligaţii diferite legate de prestarea de servicii comunitare
în funcţie de gen şi că, inclusiv în landul Baden‐Württemberg femeile erau acceptate ca
voluntari în echipele de pompieri. În acest caz, decisivă a fost obligaţia de a îndeplini un astfel
de serviciu comunitar. Cum a existat întotdeauna un număr suficient de voluntari pentru astfel
de prestări, obligaţia de a plăti o contribuţie financiară şi‐a pierdut caracterul compensatoriu şi
a devenit în sine o responsabilitate obligatorie. Astfel, impunerea unei obligaţii de plată pe
motive de gen nu putea fi justificată.
Art. 6 (1) (dreptul la un proces echitabil) coroborat cu Art. 14
Schuler‐Zgraggen c. Elveţia (1993)
Reclamanta, care a solicitat o pensie de invaliditate, a susţinut în special că Oficiul Federală de
Asigurări şi‐a bazat hotărârea în cazul ei pe o „presupunere bazată pe experienţa vieţii de zi cu
zi”, şi anume că multe femei căsătorite renunţă la locul de muncă atunci când se naşte primul
copil şi se reîntorc la serviciu abia mai târziu. Din aceasta s‐a dedus că reclamanta ar fi renunţat
la muncă chiar dacă nu ar fi avut probleme de sănătate. Reclamanta a susţinut că o astfel de
ipoteză a constituit o discriminare pe motive de gen. Inexistenţa unei justificări rezonabile şi
obiective, a determinat Curtea să considere că a existat o încălcare a articolului 14 (interzicerea
discriminării), împreună cu articolul 6 (1) (dreptul la un proces echitabil) al Convenţiei. Aceasta
a menţionat în special că, în cazul Curţii Federale de Asigurări, s‐a adoptat în întregime ipoteza
conform căreia femeile renunţă la serviciu când au un copil şi nu s‐a încercat cercetarea
78

validităţii acestei ipoteze în sine. Aşa cum a fost formulată în hotărârea Curţii Federale,
presupunerea nu ar putea fi, prin urmare, considerată ‐ aşa cum a afirmat guvernul elveţian ‐ ca
o observaţie colaterală, cu efect neglijabil. Dimpotrivă, aceasta a constituit singura bază a
raţionamentului, fiind astfel decisivă, şi a introdus o diferenţiere de tratament bazată exclusiv
pe gen.
Art. 8 (dreptul la viaţă privată şi de familie) coroborat cu Art. 14
Sidabras şi Džiautas c. Lituania (2004)
Reclamanţii au fost concediaţi din funcţia de inspector fiscal din pricina ocupaţiei lor anterioare
de agenţi KGB. Aceştia s‐au plâns interzicerea dreptului de a‐şi găsi de lucru în sectorul privat
din 1999 până în 2009, pe motiv că au activat în KGB reprezintă o violare a Art. 8 (respectarea
vieţii private şi de familie) şi Art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenţiei.
Curtea a conchis că această interzicere a reprezentat o măsură disproporţionată, chiar şi luând
în calcul legitimitatea scopurilor urmărite prin această măsură. Astfel, a decis o încălcare a Art.
8 şi Art. 14 din Convenţie.
Art. 9 (libertatea de conştiinţă, gândire şi religie) coroborat cu Art. 14
Thlimmenos c. Grecia (Marea Cameră, 2000)
Reclamantul a refuzat să poarte uniforma militară la momentul mobilizării generale şi a fost
condamnat pentru insubordonare. Ulterior, i s‐a interzis, din această pricină, să poată deveni
expert contabil, deşi dăduse un examen de admitere în organismul reprezentativ al profesiei.
Curtea a decis că a existat o violare a Art. 9, în coroborare cu Art. 14, motivând că statul putea fi
legitimat să excludă unii condamnaţi de la exercitarea profesiei de contabil, dar că o
condamnare pentru refuzul de a purta uniforma, pe motive religioase (reclamantul era martor
al lui Iehova) sau filozofice, nu presupunea o lipsă de onestitate menită a‐i mina capacitatea de
a‐şi exercita profesia. Oricum, reclamantul făcuse închisoare pentru refuzul de a purta
uniforma. O nouă sancţiune a fost, deci, disproporţionată şi nu urmărea un scop legitim.
Art. 10 (libertatea de exprimare) coroborat cu Art. 14
Hachette Filipacchi Presse Automobile şi Dupuy c. Franţa
Société de conception de presse et d’édition et Ponson c. Franţa (2009)
79

Aceste cauze au avut ca obiect condamnarea a două edituri de reviste şi a redactorilor‐şefi
pentru publicitate indirectă sau ilicită în favoarea tutunului, în special după ce în 2002 au
publicat în revistele Action Auto Moto şi Entrevue fotografii ale pilotului din Formula 1, Michael
Schumacher, purtând sigla unei mărci de ţigări. De asemenea, reclamanţii s‐au plâns de o
diferenţă de tratament în raport cu emisiunile despre sporturi cu motor difuzate de mijloacele
audiovizuale dintr‐o ţară în care publicitatea pentru tutun nu este interzisă. Curtea a hotărât că
nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Având în vedere cât de
importantă era protejarea sănătăţii publice, nevoia stringentă de a lua măsuri pentru a proteja
societăţile noastre de flagelul fumatului, precum şi existenţa unui consens la nivel european
privind interzicerea publicităţii în ceea ce priveşte produsele din tutun, Curtea a constatat că
restrângerea libertăţii de exprimare a reclamanţilor în această cauză a răspuns unei nevoi
sociale stringente şi nu a fost disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit. De asemenea,
Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie combinat
cu art. 10, constatând că mijloacele de comunicare audiovizuală şi presa scrisă nu s‐au aflat în
situaţii similare sau comparabile. Curtea a observat, în special, că, aşa cum au constatat
instanţele franceze, în momentul respectiv nu era fezabilă, prin mijloace tehnice, ascunderea
inscripţiilor, siglelor sau reclamelor în secvenţele difuzate de posturile de televiziune. În schimb,
era posibilă evitarea fotografierii respectivelor sigle, ascunderea sau estomparea lor, în paginile
revistelor. De asemenea, Curtea a subliniat, că, în legătură cu un litigiu privind înregistrarea
unor evenimente sportive prezentată la câteva ore sau zile de la înregistrare, Curtea de Casaţie
a Franţei a confirmat că difuzarea în direct a unei curse constituie singura excepţie de la
interzicerea publicităţii indirecte pentru produse din tutun.
Protocolul 1 (1) (dreptul la proprietate) coroborat cu Art. 14
Zeman c. Austria (2006)
Reclamantul s‐a plâns de reducerea pensiei de urmaş în temeiul Legii pensiilor cu modificările şi
completările acesteia. Conform prevederilor acestei legi, văduvii aveau dreptul să primească
40% din pensia pe care soţia decedată o dobândise înainte de ianuarie 1995, în timp ce
văduvele aveau dreptul la 60% din pensia soţului lor decedat. Încercările reclamantului de a
remedia situaţia la nivel naţional, susţinând că, dacă ar fi fost o femeie într‐o poziţie similară, ar
fi avut dreptul la 60%, nu au reuşit. Curtea a considerat că a existat o încălcare a Articolului 14
(interzicerea discriminării) din Convenţie, împreună cu Articolul 1 (protecţia proprietăţii) din
Protocolul nr. 1, constatând că diferenţa de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte
80

dreptul la pensiile de urmaş dobândite înainte de 1995 nu se baza pe nicio „justificare obiectivă
şi rezonabilă”.
Protocolul 1 (2) (dreptul la proprietate) coroborat cu Art. 14
DH şi alţii c. Republica Cehă (2007, Marea Cameră)
Acest caz a vizat 18 copii romi, toţi cetăţeni cehi, care au fost plasaţi în şcoli pentru copii cu
nevoi speciale, inclusiv cu handicap mental sau social, din 1996 până în 1999. Reclamanţii au
susţinut că a existat un sistem educaţional pe două niveluri în care segregarea copiilor romi în
astfel de şcoli – care urmau un curriculum simplificat – se făcea într‐un mod cvasi‐automat.
Curtea a menţionat în special că, la momentul respectiv, majoritatea copiilor din şcolile speciale
din Republica Cehă erau de origine romă. Copiii romi cu intelect mediu/peste medie au fost
adesea plasaţi în astfel şcoli pe baza unor teste psihologice care nu au fost adaptate originilor
etnice ale respondenţilor. Curtea a concluzionat că legea la acel moment avea un efect nociv
disproporţionat asupra copiilor romi, încălcând Articolul 14 (interzicerea discriminării) din
Convenţie, coroborat cu Articolul 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1.
Protocolul 12 (1)
Napotnik v. România (2013)
Cazul se referă la reclamaţia unei femei diplomat conform căreia ar fi fost retrasă din funcţia
deţinută la Ambasada României la Ljubljana pentru că era însărcinată. Curtea a constatat că
aplicanta a fost tratată diferit pe motive de sex, dar că autorităţile interne au justificat suficient
această diferenţă de tratament prin necesitatea de a asigura funcţionarea secţiei consulare a
ambasadei şi, în cele din urmă, de a proteja drepturile altora, şi anume românii care au nevoie
de asistenţă în străinătate. În orice caz, reclamanta nu a suferit niciun obstacol semnificativ: nu
a fost nici demisă, nici disciplinată şi, de fapt, a fost promovată de două ori.
Potrivit Curţii, nu s‐a putut constata o încălcare a Protocolului 12 (1) (interzicerea generală a
discriminării).
81

MODUL 5 – Jurisprudenţa împotriva României

Statistici cu privire la România

Speţe relevante
82

1. Statistici cu privire la România
În buletinul de statistici publicat de Consiliul Europei pentru Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, pentru anul 2019, se arată că au fost alocate uneia dintre formaţiunile de judecată ale
Curţii aproximativ 44.500 de cereri din partea tuturor statelor parte la Convenţie.
De asemenea, aproximativ 59.800 de cereri erau în aşteptare în faţa unei formaţii judiciare la
31 decembrie 2019.
Dintre acestea:
• un sfert din aceste cereri au fost depuse împotriva Federaţiei Ruse
• aproape un sfert din toate hotărârile pronunţate de Curte priveau Federaţia Rusă
• aproape jumătate din hotărâri au vizat 3 din cele 47 de state membre, şi anume:
o Federaţia Rusă (198)
o Turcia (113)
o Ucraina (109)
• România se află pe un nedorit loc 4, cu 13,20% din aceste hotărâri pronunţate împotriva
sa
• din numărul total de hotărâri pronunţate în 2019, Curtea a constatat cel puţin o
încălcare a Convenţiei de către statul pârât în 89% din cazuri
A. Hotărâri ale Curţii cu privire la România
În 2019, România a avut următorul volum de aplicaţii:
• 3.263 de aplicaţii, din care:
o 2.656 de cazuri alocate unei formaţiuni judiciare
o 3.016 reclamanţii inadmisibile sau radiate de pe rol
o 247 de plângeri pentru care s‐au pronunţat 62 de hotărâri
o pentru 56 s‐a reţinut cel puţin o încălcare a Convenţiei
Pentru România au existat:
• 56 de hotărâri cu cel puţin o încălcare
83

• 5 hotărâri de neîncălcare
• 1 înţelegere amiabilă cu radiere de pe rol
România – încălcări pe articole:
• drept la viaţă: 0
• lipsa unei anchete eficiente: 0
• tratament degradant/inuman: 30 (lipsă investigaţie eficientă: 1)
• interzicere muncă forţată: 0
• dreptul la libertate şi securitate: 2
• dreptul la un proces echitabil: 4
• durata mare a procedurilor judiciare: 5
• respectarea vieţii private şi de familie: 4
• libertatea de gândire, conştiinţă şi religie: 1
• libertatea de exprimare:1
• libertatea de întrunire şi asociere: 0
• dreptul la căsătorie: 0
• interzicerea discriminării: 3
• protecţia proprietăţii: 6
• dreptul la educaţie: 1
• dreptul de a nu fi judecat de două ori: 1

B. Hotărâri ale Curţii cu privire la România în monitorizarea Consiliului de Miniştri
• totalul hotărârilor transmise spre monitorizarea Comitetul de Miniştri, de la intrarea în
vigoare a Convenţiei pentru România (1994): 1813
• totalul cazurilor închise cu rezoluţie finală: 1467
Principalele problematici aflate încă în monitorizare:
• eşecul conceperii şi implementării unor practici judiciare în ceea ce priveşte noţiunea de
consimţământ pentru a face o diferenţiere clară între cazurile de viol şi cele de raporturi
sexuale cu un minor
• supraaglomerarea şi condiţiile materiale precare în închisori şi centrele de reţinere şi
arestare ale poliţiei; lipsa unor remedii eficiente
• durata excesivă a procedurilor civile şi penale; lipsa unor remedii efective compensatorii
84

• nereuşita sau întârzierea semnificativă în respectarea deciziilor judecătoreşti interne
definitive de către administraţie sau persoane juridice aflate sub responsabilitatea
statului
Monitorizări închise prin adoptarea unor reforme legislative sau/şi procedurale şi/sau
instituţionale:
• competenţa exclusivă a unui judecător de a dispune arestarea preventivă şi

introducerea posibilităţii de a face contestaţii în legea împotriva deciziilor de prelungire
a acestei detenţii după trimiterea în judecată în urma reformei din 2003
• garanţiile oferite pentru protecţia persoanelor vulnerabile au fost îmbunătăţite în Codul
de procedură penală din 2013. Tehnicile de investigaţie utilizate cu privire la infracţiunile
motivate de gen au fost îmbunătăţite semnificativ
• instanţele nu mai aplică interdicţii privind votul persoanelor aflate în închisoare şi nici
alte pedepse complementare, în urma unei hotărâri pronunţate în 2007 de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie; în schimb, stabilesc necesitatea unor pedepse complementare la
condamnare
• luarea de măsuri pentru asigurarea tratamentului egal au fost adoptate în 2000 pentru a
preveni şi a pedepsi toate formele de discriminare. Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării (CNCD) a fost înfiinţat în 2002 pentru a asigura conformitatea
şi aplicarea principiului nediscriminării în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă şi
instrumentele internaţionale
• instituţiile publice locale şi departamentale iau măsurile adecvate pentru a îmbunătăţi
infrastructura şi pentru a asigura sătenilor romi condiţii decente de viaţă, acces la
muncă şi activităţi economice
• dreptul egal al femeilor şi bărbaţilor angajaţi de armată la concediu parental începând
cu 2006
Pentru anul 2020 (ianuarie‐iulie):
• 1493 de plângeri au fost atribuite unei formaţiuni de judecată
• 223 de cereri au fost comunicate guvernului
• 1350 şi‐au încheiat parcursul:
o 1175 declarate inadmisibile sau radiate de pe rol de Judecătorul unic
o 110 declarate inadmisibile sau radiate de pe rol de Comitetul de 3 judecători
o 3 declarate inadmisibile sau radiate de pe rol de Camera de 7 judecători
85

o 62 finalizate cu o hotărâre
• La finalul anului 2020, totalul sumelor alocate reclamanţilor ca satisfacţie echitabilă de
către România (pentru perioada 2011‐2020) a fost de 34.700.924 euro.

2. Jurisprudenţa cu privire la România
Naidin c. România (2014)
Acest caz a vizat interzicerea dreptului la angajarea în serviciul public a unui informator al
poliţiei politice române (acesta făcuse un singur denunţ). Reclamantul a susţinut că acest lucru
a constituit o ingerinţă în viaţa sa privată şi a susţinut că a fost victima unei discriminări
nejustificate în ceea ce priveşte angajarea în sectorul public. Curtea a considerat că nu a existat
nicio încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), coroborat cu
articolul 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie. Luând act de decizia Curţii Constituţionale
a României conform căreia interzicerea foştilor colaboratori ai poliţiei politice de la angajarea în
serviciu public a fost justificată de loialitatea aşteptată de la toţi funcţionarii publici faţă de
regimul democratic, Curtea a reiterat în special că statele au un interes legitim în reglementarea
condiţiilor de angajare în serviciul public. Curtea a observat, de asemenea, că statul democratic
avea un interes legitim în a cere servicii civile oneste.
Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu c. România (2014, Marea Cameră)
Acest caz a vizat moartea unui tânăr de origine romă – care era diagnosticat cu HIV şi suferea
de o dizabilitate mintală gravă – într‐un spital de psihiatrie. Cererea a fost depusă de o
organizaţie neguvernamentală în numele său. Curtea a constatat că, în circumstanţele
excepţionale ale cazului şi având în vedere natura gravă a acuzaţiilor, ONG‐ului îi era permis să
acţioneze ca reprezentant al tânărului, chiar dacă organizaţia nu era ea însăşi victimă a
presupusei încălcări ale Convenţiei. În acest caz, Curtea a considerat că a existat o încălcare a
Articolului 2 (dreptul la viaţă) al Convenţiei, atât în aspectele sale de fond, cât şi în cele
procedurale. A constatat în special: că Valentin Câmpeanu fusese plasat în instituţii medicale
care nu erau echipate pentru a oferi îngrijiri adecvate pentru starea sa; că a fost transferat de la
o unitate la alta fără diagnostic adecvat; şi că autorităţile nu au reuşit să‐i asigure tratamentul
adecvat cu medicamente antiretrovirale. Autorităţile, conştiente de situaţia dificilă – lipsa
personalului, hrană insuficientă şi lipsă de încălzire – existentă în spitalul de psihiatrie în care
fusese plasat, i‐au pus victimei viaţa în pericol în mod nerezonabil. Mai mult, nu a existat nicio
investigaţie eficientă asupra circumstanţelor morţii sale. Curtea a constatat, de asemenea, o
86

încălcare a Articolului 13 (dreptul la o cale de atac eficientă) din Convenţie, coroborat cu
Articolul 2, considerând că statul român nu a reuşit să ofere un mecanism adecvat de reparaţie
persoanelor cu dizabilităţi mintale care pretind că sunt victime în temeiul Articolului 2.
Alexandru Enache c. România (2017)
Acest caz a vizat plângerea deţinutului reclamant privind discriminarea pe motive de gen, care
rezultă din aceea că, potrivit legislaţiei române, numai mamele condamnate ale copiilor cu
vârsta sub un an pot obţine suspendarea executării pedepsei cu închisoarea până când acesta
împlineşte un an. Cererea de suspendare a executării pedepsei închisorii depuse de reclamant,
tatăl unui copil cu vârsta sub un an, a fost respinsă de instanţele române, pe motiv că dispoziţia
în cauză trebuia interpretată restrictiv. Curtea a susţinut, cu cinci voturi împotriva a două, că nu
a existat nicio încălcare a Articolului 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu Articolul 8
(dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în ceea ce priveşte plângerea
reclamantului cu privire la discriminare pe motive de gen. Acesta a constatat în special că
excluderea atacată nu constituie o diferenţă de tratament şi că există o relaţie rezonabilă de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit (interesul superior al
copilului şi legăturile speciale dintre o mamă şi copil în primul an de viaţă al acestuia). Curtea a
reţinut, în special, că acordarea beneficiului suspendării executării pedepsei pentru deţinute nu
a fost automată şi că legea penală română în vigoare la momentul respectiv a oferit tuturor
deţinuţilor, indiferent de sex, alte canale pentru solicitarea unei suspendări a executării
pedepsei. De asemenea, a observat că scopul dispoziţiilor legale în cauză a fost de a răspunde
unor situaţii personale specifice, în special în ceea ce priveşte legătura unică dintre mamă şi
copil în timpul sarcinii şi în primul an de viaţă al bebeluşului. Curtea a considerat că acest scop
ar putea fi considerat legitim în sensul Articolului 14 din Convenţie şi că argumentele guvernului
român nu erau în mod vădit nefondate sau nerezonabile. Prin urmare, Curtea a considerat că, în
sfera specială la care se referă prezenta cauză, aceste consideraţii ar putea constitui o bază
adecvată pentru a justifica diferenţa de tratament acordată reclamantului.
Chiş c. România (2014) (decizie privind admisibilitatea)
Reclamantul s‐a plâns de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, ca
urmare a deschiderii mai multor baruri în clădirea sa. Curtea a declarat cererea inadmisibilă,
constatând că nu s‐a stabilit că pragul minim de gravitate necesar angajării Articolului 8 din
Convenţie a fost atins în prezenta cauză. Chiar presupunând că pragul a fost atins, Curtea a
observat că autorităţile române şi‐au îndeplinit obligaţia de a proteja dreptul reclamantului la
viaţă privată şi de familie împotriva interferenţei cauzate de barurile din clădirea sa. Astfel, în
87

urma reclamaţiilor repetate ale solicitantului şi ale asociaţiei de proprietari, au fost efectuate
măsurători tehnice ale nivelului de zgomot de către departamentul municipal competent şi de
către un laborator privat şi, conform rezultatelor obţinute, nivelul de zgomot nu a afectat
semnificativ calitatea vieţii locuitorilor clădirii.
Tătar c. România (2009)
Solicitanţii, tatăl şi fiul, au susţinut că procesul tehnologic utilizat de o companie în activitatea ei
de extracţie a aurului (care implica eliberarea de cianuri de sodiu în atmosferă) le‐a pus viaţa în
pericol. O parte din activitatea companiei era localizată în vecinătatea casei solicitanţilor, iar în
ianuarie 2000, în acel loc s‐a petrecut un accident cu repercusiuni ecologice importante. Un
studiu al Organizaţiei Naţiunilor Unite a raportat ruperea unui baraj, care a condus la eliberarea
în mediu a aproximativ 100.000 m3 de apă contaminată cu cianuri. De asemenea, reclamanţii s‐
au plâns de inacţiunea autorităţilor cu privire la numeroasele plângeri depuse de primul
reclamant privind ameninţarea la adresa vieţii sale, a mediului şi a sănătăţii fiului său astmatic.
Curtea a considerat că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenţie, constatând că
autorităţile române nu şi‐au îndeplinit obligaţia de a evalua, într‐o măsură satisfăcătoare,
riscurile pe care le‐ar putea implica activitatea companiei care exploata mina şi de a lua măsuri
adecvate pentru a proteja drepturile celor în cauză (la viaţă privată şi la a beneficia de un mediu
sănătos). În acest caz, Curtea a reamintit în special că poluarea ar putea interfera cu viaţa
privată şi de familie a unei persoane, afectându‐i bunăstarea şi că statul avea datoria de a
asigura protecţia cetăţenilor săi prin reglementarea autorizării, înfiinţării, exploatării, siguranţei
şi monitorizării activităţilor industriale, în special a activităţilor periculoase pentru mediu şi
sănătatea umană. În plus, a observat că, în lumina a ceea ce se ştie în prezent despre subiect,
reclamanţii nu au reuşit să demonstreze existenţa unei legături cauzale între expunerea la
cianură de sodiu şi astm. Cu toate acestea, Curtea a observat că societatea a reuşit să îşi
continue operaţiunile industriale după accidentul din ianuarie 2000, încălcând principiul
precauţiei, potrivit căruia absenţa certitudinii cu privire la cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice
actuale nu ar putea justifica nicio întârziere din partea statului în adoptarea măsurilor eficiente
şi proporţionale. Curtea a subliniat, de asemenea, că autorităţile trebuie să asigure accesul
publicului la concluziile investigaţiilor şi studiilor, reiterând faptul că statul avea datoria de a
garanta dreptul comunităţii de a participa la procesul decizional privind problemele de mediu.
Bărbulescu c. România (2017, Marea Cameră)
Acest caz a vizat decizia unei companii private de concediere a reclamantului după monitorizarea
comunicărilor sale electronice şi accesarea conţinutului acestora. Reclamantul s‐a plâns că decizia
88

angajatorului său se bazează pe o încălcare a vieţii private şi că instanţele naţionale nu au protejat
dreptul său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei sale. Marea Cameră a susţinut, cu
unsprezece pentru şi şase împotrivă, că a existat o încălcare a Articolului 8 (dreptul la respectarea
vieţii private şi corespondenţă) din Convenţie, constatând că autorităţile române nu au protejat în
mod adecvat dreptul reclamantului la respectarea vieţii private. În special, instanţele naţionale nu
au reuşit să stabilească dacă reclamantul a primit o notificare prealabilă de la angajatorul său cu
privire la posibilitatea ca toate comunicările sale să poată fi monitorizate; nu au luat în
considerare nici faptul că nu fusese informat cu privire la natura sau amploarea monitorizării, nici
la gradul de intruziune în viaţa şi corespondenţa sa privată. În plus, instanţele naţionale nu au
reuşit să stabilească, în primul rând, motivele specifice care justifică introducerea măsurilor de
monitorizare; în al doilea rând, dacă angajatorul ar fi putut adopta măsuri care să implice o
intruziune mai redusă în viaţa privată şi în corespondenţa solicitantului; şi, în al treilea rând, dacă
comunicaţiile ar fi putut fi accesate fără ştirea sa.
Vasilică Mocanu c. România (2016)
Acest caz se referă la condiţiile în care reclamantul a fost deţinut în incinta poliţiei. Reclamantul
a susţinut că celula sa a fost echipată cu un sistem de monitorizare CCTV permanent, prin care a
fost filmat. Curtea a considerat că a existat o încălcare a Articolului 8 (dreptul la respectarea
vieţii private) din Convenţie, constatând că supravegherea reclamantului de către o cameră
video amplasată în celula din incinta poliţiei judeţene nu a respectat legislaţia internă.
Ádám şi alţii c. România (2020)
Solicitanţii, etnici maghiari, care au urmat educaţia în limba lor maternă, au susţinut
examenul de bacalaureat cu probe atât în limba maghiară, cât şi în limba oficială, româna. Ei
s‐au plâns de existenţa unei discriminări împotriva lor ca membri ai minorităţii maghiare în
susţinerea examenelor finale la şcoală, dat fiind că a trebuit să susţină mai multe examene
decât etnicii români (două teste în maghiară) în acelaşi număr de zile, iar examenele de
română li s‐au părut dificile, ca vorbitori non‐nativi. Curtea a considerat că nu a existat nicio
încălcare a articolului 1 (interzicerea generală a discriminării) din Protocolul nr. 12 la
Convenţie. Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 (2) din
Convenţie. Nici curriculumul şi nici programarea examenelor nu au provocat o încălcare a
drepturilor solicitanţilor. Curtea a reţinut că nu era rolul său să decidă ce subiecte ar trebui
testate sau în ce ordine, problematici care intră în prerogativele statelor („marja de
apreciere”). Mai mult, testele suplimentare pe care au fost nevoiţi să le treacă solicitanţii au
fost rezultatul alegerii lor de a studia în limba lor maternă.
89

Zaieţ c. România (2015)
Acest caz a vizat anularea adopţiei în cazul unei femei, la instigarea surorii sale, la 31 de ani de
la aprobarea adopţiei şi la 18 ani de la moartea mamei adoptive. Reclamantul a susţinut în
special că anularea adopţiei sale a fost o intruziune arbitrară şi disproporţionată în viaţa ei de
familie, susţinând că a trăit alături de mama sa adoptivă de la vârsta de nouă ani şi că relaţia lor
se bazase pe afecţiune, responsabilitate şi reciprocitate. De asemenea, s‐a plâns că, după
anularea adopţiei sale, a pierdut titlul de proprietate asupra celor cinci hectare de pădure pe
care le‐a moştenit de la mama ei adoptivă. Aceasta a fost prima ocazie cu care Curtea a trebuit
să ia în considerare anularea unei decizii de adopţie într‐un context în care părintele adoptiv era
mort şi copilul adoptat ajunsese de mult la maturitate. În cazul reclamantei, Curtea, constatând
că decizia de anulare a fost vagă şi lipsită de justificare pentru luarea unei astfel de măsuri
radicale, a concluzionat că ingerinţa în viaţa ei de familie nu a fost susţinută de motive
relevante şi suficiente, cu încălcarea Articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie) din Convenţie. Curtea a menţionat în special că, în orice caz, anularea unei adopţii nu ar
trebui nici măcar să fie prevăzută ca o măsură împotriva unui copil adoptat şi a subliniat că, în
dispoziţiile legale şi deciziile în materie de adopţie, interesul superior al copilului trebuie să
rămână primordial. Curtea a considerat, de asemenea, că a existat o încălcare a Articolului 1 din
Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii) la Convenţie, din cauza ingerinţei disproporţionate în
dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu.
Panaitescu c. România (2012)
Reclamantul a susţinut în special că autorităţile au refuzat cinic şi abuziv să aplice hotărârile
judecătoreşti definitive care să recunoască dreptul tatălui său la tratament medical adecvat
gratuit şi că acest lucru i‐a pus viaţa în pericol. Curtea a considerat că a existat o încălcare
procedurală a Articolului 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, cauzat de eşecul autorităţilor
române de a furniza gratuit tatălui reclamantului medicamentul anticancerigen de care avea
nevoie, în conformitate cu hotărârile instanţelor interne.
Radi şi Gherghina c. România (2016) (decizie privind admisibilitatea)
Acest caz se referea în special la condiţiile de angajare ale unui asistent personal (prima
reclamantă) care îngrijea o rudă cu handicap grav. Aceasta a susţinut că schema de asistenţă
personală a impus o povară disproporţionată – la limita muncii forţate – rudelor persoanelor cu
dizabilităţi angajaţi ca asistenţi personali. Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamantei
ca fiind vădit nefondată. Curtea a menţionat în special că prima reclamantă şi‐a acceptat munca
90

de bunăvoie, după ce a încheiat voluntar un contract bilateral cu autoritatea locală. A fost
remunerată pentru munca ei. Faptul că nu era mulţumită de nivelul salariului nu echivala cu
lipsa remuneraţiei; de asemenea, ar fi putut să ridice problema în faţa instanţelor naţionale. De
asemenea, avea libertatea de a denunţa contractul în orice moment, fără consecinţe, neriscând
niciun fel de penalităţi sau pierderi de drepturi sau privilegii. Mai mult, studiile şi calificările sale
profesionale îi deschideau o gamă mai largă de oportunităţi pe piaţa muncii. Nici incertitudinea
cu privire la modul în care ar putea, în practică, să‐şi găsească un serviciu adecvat, nici modul în
care autorităţile ar fi găsit o soluţie alternativă pentru îngrijirea nepotului ei nu puteau aduce
atingere libertăţii sale de a rezilia contractul. În consecinţă, primei reclamante nu i s‐a cerut să
îndeplinească o muncă obligatorie.
Farcaş c. România (2010) (decizie privind admisibilitatea)
Acest caz se referea la pretinsa imposibilitate a reclamantului – care, de la vârsta de zece ani,
suferea de o dizabilitate fizică (distrofie musculară progresivă) – de a accesa anumite clădiri, în
special ale instanţelor. Reclamantul a susţinut în special că nu a fost în măsură să conteste
rezilierea unui contract în faţa instanţelor judecătoreşti interne, deoarece intrarea în clădirea
instanţei locale nu a fost special adaptată pentru a putea intra şi solicita asistenţă juridică.
Curtea a declarat cererea inadmisibilă (în mod vădit nefondată) în temeiul Articolelor 6(1)
(dreptul la un proces echitabil) şi 34 (dreptul la o cerere individuală), luată singură sau
coroborată cu Articolul 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie, constatând că nici dreptul
de acces la o instanţă, nici dreptul la petiţie individuală nu au fost împiedicate de obstacole
insurmontabile, de natură a interzice reclamantului să introducă o acţiune, să depună o cerere
sau să comunice cu Curtea. El ar fi putut introduce proceduri în faţa instanţelor sau a
autorităţilor administrative prin poştă, sau, dacă este necesar, printr‐un intermediar. Poşta
locală era accesibilă şi, în orice caz, accesul la aceasta nu era indispensabil pentru postarea
scrisorilor. Asistenţa unui avocat nu a fost necesară pentru a iniţia procedura în cauză, iar
solicitantul ar fi putut contacta întotdeauna asociaţia baroului prin scrisoare sau fax ori ar fi
putut solicita instanţei o asistenţă juridică gratuită. Mai mult, nu a fost observată nicio evidenţă
de tratament discriminatoriu împotriva reclamantului.
Cînţa c. România (2020)
Acest caz se referea la restricţionări ale contactului reclamantului cu fiica sa, dispuse de
instanţă. Reclamantul s‐a plâns de timpul limitat acordat pentru contactul cu fiica sa şi de
condiţiile care i‐au fost impuse. El a mai susţinut că a fost discriminat pe motive de sănătate, în
special din pricina bolii sale mintale, în stabilirea drepturilor de contact. Curtea a considerat că
91

a existat o încălcare a Articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din
Convenţie şi o încălcare a Articolului 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu
Articolul 8. S‐a constatat în special că deciziile interne de restricţionare a contactului
reclamantului se bazau parţial pe faptul că acesta avea o boală mintală. Instanţele au ordonat
ca el să aibă contact doar de două ori pe săptămână în prezenţa soţiei sale, cu care copilul urma
să locuiască. Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti nu au efectuat nicio evaluare
semnificativă pentru a explica de ce sănătatea sa mintală ar trebui să fie un motiv pentru a‐i
restrânge drepturile de contact, chiar dacă nu au existat dovezi care să arate că nu ar putea
avea grijă de fiica sa. Instanţele nu au examinat în mod corespunzător nici afirmaţiile potrivit
cărora copilul s‐ar afla în nesiguranţă în grija sa; nu au arătat în ce mod au ţinut cont de
interesul superior al copilului; nici dacă au fost luate în considerare aranjamente alternative de
contact. Curtea a considerat în plus că faptul că suferă de o boală mintală nu poate justifica în
sine tratarea lui diferită faţă de alţi părinţi care solicită contact cu copiii lor. Drepturile sale de
contact au fost restrânse după ce instanţele au făcut o distincţie pe baza sănătăţii sale mintale,
pentru care nu au furnizat motive relevante şi suficiente. În cazul de faţă, s‐a identificat un caz
de discriminare, pe care statul pârât nu a putut să îl respingă.
Haralambie c. România (2009)
Reclamantul s‐a plâns în special de limitarea dreptului său de acces la dosarul personal deţinut
asupra sa de către fostele servicii secrete în perioada comunistă. Curtea a considerat că a
existat o încălcare a Articolului 8 din Convenţie, din cauza obstacolelor în calea consultării de
către reclamant a dosarului personal. Acesta a constatat că nici cantitatea de fişiere transferate,
nici deficienţele din sistemul de arhivă nu justificau o întârziere de şase ani în acceptarea cererii
sale. În acest caz, Curtea a reiterat în special interesul vital pentru persoanele care au făcut
obiectul dosarelor personale deţinute de autorităţile publice de a avea acces la acestea şi a
subliniat că autorităţile au datoria de a oferi o procedură eficientă pentru obţinerea accesului la
astfel de informaţii.
Cumpănă şi Mazăre c. România (2004, Marea Cameră)
Solicitanţii, un jurnalist şi redactorul unui ziar local, au scris un articol despre gestionarea
finanţelor consiliului local, acuzând un oficial al consiliului şi viceprimarul de unele infracţiuni,
cu descrierea acestora, printr‐un desen animat în care cei doi se bucurau de faptele lor rele.
Funcţionarul în cauză a depus o plângere penală în care se invoca insultă şi defăimare.
Reclamanţii s‐au plâns că libertatea lor de exprimare a fost încălcată din cauza condamnării lor
penale în urma publicării articolului. Curtea a considerat că a existat o încălcare a Articolului 10
92

(libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că, deşi ingerinţa în dreptul reclamanţilor la
libertatea de exprimare ar fi putut fi justificată de preocuparea de a restabili echilibrul între
diferitele interese concurente în joc (dreptul de a transmite idei şi fapte şi protejarea reputaţiei
reprezentanţilor autorităţilor publice), sancţiunea penală şi interdicţiile însoţitoare impuse
acestora au fost în mod vădit disproporţionate în natura şi severitatea lor faţă de scopul legitim
urmărit. În acest caz, Curtea a subliniat în special că, în timp ce presa avea datoria de a informa
publicul despre presupusa deturnare de fonduri din partea reprezentanţilor aleşi locali şi a
funcţionarilor publici, faptul că a acuzat direct anumite persoane, menţionând numele şi
funcţiile lor, a dat naştere la obligaţia de a furniza dovezi suficiente. Mai mult, atunci când îşi
exercită libertatea de exprimare, jurnaliştilor li se cere să acţioneze cu bună‐credinţă pentru a
furniza informaţii exacte şi fiabile, în conformitate cu etica jurnalismului. Nu fusese cazul în
acest caz. Cu toate acestea, în reglementarea exercitării libertăţii de exprimare, astfel încât să
se asigure o protecţie adecvată prin lege a reputaţiei indivizilor, statele ar trebui să evite luarea
de măsuri care ar putea descuraja mass‐media de la îndeplinirea rolului lor de a alerta publicul
cu privire la utilizarea abuzivă aparentă sau suspectă a puterii publice. În plus, jurnaliştii de
investigaţie ar putea fi inhibaţi să raporteze cu privire la chestiuni de interes public dacă riscă,
ca una dintre sancţiunile standard impuse pentru atacuri nejustificate asupra reputaţiei
persoanelor private, să fie condamnaţi la închisoare sau la interzicerea exercitării profesiei lor.
Tănăsoaica c. România ( 2012)
Reclamantul, de profesie jurnalist, s‐a plâns de condamnarea sa pentru injurii din cauza
publicării unui articol care avea ca temă poluarea mediului de către o companie. În acest caz,
Curtea a reiterat faptul că presa a jucat un rol cheie într‐o societate democratică şi că, deşi nu
putea trece anumite limite, în special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor
altora, era totuşi îndreptăţită să facă publice, în conformitate cu îndatoririle şi responsabilităţile
sale, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general. Astfel, a existat o
încălcare a Articolului 10 (libertatea de exprimare) a Convenţiei, în special pentru că dezbaterea
a avut în vedere interesul general, s‐a făcut cu bună‐credinţă şi a furnizat dovezi.
Blaj c. România (2014)
Reclamantul, suspectat că a acceptat mită, a fost plasat sub supravegherea poliţiei. O terţă
parte care a cooperat cu poliţia s‐a întâlnit cu acesta şi i‐a lăsat pe birou un plic cu bani. Poliţiştii
au intervenit imediat şi l‐au prins pe reclamant în flagrant. În conformitate cu legislaţia internă,
aceştia au întocmit un raport al infracţiunii. Mai târziu, în aceeaşi zi, reclamantul a fost informat
cu privire la acuzaţiile care i se aduc şi cu privire la faptul că avea dreptul la tăcere şi la un
93

avocat. Ulterior a avut asistenţa unui avocat în timpul interogatoriului. Reclamantul s‐a plâns în
special că nu a fost informat cu privire la dreptul său la tăcere şi la reprezentarea legală în
momentul în care a fost „prins în flagrant”. Curtea a considerat că nu a existat nicio încălcare a
Articolului 6(1) şi 3 din Convenţie în ceea ce priveşte lipsa asistenţei unui avocat în timpul
interogării reclamantului de către poliţie în cadrul procedurii de flagrant. Observând că, în
conformitate cu legislaţia română, în cazul în care o persoană este „prinsă în fapt”, autorităţile
de anchetă trebuie să se limiteze la întrebări despre dovezile materiale găsite la locul delictului
flagrant şi nu trebuie să chestioneze persoana cu privire la implicarea acesteia în infracţiune, a
constatat că autorităţile de anchetă nu au excedat procedurile. De asemenea, a menţionat că,
atunci când reclamantul a fost interogat de procurorul anticorupţie cu privire la infracţiune,
acesta a avut acces la un avocat. În toate declaraţiile sale, reclamantul şi‐a menţinut
nevinovăţia şi nu a contestat niciodată declaraţiile conţinute în procesul verbal. Prin urmare,
Curtea a constatat că nu se poate spune că utilizarea acestor declaraţii la proces ar fi prejudiciat
corectitudinea procesului său. Curtea a mai remarcat, în concluzie, că reclamantul nu a susţinut
niciodată că primele sale declaraţii consemnate în proces verbal au fost rezultatul constrângerii
sau al maltratării.
Pruteanu c. România ( 2015)
Acest caz a vizat interceptarea convorbirilor telefonice ale unui avocat şi incapacitatea acestuia
de a contesta legalitatea măsurii şi de a solicita ca înregistrările să fie distruse. Reclamantul s‐a
plâns de interferenţa cu dreptul său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei sale.
Curtea a considerat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie, constatând că
ingerinţa reclamată a fost disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit – şi anume stabilirea
adevărului în legătură cu procedurile penale şi, prin urmare, prevenirea dezordinii – şi că
reclamantul nu a avut mijloacele eficiente impuse de statul de drept şi capabil să limiteze
ingerinţa reclamată la cea necesară într‐o societate democratică. Curtea a reamintit în special
că interceptarea conversaţiilor dintre avocat şi clientul său încalcă, fără îndoială, secretul
profesional, care stă la baza relaţiei de încredere existente între un avocat şi clientul său.
Georgel şi Georgeta Stoicescu c. România (2011)
În 2000, a doua reclamantă, la acea dată în vârstă de 71 de ani, a fost atacată, muşcată şi
trântită la pământ de o haită de câini fără stăpân într‐o zonă rezidenţială din Bucureşti. În urma
incidentului, a început să sufere de amnezie şi de dureri de umăr şi şold şi a avut dificultăţi de
mers. Ea a trăit într‐o stare constantă de anxietate şi nu a mai ieşit niciodată din casă de teama
unui alt atac. Până în 2003 devenise total imobilă. Soţul şi moştenitorul ei au continuat cazul
94

după moartea ei în decembrie 2007. Curtea a considerat că a existat o încălcare a Articolului 8
(dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că, în
circumstanţele particulare ale cazului, prin faptul că nu au luat suficiente măsuri pentru a
aborda problema câinilor fără stăpân şi pentru a oferi o reparare adecvată reclamantei pentru
rănile sale, autorităţile nu şi‐au îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura respectarea vieţii
private. Curtea a mai afirmat că a existat o încălcare a articolului 6 (1) (dreptul la un proces
echitabil) al Convenţiei, întrucât reclamantei i s‐a refuzat o cale clară şi eficientă de a solicita
despăgubiri în instanţă pentru atac şi, prin urmare, nu avea un drept efectiv de acces la o
instanţă. În sfârşit, în ceea ce priveşte suma acordată în prezenta cauză în legătură cu
prejudiciul, în temeiul articolului 41 (satisfacţie echitabilă) din convenţie, Curtea a observat că,
la evaluarea suferinţei pe care reclamantul trebuie să o fi experimentat, ar trebui avută în
vedere situaţia sa financiară gravă, vârsta înaintată, starea de sănătate deteriorată şi faptul că
nu a putut beneficia de asistenţă medicală gratuită şi medicamente timp doi ani şi jumătate
după incident.
Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu c. România (2005)
Partidul Comuniştilor (Nepecerişti), un partid al comuniştilor care nu fuseseră membri ai
Partidului Comunist Român, „PCN”, a fost fondat în martie 1996. Înregistrarea sa ca partid a fost
refuzată de instanţele româneşti printr‐o decizie din august 1996, pe motiv că PCN căuta să
obţină putere politică pentru a înfiinţa un „stat uman” fondat pe doctrina comunistă, ceea ce
însemna că a considerat ordinea constituţională şi juridică în vigoare din 1989 ca fiind inumană şi
nu bazată pe o democraţie autentică. Curtea a constatat o încălcare a Articolului 11 al Convenţiei.
După ce a examinat constituţia şi programul politic al PCN – pe baza cărora instanţele române au
respins cererea de înregistrare a partidului –, Curtea a menţionat că cele două documente
subliniau importanţa menţinerii suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii juridice
şi constituţionale a ţării, precum şi principii democratice, inclusiv pluralismul politic, votul
universal şi libertatea de a participa la politică. Acestea nu conţineau pasaje care ar putea fi
considerate drept incitări la utilizarea violenţei, la revoltă sau orice altă formă de respingere a
principiilor democratice. Este adevărat că au fost identificate pasaje care criticau atât abuzurile
fostului partid comunist înainte de 1989, de care PCN s‐a distanţat, cât şi politica urmată ulterior.
Cu toate acestea, Curtea a considerat că nu putea exista nicio justificare pentru interzicerea unui
grup politic – care respectă principiile fundamentale ale democraţiei – doar pentru că a criticat
ordinea constituţională şi juridică a ţării şi a căutat o dezbatere publică în arena politică.
Experienţa comunismului totalitar din România înainte de 1989 nu putea, singură, să justifice
necesitatea amestecului în libertatea de asociere a unui partid.
95

Bibliografie
Appui aux médias dans la coopération suisse au développement: Les média – un acteur clé pour la
rédévabilité sociale (social accountability), Guide d‘orientation Schweizerische Eidgenossenschaft,
Direction du développement et de la coopération DDC, 2007
(https://www.eda.admin.ch/dam/countries/countries‐content/india/en/resource_fr_160505.pdf)

A l’exercice des droits et des libertés. Ressources pédagogiques, Consiliul Europei, 2013,
(https://echr.coe.int/Documents/Pub_coe_Teaching_resources_FRA.pdf)
Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ed. I, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2005

CEDO în 50 de întrebări, Curtea Europeană a Drepturilor
(https://www.echr.coe.int/Documents/50Questions_RON.pdf)

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Consiliul Europei,
(https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf )
Factsheet – Children’s rights, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Childrens_ENG.pdf)
Factsheet – Elderly people and the ECHR, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2019
(https://echr.coe.int/Documents/FS_Elderly_ENG.pdf)
Factsheet – Environment and the ECHR, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020
(https://echr.coe.int/Documents/FS_Environment_ENG.pdf)
Factsheet – Gender equality, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Gender_Equality_ENG.pdf)
Factsheet – Hate speech, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Hate_speech_ENG.pdf)
Factsheet – Health, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Health_ENG.pdf)
Factsheet – Legal professional privilege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2019

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Legal_professional_privilege_ENG.pdf)
Factsheet – New technologies, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_New_technologies_ENG.pdf)
96

Factsheet – Personal data protection, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020
(https://echr.coe.int/Documents/FS_Data_ENG.pdf)
Factsheet – Persons with disabilities and the ECHR, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020
(https://echr.coe.int/Documents/FS_Disabled_ENG.pdf)
Factsheet – Police arrest and assistance of a lawyer, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2019
(https://echr.coe.int/Documents/FS_Police_arrest_ENG.pdf)
Factsheet – Political parties and associations, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2016
(https://echr.coe.int/Documents/FS_Political_parties_ENG.pdf)
Factsheet – Protection of reputation, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Reputation_ENG.pdf)
Factsheet – Roma and Travellers, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Roma_ENG.pdf)
Factsheet – Work‐related rights, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

(https://echr.coe.int/Documents/FS_Work_ENG.pdf)
Fiche pays pour la presse, Roumanie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020
(https://echr.coe.int/Documents/CP_Romania_FRA.pdf)
Fiche Service de l’execution des arrests de la Cour Europeenne des droits de l’homme, Roumanie, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, 2020 (https://rm.coe.int/16807097cf)
Filtering Section speeds up processing of cases from highest case‐count countries, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, 2011 (https://www.echr.coe.int/Documents/Filtering_Section_ENG.pdf)
Fişă tematică. Hotărârile‐pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013

(https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Pilot_judgments_RON.pdf)
Ghid practic cu privire la condiţiile de admisibilitate, ed. a III‐a, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
2014 (https://www.echr.coe.int/documents/admissibility_guide_ron.pdf )

Institution of proceedings, Individual applications under Article 34 of the Convention. Practice direction
issued by the President of the Court in accordance with Rule 32 of the Rules of Court on 1 November
2003 and amended on 22 September 2008, 24 June 2009, 6 November 2013, 5 October 2015 and 27
November 2019 (https://www.echr.coe.int/Documents/PD_institution_proceedings_ENG.pdf)
Launch of new system for single judge decisions with more detailed reasoning, Press release produced
by the Registry, ECHR 180 (2017), 01.06.2017
97

Manual European privind discriminarea, Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene,
2010; Consiliul Europei, 2010 (https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/1510‐
FRA_CASE_LAW_HANDBOOK_RO.pdf )
Notă informativă în atenţia reclamanţilor. Procedura ulterioară comunicării unei cereri – etapa
contencioasă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2019
(https://www.echr.coe.int/Documents/Applicants_communication_contentious_RON.pdf)

Notă informativă în atenţia reclamanţilor. Procedura non‐contecioasă, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului,2020
(https://www.echr.coe.int/Documents/Applicants_communication_non_contentious_RON.pdf )

Pretenţiile privind satisfacţia echitabilă. Instrucţiuni de aplicare emise pe 28 martie de Preşedintele
Curţii, în conformitate cu Art. 32 al Regulamentului Curţii
(https://www.echr.coe.int/Documents/PD_satisfaction_claims_RON.pdf )
Protocoalele adiţionale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Lista Consiliului Europei
(https://www.coe.int/en/web/conventions/full‐list/‐/conventions/webContent/en_GB/7435985 )

Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Grefa Curţii, Strasbourg, 2020 (
https://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_RON.pdf)
Report on the implementation of the revised rule on the lodging of new applications, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, 2015 (https://echr.coe.int/Documents/Report_Rule_47_ENG.pdf)
Schema simplificată a traseului unei cereri la Curte în funcţie de organul judiciar, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (https://www.echr.coe.int/Documents/Case_processing_Court_RON.pdf )
Sudre, F., Charte des droits fundamentaux del’Union Europeenne et Convention europeenne des droits de
l’homme, (coord.), Collection Droit de la Convention europeenne des droits de l’homme, Groupe de
Boeck, 2012

The Pilot‐Judgment Procedure Information note issued by the Registrar, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (https://www.echr.coe.int/documents/pilot_judgment_procedure_eng.pdf )

The European Convention on Human Rights, A living instrument, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, 2020 (https://echr.coe.int/Documents/Convention_Instrument_ENG.pdf)
The European Convention on Human Rights in Facts and Figures 2019, European Court of Human Rights,
2020 (https://www.echr.coe.int/Documents/Facts_Figures_2019_ENG.pdf )
98

Written pleadings, Practice direction issued by the President of the Court in accordance with Rule 32 of
the Rules of Court on 1 November 2003 and amended on 22 September 2008 and 29 September 2014,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014
(https://echr.coe.int/Documents/PD_written_pleadings_ENG.pdf)

99

Protecția Juridică A Drepturilor Omului - Jurisprudența CEDO

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protecția Juridică A Drepturilor Omului - Jurisprudența CEDO

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Responsabilitatea: respectarea drepturilor mele include respectarea drepturilor altora şi

Titularul de drept Obiectul Garanţia dreptului Unul sau mai mulţi

2. Instrumente (documente) de drepturile omului la nivel internaţional şi

3. Mecanisme de verificare şi control a implementării obligaţiilor asumate

• Comisia Europeană a Drepturilor Omului – organ judiciar alcătuit din membri

• reclamantul a furnizat o explicaţie satisfăcătoare pentru neîndeplinirea cerinţei

• Libertatea de exprimare a funcţionarilor publici: Convenţia protejează funcţionarii

3. Analiza jurisprudenţei relevante în domeniul egalităţii de şanse şi

• competenţa exclusivă a unui judecător de a dispune arestarea preventivă şi

Factsheet – Children’s rights, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Factsheet – Gender equality, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Factsheet – Hate speech, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Factsheet – Health, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Factsheet – Legal professional privilege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2019

Factsheet – New technologies, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Factsheet – Protection of reputation, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Factsheet – Roma and Travellers, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Factsheet – Work‐related rights, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2020

Fişă tematică. Hotărârile‐pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013

S-ar putea să vă placă și